ISTORIA CONTEMPORANĂ UNIVERSALĂ

DRAFT

Prof. univ. dr. Ioan Chiper

1
 MUTATII IN ECUATIA DE PUTERE LA INCEPUTUL SECOLULUI XX

Prin avansul lor economic, tehnic şi ştiinţific, prin puterea lor industrială şi
comercială statele Occidentale, la care se vor adăuga SUA şi Japonia, au exercitat o
influenţă şi dominaţie covârşitoare asupra restului lumii. Întinsă pe cea mai mare parte a
planetei, hegemonia marilor puteri a îmbrăcat mai multe forme:
– imperialismul economic care a vizat, în principal, asigurarea de „spaţii“ pentru
obţinerea de materii prime şi alte resurse ieftine pentru industria proprie, piaţă de
desfacere a mărfurilor industriale şi plasamente de capital.
– imperialismul politic şi militar care a vizat constituirea unor vaste domenii
coloniale controlate direct de metropolă. (7; 44)
– imperialismul cultural şi spiritual ca expresie a exportului de modele culturale,
ideologii şi religii.
Stăpânirea unor puncte şi zone strategice a fost un alt element care a stimulat lupta
marilor puteri pentru colonii. Lordul Lamington declara, în 1903, că pentru Marea
Britanie „Golful Persic (…) ne este necesar întrucât constituie o apărare a graniţei
Indiei“. (10; 35) Strategii Rusiei ţariste afirmau că pentru Rusia esenţial era să aibă
„ieşire“ la mările „calde“. Italia, la rândul ei, calcula avantajele pe care le-ar aduce
stăpânirea unor baze navale în Marea Roşie şi pe ţărmul african al Mediteranei. (ll; 40)
Germania considera că pentru dezvoltarea sa economică, controlul unui „drum“ spre
Persia şi India era vital. Tânăra mare putere asiatică, Japonia, îşi dorea o zonă de
„protecţie strategică“ până pe coastele Coreei pentru a bara expansiunea bazelor militare
ruse.
Expansiunea colonială a fost justificată prin nevoia de a diminua presiunea
demografică din „bătrânul“ continent, de refacerea unui prestigiu „şifonat“ de înfrângeri
cum a fost cazul Franţei (3; 86) şi Italiei. Omul politic italian afirma: „La ce bun unitatea,
dacă ea nu poate să ne asigure forţă şi grandoare?“ (11; 39). Nu de puţine ori expansiunea
colonială a fost pusă pe seama „misiunii civilizatoare a omului alb“. (7; 48)
În anul 1914, împărţirea lumii între principalele mari puteri era încheiată. Anglia,
Franţa şi Rusia stăpâneau 46% din suprafaţa Terrei şi aproximativ 43% din populaţia sa.
Marea Britanie stăpânea 30 milioane km2 şi 400 milioane de locuitori care cuprindea
mare parte din Africa Australă şi Orientală, Antilele, Ceylonul şi India. Franţa stăpânea lo
milioane km2 şi aproximativ 48 milioane de locuitori cuprinzând un „bloc african“

2
(Maghrebul, Africa Orientală Franceză, Africa Ecuatorială Franceză) şi un ansamblu
„extrem oriental“ constituit din Uniunea indochinează. Din Europa mai posedau colonii
Germania, Olanda, Portugalia, Italia şi Belgia. Pe lângă aceste colonii aceste state mai
controlau alte teritorii – semicoloniile – din care făceau parte printre alte teritorii cele
aparţinând Imperiului Otoman, China şi Persia.
Apariţia noilor puteri industriale – SUA şi Japonia – cu o economie în plină
expansiune a influenţat lupta pentru controlul diferitelor spaţii extraeuropene. Fidelitatea
SUA faţă de „doctrina Monroe“ (1823) le face iniţial să se întoarcă spre America Latină
şi zonele maritime ale „emisferei occidentale“. SUA îşi făuresc un imperiu în Caraibe şi
în Oceanul Pacific. Din 1898, americanii au anexat Insulele Hawai, au eliberat Cuba la
cererea locuitorilor revoltaţi contra Spaniei, au anexat Porto Rico şi Insula Guam apoi au
cucerit Filipinele. Statele Unite au intervenit, în anul 1909, în Nicaragua şi Santa
Domingo.
După revoluţia Meiji, Japonia a intrat şi ea în era expansiunii teritoriale. Imperiul
japonez a vizat China în special teritoriile bogate din Nord-Est. În anul 1894 japonezii au
distrus flota chineză. În urma acestei acţiuni au ocupat sudul Manciuriei şi au obţinut
recunoaşterea posesiunii asupra Insulei Formosa. După o scurtă confruntare cu Imperiul
Rus (1904–1905) Japonia a obţinut jumătatea de sud a insulei Sahalin şi concesiunea
Guangdong-ului. În 1910 Japonia a anexat Coreea.
Sistemul internaţional a fost marcat la sfârşitul secolului XIX şi începutul celui
următor de rivalitatea dintre marile puteri pentru controlul lumii extraeuropene. În
Europa, Germania devine principala putere şi comportamentul ei pe continent a
determinat o extraordinară destrămare şi recompunere a alianţelor în raport cu deceniile
anterioare (6; 151). Prima mişcare diplomatică a lui Wilhelm al II-lea a fost făcută în
1890, la scurt timp după ce-l concediase pe Bismarck, când a respins propunerea
diplomaţiei ruse de a renegocia Tratatul de Reasigurare pentru încă trei ani. Acest fapt a
condus la pierderea de către Germania a controlului asupra Austro-Ungariei şi a împins
Rusia către o apropiere de Franţa.
Tendinţa Rusiei de a se apropia de Franţa a fost întărită de un acord colonial încheiat
între Germania şi Marea Britanie semnat la foarte scurt timp după refuzul Kaizerului de a
reînnoi Tratatul de Reasigurare. Marea Britanie a primit de la Germania izvoarele Nilului
şi insula Zanzibar, iar Germania insula Helgoland din Marea Nordului şi o fâşie de
teritoriu ce lega fluviul Zambezi de Africa de Sud-Vest.
O eroare geopolitica de proporţii a făcut Wilhelm al II-lea când a apreciat că Rusia şi
Franţa n-au interese fundamentale care să le apropie şi din clipa în care Germania a trecut
irevocabil de partea imperiului dualist. Franţa şi Rusia au avut de fapt nevoie una de alta,
indiferent de cât de diferite le-ar fi fost aspiraţiile, fiindcă nici una dintre ele nu-şi putea
îndeplini obiectivele de politică externă fără o înfrângere / slăbire a Germaniei. Franţa era
convinsă că nu poate recăpăta Alsacia şi Lorena fără război în timp ce Rusia n-avea nici o
şansă în Balcani fără sprijinul Franţei unde se va ciocni de Austro-Ungaria care era ferm
sprijinită de Germania. La mai puţin de un an de la refuzul germanilor de a reînnoi
Tratatul de Reasigurare, Franţa şi Anglia au semnat un tratat iar în august 1892 a fost
semnată şi convenţia militară franco-rusă care a însemnat pentru Franţa sfârşitul politicii
de izolare pe continent şi apariţia blocului politico-militar cunoscut sub numele de
Antanta.
Dacă Franţa ieşea din izolare, Germania prin lansarea programului Weltpolitik a reuşit
să-şi adune adversari. În primul rând pe Marea Britanie când a formulat şi direcţiile

3
strategice pentru înfăptuirea acesteia: „Politica mondială ca misiune, puterea mondială ca
ţel şi construcţia flotei ca instrument“ (10; 78). În 1902, Imperiul britanic a semnat o
alianţă cu Japonia prin care se puneau de acord asupra intereselor reciproce în China şi
Coreea. În 1904 Marea Britanie a acceptat un tratat de cooperare cu Franţa în urma
realizării unui „troc“ colonial: Egipt contra Maroc, trecându-se astfel în plan secundar
vechile rivalităţi coloniale franco-britanice în Africa.
Apropierea ruso-britanică, la jumătatea primului deceniu al secolului XX a fost
facilitată pe de o parte de slăbirea Rusiei în relaţiile internaţionale prin înfrângerile
suferite în Asia (1904–1905) cât şi de nevoia Angliei de a-şi consolida poziţiile faţă de
rivalul german. În aceste condiţii a fost semnată la Petesburg, la 18/31 august 1907,
Convenţia între Regatul Unit şi Rusia privind Persia, Afganistanul şi Tibetul. Cele două
părţi semnatare şi-au delimitat sferele de influenţă şi interes în zona asiatică dând undă
verde formării Triplei Alianţe.
Pe continentul european începând cu primele decenii ale secolului XX apar două
forţe: Tripla Alianţă şi Tripla Înţelegere. Acestea se vor confrunta pentru întâietate în
lumea extraeuropeană.
Prima ciocnire a fost generată de „criza bosniacă“ din 1908 izbucnită ca urmare a
anexării de către Viena a provinciei Bosnia-Herţegovina. Germania a sprijinit actul de
forţă al Dublei monarhii astfel că protestele Rusiei şi revolta Serbiei, au rămas fără ecou.
Viena a refuzat să părăsească teritoriile ocupate. Tripla Alianţă nu era încă pregătită din
punct de vedere militar pentru o confruntare şi în consecinţă Anglia şi Franţa au sfătuit
Rusia „ofensată“ să propună Serbiei recunoaşterea faptului împlinit (10; 97-98).
În 1911 a fost rândul Germaniei să provoace Franţa în cea de-a doua criză marocană *.
În martie 1911 triburile marocane s-au răsculat împotriva sultanului şi au asediat oraşul
Fes. Trupele franceze au intervenit înfrângând pe răsculaţi sub pretextul apărării
rezidenţilor francezi din oraşul Fes. Germania a considerat că Franţa a încălcăt acordul
care a pus capăt primei crize marocane şi a ocupat porturile Agadir şi Magador. Dacă
Marea Britanie şi-a susţinut foarte puternic aliatul francez nu acelaşi lucru l-a făcut
Austro-Ungaria care n-a dorit să-şi rişte supravieţuirea ca stat de dragul unei aventuri
africane. Câştigurile germane au fost modeste din încheierea „afacerii marocane“ având
în vedere că au obţinut doar 275. 000 km2 din Congo-ul francez, iar imperiul avea
pretenţii mondiale. Ziarul german „Berliner Tageblatt“ scria în 3 noiembrie 1911:
„Practic am riscat un război mondial pentru câteva mlaştini din Congo“ (6; 176).
În următorii ani, pe măsură ce se vor întări din punct de vedere militar marile puteri
din cele două blocuri politico-militare îşi vor asuma niveluri de risc nefireşti în raport cu
interesele lor naţionale şi strategice astfel ca în 1914 razboiul mondial n-a mai putut fi
evitat, cu toate că cele două tabere au stat „departe“ de războaiele balcanice (1912-1913).

1. Bădescu, Ilie, Timp şi cultură, Bucureşti, 1988.

2. Broué, Pierre, Histoire de l'Internaţionale Comuniste, 1919-1943, Paris, 1997.
3. Girardet, R., L'Idee coloniale en France de 1871 á 1962, Paris, 1972.
4. Gusti, D., Comunism, socialism anarhism, sindicalism şi bolşevism, Bucureşti, l993.
5. Hobsbawm, Eric, Secolul extremelor, traducere de Anca Irina Ionescu, Editura Lider,
Bucureşti, 1998.

*
Prima a avut loc în 1905.

4
6. Kissinger, Henry, Diplomaţia, traducere din limba engleză Mircea Ştefănescu, Radu
Paraschivescu, Bucureşti, 1998.
7. Milza, Pierre; Berstein, Serge, Istoria secolului XX. Sfârşitul lumii europene, (1900-
1945), vol. I, Editura All, Bucureşti, 1998.
8. Măgureanu, Virgil, Studii de sociologie politică, Albatros, Bucureşti, 1997.
9. Negulescu, P. P., Destinul omenirii, Nemira, Bucureşti, 1994.
10. Popa, Mircea N., Primul război mondial 1914-1918, Bucureşti, 1979.
11. Renouvin, Pierre, Histoire des relations internationales, tome VI, deuxième partie,
Paris, 1955.
12. Saizu, I.; Tacu, Al., Europa economică interbelică, Institutul European, Iaşi, 1997.
13. Schroeder, Richard C.; Glick, Nathan, Scurtă descriere a sistemului american de
guvernământ, United States Information Agency, 1991.
14. Toffler, Heidi şi Alvin, Război şi anti-război. Supravieţuirea în zorii secolului XXI,
traducere de Mihnea Columbeanu, Editura Antet, Bucureşti, 1995.

PRIMUL RĂZBOI MONDIAL: GENEZĂ ŞI IMPACT. PRĂBUŞIREA

IMPERIILOR MULTINAŢIONALE ÎN EUROPA ŞI APARIŢIA, REFACEREA
SAU ÎNTREGIREA STATELOR NAŢIONALE

„Lămpile s-au stins în întreaga Europă“ a spus un înalt funcţionar al Foreign Office-ului
britanic în momentul izbucnirii primului război mondial. La Viena scriitorul Karl Kraus a
început să strângă documente pentru o dramă-reportaj pe care şi-a intitulat-o „Ultimele zile
ale umanităţii“. Alexandru D. Xenopol scria în acele momente dramatice: „Europa, şi prin ea
omenirea întreagă, trece printr-o clipă dintre cele mai grave ale existenţei ei seculare.
Popoarele şi statele se prăbuşesc unele asupra celorlalte; toate trag sabia, toate încearcă tunul,
toate fac chemarea la puterile distrugerii; pare că s-ar grăbi să răstoarne, în puţin timp, toată
clădirea ridicată cu încetul prin lungi veacuri de muncă“ (5; 37).
Deşi aparţineau celor două „tabere“ ostile niciunul dintre iluştrii oameni citaţi nu
vedea la sfârşitul războiului victoria ţării lui ci sfârşitul lumii şi nu erau singurii (1; 36).
Până în 1914 nu mai fusese în Europa un război important care să fi angajat toate marile
puteri şi toate ţările europene cu excepţia Spaniei, Olandei, Elveţiei şi a celor trei ţări
scandinave. Mai mult chiar au fost trimise trupe de peste Ocean pentru a lupta în afara
ţării lor. Canadienii au luptat în Franţa, australienii şi neo-zeelandezii în Marea Egee şi
Gallipoli. Indienii au fost trimişi în Orientul Mijlociu şi Europa. Batalioanele de muncă
ale chinezilor au venit în Europa, africanii au luptat în rândurile armatei franceze. Statele
Unite au „încălcat“ doctrina Monroe şi au intervenit în „afacerile europene“.
Deşi acţiunile militare din afara Europei n-au fost de amploare războiul naval între
cele două tabere a fost total şi global: prima luptă s-a dat în Insulele Falkland iar
confruntările decisive s-au dat şi în adâncurile sau la suprafaţa Oceanului Atlantic şi
Marea Nordului. Războiul a fost total şi global pentru că a angajat aproape toate resursele
planetei iar confruntarea economică dintre tabere a luat forma unui război economic total.

5
 1. Declanşarea ostilităţilor

Creşterea gradului de neîncredere, multiplicarea crizelor în diferite părţi ale globului,

accelerarea cursei înarmărilor şi creşterea efectivelor militare au creat în Europa o
psihoză războinică. La începutul anului 1914 generalul Conrad von Hotzendorf, şeful
Statului Major Imperial austro-ungar scria omologului său german că Franţa şi Rusia
nefiind pregătite pentru o confruntare majoră un „război preventiv“ împotriva Serbiei era
extrem de necesar (2; 151). În iunie 1914 Ballplatz-ul s-a străduit să demonstreze
diplomaţiei germane că situaţia dublei monarhii în Balcani a devenit intolerabilă şi un
război preventiv impotriva Serbiei şi a Rusiei era oportun. (3; 183)
De remarcat faptul că au existat în ambele tabere oameni politici lucizi care au
„văzut“ consecinţele nefaste ale implicării într-un război generalizat. În Rusia fostul
ministru de externe Piotr Durnovo a trimis, cu şase luni înaintede izbucnirea războiului,
un raport ţarului în care arată că „principala povară a războiului va cădea pe umerii noştri,
dat fiind faptul că Anglia – practic – nu e în stare să joace un rol considerabil într-un
război continental, în vreme ce Franţa, cu efectivele înpuţinate, probabil va adopta o
tactică defensivă“. A demonstrat cu argumente politice, militare şi strategice că în raport
cu câştigurile pe care le-ar obţine Rusia pierderile vor fi incalculabile. Chiar dacă ar
obţine controlul Dardanelelor, realizarea ar fi fost inutilă din perspectivă strategică
deoarece Rusia n-ar obţine o ieşire la mare. Din punct de vedere economic, arată
Durnovo, războiul va costa Rusia mai mult decât ar obţine. O victorie a Germaniei ar
distruge economia rusă, în timp ce o victorie a Rusiei ar secătui economia germană,
nemailăsând nimic pentru reparaţii. A prevăzut că „în ţara care va pierde războiul va
izbucni o revoluţie socială care, prin însăşi natura lucrurilor, se va extinde şi în ţara ce va
ieşi învingătoare“ (4; 186).
În Germania cancelarul Bethmann-Hollweg, cel care avea să ducă ţara în război scria,
în 1913, că „Trebuie să ţinem Franţa în şah printr-o politică prudentă faţă de Rusia şi
Anglia. Fireşte că nu asta este pe placul şovinilor şi are un caracter nepopular. Dar zău că
nu văd altă soluţie pentru Germania în viitorul apropiat“ (4; 187). Dacă ar fi pus în
aplicare o asemenea strategie şi-ar fi salvat ţara de la dezastrul care a urmat războiului.
Referindu-se la tensiunea de pe continentul european în perioada premergătoare
izbucnirii războiului, analistul şi politologul american Henry Kessinger scria: „Aspectul
cu adevărat uluitor al izbucnirii primului război mondial nu este faptul că o criză mai
simplă decât altele care fuseseră rezolvate a dus în cele din urmă la declanşarea unei
catastrofe planetare, ci că a durat atât de mult până s-a aprins scânteia“ (4; 180).
Scânteia care a aprins „butoiul cu pulbere“ a fost asasinarea arhiducelui Franz-
Ferdinand, moştenitorul tronului austro-maghiar, pe 28 iunie 1914, la Sarajevo de către
bosniacul Gavrilo Princip, membru al unei organizaţii teroriste secrete. Atentatul a produs
o vie emoţie în întreaga Europă. El a oferit Austro – Ungariei prilejul de a „regla
conturile“ cu Serbia. Împăratul Franz-Iosef a trimis împăratului Wilhelm al II-lea o
scrisoare prin care se cerea ajutorul Germaniei în rezolvarea „problemei Balcanilor“. La 5
iulie monarhul german a răspuns fără echivoc: „Nici o tărăgănare în această acţiune
împotriva Serbiei.“ Încurajări i-au fost date ambasadorului austriac trimisului special,
contele Hoyos, de către cancelarul Germaniei Bethmann-Hollweg. (2; 153).
La 10/23 iulie 1914 Viena a dat Serbiei un ultimatum. Aceasta a răspuns pozitiv la
toate cererile mai puţin la cele de la punctul 6 care cerea participarea funcţionarilor

6
austrieci la ancheta desfăşurată în Serbia pentru a determina responsabilităţile asupra
atentatului. A doua zi o circulară a guvernului german către ambasadorii săi din
străinătate dezvolta o teză care să influenţeze poziţia Franţei şi Rusiei în Balcani:
„conflictul serbo-austro-ungar este o afacere locală care trebuie reglată exclusiv între
Austro-Ungaria şi Serbia. Orice intervenţie a unei alte puteri dată fiind diversitatea
obligaţiilor de alianţă, va antrena consecinţe incalculabile“ (2; 156).
Confirmându-şi palmaresul de ţară care a înţeles de fiecare dată pe dos psihologia
potenţialilor adversari, Germania a crezut că Franţa şi Rusia vor proceda şi de data
aceasta că la „criza bosniacă“ din 1908. Analizând situaţia, oamenii politici din cele două
capitale europene au spus cu prea multă uşurinţă: „De această dată este război“. Antanta a
acceptat confruntarea „cu o promptitudine de care însuşi adversarul a fost surprins“ (6;
37). A urmat o avalanşă de declaraţii reciproce de război: Germania a declarat război
Rusiei (19 iulie/1 august) Franţei ( 2 iulie/3 august), Belgiei (22 iulie/4 august); Marea
Britanie şi dominioanele sale Germanei (22 iulie/4 august); Muntenegrul, Austro-
Ungariei (22 iulie/4 august); Franţa şi Marea Britanie, Austro-Ungariei (29 iulie/11
august şi 30 iulie/12 august); Japonia, Germaniei (10/23 august).
Cine are responsabilitatea declanşării conflictului? În mediile politice din preajma şi
din timpul conflictului, vinovăţiile au fost aruncate dintr-o tabără în alta iar acuzaţiile au
fost reciproce. Istoriografia primei conflagraţii mondiale este şi ea nuanţată în funcţie de
poziţia şi blocul politico-militar din care a făcut parte ţara în care au apărut lucrările
respective. Opinia potrivit căreia responsabilitatea revine în egală măsură celor două
blocuri politico-militare pare să fie cea mai plausibilă şi mai acceptată astăzi (7; 67-68).
În ceea ce priveşte responsabilitatea Puterilor Centrale de remarcat că nu incumbă
acelaşi grad de vinovăţie sau nevinovăţie pentru fiecare din statele componente. S-a pus
accentul, cel mai adesea, pe rolul Germaniei – s-a pretins că a existat o incontestabilă
legătură între tendinţele imperialiste ale Reich-ului şi setea de putere a mediilor de afaceri
germane pe de-o parte (5; 36) şi declanşarea războiului pe de altă parte. Simţindu-se
vinovat de a fi „abandonat“ Viena cu ocazia celui de-al doilea război balcanic (1913)
Wilhelm al II-lea a plusat în sprijinirea împăratului Franz-Iosef în rezolvarea crizei sârbeşti
acceptând un risc mult prea mare în raport cu interesele Germaniei în Balcani. A fost
influenţat în decizia sa de doi factori. Mai întâi existenţa unor ambiguităţi şi a lipsei de
clarviziune în diplomaţia germană după ce a dispărut de pe scena politică părintele
„realpolitic-ului“, cancelarul Bismarak. În al doilea rând, gândirea militară germană era
dominată, sub impactul revoluţiei industriale asupra armatei, de ideea războiului fulger.
Statul Major german a considerat că momentul este favorabil Reich-ului atât din punct de
vedere politico-diplomatic cât şi militar.
Elementul predominant în dezvoltarea crizei l-a avut, fără îndoială, Austro-Ungaria
care a dorit să elimine cu orice preţ un obstacol major în calea expansiunii sale în
Balcani: aspiraţiile la unitate a slavilor de sud. Viena a cântărit riscurile: război local în
mod sigur, război european posibil dacă nu probabil. Asigutată de sprijinul fără rezerve al
Germaniei şi convinsă că problema „iugoslavă“ se va pune oricum, chiar dacă s-ar fi găsit
o soluţie provizorie, Austro-Ungaria a ales deliberat o soluţie de forţă (7; 68). Soluţia a
fost în acord cu mentalitatea epocii dar i-a fost fatală. Ea va dispare în timp ce unitatea
slavilor de sud va izbuti.
Pentru a judeca responsabilităţile de partea Antantei trebuiesc analizate atitudinile şi
politicile statelor care o compuneau. Atitudinea Rusiei a fost hotărâtoare. Umilită şi

7
aproape izgonită din Balcani în răstimpul 1878-1914 Rusia era hotărâtă să-şi asume
riscurile unui război generalizat pentru a-şi salvă protejata Serbie de la anexare. Dacă ar
fi acţionat altfel ar fi însemnat să piardă definitiv influenţa în sud-estul Europei. Un eşec
suferit în această zonă a lumii după cel provocat de Japonia în Asia (1904-1905) ar fi
însemnat o gravă lovitură dată regimului aristocratic al ţarului, slăbit după revoluţia din
1905 şi confruntat cu tensiuni interne.
Franţa convinsă că nu poate recupera provinciile Alsacia şi Lorena fără ajutorul unei
mari puteri a acţionat energic pentru a susţine aliatul rus în Balcani. Ezitările şi poliitca
ambiguă a Marii Britanii după declararea crizei au încurajat Puterile Centrale în politica
lor de intimidare. Marile puteri au reuşit să transforme o criză balcanică minoră într-un
război mondial. Interesele erau prea mari şi prea divergente, iar diplomaţia nu era încă un
mijloc de rezolvare a crizelor.

2. Desfăşurarea ostilităţilor pe principalele

teatre de acţiuni militare

În momentul în care au început ostilităţile militare beligeranţii ambelor tabere au trăit

iluzia războiului scurt. Statele majore ale principalilor actori, – Franţa, Germania şi Rusia
–, au acţionat în conformitate cu planurile elaborate din timp de pace sub zodia „blitz-
krieg-ului“. Planul german „Schlieffen“ prevedea înfrângerea Franţei prin bătălii
nimicitoare în 6 săptămâni, înainte ca Rusia să-şi fi putut mobiliza potenţialul ca apoi
armata germană să zdrobească armatele ţariste. Planul de campanie francez prevedea şi el
o ofensivă fulger în Alsacia şi Lorena şi ruperea armatei germane în două şi nimicirea pe
părţi. Planul de campanie rus avea în vedere operaţii militare simultane împotriva
Germaniei şi Austro-Ungariei (5; 126-127).
În pofida calculelor statelor majore, a iluziilor nutrite, în general, că războiul în epoca
industrială se va termina repede, războiul din 1914 s-a dovedit a fi o succesiune de
campanii pustiitoare, pline de neprevăzut, cu uriaşe sforţări materiale şi umane: după
campania surprizelor din 1914, au urmat cele din 1915 şi 1916 dominate de „strategia
epuizării“ (8; 203).
Ostilităţile militare s-au derulat în principal pe uscat dar şi pe apă unde s-a purtat un
adevărat război naval. În august 1914 au fost deschise în Europa trei mari teatre de
operaţiuni militare: Frontul de vest de la frontiera elveţiană până la Marea Nordului pe
care s-au înfruntat armatele germane cu cele franceze, belgiene şi britanice; Frontul de est
între Carpaţi şi Marea Baltică pe care au luptat trupele ruse împotriva celor germane şi
austro-ungare, şi Frontul balcanic de la Dunăre şi Sava unde forţele serbo-muntenegrene
au înfruntat pe cele austro-ungare.
Pe Frontul de Vest armata germană a declanşat o ofensivă puternică şi a intrat în
Belgia, invadează Nordul Franţei pentru ca ulterior să se îndrepte spre Paris. După 37 de
zile de ofensivă trupele germane au fost oprite şi apoi obligate să se retragă până la
l’Aisne. Miracolul de pe Marna (august-septembrie 1914) a salvat Franţa. Neputând nici
unul străpunge frontul cei doi adversari au încercat fiecare o încercuire prin vest. A
rezultat ceea ce în literatura militară s-a numit „cursa spre mare“. O succesiune de
operaţiuni militare încheiată cu bătălia din Champagne (decembrie 1914). Nici unul din

8
adversari n-a obţinut însă decizia. Frontul s-a stabilizat de la Marea Nordului la frontiera
elveţiană. Odată cu aceasta a murit şi iluzia războiului fulger.
Pe Frontul de est, ruşii au declanşat, ofensiva la 4/7 august 1914, însă a fost oprită de
trupele germane în două mari bătălii: Tannenberg (13/20 – 17/30 august) şi lacurile
Mazuriene (24 august/6 septembrie – 2/15 septembrie). Armatele germane conduse de
generalii Hindenburg şi Ludendorff au trecut la contraofensivă producând mari înfrângeri
trupelor ruseşti în Galiţia care au fost şi obligate să se retragă. La sfârşitul anului 1914 şi
pe acest front se instalase „războiul de poziţie“.
Pe Frontul balcanic s-au desfăşurat o suită de acţiuni ofensive şi defensive care au
demonstrat că Austro-Ungaria era incapabilă, singură, să înfrângă Serbia care va rezista
până în anul 1915. Aşadar, desfăşurările militare din vara şi toamna anului 1914, cum
remarca în amintirile sale generalul Erich Ludendorff, „au făcut complet incertă data
terminării războiului“ (9; 100).
Anul 1915 a fost marcat de intrarea în război a Italiei (10/23 mai) alături de Antantă şi
a Bulgariei (23 septembrie – 11 octombrie) de partea Puterilor Centrale. Stabilitatea
fronturilor a determinat căutarea de noi soluţii pentru obţinerea victoriei. Încercările
trupelor anglo-franceze de a obţine avantaj strategic au eşuat în Artois şi Champagne.
Modificarea concepţiilor strategice de la bătălia de „ruptură“ la cea de „uzură“ nu
numai că n-a adus beligeranţilor victoria, dar războiul a devenit un adevărat mecanism de
masacrare a milioane de vieţi. Bătălia de la Verdun (ianuarie-iunie 1916) care a durat şase
luni a „podus“ un milion de morţi în ambele tabere. Ofensiva rusă din Orient ca şi
intrarea României în război n-au modificat datele problemei.
Anii 1914-1916 au fost marcaţi şi de importante confruntări în afara Europei. În
Africa, până în 1916, forţele franco-britanice au înfrânt pe cele germane în Togo,
Camerun, Africa Germană de Sud-Vest şi Africa Germană de Est. Acţiuni importante s-au
desfăşurat în nordul Africii şi Caucaz.
Pe mare în acest timp confruntările au fost la fel de înverşunate. În august 1914 flota
britanică a înfrânt la Helgoland pe cea germană. La sfârşitul anului 1914 flota germană
din Pacific a fost distrusă de britanici la Falkland. La începutul anului 1915 Germania a
declanşat războiul total submarin cu unele rezultate însă, pe ansamblu, forţele navale ale
Antantei rămâneau superioare (5; 143-144).
Anul 1917 este cel „al oboselii popoarelor“ în faţa unui conflict ce părea înterminabil.
Această stare va cuprinde atât soldaţii cât şi spatele frontului. Mizeria şi foamea erau la
fel de mari şi pe front şi în spatele său. Impasul militar şi deteriorarea condiţiilor sociale
au condus la creşterea curentului pacifist. Toate ţările aflate în război au cunoscut crize.
Cea mai profundă s-a produs în Rusia unde sub presiunea nemulţumirilor sociale, regimul
ţarist s-a prăbuşit. Manifestări de indisciplină a trupei se produc şi în Franţa şi Germania.
A fost şi o tentativă „de marş“ către Paris a două regimente din Soisson. Flota germană a
fost cuprinsă de un val de agitaţie datorită hranei proaste şi a privaţiunilor. Pe lângă
aceste manifestări de indisciplină pe front, în spate, ţările beligerante au fost cuprinse de
mişcări sociale.
Evenimentul cel mai important al anului „marii crize“ – 1917 l-a constituit intrarea
SUA, în război alături de Antantă. Aceasta a modificat radical raportul de forţe pe uscat şi
mare în favoarea Antantei. Eşuarea ofensivei franceze dintre l’Oise şi Reinnes condusă de
generalul Nivelle a făcut ca centrul de greutate al operaţiunilor militare în vest să cadă pe
seama britanicilor. Germanii şi-au schimbat planul şi au mutat centrul de greutate pe frontul

9
de est. Acţiunile şi planurile lor au fost date peste cap de armata română în „triunghiul
morţii“ – Mărăşti-Mărăşti-Oituz – din vara anului 1917.
În sfârşit, criza a culminat cu un puternic val pacifist. La cererea preşedintelui
american, Wilson, din ianuarie 1917 pentru a se pune capăt războiului au răspuns Carol I,
succesor al împăratului Franz-Joseph la coroana austro-ungară iar cancelarul german
Bethmann-Hollweg a însărcinat pe consilieri să studieze clauzele unui eventual Tratat. În
august papa Benedict al XV-lea lansează un apel de compromis între beligeranţi. Toate
încercările au fost sortite eşecului deoarece nici una din marile puteri n-au renunţat la
obiectivele pentru care au intrat în război. O situaţie aparte a fost cu Rusia. Datorită
radicalizării revoluţiei, guvernul sovietic a semnat armistiţiul în decembie 1917 (2; 392-
394).

3. Sfârşitul primului război mondial şi încheierea păcii

La începutul anului 1918 ambele tabere beligerante nutreau speranţe în privinţa

obţinerii victoriei. Iluziile Puterilor Centrale s-au bazat pe modificarea raportului de forţe
în Est prin ieşirea Rusiei din război. Se părea că până la 1918 germanii n-au avut „…
condiţii atât de favorabile unei mari ofensive pe frontul Occidental“ (10; 534). Germanii
aveau superioritate în numărul diviziilor pe frontul occidental. Însă până la sfârşitul
anului superioritatea va fi anulată datorită aportului de efective ale coloniilor franco-
britanice (2; 397) şi a superiorităţii Antantei în tancuri, aviaţie şi alte materiale de luptă.
Desfăşurarea operaţiunilor militare ale Reichului pe frontul occidental în anul 1918 va
demonstra însă încă odată că avertismentul generalului Vernois, potrivit căruia în război
doi plus doi nu fac întotdeauna patru, era justificat. În fapt, proiectele germane pentru
campania din anul 1918 au fost „calcule de aventurieri“ (2; 404), deoarece Anatanta, cu
ajutorul SUA, era capabilă să obţină victoria, iar germanii şi-au supraevaluat capacitatea
militară. Timp de trei luni Puterile Centrale au câştigat numeroase bătălii de ordin tactic,
dar nu şi războiul. În martie a început „bătălia Kaizerului“ de la Amiens care, potrivit
planurilor germane, trebuia să fie ultima pe frontul de vest, însă a fost stopată la 5 aprilie
1918 şi a costat armata germană nu mai puţin de 160. 000 morţi. A doua ofensivă
declanşată imediat în sectorul trupelor britanice n-a avut nici ea mai mult succes.
Pe Frontul de est datorită ieşirii Rusiei din război situaţia era sub controlul armatelor
Puterilor Centrale. Acestea vor avansa adânc pe teritoriul Imperiului Ţarist în
descompunere şi păreau că se îndreaptă spre victorie.
Evenimentele din martie-aprilie 1918 de pe frontul Occidental au arătat Antantei că
problema unui comandament unic era de importanţă vitală pentru coordonarea acţiunilor
militare. Preşedintele Clemenceau a reuşit să-l impună, la conferinţa anglo-franceză din
25 martie 1918 pe generalul Ferdinand Foch comandant suprem al frontului aliat (11; 31-
34). Pe de altă parte, participarea americanilor la război a devenit efectivă şi, în iulie
1918, 20 de divizii – ce însumau peste 1 milion de oameni – comandate de generalul
Pershing au fost gata să intre în acţiune. În aceste condiţii, a doua bătălie de pe Marna
(iulie 1918) marchează o cotitură în desfăşurarea războiului. Ofensiva comandată de Foch
a fost prima mare întâmplare „urâtă“ care, aşa cum recunoştea şi Ludendorff a deschis
drumul înfrângerilor germanilor şi a victoriilor pentru Antantă (9; 164). Începând cu 8

10
august 1918 Foch – devenit între timp mareşal – a declanşat o serie de atacuri care au
respins trupele germane până pe „linia Siegfried“.
La sfârşitul lunii septembrie pe Frontul balcanic se produce o catastrofă pentru
germani. Bulgaria a semnat armistiţiul şi trupele aliate ajung la Dunăre. Acest eveniment
a ridicat probleme grave germanilor şi aliaţilor pentru că punea sub semnul întrebării şi
perspectiva pe celelalte fronturi. Totuşi în luna octombrie trupele germane au reuşit să
evite o catastrofă militară rezistând atacurilor aliate mai ales în Flandra şi Aragonne dar
nu pot, totuşi, să păstreze „linia Seigfried“ şi se retrag pe poziţii pe linia fluviului Meuse.
Lucru pe care nu l-a putut evita armata austro-ungară pe frontul italian unde a suferit o
gravă înfrângere la Piave din partea armatelor comandate de generalul Diaz (octombrie
1918). Austro-Ungaria îşi trăia ultimele zile. Peste puţin timp, ca şi Turcia de altfel,
urmând exemplul Bulgariei, Austro-Ungaria a semnat armistiţiul.
La 5 noiembrie germanii, la capătul puterilor, s-au retras pe un front care trecea prin
Antuerpen-Bruxelles-Charleroi-Mezieres. Aliaţii erau pe cale de a declanşa noi atacuri,
printre care o ofensivă în Lorena. Germanii însă îşi epuizaseră resursele umane şi materiale,
nu mai aveau forţe capabile să opună o rezistenţa serioasă inamicilor lor (2; 412). În acest
timp Germania se găsea şi în pragul prăbuşirii economice datorită lipsurilor şi
dezorganizării producţiei. Germania, lipsită de aliaţi, nu mai avea alternativă fiind imperios
necesar să ceară Antantei armistiţiul şi să accepte condiţiile acesteia.
La 7 noiembrie 1918, la cererea Marelui Cartier General, politicianul Mathias
Erzberger s-a deplasat „înarmat“ cu un steag alb, la Compiègne, pentru a semna
armistiţiul. Împăratul Wilhelm II se adresează preşedintelui SUA Wilson cerând un acord
pe baza celor Paisprezece puncte. Însă preşedintele american a cerut Kaiserului să
constituie mai întâi un guvern pe baze parlamentare. În faţa acestei situaţii Wilhelm l-a
însărcinat pe prinţul Max de Bade să formeze un guvern compus din reprezentanţii
tuturor partidelor. Două zile mai târziu (9 noiembrie) a izbucnit revoluţia la Berlin care
proclamă republica. Prinţul Max de Bade predă puterea socialistului Ebert. Pe 11
noiembrie 1918, în timp ce Kaiserul se refugiază în Olanda, guvernul noii Republici
germane a semnat armistiţiul. Obţine, totuşi, din partea aliaţilor permisiunea ca armata
germană să se retragă în Germania pentru a luptă împotriva ameninţării revoluţiei
comuniste. Pentru a parcurge drumul până la Marna şi înapoi armatei germane i-au fost
necesare 51 de luni de zile.

Bibliografie

1. Holbsbawm, Eric, Secolul extremelor, traducere de Anca Irina Ionescu, Bucureşti,

1994.
2. Popa, N. Mircea, Primul război mondial. 1914-1918, Bucureşti, 1979.
3. Poincarè, R., Au service de la France. Neuf annees dessauvenirs, vol. IV, Paris, 1926.
4. Kissenger, Henry, Diplomaţia, traducere din limba engleză: Mircea Ştefancu, Radu
Paraschivescu, Bucureşti, 1998.
5. România în anii primului război mondial, vol. I, Bucureşti, 1987.

11
6. Jacqnes, Droz, Les causes de la premiéere querre mondiale. Essai d’historiographie,
Paris, 1973.
7. Milza Pierre, Serge Berstein, Istoria secolului XX. Sfârşitul lumii europene. (1900-
1945), traducere Marius Ioan, Bucureşti, 1998.
8. Hard Lidell B. H., Stratégie, Wiesbaden (f.a.).
9. Ludendorff. Erich, Conduite de la guerre et politique, Paris, 1922.
10. Renouvin Pierre, La crise européenne et la premiere guerre mondiale, (1904-1918),
Paris.
11. G. Clemenceau, Măreţia şi amărăciunile unei victorii. Memorii, Bucureşti (f.a.).

CREAREA SOCIETĂŢII NAŢIUNILOR ŞI ROLUL ACESTEIA ÎN RELAŢIILE

INTERNAŢIONALE INTERBELICE

După fiecare conflict major, de regulă, învingătorii au imaginat şi au impus lumii o

formulă de organizare a păcii care la rândul ei a determinat o arhitectură a graniţelor şi a
generat o suită de instituţii politice şi politico-militare care să asigure securitatea.
Analizând acest aspect istoricul Gh. I. Brătianu ajungea la concluzia că în istoria
universală „două sunt formulele pe care le vom întâlni din timpurile cele mai vechi până
în pragul actualităţii“ (1; 9). Acestea au alternat în funcţie de filozofia care a dominat la
un moment dat principiile şi normele care erau acceptate pentru comportamentul statelor
în relaţiile internaţionale. Definind cele două formule, Gh. I. Brătianu aprecia că „una
este formula organizării păcii prin ierarhie, prin precumpănirea mai mult sau mai puţin
accentuată, mai mult sau mai puţin radicală a unei puteri, a unui stat, cealaltă este
formula organizării păcii prin federaţiune, prin înţelegere între mai multe state, între mai
multe puteri care caută pe un principiu de paritate să organizeze viaţa popoarelor“ (1; 9).
Înfrângerea Puterilor Centrale în toamna anului 1919 a impus forţelor Antantei şi
puterilor asociate adoptarea unei formule de organizare a păcii în Europa şi în lume.

1. Securitatea colectivă şi Liga Naţiunilor

în organizarea păcii

Încă înainte ca războiul să înceteze pe teatrele de operaţiuni militare, preşedintele

american Wilson a anunţat lumii intenţia SUA de a propune o formulă de securitate
pentru „a face ca dreptul să prevaleze împotriva oricăror agresiuni egoiste, pentru a evita
ca o alianţă să se ridice contra alteia“. (2; 32). America dispreţuia conceptul de echilibru
de forţe şi considera imorală practica aşa-numitului Realpolitik. Criteriile ei pentru
ordinea mondială erau democraţia, securitatea colectivă şi autodeterminarea, nici unul
dintre ele nestând la baza vreunuia dintre acordurile europene anterioare. SUA propuneau
prin urmare: asocierea tuturor naţiunilor, fără nici o discriminare, recunoaşterea şi
impunerea dreptului internaţional „deasupra tuturor intereselor particulare“, instituirea

12
unei forţe colective, care „să nu mai fie în serviciul ambiţiilor politice sau al egoismelor
în complot şi al ordinii şi păcii universale.
La 11 februarie 1918 Wilson arăta că, în viitor, „popoarele şi provinciile nu trebuie să
mai fie obiect de vânzare sau de schimb sau să fie tratate ca un simplu şeptel ori ca pionii
unui joc de şah“. El respingea doctrina echilibrului puterilor şi precizia că orice
modificări teritoriale să se facă „numai în interesul şi profitul populaţiei interesate“;
reafirmând principiul drepturilor popoarelor la autodeterminare, el declara că toate
aspiraţiile naţionale, clar definite, trebuie să fie satisfăcute, evitându-se crearea de noi
elemente de discordie şi antagonisme şi perpetuarea celor vechi“. (2; 35)
Proclamând o distanţare radicală de perceptele şi experienţele Lumii Vechi, ideea lui
Wilson despre ordinea mondială pornea din credinţa americanilor în natura umană
esenţialmente paşnică şi în fundamentala armonie a lumii. De aici reieşea că naţiunile
democratice erau, prin definiţie, paşnice; popoarele cărora li se garanta autodeterminarea
nu vor mai avea motive să intre în război sau să asuprească alte popoare.
Conducătorii europeni, pe de altă parte, nu dispuneau de nici un fel de categorii ale
gândirii în care să includă asemenea vederi. Nici instituţiile lor interne şi nici ordinea
internaţională nu avuseseră la bază teorii politice în care să se proclame bunătatea
funciară a fiinţei omeneşti. Diplomaţia europeană nu s-a articulat pe caracterul iubitor de
pace al statelor, ci pe înclinaţia lor spre război, care trebuia să fie descurajată sau
contrabalansată. Alianţele se formau pentru urmărirea unor obiective specifice şi
definibile şi nu în apărarea unui concept abstract al păcii. (3; 199) Aceste viziuni diferite
asupra viitoarei arhitecturi de securitate pentru lumea postbelică au afectat forţa şi
credibilitatea edificiului propus pentru întronarea şi menţinerea păcii încă de la
începuturile existenţei sale.
Instrumentul menit a realiza şi a menţine securitatea colectivă a fost, în opinia
fondatorilor acestei concepţii, Societatea Naţiunilor. Acesta a funcţionat pe baza unui
Pact negociat de Puterile Aliate şi Asociate la Paris şi adoptat de Conferinţa de Pace, la
28 aprilie 1919, cu recomandarea de a fi reprodus ca preambul al sistemului tratatelor de
pace. Pactul conţinea 26 de articole şi o anexă cu lista celor 32 de state fondatoare şi alte
13 ţări invitate să adere la el. Prin acest document se definea scopul Scietăţii Naţiunilor
care în esenţă era dezvoltarea cooperării între naţiuni, garantarea păcii şi siguranţei
precum şi eliminarea războiului (4; 58) şi modul ei de funcţionare. Art. 8 prevedea că, în
scopul menţinerii păcii, statele membre recunoşteau necesitatea reducerii armamentelor
naţionale, în funcţie de „situaţia geografică şi codiţiile speciale ale fiecărei ţări până la
minimul necesar apărării ordinii interne“.
Prin art. 10, statele membre îşi luau „îndatorirea să respecte şi să păstreze împotriva
oricăror agresiuni externe integritatea şi independenţa politică existentă“. În art. 11-17 se
indicau mijloacele şi procedeele aplicabile în cazul unor conflicte: folosirea arbitrajului,
respectarea unui termen de 3 luni după pronunţarea sentinţei date de instanţa de arbitraj
sau de către Consiliu, ruperea legăturilor economice, financiare şi a oricăror raporturi cu
statul vinovat de încălcarea dreptului internaţional.
Contradicţiile din Sistemul relaţiilor internaţionale, din anii imediat următori
încheierii primei conflagraţii mondiale, ca şi viziunea diferită asupra arhitecturii de
securitate a principalilor actori care au fundamentat Liga Naţiunilor au făcut ca aceasta să
întâmpine dificultăţi în a-şi îndeplini rolul şi misiunile. În primul rând SUA n-au ratificat
actul fondator şi au încheiat separat tratate de pace cu ţările învinse din care lipseau

13
clauzele privitoare la Ligă şi au promovat, prin Conferinţa de la Washington, propriile
interese. În al doilea rând, în organizarea Ligii Naţiunilor n-au fost luate în considerare
interesele statelor învinse şi ale Rusiei. Or Germania şi Rusia împreună însemnau mai
mult de jumătate din populaţia Europei şi deţineau un important potenţial de putere. În
problema primirii Germaniei în Ligă poziţia învingătorilor a fost diferită. Franţa a fost
categoric ostilă admiterii statului german şi susţinea că acest lucru va fi posibil numai
după ce acesta îşi va fi îndeplinit toate obligaţiile asumate prin tratatul de pace. SUA şi
Marea Britanie doreau o integrare mai rapidă deoarece percepeau Franţa ca unica putere
continentală în stare să-şi impună hegemonia în Europa şi astfel echilibrau raportul de
forţe.
Germania dorea să fie primită în Ligă pe picior de egalitate cu Franţa şi Anglia.
Neprimind acest statut Republica de la Weimar a denunţat şi atacat sistemul de securitate
Versailles ca un „dictat“ iar Societatea Naţiunilor ca un „complot ipocrit al inamicilor
Germaniei „ şi „un instrument iscusit pentru promovarea intenţiilor engleze în Europa“.
(2; 70)
În momentul în care Europa îşi edifica sistemul de securitate bazat pe existenţa
statelor naţionale şi principiul naţionalităţii ca element fundamental al dreptului
internaţional, în spaţiul fostului Imperiu Ţarist revoluţia bolşevică propunea o altă viziune
care avea la bază teoria statului social al proletariatului. Lenin a ignorat recunoaşterea la
Versailles a acestor principii ca şi dreptul popoarelor oprimate din fostele imperii ţarist şi
habsburgic de a-şi afirma statalitatea şi vocea în cadrul Societăţii Naţiunilor. Din această
perspectivă a considerat forumul păcii drept o Internaţională Neagră destinată a conserva
orânduirea burgheză. Conducătorii statului sovietic au dat o interpretare proprie
principiului naţional-revoluţionar al dreptului popoarelor la autodeterminare, favorabilă
exclusiv intereselor statului sovietic. Aceştia n-au putut să se împace cu ideea că noul
imperiu care se năştea a trebuit să piardă 877. 000 Km2 cu o populaţie de 26 milioane de
locuitori neruşi. Aşa se explică şi declaraţia pe care Lenin a făcut-o la 15 octombrie 1920:
„Când Rusia Sovietică se va întări praf şi pulbere se va alege din Tratatele da le
Versailles“. (6; 356) Statul sovietic n-a recunoscut tratatele de pace care consfinţeau
apariţia statelor naţionale la frontierele sale şi a acţionat în permanenţă pentru revizuirea
graniţelor şi a tratatelor.
Formula rezultată după Conferinţa Păcii n-a mai putut să semene în nici un fel cu cea
care a asigurat pacea continentului după Congresul de la Viena (1815) deoarece au fost
eliminate din ecuaţia de securitate a continentului două mari state: Germania şi Rusia
Sovietică. Secolul de pace asigurat de Congresul de la Viena s-a fundamentat pe trei
piloni în egală măsură indispensabili: o pace conciliatoare cu ţara învinsă – Franţa, un
echilibru de forţe şi un sentiment comun al legitimităţii. Tratatul de la Versailles nu a
îndeplinit nici una din aceste condiţii. Termenii lui au fost prea împovărători pentru
conciliere, dar totodată insuficient de severi pentru o subjugare permanentă. Paradoxal,
vulnerabilitatea Franţei şi avansul strategic al Germaniei au fost amplificate de Tratatul
de la Versailles în ciuda clauzelor lui punitive.
Înainte de războiul mondial Germania avusese vecini puternici atât în vest cât şi în
est. Ea nu se putea extinde în nici o direcţie fără a da peste un stat important – Franţa,
Austro-Ungaria sau Rusia. Însă după tratatul de la Versailles, n-a mai existat nici o
contrapondere a Germaniei în est. Franţa slăbită, Austro-Ungaria dispărută ca actor al
vieţii internaţionale iar Rusia confruntată cu frământări şi slăbiciuni interne făceau ca

14
estul european să nu poată oferi un potenţial credibil pentru reechilibrarea balanţei de
putere.
În aceste condiţii colaborarea dintre Germania înfrântă în război şi Rusia Sovietică
izolată printr-un cordon sanitar a devenit necesară pentru ambele state şi a fost
oficializată prin tratatul de la Rapallo (16 aprilie 1922). Se restabileau relaţiile
diplomatice sovieto-germane şi se aplica principiul clauzei naţiunii celei mai favorizate în
schimburile economice. Ambele state renunţau reciproc la datoriile şi reparaţiile de
război. Germania a făcut din relaţiile cu URSS un instrument de presiune asupra Angliei
şi a Franţei pentru a revizui tratatul de la Versailles. Ameninţând Anglia şi Franţa cu o
posibilă alianţă militară cu Rusia Sovietică, Germania promitea să intre în Liga
Naţiunilor numai dacă i se acorda statutul de mare putere, un loc permanent în Consiliu,
conducerea şi controlul unor secţii ale acesteia şi dacă li se acordă dreptul la colonii.
Elaborarea Pactului şi disputele în jurul modului de organizare şi funcţionare a
Societăţii Naţiunilor în anii 1919-1923, au fost urmate de intrarea în scena vieţii politicii
internaţionale a acestui actor major în care lumea şi mai ales ţările mici şi mijlocii şi-au
pus atâtea speranţe. În prima fază Liga a rezolvat probleme organizatorice şi tehnice
pentru buna sa funcţionare.
Între anii 1924 şi 1929 Societatea Naţiunilor a desfăşurat o activitate laborioasă pe
multiple planuri. Au fost adoptate măsuri colective pentru reconstrucţia economico-
financiară a Austriei, Ungariei, Bulgariei, Albaniei şi a altor ţări. Sub egida noului
organism cu vocaţie universală s-a deschis la 4 mai 1927 Conferinţa Economică
Internaţională la care au participat reprezentanţii a 50 de state şi care a propus un amplu
proiect de colaborare economică între ţări. Sub egida Ligii au fost depăşite şi rezolvate
circa 18-20. 000 de conflicte şi litigii între state referitoare la delimitarea frontierelor,
interpretarea tratatelor, diferende comerciale, economice, naţionale, militare etc. (2; 98)
Prestigiul Societăţii Naţiunilor a fost întărit şi de intervenţia sa în lichidarea unor
conflicte militare – între Italia şi Grecia (1925); Turcia şi Grecia (1926); Grecia şi
Albania (1928); de participarea unor observatori ai statelor nemembre la probleme de
interes major pentru întreaga lume ca şi prin democratizarea instituţiei ca atare.
Conferinţa de la Locarno (1925) desfăşurată sub egida Societăţii Naţiunilor a oferit o
perioadă de pace şi speranţă. Germania a putut fi primită, după Locarno, în Societatea
Naţiunilor. De acum încolo Geneva părea să fie centrul Europei renăscute: „Concertul“
era în sfârşit cu adevărat, „în ton“, iar chestiunile internaţionale erau reglementate prin
discuţii şi nu prin zăngănitul armelor (7; 54).
În această etapă, la Geneva, în afară de măsurile şi acţiunile cu un larg ecou în lumea
politică şi diplomatică s-au comis şi o serie de erori de calcul şi poziţie care au dus la
eşecuri. Proiectul Pactului de garanţie mutuală din 1923 nu a întrunit decât 18 voturi
pentru că n-a fost semnat, datorită contradicţiilor de interese, decât de 17 din cele 50 de
delegaţii care au fost prezente la dezbateri. Crearea, în anul 1924, a unui organism special
pentru controlul armamentului, a comerţului cu arme şi a producţiei de muniţie n-a
condus şi la stoparea cursei înarmărilor. Acesta nu avea dreptul de a efectua inspecţii, ea
putea doar să ceară guvernelor informaţii despre încălcările în ceea ce priveşte
armamentele, efectivele şi dotarea armatei. Comisia a fost desfinţată în anul 1927 iar
sarcinile ei au fost preluate de Liga Naţiunilor, care însă n-avea nici un mijloc de
verificare a modului cum erau respectate clauzele de dezarmare. (3; 252)

15
 Prezenţa unui stat fascist -Italia- într-un concert de state democratice a fost o eroare şi
a arătat unor state mici şi mijlocii că organizarea Societăţii Naţiunilor este lipsită de
realism. La fel de lipsită de realism politic a fost şi înţelegerea miniştrilor de externe
francez şi american – Briand şi Kellog – pentru semnarea unui tratat prin care războiul a
fost scos în afara legii. Pe 28 august 1928 a fost semnat de către 15 naţiuni, cu surle şi
trâmbiţe, Pactul de la Paris (cunoscut ca Pactul Briand-Kellog), prin care s-a denunţat
războiul ca instrument al politicii naţionale. Americanii, britanicii şi chiar francezii i-au
adus ulterior atâtea amendamente încât „tratatul a fost redus la o simplă tautologie
potrivit căreia Pactul de la Paris ajuta la menţinerea păcii atâta timp cât pacea era
menţinută“. (3; 254)
Contradicţiile anglo-franceze au constituit şi ele unul din factorii care au arătat în mod
evident că Liga Naţiunilor şi iniţiativele sale în domeniul securităţii colective n-au şansa
de a se impune în arhitectura de securitate a Europei. Anglia a dus, la Geneva, o politică
inversă celei franceze în domeniul dezarmării; a militat pentru revizuirea clauzei Pactului
Sovietic cu privire la menţinerea integrităţii teritoriale, ceea ce Franţa nu accepta. Anglia
a angajat tratative cu Roma şi Berlinul impunând Franţei diferite sacrificii în favoarea
Germaniei şi a ţărilor revizioniste.
Slăbiciunile Societăţii Naţiunilor s-au datorat şi slăbiciunilor pe care Franţa le-a avut
în politica internă generate de criza politică, de dificultăţile financiare interne, de luptele
dintre forţele politice de stânga, partizane ale cooperării cu URSS pentru realizarea
securităţii colective şi forţele de dreapta, înclinate să aprobe ascensiunea lui Hitler în
Germania ca „pavăză împotriva bolşevismului“ (2; 100)

2. Declinul Ligii Naţiunilor şi eşecul securităţii colective

În anul 1929 sistemul de securitate european rezultat după cel primul război mondial
era încă o speranţă pentru pacea şi liniştea continentului şi a lumii. Germania era
dezarmată, zona renană demilitarizată, învingătorii erau aparent uniţi, iar propunerea lui
Briand, în cadrul celei de-a zecea Adunari a Societăţii Naţiunilor, la 5 septembrie 1929,
pentru a se crea o Uniune Europeană, părea să fie acceptată de majoritatea spiritelor
europene. Însă guvernele europene, în afara Bulgariei şi Iugoslaviei, care au aderat fără
condiţii la proiectul francez, au manifestat serioase reţineri. (8; 135)
După un deceniu în care diplomaţia se concentrase asupra Europei, Japonia a fost
aceea care a demonstrat într-un mod surprinzător cât de şubrede erau securitatea colectivă
şi Societatea Naţiunilor, transformând anii ’30 într-un deceniu al violenţelor din ce în ce
mai mari. La 18 septembrie 1931, forţele japoneze au atacat Manciuria, provincie a
Chinei. China a făcut apel la Societatea Naţiunilor, însă aceasta n-avea un mecanism de
constrângere, nici măcar pentru sancţiunile economice precizate la art. 16 din Pact. În
ezitările sale Societatea Naţiunilor a ilustrat dilema fundamentală a securităţii colective:
agresiunea trebuia sancţionată dar nu aveau cum să se aplice sancţiunile. Nici o ţară nu
era pregătită pentru a intra în război cu Japonia şi nimeni n-a dorit să întrerupă fluxul
comercial cu Japonia care era şi în avantajul Europei. (8; 142-148)
În cele din urmă s-a ajuns la o „rezolvare“ care a luat forma unei comisii de cercetare
(Comisia Lytton). Aceasta a demonstrat că Japonia a avut pretenţii justificate asupra

16
Manciuriei dar a greşit fiindcă nu a epuizat toate mijloacele paşnice de rezolvare a
problemei. Japonia s-a retras din Liga Naţiunilor în semn de protest. A fost primul pas
spre declinul securităţii colective. În anul 1932, Japonia a ocupat China la nord de Marele
Zid şi a debarcat la Shanghai.
Eşecul Conferinţei pentru dezarmare, desfăşurată sub egida Societăţii Naţiunilor, a
fost pecetluit de retragerea Germaniei de la negocieri la 14 octombrie 1933. Hitler a
folosit acest prilej pentru a se lansa într-un plan general de înarmare. Pretextul pentru a
legitima un asemenea act a fost declaraţia ministrului de externe francez care afirma, pe
19 aprilie 1934, că „de acum încolo, Franţa îşi va asigura securitate prin mijloace
proprii“. (7; 69). Guvernul francez a declanşat startul în cursa înarmărilor dar nu va reuşi
s-o parcurgă. Eşecul conferinţei pentru dezarmare ca şi părăsirea Ligii Naţiunilor de către
Germania nu presupunea în mod necesar război. Marele puteri europene s-au gândit că o
corectare a securităţii colective cu metodele realpolitik-ului ar rezolva problemele
tensionate din Europa.
La iniţiativa Italiei, Germania, Franţa şi Marea Britanie au încercat să constituie un fel
de directorat european ce trebuia să stabilească „regulile jocului“ pentru statele mici şi să
fie rezolvate pe cale paşnică problemele litigioase din Europa. Simţindu-se însă
dezavantajată, Franţa a boicotat proiectul spre mulţumirea URSS.
O asociere a patru mari puteri europene a fost întodeauna coşmarul liderilor de la
Kremlin care considerau că o asemenea alianţă ar fi preludiul unei noi intervenţii
împotriva statului sovietic.
O încercare de a repune în termeni reali ecuaţia de securitate pe continent instituită
după prima mare conflagraţie s-a făcut la Stressa în aprilie 1935. Marea Britanie, Franţa
şi Italia, prin reprezentanţii lor la nivelul cel mai înalt, şi-au promis solemn să menţină
sistemul de tratate existent în Europa şi să reziste oricăror încercări de a-l schimba prin
forţă. A fost o etalare de vorbe mari fără suport deoarece, în raportul de forţe, Germania
începuse marşul pentru schimbarea ierarhiilor. Ulterior Hitler a repudiat ultimele clauze
referitoare la dezarmare rămase din Tratatul de la Versailles. Sistemul de securitate
practic nu mai reacţiona.
Franţa a căutat atunci să reechilibreze balanţa şi raportul de putere printr-o apropiere
de Uniunea Sovietică. Tratatul încheiat la 2 mai 1935 între Paris şi Moscova prevedea că
dacă una dintre semnatare va fi atacată cele două ţări se vor consulta în baza art. 10 din
Pactul Societăţii Naţiunilor şi îşi vor acorda ajutor reciproc. (8; 177).
Când Italia a atacat Abisinia, Marea Britanie a făcut cea mai vibrantă declaraţie în
favoarea securităţii colective şi a cerut ca Liga Naţiunilor să hotărască sancţiuni contra
agresorului. Mussolini şi-a continuat agresiunea în ciuda unor propuneri britanice care ar
fi redus profitul Italiei la jumătate. La 1 mai 1936 împăratul Abisiniei, Haile Selassie a
părăsit ţara şi o săptămână mai târziu Mussolini a proclamat întemeierea unui nou
Imperiu Roman. A fost o lovitură de moarte dată Abisiniei dar mai ales securităţii
colective. Cincizeci şi două de naţiuni s-au reunit în cadrul Ligii Naţiunilor pentru a
rezista agresiunii şi toate au consimţit ca Abisinia să fie cucerită.
Afacerea abisiniană a avut urmări imediate. Hitler a urmărit cu atenţie încordată
conflictul, temător că o Ligă triumfătoare ar putea fi folosită împotriva Germaniei. Hitler
a ordonat, la 7 martie 1936, armatei germane să intre în Renania demilitarizată, marcând
astfel răsturnarea ultimului bastion al acordului de la Versailles. Potrivit tratatului, forţele
militare germane n-aveau dreptul să pătrundă în Renania sau mai aproape de 50 Km est
de această zonă. Germania confirmase această clauză la Locarno. Liga Naţiunilor

17
aprobase acest tratat iar Marea Britanie, Franţa, Belgia şi Italia îl garantaseră. (3; 273)
Nici de data aceasta democraţiile occidentale care puseseră bazele sistemului de
securitate colectivă n-au ştiut cum să reacţioneze la acţiunile Germaniei. Franţa era pusă
în situaţia de a acţiona. Britanicii au insistat asupra folosirii mijloacelor diplomaţiei în
locul forţei. În consecinţă a fost convocat Consiliul Ligii la Londra.
Consiliul Ligii Naţiunilor a constatat, deşi nu în unanimitate, că tratatele de la
Versailles şi Locarna au fost încălcate. Hitler a fost invitat să negocieze un nou
aranjament pentru securitatea europeană, să-l înlocuiască pe cel pe care îl distrusese. El a
răspuns invitaţiei: nu avea, „nici un fel de pretenţii teritoriale în Europa“, dorea pacea şi a
propus un pact de neagresiune pe 25 de ani cu Puterile Occidentale. Britanicii au dorit să
obţină de la acesta mai multe precizări şi au înaintat Berlinului o listă de probleme
precise. Hitler n-a mai răspuns. S-a instalat tăcerea. Ultimele rămăşiţe ale sistemului
securităţii colective dispăruseră. Era sfârşitul unei epoci. Ordinea în ierarhia ecuaţiei de
putere stabilită la sfârşitul primului război mondial între învingători şi învinşi se
răsturnase.
S-a afirmat, în momentul reocupării cu trupe a Renaniei demilitarizate, că 7 martie
1936 a fost un punct de cotitură în istorie. S-a repetat de către istorici apoi că atunci,
Franţa a ratat ocazia de a opri Germania şi de a împiedica ororile şi sacrificiile făcute de
omenire în cea de-a doua conflagraţie mondială.
Din punct de vedere tehnic, pe hârtie, acest lucru a fost adevărat: francezii posedau o
mare armată iar germanii încă nu-şi puseseră la punct maşina de război. Din punct de
vedere psihologic situaţia era exact inversă. Popoarele occidentale n-au putut da un
răspuns coerent la întrebarea: ce puteau face? Armata franceză ar fi putut să înainteze în
Germania şi să obţină promisiuni de bună purtare din partea germanilor, iar apoi ar fi
trebuit să plece. Situaţia ar fi rămas ca înainte şi resentimentele germanilor ar fi crescut,
ca şi dorinţa de revanşă. A. J. P. Taylor susţine că „în realitate n-avea nici un sens atacarea
Germaniei până când aceasta nu era capabilă să se opună“, până când înţelegerea de la
Versailles nu era eliminată şi Germania reânarmată. Numai o ţară care îşi propune
victoria poate fi ameninţată cu înfrângerea. (7; 87) Din această perspectivă ziua de 7
martie 1936 are o dublă semnificaţie. Ea a deschis calea pentru un succes temporar al
Germaniei, dar şi pentru eşecul ei final.
Pentru Hitler, reocuparea Renaniei a deschis drumul spre Europa Centrală, atât din
punct de vedere militar cât mai ales psihologic. Odată ce democraţiile au acceptat această
manevră ca pe un „fait accompli“, baza strategică a opoziţiei faţă de Hitler în Europa de
est a dispărut. „Dacă pe 7 martie nu v-aţi putut apăra pe voi?“- l-a întrebat ministrul
român de externe, Nicolae Titulescu, pe omologul său francez „cum o să ne apăraţi pe noi
în faţa agresorului? (3; 278). Răspunsul a fost mai greu de dat mai ales că marile
democraţii intraseră în frenezia pacifismului.
Politica conciliatoare pe care Franţa o aplica a fost urmată şi de Anglia în relaţiile cu
Germania. În 1937, anul ce-a urmat remilitarizării Renaniei, lordul Halifax, pe atunci
preşedinte al Consiliului Privat, a ilustrat demisia morală a democraţiilor vizitându-l pe
Hitler în fortăreaţa lui de la Berchtegaden. Acesta a elogiat Germania nazistă pe care a
numit-o „reduta europeană împotriva bolşevismului“ şi a enumerat o serie de chestiuni,
de care Germania era vital interesată, la care „s-ar putea ajunge la modificări pe măsura
trecerii timpului“: (7; 137) Danzigul, Austria şi Cehoslovacia şi retrocedarea coloniilor.
Singura obiecţie a lui Halifax a fost metoda prin care s-ar rezolva aceste „chestiuni“.

18
 3. Securitate cu arma la picior

Reocuparea zonei demilitarizate Renane a marcat finalul arhitecturii de securitate

concepută după primul război mondial. Instrumentul conceput a o materializa –
Societatea Naţiunilor – deşi, formal exista, ea practic nu mai avea credibilitate şi nici
forţă. Lumea şi în special Europa s-a întors la sistemul de securitate în care important
pentru fiecare stat era locul pe care-l ocupa în ecuaţia de putere.
Fiecare stat suveran, mare sau mic, a trebuit să se bazeze din nou pe forţa armată,
diplomaţie şi alianţe pentru a-şi asigura propria securitate. Prima mare criză a relaţiilor
internaţionale a fost provocată de un conflict al ideologiilor izbucnit în Spania – războiul
civil. În 1936 Spania devenise republică. Alegerile din februarie 1936 au adus la putere o
coaliţie formată din republicani, socialişti şi comunişti. În iulie opoziţia fascistă şi
conservatoare a declanşat o revoltă armată. Taberele au fost apărate în funcţie de natura
regimului cu care se solidarizau: Frontul Popular – Franţa, Marea Britanie, Uniunea
Sovietică; conservatorii şi fasciştii de Italia, Germania şi alte ţări cu regimuri de dictatură.
(8; 190-191) Italia şi Germania au acordat un sprijin masiv adepţilor lor, pe când Frontul
Popular, datorită acordului de non intervenţie semnat de 25 de ţări dar nerespectat de
statele fasciste, a primit ajutor doar în material de război şi foarte puţini combatanţi în
raport cu trupele trimise de germani şi italieni.
Războiul civil din Spania a fost o veritabilă cotitură în relaţiile internaţionale. A
distras atenţia de la problemele grave determinate de renaşterea puterii germane şi a
pecetluit apropierea dintre Hitler şi Mussolini. A inaugurat, pentru marile democraţii
occidentale, un anumit tip de atitudine – non intervenţia – care va netezi calea puterilor
fasciste în aplicarea politicii de expansiune teritorială. Războiul civil din Spania a
adăugat o nouă „falie“ între Rusia Sovietică şi Puterile Occidentale. Moscova gândea că
politica britanică i-a permis lui Hitler să se reânarmeze, l-a ajutat indirect pe Franco să
învingă în Spania şi, ulterior, va aproba atacul lui Hitler împotriva Uniunii Sovietice.
Aceste suspiciuni vor influenţa viitorul securităţii pe continent în următorii 2-3 ani.
În iulie 1937, Japonia transformă conflictul cu China în război deschis. Din nou
chinezii au făcut apel la Societatea Naţiunilor, însă, această instituţie muribundă a putut
doar să transfere apelul către o Conferinţă a Marilor Puteri care s-a desfăşurat la
Bruxelles. Aceasta n-a putut să facă nimic pentru China, datorită contradicţiilor dintre
marile puteri în zonă ca şi divergenţelor de opinie privind modul de soluţionare a crizelor.
Marea Britanie, care a încercat să fie în acelaşi timp şi o mare putere europeană şi una
mondială, a dorit să se implice. SUA care nu erau pregătite să intervină şi Roosevelt
putea oferi doar certitudine morală. Acest lucru nu-l doreau Franţa şi Marea Britanie
pentru că le-ar fi legat mâinile în negocierile cu Hitler şi Mussolini şi le-ar fi blocat
concesiile pe care, dealtfel, le-au făcut în 1938-1939.
Luna noiembrie 1937 a fost una crucială pentru evoluţia ulterioară a evenimentelor în
Europa şi în lume. În două capitale mari ale lumii s-a discutat arhitectura graniţelor şi
perspectiva de securitate în aii următori. (7; 132-133) La Berlin, Hitler şi principalii săi
colaboratori discută „Memorandumul Hossbach“ prin care se indicau oportunităţile, căile
şi modalităţile prin care Germania putea obţine Lebensbraum-ul* şi să transforme ţara
într-o putere dominantă în Europa. Momentele de criză anticipate de documentul dezbătut

*
Spaţiul vital.

19
şi în care Germania ar fi putut intra în război cu succes nu s-au produs. Evoluţiile din
sistemul de interese şi contradicţii european au contrazis previziunile lui Hossbach. Hitler
a folosit cu abilitate alte momente de criză şi aranjamente politico-diplomatice pentru a-şi
atinge ţelurile.
La Londra, primul ministru englez Neville Chamberlain a gândit şi el un plan pentru a
evita războiul şi a pacifica Europa. Deşi nu a crezut în idealismul Societăţii Naţiunilor
premisele de la care a plecat în schiţarea programului omul politic britanic erau la fel de
nerealiste ca şi cele gândite la Berlin. Neville Chamberlain a pornit de la ideea că puterile
învinse – în special Germania – aveau nemulţumiri justificate şi că acestea trebuiau să-şi
găsească rezolvarea. Existau şase milioane de germani în Austria, a căror reunificare
naţională era încă interzisă de tratatele de pace din 1919, trei milioane de germani în
Cehoslovacia, ale căror dorinţe nu fuseseră consultate niciodată, 350. 000 germani şi
Danzigul în Polonia care voiau drepturi naţionale. Primul ministru englez credea că odată
satisfăcute aceste nemulţumiri ale Germaniei, Hitler nu va fi numai mulţumit ci şi
recunoscător. De aici s-a născut politica de conciliere promovată de Londra şi Paris faţă
de Berlin în ceea ce priveşte criza austriacă şi mai ales cehoslovacă.
„Rezolvarea“ crizei austriece de către Hitler a fost favorizată şi de atitudinea Italiei
fasciste. Mussolini era preocupat de a-şi consolida influenţa în nordul Africii şi de a o
câştiga în Mediterana. În acest context el declară în noiembrie 1937 că „Italia a obosit să
mai păzească independenţa Austriei“ (9; 351), ceea ce însemna pentru Hitler calea
deschisă pentru anexarea Austriei. Cancelarul austriac Schuschnigg a încercat să se opună
proiectului nazist şi să organizeze un plebiscit pentru a tranşa problema independenţei sau
anschluss-ului. Hitler a cerut telefonic, prin miniştrii săi, cancelarului să anuleze
desfăşurarea plebiscitului. Disperat, acesta a cerut ajutor puterilor occidentale care altă
dată au protejat independenţa Austriei. A primit răspunsuri glaciale. Deşi autorităţile de la
Viena acceptaseră, sub presiunile germane, anularea plebiscitului Goring, prin telefon, a
cerut înlocuirea lui Schuschnigg cu nazistul Syss Inguart. În noaptea de 11-12 martie
armata germană a invadat Austria. Pe 12 martie din balconul primăriei din Linz, Hitler a
anunţat încorporarea Austriei la Germania. Anschluss-ul a fost ratificat de 97% din
populaţia celor două ţări. (9; 351) Democraţiile s-au mulţumit doar să protesteze.
După rezolvarea crizei „austriece“ Hitler s-a întors către Cehoslovacia. Acest stat
apărut ca urmare a sistemului de tratate de la Paris în noul context de securitate era
dezavantajat în raport cu Germania de realităţi geografice dar şi politice. Geografice
pentru că dispunerea ei o separa de aliaţii care i-au garantat existenţa. Germania o separa
de Franţa, iar Polonia şi România de Rusia Sovietică. Dintre vecini doar România nu-i
era ostilă. Politice pentru că Cehoslovacia, deşi declarat stat naţional, era în fapt unul al
naţionalităţilor. Dintre acestea germanii sudeţi erau cei mai activi în a se uni cu
Germania.
Pe 12 septembrie, într-un violent discurs pronunţat la Nurnberg, Hitler a revendicat
oficial sudeţii. A doua zi, germanii din Sudeţi s-au revoltat, însă ordinea a fost restabilită
rapid. Premierul britanic a încercat să depăşească starea de criză prin două întâlniri cu
Hitler. Acesta din urmă plusează şi cere ocuparea imediată a sudeţilor deoarece populaţia
este complet masacrată. Fapt neadevărat, însă Hitler a dorit să sondeze reacţia militară a
puterilor occidentale. Războiul părea iminent. În ultimul moment, Chamberlain a sperat
organizarea unei conferinţe internaţionale, iar Mussolini l-a determinat pe Hitler să
accepte.

20
 Cei patru lideri s-au întâlnit la Munchen pe 29 septembrie 1938 şi au „negociat“, însă
termenii au fost cei doriţi de Hitler. La ora 2 în noaptea de 30 septembrie reprezentanţii
Cehoslovaciei au fost convocaţi de premierii britanic şi farncez şi li s-a comunicat că „era
o sentinţă fără drept de apel şi fără o posibilitate de modificare“. A doua zi Neville
Chamberlain s-a întâlnit cu Hitler din nou şi i-a spus: „ Sunt foarte mulţumit de
rezultatele obţinute ieri“ (7; 147) Apoi, după o discuţie confuză despre dezarmare, a
propus semnarea unei declaraţii „care să arate că s-a convenit asupra dorinţei de
îmbunătăţire a relaţiilor anglo-germane, ceea ce-ar fi în favoarea unei mai mari stabilităţi
europene“.
La Paris şi Londra s-a instaurat iluzia păcii. Primii-miniştri francez şi britanic au fost
primiţi cu mare entuziasm ca salvatori ai păcii. Franţa şi Anglia s-au discreditat în ochii
aliaţilor est-europeni ca şi în ochii unor politicieni realişti care au prezis că această pace
va dispărea în trei luni. Conferinţa de la Munchen a părut unor oameni politici un nou
sistem de securitate bazat pe egalitate şi încredere reciprocă a celor patru mari puteri care
dominau Europa. Dar pentru Hitler anexarea sudeţilor n-a fost decât o etapă pentru
cucerirea întregii Cehoslovacii. Acesta a încurajat Polonia pentru a încorpora regiunea
Teachen. Pe 2 octombrie, 1938 colonelul Beck, ministrul de externe polonez, în ciuda
protestelor sovietice şi franceze ocupă regiunea dorită. La rândul său Ungaria obţine prin
„arbitrajul de la Viena“ din 2 noiembrie 1938 sudul Slovaciei populat de unguri.
Lovitura de graţie care a pus capăt definitiv Cehoslovaciei a fost dată în 15 martie
1939, Preşedintele cehoslovac Emil Hacha care se opunea secesiunii Slovaciei a fost
chemat la Berlin şi obligat să „accepte“ intervenţia germană care a avut loc în aceeaşi zi.
Ulterior ţara a fost transformată în „protectorat al Boemiei şi Moraviei“ satelit al Reich-
ului. Distrugerea Cehoslovaciei n-a avut efecte geopolitice ci mai mult psihologice. N-a
modificat raportul de putere în Europa. Dar, din punct de vedere al principiilor stabilite la
Versailles, ocuparea şi dezmembrarea statului cehoslovac era un punct de cotitură pentru
că demonstra că Hitler nu ţintea transpunerea în practică a principiului autodeterminării
naţionale ci dominaţia continentului.
El a înglobat în Reich populaţii negermane încălcând principiul autodeterminării, în
numele căruia îi fuseseră tolerate toate abuzurile unilaterale anterioare. După ocuparea
Cehoslovaciei şi revendicarea Coridorului Polonez, opinia publică occidentală nu mai era
dispusă să tolereze noi concesii. Din acel moment, izbucnirea celui de-al doilea război
mondial a devenit doar o chestiune de timp. Noua ordine şi securitate internaţională avea
să se plămădească în focul celei de-a doua conflagraţii mondiale.

Bibliografie

1. Brătianu Gheorghe I, Formule de organizare a păcii în istoria universală, curs ţinut la

Facultatea de Filozofie şi Litere a Universităţii Bucureşti, 1943-1947.
2. Iacobescu Mihai, România şi Societatea Naţiunilor. 1919-1929, Bucureşti, 1988.
3. Kissinger Henry, Diplomaţia, Bucureşti, 1998.
4. Duroselle J. B., Histoire diplomatique de 1919 a nos jours, Cinquiéme édition, Paris,
1971.

21
5. Bendiner Elmer, A time for Angels. The Tragicomic History of League of Nations,
New York, 1975
6. Lenin V. I., Opere complete, ed. a II-a, vol. 41, Bucureşti, 1965.
7. Taylor A. J. P., Originile celui de-al doilea război mondial, Iaşi, 1999.
8. Milza Pierre, Berstein Serge, Istoria secolului XX. Sfârşitul „Lumii Europene“
(1900-1915), vol. I, Bucureşti, 1998.

EVOLUŢII ECONOMICE ŞI SOCIALE ÎN LUMEA POSTBELICĂ ŞI

IMPACTUL LOR POLITIC.

Prima conflagraţie mondială ca şi pacea care i-a urmat au pus în faţa popoarelor
probleme dificile în ceea ce priveşte refacerea şi readaptarea economiilor naţionale la
realităţile postbelice. Europa nu numai că a pierdut monopolul economic pe care l-a avut
asupra întregii lumi dar şi multe din noile state apărute pe scena politică s-au transformat
din clienţi în concurenţi. Sistemul de tratate de la Versailles a eliminat războiul din
perspectiva operaţiunilor militare, confruntările în plan economic au continuat
confirmând parcă aserţiunea că popoarele „aleargă zadarnic după un echilibru care
niciodată nu este ajuns“. (1; 6)
Refacerea şi reconstrucţia economiilor naţionale în principalele state europene au
necesitat rezolvarea mai multor probleme dintre care cele mai importante erau cele
referitoare la alegerea modelului optim de dezvoltare economică şi refacerea fluxurilor
comercial-financiare intra şi extraeuropene din perioada antebelică.

1. Remodelarea şi refacerea economică

după prima mare conflagraţie mondială

După terminarea războiului pentru toate statele angajate în conflict, problema

fundamentală a fost găsirea soluţiilor optime pentru trecerea economiilor la starea de
pace. Multe dintre acestea vor suferi o severă criză a reconversiunii care va dura un timp
mai lung sau mai scurt, funcţie de nivelul de dezvoltare economică al fiecărei ţări în
parte.
Refacerea postbelică, prefacerile adânci de restaurare pe baze moderne a economiilor
noilor state europene, care trebuiau să le asigure demnitatea în lume şi succesul în
competiţia pe piaţa mondială cu ţările industrializate din centrul şi apusul continentului,
deveneau posibile numai prin promovarea progresului tehnic, prin sporirea investiţiilor de
capital, prin accelerarea şi diversificarea producţiei de fabrică şi a întregii economii, prin
creşterea ponderii produsului social şi a venitului naţional, prin acordarea unei importanţe
mai mari factorilor autohtoni – mijloace băneşti, forţă de muncă şi de conducere – şi

22
restrângerea penetraţiei finanţei străine, prin sporirea rolului intervenţionist al statului şi a
contribuţiei învăţământului, ştiinţei şi culturii în activitatea economică. Doar în acest mod
se putea ajunge la administrarea şi valorificarea optimă a resurselor de materii prime şi de
energie umană şi materială în condiţiile în care întreaga lume a intrat în cursa de refacere
şi de dezvoltare economică. (1; 39-40)
Faptul că Europa a pierdut competiţia economică în faţa „Lumii Noi“- în special SUA
şi Japonia – iar efortul de reechilibrare s-a produs în folosul acestora din urmă a impus nu
numai factorilor de decizie politică şi capitaliştilor din principalele ţări europene ci şi
elitei intelectuale din domeniul economicului să se aplece asupra studierii şi găsirii unor
noi modele economice de dezvoltare pentru ţările lor.
Teoreticienii, dar şi analiştii economici au atras atenţia încă de la finele conflagraţiei
(1918) că viaţa economică a statelor se îndreaptă spre organizări unitare, înţelegând prin
aceasta formarea de carteluri, trusturi, etc., ceea ce implica principiul solidarităţii între
stat şi întreprinderea economică particulară. Această solidaritate era cerută de faptul că
lupta economică nu se mai desfăşura „de la persoană la persoană ci de la organizare la
oraganizare“ (2; 3).
Modelul spre care s-au îndreptat principalele state europene a fost cel american.
Aspiraţia spre americanizarea economică a Europei a fost, în mare parte, legitimă căci
nicăieri în lume nu s-a experimentat mai mult ca în SUA. în ceea ce priveşte
restructurarea raţională a activităţilor de producţie, schimb şi de consum, gestionarea
administrativ ştiinţifică a întreprinderii etc.
Europa avea nevoie de creşterea valorii utile a forţei de muncă mai ales în condiţiile
unei accentuate crize a braţelor de muncă determinată de pierderea atâtor vieţi omeneşti
în anii conflagraţiei. Prin introducerea pe continentul european a principiilor
taylerismului s-a rezolvat această problemă deoarece şi economiile europene au început
să raţionalizeze raporturile dintre folosirea optimă a utilajului, divizarea lucrului după
criteriul eficienţei optime, şi consumul de materii prime, combustibil, finanţe şi forţă de
muncă. (3; 512)
Nevoia de noi modele pentru economia europeană era justificată de Max Weber prin
necesitatea organizării raţionale a muncii şi restabilizării activităţilor economice (4; 13-
15). În România o serie de mari spirite ale timpului cereau remodelarea şi regândirea
economiei. Nicolae Iorga vorbea la începutul deceniului patru de adaptarea „ritmului
american în Europa“ (5; 194) iar Mihail Manoilescu cerea în Parlamentul României
măsuri pentru organizarea muncii, care, inevitabil conducea la ordonarea societăţii (1;
43).
În confruntarea de modele şi doctrine în plan teoretic la diferite congrese şi reuniuni
ale specialiştilor dar şi în plan aplicativ, cea mai mare şansă a avut-o liberalismul care a
dominat nestingherit în economie toată epoca modernă, deşi gravele consecinţe ale
războiului i-au deschis perspective sumbre dar pe care le-a depăşit după grava criză
economică din anii 1929-1933.
Modelul liberal a reprezentat vectorul principal al gândirii economice, în confruntarea
cu alte doctrine şi modele economice chiar dacă după Versailles el a trebuit să-şi adauge
la paradigmele de bază unele particularităţi cum au fost sporirea interveţionismului etatist
în economie, sublinierea scopului de utilitate publică, organizarea producţiei industriale,
impunerea principiului individualismului în folosul statului şi al colectivităţii, stabilirea
unui regim de circulaţie şi de distribuţie apropiat de idealul de dreptate. Prin acestea
liberalismul s-a regenerat şi s-a transformat în neoliberalism. Modelul se deplasează de la

23
clasic la neoclasic în organizarea economiei, de la faza atotputerniciei întreprinzătorului
particular la aceea a implicării statului. (6; 86)
Neoliberalismul, deci, a reprimit bagajul teoretic al liberalismului, renunţând la tezele
circumstanţiale depăşite şi a menţinut tot ceea ce era peren. Acest model, în noile realităţi
apărute în primii ani postbelici, era mai apropiat de cerinţele economiei moderne şi
dinamice, şi a dovedit că ridicarea prestigiului material şi spiritual al Europei nu putea avea
loc decât prin valorificarea maximă a bogăţiilor naturale şi a resurselor umane. Intervenţia
statului în economie a fost dictată de noile practici din relaţiile economice mondiale –
protecţionismul în primul rând, dar şi de atenuarea arbitrariului pieţei, de corelările
fiscalităţii cu inflaţia etc. Formele concrete de intervenţie a statului în economie au diferit
de la un stat la altul, în raport de condiţiile şi tradiţiile social-economice din fiecare ţară.
Modelul de economie dirijată a fost inspirat de ideologiile totalitare de stânga –
bolşevismul – şi de dreapta – fascismul şi nazismul. Noţiunea şi sensurile economiei
dirijate, ca nou model economic s-au impus în Est prin consolidarea statului sovietic şi în
vest în condiţiile apariţiei şi declanşării crizei economice mondiale. (1; 64)
Penetraţia modelului planificării, influenţată, în parte, de efectele aplicării lui în URSS şi
de eficienţa şi rapiditatea cu care fascismul a acţionat în timpul crizei economice (1929-
1933), va determina acumularea de argumente pro şi contra între adepţii economiei de piaţă
şi cei ai economiei planificate.
Printre alte modele care au circulat în teoria şi practica economică europeană a fost şi
corporatismul. Acesta preconiza asocierea muncitorilor în corporaţii în opoziţie cu
sindicatele şi conducerea economiei prin metode dirijiste. Corporatismul, deşi teoretic a
fost studiat şi în alte ţări decât cea în care a apărut (Italia), n-a avut o coerenţă suficientă
pentru a constitui calea ideologică intermediară între liberalism şi etatism. (3; 157)
Din punct de vedere al evoluţiei principalelor economii în primii ani după încheierea
conflagraţiei mondiale dezvoltarea a fost inegală şi cu efecte diferite de la o ţară la alta.
Dovadă că, în anul 1925, faţă de 1913, indicele producţiei a fost de 121, 6 la global, de
103, 5 în Europa şi de 148, o în SUA (1; 74). Succesul economiei americane s-a datorat
„abundenţei capitalurilor“, creşterii puterii de cumpărare şi procesului de concentrare a
producţiei şi capitalurilor sub raportul progresului tehnic şi ştiinţific. Abundenţa
capitalurilor americane a facilitat plasamentul dolarilor în afara ţării, bancherii americani
dorind să devină şi bancherii lumii. Edificator este creşterea de la 7 miliarde de dolari
plasaţi în străinătate în 1919 la 17 miliarde în anul 1929. În afară de beneficiile pe care le-
au adus aceste capitaluri americanilor, ele le-au permis acestora să controleze sursele de
materii prime indispensabile ţării: petrol, cauciuc, cupru, nitraţi. În Mexic, de exemplu,
jumătate din întreprinderile economice aparţineau, în acest timp, americanilor. (7; 132)
Economia SUA a intrat în faza „capitalismului bunăstării“. Toate sectoarele
economiei cunosc o dezvoltare importantă. Cea mai dinamică a fost industria
automobilului. De la 4000 de vehicule care se produceau în 1900, ea ajunge la 1. 500.
000 în 1921 şi la peste 4. 800. 000 în 1929. Industria construcţiilor s-a dinamizat în
perioada prosperităţii şi a apariţiei blocurilor „zgârie nori“.
Automobilele, industria electronică şi aviaţia au stimulat dezvoltarea noilor surse de
energie, electricitatea şi petrolul. Producţia de petrol creşte de la 33 milioane tone în 1913
la 138 milioane tone în 1929.
Economia statelor europene cunoaşte o perioadă de prosperitate însă sprijinită pe o
fundaţie nepermanentă şi precară care s-a prăbuşit brusc. (1; 73) Ea n-a putut să ţină pasul
cu economia americană şi pentru că o mare parte a producţiei a fost orientată spre

24
reconstrucţia a tot ceea ce războiul a distrus sau ruinat. Avansul economiei europene luată
ca întreg a fost întârziat cu opt ani, aceasta însemnând că volumul producţiei din 1929 a
totalizat ceea ce s-ar fi realizat în 1921 dacă n-ar fi fost războiul şi dacă ritmul de creştere
anterioar anului 1914 s-ar fi menţinut.
Luate însă separat, unele state de pe continent au fost mult mai sever afectate, ceea ce-
a determinat ca însăşi opera de refacere şi de dezvoltare să difere prin rezultate. În Marea
Britanie, de exemplu, dificultăţile economice s-au prelungit aproape un deceniu. Aici,
cerinţele de război au impus accentuarea intervenţionismului de stat ilustrat prin
protejarea, prin măsuri vamale, unor industrii şi pentru control deplin asupra căilor ferate
şi asupra sectorului minier. După război, până la apariţia crizei mondiale, economia
engleză, trecută în regim de pace, a avut de înfruntat mari dificultăţi în folosirea braţelor
de muncă demobilizate, restabilirea progresului în producţia de cărbune şi metalurgie.
Urmarea, producţia de cărbune a scăzut de la 240 milioane tone în 1920-1924 la 227.
milioane tone în etapa 1925-1929. Producţia în metalurgie a scăzut de la 9,2 milioane
tone la 6,3 milioane la fontă şi de la 9,7 la 7,4 milioane tone la oţel pentru aceeaşi
perioadă. Din această pricină valoarea exportului britanic a reprezentat doar 37% în anul
1929 din nivelul anului 1913. Ponderea de 14% pe care o avea Anglia în comerţul
mondial în 1928 era sub nivelul antebelic cu două procente. (9; 30)
La rândul ei, Franţa, dominată de ideea că, după marea revoluţie din 1789, destinul
Europei era legat de destinul ei, a arătat interes pentru dezvoltarea economică. Criza de
readaptare la economia de pace a fost depăşită până în anul 1924. După această dată
unele ramuri – metalurgia, construcţia de maşini, aeronautica etc. – au cunoscut creşteri
semnificative. Producţia de cărbune a crescut de la 34 milioane tone în anii 1920-1924 la
52 milioane în perioada 1925-1929, cea de oţel pentru aceeaşi perioadă, de la 1, 8 la 9, 4
milioane tone.
Pentru Germania, primii ani de după conflagraţie au fost deosebit de dificili. Redresarea
financiară din 1924 şi „ghiftuirea“ cu capitaluri străine a economiei germane (9; 10) au
determinat creşteri importante în sectoare ale economiei germane. În intervalul 1925-1929,
Germania a produs mai mult cărbune şi oţel decât Franţa şi Anglia la un loc. Flota
comercială a urcat rapid pe locul patru în lume.
Ţările mijlocii şi mici din Europa au cunoscut evoluţii diferite din punct de vedere
economic. Belgia, Olanda, Danemarca, Norvegia, au cunoscut un boom economic, iar în
alte ţări cu situaţii mai dificile fiind necesară intervenţia Ligii Naţiunilor pentru a se
redresa, cum a fost cazul în Austria şi Ungaria. În România, politica liberală „prin noi
înşine“, a condus la o creştere economică evidentă şi la apariţia de mari unităţi
industriale: I.A.R. – Braşov; Malaxa – Bucureşti; Uzinele Copşa Mică şi Cugir etc.
Dezvoltarea economică a lumii în primul deceniu postbelic a fost brusc stopată de
criza economică declanşată de marele crah financiar de pe Wall Street.

2. Criza şi depresiunea economică din 1929-1933

Al doilea deceniu interbelic a început cu o puternică criză, care a avut un impact şi

consecinţe nemaiîntâlnite până atunci în economia mondială. Aşa numitele cicluri de
avânt şi de declin erau cunoscute încă din secolul al-XX-lea. La începutul anilor ’20, un
economist rus, N. D. Kondratiev, ulterior una din victimele epurărilor staliniste, a

25
descoperit un model de dezvoltare economică începând de la sfârşitul secolului al XVIII-
lea printr-o serie de „valuri lungi“. Prin teoria sa, el a precizat că „valul lung“ al
economiei mondiale trebuia să ajungă în punctul cel mai de jos la sfârşitul primului
deceniu interbelic. (10; 109)
Criza din 1929-1933 a provocat un adevărat şoc psihologic. Nedumerirea şi pesimismul
au pus stăpânire chiar pe cele mai limpezi şi mai optimiste cugetări. Credinţa într-un
progres nesfârşit, socotită odinioară intangibilă şi indiscutabilă, scria René Guénon în anul
1931 – nu mai era admisă unanim. Unii au început să întrevadă, vag sau nu, confuz sau nu,
că civilizaţia occidentală, în loc să-şi continue neântrerupt dezvoltarea, risca să ajungă la un
punct mort, însăşi bazele ordinii economice şi sociale fiind ameninţate. Toate componentele
fundamentale ale liberalismului – individualismul, libera iniţiativă, determinarea preţurilor
prin jocul concurenţei – au intrat în derută. (1; 106)
Cauzele crizei au fost multiple şi variate ca surse. Dezbaterea teoretică asupra
cauzelor şi interpretărilor celei mai mari crize a capitalismului modern încă nu s-a
încheiat. Cel mai adesea, criza a fost explicată prin dislocarea comerţului mondial şi a
economiilor naţionale în timpul primei conflagraţii mondiale. Alţi specialişti au explicat
criza printr-un accident de parcurs al liberalismului sau prin excesul de raţionalizare
economică, îndeosebi în SUA şi Germania, unde maximumul de organizare a producţiei
şi a muncii a fost însoţit de maximumul de şomaj. Pierre Milza şi Serge Berstein
consideră că trei factori destabilizatori au fost în principal vinovaţi de apariţia crizei: un
consum înfrânat de permanenţa comportamentului de austeritate şi economisire,
moşteniri ale unei civilizaţii rurale ce privea cu suspiciune şi chiar revoltător facilităţile
de satisfacţii materiale oferite de producţia industrială de masă; efortul de investiţii din
anii ’20 a fost însoţit de riscuri şi dezechilibre ca şi derapaje financiare; abuzul de credite
de consum şi de speculaţii bursiere care s-a practicat în SUA în anii primului deceniu
interbelic.
Criza s-a manifestat în principal prin scăderea dramatică a preţurilor care la rândul ei a
antrenat o puternică contracţie a valorii producţiei, creştere bruscă a şomajului şi a
falimentelor comerciale şi industriale. Cu excepţia URSS, lumea întreagă a fost atinsă, cu
atât mai uşor cu cât nu regăsise după un deceniu de la sfârşitul conflagraţiei, un echilibru
economic satisfăcător. În această lume nerefăcută după război, cele trei puncte slabe ce
caracterizau prosperitatea anilor ’20 au fost pretutindeni prezente: criza agricolă de
supraproducţie însoţită de scăderea preţurilor şi a veniturilor ţărănimii; criza de
suprainvestiţii speculative în sectoarele pilot ale economiei şi criza financiară. (7; 232)
Criza a atins iniţial economia germanică mai fragilă dar mai ales dependentă de
creditul american. În primăvara anului 1931, falimentul băncii Kredit Anstalt din Viena a
antrenat prăbuşirea întregului sistem bancar austriac. Prin ricoşeu, băncile germane,
foarte implicate în economia austriacă, au intrat în rândul lor în criză. Cancelarul german
Bruning a decretat închiderea tuturor băncilor şi izolarea mărcii de lumea exterioară. Dar
Germania în criză va cuceri sistemul bancar englez. Odată cu Londra principalul releu
financiar între SUA şi restul lumii a fost atins. Speranţele asupra lirei au obligat guvernul
britanic să abandoneze Gold Exchange Standard în septembrie 1931. Această decizie va
afecta grav Banca Franţei şi Banca Japoniei care deţineau depozite de lire în calitate de
monedă de schimb. Ţările subdezvoltate şi în curs de industrializare au fost cele mai
lovite, deoarece economia lor depindea de comerţul cu produse agricole şi materii prime.

Convertibilitatea lirei în aur.

26
În cinci ani, din 1929 şi până în 1933, depresiunea a distrus cei trei piloni ai economiei
mondiale: producţia; circulaţia internaţională de mărfuri şi capital, sistemul monetar
internaţional.
Toate statele, datorită profunzimii şi amplorii pe care a avut-o criza, au căutat soluţii
pentru relansarea economică şi depăşirea dificultăţilor sociale. Au fost aplicate,
experimental, mai multe soluţii însă două s-au particularizat în mod deosebit. Deflaţia a
fost soluţia practicată în Germania şi Franţa. Aceasta avea ca pârghie principală menţinerea
echilibrului bugetar prin reducerea cheltuielilor publice şi stabilirea balanţei comerciale
printr-o scădere a preţurilor de revenire favorabilă exportului, însă obţinută printr-o scădere
drastică a salariilor. Experimentul aplicat n-a fost viabil şi în 1935 a eşuat. Efectele n-au
fost cele dorite deoarece indicele exportului produselor industriale a coborât dramatic. În
Germania, de exemplu, maximumul de raţionalizare a fost însoţit, aşa cum s-a mai spus, de
maximum de şomaj. Deflaţia, acolo unde a fost aplicată, nu numai că nu a reuşit să producă
efecte pozitive ci a adâncit depresiunea economică deja generată de insuficienţa monedei şi
a creditului.
Acceptarea deficitului bugetar – inflaţia – a fost cea de-a doua cale preconizată şi care
a condus în cele din urmă şi la scoaterea economiei mondiale din criză. Această soluţie a
apărut pe terenul unor ample dispute teoretice în generaţia specialiştilor deceniului al
patrulea care l-a avut în fruntea sa, indiscutabil, pe economistul şi gânditorul J. M.
Keynes. (6; 49)
Laturile esenţiale ale modelului Keynesist au fost temeinic studiate aşa încât o
abordare sintetică este legitimă. Vom reţine aici doar esenţa demonstraţiilor sale şi aceasta
pentru că s-au produs când eşecul provocat de marea depresiune a determinat o
revoluţionare a concepţiilor privind politica economică, cele mai importante expresii ale
acesteia fiind naţional-socialismul german al lui Hitler şi New Deal-ul lui Roosevelt.
Mai întâi, analizând producţia într-o altă manieră, Keynes a conchis că pentru
stabilirea echilibrului economic şi utilizarea deplină a forţei de muncă, era imperioasă
intervenţia statului. Cunoscând mecanismul de funcţionare a producţiei materiale, J. M.
Keynes a oferit puterii centrale un îndreptar legitim de intervenţie într-o viaţă economică
în continuă schimbare, fără de care nu puteau avea loc urmări favorabile pe toate
planurile.
Esenţa politicii economice dirijiste preconizate de J. M. Keynes a constat în luarea şi
aplicarea unor măsuri de control menite a determina o concordanţă între înclinaţia spre
consum şi imboldul la investiţii, pentru a statornici un volum global de producţie cât mai
apropiat de nivelul corespunzător ocupării depline a forţei de muncă.
Peste teorii şi principii multe state au apelat la modelul keynesist ca la singura
alternativă care ar fi putut evita cutremurele sociale şi înlocuirea integrală a liberalismului
cu o economie sub regim politic autoritar. Gradul, formele şi denumirea dirijismului, ca
expresii ale interveţionismului etatist, au diferit de la un stat la altul în raport de contextul
istoric, de stadiul de dezvoltare şi de puterea de înţelegere a conceptului. (1; 133)
În Germania, implicarea statului în economie s-a făcut în numele naţional-
socialismului exprimând dirijismul de natură totalitară, mai ales în timpul lui A. Hitler,
ridicat până la aberante metode de exterminare a unor categorii de cetăţeni după criterii
etnice, rasiale.

27
 În Italia, intervenţionismul etatist s-a manifestat în varianta dirijismului corporativ cu
grave încălcări ale democraţiei. Modelul dirijismului a fost folosit autoritar în Germania,
România şi Ungaria.
În URSS, intervenţia statului în economie s-a bazat pe mecanismul planificării
economice. Aici planificarea a fost dusă până la extrem prin înlocuirea mecanismelor
normale de piaţă şi preţurile variabile cu un set arbitrar de preţuri.
În statele cu tradiţii democratice, încercările extreme de control politic în economie nu
au dat rezultate, întrucât au continuat să practice, chiar în condiţiile aplicării modelului
dirijist, o politică derivată din constituţionalismul liberal. În plus, dacă noua orientare a
cerut statului să dirijeze economia, nu a pretins câtuşi de puţin să substituie regimul
capitalist cu unul de socializare tip marxist sau cu unul totalitar.
Expresia cea mai elocventă a dirijismului liberal a fost New-Deal-ul american lansat
de preşedintele Fr. D. Roosevelt. În discursul pronunţat de acesta la Convenţia democrată
de la Chicago, pe 2 iulie 1932, lansând ieea New-Deal-ului afirma: „Vă chem, şi mă
angajez eu însumi, să realizăm o nouă împărţire a cărţilor pentru poporul american. Ca
toţi cei de faţă să fim noi înşine profeţii unei noi ordini, a competenţei şi curajului. Este
mai mult decât o campanie politică, este o chemare sub arme“. (7; 239)
În concepţia preşedintelui american fenomenele de criză nu puteau fi înlăturate decât
prin stoparea scăderii preţurilor şi creşterea profiturilor. O primă măsură a fost luată la 19
aprilie 1933 când şi SUA abandonează etalonul aur, convertibilitatea dolarului în aur este
suspendată, şi a devalorizat dolarul cu până la 50%. Alte măsuri cuprinse în New-Deal:
controlul preţurilor, al creditului, al puterii de cumpărare, remonetizarea parţială a
capitalului. Totodată, statul a concentrat uriaşe fonduri pe calea împrumuturilor bancare
în vederea subvenţionării industriei şi finanţarea de lucrări publice, pentru redresarea
şomajului. Programul lui Roosevelt a fost apreciat drept „unul din proiectele cele mai
revoluţionare şi cele mai importante în vederea controlului industriei ce-a fost vreodată
elaborat în Statele Unite“. (1; 145)
Reţinem aici, în concluzie, că, pe poziţie de placă turnantă, criza din 1929-1933 a
orientat societatea spre alte alte modele economice decât cel liberal, că după părerea
multor specialişti, criza economică a fost de conjunctură în apusul Europei, acolo unde
societatea a înregistrat progrese evidente, şi de repercursiune în estul şi sud-estul Europei,
zone în care procesul respectiv s-a aflat pe alte coordonate. Prin aceasta s-a produs o
mutaţie decisivă în istoria omenirii. Dacă omenirea a scăpat până astăzi de repetarea
crizei de tip 1929-1933, meritul revine, fără îndoială, funcţiei noi pe care statul o
îndeplineşte, responsabil principal al bunului mers al maşinii economice. (3; 516)
Pe de altă parte, trebuie subliniat că urmările politice ale crizei din 1929-1933 au fost
mai puternice şi mai nefaste pentru omenire decât consecinţele ei economice. Impactul
crizei cu politica a fost deosebit de dur în Occident şi Europa centrală. În Germania ea a
dus la dictatura nazistă, în Franţa şi Anglia a dus la dezagregarea executivului şi
instabilitate ministerială (Paris) şi la un reflux electoral în favoarea conservatorilor
(Londra). Temerile politice au împiedicat cooperarea economică, esenţială în redresarea
şi restaurarea încrederii. Preocupările pentru îndepărtarea dificultăţilor materiale şi
financiare au distras atenţia oamenilor de stat de la pericolele politice iminente –
revizionismul şi revanşismul – şi au izolat naţiunile, prejudiciind speranţa de securitate.
Perioada 1929-1933 reprezintă, pentru omenire, eşecul tentativei şi al efortului de a
restabili componentele esenţiale ale doctrinei liberale în economie. Criza a reânviat

28
dificultăţile apărute după Versailles, determinând domolirea valului de idealism
Wilsonian, de fraternitate umană, învederând că resortul moral al colectivităţii a fost prea
slab pentru a rezista adversarilor şi perspectivei plumburii care apărea la orizont.

3. Economia în perioada premergătoare

celei de-a doua conflagraţii mondiale

Soluţionarea marii crize n-a dus cu sine şi restabilirea factorilor care au contribuit,
anterior declanşării ei, la extinderea cooperării internaţionale şi la o conlucrare normală a
economiilor naţionale. Va fi de acum înainte imposibil de împiedicat creşterea
protecţionismului şi disoluţia sistemului cooperării internaţionale, fiecare stat înţelegând să
ducă numai politica propriilor interese.
În opinia istoricilor Pierre Milza şi Serge Berstein două grupe de ţări se opun, în plan
economic, din ce în ce mai făţiş:
– „ţările bogate“ – SUA, Marea Britanie, Franţa, care deţin 80% din stocurile
mondiale de aur şi controlul pieţelor privilegiate mai ales marile imperii coloniale;
– „ţările sărace“ – Italia, Japonia, Germania, greu îndatorate, lipsite de stocuri de
aur dar mai ales fără posesiuni coloniale, se aflau în situaţia folosirii propriilor
resurse care au fost insuficiente pentru a combate depresiunea şi a se relansa
economic. (7; 235)
De partea „ţărilor bogate“ SUA, care proteja vasta lor piaţă internă şi-au înmulţit
acordurile cu statele continentului american ale căror monede au urmat în 1934, politica
de devalorizare a dolarului. Marea Britanie s-a aflat în fruntea zonei lirei sterline
constituită din ţările care au decis să-şi alinieze cursul monedei cu cel al devizelor
britanice (Commonwealth, ţările iberice şi scandinave). Marea Britanie, prin acordul de la
Ottawa, din 1932, a instituit un sistem de taxe vamale preferenţiale între centrul şi
periferia imperiului său. Franţa, la rândul ei, a luat, în 1935, iniţiativa formării unui „bloc
al aurului“ cu ţările ce refuzaseră să-şi devalorizeze moneda. Eşecul în politica
deflaţionistă a determinat Franţa să se replieze către imperiul său colonial în care va
constitui o zonă a francului sudată prin legături comerciale şi financiare.
În ceea ce priveşte „ţările sărace“, acestea au fost supuse unor puternice tensiuni care
au dus la modele dirijiste autoritare şi totalitar-corporatiste. Soluţia autarhică rezultată
dintr-un dirijism exacerbat, un protecţionism şi un control al schimburilor fără fisuri n-a
fost suficientă pentru a depăşi criza. Ea a cerut o bază teritorială lărgită care, în opinia
dictatorilor din aceste ţări, nu se putea abţine decât prin război. Aceste ţări au pus, în
1938, baza unei zone a mărcii în Europa întreţinea relaţii privilegiate cu Japonia care
avea şi ea un obiectiv expansionist la fel de precis ca Italia şi Germania.
Cum, pe de altă parte, Uniunea Sovietică n-a reuşit să rupă izolarea economică în care
s-a zbătut după prima mare conflagraţie mondială, lumea s-a aflat la sfârşitul anilor ’30
compartimentată în zone monetare şi comerciale care au devenit în scurt timp blocuri
rivale ce se vor confrunta peste foarte puţin timp.
Redimensionarea economiilor naţionale de la starea de pace la starea de război a fost
la fel de grea şi costisitoare ca şi reconversia economiilor de război. Faţă de primul
deceniu interbelic, când 64 de state au cheltuit pentru înnarmare 400 milioane de dolari,

29
în următorii 10 ani s-a făcut saltul la imensa sumă de 12, 5 miliarde, din care 7, 5
miliarde cheltuite de marile puteri. Din 1938, Reich-ul german s-a instalat în fruntea
cursei pentru înnarmare cu un ritm de peste 16 ori mai mare decât în 1932. El a fost
întrecut doar de Uniunea Sovietică a cărei dinamică raportată la acelaşi an a fost de
aproape 20 de ori mai mare. (11; 359)
Munca productivă a fost deturnată de la scopurile consumului la cel de război,
făcându-se o mare risipă de materiale şi energie. Pentru întreţinerea unui militar aflat în
luptă era necesar să muncească 15 muncitori în spatele frontului. Într-un crucişător era
încorporată munca a 18. 000 de oameni pe timp de un an, iar într-un distrugător efortul a
peste 540. 00 de oameni. Într-o altă variantă de calcul o zi de război, în 1939, a costat tot
atât cât bugetul României pe întregul an financiar. (11; 300-361)
Privind global şi în comparaţie rezultatele, fizionomia economică a planetei arăta în
preajma celei de-a doua conflagraţii mondiale profund schimbată faţă de 1913. SUA, prima
putere industrială, asigurau o treime din producţia totală. Urmau, în ordine URSS cu 19%
faţă de 6% cât era ponderea Rusiei înainte de primul război mondial; Germania cu 11%;
Marea Britanie cu 9%. (1; 211)
Sentimentul pierderii întâietăţii în viaţa economică a lumii de către Europa, exprimată
după terminarea primei conflagraţii mondiale, s-a dovedit a fi veridic. Statistic se constată
că, în preajma celei de-a doua conflagraţii mondiale, Europa deţinea 44% din producţia
industrială mondială faţă de 16% cât avea în anul 1913. În agricultură producţia a crescut
în Europa cu 20-30% în comparaţie cu nivelul antebelic, iar în SUA cu 30-38%. În planul
comerţului exterior mondial „bătrânul continent“ mai avea ca pondere doar 47% faţă de
64% în anul 1913. (1; 213)
Situaţia nu doar globală, ci şi la nivelul statelor indică diferenţele de dezvoltare
economică. Vom reţine numai câteva exemple. După ieşirea din impas, economia
americană a atins în 1938 nivelul din 1929. Politica marilor investiţii publice practicată din
1933 a ameliorat infrastructura ţării şi a condus în cele din urmă şi la creşterea
productivităţii cu 22% în cei zece ani. Venitul naţional a crescut de la 42, 5% la 72, 8% deşi
nu a mai atins nivelul anului 1929 când a fost de 87, 6%. (7; 250)
Economia japoneză a cunoscut o redresare şi apoi o creştere rapidă după adaptarea unei
politici inflaţioniste care a dus la dezvoltare industrială şi la favorizarea exporturilor.
Redresarea a fost spectaculoasă în domeniul industrial. Comenzile militare au impulsionat
industria chimică, metalurgică şi a construcţiilor de maşini, aeronautica şi industria navală.
Statistic aceasta a crescut în 1937 cu 173% faţă de anul 1929. Numărul muncitorilor a
crescut, de la 1, 8 milioane la peste trei milioane. (7; 358)
În Europa economia Marii Britanii a luat avânt până în 1937, când producţia a
reprezentat 123, 9% faţă de 1929. După un scurt declin ea s-a redresat în contextul
angajării în conflagraţie. Pericolul pe care l-a perceput Franţa dinspre militarismul
german a făcut ca economiea să fie îndreptată spre producţia de război fără ca aceasta să
poată depăşi cu adevărat declinul crizei. În 1939, nivelul economiei franceze nu atinsese
încă nivelul din 1929. Această stare economică s-a manifestat printr-o insuficienţă a
investiţiilor, care a antrenat învechirea tehnologică şi a frânat capacitatea de producţie.
Fenomenul a fost mai accentuat în uzinele de armament şi tehnică militară. La momentul
declanşării celei de-a doua conflagraţii mondiale Franţa nu era economic pregătită pentru
război. Acest lucru va determina şi capitularea ei deosebit de rapidă în faţa maşinii de
război germane.

30
 În Germania, militarizarea economiei pentru a putea duce un război fulger
(“blitzkrieg“) a impus un ansamblu de măsuri care să facă posibilă îndeplinirea
obiectivelor de politică externă. S-au luat măsuri pentru creşterea producţiei agricole şi
industriale şi limitarea importurilor. Progresele industriei chimice au permis fabricarea
produselor de înlocuire pentru benzină, cauciuc, fibre din bumbac („ersatz-uri“). Aceste
măsuri au fost dublate de o uriaşă mobilizare a forţei de muncă prin intermediul
corporatismului. Din 1935, prestarea unei munci a fost obligatorie pentru toţi tinerii de
ambele sexe şi şi s-a realizat eradicarea eradicarea şomajului. În 1939, Germania a
devenit, după SUA, a doua putere industrială a lumii. (1; 214)
În URSS, politica planurilor cincinale a determinat o creştere a producţiei industriale
de 2, 2 ori în 1937 faţă de 1932 şi de 5, 9 ori faţă de 1913. Interesant că, 80% din întreaga
producţie, în 1937, era realizată în întreprinderi noi sau total reconstruite, asigurând ţării
un loc alături de Germania ca dinamică şi locul doi în lume ca volum al producţiei
industriale.
Decalajele de evoluţie economică ca ritm şi producţie pe de-o parte şi autarhia
economică promovată pe de altă parte au incitat la „extinderea“teritorială pentru acces şi
control la baze de materii prime şi pieţe de desfacere. În momentul punerii problemei
reâmpărţirii zonelor de influenţă, din suprafaţa de uscat a globului, şapte mari puteri
deţineau aproape 62%.
Faţă de poziţia ocupată în această reâmpărţire a sferelor de influenţă şi cea în ierarhia
ecuaţiei de putere Germania, Japonia şi Italia se considerau nedreptăţite. Germania a căutat
să-şi asigure accesul la solul şi subsolul unor state din Europa Centrală şi de Sud Est.
Rezultatele obţinute la început prin penetraţie pot fi cotate ca apreciabile, dar, totodată,
estimate şi ca precare, căci au fost dobândite în cadrul acordurilor de scurtă durată.
Lucrurile s-au agravat de îndată ce în vara anului 1939 cercurile conducătoare engleze s-au
arătat înclinate spre a recunoaşte Reich-ului german o zonă de influenţă economică
preferenţială în Europa de Sud-Est dacă Germania se angaja pe viitor să nu mai recurgă la
forţă, ofertă pe care A. Hitler a refuzat-o. (1; 220) Conducătorul celui de-al treilea Reich a
dorit ca războiul să decidă asupra locului şi rolului pe care fiecare dintre marile puteri
industriale îl aveau în ierarhia raportului de forţe şi cât revenea fiecăruia în procente din
zonele de influenţă.

Bibliografie

1. Saizu I., Tacu Al., Europa economică interbelică, Institutul european, Iaşi, 1997.
2. Leon N. G., Noile îndrumări în organizările economice, în „Analele statistice şi
economice“, I, 1918, nr. 3.
3. Chatelet Francois, Pisier Evelyne, Concepţiile politice ale secolului XX, Bucureşti,
1994
4. Weber Max, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Bucureşti, 1994.
5. Iorga Nicolae, Factorii materiali ai epocii contemporane, Bucureşti, 1931.
6. Carpinski Anton, Doctrine politice contemporane, Iaşi, 1992.
7. Milza Pierre, Berstein Serge, Istoria secolului XX. Sfârşitul lumii europene. 1900-
1905, Bucureşti, 1998.

31
8. Ropke Wilhelm, L’Economie mondiale aux XIX-e et XX-e siècles, Paris, Genéve,
1959.
9. Badia Gilbert, La fin de la Republique Allemande (1929-1933), Paris, 1958.
10. Habsbawm, Eric. Secolul extremelor, traducere Anca Irina Ionescu, Bucureşti, 1994.
11. Dandara Livia, România în vâltoarea anului 1939, Bucureşti, 1985.

POLITICA INTERNĂ ŞI POLITICA EXTERNĂ A MARILOR PUTERI ÎN

EUROPA INTERBELICĂ

În 1918, democraţia liberală, ieşită victorioasă din război părea să triumfe. Într-
adevăr, imperiile austro-ungar, german, rus şi otoman, simboluri ale permanenţei
puterilor autoritare s-au prăbuşit, lăsând loc unor regimuri parlamentare şi unor guverne
constituţionale. Însă în realitate, democraţia liberală se va arăta fragilă. Ameninţată pe
două fronturi, de la stânga, de bolşevism, de la dreapta, de mişcările de tendinţă
autoritară, aceasta se va prăbuşi, în 1933, în unele ţări mai ales după ce Adolf Hitler a
devenit Cancelar al Germaniei.
În ţările cu tradiţie democratică s-a urmărit restaurarea integrală a democraţiei
liberale deoarece războiul mondial a permis denaturări ale liberalismului (intervenţia
statului in economie şi în raporturile sociale, slăbirea controlului parlamentar etc.). În
Franţa, de exemplu, populaţia nu mai tolera autoritarismul lui Clemanceau, iar în
Marea Britanie tot mai mulţi cetăţeni se pronunţau pentru întoarcerea la procedurile
clasice ale vieţii parlamentare anterioare războiului.

1. Democraţia între transformările liberalismului

şi adoptarea conservatorismului
după prima mare conflagraţie mondială

Societatea industrială a intrat, după terminarea primului război mondial, nu numai

într-o fază de profunde transformări politice care au schimbat radical viaţa Europei şi
într-o oarecare măsură şi a lumii extraeuropene, ci şi arena în care s-au înfruntat cele mai
diverse curente şi opinii privind organizarea şi funţionarea statului şi a societăţii din punct
de vedere politic (6; 142). Această situaţie s-a datorat faptului că în principalele state
europene funcţiona un regim constituţional care exercita un real prestigiu şi influenţă
asupra celorlalte state inclusiv a celor care au rezultat după prăbuşirea imperiilor austro-
ungar şi ţarist (8; 15).
Noul context politico-juridic rezultat în urma primului război mondial impune în
analiză precizări despre statele (din zona geografică analizată) implicate în această
conflagraţie, deoarece unele au fost învinse (Austro-Ungaria, Germania, Turcia, Bulgaria)
iar altele învingătoare (Anglia, Franţa, SUA, Rusia, România, Italia, Grecia, Japonia,

32
etc.). În ţările învinse, precum Germania, Austro-Ungaria, Turcia vechiul regim monarhic
a fost abolit fiind înlocuit cu cel republican, excepţie făcând noul stat Ungaria ce-şi
menţinea monarhia. Pe ruinele fostului Împeriu Austro-Ungar s-au creat state noi precum
Polonia, Austria, Cehoslovacia, Ungaria. Croaţia, Bosnia şi Herţegovian (foste provincii
ale Austro-Ungariei) se vor unifica cu Serbia, Slovenia, Macedonia, Muntenegru,
Dalmaţia şi Voivodina formând Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, din 1929 statul
denumindu-se Iugoslavia. Acest stat şi-a păstrat regimul democrat până în 1929. România
şi-a întregit hotarele în 1918, prin unirea Basarabiei şi a Bucovinei la patria mamă.
România şi-a menţinut sistemul democrat până la 10 februarie 1938. (8; 14).
Unele din statele nou create au trecut de la absolutism la democraţie cum este cazul
Poloniei (până în 1926), Austriei (până în 1934, deşi tendinţele autoritare se afirmaseră
din 1927), Cehoslovacia (în toată perioada intrbelică). În alte ţări acest proces n-a mai
avut loc. Ungaria trecuse din 1920 la dictatura horthystă, iar Turcia după 1924 la
autoritarism. Bulgaria (ţară învinsă) şi-a menţinut forma de guvernământ monarhică,
inclusiv sistemul democrat până în 1935 cu întreruperile produse de regimurile autoritare
ale lui Stamboliiski şi Ţankov.
Grecia, făcând parte din categoria ţărilor învingătoare, şi-a păstrat forma de
guvernământ monarhică până în 1924 când a fost proclamată republică, a cărei existenţă a
durat până în 1935, când s-a revenit la monarhie, sistemul politic pendulând între
democraţie şi dictatură.
Albania care a ieşit de sub dominaţia Imperiului Otoman şi-a obţinut independenţa în
1912 (recunoscută pe plan internaţional în 1913). În timpul primului război mondial a
fost ocupată de trupele Puterilor Centrale, astfel că şi-a redobândit independenţa în 1920.
Forma de guvernământ după această dată s-a schimbat de la republică (1924) la monarhie
(1928). Ca regim politic, din 1924 Albania a avut un sistem autoritar prezidenţial
transformat ulterior în unul de tip monarhic.
O anumită experienţă democratică anterioară primului război mondial, dintre statele
beligerante ale Europei centrale şi de sud-est o aveau doar România, Bulgaria, Italia,
Grecia. Însă acestea vor avea evoluţii diferite în ceea ce priveşte forma de guvernământ
sau sistemul politic, în funcţie de raportul forţelor politice interne, de rezistenţa
instituţiilor statului precum şi de rolul unor personalităţi în viaţa politică. Pentru aceste
ţări credem că este valabilă aprecierea lui Joseph Barthélemy, cunoscut jurist francez,
potrivit căreia „războiul este proba instituţiilor, aşa cum focul este proba aurului“.
Victoria marilor puteri democratice asupra monarhiilor absolutiste în primul război
mondial a adus regimului democratic şi a constituţiilor ce-l fundamentau un prestigiu. Un
curent puternic în favoarea acestei forme de viaţă politică s-a dezlănţuit în opinia publică
din ţările europene.
Pretutindeni se preconizau şi s-au şi înfăptuit reforme democratice înaintate. Cu toate
acestea, după nici un deceniu de la încheierea păcii, democraţia a intrat in criză şi sub
presiunea unor evenimente şi fenomene economice şi sociale în unele ţări a şi fost
înlocuită cu regimuri autoritare şi de dictatură.
Evoluţiile politice, economice şi sociale care au marcat Europa imediat după
încheierea primului război mondial au determinat o efeverscenţă a teoriilor cu privire la
sistemul politic şi fundamentele sale constituţionale.
S-au înfruntat între ele teoria bolşevică din URSS care legitimiza statul sovietic, cu
teoria fascistă care fundamenta statul corporatist italian, teoria nazistă pe care era croit

33
statul naţional-socialist german şi nu în ultimul rând teoria care legitimiza statul
democrat.
Dezbaterile cu privire la viabilitatea organizării şi funcţionării statului şi a societăţii
din punct de vedere politic a avut un spectru larg. Au apărut în jurul programelor şi
doctrinelor politice, a discursurilor pronunţate de diferite personalităţi politice, dar şi în
lucrările unor istorici, sociologi, jurişti sau oameni de litere.
Constituţia era concepută de ideologi, jurişti, istorici şi oameni politici ca o bază a
tuturor legilor unei societăţi, ca o „lege a legilor“. „Legile în înţelesul lor cel mai larg –
afirma Montesquieu – sunt raporturile necesare care derivă din natura lucrurilor (9; 11).
Această perspectivă era acceptată de majoritatea teoreticienilor şi oamenilor politici
indiferent de convingerile politice pe care le aveau şi le promovau. În România, de
exemplu, Paul Negulescu definea Constituţia ca „o normă care cuprinde principiile
referitoare la organizarea statului şi la raporturile de echilibru între diferitele puteri ale
statului (6; 368). În Franţa constituţia era „legea supremă din care trebuie să se inspire
toate celelalte legi. Ea se află mai presus de toate autorităţile publice şi numai pe ea se
întemeiază puterea acestora“ (10; 6).
Pentru înţelegerea şi aprecierea corectă a locului şi rolului pe care l-au avut constituţiile
în articularea şi funcţionarea sistemului politic în aceste state esenţial este cunoaşterea
spiritului, a ideilor care au stat la baza fundamentării constituţiilor din aceste state, deci ce
tip de constituţie a avut o ţară sau alta în această perioadă, în numele cui a propus şi cum a
fost adoptată legea fundamentală în statul respectiv, instituţiile pe care aceasta le-a generat
şi mai ales sistemul de norme şi principii în baza cărora ele funcţionează şi nu în ultimul
rând sistemul de norme şi principii care reglementează relaţia dintre individul-cetăţean cu
instituţiile statului şi ale societăţii civile.
La alegerile din 1919 francezii au luptat pentru o alianţă de centru dreapta realizată
într-un „Bloc naţional“. Din 1919 până în 1924 aceasta a guvernat în spiritul unei
democraţii liberale şi a dus o politică de reconciliere cu catolicii, de reprimare a
mişcărilor muncitoreşti, care au abuzat de principiile liberalimului încercând să introducă
un regim de tip bolşevic,. Blocul naţional va pierde alegerile din 1924 şi Franţa va fi
guvernată de un Cartel al stângii care nu includea în rândurile sale pe comunişti. Acesta
va duce atât pe plan intern cât şi extern o politică de stânga însă dificultăţile financiare şi
ostilitatea mediilor de afaceri vor duce la eşecul cartelului. În perioada 1926-1932 va
guverna o coaliţie de partide care vor cuprinde de la radicali până la partide de dreapta.
Măsurile luate în plan economic şi social n-au fost în măsură să satisfacă aşteptările
francezilor. Ataşamentul faţă de Republica parlamentară a suferit consecinţele acestei
dezamăgiri. Regimul parlamentar a început să fie considerat neputincios şi apare o criză a
ideologiei republicane. În acest context o alinaţă a partidelor de stânga ajunge la putere în
1936. Nici ea nu va reuşi să rezolve criza ideologiei republicane. Aceasta va afecta toate
partidele, de la dreapta la socialişti, trecând pe la radicali şi catolici. Apar noi concepte
care promovează limitarea puterilor parlamentului pentru a întări executivul. Guvernul
Daladier instalat la putere, în anul 1938, va ilustra perfect această tendinţă. Parlamentul a
autorizat guvernul să ia decizii cu putere de lege, acceptând, astfel, să renunţe la o parte
din puterile sale pentru a redresa Franţa. Regimul va eşua lamentabil după ocuparea
Franţei de către Germania.
Marea Britanie şi-a consolidat, după război, caracterul de stat democratic cu toate că
sistemul rotativei guvernamentale a bipartidismului a fost afectat de sciziunea partidului

34
liberal. Declinul liberarilor care au asigurat rotativa cu conservatorii, va aduce în prim
planul vieţii politice pe laburişti. Alegerile din 1923 vor aduce primul cabinet laburist din
istoria Marii Britanii. Deşi vor pierde alegerile din 1924 laburiştii vor fi mai mereu o
alternativă la putere.
Criza economică din anii 1929-1933 va afecta serios doctrina şi bazele regimului
liberal clasic. Ieşirea din criză se va face prin alte metode decât cele tradiţionale şi apare
doctrina neoliberalismului. Astfel criza nu va afecta structurile politice tradiţionale ale
Marii Britanii. Aceasta nu va cunoaşte, ca alte ţări europene, extremismul politic şi
intaurarea regimului de dictatură. În 1932 a apărut organizaţia New Party în British
Union of Fascist după modelul mussolinian, însă metodele brutale ale cămăşilor negre o
fac să fie repede desconsiderată de opinia publică. La extrema stângă, partidul comunist
şi laburişti disidenţi, reuniţi în 1937-1938 într-un efemer „Front popular“, nu se vor
bucura niciodată de o audienţă prea mare.
În faţa crizei regimului parlamentar din unele ţări europene, Regatul Unit a făcut
dovada unei remarcabile stabilităţi politice (5; 260). Marea Britanie va avea resurse
suficiente pentru a depăşi rapid o criză politică provocată de regele Eduard al VII-lea şi s-
au salvat bazele monarhiei parlamentare britanice.
Germania a devenit după război o republică federală, cu instituţii democratice, dar
care a rămas supusă unui executiv puternic. Confruntat cu grave dificultăţi noul regim a
trebuit să facă faţă traumatismului înfrângerii şi opoziţiei forţelor sociale şi politice ostile
parlamentarismului. Până în 1923 tânăra Republică de la Weimar a traversat o criză
economică care va pune regimul democratic în pericol. Redresarea economică relativă,
după 1924 până în 1929, a întârziat pentru un timp regimul de dictatură.
SUA au fost guvernate de partidul democrat, partidul tradiţional al minorităţilor
naţionale şi religioase, al muncitorilor, fermierilor inglodaţi in datorii, imigranţilor de
dată recentă. Acesta era privit cu ostilitate de America „aşezată“, cea a anglo-saxonilor, a
protestanţilor, a marilor industriaşi şi bancheri care votau în general pentru partidul
republican. La sfârşitul războiului acestor motive de opoziţie la adresa democraţilor li s-a
adăugat reproşurile adresate preşedintelui W. Wilson. Acesta a fost acuzat de măsurile de
intervenţionism economic luate în timpul conflictului mondial, ce au nesocotit principiile
liberale, de ruperea echilibrului constituţional al Statelor Unite prin limitarea puterilor
statelor componente în favoarea celor federale, de puterilor exorbitante pe care
preşedintele şi le-a arogat în detrimentul congresului. Astfel SUA vor avea o lungă
guvernare liberală (1921-1933) care va readuce economia pe baza principiilor liberale
clasice.
Criza din anii 1929-1933 a provocat un eşec usturător administraţiei republicane în
alegerile din 1932. Noul preşedinte Franklin D. Roosevelt, fire voluntară şi pragmatică, a
ştiut să inspire încredere americanilor, angajându-se sa combată criza prin aplicarea
moderată a principiilor neoliberalismului Keynes-ist. Prin trei mari pachete de măsuri în
domeniul economic şi social între anii 1933-1938 preşedintele a reuşit să reconcilieze o
societate americană destrămată de criză şi a definit un nou echilibru al puterilor în stat.
Prin aceste măsuri Franklin D. Roosevelt a prefigurat o redefinire a democraţiei
americane.
În Asia, Japonia, conform constituţiei, avea un regim democratic. În realitate
structurile politice nu funcţionau, iar Japonia va încerca să-şi găsească echilibrul politic
din lupta mai multor curente: naţionalism, democraţie şi comunism.

35
 Japonia, în aparenţă, avea un regim democratic, cu un parlament (Dieta) compus din
două camere, însă împăratul deţinea puterea executivă şi miniştrii nu erau responsabili
decât în faţa lui. Veritabile puteri în ţară nu erau în fapt nici împăratul, nici consiliul său
privat (genro), nici parlamentul, ci două grupuri de presiune foarte puternice: Zaibatzu şi
armata. Zaibatzu era alcătuit din partidele conservator şi liberal, însă, în realitate erau
două mari familii: Mitsui (conservatori) şi Mitsubishi (liberal). Astfel, în viaţa politică a
Japoniei alegerile falsificate, corupţia şi asasinatele politice au fost, în perioada
interbelică, frecvente. Începând cu anul 1931, armata a căpătat o influenţă determinantă
în viaţa politică japoneză, în ciuda eşecurilor numeroaselor lovituri de stat (1931, 1932,
1933, 1936). Divizate în facţiuni rivale adeseori legate de grupuri ultranaţionaliste,
armata nu va „lua puterea“ la propriu niciodată, însă va face constante presiuni asupra
guvernelor prin diverse mijloace. Ascensiunea militarismului a fost însoţită de o orientare
totalitară a regimului: restrângerea libertăţilor individuale, sindicale şi culturale; utilizarea
masivă a propagandei pentru dezvoltarea ideologiei rasiste şi a unui anticomunism
virulent. Însă ceea ce a fost denumit „fascismul nipon“ n-a cunoscut nici cultul liderului,
nici partidul unic ca în Europa.
În ţările care şi-au desăvârşit unitatea naţională sau au apărut pe ruinele fostelor
imperii absolutiste, constituţiile s-au constituit într-un mediu în care ideile şi teoriile cu
privire la regimul democratic erau predominante. Edificator în acest sens este pentru
Cehoslovacia concepţia omului de stat dar şi teorietician politic Thomas Masaryk. Pentru
el democraţia nu era numai un regim politic ci şi o concepţie despre lume. Din punct de
vedere social ea „nu este altceva decât triumful repurtat asupra mizeriei degradante. În
republică, în democraţie, nu trebuie să fie îngăduit nici unui particular, nici unei clase, să
trăiască pe socoteala şi în dauna cetăţenilor. Căci într-o democraţie, omul nu poate să fie,
pentru om, um simplu mijloc“. În Cehoslovacia, în anul 1920, a fost adoptată o
constituţie democratică în care pluralismul politic era garantat, cunoscându-se faptul că
partidele politice contribuie la definirea şi exprimarea voinţei cetăţenilor. Constituţii
asemănătoare au fot adoptate şi în celelalte ţări din centrul şi estul Europei în care
domnea spiritul democratic: Austria în 1920, Iugoslavia şi Polonia în 1921, România în
1923, Albania în 1925 (după acest an autoritarismul incipient afirmat în acţiunea şi
practica politică determină schimbarea ulterioară a constituţiei), Turcia în 1921 (prin
conţinut constituţia era democrată dar în acţiunea şi practica politică ea aparţinea unui
sistem politic autoritar evident din 1927), în Bulgaria funcţiona constituţia din 1879 cu
amendamentele aduse ulterior, iar în Grecia se guverna potrivit constituţiei din 1911, iar
în 1927, datorită schimbării formei de guvernământ, s-a adoptat o nouă lege
fundamentală.
În statele în care existau curente de idei ostile democraţiei au apărut mişcări mai mult
sau mai puţin violente care au dus la înlocuirea regimului de drepturi individuale şi
libertăţi cetăţeneşti cu unul autoritar sau de dictatură. În aceste state au apărut constituţii
în care un dictator concentra întreaga putere – legislativă, executivă, judecătorească – şi
în care se statua de regulă existenţa doar a unui singur partid.
În ţările care au cunoscut regimuri autoritare din centrul şi sud-estul continentului
european în realizarea şi aplicarea constituţiilor au apărut şi o serie de particularităţi. În
unele dintre acestea – cum a fost cazul Poloniei, Ungariei, Iugoslaviei – constituţiile
prevedeau sistemul pluripartidist dar în esenţă ele statuau un regim politic autoritar şi nu
democratic. În altele – Bulgaria din 1934 şi Iugoslavia din 1929 până în 1931 – regimul

36
politic autoritar n-a avut ca suport o constituţie. În Grecia ca şi în Ungaria se păstrează
constituţiile din perioada regimurilor de democraţie însă prin sistemul decretelor-legi
emise de executiv, normele şi principiile constituţiei au fost ocolite, încălcate sau
asimilate şi adaptate, ca să fie în acord cu realitatea politică din ţăra respectivă. În esenţă
acestea ar putea fi clasificate în: 1. Ţări care au adoptat noi constituţii specifice noului
regim politic (Turcia 1924, Albania 1928, Iugoslavia 1931, Austria 1934, Polonia 1935);
2. Ţări care au guvernat fără constituţie (Bulgaria, Iugoslavia numai între 1929-1931); 3.
Ţări care au menţinut constituţii mai vechi (Grecia care din 1936 a anulat o multitudine
de articole din constituţia din 1911 şi Ungaria ce-a menţinut statutul din 1848, dar a
adoptat noi legi cu valoare constituţională începând cu 1920).
Aceste particularităţi au fost generate de condiţii politico-sociale, culturale şi
psihosociale specifice unei ţări sau alteia dar şi de ideile fundamentale din programele
partidelor politice dominante în ţara respectivă. Analiza problemei constituţionale în
ţările din centrul şi sud-estul Europei în perioada interbelică, deci şi în România, conduce
la concluzia că ea s-a derulat ca un proces sinuos, cuprinzând elemente funcţionale,
sincronice, evolutive care au contribuit la statuarea regimurilor democrat parlamentare,
dar şi elemente disfunctionale, diacronice, involutive care au dus la autodesfiinţarea pe
parcurs a unor instituţii parlamentar-democratice spre a se ajunge la crearea unor instituţii
specifice regimurilor autoritare sau de dictatură.

2. Criza democraţiei şi apariţia statului totalitar de dreapta

Cu toate progresele înregistrate, încet-încet, regimurile electorale reprezentative au

cedat, în unele ţări, locul celor dictatoriale. În anii 1918-1920, adunările legislative au
fost dizolvate sau au devenit ineficiente în două state europene, în anii ’20 în şase, în anii
’30 în nouă, în timp ce ocupaţia germană a distrus puterile constituţionale în alte cinci
state în timpul celui de-al doilea război mondial. Singurele state europene cu instituţii
democratice adecvate care au funcţionat fără întrerupere în toată perioada interbelică au
fost Anglia, Finlanda, statul liber Irlanda, Suedia, Franţa şi Elveţia.
În cele două Americi, situaţia a fost mai complexă şi nu a înregistrat un progres al
instituţiilor democratice în afară de SUA. Numărul ţărilor cu adevărat constituţionale se
ridica la cinci: Canada, Columbia, Costa Rica, SUA şi Uruguay.
Thailanda a făcut câţiva paşi timizi către un guvern constituţional, ca şi Turcia, prin
regimul modern instaurat de Kemal Ataturk, la începutul anilor ’20. Australia şi Noua
Zeelandă erau democratice. Cât despre restul globului (Africa, parte din Asia), care
consta în mare parte, la acea dată, din colonii ce nu puteau fi prin definiţie liberale, acesta
s-a îndepărtat tot mai mult de principiile democratice, în măsura în care a avut aşa ceva.
Democraţia a bătut în retragere pe tot parcursul perioadei interbelice, retragere care s-
a accelerat după ce Adolf Hitler a devenit Cancelar al Germaniei în 1933. Dacă în 1920
existau aproximativ 35 de guverne constituţionale şi alese, până în 1944 au rămas numai
12. De ce a bătut în retragere democraţia în perioada interbelică ?
Sistemele democratice nu funcţionează decât dacă există un consens fundamental
printre cetăţeni în legătură cu acceptarea sistemului lor de stat şi social sau, cel puţin,
disponibilitatea de a se negocia pentru a se ajunge la înţelegeri de compromis. Acestea, la

37
rândul lor, sunt mult facilitate de prosperitate. Apariţia crizelor economice de la sfârşitul
primului război mondial şi din anii 1929-1933 a făcut ca această condiţie să fie în mare
parte absentă în multe ţări. Ca urmare, multe regimuri democratice nu au putut
supravieţui marii recesiuni. Confruntate cu probleme economice insolubile şi/sau cu o
clasă muncitoare tot mai revoluţionară, burghezia a trebuit să recurgă la măsuri de forţă şi
coerciţie, incompatibile cu principiile democratice de organizare şi conducere a societăţii.
O consecinţă a primului război a fost apariţia unor noi state, în locul marilor imperii
autoritare, care, toate, vor adopta regimuri parlamentare bazate pe votul universal. Lipsa
unor tradiţii, a exerciţiului democratic, existenţa unor mase de cetăţeni, adesea analfabeţi,
a făcut ca acestea să nu poată participa într-o măsură eficientă şi conştientă la viaţa
politică, fiind o jucărie în mâinile demagogilor şi notabilităţilor locale care le dirijau
voturile. (5; 110)
Ameninţarea la adresa democraţiei a venit şi din partea unor curente ideologice, mai
ales dinspre dreapta politică, cu precădere a dreptei radicale. Ascensiunea dreptei
radicale, după primul război mondial, a fost şi o reacţie la pericolul, ba chiar la realitatea
revoluţiei sociale şi la puterea clasei muncitoare, în general, la Revoluţia din Octombrie
şi la leninism în particular. Fără ele nu ar fi existat fascismul.
Trebuie făcute totuşi două precizări importante în legătură cu afirmaţia că teroarea
dreptei a fost, în esenţă, o reacţie la acţiunea stângii revoluţionare. În primul rând, se
subestimează impactul primului război mondial asupra unei pături importante a clasei de
mijloc şi a tinerilor soldaţi demobilizaţi. Cincizeci şi şapte la sută din fasciştii italieni din
perioada de început erau foşti militari. Primul război mondial a fost un fenomen care a
brutalizat lumea şi oamenii aceştia doreau să dea frâu liber brutalităţii lor latente. A doua
precizare este aceea că dezlănţuirea deciziei radicale nu a fost o reacţie împotriva
bolşevismului ca atare, ci împotriva tuturor mişcărilor şi mai ales a celor organizate de
clasa muncitoare, care ameninţau ordinea existentă în societate.
Şansa fascismului a fost colapsul vechilor regimuri şi, o dată cu ele, al vechilor clase
conducătoare şi al mecanismelor de putere ale acestora, al influenţei şi al hegemaniei lor.
Acolo unde acestea au rămas în ordine, fascismul nu a avut succes. În Anglia, fascismul
nu a putut progresa deoarece dreapta tradiţională conservatoare a continuat să menţină
situaţia sub control. Nu a avut succes nici în Franţa, decât după înfrângerea din 1940, în
faţa Germaniei.
Fascismul n-a izbutit nici acolo unde o nouă clasă naţionalistă conducătoare sau un
grup a preluat conducerea în noile ţări independente. În Polonia, de exemplu, ţara fiind
condusă de militari autoritari, nu au existat mişcări foarte importante, nici în regiunea
cehă a Cehoslovaciei care era democratică, nici în nucleul (dominant) sârb din noua
Iugoslavie. Acolo unde s-au manifestat mişcări fasciste sau similare în sens strict, cea a
dictatorului (Ungaria, Finlanda, România, Spania), nu au existat probleme referitoare la
menţinerea lor sub control până când n-au primit sprijin german. Aceasta nu înseamnă că
mişcările naţionaliste minoritare din vechile sau noile state nu au considerat fascismul
atrăgător, fie şi numai pentru faptul că puteau spera la un ajutor politic şi financiar din
partea Italiei şi, după 1933, din partea Germaniei. Acesta a fost cazul în Flandra belgiană,
în Slovacia şi în Croaţia.
Condiţiile pentru triumful extremei drepte au fost: existenţa în stat a unor mecanisme
de conducere care nu mai erau în stare de funcţionare; o masă de cetăţeni dezamăgiţi,
dezorientaţi şi nemulţumiţi; mişcări sociale puternice care ameninţau sau păreau să

38
ameninţe cu o revoluţie socială, dar care nu erau, de fapt, capabile să o realizeze şi o
atitudine de nemulţumire naţionalistă faţă de tratatele de pace din anii 1919-1920. În
această situaţie o serie de elite vechi, neajutorate au recurs la sprijinul ultraradicalilor, aşa
cum au făcut italienii liberali cu fasciştii lui Musolinii în anii 1920-1922 şi conservatorii
germani cu naţional- socialiştii lui Hitler în 1932-1933. În ambele situaţii fascismul a
venit la putere prin bună înţelegere cu o parte a vechii elite politice.
Fascismul, o dată ajuns la putere, a refuzat să mai facă vechiul joc politic şi a preluat
controlul asupra societăţii. Transferul total al puterii sau eliminarea tuturor rivalilor a
durat mai mult în Italia (1927-1928) decât în Germania (1933-1934), dar, o dată realizat,
n-au mai existat nici un fel de obstacole politice interne în faţa dictaturii unui „lider“
populist suprem (Ducefuhrer). La baza celor două totalitarisme au stat doctrina fascistă şi
cea nazistă.
Naşterea regimului totalitar de dreapta s-a produs în Italia care, după război, a
traversat o criză economică şi morală care s-a transformat în vara lui 1920 într-o
adevărată ameninţare revoluţionară. Mişcarea fascistă a fost fondată în martie 1919 de
fostul socialist Benito Mussolini. La început ea n-a fost decât o formaţiune extremistă,
fără influenţă reală. (5; 185).
Dotat cu mijloace financiare importante, fascismul a înregistrat o creştere rapidă de
efective de la 200. 000 în anul 1921 la peste 700. 000 în anul următor. Alegerile din 1921
au fost un eşec pentru fascişti însă situaţia explozivă creată de stânga le-a permis
cucerirea puterii politice prin forţă. Acest lucru a fost posibil şi datorită faptului că o parte
din guvernanţi au crezut că pot utiliza temporar fascismul pentru a „însănătoşi statul
liberal în descompunere“, a îndepărta ameninţarea revoluţionară şi a-şi restaura
privilegiile.
În aceste condiţii, Mussolini a organizat, la sfârşitul lui octombrie 1922, un congres
fascist care a decis „Marşul asupra Romei“. În faţa a aproximativ 30. 000 de adepţi ai lui
B. Mussolini forţele de apărare a Romei ar fi putut rezista cu uşurinţă. Însă regele Victor-
Emanuel al III – lea a refuzat să proclame starea de asediu pentru „a evita curgerea de
sânge“ (5; 190) şi a făcut apel la Mussolini pentru a forma guvernul în 29 octombrie
1922.
Devenit şef al guvernului prin forţă şi încălcând principiile democraţiei, Mussolini a
încercat să atragă populaţia de partea sa şi să guverneze potrivit doctrinei fasciste.
Doctrina fascistă a fost, în sens strict, cea a dictatorului Benito Mussolini. Cuvântul
„fascism“ este o aluzie la fascia romană, mănunchi de nuiele în mijlocul cărora se punea
o secure, însemn rezervat unor magistraţi ai Imperiului Roman şi din care Mussolini a
făcut simbolul mişcării sale. Fenomenul „fascism“ a sfârşit prin a desemna un întreg grup
de doctrine analoge. Anti-invidualist şi anti-raţionalist, fascismul condamna deopotrivă
curentul libertăţii „individuale“ şi pe cel al valorilor „universale“ (dreptate, adevăr).
Doctrina fascistă se poate rezuma în concepţia supremaţiei statului asupra societăţii.
Acest „primat“ nu numai morfologic, ci şi ontologic, a determinat, până în cele mai mici
amănunte, structura vieţii politice şi, în bună parte, şi pe a celei private, sub toate
aspectele pe care le poate lua, afară de cel confesional. Deci doctrina fascistă a luat ca
punct de plecare primatul societăţii faţă de individ. Statul trebuia să domine totul, iar
individul, mărginit în libertatea manifestărilor lui, care putea deveni primejdioasă, ţinut în
frâu ca să nu devină anarhic. (6; 308)

39
 Într-un studiu intitulat „Prelude au Machiavel“, publicat în Revue de Geneve, în
septembrie 1924, Mussolini scria: „Individul tinde inevitabil la atomismul social, căutând
să evadeze necontenit, să nu se supună legilor, să nu plătească impozitele, să nu facă
războiul. Puţin numeroşi sunt aceia -eroi sau sfinţi- care îşi sacrifică eul lor pe altarul
statului. Toţi ceilalţi sunt, virtual sau de fapt, în revoltă contra statului“. De aceea,
instrumentul prin care „autoritatea statului trebuia să se exercite asupra individului nu
putea fi decât forţa. Colectivitatea nu mai este în slujba individului: dimpotrivă, individul
este servitorul colectivităţii. Nu mai există, prin urmare, drepturi, ci numai datorii
individuale“. Doctrina fascistă expulzează individul de pe scena dreptului public şi, în
acelaşi timp, desfinţează noţiunea drepturilor individuale. (7; 107)
Într-o astfel de societate totul interesează statul şi statul se interesează de tot. Marcel
Prélot sublinia: „Indiscreţia statului fascist este completă. El pătrunde înlăuntrul
familiilor, în mijlocul întreprinderilor, în tainele conştiinţelor. El judecă până şi intenţiile
şi abţinerile. (…) El este marele, singurul, unicul animator al întregii vieţi. (7; 112-114)
Statul dirijează munca, dar se ocupă şi de aşa- numitul timp liber; el prescrie unele
spectacole, dar prescrie altele, pe care le comandă; el duce copii în colonii de vacanţă şi
pe tinerii căsătoriţi în călătorii de nuntă; el porunceşte să se poarte pălării de paie şi să se
lungească rochiile“. (7; 114)
Pornind de la concepţia fascistă asupra naţiunii, prin care aceasta este creată de stat,
rezultă o nouă concepţie asupra desfăşurării vieţii publice. Dacă naţiunea nu este o
existenţă autonomă şi nu are o personalitate proprie, atunci, ea nu mai poate îndeplini,
prin ea însăşi, nici un act juridic. În primul rând, nu mai poate îndeplini actul fundamental
în regimul democratic, al alegerii corpurilor legiuitoare. În regimul totalitar, forul
parlamentar şi parlamentarii nu mai au nici un sens şi ar trebui să dispară cu totul.
Fascismul n-a mers totuşi atât de departe. El a modificat regimul electoral şi compunerea
parlamentului aşa încât să repună statul în drepturile lui, fără să conducă prea brusc,
naţiunea la o sclavie politică prea evidentă.
Camera Rreprezentanţilor în Italia nu mai trebuie să reunească reprezentanţii unor
abstracţii care sunt partidele politice, ci să grupeze, clerul, corpurile de profesiuni cu
delegaţi muncitoreşti şi patronali, agricultori. Aşa se înfăţişa camera mussoliniană a
„fasciilor şi corporaţiilor“.
În fapt, în experienţa mussoliniană corporaţiile n-au fost niciodată decât instrumentul
dictatorului şi al atotputernicului său partid fascist. Fascismul s-a dovedit a fi o
reântoarcere pur şi simplu la absolutism. Adevăratul său fundament a fost o înţelegere
eronată a filozofiei lui Hegel, care tinde să divinizeze Statul însuşi. Statul în concepţia sa
nu este un simplu „agregat de intrigi“, un simplu mijloc menit să asigure securitatea
fiecăruia, ci este o realitate mai înaltă şi mai esenţială decât indivizii. El este ca un
organism, iar indivizii simple organe ale statului. El îi smulge pe indivizi din egoismul
lor, introducându-i într-o existenţă de devotament şi sacrificii. Statul nu este altceva decât
încarnarea Spiritului în realitate, „Dumnezeul real“, „divinul pământesc“. (8; 286)
Mussolini va menţine vechile cadre instituţionale, lipisdu-le însă treptat de autoritate.
Monarhia a fost menţinută însă, slabul rege Victor-Emanuel, care a acceptat regimul atâta
timp cât coroana nu i-a fost ameninţată, a rămas într-un rol pur decorativ. Senatul ca şi
Camera deputaţilor vor fi menţinute însă fără putere de decizie. În 1938 Camera
Deputaţilor va fi înlocuită de o adunare pur consultativă – camera fasciilor şi a
corporaţiilor sub controlul direct al ducelui Mussolini.

40
 Adevăratele pârghii ale puterii s-au găsit în mâinile Ducelui (conducătorul). Ministru
al corporaţiilor şi şef suprem al armatei, el concentra întreaga putere, numea şi revoca
miniştri care erau de fapt simpli mandatari şi legifera prin decrete legi fără nici un control
al parlamentului. Mussolini era asistat în conducere de Marele Consiliu Fascist care
cuprindea pe foştii lui camarazi, miniştri şi câţiva înalţi funcţionari.
Criza din anii ’30 a consolidat bazele totalitarismului în Italia. Epuizarea instituţiilor
statului şi a administraţiei de persoanele neagreate de regim şi înlocuirea lor cu fideli ai
fascismului va fi desăvârşită. Inspirat de nazismul german, Mussolini va stabili drept
obiectiv al fascismului făurirea „omului nou“ şi opunându-se stilului „decadent al vieţii
burgheze“ (5; 316). Începând cu anul 1938 regimul fascist va deveni pur şi simplu o
imitaţie a nazismului german, anchilozat şi măcinat de grave contradicţii.
Nazismul în Germania s-a instaurat pe fondul crizei economice şi financiare de la
începutul anilor ’30. Criza a luat o amploare neaşteptată în iunie-iulie 1931. Pentru a
încerca să stopeze criza, guvernul Brüning apoi cel al lui Van Papen au practicat o severă
politică deflaţionistă: scăderea salariilor, reducerea alocaţiilor pentru şomaj, creşterea
impozitelor.
În acest context printre nenumăratele formaţiuni naţionaliste se impune Partidul
naţional-socialist (N.S.D.A.P.). Dacă la alegerile din 1930 N.S.D.A.P.-ul a obţinut 6, 5
milioane de voturi şi 107 mandate în Parlament, cele din iulie 1932 îi vor aduce 14
milioane de voturi şi 230 mandate din 607. Cu toate acestea în guvernul constituit în 30
ianuarie 1933 condus de Hitler naziştii erau minoritari. Pentru a-şi atinge scopul –
cucerirea întregii puteri politice – la început naziştii s-au străduit să cucerească încrederea
forţelor traditionale şi să dea aliaţilor – dreapta conservatoare, armata, mediile de afaceri,
anturajul preşedintelui – iluzia unei reveniri rapide la vechiul regim.
În realitate, Hitler pregătea meticulos eliminarea adversarilor săi şi instaurarea
dictaturii personale. Prima etapă a fost eliminarea comuniştilor, puşi în afara legii după
incendierea Reichstag-ului la 27 februarie 1933. Această înscenare de incendiu îi va
permite lui Hitler să emită decretul „Pentru protejarea poporului german“ (28 februarie
1933) care a devenit primul suport legal al dictaturii. Libertăţile publice au fost
suspendate, 4000 de militanţi de extremă stângă au fost arestaţi şi partidul comunist
interzis.
Alegerile din martie 1933 sau desfăşurat într-un climat de teroare politică însă naziştii
tot n-au obţinut majoritatea absolută. Totuşi, în câteva luni Hliter a cucerit întreaga putere
politică. Partidele au fost suprimate sau autodizolvate, iar pe 14 iulie 1933 N.S.D.A.P. a
fost proclamat partid unic. Administraţia a fost supusă epurărilor, iar puterile statului au
fost transferate Fuhrer-ului. Acesta numea în fruntea fiecărui Land un Staathalter care
depindea doar de el. În vara anului 1934 Hitler a eliminat opoziţia şi concurenţii sau
aspiranţii la şefia supremă. În noaptea de 29/30 iunie – „noaptea cuţitelor lungi“ – au fost
eliminate circa 20 de persoane. După moartea preşedintelui Hindenburg (2 august 1934)
Hitler va cumula funcţiile de preşedinte al Reich-ului, de cancelar şi de şef al forţelor
armate. Această lovitură de stat a fost aprobată de Reichswehr şi „ratificată“ în cadrul
plebiscitului din 19 august 1934 de 90% din alegători. Deţinător al tuturor puterilor,
Fuhrer-ul avea de acum încolo mână liberă să pună bazele statului totalitar şi rasial şi să
guverneze în conformitate cu doctrina nazistă.
Baza ideologică a nazismului a fost fundamentată pe o serie de idei ale doctrinelor:
social-darwinismului politic (Otto Ammon, Vacher de Laponge), rasismului (Joseph-
Arthur de Gobineau, Houston Stewart Chamberlain), ale elitismului politic şi

41
iraţionalismului. Temele majore ale nazismului au fost: rasismul, antisemitismul,
exaltarea misticului, teoria spaţiului vital, cultul violenţei etc. Nazismul nega drepturile şi
libertăţile sociale şi individuale, cultura umanistă, definită drept „cultură iudeo-creştină“,
distruge statul parlamentar, partidele politice, democraţia. Un loc important îl ocupa
cultul şefului charismatic, fundamental rasial. Fuhrerul era sufletul rasei, dreptul său şi
statul, este legea, în afara istoriei.
Dreptul în viziunea nazistă îşi avea izvorul în rasă. Rasa superioară, ariană, era rasa
germană. De aici aberaţia că dreptul rasei germane era singurul drept, care ducea la
negarea suveranităţii tuturor celorlalte popoare şi legitimea politica de genocid.
Concepţia despre lume a nazismului, aşa cum a fost formulată de Hitler în „Mein
Kampf“ şi de alţi doctrinari nazişti (Rosemberg, E. Krieck) se baza pe ideea că,
comunitatea rasială – germană (Volk) fondată pe „sânge şi pământ, limbă şi cultură“, era
superioară tuturor celorlalte. Aplicând teoriile darwiniste ale „luptei pentru viaţă“ şi ale
„selecţiei speciilor“ la istoria omenirii, Hitler o explica pe aceasta prin lupta raselor,
dominaţia lumii trebuind să revină celei mai dotate dintre rase: aceea a arienilor blonzi, ai
căror singuri reprezentanţi puri erau germanii.
Din aceste postulate nebuloase decurgea toată doctrina. Un stat fondat pe „principiile
aristocratice ale naturii“ şi căruia îi revenea sarcina de a asigura dominaţia „rasei de
stăpâni“, păstrându-i acesteia puritatea. O societate ierarhizată, ce selecţionează pe „cei
mai buni“ pentru a-i plasa în posturile de comandă, şi în întregime unită în jurul şefului
său. O politică externă vizând să integreze în Reich toate popoarele de „cultură
germanică“, apoi să cucerească un „spaţiu vital“, necesar dezvoltării rasei superioare şi,
în sfârşit să domine durabil lumea (tema „Reichului pentru o mie de ani“). (5; 310)
Pentru a atinge aceste obiective, în concepţia lui Hitler Germania trebuia să poarte un
război, ceea ce implica o populaţie numeroasă, o tânără generaţie sănătoasă şi puternică,
călită prin exerciţii fizice şi gata oricând la orice sacrificiu şi, mai ales, o coeziune
„rasială“ obţinută prin eliminarea forţelor „dizolvante“ ale societăţii germane, în primul
rând a evreilor.
Politica rasială a celui de-al III-lea Reich comporta în primul rând măsuri aşa-zise de
„protejare a rasei“: încurajarea natalităţii la germani şi scăderea ei în rândul „adversarilor
arienilor“, dar, de asemenea, măsuri aberante, justificate de cercetările biologilor şi
antropologilor devotaţi regimului care au deschis calea genocidului: sterilizarea
indivizilor „taraţi“, eliminarea fizică a bolnavilor incurabili şi bătrânilor neputincioşi. A
fost pusă în aplicare o legislaţie rasială, dirijată în principal împotriva israeliţilor, acuzaţi
pentru toate relele naţiunii germane şi, mai ales, de a-i distruge substanţa şi coeziunea
prin „intelectualismul“lor, „internaţionalismul“ lor şi „individualismul“ lor.
Trei ani după cucerirea puterii, totalitarismul hitlerist -“noua ordine“- a fost deja mai
avansat şi mai bine pus în practică decât omologul său italian. Peste guvernatori
atotputernici, Fuhrerul deţinea toată puterea. Membrii guvernului, prieteni personali şi
înalţi demnitari ai partidului, nu aveau decât un rol de executanţi, iar Reichstag-ul a
trebuit să se mulţumească cu a-i asculta discursurile şi a-i aclama deciziile. N.S.D.A.P.,
partidul unic plasat din 1934 sub conducerea lui Rudolf Hess, dublează şi controlează
administraţia locală. Mobilizarea ideologică a operat prin intermediul unei propagande
omniprezente. Presa, radioul, cinematografia, tipăriturile erau strict supravegheate.
Bibliotecile erau supuse epurărilor. A fost împiedicată orice opoziţie intelectuală.
Regimul a folosit marile mijloace de informare în masă şi importantele parade de la
Nurnberg sau Berlin, pentru a mobiliza şi fanatiza masele germane. Naziştii au procedat la o

42
strictă epurare a personalului didactic, au revizuit manualele şcolare şi exercitând asupra
studenţilor şi profesorilor un control riguros. Căutau să formeze „corpuri şi suflete
disciplinate“ decât inteligenţe cultivate. Hitler a pus accentul pe organizarea tineretului
dependent de partid creind în acest scop organizaţii specifice.
Aparatul represiv a fost de o eficienţă redutabilă. Alături de SA, Gestapo şi SS – sub
ordinele lui Hitler, Himmler – a creiat un corp de poliţie, însărcinat cu afacerile murdare
ale regimului şi creuzet al unei noi aristocraţii războinice – constituiau instrumentele unei
represiuni de teroare. Metodele au fost de o brutalitate şi sălbăticie rare: asasinate, torturi,
„sinucideri“ organizate, deportări în lagăre de concentrare. În aceste condiţii, opoziţia
împotriva regimului a fost treptat eliminată. Singurele forţe rămase după 1936 au fost cea
din armata (supusă frecvent epurărilor) şi cea din sânul Bisericii catolice. Nazismul a fost
un fenomen care nu a stat pe baze raţionale.

Bibliografie

1. Dumitru Popovici, Politologie, Bucureşti, 1996.

2. Maurice Duverger, Modelul democratic, Bucureşti, 1991.
3. Eric Hobsbawm, Secolul extremelor, Bucureşti, 1994.
4. Zorin Zamfir, Istoria universală contemporană, vol. I, Bucureşti, 1999.
5. Pierre Milza; Serge Berstein, Istoria secolului XX, vol. I, Bucureşti 1998.
6. P. P. Negulescu, Declinul omenirii, Bucureşti 1994.
7. Marcel Prelot, L’empire fasciste, 1936.
8. Diana Fotescu, România, Mitteleuropa şi Balcanii, Bucureşti, 1999.
9. Montesquieu, Despre spiritul legilor, Bucureşti, 1964
10. Alain Monchablon, Cartea cetăţeanului, Bucureşti, 1991

43
 CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL. BELIGERANŢII. FAZELE
CONFLICTULUI. PRINCIPALE OPERAŢII MILITARE

Cel de-al doilea război mondial, început în zorii zilei de 1 septembrie 1939, a fost
unul din cele mai mari şi mai importante evenimente care şi-au pus amprenta în mod
decisiv pe a doua jumătate a secolului XX. Războiul a durat aproape şase ani şi în
momentul în care s-a sfârşit o mare parte a lumii civilizate a rămas în ruină, peste 30 de
milioane de oameni au fost omorâţi, mari imperii au fost distruse, Coaliţia Naţiunilor
Unite a obţinut victoria dar n-a câştigat pacea.

1. Originile şi începutul celui de-al doilea război mondial

Scânteia care a aprins vâlvătăile celui de-al doilea război mondial a fost un „incident“ la
frontiera germano-polonă petrecut în toamna anului 1939. Cauzele, însă, se găsesc în
evoluţiile politice, economice şi în frustrările care au traversat începutul de secol XX în
istoria Europei. Asupra locului, rolului şi a importanţei unora dintre aceste cauze în
declanşarea conflictului istoricii şi specialiştii în polemologie n-au căzut de acord,
istoriografia oferind din această cauză mai multe puncte de vedere.
Pentru generaţia de după război, marcată profund de traumele luptelor şi sacrificiilor
de tot felul, cea mai simplă explicaţie asupra genezei celei de-a doua conflagraţii a fost
tendinţa spre revanşă şi expansiune a Germaniei naţional-socialiste conduse de Adolf
Hitler. Tratatul de pace de la Paris-Versailles, dictat Germaniei la sfârşitul primului război
mondial de către puterile învingătoare, conţinea elemente de răzbunare şi umilire pe care
germanii n-au putut să le accepte. Păcii de la Paris i-a lipsit de la început validitatea
morală (1; 34). Nu numai pentru învinşi dar chiar şi pentru minţile lucide din tabăra
învingătorilor condiţiile impuse Germaniei conţineau sâmburele revanşei. Potrivit
afirmaţiilor fostului premier britanic Winston Churchill, mareşalul francez F. Foch, când
a auzit că s-a semnat Tratatul de Pace şi a luat cunoştinţă de clauzele acestuia, ar fi
exclamat: „Asta nu e pace. E un armistiţiu pe douăzeci de ani.“ (2; 17)
În aceste condiţii în Germania au luat naştere, în anii imediat următori încheierii
primului război mondial, numeroase formaţiuni animate de spiritul revanşard. Printre
acestea, „prin pretenţiile sale expansioniste, s-a evidenţiat Partidul Naţional-Socialist“.
Obiectivele politicii externe ale naziştilor au fost expuse de liderul partidului Adolf Hitler

44
în lucrarea „Mein Kampf“ (Lupta mea), devenită ulterior carte de căpătâi a nazismului.
Din aceste considerente unii oameni politici şi istorici au atribuit întreaga
responsabilitate- sau aproape- pentru declanşarea războiului Germaniei hitleriste.
A.J.P. Taylor constată că şi în această „tabără“ sunt două curente. Unii consideră că
Hitler „a dorit un mare război, de dragul războiului. A dorit un război pentru a face din
Germania o Mare Putere şi el să devină un cuceritor de felul lui Alexandru cel Mare sau
Napoleon. A fost un nihilist, un maniac, un al doilea Atila. Alţii l-au considerat pe Hitler
mai raţional. El a acţionat după un plan care prevedea instaurarea unui imperiu pentru o
mie de ani în Europa Centrală şi de Sud-Est.“ (1; 39)
În anii ’60 au apărut lucrări şi studii care au adus schimbări considerabile şi revizuirea
acestei teze. Se aduc în prim planul analizei şi erorile săvârşite de marile democraţii
occidentale cum ar fi: împăciuitorismul britanic, spiritul „munchenez“ în Franţa etc.
Schimbarea s-a produs cu apariţia unei cărţi, care a iscat foarte multe polemici la apariţia
ei „Originile celui de-al doilea război mondial“ (1961). Argumentul principal a lui Taylor
a fost acela că Hitler a făcut ceea ce politicienii au presupus că va face, respectiv a apărat
drepturile statului său. Nemulţumindu-se să găsească în tratatul de pace de la Versailles
cauza majoră a declanşării războiului, el va adăuga că, în fond, Hitler nu era mai „ticălos
ca alţi oameni de stat europeni ai epocii şi că raţionamentele şi calculele sale erau la fel
de logice ca acelea ale celorlalţi lideri occidentali“. Autorul britanic consideră că despre
originile celui de-al doilea război mondial sunt destule legende. „Distrugerea legendelor –
apreciază AJP. Taylor- nu înseamnă justificarea lui Hitler“. (1; 6)

1.1. Declanşarea ostilităţilor

La ora 4. 45 în ziua de 1 septembrie 1939, trupele germane (54 de divizii sprijinite de
peste 1500 de avioane şi de 2800 de tancuri) au trecut la ofensivă împotriva Poloniei
conform planului de invazie elaborat încă din luna martie a aceluiaşi an. Comandamentul
polonez a reuşit să mobilizeze în grabă 24 de divizii de infanterie şi 8 de cavalerie. În
aceste condiţii trupele poloneze n-au reuşit să oprească forţele germane care se îndreptau
vertiginos spre Varşovia (3; 61).
Anglia şi Franţa, în conformitate cu garanţiile de securitate acordate statului polonez,
au declarat la 3 septembrie 1939 război Germaniei. SUA se declara în afara conflictului,
iar o serie de state din Europa printre care şi România îşi proclamă starea de neutralitate.
În urma victoriilor fulger trupele Wehrmachtului au ocupat Cracovia (6 septembrie)
iar guvernul s-a retras la Liublin. Tancurile germane au ajuns în câteva zile la periferia
Varşoviei. La 12 septembrie la Paris, Anglia şi Franţa au stabilit o strategie comună de
acţiune şi constituie Consiliul Interaliat de Război. (4; 15) La 17 septembrie 1939
guvernul polonez şi înalţii demnitari politici părăsesc Varşovia asediată şi se refugiază în
România.
Din Est, trupele Armatei Roşii au trecut la agresiune depăşind frontiera polono-
sovietică. După lupte înverşunate trupele poloneze au capitulat în faţa forţelor
Werhmachtului la 28 septembrie 1939. În aceeaşi zi, la Moscova, miniştrii de externe
german şi sovietic au semnat tratatul prin care au împărţit statul polonez şi stabileau
frontiera pe cursul râurilor San şi Bug. La Paris s-a constituit guvernul polonez în exil.
Pe frontul de vest francezii au trecut la ofensivă. Deşi deţineau superioritatea în forţe
şi armament au fost opriţi în faţa liniei fortificate Westwall (5; 38). Faptele par să
demonstreze că nici Anglia şi nici Franţa nu s-au angajat în mod serios în conflict şi astfel

45
a început un război pe care gazetarii l-au denumit „război straniu“. Expresia a fost lansată
de presa americană pentru a marca o perioadă din istoria celui de-al doilea război mondial
care a ţinut de la căderea Poloniei până la ofensiva Werhmachtului în Est contra URSS.
După căderea Franţei, germanii au capturat arhivele şi au publicat o serie de documente
considerate senzaţionale în care se putea observa că aliaţii au consumat o mare cantitate
de timp cu elaborarea unor planuri nerealiste de ofensivă împotriva Reich-ului german (7;
37).
În Est URSS a trecut la materializarea înţelegerilor convenite cu partenerul german
prin pactul Ribbentrop-Molotov şi a atacat la 30 noiembrie 1939 Finlanda. Pretextul a
fost refuzul statului finlandez de a da curs ultimatumului sovietic prin care Moscova a
cerut câteva insule din Marea Baltică, o parte din peninsula Hanco. Moscova a mobilizat
şi aruncat asupra statului finlandez 960. 000 de ostaşi, 11. 266 tunuri şi aruncătoare de
mine şi peste 3000 de avioane. Finlanda cu doar 400. 000 de ostaşi, 900 de tancuri, 150
de avioane şi 280 de tunuri n-a putut să reziste decât 105 zile. La 12 martie 1940
guvernul finlandez a capitulat şi a semnat tratatul de pace prin care a satisfăcut cererile
Kremlinului (6; 10).
Finlanda n-a putut să fie efectiv apărată de marile puteri occidentale deoarece ţările
nordice (Norvegia şi Suedia) fiind neutre n-au riscat să-şi ofere teritoriul pentru tranzitul
trupelor pentru a nu da vreun pretext ruşilor sau germanilr de a fi atacate.
Hitler n-a ţinut cont de dorinţele statelor nordice şi a ordonat în martie 1940
elaborarea planului „Weserubung“ ce prevedea cucerirea Danemarcei şi Norvegiei. La 9
aprilie 1940, Germania a declarat că „ia sub ocrotirea sa“ cele două ţări pentru ca ele să
nu devină bază de atac asupra Reich-ului. În fapt Hitler, avea nevoie de controlul rutelor
care-i asigurau transportul minereurilor de fier din Suedia pentru economia germană de
război. În dimineaţa zilei de 9 aprilie 1940 Germania a dat un ultimatum Danemarcei pe
care regele Kristian al X-lea l-a acceptat după o şedinţă dramatică a Consiliului de
Coroană. Fratele acestuia, Haakon al VII-lea regele Norvegiei, susţinut de guvern şi
armată n-a cedat şi a respins cererile de capitulare remise de Germania. Forţele de invazie
au fost modeste în raport cu scopul ce le era fixat de Comandamentul German dar au
surprins ţara total nepregătită. Norvegia a decretat mobilizarea doar cu o zi înainte de a se
produce agresiunea. (7; 64) Trupele franceze şi britanice venite în ajutorul norvegienilor
au fost insuficiente şi n-au putut să reziste trupelor germane de invazie. Lupte dârze s-au
desfăşurat în zona oraşului Narvic. Între timp raportul de forţe s-a schimbat în favoarea
invadatorului şi forţele expediţionare au fost obligate să se retragă (7 iunie 1940). Regele
şi guvernul se refugiază în Anglia unde vor forma un guvern în exil. Pe 10 mai la Londra
în locul lui Neville Chamberlain a venit în fruntea cabinetului Winston Churchill.
Reuşita „blitz-krieg“-ului german în Norvegia şi Danemarca a zdruncinat aliaţii din
letargia lor. Cucerind ţările nordice, Germania a luat sub control importante baze
maritime şi aeriene. Au obţinut nu numai importante avantaje strategice ci şi baze de
materii prime cu care şi-au asigurat industria de război.

1.2. Invadarea Europei Occidentale

În dimineaţa zilei de 10 mai 1940 Înaltul Comandament German a ordonat aplicarea
Directivei nr. 6 „Fall Gelb“ (Planul Galben) semnată încă din octombrie 1940 de către A.
Hitler şi care conţinea planul de invazie a Europei Occidentale. Trupele germane
împărţite în trei grupuri de armată (95 de divizii), 2600 de tancuri, 3600 avioane de luptă

46
au atacat pe trei direcţii spre Olanda şi Nordul Belgiei; direcţia Luxemburg şi către linia
fortificată de apărare a Franţei – Maginot. Raportul de forţe era net superior de partea
apărătorului dar Comandamentul German şi-a surprins adversarii prin manevră şi
folosirea trupelor aeropurtate (7; 72).
După o scurtă împotrivire armata olandeză a capitulat în ziua de 1/5 mai 1940. Regina
Wilhelmina, cu consimţământul guvernului, a emigrat în Anglia. Două săptămâni de lupte
n-au fost suficiente pentru a fi salvată Belgia şi a bara drumul spre Paris pentru trupele
germane. La 27 mai 1940 regele Leopold al II-lea a capitulat. Guvernul belgian n-a
acceptat opinia regelui s-a retras în Franţa şi apoi în Anglia de unde va organiza lupta de
rezistenţă.
Trupele germane au continuat ofensiva către Paris ocolind linia Maginot prin Ardenne
pe unde francezii se aşteptau cel mai puţin. La 19 mai 1940 a fost ocupat oraşul Abbeville
iar două zile mai târziu şi Calais, izolând în Flandra aproximativ 45 de divizii aliate. Până
la 24 mai forţele aliate sunt înfrânte sistematic şi împinse spre Atlantic. În aceste condiţii
Marea Britanie pune în aplicare operaţia „Dynamo“ pentru a-şi salva forţele trimise în
ajutorul Franţei. De la 27 mai până în 4 iunie au fost evacuaţi 337. 000 militari dintre care
peste 112. 000 francezi. N-au putut fi salvate 2400 tunuri, 700 de tancuri şi peste 130.
000 autocamioane care au fost capturate de armata germană. Succesul operaţiunii a fost
facilitat şi de câteva erori de comandament germane dar şi de o „temperare“ de către
Hitler a forţelor sale. Acesta, potrivit însemnărilor unor apropiaţi, ar fi dorit o pace
onorabilă cu Franţa şi un acord cu Marea Britanie (7; 88) A fost o gravă eroare de
percepţie din partea lui Hitler deoarece în Anglia nimeni nu mai era dispus să cedeze.
În ziua de 10 iunie 1940 guvernul francez s-a refugiat la Tours, ca urmare a
înfrângerilor suferite de armatele sale. În după amiaza aceleiaşi zile Italia declară război
Franţei neţinând cont de avertismentele SUA. Spania se declară neutră faţă de conflictul
european. Trupele germane pătrund fără să întâmpine rezistenţă în Paris pe 14 iunie 1940.
A doua zi guvernul francez se stabileşte la Bordeaux. Aici primeşte răspunsul guvernului
american la cererea de ajutor că SUA vor trimite Franţei mari cantităţi de armament şi
alte materiale dar îşi păstrează neutralitatea.
În acestă situaţie disperată, guvernul Reynaud a demisionat şi a fost înlocuit la 17
iunie cu unul condus de mareşalul Ph. Pétain. A doua zi generalul Ch. de Gaulle, aflat la
Londra, se adresează francezilor la posturile de radio engleze pentru a continua rezistenţa
şi constituie Comitetul Naţional Francez (4; 46). În după amiaza zilei de 22 iunie 1940 la
Réthondes în pădurea Compiègne, acolo unde mareşalul Foch impusese capitularea
trupelor germane în primul război mondial, este semnată convenţia de armistiţiu. Franţa
era împărţită în două: partea de nord, nord-est şi vest ocupată, restul zonă liberă. Armata
franceză demobilizată şi redusă la 100. 000 de oameni pentru ordinea internă. În teritoriul
neocupat se instalează guvernul colaboraţionist al mareşalului Petain. La Londra,
Winston Churchill respinge orice propunere făcută de Hitler şi critică sever încheierea
armistiţiului de către guvernul Petain.

1.3. Anexarea Basarabiei, Nordului Bucovinei, a Ţinutului Herţa

şi a Ţărilor Baltice
În condiţiile capitulării Franţei, România intra într-o „splendidă“ izolare şi într-o
zodie a nenorocirilor. Imediat după dispariţia statului francez, ministrul sovietic de
externe V. Molotov i-a declarat ministrului german la Moscova, von Schulemburg, că
„soluţionarea chestiunii Basarabiei nu mai suferă nici o amânare. Guvernul sovietic

47
caută, deocamdată să soluţioneze chestiunea pe cale paşnică, dar el intenţionează să
utilizeze forţa în cazul în care guvernul român va respinge un acord paşnic“ (6; 12).
La 28 iunie 1940, URSS a adresat prima notă afirmativă care a fost luată în discuţie
de guvernul român. Răspunsul la această notă ultimativă n-a mulţumit guvernul sovietic
care a dat o nouă notă ultimativă. România, fără nici un sprijin din partea marilor
democraţii, a cedat forţei şi a ordonat evacuarea Barasabiei şi nordului Bucovinei
revendicate de Moscova. În teritoriile anexate prin forţă, URSS a instaurat un regim de
teroare politică şi exterminare etnică prin deportări ale românilor în teritoriul URSS. Până
la eliberarea acestor teritorii, în iulie 1941, au fost deportaţi peste 200. 000 de români în
Siberia.
După „rezolvarea litigiului“ teritorial cu România, Stalin a ordonat transpunerea în
practică a înţelegerilor sovieto-germane din Protocolul Molotov-Ribbentrop cu privire la
Ţările Baltice. Anterior însă, prin puternice presiuni din partea Kremlinului, Ţările
Baltice au fost nevoite să semneze tratate de ajutor mutual cu URSS: Estonia la 28
septembrie; Letonia la 5 octombrie; Lituania la 10 octombrie 1939. În iunie 1940
guvernul sovietic a înmânat conducătorilor Statelor Baltice note ultimative în care se
cerea înlăturarea guvernelor legitime, deferirea justiţiei a unor miniştri, şi consimţământul
lor de a mări nelimitat contingentul militar sovietic. Notele ultimative sovietice au
facilitat realizarea loviturilor de stat sub controlul unor înalţi funcţionari sovietici: V.
Dekonozov (în Lituania), A. Vâşinski (în Letonia) şi A. Jdanov (în Estonia). Stalin a
ordonat ulterior desfăşurarea de alegeri şi, parlamentele, astfel rezultate au „cerut“ şi la 3-
5 august 1949. Sovietul Suprem al URSS a decis includerea Lituaniei, Letoniei şi
Estoniei în Componenţa URSS ca republici unionale. Astfel au dispărut de pe harta
politică a Europei cele trei state.
În aceeaşi lună, Germania şi Italia au impus României Dictatul de la Viena dând
satisfacţie Ungariei fasciste. Lipsită de posibilitatea de a purta un război de apărare în
Vest dar şi în Est unde era iminent un atac din partea Sovietelor în cazul declanşării
ostilităţilor cu Ungaria, România a trebuit să cedeze şi să accepte „arbitrajul“ lui Hitler. I-
a fost răpită o suprafaţă de 43. 492 Km2 cu o populaţie de 2. 609. 007 locuitori din care
numai 37 % erau maghiari.

1.4. Bătălia pentru Anglia

Hitler a considerat că după capitularea Franţei, Marea Britanie va cere pace. Potenţialul
militar al Angliei era inferior celui german la acea dată însă conducerea germană n-a luat în
calcul voinţa politică a guvernului englez şi nici posibilitatea asocierii la potenţialul militar
propriu cel al dominioanelor cu imensele lor resurse de materii prime. Anglia mai dispunea
de o considerabilă flotă aeriană pe lângă cea navală şi era singura ţară care poseda sistemul
de radiolocaţie „Radar“. (8; 311)
La 16 iulie Fuhrer-ul a semnat Directiva nr. 16 ce prevedea elaborarea şi executarea
operaţiunii „Seelowe“( Leul de mare). Se preconiza debarcarea trupelor germane în
Anglia pentru ziua de 15 septembrie 1940 şi distrugerea aviaţiei britanice. După
respingerea, din nou, de către guvernul britanic, la 8 august 1940, a „ofertei“ de pace,
Hitler a ordonat începerea operaţiunilor prin bombardarea masivă a oraşelor Londra,
Liverpool, Manchester, Bristol, etc. însă n-a obţinut mult râvnita supremaţie aeriană. A
fost nevoit astfel la 17 septembrie 1940 să amâne executarea planului de invadare terestră
pentru a continua bombardamentele aeriene. Aceste operaţiuni au produs mari pierderi în
rândul populaţiei civile şi uriaşe pagube materiale însă n-au putut să schimbe situaţia

48
strategică în favoarea Germaniei. Aviaţia germană s-a dovedit eficace în operaţiuni tactice
şi nu strategice, iar descoperirea şi aplicarea radarului a fost decisivă. La 19 octombrie
1940, Hitler a amânat reluarea operaţiunii „Seelowe“.

1.5. Operaţiunile militare din Africa şi Balcani.

Diplomaţia războiului în anii 1940-1941
Italia dorea să redevină o mare putere şi să-şi formeze propriul imperiu colonial. Benito
Mussolini, nemulţumit că Führerul german n-a fost de acord cu pretenţiile sale faţă de
Franţa a declanşat la 10 iunie 1940 operaţiunea de invadare a Somaliei britanice. În ziua de
14 septembrie 1940 forţele italiene aflate în Libia au declanşat o amplă ofensivă pentru a
ocupa Egiptul. După câteva luni de ofensivă italienii au reuşit să ocupe câteva puncte
strategice din nordul şi estul Africii. În luna decembrie ofensiva italiană a fost oprită,
trupele britanice trecând la contraofensivă. După câteva săptămâni italienii au fost izgoniţi
relativ uşor din Libia (Tobruk, Bardia, Bengazi, etc.) şi erau pe punctul de a fi eliminaţi
complet din Africa. În ianuarie 1941 englezii au trecut la ofensivă în Africa Orientală şi la 4
aprilie au eliberat Addis-Abeba, iar în luna mai 1941 trupele italiene dislocate în Africa de
Est au capitulat sfârşindu-se astfel şi visul „imperiului italian“ în Etiopia.
În aceste condiţii, B. Mussolini s-a văzut obligat să ceară ajutorul lui Hitler. Scopurile
strategice ale celui de-al treilea Reich – eliminarea englezilor din Africa şi controlul
resurselor petroliere din Orient – l-au determinat pe Hitler să fie de acord cu cererea
italiană. A fost creat şi pus sub comanda experimentatului general E. Rommel corpul
expediţional „das Deutsche Afrikakorps“ pentru a restabili situaţia. Luate prin surprindere
trupele engleze n-au făcut faţă ofensivei germane declanşate în 15 martie 1941 şi s-au
retras din teritoriile ocupate, mai puţin din oraşul Tobruk. Trupele conduse de Rommel au
înaintat spre Egipt însă au primit ordin să se oprească. Frontul s-a stabilizat în Africa de
Nord, germanii nu aveau suficiente forţe pentru a cuceri Africa mai ales că în Europa
lucrurile se precipitau.
Ofensiva italiană în Balcani n-a avut mai mult succes ca cea din Africa. La cererea de
intervenţie a Italiei, Germania a trimis în Balcani o impresionantă forţă de invazie (70
divizii, 2000 de tancuri şi circa 2000 avioane). În primele zile ale lunii aprilie 1941
Iugoslavia şi Grecia au fost atacate succesiv de pe mai multe direcţii de trupe italiene,
germane, maghiare şi bulgare. România deşi făcea parte din Axă a refuzat să participe la
acţiuni militare.
La 13 aprilie Belgradul a fost ocupat de trupele germane şi părţi din Iugoslavia au fost
anexate de Ungaria, Bulgaria şi Italia, sau ocupate de Germania. După scoaterea din luptă a
Iugoslaviei, forţele Axei s-au năpustit asupra Greciei. La 24 aprilie armata elenă din Epir a
capitulat, alte unităţi greceşti s-au retras în insule şi nordul Africii. Până la sfârşitul lunii
mai nemţii au luat sub control bazinul mediteranean, flota engleză suferind pierderi grele.
Campania din Balcani a fost o reuşită pentru Wehrmacht însă pe termen lung ea a influenţat
negativ soarta războiului pentru că a întârziat cu peste 5 săptămâni aplicarea planului
„Barbarossa“ pentru cucerirea imensului spaţiu sovietic. (8; 320)
Victoriile militare obţinute în Europa şi în afara ei de Germania, Italia şi Japonia le-au
determinat să-şi împartă sferele de influenţă în lume şi să colaboreze în vederea
instaurării unei „noi ordini“ internaţionale. Înţelegerile s-au materializat în Pactul
Tripartit (27 sept. 1940) care în esenţă prevedea: „dreptul“ Germaniei şi Italiei de a
instaura noua ordine în Europa, al Japoniei în Asia. La pact au aderat sateliţii Germaniei

49
printre care şi România (23 noiembrie 1940) însă fără ca acestea să poată influenţa în
vreun fel situaţia politică.
Germania, prin conducătorul ei a invitat şi URSS să adere la Pactul tripartit. Răspunsul
guvernului sovietic a fost dat la 25 noiembrie şi era condiţionat de retragerea trupelor
germane din Finlanda, acceptul Germaniei ca URSS să construiască baze militare în
Balcani şi să controleze strâmtorile Bosfor şi Dardanele. Hitler nu s-a grăbit să răspundă
cererilor sovietice deşi colaborarea economică şi chiar politico-ideologică a „funcţionat“
bine până în preajma declanşării ostilităţilor în Est.

2. Extinderea războiului şi mondializarea lui

2.1. Ofensiva trupelor germane în Est – 1941

După capitularea Franţei şi reducerea capacităţii de ripostă a Marii Britanii, Hitler a
avut iluzia că a obţinut „libertatea“ de acţiune în est şi evitarea unui război pe două
fronturi. Ca urmare, la 18 septembrie 1940, OKW a aprobat planul „Barbarossa“ de
acţiune în Est. Acesta prevedea distrugerea forţelor sovietice din zonele apusene ale
URSS şi cucerirea centrelor vitale pentru economia şi apărarea ţării. Iniţial, invazia a fost
planificată pentru „primăvara anului 1941“ însă cel care „a încurcat socotelile“ a fost
Mussolini care a determinat Germania să intervină în Balcani şi să întârzie aplicarea
planului Barbarossa.
La 22 iunie 1941, la orele 3. 30 s-a declanşat atacul asupra URSS. Dacă Germania
comitea, prin prisma dreptului internaţional public, valabil în epocă, o agresiune clară,
urmărind anexarea unor teritorii ce nu-i aparţinuseră niciodată, România şi Finlanda au
intrat în război pentru a elibera teritoriile anexate de URSS cu un an în urmă.
Forţele germane deţineau nu numai superioritatea în oameni şi tehnică (8, 5 milioane
oameni la 4, 2 milioane) ci şi o experienţă de război de aproximativ doi ani care a contat
în economia luptei în prima parte a războiului. O parte a aviaţiei sovietice a fost distrusă
la sol sau în lupte aeriene. În extremitatea nordică unde au acţionat forţe germane şi
finlandeze sub comanda feldmareşalului von Lech şi aripa stângă a grupării „Centru“
comandate de feldmareşalul von Bock au înaintat fulgerător şi în 18 zile au ajuns aproape
de Leningrad.
Lovitura principală a fost dată de forţele comandate de von Bock în Bielorusia care
până la 9 iulie au reuşit să cucerească Minskul şi cea mai mare parte a teritoriului
bielorus. Grupul de armate „Sud“ sub comanda feldmareşalului von Rundstedt a acţionat
în direcţia Kiev. La aripa de sud a acestui grup au acţionat trupele române sub comanda
directă a generalului Ion Antonescu cu misiunea de a elibera Basarabia şi nordul
Bucovinei.
Cauzele care au dus la răsunătoarele înfrângeri suferite de armata sovietică în vara şi
toamna anului 1941 au fost multiple. Principala cauză, în opinia unor analişti, a fost că
URSS nu era pregătită pentru un război de apărare ci pentru unul ofensiv. În anul 1993 a
fost dat publicităţii Planul operativ de război al URSS elaborat în mai 1941 de generalul
A. Vasilevski care urma să fie semnat de Gh. Jukov, Şeful de Stat Major al Armetei Roşii
şi de S. Timoşenko ministrul apărării al URSS şi prezentat lui Stalin. Acesta prevedea
atacarea armatei germane înainte de mobilizarea acesteia. Termenul limită pentru

50
începerea operaţiunilor trebuia să fie 2 iulie 1941. Prin declanşarea planului „Barbarossa“
la 22 iunie Hitler şi-a surprins „tovarăşul“ cu care împărţise Europa la 23 august 1939 şi
i-a pricinuit grave înfrângeri. (6; 24)
Dacă pe plan militar în vara anului 1941 URSS a fost la un pas de catastrofă pe
„frontul diplomatic“ a repurtat primele succese. La 22 iunie 1941 premierul britanic W.
Churchill a condamnat atacul asupra URSS şi a declarat că o va sprijini în lupta cu
Germania. Două zile mai târziu SUA au făcut o declaraţie asemănătoare. Prin negocieri şi
tratate bilaterale se vor pune bazele Coaliţiei Naţiunilor Unite. La 12 iulie 1941 la
Moscova a fost semnat Acordul sovieto-britanic care prevedea ajutorul reciproc şi
obligaţia că nici una din părţi să nu încheie pace separată cu Germania (4; 97). La 14
august 1941 W. Churchill şi F. Roosevelt au semnat la Washington Cartă Atlanticului care
prevedea nimicirea tiraniei fasciste şi dezarmarea agresorilor, instaurarea păcii şi
securităţii după nimicirea fascismului. La 24 septembrie acelaşi an la Carta aderă şi
URSS.
Un rol important în consolidarea alianţei celor trei mari puteri l-a avut Conferinţa de
la Moscova, 29 sept. – 1 oct. 1941 a reprezentanţilor SUA, Marii Britanii şi URSS care a
avut loc în momentul în care se afla în plină desfăşurare „Operaţiunea Taifun“ pentru
ocuparea Moscovei. S-a semnat un acord prin care SUA şi Marea Britanie livrau URSS
materiale de război şi mărfuri industriale pentru a face faţă ofensivei germane. Ulterior
alianţa dintre cele trei mari puteri a fost completată cu alte acorduri şi înţelegeri stabilite
în conferinţe internaţionale.
Bătălia pentru Moscova a început în ultimele zile ale lunii septembrie 1941 iar la 7
octombrie trupele sovietice sau retras pe linia Mojask pe care n-au putut-o menţine şi
trupele germane ajung în a doua jumătate a lunii noiembrie la numai 25-30 Km de
Moscova. La 1 decembrie a început ofensiva generală şi după o zi parte din trupele
germane au ajuns până în suburbiile Moscovei unde au fost oprite.
În zilele de 5-6 decembrie 1941, trupele sovietice au trecut la contraofensivă zdrobind
forţele de şoc ale grupului de armate „Centru“ şi au înaintat spre vest pe o distanţă de
100-200 Km. Au fost distruse 11 divizii germane de tancuri, 4 motorizate şi 22 divizii de
infanterie. În urma acestor înfrângeri a fost destituit comandantul Grupului de Armate
Centru, feldmareşalul von Bock şi înlocuit cu feldmareşalul von Kluge iar Hitler a preluat
funcţia de comandant suprem al forţelor terestre. În faţa Moscovei mitul invinciabilităţii
armatelor germane a fost spulberat şi abandonat „blitz-krieg“-ul.

2.2. Ofensiva trupelor germane în 1942 şi contraofensiva sovietică

Planurile germane pentru anul 1942 erau ambiţioase. Se preconiza ca în patru etape să
se ajungă pe Don şi Volga pentru a se încercui Stalingradul şi apoi să coboare spre
Caucaz pentru a fi luate în stăpânire câmpiile petrolifere ruseşti. Pentru reuşita acestor
operaţiuni Germania dispunea de un efectiv de aproximativ 6 milioane de oameni, 3229
tancuri, 3395 avioane, 5700 de tunuri. (6; 29)
În primele zile ale lunii iulie, trupele germane şi române cuceresc Sevastopolul şi
continuă ofensiva spre Stalingrad şi Rostov pe Don. Trupele sovietice iau măsuri pentru
apărarea Stalingradului. La 17 septembrie au început luptele de apărare a Stalingradului.
Autorităţile sovietice n-au luat măsuri pentru evacuarea oraşului şi au adoptat soluţia
apărării lui în prezenţa populaţiei acestui mare centru urban.

51
 În dimineaţa zilei de 19 noiembrie 1942 trupele sovietice declanşează o vastă
pregătire de artilerie. În ziua următoare Frontul Stalingrad a dezlănţuit contraofensiva.
Apărarea Armatei 4 române a fost străpunsă. În ziua de 20 noiembrie 1942 ruşii au forţat
spre sudul oraşului şi au reuşit să realizeze încercuirea trupelor germane conduse de von
Paulus. La 30 decembrie Comandamentul Suprem Sovietic a ordonat lichidarea forţelor
germane încercuite. La 2 februarie 1943 se termină una din cele mai mari bătălii din
istoria celui de-al doilea război mondial. Germania a pierdut iniţiativa strategică pe uscat
după ce o pierduse anterior pe cea aeriană: Comandamentul sovietic a preluat iniţiativa
strategică şi a menţinut-o până la sfârşitul războiului.
În cursul aceluiaşi an, aliaţii au pregătit un plan minuţios de distrugere a forţelor
germane şi italiene în nordul Africii şi de preluare a iniţiativei strategice în Pacific. La
sfârşitul lunii mai 1942 italienii şi germanii au declanşat luptele care aveau să se încheie,
pentru ei, cu dezastrul de la El Alamein, din actombrie 1942.
Bătălia de la El Alamein a fost preludiul unei serii de victorii ale aliaţilor în Africa de
nord şi care s-au încheiat cu alungarea trupelor germano-italiene de pe continentul negru
(9; 251). Astfel că, la jumătatea lunii mai 1943, peste un sfert de milion de ostaşi germani
şi italieni au fost făcuţi prizonieri, printre care 20 de generali.
Expansiunea niponă în Indochina, a provocat o reală şi vie indignare la Washington.
Guvernul SUA a ripostat prompt şi a blocat bunurile japoneze în Statele Unite. Japonia
reacţionează şi în 7 decembrie 1941 a atacat baza aero-navală de la Pearl Harbor.
În primăvara anului 1942 încep confruntările în Pacific cunoscute ca „marile bătălii
de pe teatrul de operaţii al Pacificului de Sud-Vest. (Australia, Filipine, Noua Guinee,
arhipelagul Solomon, Bismarck şi Indonezia). Între 26 mai – 6 iunie 1942 s-a desfăşurat
bătălia aero-navală din zona atolului Midway şi a insulelor Aleutine dintre flotele
japoneză şi americană. Iniţiativa strategică a trecut decisiv de partea SUA şi a aliaţilor săi.

3. Spre o victorie a Aliaţilor (1943-1945)

3.1. Sfârşitul războiului în Europa

Pierderea iniţiativei strategice de către armatele germane şi coordonarea mai eficientă
a acţiunilor politico-militare în cadrul Coaliţiei Naţiunilor Unite (Conferinţa de la
Casablanca din 14-16 ianuarie 1943) au condus la obţinerea altor victorii decisive pe
teatrele de operaţiuni din Europa şi Pacific.
Pe frontul sovieto-german s-a desfăşurat cea mai mare bătălie de tancuri din istorie.
Comandamentul german prin aplicarea planului „Citadela“ a urmărit să reia iniţiativa
strategică, cu înaintarea concomitentă a armatelor germane către oraşele Orel şi Belgorod
şi încercuirea trupelor sovietice în apropierea oraşului Kursk. Sovieticii au aflat direcţia şi
data loviturii şi au organizat o apărare solidă. Înaintarea germană declanşată la 5 iulie
1943 a fost oprită, iar la 12 iulie sovieticii au declanşat contraofensiva care se va încheia
peste 10 zile cu o gravă înfrângere pentru germani.
Dacă bătălia de la Kursk n-a epuizat ultimele rezerve ale Germaniei ea a reuşit să le
slăbească definitiv pentru bătăliile ce urmau să vină. Ruşii erau acum liberi să atace
deoarece ei au ales şi au alternat lovituri de la un capăt la altul al frontului. Înspre nord ei
se aflau pe punctul de a da înapoi spre Statele Baltice şi în cele din urmă spre Prusia de

52
Est. În centrul ei se putea îndrepta spre Polonia şi Germania, la sud ei se puteau îndrepta
spre Balcani şi realizarea vechiului vis rusesc de închidere a Dardanelelor. Au optat
pentru toate aceste trei variante.
În toamna lui 1943 au atacat Grupul de armate Sud de sub comanda lui von Manstein.
Germanii au sperat să treacă frontul de la râul Nipru în jos pentru a menţine Crimeea.
Ruşii, însă, i-au împins înapoi de-a lungul întregii lungimi a Niprului şi la sfârşitul lunii
noiembrie 1943 au izolat Armata 17 germană în Crimeea.
În partea de nord ruşii au eliberat Kievul. Încercarea trupelor germane de a-l recupera
printr-o contralovitură executată la 15 noiembrie 1943 a eşuat. La jumătatea lunii
decembrie 1943 Comandamentul suprem sovietic a hotărât ca în anul 1944 să execute zece
operaţii ofensive care să ducă la înfrângerea trupelor germane şi eliberarea completă a
URSS precum şi a altor popoare europene.
În Marea Mediterană forţele aliate au declanşat operaţia „Husky“. Armata 7
americană şi Armata 8 britanică, susţinute de puternice forţe blindate, aviaţie şi marină,
pornesc de pe coasta africană spre sudul Italiei. Se dau lupte grele între forţele aliate şi
italo-germane pentru Sicilia.
În urma victoriilor obţinute de forţele aliate, regele Victor-Emanuel hotărăşte la
sfârşitul lunii iulie să-l înlocuiască pe Bennito Mussolini cu mareşalul Badaglio. Pe 25
iulie acesta este demis şi apoi arestat. Adolf Hitler a definitivat planul „Alaric“ privind
acţiunile din Italia în care se preconizau eliberarea lui Mussolini, ocuparea Romei şi
restabilirea ducelui în fruntea Statului.
La 5 august 1943 noua conducere a Italiei a angajat negocieri secrete cu anglo-
americanii în Sicilia. Pe 3 septembrie 1943 s-a semnat armistiţiul însă va fi anunţat pe 8
septembrie iar aliaţii au început operaţia de debarcare în Italia continentală. Până la
mijlocul lunii octombrie trupele anglo-americane eliberaseră jumătate din Italia.
Un grup de paraşutişti germani a reuşit la 12 septembrie 1943 să-l elibereze pe
Mussolini. Patru zile mai târziu are loc întâlnirea dintre Mussolini şi Hitler la Rastenburg.
Pe 23 septembrie dictatorul italian se reîntoarce la reşedinţa sa de la Rocca delle
Caminatte. Se deplasează la Salo unde va proclama „Republica Socială italiană“.
Pe 13 octombrie 1943 guvernul italian condus de mareşalul Bodaglio a declarat război
Germaniei. Aliaţii au luat act de poziţia de cobeligeranţă a Italiei în războiul contra
Germaniei naziste. În perioada 19-30 octombrie 1943 a avut loc Conferinţa de la
Moscova care a adoptat „Declaraţia cu privire la Italia“ şi a discutat problema deschiderii
celui de-al doilea front în Europa. S-a hotărât înfinţarea unei Comisii europene
consultative cu sediul la Londra.
La aproximativ o lună de la Conferinţa de la Moscova are loc întâlnirea la vârf de la
Teheran. La conferinţa s-a discutat coordonarea eforturilor de luptă împotriva Germaniei
şi a sateliţilor ei, colaborarea postbelică şi asigurarea unei păci trainice. Conferinţa a
spulberat speranţele diplomaţiei Axei cu privire la neînţelegerile dintre marile puteri ale
Coaliţiei şi eventuala dizolvare a ei.
Operaţiunile militare ale aliaţilor occidentali au fost susţinute de ample operaţiuni
militare ale Armatei Roşii în estul continentului. În luna ianuarie 1944 ruşii au declanşat
o ofensivă de amploare în nordul ţării eliberând mai multe localităţi în aşa fel încât la
începutul lunii februarie mari unităţi sovietice pătrund pe teritoriul Estoniei. La începutul
lunii martie trupele sovietice primesc misiuni care depăşesc în mod constant limitele
graniţelor sovietice. La 29 martie este ocupat oraşul Cernăuţi ajungând pe Prut şi pantele
estice ale Carpaţilor, intrând pe teritoriul românesc.

53
 Hitler aduce importante modificări în organizarea armatei germane pe frontul de est
pentru a le face mai eficiente însă nu poate să modifice raportul de forţe. La 7 aprilie
1944 trupele sovietice ocupă Botoşaniul iar trei zile mai târziu ocupă şi oraşul port
Odessa. Situaţia trupelor germano-române în Crimeea este critică. Trupele sovietice se
aflau la jumătatea lunii aprilie pe aliniamentul Verba, Kolomeea, nord Iaşi, Orhei,
Dubăsari, Marea Neagră. În conformitate cu înţelegerile de la Teheran, la 23 iunie,
Armata Roşie a declanşat la sfârşitul lunii iunie o amplă ofensivă care a împins trupele
germane pe o adâncime de aproximativ 600 Km fiind ocupate Bielorusia, Ucraina de
vest, părţi din Lituania, Letonia şi Polonia.
În vest, Roma a fost eliberată la 4 iunie 1944. Două zile mai târziu pe plajele
Normandiei o uriaşă grupare de forţe s-a revărsat asupra „inexpugnabilului zid al
Atlanticului“ desantată din aproximativ 11. 000 de avioane şi 5000 de nave. Acestea au
trecut ulterior la ofensivă deschizând astfel cel de-al doilea front în Europa. La 15 august,
în nordul Franţei s-a operat a doua debarcare aliată.
Debarcările din vestul şi sudul Franţei au înrăutăţit considerabil situaţia trupelor
germane. Trupele aliate au înregistrat succese importante. După eliberarea Parisului (24
august) au fost curăţate de trupele germane oraşele Rouen şi Dieppe, Soissons, Reims şi
Verdun. La 3 septembrie unităţi britanice au intrat în Bruxelles, Belgia fiind eliberată la
începutul lunii noiembrie 1944.
Pe frontul de Est, România a ieşit din Axă la 23 august 1944 producând cea mai mare
catastrofă militară armatei germane după cea de la Stalingrad. La câteva săptămâni (9
septembrie) Bulgaria s-a alăturat forţelor Naţiunilor Unite declarând război Germaniei.
Trupele sovietice vor înainta rapid spre centrul Europei, forţele germane fiind în această
parte a Europei incapabile de o rezistenţă care să stăvilească ritmul Armatei Roşii.
În Vest, Germania a încercat fără succes o contra ofensivă de mari proporţii-
cunoscută ca Bătălia din Ardeni (16 decembrie 1944 – 30 ianuarie 1945) – prin care să
determine „cercurile conducătoare anglo-americane – să recurgă la o înţelegere“ (6; 45).
Eşecul german s-a datorat printre altele şi ofensivei de proporţii pe care au declanşat-o
Armata Roşie şi trupele române. Mijlocul lunii decembrie 1944 a însemnat intrarea
trupelor sovietice pe teritoriul german.
Cartierul General Suprem al Corpului Expediţionar al Aliaţilor cu sediul la Paris a
planificat următoarele operaţii în Europa în trei faze. În prima, aliaţii urmau să se apropie
de Rin, în a doua să cucerească capete de pod de-a lungul fluviului, iar cea de-a treia să se
apropie de interiorul Germaniei.
Pentru germani situaţia era deosebit de grea. Statele satelit părăsiseră Axa, Reich-ul
era bombardat ziua şi noaptea, iar forţele umane erau epuizate. Armata germană era
formată din copii de 14 ani şi bătrâni de peste 60 de ani. Speranţele lui Hitler legate de
noile armamente şi bomba nucleară au fost, până la armă, simple iluzii.
La sfârşitul lunii februarie ruşii cuceriseră Danzig-ul şi o parte a Pomeraniei. Viena a
căzut în luna aprilie 1944. Germania, la această dată mai era ca stat doar o fâşie lungă şi
îngustă de aproximativ 100 km lărgime, mergând de la coasta Balticii în jos spre
Iugoslavia şi nordul Italiei. La începutul lunii martie armatele americane erau la Rin.
Între aliaţi a început cursa pentru cucerirea Berlinului. Moartea preşedintelui Roosevelt a
constituit poate ultima iluzie a lui Hitler. Credea că se poate salva făcând o paralelă cu
moartea ţarinei Elisabeta a Rusiei care l-a salvat pa Frederic cel Mare de la invazie.
Atacul final al ruşilor asupra Berlinului s-a dat la 12 aprilie 1945. Au încercuit
Capitala celui de-al treilea Reich pe 25 aprilie. Pe 2 mai rezistenţa a fost zdrobită. La 8

54
mai 1945 reprezentanţii Germaniei, în frunte cu amiralul Donitz, care preluaseră
conducerea după sinuciderea lui Hitler şi a fidelilor săi, au semnat capitularea. Războiul
mondial se termina pentru Europa.

3.2. Operaţiile din Pacific şi colapsul Japoniei

Derularea operaţiunilor din Pacific a însemnat, în fapt, terminarea celui de-al doilea
război mondial. Presiunea contra Japoniei, din anul 1942 s-a amplificat în mod inexorabil
în perioada imediat următoarelor optsprezece luni. Lungile şi costisitoarele bătălii din
insulele Solomon şi de-a lungul Coastei Noii Guinee au subminat în mod continuu
vitalitatea imperiului nipon. Pierderile suferite în ceea ce priveşte avioanele şi piloţii au
fost foarte grele. Devenea evident că toate premisele iniţiale ale planului de război
japonez au fost incorecte.
La începutul anului 1944 SUA dispuneau de un potenţial industrial net superior celui
japonez. După ce-au cucerit arhipelagul Gilbert în noiembrie 1943 americanii au distrus
bazele japoneze de pe insulele Caroline şi din arhipelagul Marshall. În vara anului 1944
aliaţii au pus stăpânire pe Noua Guinee. La 15 iunie 1944, bombardierele B-29 reuşesc,
pentru prima dată, să bombardeze Japonia. În ultima parte a lunii octombrie 1944 au
început luptele pentru cucerirea Filipinelor. În ianuarie 1945 trupele americane de sub
comanda lui Mac Arthur ocupă Filipinele după ce-au câştigat cea mai mare bătălie aero-
navală din cel de-al doilea război mondial. Aceasta a însemnat sfârşitul marinei japoneze.
În vara anului 1945 întregul Imperiu Japonez a început să se clatine. Trupele japoneze
erau presate şi silite să se retragă din Indiile de Est şi Birmania. Pe la mijlocul lunii mai
1945 acestea sau retras şi din sudul Chinei. În următoarele două luni sub presiunea
bombardamentelor au fost distruse primele cinci oraşe japoneze. Mai rămăseseră patru
oraşe care nu suferiseră prejudicii importante.
La începutul lunii august americanii au luat o decizie de o gravitate extremă: lansarea
primei bombe atomice. Pe data de 6 august ora 9. 15 a fost lansată prima bombă atomică
asupra oraşului Hiroşima. 80. 000 de oameni au murit în câteva secunde. La 8 august
URSS a declarat război Japoniei. A doua zi a fost lansată cea de-a doua bombă nucleară
asupra oraşului Nagasaki. Pe data de 14 august 1945 Japonia a capitulat. Cel de-al doilea
război se încheiase.

Bibliografie

1. A.J.P. Taylor, Originile celui de-al doilea război mondial, Bucureşti, 1999.
2. Winston Churchill, Al doilea război mondial, vol I, Bucureşti, 1996.
3. James L. Stokesbury. Scurtă istorie a celui de-al doilea război mondial, Bucureşti,
1993.
4. Leonida Loghin, Al doilea război mondial, Bucureşti, 1988.
5. Jacques de Launay, Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial. 1939-1942,
vol I, Bucureşti, 1988.
6. Anatol Petrencu, Istorie universală. Epoca contemporană, Chişinău, 1995.
7. Lidell Hart, Histoire de la seconde guerre mondiale, traduit de l’anglais par J. P.
Constantin, Fayard, 1973.

55
8. Prof. univ. dr. Zarin Zamfir. Istoria universală contemporană, Bucureşti, 1999.
9. Marea Conflagraţie a secolului XX. Al doilea război mondial, Bucureşti, 1974.
10. Pierre Milza, Serge Berstein, Istoria secolului XX. Sfârşitul lumii europene. 1900-
1945, vol. I, Bucureşti, 1998.

56
 GENEZA LUMII BIPOLARE ŞI A RĂZBOIULUI RECE. POLITICA SFERELOR
DE INFLUENŢĂ.

Discutată în marile conferinţe interaliate, începând cu anul 1943 la Teheran, ideea

creării unei organizaţii internaţionale pentru pace va duce, în anul 1945, la crearea O. N.
U. La această dată erau mulţi aceia, atât în est cât şi în vest, care nutreau speranţa că o
pace durabilă va urma celui de-al doilea război mondial. Marii aliaţi erau înzestraţi, la
terminarea confruntărilor militare, cu prognoze, programe şi strategii pentru a putea face
faţă crizelor pe care le trăiseră: criza existenţială a tânărului stat socialist, criza
economică mondială, ameninţarea venită din partea naţional-socialismului. Erau însă
insuficient pregătite pentru a afla răspunsuri la noile probleme apărute în urma înfrângerii
Germaniei. Prăbuşirea Germaniei naziste şi nevoia de umplere a vidului de putere rezultat
au condus la dezintegrarea parteneriatului din timpul războiului. Aliaţii au câştigat
războiul dar vor pierde pacea. Obiectivele strategice ale Marilor aliaţi erau divergente şi
greu de armonizat.

1. Începutul Războiului Rece

La prima întâlnire dintre cei „trei mari“, Roosevelt, Stalin şi Churchill, la sfârşitul lui
noiembrie 1943, s-au purtat convorbiri mai mult informative în legătură cu ordinea de
după război. S-a conturat ideea de „Design“ a lui Roosevelt: lui Stalin i se asigura
revenirea asupra graniţei de vest a URSS din 1941 (reânglobarea Poloniei de est, la ţările
baltice, Basarabia şi nordul Bucovinei) şi renunţarea Occidentului la cordonul sanitar care
să-l separe de Uniunea Sovietică. În schimb guvernul sovietic nu numai că aderase la
„Declaraţia asupra Europei eliberate“ dar se şi obligase, fapt extrem de important pentru
partea americană, ca să conlucreze la crearea ONU. Se părea că Marii aliaţi au ajuns la o
înţelegere asupra problemelor majore.
Însă înţelegerile de la Yalta şi Potsdam au fost doar aparente, fiecare parte a
interpretat rezultatele acestor conferinţe în alt fel. Partea americană trecea la visul ei
despre „o lume unitară“ a principiilor liberale şi democratice, fără a fi luat vreodată în
serios interesele de securitate sovietice. Conducerea sovietică dorea ca în sfera sa de
interese democraţia să capete forma şi expresia viziunii sale politico-ideologice. Stalin i-a
explicat, în aprilie 1945, locţiitorului lui Tito, Milovan Djilas, această preocupare a sa:
„Acest război nu mai e acela din trecut. Oricine ocupă un teritoriu impune şi propriul său
sistem social. Fiecare impune propriul său sistem social, până unde înaintează armata lui“
(1; 8).

57
 La această dată, protagoniştii vieţii internaţionale, în curs de structurare, păreau că îşi
înţeleg bine intenţiile şi îşi descifrează corect mesajele din timpul convorbirilor bi şi
multilaterale. După vizita la Moscova, din octombrie 1944, Winston Churchill i-a
transmis liderului de la Kremlin o scrisoare de mulţumire în care afirma: „N-am fost
niciodată mai optimist ca acum în privinţa viitoarei alianţe a popoarelor noastre. Sper să
trăiţi încă mult timp ca să înlăturaţi ravagiile făcute de război şi să-i conduceţi pe toţi ruşii
prin anii de furtună în lumina glorioasă a soarelui strălucitor. Al dumneavoastră prieten şi
tovarăş de arme din timpul războiului, Winston Churchill“. (2; 392). La rândul său,
preşedintele american, F.D. Roosevelt afirma după Yalta că „… ar trebui să se pronunţe
sfârşitul sistemului acţiunilor unilaterale, al alianţelor exclusive, al sferelor de influenţă,
al echilibrului puterii şi al tuturor celorlalte experienţe care au dovada concretă a faptului
că au fost încercate vreme de secole şi-au dat întodeauna greş“. (3; 379)
Pentru un timp, acordurile şi înţelegerile au funcţionat cel puţin pentru evoluţiile
politice din România şi Grecia. Churchill a ordonat trupelor britanice să suprime
rezistenţa armată a stângii împotriva Casei Regale de la Atena, iar Stalin a lăsat ca fidelii
lui discipoli greci – comuniştii – să fie masacraţi de soldaţii generalului Scobie. Când
Stalin a intervenit, prin Vîşinski, la Bucureşti, pentru a impune un guvern total aservit
Moscovei, Churchill era „foarte preocupat ca nu cumva U.J.  să ne reproşeze încălcarea
înţelegerii noastre“ şi transmitea reprezentanţilor britanici în România instrucţiuni „să nu
se dezvolte acolo un front politic antirus.“ (1; 124)
Analiza evenimentelor demonstrează că între Londra, Washington şi Moscova n-au
existat în acest moment crize de comunicare. Criza de comunicare s-a produs pe fondul
neânţelegerii mesajelor transmise prin mijloacele de informare în masă în ţările căzute în
sfera de dominaţie a URSS. Iată cum Declaraţia de la Potsdam a preşedintelui american
făcută la postul de radio Vocea Americii la 25 iulie 1945 a determinat în România o
anumită conduită politică din partea regelui Mihai I deşi SUA n-aveu de gând să-şi
depăşească înţelegerile convenite cu URSS în ceea ce priveşte această ţară.
Această declaraţie a fost interpretată greşit de tânărul rege Mihai I care a luat-o ca pe
un îndemn pentru înlocuirea guvernului adus la putere de Stalin, la 6 martie 1945, şi a
acţionat în consecinţă. Pentru partidele istorice, potrivit unei note a S. S. I. din 10 august
1945, această declaraţie a însemnat o creştere a optimismului şi a speranţelor în revenirea
la regulile democratice.
Pentru guvernul dr. Petru Groza declaraţia preşedintelui american a avut o altă
semnificaţie, deoarece de la „stăpânii de la Kremlin“ a primit prin generalul Susaikov,
membru al Comisiei Aliate de Control (Sovietice) din România, „cheia“ mesajului şi a
fost asigurat că „nu i se poate întâmpla nimic“. Prin urmare, la cererea de demisie, primul
ministru dr. Petru Groza i-a răspuns şefului statului, regele Mihai I, că „guvernul său nu a
fost niciodată mai puternic ca acum şi se bucură de tot sprijinul din partea sovieticilor“
(4; 21) şi că nu demisionează.
Un an mai târziu, Molotov atacă într-un discurs public pe „imperialiştii nesăţioşi şi
grupul de aventurieri ce instigă la război“ aparţinând claselor dominante „din străinătate
care favorizează“ trăncăneala periculoasă despre un al „treilea război mondial“. La 9
februarie 1946 într-un discurs radiodifuzat Stalin afirma: „Acum victoria înseamnă,
înainte de orice, că sistemul nostru social sovietic a învins, că sistemul social sovietic a
rezistat cu succes încercării în focul războiului şi şi-a dovedit vitalitatea totală (…)

U.J. = I.V. Stalin, Uncle Joe.

58
Marxiştii noştri declară că sistemul capitalist al economiei mondiale ascunde în el
elemente de criză şi de război“. (3; 124)
Analiza de conţinut, prin comparaţie cu tematica altor discursuri rostite de liderii
comunişti de la Kremlin cu diferite prilejuri, arată că acestea se încadrează în „limbajul
de lemn“ obişnuit şi nu exprimă în fapt o schimbare de atitudine sau revenirea URSS la
politica antebelică „de confruntare cu Occidentul“ aşa cum a fost percepută la
Washington şi Londra. (5; 115-116)
Uniunea Sovietică a ieşit din război stoarsă şi vlăguită, economia ei de pace era la
pământ. Ea avea nevoie de tot ajutorul pe care îl putea găsi şi, prin urmare, nu avea nici
un interes imediat de a rivaliza cu singura putere care îi putea oferi acest ajutor, şi anume
SUA.
Guvernul nu mai avea aceeaşi încredere în populaţie. Soldaţii sovietici traversând, în
lupta cu germanii, teritoriile naţiunilor europene au putut vedea că viaţa de aici nu era aşa
de urâtă cum o înfăţişa propaganda sovietică şi că oamenii, în general, o duceau mai bine
decât cei din Uniunea Sovietică. Şi mai avea un motiv de îngrijorare. Războiul îi elibera
pe oameni de complexul supunerii şi de frică, elemente fundamentale pe care se sprijinea
regimul lui Stalin. „De aceea, afirma Valentin Berejkov, însăşi sistemul era în primejdie şi
trebuiau luate măsuri pentru salvarea lui“. (2; 233)
Fără îndoială că Stalin, a fost convins că, până la urmă, capitalismul va fi înlocuit cu
socialismul, şi coexistenţa celor două sisteme nu putea să fie veşnică, dar era la fel de
convins că procesul de înlocuire nu era iminent. Roosevelt şi Churchill l-au auzit pe
Stalin spunând că nu era deloc simplu să impună lumii regimuri comuniste şi că, de fapt,
are alte probleme. (6; 240-281) Atitudinea fundamentală a URSS în primii ani de după
încheierea celui de-al doilea război mondial n-a fost, în opinia unor istorici, agresivă, ci
una defensivă.
Percepţia eronată şi interpretarea greşită a unor teme din discursul şi propaganda
oficială sovietică au condus pe unii oameni politici şi analişti politici la concluzia că
politica de securitate a URSS are la bază un expansionism nelimitat şi că sovieticii vor
profita de avantajul strategic pe care-l aveau în raportul de putere pe continent după
încheierea celui de-al doilea război mondial. Că vor exploata dificultăţile social-
economice din ţările occidentale pentru a-şi impune supremaţia până la Atlantic. Averell
Hariman, ministrul american la Moscova, a trimis, la 4 aprilie 1945, Departamentului de
Stat, un lung raport în care – după ce constata că partidul comunist şi acoliţii săi se
folosesc pretutindeni de dificultăţile economice întâmpinate în ţările plasate sub
responsabilitatea noastră pentru a face reclamă concepţiilor şi politicii Sovietelor,
subliniind în acelaşi timp influenţa aliaţilor occidentali – avea să se manifeste grijă doar
pentru aliaţii noştri occidentali şi pentru regiunile plasate sub responsabilitatea noastră…
(7; 91)
La 22 februarie un tânăr diplomat din cadrul ambasadei SUA la Moscova, George F.
Kenan, trimite faimoasa „Long Telegram“ (Telegramă Lungă) în care a descris politica
externă sovietică ca având sursele adânci în însuşi sistemul sovietic. În esenţă, el
argumenta că politica sovietică era un amalgam de ideologie comunistă şi expansionism
ţarist de modă veche. La câteva zile, fostul premier britanic şi „camarad de arme“ al lui
Stalin a lansat un dur rechizitoriu la adresa politicii sovietice, în cadrul unei conferinţe
ţinute în campusul universitar din orăşelul Fulton, Missouri.

59
 Churchill a tras semnalul de alarmă în legătură cu expansionismul sovietic,
exprimându-şi convingerea „că nu există nimic care să fie atât de admirat de către ei
(ruşii – n. C. H. ) ca forţă şi că nimic nu respectă mai puţin decât slăbiciunea militară“ şi
considera că „ar trebui ca popoarele de limbă engleză să se unească de urgenţă pentru a
înlătura orice ambiţie sau aventură“. (7; 27)
Presa şi alte mijloace de informare vor începe să reacţioneze în analiza relaţiilor
internaţionale în conformitate cu „sindromul Telegramei Lungi“. „Times“ a publicat în
aprilie 1946 unele aricole arătând că Iranul, Turcia şi Manciuria „erau infectate de virusul
comunist, iar Arabia Saudită, Egiptul, Afganistanul şi India erau şi ele „ameninţate“ de
acelaşi virus. Revista „Life“ publică în iunie 1946, sub semnătura lui J. F. Dulles o serie
de articole în care se atrăgea atenţia asupra ameninţărilor pe care le ascundea „Pax
Sovietica“ şi a cerut concetăţenilor săi să trimită forţe militare şi ajutoare materiale spre
regiunile ameninţate de URSS.
Din acest moment „dialogul“ Est-Vest va fi virusat de o parte şi de alta de expresii
ideologice, idei preconcepute, suspiciuni şi erori de percepţie a mesajelor. Acest fapt va
conduce la declanşarea unui proces al dublelor erori de percepţie care la rândul lui va
genera dilema de securitate a cărei expresie materială în sistemul relaţiilor internaţionale
va fi o aberantă cursă a înarmărilor clasice şi nucleare. Vom ilustra acest fapt cu câteva
exemple într-o succesiune de momente/secvenţe care poate căpăta o exprimare de tipul
următor:
Momentul 1: Liderii de la Kremlin, în discursul lor ca şi propaganda oficială sovietică
reiau aşa cum am văzut anterior, unele din temele tradiţionale privind superioritatea
sistemului comunist şi necesitatea obiectivă a înlăturării capitalismului ca fiind perimat în
evoluţia umanităţii etc. Concomitent, iau măsuri pentru a-şi consolida sfera de influenţă
rezultată în urma înţelegerilor anterioare. Occidentul percepe acest lucru ca o depăşire a
înţelegerilor şi ca o revenire la politica de expansiune promovată şi dusă în perioada
interbelică.
Momentul 2: Percepţiile şi interpretările date discursurilor şi propagandei comuniste
devin „cadrul conceptual pentru a justifica opunerea practică la expansionismul sovietic“
(3; 409). În plan politic, Administraţia SUA lansează doctrina Truman (11 martie 1947)
care în esenţă prevedea „susţinerea popoarelor libere care rezistă încercărilor de aservire
din partea unor minorităţi înarmete sau presiunilor venite din exterior“. La 22 mai 1947,
preşedintele Truman a semnat legea prin care SUA deveneau lider în cruciada
anticomunistă. În baza acesteia ajutoare materiale şi militare au sosit în Grecia pentru
forţele regale în lupta cu gherila comunistă. În plan geopolitic şi geostrategic, a fost lansat
planul Marshall şi strategia CONTEINMENT- ului.
La mai puţin de trei luni de la lansarea doctrinei Truman, secretarul de stat G.
Marshall, într-un discurs rostit la Harvard, a lansat un plan economic pentru a ajuta
Europa să-şi redobândească sănătatea economică, scoţând-o astfel din criza de care ar fi
putut să profite mişcarea comunistă în interesul Moscovei. Subsecretarul de stat în
Ministerul Economiei avertiza Administraţia, printr-o notă din 5 martie 1947, că „pentru
Franţa şi Grecia, se putea prevedea că, după căderea economică avea să urmeze preluarea
puterii de către comunişti; fără un ajutor american de proporţii starea se va înrăutăţi atât
de fără speranţe încât se va ajunge la un al treilea război mondial“. (8; 135)
Nu putem şti cu siguranţă dacă Stalin sesizase ceea ce era în curs să se întâmple, sau
făcea un joc viclean, însă după optsprezece luni de impas şi întâlniri tot mai tensionate şi

60
pline de suspiciuni de o parte şi de alta, l-a invitat pe secretarul de stat G. Marshall la o
întâlnire (25 aprilie 1947), în cursul căreia a subliniat că el dădea o marea importanţă
unui acord general cu Statele Unite. Şi întrucât interlocutorul său îşi exprima pesimismul
în legătură cu perspectivele relaţiilor internaţionale – după eşecul foarte probabil la acea
dată al Conferinţei miniştrilor de externe ai celor Patru Mari asupra Tratatului cu
Germania, desfăşurată la Moscova în perioada 10 martie – 24 aprilie 1947 – Stalin a
afirmat că ar fi greşit să se interpreteze într-un mod tragic divergenţele noastre actuale.
Momentele de impas şi confruntările, susţinea liderul sovietic, „nu erau decât împingerile
şi îmbrâncelile de început ale forţelor de recunoaştere“. Stalin a spus interlocutorului său
că se mai putea ajunge la un compromis în „toate chestiunile principale“ şi a insistat că
„era nevoie să avem răbdare şi să nu devenim pesimişti.“ (3; 403)
La întoarcerea sa de la Moscova, Marshall a declarat, într-o alocuţiune radiofonică
adresată naţiunii, că „devin evidente forţele dizolvante. Pacientul este tot mai slăbit, în
timp ce medicii se sfătuiesc. De aceea nu cred că avem voie să aşteptăm un compromis
datorat epuizării.“ (3; 403) Toate forţele Administraţiei Truman au ajuns la înţelegerea că
noul program de întrajutorare economică trebuia lansat imediat. Calculul politic sau
eroare de percepere în comunicarea la vârf între Moscova şi Washington?
La o conferinţă de presă, din 12 iunie 1947, Marshall a daclarat că oferta este valabilă
pentru „toate ţările la vest de Asia“. Sovieticii au perceput acest mesaj, prin care se
invitau şi ţările din sfera lor de influenţă, ca pe o penetrare economică a SUA în spaţiul de
interes propriu, recunoscut anterior prin înţelegeri bi şi multilaterale.
Momentul 3: Reacţia Moscovei nu a întârziat să apară mai întâi pe canalele mass-media
şi discursuri politice. Într-un comentariu apărut în ziarul moscovit, „Pravda“ în ziua de 16
iunie propunerea americană era calificată ca fiind în fapt „identică cu planul Truman de
amestec în treburile interne ale altor state.“ Agenţia TASS respingea, printr-o declaraţie din
ziua de 29 iunie 1947, orice idee a unui plan de ansamblu, afirmând că problemele
economice interne sunt de competenţa popoarelor suverane înseşi. Câteva zile mai târziu,
ministrul de externe sovietic Molotov afirma că ţările care vor accepta planul Marshall vor
fi plasate sub control şi vor pierde – pentru a satisface nevoile şi dorinţele unor mari puteri
– independenţa lor economică şi naţională. (7; 100)
În planul acţiunii politice, în sfera de interes a URSS, reacţia a fost dură şi brutală. În
primul rând Moscova a cerut guvernelor est-europene, sub presiuni, să-şi retragă
acordurile sau să refuze de a participa la Planul Marshall. Pe 9 iulie 1947, guvernele
iugoslav şi bulgar au refuzat participarea. Ultimul, după ce radio Moscova o anunţase
deja. A doua zi au făcut declaraţii asemănătoare Cehoslovacia şi Ungaria, Polonia şi
Finlanda. Guvernul român, prin declaraţia ministrului afacerilor străine, Gh. Tătărescu,
refuza invitaţia precizând că aplicarea Planului Marshall „va duce fatal la rezultate care
vor însemna, pe de-o parte, o ştirbire a independenţei pe care ţările Europei vor şi trebuie
să o păstreze cu privire la politica lor economică, iar pe de altă parte o imixtiune în
afacerile interne ale acestor ţări.“(9; 473)
Moscova nu mai este acum interesată nici măcar să mai salveze aparenţele în ceea ce
priveşte comunicarea cu Occidentul şi măreşte presiunea asupra ţărilor din sfera sa de
dominaţie. Prin urmare, a hotărât să creeze „blocul ţărilor din est“, ceea ce avea să devină
foarte curând ţările din „lagărul socialist“. Unul dintre cei mai apropiaţi lideri ai lui
Stalin, la aceea dată, Andrei Jdanov a formulat o strategie de luptă împotriva

61
imperialismului occidental care a fost impusă liderilor comunişti est-europeni reuniţi, la
jumătatea lunii septembrie 1947, la Szklarska Poreba, în Polonia.
Cu acea ocazie s-a constituit şi un centru de coordonare a activităţii acestor partide –
Cominform-ul. Viziunea lui A. Jdanov a accelerat procesul de stalinizare în Europa de
răsărit. De aici încolo modelul societăţii sovietice şi interpretarea lui a devenit singura linie
directoare pentru toate „democraţiile populare“. Cum ispitele de tip „Marshall“ erau
ademenitoare, Stalin a apreciat că a sosit momentul să nu mai accepte nici o iniţiativă
politică din partea comuniştilor locali. Partidele şi grupurile de opoziţie care mai existau în
aceste ţări au fost eliminate cu totul, partidele social-democrate au fuzionat, după epurări
masive, cu comuniştii, toate instituţiile statului au fost subordonate partidului comunist, iar
conducerile acestuia au fost epurate de liderii care nu prezentau garanţii totale pentru
Kremlin. După modelul sovietic au fost organizate viaţa economică, socială şi spirituală.
Ataşamentul faţă de URSS, – Patria Socialismului, combaterea hotărâtă a oricărei
manifestări antisovietice – cum se sublinia într-un document de epocă al Partidului
Muncitoresc Român- este piatra de încercare, criteriul internaţionalismului proletar,
chezăşia principală a prosperităţii şi înfloririi ţărilor de democraţie populară, a
consolidării libertăţii şi independenţei lor naţionale. Aceste acţiuni, dublate de o
propagandă extrem de violentă dirijată de Cominform şi desfăşurată de toate partidele
comuniste la adresa Occidentului, i-au determinat pe mulţi oameni politici şi analişti din
SUA şi Europa să creadă că propriile percepţii privind tendinţele de evoluţie a politicii
URSS în sistemul relaţiilor internaţionale au fost corecte şi coerente.
Momentul 4: Brutalitatea cu care Moscova a acţionat în sfera sa de influenţă a
determinat întărirea politicii de CONTEINMENT. Impunerea unor regiuni
nedemocratice, reprimarea mişcărilor de opoziţie reală, violarea drepturilor omului, a
libertăţilor civice în multe din ţările Europei Centrale şi de Est au fost percepute ca
pericole de moarte pentru sistemul democraţiilor occidentale. Statele vest-europene şi
apoi împreună cu SUA au reacţionat în plan geostrategic şi au creat structuri militare de
apărare împotriva expansionismului sovietic. Astfel, în martie 1948, mai multe ţări vest-
europene au format Pactul de la Bruxelles.
Au urmat negocieri cu SUA şi Canada cu scopul de a crea o Alianţă unică a
Atlanticului de Nord, fondată pe garanţii de securitate şi angajamente mutuale între
Europa şi America de Nord. Reacţia Moscovei la semnarea pactului de la Washington (4
aprilie 1949) a fost, desigur, de o extremă violenţă verbală şi urmată de alte acţiuni
concrete în sfera sa de influenţă.
Lumea se îndrepta către bipolarism în sistemul relaţiilor internaţionale: SUA, care,
împinse de împrejurări, au fost determinate să-şi exercite „leader ship“-ul asupra „lumii
libere“ şi şi-au asumat responsabilităţile majore în sânul Alianţei Atlantice. URSS, care,
înainte de crearea pactului de la Varşovia, în 1955, a semnat tratate militare cu sateliţii săi
şi s-a străduit, din 1949, să-i integreze economic pe aceştia puterii Sovietice prin
intermediul CAER. Confruntarea indirectă în lumea extraeuropeană a celor două
superputeri se va intensifica. Acordurile de la Geneva din 1954 prevedeau unificarea
Vietnamului, însă ele n-au fost semnate de americani şi de vietnamezii de sud. De o parte
şi de alta paralelei 17º s-a instalat o linie de separaţie între Vietnamul de Nord comunist,
condus de Ho-Şi-Min şi cel de Sud, condus de dictatorul Ngo Dinh-Diem. Începând cu
1956 „consilierii militari“, armamentul şi dolarii americani s-au îndreptat spre sud, iar iar
spre Vietcong consilierii militari şi armamentul sovietic. Vietnamul se împarte în două

62
state: unul socialist, în sfera de influenţă a Moscovei şi altul democrat, în sfera de
influenţă a Washingtonului.

2. De la echilibrul teorii la confruntarea periferică

Prima fază a războiului rece s-a încheiat odată cu moartea liderului comunist Stalin. A
urmat un relativ „dezgheţ“ al relaţiilor internaţionale. De partea sovietică, ascensiunea
unei noi echipe conducătoare dominată de Nichita Hruşciov, a coincis cu adoptarea unei
linii mai suple faţă de Occident. Noul „număr“ sovietic şi-a dezvoltat propria doctrină a
„coexistenţei paşnice“ în care victoria socialismului în toate ţările a rămas, pe termen
lung, obiectivul suprem, dar pe termen scurt competiţia cu ţările capitaliste trebuia să se
limiteze la domeniile ideologic şi economic.
Această schimbare în politica Kremlinului a fost determinată de conştientizarea
consecinţelor posibile ale unui război nuclear. SUA şi URSS aveau fiecare în parte
suficiente mijloace de a se distruge reciproc şi de a duce la dispariţia unei mari părţi din
omenire. Hruşciov a sperat că dacă va obţine o perioadă mare de linişte va reuşi să-şi
materializeze ambiţioasele proiecte economice şi sociale şi va ajunge din urmă şi apoi va
depăşi „lumea capitalistă“.
De partea americană ca şi la sovietici nu a avut loc o veritabilă ruptură cu prima
perioadă a războiului rece, însă se constată că Washingtonul a adoptat un „New look“
diplomatic. Acesta a constat în continuarea politicii de „containment“ şi adaptarea unei
noi doctrine strategice care în esenţă prevedea că un atac comunist asupra oricărei ţări nu
antrena o ripostă nucleară americană care ar putea surveni în orice punct al lagărului
socialist. (10; 232)
Ca o consecinţă a acestei relative moderaţii apărute în poziţiile celor două superputeri,
climatul internaţional s-a detensionat în următorii ani şi a culminat cu intâlnirea celor
Patru Mari de la Geneva în iulie 1955 unde s-a încercat reglementarea postbelică în
Europa. De o parte şi de alta, în ciuda acestor uşoare semne de destindere, neîncrederea a
rămas puternică. Anii 1956-1962 au alternat în perioade „de dezgheţ“ cu cele de tensiuni
şi crize. Acum s-a încheiat procesul de creare a celor două blocuri politico-militare prin
apariţia Tratatului de la Varşovia (mai 1955) care a regrupat în jurul URSS toate
„democraţiile populare“ din Europa cu excepţia Iugoslaviei.
Destinderea a supravieţuit celor două mari crize din toamna anului 1956: Ungaria în
„lagărul socialist“ şi Suezul în lumea capitalistă. Prima se va încheia printr-o demonstraţie
de forţă a Moscovei care a pus capăt încercărilor conducerii comuniste de la Budapesta de a
reforma sistemul politic socialist. Moscova nu putea să lase să evolueze în altă direcţie
lucrurile în ţările din sfera ei de influenţă pentru că îi punea sub semnul întrebării nu numai
siguranţa strategică dar şi obiectivul fundamental- extinderea comunismului. Avea nevoie,
în continuare de sateliţi pentru că în cazul unei ofensive strategice asupra lumii capitaliste
teritoriile Ungariei, Poloniei, Germaniei de Est, României, Bulgariei îi erau indispensabile.
(11; 18) Cea de-a doua criză şi-a găsit soluţia într-o acţiune paralelă, dacă nu chiar
concertată, a celor două mari puteri- SUA, URSS- pentru a obţine retragerea fostelor puterii
coloniale din Egipt. Criza Suezului a marcat ascensiunea Americii până la poziţia de
conducător al lumii. Ea a folosit ocazia pentru a scoate Franţa şi Marea Britanie din rolurile

63
lor istorice din Orientul Mijlociu şi de a prelua „gestiunea“ securităţii în această parte a
lumii.
Relaţiile sovieto-americane la sfârşitul anilor ’50 s-au ameliorat. Dificultăţi apar în
Extremul Orient unde China comunistă a bombardat insulele Quemay şi Matsu ocupate
de forţele naţionaliste ale generalului Tchang Kai-Chec. Uniunea Sovietică n-a dorit să
piardă teren în favoarea Chinei în Asia şi a înăsprit relaţiile cu aceasta. Pekinul îi reproşa
lui N. Hruşciov, politica sa de coexistenţă paşnică. Acesta a vizitat în septembrie 1959
SUA. Întâlnirea lui Nichita Hrusciov cu preşedintele D. Eisenhower la Camp David nu s-
a materializat cu tratate concrete, dar a contribuit la destinderea climatului dintre cele
două Superputeri (11; 233)
Începutul deceniului şapte a însemnat o întoarcere la războiul rece. Hrusciov, care
trebuia să facă faţă criticilor conjugate ale liderilor chinezi pentru politica sa de
destindere şi ale adversarilor politicii sale din interior dă drept pretext afacerea U2 şi a
boicotat „Conferinţa la vârf“ de la Paris din iunie 1960 care trebuia să reglementeze
„problema“ germană. În iunie 1961 liderul sovietic s-a întâlnit la Viena cu noul
preşedinte american J. F. Kennedy şi îl avertizează că URSS consideră semnarea unui
tratat de pace cu Germania imperios necesar. Acesta dorea o reglementare a „problemei
Berlinului“ care să întărească poziţiile în Europa. URSS a reacţionat şi în noaptea de
12/13 august 1961 a determinat guvernul RDG să construiască un zid de-a lungul zonei
de demarcaţie stabilite de către învingători la sfârşitul războiului. URSS şi-a reluat
experienţele nucleare în septembrie 1961, însă criza cea mai gravă se va petrece în,
„coasta“ SUA, în Cuba.
În urma venirii la putere în Cuba a forţelor revoluţionare în frunte cu Fidel Castro,
relaţiile acestei ţări cu SUA s-au agravat. Administraţia SUA n-a putut să tolereze un
regim ostil la graniţele sale. În aprilie 1961 forţe anticastriste sprijinite de CIA au
debarcat în Cuba prin Golful Porcilor. S-a mizat pe o ridicare generală a adversarilor lui
Castro, care însă nu s-a produs, iar invadatorii au fost răpuşi sau făcuţi prizonieri. Acest
fapt a condus la o apropiere a Cubei faţă de URSS. Pe 11 septembrie 1962 o notă a
guvernului sovietic anunţa că orice atac împotriva Cubei ar provoca un conflict mondial.
La 12 octombrie 1962 avioanele americane de cercetare au descoperit pe teritoriul
cubanez rampe de lansare pentru rachete care puteau să transporte încărcătură nucleară.
La 22 octombrie preşedintele J.F. Kennedy s-a adresat poporului american, iar o zi mai
târziu a semnat decretul cu privire la instituirea blocadei maritime în jurul Cubei. S-a
instaurat starea de alertă şi au fost trimise forţe militare şi maritime în apropierea Cubei.
Lumea se găsea la un pas de o catastrofă nucleară.
URSS a convocat Consiliul de Securitate al ONU şi s-au intensificat contactele
diplomatice. Preocupat să obţină succesul fără să declanşeze războiul, Kennedy a avut
grijă să îi lase lui Hrusciov posibilitatea de a da înapoi fără a-şi pierde prestanţa. Pe 28
octombrie 1962 Hrusciov a decis să ordone retragerea rachetelor din Cuba. În schimb a
obţinut permisiunea că americanii nu vor invada Cuba şi totodată vor ridica blocada. La
20 noiembrie 1962, SUA au ridicat blocada, iar a doua zi URSS a ordonat încetarea stării
de alarmă pentru trupele sale. Unul din cele mai dramatice evenimente ale războiului rece
era depăşit.
Confruntarea URSS cu SUA în Asia n-a avut aspecte atât de dramatice ca în Cuba dar
n-a fost lipsită de asperităţi. Administraţia SUA considera că eficienţa politicii de

Un avion spion „U2“ american a intrat în spaţiul aerian al URSS şi a fost doborât de sovietici.

64
„îndiguire“ a comunismului în Asia era intim legată de controlul american în Loas şi
Vietnam. Într-o declaraţie de presă făcută la 23 martie 1961 Kennedy avertiza
„securitatea întregii Asii de Sud-Est va fi pusă în pericol dacă Laosul îşi pierde
independenţa şi neutralitatea. Propria sa securitate înseamnă securitatea noastră, a
tuturor“ (3; 585)
La 11 mai 1967 Consiliul Naţional de Securitate a dat o directivă prin care stabilea că
împiedicarea dominaţiei comuniste asupra Vietnamului de Sud era obiectivul naţional al
Americii. (3; 588) Comuniştii vietnamezi controlau aproape trei sferturi din ţară. După
venirea la putere a generalului Dhiem americanii îşi sporesc prezenţa militară în zonă. În
urma incidentului din august 1964 când o navă de război americană este atacată în golful
Tonkin, succesorul lui Kennedy, Lyndon Jonson cere şi obţine aprobarea Congresului
pentru bombardarea Vietnamului de nord de către avioane B. 52.
Criza din Cuba ca şi celelalte din lumea extra europeană au demonstrat superputerilor
că pacea poate fi menţinută fără o confruntare directă. Urmarea a fost că ele s-au străduit
să promoveze un fel de armistiţiu, fără să renunţe la cursa înarmărilor nucleare. Se vor
strădui să limiteze răspândirea armelor nucleare şi să reducă riscurile unui „derapaj
nuclear“. În acest sens ia fiinţă, în iunie 1963, un sistem de comunicare faimosul „telefon
roşu“ care să permită liderilor de la Moscova şi de la Washington să ia legătura direct în
cazul unei crize majore.
Ulterior s-au semnat şi o serie de documente care limitau folosirea energiei nucleare.
Pe 5 august 1963 s-a semnat la Moscova un tratat care interzicea experienţele nucleare de
alt tip decât cele subterane. Tratatul de neprofeliferare a armelor nucleare semnat la 1
iulie 1968 prevedea ca nici una din părţi să nu ajute un terţ stat la fabricarea bombei
nucleare. Franţa şi Marea Britanie care tocmai realizau primele lor bombe cu hidrogen au
refuzat să se asocieze la acest tratat.
Destinderea în relaţiile internaţionale a fost posibilă după realizarea echilibrului militar
strategic între URSS şi SUA, dar şi datorită noilor viziuni ale conducătorilor celor două
superputeri. De partea sovietică Leonid Brejnev s-a preocupat mai ales de consolidarea
poziţiilor URSS în sfera sa de influenţă şi în lume. Sub conducerea sa Kremlinul a dus o
politică prudentă, vizând să obţină de partea adversă a avantajelor necesare şi situarea
URSS-ului în postură de superputere mondială. De partea cealaltă, preşedintele Richard
Nixon ales preşedinte în noiembrie 1968 şi principalul său consilier Hernry Kissinger,
conştienţi de „pierderile de imagine“ ale SUA în Vietnam, au adoptat o linie mai suplă în
raporturile cu Moscova. Confruntărilor cu Estul le-au luat locul negocierile purtate de o
asemenea manieră încât să se instaureze o „structură de pace“ în Europa asemănătoare
secolului XIX.
Acest lucru a presupus ca sovieticii să „accepte“ unele reţineri în politica externă iar
americanii să promoveze politica de containment folosind tactica „linkage“-ului. Să
multiplice legăturile cu URSS până când o va face solidară cu interesele taberei
occidentale. În acest mod s-a ajuns la veritabile târguieli la scară planetară: li se propune
sovieticilor să li se dea satisfacţie într-o anumită problemă la care aceştia ţin, în schimbul
unei compensări cu valoare corespondentă. În cele două tabere se părea că s-a ajuns la un
joc care elimina „cruciada“ însă fiecare din tabere îşi urmărea obiectivul final. Acet fapt a
făcut posibilă şi politica de „neutralitate“ adoptată de SUA în august 1968 faţă de invazia
trupelor Tratatului de la Varşovia (mai puţin cele româneşti) în Cehoslovacia pentru a
stopa politica de liberalizare a regimului comunist.

65
 Noua politică va consolida status quo-ul în Europa. În 1969 noul cancelar german
Willi Brandt a iniţiat, cu acordul Washingtonului, o politică de deschidere spre Est, care
în trei ani va duce la încheierea unor acorduri de mare importanţă. În anul 1970 au fost
semnate tratatele germano-rus (august) şi germano-polonez (decembrie) prin care se
recunoştea inviolabilitatea frontierelor europene. Un an mai târziu a fost semnat tratatul
cu privire la Berlin prin care URSS a permis tranzitarea mărfurilor şi persoanelor între
zona Berlinului controlat de occidentali spre RDG. În decembrie 1972 s-a semnat un
tratat de mare importanţă prin care se normalizau relaţiile dintre cele două state germane
admise la ONU în septembrie 1973. În acelaşi an s-a deschis Conferinţa pentru Securitate
şi Cooperare în Europa, care se va încheia doi ani mai târziu prin acordurile de la
Helsinki, confirmând, spre marea satisfacţie a sovieticilor starea de fapt şi frontierele în
Europa rezultate după cel de-al doilea război mondial.
Venirea la putere a lui R. Nixon în SUA a însemnat şi o schimbare a politicii
americane în Asia de Sud-Est. Lipsa de popularitate a războiului din Vietnam a dus la un
sentiment de izolare a Americii iar acesta, la rândul său, a generat în SUA un slogan de
genul „Întoarce-te acasă, America“. Noul preşedinte, în cursul unei călătorii în Pacific
(iulie 1969), a anunţat condiţiile în care ar putea înceta războiul din Vietnam. Un acord
provizoriu şi precar a intervenit la începutul anului 1973 în urma unor lungi şi dificile
negocieri. Încetarea focului a fost încă mult timp violată astfel că războiul a mai continuat
încă doi ani, atât în Vietnam cât şi în Cambodgia şi Loos.
„Pierderile“ diplomatice suferite de SUA în raport cu Moscova au fost strălucit
compensate de Administraţia Nixon prin stabilirea de relaţii directe cu China. Acest fapt a
modificat contextul strategic dar nu a încetinit ofensiva globală sovietică din a doua
jumătate a anilor ’70. (12; 226). Nemaifiind descurajaţi politic de puterea strategică
americană, sovieticii şi-au amplasat trupe în Vietnam, Etiopia, Yemen, Orientul Mijlociu,
Mozambic, Anglia.
Acumulările de armamente strategice au atins apogeul prin înlocuirea rachetelor cu
rază medie de acţiune „SS-4 şi „SS-5“ din zona europeană a URSS cu altele perfecţionate
„SS-20“. Părea că sosise momentul pentru o cotitură istorică pentru sovietici. Situaţia se
va schimba rapid în defavoarea sovieticilor datorită erorilor de calcul pe care le-au făcut
în politica internă şi internaţională.
Judecând greşit situaţia istorică, ei au forţat ofensiva dincolo de limitele acceptabile
chiar şi pentru cei mai toleranţi dintre liderii occidentali. În plan intern această înarmare a
supus resursele sovietice unor solicitări atât de mari, încât slăbiciunile şi corupţia inerente
din sistemul sovietic, au luat forme incontrolabile. Conduita lor se poate încadra perfect
în conceptul de „supraîntindere imperială“ lansat de Paul Kennedy (12; 227) Aceasta a
însemnat şi intrarea confruntării Est-Vest în faza sa finală, consumată, în mare parte, între
anii 1989-1991.

3. Sfârşitul Războiului Rece

Această răsturnare spectaculoasă intervenită în relaţiile internaţionale a avut ca punct de

plecare trei cazuri critice de supraîntindere sovietică. În primul rând invazia sovietică în
Afganistan (dec. 1979) a fost hotărâtă pe baza unui calcul greşit al Moscovei în raport cu
reacţia SUA. Aceasta a pornit de la premiza că Washingtonul nu va reacţiona, ceea ce s-a

66
dovedit fals. Administraţia Carter nu numai că i-a sprijinit imediat pe mujahedini dar a şi
pus la cale, discret, o coaliţie- cuprinzând Pakistanul, China, Arabia Saudită, Egiptul şi
Marea Britanie – situată de partea rezistenţei afgane. Amploarea şi calitatea sprijinului
american au crescut constant în timpul administraţiei Reagan. SUA au reuşit să înfunde
URSS în ceea ce-a fost echivalentul unui alt Vietnam. Sovieticii n-au ştiut să contracareze
strângerea relaţiilor chino-americane şi s-au văzut confruntaţi şi cu ameninţarea unei
„contra încercuiri“.
În al doilea rând, Moscova n-a avut „soluţii“ pentru contramăsurile luate de SUA şi
principalii săi aliaţi de a instala rachete cu rază medie de acţiune în Europa capabile să
anihileze rachetele „SS-20“. Uriaşul sistem defensiv pus la punct de americani la
începutul anilor ’80 – inclusiv de a promova S.D.I** nu numai că i-a şocat pe sovietici dar
le-a epuizat şi resursele. Încă înainte de 1985, la Kremlin s-a instalat o adevărată spaimă
de un război considerându-se că nu poate fi anihilat avantajul primei lovituri pe care o
avea Washingtonul datorită sistemului S.D.I.
Înţelegerea acestui fapt s-a conjugat cu cea de-a treia răsturnare, survenită în plan
social şi imagologic (10; 230). În partea a doua a anilor ’70 preşedintele Jimmy Carter a
declanşat campania sa pentru drepturile omului, mai întâi în ţările satelite Moscovei şi
apoi şi în URSS. Lupta pentru drepturile omului s-a extins în Polonia, stimulată de
alegerea, la Roma, a primului papă de origine polonez. Spre sfârşitul anilor ’70 mişcarea
de masă Solidaritatea a început să ameninţe regimul comunist al celui mai important
satelit sovietic- Polonia. Sovieticii au fost pe cale de a interveni militar în Polonia în
decembrie 1980 şi martie 1981, însă mesajele venite fără echivoc de la Washington care
arătau că SUA nu va mai avea aceeaşi reacţie ca la invazia din Cehoslovacia i-au
determinat să renunţe. Drept urmare criza poloneză s-a extins pe întreg deceniul opt şi a
contaminat şi ţările comuniste din vecinătate.
Ronald Regan a considerat că drepturile omului trebuie să fie nu numai un instrument
şi mijloc de stăvilire a comunismului, ci şi de înlăturare a sa, de democratizare a
societăţilor supuse regimului comunist. Pentru aceasta Regan a ales şi o strategie
adecvată: recompensa pentru statele care promovau democraţia şi idealurile sociale
specific lumii anglo-saxone şi pedepsirea celor care nu reuşeau chiar dacă acestea nu
reprezentau nici o provocare sau ameninţare vizibilă la adresa Americii. Echipa lui Regan
a întors pe dos propaganda sovietică: valorile democratice, nu cele cuprinse în Manifestul
comunist aveau să fie curentul viitorului. Şi echipa Reagan a fost consecventă. Ea a făcut
presiuni în direcţia reformei atât asupra guvernului conservator a lui A. Pinochet din
Chile cât şi asupra celui autoritar a lui F. Marcos din Filipine. Primul a fost obligat să
accepte alegeri libere care l-au înlocuit, cel de-al doilea a fost răsturnat cu ajutor
american. (3; 699)
Preşedintele american R. Reagan a îmbinat optim presiunile militare cu cele
umanitare care au domolit ofensiva sovietică şi au provocat adâncirea crizei sistemului
comunist. Cele mai multe din cuceririle sovietice ale anilor ’70 au fost anulate. În 1980 a
fost pus capăt ocupării Cambodgiei de către Vietnam. Până la sfârşitul anului 1991
trupele cubaneze s-au retras din Angola. Guvernul sprijinit de comunişti în Etiopia s-a
prăbuşit în 1995. În Nicaragua, sandiniştii au fost obligaţi să accepte alegeri libere, un


Forţele care s-au opus invaziei sovietice.
**
Sistemul de apărare Strategică cunoscut opiniei publice ca „Războiul Stelelor“ deoarece acesta se
baza pe un sistem de supraveghere şi ripostă organizat în ajutorul sateliţilor.

67
risc pe care nici un partid comunist nu fusese vreodată dispus să şi-l asume. În 1989 au
fost retrase trupele din Afganistan. Toate acestea au contribuit la declinul sistemului
comunist şi la afirmarea prestigiului SUA.
Observând scăderea influenţei sovietice în Lumea a Treia, dar şi declinul ideologiei
comuniste, noua echipă de la Moscova în frunte cu Mihail Gorbaciov a hotărât că este
imperios necesară renovarea sistemului comunist cu ajutorul unor reforme politice şi
economice. Gorbaciov a fixat acţiunii sale o dublă direcţie pe care a definit-o prin
noţiunile Glasnosti şi Perestroika. Prima, definită prin Glasnosti, avea ca obiectiv să
trezească pe sovietici din letargie printr-un limbaj şi metode ale adevărului. A doua cerea
un efort de restructurare printr-un set de reforme pentru a se corela socialismul cu
democraţia.
Pentru a reforma sistemul comunist şi a aşeza relaţiile cu ţările satelite, conducerea de
la Moscova avea nevoie de timp. Astfel că M. Gorbaciov şi echipa sa au primit cu bucurie
ramura de măslin întinsă de R. Reagan la Conferinţa de la Geneva din decembrie 1985.
Reformele interne, conduse haotic nu au revitalizat sistemul sovietic ci au adus la lumină
slăbiciunile acestuia. Cursa înarmărilor a epuizat economia sovietică în aşa fel încât
aceasta n-a mai avut resurse să se autoreformeze în sensul dorit de Gorbaciov.
Disponibilitatea lui Gorbaciov de a tolera ceea ce îşi imagina că vor fi nişte schimbări în
ţările comuniste satelite nu a condus la apariţia unor conduceri reformiste în Polonia,
Ungaria şi Cehoslovacia ci a unora care au prăbuşit regimul comunist.
În această situaţie Moscova nu a avut de ales decât între a-şi impune cu un ultim efort
şi cu preţul unor masive vărsări de sânge propria imagine despre reformă sau a accepta
reformele în curs. Pentru prima variantă M. Gorbaciov nu numai că era nepotrivit pentru
asemenea rol dar nici nu-l putea juca fără să se discrediteze. Era confruntat tot mai mult
cu alegerea între sinuciderea politică şi erodarea lentă a puterii sale politice.
Conducerea reformistă din jurul lui Gorbaciov – flatată, curtată, „chiar mituită de
Occident, iar în faza finală, manipulată abil de preşedintele Bush şi cancelarul german
Helmuth Kohl“ (12; 232) – a ales varianta a doua. Rezultatul a fost haosul din Europa
Centrală şi de Est şi, apoi, capitularea. Gorbaciov a jucat totul pe două presupuneri: că
liberalizarea avea să modernizeze Uniunea Sovietică şi că aceasta va fi atunci în stare să
se menţină ca mare putere pe plan internaţional. Niciuna din aceste aşteptări nu s-au
realizat şi baza internă a lui Gorbaciov s-a prăbuşit la fel de repede ca şi orbita sateliţilor.
În 1991 democraţiile au câştigat războiul rece şi confruntarea cu sistemul comunist.

Bibliografie

1. Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, Sovietizarea României. Percepţii anglo-
americane, Bucureşti, 1993.
2. Valentin Berejkov, În umbra lui Stalin, Traducere, Anca Irina Ionescu, Bucureşti,
1994.
3. Henry Kissinger, Diplomaţia, Bucureşti, 1999.
4. Constantin Hlihor, Percepţii româneşti asupra confruntării Est-Vest la începutul
războiului rece, în „Dosarele istoriei“, nr. 1(6) 1997.

68
5. Joseph Rethschild, Întoarcerea la diversitate. Istoria politică a Europei Centrale şi
de Est după al doilea război mondial, traducere N. Columbescu, Bucureşti, 1997.
6. Herbert Feis, Churchill, Roosevelt, Stalin, Princetown 1957.
7. André Fontaine, Istoria războiului rece, vol II, Bucureşti, 1992.
8. Wilfried Loth, Istoria războiului rece, Bucureşti, 1998.
9. Stelian Neagoe, Istoria politică a României între anii 1944-1947, Bucureşti, 1996.
10. Pierre Milza, Serge Berstein, Istoria secolului XX. Lumea între război şi pace, vol. II,
Bucureşti, 1998.
11. 1956. Explozia. Percepţii române, iugoslave şi sovietice asupra evenimentelor din
Polonia şi Ungaria, Bucureşti, 1996.
12. Zbigniew Brzezinski, Europa Centrală şi de Est în Ciclonul tranziţiei, Bucureşti,
1995.
13. Constantin Hlihor, Geopolitică şi istorie în Europa secolului XX, Bucureşti, 1999.

69
 EVOLUŢIA REGIMURILOR COMUNISTE.

După consumarea parteneriatului strategic necesar învingerii Germaniei şi trecerea

anilor în care sovieticii afirmau că nu intenţionează să schimbe regimul politic în ţările pe
care le va „elibera“, lucrurile au început să se schimbe în ţările din Europa centrală şi de
sud-est. În Asia comuniştii după ce câştigă războiul civil instaurează un regim marxist în
China.

1. Instaurarea „democraţiei populare“ în diferite state ale

lumii.

Începutul războiului rece a însemnat sfârşitul iluziilor oamenilor politici democraţi

din ţările eliberate de Armata Roşie de a se instaura un regim democratic după încheierea
celei de-a doua conflagraţii mondiale. Stalin ajunge la concluzia că „a sosit momentul să
abandoneze orice retorică liniştitoare privind «fronturile populare şi coaliţiile naţionale»
(1; 45) ce-au funcţionat atâta timp cât i-au adus un spor de imagine în perioada când
dorea să dovedească partenerilor săi apuseni că URSS este străină de „exportul de
revoluţie“.
Pentru Moscova, angajamentul anglo-americanilor de a sprijini forţele anticomuniste
din Grecia şi apoi decizia de refacere economică a întregii Europe prin planul Marshall
erau semne clare că trecuse timpul înţelegerii cu foştii aliaţi burghezi şi „căile naţionale
spre socialism trebuiau definitiv părasite“ (1; 45)
Modelul impus Europei răsăritene şi de sud-est a constat într-o extrem de violentă
distrugere, socială, economică şi politică a vechii orânduiri „burgheze“, eliminarea
tuturor duşmanilor potenţiali sau reali şi completa înregimentare a culturii. În zona sa de
ocupaţie diplomaţii şi militarii sovietici au instaurat guverne total aservite Moscovei.
Cucerirea puterii de către comunişti – principalele instrumente de presiune şi control ale
Moscovei în sfera sa de influenţă – s-a făcut cu anumite particularităţi de la o ţară la alta.
În IUGOSLAVIA partizanii conduşi de Tito au ieşit din războiul împotriva Germaniei
cu un prestigiu imens în societate. Astfel în alegerile din noiembrie 1945 Frontul naţional
a lui Tito a obţinut 96% din sufragii. Adunarea Constituantă s-a reunit la Belgrad pe data
de 29 noiembrie 1945 şi a adoptat Decretul privind abolirea monarhiei şi proclamarea
Republicii Federative Iugoslavia. În ziua de 31 ianuarie 1946 Adunarea Constituantă a
adoptat Constituţia prin care Statul Iugoslav devenea un stat federativ.
În ALBANIA, comuniştii s-au folosit cu multă abilitate de înfrângerile catastrofale
suferite de forţele naziste în Balcani şi la 23-24 octombrie 1944, la Barat, se hotărăşte
instaurarea unui guvern condus de liderul lor Enver Hodja. La 1 decembrie 1944 au avut loc

70
alegeri pentru Adunarea Constituantă, fără adversari, comuniştii au obţinut 93, 88% din
totalul sufragiilor. Noul for a proclamat, la 11 februarie 1946, Albania, Republică Populară
cu o constituţie împrumutată de la Iugoslavia. (2; 90)
În toate celelalte ţări ale Europei de Est trecerea la o democraţie populară s-a făcut pe
etape şi sub presiunea sovieticilor. Într-o primă fază „partidele comuniste, încă slabe, au
trebuit să accepte să colaboreze cu celelalte partide şi mişcări politice a căror influenţă
diferea de la ţară la ţară dar care era puternică în Cehoslovacia şi Ungaria unde
transformarea regimului a fost mai dificilă şi a avut loc mai târziu.
În UNGARIA s-a constituit, în decembrie 1944 Frontul Naţional Ungar al
Independenţei în care alături de comunişti, au intrat social-democraţii, ţărăniştii, micii
gospodari şi alţii, care a organizat alegeri. La 21 decembrie 1944, la Debrecen, s-a
întrunit Adunarea Naţională Provizorie în care comuniştii deţineau majoritatea. La 1
februarie 1946, Ungaria a fost proclamată republică având pe Tildi Zoltan preşedinte şi pe
agrarianul Nagy Ferenc şef al guvernului. La alegerile generale din 31 august 1947, prin
falsuri şi înşelăciuni, comuniştii, grupaţi în Frontul Independenţei, au obţinut majoritatea
parlamentară. S-a constituit un guvern de coaliţie în care comuniştii erau predominau.
În POLONIA, încă din decembrie 1944 activa un guvern democrat-popular adus de
tancurile sovietice, dar care nu era recunoscut de puterile occidentale. În iunie 1945 a fost
alcătuit guvernul de uniune naţională prin intrarea în componenţa sa a unei părţi din
guvernul de la Londra. Însă preponderenţa au avut-o comuniştii. În ianuarie 1947 au avut
loc alegeri în care a învins Blocul Partidelor Democratice, dominat de comunişti.
Preşedinte al „noului“ parlament (Seimul) a fost ales liderul comunist Boleslaw Beirut, iar
guvernul „democrat popular“ era condus de Josef Cyrankiewicz.
În CEHOSLOVACIA, guvernul cu care s-a întors preşedintele Edward Bens, în luna
mai 1945, fusese modelat la Moscova cu toate că avea în componenţa sa miniştri
necomunişti. Rezultatele alegerilor desfăşurate pe data de 26 mai 1946 au dat câştig de
cauză comuniştilor, dar insuficient pentru a guverna singuri. Postul de premier va fi
ocupat de comunistul Clement Gottwald. Conştienţi de modesta lor influenţă în societatea
cehoslovacă, în toamna anului 1947, pe fondul unor lipsuri alimentare în ţară şi a unor
tensiuni internaţionale Est-Vest, comuniştii au declanşat un atac asupra tuturor celor
suspectaţi de a nu fi de acord cu calea comunistă de evoluţie. Alegerile urmau să se
desfăşoare în luna mai 1948. Toată lumea se aştepta la un recul al extremei stângi.
Comuniştii ajutaţi de Moscova, au trecut la ofensivă. Pe fondul unor tulburări sociale
dirijate de Kremlin, premierul Gottwald l-a somat pe preşedintele Benes să accepte
demisia miniştrilor necomunişti şi să formeze „un guvern fără reacţionari“ (2; 122). La 30
mai au avut loc alegeri după sistemul listei unice. La 8 iunie 1947, Beneş, a cărui sănătate
fragilă fusese definitiv marcată de dramă, va demisiona. Va muri în luna septembrie a
aceluiaşi an. Astfel „comuniştii cehoslovaci, care păruseră să fie cei mai „blânzi“ din
Europa Centrală şi de Est, aveau să se releve în anii ’50 ca partidul cel mai stalinist,
probabil din zonă“ (5; 144).
În ROMÂNIA, coaliţia forţelor politice care a răsturnat regimul mareşalului Ion
Antonescu n-a putut să supravieţuiască mai mult de câteva luni de zile. În octombrie
1944 s-a creat Frontul Naţional Democrat, o trambulină de pe care comuniştii vor prelua
puterea cu ajutorul Moscovei. După scenariile care au funcţionat şi în alte ţări de sub
tutela Moscovei, la sfârşitul lunii februarie 1945 comuniştii au trecut la asaltul asupra
puterii, organizând violente manifestaţii de stradă.

71
 Lovitura împotriva guvernului N. Rădescu a fost dirijată de A.I. Vâşinski care a sosit,
pe 27 februarie, pe neaşteptate, la Bucureşti. La începutul lunii martie, A.I. Vâşinski a
obligat pe regele Mihai I să „accepte“ formarea unui guvern condus de Petru Groza
dominat de F. N. D. „Constituirea guvernului Groza a adus după sine totala subordonare a
forţelor de ordine faţă de comunişti“ (6; 53) fapt ce-a uşurat acţiunea de eliminare a
opozanţilor din viaţa politică, mai ales după ce acesta a fost recunoscut şi de occidentali.
Alegerile desfăşurate la 19 noiembrie 1946, prin fraudă, au fost câştigate de comunişti.
La 30 decembrie 1947 prin abolirea monarhiei a fost înlăturat şi ultimul obstacol în calea
desăvârşirii dominaţiei sovietice în România.
În BULGARIA, a doua zi după pătrunderea Armatei Roşii, a avut loc o „insurecţie“
cu un caracter comunist. În urma acestor evenimente s-a format un cabinet în care, alături
de comunişti, au intrat şi membri ai altor formaţiuni politice. Pentru a-şi consolida
poziţiile în vederea instaurării unui regim totalitarist stalinist, comuniştii s-au grăbit să
organizeze alegeri (18 noiembrie 1945), pe care le-au câştigat. După aceea, a urmat un
lung şir de activităţi iniţiate de Partidul Comunist Bulgar (P.C.B.) menite a da substanţă
regimului instituit. La 8 septembrie, în urma unui referendum, a fost abolită monarhia şi
Bulgaria proclamată Republică populară. La 22 noiembrie 1946, după alte „alegeri“, se
formează un cabinet condus de liderul comunist Gheorghi Dimitrov, iar la 4 decembrie
1947 a fost adoptată o „constituţie“ care a legiferat instituirea regimului dictaturii
proletariatului.
În CHINA, pe fondul luptei împotriva ocupantului japonez, se declanşează conflictul
dintre partidul comunist şi partidul naţional datorită diferenţelor esenţiale în strategia
elaborată de cele două partide privind evoluţia Chinei după eliberare. Acordurile dintre
conducătorii celor două mari forţe politice din octombrie 1945, Mao şi Chiang, n-au
condus la apariţia unui guvern central cum ar fi dorit atât SUA cât şi URSS. Au fost doar
un paravan şi o amânare a marii confruntări ce avea să sfâşie China câţiva ani. Problema
războiului civil a fost discutată în decembrie 1945 şi în Conferinţa miniştrilor de externe
ai SUA, URSS şi Marii Britanii. S-a decis retragerea trupelor sovietice şi americane din
China până în primăvara anului 1946 pentru a se putea unifica ţara. La 10 ianuarie 1946
cei doi lideri Mao şi Jiang Jieshi au dat publicităţii un ordin de încetare a luptalor. Însă
ambele tabere se pregăteau de război fiind practic fiecare sprijinite de URSS şi respectiv
SUA.
Astfel în iulie s-a declanşat al treilea război civil în China. În vara anului 1947 forţele
armate ale comuniştilor au declanşat o ofensivă strategică. Au eliberat rând pe rând
Manciuria (începutul 1948) şi au ocupat Beijingul şi Tianjinul. Până în vara anului 1949
comuniştii controlau cea mai mare parte a Chinei.
La 21 septembrie 1949, Mao Zhedong a convocat, la Beijing, prima sesiune a
Consiliului politic consultativ popular al Chinei. La 1 octombrie 1949 în Piaţa Tienanmen
din Beijing, Mao a proclamat Republica Populară Chineză. A doua zi, Uniunea Sovietică
a recunoscut noul regim ai căror conducători declaraseră, cu diverse prilejuri, „totala lor
apartenenţă la lagărul socialist, contra imperialismului“ (4; 180). Ulterior, regimul a fost
recunoscut de „democraţiile populare“ din Europa de Est şi alte ţări din Asia. În 1950,
guvernul laburist britanic a făcut acelaşi lucru. Ulterior ţările scandinave, Elveţia, Olanda
îi vor urma exemplul.
Nu numai China, ci şi Asia de Est şi de Sud-Est în totalitatea ei aveau să iasă complet
transformate din cel de-al doilea război mondial. În Indonezia, revolta comuniştilor a fost

72
înnecată în sânge. Liderul Partidului Naţional Indonezian, dr. Ahmed Sukarno, a
proclamat la 17 august 1945 independenţa.
Comunizarea Vietnamului a fost un proces lung şi extrem de complex care se va
încadra în tiparele confruntărilor din perioada războiului rece. Situaţia din Coreea a fost
la fel de complexă. În Coreea, paralela 38º a devenit, în toamna anului 1945, o adevărată
frontieră între zona de nord controlată de Uniunea Sovietică şi cea de sud controlată de
SUA. Evoluţiile din Coreea vor duce la instaurarea Republicii democrate în nord sub
dominaţia comuniştilor şi a Republicii Coreea, în Sud.
Transformările social-economice au fost creionate în ţările „de democraţie populară în
programele „Fronturilor“ sau coaliţiilor impuse sau inspirate de Moscova. Unicul
principiu de legitimizare a partidelor comuniste din blocul sovietic a fost ataşamentul faţă
de Uniunea Sovietică şi predispoziţia de a îndeplini fără şovăire ordinele lui Stalin. El
investise partidele comuniste din Europa de Răsărit cu deplină putere şi datorită lui
acestea îşi câştigaseră poziţiile conducătoare. Nu erau permise iniţiative şi măsuri proprii.
Încercarea lui Tito de a face acest lucru a determinat o reacţie violentă din partea lui
Stalin. Din acel moment naţionalismul a fost definit ca opus loialităţii faţă de Uniunea
Sovietică şi faţă de liderul ei, diagnosticat ca o trădare a principiilor sacre ale marxism-
leninismului. Conflictul cu Iugoslavia şi excomunicarea lui Tito din Cominform, în iunie
1948, au dat semnalul unor epurări dramatice în rândul partidelor comuniste din Europa
de Răsărit.
Mecanismul epurării, tehnica de bază a reprimării staliniste a fost echivalentul
modern al vânătorii de vrăjitoare în Evul Mediu. Procesul a început „moale“ în Polonia
unde liderul comunist Wladislaw Gomulka a fost acuzat în cadrul unei plenare a
partidului „de multiple devieri naţionaliste şi dreptiste“ (5; 196) şi înlăturat de la
conducere. Va fi reabilitat în 1956. Opozanţii lui Gottwald în Cehoslovacia, ai lui Dej în
România, ai lui M. Rokosi în Ungaria sau ai lui Dimitrov în Bulgaria, au fost judecaţi ca
sionişti, spioni ai imperialismului şi condamnaţi la moarte sau închisoare pe viaţă. Au fost
lichidaţi Lucreţiu Pătrăşcanu (România), Rajk (Ungaria), Kostov (Bulgaria) şi alţii.
În domeniul economic, comuniştii au promovat o politică de naţionalizări şi
industrializare forţată creîndu-se multe ramuri noi: construcţia de nave (Polonia),
industria chimică (România) etc. În agricultură, în 1949, a început colectivizarea
gospodăriilor individuale. Războiul total împotriva ţărănimii a fost esenţial pentru
regimul stalinist. Din punct de vedere social, stalinizarea Europei răsăritene a însemnat
distrugerea societăţii civile şi depersonalizarea individului.
În scopul ţinerii sub control a economiilor ţărilor satelizate din ordinul lui Stalin s-a
înfiinţat, în ianuarie 1949, Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER). Membri
fondatori au fost Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, România, Ungaria şi URSS. Ulterior
au devenit membri Albania (aprilie 1949), R. D. Germană (1951), Mongolia (1962), Cuba
(1972) şi Vietnamul (1978).
Din ansamblul evoluţiilor politice sociale şi economice din ţările satelite Moscovei se
poate trage concluzia că procesul de sovietizare a acestora a fost încheiat în primii ani ai
deceniului şase. Înainte de moartea lui Stalin partidele comuniste guvernau dictatorial şi
cu excepţia partidului comunist iugoslav, toate erau supuse Moscovei.

73
 2. De la „democraţiile populare“ la „socialismul dezvoltat“

Această fază începe cu procesul distrugerii sau aservirii celorlalte partide sau
formaţiuni politice membre ale coaliţiilor, în special partidele socialiste, social democrate
şi agrare. În România, Ungaria, Bulgaria au loc congrese de unificare a partidelor
muncitoreşti şi crearea partidelor unice, „condiţie“ esenţială pentru funcţionarea
regimului totalitar comunist.
Toate aceste partide comuniste aveau o concepţie comună despre internaţionalism şi o
filozofie similară a disciplinei de partid. Membrii de partid trebuiau să se supună orbeşte
ordinelor sosite de la conducerea comunistă. Această logică militaristă a fost denumită
centralism-democratic. Partidele aveau în fruntea lor revoluţionari de profesie majoritatea
formaţi la şcoala Comintermului. Educaţi „în gândirea stalinistă credeau cu toţii în teoria
intensificării permanente a luptei de clasă şi au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a
creia un sistem represiv prin care toate tendinţele critice să poată fi imediat eradicate“ (1;
69).
Aceşti lideri au condus „democraţiile populare“ în menghina stalinismului matur.
Acesta era caracterizat prin imitarea forţată a instituţiilor politice, administrative şi
culturale sovietice, arbitrariul politic şi birocratic, teroarea poliţiei, privaţiuni economice
pentru a se realiza programe ambiţioase de investiţii, dependenţă de tip colonial faţă de
URSS, izolarea faţă de lumea liberă, etc.
Moartea lui Stalin, pe 5 martie 1953, a provocat o mare nelinişte în URSS. Urmaşii
acestuia, au încercat să găsească soluţiile pentru a evita o nouă dictatură personală. Încă
din primele zile şi-au propus să „restbilească legalitatea socialistă“. Distinderea
economică şi socială este însoţită în URSS de o anumită destindere politică. În politica
externă N. Hruşciov insistă pentru realizarea unei politici de destindere care are la bază
trei principii „coexistenţa paşnică, caracterul evitabil al războaielor între state cu sisteme
politice diferite şi pluralitatea căilor spre socialism“ (2; 387). În Uniunea Sovietică
procesul destalinizării nu va pune deloc sub semnul întrebării principiile planificării şi
conducerii centralizate ale economiei. El diminuează rolul Comitetului Central, însă nu
reduce drastic privilegiile nomenclaturii partidului.
Imediat după moartea lui Stalin, conducerea sovietică a început o reevaluare a
relaţiilor ei cu ţările satelit deoarece în, Bulgaria, Cehoslovacia şi Germania de Est au
avut loc revolte provocate de condiţiile de viaţă şi muncă. Tancurile sovietice au reprimat
demonstraţiile est-germane iar conducerea comunistă a ţării le-a interpretat drept
„insurecţie fascistă“ (7; 233). Aceste evenimente vor determina pe sovietici ca, în mai
1955, să întreprindă un nou pas spre instituţionalizarea hegemoniei lor în Europa de Est,
creând Pactul de la Varşovia, ca o alianţă militară bazată pe afinitate ideologică. În
compunerea acestuia au intrat Albania, (care o părăseşte în 1968), Bulgaria,
Cehoslovacia, Germania de Est, Polonia, România, Ungaria şi URSS.
Totuşi şocul creat de campaniile de destalinizare duse de Hruşciov a afectat ţările est-
europene. Demolarea mitului lui Stalin şi apelurile lui Hrusciov pentru abordarea
creatoare a doctrinei revoluţionare au dat gânditorilor neortodocşi curajul să pună la
îndoială chiar fundamentele ordinii existente. De la sfârşitul anilor ’50 până la începutul
anilor’60 toate ţările est-europene au cunoscut, în grade diferite, apariţia unor tendinţe
revizioniste în ceea ce priveşte ideologia marxistă. Acestea au fost mai pregnante în

74
Polonia şi Ungaria, unde politica de socializare a fost nu numai accelerată şi prost privită
de populaţie, dar provocase şi efecte economice catastrofale.
În aceste condiţii secretarul general al partidului, M. Rakosi, stalinist înveterat a fost
nevoit să cedeze guvernarea unui comunist moderat, Imre Nagy. Acesta a format un
guvern de coaliţie (27 octombrie 1956) care şi-a propus să lichideze monopolul unui
singur partid. La 1 noiembrie Ungaria a anunţat că se retrage din Tratatul de la Varşovia şi
că va promova o politică de neutralitate. La 4 noiembrie 1956 Ianoş Kadar a constituit un
guvern opus lui Nagy şi a făcut apel la Armata Roşie pentru a învinge „Contrarevoluţia“.
Trupele sovietice au intervenit brutal. Cinci zile mai târziu, insurecţia era zdrobită şi
visul unguresc de libertate terminat fără ca Vestul, încurcat în „afacerea“ Suezului, şi care
oricum nu era în stare să reacţioneze, să fi putut interveni altfel decât prin discursuri în
favoarea Ungariei.
Următoarea „democraţie populară“ care a pus la încercare parametrii flexibilităţii
sovietice poststaliniste în şi peste Europa Centrală şi de Est a fost România. Câtă vreme
în Polonia decompresiunea poststalinistă fusese facilitată de moartea lui Beirut, iar în
Ungaria fusese sabotată de dogmaticul Rakosi, în România ea a fost orchestrată de către
Gheorghe Ghiorghiu-Dej însuşi, care, la o plenară a C. C. al partidului, în zilele de 19 şi
20 august 1953, a dat tonul autocriticii politice, iniţiind conducerea colectivă şi
recunoscând fixaţia excesivă din trecut asupra industriei grele în detrimentul agriculturii
şi al consumului. Liderii români au navigat cu abilitate şi pricepere pe „mările
furtunoase“ ale anului 1956. Au parat atacul lui Hruşciov asupra lui Stalin, cu afirmaţia
că în România problema stalinismului s-a rezolvat încă din anul 1952, prin debarcarea
trio-ului Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu consideraţi deviaţionişti.
Baza tensiunilor româno-sovietice din anii 1960 a fost refuzul comuniştilor români de
a accepta aşa zisul proiect de modernizare a CAER, prin care România devenea ţară
furnizoare de materii prime şi agricole pentru ţările socialiste dezvoltate din bloc. Acest
fapt i-au îndreptat pe conducătorii români către China, în disputa ideologică cu URSS dar
şi către Vest de unde au obţinut tehnologia necesară procesului de industrializare. La
începutul anului 1963 România a încetat să mai bruieze emisiunile radio ale Vestului şi
aprobase publicarea unor opere declarate până atunci inacceptabile ideologic pentru
cultura socialistă.
În Cehoslovacia, singura revizuire a stalinismului, pe care Antonin Novotny a permis-
o, a fost măsura de a exclude imputarea de titoism din acuzaţiile contra lui Rudolf
Slansky şi a co-inculpaţilor acestuia. Unele dintre victimele supravieţuitoare ale
epurărilor au fost eliberate discret din închisori. Inflexibilitatea lui Novotny a fost
facilitată de stabilitatea economică şi dezvoltarea de care beneficiase Cehoslovacia în anii
’50.
Angajamentele lui Hrusciov de reconciliere cu Tito şi denunţare a lui Stalin de la
jumătatea anilor ’50 au fost profund tulburătoare pentru conducătorii albanezi. Făcându-i
curte lui Tito, sovieticii păreau dispuşi să sacrifice securitatea şi independenţa Albaniei
lăsând-o la discreţia Iugoslaviei. Relaţiile dintre URSS şi Albania au devenit extrem de
tensionate, Hrusciov încercând şi o lovitură de stat camuflată împotriva lor, în anul 1960.
După eşecul puciului, URSS a trecut la un atac public împotriva conducerii comuniste
albaneze. China maoistă a compensat prompt Albania faţă de ostracizarea sovietică
ajutând-o ideologic, material şi politic.
Iugoslavia, între anii 1950-1970, a avut o evoluţie contradictorie. După ce fusese
prima ţară „aliat clientelară“ care sfidase Moscova şi experimentase un stil diferit de

75
comunism, a trecut la o politică dogmatică, încetând să fie singura ţară care făcea valuri
în lumea comunistă. (5; 260) După întâlnirea Tito-Hrusciov din august 1957, de la
Bucureşti, Iugoslavia a devenit prima ţară din afara sferei de influenţă sovietică care a
recunoscut R.D. Germană, iar Tito a început să laude internaţionalismul proletar şi să
critice vehement NATO.
Aceste evenimente păreau să semnifice stoparea tendinţelor de căutare a unor căi
naţionale spre socialism. Acest lucru este ilustrat şi de susţinerea guvernelor staliniste de
către China care urmărea să se substituie URSS la conducerea lumii comuniste. Ca o
dovadă a acestor ambiţii, Mao Zedong a obţinut, în noiembrie 1957, în timp ce la
Moscova se sărbătorea cea de-a 40-a aniversare a revoluţiei din octombrie, redactarea
unei Declaraţii Comune elaborate de toate partidele comuniste de la putere în care se
afirma unitatea lagărului socialist, adică monolitismul. Tito refuză să semneze declaraţia
şi elaborează o alta în care insistă pe egalitate, independenţa partidelor şi neamestecul în
treburile lor interne. Dezacordurile între partidele comuniste din URSS şi China au
devenit foarte mari şi ruptura este făcută publică la Congresul al XXII-lea al PCUS din
1961. De aici înainte va exista şi o „cale chineză“ către socialism (2; 299).
China până la acest moment s-a inspirat în mare măsură din modelul stalinist. Ea a
adoptat un plan cincinal, a naţionalizat întreprinderile, a colectivizat pământurile. În anul
1953 considerând opera de reconstrucţie încheiată liderii comunişti chinezi au decis să
treacă la o nouă etapă de dezvoltare şi abandonează modelul sovietic. La iniţiativa lui
Mao Zedong a fost lansată o nouă strategie „Marele salt înainte“ pentru „a ajunge din
urmă Anglia în cincisprezece ani“. Iniţial se părea că strategia va da roade dar criza
economică din anii 1959 şi 1961 a făcut ca eşecul să fie total. Acest eşec a „marelui salt
înainte“ a scos la rampă contradicţiile latente din sânul conducerii partidului comunist
chinez. Deşi Mao a trebuit să-şi facă „autocritica“ în faţa partidului cu privire la „marele
salt înainte“ el nu şi-a pierdut influenţa şi rolul decisiv în conducerea partidului. În luna
mai 1963 a lansat o campanie pentru a „ridica“ spiritul revoluţionar şi a combate
revizionismul în sânul partidului.
În continuarea „mişcării de educaţie socialistă“ Mao a lansat, în octombrie 1965
revoluţia culturală. Aceasta a fost pe punctul de a arunca China în plină anarhie datorită
luptei deschise între adepţii lui Mao şi revizionişti. Victoria lui Mao a fost marcată de
eliminarea din partid al adversarului cel mai puternic a lui Mao, Lin Shaogi.
Dezvoltarea economică şi socială a ţărilor comuniste în a doua jumătate a anilor ’50 şi
începutul anilor ’60 a fost inegală deşi au promovat majoritatea cam aceeaşi politică
economică. Una din explicaţii a fost şi ajutorul preferenţial al sovieticilor pentru unele
ţări frăţeşti. Iată, de exemplu, vânzările de petrol sovietic subvenţionat au protejat
economia cehoslovacă pentru un lung răstimp de impactul escaladării preţurilor mondiale
la energie. În industrie s-a promovat în continuare, dezvoltarea ramurilor aşa zise „grele“.
În agricultură partidele comuniste nu s-au dezis de metoda cooperativizării compacte a
agriculturii. Către începutul anilor ’60 conducătorii ţărilor est europene, cu excepţia
Poloniei, au declarat că în ţările lor agricultura a fost pusă pe baze socialiste. În virtutea
faptului că atât în industrie cât şi în agricultură poziţiile dominante erau ocupate de
sectoarele de stat, liderii comunişti au afirmat că au încheiat, în ţările lor, construirea
bazelor socialismului.
Pornind de la aceste afirmaţii la Congresul al XXII-lea al PCUS liderii sovietici au
declarat că este posibilă trecerea concomitentă a statelor est-europene la comunism.
Această teză a fost susţinută de majoritatea partidelor comuniste est-europene. T. Jivkov,

76
de exemplu, declara că Bulgaria „la răscrucea anilor ’70-'80 va începe trecerea treptată
spre comunism“. Conducătorii cehoslovaci au afirmat că „generaţia noastră va trăi în
comunism“ (7; 241). Liderii altor partide au fost mai rezervaţi în ceea ce priveşte
posibilitatea aplicării principiului comunist „De la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după
necesităţi“. Era evident încă de la începutul anilor ’60 că metodele comuniste de
gestionare a economiei vor pune piedici serioase în dezvoltarea ei.
Iugoslavia a înţeles că este necesară o reformă economică însă ea n-a fost dusă până la
capăt. Totuşi în anul 1965 o serie de măsuri au fost luate şi ele au fost benefice pe termen
scurt. Statul n-a mai acordat bani întreprinderilor aflate în dificultate. Băncile au devenit
independente şi Republicile au captat o mai mare autonomie în gestiunea economică, dar
acest lucru n-a condus la eliminarea disproporţiilor de dezoltare dintre ele.
Dificultăţile economiei poloneze din anii ’60 au declanşat o serie de greve şi
demonstraţii de stradă. A fost demis din postul de conducător al partidului W. Gomulka
găsit vinovat şi a fost ales, în decembrie 1970, E. Gereg.
Ungaria a încercat şi ea să ia o serie de măsuri care să conducă la o revigorare
economică. Cea mai importantă a fost cea prin care o parte din funcţiile îndeplinite de
ministere au fost cedate întreprinderilor însă fără să fie afectată planificarea centralizată.
Economia românească a cunoscut un ritm impresionant de dezvoltare în această
perioadă. Apar ramuri industriale noi şi se consolidează cele vechi. Însă ea a continuat să
fie subminată de „tradiţionalul călcâi al lui Ahile“- slaba productivitate agricolă.
„Victoria“ totală a colectivizării din primăvara anului 1962 – deşi a fost considerată un
real succes de partid – n-a făcut decât să agraveze problema economică întrucât fermele
colective erau notorii pentru eficienţa şi productivitatea scăzută în raport cu cele
particulare.
Cu toate că şi în România au existat greve ocazionale, în probleme muncitoreşti de
rutină acestea nu au catalizat genul de alianţă între muncitori şi „inteligenţe“ care să
preseze spre reforme social politice ca în Polonia sau în Cehoslovacia. „Inteligenţei“
româneşti i-a lipsit aura de conştiinţă a naţiunii pe care o posedaseră intelectualitatea
maghiară şi cea poloneză sau cehoslovacă, ea rămânând destul de departe de suferinţele
muncitorilor şi ţăranilor.
Nicolae Ceauşescu i-a succedat lui Gheorghe Gheorghiu-Dej la cârma partidului după
decesul acestuia. Aceasta a continuat linia politică a predecesorului său, care îl definise
drept un „naţional-comunist“, de industrializare rapidă, însoţită de o autonomie în politica
externă. „Urmărind o politică externă autonomă, Ceauşescu a reuşit nu numai să ofere
Occidentului prilejul să exploateze o breşă aparentă în blocul comunist, dar să şi
stimuleze antipatia poporului faţă de stăpânul sovietic“ (6; 127). România a fost prima
ţară din blocul răsăritean care nu a rupt relaţiile diplomatice cu Israelul după „războiul de
6 zile“ aşa cum a dictat Moscova.
Deşi beneficiar al moştenirii răposatului sau mentor, Ceauşescu s-a distanţat de
nimbul lui Gehorghe Gheorghiu-Dej prin denunţarea crimelor şi abuzurilor săvârşite de
securitate în timpul conducerii acestuia. În acelaşi timp, românii începuseră să se bucure
de o îmbunătăţire a nivelului de trai, pe care a simţit-o, cu excepţia Albaniei, întreaga
Europă Răsăriteană la începutul anilor ’70.
Politica externă a României în anii ’60 şi ’70, sub Nicolae Ceauşescu, a dovedit o
continuitate care a lipsit în politica internă. În politica externă, N. Ceauşescu a dovedit
aceeaşi îndemânare şi ingeniozitate pe care le-au dovedit Gheorghiu-Dej, însă în politica

77
internă a dovedit opusul acestei atitudini, devenind tiranic şi insensibil la nevoile
populaţiei.
Viciile sistemului economic centralizat au ieşit în evidenţă mai mult în Cehoslovacia,
ţară industrializată, unde stagnarea era evidentă. Nevoia de reforme a fost înţeleasă şi de
o parte a conducerii partidului comunist care a reuşit să-l înlăture din vârful ierarhiei pe
A. Novotny, în ianuarie 1968. Lider al P.C. Cehoslovac a devenit A. Dubcek activist
vechi dar cu idei reformatoare, care a dorit să construiască un „socialism cu faţa umană“.
Au fost înlăturate cenzura şi şi-au reluat activitatea o serie de partide printre care şi P.
Social-Democrat. În aprilie 1968 conducerea PCC a elaborat un plan care propunea un
nou model de societate pentru Cehoslovacia. Moscova şi-a exprimat dezacordul şi a
devenit alarmată în vara anului 1968 când intelectualii cehoslovaci au dat la 27 iunie
1968 declaraţia „Două mii de cuvinte“.
La 3 august, liderul sovietic Leonid Brejnev a avertizat că „nu putem rămâne indiferenţi
faţă de soarta socialismului într-o altă ţară“. (5; 247) La mijlocul lunii iulie a avut loc o
consfătuire a cinci state membre ale O.T. Varşovia, la care România nu a participat, care a
cerut cehoslovacilor să restabilească cenzura, să dizolve organizaţiile necomuniste şi să
iniţieze o ofensivă împotriva forţelor antisocialiste. Conducerea cehoslovacă a respins
aceste cerer, considerându-le un amestec în treburile interne şi a declarat că P.C.C. nu va
reveni la modelul birocratico-poliţienesc de conducere.
Sovieticii au „găsit“ cinci membri din conducerea P.C.C. care au „expediat“ o
scrisoare prin care cereau ajutorul „frăţesc“ şi restabilirea „ordinii socialiste“. În noaptea
de 20/21 august 1968 trupele Tratatului de la Varşovia – mai puţin cele româneşti – au
invadat Cehoslovacia. Au fost arestaţi conducătorii cehoslovaci şi expediaţi la Moscova
unde au fost supuşi la presiuni pentru a schimba cursul evenimentelor.
Zdrobiţi psihologic şi incapabili de a mai găsi o soluţie de a se ieşi din dezastrul creat
prin ocuparea ţării, Dubcek şi tovarăşii lui au cedat presiunilor sovietice. Invazia a
declanşat o furtună de proteste în lumea liberă inclusiv din partea partidelor comuniste.
În blocul sovietic România a adoptat o atitudine şi poziţie curajoasă care a stârnit
entuziasmul Occidentului. Nicolae Ceauşescu a criticat vehement invazia şi a cerut
retragerea trupelor invadatoare. Folosindu-se de prezenţa masivă a trupelor sovietice de
ocupaţie, adversarii reformelor au trecut la ofensivă în aprilie 1969. A. Dubcek a fost
destituit din funcţie şi înlocuit cu Gustav Husak. Acesta a insistat ca hotărârile
Congresului al XIV-lea al partidului să fie calificate ca ilegale iar agresiunea sovietică
drept „ajutor internaţionalist“.

3. De la instabilitate la crize în statele socialiste

În toamna anului 1964, Nichita Hrusciov a fost înlăturat de la conducere printr-o

lovitură organizată de forţele neostaliniste birocratice nemulţumite de metodele sale de
conducere, etichetate ca „scheme nechibzuite“ (1; 97). Noii lideri de la Kremlin în frunte
cu L. Brejnev au luat decizia de a restaura uniformitatea ideologică. Aceasta a fost
primită de toţi conducătorii comunişti est-europeni, cu excepţia României, cu simpatie şi
interes.
Intensificarea conflictului chino-sovietic şi intervenţia americană în Vietnam au fost
folosite de propaganda sovietică pentru strângerea legăturilor dintre partidele comuniste.

78
Uniunea Sovietică nu înţelegea să renunţe cu nimic la dominarea acestor ţări europene
„interesată fiind, cu întâietate, în pătratul Varşovia, Berlin, Praga, Budapesta, care era şi
un poligon militar cu divizii sovietice în plin centrul Europei“(8; 91). Devenise clar că
Uniunea Sovietică nu va mai permite nici un experiment cu subversiva idee a
„socialismului cu faţă umană“. Liderii sovietici şi-au menţinut monopolul interpretării
marxism-leninismului şi au condamnat orice formă de deviaţie de la viziunea lor.
URSS a intrat într-o perioadă de stagnare numită în istoriografie şi „brejnevistă“ care a
durat aproape 20 de ani. Sistemul instituţional instaurat prin Constituţia din 1977 a pus
accent pe unitatea URSS. Repartizarea puterii care era prevăzută a fi gestionată între popor,
stat şi partidul comunist era de fapt un monopol al partidului comunist dominat de
nomenklatură. Leonid Brejnev s-a impus progresiv în fruntea partidului păstrând un delicat
echilibru între diferite clanuri ale aparatului de partid. În acest răstimp economia a
continuat să fie hipercentralizată şi neperformantă, cu excepţia complexului militar
industrial. Aparatul birocratic a devenit foarte numeros şi neeficient. Acesta s-a transformat
într-o castă privilegiată în timp ce nivelul de trai se deteriora tot mai mult. Economia
sovietică prezenta un bilanţ extrem de decepţionant. În industrie creşterea economică
regresează de la 7, 4% în 1971 la 3, 4% în 1979, în domeniul agricol URSS a trebuit să
importe grâu din SUA (până la 25 milioane tone/an între 1973-1980), iar aprovizionarea
populaţiei se făcea anevoie. Raportat la indicatorii statistici, ca nivel de trai sau asistenţă
medicală, URSS ocupa locul 60 în lume şi în multe privinţe „se afla pe aceeaşi treaptă cu
Burkina Faso, stat în Africa de Vest“ (7; 247).
Fiecare lider sovietic, de după Stalin, a căutat să găsească o formulă viabilă pentru a
menţine URSS în condiţia de superputere nu numai militară ci şi economică. Toţi au
eşuat. L. Brejnev a elaborat o doctrină care statua principiile colaborării cu ţările
socialiste, în principal cele din blocul răsăritean. Aceasta justifica, în absenţa unei baze
juridice internaţionale, introducerea de trupe pe teritoriul altui stat suveran împotriva
voinţei conducerii legitime a statului respectiv. Argumentul era simplist: responsabilitatea
colectivă a ţărilor socialiste pentru soarta comunismului. Suveranitatea statelor în
concepţia lui Brejnev şi ai adepţilor săi trecea pe planul doi. După înăbuşirea „Primăverii
de la Praga“, Moscova a dezlănţuit o campanie acerbă de suprimare a tendinţelor
reformiste atât în URSS cât şi în ţările est-europene. Diversitatea devenise din nou o
erezie, iar îngheţul politic şi economic reprezenta semnul distinctiv al culturii politice
neostaliniste.
În raport cu evoluţiile politice şi economice din URSS, conducătorii statelor socialiste
şi-au definit teoretic „noua etapă“ în care ţările lor au intrat după anii ’70. Au fost
elaborate planuri de construire, într-o perioadă scurtă, a „socialismului dezvoltat“ sau
„multilateral dezvoltat“ şi de trecere la comunism. Viaţă a demonstat că atingerea acestor
obiective în condiţiile păstrării sistemului existent era o utopie.
Monopolul puterii partidelor comuniste a fost legiferat prin constituţie. Contopirea
aparatului de partid cu cel de Stat, libertatea de acţiune a poliţiei politice împotriva
oricărei forme de opoziţie politică, rezolvarea problemelor sociale pe calea violenţei etc.,
erau elemente ce caracterizau „societăţile socialiste“.
Totuşi au fost şi unele particularităţi. Reformele începute la sfârşitul anilor ’60 în
Iugoslavia au fost oficializate într-o nouă constituţie promulgată la 21 februarie 1974.
Prin aceasta s-a realizat o stabilitate instituţională, însă n-a vindecat ţara de cele două boli
ale sale înrudite şi recalcitrante: inegalitatea interregională şi tensiunile interetnice. După

79
moartea lui Tito, problema musulmană din Bosnia-Herţegovina şi mai ales a albanezilor
din Kosovo au înlocuit beligeranţa croată în calitate de cea mai fierbinte expresie a bolii
cronice etno-naţionale a Iugoslaviei. Între anii ’40 şi ’80 proporţia musulmană a
populaţiei din Bosnia-Herţegovina a crescut de la aproximativ 30% la peste 40% restul
fiind sârbi şi croaţi într-un raport de 2/1 dar ce a fost mai important, musulmanii au
început să conştientizeze faptul că reprezintă o entitate separată care are nevoie de un
statut aparte.
Provocarea cea mai serioasă la adresa politicii naţionale iugoslave a fost ridicată de
noua emancipare a albanezilor din Kosovo care nu numai că au clătinat delicata balanţă
interrepublicană a sistemului federal, ci au pus sub semnul întrebării sloganul comunist
potrivit căruia progresul economic calmează nemulţumirile etno-naţionale. În urma
gravelor rebeliuni din noiembrie 1968, Belgradul a acţionat cu toată fermitatea pentru a
îmbunătăţi situaţia economică din Kosovo şi a-i promova în poziţii de autoritate pe
albanezi. Aceste măsuri au potolit tensiunile pentru aproximativ un deceniu pentru a
izbucni şi mai violent în primăvara anului 1981 când a fost necesară intervenţia armatei
federale pentru a stăpâni situaţia. Albanezii nu cereau secesiunea, ci doar provincia să
devină republică şi nu provincie autonomă. S-a ajuns la o înţelegere care a rezolvat doar
aparent problema, datorită schimbărilor în raportul demografic unde albanezii aveau o
rată a natalităţii mult superioară sârbilor care, în declin, îşi părăseau gospodăriile din
Kosovo pentru a migra în centrul Serbiei „unde povestirile lor stârneau valuri de furie“.
(5; 273). Această problemă nerezolvată va fi „fitilul“ gravelor incidente interetnice de
mai târziu.
Polonia, în timpul „domniei“ lui E. Gierek va declanşa o sarabandă a împrumuturilor
externe din Vest şi Est, fără consecinţe în evoluţia economică a ţării. Practic, masivele
împrumuturi sovietice şi occidentale care s-au revărsat în Polonia de-a lungul anilor ’70 au
fost în mare parte irosite, ele subvenţionând „doar o orgie de consumatorism, corupţie şi
investiţii hiperoptimiste, grandioase, necoordonate şi în consecinţă, aberante“(5; 283). Între
1975 şi 1980 datoria publică s-a triplat de la 7, 4 miliarde dolari la peste 21 miliarde, rata
de credit a Poloniei se apropia de epuizare. Efortul tardiv de retranşare internă a provocat
confuzie şi frustrare, directorii unităţilor productive pomenindu-se prinşi între obiectivele
de la centru şi nemulţumirile populaţiei. Întregul sistem tindea spre anarhie.
Comitetul pentru Apărarea Muncitorilor (K. O. R) a devenit vârful de lance al
nemulţumirilor sociale sprijinit şi de biserica catolică. Valul de greve din vara anului
1980 a adus nu numai o victorie istorică a societăţii civile asupra partidului comunist,
prin semnarea, la 31 august a unui acord între muncitori şi guvern, ci anunţa şi sfârşitul
erei comuniste în Europa.
Lech Walesa, liderul greviştilor de la Gdansk, a obţinut din partea conducerii nu
numai creşteri salariale ci şi dreptul legal la grevă, dreptul de a organiza sindicate
independente, scutite de controlul partidului, eliberarea deţinuţilor politici etc. La 6
septembrie partidul l-a înlocuit pe Gerek cu S. Kania care n-a reuşit nici el să amelioreze
situaţia. Soluţia pentru câţiva ani a fost o dictatură militară mascată, cu generalul
Jaruzelski în fruntea statului şi a partidului.
Dacă marasmul economic al Poloniei din anii ’70 ajutase la sfidarea regimului
comunist de către populaţie, în Ungaria aceluiaşi deceniu progresul şi refacerea
economiei au servit la stabilizarea şi mărirea acceptibilităţii regimului comunist. Kadar a
căutat să obţină acceptarea pragmatică a guvernului lui de către societatea ungară, pe

80
calea progresului economic şi ştiinţific, abţinându-se să insiste pentru legitimarea
ideologică a sistemului comunist. Logica lui Kadar a dus la o serie de reforme care n-au
afectat rolul de conducător al partidului şi locul şi rolul ţării în blocul comunist. A luat
măsuri decentralizatoare, inovaţii orientate spre piaţă, adaptări ale întreprinderilor în
spiritul privatizării şi concesii în domeniul libertăţilor civile care au adus Ungariei
aprecieri pe plan internaţional.
Cehoslovacia, sub Gustav Husak, contrasta cu energica Ungarie a lui Kadar. Deşi cei
doi lideri aveau acreditări iniţiale similare – amândoi comunişti din „ilegalitatea locală
care căzuseră victime ale terorii staliniste din anii ’50 şi ulterior amândoi au accedat la
putere sub auspicii sovietice – atitudinile şi politicile lor s-au caracterizat printr-o acută
divergenţă. Rigid unde Kadar se arăta flexibil, G. Husak a preferat cu consecvenţă
reţetele dogmatice în locul riscurilor experimentale.
Astfel că în anii ’70 societatea cehoslovacă a intrat într-o perioadă de stagnare.
Regimului Husak îi lipsea atât „vigoarea adevăratului totalitarism, cât şi elanul
reformismului real“. Din acest motiv, s-a simţit foarte ameninţat de efervescenţa
Solidarităţii din Polonia învecinată în anii 1980-1981, când, inversând rolurile din 1968,
Praga a îndemnat Moscova să înăbuşe aşa zisa „Contrarevoluţie de la Varşovia“(5; 299).
Strategia internă a regimului Husak a fost caracterizată printr-un înalt grad de
stabilitate. Cu excepţia câtorva decese naturale, echipa care a preluat puterea în 1968, sub
egida Moscovei, a rămas aceeaşi până la sfârşitul anilor optzeci, devenind o oligarhie
osificată. Totuşi, pe la sfârşitul anilor’70 apare în societatea civilă o reacţie la
conservatorismul politic: Carta ’77 (fondată în ianuarie 1977) şi Comisia pentru Apărarea
celor Persecutaţi pe Nedrept (întemeiată în 1978). Acestea cereau respectarea drepturilor
omului şi cele civile, şi rezolvarea unor grave probleme economice etc.
Bulgaria a fost singura ţară comunistă din blocul sovietic al cărei regim n-a căzut
niciodată în ispita de a sfida hegemonia sovietică sau de a devia de la dogmele marxiste.
În 1971 liderul comunist bulgar T. Jivkov s-a simţit îndeajuns de încrezător şi sigur pe
sine pentru a înlocui aşa-zisa Constituţie Dimitrov din decembrie 1947 cu una nouă care a
ridicat statutul ideologic al ţării la acela de „stat socialist“, identifica explicit partidul
comunist ca autoritate de guvernare şi cita prietenia cu URSS ca principiu călăuzitor. Cu
acest prilej T. Jivkov a devenit şi şef al statului. În 1979 liderul bulgar a introdus o
imitaţie a noului mecanism economic unguresc favorizând loturile ţărăneşti private şi
invitând investiţiile apusene, anterior refuzate cu dispreţ. Bulgaria a obţinut o rată bună
de dezvoltare, însă acestea n-au putut să atenueze racilele de sistem ale comunismului.
Marele paradox al evoluţiei regimului de la Bucureşti după anii ’70 a fost că proasta
administrare a treburilor interne ale României contrasta foarte puternic cu modul în care a
dus politica externă. La începutul anilor ’70 N. Ceauşescu se bucura de respectul pe care
comunitatea internaţională i le acordase în 1967, iar el le-a exploatat la maximum. Faptul
că România era folositoare Occidentului din punct de vedere politic ca „ghimpe“ în
„coasta Moscovei“ l-a determinat pe acesta să-i facă liderului român tot mai insistent
curte. Edificator este gestul politic al preşedintelui Nixon de a vizita România în august
1969, iar preşedintele Ceauşescu a vizitat SUA în octombrie 1970. Anterior, în 1968,
preşedintele Franţei, De Gaulle, vizitase şi el România. Au urmat o serie de favoruri
economice. În 1971, România a fost primită în Acordul General pentru Tarife şi Comerţ
(GATT), iar în 1972 a fost acceptată în FMI şi BIRD.

81
 Deziluzia românilor în politica internă a fost legată de „minirevoluţia culturală“
declanşată după vizita liderului comunist în Coreea de Nord şi China (1971) şi eşecul
economiei româneşti prinsă pe picior greşit din punct de vedere al strategiilor de dezvoltare
de şocurile petroliere de la mijlocul anilor ’70 şi începutul deceniului nouă. Intervenţia
directă a liderului român în organizarea şi conducerea economiei prin „vizitele de lucru“
periodice a dus la perpetue ajustări ale politicii şi practicii economice care-i năuceau pe
conducătorii de intreprinderi şi pe muncitori, având un efect opus celui dorit şi a sfârşit prin
ineficienţă. La acesta s-a adăugat şi hotărârea preşedintelui român de a „sfida Occidentul în
decembrie 1982 prin declaraţia că va plăti datoria externă până în 1990“ (6; 151).
Pentru a realiza acest lucru a introdus un regim de austeritate fără egal în istoria
regimurilor comuniste est-europene, cu cartelarea şi raţionalizarea produselor alimentare
şi a energiei electrice. Opoziţia faţă de măsurile şi ineficienţa regimului au condus la o
serie de greve la începutul anilor ’80. Minerii din şapte mine metalifere din zona
Maramureşului au declanşat o grevă în septembrie 1983, în semn de protest faţă de noua
lege a salarizării. Trei ani mai târziu o grevă au făcut şi muncitorii de la Fabrica de maşini
grele din Cluj-Napoca. La 16 februarie 1987 o mie de angajaţi de la uzinele „Nicolina“
din Iaşi au protestat împotriva scăderii salariale. Tulburări semnificative au fost semnalate
şi în alte zone ale ţării. Regimul comunist intrase şi în România în faza sa finală.
Sfârşitul „erei maoiste“ în China a fost marcat de o luptă acerbă pentru putere între o
tehnocraţie încarnată de Zhou Enlai şi apoi de Deng Xiaoping şi o tendinţă extremistă
reprezentată de „banda celor patru“. Împotriva lui Zhou Enlai şi a curentului reformator
care domnea al X-lea Congres al partidului din august 1973, radicalii maoişti au decis să
lupte împotriva „curentului“. Victoria lui Zhou Enlai este concretizată la cea de-a patra
Adunare Naţională Populară reunită în 1975 care decide să ia măsuri pentru
„modernizarea atât a agriculturii, industriei şi apărării naţionale cât şi a ştiinţei şi tehnicii
de o manieră care să ducă economia chineză pe primul loc în lume“. (9; 205)
Lupta pentru putere s-a reluat, în China, după moartea lui Zhou Enlai în ianuarie
1976. În anul 1978 linia pragmaticului Deng Xiaoping a câştigat definitiv, iar China s-a
lansat într-o eră de profunde reforme economice care vor conduce ţara la schimbări
fundamentale. Au fost abandonate o serie de principii marxiste şi s-a operat o deschidere
treptată către capitalurile şi tehnicile Occidentale.
Aceste reforme pragmatice – cum a fost de exemplu decolectivizarea agriculturii – au
pus în mare măsură chestiunea fundamentală a caracterului socialist al economiei.
Această societate chineză, mai preocupată de modernizare şi de îmbunătăţiri de ordin
material decât de ideologie, a rămas oficial socialistă. Reformele politice ale erei Deng
Xiaoping au fost moderate şi s-au limitat la o restructurare a aparatului administrativ al
ţării cu scopul de a-l face mai eficient (1980) şi la o reechilibrare a raporturilor partid-stat
în 1982. Relativa liberalizare a regimului nu va merge până la acceptarea unei veritabile
schimbări: democratizarea.

Bibliografie

1. Vladimir Tismăneanu, Reinventarea politicului. Europa răsăriteană de la Stalin la

Havel, Iaşi, 1997.

82
2. Pierre Milza, Serge Berstein, Istoria secolului XX. Lumea între război şi pace. 1945-
1973, Bucureşti, 1988.
3. Prof. univ. dr. Zorin Zamfir, Istoria universală contemporană, vol. II, Bucureşti,
1999.
4. Andre Fontaine, Istoria războiului rece, vol. II, Bucureşti. 1992.
5. Joseph Rothschild, Istoria politică a Europei centrale şi de Est după al doilea război
mondial, Bucureşti, 1997.
6. Dennis Deletant, România sub regimul comunist, Bucureşti, 1997.
7. Anatol Petrencu, Istoria universală. Epoca contemporană, Chişinău, 1955.
8. Titu Georgescu, România în istoria Europei secolului XX 1945-1990, Bucureşti,
1992.
9. Pierre Milza, Serge Berstein, Istoria secolului XX, după 1973, Bucureşti, 1998.

83
 PRĂBUŞIREA REGIMURILOR COMUNISTE EST-EUROPENE ŞI A UNIUNII
SOVIETICE ŞI IMPACTUL DEZECHILIBRULUI STRATEGIC PE PLAN MONDIAL.

Prăbuşirea ca şi naşterea comunismului ca formă de organizare politică a unei

societăţi au fost în opinia politologilor, istoricilor dar şi a opiniei publice evenimentele
care au marcat în mod deosebit istoria secolului al XX-lea. Artizanul uneia dintre cele
mai semnificative revoluţii ale timpului său a fost Mihail S. Gorbaciov. El a distrus
Partidul Comunist, care fusese organizat cu scopul precis de a acapara puterea şi de a o
menţine şi care controlase de fapt fiecare aspect al vieţii sovietice. În urma acestuia,
Gorbaciov a lăsat sfărâmăturile unui imperiu care fusese asamblat cu mare efort, de-a
lungul a secole întregi. (7; 711).
Cauzele prăbuşirii comunismului nu pot fi reduse la un factor unic. Pentru că un astfel
de proces de dimensiuni istorice să se producă, a trebuit ca o mulţime de cauze să
interacţioneze şi să creeze un set de circumstanţe ce-au făcut schimbarea să fie urgentă şi
de neevitat.

1. Criza comunismului în URSS.

Eşecul reformelor gorbacioviste

Criza economică ce-a cuprins URSS ca şi majoritatea statelor socialiste în anii ’70 s-a
perpetuat şi în deceniul următor. Surogatele de reformă introduse succesiv de liderii
comunişti n-au avut nici un efect asupra eficientizării economiei şi a detensionării
relaţiilor sociale. Cauza principală a nereuşitei a constat în sistemul economic socialist
falimentar şi în lipsa de democraţie politică a modelului socialismului autoritar-birocratic.
Modelul socialismului de tip sovietic s-a dovedit complet inadecvat în condiţiile în
care lumea intra în a treia revoluţie industrială. Dar la fel de important a fost şi rolul
Occidentului în „anvergura şi repeziciunea schimbărilor din Europa de Răsărit“ (2; 163)
şi din Uniunea Sovietică. Occidentul a încurajat apariţia forţelor pluraliste democratice,
interesate într-o schimbare sistemică, iar Kremlinul şi-a pus speranţele în reformiştii care
aveau în program nu distrugerea ci raţionalizarea mecanismelor economice şi politice
existente.
Mihail Gorbaciov a venit la putere, în martie 1985, după ce timp de câţiva ani (1982-
1985) succesorii lui L. Brejnev n-au reuşit să modifice structurile de conducere şi
organizare a economiei, deşi criza era evidentă. Iuri Andropov (1982-1984) părea a voi să
pună în practică o politică de reforme, însă s-a confruntat cu imobilismul structurilor şi
rezistenţa sistemului birocratic instaurat de L. Brejnev. Noul secretar general M.
Gorbaciov s-a arătat la început de o mare prudenţă plasându-se într-o aparentă poziţie
continuatoare a predecesorilor săi. Foarte curând însă a procedat cu mare rapiditate la
consolidarea puterii sale, schimbând în câteva săptămâni echipa conducătoare şi
îndepărtându-i pe principalii săi rivali. Din acest moment, Gorbaciov a rupt imobilismul
erijat în principii de guvernare.

84
 M. Gorbaciov a fixat acţiunii sale o dublă direcţie pe care a definit-o prin două
concepte: Glasnosti şi Perestroika. Glasnosti-ul avea drept scop să trezească societatea
sovietică din letargie printr-un limbaj şi metode ale adevărului. Prin perestroika societatea
trebuia încurajată pentru un ansamblu de reforme prin care se urmărea reconcilierea
socialismului cu democraţia. El a încercat să salveze sistemul comunist printr-un proces
lent de liberalizare care să ducă la eliminarea trăsăturilor sale cele mai odioase însă fără a
aboli fundamentele sale ideologice.
Iniţiind această campanie, M. Gorbaciov a exprimat interesele politice ale birocraţiei
sovietice între două vârste şi ale unui anumit grup de intelectuali din preajma partidului,
care ajunseseră să se împotrivească corupţiei şi incompetenţei din vremea lui Brejnev. El
a militat pentru valorile unei generaţii care îşi asumase ideile celui de-al XX-lea Congres
al PCUS, inclusiv cele privind reformele politice şi economice, coexistenţa paşnică cu
Occidentul şi revizuirea generală a modelului utopic comunist în sensul umanizării lui.
Punerea în aplicare a conceptului de perestroika a depins total de sprijinul societăţii
faţă de care nu se putea spera că economia sovietică ar putea face progrese. Însă conştient
de obstacolele ce i se ridicau, Gorbaciov a luat o serie de măsuri pentru a împiedica
nomenklatura care ar fi dorit să stopeze procesul reformelor. Astfel el şi adepţii
reformelor se vor decide pentru modificarea instituţiilor. În primăvara anului 1989 a fost
ales, la capătul unei campanii electorale animate, un Congres al deputaţilor poporului,
dintre care o parte a membrilor a fost desemnată pe baza canditaturilor multiple şi
câteodată chiar împotriva candidaţilor oficiali ai partidului.
Acest organism a desemnat Parlamentul (Sovietul Suprem) care trebuia să-şi
desfăşoare activitatea în intervalul dintre sesiunile Congresului. În fruntea Sovietului
Suprem a fost ales Mihail Gorbaciov pe 28 mai 1989. Astfel el s-a pus la adăpost în
eventualitatea unei tentative de a fi înlăturat din funcţia de secretar general al partidului.
În fruntea armatei, a KGB-ului şi la ministerul de externe au fost numiţi fideli ai
procesului de perestroika, concomitent cu modificarea structurilor unor organe de
administrare şi conducere începând cu Consiliul de Miniştrii (guvernul) până la
conducerea unităţilor social-economice.
În vara anului 1987 a fost elaborată o hotărâre prin care s-a trecut la autonomia
financiară. Letargiei brejneviste i-a succedat schimbarea. Liberalizarea intelectuală a
permis mijloacelor de informare în masă să se exprime, iar sovieticii au descoperit
progresiv „paginile albe“ ale istoriei lor. Destalinizarea, pornită odinioară de Hrusciov, a
fost reluată şi dusă până la consecinţele sale logice, reabilitarea victimelor lui Stalin. Au
fost reabilitaţi Buharin, Zinoviev, Kamenev, Piatakov şi Radek. Troţki a ieşit din uitare şi
a fost lăudat pentru că i s-a opus lui Stalin etc.
Consecinţe importante a avut perestroika şi în domeniul politicii externe a URSS. În
această privinţă M. Gorbaciov era convins că programul său nu va putea fi realizat dacă
relaţiile externe ale ţării nu se vor schimba în mod radical. Pentru aceasta „trebuie să ne
schimbăm poziţia şi să propunem lumii o nouă politică internaţională“ (3; 247-248). Într-
adevăr URSS-ul şi-a schimbat liniile esenţiale ale politicii externe. În octombrie 1988 a
intervenit un acord între China şi URSS asupra traseului frontierei orientale. Propunerile
de limitare a armamentelor nucleare şi convenţionale avansate de Gorbaciov, retragerea
în 1989 a trupelor sovietice din Afganistan au făcut din acesta un om care oferă garanţii
de pace.

85
 În vara anului 1989, Gorbaciov s-a adresat plenului parlamentar al Consiliului
European de la Strasbourg. Cu acea ocazie el a mers mai departe în repudierea doctrinei
Brejnev privind suveranitatea limitată. A admis că nu exista un sistem social imuabil şi a
sugerat că astfel de transformări ar putea avea loc şi în Europa de Răsărit. Declaraţia lui
Gorbaciov de la Strasbourg a fost larg interpretată ca o lumină verde dată reformatorilor
din Europa de Răsărit în eforturile lor de a ajunge la un sistem multipartrinic şi la o
economie de piaţă, dar mai ales a înlăturat teama de intervenţie a „fratelui mai mare“
pentru a pune capăt reformelor.
Contradicţiile şi limitele perestroicii au făcut ca sistemul politic să nu poată fi
reformat. Astfel că, între ceea ce şi-a dorit iniţiatorul reformelor în URSS şi ceea ce a
rezultat în final a fost o mare diferenţă. Voinţa de a permite o reală libertate de exprimare
în mass-media a antrenat nu numai o sporire a aspiraţiilor pentru libertate şi democraţie,
ci şi formularea de critici care n-au vizat numai birocraţia ci şi sistemul comunist însuşi,
exprimând preferinţa unui părţi a societăţii sovietice pentru o democratizare de tip
occidental. Or, M. Gorbaciov n-a avut în vedere modelul occidental, atunci când a lansat
conceptele de „Glasnost“ şi „Perestroika“. Pentru el acestea vizau o perfecţionare a
mecanismului social-economic comunist, şi nicidecum răsturnarea regimului politic. Până
în anul 1990, atât demersurile cât şi acţiunile politice ale lui Gorbaciov, pendulau între
hotărârea pentru reforme radicale şi teama că astfel de reforme vor prăbuşi sistemul
comunist.
Pe măsură ce lupta politică între reformatori şi nomenclaturişti s-a intensificat
Gorbaciov a înţeles că trebuie să meargă mai departe. La 2 iulie 1990 el afirma că „însăşi
logica perestroicii, dificultăţile din domeniul economic şi social ne obligă să schimbăm în
mod fundamental sistemul economic. Este vorba de elaborarea unui nou model economic
diversificat, cu forme diferite de gestiune şi proprietate, dotat cu o infrastructură
modernă“ (3; 243).
Întreaga filozofie a comunismului, aşa cum existase ea de şapte decenii a suferit un
declin rapid, ca rezultat al recunoaşterii oficiale a eşecului istoric al sistemului existent.
Triumful filozofiei revizioniste a declanşat un proces de eliberare a naţionalismului şi a
confruntărilor interetnice. A spulberat mitul poporului sovietic. Discursul optimist
consacrat poporului sovietic, internaţionalismului şi progreselor lui, s-a frânt, în 1986,
sub lozinca: Kazahstanul pentru Kazahi“ (4; 55).
Anul 1990 a fost anul în care creşterea frământărilor păreau să ducă la punerea în
discuţie a Perestroicii ca urmare a resurgenţei sentimentelor naţionale fapt pe care M.
Gorbaciov nu l-a prevăzut în planul său de redresare a URSS. Confruntări interetnice au
izbucnit în Azerbadjan, Nagorno-Karabakh, Kirghizia, Moldova, iar conflictele naţionale
ameninţau coeziunea URSS. Lituania s-a declarat independentă în martie 1990. I-au
urmat imediat Estonia, Letonia, Georgia şi Armenia. Alte republici s-au proclamat
suverane: Federaţia Rusă, Azerbadjan, Uzbekistan, Turkmenia, Tadjikistan, Moldova,
Bielorusia, Ucraina. Legile URSS nu mai erau respectate, conducătorii republicilor
cereau ca recruţii să nu mai fie încorporaţi în armata URSS.
Conştient de pericol, Mihail Gorbaciov a propus în februarie 1990 un nou tratat
stabilind o confederaţie pentru a evita secesiunile. Congresul delegaţilor poporului
acceptă proiectul unui referendum cu privire la apartenenţa la Uniune, care ar fi trebiut să
aibă loc în primăvara lui 1991. Instaurarea unei puteri prezidenţiale a cântărit foarte mult
în evoluţia rapidă a problemei naţionale. Preşedintele Uniunii Sovietice concentra toate

86
puterile Sovietului Suprem şi ale preşedintelui său şi acest lucru a însemnat deposedarea
republicilor de autoritatea lor în favoarea puterii centrale şi va duce la o şi mai mare
contradicţie între puterea centrală şi republici.
Economia Sovietică a continuat să-şi înrăutăţească starea. Toate reformele preconizate
până atunci de Gorbaciov nu au reuşit decât să sporească lipsurile dezorganizând
angrenajele tradiţionale fără a fi înlocuite cu noi circuite. Această situaţie a generat
frământări sociale şi greve. Acest lucru îl va determina pe Gorbaciov să treacă la măsuri
radicale care anunţau moartea sistemului economic socialist. Plenara din februarie 1990 a
aprobat abandonarea rolului conducător al partidului introducând astfel multipartidismul şi
trecerea la un regim prezidenţial democratic. În momentul în care M. Gorbaciov şi-a sporit
prerogativele o parte din radicalii reformişti se vor distanţa şi apoi îl vor părăsi.
În decembrie 1990, E. Şevarnadze şi-a dat demisia din funcţia de ministru de externe
pentru a protesta împotriva avansării către dictatură în URSS. (5; 168). La rândul lui, B.
Elţîn a criticat în Parlament sporirea prerogativelor preşedintelui URSS. Imperiul sovietic
ajunsese la o răscruce. Noul proiect de Uniune era menit să evite dezintegrarea URSS,
însă imperiul era în descompunere. Puciul conservator (18-21 august 1991) nu va putea
schimba destinul istoric al ultimului imperiu de tip clasic din lume.
Anunţarea trecerii la economia de piaţă şi abandonarea principiului luptei de clasă au
precipitat lucrurile. Nomenklatura n-a mai suportat să vadă atingerile aduse principiilor
fundamentale ale marxismului. Îl consideră pe M. Gorbaciov personal responsabil de
prăbuşirea regimului şi destrămarea statului sovietic. Considerând că acesta nu mai este
demn de a fi şeful statului sovietic, ea consideră că trebuie înlăturat. Adepţii menţinerii
regimului comunist şi a imperiului sovietic au început prin a-l izola pe M. Gorbaciov de
principalii săi sprijinitori în reformarea sistemului.
Lovitura de stat se pregăteşte aproape pe faţă. Aceasta are loc efectiv pe 19 august
1991 cu o zi înainte de ziua în care trebuia semnat noul tratat asupra Uniunii. Autorii
loviturii de Stat l-au reţinut pe Gorbaciov în reşedinţa sa de vacanţă de la Foros
(Crimeea) şi „l-au declarat incapabil să-şi asume funcţiunile din motive de sănătate“ (5;
165). Au numit în fruntea statului pe vicepreşedintele URSS Ghenadi Ianaev şi au
organizat un „Comitet de stat pentru starea de urgenţă“ format din miniştri conservatori
(apărare, interne, economie, etc) şi şeful KGB. Puciştii sperau ca populaţia să-i urmeaze
şi au mizat pe fragilitatea ataşamentului acestuia faţă de democraţie. Ori, imediat după
anunţarea publică a puciului preşedintele Federaţiei Ruse, Boris Elţîn, a făcut apel la
rezistenţă şi a cerut armetei să se alieze cu populaţia pentru a face să eşueze „lovitura de
stat reacţionară“.
Rezistenţa condusă de B. Elţîn a descumpănit pe pucişti care au fost incapabili să
controleze situaţia. Ciocnirile dintre forţele de ordine şi populaţia ieşită în stradă pentru a
lupta contra restauraţiei dominaţiei regimului totalitar au condus la descompunerea
puterii puciştilor care vor fi arestaţi iar Gorbaciov în noaptea de 22 august 1991 a revenit
la Moscova şi şi-a reluat funcţiile. Nomenklatura care a sperat că prin această acţiune
poate să redea partidului comunist poziţia sa predominantă în societate a ajuns la alte
rezultate: Puciul a dat ultima lovitură regimului comunist şi a împins statul sovietic spre
implozie.
Ca un gest simbolic al victoriei forţelor reformatoare, pe 23 august mulţimea a
dărâmat statuia lui Dzerjinski, fondatorul poliţiei politice secrete (strămoaşa KGB-ului) şi
a cerut retragerea portretului lui Lenin din edificiile publice. Discreditarea partidului

87
comunist, vinovat de a fi încercat a da lovitura de forţă împotriva forţelor reformatoare a
fost totală. Câteva zile mai târziu M. Gorbaciov şi-a dat demisia din funcţia de secretar
general al P. C. U. S. după care a invitat C. C să se autodizolve. Partidul comunist a fost
interzis în armată şi în organismele statului. Pe 28 august 1991, Sovietul Suprem a
suspendat activităţile partidului comunist în întreaga Uniune Sovietică şi a decis să se
autodizolve.
S-a ajuns la un vid instituţional după dispariţia partidului comunist care deţinea

efectiv puterea. Pentru a-l umple a fost necesară elaborarea unei noi Constituţii. Până

la apariţia acesteia, trei noi instituţii au condus URSS-ul. Un Consiliu de Stat format

din conducătorii republicilor – coordona politica externă şi problemele interne

comune; un Comitet interrepublican compus din reprezentanţi ai tuturor republicilor

cu scopul de a coordona gestiunea şi reforma economiei şi un Consiliu al

reprezentanţilor poporului însărcinat cu elaborarea noii Constituţii a Uniunii. KGB-ul

a fost reformat în octombrie 1991 când a fost dizolvat, însă practic a fost transformat

pe trei servicii în viitor autonome: Serviciul Central independent de servicii, Serviciul

interrepublican de contraspionaj şi un Comitet de stat, pentru apărarea frontierelor.

Sfârşitul comunismului în istoria Rusiei a fost marcat de dizolvarea, în noiembrie

1991, a partidului comunist al Federaţiei Ruse. În toamna anului 1991 n-au mai existat

partide comuniste în URSS.

Moartea URSS a survenit nu mult timp după decesul partidului comunist. Puciul ca şi
în cazul regimului comunist a avut pentru Uniune aceleaşi efecte dizolvante. În
săptămânile care i-au urmat, toate republicile, şi-au afirmat dorinţa desfacerii legăturilor
care le uneau cu puterea federală. Pe 17 septembrie 1991 cele trei republici baltice au fost
admise la ONU.
În contextul afirmării tot mai accentuate a autorităţii republicilor a fost elaborat
acordul care a dat naştere unei Comunităţi economice. Acordul s-a semnat la 18
octombrie 1991 de opt republici, mai puţin ţările baltice, Ucraina, Moldova, Georgia şi
Azerbadjan. În acest timp Consiliul de Stat a pregătit un proiect de tratat pentru o Uniune
politică pe baze federale. Puterea centrală în acest proiect nu mai exercita decât funcţiile
delegate de Statele membre, iar aceste funcţii s-ar reduce la diplomaţie şi apărare.
Cel care a dat lovitura de graţie URSS-ului definitivând prăbuşirea ei a fost
preşedintele Federaţiei Ruse, Boris Elţîn care la 8 decembrie 1991 împreună cu
preşedintele Ucrainei şi a Belarusului, a decis să creeze o „Comunitate a Statelor

88
Independente (CSI) la care vor putea adera şi alte republici şi în cadrul căruia ele îşi
coordonau politica monetară şi economică. Pe 14 decembrie alte cinci republici din Asia
Centrală s-au raliat la CSI, curând imitate de Moldova şi Armenia. Pe 17 decembrie 1991
Boris Elţîn şi Mihail Gorbaciov au anunţat dizolvarea oficială a URSS, începând cu 31
decembrie 1991. URSS-ul a fost înlocuit de CSI dominată de Rusia. Luând act de
pierderea puterii sale, Mihail Gorbaciov şi-a anunţat demisia la televiziune pe 25
decembrie 1991. El recunoştea oficial moartea URSS. În fapt atât comunismul cât şi
imperiul nu mai existau de câteva luni, iar ultimele sale vestigii erau pe cale de dispariţie.

2. Sfârşitul comunismului în Europa de Est

Triumful filozofiei revizioniste la Kremlin a afectat nu numai imperiul ci şi întreaga

comunitate a „naţiunilor socialiste“care alcătuiau blocul sovietic. Noua poziţie sovietică a
avut un impact uriaş în Europa răsăriteană prin slăbirea forţelor conservatoare în
conducerile unor ţări ai căror lideri respingeau până şi ideea de reformă. Când Gorbaciov
a lansat conceptele de perestroika şi glasnosti ţările din blocul răsăritean n-au reacţionat
în aceeaşi manieră. Gustav Husak în Cehoslovacia, Nicolae Ceauşescu în România, Erich
Honeker în R. D. Germană au fost ostili oricărei schimbări. În Bulgaria, Tudor Jivkov a
acceptat o parte din reformele din domeniul economic însă le-a considerat foarte
periculoase pe cele din domeniul politicii. În Ungaria şi Polonia, perestroika a fost
depăşită constant prin interpretare şi manieră de acţiune.
Polonia a fost prima ţară din Europa de răsărit unde perestroika şi glasnosti-ul
gorbaciovist s-a transformat într-o revoluţie anticomunistă. Ieşirea nonviolentă a Poloniei
dintr-un regim totalitar bazat pe dictatura ideologică a partidului comunist a fost posibilă
datorită existenţei unor grupări atât printre elitele de la putere cât şi din opoziţie, care au
înţeles necesitatea compromisului. Adepţii reformelor din cadrul partidului comunist
polonez au reuşit la plenara din decembrie 1988 – ianuarie 1989 să schimbe cursul politic
al partidului de guvernământ.
A fost luată hotărârea de a introduce pluralismul politic, de a iniţia un dialog cu toate
forţele din societate pentru a depăşi criza. În februarie 1989 liderul comunist W.
Jaruzelski a iniţiat un dialog cu liderul mişcării Solidaritatea şi au convenit să se
organizeze alegeri parlamentare în care opoziţia putea dispune de 35% din locurile în
Dietă, iar în Senat alegerile vor fi libere. Se mai prevedea alegerea unui preşedinte al
Republicii de către cele două camere ale Parlamentului.
După o campanie electorală pasionantă dominată de candidaţii Solidarităţii alegerile
de la 4 şi 18 iunie 1989 se vor încheia cu o strivitoare victorie a opoziţiei. Comuniştii au
câştigat doar un singur fotoliu în Senat şi numai unul dintre cele 35% din locurile
Senatului. A fost nevoie de ajutorul Solidarităţii în al doilea tur de scrutin pentru a se
evita o criză majoră. Cele două camere îl aleg (cu o majoritate de un singur vot) pe
generalul W. Jaruzelski preşedinte al Republicii şi acesta este obligat să încredinţeze
conducerea guvernului unui membru al Solidarităţii, Tadeusz Mazowiecki. S-a format
astfel primul guvern necomunist al ţării după cel de-al doilea război mondial.
La următorul (şi ultimul) său Congres, în ianuarie 1990, partidul comunist din Polonia
s-a scindat, ambele formaţiuni nou apărute s-au botezat cu apelative de „Social-

89
Democrat“(6; 330). Însă acestea la un loc nu mai aveau decât 67. 000 de membri în raport
cu cele mai mult de două milioane de membrii cât număra partidul comunist. Se poate
spune din această perspectivă că în Polonia, comunismul a luat sfârşit printr-o
discreditare totală morală şi politică.
Într-o succesiune destul de rapidă, iniţierea revoluţiei radicale, paşnice, politice şi
legale spre democraţie şi drepturile omului a fost urmată şi apoi însoţită de o remarcabilă
convalescenţă a economiei poloneze. În vara anului 1990 guvernul polonez a trecut la
aplicarea „terapiei de şoc“ o trecere bruscă de la planificarea socialistă la deschiderea
pieţelor, impusă de ministrul de finanţe L. Belcerowicz. Costul imediat al „terapiei de
şoc“ a fost suportat de populaţie care a fost silită să se adapteze la o ambianţă cu „preţuri
din Lumea Întâi şi salarii din Lumea a Treia“. (6; 332)
În decembrie 1990 generalul Jaruzelski a demisionat. Alegerile prezidenţiale i-au dat
câştig de cauză lui Lech Walesa, după un al doilea tur de scrutin. Aceste alegeri şi
deznodământul lor au închis definitiv era comunistă din istoria Poloniei postbelice.
Deschiderea poloneză din anii 1988-1989 a avut un impact substanţial în întreaga
regiune. Speranţele au renăscut în Ungaria şi Cehoslovacia.
Abandonul comunismului în Ungaria s-a făcut sub presiunea a o parte din tinerii
comunişti maghiari. În mai 1988 a fost înlocuit J. Kadar din fruntea partidului comunist
cu o conducere colectivă în frunte cu Reszo Nyers. Secretar general al partidului a fost
numit K. Grosz o personalitate ştearsă curând contestată şi pusă în plan secund de aripa
reformatoare în frunte cu Imre Pozsgay. Ca şi Gorbaciov, Pozsgay şi-a menţinut
convingerile comuniste însă a tras o linie de demarcaţie clară între socialismul „uman“ şi
totalitarismul stalinist. Nyers, specialist în problemele economice, a pregătit un ansamblu
de măsuri care să ducă la economia de piaţă în Ungaria. În octombrie 1989 partidul
comunist a hotărât să-şi schimbe denumirea în Partidul Socialist Maghiar, renunţând la
ideologia lui bolşevică.
În anii 1988-1989, în Ungaria au apărut câteva partide politice importante: Federaţia
Tinerilor Democraţi (FIDESZ); Forumul Democratic; Alianţa Democraţilor Liberi;
Partidul Social-Democrat, Partidul Popular Creştin Democrat etc. Acestea au organizat, în
vara anului 1989 discuţii cu guvernul şi s-a ajuns la înţelegerea cu privire la organizarea
de alegeri în 1990. În primăvara anului 1990 au loc alegerile în Ungaria câştigate de
Forumul Democratic şi astfel comuniştii au fost răsturnaţi de la putere prin voinţa
societăţii. Acesta s-a pronunţat pentru construirea unui stat de drept, autoconducere
democratică, privatizarea întreprinderilor falimentare şi pentru trecerea mai rapidă la
economia de piaţă. Liderul Forumului Democratic, J. Antall a devenit prim-ministru şi a
format un guvern de coaliţie în care au mai intrat Partidul Independent al Micilor
Proprietari. În august a fost ales preşedinte al Republicii Ungaria Arpad Goncz, lider al
Alianţei Democraţilor Liberi. Astfel în Ungaria s-a pus capăt dictaturii comuniste.
Reformele economice promovate în anii ’70-’80 au pregătit, în mare măsură, trecerea
accelerată la economia de piaţă. Din primele luni ale anului 1900 statul a sistat investiţiile
în agricultură. Întreprinderile industriale au trecut la un rapid proces de privatizare.
În Cehoslovacia prăbuşirea regimului comunist s-a făcut prin ceea ce istoricii şi
opinia publică au denumit „revoluţia de catifea“. Radicalizarea opoziţiei faţă de regimul
comunist a devenit vizibilă încă din ianuarie 1989 când au fost organizate demonstraţii
pentru comemorarea liderului studenţesc Jan Palach, care îşi dăduse foc, în semn de
protest, cu douăzeci de ani în urmă. În iunie un grup de intelectuali, în frunte cu V. Havel,

90
a redactat un memoriu intitulat – Doar câteva propoziţii – prin care cereau
democratizarea imediată a ţării.
În tot timpul verii anului 1989 demonstraţiile din pieţele şi de pe străzile oraşelor din
Ceho-Slovacia au continuat. Scânteia care a aprins butoiul cu pulbere a constituit
intervenţia în forţă a poliţiei la 17 noiembrie 1989, pentru a înlătura o manifestaţie a
studenţească neviolentă. Grevele şi mitingurile s-au generalizat în Cehoslovacia. La 25
noiembrie 1989 conducerea comunistă a demisionat în bloc însă schimbările cosmetice n-
au convins pe nimeni. Sute de mii de oameni s-au adunat iar în Piaţa Wenceslav(…) ca
să-i asculte pe Vaklav Havel şi Alexandru Dubcek denunţând încercările neostaliniştilor
de a rămâne la putere. (2; 192) În zilele următoare opoziţia s-a cristalizat în două alianţe:
Forumul Civic la Praga şi Publicul Slovac Împotriva Violenţei la Bratislava. Într-un
document elaborat de Forumul Civic se insista pe separarea puterilor în stat, dezvoltarea
unei economii de piaţă fără intervenţie birocratică.
Greva generală din 27 noiembrie 1989 a paralizat conducerea politică şi a obligat
guvernul să accepte cererile opoziţiei. La 29 noiembrie Adunarea Federală a abolit
prevederea constituţională ce asigura partidului comunist rolul conducător în societate.
După două remanieri, sub presiunea străzii s-a format, la 10 decembrie 1989, o coaliţie
guvernamentală cu o majoritate necomunistă. La 29 decembrie fondatorul Forumului
Civic a fost ales preşedinte al Cehoslovaciei.
La 4 decembrie 1989 la Moscova a avut loc o întâlnire a Pactului de la Varşovia.
Kremlinul a recunoscut oficial că invadarea Cehoslovaciei în august 1968 a fost ilegală şi
a repudiat doctrina Brejnev. S-a dat lumină verde forţelor revoluţionare pentru a înlocui
comunismul nu numai în Cehoslovacia ci şi în celelalte ţări satelit.
Prăbuşirea comunismului în Germania de Est a venit ca o consecinţă logică a
evenimentelor care se succedau cu repeziciune în blocul sovietic dar mai ales ca urmare a
hotărârii Moscovei de a nu mai ajuta regimurile comuniste neostaliniste aflate în
profundă criză de sistem. În ciuda marşurilor şi mitingurilor cu grijă orchestrate de liderii
comunişti est-germani în frunte cu Erich Honecker nemulţumirea faţă de regim creştea,
începând cu vara anului 1989, pe zi ce trecea. În Berlinul de Est, Dresda, Leipzig
protestatarii s-au încăierat cu forţele de ordine.
Liderul comuniştilor est-germani a respins mişcarea de reformă iniţiată de M.
Gorbaciov subliniind pe de o parte diferenţele de situaţie dintre URSS şi RDG, iar pe de
alta imposibila corelaţie dintre liberalizarea sistemului şi reuşita economică. Pentru a
scăpa de presiunea lui M. Gorbaciov, Honecker a adoptat tactica „paşilor mărunţi“.
Aceasta nu mai era adecvată în împrejurările descătuşării energiilor unor societăţi ţinute,
decenii în şir, sub presiuni şi teroare. Ca şi în Cehoslovacia, liderii est-germani şi-au dat
seama că de vreme ce sovieticii nu numai că nu mai agreau folosirea violenţei pentru
înnăbuşirea nemulţumirilor ci chiar o descurajau, ei vor trebui să sacrifice pe duri şi să
promită lansarea imediată a unor reforme generale.
La 18 octombrie 1989, la doar câteva zile după „sărbătorirea celei de-a 40-a aniversări
a creării RDG“, CC al P.S. Unit German l-a eliberat din funcţie pe Erich Honecker şi l-a
ales pe Egor Krenz. Noul secretar general s-a angajat la o serie de reforme. Însă pentru el,
ca pentru întreaga conducere a PSUG, era clar că mergerea cu reformele până la
organizarea de alegeri libere şi la reformarea sistemului politic, acestea ar fi dus imediat
la dispariţia regimului comunist şi la RDG ca stat. În această privinţă un jurnalist vest-
german scria: „Doar socialismul prusac sprijină pretenţia Berlinului de Est la un stat

91
separat. Renunţând la aceasta, nu mai exista nici o raţiune de a fi a Germaniei Răsăritene.
Să permitem astăzi alegeri libere şi mâine vom putea la fel de bine să sărbătorim
anschluss-ul cu Germania de Vest. (2; 188)
La sfârşitul lunii octombrie şi începutul lunii noiembrie sute de mii de protestatari
cereau, în principalele oraşe est-germane, legalizarea mişcărilor de opoziţie, separarea
puterilor între stat şi partidul comunist, libertatea cuvântului, alegeri libere şi desfinţarea
STASI. La 7 noiembrie 1989 întregul Birou Politic al PSUG a demisionat, iar la 9
noiembrie „Zidul Berlinului“ – expresia materială a războiului rece, a fost dărâmat. În
faţa unei impresionante mulţimi de est şi vest-berlinezi, adunată la primăria Berlinului de
Vest, cancelarul H. Kohl a afirmat: „Vreau să le spun tuturor celor din Republica
Democrată Germană: suntem cu voi, suntem şi rămânem o singură naţiune. Suntem un
singur popor“. (2; 189)
La jumătatea lunii noiembrie 1989 un Congres extraordinar al PSUG a recunoscut
falimentul partidului. În încercarea de a se salva, aripa reformistă a schimbat denumirea
partidului în Partidul Socialismului Democratic şi l-a ales în fruntea sa pe avocatul
Gregor Gyse. Acesta considera că partidul trebuia să rupă cu moştenirea stalinistă şi să se
angajeze spre valorile pluralismului şi a democraţiei. Nemulţumirea populaţiei era atât de
mare încât, în decurs de câteva luni, chemarea la unificarea germană a căpătat o
dimensiune naţională, partidele de opoziţie fiind de acord cu accelerarea acestui proces.
În lipsa sprijinului extern în Germania de Est „comunismul s-a prăbuşit jalnic şi neplâns
de nimeni“. (2; 191)
În Bulgaria, pentru început, liderul comunist Todor Jivkov a reuşit, prin manevre
abile, să lase impresia că va imita politica de reforme iniţiată de Mihail Gorbaciov. În
vara anului 1987 a declarat că atotputernicia unui singur partid va lua sfârşit şi că este
nevoie de „un model nou al socialismului“ de reforme economice şi administrativ-
teritoriale. Printr-o rezoluţie a Biroului Politic al partidului comunist au fost îndepărtate
portretele lui T. Jivkov din locurile publice.
În 1988 s-a lansat un grup neoficial pentru drepturile omului. Deşi liderii acestuia au
fost arestaţi sau exilaţi în primăvara anului 1989, grupul a căpătat o audienţă mai mare,
din el desprinzându-se un sindicat independent şi alte nouă organizaţii dizidente. În vara
anului 1989 situaţia din Bulgaria s-a înrăutăţit şi poziţia liderului comunist bulgar este în
pericol sub presiunea populaţiei nemulţumite. Pe 10 noiembrie 1989 Tudor Jivkov, a fost
înlocuit cu un grup de „aparatnici“ în frunte cu Petar Mladenov. Noul lider, agreat de
Moscova, a anunţat începerea de reforme pentru ca Bulgaria să devină, în scurt timp, „o
ţară modernă, democrată şi de drept“ (2; 196).
După căderea lui T. Jivkov la Sofia şi alte oraşe au avut loc mari demonstraţii de
stradă, în care se cerea înlăturarea dictaturii şi trecerea la un sistem multipartidic. La 13
decembrie 1989 C. C al partidului comunist a hotărât să-l elimine din rândurile sale pe T.
Jivkov iar în ianuarie 1990 acesta a fost pus sub arest la domiciliu. Ulterior partidul
comunist din Bulgaria şi-a schimbat numele în Partidul Socialist Bulgar, ca o despărţire
simbolică de dogmele leniniste.
La începutul anilor ’90 Albania rămăsese singura „pepinieră“ a stalinismului în
Europa. Deşi Ramiz Alia i-a succedat în fruntea statului şi a partidului comunist lui E.
Hodja în acelaşi an în care M. Gorbaciov venea la putere la Moscova, acesta a respins

Unire în limba germană.

Securitatea est-germană, una din cele mai nepopulare poliţii politice secrete.

92
ideea de reformă a regimului, considerând-o nerelevantă pentru Albania. Forţată de
împrejurări, conducerea comunistă a procedat la o serie de deschideri. În ianuarie 1990 s-
a hotărât o relaxare în domeniul conducerii economice, mai ales în agricultură şi în ceea
ce priveşte drepturile omului. A permis cetăţenilor să călătorească în afară şi s-a abrogat
interzicerea religiei. Albania a restabilit relaţiile diplomatice cu Moscova, Bonn-ul şi
capitalele est-europene, ieşind, astfel, din autoizolare.
Conducerea albaneză a renunţat la stalinism, însă nu şi la marxism-leninism şi a
acceptat sistemul multipartidic. Partidele politice şi ziarele de opoziţie s-au impus în
societate rapid. Lider al opoziţiei a devenit Sali Berisha. Primele alegeri libere se
desfăşoară în primăvara anului 1991, iar în iunie s-a constituit primul guvern de coaliţie
care-i cuprindea şi pe comuniştii botezaţi acum socialişti. (2; 196)
În România, spre deosebire de alte ţări ale blocului sovietic, comunismul a fost
înlăturat printr-o luptă deschisă, violentă. Lipsa unei opoziţii reale în interiorul partidului
comunist a făcut ca în România să nu poată avea loc o tranziţie paşnică de la comunism
la democraţie.
După venirea lui Gorbaciov la putere în URSS, Nicolae Ceauşescu a început să fie tot
mai izolat în plan extern. După schimbările de politică externă de la Moscova şi
adoptarea unui alt comportament al Kremlinului faţă de ţările din blocul răsăritean,
politica de autonomie şi poziţia de rebel pe care statul român o avea faţă de URSS n-au
mai impresionat Occidentul şi acest lucru a început să se simtă. În 1988 clauza naţiunii
celei mai favorizate care se acorda de SUA României în baza Amendamentului Jackson-
Vanick n-a mai operat datorită politicii regimului de îngrădire a emigrărilor şi a încălcării
tot mai mult a drepturilor omului. Liderul comunist român, cu vanitatea-i cunoscută, a
denunţat clauza, înainte de publicarea oficială a hotărârii SUA şi fără să informeze
conducerea partidului sau pe primul ministru.
Grăitor pentru irealismul cu care Nicolae Ceauşescu acţiona în sistemul relaţiilor
internaţionale la sfârşitul deceniului nouă a fost şi poziţia sa în cadrul ţărilor socialiste. La
jumătatea anului 1989, în consfătuirea statelor participante la tratatul de la Varşovia,
liderul comunist de la Bucureşti a condamnat „rapida alunecare a socialismului din toate
ţările europene pe panta prăbuşirii şi a cerut măsuri urgente pentru salvarea lui în
Polonia“. (7; 292)
Pe plan intern, cu cât situaţia populaţiei se înrăutăţea, cu atât mai mult creştea poziţia
fermă de singur apărător al socialismului pe care o afişa Partidul Comunist din România.
Toată toamna anului 1989 s-au desfăşurat şedinţe la nivel central „cu factorii de
răspundere“ din ministere, mari întreprinderi, de la sindicate, pentru „strângerea
rândurilor“. Scrisoarea adresată, la începutul lui martie 1989, de şase foste cadre de vârf
ale Partidului Comunist din România lui Nicolae Ceauşescu n-a avut nici un ecou. Nici
chiar la cel de-al XIV-lea Congres al partidului, în ultimul ceas, n-a fost schiţată vreo idee
de reformă, o ameliorare în privinţa libertăţilor cetăţeneşti, a nivelului de trai.
Conducerea partidului a insistat pe ideea de austeritate, pe construirea de noi şi mari
obiective industriale etc.
Pe durata Congresului partidului, izolarea României Socialiste a fost scoasă în
evidenţă de absenţa delegaţiilor partidelor „frăţeşti“ din Ungaria, Italia şi spre
surprinderea comuniştilor de la Bucureşti, din RDG. „Cu mai puţin de două luni în urmă,
Germania Răsăriteană fusese susţinătorul cel mai apropiat a lui Ceauşescu în refuzul lui

93
hotărât de a accepta reforme. Între timp, echipa E. Honecker fusese debarcată şi
Germania de Est luase drumul reformelor.
Revoluţia română a izbucnit la Timişoara. Scânteia a fost aprinsă de pastorul reformat
al Bisericii calviniste L. Tokes şi o parte din credincioşii săi. Actul de nesupunere civică
al pastorului reformat a generat o revoltă a nemulţumiţilor din Timişoara care a fost
reprimată, la 17 decembrie 1989, de către forţele de securitate. Nicolae Ceauşescu n-a
fost dispus să urmeze modelul est-german de a se abţine de la utilizarea forţei şi va folosi
orice mijloc pentru a rămâne la putere.
La 18 decembrie, zeci de mii de muncitori timişoreni au organizat proteste paşnice în
curţile fabricilor, iar la 20 decembrie s-au revărsat pe străzi şi au pus efectiv capăt
stăpânirii regimului comunist în oraş. Mulţimea a proclamat Timişoara oraş liber, iar
aceasta s-a întâmplat cu două zile înainte ca Nicolae Ceauşescu să fugă din Bucureşti. (8;
198)
Sfidând gravitatea situaţiei, Ceauşescu a făcut o scurtă vizită în Iran. La întoarcere a
făcut o cascadă de greşeli care au grăbit sfârşitul regimului comunist. Necunoscând starea
de spirit din ţară şi crezând că se bucură de asentimentul populaţiei, a condamnat pe
manifestanţii timişoreni, calificând demonstraţiile drept „fasciste“, iar pe participanţii la
aceasta drept „huligani“inspiraţi de iredentismul maghiar. Greşelile au culminat cu
organizarea unui miting de sprijin în dimineaţa zilei de 21 decembrie. A fost momentul în
care mulţimea a rupt „bariera psihologică“ şi a condamnat politica regimului comunist.
Ceauşescu a fost huiduit. După spargerea mitingului, grupuri masive de manifestanţi au
rămas în Piaţa Universităţii ridicând o baricadă. Forţele de securitate şi miliţie, sprijinite
de unităţi ale armatei, au încercat să spargă baricada şi să împrăştie pe demonstranţi.
Acest lucru a fost reuşit după miezul nopţii, după ce în rândul manifestanţilor au căzut
morţi şi răniţi.
A doua zi, mulţimea s-a adunat din nou în Piaţa Universităţii. Sub presiunea mulţimii
Nicolae Ceauşescu, cu o parte din apropiaţii săi, a părăsit sediul C. C al P. C din România
la bordul unui elicopter. În cele din urmă cuplul dictatorial a fost capturat şi ţinut într-o
unitate militară din Târgovişte. Un tribunal improvizat a acuzat pe soţii Ceauşescu de
genocid şi subminarea economiei naţionale, şi executaţi „în ziua de Crăciun a anului
1989“. (8; 200)
În aceeaşi zi s-a format Frontul Salvării Naţionale care a ales în fruntea sa pe Ion
Iliescu, un opozant al cuplului Ceauşescu. România a încetat să mai fie o democraţie
populară după dispariţia partidului comunist, iar partidele istorice au fost reînfinţate. A
început drumul de tranziţie spre o societate democratică.

Bibliografie

1. Henry Kissinger, Diplomaţia, Traducere din lb. engleză: Mircea Ştefancu, Radu
Paraschivescu, Bucureşti, 1998.
2. Vladimir Tismăneanu, Reinventarea politicului. Europa Răsăriteană de la Stalin la
Havel, Polirom, Iaşi, 1997.
3. Mihail Gorbaciov, Memorii, Nemira, Bucureşti, 1994.

94
4. Hélene Carrere d’Encausse, Triumful naţiunilor sau sfârşitul imperiului sovietic, în
româneşte de Sofia L. Oprescu, Bucureşti, 1993.
5. Pierre Milza, Serge Berstein, Istoria secolului XX. În căutarea unei noi lumi. (1973
până în zilele noastre), vol. 3, Bucureşti, 1998.
6. Joseph Rothschild, Istoria politică a Europei Centrale şi de Est după al Doilea
Război Mondial, Bucureşti, ediţia a-II-a, 1997.
7. Titu Georgescu, România între Yalta şi Malta, Bucureşti, 1993.
8. Dennis Deletant, România sub regimul comunist, Fundaţia Academia Civică, 1995.

95