UNIVERSITATEA CREȘTINĂ ”DIMITRIE CANTEMIR” BUCUREȘTI

FACULTATEA DE ISTORIE
DEPARTAMENTUL DE ISTORIE, RELAȚII INTERNAȚIONALE ȘI DIPLOMAȚIE

ISTORIE UNIVERSALĂ CONTEMPORANĂ (II)

NOTE DE CURS

Prof.univ.dr. IOAN CHIPER

BUCUREȘTI, 2012

1
 Obiectivele cursului:

Istoria universală contemporană II este o disciplină obligatorie, pentru studenţii

Facultăţii de Istorie care își propune să analizeze și să explice dezvoltarea economico-socială,
politică, militară, culturală etc. a omenirii pe baza cercetărilor istoriografice, a literaturii de
specialitate, inclusiv a cercetărilor proprii, a ceea ce este general și specific în istoria lumii din a
doua jumătate a secolului XX-lea și până la în primul deceniu din secolul XXI. A fost jumătatea
de secol a Războiului Rece. A început cu subjugarea totală a Germaniei și Japoniei și s-a
finalizat cu dezintegrarea Uniunii Sovietice. Fenomenele şi procesele economice, sociale,
politice, militare, culturale, mentalitățile, tradițiile istorice etc. sunt urmărite prin metode și
mijloace specifice cercetării științifice, adaptate contextului internațional în care au avut loc și
abordate pe baza unor date şi fapte certe, în conexiunea lor firească. Expunerile vor urmări
stimularea interesului studenţilor pentru abordarea critică a fenomenelor și proceselor extrem de
complexe cunoscute de societatea umană în perioada Războiului Rece, a confruntărilor de ordin
ideologic, economic, politic și militar care au dominant acțiunea umană în perioada istorică
studiată, istoria derulării unui fenomen extrem de confuz, care a marcat în mod esențial relații
internaţionale. Se va apela la izvoare de primă importanţă care sunt interpretate riguros, potrivit
normelor recunoscute şi larg acceptate.

Competenţele conferite:
După parcurgerea şi absolvirea cursului, studentul va reuşi să cunoască şi să identifice
particularităţile, dar şi aspectele comune din istoria contemporană a diferitelor regiuni,
subcontinente, continente și a lumii în ansamblul ei. Va dobândi capacitatea de a evalua tipul de
impact pe care l-au avut factorii de ordin economic, social, politic, diplomatic, militar, cultural,
religios etc. asupra istoriei contemporane a omenirii. Va dobândi deprinderea de a interpreta
critic multitudinea de izvoare referitoare la epoca contemporană şi va căpăta discernământul
necesar de a sesiza şi evalua realizările certe ale istoriografiei româneşti şi străine. Va dobândi
capacitatea de a investiga, individual sau în echipă, şi de a interpreta, în conexiunea lor, procese
şi fenomene ale istoriei contemporane universale. Va putea analiza şi evalua impactul acţiunii
marilor puteri sau grupări de state, organizații și organisme internaționale, fenomene și curente
politice și ideologice sau personalităţi asupra evoluției istoriei universale contemporane.

Resurse şi mijloace de lucru:

Studenţilor li se pun la dispoziţie „Note de curs”, documente şi materiale care sunt
utilizate pentru dezvoltarea capacităţii de interpretare şi valorificare a informaţiilor pentru
elaborarea unor proiecte şi a lucrării de licenţă, precum şi un material sinteză postat pe internet.
În orele de lucru cu studenţii sunt prezentate expuneri active, însoţite de dezbateri teoretice şi
practice menite a-i familiariza cu problematica rezervată studiului individual.

Structura cursului:
De-a lungul celor 14 săptămâni vor fi abordate în cadrul unităţilor de studiu:

2
1. Organizarea postbelică a lumii. Conferinţa de Pace de la Paris din 1946-1947.
2. Consolidarea regimurilor politice de tip sovietic în statele socialiste și expansiunea
comunismului în lume.
3. Războiul Rece.
4. Crizele din statele socialiste.
5. Criza sistemului colonial de pe glob. Lumea a III-a şi Mişcarea de nealiniere.
6. Reconstrucţia economică a lumii occidentale după cel de al doilea război mondial.
7. Viaţa politică postbelică din principalele ţări ale lumii.
8. Construcţia unităţii europene.
9. Criza comunismului în U.R.S.S.
10. Prăbuşirea comunismului în Europa de Est.
11. Evoluţii culturale şi spirituale după cel de al Doilea Război Mondial.

Teme de control:
Conform calendarului disciplinei, acestea vor avea următoarele subiecte:
o Organizarea postbelică a lumii .
o Instaurarea comunismului în statele din sfera de control sovietică.
o Crearea blocurilor militare NATO și OTV.
o Războiul Rece și consecințele asupra sistemului mondial.
o Criza colonialismului și mișcarea de nealiniere.
o Construcția Uniunii Europene.
o Crizele și conflictele Războiului Rece
o Criza comunismului.
o Căderea regimurilor comuniste în Europa.
o Caracteristici culturale şi spirituale din a doua jumătate a secolului XX.

Bibliografie recomandată pentru studiul individual:

Istoria românilor, vol. VIII, România întregită (1918-1940), (coord. Ioan Scurtu),
Bucureşti, 2003; vol. IX, România în anii 1940-1947, (coord. Dinu C. Giurescu), Bucureşti,
2008.
Larousse, Istoria universală, vol III, Evoluția lumii contemporane, București, Editura
Univers Enciclopedic, 2006.
Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria secolului XX, vol.II, București, Editura ALL, 1998.
Zorin Zamfir, Istoria universală contemporană, București, Editura Oscar Print, 1999.
Joseph S. Nye, Descifrarea conflictelor internaționale, București, Editura Antet, f.a.
Constantin Hlihor, Istoria secolului XX, București, Editura Comunicare.ro, 2002.
Gavriil Preda, Istoria Europei şi a Uniunii Europene, Editura Universităţii “Petrol Gaze”
din Ploieşti, 2005.
André Fontaine, Istoria Războiului Rece, Bucrești, Editura Militară, 1992-1994.
Hobsbawm, Eric, Secolul extremelor, Bucureşti, Editura Lider, 1998.
Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, Iași, Institutul European, 1998.

3
 Dumitru Preda, Mihai Retegan, 1989. Principiul dominoului, București, Editura Fundației
Culturale Române, 2000.
Peter Calvocoresi, Politica mondială după 1945, București, Editura ALLFA, 2000.

Metoda de evaluare :
Examen scris, pe baza unor subiecte care să permită evaluarea corectă şi exactă a
cunoştinţelor şi aptitudinilor dobândite pe parcursul semestrului (pondere 60%). Se iau în
considerare şi participarea la activităţile tutoriale şi rezultatele obţinute la temele de control pe
care le-a efectuat.

Conţinutul unităţilor de învăţare :

1 Organizarea postbelică a lumii. Conferinţa de Pace de la Paris din 1946-1947.

2 Expansiunea comunismului în lume.
3 Războiul Rece.
4 Consolidarea regimurilor politice de tip sovietic în statele socialiste
5 Crizele din statele socialiste.
6 Criza sistemului colonial de pe glob.
7. Lumea a III-a şi Mişcarea de nealiniere.
8 Reconstrucţia economică a lumii occidentale după cel de al doilea război mondial.
9 Viaţa politică postbelică din principalele ţări ale lumii.
10 Evoluţia vieţii politice din lumea liberă până la sfârşitul Războiului Rece.
11 Construcţia unităţii europene.
12 Criza comunismului în U.R.S.S.
13 Prăbuşirea comunismului în Europa de Est.
14 Evoluţii culturale şi spirituale după cel de al Doilea Război Mondial.

4
 Unitatea de studiu nr 1
Organizarea postbelică a lumii. Conferinţa de Pace de la Paris din 1946-
1947.

Introducere
La sfărșitul celui de-al doilea război mondial Europa era devastată și ruinată.
Printre învingători se află două state ce vor dicta de pe poziții de forță redesenarea
hărții politice a Europei și vor impune regulile pentru organizarea păcii: Uniunea
Sovietică și Statele Unite ale Americii.
Pacea a fost obiectul unor negocieri încă inainte de terminarea războiului. La
Ialta, in februarie 1945, Churchill, Roosevelt și Stalin s-au întâlnit pentru a discuta
situația de după război. În pofida unui climat cordial, între Aliați au apărut și o
serie de neînțelegeri: Stalin dorea să-și mărescă teritoriul și să își consolideze
poziția în Estul Europei; Churchill, neîncrezător, încerca să tempereze avântul
sovietic și era preocupat de menținerea coloniilor în Imperiul britanic; Roosevelt,
care încerca să împace cele două puncte de vedere, era de acord cu o decolonizare
accelerată și preconiza crearea unei Organizații a Națiunilor Unite pentru a înlocui
Societatea Națiunilor, care s-a dovedit a fi ineficientă. La Potsdam, neînțelegerile
s-au agravat, iar semnarea tratatelor de pace a amânată pentru mai târziu, din cauza
absenței unui acord imediat între marile puteri învingătoare. A fost înființat
Consiliul Miniștrilor Afacerilor Externe al marilor puteri, care avea misiunea de a
elabora proiectele tratatelor de pace cu statele foste aliate ale Germaniei naziste.
Conferința de Pace de la Paris din anii 1946-1947 a impus clauze foarte grele
statelor învinse și a aplicat pe scară extinsă regula conform careia învingătorul are
întotdeauna dreptate.
Obiectivele și competențele de învățare:
-de a prezenta rolul conferințelor interaliate din perioada războiului privind
organizarea postbelică a ordinii mondiale;
-de a explica cauzelor divergențelor ce au dus la confruntarea dintre foștii Aliați;
- de a analiza impactul neîntelegerilor dintre Marile Puteri asupra tratatelor de
pace.
- de a evidentia cauzele ce au dus la o confruntare atipică – război rece – intre
Marile Puteri,originile si evolutia noului tip de război.

Timpul alocat unității de studiu 6 ore

Conținutul unității de studiu

Crearea ONU

5
 Ideea de a stabili un sistem de securitate colectivă, mai eficient decât
Societatea Națiunilor a fost obiectul unor lungi și complicate negocieir între
marile puteri învingătoare.
Faptul că Societatea Națiunilor fusese un eșec notoriu, iar Uniunea
Sovietică se opunea categoric reconstituirii acesteia a fost lansată ideea de a se crea
o organizație complet nouă.
Inițiativa acestui demers a aparținut diplomației americane. După întâlnirea
dintre Churchill și Roosevelt de la începutul lunii ianuarie 1942, Statele Unite și
Marea Britanie au dat publicității ”Declarația Națiunilor Unite” care prevedea
crearea unui sistem de pace și securitate după război. Declarația a primit
confirmarea Uniunii Sovietice abia la Conferința de la Teheran din noiembrie
1943.
Pregătirea viitoarei organizații internaționale s-a făcut la Dumbarton Oaks,
unde au avut loc două conferințe. Prima s-a desfășurat între 21 și 28 septembrie
1944 și au participat experți americani, britanici și ruși, cea de a doua a avut loc
între 29 septembrie și 7 octombrie 1944. La aceasta au participat experți americani,
britanici și chinezi. Franța nu a participat întrucât guvernul francez condus de
generalul Charlles du Gaulle a fost recunoscut de jure abia la 23 octombrie 1944.
Au fost puse de acord pozițiile puterilor prezente asupra unui număr mare de
puncte: Organizația Națiunilor Unite urma să fie compusă dintr-o Adunare
Generală, un Consiliu de Securitate, un Secretariat, o Curte Internațională de
Justiție și de un Consiliu Economic și Social. S-a hotărât ca toate marile puteri
prezente la Dumbarton Oaks să fie membrii permanenți ai Consiliului de
Securitate, inclusiv Franța. Au rămas în suspensie două teme: problema votului și
chestiunea admiterii ca membrii ai ONU a celor 15 republici unionale sovietice,
poziția lor fiind similară în opinia Moscovei cu statelro membre ale
Commomwealth-ului. Puternica opoziție a Senatului american la ideea votului cu
majoritate simplă a dus la acceptarea soluției ca membrii permanenți să aibă drept
de veto. Sovieticii au respins propunerea americană conform căreia dacă o mare
putere membru permanent era implicată într-un conflict, respectivul stat să nu
poată uza de veto.
Au avut loc mai multe întâlniri internaționale: Conferința de la Ialta
(februarie 1945), Conferința de la San Francisco (25 aprilie-25 iunnie 1945) care
au finalizat documentele necesare pentru buna ființare a ONU.
Istoria ONU din primii doi de existență a fost extrem de decepționantă și
situația a demonstrat cât de rar s-a putut ajunge la condiția esențială a funcționării
organizației- unanimitatea marilor puteri.
Conferința de la Ialta

6
 A fost a doua întânire dintre ”cei trei mari” și s-a desfășurat între 2 și 12
februarie 1945. Conducătorii celor trei mari puteri au fost însosiți de câte cinci
persoane oficiale.Pe ordinea de zi au fost înscrise următoarele puncte:
- Înfrângerea Germaniei și scurtarea duratei războiului ( se avea în vederea
coordonarea operațiunilor militare între Aliați pentru a zdrobi cât mai rapid trupele
germane care rezistau în Cehoslovacia, Austria și Germania);
- Capitularea necondiționată a Germaniei,
- Problema reparațiilor de război (prevedea ca Germania urma să plătească
20 miliarde dolari la prețurile din 1938, din care 50% reveneau URSS);
- Conservarea păcii generale și a securității internaționale (a stabilit
Declarația Națiunilor Unite, lista statelor fondatoare ale ONU, data convocării
acestora la Conferința de la San Francisco);
- Declarația cu privire la Europa eliberată ( conținea prevederi privind
reconstrucția teritorială și politică a statelor europene);
- Problema criminalilor de război (s-a stabilit ca aceștia să fie judecați pe
teritoriul statelor unde au comis atrocitățile);
- Problema poloneză (a constituit una dintre cele mai controversate
chestiuni ale diplomației Aliaților);
- Problema intrării Uniunii Sovietice în război contra Japoniei (în
compensație pentru atacarea Japoniei, Uniunea Sovietică urma să revină la
granițele avute de Rusia țaristă înainte de războiul ruso-japonez din 1904-1905, să
anexeze jumătate din Insula Sahalin și arhipelagul Kurile în întregime);
- Situația din Iran (s-a discutat problema retragerii trupelor britanice și
sovietice din Iran, precum și folosirea resurselor petroliere iraniene);
- Cu privire la Iugoslavia (au recunoscut acordul Tito-Subasici);
- Au fost discutate probleme referitoare la: granița austro-iugoslavă, italo-
iugoslavă, bulgaro-iugoslavă, pretențiile teritoriale grecești asupra Bulgariei,
instalațiile petroliere din România etc.

Convorbiri sovieto-americane din mai –iunie 1945. Misiunea Hookins.

Henry Hopkins a purtat negocieri la Moscova între 25 mai și 7 iunie cu
scopul de a ameliora relațiile dintre SUA și URSS. Discuțiile s-au purtat pe trei
puncte principale: Polonia, Extremul Orient și crearea Consiliului de Control
pentru Germania. Stalin a reproșat americanilor următoarele:
-invitarea Argentinei la Conferința de la San Francisco;
- dorinţa Statelor Unite de a invita Franţa in Comisia de reparaţii. („El
considera că aceasta era o insultă la adresa Uniunii Sovietice; avînd in vedere că
Franţa făcuse pace separată cu Germania şi îşi deschisese frontierele germanilor.");
- oprirea brutală a furnizărilor către Rusia in baza acordului de
împrumut-închiriere după capitularea germană;
7
 - faptul că nici o navă germană nu fusese predată de occidentali Uniunii
Sovietice.
Hopkins şi ambasadorul Harriman au încercat să-1 liniştească pe Stalin. Cît
despre Argentina, ei au explicat că ţările Americii Latine nu acceptaseră admiterea
ăUcrainei:şi a Bielorusiei între Naţiunile Unite decât cu condiţia ca să fie admisă şi
Argentina. Stalin a pus capăt discuţiei, declarînd că această afacere aparţinea
trecutului. În privinţa Poloniei, Stalin a spus că se temea ca Anglia să nu facă din
ea, ca şi in perioada interbelică, o ţară ostilă URSS. El propunea ca din 20 de
miniştri, numai 4 să fie aleşi dintre polonezii de la Londra. S-a decis ca problema
să fie supusă unei noi.conferinţe a celor trei Mari Puteri, care să se ţină după data
de_15 iunie în regiunea Berlinului. În ceea ce priveşte Consiliul de Control aliat
din Germania, nu au, fost dificultăţi şi Stalin a anunţat că reprezentantul Rusiei va
fi nareşalul Jukov. În sfârşit, în ceea ce priveşte Japonia, Stalin a confirmat că
Rusia era dispusă să o atace, la 8 august, cu ondiţia ca China să accepte deciziile de
la Yalta asupra Manciuriei. El a declarat că dorea să se întîlnească.la Moscova, cel
mai târziu la 1 iulie, cu ministrul chinez al Afacerilor Externe, Sung. El accepta
ideea unui trusteeship al Statelor Unite, Chinei, Marii Britanii şi Uniunii Sovietice
asupra Coreei. Cerea, de asemenea, ca URSS să poată lua parte la ocuparea
Japoniei şi să dispună de o zonă de ocupaţie proprie. Hopkins a părăsit Moscova la
7 iunie pentru a se întâlni cu Eisenhower aproape de Frankfurt. S-a întors la
Washington la 12 iulie. A renunţat brusc la orice activitate publică şi a murit,la 30
ianuarie 1946.
Conform unei propuneri pe care Hopkins, i-o făcuse a doua zi după fun
eraliile lui Roosevelt, preşedintele Truman îl înlocui pe Stettinius din postul de
secretar de stat cu James Byrnes, care a depus jurămîntul la 3 iulie 1945.
Conferinţa de la Potsdam
Conferinţa, prevăzută in timpul convorbirilor dintre Hopkins şi Stalin, s-a
deschis la palatul Cecilienhof din Potsdam, pe 17 iulie 1945. Această conferinţă a
fost ultima întâlnire dintre;cei trei şefi de guvern şi, de asemenea, ultima care a
permis încheierea unor acorduri de o mare importanţă. Conferinţa nu s-a ocupat
deloc de problemele Extremului Orient, ci cu precădere de cele ale Europei şi, in
special, de viitoarele tratate de pace: ce procedură se va adopta in elaborarea lor?
Care vor fi bazele politice ale acestora?
La primul punct, delegaţia americană propunea crearea unui Consiliu al
miniştrilor Afacerilor Externe, a cărui primă reuniune urma să aibă loc la Londra,
in septembrie 1945. Consiliul urma şă fie compus din miniştrii american, britanic,
sovietic, francez şi chinez. Principala sa prerogativă trebuia să fie elaborarea
tratatelor de pace cu „sateliţii" Germaniei (Italia, România, Bulgaria, Ungaria şi
Finlanda), şi „propunerea de reglementări asupra problemetor teritoriale rămase
nerezolvate". Tratatul de pace cu Germania trebuia să fie pregătit ulterior. Cei
8
cinci membri nu trebuia să participe toti la reuniunile lui. Pentru sateliţii Germaniei
Consiliul va fi compus din membri reprezentanți ai statelor semnatare ale
conditiilor de capitulare impuse statului duşman în cauză. Pentru reglementarea
păcii cu Italia, Franta era considerată ca semnatară a conditiilor de capitulare
pentru Italia”. Această dispozitie excludea Franta de la elaborarea tratatelor de pace
cu ceilalti sateliti. S-a luat hotărârea de dizolvare a Comisiei Consultative
Europene.
Anglo-saxonii s-au plîns de situatia din Bulgaria şi din Romania, unde
guvernele nu erau democratice şi unde comisiile de control aliate practic nu
functionau, iar Uniunea Sovietică îşi exercita singură autoritatea. Stalin răspunse
printr-un contraatac, plîngîndu-se de situatia din Grecia, ocupată de britanici.
Problema principală era aceea a organizării de alegeri libere. Churchill condamna
faptul că membrii misiunii britanice la Bucureşti nu aveau libertate de circulatie.
,,În jurul lor pare să fi căzut o cortină de fier." Pe de altă parte, anglo-americanii
doreau să intre în posesia întreprinderilor industriale care le apartineau in Romania
sau să obtină o compensaţie. Sovieticii le confiscaseră, sub pretextul că acestea
erau proprietăti germane. Nici un acord nu a fost realizat asupra acestui punct. Au
fost numite două comisii de experți, una anglo-rusă şi cealaltă americano-rusă, În
legătură cu Germania, Conferinta de la Potsdam a definit principiile politice şi
economice care vor guverna tratamentul aplicat Gerrnaniei in timpul perioadei
initiale de control".
Acordul prevedea dezarmarea completă şi demilitarizarea Germaniei,
desființarea partidului national-socialist, abolirea legilor naziste, judecarea
criminalilor de război, epurarea membrilor partidului nazist, controlul
învătământului german. Se vor face eforturi de descentralizare şi de democratizare
a Germaniei şi nu se va înfiinta in viitorul imediat un guvern central german.
Nivelul productiei economice va fi sever controlat. În ceea ce privea reparăţiile,
URSS le prelua din propria sa zonă şi primea, in plus, din zonele occidentale, 15 %
din utilajele industriale utilizabile, in schimbul unor produse alimentare şi unor
materii prime in valoare echivalentă, precum şi 10 % o din utilajele care. nu erau
indispensabile supravieţuirii germanilor, fără contrapartidă. Sovieticii trebuia să
satisfacă cerinţele polonezilor asupra propriei lor părti de reparaţii de război. În
realitate, sovieticii au demontat şi unele uzine poloneze. Era stabilit şi un plan
pentru repartizarea, între cei trei aliati, a navelor de război `şi comerciale germane.
În ceea ce priveşte frontierele germane, anglo-saxonii au promis in timpul
conferinţei de pace să sprijine, transferul Kônigsbergului şi cel al: unei părti din
Prusia orientală către URSS. Ei nu şi-au luat însă nici un angajament de acest gen,
in legătură cu teritoriile situate la est de linia Oder-Neisse şi s-au multurnit să fie
de acord ca ele să fie provizoriu administrate de Polonia. Au mai fost tratate şi alte
chestiuni. URSS a cerut un trusteeship asupra Libiei italiene. Occidentalii au
9
refuzat.: Sovieticii doreau in acelaşi ţimp să controleze strîmtorile turceşti, S-a
hotărât pur şi simplu să fie revizuite acordurile de la Montreux.
La 25 iulie 1945, conferinţa a fost întreruptă, pentru că liderii britanici au
revenit la Londra pe timpul numărării voturilor scrutinului din Marea Britanie.
Majoritatea zdrobitoare obţinută de laburişti i-a permis şefului lor, Attlee, să
constituie noul guvern, cu Bevin la Foreign Office. Churchill şi Eden nu au mai
asistat la cea de a doua parte a conferinţei, ale cărei lucrări au durat pînă la 2
august. Se aprecia că politica britanică nu se schimbase prea mult.

Concepte și termeni de reținut :

- conferințe de pace Tratatul de Pace de la Paris
- regimul de ocupație din Germania, problema germană
- sfera de influență sovietică vs. sfera de influență ocidentală
- despăgubirile de război;
- șantajul atomic

Întrebări și teme de dezbatere :

Care au fost principalele prevederi teritoriale ale Conferinței de Pace de la
Paris din anii 1946-1947?
Ce urmări a avut prezența trupelor sovietice în țările din centrul și sud-estul
Europei?
Care au fost consecințele regimului de ocupație din Germania pentru istoria
postbelică a Europei?
Care au fost cauzele ce au dus la eșecul marilor conferințe internaționale din
anii 1945-1947?
Care a fost rațiunea constituirii ONU?
Care au fost cauzele apariției războiului rece?

Bibliografie:
Larousse, Istoria universală, vol III, Evoluția lumii contemporane,
București, Editura Univers Enciclopedic, 2006.
Jean - Baptiste Duroselle, Istoria relațiilor internaționale, 1919-1947, vol I,
București, Editura Științelor Sociale și Politice, 2006.
Zorin Zamfir, Istoria universală contemporană, București, Editura Oscar
Print, 1999.
Constantin Hlihor, Istoria secolului XX, București, Editura Comunicare.ro,
2002.
Hobsbawm, Eric, Secolul extremelor, Bucureşti, Editura Lider, 1998.

10
 Unitatea de studiu nr. 2
Instaurarea și consolidarea regimurilor politice de tip sovietic în statele socialiste.
Expansiunea comunismului în lume.
Introducere
Regimul politic totalitar de orientare comunistă s-a instalat pentru prima dată în istoria
lumii în Rusia, în urma revoluţiei comuniste condusă de V. I. Lenin din anul 1917, cunoscută în
istorie sub numele de Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie. După crearea Uniunii Sovietice
în anul 1922, acest tip de regim politic a fost legiferat şi a dăinuit în această ţară până în anul
1991, când s-a înregistrat destrămarea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste. Sfârşitul celui
de al doilea război mondial a consemnat capitularea puterilor Axei, şi apariţia, între puterile
învingătoare, a unor puternice disensiuni şi stări de suspiciune datorate: deosebirilor de regim
politic; scopurilor particulare urmărite de fiecare putere învingătoare; viziunilor diferite privind
organizarea lumii postbelice şi împărţirii sferelor de influenţă. După cel de al doilea război
mondial, ca urmare a intrării în sfera de influenţă sovietică a unor state, precum şi a „exportului
de revoluţie comunistă”1, regimuri politice de orientare comunistă s-au instalat în centrul şi în
estul Europei: Germania de Est, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, România, Bulgaria, Iugoslavia,
Albania, în Asia: China, Coreea de Nord, Mongolia şi Vietnam, precum şi în America Centrală:
Cuba.

Obiectiveleși competențele de învățare :

- prezentarea principalelor transformări ce s-au produs în țările din centrul și sud-estul
Europei după încheierea celui de al doilea război mondial.
- explicarea cauzelor ce au dus la instaurarea regimului comunist în în țările din centrul și
sud-estul Europei
- de a prezenta politica promovată de Statele Unite, Marea Britanie și Franța față Uniunea
Sovietică și implicit de acceptare a instaurării regimurilor comuniste în statele de sub controlul
Moscovei.
- de a prezenta și a analiza impactul neintelegerilor dintre Marile Puteri asupra respectării
clauzelor incluse în tratatele de pace,
- de a explica cauzele datorită cărora refacerea postbelică a Europei de Nord-Vest s-a
făcut mult mai repede decât în țările din sfera de control sovietică.
Studenții vor putea estima rolul Uniunii Sovietice în instaurarea și consolidarea
regimurilor comuniste în diferite țări din Europea, din Asia șiAmerica Latină;
- vor argumenta existența unor factori care au favorizat expansiunea comunismului în
lume;
- studenții vor putea identifica condițiile care au dus la ascensiunea rapidă a SUA și
Japoniei în rândul marilor puteri economice.
- vor putea elucida cauzele ce au dus la o răcire rapidă a raporturilor dintre Marile Puteri
în primii ani postbelici ;

Timpul alocat unității de studiu 6 ore

1
„Exportul de revoluţie” reprezintă o expresie ce a definit mişcarea subversivă de orientare
comunistă care a fost organizată, condusă şi finanţată de către URSS în alte ţări ale lumii şi care
a avut drept scop aducerea la putere în aceste state a unor regimuri de orientare comunistă.
11
Conținutul unității de studiu

Polonia
Ocupatia germană in catastrofă natională pentru poporul polonez, supus unui Polonia,
după prăbuşirea militară de la sfârşitul lunii septembrie 1939, a însemnat o veritabilă necrutător
regim de exterminare sistematică. Populatia, umilită şi batjo- corită de aroganta teutonică nu
s-a resemnat, ci a continuat lupta împotriva odioşilor invadatori. În focul luptei pentru
eliberarea natională s-a creat armata populară care a actionat împotriva ocupantilor, sub
conducerea Partidului Muncitoresc Polonez, reconstituit in 1942. Pe lângă acest partid s -au
mai angajat in mişcarea natională de eliberare Partidul Tărănesc şi Partidul Socialist. Cele trei
forte politice ale natiunii nu s-au putut pune de acord spre a realiza o unitate a Rezistentei
poloneze, cu deosebire din pricina lui Stalin care considerea problema poloneză ca fund o
problemă a URSS. De aceea, pe lângă armata populară promoscovită, a apărut şi armata tării,
formată din unităti militare clandestine, subordonate guvernului de la Londra ca şi batalioanele
create de Partidul Tărănesc.
În cele din urmă, fără a tine seama de guvernul de la Londra din initiativa Partidului
Muncitoresc Polonez şi sub egida Moscovei s-a creat in noaptea de Anul Nou 1944, la
Varşovia, Consiliul National al Tării (Krajova Rada Narado- wa), organ de conducere al
Frontului National Democrat din care fâceau parte: comuniştii, Partidul Tărănesc - aripa de
stânga, o bună parte a batalioanelor lărăneşti, partidul socialist - aripa de stânga, Garda Populară
şi Comitetul de initiativă. Sub impulsul Moscovei, C.N.T., in prima şedintă a sa, a adoptat o
serie de documente care puneau bazele regimului comunist in Polonia. Acestea au fost:
Declaratia C.N.T., Statutul Provizoriu al Consiliilor Populare, Decretul pentru formarea armatei
populare ş.a. C.N.T. s-a constituit in conditiile înaintării sovieticilor şi apropierii lor de granitele
Poloniei.
La începutul verii lui 1944, după ce nemtii fuseseră înfrânti in Bielorusia, trupele
sovietice au intrat in Polonia. În cadrul fortelor armate sovietice actiona Armata 1 poloneză ce
se inființase pe teritoriul URSS. În spatele frontului german, Armata popular poloneză a
declanşat o ofensivă generală asupra trupelor germane intrate in derută. În perioada ianuarie-
august 1944, pe măsura eliberării Poloniei, tot după un plan anterior întocmit la Moscova, au
fost create 8 Consilii Nationale voivodale, 50 Consilii raionale şi câteva sute de Comisii
comunale, după modelul sovietelor. Fără a tine seama de existența guvernului polonez aflat în
exil la Londra, privit cu ostilitate de Moscova, la 21 iulie 1944, in oraşul eliberat Chelne s-a
format Comitetul Polonez de Eliberare Națională-C.P.E.N., care îndeplinea functii de guvern
provizoriu, deci ca organ executiv al C.N.T. Chiar a doua zi, pe 22 iulie, C.P.E.N. s-a adresat
poporului polonez printr-un manifest prin care declara răspicat că preia puterea in toate
teritoriile eliberate, anunțând măsurile ce urmau să fie îndeplinite imediat: numirea organelor
locale ale puterii de stat in teritoriile eliberate, reforma agrară, nationalizarea industriei,
sprijinirea industriei mijlocii şi mici, refacerea țării distruse de război şi ocupanti etc. În
privinta politicii externe se declara că Polonia doreşte să, trăiască in prietenie şi pace cu toate
popoarele şi in primul rand cu URSS.
În conditiile ritmului vertiginos al înaintării fortelor armate sovietice, germanii transformaseră
Varşovia într-un veritabil avanpost al apărării Germaniei. Aici au fost concentrate 20 de divizii
germane sprijinite puternic de tancuri, avialie şi artilerie. Pentru a se impune alialilor şi cu
deosebire Moscovei, Guvernul de la Londra, care se vedea înlăturat, a ordonat conducerii
armatei să declanşeze la Varşovia o amplă şi

12
puternică acțiune insurecțională şi eventual să preia acolo puterea. Insurectia din Varşovia urma
să izbucnească la 1 august 1944, orele 17,00. Decizia a fost luată de către comandantul Armatei
Tării, Bor-Komorovski, la sugestia colonelului Antoni Chrusciel (Monter), comandantul
regiunii militare Varşovia. Insurectia de la Varşovia a durat 63 de zile şi a fost sustinută de
50.000 de ostaşi, dintre care 40.000 făceau parte din efectivele Armatei Tării. Deşi, ea a fost
declanşată fără asentimentul tuturor fortelor politice ale națiunii, insurecția odată începută, a
atras in iureşul ei pe reprezentanții tuturor organizațiilor militare poloneze. Interesul de a prelua
controlul asupra capitalei poloneze, înainte de venirea fortelor armate sovietice s-a spulberat
curând. Insurecția a avut două faze bine conturate şi anume: faza ofensivă, de la 1 la 4 august şi
faza defensivă de la 5 august la 2 octombrie 1944. De la început s-a văzut că această acțiune
insurecțională n-avea sorti de izbândă, cei care deciseseră asupra ei nu analizaseză in toată
profunzimea situația existentă, şansele răsculaților de a obtine victoria, insurecția semănând
foarte mult a aventură. Distanța mare de Aliații occidentali, refuzul lui Stalin de a permite
folosirea aerodromurilor sovietice de către occidentali pentru aprovizionarea luptătorilor
polonezi, izolarea oraşului, lipsa de armament ca şi refuzul lui Stalin, in final, de a declanşa
operațiuni ofensive pe front pentru a veni in ajutorul insurgenților, copleşiți de un inamic
superior ca număr şi tehnică de război, au condamnat această eroică încercare de eliberare
națională la un eşec complet. Referindu-se la acele zile de eroism însângerat, veteranul Vitold
Stankiewicz, care avea atunci 17 ani, ne mărturiseşte: "Am rezistat timp de 63 de zile şi numai
istoria poate arăta dacă a meritat sau nu. Noi am luptat pentru libertatea țării noastre". Furioşi
peste măsură de rezistența ieşită din comun a insurgenților, hitleriştii au bombardat cu sălbăticie
oraşul folosind artileria şi aviatia şi decimând fară alegere populația. Astfel, in primele zile ale
insurecției, numai in suburbia Vola au fost executați circa 8,000 de oameni, iar ceva mai târziu,
in regiunea Ochota au fost ucişi peste 40.000 de persoane.
În timpul luptelor au pierit 200.000 de oameni, dintre care 15.000 de insurgenti. După înăbuşirea
insurecției, Hitler a ordonat distrugerea totală a Varşoviei. 85% din marele oraş a fost transformat
in ruine, multă vreme fumegânde. Cu toate acestea, marea insurecție varşoviană antifascistă
eliberatoare, care poate fi considerată şi anticomunistă a reprezentat o contributie de
necontestat la lupta armată împotriva ocupantilor hitlerişti. Consecintele înăbuşirii ei au fost
deosebit de însemnate. Guvernul de la Londra, condus de S. Nikolayezyc şi-a pierdut mult din
autoritate, deşi in fruntea lui a fost Thomas Areiszewski.
La 31 decembrie 1944, C.P.E.N s-a transformat in guvern provizoriu al Republicii Polone. După
circa două săptămâni de zile, pe 12-15 ianuarie 1945 s-a declanşat marea ofensivă sovietică, in
cadrul căreia au luptat şi două armate poloneze, cu un efectiv de 180.000 de oameni. La 17
ianuarie 1945, Varşovia a fost eliberată. De altfel, până la sfârşitul lui aprilie 1945 a fost eliberat
tot teritoriul polonez. Dar, trebuie precizat că locul ocupantilor nazişti era acum luat de sovietici.
Pe arena politică internatională, vointa lui Stalin, in privinta Poloniei, prindea viată. La 28 iunie
1945, guvernul provizoriu format cu preponderentă din comunişti s-a transformat in Guvern al
unitătii nationale recunoscut de către URSS, SUA, Anglia, Franta şi alte tări.
După încheierea războiului situatia Poloniei era cu deosebire critică. Pierderile umane
suferite de Polonia in anii celui de-al doilea război mondial s-au ridicat la 6 milioane de
oameni. Patrimoniul national era distrus in proportie de 38%. De asemenea au fost distruse
aproximativ 400.000 de gospo- dării tărăneşti, 70% din numărul întreprinderilor industriale,
60% din căile de comunicatie, 65% din fondul locativ urban etc. Varşovia, distrusă in
proportie de 85% avea un aspect descurajant

13
În acea perioadă au circulat păreri ca ea să fie abandonată şi să fie construită o nouă capitală.
Asemenea păreri n-au prins, dimpotrivă, populația marelui oraş mutilat s-a angajat in munca
pentru reconstruirea Varşoviei. După cum se ştie, partea istorică a oraşului, centrul, au fost
reconstruite după gravuri, planuri şi schite vechi, cum au fost înainte.
Problemele poloneze au fost discutate şi hotărâte la Conferinta de la Ialta şi Potsdam. La
Ialta s-a hotărât de către cei trei mari ca granitele estice ale Poloniei să urmeze linia Curzon. În
acest sens, Roosevelt şi Churchill au dat, fără ezitare şi fără a se gândi la interesele poporului
polonez şi ale păcii şi securitătii generale, satisfactie pretentiilor lui Stalin. În acest sens, la 16
august 1945 a fost semnat Tratatul sovieto-polonez de frontieră. Tratatul de prietenie, aliantă şi
asistentă mutuală dintre Polonia şi URSS, semnat la data de 21 aprilie 1945, consemna, in fapt,
subordonarea completă a statului polon vointei nezdruncinate a Moscovei şi prefigura
dezvoltarea comunistă a statului polonez..
La Conferinta de la Postdam s-au stabilit şi granitele vestice ale Poloniei pe linia
fluviului Oder şi a afluentului sau Neisse. Astfel, din nou cererile lui Stalin in problema
poloneză primeau satisfactie deplină. Noua Polonie avea o suprafată de 311.000 km şi o
populatie de 24 milioane de locuitori față de 388.900 km şi o populatie de 32 de milioane in
1939.
După eliberare, Polonia a fost o adevărată arenă a luptelor politice. Liderii politici din emigratie,
întorşi in țară s-au angajat in lupta pentru a asigura dezvoltarea democratică a tării,
împiedicând instaurarea totalitarismului comunist in Polonia. Dar, ei erau mult prea slabi,
deoarece in fata poporului polonez erau considerati principalii vinovati de catastrofala
înfrângere din 1939, iar prezenta armatei sovietice pe teritoriul polonez asigura un sprijin mult
prea puternic elementelor prostaliniste. În această atmosferă au avut loc alegerile din 19
ianuarie 1947. A învins aşa-numitul Bloc al partidelor democratice format din: Partidul
Muncitoresc Polonez, Partidul Socialist, Partidul Tărănesc (aripa independentă de
Mikolayezyk) şi Partidul Democratic care a primit sufragiile a 80,1% din alegători. Prin aceste
alegeri, in mare parte incorecte, partidele învingătoare obțineau 384 de locuri in Seim, din
totalul de 444. Preşedinte al Seim a devenit liderul comunist Boleslaw Beirut, preşedinte al
C.N.T. Cu mare grabă, Seimul a adoptat la 19 februarie 1947, Legea privind organizarea de
stat şi functiile organelor supreme ale puterii, aşa-numita Mică Constitutie, care fundamenta
din punct de vedere legislativ instituirea regimului comunist. După sistemul "verificat" al
bolşevicilor ruşi, a urmat eliminarea din guvern şi din organele locale a partizanilor lui
Mikolayczyk. De altfel, acesta împreună cu alti lideri ai opozitiei anticomuniste au reuşit să
fugă şi să se pună la adăpost in străinătate. S-a constituit un nou guvern, numit democrat-
popular condus de Josef Cyrankiewicz. Pe aceeaşi linie, se înscrie şi Congresul din 15-21
decembrie 1948 prin care s-a realizat fuziunea partidelor muncitorești. Se instaura după voința
lui I.V.Stalin, regimul comunist in Polonia. Cu toate acestea, atitudinea anticomunistă şi
antisovietică a populatiei Poloniei a continuat să se manifeste, la aceasta contribuind in mod
substantial marile nemulțumiri sociale provocate şi condițiile de viată total nesatisfăcătoare.
Astfel, in vara lui 1956 la Pozdam au răbufnit sub forma unor mari tulburări, mari manifestatii
nationale. La toate acestea, in loc să se ia măsuri realiste de îndreptare, schimbând sistemul in
curs de edificare, clar dovedit falimentar, s-a considerat necesară luarea de măsuri împotriva
abaterilor de la linia marxist-leninistă. Tot pentru liniştirea spiritului de revoltă, in martie 1956
au fost reabilitați şi eliberați conducătorii comunişti întemnițați din ordinul lui Stalin, in 1951.
Unul dintre aceştia, Wladislaw Gomulka a devenit prim - secretar al C.C. al P.M.U.P. prin
hotărârea plenarei a-III-a a C.C. al. P.M.U.P. din 19-20 octombrie 1956.

14
 În perioada postbelică în societatea poloneze s-au manifestat tensiuni serioase între
biserica romano-catolică şi stat. Fată de pozitia anticomunistă a majoritătii clerului catolic,
guvernul, la îndemnul şi sub presiunea Moscovei, a anulat Concordatul încheiat in 1925 între
statul polonez şi Vatican, iar pământurile bisericeşti şi ale institutiilor şcolare catolice au fost
secularizate. În noiembrie 1956 au început tratativele între stat şi biserică încheiate la 7
decembrie acelaşi an. Acordul dintre reprezentantții statului şi episcopatului a limitat
considerabil posibilitătile de actiune ale clerului. Faptul acesta a provo-cat noi nemultumiri in
rândurile populatiei tării.
O trăsătură politică specifică Poloniei (dar întâlnită și în alte state comuniste precum
Cehoslovacia şi R.D.G.), a fost existenta mai multor partide, precum Partidul democrat, Partidul
tărănesc şi câteva organizatii catolice, care aveau şi deputati aleşi in Seim.
După o perioadă de acalmie, pe la sfŕrşitul deceniului al şaptelea marile problme ale
sistemului social-economic şi politic comunist polonez au reapărut. O puternică criză politică
s-a declanşat in tară. Din nou s-au încercat solutii pentru liniştirea situatiei şi păstrarea
regimului comunist. Pienarele C.C. al P.M.U.P. din decembrie 1970 şi februarie 1971 au
adoptat unele măsuri tipice, W.Gomulka a fost înlăturat aducându-se in locul său Eduard
Gierek, ca prim-secretar al partidului, iar P. Jaroszewicz a fost numit şef al guvernului. Cel de-
al VI-lea congres al P.M.U.P. din decembrie 1971 a proclamat orientarea Poloniei către
construirea aşa-zisei societăti socialiste dezvoltate. Dar viata cu legile ei implacabile, avea să
dicteze altă cale pentru Polonia - către adevărata libertate a omului şi cetăteanului, care o
democratie veritabilă, către o economie de piată in folosul societătii. În această efervescentă
social-politică au apărut forte care au apărut forte care au decis condamnarea comunismului ca
fund străin polonezilor". Sindicatul Solidaritatea" (Solidarnosc), departe de a fi o arganizatie
pur profe-sională a muncitorilor s-a afirmat sub conducerea lui Lech Walesa ca principală forță
politică a tării care, in ciuda represiunilor autoritătilor comuniste şi-a îndeplinit menirea.
În vara anului 1980, începând cu şantierele navale din Gdansk au pornit mari actiuni, populare
anticomuniste şi nationaliste. În fata amploarei acestor impresionate mişcări, sub presiunea
Moscovei, conducătorii polonezi au trecut la măsuri exceptionale instituind la 13 decembrie
1981 starea de asediu, interzicând mişcarea sindicală şi grupările de opozitie şi internând pe
principalii lor lideri.
Toate măsurile luate de regim pentru redresarea situatiei economice şi politice au eşuat,
iar criza s-a agravat şi mai mult. in aceste conditii au început maratonicele convorbiri de la masa
rotundă, dintre guvernanti şi liderii opozitiei, încheiate la 5 aprilie 1989 cu un compromis. Prin
acesta se prevedeau crearea Senatului, a doua cameră a parlamentului, instituirea postului de
preşedinte al tării şi organizarea unor alegeri libere. La alegerile libere care au avut loc in iunie
1989, sindicatul Solidaritatea a câştigat victoria dobândit cvasitotalitatea locu- rilor disponibile.
Totodată, liderul comunist Wojciech Jaruzelski a fost ales preşedinte al republicii.
La 19 august 1989 s-a constituit un guvern nou sub conducerea liderului Solidaritătii -
Tadeuiz Mazowie-cki. Noua echipă guvernamentală a initiat de îndată un amplu program de
reforme radicale. Astfel, la 29 decembrie 1989, Parlamentul a aprobat mai multe amenda-mente
la Constitutie prin care se abolea rolul conducător al partidului comunist, care se
autodezmembra un an mai târziu şi restabilea numele tării de Republica Polonă. La 9 decembrie
1990, Lech Walesa a fost ales preşedinte al Poloniei. Cu tôate acestea, marile dificultăti ale
epocii de tranzitie s-au agravat. În jurul măsurilor şi ritmului reformei s-au purtat numeroase
dispute.
Cehoslovacia

15
 Ca şi in alte tări ocupate de Germania şi in Cehoslovacia s-au constituit două centre de
rezistentă cu telul de a readuce pe harta bătrânului continent european statul cehoslovac: un
centru initiat şi condus de comunişti, care aveau un Comitet central in țară şi un Birou politic la
Moscova, iar al doilea, creat şi subordonat guvernului din emigratie de la Londra, condus de
marele şi prestigiosul om politic şi patriot Eduard Beneș. Mişcarea de Rezistentă din
"Protectorat" a fost foarte activă, manifestându-se pe toate planurile şi prin cele mai diverse
forme, inclusiv lupta de partizani cu deosebire in Moravia de est. În Slovacia, in cursul anului
1994 s-a desfăşurat un adevărat razboi de partizani împotriva ocupantilor germani. În conditiile
apropierii sovieticilor de frontierele Cehoslovaciei, Consiliul Național Slovac, ajutat de ofiteri
patrioti, a elaborat planul insurectiei nationale eliberatoare a poporului slovac. Aceasta s - a
dezlăntuit in noaptea de 29-30 august 1944. Împotriva insurgentilor Comandamentul
Wehrmacht-ului nazist a trimis mai multe divizii, între care 4 divizii de elită S.S. Se cuvine să
mentionăm că, de la sfârşitul lui 1944, pe frontul din Slovacia au luptat şi Armata 4 , iar de la
începutul anului 1945 și Armata 1 română.
De la sfârşitul anului 1944, in Cehoslovacia au început să se constituie Comitete
nationale, ca organe ale noii puteri, in componenta cărora intrau reprezentantii tuturor
partidelor Rezistentei. Ca pretutindeni in această zonă europeană intre comunişti şi celelalt e
forte naţionale s-au manifestat asperităti ce amenintau să ia proportii. Pentru a câştiga teren, la
Moscova, in luna martie 1945, sub supravegherea neascunsă a sovieticilor, au avut loc tratative
intre comuniştii cehi şi slovaci şi reprezentantii celorlalte forte nationale. La aceste tratative au
luat parte: o delegatie a guvernului cehoslovac de la Londra, reprezentantii Partidului
comunist, al Partidului social-democrat, al Partidului socialist- national şi al Partidului popular
(catolic), pentru Cehia şi reprezentantii Partidului comunist, Partiiului social-democrat şi ai
Partidului democrat din Slovacia. În cursul tratativelor s-a luat hotărârea restabilirii statului
independent cehoslovac in frunte cu Eduard Benes. De asemenea, s-a adoptat un program
comun şi s-a format primul guvern de coalitie al Cehoslovaciei postbelice, având ca preşedinte
pe liderul social-democrat Zdenek Fierlinger. Unul dintre vice-preşedintii Consiliului de
Miniştri a fost liderul comunist Klement Gotwald. Noul cabinet ministerial al Cehoslovaciei şi-
a publicat programul la 5 aprilie 1945, in oraşul eliberat Kosice din Slovacia. Programul
acesta, cunoscut şi sub denumirea de "Programul de la Kosice" stabilea preluarea puterii pe
plan local de către Comitetele nationale, restabilea drepturile şi libertătile democratice,
prevedea pedepsirea exemplară a trădătorilor şi colaborationiştilor, epurarea aparatului de stat,
interzicerea partidelor şi organizatiilor fasciste etc. De asemenea, se aducea la cunoştintă
decizia guvernului de a confisca averile moşierilor germani şi maghiari ca şi averile
colaboralioniştilor cehi şi slovaci, desființarea monopolurilor, naționalizarea băncilor, minelor şi
societăților de asigurare. Totodată, Programul de la Kosice cerea strămutarea populatiei germane
din Cehoslovacia, acordând, in acelaşi timp, o atentie aparte, soluționării problemei nationale pe
baza deplinei egalități a cehilor şi slovacilor. De altfel, in Slovacia s-au constituit organe proprii
executive, legislative şi administrative.
Programul de guvernare de la Kosice a fost aprobat şi de Çonsiliul National Ceh, organ de
conducere al Rezistenlei in teritoriul încă ocupat de nemți.
La 5 mai 1945 s-a declanşat insureclia, eliberatoare a populației din Praga care, după
lupte pe baricade s-a încheiat victorios pe data de 9 mai 1945. Un rol important pentru
înfrângerea ocupanților germani ai capitalei cehoslovace au avut trupele sovietice care au
străbătut într-un marş forțat distanța de la Dresda la Praga. Insurecții victorioase au mai avut

16
loc, in acelaşi timp, la Prerov, Nymburg, Podebrady, Vetin etc. În anii războiului, in luptă
împotriva ocupanților, in lagăre şi temnile au pierit circa 360.000 de cetăleni cehi şi slovaci.
După eliberare, Republica Cehoslovacă s-a reconstituit pe o suprafată de 127.869 km,
diminuată considerabil fată de perioada premuncheneză; modificările s -au efectuat in
favoarea URSS, sovieticii procedând fără nici un fel de scrupule ca şi hitleriştii, față de
Cehoslovacia. Drept urmare, in 1945, Cehoslovacia avea o populalie de 12.200.000 de
locuitori fată de 15.400.000 in 1938. Micşorarea populației se explică, in special, prin
strămutarea populației germane din Cehoslovacia in 1945 şi a populației maghiare din
Slovacia, dar şi prin scăderile teritoriale in avantajul sovieticilor.
S-a trecut la epurarea aparatului de stat, a aparatului economic, a învățământului şi
culturii de elemente fasciste şi colaboraționiste. Au fost aduşi in fața instantelor membri ai
guvernului Protectoratului şi ai guvernului statului slovac, precum şi "protectorul" Karl Herman
H. Frank, care a fost executat la Praga. Faimosul Konrad Henlein s-a sinucis.
Una din cele mai importante şi dificile probleme era actiunea de reconversiune a
industriei cehoslovace la productia de pace. În timpul războiului, hitleriştii transformaseră
Cehoslovacia într-un veritabil arsenal in scopurile ducerii războiului. în retragerea lor, ei n-au
izbutit să provoace distrugeri mari industriei cehe. Daune mai importante îi provocase raidurile
aviatiei anglo-americarie. Dar nici acestea nu erau prea mari, astfel încât problema punerii in
acliune a marilor întreprinderi industriale din Cehoslovacia se putea realiza fără impedimente
deosebite. Prin urmare, Cehoslovacia pornea, pe drumul istoriei postbelice cu o moştenire
economică relativ bună, ea fiind una din cele mai dezvoltate lări ale Europei. Încă in aprilie
1945, K. Gotwald facuse cunoscut scopul partidului comunist cerând partidelor şi organizaliilor
necolaborationiste să coopereze cu comuniştii deoarece altă solulie nu exista. De aceea, Partidul
comunist s-a îndreptat spre întărirea Frontului National al cehilor şi slovacilor şi prin urmare,
către intensificarea cooperării cu toate partidele care intrau in componenta acestuia.
Totodată, comuniştii, cu sprijinul activ al Moscovei şi sub acoperământul trupelor
sovietice au trecut la acțiune in vederea îndeplinirii programului guvernamental in maniera
proprie. Astfel, prin actele de naționalizare din 1945, toate pârghiile de control ale vieții
economice au trecut in mâinile statului. Dar, cum total depindea de factorii politici care decideau
orientarea economică, comuniştii şi-au angajat toate forțle in vederea câştigării alegerilor pentru
Adunarea Nalională Constituantă din primăvara lui 1946. Alegerile din 26 mai 1946, pentru
Adunarea Natională Constituantă şi Comitetele Nationale locale n-au fost pe măsura aşteptărilor
Partidului Comunist care a obtinut doar 38% din mandate. Cu toate acestea, el devenea
extrem de puternic şi datorită faptului că împreună cu partidul social-democrat cu care era aliat,
detinea 51% din totalul mandatelor. Conform uzantelor constitutionale, preşedintele Eduard
Benes i-a încredintat sarcina formării noului guvern lui Klement Gotwald. ,
În acest cabinet de coalitie comuniştii dispuneau de 9 portofolii din 26. Sarcina de
căpetenie a Adunării Nationale Constituante era ca in decursul a doi ani să dea țării o noua
constituție. În fata ofensivei primejdioase a comuniştilor şi aliatilor lor, partidele democratice au
înteles să se regrupeze spre a rezista asaltului şi a prelua iniliativa pentru a salva democratia şi a
evita statornicirea in Cehoslovacia a totalitarismului stalinist.
Luptele politice din Cehoslovacia au devenit extrem de tensionate la sfârşitul anului
1947 şi începutul lui 1948. Opunându-se actiunilor comunizante ale guvernului, la 20 februarie
1948, miniştrii apartinând partidelor socialist- national, populist ceh şi democrat slovac şi-au
prezentat demisiile. Comuniştii au socôtit momentul prielnic sosit pentru a da o lovitură tipică
decisivă. În fata unei adunări isterizate, care a avut loc la 21 februarie acelaşi an in Piata

17
Oraşului Vechi, K. Gotwald, într-o cuvântare furibundă a cerut preşedintelui E. Benes să
primească demisiile miniştrilor care ceruseră acest lucru. Bătrânul şi cinstitul preşedinte, unul
din cei mai de seamă oameni politici pe care i-a avut Cehoslovacia, văzându-şi pentru a doua
oară visul năruindu-se, a şovăit, dar sub presiuni ce-1 încolleau, a acceptat pe 25 februarie,
demisiile depuse şi 1-a însărcinat din nou pe K. Gotwald să formeze cabinetul ministerial. La 9
mai 1945, parlamentul a adoptat Constituția Republicii Cehoslovacia, lege fundamentală care
consfințea instaurarea regimului totalitar comunist şi in aceasta tară.
Pe acest fond, la 30 mai 1948 au avut loc alegeri parlamentare, întrucât Adunare
Natională Constituantă îşi indeplinească nisi mandatul. Desfăşurate in atmosfera grea a
abuzurilor de tot felul, fortéle democratice au fost înfrânte, candidatul Frontului National
obtinând 89,3% din sufragii. La 7 iunie 1948, preşedintele E. Bend a demisionat. La 14 iunie,
acelaşi an, K. Gotwald a fost ales, prin cunoscutele procedee, preşedinte al republicii, iar
Antonin Zapotocky a devenit preşedinte al Consiliului de Miniştrii. Regimul stalinist instituit
in Cehoslovacia a continuat să se înăsprească făcând noi şi numeroase victime. S-a ascutit
lupta la vârf pentru putere. Astfel, a căzut jertfă a unor represalii multe sute de oameni
aruncati in temnite, printre care: Rudolf Stanski, secretar general al Partidului comunist
cehoslovak, Vlado Clementis, ministru de externe etc. hi noiembrie 1957, in urma decesului
lui Antoniu Zapotocki, a venit in functia de preşedinte al tării, iar prim-secretar al Partidului
comunist, Antonin Novotny.
Ca pretutindeni in lările comunizate marile neajunsuri din viaşa economică, socială şi
politică a Cehoslovaciei au creat o stare de nemultumire generală, prezentă chiar şi in rândurile
comuniştilor. La plenara Comitetului central al Partidului comunist, care a avut loc in ianuarie
1968, A. Novotny a fost înlocuit din functia de prim-secretar, in locul său fiind ales Alexandr
Dubcek, conducător al Partidului comunist slovac. om cunoscut pentru vederile lui mult mai
liberale.
În funcția de preşedinte al Republicii a fost ales generalul Ludvik Svoboda, erou al luptei de
eliberare antifascistă a popoarelor ceh şi slovac. Activitatea liberalizatoare, înnoitoare care
începuse in Cehoslovacia, a fost considerată in unele lări din orbita sovietică, drept "ostila
cauzei socialismului". De aceea, la 21 august 1968, armatele a cinci tări comuniste: URSS,
R.D.G., R.P.U., R.P.Poloia şi R.P.Bulgaria au invadat Cehoslovacia impunând cu brutalitate
vointa Moscovei. În açest fel procesul înnoitor, început in timpul "Primăverii de la Praga" a fost
brusc şi violent întrerupt. Au urmat măsuri de "cârpire" a regimului comunist iremediabil
şubrezit. În aprilie 1969, A.Dubcek a fost înlocuit din functia de prim-secretar al Partidului
comunist cu Gustav Husak. În fruntea guvernului a fost adus Lubovik Strougal. Dar
evenimentele din august 1968, n-au putut stăvili mişcarea generală a popoarelor ceh şi slovac
pentru răsturnarea regimului de dictatură comunistă şi restaurarea democratiei. Formele de
actiune au fost foarte diverse. Sub presiunea moscovită la 25 august 1968, in Capitala Uniunii
Sovietice s-a semnat un Acord sovieto-cehoslovac înrobitor, iar in octombrie, acelaşi an s-a
semnat un Acord referitor la stationarea trupelor sovietice in Cehoslovacia. Sub aceeaşi brutală
presiűne, cum am amintit, A. Dubcek a fost înlocuit din funcția de prim-secretar al C.C. al
P.C.C., cu G. Husak (aprilie 1969).
Pentru a atenua marile tensiuni politice care au continuat să se adâncească, la 1
ianuarie 1969 Cehoslovacia s-a procla mat stat federal format din două republici egale între
ele, Republica Socialistă Cehă şi Republica Socialistă Slovacă.
Viata şi-a continuat cursul. În conditiile marilor transformări care s-au declanşat in Europa
Centrală şi de Est in anii 1988 şi 1989, in Cehoslovacia au avut loc mari demonstratii populare

18
care in octombrie-noiembrie 1989, la Praga, au luat o amploare impresionantă. "Revoluția de
catifea", specifică Cehoslovacici, a avut drept rezultat formarea unui guvern de uniune natională
şi alegerea, la 29 decembrie 1989, in functia de preşedinte al țării a fostului disident Vaclav
Havel. Pe această cale in Cehoslovacia a fost înlăturat regimul comunist. În continuare, la 20
aprilie 1990 a adoptată noua denumire a lării - Republica Federativă Cehă şi Slovacă. După
ndelungi tratative purtate in parlamentul cehoslovac, s-a adoptat hotărârea împărțirii
Cehoslovaciei in două state, hotărâre care a intrat in vigoare la 1 ianuarie 1993 odată cu
proclamarea Republicii Cehe ca şi a Republicii Slovace.

Ungaria
Este cunoscut faptul că regimul din Ungaria al lui Mikloş Horthy, a făcut din revizuirea
tratatelor încheiate după primul război mondial şi revanşa in urma înfrângerii in această primă
uriaşă conflagratie, dominante obsesive ale politicii maghiare interbelice.
Permanent, cerurile politice diriguitoare de la Budapesta, cunoscute prin agresivitatea lor,
au fost cultivate atât de Mussolini şi Hitler, cât şi de Stalin. Mussolini şi Hitler au sprijinit
Ungaria să smulgă României, prin Dictatul de la Viena, partea de nord –vest a Transilvaniei.
Uniunea Sovietică a participat, in mai 1941, la Târgul International de la Budapesta, cu scopul
vădit al îmbunătălirii relaliilor maghiaro-sovietice.
După declanşarea agresiunii germane împotriva Uniunii Sovietice, 1a 27 iunie 1941,
guvernul de la Budapesta a intrat fără nici o reținere in război împotriva URSS, uitând că
această țară îi sprijiniseră in politica de revizuire a tratatelor de pace, de revanşă şi
expansiune agresivă.
Datorită rădăcinilor adânci ale sentimentelor de ură națională în perioada interbelică,
rezistența antifascistă in Ungaria a fost foarte slabă şi ea s-a manifestat cu predilecție
prosovietică.
După ce la 19 martie 1944, la ordinul lui Hitler, Ungaria a fost ocupată de trupe ale
Wermachtului guvernul condus de Dôme Sztojay a declanşat o aspră prigoană, între altele,
dizolvând Partidul social-democrat, Partidul micilor agrarieni, Uniunea ţărănească, iar sindicatele
au fost puse sub control guvernamental. Un val imens de arestări s-a abătut asupra mişcării
antifasciste. Numeroşi militanţi ai acesteia au fost internaţi în îngrozitorul lagăr de la
Nagykanizsa ori predaţi nemţilor spre a alimenta lagărele sinistre de la Buchenwald şi
Auschwitz. O adevărată hăituială antievreiască s-a dezlănţuit în Ungaria, ungurii depăşindu-i în
cruzime chiar pe hitlerişti. Astfel, numai în vara lui 1944 au fost trimişi în lagărele morţii
704.000 evrei din care circa 150.000 din Transilvania de Nord.
Ieşirea României din alianţa cu Germania şi ralierea ei, cu întregul potenţial economic şi
militar, coaliției Națiunilor Unite a declanşat o adevărată panică la Buda-Pesta. Astfel, M.
Horthy a demis guvernul Sytojay şi a numit un nou cabinet în frunte cu generalul Geza Lakytos
pe care 1-a însărcinat în principal cu pregătirea încheierii unui armistiţiu. În acest fel, la 11
noiembrie, la Moscova s-a semnat un armistiţiu preliminar. La 15 octombrie, M. Horthy a
proclamat la radio armistiţiul cu ţările Coaliţiei antihitleriste. Reacţia nemţilor şi grupurilor
înarmate ale Crucilor de foc a fost promtă şi violentă. Silit să revoce proclamaţia privitoare la
armistiţiu, M. Horthy a semnat numirea unui nou cabinet „de unitate naţională”, condus de
Ferenc Szalasi şi a demisionat.
În aceste momente comuniştii unguri constituiţi încă din 1943 în Partidul păcii au trecut
la acțiune. O coaliție de partide (cuprindea pe lângă Partidul comunist, Partidul micilor agrarieni,
Partidul social-democrat şi Partidul naţional-ţărănesc) numită Magyarfront, creată în în mai 1944

19
a devenit deosebit de activă. Armata Roșie și Armatele 1 și 4 române au declanșat operațiunile
„Debrecen” şi „Budapesta”și la 4 aprilie 1945 teritoriul Ungariei a fost eliberat în întregime de
sub controlul trupelor germane și al forțelor ungare fidele lui Hitler. Capitala maghiară a fost
eliberată la 13 februarie.
În acest răstimp, Partidul comunist din Ungaria a fost foarte activ și a reuşit să realizeze
la 10 octombrie 1944, unitatea de acţiune cu social-democraţii în cadrul unui Comitet de
eliberare naţională condus de Bajcsy-Zsilinszky Endre. Acest organism îşi stabilise ca obiectiv
primordial organizarea unei insurecţii armate la Budapeta. Ca rezultat al marilor slăbiciuni ale
rezistenţei maghiare, la 22 noiembrie organizatorii ei au fost arestaţi, o parte din ei, în frunte cu
Bajcsy-Zsilinszky Endre au fost împuşcati. Cu tenacitatea lor cunoscută, comuniştii au continuat
să activeze elaborând un amplu program de transformări menit să asigure înfăptuirea unui viitor,
comunist-stalinist pentru Ungaria. În acest scop se prevedea realizarea unui Front Naţional
Ungar al Independenţei. La 2 decembrie 1944, în oraşul Seghedin, reprezentanţii partidelor:
comunist, social-democrat, micilor agrarieni şi ţărănesc şi sindicatele au acceptat programul
comunist. Astfel, rezistenţa maghiară intra iremediabil sub o adevărată conducere dictatorială a
comuniştilor. În oraşele şi satele ţării s-au constituit comitete ale Frontului Naţional Ungar al
Independenţei care au devenit rapid adevărate organe locale ale puterii care au şi trecut la
pregătirea alegerilor şi convocarea unei Adunări Naţionale Provizorii. La 21 decembrie 1944 la
Debrecen s-a întrunit Adunarea Naţională Provizorie formată din 230 reprezentanţi ai F.N.U.I..
La această sesiune parlamentară, în care comuniştii deţineau poziţii cheie a fost ales un guvern
naţional provizoriu care a declarat război Germaniei, la 28 decembrie 1944 şi a semnat, la
Moscova, Convenţia de armistiţiu cu U.R.S.S., S.U.A. şi Marea Britanie. La 31 ianuarie 1945
guvernul naţional provizoriu a adresat populaţiei un apel cu scopul înrolării de voluntari în noua
armată maghiară. Dar participarea unităţilor militare ungare constituite de comuniști, la
operaţiunile armate împotriva Germaniei a fost lipsită de orice însemnătate.
În anii celui de-al Doilea Război Mondial Ungaria a pierdut circa 500.000 de oameni,
adică 8% din populaţia ţării. Au murit în cele mai sălbatice condiţiuni aproape întreaga populaţie
evreiască - circa 450.000 de oameni. Au fost distruse 35% din parcul de vagoane şi locomotive,
70% din şeptelul de cornute mari şi circa 30.000 de locuinţe.
Pentru a-şi atrage populaţia ţării, Partidul comunist a lansat la 17 martie 1945 reforma
agrară lichidând marea proprietate funciară. Prin aceasta, 585.000 de ţărani fără pământ şi cu
pământ puţin, muncitori agricoli şi argaţi, au primit peste 3.200.000 de holzi (hold = jugăr, adică
5.775 mp). Cu toate acestea electoratul maghiar, la alegerile din 4 noiembrie 1945 au votat
pentru agrarieni, care au obţinut 57% din totalul voturilor exprimate, iar comuniştii ca şi social-
democraţii au primit doar câte 17%. Ca urmare, după alegeri s-a constituit un guvern de coaliţie
sub conducerea liderului agrarian T. Zoltan. Folosindu-se de prezenţa trupelor sovietice şi, prin
urmare de protecţia guvernului stalinist, comuniştii au trecut la acţiuni destabilizatoare. În acest
scop împreună cu social-democraţii şi naţional-ţărăniştii având alături şi un număr de sindicate
prosovietice, ei au dat naştere unui Bloc de stânga. Paralel, cea mai mare parte a comuniştilor, cu
ţelul ascuns de asimilare, militau intens pentru a creea împreună cu social-democraţii un Front
unic muncitoresc.
În cursul anilor 1946-1947, din iniţiativa Partidului comunist „fortificat” prin sprijinul
deschis al autorităţilor militare sovietice de ocupaţie s-a trecut la înfăptuirea unor transformări cu
ţelul instaurării în Ungaria a unui regim totalitar stalinist.
La 1 februarie 1946, Ungaria a fost proclamată republică cu Tildi Zoltan preşedinte şi cu
agrarianul Nagy Ferenc, şef al guvernului. Folosindu-se metodele obişnuite pentru lumea

20
comunistă, celor doi li s-a înscenat un aşa numit complot antistatal. Aflat în primejdie de moarte,
Nagy Ferenc şi-a găsit adăpost peste hotare. În locul său, la cârma guvernului a fost adus tot un
lider agrarian Dinyes Layos. Urmărindu-şi cu tenacitatea ţelurile, comuniştii au determinat în
august 1947 adoptarea unui plan economic de trei ani. În continuare, au fost naţionalizate
transporturile, centralele electrice şi minele; iar în noiembrie au fost naţionalizate şi marile bănci.
După aceasta, Partidul comunist considerând că pe la mijlocul anului 1947 în ţară era deja o
situaţie ce-l avantaja, a trecut la acţiuni decisive spre a-i elimina pe toţi acei care i se opuneau.
Era vizat în primul rând Partidul micilor agrarieni unde se ocupaseră elementele
democratice decise să lupte pentru a stăvili cursul comunist al Ungariei. În acest scop,
comuniştii, cu complicitatea partidelor aliate din Blocul de stânga, au impus ţinerea de alegeri.
Trebuie menţionat faptul că acest lucru a fost posibil prin sprijinul primit din partea micilor
agrarieini de stânga în frunte cu Istvan Dobi, adepţi ai colaborării cu Blocul de stânga.
La alegerile generale din 31 august 1947, prin falsuri şi îşelăciuni, comuniştii grupaţi în
Frontul Independenţei au obţinut 100 de locuri în parlament devenind primul partid politic al
ţării, social-democraţii au dobândit 67 de locuri, iar naţional-ţărăniştii 23.
În total, partidele, Frontul Independenţei au obţinut 271 mandate, adică 61% din total.
Opoziţia, formată mai ales din grupările desprinse din partidul micilor agrarieni au obţinut 140
de locuri în Parlament, adică 39% din voturi. Drept urmare, în septembrie 1949 s-a constituit un
guvern de coaliţie în care comuniştii deţineau 4 portofolii şi un vice-prim-ministru. Micii
agrarieni, aliaţi, deţineau funcţia de şef al Guvernului şi 3 portofolii, iar naţional-ţărăniştii 2
portofolii. În aceste condiţii s-a produs o sciziune şi în rândurile Partidului social-democrat.
Aripa anticomunistă condusă de Antal Bon, Ana Ketli şi Frenc Szeder a fost izolată ca fiind,
chipurile, străină de interesele clasei muncitoare, în vreme ce restul partidului, condus de Ronai
Sandor, Gyorgy Marosan şi Arpad Szakasics se situase pe poziţii procomuniste. La 12-14
ianuarie 1948, într-un congres de unificare a Partidului Comunist cu Aripa procomunistă a
Partidului social-democrat s-a constituit Partidul celor ce muncesc din Ungaria, masca Partidului
Comunist.
În 15 mai 1949 au avut loc alegeri generale pentru Adunarea de Stat a Ungariei care la 18
august, acelaşi an, a adoptat o Constituţie, adevărat act de naştere al totalitarismului comunist în
această ţară.

Iugoslavia
Iugoslavia a fost victima unui adevărat complot internaţional, căci alături de agresorii
hitlerişti s-au năpusit asupra ei italienii hămesiţi ai lui Mussolini, ungurii lui Horthy şi bulgarii,
totdeauna lacomi de cuceriri teritoriale străine.La începutul lunii aprilie 1941 trupele germane,
urmate curând de cele ungare, italiene și bulgare au atacat statul iugoslav. Pe data de 17 aprilie
1941, după două săptămâni de lupte, armata regală iugoslavă a capitulat necondiţionat. Cauzele
capitulării au fost diverse: slaba pregătire şi înarmare a armatei regale iugoslave, spiritului
capiturald şi defetist care domnea în rândurile cercurilor politice conducătoare, antagonismelor
naţionale care divizau ţara încă înainte ca ea să fie învinsă, precum şi trădărilor ostaşilor şi altor
adepţi ai fascismului şi nazismului.
Cercurile politice conducătoare iugoslave de orientare prooccidentală erau descurajate,
dezorientate şi dezorganizate. Atât ele, cât şi guvernul iugoslav aflat în emigraţie, nu concepeau
posibilă organizarea luptei de eliberare pe sol naţional, contra cotropitorilor şi colaborationiştilor.
Aceasta a oglindit faptul trist că nu îşi cunoşteau bine propriul popor care de-a lungul istoriei
dovedise din plin dragostea, până la fanatism, pentru libertate şi independenţă. De această

21
situaţie au ştiut să se folosească comuniştii în frunte cu Iosip Broz Tito, secretar general al
partidului. Chiar în ziua de 22 iunie 1941, la Belgrad a avut loc şedinţa Biroului Politic al C.C. al
P.C.I., în care s-a apreciat că sosise momentul prielnic pentru declanşarea unei răscoale armate
de eliberare. În continuare, la 27 iunie acelaşi an, a fost constituit statul major general al
detaşamentelor de partizani pentru eliberarea naţională a Iugoslaviei, conduşi de acelaşi Iosif
Broz Tito. Acţiunile de luptă s-au dezlănţuit la 7 iulie în Serbia, urmată de Muntenegru, la 13
iulie, apoi de Bosnia, Herţegovina şi Croaţia, generalizându-se în octombrie 1941, când
detașamentele din Macedonia au început acțiunile de luptă împotriva ocupanților.
Trebuie să menţionăm şi faptul că paralel cu mişcarea de partizani condusă de comunişti
a fiinţat şi mişcarea „cetnicilor” condusă de condusă de colonelul, apoi generalul, Draga
Mihailovici, care era legat de guvernul emigrant de la Londra. Această mişcare era tributară
părerii că o răscoală armată pe pământ iugoslav era inutilă şi drept urmare a propagat tactica
aşteptării zdrobirii puterilor Axei de către Aliaţi. De altfel, la începutul anului 1942 Draga
Mihailovici a fost numit Ministru de Război în guvernul de la Londra, semn al comunităţii de
păreri cu guvernul de emigraţie.
În aceste condiţii, comuniştii lui Iosif Broz Tito, înfruntând pericole imense au dobândit o
autoritate indiscutabilă în faţa popoarelor iugoslave şi peste hotare. Cele 7 ofensive declanşate de
ocupanţii nazişti şi colaboratorii lor s-au prăbuşit în faţa eroismului rezistenţilor iugoslavi. În
cursul bătăliei de la Milinklava, dusă împotriva celei de-a cincea ofensive a fost rănit însuşi I.B.
Tito, fapt care i-a creat aureola de erou legendar. Drumul comuniştilor către putere se deschidea
tot mai larg. La 29 noiembrie 1943, a avut loc cea de-a două sesiune a Vecei Antifasciste de
Eliberare Naţională a Iugoslaviei (CAENI). Cei 142 delegaţi participanţi au decis: CAENI să se
constituie în organ executiv, adică guvern al Iugoslaviei, în fruntea căruia a fost ales Tito.
Subliniind că nimeni în afară de popoarele Iugoslaviei, nu poate hotărî în ce priveşte orânduirea
internă a ţării, CAENI s-a pronunţat ferm împotriva oricărei forme de intervenţie şi amestec
străin în treburile interne ale țării. Prin aceasta, Puterile Occidentale erau indirect atenţionate să
înceteze de a mai sprijini Guvernul de emigraţie de la Londra. Totodată, se interzicea
reîntoarcerea în ţară a regelui Petru al II-lea, problema monarhiei urmând să fie soluționată într-
un plebiscit după eliberare.
De asemenea, la această adunare istorică din noiembrie 1943 a fost proclamat principiul
continuităţii statului iugoslav în Comunitatea Internaţională, principiu confirmat din plin de
popoarele iugoslave în lupta comună de eliberare naţională. Această luptă comună a reflectat
decizia tuturor popoarelor iugoslaviei de a rămâne puternic unite, pe baza egalităţii în drepturi.
CAENI a confirmat şi hotărârile Comitetului Sloven de Eliberare Naţională şi ale Vecei
Antifascise de Eliberare Naţională a Croaţiei privind aspiraţiile poporului de pe litoralul sloven,
din Istria, Rijeka, Zadar şi de pe insule de a se alipi la patria-mamă, aspiraţii ce s-au reflectat în
participarea masivă popoarelor din aceste regiuni la lupta de eliberare naţională.
De altfel, cei trei mari aliaţi - Roosevelt, Churchill şi Stalin – înțeleseră că rezistenţa
iugoslavă era total sub conducerea comuniştilor şi că singurul om cu care puteau trata în
Iugoslavia era Iosif Broz Tito.
Misiunea aliată condusă de Fritzroi Maclean şi Louis Hout, din a doua jumătate a anului
1943 a avut ca rezultat decizia occidentalilor de a nu mai acorda vreun sprijin lu Draga
Mihailovici. Pe aceeaşi linie s-au postat cei trei şi la Conferinţa de la Teheran (28 noiembrie-1
decembrie 1943).
În aceste circumstanţe, I. B.Tito şi partidul lui au devenit o forţă de care trebuia să se ţină
seama. La 12 august 1944, la Neapole a avut loc o întâlnire între W. Churchill şi I.B. Tito. În

22
cursul tratativelor premierul britanic n-a obţinut aproape nimic de la liderul comunist iugoslav,
întorcându-se la Londra profund dezamăgit. Într-adevăr, Tito s-a opus unei debarcări a trupelor
engleze în peninsula Istria, a respins categoric restaurarea regimului monarhic şi altele.
La Conferinţa de la Ialta (4-11 februarie 1945) cei trei mari, de comun acord, au hotărât
să recomande iugoslavilor ca Acordul I.B. Tito - Ivan Subasici, încheiat în iunie 1944, pe insula
Vis, să intre în vigoare.
Aceasta înseamna ca guvernul urma să se formeze pe baza principiului împărţirii
atribuţiilor între Comitetul Naţional (CAENI) şi guvernul de emigraţie. De asemenea, CAENI
urma să fie completat cu deputaţi ai Scupscinei (Adunării Naţionale) regatului iugoslav aleşi în
1938, care nu erau compromişi prin colaboraţionism. În august 1945 a avut loc la Belgrad primul
Congres al Frontului Unic de Eliberare Naţională a Iugoslaviei la care au participat 1186 delegaţi
din Serbia, Muntenegru, Slovenia, Croaţia, Macedonia, Bosnia şi Herţegovina. Cu această ocazie
s-a adoptat programul şi statutul Frontului care de la acea dată dobândea denumirea de Frontul
Popular al Iugoslaviei. Din el făceau parte: P.C.I., U.T.C., Sindicatele Unite ale Muncitorilor şi
Funcţionarilor, Frontul Antifascist al Femeilor, Uniunea Tineretului Antifascist şi unii
reprezentanţi ai fostelor partide politice. Pe primul plan în această organizaţie se situau
comuniştii al căror lider Iosif Broz Tito a fost ales preşedinte. La 11 noiembrie 1945, au avut loc
alegerile pentru Adunarea Constituantă. Acestea au marcat succesul indiscutabil al Frontului care
a dobândit 96% din totalul sufragiilor. Adunarea Constituantă s-a reunit la Belgrad pe data de 29
noiembrie 1945. Noul forum a adoptat ca prim act - Decretul privind abolirea monarhiei şi
proclamarea Republicii Federative Iugoslavia.
Partidul Comunist din Iugoslavia, care condusese cu autoritate războiul de eliberare,
pierzând circa 50 de mii din membrii săi pe altarul patriei triumfa pretutindeni. Iosif Broz Tito
era indiscutabil considerat un mare erou.
Bilanţul perioadei războiului este edificator din acest punct de vedere. Patrioţii iugoslavi
au cauzat inamicului mari pierderi irecuperabile cifrate la 450 de mii de morţi, 4600 de tunuri, 13
mii de mitraliere, 350 de avioane, 350 de avioane, 20 de mii de vehicule motorizate distruse sau
capturate. Rezistenţa şi victoria au fost scump plătite de către popoarele iugoslave: peste 1,7
milioane de morţi în lupte sau masacraţi şi exterminaţi în lagărele de concentrare; 25% din
populaţia ţării rămăsese fără adăpost, căci peste 800 de mii de case au fost distruse; au fost
pierdute 36% din întreprinderile industriale şi peste 66% din şeptel. Mari distrugeri au suferit
transporturile feroviare, rutiere, fluviale şi maritime, aşezămintele culturale etc.
În acest fel, după sfârşitul războiului, problema vitală a Iugoslaviei era refacerea
economiei. Dar se punea întrebarea: în folosul cui se va realiza reconstrucţia economică a ţării?
Comuniştii acoperiţi de laurii victoriei, cu o autoritate excepţională aveau planurile lor,
iar în Iugoslavia de atunci nu exista nici o forţă capabilă să le ţină piept. De asemenea, Iosip Briz
Tito şi partidul său nu voiau să țină seama de părerile şi interesele occidentalilor. În acelaşi timp
ei erau prea puţin dispuşi să accepte tutela brutală a lui Stalin care nu concepea ca Tito să-şi ia
prea multe libertăţi.
În acest climat, la 31 ianuarie 1946, Adunarea Constituantă a adoptat prima Constituţie
postbelică prin care statul iugoslav se organiza ca stat federativ în care intrau sârbi, croaţi,
sloveni, muntenegreni, bosniaci care se bucurau de drepturi egale. În cadrul Republicii Populare
Serbia, având în vedere componenta naţională specifică, au luat fiinţă Provincia Autonomă
Voivodina şi Regiunea Autonomă Kosovo şi Metohija; Adunarea Federală era compusă din două
camere, dintre care una era Consiliul Popoarelor cuprinzând un număr egal al celor şase
republici. Organele administraţiei de stat erau, la nivelul federaţiei, guvernul federal, iar nivelul

23
republicilor, guvernele republicane. În domeniul justiţiei: tribunalele erau create de adunările
populare, judecătorii tuturor instanţelor, de la Tribunalul Suprem al federaţiei şi tribunalele
supreme ale republicilor până la tribunalele locale, erau aleşi de către adunările reprezentative
corespunzătoare. Procuratura era organizată ca organ central.
Caracterul totalitar al regimului rezulta din faptul că rolul conducător în societatea
iugoslavă aparţinea Partidului comunist. Pentru atragerea populaţiei, căreia trebuia să i se creeze
iluzii democratice s-a acordat o mare atenţie dezvoltării şi consolidării Frontului Popular. Astfel,
intrarea în această organizaţie a unor lideri ai vechilor partide politice, precum Partidul
republican ţărănesc croat, Partidul republican, Partidul naţional-ţărănesc, Partidul agrar sârb etc;
a avut darul să inducă în eroare masele largi populare şi chiar cercurile democratice occidentale.
Această iluzie a trecut în scurtă vreme întrucât comuniştii au început răfuiala cu adversarii lor
politici. La începutul anului 1947, a fost arestat Draga Mihailovici, fostul conducător al
cetnicilor, fost ministru de război în guvernul de la Londra. Încă din cursul anului 1947, s-a
simţit o răcire mereu mai accentuată a raporturilor dintre Iugoslavia şi Uniunea Sovietică I.V.
Stalin, paranoicul de la Kremlin, nu putea să suporte manifestările de independenţă ale
Belgradului şi privea cu gelozie bolnăvicioasă creşterea prestigiului şi autorităţii lui Iosip Broz
Tito. Cu complicitatea plină de servilism a celor mai mulţi dintre liderii partidelor comuniste, în
special al acelora ce făceau parte din Biroul Informativ al partidelor comuniste şi muncitoreşti -
Cominform, creat în 1947, Stalin a ostracizat, la 28 iunie 1948 Partidul comunist din Iugoslavia.
Acțiunea a vizat mai ales pe Tito și colaboratorii săi, acuzați că au trădat principiile doctrinare
ale comunismului în favoarea cercurilor imperialiste occidentale şi chiar de fascism şi colaborare
cu hitleriştii. Aproape pretutundeni în lumea comunistă s-a dezlănţuit o propagandă de o
virulenţă şi agresivitate deosebite pentru „demascarea” şi „condamnarea” clicii „titoiste” de la
Belgrad. Înconjurată de un cerc de duşmani ce deveneau cu fiecare zi mai ameninţători,
autorităţile de la Belgrad n-au cedat şi au trecut la noi forme şi metode de organizare a activităţii
economice interne, de dezvoltare a unor relaţii internaţionale pentru a evita izolarea ţării. S-a
ajuns în acest fel la concluzia că sistemul de conducere centralizată la nivel federal a economiei
naţionale nu mai corespundea pe deplin cu condiţiile specifice ale Iugoslaviei. În acest sens, în
perioada 1949-1954 au fost votate o sumă de legi prin care, odată cu lărgirea competenţei
organelor republicane şi locale, a fost modificată şi structura acestora, iar competenţa organelor
federale de planificare a fost limitată la stabilirea proporţiilor generale ale dezvoltării economice.
De asemenea, la sfârşitul anului 1949 au început să apară consilii muncitoreşti de întreprinderi cu
misiunea de a participa la soluţionarea problemelor majore ale activităţii întreprinderilor. Lua
viaţă în acest fel principiul autoconducerii muncitoreşti fapt care a creat impresia schimbării
întregului sistem de conducere economică, de distribuţie şi de repartiţie a venitului naţional.
Toate acestea au condus la adoptarea unei noi legi fundamentale a statului. Legea
Constituţională, adoptată de Adunarea Populară Federală la 13 ianuarie 1953 a definit sistemul
autoconducerii ca bază a întregii orânduiri sociale. Prin măsurile luate se preconiza o lărgire a
atribuţiilor organelor locale de conducere. În locul guvernului federal şi a guvernelor republicane
au fost înfiinţate consilii executive cu secretariate de stat ca organe executive şi administrative.
Legea constituţională a creat funcţia de preşedinte al republicii şi a înfiinţat Consiliul Executiv
Federal a fost ales Iosip Broz Tito.
Pentru consolidarea noului sistem şi a regimului care rămăsese în esenţă acelaşi, în 1965
s-a realizat o aşa numită reformă economică, ce s-a vroit a fi de substanţă, iar în 1967 şi 1968 au
fost aduse unele amendamente la Constituţia ţării. Trebuie subliniat că în planul politicii externe,
Iugoslavia a devenit un promotor al mişcării de nealiniere.

24
 Bulgaria
În toată perioada interbelică cercurile politice conducătoare ale Bulgariei au desfăşurat o
politică revizionistă şi revanşardă din ce în ce mai activă. Cea mai mare parte a clasei politice în
frunte cu regele Boris al III-lea de Saxa-Coburg, dinastie germană, se situase pe poziţiile
fascismului şi nazismului, se pronunţa deschis pentru alinierea ţării la Axă. A existat și o parte a
clasei politice bulgare care a manifestat simpatii pro-occidentale. În același timp, în Bulgaria a
fost prezent un puternic curent politic prosovietic întreţinut de formațiunile politice de stînga.
Cei mai virulenți au fost comuniștii bulgari conduși de Gheorghi Dimitrov, formaţi la Şcoala
Internaţionalei a III-a, considerați drept activişti de bază ai Federaţiei comuniste balcanice.
La începutul celui de-al doilea război mondial guvernul bulgar a proclamat ţara neutră. A
fost o neutralitate deosebit de binevoitoare politicii agresive a puterilor Axei de la care voia să
obţină avantaje maxime. Pe linia politicii revizioniste, Bogdan Filov, şeful guvernului de la
Sofia, 1-a vizitat pe Adolf Hitler cu care a avut o întrevedere în data de 27 iulie 1940. Cu această
ocazie, premierul bulgar a cerut sprijinul german pentru satisfacerea pretenţiilor bulgare de
revizuire a frontierelor dobrogene în dauna României. După cum se ştie, Bulgaria a primit acest
sprijin, atât din partea Germaniei naziste, cat şi din partea URSS.
În spiritul bunelor relaţii germano-bulgare, Hitler 1-a convovat pe Boris al III-lea la
Berchtesgaden, pe data de 17 septembrie 1940. După ce şi-a expus planurile expansionist, liderul
german i-a promis monarhului bulgar unele teritorii pe seama Greciei şi Iugoslaviei, dacă aderă
la Axă. Ca urmare, la 1 martie 1941 guvernul bulgar a aderat la alianţa cu statele Axei, în special
cu Germania lui Hitler. Pe această bază, 6 aprilie 1941, ziua când s-a declanşat agresiunea
germane-italiană împotriva Iugoslaviei, armata bulgară a intrat în acţiune. Ca "răsplată" pentru
participarea la zdrobirea Greciei şi Iugoslaviei, Bulgaria a primit de la Hitler în Macedonia
regiunile Strunita, Tarigrad, Timoc şi Basilegrad, o parte a Traciei cu acces la Marea Egee,
insulele Lemnos şi Tenedos.
În această parte a războiului, până la 22 iunie 1941, rezistenţa antifascistă internă a fost
organizată de partidele democrate şi în primul rând de Partidul agrarian, în frunte cu dr. G.M.
Dimitrov și de Partidul social- democrat condus de Gh. Ceşmedgiev.
După dezlănţuirea războiului agresiv al Germaniei naziste împotriva Uniunii Sovietice au
intrat în acţiune comuniştii care au organizat în iulie 1941, în regiunea Rzzlog primele detaşa-
mente înarmate de partizani. Cu toate acestea, rezistenţa antifascistă bulgară s-a dezvoltat lent. În
august 1943 a luat fiinţă Comitetul Naţional al Frontului Patriei.
În condiţiile marilor insuccese şi înfrângeri suferite pe frontul de răsărit de Wehrmaccht-
ul nazist, la 31 martie 1943, Hitler a insistat pe lângă Boris al III-lea pentru o implicare directă a
Bulgariei în război. Moartea lui Boris la 28 august 1943 a lăsat fără răspuns solicitarea lui Hitler
şi aceasta cu atât mai mult cu cat pe tronul ţărilor bulgari se urcase Simeon, fiul defunctului, în
vârstă de 6 ani. În aceste circumstanţe, pentru conducerea treburilor statului s-a constituit un
Consiliu de regentă sub preşedenţia prinţului Kiril fratele lui Boris. S-a format şi un nou guvern
condus de Dobri Bojilov. Instabilitatea regimului politic s-a accentuat considerabil. După
căderea guvernului D. Bojilov, la cârma ţării a venit un cabinet format de Ivan Bagrianov. Îndată
după instalarea sa, noul guvern s-a angajat într-o activitate instensă cu menirea de a împiedica
forţele Frontului Patriei de a lua iniţiative pentru scoaterea ţării din lagărul condus de Germania
nazistă. Paralel, el şi-a trimis emisarii la Ankara şi Cairo pentru a stabili contacte cu anglo-
americanii privind retragereea trupelor bulgare din Iugoslavia şi Grecia şi ieşirea Bulgariei din
război.

25
 Sub puternica înrâurire a evenimentelor din România, la 26 august 1944, guvernul de la
Sofia a cerut plecarea trupelor germane staţionate în Bulgaria făcând în acelaşi timp o declaraţie
cu privire la "neutralitatea" deplină a Bulgariei. În opinia Moscovei, atitudinea guvernului bulgar
a fost considerată total "... nesatisfăcătoare în condiţiile situaţiei existente". Ca urmare, guvernul
Bagrianov a demisionat. În locul lui s-a constituit un nou cabinet sub conducerea lui Konstantin
Muraviev, din Partidul Agrarian. Încercările acestuia de a continua tratativele cu anglo-
americanii au fost stopate de Stalin care vedea Bulgaria supusă fără cârnire imperiului bolşevic.
În acest context, la 27 august 1944, Gheorghi Dimitrov a transmis de la Moscova printr-o
radiogramă, planul desfăşurării insurecţiei şi formării unui guvern al Frontului Patriei sub
conducerea comuniştilor. Ca atare, la 5 septembrie 1944, guvernul de la Kremlin a declarat
război Bulgariei, exact în ziua în care guvernul Muraviev declarase război Germaniei naziste.
Confrom declarației de război date, la 8 septembrie 1944 trupele sovietice, au pătruns în
Bulgaria. La 9 septembrie 1944 a început insurecția comunistă din Bulgaria.
În urma acestor evenimente, s-a format un cabinet ministerial în care intrau câte patru
reprezentanţi ai Partidului comunist, Uniunii Populare Bulgare, Partidului muncitoresc social-
democrat, organizaţiilor "Pladne" şi "Zveno" şi doi independenţi. Comuniştii, luându-şi partea
leului, deţineau cele mai însemnate ministere.
Pentru a-şi consolida poziţiile în vederea instaurării în ţară a unui regim totalitarist
stalinist, comuniştii s-au grăbit să organizeze alegeri parlamentare. Forţele democratice şi
naţionaliste înţelegând mobilurile grabei comuniştilor s-au opus din toate puterile planurilor
comuniştilor. N. Petkov, liderul opoziţiei anticomuniste, în ajunul alegerilor, s-a adresat Comisiei
Aliate de Control cerând amânarea alegerilor şi efectuarea lor sub control aliat. Dar, cererilor
anglo-americane în susţinerea solicitării lui N. Petkov li s-a opus voinţa brutală şi ameninţătoare
a lui I.V. Stalin. De altfel, în perioada premergătoare alegerilor, Bulgaria a fost teatrul unor
aprige lupte politice. În fierberea acestor evenimente, s-a reîntors de la Moscova Gheorghi
Dimitrov, stalinist înverşunat şi necruţător.
La 18 noiembrie 1945 au avut loc alegeri parlamentare. Desfăşurate sub presiunea brutală
a comuniştilor şi în prezenţa trupelor sovietice, aceste alegeri au consemnat succesul Frontului
Patriei. Din cei 3.866.467 de alegători, 3.397.627 au susţinut Frontul Patriei, adică 88,2%. După
aceea a urmat un lung şir de activităţi iniţiate de Partidul comunist, menite să dea substanta
regimului instituit.
În vara lui 1946, a fost adoptată legea de organizare a unui referendum privind forma de
guvernământ a Bulgariei, Referendumul, care a avut loc pe data de 8 septembrie 1946, a reliefat
voinţa electoratului bulgar de abolire a monarhiei şi proclamare a republicii. Pentru menţinerea
monarhiei s-au pronuntat doar 4,2% din electorat.
Astfel, Bulgaria a fost proclamată republică populară. Preşedinte provizoriu a fost ales
cunoscutul lider cominternist Vasil Kolarov. Partidul comunist a depus eforturi considerabile
pentru a crea cadrul legislativ al regimului comunist şi în primul rând de a elabora o nouă lege
fundamentală. În prealabil, la 27 octombrie 1946 au avut loc alegeri pentru Marea Adunare
Naţională. Rezultatul alegerilor, desfăşurate sub presiunea Partidului comunist şi în prezenţa
armatei sovietice, cu metodele tipice partidelor comuniste a fost favorabil partidelor Frontului
Patriei care a obţinut circa 70% din voturile exprimate. Vasil Kolarov a devenit preşedinte al
acestei adunări. La 22 noiembrie, acelaşi an s-a constituit un nou cabinet ministerial al Frontului
Patriei în frunte cu necruţătorul comunist de tip stanilist Gheorghi Dimitrov. În acest cabinet au
intrat 10 reprezentanţi ai comuniştilor, 5 ai Uniunii agrare, câte 2 reprezentanţi ai Partidului
social-democrat şi ai organizaţiei “Zveno" şi unul faţă de partid. Printr-o continuă ofensivă

26
politică comuniştii şi-au construit regimul după chipul celui stalinist. La 4 decembrie 1947 a fost
adoptată o aşa-zisă constituţie care legifera instituirea regimului brutal al dictaturii
proletariatului. Cu o tenacitate demnă de o cauză mai bună, comuniştii şi-au eliminat pe diverse
căi şi prin diverse metode adversarii politici. După moartea lui Gheorghi Dimitrov, survenită la 2
iulie 1949, a venit în fruntea guvernului Vasil Kolarov, iar de la 1 februarie 1950, Vâlco
Cervenkov. Dar, cursul vieţii în Bulgaria s-a derulat cu dificultăţi sporite, ceea ce a creat mari
nemulţumiri populare. Pentru a salva regimul totalitar, conducătorii comunişti ai Bulgariei au
ales două căi: prima politică pro-sovietică fără fisuri, în vederea primirii unui sprijin mai
substanţial din partea URSS; a doua prin sacrificarea "acarului Păun". Astfel, Plenara C.C. al
P.C.B., din aprilie 1954, a criticat cu virulenţă pe Vâlco Cervenco înlăturându-1. În locul său, ca
prim secretar al Partidului comunist a venit Todor Jivkov, care a condus țara până la prăbușirea
sistemului comunist.

Albania
O ţară cu o istorie deosebit de dramatică a fost Albania. La 7 aprilie 1939, forţele armate
ale Italiei fasciste au ocupat în întregime teritoriul albanez. Regele Ahmed Zogu I şi colaboratorii
săi au părăsit ţara, refugiindu-se în Grecia, apoi în Turcia. Pentru a conferi anexării Albaniei un
aspect cât mai "legal", ocupanţii italieni au convocat o aşa-zisă "Adunare Constituantă" care a
oferit coroana regală monarhului italian Victor Emanuel al III-lea.
În timpul agresiunii italiene împotriva poporului grec - octombrie - decembrie 1940 -
foarte mulţi patrioţi albanezi din batalioanele silite să lupte în Grecia au refuzat să fie de partea
agresorilor, au dezertat de pe front ori au trecut de partea grecilor. Benito Mussolini scria lui
Adolf Hitler că "... aproape toate trupele albaneze au trădat", incluzând în acest fel şi această
realitate printre factorii insuccesului acţiunii italiene în Grecia. De această situaţie au ştiut să
profite din plin, ca pretutindeni, comuniştii care s-au constituit în partid, sub conducerea
stalinistului Enver Hodja, la 8 noiembrie 1941. Comuniștii albanezi au organizat Conferinţa de la
Peza (lângă Tirana) la 16 septembrie 1942 și au pus bazele Frontului Antifascist de Elibarare
Naţională. La conferință au participat, pe lângă reprezentanţii Partidului comunist şi
reprezentanţi ai femeilor antifasciste, tineretului şi nationaliştilor patrioţi. Cu această ocazie a
fost ales Consiliul General de Eliberare Natională. Tot în acest cadru a fost acceptată şi platforma
de luptă şi acţiune a Partidului comunist. În rezistenţa albaneză nu au fost prezente puternice
forţe naţionaliste şi democratice, situație care a permis ca Partidul comunist să își consolideze
poziţiile şi sub conducerea lui Enver Hodja a trecut la acţiuni pentru a institui în Albania
postbelică un regim comunist de tip stalinist. Pe această linie se înscrie hotărârea Conferintei
P.C. Albanez din 17-22 martie 1943, de la Labrinot, de organizare a Armatei de Eliberare
Naţională prin unirea tuturor detaşamentelor înarmate de partizani. Actiunile partizanilor au
crescut şi s-au diversificat în cursul anului 1943, având ca focar regiunile Peza, Kupari, Permët,
Karcea, Gjirokastra, Skropuri etc. Perseverând în îndeplinirea planurilor lor, comuniştii,
dominaţi în Consiliul General de Eliberare Naţională au decis la 10 iulie 1943, crearea Marelui
Stat Major Armatei de Eliberare Naţională cu Spiro Moisiu - comandant şi Enver Hodja -
comisar.
Prăbuşirea lui B. Musolini şi a regimului său în Italia a avut consecinţe notabile pentru
poporul albanez. Guvernul italian care a urmat după căderea lui Mussolini nu a retras trupele din
Albania. Mai mult, la 26 iulie 1943, Victor Emanuel al III-lea a declarat teritoriul albanez ca
zonă de operaţiuni militare, zonă în care acţionau şapte divizii italiene. Acum însă rezistenţa
albaneză a trecut la actiuni eliberatoare decisive. Două divizii italiene au depus armele în mâinile

27
albanezilor. Circa 1500 de soldaţi şi ofiţeri italieni care au refuzat să lupte alături de hitlerişti sau
să meargă în Germania la munca forţată, au intrat în rândurile forţelor armate de eliberare
albaneze. Pe la finele lunii septembrie 1943, teritoriul albanez în întregime fusese eliberat, fiind
administrat de comitete locale de eliberare create şi conduse de comunişti.
Însă, chiar înainte de capitularea Italiei, germanii ocupaseră toate aeroporturile din
Albania, portul Durres şi alte centre şi căi de comunicatie. După înlăturarea lui Musolini,
guvernul hitlerist a trimis în această noi forte pentru a o ţine sub dominaţie şi a zdrobi Mişcarea
Naţională de Rezistenţă. Metodele folosite de germani s-au deosebit mult de cele practicate de
italieni. Autorităţile naziste de ocupaţie, intenţionând să inducă în eroare populaţia albaneză, au
convocat pentru 16 octombrie 1943 la Tirana, o aşa-pretinsă Adunare Natională care a proclamat
"separarea Albaniei de Italia" şi centralizarea statului. În acest scop s-a constituit Consiliul
Superior de Re- genţă în frunte cu Mehdi Frashëri, din reprezentanţi ai principalelor etnii şi
religii. Acum au apărut şi adepţii restaurării regimului antebelic al lui Zogu care au creat
organizaţia Legalităţii. În paralel, în toamna anului 1943, în zonele eliberate de către partizani au
avut loc alegeri pentru consiliile naţionale de eliberare, iniţiate şi desfăşurate sub controlul strict
al Partidului comunist. Ele nu recunoşteau nici o altă putere în Albania în afara Consiliului
Naţional de Eliberare şi se declarau hotărâte pentru continuarea luptei împotriva ocupanţilor şi
colaboraţioniştilor. Armata de Eliberare Natională număra în unităţile sale circa douăzeci de mii
de luptători, iar alţi douăzeci de mii făceau parte din cetele voluntare ţărăneşti şi din unităţile de
guerilă de la oraşe. Nemţii aveau în Albania forţe armate cu un efectiv de aproximativ 70.000 de
oameni care în iarna anului 1943-1944 au declanşat mari operaţiuni împotriva patrioţilor
albanezi. Toate s-au soldat cu eşecuri evidente.
În circumstanţele interne şi internaţionale favorabile învingerii statelor Axei și ca urmare
a succeselor rezistenţei albaneze, la 24 mai 1944, în oraşul Permet şi-a început lucrările primul
Congres Antifascist de Eliberare Naţională. Cu această ocazie cei 186 de delegaţi reprezentând
Consiliul General de Eliberare Naţională şi Statul Major General, Consiliile Regionale de
Eliberare Naţională, statele majore regionale şi ale brigăzilor Armatei de Eliberare Naţională
prezenți la congresul au ales Consiliul Antifascist de Eliberare Naţională (K.A.N.C.) format din
121 de membri. Acesta trecea drept cel mai înalt organ legislativ şi executiv al ţării. Cu
certitudine, la Permet s-a rezolvat problema puterii politice în favoarea Partidului comunist,
respectiv a lui Enver Hodja şi a reprezentat un pas hotărâtor către instaurarea unui regim totalitar
comunist-stalinist autentic. Comuniştii albanezi s-au folosit cu multă abilitate de înfrângerile
catastrofale suferite de forţele naziste în România, Iugoslavia şi Bulgaria. Astfel, la a doua
adunare a K.A.N.C., din 20-23 octombrie 1944, care a avut loc la Barat, s-a hotărât
transformarea Consiliului Antifascist într-un aşa numit Guvern Democratic al Albaniei. Enver
Hodja a devenit şef al guvernului. În continuare, trebuie subliniat că la Barat a fost aprobată
Legea fundamentală privind organizarea puterii conform căreia "întreaga putere este reprezentată
de Consiliile naţionale de eliberare a satelor, oraşelor, subprefecturilor şi prefecturilor". Victoria
comuniştilor a fost mai categorică după ce la 26 octombrie, acelaşi an, regenţa şi guvernul
colaboraţionist au declarat public că îşi încetează activitatea.
Eliberarea oraşului Shkodra, înfăptuită la 29 noiembrie acelaşi an, a consemnat eliberarea
completă a teritoriului albanez. Una din cele mai mari bătălii desfăşurate de armata de eliberare a
fost bătălia pentru eliberarea Tiranei, care a durat 17 zile şi s-a încheiat în ziva de 28 noiembrie
1944.
Aflaţi la cârma ţării, comuniştii şi-au continuat cu tenacitate acţiunile menite să
construiască în cel mai scurt timp un regim totalitar stalinist. Mâna Moscovei se întindea

28
hrăpăreaţă şi asupra acestei ţări deşi ea nu fusese menţionată în nici un fel în faimoasele tratative
"ale procentelor dintre Stalin şi Churchill". Astfel, la 1 decembrie 1944, au avut loc alegeri
pentru Adunarea Constituantă. Fără adversari, comuniştii conducători ai Frontului Democratic au
dobândit victoria. Frontul Democratic a primit 93,88% din totalul sufragiilor.
Noul for legislativ, la 11 ianuarie 1946 a proclamat Albania republică populară, care era,
aşa cum se declara oficial, formă a dictaturii proletariatului.
În perioadele următoare, Partidul Muncii din Albania a devenit partid comunist prin
schimbarea denumirii la Congresul I din 8-22 noiembrie 1948 Partidul comunist a condus
Albania după modelul sovietic, societatea albaneză străbătând cunoscutele etape ale construcţiei
societăţii socialiste de tip sovietic. După ostracizarea Iugoslaviei lui Tito de către Biroul
Informativ, Albania s-a aliat fără murmur poziţiei staliniste.

Republica Democrată Germania

Capitularea necondiţionată a Germaniei şi semnarea acestei capitulări la 7 mai 1945 la
Reims şi în noaptea de 8 spre 9 mai 1945 la Berlin, urmată de împărţirea ei în zone de ocupaţie
între puterile învingătoare - SUA, Marea Britanie, URSS, Franţa - au înscris pe ordinea de zi a
istoriei mondiale o nouă şi extrem de complicată problemă - problema germană. Pentru a întregi
tabloul sumbru al Germaniei imediat postbelice şi a dezvălui marile dificultăţi pe care le ridica
această problemă trebuie menţionat faptul că şi capitala berlineză - aflată în zona de ocupaţie
sovietică - fost împărţită în patru. În zona sovietică de ocupaţie intrau ţinuturile: Meklemburg-
Prepomerania, (Varpomern), Brandenburg, Saxonia-Anhalt, Saxonia şi Thuringia. Zona
americană cuprindea: Bavaria, Würtenberg, Baden, Hessa şi Bremen. Zona britanică cuprindea:
Renania de Nord-Westfalia, Saxonia inferioară, Sohleswig-Holstein şi Hamburg. În zona
franceză figurau: Baden, Württenberg- Hohenzolern, districtul Lindau din Bavaria, Renania-
Pfalz, iar ţinutul Saar a fost integrat economic la Franţa până în anul 1957.
Obiectivul de cea mai mare însemnătate pentru Germania postbelică era refacerea vieţii
economice, politice, sociale, culturale etc. Ţara întreagă era un uriaş morman de ruine. Pe lângă
toate acestea, în zonele vestice se adăpostiseră milioane de germani strămutaţi din fosta Prusie
Orientală, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria şi Austria. Aceşti dezrădăcinaţi se ridicau în 1947 la
cifra impresionantă de nouă milioane. Starea de demoralizare şi apatie a cuprins întregul popor
german. Mare parte din populaţia ţării pribegea pe drumuri, într-o goană înfrigurată după o
bucată de pâine şi un adăpost printre ruine. Desigur, că măsurile luate de comandamentele aliate
nu puteau suplini nici pe de parte eforturile pe care trebuia să le facă germanii însuşi pentru a
supravieţui catastrofei şi a salva de la pieire marea naţiune germană.
De această stare de lucruri au căutat să profite sovieticii cu intenţia vădită de a-şi
implanta dominaţia asupra întregii Germanii. Astfel, prin ordinul nr.2 din 10 iunie 1945
Administraţia militară sovietică autoriza activitatea partidelor politice, având ca obiectiv "...
eliminarea vestigiilor fascismului, consolidarea democraţiei şi libertăţii civice şi dezvoltarea
iniţiativei maselor largi în acest sens".
Sub impulsul foarte activ al sovieticilor prezenţi în toate domeniile vieţii Germaniei,
Partidul comunist a fost prima formaţiune politică ce a trecut la acţiune adresând populaţiei
germane cunoscutul apel de la 11 iunie 1945. Prin aceasta germanii erau chemaţi să treacă la "...
constuirea unui regim democratic antifascist, a unei Republici democratice parlamentare". În
acelaşi timp, la 15 iunie, acelaşi an, Partidul social- democrat şi-a inaugurat activitatea publicând
apelul-program în nouă puncte, foarte apropiat prin conţinutul său de cel comunist. Pe la sfârşitul

29
lunii iunie au mai luat fiinţă Partidul liber-democrat al Germaniei şi Uniunea creştin-democrată.
Pe la 17 iunie acelaşi an, la Berlin, 600 de militanţi sindicali au reînfiinţat sindicatele libere.
Pentru început, comuniştii păstrând iniţiativa au manifestat mult dinamism. Ascunzându-
şi cu o grijă demagogică perfectă intenţiile au propus la 14 iulie 1945 formarea Blocului
Partidelor Antifasciste Democratice. În această coaliţie au intrat, pentru început, alături de
comunişti, social-democraţii, liberal-democraţii şi creştin-democraţii. Mai târziu, prin 1948, la
acest bloc au mai aderat partidele: ţărănesc şi naţional- democrat şi sindicatele. Cu timpul, în
condiţiile declanşării şi desfăşurării agravante ale războiului rece, comuniştii şi-au dezvăluit
intenţiile dictatoriale provocând opozitia elementelor democratice şi naţionaliste. De altfel, chiar
pe la finele anului 1945 marea majoritate a liderilor Uniunii creştin-democrate şi Partidului
liberal-democrat s-au declarat net împotriva cursului comunist sovietizat iniţiat de Partidul
comunist. Sub presiunea lipsită de scrupule a comuniştilor, impulsionaţi de autorităţile sovietice
de ocupaţie, la 20 şi 21 decembrie 1945 a avut loc aşa-numita Conferintă a celor 60, la care
reprezentanţii partidelor comunist şi social-democrat au pus la cale fuziunea lor într-o singură
formaţiune politică în vederea "...realizării hegemoniei politice a clasei muncitoare ...", adică în
vederea instituirii unui regim comunist totalitar. Congresul de unificare a avut loc la Berlin în
zilele de 21-22 aprilie 1948 care a consemnat formarea Partidului Socialist Unit din Germania.,
în frunte cu Wilhelm Pieck şi Otto Grotewohl. Au urmat o serie de acţiuni de vădită inspiraţie
bolşevico-stalinistă pentru construirea unei Germanii comuniste. În aceste condiţii, spre a evita
izbucnirea unor grave conflicte ce ar fi putut degenera într-o dramatică încleştare, occidentalii au
trecut la realizarea, în zonele lor de ocupaţie a unor reforme democratice şi pacifice. Astfel, la 7
septembrie 1949, a fost proclamată Republica Federală Germană, cu capitala la Bonn. În zona
sovietică, la 7 octombrie, acelaşi an, a fost proclamată Republica Democrată Germană, stat
comunist, supus necondiţionat Moscovei, respectiv lui I.V. Stalin. În aceeaşi zi, Camera populară
a decis intrarea în vigoare a Constituliei elaborată din initiativa comuniştilor şi aprobată de cel
de-al doilea Congres popular german, creație de inspirație tipic comunistă, care avusese loc în
mai 1949.
Caracterul net al modelului de tip comunist-stalinist in Germania Orientală a fost clar
evidențiat la 11 octombrie 1949, dată când Camera populară şi Camera landurilor l-au ales
preşedinte al RDG pe Wilhem Pieck, vechi militant comunist. A doua zi, pe 12 octombrie, Otto
Grotewohl a format un guvern provizoriu, in componenta căruia intrau: şase reprezentanti ai
PCUG, trei ai UDC, doi ai PLDG, un reprezentant al Partidului tărănesc- democrat şi unul fără
apartenentă de partid. La vointa necrutătoare a Moscovei, între 15 şi 25 octombrie, guvernele
celorlalte tări comuniste şi anume: Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, China, Coreea de Nord,
Polonia, România şi Ungaria au recunoscut RDG-ul. Statul german de tip comunist a urmat
aceeaşi cale, cu aceleşi objective ca in toate celelalte țări comuniste. Particularitatea spațiului
german a rezultat din faptul că lumea avea posibilitatea de a valida prin comparație cele două
modele social-politice și performanțele obținute în fiecare societate.
Republica Federală Germană, evoluând in conditiile economiei sociale de piată, a intrat
in deceniile 7 şi 8 in primul eşalon al statelor puternic industrializate ale lumii. Pe toate
meridianele se vorbea tot mai frecvent despre "miracolul economic vest-german". Republica
Democrată Germană -in conditiile unei economii hipercentralizate, anchilozate, in care se
construia o societate socialistă după tipul celei sovietice - oferea un tablou dezolant. Dependența
de Moscova a adus germanilor din RDG un regim de umilinte şi nenorociri de tot felul.
Profund nemulțumiți, mulți est-germani au încercat, unii au reuşit, alții nu, să se refugieze
în Germania federală. În perioada 1949-1961, peste 3,5 milioane de est-germani s-au refugiat în

30
partea vestică a Germaniei. Depăşind orice limită, autoritățile comuniste au construit faimosul
”Zid al Berlinului”, numit şi zid al ruşinii. De altfel, frontiera intergermană a devenit una din cele
mai păzite granite din lume. Problema germană s-a complicat şi mai mult după ce in 1955 RFG a
devenit membră NATO, iar RDG a intrat in CAER in 1950 şi in Organizalia Tratatului de la
Varşovia in 1955. Cu toate acestea, in conditiile destinderii in relatiile internationale al cărei
suflu a început să se simtă la începutul anilor `70 la 21 decembrie 1972 s-a semnat Tratatul
privind relatiile reciproce dintre cele două state germane.

China
Calvarul celui de-al doilea război mondial a durat opt ani de zile în țara Imperiului Celest.
În focul luptelor împotriva agresorilor japonezi, uriaşul popor chinez a adus grele jertfe pe altarul
dreptății istorice. Ca semn de recunoaştere a aportului chinez la războiul împotriva agresiunii,
China a fost admisă ca parte egală cu SUA, Anglia şi URSS la elaborarea şi semnarea Declaratiei
celor patru state cu privire la securitatea generală prin care țările semnatare se obligau să lupte cu
toate fortele de care dispuneau până la înfrângerea totală şi definitivă a puterilor Axei şi
capitularea lor necondiționată. În acelaşi sens trebuie înțeleasă şi Conferința anglo-amercano-
chineză in legătură cu reglementările problemelor din Extremul Orient. Totodată, marii Aliați
simțeau nevoia ca prin toate mijloacele să întărească autoritatea lui Jiang Jieshi şi a
Gomindanului. Într-adevăr, occidentalii nu uitaseră evenimentele de la Xi'an din 12-24
decembrie 1936, când doi generali, Zhang Xueliang şi Yang Hucheng 1-au arestat pe Jiang Jieshi
cerându-i să accepte fără condiții cele "opt puncte" care să asigure organizarea luptei
antijaponeze a întregii națiuni, prin urmare in cooperare şi cu comuniştii. Situația creată a dat
posibilitatea Partidului comunist să joace rolul de arbitru in aplanarea paşnică a conflictului
punând însă propriile-i condiții. Consolidarea autoritătii sefului gomindanist era cu adevărat
imperioasă pentru Aliati, deoarece numeroase cadre de comandament ale armatei nationaliste
chineze au trădat. Astfel, in anul 1941, 12 generali gomindanişti au trecut cu trupele de sub
comanda lor la inamic, in anul 1942 exemplul acestora a fost urmat de încă 15 generali, iar in
anul 1943 au trecut cu unitățile lor la inamic încă 42 de generali.
Primejdia pentru situația lui Jiang Jieshi era cu atât mai mare cu cât comuniştii
dobândeau succese incontestabile. La inceputul anului 1944 efectivul Armatei a - 8 - a şi al Noii
Armate a 4-a comuniste se ridica la circa 910.000 luptători, iar forta detaşamentelor de partizani
şi a detaşamentelor populare de voluntari era de circa 2.200.000 de luptători. Influenta comunistă
era in creştere, fapt remarcat şi de Gunther Stein, coresponsentul ziarului "News Chronicale",
care a vizitat China acelei perioade: "În regiunile comuniste din China de nord şi China centrală
pulsează viata sănătoasă, bogată şi plină de initiativă a noii democratii. Pentru mine, ca şi pentru
alti străini, aceste regiuni centrale constituie un exemplu de progres paşnic, exemplu ce ar putea
fi urmat nu numai de întraga Chină, dar şi de Japonia şi probabil, chiar de India. De altfel, însuşi
Jiang Jieshi a dat curs cererii Partidul comunist de a i se recunoaşte rolul in înfrângerea
agresorului japonez, cerere adresată in numele celor 160 de milioane de chinezi din bazele
comuniste antijaponeze".
La sfârşitul războiului, după opt ani de aprige lupte împotriva unui inamic deosebit de
crud, nemilos şi sângeros, totalul victimelor umane din rândul poporului chinez era impresionant:
3 milioane de morti din rândul combatantilor şi circa 10 milioane din rândul populatiei civile.
Lupta poporului chinez pentru apărarea independenței şi suveranității tării, purtat cu intensități
diferite într-o etapă sau in alta s-a inscris in istorie ca o pagină de cea mai mare însemnătoate a

31
luptei popoarelor lumii întregi înaintea şi in timpul celui de-al doilea - război mondial pentru
apărarea demnității umane.
Victoria asupra militarismului japonez a marcat sfârşitul unei etape importante a luptei de
apărare a poporului chinez când s-a maturizat conştiinta natională şi s-au copt condițiile eliberării
complete a poporului chinez de sub influențele puternice ale marilor puteri şi de sub asuprirea
clicilor feudale.
În acest imens efort general, Partidul comunist a ştiut să valorifice in favoarea sa starea
de spirit a populatiei şi marile defecțiuni ale Gomindanului condus de Jiang Jieshi, înrudit cu
"patru mari famili" care stăpâneau viata economică a uriaşei tări, considerat de J.W, Stilwell, in
”The Stilwell Papers, "...un om ignorant, arbitrar şi îndărătnic".
Este foarte adevărat că Jiang Jieshi, la cel de-al VI-lea ' Congres al Gomindanului, din 5-
11 mai 1945, a arătat că înțelesese primejdia comunistă. "Astăzi principala noastră sarcină este
nimicirea comuniştilor... Partidul comunist chinez, spunea el de la tribuna congresului este
duşmanul nostru intern. Sarcina noastră va fi îndeplinită numai atunci când vom distruge Partidul
comunist".
Paralel, liderii comunişti, in cadrul Congresului al VII-lea (23 aprilie - 11 iunie 1945),
deși mai retinuți în declarații, s-au arătat la fel de decişi de a termina cu Gomindanul şi de a-şi
îndeplini planurile.
În aceste conditii tratativele dintre delegatiile comuniştilor chinezi, condusă de Mao
Zedong şi gomindaniştilor condusă de Jiang Jieshi, începute pe data de 18 august 1945, la
Ciunțin şi încheiate la 11 octombrie, acelaşi an, apar ca un paravan şi o amânare a marii
confruntări ce avea să chinuie China câtiva ani.
La reuniunea de la Moscova din decembrie 1945 a miniş trilor de externe ai SUA, URSS
şi Marii Britanii, între altele, s-au discutat şi problemele spinoase ale Chinei. Această conferintă
s-a pronuntat pentru unificarea şi democratizarea Chinei sub conducerea unui guvern national şi
pentru o cât mai grabnică încetare a războiului civil. Tot cu această ocazie s-a decis retragerea
trupelor sovietice şi americane din această mare tară până in primăvara lui 1946.
De asemenea, cele două principale forte politice ale Chinei au declarat ferm că aderă la
recomandările Conferinței de la Moscova. La 10 ianuarie 1946, cei doi lideri, Mao Zedong şi
Jiang Jieshi, au dat publicitătii un ordin de încetare a operațiunilor. În aceeaşi zi, la Ciunțin s-au
deschis lucrările sesiunii Consiliului politic consultativ al Chinei la care au participat delegați ai
Gomindanului, ai Partidului comunist, ai Ligii democrate, ai Partidului Chinei Tinere etc. În
acest cadru s-au discutat probleme privind: constituirea unui guvern de coaliție, reducerea
forțelor armate la 60 de divizii, 50 controlate de gomindanişti şi 10 de comunişti, convocarea
Adunării Naționale şi viitorul politic al tării, conform cu constituția.
Cu toate acestea cele două tabere se pregăteau pentru reluarea ostilităților şi una şi
cealaltă decise să-şi elimine definitiv adversarului. Către vara lui 1946, raportul de forțe era
următorul: Go- mindanul dispunea de o armată cu efective evaluate la peste 4.700.000 de
combatanți, iar comuniştii aveau o armată care număra 1.200.000 soldați.
Trebuie precizat că Jiang Jieshi şi partidul său se bucura de ajutorul SUA, unde
Congresul adoptase la 14 iunie 1946 o lege privitoare la ajutorul pe care americanii urmăreau să-
1 acorde Chinei naționaliste. De partea cealaltă, URSS nu s-a mărginit să acorde comuniştilor
chinezi doar un ajutor propagandistic, ci unul foarte larg.
Astfel, in iulie 1946 s-a declanşat in China cel de-al treilea război civil. La început
operațiunile militare s-au derulat in avantajul lui Jiang Jieshi, dar armata sa a înregistrat pierderi
considerabile. În numai un an de lupte, deci, până in iulie 1947, gomindaniştii au pierdut

32
1.100.000 de oameni Şi imense cantităti de material de război. Paralel, în ambele tabere s-au
întreprins acțiuni pentru eliminarea adversarului. Astfel, Jiang Jieshi a convocat, fără comunişti
in noiembrie 1946, o Adunare Națională a Chinei. La această acțiune fără efect, ba dimpotrivă,
comuniştii au actionat cu energie pentru a-şi apropia populația şi a limita cât mai mult baza
socială a Gomindanului. Astfel, in regiunile controlate de ei, comuniştii au efectuat o largă
reformă agrară. Ţăranii deveniți stăpâni de pământ şi-au legat destinele de cele ale Partidului
comunist. Ba, mai mult, in provinciile controlate de gomindanişti au izbucnit numeroase răscoale
țărăneşti. Prin aceasta, pozițiile şi potențialul militar al Gomindanului s-au şubrezit considerabil.
Conştienti de acest fapt, in vara anului 1947, fortele armate comuniste au trecut de la defensivă la
contraofensivă strategică. Situatia forțelor gomindaniste chineze s-a complicat in continuare prin
acțiunile greviste ce au avut loc in marile centre industriale, precum: Shanghai, Guangzhou
(Canton), Hangehau (Hancou) ş.a. În acelaşi timp, răscoalele tărăneşti au cuprins 17 provincii.
De asemenea, in lupta împotriva lui Jiang Jieshi au intrat şi studenții, cu fortă deosebită
remarcându-se cei din Shanghai, unde erau mari traditii de luptă.
Provocându-le înfrângeri după înfrângeri, forțele conduse de comunişti au alungat pe
nationalişti din Manciuria, la începutul 1948 şi apoi in ianuarie 1949, au ocupat Beijing şi
Tianjin, precum şi cele mai multe oraşe din China centrală.
În vara lui 1949, au fost ocupate provinciile din China centrală, de sud şi de vest. Sigur de
victorie, Mao Zedong şi tovarăşii săi de luptă au convocat la Beijing, prima sesiune a Consiliului
politic consultativ popular al Chinei, pe 21 septembrie. La aceasta au participat 600 de persoane
reprezentând partide şi organizații diverse, mai puțin Gomindanul, Armata populară, diverse
regiuni
şi nationalităti, precum şi pe chinezii rezidenti in străinătate. Pe ordinea de zi a sesiunii
Consiliului politic consultativ popular al Chinei figurau probleme deosebite privind organizarea
de stat, precum: Statutul organizatoric al C.P.C.P. din întreaga Chină, legea pentru organizarea
Guvernului central al Chinei, Programul general al C.P.C.P. al Chinei, adoptarea steagului
național şi a stemei nationale etc. În ziua de 1 octombrie 1949, in cadrul unui miting, in Piața
Tienanmin din Beijing, Mao Zedong a proclamat Republica Populară Chineză.
Sesiunea C.P.C.P. a ales pe liderul comunist Mao Zedong in funcția de preşedinte al
republicii, iar pe Zhou Enlai in funcția de premier al Consiliului de Stat.
Trebuie precizat că Programul general al Consiliului politic consultativ popular avea la
bază lucrarea lui Mao Zedong intitulată: Despre dictatura democrației populare în care se
sublinia că întreaga operă de constructie din China urma să se desfăşoare sub conducerea clasei
muncitoare in frunte cu partidul ei comunist. Pin urmare in China se constituia un regim totalitar
comunist prea puțin deosebit de cel moscovit. De altfel, in 1950 s-a şi încheiat un tratat de
prietenie cu URSS. În timpul războiului din Coreea, pentru că guveernul chinez a sprijinit activ
guvernul nord-coreean, Republica Populară Chineză a fost condamnată de ONU, iar un număr de
state au recunoscut conducerea Taiwanului ca unicul guvern legitim al Chinei.
După proclamarea Republicii Populare Chineze tensiunile interne nu au încetat. O
puternică rezistență anticomunistă a continuat. Astfel, in detaşamentele naționaliste înarmate
erau încadrați cca. 2.000.000 de combatanți. Dar, aparatul represiv creat de comuniştii chinezi şi-
a îndeplinit menirea, reducând la neputintă această rezistență.
Cu toate acestea, eşecul campaniilor "celor 100 de flori" (1957) şi a "marelui salt înainte"
(1958) a dus la slăbirea pozițiilor maoiştilor. De aceea, pentru a-şi reface autoritatea, in 1966,
susținătorii lui Mao au declanşat Marea Revolutie culturală proletară care a provocat numeroase
victime, absurd învinute, convulsii şi haos.

33
 Adepții Revoluției Culturale au reușit să înlăture pe principalii lor adversari politici, Lin
Shaoqui şi Deng Xiaping, și au restructurarea vieții din societatea chineză, in întregime, după aşa
numita învătătură a lui Mao Zedong.
După anul 1960, au devenit publice divergențele politico- ideologice dintre partidul
comunist chinez şi partidul comunist al Uniunii Sovietice, ceea ce a dus la tensionarea relațiilor
chino-sovietice. Au fost momente dramatice, cu ciocniri violente la granița dintre cele două tări.
Divergențele chino-sovietice au antrenat treptat întreaga lume comunistă.
Experimentarea primei bombe atomice chineze la 16 octombrie 1964 a adus in galeria
puterilor atomice o nouă țară, Republica Populară Chineză.
Faptul acesta a fost consolidat şi pretutindeni recunoscut după ce la 17 iunie 1967 a avut
loc explozia primei bombe chineze cu hidrogen. Prestigiul Chinei s-a impus definitiv pe plan
international după ce in 1970 a fost lansat primul satelit artificial chinez al pământului. Drept
dovadă, la 25 octombrie 1971 Adunarea Generală a ONU a restabilit drepturile Republicii
Populare Chineze in cadrul Organizatiei Mondiale şi prin aceasta ea reluându-şi locul printre cei
5 membri permanenți ai Consiliului de Securitaate. Câteva luni de zile mai târziu, in februarie
1972 a avut loc istorica vizită a președintelui Nixon la Biejing, ceea ce a provocat reevaluarea
relatiilor americano-chineze. La 1 ianuarie 1979 s-au stabilit relatii diplomatice cu SUA, care au
recunoscut guvernul R.P.Chineze ca singurul guvern legal al Chinei şi Taiwanul ca parte
componentă a acesteia. Un moment notabil 1-a constituit semnarea, la 19 decembrie 1984, la
Beijing a Declaratiei Comune anglo-chineze conform căreia de la 1 iulie 1997, după 155 de ani,
China ăşi va exercita din nou autoritatea asupra Hong Kong-ului (Siangan).
După încetarea din viată a lui Zhou Enlai şi Mao Zedong (in 1976), fractiunea radicală
din Partidul Comunist, condusă de Jiang Quing, văduva lui Mao Zedong a fost condamnată şi
exclusă, iar gruparea moderată in frunte cu Deng Xiaoping a luat conducerea partidului şi tării.
Noua conducere a trecut indată la demaoizarea societătii şi unui amplu program de reforme
economice. Vizita lui Mihail Sergheevici Gorbaciov, in 1989, in R.P. Chineză a constituit un pas
important pe calea aplanării vechilor dispute ideologice chino-sovietice. Cu toate acestea,
reprimarea violentă a demonstratiilor studenteşti din Beijing din 1989, a efectuat considerabil
imaginea tării pe plan international. În prezent China are un rol uriaș în viața economic, politică
și militară a lumii, multe voci autorizate considerând că această uriașă țară va fi viitoarea super
putere a lumii peste câteva decenii.

Coreea de Nord
Coreea, una dintre marile și vechile civilizații asiatice, a fost anexată şi inclusă in
componenta imperiului japonez in anul 1910.
În anii celui de al doilea război mondial, oupanții japonezi au derulat o amplă propagandă
menită să subordoneze poporul şi tara coreenilor țelurilor războinice ale militarismului nipon.
Fată de rezistenta antijaponeză a populatiei coreene, guvernul de la Tokia a declanşat o amplă
campanie de îndoctrinare a acesteia cu ideologia militaristă şi imperialistă japoneză, printr-o
agitatie şi propagandă pe scară largă despre o Coree "renăscută", care, "... in strânsă unire cu
frații japonezi este chemată să contribuie la victoria Japoniei in război", despre "originea comună
a japonezilor şi coreenilor, despre "viitorul strălucit" al popoarelor din cuprinsul "sferei de
coprosperitate a Marii Asii Orientale" etc. În acest scop, au fost întemeiate o serie de organizatii,
precum: Uniunea patriotică din perioada de război, Uniunea patriotică a opiniei publice şi altele,
iar in 1944, autoritălile japoneze au dat fiintă unei mari organizatii care unea oameni din toate
religiile, ”Societatea Patriotică Religioasă din perioada de război”.

34
 Cu toate acestea, mişcarea natională de rezistentă antijaponeză, care se înfiripase încă din
1931, a continuat să ia amploare. În fruntea detaşamentelor de partizani s-au aflat, in majoritatea
cazurilor, comuniştii. Neluând in seamă indicatiile Comitetului Executiv al Internaționalei
comuniste, comuniştii coreeni au luat initiativă organizării, in august 1940, unei consfătuiri a
Armatei Populare Revolutionare. Cu această ocazie s-a precizat necesitatea trecerii la tactica
micilor acțiuni de luptă şi s-au stabilit noile forme de luptă la oraşe şi sate, refacerea
organizaliilor distruse, atragerea tuturor forțelor patriotice la lupta împotriva ocupanților,
contracararea propagandei oficiale etc. Detaşamentele de partizani, divizate in grupe mici au
continuat lupta, în mod deosebit, in regiunile din zona nord- estică a Chinei şi in Coreea de Nord.
În anul 1942 activau deja 183 de asemenea organizații. Din iniliativa unui grup de patrioți, in
august 1944, a luat naştere Uniunea de Renaştere a Statului care-şi propunea să "... creeze un
front unit antijaponez şi să înlăture toate fortele reacționare care împiedicau deplina
independență a Coreei". Din păcate viața ei a fost scurtă, ea dispărând sub loviturile forțelor de
represiune ale japonezilor. Pentru a stopa procesul de creştere a mişcărilor de independență,
guvernul nipon a decis să introducă o serie de "noi reforme". Asfel, in anul 1944 a fost adoptată
o lege privind lărgirea drepturilor electorale pentru coreeni. De asemenea, la recomandarea
guvernatorului general al Coreei, Mikadoul a numit câțiva coreeni, dintre cei mai activi
colaboraționişti, ca membri ai Camerei Pairilor.
Înfrângerea Japoniei in cel de-al doilea război mondial a avut drept consecință eliberarea
Coreei de sub stăpânirea niponilor. Conform cu înțelegerea dintre SUA şi URSS trupele japoneze
aflate la nord de paralela 38 grade urmau să se predea sovieticilor, in vreme ce trupele aflate la
sud de această paralelă trebuia să se predea americanilor. Prezența trupelor aliate avea ca țel
primordial să ajute poporul coreean să lichideze cât mai grabnic regimul colonial şi să treacă pe
calea unei dezvoltări democratice. De altfel, aceasta se încadra in limitele hotărârii Conferinței
miniştrilor de externe ai SUA, URSS şi Marii Britanie care a a avut loc la Moscova, pe 29
decembrie 1945.
Cu această ocazie s-a decis formarea unei comisii sovieto- americane in vederea
instaurării unui guvern democratic provizoriu. Dar, fiecare dintre cele două mari puteri aveau
interese diametral opuse. Americanii l-au sprijinit pe Lin Sin Man (Syngman Rhee), reîntors din
SUA. Acesta conducea guvernul din emigrație din octombrie 1945. Guvernul condus de Lin Sin
Man a trecut la adoptarea unor măsuri pentru organizarea unei societăți, cât de cât democratice in
Coreea de Sud. În partea de la nord de paralela 38, sovieticii au acționat decis pentru instituirea
unui regim comunist. Sub oblăduirea lor, la 10 octombrie, 1945 a fost reînfiinlat Partidul
comunist din Coreea care îşi propunea să îşi desfăşoare activitatea pe întregul teritoriu coreean.
În afara factorului extern, evoluția politică şi economico-socială a zonei de ocupație de nord, față
de cea de sud, s-a mai datorat şi altor cauze şi anume:
a)partea de nord a Coreei a fost principală regiune de concentrare a industriei de război
japoneze din zonă. Aici au fost create primele organizații comuniste, care încă din 1931 s-au
situat in fruntea mişcării de rezistență antifascistă. În fruntea celui mai puternic detaşament de
partizani, chiar de la început s-a aflat liderul comunist Kim Ir Sen. Tot în regiunea respectivă, în
anii celui de-al doilea război mondial, sub conducerea comuniştilor conduşi de Kim Ir Sen,
mişcarea de partizani a cunoscut o dezvoltare impresionantă;
b)in nord pozițiile democraților anticomunişti erau mult mai slabe, mai ales după fuga lor
spre sud, odată cu intrarea armatei sovietice aici. În aceste condiții, efectivele Partidului
comunist au crescut foarte rapid. La numai un an de la capitularea Japoniei, acest partid număra
peste 13.000 .de organizații de bază, adică circa 360.000 de membri. Ca şi in alte țări pornite pe

35
drumul comunismului, partidul comuniştilor coreeni a început să asimileze celelalte forte politice
spre a deveni unica organizație politică cu rol conducător in țară. Astfel, la 28-30 august 1946 a
avut loc congresul de constituire a Partidului Muncii din Coreea de Nord prin unificarea
Partidului comunist cu Noul Partid popular. Fără a lua in seamă evoluția din Coreea de sud, în
nord s-a trecut la edificarea unei societăți socialiste de tip stalinist. La 25 august 1948 au avut loc
alegeri pentru Adunarea Populară Supremă in Coreea de Nord, iar la 2-10 septembrie acelaşi an
s-au desfăşurat lucrările primei sesiuni al acestui parlament. Pe data de 9 septembrie 1948 a fost
proclamată Republica Populară Democrată Coreeană. Conducerea partidului unic şi a statului a
apartinut lui Kim Ir Sen, creatorul gândirii "ciuce" (independența totală in domeniile politic,
militar, social - ideologic etc), ca prim-ministru in anii 1948-1972 ca şi preşedinte de la 28
decembrie 1972. Gândirea "ciuce" a stat şi stă la baza dezvoltării întregii societăti nord-coreene,
iar liderul comunist Kim Ir Sen s-a impus, de la înființarea RPD Coreene, drept conducătorul
atotputernic, omniprezent, genial şi de necontestat, înconjurat de un cult al persoanei
cvasireligios. În 25 decembrie 1948 s-a încheiat retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul
Coreei de Nord. În climatul încins al. "războiului rece", la 25 iunie 1950 s-au declanşat
ostilitătile între cele două state coreene. Conflictul acesta s-a internaționalizat imediat. În aceeaşi
zi, Consiliul de Securitate al ONU, fără participarea reprezentanților sovietici, au învinuit RPD
Coreeană de agresiune și a adoptat, două zile mai târziu o rezoluție prin care chema membrii
ONU să trimită forte armate in Coreea pentru a apăra şi impune "statu quo antebellum". Paralel,
pe parcursul evenimentelor, de partea nord-coreenilor au venit "voluntarii" chinezi. La 27 iulie
1953, la Panmunjen s-a semnat armistițiul care a marcat încheierea unei crize majore a
"războiului rece". Timp de aproape patru decenii, relațiile şi contactele dintre cele două state
coreene au rămas întrerupte complet, primirea lor simultană in ONU, in septembrie 1991,
reprezentând o tardivă recunoaştere internațională a unei realităti. Puternic, izolată international,
chiar după timida deschidere spre Japonia pe la începutul anilor '80, conducătorii nord-coreeni s-
au orientat spre contacte cu Coreea de Sud a cărei dezvoltare a devenit remarcabilă. Primul
contact oficial, la nivel înalt, între cele două state coreene, a avut loc cu prilejul vizitei la Seul a
primului ministru nord-coreean, la 4 septembrie 1990. În urma unor prelungite negocieri, la 13
decembrie 1991 cei doi premieri au semnat un "Acord pentrű reconciliere, neagresiune şi
colaborare între Nord şi Sud", iar in ianuarie 1992 un "Acord privind folosirea exclusiv in
scopuri paşnice a energiei nucleare". După decesul lui Kim Ir Sen, sub fiul acestui Kim Jong II
situatia in Coreea de Nord a rămas neschimbată.

Vietnam
Ca rezultat al prăbuşirii militare a Frantei legăturile economice şi politice dintre Vietnam
şi metropolă au fost puternic perturbate. Deşi colonialiştii francezi au reuşit să mențină in
mâinile lor principalele pozitii economice, economia tării a fost din plin folosită pentru
aprovizionarea maşinii de război nipone, in special cu materii prime şi produse alimentare.
Condițiile de existență ale populatiei au intrat într-un accentuat proces de degradare. Aceasta cu
atât mai mult cu cât adminis- tratia franceză s-a angajat să aprovizioneze Japonia cu orez.
Totodată s-a intensificat pătrunderea capitalului nipon cu deosebire in industria minieră.
Militarismul japonez a desfăşurat o sustinută propagandă in rândul populatiei privind
"comunitatea de aspirații" a asiaticilor, Japonia având misiunea de a reanima in politica sa, in
arta sa, in viata cotidiană vechea unitate a continentului asiatic. Pentru a slăbi pozitiile
francezilor, japonezii s-au sprijinit pe elemente conservatoare, pe secte religioase din
Cochinchina, precum Hao Hao şi Coadaistii.

36
 În conditiile in care metropola cedase sub presiunea niponilor, iar forțele nationaliste erau
slabe, initiativa organizării luptei pentru independentă a apartinut Partidului comunist din
Indochina care a înfiintat in mai 1941 Frontul Viet-Minh, in provincia Kao-bang (Vietnamul de
Nord). Frontul Viet-Minh s-a transformat cu timpul într-o largă organizatie de masă care grupa,
pe lângă comunişti, toate fortele cu adevărat progresiste şi patriotice ale tării cuprinse în: Partidul
democratic, Asociația muncitorilor pentru salvarea Patriei, Asociatia oamenilor de cultură pentru
salvarea patriei, Asociația țăranilor pentru salvarea Patriei etc.
De asemenea, in timp ce japonezii se străduiau să-şi consolideze poziliile in Asia de sud-
est, un număr de francezi din Indochina au întreprins o mişcare clandestină, in Iegătură cu
serviciile de informații britanice şi cu misiunea americană de la Cuing-King. După victoria
insurecției eliberatoare de la Paris, guvernul provizoriu al Franței, condus de Charles de Gaulle a
încredințat coordonarea mişcărilor antijaponeze din Indochina generalului Movdant. Acesta,
începând din noiembrie 1944 a creat numeroase grupe de acțiune cu intenția dislocării
japonezilor şi ocupării locului acestora in stăpânirea Indochinei, după debarcarea Aliaților in
această zonă asiatică. Întărirea mişcării de eliberare națională, intențiile francezilor de a-şi
menține pozițiile in Indochina şi de descotorosire, de jenanta ocupație niponă, deteriorarea
continuă a situației economice şi militare a Imperiului de la Soare-Răsare, toate acestea explică
lovitura de stat de la 9 martie 1945.
În această zi ambasadorul nipon Matsumoto a remis amiralului Decoux un ultimatum,
cerând controlul armatei, al marinei, al administrației şi băncilor. Refuzul administrației franceze
a avut ca "răspuns" atacul, minuțios pregătit, lansat simultan in toată țara, al celor 80.000 de
japonezi bine înarmați asupra celor sapte mii de francezi. Apărarea a fost eroică, dar inutilă. Şase
mii de oameni, sub comanda generalului Alessandri, au izbutit să ajungă in China făcând
joncțiunea cu trupele americane. Prizonierii militari sau civili, bănuiți de participare la Rezistență
sau simpatizanți ai acesteia, au fost supuşi unor represiuni barbare (spânzurați, in cuşti etc),
trimişi in lagăre ale morții lente. După înlăturarea administrației coloniale franceze, japonezii au
proclamat "independența" Vietnamului menținând autoritatea împăratului Bao Dai. Ministrul
Pham Quynh rămânea şef de guvern, dar după zece zile o remaniere ministerial oferea puterea
unui politician moderat, Tran Trong Kim, care a rămas tot marionetă japoneză. Prin urmare,
puterea trecea in mâinile ocupanților japonezi.
La sfârşitul lui 1944 şi începutul lui 1945, Viet-Minh-ul reprezenta o fortă considerabilă
cu legături puternice in toate păturile populatiei vietnameze şi in concluzie Partidul comunist din
Indochina se prezenta drept conducătorul veritabil al luptei pentru independentă. Pe tot întinsul
tării actiunile partizanilor s-au intensificat. Au fost atacate trupele nipone de ocupatie, depozitele
japoneze de orez, dar şi unitătile franceze care refuzau să lupte contra japonezilor. În 15-20
aprilie 1945, la Bac Xiang (Vietnam) a avut loc o conferintă militară a conducătorilor Viet Minh-
ului unde s-a discutat planul de pregătire şi desfăşurare a insurectiei nationale generale
eliberatoare. În acest scop a fost ales şi Înaltul Comandament al Armatei de eliberare creat in 22
decembrie 1944 prin unirea tuturor unitătilor de guerilă şi detaşamentelor de partizani.
Aceste forte au reuşit să alunge pe ocupantii japonezi din şase provincii situate in
Vietnamul de Nord constituind in luna iunie a aceluiaşi an Regiunea eliberată, unde comuniştii
lui Ho Şi Min (Nguen Ai Quoc) erau adevăratii stăpâni care se bucurau de tot sprijinul
populatiei. Ei au creat in această zonă un veritabil aparat de stat comunist. La 13 august 1945,
Comitetul insurectiei din Indochina a publicat decretul de declanşare a insurectiei nationale
eliberatoare. La cererea Comitetului Central al Viet Minh-ului, pe data de 16 august 1945 şi- a
început lucrările Congresului national al Vietnamului care a aprobat Programul in zece puncte al

37
insurectiei, lansându-se cuvântul de ordine pentru declanşarea ei. Cu această ocazie, a fost ales şi
Comitetul de Eliberare Natională a Vietnamului, in frunte cu Ho Şi Min, comitet menit să
îndeplinească functia de Guvern provizoriu al Republicii Democrate Vietnam. Totodat s-a
constituit Comitetul insurecției armate eliberatoare.
Toate aceste acțiuni aveau ca scop nu numai alungarea niponilor din țară, căci la 14
august acelaşi an, împăratul Hirohito, intr-o cuvântare radiodifuzată proclamase capitularea
neconditio- nată a Japoniei, ci instituirea unui regim comunist in Vietnam. Ca urmare, in zilele
de 17-18-19 august 1945, populatia din Hanoi a ieşit pe străzile oraşului manifestând şi
ocupându-1. Guvernul projaponez al lui Tran Trong Kim a fugit. La 23 august 1945, armata Viet
Minh-ului a ocupat oraşul Hue, reşedinta împăratului Bao Dai (titlu din perioada imperială) şi
schimbându-1 cu acela de printul Vin Tuy, care primea titlul de consilier suprem al noului
guvern. Cu rare şi nesemnificative exceptii, trupele japoneze s-au retras in cazărmi şi n-au
încercat să înăbuşe insurectia. De altfel, la 26 august, in urma tratativelor dintre reprezentanții ai
Comitetului de Eliberare Națională şi ai Comandamentului japonez, japonezii au predat Viet
Minh-ului tot armamentul capturat de la francezi, ceea ce a însemnat un succes considerabil al
fortelor patriotice, in fapt al comuniştilor conduşi de Ho Si Min.
Prin urmare, revolutia natională din august 1945 s-a încheiat printr-o victorie istorică
încununată cu Declaratia de independență a Vietnamului, adoptată la Hanoi, într-un uriaş miting
care a avut loc pe 2 septembrie 1945. Guvernul provioriu reunea toate fortele nationale angajate
să lupte pentru depășirea stării de sub-dezvoltare şi pentru apărarea independenței abia
dobândită. Autoritatea lui se exercită asupra întregului Vietnam pe care colonialiştii francezi îl
împărțiseră in mod artificial in trei părti: partea de nord-Tonkin, partea de sud -Cochinchina şi
partea centrală - Aman. După modelul sovietelor, pretutindeni s-au constituit organe ale puterii
locale, iar în ianuarie 1946 au avut loc alegeri generale pentru Adunarea Natională. Cum era de
aşteptat, victoria a revenit Viet Minh- ului. Ca urmare, la 2 martie 1946 s-a constituit un guvern
in care erau reprezentate toate partidele şi organizatiile Frontului Independentei Vietnamului
condus de liderul comunist Ho Si Min. Trebuie reținut faptul că la 6 martie, acelaşi an, s-a
semnat Conventia preliminară franco-vietnameză prin care Franța recunoştea Republica
Democrată Vietnam, ca stat independent şi liber, cu guvern, parlament şi finanțe proprii, parte
integrantă a Federatiei Indochineze şi Uniunii franceze. În acelaşi timp, guvernul R.D. Vietnam
se declara de acord să primească trupele franceze care urmau să ia locul celor chineze
naționaliste. Ambele părti se angajau să ia măsurile necesare pentru încetarea imediată a
ostilitătilor între trupele franceze şi cele vietnameze şi să continue tratativele pentru solutionarea
tuturor problemelor in litigiu. În esentă, acest acord era rezultatul unui larg compromis pe care şi
unii şi altii îl doreau de scurtă durată. De aceea, tot timpul între cele două părti au avut loc dese
ciocniri violente. Preludiul războiului ce avea să izbucnească a fost bombardarea de către nave
ale flotei franceze a Hai-Phongului. Cu scopul reinstaurării in Vietnam a dominatiei coloniale, la
19 decembrie 1946, trupele franceze au atacat principalele centre vietnameze şi in primul rand
capitala tării.
Aceasta este data la care a început "războiul din Indochina, căruia propaganda comunistă
i-a mai zis şi "războiul murdar" din Vietnam. Dacă colonialiştii francezi au deschis ostilitătile
pentru a lichida cât mai repede rezistența vietnameză, Ho Si Min şi anturajul lui au depus eforturi
de pregătire in vederea unui război de lungă durată. Într-adevăr, acest război a durat până la 20
iulie 1956. În acest răstimp, Viet Minh- ul a trecut de la actiuni de guerilă la operatiuni militare
de mare anvergură care s-au soldat cu victoria de mare rezonanţă obtinută de vietnamezi de la
Dien Bien Phu, din 7 mai 1954.

38
 La 1 iulie 1949, autoritătile coloniale franceze au creat in partea sudică a Vietnamului un
stat vietnamez cu capitala la Saigon inclus in Uniunea Franceză. Cu toate acestea războiul s-a
încheiat cu înfrângerea francezilor şi victoria indiscutabilă a vietnamezilor. În aceste conditii
prestrigiul şi autoritatea comuniştilor conduşi de Ho Şi Min a crescut considerabil. Acordurile
încheiate la Conferinta de la Geneva, unde au participat miniştrii de externe ai Frantei,
Vietnamului de Nord, Vietnamului de Sud, Chinei, U.R.S.S., Angliei, Laosului şi Cambodgiei au
confirmat încetarea războiului in Vietnam şi au stabilit o zonă de demarcatie in Vietnam de-a
lungul paralelei de 17 grade. Este adevărat că prin aceste documente se recunoştea suveranitatea,
unitatea şi integritatea teritorială a Vietnamului şi se acorda dreptul la autodeterminare al
populatiei Vietnamului de Sud, dar nimeni nu se gândea să le respecte. Alegerile ce urmau să
aibă loc in iunie 1956, in vederea reunificării tării n-au mai avut loc din cauza regimului
dictatorial sud-vietnamez, instaurat in octombrie 1955 de generalul Ngo Dinh Diem. Acest regim
s-a bucurat de tot sprijinul americanilor, iar regimul nord-vietnamez al lui Ho Şi Min s-a bazat pe
sprijinul nemijlocit al sovieticilor şi chinezilor. Ho Şi Min şi anturajul său au trecut la actiuni
energice pentru constructia socialismului şi reunificarea tării. Pentru subminarea regimului filo-
american din Sud, comuniştii lui Ho Si Min au initiat aici o largă mişcare de guerilă Viet-Cong.
În această perioadă a luat amploare ajutorul american, acordat lui Ngo Dinh Diem şi
echipei lui, care s-a ridicat la suma de 571,3 milioane de dolari. La finele lui 1960 numărul
consilierilor americani in Vietnamul de Sud era de 2000.
Astfel, Statele Unite s-au lăsat angajate într-un conflict militar ce părea de la început fără
ieşire. Acest fapt a fost consemnat in Tratatul de prietenie şi comert dintre Vietnamul de Sud şi
Statele Unite ale Americii, semnat la 3 aprilie 1961. Dar populatia din sudul Vietnamului a
considerat sprijinul american ca pe o nouă tutelă colonială asupra Vietnamului de Sud, de aceea
ea a întâmpinat această "asociaiie" cu SUA cu o neîmpăcată ostilitate. În decembrie 1960 a luat
fiintă Frontul National de Eliberare al Vietnamului de Sud, organizatie politică de masă, care
reunea 20 de partide şi organizatii politice cu un efectiv total de circa 4 milioane de membrii.
Acesta şi-a fixat ca obiectiv central răsturnarea regimului lui Ngo Dinh Diem, unificarea ţării in
pace şi neutralitate politică. În timpul administraţiei Lindon Johnson in războiul din Vietnam au
fost trimişi o jumătate de milion de oameni. Aceasta a făcut necesară constituirea in 1962 a
Comandamentului special al fortelor SUA in Vietnam. Efectivele americane din Vietnam au
continuat să creased ajungând in 1968 la cifra de 780.000 de militari.
Conjunctura internă şi internatională a determinat părţile in conflict să renunte la o soluţie
militară in Vietnam, astfel încât, in primăvara anului 1968 au început tratative quadripartite între
delegatii R.D. Vietnam, Guvernul revolutionar provizoriu al Vietnamului de Sud (constituit de
către Frontul National de Eliberare in 1968), pe de o parte şi delegatii guvernului american şi
Vietnamul de Sud pe de altă parte. După patru ani, la 25 ianuarie 1973 s-a semnat Acordul
privind încetarea războiului şi restabilirea păcii in Vietnam. Textul acestui document, in 23 de
articole, stabilea modalitătile dezangajării militare şi retragerea fortelor armate ale SUA din
Vietnam, precum şi ale reconcilierii nationale in această ţară. Conform cu acest acord, până la 29
martie 1973 s-au retras din Vietnam toate trupele străine. Profitând de această nouă situatie, care
le favoriza planurile, forţele comuniste au declanşat o ofensivă generalizată încheiată cu
prăbuşirea regimului Nguyen Van Thieu din Vietnamul de Sud în anul 1975. Ca urmare, la 2
iulie 1976, Adunarea Natională a proclamat Republica Socialistă Vietnam, stat socialist
independent, liber şi unit. Conform unui presupus testament al lui Ho Şi Min, R.S. Vietnam a
contribuit direct la victoria fortelor comuniste Pathet Lao in războiul civil din Laos (1975) şi a

39
participat la ofensiva împotriva regimului Khin Samphan-Pol Poth încheiată in capitala Pnom
Penh.
În 1989 trupele vietnameze s-au retras din Cambodgia. În februarie-martie 1979 a avut
loc un serios conflict de frontieră vietnamezo-chinez. Pe data de 15 aprilie 1992 a fost adoptată o
nouă Constitutie care prevedea continuarea reformelor spre făurirea unei economii de piată, in
care însă se sublinia rolul conducător al partidului comunist vietnamez in întreaga viată a
statului. În ultimii ani s-au depus mari eforturi care au permis normalizarea relatiilor cu China,
SUA, Filipine şi alte state din sud-estul asiatic.
Mongolia,
Unul dintre cele mai întinse și slab populate state din lume, Mongolia, denumită şi
Mongolia exterioară era pe la sfârşitul deceniului al doilea din secolul XX un regat, cu o
monarhie teocratică, capul bisericii lamaiste fiind şi suveranul tării. Cea mai mare parte a
populatiei trăia in triburi nomade şi se ocupa cu creşterea vitelor. În anul 1919, la Urga, mai
târziu Ulan Bator, au luat fiintă două cercuri revolutionare. Cea mai mare parte a membrilor
acestor cercuri, conduşi de Suhe-Bator au creat la începutul lui martie 1991 Partidul
Revolutionar Mongol. Încă de la congresul de constituire, acest partid îşi propunea să formeze un
guvern revolutionar provizoriu, ca organ care să pregătească lupta împotriva trupelor lui
Kolceak, alături de trupele bolşevice. Lupta se anunța foarte grea deoarece in Mongolia
pătrunseseră şi trupele japoneze, care in februarie 1921 ocupaseră Urga. În aceste condiții
elemente bolşevizate au trecut la formarea aşa-numitei Armate populare. Aceasta, comandată de
Suhe Bator şi in cooperare cu Armata roşie a izbutit să elibereze Urga, la 6 iulie 1921, și să
alunge pe alb-gardiștii comandati de Unger Sternberg. Deşi s-a constituit un guvern popular,
monarhia teocratică a fost mentinută cu anumite îngrădiri in Mongolia.
În anul 1924, după decesul capului bisericii, Mongolia a fost proclamată Republica
populară. Sub puternică înfluentă a Moscovei bolşevice, cel de-al treilea congres al Partidului
revolutionar mongol, care a avut loc in august 1924, a definit ca linie generală a partidului,
construirea unui socialism, de tip stalinist. Între 8 și 28 noiembrie 1924 a avut loc primul
Congres al Marelui Hural Popular care a adoptat prima constitutie a tării, iar capitala Mangoliei a
devenit Ulan Bator. Întreaga viată politică, economică, socială etc s-a desfăşurat in continuare
sub tutela necrutătoare a Moscovei staliniste. În anul 1936 s-a semnat Protocolul mongolo-
sovietic de ajutor reciproc in eventualitatea unei agresiuni.
După declanşarea agresiunii Germaniei naziste împotriva URSS, şedinta unită a
Prezidiului C.C. al PPRM, a Prezidiului Micului Hural şi a Guvernului a adoptat, la 22 iunie
1941, o Declaratie de sprijin total al URSS împotriva agresorilor nazişti. În anii războiului,
Mongolia a livrat Uniunii Sovietice: 415.000 cai şi mari cantităti de piei, lână, brânzeturi etc.
La 10 august 1945, R.P. Mongola a declarat război Japoniei. Armata mongolă cu un
efectiv de 80.000 de soldati a participat alături de fortele armate sovietice la operatiunile finale
ale războiului împotriva Japoniei.
După sfârşitul războiului viata in Mongolia şi-a continual cursul comunist sub tutela
URSS. Constitutia adoptată de Marele Hural Popular in iunie 1948 a consolidat in mod foarte
serios regimul comunist mongol. Astfel, începând din anul 1948, Mongolia a evoluat pe baza
unor planuri cincinale in care s-a acordat o atentie unor întreprinderi ale industriei alimentare, de
textile, de pielărie etc. Conform strategiei economice adoptate a primit un sprijin foarte mare
dezvoltarea industriilor extractivă, constructoare de maşini, precum şi transporturile şi
telecomunicațiile. În 1946 s-a semna: un tratat de prietenie cu Uniunea Sovietică, reînnoit in

40
1966 si 1986, iar din anul 1962 Mongolia a devenit membră CAER. În disputele chino-sovietice,
Mongolia a rămas un aliat fidel Moscovei.

Cuba
În anii celui de-al doilea război mondial Republica Cuba a aderat la coalitia
antihitleristă. Faptul acesta a favorizat creşterea impresionantă a fortelor democratice. După
încheierea ostilitătilor, Cuba a devenit o vastă arenă in care s-au infruptat cele două tabere
politice: tabăra antidemocratică şi dictatorială şi tabăra democratiei. Trebuie remarcat faptul că în
timpul războiului comuniştii au dobândit o mare autoritate și aşteptau cu febrilitate momentul
favorabil preluării puterii. Edificator în acest sens este faptul că in 1943, însuşi Fulgecio Batista,
dictator din convingere, a acceptat intrarea in guvern a scriitorului Marinello, un communist
convins.
În anul 1948, in Cuba au avut loc alegeri prezidentiale care s-au caracterizat printr-o
indescriptibilă asprime. Blocul guvernamental era format din: Partidul revoluționar cubanez,
Partidul republican şi Partidul "A.B.C.". Candidatul sustinut de această coalitie politică era
ministrul muncii Carlos Prio Socarras, om cunoscut pentru convingerile sale antidemocratice.
Rezultatele alegerilor au consemnat Victoria lui Carlos Prio Socarras care a dus o adevărată
campanie antidemocratică şi antipopulară provocând mari nemultumiri in rândul populatiei. În
iunie 1952 urmau să aibă loc, in Cuba noi _alegeri prezidentiale. Pentru acestea şi-au depus
candidatura: Roberto Agramonte, din partea Partidului popular cubanez "ortodox'", sustinut și de
comunişti, Carlos Stevia, din partea Partidului revolutionar cubanez "autentic" şi Fulgencio
Batista y Zoldivar din partea Partidului Actiunea Unitară. De teama unor rezultate nedorite, la
sfârşitul campaniei de alegeri, cercuri politice interne şi internationale interesate au pus la cale o
lovitură de stat. La 10 martie 1952, deci cu 80 de zile înainte de alegeri, Carlos Prio Socarras a
fost înlăturat, puterea fiind preluată de generalul Fulgencio Batista y Zaldivar. Izbânda
complotiştilor se explică in cea mai mare măsură prin faptul că mare parte a populatiei a nutrit
iluzii in privinta generalului Batista, in care vedea pe "micul sergent" din 1933, pe preşedintele
democrat din 1940, singurul in stare să pună capăt regimului de coruptie şi profund urât de popor
al lui Carlos Prio Socarras.
Odată ajuns la putere, Batista a lansat o campanie antidemocratică fără precedent in
Cuba. Anticomunist convins, el nu s-a manifestat ca un nationalist, politica lui avantajând
interesele marilor monopoluri nord-americane. În acest scop el a determinat adoptarea legii prin
care monopolurile nord-americane erau scutite de taxe pentru produsele exportate din Cuba. a
revizuit legislatia socială conform angajamentelor luate fată de cei care sprijiniseră lovitura de
stat. De asemenea a luau măsuri ferme in favoarea aplicării Amendamentului Plat (in vigoare in
perioada între 1901-1934) care stipula dreptul SUA de a interveni in politica internă a Cubei.
Protectoratul exercitat de Statele Unite ale Americii a mărit şi mai mult nemulțumirea populatiei.
La 26 iulie 1956, când se împlineau 100 ani de la naşterea lui Jose Marti, considerat erou
national al Cubei, a cărui amintire era foarte iubită, un grup de 165 de tineri temerari înarmati,
conduşi de Fidel Castro-Ruz, pe atunci un tânăr avocat de 27 de ani, a atacat cazarma Moncada
din Santiago de Cuba. Dar, actiunea curajoasă până la nebunie, era foarte riscantă și fiind lipsită
de sprijinul larg al populatiei, a eşuat. Cei mai multi dintre aceşti aventurieri au fost ucişi, parte
din ei au fugit in munti, iar un grup, având in frunte pe Fidel Castro, a fost capturat, judecat şi
condamnat.
Dar, partizanii lui F. Castro-Ruz şi-au continuat activitatea împotriva regimului lui
Batista. Ei au fondat organizatia "Mişcarea de la 26 iulie". Îngrijorat de creşterea vertiginoasă a

41
ostilitătii populatiei fată de regimul său, F. Batista a încercat să pară in fața opiniei publice ca un
preşedinte "constitutional". L-a "determinat” pe "concurentul” său, Grau San Martin Ramon să-şi
retragă candidatura la fotoliul prezidential și s-a autoproclamat "ales". În acelaşi scop, in mai
1955, in ajunul alegerilor parlamentare, Batista a acordat o amnistie detinutilor politici, inclusiv
celor care luaseră parte la asaltul cazărmii Moncada Fidel Castro şi amicii săi au emigrat in SUA
şi mai apoi in Mexic. Aici ei au purces la pregătirea unui nou grup înarmat, având acelaşi țel -
răsturnarea regimului Batista. La 2 decembrie 1956, un detaşament cuprinzând 82 de tineri,
condus de Fidel Castro a debarcat de pe goeleta "Granma" pe țărmul de est (provincia Oriente) şi
a deschis lupta in muntii Sierra Maestra. Dar, din cei 82 de luptători cei mai multi au pierit, astfel
încât la locul de întâlnire in munti au ajuns doar 12 printre care şi conducătorul insurgentilor,
Fidel Castro.
În jurul lui Fidel Castro s-au adunat numeroase detaşamente inarmate care luptau
împotriva lui F. Batista. Mişcarea revolutionară s-a generalizat. La 13 martie 1957, studentii
Universitătii din Havana au declanşat un viguros atac împotriva palatului prezidential. Totodată
s-a constituit organizația revolutionară studentească Directoratul Revolutionar "13 martie".
Înfrângerea atacului studentesc de la 13 martie 1957 nu a putut stăvili răscoala generală. La 5
septembrie 1957 a avut loc o mare răscoală la baza militară de la Cienfuegos, iar in martie 1958,
in provincia Oriente s-a deschis un al doilea front de luptă împotriva dictaturii lui Fulgencio
Batista y Zaldvan. Marea grevă generală declanşată de "mişcarea 26 iulie" in aprilie 1958 a fost
învinsă, dar n-a putut stăvili lupta populatiei cubaneze împotriva dictatorului. Trupele de elită ale
lui F. Batista au început să sufere înfrângeri din ce in ce mai grele. În această situatie, cu prilejul
alegerilor prezidentiale din noiembrie 1958, el a anuntat că renuntă "de bunăvoie" la putere,
propunând drept candidat la fotoliul prezidential pe fostul său secretar politic Andres Rivero
Aguero. Dar, 75% din corpul electoral cubanez a boicotat alegerile. Războiul civil din Cuba a
luat proportii considerabile.
La 29 decembrie 1959 insurgentii au început lupta pentru oraşul Santa Clara, capitala
provinciei Las Villas, a cărui cucerire deschidea calea spre Havana. Trupele insurgente, co-
mandate de Ernesto Guevara au cucerit acest oraş in numai trei zile. Înspăimântat, la 1 ianuarie
1959, Fulgencio Batista y Zalvidar a părăsit tara.
După aceea spre a evita un deznodământ nedorit s-a încercat o lovitură de stat sub
conducerea generalului Eulogio Cantillo. Dar, reactia fortelor angajate in lupta împotriva regimul
dictatorial: "Mişcarea 26 iulie", Partidul socialist popular, Frontul national muncitoresc unit au
lansat un apel la greva politică generală. Profitând cu abilitate de această situație, F. Castro a
ordonat continuarea luptei. Încercarea de a crea o justă in frunte cu colonelul Barquin s-a
prăbuşit in acelaşi mod.
În ziua de 2 ianuarie 1959 detaşamentele de insurgenți comandate de Camilo Cienfuegas
şi Ernesto Guevara au intrat in Havana. Îndată s-a creat un guvern revolutionar. Judecătorul
Manuel Urrutia a fost proclamat preşedinte provizoriu al republicii. Dar, adevăratul stăpân al
tării era Fidel Castro care a fost numit comandant suprem al fortelor armate. În acest timp in
Cuba a arărut o situalie originală şi neprevăzută, un fel de dualitate a puterii. Pe de o altă parte se
situa preşedintele provizoriu al țării Manuel Urrutia, democrat prin convingere şi guvernul
democrat, iar pe de altă parte, armata lui Fidel Castro.
Prin ale sale "Teze din ianuarie", Partidul socialist popular a lansat chemarea pentru
lichidarea aceste situalii prin aducerea la cârma guvernului, a lui Fidel Castro, ceea ce s-a şi
întâmplat la 16 februarie 1959. Odată ajuns aici Castro şi apropiații săi au trecut la înlăturarea
tuturor acelor ce nu le împărtăşeau ideile şi convingerile comuniste. Astfel, la 17 iulie 1959

42
fotoliul prezidențial a fost ocupat de castristul comunist Osvaldo Porticos. Îndată au început
măsurile de comunizare a Cubei. Pentru a-şi a atrage sprijinul populației, mai ales a celei de la
sate, la 17 mai 1959 a fost adoptată Legea privind reforma agrară. Limita superioară a suprafelei
de pământ pentru o gospodărie a fost fixată la 30 caballerias (1 caballeria = 13,4 ha). Surplusul
urma să fie expropriat şi impărțit țăranilor fără pământ şi cu pământ puțin.
De asemenea, conform cu această lege, nici o societate anonimă nu mai avea dreptul să
dețină plantații de zahăr, fabrici de zahăr, precum şi alte terenuri agricole, dacă acțiunile nu erau
nominative, iar proprietarii nu erau cubanezi. Până in martie 1961 au fost expropriate 94.007,6
cabellerias de pământ apartinând monopolurilor nord-americane şi 64.849,59 caballerias
proprietăți ale latifundiarilor autohtoni. Parte din acest pământ a fost împărțit țăranilor fără
pământ sau cu pământ puțin- câte 2 caballerias pentru o familie cu cinci membri. Gospodăriile in
valoare de 8000 de pessos erau scutite de impozite, neipotecabile şi inalinabile, bineînțeles cu
excepția cazurilor cu responsabilitate anterioară legii de reformă agrară. Credincios preceptelor
comuniste, guvernul castrist a trecut totodată la organizarea cooperativelor de trestie de zahăr şi a
gospodăriilor agricole de stat, numite mai apoi, in mod demagogic, gospodării agricole ale
poporului. La 3 octombrie 1963 s-a trecut la aplicarea celei de-a doua reforme agrare care
continua pe prima. În plan industrial, guvernul a instituit controlul asupra întreprinderilor
industriale prin băncile naționalizate şi prin corpul de inspectori guvernamentali din
întreprinderi. Prin aceasta, inițiativa liberă, particulară era complet anulată. Etatizând întregul
sistem bancar particular, guvernul comunist al lui Fidel Castro a luat sub controlul său circulația
bănească în întregul ei. Reformele comuniste au lezat profund intersele economice nu numai ale
întreprinzătorilor cubanezi, ci şi ale celor nord-americani. La 19 octombrie 1960, preşedintele
SUA, D. Eisenhover a interzis exportul de mărfuri spre Cuba, excepție făcându-se pentru
medicamente şi bunuri alimentare. Cu o înverşunare, alimentată de Moscova, guvernul castrist a
naționalizat circa 400 de întreprinderi nord-americane şi cubaneze, iar la 25 octombrie 1960 au
fost naționalizate ultimele 166 de mari întreprinderi. Ca răspuns, la 3 ianuarie 1961 Washington-
ul a rupt relațiile diplomatice cu guvernul lui Fidel Castro. Toate forțele revoluționare cubaneze
s-au unit la 8 martie 1962 sub conducerea natională a Organizațiilor Revoluționare Integrate, cu
Fidel Castro prim-secretar. Acesta era un pas decisiv care trăda intențiile comuniste ale liderului
de la Havana. Întradevăr, in aprilie 1963 Conducerea Națională a O.R.I. s-a transformat in
Conducerea națională a Partidului Unic al Revoluţiei Socialiste, care la 2 octombrie 1965 s-a
transformat in Comitetul Central şi Biroul Politic al Partidului Comunist din Cuba. Paralel, odată
cu deteriorarea situației social-economice a sporit şi sistemul represiv. Regimul lui Fidel Castro
s-a manifestat cu deosebită agresivitate devenind cel mai activ exportator de revoluție. Astfel,
Che Guevara şi-a dat viața in Bolivia in 1967, iar in anii 1975 şi 1985 a sprijinit cu trupe
regimurile marxiste din Angola, Etiopia şi alte state din lumea a treia.
Prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa Centrală, estică şi sud-estică, înăsprirea
considerabilă a embargoului SUA şi dispariţia sprijinului acordat de URSS au agravat criza
social-economică şi politică a Cubei lui Fidel Castro.
Concepte și termeni de reținut :
-export de revolutie
- război de partizani; mișcările de eliberare națională;
-rezistența antihitleristă; rezistența antijaponeză;
- fronturi populare
Întrebări și teme de dezbatere :

43
Care sunt caracteristicile revoluțiilor comuniste din țările europene ?
Ce urmări a avut victoria revoluției comuniste în China?
Cum poate fi explicată influența foarte mare a comunismului asupra lumii la
sfârșitul celui de al doilea război mondial?
De ce au apărut contradicții între marile puteri democratice în Vietnam și China în
primii ani postbelici?

Bibliografie:
Toffler, Heidi şi Alvin, Război şi anti-război. Supravieţuirea în zorii secolului XXI,
Bucureşti, Editura Antet, 1995.
Larousse, Istoria universală, vol III, Evoluția lumii contemporane, București, Editura
Univers Enciclopedic, 2006.
Jean - Baptiste Duroselle, Istoria relațiilor internaționale, 1919-1947, vol I, București,
Editura Științelor Sociale și Politice, 2006.
Zorin Zamfir, Istoria universală contemporană, București, Editura Oscar Print, 1999.
Joseph S. Nye, Descifrarea conflictelor internaționale, București, Editura Antet, f.a.
Constantin Hlihor, Istoria secolului XX, București, Editura Comunicare.ro, 2002.
André Fontaine, Istoria Războiului Rece, Bucrești, Editura Militară, 1992-1994.
Hobsbawm, Eric, Secolul extremelor, Bucureşti, Editura Lider, 1998.

44
 Unitatea de studiu nr 3.

Războiul Rece

Introducere
Realitatea secolului al XX-lea a îngemănat în egală măsură unele dintre
cele mai cumplite evenimente prin care a trecut umanitatea, dar şi revoluţii pentru
mai bine, iar progresul ştiinţei a fost extraordinar. Fără îndoială, o simplă însumare
a numărului războaielor şi conflictelor precum şi a victimelor provocate de acestea,
ne arată că niciodată, în evoluţia ei, societatea omenească nu a cunoscut atâta
moarte şi distrugere într-un singur secol. În acest secol, omenirea a cunoscut trei
războaie mondiale: două războaie calde (primul război mondial 1914 – 1918 şi al
doilea război mondial 1939 – 1945) şi un război rece (care a durat 42 de ani, în
perioada 1949 – 1991). Tot în acest secol s-au desfăşurat peste 250 de conflicte
regionale în toate colţurile lumii.
Experienţa istorică a secolului al XX-lea relevă o altă caracteristică a
acestuia şi anume, formarea şi existenţa în anumite etape istorice, a unor puternice
alianţe şi coaliţii politico-militare opuse.
Sfârşitul celui de al doilea război mondial a consemnat capitularea
puterilor Axei, şi apariţia, între puterile învingătoare, a unor puternice disensiuni şi
stări de suspiciune datorate: deosebirilor de regim politic; scopurilor particulare
urmărite de fiecare putere învingătoare; viziunilor diferite privind organizarea
lumii postbelice şi împărţirii sferelor de influenţă. La 4 aprilie 1949 a luat naştere
Organizaţia Atlanticului de Nord, prin semnarea actului constitutiv de către
miniştri de externe a celor 12 state fondatoare: Anglia, Belgia, Canada,
Danemarca, Franţa, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia şi
S.U.A2. Cunoscută sub numele de N.A.T.O3, această coaliţie politico-militară a
reunit iniţial doar 10 ţări din Europa occidentală, Canada şi Statele Unite. Ulterior
la N.A.T.O. au mai aderat: Turcia, Spania, Grecia şi Germania de Vest.
La 14 mai 1955 a luat fiinţă Organizaţia Tratatului de la Varşovia prin
aderarea Albaniei, Bulgariei, Cehoslovaciei, Germaniei de Est, Poloniei, României,
Ungariei şi a Uniunii Sovietice. Crearea Tratatului de la Varşovia a fost o reacţie
de răspuns a Uniunii Sovietice şi a ţărilor socialiste aflate în sfera sa de influenţă la
constituirea N.A.T.O. Existenţa celor două coaliţii militare pe teritoriul Europei nu
a asigurat niciodată securitatea reală şi încrederea între state, pentru că sporirea
permanentă a arsenalelor militare a amplificat tensiunea şi suspiciunea
internaţională, stări atât de specifice războiului rece.
2
Constantin Olteanu, Coaliţii politico-militare. Privire istorică. Editura Fundaţiei „România de
Mâine”, Bucureşti, 1996, p. 179.
3
Iniţialele provin de denumirea în limba engleză: North Atlantic Treaty Organisation.
45
 Experienţa istorică a secolului al XX-lea a demonstrat că problemele
complexe cu care s-au confruntat statele europene în acest interval de timp nu au
putut fi depăşite prin soluţii de forţă, prin crearea unor coaliţii militare cu un
potenţial imens de distrugere. Cooperarea, colaborare, depăşirea dogmelor din
gândirea politică, credinţa sinceră în valorile progresului şi ale civilizaţiei, au arătat
că există şi o altă alternativă în locul războiului şi a urii.

Obiectivele și competențele de învățare :

- prezentarea principalelor cauze care au dus la declanșarea războiului rece;
- explicarea motivelor care au determinat crearea structurilor de securitate de
către țările occidentale;
- de a descrie procesul de constituire a blocurilor militare NATO și OTV și
evoluția acestora;
- de a prezenta și a analiza principalele crize și conflicte din perioada
războiului rece și impactul acestora asupra vieții internaționale.
Studenții vor putea înțelege teama de insecuritate care a dominat raporturile
dintre Uniunea Sovietică și statele occidentale la sfârșitul celui de al doilea răazboi
mondial;
-vor estima rolul statelor Unite și al Uniunii Sovietice în crearea și
consolidarea blocurilor militare NATO și OTV;
- vor argumenta impactul negativ pe care l-a avuit cursa înarmărilor asupra
păcii și dezvoltării societății umane în cea de a doau jumătate a secolului XX;
- studenții vor putea identifica factorii care au dus la declanșarea crizelor
majore din perioada războiului rece;
Timpul alocat unității de studiu 6 ore
Conținutul unității de studiu.

Definiţie. Etape de evoluţie

Termenul de „război rece” a fost folosit pentru prima dată în istorie de
regentul Castiliei şi Leonului, Don Juan Manuel (1282 – 1349) şi a desemnat
conflictul militar dintre creştinii şi arabii din Peninsula Iberică, definit drept un
conflict început fără declaraţie de război şi încheiat fără un tratat de pace4.
După cel de al doilea război mondial expresia de „război rece” a fost
pentru prima dată utilizată, în anul 1947, de către A. Barruch, consilier al fostului
preşedinte Roossvelt, pentru a desemna refuzarea planului Marschall de către

4
Florin Constantiniu, România şi originile războiului rece, în Revista de Istorie Militară, nr. 1-2,
(69-70)/2002, p. 62.
46
Uniunea Sovietică şi de către ţările din sfera sa de influenţă5. Walter Lippman a
publicat sub acest titlu mai multe articole, ceea ce a făcut ca expresia să se impună
în limbajul curent al opiniei publice. Raymond Aron (1907-1992), unul dintre
marii politologi ai secolului al XX-lea, membru al Academiei Franceze, a definit
războiul rece ca fiind „un război imposibil şi o pace imposibilă”. Războiul era
imposibil pentru că arsenalele nucleare împiedicau cele două superputeri: Statele
Unite şi Uniunea Sovietică să transforme războiul rece într-un război cald. Spre
exemplu în anul 1986, Statele Unite dispuneau de 14 800 încărcături nucleare, iar
Uniunea Sovietică de peste 10 000 de încărcături nucleare6. Pacea era imposibilă
întrucât scopurile celor două superputeri erau antagonice: Uniunea Sovietică
urmărea ca prin export de revoluţie comunismul să se extindă la scară planetară, iar
Statele Unite şi lumea occidentală aveau ca obiectiv eliminarea ameninţării
comuniste.
Se poate afirma că războiul rece a reprezentat acel tip de război, purtat
între taberele beligerante, fără declaraţie de război, fără tratat de pace la sfârşit şi
fără a se utiliza armele de foc în evoluţia sa. Prin durata sa, amploarea spaţială,
anvergura forţelor şi mijloacele angajate, precum şi prin scopul urmărit, războiul
rece a reprezentat cel mai mare conflict pe care l-a cunoscut umanitatea.
A durat 42 de ani (din 1949-1991)7, a angajat în desfăşurarea sa cele mai
mari coaliţii politico-militare din istoria lumii (NATO şi OTV – sigla pentru
Organizaţia Tratatului de la Varşovia) conduse de cele două superputeri: Statele
Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică8 şi a avut drept scop dominaţia întregii
planete şi chiar a spaţiului care o înconjoară. Demn de subliniat este faptul că în
perioada războiului rece, în pofida suspiciunii, a ameninţărilor, a crizelor şi a
conflictelor regionale, s-a evitat conflictul armat, deschis între taberele beligerante.
Războiul rece a avut consecinţe dramatice pentru viaţa lumii şi în mod
deosebit a Europei. Ca efect al dezacordurilor profunde dintre cele două
superputeri, în perioada războiului rece, Europa a cunoscut cea mai profundă
divizare din istoria sa, care a zdruncinat puternic valorile şi fundamentele sale, a
rupt unitatea spirituală, culturală şi economică construite de-a lungul existenţei
sale.

5
André Fontaine, Istoria războiului rece, Editura Militară, Bucureşti, 1992, vol. I, p. 8.
6 vezi pe larg Florian Gârz, NATO: Globalizare sau dispariţie, Casa Editorială
Odeon, Bucureşti, 1995.
7
În istoriografie sunt opinii diferite asupra duratei războiului rece şi, în general, asupra
periodizării istoriei secolului al XX-lea. Spre exemplu, A. Fontaine consideră că războiul rece a
început în anul 1917 şi a durat până în anul 1991, fiind marcat de existenţa a două sisteme
ideologice distincte. Cei mai mulţi istorici apreciază că războiul rece a durat 42 de ani.
8
Date despre potenţialul material, uman, ştiinţific şi tehnologic alocat de cele două coaliţii se
regăsesc pe larg în Florian Gârz, op. cit.
47
 Temându-se de expansionismul sovietic, de mişcarea comunistă internă
sprijinită şi finanţată de Moscova, ţările occidentale au căutat sprijinul economic şi
militar al Statelor Unite. Acesta a fost acordat prin planul Marschall (sprijinul
economic) şi prin crearea NATO (cel militar).
În acelaşi timp, ţările europene ocupate de Armata Roşie au trecut printr-un
„proces revoluţionar, de instaurare a regimurilor de democraţie populară”. În
realitate statele respective au cunoscut un dur proces de instalare a regimului
politic comunist după modelul sovietic. Astfel s-a realizat o „satelizare” politică şi
economică a statelor europene care a condus la o aliniere aproape totală faţă de
Uniunea Sovietică a statelor din estul Europei şi o dependenţă, mai ales militară şi
mai puţin economică,a celor din vestul continentului faţă de Statele Unite. Profeţia
contelui Kalergi a devenit o realitate în timpul războiului rece.
Un alt aspect al războiului rece l-a reprezentat pericolul de război,
permanenta ameninţare la adresa popoarelor lumii, riscul distrugerii lor datorită
armelor de nimicire în masă (arme nucleare, chimice, bacteriologice) în cazul
degenerării într-un conflict armat de amploare. Statele Unite şi Uniunea Sovietică
erau deţinătoarele unor potenţiale militare considerabile, în care, alături de armele
clasice, armele nucleare aveau un rol deosebit, fiind considerate girul păcii şi al
securităţii mondiale. Descurajarea nucleară nu a făcut lumea mai sigură, ci, din
contra, a antrenat şi alte state în producerea de arme atomice. Rând pe rând, Franţa,
Marea Britanie, China, India, Pakistan, Israel, Republica Sud-Africană, Coreea de
Nord ş. a. au început derularea de programe destinate producerii de arme nucleare.
Războiul rece a avut ca efect direct accelerarea cursei înarmărilor (atât cu arme
clasice cât şi cu armament nuclear), proces extrem de nociv pentru progresul
general al societăţii umane întrucât s-au utilizat pentru producerea de arme mari
resurse financiare, capacităţi de cercetare şi producţie, materii prime şi materiale.
Deturnarea acestor valori financiare, materiale şi umane de la producerea de bunuri
materiale şi spirituale a stânjenit dezvoltarea normală a societăţii umane şi a
favorizat subdezvoltarea, foametea, sărăcia, războaiele locale şi alte tare sociale
(drogurile, terorismul etc.). Războiul rece a umplut lumea cu o cantitate incredibilă
de arme. A fost o perioada de patruzeci de ani în care supraputerile s-au întrecut în
a-şi extinde sferele de influenţă împărţind arme de-a lungul şi de-a latul planetei,
patruzeci de ani de război constant, dar de mică intensitate, care putea degenera
oricând într-un conflict major. Au fost patruzeci de ani în care economiile puternic
militarizate şi cu importante complexe industrial-militare, au avut interesul să
vândă mereu arme altor ţări pentru a obţine profit, indiferent de consecinţele socio-
economice şi politice ale comerţului internaţional cu arme.

a) Etapele războiului rece

48
 Războiul rece a avut o evoluţie contradictorie punctată succesiv de crize şi
conflicte care, nu o dată, au pus în joc pacea mondială, dar şi de perioade de
destindere când sistemul clasic al rivalităţilor a trecut pe plan secund şi lumea a
redescoperit virtuţile colaborării şi bucuria păcii lipsite de ameninţare. Asupra
etapizării războiului rece, literatura de specialitate a înregistrat puncte de vedere
diferite. Se admite că războiul rece a cunoscut mai multe etape şi fiecare dintre
acestea se particularizează prin evenimente care au avut efecte semnificative
asupra vieţii internaţionale.
Etapa 1949-1953 – reprezintă etapa în care s-a declanşat Războiul rece.
Evenimentele cele mai importante ale etapei respective au fost: crearea NATO;
decizia înarmării ţărilor socialiste de către Stalin şi războiul din Coreea (1951-
1953). Etapa s-a încheiat o dată cu moartea lui I.V. Stalin în martie 1953.
Etapa 1953-1969 – s-a caracterizat printr-o încordare a raporturilor dintre
taberele beligerante. În acest interval s-o consemnat înfiinţarea Tratatului de la
Varşovia (în anul 1954), revoluţia anticomunistă din Ungaria şi criza Suezului (în
anul 1956), criza rachetelor din Cuba (în anul 1962), începutul intervenţiei
americane în Vietnam (1964) războiul arabo-israelian din anul 1967, intervenţia
militară a Uniunii Sovietice şi a altor state socialiste în Cehoslovacia (1968).
Etapa 1969-1979 – a fost cunoscută ca o perioadă de destindere fiind
marcată de câteva acţiuni care au condus la o sporire a încrederii şi intensificarea
colaborării în viaţa internaţională. Cele mai importante evenimente au fost:
încetarea războiului din Vietnam (în anul 1973), războiul Yom-Kippour-ului dintre
Israel şi arabi (din anul 1973) şi Conferinţa Europeană pentru Securitate şi
Cooperare de la Helsinki din anul 1975. Intervenţia militară sovietică în Afganistan
a pus capăt perioadei de destindere din viaţa internaţională.
Etapa 1979-1991 – a marcat o creştere semnificativă a încordării şi
neîncrederii pe plan internaţional. În această perioadă Uniunea Sovietică a avut
sindromul său „vietnamez” - intervenţia militară din Afganistan care a costat viaţă
a 13 300 de militari sovietici. Criza eurorachetelor a relansat cursa înarmărilor, şi a
dus la o însemnată creştere a numărului rachetelor nucleare sovietice şi americane
dislocate în Europa. Venirea la conducerea Uniunii Sovietice a lui Mihail
Gorbaciov a declanşat un amplu proces de reformă a societăţii sovietice prin
intermediul fenomenelor de „perestroika” (restructurare a sistemului economic
prin creşterea autonomiei întreprinderilor) şi „glasnost” (politica de democratizare
şi transparenţă). Pe plan extern a acţionat pentru destinderea şi încetarea războiului
rece punând capăt „doctrinei Brejnev”9.

9
Doctrina Brejnev preconiza dreptul Uniunii Sovietice de a interveni în treburile interne ale
statelor socialiste aflate în zona de influenţă sovietică.
49
 Eşecul reformei economice, a ideilor de reformare ale societăţii,
declaraţiile de independenţă ale republicilor naţionale ţinute în frâu în jurul
imperiului sovietic precum şi lovitura de stat din august 1991, au dus la dispariţia
prin implozie a conglomeratului numit Uniunea Sovietică. Personalitatea lui Mihail
Gorbaciov a avut o mare influenţă asupra sfârşitului de secol XX. „În 6 ani şi 9
luni, Mihail Gorbaciov a schimbat faţa lumii: războiul rece a fost abandonat, cursa
înarmărilor terminată, Europa de Est – eliberată, sistemul sovietic totalitar
desfiinţat”10.

b) Criza şi conflictele războiului rece

În perioada războiului rece situaţia internaţională a fost percepută ca o
perioadă de stabilitate. A fost o stabilitate provizorie pentru că nu a fost echivalată
cu o perioadă de pace. Cu excepţia Europei, unde nu s-a consemnat nici un conflict
armat, în perioada 1949-1991 nu a existat un an în care în diferite regiuni ale
globului să nu se desfăşoare un conflict armat serios. Cu toate acestea, războaiele
au fost ţinute sub control de cele două superputeri din teama de a nu provoca un
conflict direct, care ar fi putut degenera într-un război nuclear între ele. Nici o
confruntare nu a avut loc direct între sovietici şi americani în timpul războiului
rece. Războaiele au avut loc, de regulă, la periferia celor două blocuri militare, de
cele mai multe ori în lumea a treia, fie între aliaţii celor două superputeri, fie între
una dintre superputeri şi o ţară din lumea a treia.

Războiul din Coreea – (1950-1953)

A reprezentat primul conflict limitat după cel de al doilea război mondial,
fiind de fapt primul conflict Est - Vest. A fost cel mai devastator război al
perioadei şi cel mai sângeros, fiind considerat apogeul războiului rece. În anul
1945, Coreea a fost eliberată de către trupele sovietice împreună cu cele americane
de sub ocupaţia japoneză. Între cele două armate, cea sovietică şi cea americană, s-
a stabilit o linie de demarcaţie de-a lungul paralelei 380. Coreea a fost astfel
împărţită într-o zonă sovietică – Coreea de Nord în care s-a instaurat un regim
comunist şi o zonă americană – Coreea de Sud, condusă de o dictatură capitalistă.
Conflictul a început la 25 iunie 1950, când forţele armate ale Coreii de Nord au
invadat Coreea de Sud. Guvernul american a convocat reuniunea Consiliului de
Securitate al O.N.U. şi au obţinut condamnarea Coreii de Nord şi intervenţia
forţelor ONU pentru eliberarea Coreii de Sud. S.U.A. au preluat, din însărcinarea
Consiliului de Securitate al O.N.U., comanda trupelor O.N.U. trimise în Coreea.
Forţele americane reprezentau 90% din trupele O.N.U. dislocate în Coreea. În
octombrie 1950 trupele O.N.U au declanşat o contraofensivă prin care au respins

10
Pascal Boniface, Relaţiile Est-Vest 1945-1991, Institutul European, Iaşi, 1998, p. 67.
50
trupele nord-coreene şi au trecut la nord de paralela 380. Succesele trupelor
americane a neliniştit China, unde regimul comunist abia cucerise puterea în anul
1949. Ca urmare, peste un milion de „voluntari” chinezi au trecut graniţa chino-
coreeană şi au intervenit în sprijinul trupelor nord-coreene. Ofensiva trupelor nord-
coreene şi a voluntarilor chinezi a dus la recuperarea unor importante teritorii din
sud, inclusiv ocuparea capitalei Seul. Generalul MacArthur, comandantul trupelor
americane, umilit de înfrângerea suferită, a cerut preşedintelui S.U.A, Truman,
extinderea conflictului asupra Chinei şi utilizarea armelor nucleare. La 10 aprilie
1951, generalul MacArthur a fost revocat din funcţie de către preşedintele Truman,
reafirmându-se supremaţia puterii politice asupra militarismului. După eşecul mai
multor ofensive, situaţia s-a stabilizat de-a lungul paralelei 380 ajungându-se la un
impas militar. La 27 iulie 1953 s-a semnat un armistiţiu, la Pan Mun Jon, prin care
s-a stabilit o zonă demilitarizată lată de 4 km. şi care separă, de-a lungul paralelei
380, cele două ţări. Războiul din Coreea a însemnat moartea a peste 2,5 milioane de
oameni, divizarea unei naţiuni sărace în două construcţii statale opuse, ceea ce a
marcat profund destinul poporului coreean.

Criza din Orientul Apropiat

Criza din Orientul Apropiat a avut mai multe planuri de confruntare
simultane şi anume: conflictul dintre ţările arabe şi Israel, conflictul dintre ţările
arabe şi cele două superputeri şi conflictul de interese între Statele Unite şi
Uniunea Sovietică. Fiecare superputere dorea să controleze Orientul Apropiat, o
zonă aflată la confluenţa a trei continente: Asia, Africa şi Europa, deţinătoare a
celor mai mari rezerve de petrol, materie primă strategică, vitală pentru toatele
statele lumii.
Primul conflict arabo-israelian a avut loc în anul 1948, când ţările arabe
reunite au încercat să împiedice formarea statului Israel. Datorită puternicului
sprijin britanic, Israelul a rezistat. Consecinţele războiului au fost: divizarea
Ierusalimului, ocuparea unor teritorii de către Iordania, iar Egiptul a ocupat fâşia
Gaza.
Al doilea război arabo-israelian a avut loc în anul 1956. Preşedintele
Egiptului Gamal Abdul Nasser, venit la putere în anul 1952, a apelat la ajutorul
U.R.S.S. pentru a achiziţiona armament modern, datorită refuzului S.U.A de a-i
furniza armament. Americanii au sancţionat Egiptul şi au refuzat să mai aloce
fonduri pentru construirea barajului de la Assuan, pe Nil. Această construcţie
hidrotehnică era menită să asigure energie electrică şi să permită irigarea a peste un
milion de hectare de teren arabil. Investiţia ar fi rezolvat într-o însemnată măsură
problemele de aprovizionare cu energie electrică şi alimente a Egiptului. Drept
replică la sancţiunile americane, Nasser a naţionalizat, la 25 aprilie 1956, Canalul
de Suez ce era exploatat de societăţi comerciale franceze şi britanice. Marea
51
Britanie şi Franţa au stabilit un plan comun cu Israelul de a ataca Egiptul. La 29
octombrie 1956, Israelul a atacat Egiptul ocupând Peninsula Sinai, iar aviaţia
britanică şi franceză a bombardat oraşele Cairo şi Alexandria. La 5 noiembrie 1956
Uniunea Sovietică a transmis un ultimatum la Londra, Paris şi Tel-Aviv cerând
oprirea atacurilor şi arătând că U.R.S.S. era gata să „utilizeze toate formele
moderne de arme distructive”. Ameninţarea nucleară sovietică, refuzul Statelor
Unite ale Americii de a le garanta britanicilor şi francezilor securitatea faţă de
ameninţarea U.R.S.S., precum şi hotărârea Consiliului de Securitate al O.N.U. prin
care s-a cerut ca trupele agresoare israeliene să se retragă din teritoriile cucerite, a
transformat o înfrângere militară a Egiptului într-o mare victorie diplomatică.
Primul război din Orientul Apropiat a avut doi câştigători: Uniunea
Sovietică şi Egiptul. Prin gestul făcut, Moscova a arătat că este aliatul natural al
ţărilor din lumea a treia, capabilă să le apere împotriva puterilor coloniale. Egiptul,
învins militar, dar victorios în plan politico-diplomatic, a dobândit un mare
prestigiu şi a preluat conducerea lumii arabe. Pe de altă parte, Statele Unite au
început să-şi impună propria influenţă asupra lumii arabe, înlocuind pe cea
franceză şi britanică. În Orientul Apropiat, rivalitatea sovieto-americană a cunoscut
noi dimensiuni şi forme de manifestare. Franţa, care a resimţit dureros şantajul
nuclear sovietic şi lipsa sprijinului american, a trecut la accelerarea propriului
program atomic pentru a-şi asigura o forţă capabilă să descurajeze cele două
superputeri. Marea Britanie a înţeles, că în marile sale decizii de politică externă
era dependentă de ajutorul şi acordul Statelor Unite.
În anul 1967 a avut loc un alt conflict între Israel şi ţările arabe (Egipt,
Siria, Iordania, Libia ş. a) cunoscut sub numele de „Războiul de 6 zile”. Ca urmare
a unei ofensive preventive, armata israeliană a obţinut o victorie fulgerătoare şi a
ocupat Fâşia Gaza, înălţimile Golan, peninsula Sinai şi teritoriul Iordanului de
Vest. În urma acestui conflict, tensiunea din zonă a cunoscut o cotă foarte înaltă.
Ostilitatea lumii arabe faţă de Statele Unite şi Occident a sporit şi a determinat, în
acelaşi timp, o creştere a influenţei Uniunii Sovietice în regiune. În octombrie 1973
a avut loc al patrulea conflict arabo-israelian, cunoscut sub numele de „războiul
Yom-Kippour-ului”. La 6 octombrie 1973 (ziua celebrării sărbătorii evreieşti
Yiom-Kippour), armatele egiptene şi siriene au atacat forţele israeliene din
peninsula Sinai şi de pe înălţimile Golan reuşind să elibereze aceste teritorii.
Trupele israeliene au restabilit echilibrul după data de 16 octombrie 1973. Cele
două superputeri, Statele Unite şi Uniunea Sovietică au făcut presiuni asupra
aliaţilor beligeranţi, Israelul, respectiv Egiptul şi Siria, obligându-i să pună capăt
conflictului. Acest conflict a avut importante consecinţe militare şi economice. În
plan militar a însemnat spulberarea mitului invincibilităţii israeliene. În plan
economic, consecinţele au fost devastatoare pentru economia mondială, mai ales
pentru ţările occidentale. Pentru a sancţiona susţinerea Israelului de către Statele
52
Unite împreună cu celelalte state occidentale, ţările arabe exportatoare de petrol au
majorat de patru ori preţul petrolului. Creşterea bruscă a preţului petrolului a
provocat o gravă criză economică mondială, afectând nu numai marile puteri, ci şi
statele sărace.

Criza rachetelor din Cuba (august – octombrie 1962)

Criza din Cuba a fost, în opinia multor istorici şi politologi, cea mai critică
perioadă a războiului rece, când s-a luat în calcul chiar posibilitatea unui război
nuclear între Statele Unite şi Uniunea Sovietică.
Fidel Castro Ruz, fiul unui bogat plantator cubanez, a preluat puterea în
Cuba în anul 1959. De la început s-a afirmat ca un lider naţionalist şi progresist.
Ostilitatea Statelor Unite, care nu a putut suporta uşor existenţa unui regim care nu
le era aliat şi nu putea fi controlat, l-a obligat pe Castro să caute protecţia sovietică
şi, în final, să adere la cauza comunistă. Existenţa unui regim comunist în emisfera
americană a fost percepută nu numai ca o ameninţare, capabilă de a exporta
revoluţia comunistă în America Centrală şi de Sud, dar şi ca o sfidare adusă
Statelor Unite, un gigant politic, economic şi militar al lumii contemporane 11 şi o
gravă încălcare a „doctrinei Monroe”.
La cererea cubanezilor, Uniunea Sovietică a construit rampe de lansare
pentru rachete nucleare şi a trecut la instalarea lor (primăvara – vara anului 1962).
În august 1962 un avion spion american tip U-2 a detectat prezenţa rachetelor
nucleare pe insulă. Desfăşurarea rachetelor sovietice era inacceptabilă pentru
Statele Unite, al căror teritoriu era expus direct loviturilor nucleare. La 22
octombrie 1962 preşedintele american J. F. Kennedy a anunţat public existenţa
rachetelor nucleare sovietice în Cuba şi a prezentat riscul unui război nuclear.
Totodată, a ordonat o blocadă navală în jurul Cubei pentru a împiedica navele
sovietice să mai aducă noi rachete pe insulă. La 23 octombrie 1962, liderul sovietic
S. N. Hruşciov a calificat blocada navală drept un act de piraterie şi a declarat că în
cazul unui eventual război U.R.S.S va riposta cu armele sale cele mai puternice
(cele nucleare - n. ns.).
Opinia publică mondială, liderii politici, personalităţi ştiinţifice, religioase
şi artistice au făcut apel la raţiune şi au cerut celor doi lideri să renunţe la
ameninţarea nucleară reciprocă. Statele Unite şi Uniunea Sovietică au angajat
negocieri secrete pentru a ieşi din criza nucleară. La 26 octombrie, Hruşciov a
propus, ca în schimbul retragerii rachetelor din Cuba, Statele Unite să-şi retragă
rachetele sale nucleare din Turcia şi Marea Britanie şi să se angajeze că nu va ataca
Cuba. Propunerea a fost acceptată iar criza a încetat. Efectul benefic al acestui
moment critic al războiului rece a fost instalarea „telefonului roşu”, o legătură

11 Eric Hobsbawn, op. cit.

, p. 286.
53
telefonică directă între Casa Albă şi Kremlin, legătură care asigura o comunicare
rapidă între liderii celor două superputeri, în situaţie de criză majoră.

Războiul din Vietnam (1964-1973)

În anul 1954, Vietnamul şi-a câştigat independenţa de sub dominaţia
colonială franceză. Ţara a fost împărţită, ca şi Coreea, de-a lungul paralelei 170
între un regim comunist în nord şi un regim capitalist în sud. Statele Unite erau
preocupate de a împiedica intrarea în sfera de influenţă comunistă a statelor din
lumea a treia care se eliberau de sub dominaţia colonială. Vecinătatea directă a
Vietnamului independent cu China comunistă crea premize pentru extinderea
comunismului în întreaga peninsula Indochina. În anul 1956 primii consilieri
americani au fast trimişi în Vietnamul de Sud pentru a sprijini regimul
anticomunist în lupta dusă cu rezistenţa comunistă sprijinită de Vietnamul de Nord.
În anul 1964, preşedintele american L.B. Johnson a trimis trupele americane în
sprijinul regimului aflat la putere în Vietnamul de Sud. Forţele americane angajate
în conflict pe teritoriul Vietnamului au crescut de la 275 000 militari în anul 1965
la 518 000 militari în anul 1969.
Bombardamentele asupra satelor şi a oraşelor vietnameze, brutalitatea
soldaţilor americani faţă de populaţia civilă, utilizarea napalmului şi a altor arme
chimice şi biologice împotriva populaţiei civile au scandalizat opinia publică
internaţională. Percepţia, reală de altfel, a opiniei publice internaţionale asupra
armatei americane a fost aceea că o armată agresivă, imperialistă încerca să
subjuge un popor sărac ce lupta pentru independenţă sa. Rezistenţa îndârjită a
Vietnamului, pierderile importante în vieţi omeneşti ale armatei americane (peste
56 000 de morţi), au făcut ca războiul să devină extrem de nepopular în Statele
Unite. Cetăţenii americani nu doreau să suporte şi să ducă un război pe care-l
dezaprobau. Războiul împotriva Vietnamului a produs o severă criză de conştiinţă
în America – ţara care are ca valori fundamentale democraţia şi libertatea. Opinia
publică a avut un rol considerabil în angajarea negocierilor de pace. La 27 ianuarie
1973 s-a semnat la Paris un acord de pace între Statele Unite şi Vietnamul de Nord.
În anul 1975 trupele americane s-au retras din Vietnamul de Sud. La scurt timp
trupele nord-vietnameze au ocupat Vietnamul de Sud şi au realizat o unificare
forţată.

Războiul din Afganistan (1979-1989)

În anul 1978, partidul comunist a preluat puterea în Afganistan printr-o
lovitură de stat. Noua putere s-a confruntat cu rezistenţă dură din partea din partea
unei populaţii profund tradiţionaliste, rurale şi ataşate de religie. Pentru a ajuta
regimul prieten de la Kabul, trupe de paraşutişti sovietici au ocupat capitala afgană,
la 27 decembrie 1979. Efectivele militare sovietice au crescut de la 5 000 de soldaţi
54
în anul 1979 la 120 000 în anul 1981. Agresiunea sovietică a fost condamnată de
Adunarea generală a O.N.U şi de opinia publică mondială. Deficitul de imagine a
U.R.S.S. în cadrul ţărilor lumii a treia a fost uriaş fiind percepută ca o putere
imperialistă şi nu ca fiind aliatul natural de până atunci. Peste 4 milioane de afgani
au părăsit ţara. Mudjahedinii, puternic sprijiniţi de către Statele Unite, India,
Pakistan şi China au opus o puternică rezistenţă forţelor sovietice care au pierdut în
acest conflict armat peste 13 000 de militari. Uniunea Sovietică a cunoscut astfel
propriile sale limite. Consecinţele intervenţiei sovietice în Afganistan au fost
multiple. A fost reluată teza pericolului sovietic care a determinat oprirea cursului
destinderii sovieto-americane şi al destinderii, în general, pe plan mondial.
Acordurile sovieto-americane de limitare a armamentelor nucleare SALT II nu au
fost ratificate. Ţările occidentale au refuzat să participe la Jocurile Olimpice de la
Moscova din anul 1980.

c) România şi Războiul rece

România a fost implicată politic, economic, diplomatic, militar etc. în toate
etapele războiului rece şi în crizele acestuia.
Această implicare s-a datorat cadrului geopolitic în care s-a aflat România
după cel de al doilea război mondial. Prin efectele aranjamentelor făcute în cadrul
Conferinţei de la Yalta dintre preşedintele S.U.A., Roosevelt, premierul britanic
W. Churchill şi „ţarul roşu”, Stalin, România a fost vândută de către puterile
occidentale Uniunii Sovietice. Intrarea României în sfera de influenţă sovietică a
însemnat instaurarea regimului comunist cu consecinţe devastatoare pentru
societatea românească. Declarată ţară învinsă la Tratatul de Pace de la Paris din
anul 1947, România a cunoscut ocupaţia trupelor sovietice până în anul 1958.
Începând din anul 1949 România a devenit membru fondator al Tratatului
de la Varşovia. Situată în sfera de influenţă şi control a Moscovei, România a dus o
politică externă care a evoluat de la o atitudine de obedienţă (în perioada 1945-
1961) la o politică independentă (între anii 1964-1989). România s-a implicat în
crizele care au zguduit lumea în anii războiului rece sprijinind politic, diplomatic şi
material ţările aflate în zonele de criză (Coreea, Ungaria, Vietnam). De remarcat că
România nu a participat cu trupe la nici o acţiune în afara teritoriului naţional. În
acelaşi timp, după anul 1964, România nu a mai permis desfăşurarea de aplicaţii
militare cu trupe străine pe teritoriul său. În cadrul Tratatului de la Varşovia,
România a avut o poziţie echilibrată declarându-se, în permanenţă, împotriva
accelerării cursei înarmărilor, a extinderii Tratatului de la Varşovia în Asia, prin
aderarea Mongoliei. De asemenea nu a fost de acord cu subordonarea totală a
forţelor române comandamentului sovietic.
După anul 1964, România a promovat o politică externă conformă cu
interesele sale, a respins politica de „bloc” promovată de Moscova, fapt care a dus
55
la tensionarea relaţiilor atât cu Uniunea Sovietică cât şi cu alte ţări socialiste. În
plan economic, România a dezvoltat relaţii de colaborare şi de cooperare cu toate
statele lumii indiferent de regimul politic, de alianţele militare sau politice ale
acestora.

Concepte și termeni de reținut :

-pace imposibilă vs război imposibil
- război prin procură;
-criza Suezului; criza rachetelor;
- războiul din Coreea, războiul din Vietnam; răazboiul din Afganistan
Întrebări și teme de dezbatere :
Care sunt caracteristicile specifice războiului rece?
Ce urmări a avut constituirea blocurilor militare adverse NATO șiOTV pentru
echilibrul de forțe internațional?
Care au fost principalele crize și conflicte din perioada războiului rece?

Bibliografie:
Gavriil Preda Istoria Europei și a Uniunii Europene, Ploiești, Editura
Universității din Ploiești,2005
André Fontaine, Istoria Războiului Rece, București, Editura Militară, 1992-
1994.
Constantin Olteanu, Coaliții politico-militare. Privire istorică, București,
Editura Fundației România de Mâine, 1996.
Florian Gârz, NATO: globalizare sau dispariție, București, Casa Editorială
Odeon, 1995.
Florin Constantiniu, România și originile războiului rece în ”Revista de
Istorie Militară”, nr. 1-2 (69-70)/2002
Gavriil Preda, Petre Opriș, România în Organizaţia Tratatului de la
Varşovia, 1954-1968, vol I-II, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul
Totalitarismului, 2008-2009.
Larousse, Istoria universală, vol III, Evoluția lumii contemporane,
București, Editura Univers Enciclopedic, 2006.
Hobsbawm, Eric, Secolul extremelor, Bucureşti, Editura Lider, 1998.
Pascal Boniface, Relațiile est-vest (1947-1991),Iași, Institutul European, 1998.

56
 Unitatea de studiu nr 4

Crizele din statele socialiste.

Introducere
O caracteristică definitorie a secolului al XX-lea o reprezintă confruntarea
dintre două tipuri de regimuri opuse: regimul politic democratic şi regimul politic
dictatorial.
Regimul politic democrat a avut ca principali piloni de rezistenţă: SUA,
Marea Britanie, Franţa, ţările nordice, Canada, Australia etc. Regimurile politice
de tip dictatorial au cunoscut mai multe forme de manifestare: de orientare
comunistă, de orientare fascistă, de orientare nazistă, dictaturi personale etc.
Regimul politic totalitar de orientare comunistă s-a instalat pentru prima
dată în istoria lumii în Rusia, în urma revoluţiei comuniste condusă de V. I. Lenin
din anul 1917, cunoscută în istorie sub numele de Marea Revoluţie Socialistă din
Octombrie. După crearea Uniunii Sovietice în anul 1922, acest tip de regim politic
a fost legiferat şi a dăinuit în această ţară până în anul 1991, când s-a înregistrat
destrămarea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste. După cel de al doilea război
mondial, ca urmare a intrării în sfera de influenţă sovietică a unor state, precum şi a
„exportului de revoluţie comunistă”12, regimuri politice de orientare comunistă s-
au instalat în centrul şi în estul Europei: Germania de Est, Polonia, Ungaria,
Cehoslovacia, România, Bulgaria, Iugoslavia, Albania, în Asia: China, Coreea de
Nord, Mongolia şi Vietnam, precum şi în America Centrală: Cuba. ). În anul 1991
sistemul politic comunist s-a prăbuşit şi în Uniunea Sovietică, ţara fondatoare a
acestui tip de regim politic. În prezent, regimuri politice de tip comunist mai
dăinuiesc în China, Coreea de Nord, Mongolia, Vietnam şi Cuba, fiind supuse unor
profunde transformări.
Bipolarismul a funcţionat pe baza acordului dintre cele două superputeri
conform căruia, fiecare a avut dreptul de a interveni în oricare din ţările aflate în
sfera sa de influenţă. Această înţelegere şi-a găsit cea mai clară formulare în
doctrina Brejnev. Impunerea cu forţa a regimului comunist de tip sovietic în ţările
din centrul şi estul Europei a fost contestată sub diferite forme în perioada
războiului rece de popoarele din Germania, Polonia, Ungaria etc.
Prima reacţie anticomunistă a avut loc în Germania de Est în anul 1953.
Muncitorii germani din Berlinul de Est s-au revoltat împotriva regimului politic
impus de Armata Roşie. Trupele sovietice au intervenit în forţă şi au restabilit
ordinea fără ca vest-germanii sau americanii să reacţioneze.

12
„Exportul de revoluţie” reprezintă o expresie ce a definit mişcarea subversivă de orientare
comunistă care a fost organizată, condusă şi finanţată de către URSS în alte ţări ale lumii şi care
a avut drept scop aducerea la putere în aceste state a unor regimuri de orientare comunistă.
57
 Obiectivele și competențele de învățare :
- prezentarea principalelor crize din sistemul socialist din perioada
războiului rece;
- explicarea cauzelor ce au dus la apariția și declanșarea crizelor
politico/militare din spațiul comunist;
- de a prezenta politica de non-intervenția promovată de Statele Unite,
Marea Britanie și Franța față intervențiile în forță ale Uniunii Sovietice pentru
reprimarea crizelor din statele aflate sub controlul Moscovei.
- de a prezenta și a analiza consecințele crizelor asupra raporturilor dintre
statele socialiste;
Studenții vor putea estima rolul Armatei Roșii în reprimarea mișcărilor de
eliberare din țările aflate sub controlul Moscovei;
- vor analiza prin metode comparative unui modul de evoluție al crizelor din
țările „democrației populare”.

Timpul alocat unității de studiu 6 ore

Conținutul unității de studiu

Polonia
Atitudinea anticomunistă şi antisovietică a populaţiei Poloniei a continuat să
se manifeste, la aceasta contribuind în mod substanţial marile nemulțumiri sociale
provocate şi de condițiile de viată total nesatisfăcătoare. Astfel, în vara anului 1956
la Pozdam au răbufnit, sub forma unor mari tulburări, mari manifestaţii naţionale.
La toate acestea, în loc să se ia măsuri realiste de îndreptare, schimbând sistemul în
curs de edificare, clar dovedit falimentar, s-a considerat necesară luarea de măsuri
împotriva abaterilor de la linia marxist-leninistă. Tot pentru liniştirea spiritului de
revoltă, în martie 1956 au fost reabilitați şi eliberați conducătorii comunişti
întemnițați din ordinul lui Stalin, în anul 1951. Unul dintre aceştia, Wladislaw
Gomulka a devenit prim - secretar al C.C. al P.M.U.P. prin hotărârea plenarei a-III-
a a C.C. al. P.M.U.P. din 19-20 octombrie 1956.
În perioada postbelică în societatea poloneză s-au manifestat tensiuni
serioase între biserica romano-catolică şi stat. Faţă de poziţia anticomunistă a
majorităţii clerului catolic, guvernul, la îndemnul şi sub presiunea Moscovei, a
anulat Concordatul încheiat în anul 1925 între statul polonez şi Vatican, iar
pământurile bisericeşti şi ale instituţiilor şcolare catolice au fost secularizate. În
noiembrie 1956 au început tratativele între stat şi biserică încheiate la 7 decembrie
acelaşi an. Acordul dintre reprezentantții statului şi episcopatului a limitat
considerabil posibilitătile de acţiune ale clerului. Faptul acesta a provocat noi
nemulţumiri în rândurile populaţiei ţării.
58
 O trăsătură politică specifică Poloniei (dar întâlnită și în alte state comuniste
precum Cehoslovacia şi R.D.G.), a fost existenţa mai multor partide, precum
Partidul democrat, Partidul ţărănesc şi câteva organizatii catolice, care aveau şi
deputaţi aleşi în Seim.
După o perioadă de acalmie, pe la sfârşitul deceniului al şaptelea marile
problme ale sistemului social-economic şi politic comunist polonez au reapărut.
Mişcarea sindicală din Polonia
În cursul anului 1970, în Polonia s-au declanşat un lanţ de demonstraţii şi
de greve ale muncitorilor datorate creşterii preţurilor la alimente şi la bunurile de
larg consum. Mişcarea sindicală poloneză a început să aibă o atitudine tot mai
ostilă faţă de regimul comunist. În anul 1976 a fost creat Comitetul pentru
Apărarea Muncitorilor, organizaţie de sindicat independentă. Anul 1980 a marcat o
accentuare a confruntării dintre regimul comunist din Polonia şi muncitori.
Scânteia revoltei a pornit de la Gdansk. Revolta muncitorilor de pe şantierul naval
din Gdansk s-a extins în toate oraşele de pe coasta polonă a Mării Baltice căpătând,
în scurt timp, dimensiuni naţionale. Muncitorii cereau numeroase revendicări
politice şi economice printre care dreptul la grevă, legalizarea sindicatelor
independente, îmbunătăţirea vieţii sociale. La 31 august 1980 guvernul polonez a
acceptat aceste cereri printr-un acord încheiat cu Organizaţia Solidaritatea
Sindicală Independentă - Solidarność.
În câteva luni, Solidaritatea a primit adeziunea a circa 10 milioane de
membri. Liderul acesteia a fost ales Lech Walesa. În decembrie 1981, generalul
Wojciech Jaruzelski a introdus legea marţială şi l-a arestat pe Lech Walesa.
Eliberat după circa un an, Walesa a primit premiul Nobel pentru Pace în anul 1983.
În anul 1988, sindicatele poloneze şi puterea comunistă au început să negocieze un
Contract Social, care a fost semnat la 5 aprilie 1989. Acest document a pus capăt
monopolului puterii deţinute de comunişti şi a permis organizarea de alegeri libere.
A fost prima modificare majoră, de după al doilea război mondial, în sistemul
politic instaurat de Moscova în ţările europene aflate în sfera sa de influenţă.
O puternică criză politică s-a declanşat în ţară. Din nou s-au încercat soluţii
pentru liniştirea situaţiei şi păstrarea regimului comunist. Plenarele C.C. al
P.M.U.P. din decembrie 1970 şi februarie 1971 au adoptat unele măsuri tipice, W.
Gomulka a fost înlăturat aducându-se în locul său Eduard Gierek, ca prim-secretar
al partidului, iar P. Jaroszewicz a fost numit şef al guvernului. Cel de-al VI-lea
congres al P.M.U.P. din decembrie 1971 a proclamat orientarea Poloniei către
construirea aşa-zisei societăţi socialiste dezvoltate. Dar viaţa cu legile ei
implacabile, avea să dicteze altă cale pentru Polonia - către adevărata libertate a
omului şi cetăţeanului, care o democraţie veritabilă, către o economie de piaţă în
folosul societăţii. În această efervescenţă social-politică au apărut forţe care au
decis condamnarea comunismului ca fiind străin polonezilor „Sindicatul
59
Solidaritatea” (Solidarnosk), departe de a fi o organizaţie pur profe-sională a
muncitorilor s-a afirmat sub conducerea lui Lech Walesa ca principală forță
politică a ţării care, în ciuda represiunilor autorităţilor comuniste şi-a îndeplinit
menirea.
În vara anului 1980, începând cu şantierele navale din Gdansk au pornit mari
acţiuni, populare anticomuniste şi naţionaliste. În faţa amploarei acestor
impresionate mişcări, sub presiunea Moscovei, conducătorii polonezi au trecut la
măsuri excepţionale instituind la 13 decembrie 1981 starea de asediu, interzicând
mişcarea sindicală şi grupările de opoziţie şi internând pe principalii lor lideri.
Toate măsurile luate de regim pentru redresarea situaţiei economice şi
politice au eşuat, iar criza s-a agravat şi mai mult. În aceste condiţii au început
maratonicele convorbiri de la masa rotundă, dintre guvernanţi şi liderii opoziţiei,
încheiate la 5 aprilie 1989 cu un compromis. Prin acesta se prevedeau crearea
Senatului, a doua cameră a parlamentului, instituirea postului de preşedinte al ţării
şi organizarea unor alegeri libere. La alegerile libere care au avut loc în iunie 1989,
sindicatul Solidaritatea a câştigat victoria dobândit cvasitotalitatea locurilor
disponibile. Totodată, liderul comunist Wojciech Jaruzelski a fost ales preşedinte
al republicii. La 19 august 1989 s-a constituit un guvern nou sub conducerea
liderului Solidaritătii - Tadeuiz Mazowiecki. Noua echipă guvernamentală a iniţiat
de îndată un amplu program de reforme radicale. Astfel, la 29 decembrie 1989,
Parlamentul a aprobat mai multe amendamente la Constituţie prin care se abolea
rolul conducător al partidului comunist, care se autodezmembra un an mai târziu şi
restabilea numele ţării de Republica Polonă. La 9 decembrie 1990, Lech Walesa a
fost ales preşedinte al Poloniei. Cu toate acestea, marile dificultăţi ale epocii de
tranziţie s-au agravat. În jurul măsurilor şi ritmului reformei s-au purtat numeroase
dispute.

Evenimentele din Ungaria din anul 1956

Anul 1956 a consemnat revolta din Ungaria împotriva ocupaţiei sovietice şi
a regimului comunist. Comunizarea a generat in țările Europei de Est diverse acte
de rezistență, în unele țări chiar de rezistență armată, cum a fost cazul Ungariei în
1956. In contextul procesului de destalinizare, declanșat de discursul lui Nichita
Hrusciov din februarie 1956, poziția dictatorului comunist-stalinist al Ungariei,
Matyas Rakosi, unul dintre cei mai detestați lideri ai blocului răsăritean - a devenit
din ce în ce mai precară. In iulie 1956, presat de conducerea de la Kremlin, el a
demisionat. Succesorul lui a fost Erno Gero, care avea concepții asemănătoare, dar
a permis unele liberalizări ale societății.
Imre Nagy, fost premier si dusman a lui Rakosi, a fost reprimit in
randurile partidului. Noile schimbări au generat un val de speranțe de libertate.
Printre cererile expuse in cadrul unui miting erau si unele referitoare la retragerea
60
trupelor sovietice din Ungaria. Acțiunile maselor se intețesc, participanții pledau
pentru libertate si democratizarea societății. Imre Nagy, numit premier, avea
sarcina de a stopa valul protestelor. Liderul reformator comunist Imre Nagy a
format un guvern care, printre alte măsuri politice şi economice, a denunţat
Tratatul de la Varşovia şi a proclamat neutralitatea Ungariei. La Budapesta au avut
loc lupte sângeroase, marcate de multe acte de cruzime între forţele procomuniste
ungare şi cele fidele lui Imre Nagy.
Gero a cerut ajutor Uniunii Sovietice pentru a reinstaura ordinea in țară. Societatea
civilă a solicitat sprijin Consiliului de Securitate a ONU dar a fost refuzată. Liderul
jugoslav, Tito, la rândul său, îi indemnă pe unguri să pună capăt revoltelor, să nu
compromită socialismul. Toate acestea demonstrează lipsa solidaritatății si a
sprijinului din exterior pentru “revoluționarii” unguri.
În seara zilei de 22 octombrie 1956, a inceput, la Budapesta, răscoala
anticomunistă, declanșată de studenți, care au cerut schimbarea conducerii
partidului, alegeri pe bază de pluripartidism, relații de egalitate cu U.R.S.S. etc.
Liderii comunisti au cerut ajutor U.R.S.S.. Trupele sovietice au intervenit cu o rară
brutalitate şi au zdrobit mişcarea condusă de Imre Nagy. Intervenția forțelor
Armatei Sovietice a dus la înăbușirea în sânge a revoluției anticomuniste (circa 20
000 de victime).
La 4 noiembrie 1956 au început negocieri sovieto-ungare, sovieticii
urmărind reprimarea “contrarevoluției”. Janos Kadar, refugiat pe teritoriul sovietic,
a declarat că a alcătuit un nou guvern. Imre Nagy a fost nevoit să se refugieze la
ambasada iugoslavă din Budapesta, apoi in România. La insistența sovieticilor, a
fost extrădat noii conduceri de la Budapesta, care l-a judecat pentru înaltă
trădare. Imre Nagy a fost executat, iar Ianoş Kadar a devenit noul lider al Ungariei
comuniste. Peste 200 000 de unguri au reușit să părăsească țara în timpul
evenimentelor sângeroase din toamna anului 1956. Statele Unite şi N.A.T.O. nu au
avut nici o reacţie,
Noua conducere a Ungariei, după o perioadă de conducere dogmatică,
puternic controlată și coordonată de Moscova, a reușit la începutul anilor ‘60 să
promoveze o politică liberală în economie. Astfel, Janos Kadar a reușit să
transforme Ungaria în anii ‘70-‘80 în cel mai liberal stat al sistemului socialist. La
mijlocul anilor ’80, același lider comunist a început să se opună procesului
reformator, fapt ce a dus la demiterea și inlocuirea lui din fruntea partidului
communist din Ungaria în mai 1988.

Cehoslovacia
Regimul stalinist instituit în Cehoslovacia a continuat să se înăsprească
făcând noi şi numeroase victime. S-a ascuţit lupta la vârf pentru putere. Astfel, a
61
căzut jertfă a unor represalii multe sute de oameni aruncaţi în temniţe, printre care:
Rudolf Stanski, secretar general al Partidului comunist cehoslovak, Vlado
Clementis, ministru de externe etc. În noiembrie 1957, în urma decesului lui
Antoniu Zapotocki, a venit în funcţia de preşedinte al ţării, iar prim-secretar al
Partidului comunist, Antonin Novotny.
Ca pretutindeni în ţările comunizate marile neajunsuri din viaţa economică,
socială şi politică a Cehoslovaciei au creat o stare de nemulţumire generală,
prezentă chiar şi în rândurile comuniştilor. La plenara Comitetului central al
Partidului comunist, care a avut loc în ianuarie 1968, A. Novotny a fost înlocuit din
funcţia de prim-secretar, în locul său fiind ales Alexandr Dubcek, conducător al
Partidului comunist slovac. om cunoscut pentru vederile lui mult mai liberale.
În funcția de preşedinte al Republicii a fost ales generalul Ludvik Svoboda,
erou al luptei de eliberare antifascistă a popoarelor ceh şi slovac.
Noua conducere format din lideri reformatori a declarat că va promova reforme in
societate și că va construi un “socialism cu față umană”. În cursul procesului
reformator, declanșat de Dubcek, cunoscut drept “Primăvara de la Praga”, a fost
anulată cenzura, au apărut noi formațiuni politice și obstești, iar vechiul Partid
Social-Democrat și-a reluat activitatea politică în mod legal. În aprilie 1968,
conducerea partidului din Cehoslovacia a aprobat un “Program de activitate” ce
prevedea trecerea Cehoslovaciei la un nou model de socialism. A fost respinsă teza
referitoare la rolul unic conducător al partidului și se preconiza schimbarea rolului
organelor securității de stat.
Toate aceste inițiative au deranjat conducerea de la Kremlin, precum și a
unor lideri comuniști din țările est-europene, care și-au exprimat dezacordul și
”îngrijorarea” față de noile tendințe ale vieții sociale și politice din Cehoslovacia.
Activitatea liberalizatoare, înnoitoare care începuse în Cehoslovacia, a fost
considerată în unele ţări din orbita sovietică, drept „ostilă cauzei socialismului”. De
aceea, la 21 august 1968, armatele a cinci ţări comuniste: URSS, R.D.G., R.P.U.,
R.P.Polonia şi R.P.Bulgaria au invadat Cehoslovacia impunând cu brutalitate
voinţa Moscovei. În acest fel procesul înnoitor, început în timpul „Primăverii de la
Praga” a fost brusc şi violent întrerupt. Au urmat măsuri de „cârpire” a regimului
comunist iremediabil şubrezit. În aprilie 1969, A. Dubcek a fost înlocuit din funcția
de prim-secretar al Partidului comunist cu Gustav Husak. În fruntea guvernului a
fost adus Lubovik Strougal. Dar evenimentele din august 1968, n-au putut stăvili
mişcarea generală a popoarelor ceh şi slovac pentru răsturnarea regimului de
dictatură comunistă şi restaurarea democraţiei. Formele de acţiune au fost foarte
diverse. Sub presiunea moscovită la 25 august 1968, în Capitala Uniunii Sovietice
s-a semnat un Acord sovieto-cehoslovac înrobitor, iar în octombrie, acelaşi an s-a
semnat un Acord referitor la staţionarea trupelor sovietice în Cehoslovacia. Sub

62
aceeaşi brutală presiune, cum am amintit, A. Dubcek a fost înlocuit din funcția de
prim-secretar al C.C. al P.C.C., cu G. Husak (aprilie 1969).
Pentru a atenua marile tensiuni politice care au continuat să se adâncească, la
1 ianuarie 1969 Cehoslovacia s-a proclamat stat federal format din două republici
egale între ele, Republica Socialistă Cehă şi Republica Socialistă Slovacă. Viaţa şi-
a continuat cursul. În condiţiile marilor transformări care s-au declanşat în Europa
Centrală şi de Est în anii 1988 şi 1989, în Cehoslovacia au avut loc mari
demonstraţii populare care, în octombrie-noiembrie 1989, la Praga, au luat o
amploare impresionantă. „Revoluția de catifea”, specifică Cehoslovaciei, a avut
drept rezultat formarea unui guvern de uniune naţională şi alegerea, la 29
decembrie 1989, în functia de preşedinte al țării a fostului disident Vaclav Havel.
În acest mod a fost înlăturat regimul comunist din Cehoslovacia. O altă hotărâre
importantă a fost adoptarea unei noi denumiri a țării, la 20 aprilie 1990, sub
numele de Republica Federativă Cehă şi Slovacă. După îndelungi tratative purtate
în parlamentul cehoslovac, s-a adoptat hotărârea împărțirii Cehoslovaciei în două
state, hotărâre care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1993 odată cu proclamarea
Republicii Cehe ca şi a Republicii Slovace.
„Primăvara de al Praga” din anul 1968 a reprezentat o încercare de reformă
a regimului comunist iniţiată de liderii Partidului Comunist din Cehoslovacia.
Alexander Dubček a promovat un program curajos de reforme economice, a
suprimat cenzura şi a restabilit libertatea sindicală, proiectând un „socialism cu faţă
umană”, care se deosebea de modelul sovietic. Punerea în discuţie a modelului
comunist de tip sovietic a fost de neacceptat pentru Moscova pentru că în acest fel
se contesta rolul de hegemon al Uniunii Sovietice în mişcarea comunistă mondială.
La 20 august 1968, trupele sovietice împreună cu cele bulgare, ungare şi poloneze
au atacat Cehoslovacia şi au înlăturat conducerea acestei ţări. După 1968, circa 60
000 de militari sovietici au rămas în Cehoslovacia de unde au fost retraşi abia în
anul

Concepte și termeni de reținut :

- contrarevoluție din Ungaria
- Primăvara de la Praga;
-mișcarea sindicală polonează;
- revoluția de catifea

Întrebări și teme de dezbatere :

Care sunt caracteristicile sciziunilor din sistemul țărilor socialiste?
Care au fost elementele particulare și cele comune prezente în mișcările de
reformare a sistemului socialist ?
Ce urmări a avut victoria mișcării sindicale din Polonia?
63
 Bibliografie:
Larousse, Istoria universală, vol III, Evoluția lumii contemporane,
București, Editura Univers Enciclopedic, 2006.
Zorin Zamfir, Istoria universală contemporană, București, Editura Oscar
Print, 1999.
Constantin Hlihor, Istoria secolului XX, București, Editura Comunicare.ro,
2002.
André Fontaine, Istoria Războiului Rece, Bucrești, Editura Militară, 1992-
1994.
Hobsbawm, Eric, Secolul extremelor, Bucureşti, Editura Lider, 1998.

64
 Unitatea de studiu nr 5
Criza sistemului colonial de pe glob.
Lumea a treia şi Mişcarea de nealiniere.

Introducere
Secolul al XX-lea a fost unul dintre cele mai zbuciumate din istoria
omenirii şi, ca delimitare istorică, el a început o dată cu primul război mondial şi s-
a terminat o dată cu încheierea războiului rece, anul 1991.
Caracterizarea acestui secol, evidenţierea trăsăturilor sale esenţiale,
constituie o încercare deosebit de riscantă, însă orice sinteză istorică asupra
acestuia trebuie să includă cu necesitate și decolonizarea, unul dintre cele mai
importante procese social-politice petrecute în a adoua jumătate a secolului trecut.
A fost un proces istoric necesar și impus de evoluțiile de ordin economic, social,
politic și cultural produse în statele aflate sub dominație colonială.
După cel de al doilea război mondial, mai ales după anii '60, istoria
contemporană a înregistrat apariţia a peste 100 de noi state pe harta politică a
lumii, datorită eliberării popoarelor din Africa, Asia, America de Sud şi Oceania de
sub ocupaţia colonială (engleză, franceză, belgiană, olandeză portugheză, spaniolă
etc.). Aceste state s-au confruntat pe plan intern cu o serie de dificultăți economice,
sociale, etnice și politice, cu un nivel de dezvoltare generală apropiat, ceea ce a dus
la definirea lor ca fiind lumea a treia. Puse să aleagă între organizațiile economice,
politice și militare create și conduse de cele două superputeri, noile state au optat
pentru a poziție neutră, ceea ce a dus la configurarea pe plan internațional a unei
noi alternative politico-diplomatice, mișcarea de nealiniere.
Obiectiveleși competențele de învățare :
- prezentarea principalelor transformări ce s-au produs în colonii după cel de
al doilea război mondial;
- explicarea cauzelor ce au dus la apariția și consolidarea unei elite politice
locale în colonii si rolul acesteia in miscarile de independenta;
- prezentarea politicii promovate de metropole față de mișcările de eliberare
fostelor colonii
- de a prezenta și a analiza impactul constituirii organizațiilor regionale din
Africa și Asia ale fostelor colonii
- de a explica cauzele și consecințele apariției și afirmării mișcării de
nealiniere în viața politică internațională.
Studenții vor putea estima rolul Uniunii Sovietice în sprijinirea mișcărilor de
independență din fostele colonii din Africa, Asia șiAmerica Latină;
- vor argumenta factorii care au favorizat procesul de decolonizare în lume;

65
 - studenții vor putea identifica condițiile care au permis constituirea mișcării
de nealiniere.

Timpul alocat unității de studiu 6 ore

Conținutul unității de studiu

Criza sistemului colonial pe glob
În lumea postbelică bulversată de numeroase evenimente şi procese, au
apărut diverse initiative, îndeosebi în Europa, privind instaurarea unor relații
interstatale normale. La 19 septembrie 1946, la Zürich; W.Churchill, într-o
cuvântare rostită cu logica şi patosul care-1 caracterizau, a cerut statelor europene
să se unească "sub conducerea și în cadrul Organizației mondiale a Națiunilor
Unite". Primul pas in această direcție urma să-1 constituie Consiliul Europei. În
decembrie acelaşi an, Churchill a întemeiat la Londra, Mişcarea Europei Unite, iar
peste câteva luni, în Franța, Raul Dautry a fondat Consiliul francez pentru Europa
Unită. Asemenea organizații paneuropene au fost create în număr destul de mare in
perioada anilor 1946 și 1947. A urmat constituirea unui Comitet Internațional de
coordonare pentru Europa Unită, care a organizat la Haga un congres european sub
preşedenția lui Churchill. Între timp, la 17 martie 1948, s-a încheiat la Bruxelles un
Tratat de colaborare economică, socială şi culturală şi de apărare colectivă, între
Anglia, Franta, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg, la care in 1954 va adera şi
R.F.Germania. În octombrie 1948, Comitetul international a devenit permanent,
luându-şi numele de Mişcarea Europeană care a pus bazele unui Consiliu al
Europei.
Departe de a atenua asperitătile, toate aceste initiative şi actiuni privind
unitatea europeană, exprimă cu fidelitate lupta activă dintre ele. O concurență
mereu in creştere între cele trei mari blocuri economice SUA, Piata Comună şi
Japonia a luat mari proporții. Încercările de a o atenua nu au dus la rezultatele
aşteptate. În zilele noastre, atât SUA cît şi țările Uniunii Europene suportă din ce in
ce mai greu rivalitatea economică a Japoniei.
Toate acestea au fost determinate şi de accentuarea crizelor colonialismului,
proces început încă din anii celui de al doilea război mondial.
Constituirea Uniunii Franceze, prin constituția din toamna anului 1946 şi
acordarea unui statut Algeriei, nu au putut opri procesul de dezagregare a
imperiului colonial francez. Pentru un timp, francezii, folosind forța armată, au
reuşit să înăbuşe răscoalele din Kabylia din 1945 şi din Madagascar din 1947, dar
au fost nevoiti să acorde independenta Siriei şi Libanului.
Mişcările de eliberare natională din Tunisia, in fruntea căreia se afla partidul
Neo Destour şi din Maroc, condusă de partidul Istiglal, au devenit mereu mai
insistente. La 2 martie 1956 s-a semnat Declaratia cu privire la independenta
66
Marocului, fapt recunoscut câteva săptămâni mai târziu şi de Spania, iar la 20
martie acelaşi an, s-a semnat Protocolul prin care Tunisia devenea republică
independentă. Numai in Algeria, unde la 1 noiembrie 1954 colonialiştii francezi se
cramponau să-şi păstreze pozitiile colonialiste, războiul a continuat.
Criza colonialismului englez a fost, la rândul ei, extrem de ascutită. Lupta
populatiei Indiei de a scutura dominatia engleză a continuat să crească după cel de
al doilea război mondial. În focul acestei lupte, in India au apărut mai multe
organizatii locale, tot mai radicale privind organizarea şi conducerea eforturilor
generale pentru cucerirea neatârnării. Sub această puternică presiune, la 3 iunie
1947, Parlamentul englez a adoptat Actul de independentă al Indiei, iar la 15
august acelaşi an, India şi Pakistanul au fost declarate independente in cadrul
Commonwealth-ului.
Masele mari ale poporului birman, greu încercate in anii războiului, s-au
ridicat cu deosebită fortă la lupta pentru dobândirea independenlei. La 24
septembrie 1947, Adunarea Constituantă a adoptat Constitutia Birmaniei, care
proclama Uniunea Birmană republică independentă. În ziva de 17 octombrie,
acelaşi an, premierul Marii Britanii şi Thakin Nu (U Nu) au semnat Acordul anglo-
birman, prin care se recunoştea independenta şi suveranitatea deplină a Birmaniei
şi ieşirea ei din Commonwealth-ului britanic.
Intensificarea luptei poporului ceylonez pentru neatârnare a suit Marea
Britanie să acorde independenta Ceylonului la 4 februarie 1948.
Mişcarea de eliberare natională din Malaya a cunoscut in anii războiului şi in
primii ani posteblici o amploare aparte. Presati, englezii au publicat in iulie 1947,
sub formă de Carta Albă, o constituție pentru Malaya, care proclama federatia
Malaya şi care a intrat in vigoare la 1 februarie 1948. Dar aceasta era o
independentă iluzorie, de aceea lupta populatiei malyesiene pentru independenta
reală a continuat. În aceste conditii, au început tratative între englezi şi guvernul
federal, in urma cărora s-a ajuns la întelegere privind acordarea independentei
popoarelor malayesiene in cadrul Commonwealth-ului britanic, la 31 august 1957.
Poporul egiptean s-a angajat cu deosebită energie in lupta pentru obtinerea
independentei complete. Încercările englezilor de a atenua forta acestor mişcări au
fost zadărnicite de revo- lutia de la 23 iulie 1952. Nationalizarea Companiei
Internaționale a Canalului de Suez, la 26 iulie 1956 şi rezolvarea "Crizei Suezului"
in favoarea Egiptului, a pus capăt defmitiv dominatiei coloniale britanice in marea
țară a Nilului.
Proclamarea independentei Sudanului, la 1 ianuarie 1956, în prezenta
reprezentantilor Angliei şi Egiptului, a marcat înscrierea poporului sudanez in
rândul popoarelor libere.
Către sfârşitul războiului din bazinul Pacificului, Indonezia, tara "celor trei
mii de insule" a devenit, la rândul ei, un vast câmp de luptă pentru cucerirea
67
independentei şi suveranitătii nationale. După mari eforturi şi numeroase jertfe, la
17 august 1950, preşedintele Ahmed Sukarno, a proclamat constituirea Republicii
unitare, in care intrau toate statele membre ale Statelor Unite ale Indoneziei şi prin
aceasta erau dejucate planurile de mentinere a dominatiei coloniale olandeze in
această zonă.
În anii '50 şi '60, principala luptă pentru înlăturarea colonialismului din viata
societălii omeneşti, a fost continentul african. La mijlocul deceniului al IV-lea, in
Africa erau doar patru independente, pentru ca in 1971, numărul lor să se ridice la
41, cu o populatie de circa 300 de milioane de oameni. În această uriaşă încleştare
a apărut ca o necesitate istorică de prim rang, solidaritatea popoarelor africane.
Pentru coordonarea şi dezvoltarea cooperării africane in lupta pentru înlăturarea
dominatiei coloniale, s-au produs apropieri între statele africane, la început pe
grupuri sau zone, apoi in final, la scara întregului continent.
În 1960-1961 a fost creată Uniunea Afro-Malgaşă, initial ca o organizatie
economică, politică şi militară între: Coasta de Fildeş, Volta Superioară, Gabon,
Dahomey, Congo (Brazaville), Mauritania, Republica Malgaşă, Niger, Senegal,
Ciad și Republica Centrafricană. Au mai aderat ulterior Camerun, Togo şi Rwanda.
Dar, această organizalie gravita in sfera intereselor fostei metropole.
La Conferinta de la 7 ianuarie 1961, a fost întemeiată Organizatia Cartei de
la Casablanca, in care intrau următoarele state africane: Algeria, Maroc, Ghana şi
Republica Arabă Unită (Egipt). Această organizație urmărea coordonarea
eforturilor membrilor ei in lupta pentru independentă politică şi economică pe
întreg teritoriul african. Era însă necesară unirea popoarelor africane pe scară
continentală. La Conferinta de la Addis-Abeba, din 23-25 mai 1963, la care au
participat reprezentantii a 30 de state africane, a fost adoptată Carta Unitătii
Africane, care proclama constituirea Organizatiei Unitătii Africane şi cuprindea
obiectivele esentiale ale acesteia. Conferința de la Addis-Abeba a luat hotărâri
referitoare la crearea unui fond de ajutorare a popoarelor Africii aflate sub
dominatie colonială, recrutarea de voluntari pentru sprijinirea luptei de eliberare,
dezvoltarea cooperării economice etc. Prin Carta Unitălii Africane, statele membre
proclamau, printre altele, principiul afirmării "... unei politici de nealiniere fală de
orice bloc militar" (art.3.7.).
Dar, in toate cazurile, puterile care stăpâniseră vreme îndelungată colonii pe
continentul african, nu se puteau împăca cu gândul pierderii pozițiilor economice şi
politice din țările africane. Aceasta cu atât mai mult, cu cat Organizația Tratatului
Atlanticului de Nord deținea în diverse zone ale continentului negru peste 20 de
baze militare. De aici, cercuri interesate din diverse țări au folosit cele mai diferite
mijloace, între care şi intervenția militară deschisă, sprijinirea unor regimuri
nepopulare şi antidemocratice, asasinarea unor personalități politice progresiste şi
lideri ai mişcărilor de eliberare națională, ațâțarea de conflicte între noile state
68
independente şi rivalități între diverse triburi etc. Toate acestea şi-au găsit expresia
in istoria dramatică a luptei pentru independență din: Zair, Angola, Mozambic,
Guineea-Bissau, Zimbawe, Namibia.
Ar fi greşit dacă n-am mai avea in vedere amestecul insistent in derularea
acestor dramatice episoade și a Moscovei care urmărea cu diabolică sârguință
ocuparea locului unde până atunci domniseră occidentalii. Nu este de mirare că
SUA şi puterile lumii libere priveau cu îngrijorare la puternica revenire a
neocolonialismul sovietic și la acțiunile acestuia. De altfel, sovieticii, folosindu-se
de Cuba ca de o rampă de lansare au încercat să penetreze in mult prea zbuciumata
lume latino-americană. Crearea Organizației Statelor Americane a avut ca menire
stăvilirea şi in această zonă, a ofensivei totalitarismului comunist care dispunea de
forța incomensurabilă a U.R.S.S. Încercările SUA de izolare a Cubei comuniste n-
au adus la rezultatele scontate. Mexicul şi Brazilia, până in 1964, au continuat să
menlină relații cu Cuba.

Țările lumii a treia şi rolul lor in viața publică internatională

contemporană. "Mişcarea de nealiniere", "Grupul celor 77". Problema
lichidării subdezvoltării
Pe măsura dezvoltării şi intensificării mişcărilor de eliberare natională din
Asia şi Africa s-au conturat scopurile şi principiile "lumii a treia", oglindite in
diferite documente programatice adoptate. Astfel, in Apelul adresat popoarelor
asupra decolonizării de către cel de-al V-lea -Congres panafrican, care a avut loc
la Manchester, in octombrie 1945, se afirma între altele: "Noi afirmăm dreptul
popoarelor de a se conduce singure. Noi afirmăm dreptul tuturor popoarelor de a
dispune ele însele de soarta lor. Toate coloniile trebuie eliberate de sub control
străin, atât politic, cât şi economic". Raportul prezentat in cadrul Conferintei
Relatiilor Asiatice, din 23 martie 1947, sublinia caracterul "esențialmente politic"
al mişcării de emancipare natională care trebuie să evolueze "...spre o democratie
politică, socială, economică şi culturală asigurată tuturor". De asemenea, au fost
formulate propuneri privind crearea unor organisme intercontinentale care să
exprime noile raporturi dintre aceste state, dintre ele şi celelalte state ale lumii.
Astfel, delegatul malaysian a propus formarea unui Bloc Neutru Asiatic, iar
delegatul chinez a sugerat constituirea Organizatiei Relatiilor Asiatice, având ca țel
principal promovarea întelegerii şi cooperării între statele asiatice şi între ele şi
restul lumii. În ianuarie 1979, la Conferința de la Delhi, convocată din initiativa lui
Jawaharlal Nehru, a fost condamnată cu toată severitatea agresiunea Olandei
împotriva Indoneziei, considerată, nu fără temei, o sfidaré la adresa Cartei O.N.U.
Aceasta a fost perioada in care s-a înfăptuit o sensibilă apropiere între statele
din Asia şi Africa, ceea ce a condus și la o fructuoasă cooperare in cadrul Grupului
afro-asiatic la O.N.U.
69
 Solidaritatea anticolonialistă a țărilor din cele două continente a stârnit
interese şi sentimente contrarii şi mare îngrijorare la Washington, Londra, Paris,
Moscova etc. S-a lansat atunci ideea că neutralismul era nu numai "inactual", ci şi
"imoral". De aici, marii lideri asiatici, căzând in această plasă, s-au pronuntat net
împotriva neutralismului.
La Conferinta de la Bagnio, din 26-30 mai 1950, convocată. din initiativa
preşedintelui filipinez Elpidio Quirino, intențiilor de scoatere din neutralitate a
statelor afro-asiatice li s-a opus o majoritate neutralistă foarte puternică.
Sfârşitul războiului din Coreea, iulie 1953, succesele antifranceze ale
vietnamezilor şi mai ales victoria lui Ho Si Min la Dien Bien Phu au condus la
înlăturarea multora din cauzele care provocaseră la neîntelegeri între statele afro-
asiatice. În aceste circumstante şi-a desfăşurat lucrările Conferinta de la Colombo -
28 aprilie - 2 mai 1954 - convocată din initiativa premierului ceylonez.
La această reuniune au participat reprezentantii Birmaniei, Ceylonului,
Indiei, Indoneziei şi Pakistanului. Cu această ocazie au fost abordate numeroase
probleme privind relatiile interstatale din zonă, înlăturarea colonialismului,
respectarea independentei, aşezarea R.P. Chineze in "drepturile ei legitime la
O.N.U.", interzicerea armei atomice etc. Participantii au abordat toate problemele
in lumina principiilor coexistentei paşnice, ceea ce a făcut ca multă vreme să se
vorbească in lume despre "spiritul de la Colombo".
Tratatul indiano-chinez, semnat la 29 aprilie 1954, cuprindea in preambul
formulate sub titlul de Pancha Sila, cele cinci principii ale coexistentei paşnice.
Conferinta de la Bandung care a avut loc între 18 şi 24 aprilie 1955, a fost
convocată de către guvernele: Birmaniei, Ceylonului, Indiei, Indoneziei şi
Pakistanului in urma întâlnirii prim-miniştrilor de la Bogar, din decembrie 1954.
La această reuniune au fost invitate 25 de state independente sau in curs de a-şi
dobândi independenta, şi anume: Afganistan, Cambodgia, China, Egipt, Etiopia,
Coasta de Aur (Ghana), Nepal, Filipine, Arabia Saudită, Sudan, Siria, Thailanda,
Turcia, Vietnamul de Nord, Vietnamul de Sud şi Yemen. Scopurile acestei
conferinte au fost să continue la întărirea prieteniei şi colaborării, să discute
probleme sociale economice, culturale şi probleme de interes comun pentru
popoarele afro-asiatice, să analizeze situatia Asiei şi Africii in lumea contemporană
şi contributia lor la întărirea păcii generale şi a cooperării. Au fost condamnate cu
necrutare: exploatarea colonială, segregația rasială şi discriminările de tot felul. În
Comunicatul final al Conferintei de la Bandureg sunt înscrise: Cele zece principii
şi anume: "l.Res pectul drepturilor umane fundamentale in conformitate cu
scopurile şi principiile Cartei Natiunilor Unite; 2.Respectul suveranitătii şi
integritătii teritoriale ale tuturor natiunilor; 3.Recunoaşterea egalitătii tuturor
raselor şi egalitătii tuturor naliunilor mici sau mari; 4.Neinterventia şi neamestecul
in afa- cerile interne ale altor tări; 5.Respectul dreptului fiecărei națiuni de a se
70
apăra individual şi colectiv conform Cartei Natiunilor Unite; 6) a)Refuzul de a
recurge la aranjamente de apărare colectivă destinate să servească interesele
particulare ale Marilor Puteri, oricare ar fi ele; b)refuzul unei puteri, oricare ar fi
ea, de a exercita o presiune asupra altora; 7.Abtinerea de la acte sau de la
amenintări de agresiune sau de la folosirea forței împotriva integritătii teritoriale
sau independentei politice ale unei tări; 8.Reglementarea tuturor conflictelor
internaționale prin mijloace paşnice, ca negocierea sau concilierea, arbitrajul sau
reglementarea in fata tribunalelor ca şi altor mijloace paşnice pe care se vor putea
alege țările interesate, conform Cartei Natiunilor Unite; 9.Încurajarea intereselor
mutuale şi cooperării. 10.Respectul Justitiei şi obligaliilor internaționale.
Conferinla de la Bandung s-a inscris şi a rămas un moment de referintă in relatiile
internationale postbelice, ea n- a fost numai o încercare de organizare a lumii a
treia pe principii neutraliste, ci a fost, cum spunea J. Nehru "...un ve- ritabil
rechizitoriu al colonialismului". Leopold Sedar Sengoz, preşedintele Senegalului,
aprecia că Bandungul a fost o "...lovitură de tunet" ce exprima manifestarea
"...demnitătii popoarelor de culoare" şi "moartea complexului de inferioritate".
Între 20 decembrie 1957 şi 1 ianuarie 1958, reprezentantii a 44 de state afro-
asiatice s-au reunit într-o Conferintă la Cairo. Cu această ocazie a fost dată o
Declaratie finală şi mai multe rezolutii. În Declaratie se arată între altele că cele
zece principii adoptate la Bandung trebuiau să stea la baza relatiilor internationale.
Crearea unui bloc al neutrilor, menit să împiedice atragerea unor state afro-
asiatice in pacte politico-militare, in jocul Marilor Puteri s-a realizat mai târziu.
În anul 1956, in insula Brioni, a avut loc o întâlnire între: I.B.Tito, J.Nehru şi
G.A.Nasser, la care s-au discutat problemele: relatiile dintre Est şi Vest; reducerea
tensiunii politice internationale; necesitatea promovării unei "neutralităti poziive"
fată de politica blocurilor.
. La invitatia lansată de cei trei, la care s-au adăugat: A.Sukarni şi guvernul
afgan, între 5 şi 12 iunie 1961, la Cairo, a avut loc o reuniune pregătitoare a
Conferintei tărilor nealiniate. La această reuniune au participat reprezentanti ai 21
de tări, plus Brazilia, in calitate de observator. S-a hotărât ca la începutul lunii
septembrie 1961, in capitala Iugoslaviei, să aibă loc prima Conferintă a şefilor
statelor sau guvernelor tărilor nealiniate, pe ordinea de zi urmând a figura cele mai
arzătoare probleme ale vietii politice internationale contemporane. "Politica de
nealiniere, preciza I.B.Tito - unul dintre fondatorii ei -, nu a apărut ca rezultat al
optiunii formale sau a unor întelegeri prealabile între promotorii ei pentru crearea
unui al treilea bloc, aşa cum s-a încercat uneori să ni se impute, ci ca expresie a
intereslor vitale şi a necesităților comune de a trăi in pace şi independentă, de a fi
participanți egali in drepturi şi nu observatori pe arena mondială".
Chemînd Marile Puteri la dialog in vederea găsirii soluțiilor menite să
asigure pacea lumii, nealiniatii se pronunțau în sprijinul popoarelor pentru
71
independență şi suveranitate natională. Recomandând coexistenta paşnică,
nealiniate nu recunoşteau implicit statu-quoul, ci dimpotrivă, ele se pronunțau
pentru schimbări progresiste şi democratice in lume. Res- pingând împărtirea lumii
in blocuri politico-militare, nealiniații nu s-au izolat de statele membre ale
acestora, ci, stabilind relații cu ele, s-au asociat inițiativelor şi propunerilor ce se
înscriau in principiile politicii de nealiniere.
Răspândirea ideilor promovate de mişcarea de nealiniere, a determinat
adeziunea unui mare număr de state. Astfel, la a doua Conferintă care a avut loc la
Cairo între 5 şi 10 octombrie 1964, au participat delegațiile a 47 de state membre şi
reprezentanții a 10 state in calitate de observatori. Principalul document al acestei
reuniuni a fost Programul pentru pace şi colaborare internatională, compus dintr-
un preambul şi 11 secțiuni. Problemele dezbătute şi sintetizate in acest document
au fost: Acțiuni concrete pentru eliberarea tărilor încă dependente şi eliminarea
colonialismului, neocolonismului şi imperialismului; Respectul dreptului
popoarelor la autodeterminare şi condamnarea folosirii fortei împotriva exercitării
acestui drept; Discriminarea rasială şi politică de apertheid; Coexiunea paşnică şi
codificarea ei de către Organizatia Natiunilor Unite; Respectul suveranitătii statelor
şi integritălii lor teritoriale; Reglementarea diferendelor fără amenințare sau
recurgere la forță, conform principiilor Cartei Națiunilor Unite; Dezarmarea
generală şi completă; Utilizarea energiei atomice in scopuri paşnice; Crearea de
zone denuclearizate; Pacte militare, trupe şi baze străine; Rolul Natiunilor Unite in
relatiile internationale; Dezvoltarea economică şi cooperarea; Cooperarea in
domeniul educatiei şi culturii.
Programul pentru pace şi colaborare internatională reafirma teza conform
căreia coexistenta paşnică activă constituie un tot indivizibil.
Următoarele conferinte la nivel înalt au avut loc după cum urmează: Lusaka
1970, Alger 1973, Colombo 1976, Havana 1979, New Delhi 1983, marcând de
fiecare dată, dezvoltarea rapidă a mişcării de nealiniere. La 1 septembrie 1986,
când a fost proclamată "Ziua nealinierii", la Harare, capitala Republicii Zimbabwe,
au început lucrările celei de a VIII-a Conferinta la nivel înalt a tărilor nealiniate.
Deşi destul de agitat, acest forum al nealiniatilor a confirmat indubitabil că
mişcarea de nealiniere este o exponentă a marilor transformări politice, economice
şi sociale ce s-au petrecut in lume in deceniile postebelice. Ea s-a născut in iureşul
de nestăvilit al luptelor anticolonialiste şi de emancipare natională. În pofida
încercărilor unor puteri de a o dezbina şi slăbi, de a o supune şi domina, mişcarea
de nealiniere s-a dezvoltat permanent, numărul tărilor membre crescând de la 25 in
1961 la 101 la Conferinta de la Harare.
Apreciind politica externă a tării noastre, Conferinta la nivel înalt de la
Colombo (16-19 august 1976), a acordat României statutul de invitat la activitatea
tărilor nealiniate.
72
 În cadrul primei sesiuni a Conferintei Natiunilor Unite pentru Comert şi
Dezvoltare (UNCTAD), care a avut loc la Geneva între 15 martie şi 15 aprilie
1964, cele 77 de state in curs de dezvoltare, membre ale acestei organizatii, au
adoptat o Declaratie care preconiza initierea de actiuni menite să ducă la
intensificarea contactelor şi consultărilor dintre ele pentru elaborarea unor
objective economice comune şi dezvoltarea cooperării internationale.
Au urmat periodic alte reuniuni şi anume: Alger - octombrie 1967; Lima -
octombrie-noiembrie 1971; Manila - ianuarie-februarie 1977; Arusha (Tanzania) -
februarie 1979; Buenos Aires - aprilie 1983 etc. De la un an la altul, numărul
membrilor "Grupului celor 77" a crescut, ajungând in ultima vreme la 125 de state
membre plus Organizatia pentru Eliberarea Palestinei (actualmente: Autoritatea
palestiniană) şi anume: Afganistan, Algeria, Angola, Antigua şi Barbuda, Arabia
Saudită, Argentina, Bahamas, Bahrein, Bangladesh, Barbados, Belize, Benin,
Bhutan, Birmania, Bolivia, Botswana, Brazilia, Burkina Fasso, Burundi, Camerun,
Capul Verde, Republica Centrafricană, Chile, Ciad, Cipru, Coasta de Fildeş,
Columbia, Camoro, Congo, Coreea de Nord, Coreea de Sud, Costa Rica, Cuba,
Djibouti, Dominica, Republica Dominicană, Ecuador, Egipt, El Salvador,
Emiratele Arabe Unite, Etiopia, Fiji,.Filipine, Gabon, Gambia, Ghana, Grenada,
Guatemala, Guineea, Guineea-Bissau, Guineea Ecuatorială, Guyana, Haiti,
Honduras, India, Indonezia, lordania, Irak, Iran, lugoslavia, Jamaica, Kampuchia,
Kenya, Kuwait, Laos, Leshoto, Liban, Liberia, Libia, Madagascar, Malawi,
Malaysia, Maldive, Mali, Malta, Maroc, Mauritania, Mauritius, Mexic, Mozambic,
Nepal, Nicaragua, Niger, Nigeria, Oman, Pakistan, Panama, Papua-Noua Guinee,
Paraguay, Peru, Qatar, România, Rwanda, Saint Cristopher şi Nevis, Saint Lucia,
Saint Vincent şi Grenadine, Samoa, Sâo Tomé şi Principe, Senegal, Seychelles,
Siera Leone, Singapore, Siria, Solomon, Sri Lanka, Sudan, Suriman, Swaziland,
Tanzania, Thailanda, Togo, Tonga, Trinidad - Tobago Tunisia, Uganda, Uruguai,
Vanuatu, Venezuela, Vietnam, R.A.Yemen, R.D.P.Yemen, Zair, Zambia,
Zimbabwe.
Apărut ca o reactie a noilor state independente preocupate de depășirea stării
de subdezvoltare economică, de înlăturare a practicilor discriminatorii din relatiile
economice internationale, "Grupul celor 77" a militat şi militează in avantajul
progresului economic şi reducerii până la dispariția totală a decalajului care separă
țările subdezvoltate sau in curs de
dezvoltare de țările cu un înalt grad de dezvoltare economică. Rolul "Grupului
celor 77" devine cu atât mai însemnat, cu cat țările subdezvoltate şi in curs de
dezvoltare se confruntă cu mari dificultăti de natură economică. Alimentate cu
dobânzi excesive, datoriile lor externe au crescut într-un ritm ametitor, după cum
urmează: 1981 - 729 miliarde de dolari; 1982 - 890 miliarde de dolari; 1985 - 950
miliarde dolari; 1986 - 1.010 miliarde dolari. Pronuntându-se odată in plus, pentru
73
lichidarea subdezvoltării şi rezolvarea, in primul rand a acestor astronomice
datorii, "Grupul celor 77" milita pentru democratizarea rapidă a vietii economice
internationale.

Concepte și termeni de reținut :

-neocolonialism sovietic
- mișcările de eliberare națională;
-decolonizarea;
- lumea a treia
- mișcarea de nealiniere
Întrebări și teme de dezbatere :
Care sunt caracteristicile procesului de decolonizare?
Ce urmări a avut apariția a zeci de state independente în Africa, Asia și Oceania
pentru viața politică internațională?
Cum poate fi explicată influența foarte mare a mișcării de nealiniere în noile state
independente din Asia, Africa și Oceania?
Explicați motivele care au generat competiția între Uniunea Sovietică și celelalte
mari puteri occidentale față de fostele colonii.
Bibliografie:
Toffler, Heidi şi Alvin, Război şi anti-război. Supravieţuirea în zorii
secolului XXI, Bucureşti, Editura Antet, 1995.
Larousse, Istoria universală, vol III, Evoluția lumii contemporane,
București, Editura Univers Enciclopedic, 2006.
Jean - Baptiste Duroselle, Istoria relațiilor internaționale, 1919-1947, vol I,
București, Editura Științelor Sociale și Politice, 2006.
Zorin Zamfir, Istoria universală contemporană, București, Editura Oscar
Print, 1999.
Joseph S. Nye, Descifrarea conflictelor internaționale, București, Editura
Antet, f.a.
Constantin Hlihor, Istoria secolului XX, București, Editura Comunicare.ro,
2002.
André Fontaine, Istoria Războiului Rece, Bucrești, Editura Militară, 1992-
1994.
Hobsbawm, Eric, Secolul extremelor, Bucureşti, Editura Lider, 1998.

74
 Unitatea de studiu nr. 6
Reconstrucţia economică a lumii occidentale
după cel de al doilea război mondial.

INTRODUCERE
După cel de-a doilea război mondial continentul european se afla in pragul
unui declin. Europa Occidentală a fost deposedată de puterea ei de altă dată si de
influența pe care o exercitase anterior asupra intregii lumi. Printre consecințele
imediate ale războiului se inscrie si divizarea continentului care se afla in pragul
unui colaps : pierderile umane, distrugerile materiale, scăderea masivă a producției,
prăbușrea financiară, criza morală cauzată de masacrele războiului au zdruncinat
din temelii valorile findamentale pe care isi sprijinea puterea. Inceputul războiului
rece va genera o prăpastie intre cele două Europe.țările Europei Occidentale și-au
indreptat privirea spre Statele Unite care le oferea un ajutor economic prin Planul
Marshall si o protecție militară prin semnarea Pactului Atlanticului.
Continentul european a plătit cel mai mare tribut celui de-al doilea război
mondial. Consecințele au fost tragice in plan uman : peste 35 de miloane de morți
si dispăruți, de patru ori mai mult decat in 1914-1918. Țările Europei de Vest au
suferit pierderi relativ mai scăzute decât cele din Est: 600 000 in Franța, dintre care
civili 400 000, 500 000 in Italia, 400 000 in Marea Britanie, câteva zeci de mii
Belgia, Olanda, Norvegia. Grecia a fost una dintre țările cel mai grav afectate de
război.
Producția industrială, precum si cea agricolă in țările Europei Occidentale au
scăzut aproape la jumătate. Efectele financiare au fost catastrofale, războiul a
costat sute de milioane de dolari. La fel ca si in anii 1914-1918, a fost necesar să se
recurgă la imprumuturi, la creșterea impozitelor. Prăbușirea economică a dus la
scăderea nivelului de trai, dar cu diferențe foarte mari in diverse zone ale
continentului.
Simbolul dezvoltării Europei Occidentale este constituit din trei mari state :
Franța, Republica Federală a Germaniei si Italia. Intr-o primă perioadă,
reconstrucția a fost frânată de deficitul de dolari care erau indispensabili pentru
cumpărarea din Statele Unite a materialelor și materiei prime necesare.
Un rol important in reconstrucția postbelică a statelor occidentale l-a jucat
Banca Internațională pentru Reconstrucție si Dezvoltare (B.I.R.D.), rezultat al
Conferinței Monetare si Financiare din iulie 1944 a Națiunilor Unite, ținută la
Bretton Woods (New Hamshire).

Obiectivele și competențele de învățare:

75
 -de a prezenta principalele etape ale procesului de refacere postbelică din
statele europene occidentale, din Statele Unite și Japonia etc. ;
- de a reliefa rolul Planului Marshall in redresarea economică a țărilor
occidentale din europa și a sprijinului financiar pentru refacerea econmică a
Japoniei.
- de a prezenta primele proiecte de integrare europeană - in ce condiții au
fost elaborate si care a fost impactul lor.
Studenții vor putea analiza prin comparație modul de refacere postbelică a
țărilor occidentale și modelul japonez ;
- vor dobândi capacitatea de a analiză si interpreta un eveniment sau stare
de fapt pe baza unui studiu de caz.
- putea evalua care sunt trăsăturile generale și particularitățile evoluției
postbelice a Germaniei federale, Italiei și Japoniei, foste state învinse.
-vor putea explica rolul jucat de Statele Unite și oraganismele financiare
internaționale în refacerea postbelică a statelor occidentale.

Timpul alocat unității de studiu 6 ore

Conținutul unității de studiu

STATELE UNITE ALE AMERICII

La moartea lui F. D. Roosevelt, care a survenit la 12 aprilie 1945, Harry
Truman, vice-preşedinte al Statelor Unite ale Americii, s-a instalat la Casa Albă, în
calitate de şef al marii Republici de peste Atlantic. De la început acesta a încercat
să se prezinte în fața americanilor drept un continuator al marelui său înaintaş. În
acest scop şi-a prezentat programul de guvernare numit Fair Deal (Învoială corectă,
cinstită) cuprins în mesajul adresat Congresului la 6 septembrie 1945. În cele 21 de
puncte ale sale, cele mai multe erau deosebit de generoase pentru acei ani şi
anume: încadrarea cât mai rapidă în muncă a foştilor militari, „reconversiunea”
celor 9 milioane de muncitori din industria de război, sporirea salariului orar de la
40 la 65 de centi, extinderea lucrărilor publice, sporirea considerabilă a investiţiilor
de locuinţe, sprijinirea învăţământului de toate gradele şi a cercetării ştiintifice,
dezvoltarea sistemului de asigurări sociale, înlăturarea discriminării rasiale din
sistemul de angajare în muncă şi din sistemul electoral, pedepsirea linşajului etc.
Dintre toate problemele, cea mai importantă era încadrarea demobilizaţilor
în muncă şi trecerea la producţia de pace. Graţie unor strădanii bine chibzuite, până
în vara anului 1946, efectivele armatei terestre ale Statelor Unite s-au redus de la
8.200.000 de oameni la 1.500.000, iar cele ale marinei au fost reduse la doar
700.000 de oameni. Pe baza legii „Drepturilor foştilor combatanți”, demobilizaţilor
li s-au asigurat avantaje importante: ajutor de 20 de dolari pe săptămână, pe timp
76
de un an de zile, în caz de şomaj; credite pentru casă sau deschiderea unei afaceri;
sprijin pentru continuarea studiilor universitare etc. Statul a vândut particularilor
bunurile sale, cu deosebire uzine construite în timpul războiului. Până la finele
anului 1945, 93% din industria de război a fost reconvertită la producţia de pace,
fapt care a condus la înnoire de masă a capitalului fix în întreprinderi. În acelaşi
timp, marile cereri de produse agricole au determinat un rapid proces de reutilare a
agriculturii.
Declanşarea „războiului rece” a determinat unele manifestări în plan intern.
Politica internă dusă de Eisenhower a avut la bază doctrina „noului
republicanism”. În această perioadă, una din cele mai dificile probleme rămase a
fost problema rasială. Între anii 1940-1960, numărul populaţiei negre în Sud
rămăsese constantă, în vreme ce în Nord ea a crescut de la 2.600.000 la 7.200.000
de oameni, concentraţi în special în marile aglomeraţii urbane. În anul 1954,
Curtea Supremă a Statelor Unite a pronunţat un verdict conform căruia segregaţia
rasială era declarată ilegală. În ziua de 8 septembrie 1957, Congresul SUA a
adoptat, după 82 de ani, prima legislaţie a drepturilor civile. Aplicarea acestei legi
a fost extrem de dificilă, în unele cazuri, preşedintele a fost nevoit, ca în cazul
localităţii Little Rock, să ordone intervenţia forţelor armate.
Dezvoltarea economică a Statelor Unite a reflectat întru totul ceea ce s-a
numit „a treia revoluţie industrială”. Despre toate acestea se pot spune multe
lucruri. S-a acordat o mare importanţă automatizării şi „computerizării” procesului
de producţie. Dar lumea întreagă şi mai ales America, a rămas stupefiată când a
aflat că la 4 octombrie 1957, sovieticii au lansat primul satelit artificial al
pământului. Abia acum s-au descoperit o serie de carenţe în sistemul de
învăţământ, cercetare ştiinţifică şi finanţare a acestora. A fost lansat un amplu
program de eliminare a carențelor sesizate și în scurt timp economia și mediul
academic și de cercetare din Statele Unite au atins paliere de performanță greu de
atins de către celelalte mari puteri economice ale lumii.

MAREA BRITANIE
Marea Britanie, una din puterile învingătoare cu merite mari, impresionante
în zdrobirea țărilor Axei, a cunoscut în perioada postbelică imediat următoare, o
gravă criză economică, caracterizată cu deosebire prin criza balanţei de plăţi şi prin
instabilitatea sistemului financiar.
În anii războiului s-a accentuat, în mare măsură, dependenţa economiei
britanice faţă de Statele Unite care-i furnizau importante cantităţi de materii prime
şi alimente. Dar, Marea Britanie s-a îndatorat mult şi față de coloniile şi
dominioanele sale, de unde a importat uriaşe cantităţi de diferite produse. Datoriile
rezultate de aici s-au înscris în aşa zisele „conturi sterling”. Datoria internă de stat
a Marii Britanii, în iunie 1945, era de trei ori mai mare decât în perioada
77
antebelică, ea ridicându-se la peste 21 miliarde de lire sterline. În ceea ce priveşte
datoria externă, se ridica la suma deloc de neluat în seamă, de 3.335 de milioane de
lire sterline. Pierderile generale suferite de britanici în acei ani de grea cumpănă se
ridicau la suma de 6,8 miliarde de dolari, adică 25% din avuţia naţională.
Erau pierdute peste 25% din investiţiile de capital peste graniţă, o parte
însemnată a rezervelor de aur ale statului şi circa 30% din faimoasa flotă
comercială britanică. Un fapt care-i îngreuna situaţia în mod sensibil era că
pierduse mult din locurile ce deţinuse pe piaţa mondială şi chiar din Imperiul
Britanic. Bunăoară, în anul 1947 exportul american în Imperiul Britanic depăşea pe
cel englez cu 70%. Scăderea bruscă şi chiar violentă a exportului britanic a condus
la un uriaş deficit al balanţei de plăţi, care în anul 1945 a atins suma de 800
milioane de lire sterline.
Guvernul format de liderul laburist Clement Atllee, cuprindea o serie de
personalităţi reputate ale cercurilor politice şi de afaceri din Marea Britanie,
precum: Ernest Bevin - la Externe, Hugh Dalton - la Finanţe, mai târziu Staford
Cripps - la Sănătatea publică, Aneurin Bevan etc. În perioada imediat următoare şi-
a început activitatea Comisia pentru socializarea industriei, prezidată de Herbert
Marisson. Ca urmare, au fost naţionalizate în 1946, Banca Angliei, minele de
cărbuni şi aviaţia civilă, în 1947, radioul, transporturile şi centralele electrice, în
1948, întreprinderile de gaz şi în 1949, întreprinderile siderurgice. În anii 1945-
1948, guvernul C. Atllee a pus în practică şi un important program de reforme
sociale, dintre care menţionăm organizarea de asigurări sociale (1946) care
extindea sistemul de asigurări sociale girat de stat asupra adulţilor, incluzând şi
persoanele fără profesiuni, în cazurile de şomaj, accidente de muncă, maternitate,
bătrâneţe etc. De asemenea, lua fiinţă Serviciul Naţional al Sănătăţii, cu scopul
aplicării măsurilor pentru creearea unui sistem „integral” cuprinzând în întregime
populaţia Marii Britanii. Cu toate imperfecţiunile acestei legi, trebuie spus că
numărul acţiunilor greviste ale muncitorilor a scăzut considerabil, fapt deosebit de
important in condiţiile eforturilor pentru revigorarea vietii economice. În preajma
lui 1948, numărul grevelor a început să creased din nou, stânjenind vizibil
strădaniile reconstructiei economice. De aceea, în septembrie 1950, când a izbucnit
greva neoficială a muncitorilor din întreprinderile londoneze de gaz, guvernul a
trecut la aplicarea „legii 1305”, arestând pe instigatori.
Un rol remarcabil pentru refacerea economiei şubrezite de eforturile de
război, l-a avut Planul Marshall. În temeiul acestei convenții semnate cu SUA în
iulie 1948, Anglia a primit din Statele Unite livrări în valoare de 2.351 milioane de
dolari şi 337 milioane cu titlul de împrumut. Englezii îşi luau obligatia de a-şi pune
de acord programele de producţie cu cele ale americanilor, cărora urmau să le
furnizeze şi informații economice. În condiţiile înăspririi „războiului rece”, Marea
Britanie. a semnat la 4 aprilie 1949, Pactul Atlanticului de Nord.
78
 Alegerile din anul 1949, deşi câştigate în continuare de laburişti, au
evidenţiat şi o accentuată diminuare a pozițiilor deţinute până atunci. Într-adevăr,
în urma alegerilor din octombrie 1951, conservatorii au venit pe primul loc,
obținând 321 de locuri în parlament. Faptul că laburiştii, la rândul lor, dobândiseră
295 locuri, exprima un anume echilibru între cele două partide politice ale Marii
Britanii. Guvernele conservatoare care s-au aflat la cârma ţării timp de 13 ani, au
fost conduse pe rând de: W. Churchill (1951-1955), Anthony Eden (1955-1957),
Harold Mc Millan (1957-1963) şi Alec Douglas Home (1963-1964). La alegerile
din 1955 şi 1959, conservatorii, stăpâni pe situaţie şi-au consolidat poziţiile în
parlament, creîndu-şi o majoritate de 60 şi respectiv 100 de mandate. În decursul
celor 13 ani de guvernare conservatoare, producția industrială a crescut continuu,
atingând indici impresionanti în raport cu anul 1938 şi anume: în 1951-130%, în
1958-152%, în 1964 -179%.
Cu toate acestea, ritmul dezvoltării economice era inferior altor ţări. La
începutul anilor '60, Marea Britanie trecuse deja de pe locul al doilea pe locul al
treilea în comerţul mondial, ţedând pasul în fata Republicii Federale Germania. În
condițiile destrămării imperiului colonial britanic, guvernul conservator a acordat
subvenţii de stat foarte importante, agriculturii, care în scurt timp, a ajuns una din
cele mai bine utilate din punct de vedere tehnic din întreaga lume. Dovedind multă
supleţe în acea perioadă de adaptare la noile condiţii economice mondiale,
guvernele conservatoare au practicat, în fapt, o politică economică de reglaj
conjugal, denumită Stop and Go (opreşte şi porneşte din nou), care nu a dus însă la
rezultate spectaculoase, după cum se aştepta. Aceasta explică, în mare măsură,
ritmul de dezvoltare mai scăzut decât în alte ţări. În anul 1961, fostul dominion
Africa de Sud, a părăsit Commonwealth-ul, proclamându-se Africa de Sud.
Concurată în modul cel mai serios de Piaţa Comună, în 1958, Guvernul de la
Londra a iniţiat organizarea unei alte grupări economice, sub numele de Asociaţria
europeană a liberului schimb, în care mai intrau şi Suedia, Norvegia, Portugalia,
Danemarca, Austria şi Olanda. Piaţa Comună însă, dobândea putere economică
mereu în creştere în economia mondială, astfel încât în 1961, guvernul conservator
a solicitat primirea Marii Britanii în această organizaţie. Cererea a fost respinsă. O
rezistentă deosebită a opus Franţa, îngrijorată îndeosebi de relaţiile „speciale”
anglo-americane.
Alegerile parlamentare din 15 octombrie 1964, s-au încheiat cu victoria
laburiştilor, care au dobândit o majoritate redusă, numai de patru voturi în Camera
Comunelor. După moartea lui Hugh Gaitskell, în 1963, în fruntea Partidului
laburist venise Harold Wilson, un om cu mintea mai suplă, care a înţeles că pentru
a recâştiga electoratul, laburiştii trebuie să prezinte un program realist şi înoitor.
Manifestul electoral din 1964, redactat sub conducerea sa, cuprindea măsuri
eficiente privind: efectuarea unor schimburi de esență în politica economică şi
79
fiscală; asigurarea unei dezvoltări economice neîntrerupte şi îndelungate şi
abandonarea politicii Stop and Go; modernizarea industriei; repartizarea unei „părţi
suficiente” din bogățiile create pentru satisfacerea unor necesități stringente ale
populaţiei etc. În politica externă, laburiştii se pronunţau pentru dezarmare,
împotriva răspândirii armelor nucleare, pentru crearea de zone denuclearizate în
Africa, America Latină şi Europa Centrală. Dispunând de o slabă majoritate,
guvernul laburist a acționat cu multă prudență.

FRANTA
Franța, după eliberare şi după încheierea celui de al doilea război mondial,
era mult în urma celorlalte Mari Puteri, iar în arena politică internațională, rolul şi
locul ei erau considerabil diminuate. În imperiul ei colonial, în special în
Indochina, Siria, Liban, mişcarea de eliberare națională se afla în plină desfăşurare,
către obținerea independenței.
Războiul şi ocupanții, au provocat Franței mari pierderi. În anul 1944,
volumul producției industriale reprezenta doar 30% din cel al anului 1938. 0 mare
parte a uzinelor şi fabricilor îşi încetaseră activitatea, unele nu funcționau de loc,
iar transporturile, greu lovite, erau în multe departamente complet paralizate.
Comerțul cu străinătatea aproape că încetase, iar sistemul bancar, era într-o gravă
stare de dezorganizare. În țară se simțea din plin lipsa de carburanți, materii prime,
alimente şi bunuri de primă necesitate. Condițiile de existență ale populației erau
foarte grele. Numeroşi muncitori şi slujbaşi rămăseseră fară loc de muncă şi
şomau. Salariile nu crescuseră aproape deloc în anii războiului şi ocupaţiei, în
vreme ce prețurile se măriseră de şase ori. Sistemul cartelelor de alimente asigurau
cu mare dificultate minimul necesar vieţii. În aceste condiţii, în țară înflorea
specula şi „piata neagră”.
Dintre problemele cele mai urgente, în soluţionarea cărora s-a angajat cu
toată energia Guvernul provizoriu, menționăm: participarea Franţei, alături de
Aliați la război până la victoria completă asupra Germaniei naziste, reconstrucţia
economiei naţionale şi punerea ei în mers; restabilirea drepturilor şi libertăţilor
democratice pe baza unei noi constituții etc. Complexitatea acestor sarcini şi
urgenţa îndeplinirii lor impuneau realizarea unei largi unităţi naţionale şi
democratice. În iunie 1947, a avut loc greva celor circa 500.000 de muncitori de la
căile ferate, incitați de către partidul comunist. De asemenea, între 27 noiembrie şi
9 decembrie 1947, au participat la o grevă generală de 3 milioane de oameni, dar în
afara demisiei lui Ramardier nu s-a obţinut nimic. În aceste condiţii extrem de
grele, în octombrie 1947 au avut loc alegeri municipale, care au adus câştig de
cauză gaulliştilor care,\ votați de 38% din electorat, au cerut dizolvarea Adunării
Naţionale şi organizarea de alegeri anticipate.

80
 În perioada 1948-1954, Franţa a cunoscut un evident proces de creştere
constantă a producţiei industriale. Aceasta se explică, în primul rând, prin ajutorul
primit în cadrul Planului Marshall, ca şi prin faptul că industria a fost angajată în
realizarea unor cantități sporite de mărfuri necesare pe piața mondială, în lipsa
produselor germane, japoneze şi italiene, Reînnoirea utilajelor şi echipamentelor
care a adus la creşterea calitativă şi cantitativă a produselor industriei franceze, a
avut ca efect creşterea competitivității mărfurilor franceze pe piața lumii.
Deşi în perioada 1954-1957 producția economică a crescut, situația a rămas
în continuare nesatisfăcătoare, ea agravându-se începând cu noiembrie 1954, odată
cu declanşarea războiului din Algeria. Războiul din Algeria a constituit motivul
atacării regimului parlamentar, a drepturilor şi libertăților democratice de către
fortele reacționare. De altfel, în anul 1954 s-au efectuat unele modificări în
Constituție, prin care se lărgeau considerabil atribuțiile Consiliului Republicii, a
doua cameră a parlamentului, în vreme ce puterea Adunării Naţionale a fost
evident îngrădită. În urma alegerilor din 2 ianuarie 1956, când partidele de dreapta
au fost înfrânte, s-a format un cabinet ministerial sub conducerea socialistului Guy
Mollet. Acesta a înţeles necesitatea adoptării unor măsuri pentru îmbunătătirea
situaţiei populaţiei. Astfel, Adunarea Națională a adoptat legi privind: mărirea
concediului plătit de la 12 la 18 zile, formarea fondului naţional de ajutor pentru
bătrâni, sporirea salariilor unor categorii de funcţionari şi a indemnizaţiilor
familiale etc.
Faptul că guvernele de la Paris au promovat continuu o politica colonială
agresivă ceea ce a dus la cheltuirea unor sume imense pentru înarmare, a făcut ca
în anul 1956, deficitul bugetar de stat să se ridice la 1.000 de miliarde de franci. În
acest context au fost trimise în Algeria, pentru scopuri colonialiste, forţe militare
cu un efectiv de 500.000 de oameni. Mergând pe aceeaşi line aventuroasă, Franţa
împreună cu Anglia şi Israel s-au angajat într-un război agresiv împotriva
Egiptului, încheiat printr-un eşec total. Toate acestea au provocat mari nemulţumiri
in țară. De aceea, în mai 1957, guvernul Guy Mollet a fost nevoit să demisioneze.
În anii celei de a V-a Republicii, economia franceză s-a dezvoltat în ritm
crescând, atingând cote însemnate. Influența revoluţiei tehnico-ştiințifice, aplicarea
pe scară largă a reglementării producţiei economice, participarea la Piața Comună,
au condus la creşterea producţiei industriale cu 60% în perioada 1958-1968, iar
ritmul creşterii producției industriale a oscilat între 7-8%. De asemenea, în
perioada 1957-1968, producția de grâu şi sfeclă de zahăr s-a dublat, iar cea de
porumb s-a triplat. Tot în acest răstimp s-a sfârşit imperiul colonial şi a început
procesul adaptării Franței la noua situație.
Din octombrie 1958, Guineea şi-a dobândit independenţa; la 1 ianuarie 1960
şi-a obţinut neatârnarea Camerunul, un şir de state din Africa ecuatorială franceză
şi apuseană, printre care mentionăm: Togo, Dahomey, Niger, Gabon, Volta
81
Superioară, Republica Centr-Africană, Congo Brazaville şi Republica Malgaşă.
Numai în Algeria a continuat războiul. Când la 16 septembrie 1959 preşedintele de
Gaulle a declarat pentru prima dată că Algeria este algeriană şi că are dreptul la
independenţă, ultracolonialiştii au declanşat la 24 ianuarie 1960 o rebeliune,
acuzându-1 pe general de trădare. În noaptea de 22 aprilie 1961, bazându-se pe
Organizația Armată Secretă (OAS) şi pe comandantul trupelor franceze din
Algeria, ultracolonialiştii s-au răzvrătit din nou, punând mâna pe capitala Algeriei
şi acuzându-1 pe de Gaulle că a devenit „colaborator al comuniştilor”. La 25
aprilie, generalul de Gaulle a ordonat lichidarea rebeliunii în care scop au fost
trimise in Alegeria unități militare guvernamentale. Rebelii, izolați, au depus
armele.
În primăvara anului 1968, Franța a cunoscut frământări sociale de o
intensitate neobişnuită. În numai câteva zile numărul greviştilor in Franţa a ajuns la
circa 9 milioane de oameni. Declanşată de elemente aventuriere, acțiunea a încetat
destul de repede şi nici nu putea fi altfel, din moment ce economia franceză se afla
în plin avant, iar de Gaulle şi partidele ce-1 sprijineau se bucurau de o reală şi
incontestabilă autoritate. În ziua de 30 mai 1968, generalul a vorbit la posturile de
radio şi televiziune, chemând populația la ordine. El a dizolvat parlamentul şi a
fixat noi alegeri pentru Adunarea Națională. Numeroase revendicări muncitoreşti,
studențești, ale pensionarilor şi funcționarilor au fost satisfăcute.

GERMANIA
Situaţia Germaniei fusese decisă la Conferinţa de la Ialta şi definitivată de la
Postdam. La 5 mai 1945, cei patru comandanţi ai trupelor Aliate - Eisenwover,
Jukov, Montgomery şi Jean de Lattre de Tassigny - au dat publicității la Berlin
„Declarația în legătură cu înfrângerea Germaniei şi preluarea puterii
guvernamentale supreme în Germania”. Conferința de la Postdam cu participarea
lui H. Truman, W. Churchill şi I. V. Stalin a decis: decartelizarea, demilitarizarea,
denazificarea şi democratizarea Germaniei.
Conform cu prevederile adoptate la Ialta şi Postdam s-a trecut la
decartelizarea economiei, prin fragmentarea lor în societăți fiice. Astfel, monopolul
„I. G. Farbeindustrie” a fost desfiinţat, în locul lui fiind create trei societăţi-fiice.
De asemenea, concernele „Krupp”, „Hermann Goering”, „AEG”, „Siemens” etc au
fost puse sub un strict şi riguros control. În locul coloşilor bancari, precum:
„Deutsche Bank”, „Dresdner Bank” şi „Commerz Bank” au fost create 30 de
bănci.
Autoritătile aliate au decretat desfiinţarea forţelor armate terestre, aeriene şi
navale ale Germaniei, iar comandamentul suprem a fost dizolvat, interzicându-se
serviciul militar. Prin acţiuni energetice şi operative au fost lichidate organizaţiile
paramilitare. În numai un an de la instalarea regimului de ocupaţie, generalul
82
Joseph Narney, comandat al Forţelor americane de ocupaţie, a declarat că
instalaţiile militare germane din zona americană erau complet distruse.
La 20 iunie 1948, în zonele occidentale de ocupație s-a efectuat reforma
monetară care a reprezentat, împreună cu planul Marshall, un serios punct de
plecare pentru renaşterea economică şi socială a Germaniei. Conform acestuia,
puterile occidentale, păstrau controlul asupra politicii interne şi externe vest
germane şi menţineau în continuare, trupe în aceste zone.
În perioada 1955-1965 economia vest-germană a intrat într-un ritm de
dezvoltare de un dinamism impresionant. Formidabilul „miracol economic” al
Germaniei occidentale îşi are explicaţia în setea nestinsă de mărfuri pe piața
internă, uriaşele rezerve de cărbune şi forţa de muncă, capacitățile de producție
rămase în stare de funcționare, tradițiile tehnice destul de înde- lungate, calitățile
indiscutabile ale oamenilor, a căror putere de adaptabilitate tehnică sunt
remarcabile, ajutorul străin, în special a celui american etc.
De altfel, până la finele lui septembrie 1951, Germania occidentală a primit
alocații americane de stat de circa 9 miliarde de dolari. Ca urmare, în anul 1956
volumul producției industriale s-a dublat față de 1950, iar în 1962 s-a triplat față de
acelaşi an 1950. În ceea ce priveşte rata medie anuală de creştere a producției
pentru perioada 1954-1962 ea a fost de 6,7%. Pentru unele ramuri industriale de
mare importanță, ea fost mult mai mare. Bunăoară, în industria automobilului,
ramură de bază în industria vest-germană, rata medie anuală de creştere a
producției a fost de 14%, iar în electrotehnică de 10,8%. Statisticienii perioadei au
constatat că în anul 1962, R. F. Germania se înscria pe locul doi din acest punct de
vedere, în clasamentul marilor puteri industriale ale planetei. Acest incredibil avânt
economic a condus la ridicarea standardului de viaţă a populaţiei, la dispariţia, în
cea mai mare măsură, a somajului. Bunăstarea populaţiei era în permanentă
creştere. Dacă în 1953 numărul milionarilor era de numai 1.566, cu o avere totală
de 4,6 miliarde de mărci, după un deceniu numărul lor avea să fie de 11.714, cu o
avere totală de 37,9 miliarde de mărci.
În anul 1970, producţia industrială vest-germană a crescut cu 25% faţă de
cea a anului 1958. În urma alegerilor din septembrie 1969, Partidul social-
democrat a preluat puterea în alianţă cu Partidul liber-democrat. Este şi perioada
când, după întâlnirea de la Erfurt 19 mai şi Kassel 21 mai acelaşi an dintre W.
Bradt şi W. Stoph, s-au făcut noi paşi de apropiere între cele două state germane.

ITALIA
La finele celui de al doilea război mondial, Italia se afla în faţa unui bilanţ
dezastruos, rezultat al gravelor prejudicii suferite în anii războiului şi ca o
consecință a operaţiunilor militare ce s-au desfăşurat în peninsulă. În aceste
condiţii, în mijlocul populației se făcea tot mai evident simțită nevoia unor
83
schimbări înnoitoare, cu menirea de a aduce transformări radicale în viaţa
economică şi politică a ţării. În anii războiului, Italia a suferit însemnate pierderi
umane şi materiale. În iureşul marilor încleştări de pe diverse fronturi de luptă şi-
au pierdut viaţa circa 450.000 de oameni. De asemenea, de pe urma
bombardamentelor de tot felul, industria producea doar 50% faţă de anul 1938. Se
simțea din plin lipsa brațelor de muncă calificate şi materia primă. La rândul ei,
agricultura se zbătea în mari neajunsuri. Comerţul şi transporturile erau
dezorganizate, iar inflaţia domnea nestânjenită. În aceste condiţii, costul vieţii a
crescut de 27 de ori în raport cu anul 1938. Două milioane de şomeri îngreunau
situaţia cândva idilicei Italii.
În aceste condiţii, cu toate greutătile, în anii 1945-1946, s-au obtinut o serie
de succese notabile în plan economic şi politic. Printre acestea menţionăm:
acordarea autonomiei Siciliei, decretarea dării în folosinţa tăranilor a terenurilor
moşiereşti nelucrate; introducerea scării mobile a salariilor în întreprinderi;
interzicerea concedierilor fără avizul sindicatelor; garantarea exercitării drepturilor
fundamentale ale omului etc. În perioada 1948-1953, starea economică a Italiei a
continuat să fie dificilă. Dar treptat ea s-a îmbunătăţit. În 1951- 1955, producţia pe
cap de locuitor şi productivitatea muncii au crescut cu 32,7%. Venitul naţional în
acea perioadă de timp, a marcat o creştere de 43%. Toate acestea au făcut posibilă
şi o creştere a salariului real cu 9,3%. Alegerile generale din aprilie 1948, primele
după adoptarea noii Constituții s-au desfăşurat în condițiile unei mari tensiuni
politice. Referindu-se la aceasta, Giuliano Procacci aprecia, în cartea sa „Istoria
italienilor”, că niciodată în Italia, confruntarea electroală nu s-a puratat „...cu atâta
înverşunare şi cu atâta risipă de lovituri”. Rezultatele alegerilor au fost pe măsură.
Partidul democrat-creştin, care înregistra primele succese ale politicii sale şi
aderase la Planul Marshall, a fost votat de 48,5% din electorat; Frontul poporului,
care reunea pe comunişti şi socialişti, a fost urmat de 34% din alegători. Noul
guvern a fost alcătuit din reprezentanţii partidelor; democrat - creştin, liberal -
republican şi social - democrat coalizate. După instalarea sa, noul guvern a trecut la
aplicarea prevederilor constituţionale, privind structurile economice şi politice ale
ţării. Totodată, printr-o reformă agrară parţială, au fost împărțite tăranilor (în
schimbul unei infime răscumpărări) circa 700.000 ha. teren arabil. În planul
politicii externe, la 4 aprilie 1949, Italia a fost consemnată ca membru fondator al
Organizatiei Tratatului Astlanticului de Nord.
După anul 1954 lumea a înregistrat un nou miracol economic, cel italian,
nivelul global al producţiei a crescut de două ori. Au fost construite noi
întreprinderi siderurgice cu ciclul integral, cum au fost cele de la Cornigliano şi
Toronto; s-a dezvoltat considerabil industria chimică şi petrochimică; au luat
amploare: industria construcţiilor edilitare şi de locuințe; s-a dezvoltat foarte mult
industria de automobile, firma „Fiat” impunându-se peste hotare cu o autoritate
84
crescândă. Necesitatea de braţe de muncă a industriei a determinat o adevărată
migrație a populaţiei rurale către marile centre industriale. În perioada anilor 1953-
1959, productivitatea muncii a crescut cu 53%, ceea ce a făcut posibilă şi creşterea
salariului real cu 10%.

JAPONIA
La finele războiului activitatea economică în Japonia era aproape nulă. La
sfârşitul anului 1945, producţia industrială niponă reprezenta doar 13,4% în raport
cu cea a anului 1939, iar salariile muncitorilor doar 13,1%. Situaţia a ajuns sub
limita suportării după ce în Arhipelag au fost readuşi 6,5 milioane de soldaţi şi
rezidenţi japonezi din străinătate. În ţară erau circa 10 milioane de şomeri;
populația trăia din expediente, troc şi furtişaguri; banditismul şi prostituţia au luat
mari proporţii. Lipseau alimentele, materiile prime, combustibilii, iar utilajele se
învechiseră considerabil. Venitul naţional pe cap de locuitor era în anul 1946 de
numai 17 dolari; din acest punct de vedere Japonia situându-se pe unul din ultimile
locuri din lume.
Ajutorul american pentru redresarea Imperiului de la Soare Răsare a fost
extrem de anemic. Aceasta este, în mare măsură explicaţia că în anii 1945-1947
producţia industrală nu a fost refăcută decât în proporţie de 30%. Ritmul lent de
refacere economică s-a datorat şi indemnizaţiilor acordate demobilizaţilor, sume
care s-au ridicat la circa 1/3 din bugetul ţării, ca şi cheltuielilor de ocupaţie. Sub
egida autorităților americane s-a procedat la epurarea, debirocratizarea şi
escentralizarea aparatului de stat. Aproximativ 200.000 de funcționari ai vechiului
regim au fost înlăturaţi din funcţii şi înlocuiţi cu persoane necompromise. 4.200 de
persoane au fost deferite tribunalului pentru crime de război şi împotriva
umanității. Din acestea 700 de persoane au fost condamnate la moarte, iar 2.500 la
detenţie pe diverse termene. La 19 ianuarie 1946, la Tokio, au început dezbaterile
Tribunalului Internaţional în faţa căruia au compărut 28 de inculpaţi, printre care
generalii Tojo, Doihara, Itagaki, Kimura, Hiroto etc. Dintre aceştia, şapte inculpati
au fost condamnaţi la pedeapsa capitală.
În anul 1946 a fost aplicată reforma învătământului, prin care s-a instituit un
sistem de învăţământ după model american cu: 6 ani de şcoală elementară, 6 ani de
şcoală secundară cu două trepte a câte 3 ani şi 4 ani învățământul superior. În plan
economic s-au realizat reformele: monetară, agrară şi decartelizarea trusturilor.
Pentru reforma monetară, sub directa supraveghere a americanilor, în martie 1945,
toti banii vechi au fost depuşi la Banca Naţională şi alte bănci stabilite de
autorităţile americane de ocupaţie, fiecare depunător primind lunar o sumă de 400-
500 de yeni noi. Această reformă monetară, foarte importantă pentru Japonia, nu a
avut, ca în cazul RFG, rolul de relansare economică.

85
 La 21 octombrie 1946 a fost decretată legea pentru reforma agrară. Potrivit
acesteia, moşierii rezidenţi la oraşe care nu-şi lucrau pământurile, ci le arendau,
erau obligaţi să vândă pământurile statului; muncitorii care locuiau în sate şi nu-şi
lucrau pământul, puteau să îşi păstreze o suprafată de până la 3 të (l ha), iar
moşierii care lucrau pământul, puteau să păstreze cel mult 12 të (4 ha). În urma
acestei reforme agrare, suprafaţa pământurilor luate în arendă s-a redus de la 46%
în 1946 la 9,3% în 1950. Important a fost şi faptul că arenda în natură a fost
înlocuită în arendă în bani, care nu trebuia să depăşească 25% din valoarea
producţiei realizate pe terenurile irigate şi 15% din cea realizată de pe terenurile
neirigate. Pământurile pe care statul le-a cumpărat de la moşieri au fost vândute
foştilor arendaşi pe baza unor credite de stat, pe durata de 25 de ani, cu o dobândă
de 3,2% anual. În acest fel din circa 2.750.000 ha teren arabil aflate în mâinile
moşierilor, 2 milioane au trecut în posesia arendaşilor. Se poate afirma pe drept
cuvânt, că în Japonia, reforma agrară a fost unul din suporții principali ai uluitoarei
dezvoltări economice nipone. Ea avut o contribuție de prim rang la lărgirea
relaţiilor de marfă-bani în agricultura din Arhipelag, la lărgirea considerabilă a
pieței interne, la creşterea cererii de mărfuri industriale şi, în final, la stimularea
producţiei economice. În anii 1946-1947 s-a trecut la desfiinţarea uniunilor
monopoliste, a acelor faimoase zaibatsuri, prin divizarea lor în filiale. Dar, după
trecerea câtorva ani, vechile uniuni monopoliste au reapărut, dar de această dată,
nu pe principiul „clanului familial”, ci pe baze „eterogene”. Este vorba de
faimoasele Mitsui, Mitsubishi, Sumitomo, Yasuda etc.
Pentru normalizarea vieţii sociale, americanii au fixat ca obiectiv, refacerea
mişcării sindicale japoneze. În ziua de 22 decembrie 1946 au fost legalizate
sindicatele. La baza activității lor, au stat Declarația de la Posdam şi documentele
Comisiei Extremului Orient, dintre care menționăm „Principiile de organizare ale
sindicatelor japoneze”, elaborate de americani la 6 decembrie 1946. În condiţiile
acestea au apărut în Arhipelag mai multe centrale sindicale. Astfel, în iulie 1950,
sindicatele aflate sub influența socialiştilor au dat viață Consiliului General al
Sindicatelor (Sohyo) care grupa un număr de 2.760.000 de oameni, ceea ce
reprezenta cam jumătate din numărul muncitorilor sindicalizați pe atunci. Sub
influența Partidului socialist-democrat, un număr de sindicate s-au desprins din
Sohyo, dând ființă Congreselor sindicatelor japoneze - Domei.
În efortul de înfaptuire a reformei agrare au participat şi țăranii, organizaţi
din februarie 1946, în Uniunea țăranilor japonezi. Încercările comuniştilor de a lua
sub control mişcarea sindicală, de a incita populația la acțiuni destabilizatoare,
periclitând eforturile pentru refacerea țării, au determinat guvernul şi autorităţile
americane de ocupație, să ia măsuri pentru a asigura ordinea în țară. Astfel, în iulie
1945, s-au pus bazele refacerii forțelor armate nipone, prin instruirea Corpului de

86
poliție de rezervă, cu un efectiv de 75.000 de oameni bine dotați, înarmați şi
instruiți.
Concepte și termeni de reținut :
- Planul Marshall,
- reconstrucția economică,
- integrarea economică;
- Consiliul Europei;
- Jean Monnet; Robert Shuman;
- CECO; EURATOM; CEE-
Întrebări și teme de dezbatere :
Care sunt caracteristicile procesului de reconstrucție econimică din țările europene
occidentale? Dar în Satele Unite și Japonia?
Ce urmări a avut Planul Marshall pentru reconstrucția economică europeană?
Cum poate fi explicat interesul Statelor Unite de a sprijini masiv refacerea
economică postbelică a fostelor mari puteri învinse Germania, Japonia și Italia?
De ce Uniunea Sovietică și statele din sfera sa de influență nu au acceptat Planul
Marshall?

Bibliografie:
Toffler, Heidi şi Alvin, Război şi anti-război. Supravieţuirea în zorii
secolului XXI, Bucureşti, Editura Antet, 1995.
Larousse, Istoria universală, vol III, Evoluția lumii contemporane,
București, Editura Univers Enciclopedic, 2006.
Jean - Baptiste Duroselle, Istoria relațiilor internaționale, 1919-1947, vol I,
București, Editura Științelor Sociale și Politice, 2006.
Zorin Zamfir, Istoria universală contemporană, București, Editura Oscar
Print, 1999.
Joseph S. Nye, Descifrarea conflictelor internaționale, București, Editura
Antet, f.a.
Constantin Hlihor, Istoria secolului XX, București, Editura Comunicare.ro,
2002.
André Fontaine, Istoria Războiului Rece, Bucrești, Editura Militară, 1992-
1994.
Hobsbawm, Eric, Secolul extremelor, Bucureşti, Editura Lider, 1998.

87
 Unitatea de studiu nr. 7
Viaţa politică postbelică din principalele ţări ale lumii libere.

Introducere
Războiul, aducand Europa in situația de a fi vlăguită si impărțită intre invingători si
invinsi, ceea ce a permis consolidarea poziției celor două mari puteri: Statele Unite
si Uniunea Sovietică. Statele Unite au beneficiat de poziția de forță dobandită după
primul război mondial: superioritatea economică, postura de creditor pentru restul
lumii, prestigiul moral pe care i l-a conferit intervenția hotăratoare in favoarea
victoriei, precum si faptul că se aflau in posesia bombei atomice. Toate acestea i-au
permis să dețină un rol important in relansarea vieții politice în statele învinse,
având un rol hotărâtor în blocarea expansiunii comuniste în diferite regiuni ale
lumii.
Obiectivele și competențele de învățare:
-de a prezenta principalele caracteristici ale vieții politice postbelice din
marile state occidentale europene, din StateleUnite și Japonia;
- de a reliefa rolul Planului Marshall in limitarea influenței ideologiei
comuniste în țările din vestul Europei;
- de a prezenta particularitățile vieții politice americane postbelice și
excesele anticomuniste și rasiste din această țară;
Studenții vor putea analiza prin comparație modul de refacere postbelică a
țărilor occidentale și modelul japonez ;
- vor dobândi capacitatea de a analiză si interpreta particularitățile vieții
politice postbelice din Statele Unite, Anglia și Franța;
- putea evalua care sunt trăsăturile generale și particularitățile evoluției
vieții politice postbelice a Germaniei federale, Italiei și Japoniei, foste state
învinse.
-vor putea explica rolul jucat de Statele Unite și blocarea expansionismului
ideologice promovat de către Uniunea Sovietică.

Timpul alocat unității de studiu 6 ore

Conținutul unității de studiu

STATELE UNITE ALE AMERICII

Singura mare putere care a ieşit din marea conflagraţie a anilor 1939-1945
considerabil întărită, a fost Statele Unite ale Americii. În marile încleştări ale
fronturilor de bătălie, americanii au pierdut circa 400.000 de oameni, iar la sfârşitul
acestor cataclismice încercări, forţe armate americane staţionau în Italia, Germania,

88
Islanda, Grolenlanda, Africa de Nord, Japonia, China, Filipine, insulele din bazinul
Pacificului, Orientul Mijlociu şi Apropiat. Este foarte adevărat că, pentru ducerea
războiului, americanii au cheltuit aproximativ 330 miliarde de dolari, dar venitul
naţional a crescut în aceeaşi perioadă de la 64 miliarde de dolari în 1938, la 160
miliarde în 1944. Capacitatea totală instalată a industriei SUA a crescut în acea
perioadă cu 40%. Ţările Aliate erau profund îndatoritoare Statelor Unite ale
Americii care, pe baza Legii de împrumut şi închiriere, le furnizase ajutoare
valorând 46,7 miliarde dolari.
Ca şi după primul război mondial, guvernul de la Washington a încercat să
obţină restituirea împrumuturilor şi livrărilor, însă, starea economică a aliaţilor
SUA din Europa occidentală era aşa de grea, încât la acel moment a trebuit să
renunţe. Cu Uniunea Sovietică, tratativele în această problemă au devenit din ce în
ce mai dificile, mai ales după declanşarea „războiului rece”. Faptul că la 10 iulie
1946, Statele Unite au efectuat în atolul Bikini, din Oceanul Pacific, primele
experienţe postbelice cu bomba atomică, au furnizat propagandei sovietice
posibilitatea să acuze zgomotos Washingtonul de politică belicoasă. La aceasta s-
au adăugat şi alte complicații în care s-a implicat fără şanse de izbândă, guvernul
american. Sprijinirea lui Jiang Jieshi, căruia i-a acordat un ajutor în valoare de 5
miliarde de dolari, nu 1-a salvat pe acesta de la înfrângerea în fata armatelor lui
Mao Zedong. Cu mai mult succes, s-a încheiat ajutorarea Turciei şi Greciei, cărora
le-a acordat un ajutor de 400.000 de dolari, împotriva penetraţiei comuniste. De
asemenea, cele 12.534.000.000 de dolari acordate unui număr de 18 ţări din
Europa occidentală, conform Planului Marshall, au fost un real ajutor pentru
refacerea economică a acestor ţări. Politica de solidaritate cu ţările democrate
împotriva pericolului expansiunii sovietice, a devenit o constantă fericită a politicii
externe americane.
Astfel, în 1947 a fost creat Departamentul Apărării care reunea Ministerele
Forţelor Armate terestre, marinei şi aviaţiei. De asemenea s-a înfiinţat Consiliul
Securităţii Naţionale şi Agenţia Centrală de Informaţii. Printr-un ordin prezidental
emis în martie 1947, toţi funcţionarii de stat, urmau să fie verificaţi de Biroul
Federal de Investigaţiii (FBI). În urma unei campanii electorale extrem de agitate,
în 1948, H. Truman a fost votat de 23.668.000 de alegători, spre deosebire de
rivalul său, Dewey, votat de 21.543.000 de alegători fiind astfel ales din nou
preşedintele la Casa Albă. Democraţii au obţinut o clară majoritate în Congres,
depăşindu-i pe republicani cu 93 de deputaţi în Camera Reprezentanţilor şi cu 12
membri în Senat. În această perioadă au fost trecute prin Congres câteva legi,
printre care: legea privind angajarea egală în muncă a albilor şi negrilor, legea
privind înlăturarea taxelor electorale; investiţii pentru construcţii de locuinţe;
stimularea cercetării ştiinţifice; mărirea salariilor şi lărgirea considerabilă a

89
sistemului de asigurări sociale. (Numărul persoanelor în acest sistem a crescut de la
35 la 45 milioane).
O pagină neagră s-a înscris în istoria postbelică a SUA, prin activitatea
senatorului de Wisconsin, Josph Mc Carty, un maniac anticomunist care a ajuns să
acuze până şi pe preşedintele Truman şi pe secretarul Departementului de Stat,
George Marshall de toleranță față de comunism. În întreaga lume s-a instalat o
atmosferă grea şi plină de suspiciuni şi bănuieli. Lipsa de încredere domnea
pretutindeni. Mulţi oameni nevinovaţi au căzut pradă „zelului” senatorului de
Wisconsin. Abia în 1954 J. Mc. Carthy a fost cenzurat de Senat cu 77 de voturi
contra 22. La alegerile din 1954, după 20 de ani, republicanii dobândeau voturile
necesare instalării la putere. Faptul acesta a fost posibil datorită marii popularităţi a
generalului Dwight Eisenhower, care a primit votul a 35,6 milioane de alegători,
faţă de numai 27,7 milioane adversarul său, Stevenson, devenind preşedinte al
Statelor Unite. În functia de de vicepreşedinte a fost ales senatorul Richard M.
Nixon, de asemenea nelegat de marele business. În perioada campaniei electorale,
Eisenhower a promis electoratului că va întreprinde, în condiţiile respectării
onoarei americane, tot ce este posibil pentru a pune capăt războiului din Coreea, că
va micşora cheltuielile şi impozitele, va reduce birocraţia şi va elimina „..... orice
conspiraţie comunistă din guvern şi din întreaga societate...” Într-adevăr,
administrația D. Eisenhower a participat la o serie de acţiuni internaţionale, care au
marcat începuturile destinderii relaţiilor internaţionale, cu deosebire între SUA şi
URSS. Printre acestea menţionăm: semnarea armistiţiului din Coreea, participarea
Statelor Unite la Conferinţa de la Geneva din aprilie - iulie 1945 şi participarea lui
Eisenhower la Conferința la nivel înalt de la Geneva din iulie 1955, împreună cu
N. Bulganin şi N.S. Hruşciov. Anthony Eden şi Edgar Faure.
De îndată, administraţia Eisenhower a stabilit măsurile cuvenite în condiţiile
în care numărul statelor Uniunii a crescut la 50, deoarece Alaska - în 1958 şi
insulele Hawai - în 1960 au primit dreptul de state ale SUA.
În anul 1960 s-a desfăşurat o nouă campanie electorală, având ca
protagonoşti pe senatorul democrat John Fitzgerald Kennedy şi republicanul
Richard Nixon. Renunţând la clişeele electorale perimate, tânărul J. F. Kennedy a
făcut promisiuni pe cât de realiste, pe atât de apetisante: elaborarea unei legi a
drepturilor economice, sporirea salariilor orare până la 125 de centi în industria de
însemnătate naţională, intensificarea construcţiilor de locuinţe, lărgirea sferei de
cuprindere a legislaţiei drepturilor civile etc. În planul politicii externe Kennedy se
pronunţa pentru strângerea legăturilor cu aliaţii europeni. Sensibil la toate acestea,
electoratul american i-a acordat încredere tânărului candidat democrat, el fiind
votat de 34.222.000 de alegători. Faptul că şi Nixon a primit la rândul său votul a
34.107.000 de electori, demonstrază un eviden echilibru de forţe între cele două
partide.
90
 Echipa guvernamentală a noului preşedinte, din care făceau parte oameni de
autoritate recunoscută, precum: Dean Rusk - Secretar al Departamentului de Stat,
Robert Mc Namara - Secretat al Apărării, Douglas Dillon - Secretar al Trezoreriei
etc s-a văzut încă de la început în fața unor probleme destul de încurcate din cauza
fenomenului inflaţionist, instabilităţii înterne şi slăbirii autorităţii Statelor Unite pe
plan extern. Propunerilor înnoitoare ale tânărului preşedinte s-au opus atât
republicanii conservatori, cât şi democraţii sudici, constituiţi într-un adevărat bloc
antikennedyst. Intervenţia forţelor armate împotriva segregaţioniştilor rasiali, a
condus la creşterea opoziţiei faţă de tânărul preşedinte american În planul politicii
externe, J.F. Kennedy a continuat să implice SUA în Vietnam, război care devenea
cu fiecare zi mai impopular, iar întâlnirea cu N. S. Hruşciov de la Viena, din 3-6
iunie 1961, nu a dat rezultatele scontate. Marea şi foarte primejdioasa criză din
Marea Caraibilor, din octombrie 1962 s-a stins deoarece cei doi, Kennedy şi
Hruşciov au reuşit, în ultima clipă, să se înţeleagă. Abilitatea şi suplețea politică a
preşedintelui american, nu s-a bucurat de aprecierea tuturor oamenilor politici
americani. Au fost destui care au gândit că SUA suferiseră un eşec complet în
folosul sovieticilor şi aceasta din cauza unor pretinse slăbiciuni ale lui J. F.
Kennedy. Dar firul vieţii preşedintelui Kennedy a fost curmat brusc şi cu violenţă,
la 22 noiembrie 1963, în timpul unei vizite în Texas, în oraşul Dallas.
Odioasa crimă a stârnit pretutindeni în lume un imens val de indignare,
revoltă şi îngrijorare. În aceeaşi zi, vice-preşedintele Lyndon Baines Johnson, care-
1 însoţea pe preşedinte la Dallas, a depus jurământul de şef al Statelor Unite. Noul
preşedinte care mai avea un an până la alegeri, a folosit acest răstimp pentru a-şi
crea popularitate în vederea noilor alegeri. Prezentând programul său, supranumit
al „Marii Societăti”, care se voia o continuare a „New-Deal”- ului şi „Fair-Deal”-
ului, J. B. Johnson a obţinut nu numai investitura Convenţiei Naţionale a Partidului
democrat, dar şi alegerea sa ca preşedinte, în noiembrie 1964, cu o majoritate de 15
milioane de voturi. Congresul Statelor Unite a adoptat la 2 iulie 1964 legislaţia
drepturilor civile propusă încă de defunctul Kennedy, iar la 15 martie 1965,
Johnson a completat-o şi a sancţionat-o.
A fost o perioadă agitată în societatea americană în special de manifestări
rasiale. În aprilie 1968, a fost ucis cu focuri de armă referendul Martin Luther
King, în timp ce vorbea la un miting în oraşul Memphis, Tennessee. Nu s-a stins
indignarea de pe urma asasinării acestui militant al mişcării paşnice pentru
drepturile civile şi o nouă crimă a tulburat societatea americană. În iulie acelaşi an,
un fanatic 1-a asasinat pe Robert Kennedy, fratele fostului preşedinte, după ce
acesta obţinuse investitura Partidului democrat de a candida la alegerile
prezidenţiale din noiembrie 1968. Campania electorală din noiembrie 1968, extrem
de agitată a dat câştig de cauză republicanului Richard M. Nixon, cu un avans doar
de 499.704 voturi faţă de candidatul democraților, Hubert Humphrey. Conform
91
promisiunilor făcute în timpul campaniei electorale, Nixon s-a angajat să ducă mai
departe tratativele cvadripartite pentru a pune capăt războiului din Vietnam. De
asemenea, el a depus mari eforturi pentru lărgirea destinderii în relaţiile
internaţionale: în august 1969 a vizitat România, în februarie 1972 China, iar în
iunie 1972 şi iunie 1974, Uniunea Sovietică. Din păcate, din cauza „afacerii
Watergate”, la 9 august 1974, preşedintele Nixon a demisionat, vice-preşedintele
Gerald Ford, devenind preşedinte al Statelor Unite. Dar, în urma alegerilor din
noiembrie 1976, victoria a revenit candidatului Partidului democrat, Jimmy Carter,
guvernator al statului Georgia care a fost urmat de 51% din corpul electoral.
Politica acestuia, atât pe plan intern, cât şi pe plan extern a continuat în aceleaşi
limite. În timpul administraţiilor Ronald Reagan şi George Bush, în lume s-au
petrecut evenimente de importantă epocală, prăbuşirea imperiului sovietic
anacronic şi a regimurilor comuniste în majoritatea ţărilor blocului sovietic.
MAREA BRITANIE
În timpul războiului au apărut şi s-au adâncit premizele agravării crizei
imperiului colonial englez. Referindu-se la această situaţie, W. Churchill a
caracterizat-o cu cuvintele: „Triumf şi tragedie”. În aceste condiţii, laburiştii şi-au
manifestat intenţia de a se retrage din coaliţia guvernamentală care funcţionase în
timpul războiului. Considerând că laburiştii nu erau pregătiti pentru o confruntare
electorală, W. Churchill a forţat evoluţia evenimentelor demisionând, împreună cu
guvernul său, la 24 mai 1945, alegerile fiind fixate pentru 5 iulie, acelaşi an. Până
la alegeri, țara urma să fie condusă de un guvern de tranziţie. În vreme ce laburiştii
au intrat în arena luptei electorale cu un program alcătuit în funcţie de starea de
spirit a populaţiei, care nu putea să uite marile greşeli ale lui Neville Chamberlain
şi ale colaboratorilor săi, conservatorii mizau în aceste alegeri pe marea autoritate
şi influenţă a lui W. Churchill, care condusese țara în anii de grele încercări ai celui
de al doilea război mondial. Ei nu au înţeles că acestea erau insuficiente. Alegerile
s-au încheiat cu o victorie clară a laburiştilor, care au obţinut 393 de locuri în
Camera Comunelor, faţă de conservatori care s-au mulţumit cu numai 213. Pentru
prima dată, partidul laburist obţinea o majoritate absolută în parlament şi prin
aceasta, posibilitatea de a-şi realiza integral programul de reforme anunţat în
timpul campaniei electorale
În politica sa colonială, guvernul laburist, înţelegând marile schimbări din
lume, a trecut la crearea unui Commonwealth nou, o „asociaţie liberă a unor
popoare libere”. În acest sens, ministerul pentru problemele dominioanelor a
primit, în anul 1947, denumirea de minister pentru problemele națiunilor prietene.
De asemenea, la 15 august 1947, Marea Britanie a acordat Indiei statut de
dominion. Fosta colonie a fost împărţită în două dominioane: Uniunea Indiană şi
Pakistanul, locuit în special de populaţie musulmană, ambele făcând parte din
Commonwealth.
92
 În anii guvernării conservatoare, 1951-1964, procesul decolonizării a luat o
mare amploare şi a îmbrăcat forme diferite. În octombrie 1956, după naţionalizarea
Canalului de Suez Marea Britanie, împreună cu Franţa şi Israel, s-au angajat într-o
aventură împotriva Egiptului, aventură care a eşuat lamentabil. Anthony Eden a
demisionat. De asemenea, între anii 1960-1964, guvernul conservator a recunoscut
independenţa a numeroase colonii: Somalia, Nigeria, Sierra Leone, Tanzania,
Kenya, Uganda, Gambia, Malawai, Jamaica şi Trinidad-Tobago. Practicând un
„conservatorism reînnoit”, guvernul de la Londra condus de Harold Mc Millan, a
izbutit să menţină aceste state, mai puţin Somalia, în cadrul Commenwealth-ului.
La 16 septembrie 1965 a fost dată publicității o Carte Albă cuprinzând
primul Plan naţional de dezvoltare a Regatului Unit, care, între altele, prevedea:
creşterea producţiei industriale cu 5% pe an; sporirea pensiilor, stoparea abuzurilor
proprietarilor de locuinţe de închiriat, gratuitatea medicamentelor în instituţiilor
medicale de stat etc. Aceste măsuri şi altele au condus la echilibrarea balanței
comerciale şi la creşterea încrederii în guvernul laburist de a realiza prevederile
programatice.
La alegerile anticipate din martie 1966, laburiştii au obţinut un nou succes de
rezonanţă, dobândind 363 de mandate şi prin aceasta, o majoritate de 94 de voturi
în Camera Comunelor. Guvernul care s-a constituit ca urmare a acestor alegeri, nu
a corespuns aşteptărilor. Ba, mai mult, invocând starea critică a balanţei de plăţi, a
redus paritatea lirei în raport cu dolarul american, de la 2,80 dolari la 2,40. Faptul
acesta a lovit în bugetul cetăţeanului de rând şi a slăbit considerabil prestigiul
guvernului. La aceasta s-a adăugat şi eşecul suferit la iniţiativa de a intra în Piaţa
Comună. Incapacitatea guvernului laburist de a realiza cotitura promisă, ca şi unele
măsuri cu vădit caracter impopular, pe care Cabinetul laburist le-a luat au făcut ca
la alegerile din iunie 1970, conservatorii cu cele 330 de mandate să redevină
primul partid al Marii Britanii. Laburiştii cu 287 de mandate s-au situat pe locul
secund. La cârma ţării s-a instalat un cabinet ministerial conservator condus de
Eduard Heath. Dacă în plan intern noua echipă a dus o politică contradictorie, în
plan extern, acceptând condiţiile „Celor şase” a izbutit ceea ce nu izbutiseră
guvernele antecesoare şi anume, admiterea Marii Britanii în Piaţa Comună la 1
ianuarie 1973.
Eşuarea mult trâmbiţatului „program antiinflaţionist” în trei faze, a
determinat guvernul conservator condus de Eduard Heath, să anunţe alegeri
anticipate la 7 februarie 1974. Cum era de aşteptat, laburiştii au terminat victorioşi,
dobândind în Parlament 301 mandate, faţă de 296 ale conservatoriştilor. În aceste
circumstanţe, după patru decenii, laburiştii au format primul guvern minoritar. Ca
urmare, după numai 7 luni şi 10 zile de guvernare, guvernul H. Wilson a anunţat
noi alegeri anticipate, cu speranţa obţinerii unei majorităţi mai liniştitoare. Cu o
neaşteptată dificultate, adjudecându-şi 319 mandate din 635 în Camera Comunelor,
93
laburiştii au obținut o majoritate absolută infimă, de numai 3 mandate. Conducerea
laburistă nutrea convingerea că această majoritate era suficientă ca guvernul
laburist, chiar după ce H. Wilson a lăsat locul de lider lui James Callagan, să
rămână în fruntea țării o legislație completă de cinci ani.
„Noua strategie economică” a guvernului condus de noul şef al partidului
laburiştilor britanici, nu a dus la rezultatele scontate. Situația a devenit, pur şi
simplu alarmantă, după ce în Irlanda de Nord (Ulster) a izbucnit, în 1969, un
sângeros conflict între catolici şi protestanţi, conflict care a devenit aproape un
război civil, căruia guvernul de la Londra abia reuşea să-i facă față. Incapabil să
răspundă speranțelor ce se puseseră în el, guvernul laburist a părăsit cârma corabiei
britanice, cedând locul unor cabinete conservatoare. Astfel, Anglia redevenea o
țară a conservatorilor. Abia în zilele noastre, în urma unei clare victorii electorale
s-a constituit o nouă echipă ministerială laburistă condusă de Tony Blair.
FRANŢA
Franța, după eliberare şi după încheierea celui de al doilea război mondial,
era mult în urma celorlalte Mari Puteri, iar în arena politică internațională, rolul şi
locul ei erau considerabil diminuate. În imperiul ei colonial, în special în
Indochina, Siria, Liban, mişcarea de eliberare națională se afla în plină desfăşurare,
către obţinerea independenţei. În Franţa, după eliberare, atmosfera politică era
extrem de agitată. Mişcarea Naţională de Rezistenţă, externă şi internă, în frunte cu
generalul Charles de Gaulle, se bucura de o uriaşă influenţă. Marele conducător al
luptei pentru eliberarea Franţei, generalul de Gaulle, primul rezistent al Franţei,
recunoscut ca atare de toată lumea, avea o mare autoritate. El se afla în fruntea
unui guvern provizoriu care îşi desfăşura activitatea pe baza Programului adoptat
de Consiliul Naţional al Rezistenţei, program care prevedea între altele: judecarea
şi pedepsirea trădătorilor şi colaboraţioniştilor, restabilirea legalitătii republicane,
îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă pentru populaţie, naţionalizarea băncilor,
mijloacelor de transport şi a câtorva ramuri industriale etc.
În domeniul politicii externe, guvernul provizoriu s-a pronunţat pentru
alianţa atât cu URSS, cât şi cu SUA şi Marea Britanie, Franţa intenţionând să fie
„veriga dintre cele două lumi”. Guvernul provizoriu al lui de Gaulle, acorda o mare
însemnătate problemei germane. Se considera drept garanţia împotriva repetării
agresiunii germane, „federalizarea” acestei ţări sau divizarea ei în mai multe state.
Franţa, care reuşise să alipească Saar-ul şi malul stâng al Rinului, stăruia asupra
despărţirii Ruhr-ului de Germania, plăţii unor sume importante drept reparaţii de
război şi livrării cărbunelui german Franţei.
Guvernul provizoriu, sub impulsul forţelor democrate ale naţiunii franceze, a
înfaptuit şi unele din prevederile Programului CNR şi anume: mărirea salariilor,
pensiilor şi indem- nizaţiilor familiilor cu multi copii cu 40-50%, epurarea
aparatului de stat de elemente compromise şi de rea credinţă, deschiderea
94
proceselor foştilor oameni politici ai regimului de la Vichy (Curtea Supremă a
condamnat pe Petain şi Laval la moarte pentru trădarea naţiunii. Lui Petain i s-a
comutat pedeapsa în închisoare pe viaţă, iar Laval a fost executat prin împuşcare).
Din păcate, partidele politice care au renăscut în focul luptei de eliberare, ca
şi cele ce au luat fiinţă în acea perioadă, deşi în principiu erau de acord asupra
acestor obiective vitale, manifestau modalităţi diferite de a pune în practică
cerinţele înscrise în programul CNR. Partidul comunst francez, care îşi spălase
multe din greşelile de la începutul războiul, participant deosebit de activ la lupta
pentru eliberare a ţării, după 22 iunie 1941, devenise o forţă politică impresionantă.
Efectivele lui crescuseră de peste trei ori în raport cu perioada antebelică
numărând, în vara anului 1945, 900.000 de membri.
Partidul comunist din Franta era o realitate de care trebuia sa se tina seama.
Referindu-se la autoritatea şi prestigiul dobândit de comunişti în luptele cu
ocupanţii nazişti, Georges Lefranc, ideolog al Partidului socialist aprecia că, pe
atunci, „orice punere în discuţie a rolului jucat de comunişti în Rezistenţă” era
considerat un sacrilegiu. Din păcate, acest partid continua să fie la dispoziţia
Moscovei, la poruncile lui Stalin, fiind în mare măsură şi pe drept cuvânt acuzat că
nu făcea o politică naţională şi că era un partid moscovit. Partidul socialist a fost al
doilea partid politic al Franţei care s-a reorganizat şi a renăscut în ilegalitate.
Situaţia lui era extrem de grea. În cadrul Adunării Naţionale din iulie 1940, cea
mai mare parte a socialiştilor „... au trădat mandatul de constituanţi şi datoria lor de
francezi şi republicani”, aprecia pe drept cuvânt Vincent Auriol, cunoscut lider
socialist.
Într-adevăr, din 169 de senatori şi deputaţi socialişti, numai 54 şi-au făcut
datoria patriotică refuzând la 10 iulie 1940 să voteze pentru deplinele puteri lui
Petain, restul au devenit vichyşti, colaboraţionişti şi criminali de război. Opera
reconstrucţiei partidului a fost deosebit de grea şi riscantă, remarcându-se pentru
curajul şi abnegatia lor: Daniel Mayer, Henri Ribiere, Andre Le Troquer, André
Philip etc. Totuşi, timorat, acest partid va încerca să se apropie de comunişti care,
după declanşarea războiului în estul Europei, devenea cu fiecare zi mai puternici.
În 1944, cele două partide creaseră un comitet permanent mixt comunist-socialist
de coordonare care trebuia să înceapă tratativele pentru formarea şi crearea unui
singur partid muncitoresc francez. În acea perioadă de muncă şi luptă pentru
eliberare, oameni politici, fruntaşi catolici, participanti la Mişearea Naţională de
Rezistenţă ca: Georges Bidault, Maurice Schumann etc. au dat viaţă unui nou
partid politic. Mişcarea Republicană Populară (MRP), care avea la bază doctrina
socială a bisericii catolice şi care exercita o influenţă puternică asupra
Confederaţiei Franceze a Muncitorilor Creştini (CFTC), înfiinţată încă din anul
1919 şi care renăscuse ca organizaţie a Rezistenţei în anii luptei împotriva
ocupanţilor hitlerişti.
95
 Ca partide de dreapta, se constituie Partidul Republican al Libertăţii (PRL),
care voia să fie pentru Franţa, un partid conservator. Ca urmare a mozaicului de
opinii din Mişcarea Naţională de Rezistenţă, aceasta s-a dezmembrat. Comuniştii,
mai prompţi au creat aşa-numita Uniune Democratică şi Socialistă a Rezistenței
(UDSR), care primea cuvântul de ordine din partea PCF. Cu autoritatea sa şi cu
sprijinul PRP şi Partidul socialist, generalul de Gaulle a hotărât organizarea unui
referendum, prin care electoratul urma să se pronunţe pentru întoarcerea la
Constituţia anului 1875 sau pentru elaborarea unei noi Constituţii şi, prin urmare,
convocarea Adunării Constituante.
Pe data de 21 octombrie 1945, a avut loc un referendum şi alegeri pentru
Adunarea Constituantă. 94,4% din corpul electoral s-a pronunţat împotriva
Constitulţei din 1875 şi pentru convocarea Adunării Constituante. 66,3% din
electorat s-a pronununţat pentru proiectul generalului de Gaulle, prin care puterile
Adunării Constituante se limitau numai la elaborarea Constituţiei. În urma acestor
alegeri, pe primul loc în ierarhia forţelor politice franceze, s-a situat Partidul
comuniştilor, votat de 26% din corpul electoral şi prin urmare i-au revenit 152 de
locuri în Constituantă. Pe locul următor s-a înscris Partidul socialist cu 142 de
locuri şi în continuare, MRP cu 141. În consecintă, conducerea comuniştilor s-a
adresat conducătorilor socialişti, cu propunerea formării unui cabinet ministerial
bipartit. Primejdia instalării în ţara „cocoşului galic” a dictaturii comuniste, a fost
sesizată la timp de liderii socialişti, care au respins demersul comunist, declarând
că nu vor participa decât la un guvern tripartit, adică împreună cu MRP. În cele din
urmă s-a format un guvern tripartit sub conducerea generalului de Gaulle, în care
intrau câte cinci reprezentanți din partea fiecăruia din cele trei mari partide, plus
şase gaullişti. După aceste alegeri, toate partidele coaliţiei guvernamentale s-au pus
de acord să acționeze în conformitate cu programul CNR. Aceasta este perioada în
care apropierea dintre comunişti şi socialişti s-a accentuat, cele două forţe politice
obligându-se reciproc să coopereze în cadrul Constituantei şi, îndeosebi la
elaborarea proiectului de constituție.
Viaţa politică franceză a fost puternic afectată de izbucnirea conflictului
dintre Generalul Charles de Gaulle şi majoritatea comunist-socialistă din Adunarea
Constituantă. Refuzând să cedeze, la 20 ianuarie 1946 generalul a demisionat.
Probabil, Marele Rezistent al Franţei spera în sprijinul MRP şi în rechemarea sa în
fruntea guvernului, cu care ocazie ar fi pus condiţii. Dar aşteptările sale au fost
înşelate, căci MRP, în frunte cu Georges Bidault, cu care generalul nu era deloc în
relaţii amicale, nu numai că la trădat, dar la 24 ianuarie a semnat cu Partidul
comunist şi cu Partidul socialist un protocol sau o chartă de colaborare, prin care
îşi luau obligaţia „... de a evita, în controverse orale sau scrise, orice polemică cu
caracter ofensant sau injurios ... şi de a imprima guvernului în Adunare, presă şi în
țară, un spirit de solidaritate loial, pentru apărarea hotărârilor luate în comun”.
96
Denumit din această cauză şi pact de neagresiune, protocolul oficializa apariţia
tripartitismului în viaţa politică postbelică a Franţei. După discuţii animate, cele
trei partide au desemnat pe liderul socialist Felix Gouin, în postul de şef al
viitorului guvern. Noua echipă guvernamentală număra 23 de membri: şapte
socialişti, şase comunişti şi şase democrat-populari (MRP), la care se adăuga,
pentru aprovizionare, un tehnician, în persoana lui Long-Chambon. Şeful
guvernului avea alături de el, doi vice-preşedinti: Maurice Thorez (PCF) şi
Francique Gay (MRP). Cu majoritate zdrobitoare de 503 voturi, contra 44,
Adunarea Constituantă a investit această echipă guvernamentală. Ca preşedinte al
ei a fost ales un socialist, Vincent Auriol. Opiniile privind tripartitismul au fost
extrem de diverse, fiind judecat de regulă, după evolutia relaţiilor dintre cele trei
partide, după nereuşitele încercări de a rezolva marile probleme ale naţiunii
franceze, după neajunsurile pe care le-a întâmpinat populaţia ţării.
Generalul de Gaulle făcându-şi cunoscute opiniile privind noua constituție
într-o cuvântare rostită la Bayeux, în 16 iunie 1946 a chemat poporul la unire
„pentru a schimba regimul funest”. Indiferent de părerile formulate, tripartitismul a
fost formula politică a anului 1946, adică a perioadei de tranziţie către cea de a IV-
a Republică. El a fost expresia fidelă a unui echilibru de forţe în viața politică
franceză, care va continua în tot timpul anului. De multe ori, în cadrul aceste
cooperări au apărut momente de tensiune, care păreau să o înmormânteze, facând
loc unui alt regim politic, ce se va numi al „celei de a treia forţe”.
Cea mai importantă misiune o avea însă Adunarea Naţională Constituantă şi
anume, elaborarea proiectului de Constituție. Ca urmare a colaborării dintre
comunişti şi socialişti, în cadrul Comisiei, din prima Constituantă s-a reuşit
elaborarea unui proiect de Constituţie care a fost adoptat de Adunarea
Constituantă. Însă referendumul din 5 mai 1945 1-a respins cu 10.488.059 de
voturi. Pentru proiectul de Constituţie comunist-socialist s-au pronunţat 9.327.073
alegători. Drept urmare s-au fixat alegeri pentru o nouă Constituantă pentru ziua de
2 iunie 1946. Alegerile au adus pe primul loc, în clasamentul forţelor politice
franceze, Partidul Mişcarea Republicană Populară care a obţinut 169 de locuri în
Constituantă. Partidul comunist venea pe locul secund, iar pe locul al treilea,
Partidul socialist, în plin recul, cu 129 de locuri în Adunarea Naţională
Constituantă. În urma acestor alegeri, au apărut mari frământări în jurul alcătuirii
noului guvern. Generalul de Gaulle a considerat momentul favorabil revenirii în
arena politică a țării. El nădăjduia că va fi rechemat de partidul învingător. Dar
MRP, în frunte cu Georges Bidault, nici nu se gândea la aşa ceva. Teama reintrării
în viața politică a generalului de Gaulle, a determinat cele trei partide să cadă rapid
de acord asupra formării noului guvern, sub conducerea lui G. Bidault. Din
aceleaşi motive, ele s-au grăbit, ca pe baza proiectului comunist-socialist, să
elaboreze în comun un nou proiect de Constituţie. Referendumul de la 12
97
noiembrie s-a desfăşurat într-o atmosferă încărcată de conflictul dintre Gaulle şi
partidele politice. Pentru proiect au votat 9.207.000 de alegători, iar contra
8.165.000. Faptul că 8.522.000 de votanți s-au abţinut, că un număr important au
votat împotrivă, dovedeşte pe de o parte că existau în acele zile în Franţa categorii
sociale dezamăgite de propaganda celor trei partide politice, iar pe de altă parte,
influenţa în creştere a dreptei în viaţa politică franceză. Imediat după adoptarea
Constituţiei, partidele politice s-au avântat într-o nouă competiţie electorală în
vederea alegerilor de la 10 noiembrie 1946, pentru Adunarea Națională.
Colaborarea celor trei mari partide părea să se destrame. MRP şi-a desfăşurat
campania electorală sub lozinca: „Bidault fără Thorez” şi cu promisiunea de a
înlocui guvernul tripartit cu un altul al „Uniunii adevăraţilor democraţi”.
Rezultatele scrutinului au readus pe primul loc în clasament, pe comunişti, care au
dobândit 183 de mandate, faţă de MRP cu 167 şi Partidul socialist cu numai 105
locuri în Adunarea Naţională. Lupta pentru formarea noului guvern a fost deosebit
de înverşunată, cele trei partide salvând tripartitismul, prin acceptarea unui guvern
socialist omogen, condus de L. Blum, care trebuia să asigure conducerea ţării în
perioada de tranziţie. Totuşi, de acest guvern se leagă dezlănţuirea războiului din
Indochina şi inaugurarea acelei politici a preţurilor şi salariilor numită în presa de
stânga a „cercului infernal” sau a „cercului vicios” .
Pe linia normalizării vieţii, la 16 ianuarie 1946, în persoana liderului
socialist Vincent Auriol. Imediat după aceea. Leon Blum a prezentat demisia
cabinetului său. Noul preşedinte al Franței a încredinţat misiunea formării noului
guvern, tot unui socialist, Paul Ramadier. Din nou au fost dispute în jurul formării
guvernului. Numai pe calea concesiilor, Ramadier a reuşit să prezinte Adunării
Naționale, în ziua de 22 ianuarie, lista echipei sale ministeriale. Noul guvern se
numea tot tripartit, deşi în rândurile sale mai figurau: 3 radicali, 2 independenți şi 2
UDSR. În discursul său pentru investitură, Paul Ramadier a subliniat faptul că, la
baza activităţii guvernului său va sta principiul solidarității guvernamentale.
Miniştri care vor încălca acest principiu urmau să demisioneze. Paul Ramadier, „le
Pere Tranquille”, cum i se mai spunea, continuând politica salariilor şi prețurilor
inaugurată de L. Blum, a provocat mari nemulţumiri în rândurile populației. În ziua
de 24 aprilie a izbucnit o puternică grevă la Uzinele Renault. În aceste condiții s-au
declanşat divergenţe, comuniştii cerând schimbarea politicii economice,
considerată de ei a fi falimentară. Învinuind pe bună dreptate pe comunişti de
încălcarea principiului solidarităţii, P. Ramadier a pus în Adunarea Naţională,
problema încrederii.
În şedința din 4 mai 1947, cu 360 de voturi pentru şi 126 împotrivă, guvernul
a primit vot de încredere. În seara aceleaşi zile, la Matignon, guvernul s-a reunit şi
i-a demis pe comunişti. Excluderea acestora din guvern, a însemnat sfârşitul
tripartitismului şi trecerea la politica „celei de a treia forţe”. Faptul a provocat o
98
adâncă tulburare. Generalul de Gaulle a revenit vijelios în arena politică franceză.
La 30 martie, la Bruneval, el a rostit un amplu discurs în fața unei adunări de
50.000 de oameni. Charles de Gaulle a afirmat că sosise timpul ca toţi francezii şi
francezele să se unească pentru înlăturarea „jocului steril al partidelor”, pentru
salvarea Franței. Câteva zile după aceea, pe 7 aprilie 1947, la Strassbourg s-a
constituit un nou partid al Franței - Rassemblement du peuple francais (Adunarea
poporului francez). În ziua de 14 aprilie s-a anuntat oficial, naşterea noului partid,
în fruntea căruia se aflau vechi prieteni, colaboratori şi admiratori ai generalului,
ca: Jacques Soustelle, Jacques Chaban-Delmas, Michel Debre, generalii Alphonse
Juin şi Marie-Pierre Koening, amiralii Thierry d'Argenlieu, Ortoli etc. Gauliştii
militau pentru revizuirea constituţiei în scopul „eliberării” țării de sub dependența
față de partide şi pentru instituirea în Franța, a unui regim prezidenţial.
Conducătorii RPF se pronunțau pentru formarea unei „asociații” a muncii şi
capitalului sub forma unor organizații corporatiste, în scopul declarat al scoaterii
din viața societății franceze a dăunătoarei lupte de clase. În planul politicii externe,
partidul gaulist era pentru alăturarea Franței la țările occidentale. Cea mai mare
parte a partidelor politice franceze au fost cuprinse de îngrijorare în faţa constituirii
partidului gaulist. Bunăoară, MRP, în cadrul Comitetului său naţional din 27
aprilie, s-a pronunțat împotriva regimului prezidențial şi a cerut membrilor săi să
nu adere la RPF. De asemenea, în paginile ziarului socialist „Le Populaire” Leon
Blum îi nega lui de Gaulle dreptul de a veni în fața poporului francez, ca Napoleon
după întoarcerea din Egipt. Comuniştii, mai decişi, au înființat pretutindeni aşa-
numitele „Comitete de Eliberare şi Vigilență”, cu menirea de a apăra republica şi
democrația împotriva „groparilor republicii”. Nici radicalii şi radical-socialiştii, în
frunte cu E. Herriot nu s-au lăsat mai prejos. La aceasta s-a adăugat şi faptul că
Partidul comuniştilor a încercat, pe căi diverse, să determine rechemarea lor în
guvern.
După plecarea guvernului Ramardier, în noiembrie 1947, Franța a cunoscut
câțiva ani de instabilitate guvernamentală. Faptul se poate explica şi prin
capacitatea limitată a guvernelor celei „de a treia forţe” de a soluționa marile
probleme cu care se confrunta Franța şi poporul ei. În aceste circumstanțe s-au
desfăşurat alegerile parlamentare din iunie 1951, în urma cărora a venit la cârma
țării un guvern de dreapta, dar şi cu participarea socialiştilor. A urmat o perioadă
extrem de agitată, atât privind politica internă, cât şi cea externă, în special în
politica colonială. În vara anului 1954, ca urmare a unor înfrângeri catastrofale,
guvernul francez a fost nevoit să înceteze războiul cu Indochina, care a costat
Franța 3.000 de miliarde de franci, 92.000 de morţi şi 114.000 de răniți.
O necruţătoare campanie de critici la adresa regimului celei de a IV-a
Republici s-a dezlăntuit acum, din toate unghiurile. Cei mai mulţi dintre

99
nemulţumiţi cereau cu vehemenţă reîntoarcerea la putere a generalului Charles de
Gaulle.
O mare influentă asupra mersului evenimentelor a avut-o războiul din
Algeria. Deşi francezii recunoscuseră independenţa Indochinei, Siriei, Libanului,
Tunisiei şi Marocului se încăpăţânau să considere Algeria „departamente de peste
mări” ale Franţei. Pentru plantatorii francezi, proprietarii celor mai fertile
pământuri, comercianţii care controlau întreaga economie algeriană, nu exista o
naţiune algeriană, iar „Algeria era Franţa”, mişcarea de eliberare fiind considerată
„rebeliune” inspirată din afară. Ultracolonialiştii au creat faimoasele „comitete ale
salvării publice”, complotând împotriva instituțiilor republicane. În primăvara
anului 1958, când a început criza de guvern, ultracolonialiştii s-au răsculat
protestând faţă de guvern, care s-ar fi pronunţat pentru acordarea independenţei
poporului algerian. Comandamentul militar şi Comitetele salvării publice au
declarat deschis că nu se vor supune Parisului, decât dacă generalul de Gaulle va
reveni la putere. Astfel, la 1 iunie 1958 Adunarea Naţională a încredinţat
generalului de Gaulle sarcina formării noului guvern. În ziua următoare, generalul
şi echipa sa au primit investitura şi împuterniciri extraordinare privind conducerea
ţării şi elaborarea unei noi constituţii. Prin aceasta Republica a IV-a a încetat să
mai existe.
La 4 septembrie acelaşi an, generalul de Gaulle a dat publicităţii proiectul
unei noi constituţii, iar la 28 septembrie în cadrul unui referendum, 79% din corpul
electoral s-a pronunţat în favoarea noii constituţii. Prin aceasta intra în istoria
Franţei cea de-a V-a Republică. Noua lege fundamentală a Franţei întărea
considerabil puterea executivă, iar preşedintele ţării se bucura de prerogative destul
de largi. Astfel, el era proclamat garant al independenţei naţionale şi integrităţii
teritoriale a republicii, arbitru prin care să se asigure funcţionarea normală şi
continuitatea statului etc. Ales pe o perioadă de 7 ani, printr-un sistem de votare
indirect, foarte complex, preşedintele Republicii franceze era şef al statului,
comandantul suprem al armatei, numea pe primul ministru şi pe ceilalţi membri ai
guvernului, semna şi publica toate legile etc. În caz de conflict cu parlamentul el
putea să dizolve Adunarea Naţională şi să fixeze noi alegeri. Prin art.16
preşedintele Franţei putea să introducă în ţară starea excepţională şi să ia în mâini
întreaga putere, dacă socotea că „funcţionarea normală a organelor constituţionale
este încălcată”.
Adoptarea noii constituţii a atras după sine o serie de noi confruntări
electorale. În noiembrie au avut loc alegeri pentru Adunarea Naţională. În calitate
de fortă politică principală a participat noul partid politic gaullist „Uniunea pentru
Noua Republică” (Union pour la Nouvelle Republique) care luase fiinţă la 1
octombrie 1958. Câştigând clar alegerile, împreună cu moderații, gaulliştii
deţineau majoritatea covârşitoare parlamentară. La 21 decembrie 1958, generalul
100
Charles de Gaulle a fost ales preşedintele republicii, cu 75% din sufragii,
instalându-se în funcţie de data de 8 ianuarie 1959. Chiar a doua zi a format noul
guvern, având ca prim ministru pe Michel Dobre, unul dintre cei mai apropiaţi
colaboratori ai săi. Generalul de Gaulle a încercat, şi în cea mai mare parte a şi
reuşit, să se situeze prin activitatea sa de şef al statului, deasupra claselor sociale şi
partidelor politice şi să acționeze după voinţa naţiunii şi în interesul poporului
francez.
În domeniul politicii externe generalul a ales calea independenței depline.
Rămânând membră a Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord, Franța a lichidat
dependența ei politico-militară față de SUA şi Anglia. Guvernul Republicii a V-a a
continuat să participe la Piața Comună, dar a acționat cu energie pentru a împiedica
transformarea ei într-o organizație suprastatală.
Deşi rezultatele acestui scrutin au avantajat pe generalul de Gaulle şi
partizanii săi, el a înţeles mai bine ca oricine că mişcarea din mai-iunie 1968, trăda
existenţa în mijlocul populaţiei a unor mari nemulţumiri. De aceea, în primăvara
anului 1969, el a venit cu un plan de reforme, care urmărea instituirea unui sistem
numit corporatist sau al „participării”, ce nu poate şi nu trebuie să fie confundat cu
cel mussolinian. Charlles de Gaulle intenţiona ca prin participarea muncitorilor la
conducerea întreprinderilor, a funcționarilor la conducerea instituţiilor, a
studenților în conducerea instituţiilor de învățământ superior etc. să realizeze o
reînnoire a societății franceze. Dar, referendumul din 27 aprilie 1969 a respins
extrem de interesantul program gaullist de reforme. De aceea, cu demnitatea rănită,
dar ferm, a doua zi generalul de Gaulle a demisionat din funcția de preşedinte al
Franței. În continuare, după două tururi de scrutin, a fost ales în fotoliul
prezidențial Georges Pompidou, colaborator apropiat şi credincios al generalului.
Circa 10.700.000 1-au urmat considerându-1 un simbol al continuității regimului
convinşi că el era singurul care putea să conserve ceea ce realizease marele său
înaintaş şi, în plus, va fi mai conciliant şi mai ponderat. Fisurile care au apărat
după plecarea lui de Gaulle, în partidul gaullist nu au provocat schimbări de esență
în edificiul Republicii a V-a. Se vor perinda şi alţi oameni în funcții cheie, de
conducere, printre care: Valery Giscard d'Estaing, Francois Mitterand, Jaques
Chirac, Sarkozi și actualul Francois Hollande, dar Republica a V-a a continuat şi
va continua datorită supleţii cu care a înzestrat-o creatorul ei.
GERMANIA
Situaţia Germaniei fusese decisă la Conferinţa de la Ialta şi definitivată de la
Postdam. La 5 mai 1945, cei patru comandanți ai trupelor Aliate - Eisenwover,
Jukov, Montgomery şi Jean de Lattre de Tassigny - au dat publicităţii la Berlin
„Declarația în legătură cu înfrângerea Germaniei şi preluarea puterii
guvernamentale supreme în Germania”. Conferința de la Postdam cu participarea
lui H. Truman, W. Churchill şi I. V. Stalin a decis: decartelizarea, demilitarizarea,
101
denazificarea şi democratizarea Germaniei. Berlinul a fost împărțit în patru zone de
ocupație ca de altfel întreaga Germanie. Situaţia Germaniei era dramatică. Fuseseră
distruse 2.300.000 de locuinţe. Ţara era presărată de ruine. Instalațiile de apă, gaz
şi electricitate erau complet deteriorate. În zonele vestice se aglomeraseră mai
multe milioane de germani dezrădăcinaţi şi strămutaţi din Polonia, fosta Prusie
orientală, Cehoslovacia, Ungaria şi Austria, creând dificultăţi de neînchipuit.
Aproape toată populaţia se afla într-o permanentă şi înfricoşătoare luptă pentru o
bucată de pâine sau pentru un adăpost. O stare de demoralizare şi apatie cuprinsese
aproape toată populația țării. Comandamentele aliate, prin măsurile lor, nu puteau
suplini strădania pe care germanii înşişi trebuiau să le depună pentru a supravieţui
catastrofei. Din păcate, pentru Germania şi poporul ei, Aliatii au acţionat în mod
diferit în zonele ce ocupau. Sovieticii, au căutat in mod diferit in zonele ce ocupau.
Sovieticii, au căutat prin toate actiunile lor să permanentizeze forţele lor militare in
Germania estică, mânati de gândul de a o ține in stare de dependență şi a-i impune
transformarea într-un stat stalinist. De aceea, Puterile Occidentale au desfăşurat o
activitate susţinută pentru normalizarea vieţii poporului german pe calea
democratizării şi independenţei, a reconstrucţiei economice şi creşterea nivelului
de trai al populaţiei. În zonele occidentale, Partidul naţional-socialist, ca şi
organizaţiile depinzând de el au fost desfiinţate. Membrii acestui partid au fost
practic excluşi din orice funcţie de conducere. La 22 noiembrie 1945, a început la
Nürenberg, în faţa unui tribunal internaţional, cu judecători americani, sovietici,
englezi şi francezi, judecarea marilor criminali de război. De asemenea, în URSS,
Franţa, Belgia, Iugoslavia, Poponia, Cheoslovacia, Norvergia şi Olanda, au avut
loc procese împotriva criminalilor de război.
Autorităţile occidentale de ocupaţie au trecut şi la democratizarea vieţii
politice, luând în seamă şi tradiţiile democratice ale germanilor. Astfel, s-au
reconstituit unele partide vechi din anii republici de la Weimar: Centrul catolic,
Partidul ţărănesc, Partidul liberal etc. Au apărut şi partide politice noi. La 17 iunie
la Köln a fost creat cel mai puternic partid politic german de după al doilea război
mondial, Uniunea creştin-democrată, având în frunte pe Leo Schvering. În 1946,
conducerea acestui partid a revenit bătrânului om politic catolic Konrad Adenauer.
Uniunea creştin-democrată a stabilit legături foarte strânse cu Uniunea creştin-
socială, considerată „partid frate”, care era condusă de Franz Joseph Strauss.
Programul UCD, adoptat în februarie 1947 adresa critici aspre capitalismului
monopolist, militarismului, ateismului şi comunismului, care semănau discordia
între oameni. În iulie 1949, a fost adoptat programul de la Dusseeldorf, care privea
cu deosebire organizarea economică a zonelor occidentale ca „economie socială de
piaţă”, care însemna renunţarea la vechile forme şi urmărea numai profitul pentru
„o economie profesională” şi în cadrul căreia trebuia să se ţină seama de interesele
economice şi de dreptatea socială.
102
 În anul 1946 a fost înfiinţat Partidul liber-democrat, partid cu pondere
modestă în viaţa politică germană. Tot în anul 1946, la Hanovra, din iniţiativa lui
Kurt Schumacher, vechi militant social-democrat care supraviețuise anilor lungi de
închisoare şi lagăr, a fost reconstituit Partidul social - democrat. Rândurile lui s-au
refăcut rapid; la sfârşitul anului 1946 având deja 8.000 de organizaţii şi circa
711.000 de membri. Social-democraţii germani se pronunţau pentru reconstrucţia
societăţii germane pe calea unor reforme şi în cadrul legal.
La 11 iunie 1945 a revenit în arena politică germană şi Partidul comunist
german, care şi-a creat numeroase organizaţii în fabrici şi uzine, pe cartiere şi
oraşe. După ce în aprilie 1946, în zona sovietică de ocupație s-a constituit Partidul
socialist din Germania, comuniştii vest-germani au continuat să acţioneze în zonele
occidentale după porunca Moscovei.
Pe linia democratizării vieţii politice, autorităţile occidentale de ocupaţie, au
permis organizarea în 1946-1947 a alegerilor comunale, municipale şi de ţinut. În
faţa atitudinii obstrucţioniste a autorităţilor sovietice, occidentalii au continuat să
acţioneze în vederea înlăturării resturilor regimului nazist totalitar şi al războiului.
Astfel, la 1 ianuarie 1947, zonele americane şi engleze de ocupaţie s-au unit creând
Teritoriul economic unit, denumit şi Bizonia. Aici s-au format cinci administraţii
germane: Economic, Finanţe, Aprovizionare şi Agricultură, Transporturi, Poşta şi
Telecomunicalii, nuclee ale viitoarelor ministere federale, întrunite într-un Comitet
Executiv. În februarie 1948, Franţa la rândul ei, a consimţit alipirea zonei sale de
ocupaţie la Bizonia, formându-se astfel Trizonia sau Trizona. La 7 iunie 1948 s-a
încheiat la Londra Conferinţa miniştrilor de externe ai SUA, Marii Britanii,
Franţei, Luxemburgului, Belgiei şi Olandei. Miniştri - preşedinţi ai celor 11 landuri
vest-germane au fost împuterniciţi să convoace o Adunare Constituantă cu scopul
elaborării unei constituții pentru statul vest-german.
Potrivit hotărârilor luate la Londra, pe 1 septembrie 1948, la Bonn s-a
întrunit Consiliul Parlamentar format din 65 de reprezentanţi ai partidelor politice
(27 creştin-democraţi, 27 de social-democrati, 5 liber democraţi, 2 comunişti, 2 ai
centrului şi 2 reprezentanţi ai partidului german). Scopul era elaborarea legii
fundamentale a Germaniei Occidentale. Propunerile comuniştilor, vădit sugerate de
Moscova, de a dizolva Consiliul Parlamentar nu au fost luate în seamă. În luna
aprilie 1949, comandanții militari occidentali au înmânat Consiliului parlamentar
Statutul de ocupație care urma să stea la baza noilor relații dintre Puterile de
ocupație şi statul Vest german care se înfiripa. La 8 mai 1949, Consiliul
parlamentar a adoptat proiectul Legii Fundamentale vest-germane, care la 23 mai,
acelaşi an, a fost aprobat de puterile occidentale. În conformitate cu deciziile luate,
formarea statului vest-german trebuia să parcurgă trei etape: alegerile
parlamentare, alegerea preşedintelui şi alegerea cancelarului federal cu prezentarea
echipei guvernamentale. Primele alegeri pentru Bundestag s-au desfăşurat la 14
103
august 1949. Rezultatele scrutinului au consemnat victoria UCD/UCS, care au
dobândit 139 de mandate. În continuare s-a înscris Partidul social-democrat cu 131
de mandate, deci diferenţa era nesemnificativă, Partidul liber - democrat cu 52 de
mandate, Partidul german cu doar 17 mandate şi Partidul comunist cu numai 15
mandate. Preşedinte al R. F. Germania a fost ales pe 12 septem- brie 1949, liderul-
democrat Therodor Heuss. La 20 septembrie 1949 a fost aprobat şi guvernul
federal format de Konrad Adenauer. În Declaratia guvernamentală făcută în
aceeaşi zi, bătrânul cancelar federal făgăduia apărarea drepturilor şi libertăţilor
democratice, legislaţie socială, impulsionarea economiei, dezvoltarea
învăţământului, ştiinţei şi culturii. În planul politicii externe, guvernul lui K.
Adenauer, nu recunoştea linia Oder-Neisse ca graniţă cu Polonia şi declara că nu
va înceta să revendice, în ordine legală, aceste teritorii germane.
După constituirea Republicii Democrate Germane, guvernul de la Bonn, a
declarat că nu recunoaşte legalitatea acestui stat. În acelaşi sens, Conferinţa
miniştrilor de externe ai statelor occidentale, care a avut loc la New York în
septembrie 1950, a declarat că guvernul de la Bonn era unicul reprezentant al
poporului german. Credincios principiilor unei democraţii veritabile, K. Adenauer
a subliniat, în martie 1950, că unica soluţie pentru reunificarea Germaniei nu putea
fi alta decât alegerile libere din întreaga țară.
Pe linia normalizării situaţiei Germaniei în lume, la 9 iulie 1950, guvernele
american, englez şi francez au notificat guvernului vest-german, încetarea stării de
război cu Germania, iar la 14 septembrie, acelaşi an, au invitat guvernul de la Bonn
să ia parte la opera de construire a „comunităţii europene”, având la bază egalitatea
tuturor partenerilor. La 26 mai 1952 s-a semnat între SUA, Anglia, Franţa şi R.F.
Germania - Tratatul general sau Tratatul de la Bonn, prin care se remitea
guvernului german suveranitatea teritorială. Acest tratat rămânea în vigoare, până
la semnarea tratatului de pace. Statutul de ocupaţie era prin aceasta desființat, iar
Germania occidentală devenea membru egal în drepturi al „comunității statelor
libere”.
La 23 octombrie 1954 s-au semnat Tratatele de la Paris, prin care Pactul de
la Bruxelles din 1948, la care participau Anglia, Franța şi Țările Benelux a fost
lărgit prin primirea R.F.G. şi a Italiei, transformându-se în Uniunea Europei
Occidentale. În acelaşi an, țările NATO au invitat Germania Occidentală să
participe la această organizație politico-militară.
Urmărind cu consecvență normalizarea situației Germaniei Occidentale în
plan internaţional, guvernul de la Bonn a stabilit relații diplomatice cu Uniunea
Sovietică, pe data de 13 septembrie 1955.
În anii '60, viaţa politică vest-germană s-a caracterizat printr-o regrupare a
forţelor politice, numărul partidelor politice reprezentate de Bundestag limitându-
se la Uniunea Creştin Democrată/Uniunea Creştin Socială, Partidul Social
104
Democrat şi Partidul Liber-Democrat, restul partidelor au devenit grupări
„neparlamentare” restrângându-şi considerabil activitatea. De asemenea,
guvernarea creştin-democrată a început să se uzeze, fapt ce s-a accentuat după
demisia din 1963 a lui K. Adenauer, pe motive de bătrâneţe (avea 87 de ani).
Ludwig Erhard care i-a urmat la conducerea guvernului, nu avea nici pe departe
personalitatea bătrânului lider creştin- democrat. Ideologia „societăţii formate”,
lansată de noul cancelar, criticile sale împotriva social-democratilor, n-au putut să
ascundă pierderea poziiţiilor creştin-democrate în faţa electoratului şi a noi
majorităţii guvernamentale. În urma alegerilor din 1974 când UCD/UCS au primit
47,6% din voturi, iar social- democraţii 39,3%, viaţa politică vest-germană a
devenit extrem de agitată. Guvernul federal condus de noul preşedinte creştin-
democrat, Kurt Georg Kiesinger, în care pe lângă zece miniştri ai UCD/UCS intrau
şi nouă miniştri social-democrati, numit şi guvern al „Marii Coaliţii”, a izbutit să
depăşească momentele de recesiune economică stimulând dezvoltarea în
continuare, printr-o politică obişnuită de credite şi favorizarea comerţului extern.
Printr-o politică externă mai suplă, în august 1970, s-a semnat la Moscova
Tratatul dintre URSS şi R.F.Germania, privind renunţarea la aplicarea forţei şi
ameninţării cu forţa între cele două părţi. Prin acest tratat Părlile Contractante
recunoşteau integritatea graniţelor statelor europene, inclusiv frontiera Oder-
Neisse. Semnarea Tratatului privind bazele relaţiilor între R. F.Germania şi R. D.
Germania, la 21 decembrie 1972, a reprezentat un nou pas spre reunificarea
Germaniei. Mai târziu, după ani de strădanii depuse cu răbdare, sub guvernarea
creştin-democrată a lui Helmut Kohl s-a înfăptuit printr-o revolutie anticomunistă,
reunificarea Germaniei.
ITALIA
La 10 februarie 1947, Italia a semnat Tratatul de pace cu Puterile Aliate.
Încă în 1944-1945, luându-se în consideraţie situaţia politică contradictorie,
determinată pe de o parte de raportul forţelor politice ale naţiunii, iar pe de altă
parte de prezența trupelor străine, partidele politice au căzut de acord ca problema
instituţională să fie soluţionată după încheierea războiului.
Forţele politice antifasciste ale naţiunii, conform formulei elaborate de Croce
şi De Nicola, au determinat pe regele Victor Emmanuel al III-lea să abdice în
favoarea fiului său, Umberto. În condiţiile acestea s-a constituit un nou guvern
condus de Badoglio, la care participau toate partidele care aderaseră la Comitetul
de Eliberare Naţională a Italiei de Nord. În acest mod s-a creat un regim
constituţional de excepţie, definit prin decretul lege locotenenţial, dat la 25 iulie
1944. Articolul 4 al acestuia, stipula că până la intrarea în funcţie a noului
parlament, prevederile cu putere de lege vor fi elaborate de guvernul ţării.
Cabinetul ministerial cuprindea pe reprezentanţii Partidului liberal, Partidul
democrat - creştin, Partidului democrat al muncii, Partidul acţiunii, Partidului
105
socialist şi ai Partidului comunist. Un rol major în viaţa politică postbelică a Italiei
a jucat Partidul democrat-creştin, constituit în anul 1944, pe baza Partidului
popular catolic, cunoscut pentru orientarea sa antifascistă. Programul său politic
cuprindea numeroase prevederi care corespundeau intereselor păturilor largi ale
populaţiei.
Partidul socialist italian a participat activ la conducerea Mişcării Naţionale
de Rezistenţă. Refăcut încă din 1943, prin fuziunea grupării din emigraţie cu
gruparea „Unității proletare”, el a avut un rol de prim rang în viaţa politică italiană
a perioadei imediat postbelice. În rândurile lui era o grupare de stânga, condusă de
Pietro Nenni, Morando şi Basio şi o grupare de dreapta în frunte cu Giuseppe
Saragat.
Partidul comunist italian, care dusese o îndelungată activitate antifascistă, s-
a manifestat ca o forţă politică de primă mărime în Italia. Efectivele lui se ridicau
în anul 1944, după unii statisticieni, la circa 450.000 de membri şi exercita o
influenţă demnă de a fi luată în seamă asupra Confederaţiei Generale a Muncii,
care luase fiinţă în 1944 şi care număra cam şase milioane de membri. În perioada
aceasta au mai apărut şi alte partide politice minuscule, dar rolul lor a fost
neînsemnat pe scena politică italiană.
Pe data de 30 noiembrie 1945 s-a constituit un cabinet ministerial sub
conducerea lui Alcide De Gaspari, liderul democrat - creştinilor. Sub această
guvernare au avut loc primele alegeri generale de după război şi plebiscitul
referitor la forma institu-ţională a statului. În campania electorală, pentru Adunarea
Naţională Constituantă, s-au înfruntat pentru prima dată în condiţii noi, partidele
politice italiene. S-au impus categoric partidele şi organizaţiile cu program clar
antifascist. Din acest punct de vedere este semnificativ rezultatul alegerilor care
exprima raportul dintre forţele politice italiene şi anume: Partidul democrat-creştin
care a primit circa 8 milioane de voturi, a obţinut 207 locuri în parlament; Partidul
socialist italian cu 4,6 milioane de voturi a dobândit 115 locuri, iar Partidul
comunist italian urmat de 4,2 milioane de alegători, a obţinut 104 locuri în
parlament. Ca urmare, în guvernul format de Alcide De Gasperi au intrat, din nou,
pe lângă democrat-creştini, reprezentanţi ai partidelor socialist, comunist şi liberal.
În aceeaşi zi s-a desfăşurat şi plebiscitul privind forma de conducere a statului. 5%
din grupul electoral, adică 12.717.923 alegători au votat pentru republică, iar
pentru monarhie 10.717.248.
Elaborarea noii Constituţii a reprezentat un nou prilej de înfruntare pe scena
politică italiană. Pretextând sciziunea care s-a produs în sânul Partidului socialist,
De Gasperi a provocat o criză guvernamentală, încheiată cu formarea unui nou
cabinet ministerial, pe 31 mai 1947, din care lipseau reprezentanţii Partidului
comunist şi ai Partidului socialist italian. Elaborată în această perioadă de
incertitudini Constituţia italiană, adoptată la 22 decembrie 1947, a avut un
106
pronunţat caracter antifascist şi democratic. Ea consemna drepturile şi libertăţile
fundamentale ale poporului italian şi anume: se proclama că puterea pleca de la
popor, pentru popor; autonomie locală populaţiei din Sicilia, Tirolul de sud, cu
minoritate germană şi din Valle d'Aosta cu minoritate franceză, preconiza
organizarea teritorială în trei etape: comună, provincie, regiunea dispunând de
autonomie largă; limitarea proprietăţii şi eventuala ei expropiere, cu despăgubiri,
din motive de interes general; recunoştea tuturor dreptul la muncă; retribuţia
trebuia să fie proporţională cu calitatea şi cantitatea muncii; se garanta proprietatea
particulară; se înlăturau toate obstacolele din calea dezvoltării vieţii politice,
sociale şi economice, prin reprezentanţi în organizaţiile sindicale, politice şi la
administraţia întreprinderilor; naţionalizarea marilor monopoluri; sprijinirea
ţăranilor şi cooperativelor; interzicerea fascismului etc. O problemă controversată
care a suscitat dispute aprinse, a fost articolul 5 privitor la recunoaşterea, în
continuare, a Pactului de la Lateran, încheiat la 11 februarie 1927, prin care statul
italian recunoştea formarea statului Vatican şi, în acelaşi timp, proprietatea
exclusivă şi jurisdicţia suverană asupra unui cartier din vestul Romei, cu o
suprafată de 0,44 kmp şi o populaţie de 722 locuitori.
În anul 1952 a fost adoptată o nouă lege electorală, cunoscută sub numele de
„Legea Scelba”, prin care se înlocuia legea electorală proporţională cu cea
majoritară, conform căreia, partidul care era votat de majoritatea electoratului îi
reveneau 2/3 din locurile din Parlament. În acest mod, la alegerile din 7 iunie 1953,
democrat-creştinii care au fost votaţi de 40% din electorat, au câştigat 263 de
mandate.
Spre finele deceniului al VI-lea, în Italia au avut loc mari frământări sociale
şi politice. Restrângerea producţiei unui însemnat număr de întreprinderi, ca
urmare a insuficientei adaptări la condiţiile aderării la Piaţa Comună, a provocat
nemulţumiri ale muncitorilor, speculate pe de o parte de Partidul comunist, iar pe
de altă parte de forţele fasciste grupate în Mişcarea socială italiană, partid
neofascist creat încă din 1946. Din păcate, în acest context, Partidul democrat-
creştin a găsit cu cale să-şi asigure conlucrarea cu neofasciştii, iar guvernul
Tambroni s-a sprijinit pe ei. În aceste condiţii s-a refăcut unitatea politică
antifascistă, au renăscut organizaţiile Rezistenţei, cuprinzând oameni de diverse
convingeri politice, ceea ce a dus la căderea guvernului Tambroni. Aceasta a
cauzat o scădere a autorităţii democrat - creştinilor, care la alegerile din 6 şi 7
noiembrie 1960 au pierdut circa un milion de voturi. În schimb, au câştigat noi
poziţii partidele comunist şi socialist, în special în comisiile comunale şi
municipale. Ca o consecinţă, pe arena politică italiană s-a produs o nouă regrupare
a forţelor politice. Dar, constituirea coaliţiei de centru-stânga care a grupat
partidele: democrat - creştin, republican şi socialist italian nu a dus la rezultatele
scontate. Marile probleme economice şi sociale au rămas nesolutionate. Din
107
această cauză, in cursul anului 1968, tensiunile sociale au atins cote foarte ridicate.
În aceste condiţii, liderii democrat - creştini au rupt alianţa cu partidele de stânga
realizând o majoritate guvernamentală cu extrema dreaptă monarhistă şi
neofascistă. Dar ţara n-a putut evita o criză politică deosebit de periculoasă. În
1974 s-a încheiat perioada de criză, prin formarea unui guvern bicolor democrat -
creştin - republican, sprijinit în parlament de social - democrati şi socialişti.
Frământările politice din peninsulă n-au încetat. La alegerile generale din iunie
1976, rezultatele au oglindit acest lucru: partidele înscriindu-se în următoarea
ordine: Partidul democrat - creştin cu 38,7% din totalul de voturi, Partidul
comunist italian cu 34,4%, Partidul socialist italian cu 9,6%, Partidul social -
democrat cu 3,4%, Mişcarea socială italiană cu 6,1% etc. Cu toate acestea prin
diverse combinaţii scena politică italiană a rămas în stăpânirea democrat-
creştinilor. În zilele noastre însă acest partid cu poziţii erodate din cauza
numeroaselor acte de corupţie în care au fost implicate vârfuri ale conducerii lui a
fost nevoit să cedeze locul unui partid de dreapta condus de cunoscutul magnat
Silvio Berlusconi.
JAPONIA
În dimineata zilei de 14 august 1945, în Japonia posturile de radio naţionale
anunțau poporul că la amiază împăratul se va adresa cu o cuvântare de maximă
importanţă pentru soarta imperiului. La orele 12 după intonarea imnului naţional
„Kimangayo” şi-a început cuvântarea împăratul Hirohito. Orice altă activitate în
cuprinsul temutului Dai Nihon încetase. Toată lumea asculta cu atenţie şi tristețe
vocea suveranului. „Cântărind cu temeinicie tendințele generale din lume ca şi
condițiile reale actuale din imperiul nostru, am hotărât să rezolvăm situația
prezentă recurgând la o măsură extraordinară.... Am ordonat guvernului nostru să
comunice guvernelor SUA, Marii Britanii, Chinei şi Uniunii Sovietice, că imperiul
nostru acceptă prevederile Declarațiilor comune”, adoptată la Posdam, pe data de
26 iulie 1945. În continuare, Mikado-ul încerca să justifice politica externă
japoneză şi să explice înfrângerea suferită: „Strădania pentru prosperitatea şi
fericirea comună a tuturor națiunilor şi securitatea şi bunăstarea supuşilor noştri
este o obligaţie solemnă ce ne-a fost transmisă de strămoşii noştri imperiali şi care
ne este aproape de inimă. Într-adevăr, am declarat război Americii şi Angliei din
dorința noastră sinceră de a ne asigura autoconservarea Japoniei şi stabilitatea în
Asia de Sud-Est, departe fiind de noi gândul de a încălca suveranitatea altor naţiuni
sau de a ne lansa în cuceriri teritoriale...”
Era greu de suportat această înfrângere catastrofală, prima dată 2600 de ani.
Atmosfera era copleșitoare. Oamenii mergeau plângând pe străzi, deznădejdea se
citea pe feţele tuturor. În acea după amiază, mulţime de supuşi care credeau încă în
esenţa divină a împăratului s-au adunat în faţa palatului imperial spre a-i arăta încă
odată, în asemenea clipe grele, credință nestrămutată. Ofițeri ai armatei imperiale
108
aflați printre cei adunați şi-aupus capăt zilelor cu focuri de revolver, întregind
parcă valul de suspine şi vaiete. După plecarea mulţimii din piaţa palatului au
rămas cadavrele celor care nu putuseră suporta teribilul şoc. În acele zile cetățenii
Japoniei aflau că armatele nipone stârniseră pretutindeni ura neîmpăcată a
popoarelor cotropite şi nu numai a acestora. Acum înţelegeau că în „marea sferă de
coprosperitate a Asiei de Sud-Est”, se dezlănțuise uraganul luptei de partizani
împotriva cotropitorilor niponi, care semnaseră peste tot pe unde călcaseră:
cadavre, doliu, lacrimi şi ruine. În august 1945, în Vietnam, Indonezia, Birmania
etc. avuseseră loc insurecţii eliberatoare, iar în China se opuneau japonezilor nu
„..un mănunchi de comunişti”, ci poporul chinez de sute de milioane, în întregul
său.
În timpul îndelungatului război (1937-1945) Japonia suferise pierderi
impresionante. Numai pe teatrele de război din Pacific fuseseră omorâti sau grav
răniţi peste 2 milioane de soldaţi şi ofiţeri. Ca rezultat al bombardamentelor de
aviaţie, fuseseră ucişi peste 600.000 de oameni. Marile centre urbane nipone erau
acoperite de ruine în proportie de 40%, iar 25% din clădirile industriale fuseseră
dărâmate de bombe. La 6-9 august 1945, bombele atomice americane nimiciseră în
totalitate oraşele Hiroşima şi Nagasaki. În cadrul războiului Imperiul de la Soare
Răsare, pierduse 25,4% din bogăţia Naţională.
Încă înainte de sfârşitul războiului, guvernul american elaborase un
document intitulat „Orientări pentru o politică americană aplicabilă după
capitularea Japoniei”, care avea drept bază „Declaratia de la Postdam” din 26 iulie
1945. Guvernul de la Washington îşi arăta intenţia de a aplica în Japonia o foarte
severa față de criminalii de război și față de statul japonez. În același timp au găsit
o formulă de refacere economică prin care Japonia a început să revină în economia
mondială.
Printr-un amplu program de refacere democratică a Japoniei, ţara în care nu
existase niciodată un veritabil regim democratic, avea menirea să atragă populaţia
şi pe liderii ei politici la instituirea unei orânduiri noi. Din aceleaşi motive,
americanii au considerat necesară menţinerea împăratului Hirohito în fruntea
statutului japonez şi formarea unui guvern responsabil, în primul rand în faţa
autorităţilor americane de ocupaţie. Preşedintele H. Truman l-a numit pe generalul
Douglas McArthur în funcţia de „Comandant Suprem pentru Puterile Aliate”.
Acesta se bucura de un prestigiu imens în Statele Unite şi în lume şi se bucura de
sprijinul celor două mari partide politice din SUA: democrat şi republican.
Generalul McArthur avea în jurul său un corp de militari foarte capabili şi foarte
corecţi care în scurt timp, au câştigat încrederea autorităţilor japoneze şi a
populaţiei, printr-o atitudine corectă şi decentă.
În octombrie 1945, ultimul guvern încă în funcțiedin timpul războiului a fost
înlocuit cu un guvern condus de liderul Partidului progresist. Guvernul condus de
109
liderul progresist a fost înlocuit în mai 1946, cu un altul, în frunte cu Shigeru
Yoshi-da, conducător al Partidului liberal /Jiynto, descendent al vechiului partid
Seyukay.
De remarcat este şi faptul că la 4 octombrie 1945 americanii au restabilit
drepturile politice ale poporului japonez, eliberând pe toţi detinuţii politici. În
aceste condiţii pe scena politică niponă au reapărut partidele politice, dintre care
cele mai importante au fost: Partidul progresist (Shimpoto, din vechiul partid
Minseito, care din decembrie 1954, se va numi partidul democrat); Partidul liberal
(Jiynto); Partidul socialist (Shakaito) şi Partidul comunist (Kyosanto). Primele
alegeri parlamentare postbelice au avut loc la 10 aprilie 1946. Rezultatele au
consemnat victoria fără dubii a primelor trei partide care, în ordine s-au situat
astfel: Partidul liberal cu 139 de mandate în Dietă, Partidul progresist cu 94
mandate şi Partidul socialist cu 93. Comuniştii s-au situat pe locul al patrulea, cu
numai 5 mandate. Din această perioadă, decenii în şir Japonia a fost guvernată de
către liberali, cu unele mici intermitente.
Un moment deosebit pe calea normalizării vieţii în Arhipelagul nipon s-a
petrecut în 3 noiembrie 1946, când Dieta japoneză a adoptat Constituţia Japoniei,
care va intra în vigoare la 3 mai 1947: Conform aceasteia, Japonia era proclamată
monarhie constituţională, împăratul rămânând doar un simplu „simbol al statului”,
expresie a „voinţei poporului” şi nu de „esenţă divină”. El avea dreptul de a numi
primul ministru, stabilit de parlament şi Preşedintele Curţii Supreme, stabilit de
guvern. Atât guvernul, cât şi Curtea Supremă erau responsabile în faţa
parlamentului. Organul suprem al puterii de stat era Parlamentul sau Dieta, unicul
organ legislativ al ţării.
Sistemul parlamentar al Japoniei era bicameral: Camera Reprezentanţilor
aleasă pe patru ani prin vot universal, egal, direct şi secret şi Camera Consilierilor
aleasă pe şase ani, tot prin vot universal, direct şi secret. De reţinut că opinia
Camerei reprezentanţilor devenea decisivă la a doua lectură, în cazul respingerii de
către Camera Consilierilor, a unui proiect de lege. Curtea Supremă avea misiunea
de a regla constituţionalitatea legilor şi îndeplinea şi funcţia de Tribunal Suprem şi
Înalta Curte de Casaţie.
Constituția Japoneză prevedea drepturile şi libertăţile democratice ale
poporului japonez: egalitate în faţa legilor, egalitatea bărbaţilor şi femeilor,
egalitatea soţilor, interzicerea torturii. Foarte important era articolul 9 care
interzicea războiul şi menţinerea forţelor armate: „Năzuind spre o pace între
naţiuni, bazată pe dreptate şi ordine, poporul japonez renunţă pentru totdeauna la
război ca un drept suveran al naţiunii, la ameninţarea cu forţa sau la folosirea forţei
ca un mijloc de reglementare a conflictelor internaţionale. Pentru a atinge
obiectivul definit prin paragraful precedent Japonia nu va întreţine niciodată forţe

110
armate. Dreptul de beligeranță al statului nu va fi recunoscut”. În baza noii
Constituții au fost adoptate noile Coduri: penal, civil, comercial etc.
Concepte și termeni de reținut :
- curentul Mc Carty
- mișcarea pentru drepturi civile a negrilor dinSUA
- sindromul Algerian din Franța;
- denazificarea Germaniei;

Întrebări și teme de dezbatere :

Care sunt caracteristicile vieții politice postbelice din țările europene occidentale?
Dar în Satele Unite și Japonia?
Ce urmări a avut acțiunea politică a lui McCarty pentru viața politică și socială
americană?
Cum poate fi explicată influența foarte mare a comuniștilor în viața politică din
Franța, Italia și alte state europene occidentale?

Bibliografie:
Toffler, Heidi şi Alvin, Război şi anti-război. Supravieţuirea în zorii
secolului XXI, Bucureşti, Editura Antet, 1995.
Larousse, Istoria universală, vol III, Evoluția lumii contemporane,
București, Editura Univers Enciclopedic, 2006.
Jean - Baptiste Duroselle, Istoria relațiilor internaționale, 1919-1947, vol I,
București, Editura Științelor Sociale și Politice, 2006.
Zorin Zamfir, Istoria universală contemporană, București, Editura Oscar
Print, 1999.
Joseph S. Nye, Descifrarea conflictelor internaționale, București, Editura
Antet, f.a.
Constantin Hlihor, Istoria secolului XX, București, Editura Comunicare.ro,
2002.
André Fontaine, Istoria Războiului Rece, Bucrești, Editura Militară, 1992-
1994.
Hobsbawm, Eric, Secolul extremelor, Bucureşti, Editura Lider, 1998.

111
 Unitatea de studiu nr. 8
Construcţia Uniunii Europene

Introducere
Până la sfârşitul celui de al doilea război mondial, Europa nu a fost
niciodată o entitate economică sau o entitate politică. Ea a fost însă, o entitate
culturală manifestată prin bogata diversitate şi originalitate a modurilor de viaţă şi
de a simţi a popoarelor europene. Ideea unei Europe unite a început să prindă
contur şi a devenit preocupare inter-guvernamentală datorită situaţiei economice,
sociale şi politice grave cu care se confrunta continentul în primii ani postbelici şi
care nu putea fi depăşită decât prin eforturi comune, menite nu numai să asigure
prosperitatea economică a locuitorilor continentului, dar şi să stingă vechile
rivalităţi istorice.

Obiectivele și competențele de învățare :

- prezentarea principalelor etape ale procesului de construcție a unității
europene;
- explicarea cauzelor ce au dus la realizarea integrării europene ;
- prezentarea principalelor instituții și organisme ale Uniunii Europene, a
rolului și funcțiilor acestora;
- explicarea impactului procesului de integrare a statelor europene într-o
organizație continentală asupra păcii și stabiltății din Europa.
Studenții vor putea înțelege procesul istoric care a deteminat statele
europene să adopte strategia integrării în locul strategiei confruntării;
- vor argumenta existența unor factorilor care au favorizat procesul de creare
a comunităților europene;
- studenții vor putea identifica ricurile care pot destabiliza comunitatea
europeană;

Timpul alocat unității de studiu 6 ore

Conținutul unității de studiu

Modele teoretice ale integrării europene
Primii ani postbelici au găsit o Europă slăbită, cu economia destabilizată,
cu legături comerciale întrerupte, cu aşezări umane şi infrastructură distruse,
milioane de oameni fără locuinţă şi alte zeci de milioane dezrădăcinaţi de război,
care trebuiau repatriaţi.
În această situaţie confuză şi tensionată, Europa a cunoscut o nouă fază a
relaţiilor internaţionale marcată de rivalitatea sovieto-americană cu efecte negative
pentru bătrânul continent. Dintr-o Europă interbelică dominată de modelul statelor
112
suverane, după cel de al doilea război mondial a rezultat Europă profund divizată
ideologic, politic şi economic, situaţie ce a marcat unitatea continentului şi a
accentuat dezechilibrele.
În faţa acestor probleme şi provocări, ideea refacerii unităţii europene a
început să câştige tot mai mult teren. Preocupări pentru destinul comun al tuturor
popoarelor au manifestat nu numai guvernele, ci şi mediile universitare,
sindicatele, mari personalităţi ale vieţii intelectuale şi artistice. Toate aceste
conştiinţe au înţeles un adevăr amar, acela că marele înfrânt al celor două războaie
mondiale a fost Europa însăşi, îngenunchiată economic şi politic de cele două
superputreri exterioare continentului: Statele Unite şi Uniunea Sovietică.
Printre adepţii refacerii unităţii europene s-au aflat: Henri Brugman, Denis
de Rougemont, Altiero Spinelli, Wiston Churchill, Robert Schuman, Konrad
Adenauer, Alcide de Gaspieri, Paul-Henri Spaak, Jean Monnet ş.a. Dintre
organizaţiile europene care au militat pentru unitatea continentului s-au remarcat:
Uniunea Europeană a Federaliştilor (U.E.R) cu filiale în 12 state şi peste 100 000
de membri, Mişcarea pentru Europa Unită – iniţiată de Wiston Churchill, Liga
Europeană pentru Cooperare Economică condusă de Paul Van Zeeland, Uniunea
Parlamentară Europeană (U.P.E.) reunită în jurul lui Coudenhove-Kalergi,
Consiliul Francez pentru Europa Unită, Mişcarea Socialistă pentru Statele Unite
ale Europei ş. a.
Au fost propuse mai multe modele de abordare ale integrării europene
precum: federalismul, funcţionalismul şi interguver-namentalismul. Fiecare model
a avut o viziune aparte asupra raportului dintre principiile teoretice ale procesului
de unificare şi materializarea lor practică.
Federalismul – a cunoscut o puternică afirmare în primii ani postbelici. În
anul 1948 a avut loc la Haga primul congres al mişcărilor federaliste europene. Au
participat circa 1 000 de delegaţi din 19 state. Aceştia au adoptat o rezoluţie
politică prin care s-a cerut constituirea unui organism politic european căruia
statele europene trebuiau să îi cedeze o parte din suveranitate. Noul organism
politic european ar fi trebuit să includă convocarea unei Adunări parlamentare, a
unei Curţi de Justiţie, şi să elaboreze o Cartă a drepturilor omului. Federalismul era
înţeles ca o alternativă pacifistă la statul – naţiune, prin care se urmărea mai buna
gestionare a rivalităţile istorice ce au permis declanşarea celor două războaie
mondiale. Curentele federaliste au comis eroarea de a prefigura unificarea
europeană după modelul statelor federale americane sau germane, fără a înţelege că
trebuia căutat un model diferit care să ia în calcul realitatea statelor – naţiune din
Europa, tradiţiile, instituţiile şi culturile lor specifice.
Funcţionalismul – a fost un curent ce a susţinut necesitatea unităţii
europene şi care s-a caracterizat prin două şcoli de gândire cu strategii diferite.
Funcţionalismul gradualist al cărui fond de idei a fost creat de economistul român
113
David Mitromy şi funcţionalismul integrării sectoriale având ca principal
teoretician pe Jean Monnet. S-a impus şcoala reprezentată de Jean Monnet.
Conform acestei abordări, integrarea era un proces de interdependenţă cu caracter
politic şi funcţional care se baza pe două condiţii. Prima dintre ele postula că
integrarea anumitor sectoare economice precum cărbunele şi oţelul conducea, în
mod firesc, la integrarea funcţională în sistem a altor sectoare, spre exemplu:
transporturile. Astfel, sectoarele economice integrate exercitau o presiune pentru
extinderea integrării şi asupra altor sectoare. Cea de a doua condiţie considera că
integrarea economică atrăgea după sine şi integrarea politică. Se considera că
gestionarea procesului de integrare economică era eficientă doar la nivel
supranaţional.
Un alt model fost reprezentat de abordarea interguvernamentală.
Pornind de la observaţia întemeiată că identităţile şi loialităţile naţionale nu se
schimbă cu uşurinţă, acest model a vizat crearea unor organizaţii a statelor
europene, în cadrul cărora statele europene puteau coopera fără a-şi ştirbi
suveranitatea. Procesul de integrare europeană, indiferent de modelul de abordare a
integrării, reclama o viziune pe termen lung. Meritul de a fi iniţiat acest proces
revine mişcărilor federaliste şi paneuropeniste. Ele au avut un rol important în
special pe terenul propagandei şi al sensibilizării opiniei publice. Presiunea
exercitată de acestea precum şi acţiunea unor personalităţi care s-au identificat cu
acest proces (precum Monnet, Schuman, Adenauer, Spaak, De Gasperi), a unor
parlamente şi a unor guverne a fost decisivă în trecerea de la doctrină la acţiune.
6.3 Primele organizaţii pentru cooperare europeană (1945 – 1950)
Disponibilitatea opiniei publice şi a guvernelor pentru unificarea europeană
a fost influenţată de motivaţia diferită a ţărilor continentului de a participa la acest
proces. Franţa, preocupată de refacerea prestigiului internaţional, oscila între
dorinţa de se manifesta în continuare ca mare putere colonială sau voinţa de a fi
principalul motor al unificării europene. Marea Britanie era mai interesată de o
alianţă cu Statele Unite menită să-i conserve politica insulară, decât de o integrare
europeană. Germania şi Italia urmăreau să iasă din izolarea internaţională impusă
prin statutul de ţări învinse. Ţările Benelux-ului, organizate deja într-un sistem de
liber schimb comercial, sprijineau proiectele de integrare, pentru că astfel erau mai
bine protejate de presiunea exercitată de marii vecini: Germania şi Franţa.
Curentul de unificare europeană s-a derulat doar în vestul Europei unde
funcţionau regimurile democratice. În ţările din centrul şi estul Europei astfel de
preocupări au fost neutralizate de ocupaţia militară sovietică, care, începând din
anul 1949, a adus la putere guverne prosovietice, ostile oricărei influenţe
occidentale. În Estul Europei, Uniunea Sovietică a iniţiat şi a condus un proces de
cooperare, în cadrul căruia, Moscova şi-a consolidat poziţia de hegemon, având
rolul decisiv în stabilirea obiectivelor şi în îndeplinirea lor. Scopul fundamental al
114
acestui proces a fost extinderea regimului politic comunist de tip sovietic în ţări
precum: Germania de Est, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, România, Bulgaria etc.
În ansamblul său, economia europeană nu avea resursele materiale pentru a
produce, a exporta şi a pune în mişcare mecanismele economice din fiecare ţară.
Existenţa unei economii europene autarhice, cu puţine acorduri bilaterale, fără o
circulaţie curentă a mărfurilor şi banilor între statele europene, arată că „Europa nu
avea cultura cooperării”.
Necesitatea reconversiei industriei de război în industrie civilă, inflaţia
sufocantă, lipsa forţei de muncă calificată, distrugerile din infrastructură
reprezentau alte piedici majore în reluarea procesului economic productiv. Într-o
Europă în ruină, devastată de război, în care segmente importante ale populaţiei
cunoşteau mari privaţiuni materiale, exista riscul real ca ideologia comunistă să
canalizeze nemulţumirile şi să aducă la putere partide comuniste. Pentru a
preîntâmpina această ameninţare (a extinderii influenţei sovietice în vestul Europei
n. ns.), Statele Unite au iniţiat un program de ajutorare a ţărilor europene menit să
învingă „foamea, disperarea, sărăcia şi haosul”.
La 5 iulie 1947, generalul Marshall a făcut publică această iniţiativă într-un
discurs ţinut la Haward cerând europenilor să se unească pentru a depăşi mai uşor
dificultăţile. Proiectul economic cunoscut sub numele de „planul Marshall”
soluţiona eficient câteva obiective economice importante precum: asigura o mare
piaţă externă pentru exportul produselor industriei civile americane, relansa
economia europeană şi o transforma într-un partener necesar economiei americane.
În plan politic, planul Marshall, punea stavilă expansiunii ideologice a Uniunii
Sovietice în vestul continentului.
Planul Marshall a vizat toate ţările Europei şi preconiza acordarea de
credite în sumă de circa 13 miliarde de dolari necesare reconstrucţiei continentului.
Pentru a obţine creditele necesare, ţările europene trebuiau să îndeplinească două
condiţii esenţiale:
- prima – să elaboreze un plan comun de redresare a spaţiului european
(creditele nu se acordau pentru fiecare ţară în parte, ci numai
pentru proiecte comune mai multor ţări.
- a doua – creditele să fie destinate producţiei şi nu consumului.
Condiţiile impuse au determinat ţările europene să îşi reducă barierele
vamale, să elaboreze un plan de ansamblu pentru reconstrucţia continentului şi să
creeze instituţii economice care să repartizeze şi să gestioneze creditele primite
prin „planul Marshall”. Acest proiect de susţinere financiară a fost refuzat de către
U.R.S.S. şi statele aflate sub controlul acesteia, fiind considerat un amestec
american în politica lor economică. Aplicarea planului Marshall a avut o
importantă şi benefică influenţă asupra Europei occidentale. În plan politic, prin
gestionarea în comun a fondurilor primite, s-a evitat o dependenţă directă a fiecărei
115
ţări europene faţă de Statele Unite şi a oferit acestora din urmă o primă lecţie de
cooperare politică faţă de o superputere. În plan economic, gestionarea în comun a
ajutorului american a învăţat statele occidentale lecţia unirii, le-a demonstrat că se
poate duce o politică de cooperare în locul celei beligerante. Cooperarea a permis
să se înţeleagă că poate fi organizată o Europă bazată pe propriile energii, a
consolidat convieţuirea dintre europeni şi a ajutat la depăşirea amintirilor
trecutului, la îngroparea dezbinării şi a urii.
Construcţia europeană, în primii ani postbelici s-a concretizat prin trei
forme: cooperare economică; cooperare diplomatică şi militară; cooperare politică
şi parlamentară.
Cooperarea economică s-a materializat în plan instituţionalizat prin crearea
Organizaţiei Europene de Cooperare Economică. Aceasta a luat fiinţă la 16 aprilie
1948 la Paris şi cuprindea un număr de 16 state (Austria, Belgia, Danemarca,
Franţa, Grecia, Islanda, Irlanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia,
Regatul Unit, Suedia, Elveţia şi Turcia). Au aderat ulterior Germania, în anul 1949
şi Spania – în anul 1959. Acest organism a fost creat pentru gestionarea ajutorului
financiar american, coordonând programul de reconstrucţie comună a tuturor
statelor membre. A avut ca obiectiv principal reducerea obstacolelor din calea
schimburilor şi facilitarea plăţilor. În anul 1960 Organizaţia Europeană pentru
Cooperare Economică (O.E.C.E) s-a transformat în Organizaţia pentru Cooperare
şi Dezvoltare Economică. (O.E.C.D.).
Cooperarea diplomatică şi militară a avut în vedere posibile surse de
agresiune asupra ţărilor occidentale. Acestea puteau veni fie din renaşterea
militarismului în Germania, fie din partea Uniunii Sovietice, care stăpânea partea
centrală şi de est a continentului. În anul 1947 Marea Britanie şi Franţa au semnat
la Dunkerque un tratat de alianţă şi asistenţă mutuală îndreptat împotriva
pericolului sovietic, dar şi împotriva unei eventuale revanşe germane. Două
evenimente au grăbit procesul de cooperare militară: instaurarea regimului
comunist în Cehoslovacia în primăvara anului 1948 şi blocada Berlinului.
Evenimente respective au pus lumea occidentală în faţa unei realităţi dure:
incapacitatea de a rezista unei eventuale agresiuni din parte Uniunii Sovietice.
La 17 martie 1948 a luat fiinţă la Bruxelles Uniunea Occidentală, în fapt un
tratat militar destinat explicit pentru a stăvili expansiunea comunistă. Tratatul a
fost semnat de Franţa, Marea Britanie, Belgia, Olanda şi Luxemburg şi avea o
valabilitate de 50 de ani. Blocada Berlinului a demonstrat că statele occidentale
aveau nevoie de sprijinul militar al Statelor Unite prin crearea unui sistem unic de
apărare. În urma negocierilor purtate, la 4 aprilie 1949 a fost creat Tratatul
Atlanticului de Nord format din cele cinci ţări membre ale Tratatului de la
Bruxelles, la care s-au mai raliat: Italia, Portugalia, Norvegia, Danemarca, Islanda,
Statele Unite şi Canada. Turcia şi Grecia au aderat în anul 1952, iar Germania de
116
Vest în anul 1955. În cadrul aceloraşi preocupări, Uniunea Occidentală creată în
anul 1948, a cunoscut o extindere importantă în anul 1955 o dată cu aderarea
Germaniei şi a Italiei, an în care s-a transformat în Uniunea Europei Occidentale.
Cooperarea politică şi parlamentară a fost înfăptuită prin crearea unor
structuri interguvernamentale şi prin definirea unor domenii de acţiune limitată. În
urma rezoluţiilor adoptate la congresul de la Haga din 7 – 11 mai 1948 organizat
de Comitetul Internaţional de Coordonare a Mişcărilor pentru Unitate Europeană şi
în temeiul Tratatului de la Londra din 5 mai 1949, au fost puse bazele Consiliului
Europei. Consiliul Europei reprezenta o organizaţie de cooperare parlamentară,
care a reunit acele state care promovau pluralismul politic, statul de drept şi
respectiv drepturile omului.
Denumit „conştiinţa democratică a Europei” , Consiliul Europei a reunit,
iniţial, cele 10 state semnatare ale Tratatului de la Londra: Belgia, Danemarca,
Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Suedia şi Marea Britanie. În
scurt timp au aderat Islanda, Turcia, Grecia, R.F. Germania şi Austria. Sediul
Consiliului Europei a fost stabilit la Strasbourg şi din punct de vedere structural
cuprindea:
- Adunarea Parlamentară – formată din delegaţiile parlamentelor naţionale
din ţările membre. Aceste votau rezoluţii (cu o majoritate de două treimi) pe care le
înaintau Consiliului de Miniştri;
- Consiliul de Miniştri – compus din miniştrii afacerilor externe şi care
adopta hotărâri în unanimitate.
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului (C.E.D.O.) a fost creată la 4
noiembrie 1950, ca urmare a adoptării de către toate statele membre a „Convenţiei
europene pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”. Deşi în
scurt timp luaseră fiinţă structuri instituţionale care reglementau cooperarea
economică, politică, diplomatică, militară, parlamentară dintre statele europene
occidentale, unificarea europeană a rămas în continuare un deziderat. Toate
instituţiile europene nu aduceau nici o atingere suveranităţii statelor membre, ceea
ce limita puterea efectivă de abordare şi rezolvare a unor probleme dificile.
Consiliul Europei era, din punct de vedere al structurii, o organizaţie internaţională
clasică, ce dispunea, într-o măsură mai mare, de o putere consultativă şi nu putea
lua decizii decât într-un domeniu foarte restrâns, deşi foarte important, cel al
drepturilor omului. De exemplu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
semnată la 4 noiembrie 1950 la Roma a fost ratificată de Franţa abia în anul 1974.
Domeniile foarte restrânse de aplicabilitate limitau competenţele şi capacitatea de
acţiune a instituţiilor înfiinţate prin cooperare. Uniunea Europei Occidentale a avut
ca principal domeniu de acţiune apărarea europeană şi problemele militare. În scurt
timp această organizaţie a devenit marginală deoarece intervenea în aceleaşi
probleme ca şi N.A.T.O., care avea competenţe şi resurse mult mai mari.
117
 6.4 Opţiunea pentru integrarea economică. Comunităţile europene
Ideea unei integrări mai profunde a statelor europene a fost motivată pe de
o parte, de primele rezultate datorate instituţiilor de cooperare create, iar pe de altă
parte, de evoluţia relaţiilor dintre Est şi Vest. Anii 1947 – 1948 au marcat ruptura
definitivă dintre foştii aliaţi care au învins ţările care compuneau Axa, Europa s-a
divizat în două părţi nu numai pe plan ideologic, politic şi militar, dar şi în plan
economic. După ce au refuzat să participe la planul Marshall, Uniunea Sovietică şi
ţările satelite din Europa Răsăriteană au creat, în ianuarie 1949, o organizaţie
economică denumită Consiliul de Ajutor Reciproc (C.A.E.R.). Conform statutului,
C.A.E.R. era o organizaţie care îşi propunea integrarea economică complexă a
ţărilor aflate în zona de influenţă a Moscovei. Evoluţiile politice, militare şi
economice din Europa, specifice războiului rece, au determinat o dezvoltare a
tendinţelor de integrare economică, politică şi militară în diferite ansambluri
transnaţionale în Europa occidentală. Procesul nu era realizabil dacă între
popoarele europene nu se realiza o solidaritate reală. Argumentele credibile pentru
solidaritatea europeană erau oferite de derularea unor programe economice comune
capabile să asigure avantaje şi profituri reciproce mai repede decât proiectele
politice.
În aceste condiţii s-a putut afirma planul Schuman. Planul prevedea
plasarea industriei cărbunelui şi oţelului din Franţa şi Germania sub conducerea
unei Înalte Autorităţi, organism supranaţional compus din membrii independenţi.
Declaraţia Schuman, este declaraţia făcută la 9 mai 1950 de către ministrul
francez de externe Robert Schuman şi a reprezentat un plan pus la punct împreună
cu Jean Monnet ce prevedea punerea sub o autoritate comună unică a întregii
producţii de cărbune şi oţel din Franţa şi Germania, domenii cheie pentru evoluţia
economică a celor două ţări.
Declaraţia Schuman stă la baza actului de naştere a C.E.C.O. Jean Monnet
(pe atunci comisar al Planului de Dezvoltare a Franţei) şi colaboratorii săi au
redactat în ultimele zile ale lunii aprilie 1950 o notă de câteva pagini care conţinea
expunerea de motive şi dispozitivul acestei propuneri ce avea să bulverseze toate
schemele diplomaţiei clasice. Principiile enunţate în Declaraţia Schuman reflectă
concepţia conform căreia, o Europă unită nu se poate realiza dintr-o dată, ci printr-
o succesiune de paşi concreţi, stabilindu-se mai întâi o solidaritate de fapt care să
elimine opoziţia seculară dintre Franţa şi Germania. Planul Schuman a avut nu
numai o importanţă economică deosebită, dar şi o profundă semnificaţie politică:
punea capăt rivalităţii istorice franco-germane şi stabilea o deplină egalitate în
drepturi şi îndatoriri între ţările învingătoare şi cele învinse. Intenţia s-a
materializat la 18 aprilie 1951, prin semnarea la Paris, de către şase state
fondatoare – Franţa, R. F. Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg – a
„Tratatului instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului”.
118
 Noua organizaţie fondată, Organizaţia Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
(C.E.C.O.) a intrat în vigoare la 10 august 1952. Ea se baza pe delegarea de
suveranitate liber consimţită a statelor membre şi a reprezentat punctul de plecare
pentru Europa comunitară. Modelul de instituţie europeană reprezentat de
C.E.C.O. a înlocuit relaţiile diplomatice tradiţionale fondate pe cooperarea
interguvernamentală cu un sistem juridic original, în care apărarea intereselor
naţionale se articula cu promovarea interesului comun în cadrul unor instituţii
supranaţionale.
C.E.C.O. cuprindea patru instituţii cu legitimităţi şi roluri diferite: Înalta
Autoritate menită să asigure preeminenţa intereselor Comunităţii în raport cu cele
naţionale, Consiliul de Miniştri, care reprezenta organismul interguvernamental;
Adunarea ce avea ca sarcină fundamentală exercitarea unui control democratic şi
Curtea de Justiţie, care trebuia să vegheze asupra respectării drepturilor omului.
Perioada 1950 – 1954 a fost dominată de proiectele privind crearea unei
Comunităţi Europene de Apărare, proiecte susţinute mai ales de către Franţa.
Crearea N.A.T.O. nu poate fi înscrisă în procesul de realizare a unităţii europene,
această organizaţie fiind mai degrabă un simbol al divizării şi confruntării care
avea loc între Est şi Vest.
Ţările occidentale, mai ales Franţa, doreau să îşi creeze un sistem de
apărare propriu care să reprezinte răspunsul comunitar la ameninţările războiului
rece. Neînţelegerile dintre ţările occidentale asupra reînarmării Germaniei,
presiunile Statelor Unite, priorităţile procesului de refacere economică au
reprezentat tot atâtea obstacole care au dus, în final, la eşecul proiectului de apărare
europeană. Preocuparea prioritară a statelor membre C.E.C.O. a devenit integrarea
economică. În anul 1953, ministrul de externe olandez, W. Beyer a propus o
extindere a cooperării la o uniune vamală şi la o piaţă comună. În iunie 1955,
reprezentanţii celor şase state fondatoare C.E.C.O. s-au întâlnit la Messina şi au
decis elaborarea unui proiect privind o integrare economică pe baza următoarelor
obiective: dezvoltarea instituţională, fuziunea progresivă a economiilor, crearea
unei pieţe comune şi armonizarea politicilor sociale.
La 6 iunie 1955 a fost creat un comitet condus de Paul Henry Spaak, care
a redactat un raport („Raportul Spaak”) şi un proiect de Tratat privind integrarea
economică a celor şase ţări membre C.E.C.O. Cele două documente au fost
prezentate oficialilor din ţările C.E.C.O. la 21 aprilie şi au constituit baza
negocierilor care au condus la semnarea, la Roma, la 25 martie 1957, a „Tratatului
Constitutiv al Comunităţii Economice Europene” (C.E.E.) şi a „Tratatului
Constitutiv al Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM sau
C.E.E.A.).
Cele două tratate au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958 şi cuprindeau
aceleaşi state ca şi C.E.C.O. Comunitatea Economică Europeană, cunoscută mai
119
mult sub numele de Piaţa Comună sau C.E.E. nu a substituit C.E.C.O. (care avea
competenţe doar asupra gestionării ajutorului american), ci a constituit o
organizaţie europeană care avea prerogative supranaţionale. Piaţa Comună
permitea exprimarea atât a intereselor naţionale cât şi o viziune comunitară asupra
politicilor economice şi sociale în scopul coordonării şi armonizării acestora.
Obiectivele generale ale C. E. E. au fost:
- promovarea unei dezvoltări armonioase a activităţilor economice pe
teritoriul tuturor statelor membre;
- expansiunea continuă şi echilibrată;
- stabilitatea crescândă a statelor membre şi a Comunităţii Economice
Europene pe ansamblul său;
- creşterea nivelului de trai:
- realizarea unor relaţii mai apropiate între statele membre:
Mijloacele care făceau posibilă împlinirea obiectivelor generale erau:
stabilirea unei pieţe şi apropierea progresivă a politicilor lor economice. Piaţa
Comună, nu numai ca noţiune dar şi ca instituţie a avut în vedere asigurarea celor
patru libertăţi fundamentale ale pieţii:
- libera circulaţie a bunurilor în regim de concurenţă liberă şi loială;
- libera circulaţie a persoanelor şi serviciilor;
- libera circulaţie a capitalului;
- libertatea cetăţeanului comunităţii de a se stabili în oricare dintre statele
membre al e Comunităţii.
Concretizarea cestor libertăţi fundamentale ale pieţii s-a făcut prin uniunea
vamală, industrială şi agricolă. Eliminarea taxelor vamale intercomunitare şi
suprimarea contingentelor cantitative au fost programate pe o perioadă de 12 ani.
Perioada a fost redusă cu 18 luni, astfel că la 1 iulie 1968, uniunea vamală era
realizată. Efectele înlăturării barierelor vamale au fost spectaculoase: comerţul
intercomunitar a crescut de 6 ori, iar produsul intern brut a crescut, în medie, cu
70%. Uniunea vamală din cadrul C. E. E., nu a asigurat doar o liberă circulaţie a
bunurilor în interior, dar şi protecţia acestora faţă de „exterior” prin practicarea
unor taxe vamale externe comune. Mai mult, articolele 38 şi 39 din Tratatul de la
Roma au permis formularea unor politici comune în domenii precum agricultura,
transportul şi comerţul, ceea ce a dus la coordonarea altor politici cum au fost
politica socială sau fiscală. C.E.E. a oferit statelor membre capacitatea de a acţiona
unitar pentru depăşirea diferitelor dificultăţi în procesul de elaborare şi promovare
a politicilor economice comune.
Politica Agricolă Comună (P.A.C.) realizată în domeniul producţiei
agricole prin deschiderea frontierelor, a reprezentat principalul instrument de
modernizare a agricultorilor din statele membre. S-a apreciat că P.A.C. a fost un

120
element esenţial în integrarea europeană, cu o contribuţie foarte importantă la
procesul de unificare europeană.
La rândul său, EURATOM-ul a avut drept obiectiv general coordonarea
eforturilor pentru dezvoltarea rapidă a industriei nucleare. Politica comună în
domeniul nuclear a vizat aspecte referitoare la: cercetarea ştiinţifică, facilitarea
investiţiilor, protecţia populaţiei şi a mediului înconjurător, garantarea utilizării
paşnice a materialelor nucleare, crearea unei pieţe comune pentru circulaţia
echipamentelor şi a materialelor nucleare, precum şi a capitalului necesar pentru
investiţiile nucleare.
Din punct de vedere instituţional, atât C.E.E cât şi EURATOM aveau
structuri independente. Fiecare organizaţie avea propria Comisie, Consiliu,
Adunarea Parlamentară şi Curte de Justiţie. Astfel s-a ajuns ca fiecare comunitate
europeană (C.E.C.O; C.E.E; şi EURATOM) să dispună de structuri instituţionale
identice ca funcţionalitate. În raport cu C.E.C.O. EURATOM avea un caracter
sectorial, în timp ce C.E.E. avea un caracter economic general şi a dobândit o
poziţie predominantă în ansamblul celor trei Comunităţi. Ca urmare, au rămas în
continuare trei Comunităţi, dar cu o structură instituţională unică: o singură
Comisie, un singur Consiliu, o singură Adunare Parlamentară, o singură Curte de
Justiţie, la care s-a adăugat o Curte de Conturi.
Procesul de integrare economică bazat pe principiul „celor şase” nu a fost
agreat de toate ţările occidentale. Marea Britanie, Austria, Danemarca, Portugalia,
Suedia şi Elveţia au creat în anul 1960 o Asociaţie a Liberului Comerţ European
(E.F.T.A.), o organizaţie care nu promova o politică vamală externă comună faţă
de terţi. Datorită succeselor economice obţinute de ţările membre C.E.E., o serie de
state occidentale precum: Marea Britanie, Irlanda, Danemarca şi Norvegia, au
solicitat integrarea în Comunitatea Economică Europeană, începând cu anul 1961.
Datorită opoziţiei Franţei, solicitările acestor state au fost respinse până în anul
1969. Cu ocazia întâlnirii dintre şefii de stat şi de guvern de la Haga, din 1-2
decembrie 1969, s-a decis extinderea Comunităţii Economice Europene şi
realizarea unei Uniuni Economice şi Monetare (U.E.M.). La 22 aprilie 1970 s-a
semnat tratatul de la Luxemburg care a decis introducerea graduală a unui sistem
de resurse proprii pentru C.E.E. Resursele financiare proprii ale Comunităţii
Economice Europene proveneau din: toate taxele vamale asupra produselor
importate din ţările nemembre, toate impunerile din domeniul agriculturii, precum
şi din rezultatele obţinute din aplicarea TVA.
Negocierile privind aderarea Marii Britanii, Danemarcei, Irlandei şi a
Norvegiei au demarat la 39 iulie 1970 şi s-au finalizat în ianuarie 1972, când au
fost semnate tratatele de aderare al acestor state la Comunitatea Economică
Europeană. Deoarece în Norvegia, tratatul de aderare a fost respins prin
referendum, extinderea a cuprins doar trei state, C.E.E. devenind „Europa celor
121
9”. Procesul de extindere a continuat. În anul 1979, Grecia a semnat Tratatul de
aderare, iar în ianuarie 1981 C.E.E. a devenit „Europa celor 10”. Prin aderarea
Spaniei şi a Portugaliei în anul 1985, (au dobândit statutul de ţări membre în
ianuarie 1986), s-a creat „Europa celor 12” următoarea extindere a avut loc în
anul 1994, prin aderarea Austriei, Finlandei şi a Suediei (statutul de ţări membre l-
au obţinut la 1 ianuarie 1996) eveniment în urma căruia C.E.E. a devenit „Europa
celor 15”.
Fiecare lărgire succesivă a adus importante beneficii cetăţenilor europeni,
noi facilităţi economice, a stimulat progresul economic şi social, a asigurat o
extindere a normelor europene în domenii diverse precum: protecţia
consumatorului, a mediului, respectarea drepturilor politice, prevederile sociale
etc.
Procesul de integrare economică şi de extindere geografică nu a fost liniar,
el a fost marcat de multe dificultăţi şi sinuozităţi.
Asociaţia Europeană a Liberului Schimb - A.E.L.S. a fost percepută ca o
organizaţie rivală a Pieţei Comune. Drept urmare, Franţa a făcut uz de dreptul său
de „veto” pentru a respinge încercările Marii Britanii, din perioada anilor 1960 –
1968, de a deveni membru al Pieţei Comune. Preşedintele Franţei din anii ’60,
Charles de Gaulle, a fost neîncrezător în voinţa reală a Marii Britanii de integrare
reală în Comunitatea Economică Europeană. Discuţiile privind Politica Agricolă
comună au generat o serie de dezacorduri între ţările Pieţei Comune. Franţa a
părăsit la 1 iulie 1965 negocierile privind finanţarea Politicii Agricole Comune
(P.A.C.). Situaţia s-a rezolvat prin compromisul de la Luxemburg (în ianuarie
1966) când Franţa a revenit la lucrările organizaţiei.
Criza energetică declanşată în anul 1973, prin majorarea preţului la petrol
şi oprirea exporturilor de produse petroliere către unele state occidentale, de către
ţările O.P.E.C., a reprezentat un nou impas pentru ţările membre ale Pieţei
Comune. Depăşirea crizei s-a realizat prin luarea deciziei de a se realiza o
convergenţă a politicilor comune, fondată pe solidaritatea europeană.
În anul 1975 a fost creat Fondul European de Dezvoltare Europeană şi un
Comitet pentru Politică Regională. Anul 1979 a marcat două momente importante
în procesul de integrare economică: crearea Sistemului Monetar European şi
alegerea membrilor Parlamentului European pentru prima dată prin vot universal şi
direct.

6.5 Integrarea politică. Naşterea Uniunii Europene

Elementul fondator al construcţiei europene în perioada postbelică, l-a
reprezentat alianţa franco-germană. Motorul acestui proces a fost cooperarea dintre
ţările membre pentru a găsi soluţii unanim acceptabile diverselor provocări cu care
s-au confruntat statele europene în Comunitatea Economică Europeană.
122
Construcţia europeană, limitată doar la integrarea economică era incompletă. Se
afirma despre C.E.E. că reprezenta un gigant economic şi un pitic politic.
Disproporţia evidentă dintre forţa economică uriaşă pe care o deţinea C.E.E. pe
plan mondial şi capacitatea extrem de redusă a influenţei politice, a impus ca o
necesitate transformarea Europei Occidentale într-un partener politic credibil, care
să aibă o pondere politică în viaţa planetei echivalentă cu ponderea sa economică13.
Crearea Uniunii Europene a urmărit ca integrarea economică să fie asociată
cu o integrare politică ce se baza pe o reformă a instituţiilor şi provocarea unei
politici noi, comună pentru diferitele domenii. Între 2-4 decembrie 1985 a avut loc
la Luxemburg şedinţa Consiliului European care a decis modificarea unor
prevederi din Tratatul de la Roma. Amendamentele aduse Tratatului de la Roma
aveau drept scop revitalizarea procesului integrării europene prin cooperarea
politică şi a fost cunoscută sub numele de „Act Unic European”.
Actul Unic European a fost semnat la Luxemburg (la 17 februarie 1986) şi
la Haga (la 26 februarie 1986) şi a intrat în vigoare la 1 iulie 1987. Documentul
prevedea: includerea de noi politici în domeniul comunitar (cum ar fi dezvoltarea
regională, transporturile, dezvoltarea ştiinţifică, dimensiunea socială, protecţia
mediului etc.), extinderea votului majoritar în locul unanimităţii în adoptarea
deciziilor în Consiliul de Miniştri (cu excepţia domeniului fiscal şi al liberei
circulaţii a persoanelor), precum şi promovarea unei politici europene comune.
Prin adoptarea a circa 300 de directive privind Piaţa Internă a Uniunii Europene, s-
a reuşit scoaterea comunităţii occidentale din impas. Prăbuşirea comunismului
începând cu anul 1989 în ţările din estul şi centrul continentului a influenţat
procesul de integrare a ţărilor occidentale. La 29 mai 1991 a fost creată Banca
Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD), al cărui scop era acordarea de
sprijin financiar ţărilor din Europa Centrală şi de Est. La 19 iunie 1990 a fost
semnat acordul Schengen pentru eliminarea controlului la graniţă între Franţa,
Germania şi ţările Benelux, iar la 27 noiembrie 1990 acelaşi acord a fost semnat şi
de către Italia.
Consiliul Europei întrunit la Dublin între 24 – 26 iunie 1990 a aprobat
deschiderea a două conferinţe interguvernamentale: una cu privire la Uniunea
Monetară şi o alta referitoare la Uniunea Politică. La 3 noiembrie 1990 a avut loc
reunificarea Germaniei, iar landurile din Germania de Est au devenit componente
ale Comunităţii Europene. La 14 – 15 decembrie 1990 a avut loc un Consiliu
European, prilej cu care şi-au început lucrările cele două Conferinţe
Interguvernamentale amintite anterior. După un an de lucru intens s-a ajuns la un
acord cu privire la proiectul de Tratat asupra Uniunii Europene. Acest proiect a

13
În anii ’70 H. Kissinger ar fi afirmat sarcastic că: „nu există un telefon direct atunci când vreau
să vorbesc cu Europa”.
123
fost acceptat de şefii de stat şi de guvern cu ocazia întrunirii Consiliului European
de la Maastricht din data de 9 - 10 decembrie 1991. Tratatul de la Maastricht
privind constituirea Uniunii Europene a fost semnat de către miniştri de externe şi
de finanţe din ţările Comunităţii Europene, respectiv: Franţa, Germania, Italia,
Belgia, Olanda, Luxemburg, Marea Britanie, Irlanda, Danemarca, Grecia, Spania şi
Portugalia la data de 7 februarie 1992 şi a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.
Intrarea în vigoare a tratatului de la Maastricht a permis transformarea
Comunităţii Europene într-o Uniune politică, o Uniune Economică şi una
Monetară. Uniunea Europeană a fost organizată pe trei piloni :
- pilonul unu - cel comunitar reprezentat de către Comunitatea Europeană
şi care avea competenţe sporite în domeniile: piaţa internă, social, uniunea
economică şi monetară, cercetare, politici structurale, relaţii comerciale externe,
transporturi, concurenţă etc.
- pilonul doi – reprezentat de Politica Externă şi de Securitate Comună
(P.E.S.C).
- pilonul trei – reprezentat de cooperarea în domeniile Justiţiei şi a
Afacerilor Interne (J.A.I).
Primul pilon – singurul pe deplin integrat - permitea instituţiilor Uniunii să
coordoneze politicii comune în domeniile arătate anterior. Pilonul al doilea asigură
cadrul de desfăşurare a acţiunilor comune în sfera politicii externe şi a securităţii.
Pilonul al treilea – reprezintă cadrul cooperării între organele de poliţie şi de
justiţie din statele membre pentru consolidarea securităţii interne. Cooperarea în
sfera justiţiei şi a afacerilor interne făcea referiri la următoarele domenii: politica
de azil, trecerea frontierelor externe şi controlul acestora, politica de imigrare, lupta
împotriva toxicomaniei, fraude de dimensiuni internaţionale, cooperarea vamală,
poliţienească, judiciară etc.
Tratatul privind Uniunea Europeană (T.U.E) – conţinea şapte titluri:
- Titlul I – fixa obiectivele Uniunii Europene, afirma principiul unicităţii
cadrului instituţional şi confirma rolului conducător al Consiliului European,
consiliu ce este format din şefii de stat şi de guvern din ţările membre.
- Titlul II – a modificat tratatul privind Comunitatea Economică Europeană
(Tratatul de la Roma) prin înlocuirea sintagmei Comunitatea Economică
Europeană cu sintagma Comunitatea Europeană şi a conferit acesteia noi domenii
de competenţă la nivel comunitar, ceea ce a dus la creşterea rolului global al
Uniunii Europene.
- Titlul II şi IV – au integrat modificările făcute în tratatele de constituire a
CECA şi a EURATOM – ului.
- Titlul V – avea în vedere toate aspectele legate de politica externă.
- Titlul VI – a introdus noi proceduri în materie de cooperare judiciară şi a
poliţiei.
124
 - Titlul VII – cuprindea dispoziţii finale.
Dincolo de toate aceste, TUE are meritul de a fi creat o Uniune Economică
şi Monetară, de a fi pus bazele unei uniuni politice şi de a fi instituit cetăţenia
europeană.
Totodată Tratatul Uniunii Europene a adus importante modificări Uniunii:
- a sporit rolul Parlamentului European, prin consolidarea puterilor de
codecizie legislativă şi de control a acestuia.
- a transformat Curtea de Conturi în instituţie comunitară.
- a modificat statutul Tribunalului de Primă Instanţă, care nu a mai
funcţionat ca un organism subsidiar.
- a înfiinţat Comitetul Regiunilor şi a instituit noi organisme în materie
monetară. Prin intrarea în vigoare a TUE au fost îndeplinite, în liniilor lor
fundamentale, cele patru categorii de libertăţi prevăzute în Tratate: libera circulaţie
a persoanelor, a bunurilor, a capitalului şi a serviciilor.
La întâlnirea şefilor de stat şi de guvern în cadrul Consiliului European de
la Madrid din 15 – 16 decembrie 1995 s-a stabilit ca, începând cu data de 1
ianuarie 1999 să fie introdusă moneda unică europeană – Euro – €. La 1 mai 1999
a intrat în vigoare tratatul de la Amsterdam, care a adus noi modificări Tratatului
de la Maastricht în ceea ce privea Uniunea Europeană. Noul tratat a fost impus de
responsabilităţile politice majore care reveneau Uniunii Europene, atât în interiorul
său, cât şi faţă de restul lumii. Tratatul de la Amsterdam a fost rezultatul activităţii
unui comitet de experţi, desemnat în acest scop de către Consiliul European.
Raportul comitetului de experţi a fost audiat de şefii de stat şi de guvern ai ţărilor
membre ale Comunităţii Europene, în decembrie 1995 la Madrid. Negocierile
privind noul tratat s-au axat pe trei teme centrale:
- Uniunea Europeană şi cetăţenii;
- identitatea externă;
- instituţiile Uniunii.
La 2 octombrie 1997 s-a semnat Tratatul de la Amsterdam de către şefii de
stat şi de guvern ai statelor membre. Ratificarea acestuia a fost făcută în ţările
membre ale Uniunii europene pe parcursul anilor 1998 – 1999. Tratatul de la
Amsterdam insistat asupra următoarelor aspecte:
- obligaţiile Uniunii Europene de a respecta drepturile fundamentale ale
omului (pentru prima dată s-au prevăzut sancţiuni pentru statele în care nu se
respectă drepturile omului).
- dreptul Uniunii Europene de a combate orice formă de discriminare
bazată pe sex, religie rasă, origine etnică, handicap, convingeri politice etc.
- stabilirea principiilor care ghidează politica externă a Uniunii,
procedurile de luare a deciziilor şi structurile necesare în acest sens.
- sporirea eficacităţii instituţiilor Uniunii Europene în luarea deciziilor.
125
 Tratatul de la Amsterdam a lăsat deschise câteva probleme precum;
adaptarea instituţiilor europene la procesul lărgirii spre Europa Centrală şi de Est;
dezvoltarea capacităţilor militare ale Uniunii Europene; consolidarea politicii
externe şi de securitate comună etc. În decembrie 1999 a avut loc o întâlnire a
şefilor de stat şi de guvern la Helsinki în cadrul căreia s-a stabilit reformarea
instituţiilor europene pentru a fi pregătite să primească noi ţări candidate.
Conferinţa interguvernamentală pe această temă şi-a început lucrările în februarie
2000. Totodată, Consiliul European întrunit la Helsinki, a decis deschiderea
negocierilor de aderare cu România, Slovacia, Lituania, Bulgaria şi Malta. La 1
martie 2000 Comisia Europeană a aprobat un proiect ambiţios privind reforma
administraţiei sale, prin care se urmărea transformarea acesteia în model de
influenţă şi de transparenţă.
Proiectul respectiv, cunoscut sub numele de „Cartea Albă”, a fost prezentat
parlamentului sub preşedinţia lui Romano Prodi.
Obiectivul următorului Tratat, considerat indispensabil viitoarei extinderi,
era de a asigura o bună activitate instituţională în momentul când Uniunea
Europeană urma să includă în componenţa sa şi alte state din Europa Centrală şi de
Est. Semnarea Tratatului de la Nisa a fost precedată de Conferinţa
interguvernamentală dintre Consiliul Europei, Parlamentul European şi Comisia
Europeană care au proclamat solemn „Carte drepturilor fundamentale a Uniunii
europene”. Lucrările Conferinţei interguvernamentale au avut loc între 7 – 9
decembrie 2000, prilej cu care s-au evidenţiat o serie de aspecte privind viitorul
Europei precum:accelerarea negocierilor de aderare cu statele candidate;-
sprijinirea susţinută a statelor candidate pentru a crea condiţiile de adoptare şi
aplicare a acquis-ului comunitar;consolidarea politicii europene de securitate şi
apărare; aprobarea agendei politicii sociale europene; - coordonatele politicii
economice, sănătatea şi securitatea consumatorilor; inovaţia şi cunoaşterea
ştiinţifică în Europa; securitatea maritimă; mediul; serviciile de interes general;
securitatea aprovizionării cu anumite produse; libertatea, securitatea persoanei şi
justiţia; cultura; regiunile ultraperiferic; relaţiile externe.
Simpla enumerare a domeniilor comune arată gradul înalt al integrării
economice şi sociale şi complexitatea procesului. Ca urmare, Conferinţa
interguvernamentală s-a încheiat printr-un acord politic care vizează o reformă
instituţională având trei axe principale: componenţa şi modul de funcţionare al
instituţiilor; procedura de decizie din cadrul Consiliului de Miniştri şi consolidarea
cooperării între instituţii. Trei luni mai târziu, la 25 februarie 2001, miniştri de
externe din statele membre ale Uniunii Europene au semnat Tratatul de la Nisa
care prevedea o reformă a instituţiilor Uniunii Europene în vederea viitoarei
extinderi. Tratatul a intrat în vigoare la 1 februarie 2003. Tratatul de la Nisa a
confirmat hotărârea Uniunii Europene de a-şi pregăti instituţiile pentru a face faţă
126
extinderii de la 15 la 27 de state membre, acţiune fără precedent din punct de
vedere al dimensiunii şi complexităţii. Tratatul a modificat componenţa
Parlamentului European (numărul parlamentarilor fiind stabilit la 732), a
simplificat şi extins procedura codeciziei care a devenit procedură legislativă
standard. Totodată a suferit modificări şi Comisia Europeană care este organul
executiv al Uniunii Europene. Cele mai importante modificări sunt: limitarea la 27
a numărului de comisari europeni, schimbarea procedurii de numire a Preşedintelui
şi a membrilor Comisiei (s-a trecut de la procedura în unanimitate la cea de
majoritate calificată), s-au sporit atribuţiile preşedintelui (acesta distribuie
sarcinile şi respon-sabilităţile, numeşte vicepreşedinţii, poate cere demisia unui
comisar etc.).
Dintre reformele instituţionale operate de Tratatul de la Nisa, cele mai
însemnate pentru viitorul Europei au fost: extinderea votului cu majoritate
calificată în cadrul Consiliului de Miniştri, (măsură menită să prevină o posibilă
blocare a activităţii de luare a deciziilor în cadrul instituţiilor europene, în
condiţiile existenţei unui număr sporit de state membre) şi realocarea numărului de
voturi care să reflecte cât mai fidel puterea economică şi ponderea demografică a
statelor membre. Tratatul de la Nisa a stipulat faptul că o decizie poate fi adoptată
doar dacă în favoarea ei au votat cel puţin 14 state sau dacă statele care au votat
reprezintă cel puţin 62% din populaţia europeană.
La 7 martie 2002 a fost lansată iniţiativa privind elaborarea unei constituţii
europene, sub denumirea „Convenţia privind viitorul Uniunii Europene”. Proiectul
a fost oficializat încă din decembrie 2001, prin decizia şefilor de stat şi de guvern
întruniţi la Laeken în Belgia. Condusă de către Valery Giscard d’Estaing,
Convenţia Europeană a reprezentat cadrul instituţional oficial al dezbaterilor
privind viitorul Europei, în perspectiva celei mai ample extinderi din istoria sa. La
13 iunie 2003, proiectul Constituţiei Europene a fost prezentat şefilor de stat şi de
guvern ai statelor membre ale Uniunii Europene întruniţi la Salonic la 20-21 iunie
în acelaşi an. La 1 ianuarie 2002 s-a încheiat procesul de punere în circulaţie a
monedei unice europene – euro – ceea ce a marcat deplina integrare monetară la
nivelul Uniunii Europene.
La 9 aprilie 2003, Parlamentul European a aprobat aderarea la Uniunea
Europeană a 10 state: Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia,
Slovacia, Slovenia şi Ungaria. La 16 aprilie, în acelaşi an, s-a semnat la Atena
Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană a celor 10 state mai sus menţionate. La
1 ianuarie 2007 Romania si Bulgaria au devenit state membre ale Uniunii
Europene. Succinta trecere în revistă a principalelor etape ale construcţiei europene
de după cel de al doilea război mondial, permite o serie de concluzii precum:
1. Procesul de integrare europeană a fost întemeiat pe baze economice
solide. Cele trei comunităţi care au precedat Uniunea Europeană (CECO şi
127
EURATOM) au condus la o prosperitate generalizată în statele membre, ceea ce a
făcut ca nici unul dintre aceste state să nu intenţioneze a părăsi această structură
comunitară. Interesul reciproc şi interdependenţa economică crescândă au dat
naştere unei veritabile solidarităţi.
2. Constituţia europeană s-a bazat pe tratate cu putere de lege, pe care
statele membre au fost obligate să le respecte. Litigiile sau conflictele dintre statele
membre şi instituţiile comunitare au fost rezolvate de către instanţele abilitate, iar
legea a prevalat în relaţiile dintre statele membre şi instituţiile europene.
3. Raportul suveranitate – supra-naţionalitate s-a manifestat printr-un
transfer progresiv de suveranitate de la statele membre către instituţiile europene,
astfel încât s-a asigurat garantarea celor patru libertăţi de circulaţie: a persoanelor,
a bunurilor, a serviciile şi a capitalului, aplicarea de politici comune: în domeniul
agriculturii, pescuitului, transporturilor, a mediului, comerţului exterior,
competiţiei, dezvoltării regionale, energiei, uniunii vamale precum şi a
programelor comune: în cercetare – dezvoltare, telecomunicaţii, politici sociale
uniuni economice şi monetare etc.
4. S-a asigurat o pace durabilă între statele membre după secole de
conflicte armate, ceea ce a generat o prosperitate, un nivel de trai şi de civilizaţie
pentru cetăţenii acestora invidiat de toate celelalte ţări europene (cu excepţia
Elveţiei).
5. A asigurat păstrarea/conservarea identităţii naţionale ale statelor
membre. Diversitatea culturală a ţărilor membre reprezintă o mare bogăţie în
multiculturalitatea viitoarei Europe Unite.
6. S-au pus bazele unei politici comune în domeniile securităţii şi al
apărării – unul dintre cele mai dificile obiective de realizat, pentru că vine în
contradicţie cu conceptul de suveranitate al statelor, cu alianţele militare pre-
existente, cu divergenţele de analiză ale fiecărui stat membru în privinţa apărării
naţionale.
7. Strânsa interdependenţă economică a generat, în mod firesc, un proces
de integrare politică, influenţat favorabil de mecanismul democratic de luare a
deciziilor în cadrul instituţiilor comunitare, ceea ce a avut ca rezultat dezvoltarea
coeziunii economice şi sociale între cetăţenii statelor membre.
8. Construcţia europeană reflectată astăzi prin existenţa Uniunii Europene
este un succes al concepţiei federaliste , un model de cooperare şi integrare
interstatală pe multiple planuri, care ţine cont de specificul mentalului european.
9. Procesul de consolidare Uniunii Europene este departe de a fi finalizat,
el fiind expus încă unor puternice pericole şi presiuni atât din interiorul ţărilor
membre cât şi din exteriorul Uniunii, datorită vecinătăţii cu state instabile din
punct de vedere politic, social şi economic precum Rusia, Ucraina, Belarus sau
Moldova. Marile decalaje şi disparităţi de dezvoltare economico-socială existente
128
între statele fondatoare ale Uniunii Europene şi noile state admise, în domenii
sensibile precum: agricultura, protecţia mediului, justiţia, afacerile interne şi altele,
necesită eforturi mari, imaginaţie şi timp pentru soluţionare.
10. Prin crearea Uniunii Europene, Europa a devenit cea mai importantă
putere comercială a lumii, o mare piaţă (cu circa 500 000 000 de locuitori după
anul 2007) care va juca un rol de „actor global” în viaţa internaţională.
Existenţa şi funcţionarea Uniunii Europene demonstrează că europenii au
mult mai multe lucruri care îi leagă decât cele care îi despart, că viitorul comun al
continentului este opera şi responsabilitatea fiecăruia în parte.

Concepte și termeni de reținut :

-integrare politică
-integrare economică
-comunități europene
-instituții europene
-principiile Uniunii Europene
-tratatele Uniunii Europene
-simbolurile Uniunii Europene
Întrebări și teme de dezbatere :
Care sunt principalele etape ale procesului de construcție a UE?
Ce urmări a avut crearea UE pentru stabilitatea și pacea dinEuropa?
Cum poate fi explicată trecerea lumii europene occidentale de la sfârșitul celui de
al doilea război mondial de la confruntare la cooperare?
Care sunt principalele riscuri la adresa UE?

Bibliografie:
Ion Gheorghe Bărbulescu, Bucureşti, Uniunea Europeană - aprofundare şi
extindere – de la Comunităţile Europene la Comunitatea Europeană, Editura Trei,
2001.
Ştefan Delureanu, Bucureşti, Geneza Europei comunitare. Mesajul
democraţiei de inspiraţie creştină, Editura Paidea, 1999.
Jacques Cristian Léonard Hen, Bucureşti, Uniunea europeană, Editura
Coresi, 2002.
Adrian Pop, Bucureşti, Strategii de Integrare europeană, Editura Sylvi,
2003.
Gheorghe Prisăcaru, Suceava, Istoria şi evoluţia Uniunii Europene, Editura
Universităţii Suceava, 2002.

129
 CRIZA COMUNISMULUI ÎN URS S

INTRODUCERE
Cel de-al doilea război mondial a creat cadrul istoric instaurării într-un
număr de tări din Europa Centrală, Răsăriteană şi de Sud-Est, Asia Orientală şi de
Sud- Est şi mai apoi America Latină, a unori regimuri politice totalitare comuniste
aflate, cu deosebire la începutul perioadei postbelice, sůb dominatia de fier a
Mascovei.
Ca o recompensă față de uriașul efort de război făcut de sovietici pentru
înfrângerea puterilor Axei, anglo-americanii au dus o politică de concesii față de
sovietici. Roosevelt şi
Churchill au acceptat toate pretențiile teritoriale ale lui Stalin şi au aprobat
constituirea sferelor influență sovietică in Europa Centrală, Răsăriteană şi de Sud-
Est.
Toate acestea au condus la creşterea fantastică la influenţei URSS in lume, iar
bunele aprecieri de care se bucura regimul sovietic pe toate meridianele au fost
folosite cu promtitudine şi abilitate de I.V. Stalin. Elementele de ordin
propagandistic nu au putut acoperi disfuncționalitățile de fond din societatea
sovietică. Criza acesteia a fost una de sistem, generată de nerespectarea legităților
și a drepturilor fundamentale ale cetățeanului.

Obiectivele și competențele de învățare :

- prezentarea principalelor transformări economice și sociale ce s-au produs
în societatea rusă în perioada sistemului sovietic, mai ales după încheierea celui de
al doilea război mondial.
- explicarea cauzelor ce au dus la instaurarea regimului dictatorial în
Uniunea Sovietică și aexceselor din perioada stanilistă;
- de a prezenta politica economică promovată de principalii lideri ai Uniunii
Sovietice și implicațiile sociale ale acesteia;
- de a prezenta și a analiza criza de sistem cu care s-a confruntat permanent
societatea sovietică perioada 1917-1991 ;
- de a explica consecințele devastatoare ale politicii brutale de
deznaționalizare dusă de regimul sovietic împotriva tuturor popoarelor neslave.
Studenții vor putea estima consecințele crizei sistemice care a afectat
stabilitatea și funcționalitatea statului sovietic.;
- vor argumenta existența unor factori care au favorizat realizarea unor
performanțe științifice și tehnologice remarcabile în societatea sovietică;
- studenții vor putea identifica condițiile care au dus la prăbușirea sistemului
sovietic;

130
 - vor putea elucida cauzele de tip etnic ce au dus la dezmembrarea rapidă a
statului imperial sovietic.

Timpul alocat unității de studiu 6 ore

Conținutul unității de studiu

Cel de-al doilea război mondial, la care au participat 61 de state, cu o

populatie de 1,7 miliarde de locuitori şi ale cărui operatiuni militare s-au desfăşurat
pe teritoriul a 40 de state, a creat cadrul istoric instaurării într-un număr de state, a
creat cadrul istoric instaurării într-un număr de tări din Europa Centrală,
Răsăriteană şi de Sud-Est, Asia Orientrală şi de Sud- Est şi mai apoi America
Latină, a unori regimuri politice totalitare comuniste aflate, cu deosebire la
începutul perioadei postbelice, sůb dominatia de fier a Mascovei.
Factorii care au favorizat lansarea întunericului dictaturii comuniste asupra
unor tări şi popoare care sângeraseră abundent sub forța strivitoare a lui Hitler şi
năzuiau cu sete spre libertate, au fost obiectivi sau subiectivi, cu un mare grad de
complexitate, astfel încât sunt greu de cuprins şi analizat in toată profunzimea şi
amplitudinea lor. Dacă după semnarea, la 23 august 1939 a Tratatului de
neagresiune dintre Germania şi Uniunea Sovietică, Stalin a fost privit, cu deplin
temei de lumea întreagă, drept complicele odios a lui Hitler împreună cu care
acesta a declanşat actiuni de cotropire. După după dezlăntuirea agresiunii
germane antisovietice la 22 iunie 1941, situatia ei a început să se schimbe. Din
agresoare, Uniunea Sovietică a devenit victima a agresiunii naziste, adunând in
jurul ei din ce in ce mai mult simpatia solidară a popoarelor. De altfel, chiar in
seara zilei de 22 iunie 1941, Winston Churchill prin cuvântul său a înfierat cu
energie actul perfid al lui Hitler: " Suntem hotărâti să-1 distrugem pe Hitler şi
orice urmă a regimului nazist ... urmează deci că vom da Rusiei şi poporului ei tot
ajutorul ce ne stă in putintă. Vom apela la toti prietenii şi aliatii noştri din toate
colturile lumii, ca să urmeze aceeaşi cale". La 24 iunie, acelaşi an, Franklin
Delano Roosevelt, preşedintele SUA a făcut o declaratie similară. "După părerea
guvernului SUA, orice luptă împotriva hitlerismului, orice unire a fortelor care se
ridica împotriva hitlerismului, independent de provenienta lor grăbeşte sfârşitul
actualilor conducători germani şi astfel va fi salvată propria noastră apărare şi
securitatea". Aderarea URSS la Carta Atlanticului; la 24 septembrie 1941, alături
de marile democratii ale lumii a făcut ca locul sovieticilor in lume să fie privit cu
multă bunăvointă şi întelegere de opinia publică mondială.
Este recunoscut de toată lumea că Uniunea Sovietică a reprezentat forta
principală in crâncena încleştare cu puternica masină de război a Germaniei
naziste, că a purtat greul războiului şi a contribuit in mod hotărâtor la obtinerea
131
victoriei in război. Pe frontul de răsărit au actionat in permanentă 65-70% din
efectivul fortelor armate ale Germaniei. Referindu-se la aceasta însuşi Wiston
Churchill, in discursul rostit la 19 mai 1943, in fața Congresului american,
aprecia, între altele: "...Nu trebuie să uităm nici o clipă că pe uscat contributia
principală in războiul acesta o aduc încă armatele ruseşti. Pe frontul lor, ele tin
astăzi piept la numai putin de 190 de divizii germane şi 28 de divizii satelite.
Întotdeauna este înțelept să păstrăm simțul proporțiilor, atunci când ne trâmbițăm
succesele. De aceea, țin să arăt că numărul
diviziilor germane de pe frontul rusesc trebuie să fie comparat cu echivalentul a
cca.15 divizii pe care noi le-am distrus in Tunisia, după o campanie ce ne-a costat
aproximativ 50.000 de oameni.
Această comparatie ilustrează întrucâtva mărimea efortului rusesc şi cât de
mare este datoria noastră fată de Rusia".
Toate acestea au condus la creşterea fantastică la influenţei URSS in lume,
iar bunele aprecieri de care se bucura armata soovietică pe toate meridianele au
fost folosite cu promtitudine şi abilitate de I.V. Stalin.
Declarația prezidiului Comiteteului Executiv al Internationalei Comuniste din 8
iulie 1943, de dizolvare a Kominternului, ca şi hotărârea Secretariatului
Comitetului Executiv al Internalionalei Comuniste a tineretului de dizolvare a
organizației comuniste, internationale a tineretului, au avut menirea să adoarmă
bănuielile privind politica expansionistă a URSS.
În acelaşi timp, începând cu 22 iulie 1941, partidele comuniste şi-au reluat
activitatea antifascistă, devenind detaşamente de frunte in mişcarea de rezistenlă
antifascistă a popoarelor, sporind galeria martirilor luptei pentru independență şi
demnitatea umană. Din rândurile comuniştilor sovietici şi-au dat viața, după
statisticile locale, 3.000.000 de oameni; din rândurile comuniştilor francezi au
pierit pe altarul patriei cca. 75.000 de oameni, partidul fiind numit şi Partidul
împuşcaților;partidele comuniste din Grecia - 50.000, Italia-40.000, Cehoslovacia
- 25.000 etc. Nu este de mirare că acestea, au dobândit in acei ani de grea
cumpănă o autoritate şi un prestigiu incontestabil. Numărul şi efectivele lor au
crescut impresionant. În anul 1947, in 75 de tări ale lumii existau partide
comuniste, care numărau cca.20 milioane de membri. Mai mult decât atât, in
primii ani postbelici, in 12 țări ale lumii, printre care: Franta, Italia, Belgia,
Austria, Finlanda, Danemarca, Norvegia, Chile etc. ele işi aveau reprezentanti in
Guvernele respective. Faptul însă că aceste partide, in cea mai mare parte a lor,
se supuneau cu docilitate vointei Moscovei, care numai de gânduri bune nu putea fi
bănuită a creat o vie nelinişte in rândurile cercurilor politice democrate de
pretutindeni şi cu deosebire in Occidentul european. Instaurarea unor regimuri
politice comuniste totalitare in centrul, estul şi sud-estul bătrânului nostru
continent, prin aşa numitele revolutii democrat-populare, in realitate adevărate
132
lovituri comunisto-bolşevice de tip stalinist, desfăşurate in prezenta trupelor
sovietice, a condus la creşterea îngrijorătoare a tensiunii in relatiile politice
internationale. Sub acelaşi semn s-au derulat evenimentele cu ascuțite momente
de dramatism şi in Asia şi apoi in America Latină.
Uniunea Sovietică, armata ei imensă, popoarele şi tările care intrau in
componenta ei au dat cele mai grele jertfe şi au suferit cele mai mari distrugeri şi
pierderi materiale şi umane.
În lupta împotriva agresorilor hitlerişti şi-au dat viata aproape 20 de milioane
de cetăteni ai URSS. Armatele germane invadatoare au distrus şi au incendiat total
sau partial 1710 localităti urbane şi peste 70.000 de comune şi sate. De pe urma
distrugerilor au suferit aprox. 30.000 de întreprinderi industriale şi peste 4.000 de
gări şi statii de cale ferată.
La sfârşitul războiului, productia de metal a Uniunii Sovietice, abia dacă se ridica
la nivelul anilor 1933-1935, iar cea de tractoare se situa la nivelul anilor 1930.
Invadatorii germani au distrus şi jefuit cca.98.000 de colhozuri, 1876 de sovhozuri
şi 2890 de stațiuni de maşini agricole. De asemenea,
Ocupanții hitlerişti au confiscat şi trimis in Germania aproximativ 7
milioane de cai, 17 milioane de de animale cornute mari, zeci de miloane de porci,
oi, capre, peste 100 de milioane de păsări etc. Totalul pierderilor pricinuite de
cotropitorii nazişti au atins suma exorbitantă pentru acea perioadă, de 2569
miliarde de ruble.
Se impuneau măsuri energice şi foarte urgente pentru ieşirea din acest incredibil
marasm. Existau pe imensul teritoriu al URSS suficiente resurse materiale pentru a
înlătura urmările războiului şi asigura evolutia paşnică a economiei țării, pentru
aducerea societății pe un fagaş normal, liber şi democratic, cel pentru realizarea
căruia pieriseră atâtea milioane de oameni.
Situalia era foarte grea. Lipsea in primul rând forța de muncă. Numărul
muncitorilor şi functionarilor care lucrau in economia sovietică era cu circa 4
milioane mai mic față de anul 1940. Situația era chiar şi mai grea in agricultura
unde in 1946 numărul celor apti de muncă scăzuse. În aceeaşi perioadă de timp cu
29%, iar mijloacele de tracțiune, aflate la dispozitia sovhozurilor şi stațiunilor de
maşini agricole se redusese cu 26%.
Din păcate in loc să se creeze camp larg pentru afirmarea şi dezvoltarea
liberei initiative, coordonată de organisme autonome şi sub control de stat s-a
trecut la aplicarea economiei planificate, hipercentralizate care, in fapt, paraliza
libera inițiativă. În martie 1946, Sovietul Suprem al URSS a aprobat cel de-al
patrulea plan cincinal - 1945-1950 - care avea ca obiectiv central refacerea
economică a URSS. De la început s-au evidenliat mari neajunsuri reliefate chiar de
sesiunea Sovietului Suprem din februarie 1947.

133
 La finele anului 1947 a fost aplicată o reformă monetară. Schimbul s-a
efectuat in proportie de o rublă nouă pentru 10 ruble vechi. Reforma a avut ca
efect, într-o mare măsură consolidarea financiară a URSS. De asemenea s-au luat
măsuri pentru îmbunătățirea înzestrării agriculturii cu mijloacele tehnice necesare.
Dar acest obiectiv a fost atins in mică măsură. Din acest punct de vedere, nu se
ajunsese încă la nivelul antebelic. De bună seamă că la începutul anilor 1950 se
poate vorbi de refacerea economiei sovietice. Dar aceasta s-a realizat, într-o
măsură demnă de luat in consideratie, prin exploatarea fără scrupule a țărilor
subordonate voinței liderului de la Moscova. Cel de-al doilea plan cincinal
postbelic, 1951-1955 s-a vroit a fi foarte ambitios. O realizare de proportii a fost
terminarea la 31 mai 1952 a canalului Volga-Don prin care erau reunite într-un
sistem unic de transport pe apă cinci mări: Marea Albă, Marea Baltică, Marea
Caspică, Marea Neagră şi Marea de Azov şi in cadrul căruia s-a creat complexul
hidroenergetic denumit Marea Timleansk, cu 180 km lungime şi cu lătimea variind
între 18 şi 30 de km. S-au obtinut şi alte succese, in productia de fontă, de otel, in
extractia de cărbune etc.
Cu toate acestea, in economia sovietică rămâneau numeroase neajunsuri.
Bunăoară, cele mai multe întreprinderi, care nu lucrau ritmic, nu-şi îndeplineau
planul de productie. Lipsa de ritmicitate in activitatea acestor întreprinderi avea
drept consecință folosirea incompletă a utilajelor din dotare şi chiar a fortei de
muncă şi depăşirea fondului de salarii, creşterea rebuturilor şi a pretului de cost etc.
O parte, destul de mare, a tehnicienilor şi inginerilor îşi desfăşurau activitatea in
birouri şi nu direct in productie, cum ar fi fost normal. S-au manifestat mari lipsuri
şi in privinta introducerii tehnicii noi, avansate in industrie. Deja de pe acum se
prefigura rămânerea in urmă față de revolutia tehnico-ştiintifică. În agricultură, in
pofida tuturor strădaniilor făcute pentru întărirea bazei tehnico-materiale, in anii
1951-1952, recolta a marcat o creştere insignifiantă in comparatie cu anul 1950,
iar recolta de cartofi şi legume a rămas in urmă. În numeroase colhozuri,
sovhozuri şi chiar in regiuni întregi recoltă de cereale şi de plante tehnice a
continuat să se situeze la un nivel scăzut. La începutul anului 1953 s-a
înregistrat o scădere semnificativă a numărului de cornuted mari fată de anul
1950. De altfel, ritmul de creştere a productiei agricole era cu mult in urma
celui de creştere a productiei industriale. În perioada 1940-1952, productia
globală a crescut doar cu 10% şi aceasta, in vreme ce productia industrială a
crescut de două ori şi jumătate. De altfel, aceasta a dus la slăbirea economică a
URSS.
În anul 1953, pentru evolutia economică şi mai ales social-politică a URSS,
s-au petrecut evenimente de mare insemnătate. S-a declanşat lupta împotriva
consecintelor nefaste ale cultului personalitătii lui Stalin, dar nu împotriva şi
pentru înlăturarea sistemului economico-social şi politic care se dovedise
134
falimentar. În acest context se înscriu măsurile luate împotriva lui Lavrenti
Beria, care câştigând încrederea lui Stalin, pătrunsese cu oameni credincioşi lui, in
posturile cheie ale aparatului de partid şi de stat. Aflându-se in fruntea
serviciului securitătii statului, el a săvârşit numeroase crime, ilegalităti şi abuzuri
de tot felul. Pe temeiul unor învinuiri inchipuite, numeroşi militanti comunişti,
oameni din aparatul de stat sau cetăteni de rand au fost judecati sumar şi executati.
După moartea lui Stalin, la 5 martie 1953 Lavreti Beria, cu un grup de complici ai
săi, au trecut la pregătirea unei lovituri de stat. Au fost descoperiti şi judecati de
Colegiul militar al Tribunalului Suprem şi executati prin împuşcare, in
decembrie 1953.
Dar, democratizarea vietii publice, mult aşteptată nu a avut loc.
Dimpotrivă, s-au luat măsuri pentru întărirea conducerii de partid in toate
domeniile de activitate. Cu toate acestea, pentru a atenua starea de surescitare
din țară, conducerea partidului comunit în fruntea căreia se afla Nikita Sergheevici
Hrusciov a trecut la revizuirea proceselor înscenate unor activişti de partid şi de
stat, unor specialişti in economie şi cadre militare.
Plenarea Comitetului Central al P.C.U.S. din septembrie 1953, a încercat să
analizeze cauzele rămânerii in urmă a agriculturii, dar măsurile irealiste ce s-au
stabilit au dovedit încă o dată ca sistemul colhozurilor şi sovholzurilor era
falimentar. Tocmai Acest lucru nu voiau să-1 recunoască nici noü conducători ai
URSS, Congresul al XX-lea este important prin faptul că a dezvăluit, ca niciodată
până atunci, consecințele grave, pentru societate in general şi pentru cea sovietică
in deosebi, a cultului personalitălii lui Iosif Visarionovici Stalin. Încercarea
de a explica toate neajunsurile prin încălcarea principiilor leniniste privind rolul
partidului in viața social-economică şi politică au arătat încă de pe atunci că in
URSS nu se puteau schimba in bine, prea multe lucruri. De aceea, faptul că la
Congresul al XII-lea al P.C.U.S. din 17-31 octombrie 1931 s-a adoptat "Programul
construirii societății comuniste in URSS" a fost privit nu cu îndoială, ci cu o
desăvârşită neîncredere.
Neajunsurile care au marcat primii ani ai deceniului al VII-lea au sporit
tensiunile social-politice care puteau izbucni oricând. De aceea s-a recurs din nou
la un sacrificiu. Cel sacrificat a fost N.S. Hrusciov înlăturat din toate funcțiile de
Plenara C.C. al P.C.U.S din 14 octombrie 1964. Leonid Ilici Brejnev, fost
colaborator apropiat al lui Hrusciov a fost ales prim-secretar al P.C.U.S, iar
Aleksei Nicolaevici Kosâghin a fost numit prim-ministru. Dar, sistemul a rămas
acelaşi, purtând cu el peste ani multimea de racile ale unei ordini sociale care se
născuse nedreaptă.
În domeniul ştiintei şi tehnicii oamenii de ştiința sovietici, nu putin la
număr au obținut rezultate exceptionale. Folosirea energiei atomice in sopuri
paşnice, cercetarea cosmosului, tehnica laserului, maşinile electronice de calcul
135
etc. au stat permanent şi cu rezultate uluitoare in atentia oamenilor de ştiință din
URSS. În domeniul fizicii nucleare s-au impus ştiinței mondiale academicienii:
I.V. Kureeatov, D.V. Skobellân, V.I. Veksler, N.A. Blagonravov, D.I.Blohintev
etc.
La 4 octombrie 1957, pentru prima oară in istoria umanității a fost lansat un
satelit artificial al pământului. Tot sovieticii au lansat, la 3noiembrie 1957, un al
doilea satelit purtând la bord o ființă vie, căleluşa Laika. Au urmat alte câteva
lansări de sateliți in cosmos, după care, la 12 aprilie 1961, a avut loc zborul in
cosmos a primului om şi acesta a fost sovieticul Iuri Gagarin. În iunie 1963, a fost
lansată in cosmos nava sovietică "Vostok-6" pilotată de prima femeie cosmonaut,
Valentina Tereşkova. În anii care au urmat s-au construit noi nave cosmice
pilotate, tot mai perfecționate. Cu toate că s-au realizat zboruri in grup, de mai
multe zile, ale navelor pilotate "Soiuz", că "Soiuz-16" a adus pe pământ rocă
lunară, că s-au întreprins primele zboruri spre Venus, sovieticii au început să
piardă teren in favoarea americanilor care după ce la 31 ianuarie 1958 au lansat in
spațiul cosmic primul satelit artificial american, şi in acelaşi an, au creat National
Aeronautics and Space Administration (Administralia Nalională pentru
Aeronautica şi Spaliu -NASA).
Toate aceste incontestabile realizări, demne de toată admirația, nu s-au
datorat, aşa cum s-a afirmat, sistemului sovietic, ci unui valoros corp de oameni de
ştiintă; ele n-au putut să acopere procesul de degradare economică socială şi
politică a uriaşului imperiu şi nici să ascundă procesul de adâncire permanentă şi
mereu mai accentuată a crizei sistemului sovietic şi să pună stavilă pentru
eliberarea natională din marele conglomerat sovietic. Aceasta cu atât mai mult cu
cât in timpul administrațiilor I.V.Andropov (1982- 1984) şi K.U. Cernenko (1984-
1985) nu s-a întreprins nimic pentru însănătoşirea situatiei.
În anul 1985, la cârma P.C.U.S. şi din 1988 şi a statului sovietic a venit
Mihail Sergheevici Gorbaciov. Lansând lozinca "glasmost şi perstroica" noul lider
sovietc a initiat o politică mai ridicală de reformare a societătii sovietice. El s-a
declarat vrăjmaşul neîmpăcat al dogmelor şi artizanul hotărât al democratizării
social-economice, iar in plan international s-a pronuntat realizarea unei destinderi
reale. În aceste conditii, libertatea cuvântului, desfiintarea cenzurii au adus pe
primul plan al vietii probleme blocate şi nesolutionate de multe zeci de ani. S-au
dezlăntuit o serie de tensiuni sociale şi numeroase conflicte interetnice.
Criza in URSS a luat mari proportii. 'Țările baltice, anexate de Stalin in
1940 si-au cerut independența. În urma unei mari acțiuni populare, la 16
noiembrie 1988, Sovietul suprem de la Tallin a adoptat Declarația de suveranitate
prin care se afirma supremația legilor estoniene asupra celor unionale.
Referendumul din 3 martie 1991, a consemnat faptul că 77,8% din populație se
pronunta pentru independentă. Ca urmare, la 20 august 1991 s- a proclamat
136
independenta țării, fapt nerecunoscut de conducătorii de la Moscova, la 6
septembrie acelaşi an. În Lituania, in timpul guvenării gorbacioviene,
sentimentele nationale s-au manifestat cu energie sporită găsindu-şi expresia in
Miscarea reformistă Sajudis. Sub presiunea populară Sovietul Suprem al Lituaniei
a abolit monopolul puterii detinut de Partidul Comunist şi a introdus sistemul
pluripartit. În continuare, in decembrie 1989, Partidul Comunist Lituanian
condus de Algirdas Brazauskas s-a desprins din PCUS devenind partid
independent, national. Parlamentul Lituaniei, ales in februarie 1990 şi dominat
de partizanii lui Sajiidis, a proclamat restabilirea independentei nationale.
Plebiscitul din 9 februarie 1991 a consemnat faptul că 95,5% din populatia tării
era pentru o Lituanie democratică şi independentă. În cele din urmă, Moscova, la
6 septembrie 1991, a fost nevoită să cucerească neatârnarea Lituaniei.
Şi in Letonia politica de glasnost a lui M.S. Gorbaciov a favorizat
manifestarea crescândă a sentimentelor nationale. Sub presiunea Frontului
Popular, format in 1988, Partidul comunist a renuntat, in decembrie 1989, la
monopolul puterii. Condamnând anexarea Letoniei la URSS in august 1940,
Sovietul Suprem letonian a adoptat la 4 mai 1990 Declaratia de Independență a
tării. Plebiscitul din 3 martie 1991 a reliefat faptul că 73,7% din electorat s-a
pronuntat pentru o Letonie liberă şi independentă. Realitatea aceasta a fost
recunoscută de. URSS la 6 septembrie 1991.
În conditiile create de politica de glasnost a lui M.S. Gorbaciov, încă din
1986 in Basarabia s-a născut Mişcarea Democratică din Moldova devenită ulteror
Frontul Popular al Moldovei. Acesta a organizat la 27 august o mare adunare
natională care a avut ca rezultat adoptarea la 31 august 1989, a limbii române ca
limba de stat şi revenirea la alfabetul latin. În acest climat de înăltare şi afirmare
natională, la 23 iunie 1990 Parlamentul de la Chişinău a adoptat Declaratia
Suveranității Moldovei. La 23 mai 1991 a fost adoptată noua denumire de
Republica Moldova care şi-a proclamat independența pe data de 27 august 1991.
În Transcaucazia, începând de la jumătatea anilor 1980 s-au petrecut
evenimente de mare dramatism. Astfel, la începutul anului 1988, la Erevan au
avut loc mari manifestatii populare pentru unirea Regiunii autonome Nagorno
Karabah, enclavă in Azerbaidjan, populată in proporție de 80% cu armeni, cu
Armenia.
Respingerea acestei cereri de către Azerbaidjan şi de către Sovietul Suprem al
URSS a avut ca rezultat tensionarea relaliilor dintre Armenia şi Azerbaidjan, şi
distanțarea considerabilă a Erevanului de Moscova. În consecință, la 23 august 1990,
Sovietul Suprem armean a adoptat Declarația de Independență a Armeniei. La
referendumul din 21 septembrie 1991, 99,3% din electorat s-a pronunțat pentru o
Armenie democratică şi independentă in afara granițelor URSS.

137
 În Republica Sovietică Socialistă Azerbaidjan, o mare mişcare nalionalistă şi
anticomunistă s-a afirmat cu deosebită forță in anul 1988. În acelaşi an a izbucnit
războiul nedeclarat cu Armenia in problema apartenenței Regiunii Autonome
Nagarno-Karabah. Încercările autorităților sovietice de a-şi păstra pozițiile in
această țară s-au izbit de forțele populare conduse de Frontul Popular. Sub
presiunea acestora, Sovietul Suprem din Baku la 23 septembrie 1990, a adoptat
Declarația de Suveranitate. În plan intern însă au continuat duelul între conducerea
comunistă şi o puternică opoziție islamică. Profitând de această atmosferă agitată
trupele Ministerului de Interne Sovietic au intervenit in Azerbaidjan la 19 ianuarie
1990. Totul a fost in zadar, căci la 30 august 1991, Azerbaidjanul şi-a proclamat
independența. Mai mult, la alegerile prezidențiale din 7 iunie 1992, Abulfaz Elcibei,
candidatul Frontului Popular a ieşit biruitor.
În 1988 şi 1989, Georgia a fost teatrul unei mari încleştări interetnice.
Republica Autonomă Abhazia Regiunea Autonomă a Osetiei de Sud şi Republica
Autonomă Adjara a manifestat cu violență tendințe de secesiune față de autoritățile de
la Tbilisi. În aceste condiții demonstrația populară de la 9 aprilie 1989, din capitala
georgiană a fost reprimată în mod sângeros de fortele armate sovietice. De aici,
distantarea autoritătilor de la Tbilisi de cele moscovite, care au trecut fătiş in
sprijinul cesioniştilor. Sub puternica presiune a populatiei giorgiene, Sovietul
Suprem a adoptat la 20 noiembrie 1989 Declaratia de lndependentă a Georgiei.
Referendumul din 31 martie 1991 a consemnat faptul că 93% din electoratul
georgian s-a pronuntat pentru restaurarea independenței tării pe baza actului de
independență din 26 mai 1918.
Politica autoritară a preşedintelui Zviad Gamsahurdia a provocat mari
nemultumiri in tară. Acestea au condus la un aprig război civil soldat cu multe
sute de victime. După fuga din Georgia a lui Z. Gamsahurdia, Eduard Şevarnadze
a fost desemnat preşedinte al Consiliului de Stat. Proclamatiile de independentă ale
Abhaziei, la 25 august 1990 şi Osetiei de Sud, la 20 septembrie 1990 au fost
declarate neconstitutionale. Toate acestea au fost depăşite numai după ce
autoritătile de la Tbilisi s-au înclinat sub presiunile Moscovei. La rândul lor alte
republici s-au desprins din trupul imens al imperiului sovietic: Belarus, la 25
august 1991; Ucraina, la 24 august 1991; Kazahstan, la 16 decembrie 1991;
Kirghizstan, la 31 octombrie 1991; Turkmenistan, la 27 octombrie 1991 şi
Uzbekistan la 31 august 1991. Prăbuşirea URSS in zilele noastre reprezintă
urmarea firească a acestui proces obiectiv.

Concepte și termeni de reținut :

-colhoz, sovhoz, comsomol
- cultul personalității;
138
-stanilism; brejnevism, gorbaciovism
- Soiuz,
Întrebări și teme de dezbatere :
Care sunt caracteristicile economice, sociale și naționale ale statului sovietic?
Ce urmări a avut victoria asupra Germaniei pentru statutul geopolitic al Uniunii
Sovietice?
Cum poate fi explicată politica de desnaționalizare practicată de guvernele
comuniste de la Moscava față de celelalte popoare și grupuri etnice din Uniunea
Sovietică?
Care au fost acuzele principale ale prăbușirii URSS?

Bibliografie:
Toffler, Heidi şi Alvin, Război şi anti-război. Supravieţuirea în zorii
secolului XXI, Bucureşti, Editura Antet, 1995.
Larousse, Istoria universală, vol III, Evoluția lumii contemporane,
București, Editura Univers Enciclopedic, 2006.
Jean - Baptiste Duroselle, Istoria relațiilor internaționale, 1919-1947, vol I,
București, Editura Științelor Sociale și Politice, 2006.
Zorin Zamfir, Istoria universală contemporană, București, Editura Oscar
Print, 1999.
Joseph S. Nye, Descifrarea conflictelor internaționale, București, Editura
Antet, f.a.
Constantin Hlihor, Istoria secolului XX, București, Editura Comunicare.ro,
2002.
André Fontaine, Istoria Războiului Rece, Bucrești, Editura Militară, 1992-
1994.
Hobsbawm, Eric, Secolul extremelor, Bucureşti, Editura Lider, 1998.

139
 Unitatea de studiu nr. 10
Prăbuşirea comunismului în Europa de Est.

Introducere
Anul 1989 a fost martorul revoluțiilor din partea centrală și de est a Europei.
Au fost revoluții pentru afirmarea drepturilor civice și a valorilor umane, dar ca și
în cazul Revoluției Franceze de acum 200 de ani, aceste revoluții au ajuns într-un
eșec economic și puteau fi susținute numai prin îmbunătățirea situației economice.
Au fost revoluții împotriva tiraniei, corupției și incompetenței. Pentru că partidele
comuniste au fost răspunzătoare pentru toate aceste rele, revoluțiile respepctive au
fost și împotriva acestor partide și a comunismului însuși. Partidele comuniste au
fost înlăturate din pozițiile lor privilegiate și alungate de la putere. Principalele
particularități ale răsturnării imperiului sovietic din Europa au fost dezastrul
economic, politica lui Gorbaciov de schimbare a lumii comuniste, protestele
intelectualilor și ale maselor populare, precum și faptul că nici un lider politic nu se
bucura de legitimitate. Toate revoluțiile au fost rapide și profunde: comuniștii de
rangul doi care au preluat puterea au dispărut aproape la fel de repede precum au
apărut. Revoluțiile au avut puternice conotații naționaliste. Aceste revoluții nu au
rezolvat problemele economice. Eforturile considerabile făcute de statele socialiste
de aprinde din urmă Europa occidentală au lăsat Europa centrală și răsăriteană mult
în urmă, sărăcită, poluată și în pragul disperării.

Obiectivele și competențele de învățare :

- prezentarea principalelor cauze care au dus la declanșarea revoluțiilor
anticomuniste din vara-toamna anului 1989;
- explicarea particularităților de desfășurare a revoluțiilor anticomuniste în
țările din Europa centrală și de sud-est din anul 1989;
- de a prezenta și a analiza impactul revoluțiilor anticomuniste asupra
condiției cetățenilor din fostele state comuniste din Europa centrală și de sud-est;
- de a explica cauzele datorită cărora reconstrucția societăților din fostele
state comuniste este un proces extrem de greu și de lungă durată.
Studenții vor putea estima rolul lui Gorbaciov în declanșarea revoluțiilor
anticomuniste din statele aflate în sfera de influență a Uniunii Sovietice;
- vor argumenta importanța factorilor economici în declanșarea revoluțiilor
anticomuniste;
- studenții vor putea identifica cauzele care au dus la scoaterea din viața
politică a partidelor comuniste.

Timpul alocat unității de studiu 6 ore

140
Conținutul unității de studiu

URSS în epoca Gorbaciov.

La 11 martie 1985, la Moscova se instalează o nouă conducere, animată de idei
reformatoare, sub egida lui Mihail Gorbaciov. La plenara din aprilie 1985 a Comitetului
Central a P.C.U.S., Mihail Gorbaciov a prezentat principiile politicii pe care intenţiona să o
realizeze în Uniunea Sovietică. Politica promovată de noua conducere s-a numit restructurare
sau perestroika. În viziunea lui Gorbaciov, sistemul sovietic deviase de la „teoria leninistă” şi
avea nevoie de o restructurare pe baza reformelor ce trebuiau realizate în domeniul politic,
economic şi social.
Obiectivul restructurării era demolarea consecinţelor epocii „stagnării”- epoca
brejnevistă - pe care le moştenise, la rândul său din perioada stalinistă. O componentă
importantă a politicii de restructurare a fost transparenţa sau libertatea presei şi lichidarea
cenzurii (glasnosti-ul) care au permis elucidarea problemelor blocate sau nerezolvate timp de
decenii (îndeosebi cele naţionale). Mihail Gorbaciov, împreună cu echipa sa, a realizat unele
reforme menite să revigoreze economia şi societatea. La Congresul al XXVII-lea al P.C.U.S.,
desfăşurat între 25 februarie şi 6 martie 1986, Mihail Gorbaciov a prezentat principale teze
ale poziţiei sale, atacând „epoca Brejnev”, denumită „era stagnării”, condamnând războiul
din Afganistan, care era o „rană sângerindă” a U.R.S.S., propunând restructurarea sistemului
pe calea reformelor, ce trebuiau realizate de sus în jos. Cadrul instituţional s-a dovedit însă
incapabil să reziste frustrărilor acumulate ale diferitelor grupuri, mai ales datorită costurilor
reformei înseşi. Deosebit de virulente au fost problemele naţionale - problema enclavei
armene din Karabahul de munte din Azerbaidjan, cea a tătarilor din Crimeea, relaţiile dintre
populaţia majoritară a republicilor unionale şi minorităţi, eşecurile politicii de rusificare.
Statele Baltice au fost primele care şi-au revendicat iindependenţa. În anii 1989-1991
Uniunea Sovietică a fost cuprinsă de o criză profundă.
Remarcabile au fost rezultatele perestroikăii în domeniul politicii externe. La 2 iulie
1985, în postul de ministru de externe a fost numit Eduard Sevarnadze, în locul lui Andrei
Gromiko. Împreună cu Mihail Gorbaciov au reuşit să revoluţioneze practic politica externă
sovietică, beneficiind de un imens capital de simpatie în întreaga lume. Gorbaciov a iniţiat o
nouă gândire politică, bazată pe câteva componente: politica externă nu mai trebuia gândită
şi condusă prin prisma factorului ideologic; confruntarea dintre cele două puteri, URSS şi
SUA era neproductivă iar puterea militară nu garanta automat securitatea; statul sovietic
trebuia să-şi revizuiască obiectivele în domeniul politicii externe.
Între 19 şi 21 noiembrie 1985 avea loc prima întâlnire a lui Gorbaciov cu Ronald
Reagan, preşedintele SUA. În perioada 7-10 decembrie 1987, se desfăşoară prima vizită a lui
Gorbaciov în Statele Unite, ce s-a transformat într-un imens succes personal al liderului
reformist. Asumându-şi cele convenite în discuţiile cu Reagan, Gorbaciov va semna la 14
aprilie 1989 documentele ce puneau capăt războiului din Afganistan, iar la 15 februarie 1989,
ultimele trupe sovietice părăsesc această ţară. Gorbaciov a contribuit la normalizarea
relaţiilor cu China, după vizita efectuată la Beijing între 15 şi 19 mai 1989. La 6 iulie 1989,
Gorbaciov, într-un discurs ţinut la Consiliul Europei de la Strasbourg, afirmă că Uniunea
Sovietică nu se va opune reformelor din Europa de Est. Semnalul dat la Strasbourg a fost
receptat şi în statele estice, nu numai în mediile apusene. În toamna anului ’89, întreg

141
„lagărul socialist” a fost afectat de un val de schimbări. La 7 octombrie 1989, în timpul
vizitei în Germania, la Berlin, Gorbaciov avea să declare „viaţa îi pedepseşte pe cei care
rămân în urmă”. Efectul a fost schimbarea lui Erich Honecher cu Egon Krenz, la 18
octombrie.
La 9 noiembrie 1989, a fost dărâmat Zidul Berlinului, moment care a fost perceput ca
un preludiu al înlăturării comunismului în Europa.
La 2-3 decembrie 1989, pe insula Malta, a avut loc întâlnirea dintre Mihail Gorbaciov
şi George Bush, la care liderul sovietic a declarat că nu va folosi forţa pentru menţinerea
regimurilor comuniste din Europa estică. O semnificaţie aparte a avut căderea regimului lui
Nicolae Ceauşescu, la 22 decembrie 1989 şi executarea dictatorului.
Problema unificării Germaniei a fost un test decesiv al noului raport de forţe şi al
faptului că războiul rece se sfârşise. La 8 februarie 1990 secretarul de stat, James Baker,
vizita Moscova şi propunea negocieri pentru unificarea Germaniei în formula „doi plus
patru”, adică cele două Germanii, Statele Unite, Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Franţa.
La 12 septembrie, la Moscova a fost semnat tratatul care consfinţea reunificarea pe cale
paşnică a Germaniei. Ceremonia oficială s-a desfăşurat la 3 octombrie la Berlin. La 31 martie
1991, a fost dizolvat oficial Tratatul de la Varşovia.

Puciul din august 1991 şi dezintegrarea U.R.S.S.

Valul schimbărilor a afectat întregul spaţiu sovietic. Sfărşitul Uniunii Sovietice va fi
unul dramatic. La 21 august 1991, la Moscova, un grup de conservatori ce se opuneau
procesului reformelor, au realizat un „puci” pentru al înlătura pe Gorbaciov, care însă a
eşuat. „Puciul” a întărit poziţia lui Boris ElŢin, preşedintele Republicii Sovietice Federative
Ruse, în calitate de lider al forţelor reformatoare, şi a şubrezit poziţia lui Gorbaciov.
Demersurile disperate ale lui Gorbaciov de a transforma Uniunea Sovietică în
Uniunea Statelor Suverane, de a organiza noi alegeri, pentru a salva puterea centrului s-au
soldat cu un eşec. Republicile unionale şi-au declarat independenţa după august 1991. La 8
decembrie 1991, langă Minsk, presedinţii Rusiei, Ucrainei şi Bielorusiei au declarat
dizolvarea Uniunii Sovietice şi formarea Comunităţii Statelor Independente (C.S.I.). Ulterior,
la 21-22 decembrie, la Alma-Ata, 11 reprezentanţi ai fostelor republici unionale sovietice
aderau la C.S.I. La întâlnire n-au participat reprezentanţii Estoniei, Letoniei, Lituaniei şi
Georgiei, care pledau pentru independenţă.
În aceste condiţii, la 25 decembrie 1991, Mihail Gorbaciov va demisiona din postul
de preşedinte al unui stat care de facto nu mai exista. Uniunea Sovietică şi-a încetat oficial
existenţa la 31 decembrie 1991, la 69 de ani de la constituire.

Prabusirea comunismului în sud-estul Europei

Schimbarea regimurilor politice şi transformările economice din statele Europei de
Răsărit avut loc în perioada 1989-1991. Declanşarea, după 1987, de către Mihail Gorbaciov
a unui proces complex de restructurare a regimului comunist din U.R.S.S. a marcat începutul
unor transformări radicale în interiorul societăţilor din acest spațiu.
Polonia
Polonia a fost prima țară unde s-a infăptuit o revoluţie anticomunistă. În anii ’80, ţara
este cuprinsă de o lungă criză socială care era de fapt un conflict între putere şi clasa
muncitoare. În vara anului 1980, şantierile navale din Gdansk sunt cuprinse de un val de
142
greve. A fost înfiinţat primul sindicat liber Solidaritatea (Solidarnosti) în frunte cu liderul
Lech Walesa.
Guvernul, pentru a menţine controlul asupra situaţiei din ţară a introdus, în decembrie
1981 starea excepţională. În funcţia de prim-ministru a fost numit generalul Woljceich
Jaruzelski. Sunt realizate o serie de reforme economice care prevedeau trecerea
întreprinderilor la autonomie, autoconducere şi autofinanţare. SUA şi alte state occidentale
declanşeză o blocadă economică asupra Poloniei. Perioada 1986-1989 este caracterizată de
stagnarea economiei, creşterea deficitului bugetar, cresterea inflaţiei.
Alegerile parlamentare din iunie 1989 au demonstrat slăbirea poziţiei partidului
comunist. În august 1989 a fost format guvernul în frunte cu Tadeusz Mazowiecki, membru
al sindicatului Solidaritatea. Astfel, dominarea de peste 40 de ani a vieţii poltice de partidul
comunist a încetat. Guvernul a propus un program de restructurare a economiei, orientat spre
economia de piaţă, numit „terapia de şoc”. A fost înlăturat controlul asupra preţurilor, a
început privatizarea proprietăţii statului, au fost premise investiţiile străine. Treptat s-a
stabilizat piaţa. În anii 1991-1992 SUA au renunţat la 70 % din datoria externă a Poloniei iar
Clubul de la Paris la 50 % şi R.F.G. la 50 %. În decembrie 1990, W. Jaruzelsky a demisionat,
preşedinte fiind ales Lech Walesa. În următorii ani, în Polonia este promovată o politică de
modernizare a agriculturii, continuă privatizarea sectorului de stat, sunt luate unele măsuri
pentru a limita influenţa străină în domeniul economic. În paralel, apar şi unele dificultăţi:
scaderea nivelului de trai; creşte numărul somerilor (1992 – 2 milioane), se resimte lipsa
programelor sociale.

Ungaria
Ungaria a fost cuprinsă la sfârşitul anilor ‘80 de o profundă criză economică.
Conducerea ţării era preocupată de căutarea căilor de ieşire din criză. În aceste condiţii s-a
consolidat pozţia opoziţiei care îşi intensifică critica la adresa conducerii ţării. Opoziţia se
pronunţă pentru revizuirea aprecierii evenimentelor din anul 1956 din Ungaria. Unii membri
ai Partidului Muncitoresc Socialist Ungar (P.M.S.U.), de sorginte marxist-leninistă, au
început să părăsească partidul. În februarie 1989, P.M.S.U. a renunţat la monopolul asupra
puterii, iar în octombrie are loc ultimul Congres. Pentru a rămâne în viaţa politică, partidul
şi-a schimbat denumirea în Partidul Socialist Ungar. În ianuarie 1990, în Ungaria, existau
deja circa 20 de partide politice. La 23 octombrie 1989 a fost schimbată denumirea ţării în
Republica Ungaria. Între 23 martie şi 4 aprilie 1990 au loc primele alegeri libere după anul
1945. Au învins reprezentanţii a trei formaţiuni politice - Alianţa Democraţilor Liberi,
Forumul Democratic şi P.S.U.. Cele mai multe voturi au fost obţinute de Forumul
Democratic, care se pronunţa pentru constituirea statului de drept, pentru autoconducere
democratică, privatizare, trecerea la economia de piaţă. Liderul Forumului Democratic, Josef
Antall, a fost numit în funcţia de prim-ministru. A fost constituit un guvern de coaliţie. In
august 1991 Arpad Gonsz a fost ales preşedinte al Ungariei.

Cehoslovacia
În Cehoslovacia, în anii 1988-1989 forţele anticomuniste au înteţit critica la adresa
regimului comunist. Opoziţia era organizată în jurul grupului „Carta 77”, care cerea
comuniştilor să cedeze monopolul asupra puterii şi să permită alegeri democratice. În

143
noiembrie 1989, la Praga are loc o demonstraţie a studenţilor. La iniţiativa membrilor „Cartei
77” a fost constituit Forumul studenţesc.
Data de 17 noiembrie 1989 a marcat începutul „revoluţiei de catifea”, declanşată de
către studenţi, la care s-au alăturat şi muncitorii. La sfârşitul lunii noiembrie 1989,
Parlamentul Federal a înlăturat articolul din Constituţie ce consacra rolul conducător al
partidului comunist. La 29 decembrie 1989 a fost ales, în mod democratic, în calitate de
preşedinte cunoscutul dizident, Vaslav Havel, autorul „Cartei 77”.
La 20 aprilie 1990 a fost adoptată noua denumire a ţării Republica Federală Cehă şi
Slovacă. În continuare va lua amploare curentul de separare a celor două republici. În
Slovacia, care era mai slab dezvoltată din punct de vedere economic, în timpul alegerilor din
iunie 1992 se creează o Mişcare pentru o Slovacie independentă. În iulie 1992 Consiliul
Naţional Slovac (Parlamentul) a adoptat o decizie cu privire la suveranitatea republicii.
Decizia de separare a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1993.

Bulgaria
În Bulgaria din 1954 până în 1989 la conducerea ţării s-a aflat Todor Jivkov, primul
secretar la C.C. al P.C.B. Criza economică şi tensiunile entice au intensificat nemulţumirea
faţă de regimul Jivkov, nu doar în cadrul societăţii, ci şi în cel al conducerii partidului
comunist. În Bulgaria, la fel ca şi în celelate ţări ale blocului socialist, după 1987 s-a înfiripat
o mişcare dizidentă. Mocova i-a sprijinit pe reformatorii din cadrul Partidului Comunist
Bulgar, care au decis că era necesară o schimbare şi că Todor Jivkov, care de 35 de ani se
afla în fruntea partidului, trebuia să renunţe la prerogativele sale. La 10 noiembrie 1989,
acesta a fost nevoit să-şi prezinte demisia din funcţia de secretar general al P.C.B.
Iniţial, noul lider comunist bulgar, Petăr Mladenov, s-a orientat spre o politică de
restructurare de tip gorbaciovist, fără a repune în discuţie soarta socialismului. Sub presiunea
maselor, comuniştii au fost obligaţi să-şi reformuleze poziţiile. La sfârşitul lui ianuarie 1990
Congresul extraordinar al P.C.B. a decis schimbarea denumirii partidului, care devine
Socialist, precum şi separarea funcţiilor de stat şi de partid. Petăr Mladenov a devenit şef de
stat, iar Andrei Lukanov, premier.
În iunie 1990 au fost organizate alegeri parlamentare care au demonstrat polarizarea
electoratului. Opoziţia era raliată în jurul Uniunii Forţelor Democratice (U.F.D.), o
organizaţie cadru constituită din mişcări şi asociaţii fidele pluralismului şi democraţiei.
Alegerile parlamentare au fost câştigate de Partidul Socialist, care obţine 52,7 % din voturi,
faţă de 36,2 % ale opoziţiei.
Reprezentanţii U.F.D. şi o parte din populaţie au respins rezultatele alegerilor (deşi
erau recunoscute de observatorii străini), declanşând o grevă generală în Sofia. Preşedintele
Petăr Mladenov este obligat să-şi prezinte demisia. Noul preşedinte este desemnat în
persoana liderului opoziţiei, Jelio Jelev, primul şef de stat necomunist al Bulgariei, după
abdicarea regelui Simeon al II-lea în anul 1946. La sfîrşitul lunii decembrie 1990 a fost
format primul guvern de coaliţie, în frunte cu independentul Dimităr Popov. În componenţa
guvernului au intrat reprezentanţi ai P.S.B., U.F.D., Uniunii Populare Agrariene, precum şi
caţiva independenţi. În vara anului 1991 are loc scindarea U.F.D. Speculaţiile, greva
parlamentară, scandalurile politice au izbutit, în plan secundar, să cureţe şi să consolideze
rândurile U.F.D., care a reuşit să câştige alegerile parlamentare din octombrie 1991. Acest
scrutin a schimbat harta politică a Bulgariei postcomunistă. Victoria la limită a opoziţiei la
144
alegerile parlamentare din octombrie 1991 reprezintă un punct de răscruce în istoria
contemporană a Bulgariei. Foştii comunişti pierd majoritatea absolută pe care au avut-o în
Marea Adunare Naţională.
În parlament U.F.D. dispunea de 110 locuri, din 240, de aceia s-a impus găsirea unei
forme de colaborare cu reprezentanţii partidului minorităţii turce - Mişcarea pentru Drepturi
şi Libertate. Noul Guvern va fi condus de preşedintele U.F.D., Filip Dimitrov. Au fost
operate schimbări de personal în principalele instituţii ale statului, precum Ministerul de
Interne şi cel de Externe. De asemenea, au fost adoptate o serie de legi prin care foştilor
nomenclaturişti li se interzicea, pe o anumită perioadă, anumite drepturi civile. La trei luni
după alegerile parlamentare au urmat cele prezidenţiale, unde reprezentantul U.F.D., Jelio
Jelev, a reuşit să câştige prin balotaj, scrutinul prezidenţial şi să devină primul preşedinte ales
din istoria țării.

Iugoslavia
Destrămărea statului iugoslav are loc în perioada 1989-1992. În Iugoslavia
schimbarea regimului politic s-a produs într-un mod deosebit: după moartea lui Tito (1980),
edificul construit de acesta s-a prăbușit încetul cu încetul. S-au intensificat tensiunile între
naţionalităţi, iar conducerea centrală de la Belgrad nu a reuşit să găsescă soluţii viabile
pentru lichidarea crizei în care se afla societatea iugoslavă. Deosebirile dintre republici s-au
menţinut în continuare, fapt ce a contribuit la amplificarea nemulţumirilor. Constituţia din
1974, pe care se întemeia sistemul politic iugoslav, ce presupunea soluţionarea tuturor
problemelor pe calea înţelegerilor reciproce, nu reuşea să rezolve probleme cu care se
confrunta federaţia. Armistiţiul a început să se destrame în Kosovo, unde albanezii au reuşit
să transforme regiunea într-o republică autonomă în cadrul federaţiei în 1980. Nemulţumiri
sunt inregistrate şi în alte republici, populaţia exprimandu-şi dezacordul în privinţa
dominaţiei sârbe în structurile puterii centrale şi în armată.
În februarie 1989, în regiunea Kosovo sunt aduse trupe pentru a suprima mişcarea
albanezilor, care pledau pentru respectarea drepturilor consfiinţite în Constituţie. Conducerea
de la Belgrad a anunţat preluarea responsabilităţilor referitoare la securitatea provinciei, iar la
26 iunie este suspendată adunarea din Kosovo, puterea fiind preluată de către cea din Serbia.
La 5 iulie 1989 este votată dizolvarea adunării, noua constituţie sârbă din septembrie 1989
confirmand încorporarea celor două regiuni autonome – Kosovo şi Vojvodina - în cadrul
Serbiei. Albanezii au refuzat să accepte legitimitatea acestei Constituţii. Amestecul Serbiei a
declanşat, pe de o parte, un val de nemulţumiri faţă de hegemonia sârbă, pe de altă parte, a
creat permizele unei confruntări dintre subiectele federaţiei.
În septembrie 1989, la Ljubljana, Adunarea Slovenă a declarat suveranitatea
republicii, proclamandu-şi dreptul de a se separa de federaţie, fapt ce implică un război
economic între Serbia şi Slovenia. Anul 1990 este anul decesiv pentru destrămarea unităţii
statale a Iugoslaviei. Delegaţia slovenă se retrage de la Congresul Ligii comuniştilor
iugoslavi, nefiind acceptată propunerea lor privind independenţa partidelor membre ale Ligii.
Alegerile din decembrie 1990 din republicile componente ale Iugoslaviei reflectă într-un fel
situaţia din ţară. La Belgrad, alegerile au fost câştigate de Slobodan Miloşevici, un adept
declarat al Serbiei Mari, lider al Partidului Socialist. El se opune accesului croatului Stipe
Mesic la presedinţia colectivă a Iugoslaviei în iunie 1991, fapt ce a contribuit la retragerea
Sloveniei şi Croaţiei din componenţa federaţiei. La 25 iunie 1991, adunările Croaţiei şi
145
Sloveniei şi-au declarat independenţa deplină. Armata federală, singura forţă care mai era
capabilă să menţină unitatea federaţiei, a intrat în acţiune. Este atacată iniţial Slovenia, apoi
Croaţia, unde au loc lupte crâncene, în jurul oraşului Vukovar. Operaţiunea se încheie prin
semnarea unui armistiţiu, care prevedea retragerea tuturor unităţilor armatei federale
iugoslave din Slovenia pană la 26 octombrie 1991. La 15 ianuarie 1992, independenţa
Sloveniei şi Croaţiei este recunoscută de statele Uniunii Europene, la 22 mai cele două ţări
sunt admise în ONU. Slovenia la 14 mai 1993 a fost admisă în Consiliul Europei.
Croaţia se confruntă, la rândul ei, cu populaţia sârbă care pleda pentru independenţă,
fapt ce a dus la trimiterea de către ONU a forţelor de menţinere a păcii. Problema refugiaţilor
din Bosnia şi Herţegovina (Croaţi şi musulmani) şi situaţia creată de sărbi prin ocuparea unei
treimi din teritoriul croat rămân, în continuare, în centrul vieţii politice. La referendumul din
19-20 iunie 1993, din autoproclamata „Republică Sârbă a Crainei”, populaţia se pronunţă
pentru unirea acestei regiuni cu alte regiuni populate de sârbi din Bosnia şi Herţegovina şi
din celelalte state sârbeşti.
Teritoriile administrate de sârbi sunt separate de 14 000 de militari ONU de restul
Croaţiei. Integrarea acestor teritorii se va realiza abia în anul 1998, în urma medierii
negociate de ONU. În Bosnia şi Herţegovină comunitatea musulmană se pronunţă pentru o
republică independentă, cea sârbă pentru unirea teritoriilor cu Serbia, iar cea croată pentru
alipirea la Croaţia a regiunii cu populaţie majoritară croată. Participanţii la referendumul din
29 februarie şi 1 martie 1992, boicotat de sârbi, se pronunţă în favoarea unei Bosnii şi
Herţegovine independente (99,4 %).
Parlamentul de la Sarajevo proclama la 3 martie 1992, în absenţa reprezentanţilor
sârbi, independenţa Republicii Bosnia şi Herţegovina, recunoscută la 6 aprilie 1992 de către
Uniunea Europeană şi admisă la 22 mai 1992 în ONU. La rândul lor, sârbii din Bosnia şi
Herţegovina proclamă la 7 aprilie o republică independentă, iar populaţia croată anunţă, la 3
iulie 1992, crearea unui stat croat independent în Sud-Vest. În aprilie 1992, izbucneşte un
război civil ce va face, în decurs de un an peste 50 000 morţi, iar peste două milioane de
bosniaci sunt nevoiţi să părăsescă vechile locuinţe. Dintre fostele republici iugoslave, Bosnia
şi Herţegovina cunoaşte după proclamarea independenţei în 1992, cel mai dureros şi mai
tragic destin. Războiul civil, care opune cele trei etnii, pustieşte ţara, determină masive
deplasări de populaţie şi sute de mii de victime.
Încercările ONU şi ale Uniunii Europene de a prezenta un plan de pace general
acceptat, crearea unui stat federal compus din trei republici autonome: sărbă, musulmană,
croată, eşuează. Acordul de pace negociat la Dayton, SUA, şi parafat la 14 decembrie 1995
la Paris, încheie patru ani de război civil sângeros şi pune bazele Republicii Bosnia şi
Herţegovina ca stat federal format din Federaţia Bosniaco (Musulmana)-Croată (51 % din
terit) si Republica Sârbă (49 %).
Macedonia, o altă republică din componenţa statului federal, şi-a proclamat
suveranitatea la 25 ianuarie 1991. La 8 septembrie 1991 a fost organizat un referendum,
boicotat de comunitatea sârbă şi albaneză, prin care populaţia se pronunţă pentru o
Macedonie independentă. Republica Independentă Macedonia a fost proclamată oficial la 15
septembrie 1991, dar a intampinat greutăţi în calea recunoaşterii noului statut, datorită
opoziţiei Greciei, care considera inadmisibil „uzurparea” numelui de Macedonia, ce ar
aparţine istoriei sale. La 8 aprilie 1993, Macedonia a fost admisă în ONU, sub numele de

146
„Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei”, iar la 17 octombrie 1995 devine membru al
Consiliului Europei.
Republica Muntenegru în 1990 a fost alături de Serbia, pronunţandu-se pentru
menţinerea structurii federale. La 12 februarie 1992 a fost semnat un acord între Serbia şi
Muntenegru, aprobat de parlamentele lor, prin care se proclamă o nouă entitate statală
Republica Federală Iugoslavă la 27 aprilie 1992. Aceasta cuprindea Serbia, cu regiunea
Kosovo şi Vojevodina, şi Republica Muntenegru.

Concepte și termeni de reținut :

-revoluție anticomunistă
- dizidenți politici;
-destrămare statală;
- fronturi de salvare națională

Întrebări și teme de dezbatere :

Care sunt caracteristicile revoluțiilor anticomuniste din țările europene ?
Ce urmări a avut victoria revoluțiilor anticomuniste în Cehoslovacia și Iugoslavia?
Cum poate fi explicat rolul major al intelectualilor în declanșarea revoluțiilor
anticomuniste?
De ce au apărut contradicții între marile puteri democratice în Vietnam și China în
primii ani postbelici?

Bibliografie:
Peter Calvocoressi, Politica mondială după 1945, Ediția a VII-a, București,
Editura ALLFA, 2000
Toffler, Heidi şi Alvin, Război şi anti-război. Supravieţuirea în zorii
secolului XXI, Bucureşti, Editura Antet, 1995.
Larousse, Istoria universală, vol III, Evoluția lumii contemporane,
București, Editura Univers Enciclopedic, 2006.
Zorin Zamfir, Istoria universală contemporană, București, Editura Oscar
Print, 1999.
Constantin Hlihor, Istoria secolului XX, București, Editura Comunicare.ro,
2002.

147
 Unitatea de studiu nr. 11
Evoluţii culturale şi spirituale după cel de al Doilea Război Mondial.

Introducere
Spre deosebire de primul război mondial care a operat o tranziție bruscă de
la secolul al XIX-lea la secolul al XX-lea, cel de al doilea război mondial, deși
încheiat cu un înspăimântător bilanț de pierderi umane și morale, a deschis calea
spre o perioadă de mutații lente dar profunde.
Nici urmă de sentiment al vreunui paradis pierdut- în afară de mirajul
”visului American”, pentru că decalajele dintre înainte de război și după război au
fost foarte mari,,uneori de neimaginat. Este suficient să luăm în analiză numai
trecerea de la podeaua de pământ bătut la comoditățile modernității, dominată de
aparatele electrocasnice,telegrafia fără fir și televiziune.
Mutatiile produse în dezvoltarea materiala si stiintifica a omenirii "socurile"
pe care le-a cunoscut lumea în perioada de sfârsit a secolului al XIX-lea si în cel
urmator - prima conflagratie mondiala, revolutia bolsevica, fascismul si nazismul,
criza economica din 1929-1933, a doua conflagrație mondială, războiul rece,
holocaustul nuclear etc. - au afectat puternic evolutia culturii, artelor si a religiei.
Criza generata de aceste mutatii a afectat, în special, mediile intelectuale si mai
putin masele care îsi abandoneaza putin câte putin mostenirea culturala de origine
rurala pentru o cultura a consumului si divertismentului raspândita prin noile
tehnici de comunicare. În acelasi timp conducatorii vietii religioase ezitau între o
atitudine conservatoare, sprijinita pe traditie si o tratativa de adaptare la lumea
moderna.
.

Obiectivele și competențele de învățare :

- prezentarea principalelor curente și mișcări culturale din diferite regiuni ale
lumii ;
- explicarea cauzelor ce au dus la apariția unor curente culturale anarhice în
în țările dezvoltate
- de a prezenta relația dintre nivelul de dezvoltare a unei societăți și formele
de manifestare a vieții culturale a acesteia
Studenții vor putea mutațiile profunde care au avut loc în structura societății
umane în secolul al XX-lea și impoactullaceastora asupra culturii

Timpul alocat unității de studiu 6 ore

Conținutul unității de studiu

148
I. CRIZA CULTURII CLASICE OCCIDENTALE.
Razboiul a marcat profund "generatia focului". Foarte repede intelectualii au
devenit constienti ca a aparut o adevarata criza a valorilor. Paul Valéry, de
exemplu, a exprimat aceasta perceptie într-o formulare care a devenit, apoi,
celebra: "Cât despre noi, civilizatiile, acum, stim ca suntem
muritoare...".Sentimentul crizei civilizatiei da un elan sporit unui curent
intelectual nascut înainte de razboi: miscarea Dada. Acesta a aparut ca un protest
timid si ironic nihilist împotriva unei lumi conservatoare si a societatii care i-a dat
nastere, inclusiv împotriva artei sale. Dadaismul respingea orice fel de arta, nu a
avut nici un fel de caracteristici bine definite , desi a împrumutat câteva trucuri de
la avangardele cubiste si futuriste de dinainte de 1914. În esenta, tot ceea ce putea
provoca apoplexia iubitorilor burghezi de arta conventionala era acceptabil pentru
dadaisti. Scandalul era principiul lui de coeziune. Astfel, expunerea de catre
Marcel Duchamps a unui pisoar la expozitia din 1917 de la New York a fost
întrutotul în spiritul dadaismului.
Respingând orice control al ratiunii asupra gândirii, orice preocupare
estetica sau morala, suprarealistii înteleg sa expuna fie verbal, fie scris, fie în orice
alta forma, functionarea reala a gândirii, ceea ce ei denumeau "automatismul
psihic pur"(1; 114). Suprarealismul a fost o adaugire originala la repertoriul
artelor de avangarda si a influentat poetii si scriitorii de prima marime din Franta
(P. Eluard, L. Aragon) Spania (Garcia Lorca) în Europa rasariteana si America
Latina (Cesar Vallejo si Pablo Neruda). Spre deosebire de alte avangarde
Suprarealismul a "fertilizat" principala arta a secolului XX- cinematografia. Nu
este deloc întâmplator ca cinematograful îi este îndatorat suprarealismului, nu
numai prin Luis Bunuel (1900-1983) dar si prin cel mai important scenarist
francez al perioadei, Jacque Prévert (1900-1977), în timp ce fotojurnalismul îi este
îndatorat prin Henri-Cartier-Bresson.(n.1908).
În Germania, imediat dupa încheierea razboiului Walter Gropius a fondat
curentul Bauhaus care preconiza o estetica functionala, suprimând orice distinctie
între arta si artizanat, încurajând artistii sa se adapteze nevoilor societatii
industriale prin stagii în întreprinderi si eliberarea de prototipuri si brevete
comerciale. Criticata de conservatorii de la Weimar pentru ideile sale "socialiste"
scoala Bauhaus a fost considerata de nazisti drept antigermana si închisa în 1933.
Tot în Germania dupa prima conflagratie se afirma plenar expresionismul.
Respingând ca si futurismul italian conformismul "mic-burghez" al perioadei
"Belle Epoque", expansionismul s-a alaturat "traditiei germanice" (Grunewald)
influentând atât cinematografia cât si teatrul. Însa marea noutate a epocii a fost
crearea teatrului politic de vocatie populara caruia regizorul Erwin Piscator i-a
fost atât teoretician cât si promotor. Dramaturgi si militanti, Ernest Toller si

149
Bertolt Brecht vor multiplica inovatiile atât prin alegerea subiectelor, prin tehnica
cât si prin spiritul unei reprezentatii care asociaza publicul actiunii.
Aceste curente au aparut ca o reactie la criza valorilor morale pe care o
percepeau oamenii de arta si literatii. Înainte sa piara în materialitatea ei, lumea a
fost anihilata prin forta imaginatiei. Cu ajutorul intuitiei si al sensibilitatii, artistii
au fost primii care au pus în practica, în domeniul lor, distrugerea vechii lumi. De
atâtea ori anuntata la începutul secolului, Apocalipsa în cultura si civilizatie s-a
materializat odata cu declansarea razboiului. Nimic n-a mai fost, dupa 1918, ca
înainte: acea Belle Epoque cu fatada ei burgheza aparent stabila, era definitiv
încheiata. Constiinte care au marcat începutul secolului XX au elaborat sub
înrâurirea lui Nietzsche lucrari si studii în care erau explicate liniile de evolutie ale
civilizatiei occidentale. Oswald Spengler, publica la sfârsitul primului razboi
mondial "Declinul Occidentului" în care pune un diagnostic sever asupra
civilizatiei occidentale: condamnare la disparitie. Civilizatia ca si fiinta umana în
acceptiunea lui Spengler, este supusa evolutiei ciclice. Unei fiinte omenesti ajunsa
la vârsta de o suta de ani nu-i mai ramâne nici o speranta de viata. Nici o speranta
nu mai ramâne unei civilizatii (sau culturi, pentru a folosi termenul lui Splengler)
care a atins vârsta de o suta de ani. Aceasta era în acceptiunea sa limita biologica a
civilizatiilor.
Tragedia artistilor moderni, de stânga sau de dreapta, a fost angajarea politica mult
mai eficienta a propriilor miscari de masa, dar respingerea curentelor lor de catre
politicieni. Cu exceptia partiala a fascismului italian de influenta futurista, noile
regimuri autoritare, atât de stânga, cât si de dreapta, au preferat vechile cladiri
gigantice monumentale în arhitectura, vechile stiluri în pictura si sculptura,
spectacole clasice pe scena, accectabilitatea ideologica în literatura. Arta
avangardei europene din prima jumatate a secolului XX nu insufla decât rareori un
sentiment de speranta. Asadar, a fost o arta creata cum spunea învatatul si poetul
clasic A.E.Housman "în zilele în care lumea se prabusea, la ora la care temeliile
pamântului se scufundau".
Progresul stiintific, dar si razboaiele care au bulversat liniile traditionale ale
societatii au repus în discutie vechiul sistem de valori. Are loc o eliberare tot mai
puternica de tab-uri, de constrângeri morale sau sociale, o deschidere spre
inconstient, sunt exaltate instinctul, forta, etc. Apar asa dupa cum am aratat, o
serie de curente de avangarda. Alaturi de aceste curente, puternice individualitati
si-au confirmat în operele lor detasarea, scepticismul sau îndoiala fata de valorile
traditionale: germanul Spengler, francezul Gide, italianul Pirandello, austriacul
Kafka. Reactia împotriva rationalismului, care triumfa în filozofie cu Bergson si
Heidegger, poate genera o reînoire a sentimentului religios (Miquel de Unamuno,
Mauriac, Bernanos).

150
 Refuzul lumii prezente poate de asemenea conduce spre cautarea evaziunii
în analiza subiectiva (Marcel Proust, James Joyce), în cautarile estetice (Paul
Valéry) sau într-un oarecare clasicism (Jean Giraudeux). În opozitie cu acest refuz
al lumii actuale, numerosi intelectuali nu au ezitat sa se angajeze în operele lor în
fata marilor probleme ale vremii. În Italia, miscarea futurista a fost una din
componentele fascismului în faza sa incipienta, în timp ce în Franta miscarea
suprarealista avea legaturi politice foarte strânse cu partidul comunist între 1925 si
1934. În Uniunea Sovietica, scriitori (Gorki, soholov), artisti cineasti (Eisenstein)
se pun în serviciul Revolutiei. În Germania, sosirea nazistilor la putere constrânge
la exil pe arhitectii miscarii Bauhaus, ca si numerosi scriitori (Brecht), muzicieni,
cineasti. La sfârsitul anilor '30, de la Steinbeck, Hemingway, Aragon sau
Habrause la Celine, Drieu La Rochelle sau Brasilbach, scriitorii au încercat sa
gaseasca în angajarea politica un raspuns la problemele lor.
În pictura, dupa revolutia impresionista de la sfârsitul secolului XIX, Van
Gogh, Gauguin si Cezanne deschid calea unor revolutii picturale ce vor da nastere
picturii contemporane. Prima este cea a exaltarii senzatiei si culorii - scoala
botezata "fauves" (Matisse, Dufy, Derain). A doua a fost cubismul (Picasso,
Braque...). Influenta acestor doua scoli o regasim în expresionismul german, care
cauta într-o culoare exuberanta mijlocul de expresie al framântarilor interioare
(Molde, Mundi) si în pictura abstracta. Influentele cubismului, futurismului,
expresionismului se manifesta, atât în sculprtura, cât si în arhitectura.
În muzica, îndraznelile unor Stravinski, Schonberg, Milhani sau Honegger
marcheaza ruptura cu traditia, o reactie împotriva mostenirii lui Wagner sau
Debussy. Marea revolutie muzicala din prima jumatate a secolului XX este fara
îndoiala aparitia si dezvoltarea jazz-ului, originar din America. Cultura de
avangarda era, la jumatatea secolului XX, un concept limitat în Europa. Privirile
se îndreptau cu nostalgie spre Paris si Londra. Înca nu se privea spre New York.
Pentru cea mai mare parte a talentelor creatoare din lumea neeuropeana - care nu
erau limitate la traditiile lor, nici nu imitau pur si simplu Occidentul, sarcina
principala parea sa fie descoperirea realitatii contemporane a propriilor popoare.
Asa s-a nascut o miscare care a fost realismul.
Din a doua jumatate a secolului XX, lucrul cel mai evident, în legatura cu
dezvoltarea culturii, a fost mutarea centrelor traditionale de manifestare ale
acesteia din Europa în America. New York-ul se mândrea ca înlocuise Parisul ca
centru al artelor vizuale, prin care întelegea piata operelor de arta sau locul în care
artistii în viata deveneau marfuri apreciate la cele mai înalte preturi. Mai mult
chiar, juriul premiului Nobel pentru literatura a început sa ia în serios literatura
neeuropeana începând cu anii '60, dupa ce mai înainte o neglijase complet.
O data cu începutul deceniului sapte, epicentrul miscarii literare inovatoare
se muta din nou în Europa, în special în Franta unde influenta valului existentialist
151
a afectat tineri literati al caror succes provine din practica de a exprima noile
valori eliberate de constrângerile morale si formale impuse de traditie si mai ales
de scoala "noului roman". Autorii care apartin acestui curent, Alain Rabbe-Grillet,
Michel Butor, Jean Ricardon, Claude Simon, Phillipe Sollers, Marquerite Duras,
pun accentul asupra formelor, figurilor, limbajului în creatia româneasca, în
defavoarea povestirii lineare si a psihologiei personajelor. Aceasta miscare cu
caracter de revolutie în literatura s-a desfasurat împotriva realismului si
marxismului, care privilegiasera actiunea si angajarea scriitorului. "Noul roman"
si "teatrul absurdului"care triumfa în aceeasi epoca (Samuel Bechett, Eugene
Ionesco, Jean Genet) ce dezvolta pe un fundal al contestarii generale a valorilor
colective si al ruperii legaturilor între opera de cultura si ideologie, caracteristice
unei perioade de relaxare a tensiunilor sociale si internationale.
Refluxul valului "noul roman" nu a fost urmat de aparitia unor noi scoli.
Marile nume sunt cele ce caracterizeaza perioada, începând cu anii '80: franceza
Marguerite Yourcenar, elvetianul Albert Cohen, italienii Elsa Morante, Alberto
Moravia, Italo Galvino, spaniolul José Bergamin, sovieticul Mihai solohov,
columbianul Garcia Marquez, argentinianul Jorge Luis Borges, cubanezul Alejo
Carpenter, egipteanul Maguib Mafouz, algerianul Tahar Bejelloun, japonezul
Yukio-Mishima, etc.
Chiar daca în ultimii 20 de ani ai secolului existenta unor scoli de arta a fost
mai putin contestata, curentul rus în care s-au manifestat individualitatile culturale
a fost numit "postmodernism". În anii '90 existau artisti, filozofi, sociologi,
antropologi istorici postmodernisti. Toate "postmodernismele" aveau în comun un
scepticism esential asupra unei existente a realitatii obiectivelor si/sau posibilitatea
de a ajunge la o întelegere a acesteia prin mijloace rationale. Era o tendinta de
relativism radical. Postmodernismul contesta esenta unei lumi care se întemeiaza
pe presupuneri contrare: pe lumea transformata de stiinta si de tehnologia bazata
pe ea si ideologia progresului care o reflecta.
O privire retrospectiva asupra culturii din a doua jumatate a secolului XX ne
duce la concluzia chiar a unui declin, cel putin regional, al unor genuri culturale,
artistice, care înflorisera în prima jumatate a secolul al XX-lea si au supravietuit
pâna la jumatatea lui . În sculptura, de exemplu, expresia principala a acestei arte,
monumentul public, s-a stins, practic, dupa primul razboi mondial. Pictura nu mai
era ceea ce fusese în perioada dintre razboaie. În orice caz, ar fi greu sa se faca o
lista a pictorilor dintre anii 1950-1990 care sa fie acceptati drept personalitati de
importanta majora (adica sa fie considerati demni de a fi inclusi în muzeele din
alta parte decât din tara autorului), comparabila cu una din perioada interbelica
(Picasso, Matisse, Chagall, Ronault, Klee, etc). În muzica clasica, declinul
vechilor genuri a fost ascuns de enorma crestere a numarului de spectacole. Cu
exceptia unor compozitori din Anglia si Germania (Henze, Britteu), foarte putini
152
au creat opere mari. Americanii (Leonard Bernstein, de exemplu) au preferat
genul musicalului. În afara rusilor Procofiev, sostakovici si Stravinski, creatori ai
unor simfonii foarte apreciate, nici un alt nume nu s-a mai distins în realizarea
muzicii instrumentale. si nu trebuie uitat ca cei trei apartineau si se formasera în
prima parte a secolului.
Un regres similar se constata si în domeniul literaturii în special în ceea ce
priveste romanul. Declinul genurilor clasice în cultura nu s-a datorat lipsei de
talente. Au existat înca doi factori care au subminat cultura de tip clasic: moartea
modernismului si, mai ales, triumful universal al societatii de consum. Acest
factor va genera "cultura de masa", "populara".
DE LA CULTURA ELITISTĂ LA CULTURA DE MASĂ.
Progresele democratiei, cresterea nivelului de trai, dezvoltarea învatamântului si
aparitia mass media au dus la nastereaunor forme ale culturii populare: reportajul,
romanul politist, benzile desenate mesajul publicitar, jazzul, radioul si mai ales
cinematograful si televiziunea.
"Reportajul" - termen folosit din 1929 în dictionarele franceze si din 1931 în
cele engleze - a devenit un gen unanim acceptat al literaturii de critica sociala si al
reprezentarilor vizuale din anii '20. El s-a raspândit prin intermediul
cinematografului, televiziunii, radioului, presei scrise. Scriitorii, în special cei din
SUA, nu numai ca se considerau si reporteri, dar scriau pentru ziare si fusesera
ziaristi: Ernest Hemingway (1899-1962), Theodore Dreiser (1871-1945), Sinclair
Lewis (1885-1951).
O interesanta evolutie a avut romanul politist care s-a caracterizat prin
crestere extraordinara si exploziva. Initial, a fost un gen literar englezesc- tributar
personajului Sherlock Holmes al lui Conan Doyle - feminin si conventional în
mare masura. Pioniera acestuia, Agatha Christie (1891-1976), ramâne printre
bestseller-uri. Acestea trateaza aproape exclusiv crime prezentate ca un joc de
societate care necesita o anumita ingeniozitate pentru a-l rezolva. Genul poate fi
considerat drept o inovatie curioasa a unei ordini sociale aflate în primejdie fara sa
fi fost încalcate înca. Ordinea este restabilita prin ratiune. Autorii lui, au fost
oameni cu merite literare modeste. Singurul scriitor care a transformat povestirea
detectiva în literatura adevarata este belgianul Georges Simenon (1903-1989) (2;
231). Alaturi de romanul politist, cele mai citite genuri sunt romanele de dragoste
pentru femei, "thriller"-ele de diferite genuri pentru barbati si, probabil, scrierile
erotice si porno. În ultima parte a secolului, oamenii care citesc carti la modul
serios din alte motive decât cele profesionale, de învatamânt sau în scopuri de
culturalizare reprezinta o minoritate. Desi revolutia educationala a marit mult
cifrele absolute deprinderea cititului este în declin în tarile în care lumea este
alfabetizata.

153
 Mostenitoare a unei traditii care coboara în prima parte a secolului XIX,
banda desenata a cunoscut înca de la începutul secolului XX, un remarcabil
succes, legat de moda ziarelor ilustrate pentru copii si adolescenti. În anii '30 apar
serialele americane (Mickey, Tarzan, Mandrake Magicianul, mai târziu Superman
si Batman), adoptate curând sau imitate de desenatorii europeni. Dupa al doilea
razboi mondial, un real succes au productiile scolii franco-belgiene, dominata de
desenatorii grupati în jurul publicatiilor "Journal de Spirou", "Journal de Tintin",
"Journal de Pif" si "Pilote". La începutul anilor'60 banda desenata americana
patrunde în Europa cu o serie de productie pentru adulti profitând de interesul unei
parti a publicului pentru science-fiction si fantastic. Apetitul pentru banda
desenata a fost un fenomen al civilizatiei care poate fi explicat alaturi de un
oarecare snobism intelectual, de declinul cartii si de nevoia de a evada din real a
multora dintre contemporanii nostri.
Daca universul benzii desenate este în mare masura cel al visului si poate
vehicula mesaje politice puternic subversive, iconografia publicitara concura la
uniformizarea societatilor industriale si este unul din motoarele economiei de
piata. Cuvintele care domina societatile de consum nu mai sunt cele din cartile
sfinte sau scriitori clasici, ci denumirile bunurilor care pot fi cumparate. Acestea
sunt imprimate pe tricouri, atasate la alte obiecte vestimentare ca niste amulete
fermecate cu ajutorul carora purtatorul dobândea apartenenta spirituala la un stil
de viata.
Dupa primul razboi mondial, dezvoltarea radioului, apoi al discului asigura
o difuzare masiva a informatiilor, dar si a culturii populare. Gusturile se
uniformizeaza si se internationalizeaza: jazzul invadeaza Europa în care tangoul,
onestepul si charlestonul concura valsul si polka. Nume ca Louis Armstrong,
Duke Ellington sau Maurice Chevalier sunt mondial recunoscute.
Cinematograful devine rapid divertismentul popular prin excelenta. Franta
domina productia cinematografica pâna la primul razboi mondial, înainte de a
ceda locul SUA (Hollywood, de unde ies primele westernuri si marii comici ai
filmului mut: Mack Sennet, Buster Keaton si Charlot). În Europa, doua scoli
marcheaza anii '20: expresionismul german cu Murnan (Nosferatu, 1922), Fritz
Lang (Metropolis, 1925) si realismul sovietic cu Einstein (Crucisatorul Potemkin,
1925). Dupa aparitia sonorului (1927), cinematograful cunoaste o cotitura
decisiva. America domina în continuare productia, mai ales printr-un gen nou, de
mare succes, comedia muzicala, însa cinematografia franceza, produce în anii '30
'40 opere de calitate semnate Jean Renoir, Marcel Carné, Rene Clair.
La rascrucea anilor '50 si '60 se produce o adevarata revolutie a celei de-a
saptea arte. Ea a avut loc în Franta: reactia împotriva tendintei de comercializare a
productiei cinematografice, vizând sa înlocuiasca printr-un "cinema de autor"
realizat cu bugete modeste, productiile industrializate, standardizate si în mod
154
esential recreative care pareau sa fi cucerit definitiv piata o data cu trumful
societatii de consum. Opere ca "Le beau Serge" (Claude Chabrol, 1958) "Les 400
coups" (Francois Truffant, 1959), "A bout de souffle" (Jean-Luc Godard, 1960),
"Hiroshima mon amour" (Alain Resnais, 1959), etc, sunt ilustrative pentru "noul
val". Acesta va cuprinde o mare parte a cinematografului mondial: Polonia
(Andrezej Wajdo, Roman Polanski), Brazilia (Glauber Rocha si Guy Guerra),
Canada si Belgia (André Delvaux), Italia (Visconti, Fellini, Antonioni, Rosi,
Bertolucci). Acest curent neo-realist încearca sa exprime, într-o maniera globala,
toate problemele vremii noastre. (5; 461-462)
Micul ecran cunoaste o dezvoltare spectaculoasa si devine principalul
instrument de comunicare în masa. El concureaza puternic la propagarea unei
culturi standardizate, hranite din universul aseptic al serialelor, al jocurilor
televizate si al emisiunilor de varietati. Însa televiziunea a devenit totodata o
fereastra catre lume, gratie imaginilor din actualitate.
Mai mult decât "cultura elitista" (care nu este totusi crutata) cultura de masa
poate deveni un instrument în sprijinul unei ideologii. În regimurile democratice
presa, radioul, cinematograful, televiziunea suferea mai mult sau mai putin
influenta diferitelor forte politice si grupuri de presiune, mai ales financiare. În
tarile cu regimuri totalitare, ele devin puternice instrumente de propaganda
folosite pentru manipularea maselor. Subliniem în acelasi timp faptul ca în aceste
regimuri cultura devine un element de exprimare a nevoilor si aspiratiilor sociale.
Artistul are sentimentul ca oamenii au nevoie de el. Acest sentiment nu a fost
limitat doar la creatorii de cultura din regimurile comuniste, dar si acolo unde
intelectualii erau în contradictie cu un sistem politic dominant: Africa de Sud,
America Latina în anii '50 si '60.
În acest context, atât în lumea socialista, cât si în diverse zone ale Lumii a
Treia, producatorii de cultura se bucurau de prestigiu si de o relativa prosperitate
si privilegii. În lumea socialista, ei se puteau numara printre cei mai bogati
cetateni si se puteau bucura de cea mai rara dintre libertatile acestui sistem
totalitar, anume faptul de a calatori sau chiar de a avea acces la cultura
occidentala. Toate acestea se manifestau în perioadele de relaxare a regimurilor.
În mare parte regimurile totalitare au încercat reprimarea culturii ca forma
de manifestare a libertatii de gândire si de exprimare. Situatia din China, spre
exemplu, pâna la sfârsitul anilor '70 a fost dominata de o represiune nemiloasa.
Regimul lui Mao Tzedun a atins apogeul prin "Revolutia culturala" din anii 1966-
1976, o campanie împotriva culturii, o educatie si o îndoctrinare fara egal în
istoria secolului XX. Timp de doi ani, practic, învatamântul mediu si superior a
fost desfintat. Interpretarea muzicii clasice (occidentale) a fost interzisa iar
repertoriul national al teatrelor si al cinematografelor a fost redus la circa sase

155
piese cuvincioase, judecate de catre sotia Marelui Cârmuitor, (cândva actrita de
mâna a doua la Shanghai), care erau repetate la nesfârsit. (2; 577)
Sfârsitul "razboiului rece" si perioada de destindere care i-a urmat a permis
patrunderea si în aceste spatii a produselor culturii de masa. Consecintele acestui
fenomen asupra psihologiei colective si asupra identitatii culturale a popoarelor
sunt considerabile. Ele sunt în egala masura contradictorii si greu de masurat.
Fenomenul favorizeaza o anumita uniformizare a mentalitatilor, conforma unui
model (occidental). În 1972-1973, SUA controlau peste 65%, iar în anii '90
procentul a crescut la 80% din fluxul mondial de informatii. Acest fapt nu putea
ramâne fara consecinte asupra manierei în care o buna parte a locuitorilor planetei
vad lumea ).
Mult mai nesigure sunt efectele obisnuirii oamenilor cu imaginea reprodusa,
fara încetare, a mizeriei, a violentei si a mortii. Acestea pot, în acelati timp, sa
trezeasca salutare efecte de umanitate, compasiune si solidaritate dar si sa
transforme în banalitate aspectele dezolante din lume, sau, si mai rau, sa le
transforme într-un spectacol. De aici si reactia, aparuta în anii '60 în SUA si în
celelalte state dezvoltate, sub forma unei critici, adeseori virulente, a societatii de
consum si a modelului productivist.
Desigur ca instantaneitatea si mondializarea informatiilor sunt fenomene
reale, firesti într-o lume care merge spre globalizare. Problema care intereseaza,
dupa opinia noastra, din punct de vedere cultural, este de a se pastra
individualitatea, creativitatea, originalitatea si specifitatea actului artistic. Daca
fiecare om este o fiinta unica, ni se pare firesc ca actul de cultura sa exprime
aceasta diversitate infinita, ce da acestuia frumusete, maretie si grandoare.

DEZVOLTAREA CULTURII TEHNICE SI A STIINŢELOR NATURII.

Daca din punct de vedere al artelor secolului XX este caracterizat de o serie
întreaga de crize, în ceea ce priveste stiinta, situatia este cu totul alta. Aceasta si
pentru faptul ca nici o perioada din istoria omenirii nu a fost atât de dependenta de
stiintele naturii ca secolul XX. Daca în 1910, oamenii de stiinta din Europa
occidentala erau, probabil, în numar de circa opt mii, la începutul anilor '90
numarul lor era estimat la circa cinci milioane de persoane.
O caracteristica a stiintei secolului XX este faptul ca ea a încetat sa mai fie
eurocentrica. Din anii '30 producându-se un transfer al centrului de gravitate al
acesteia în SUA, unde a si ramas. Între anii 1900 si 1933 numai sapte premii
pentru stiinta fusesera acordate SUA, iar între 1933 si 1970, numarul acestora a
fost de saptezeci si sapte. Dupa 1945 si alte centre de cercetare independente se
afirma: Canada, Australia, Argentina, Noua Zeelanda, Africa de Sud. În acelasi
timp, afirmarea oamenilor de stiinta neeuropeni, mai ales a celor din Asia de Est si
din subcontinentul indian a fost izbitoare. Cu toate acestea, la sfârsitul secolului,
156
sunt înca zone ale globului care au generat putini oameni de stiinta: Africa si
America Latina.
Frapant este faptul ca o treime din laureatii asiatici ai premiilor Nobel
pentru stiinta nu apar sub steagul tarii lor de origine, ci sub cel american. (Dintre
laureatii americani douazeci si sapte sunt prima generatie de imigranti). Într-o
lume tot mai globalizata a avut loc si are în continuare loc un proces de
concentrare a stiintelor în relativ putine centre, care dispun de resurse adecvate
pentru dezvoltarea lor, mai ales în SUA si unele state occidentale: Germania,
Anglia, Franta. Creierele lumii au fugit din Europa din motive politice (în
perioada anilor '30 - '90), s-au scurs din tarile sarace spre cele bogate din motive
economice. În anii '70 si '80, tarile dezvoltate au cheltuit aproape trei sferturi din
sumele alocate pe plan mondial pentru cercetare si dezvoltare, în timp ce statele
sarace (în curs de dezvoltare) nu au cheltuit mai mult de 2-3% (6; 103). Într-o
lume democratica si populista, oamenii de stiinta sunt o elita, concentrata în
relativ putine centre subventionate.
Faptul ca secolul XX s-a bizuit foarte mult pe stiinta nu trebuie prea mult
argumentat. Tehnologia bazata pe teoria stiintifica avansata si pe cercetare a
determinat "boom"-ul economic din lumea dezvoltata. Fara stiinta genetica, India
si Indonezia nu ar fi putut produce suficienta hrana pentru populatia lor în plina
explozie demografica. La sfârsitul secolului biotehnologia a devenit un element
important atât în agricultura, cât si în medicina. Descoperirea fusiunii nucleare, a
teoriei moderne a computerelor, a laserului, a structurii ADN-ului, a
transmitatorului fac din secolul XX o perioada de maxima înflorire a stiintei.
Aceasta a devenit indispensabila si omniprezenta - pentru ca pâna si cele mai
uitate colturi ale lumii cunosc radioul cu tranzistori si calculatorul electronic.
O problema de mare actualitate este aceea a raportului dintre dezvoltarea
stiintei si consecintele acesteia asupra Pamântului ca habitat al organismelor vii.
Cu alte cuvinte se pune problema stabilirii unor limite practice si morale ale
cercetarii stiintifice. Aceasta datorita unor pericole reale sesizate si semnalate
opiniei publice în ultimul sfert de veac. Este vorba de distrugerea stratului de ozon
din atmosfera pamântului de catre fluorcarbon ( utilizat în refrigerare si la
sprayuri), aparitia "efectului de sera" adica încalzirea necontrolabila a temperaturii
pamântului din cauza gazelor produse de om; moralitatea reproducerii umane în
eprubeta si a clonarii umane, etc.
Analiza evolutiei dezvoltarii culturii stiintifice ne face sa afirmam ca dupa
explozia primei bombe nucleare din 1945, stiinta devine parte componenta a
constiintei comune si nu poate exista nici o îndoiala cu privire la faptul ca secolul
XX a fost un secol în care stiinta a transformat si lumea si cunostintele noastre
despre ea.

157
 Vorbind despre stiinta secolului XX nu putem sa nu semnalam faptul ca au
existat momente de politizare a acesteia. Au existat doua tipuri de regimuri
politice care s-au amestecat în cercetarea stiintifica, fiind amândoua interesate la
maximum de progresul tehnic nelimitat. Într-unul din cazuri, de o ideologie care
se identifica cu stiinta si saluta cucerirea lumii prin ratiune si experiment. În
modalitati diferite, atât national-socialismul german, cât si stalinismul sovietic au
respins stiinta, desi au folosit-o în scopuri tehnologice. Apogeul perioadei stiintei
politizate a fost atins în timpul celui de-al doilea razboi mondial, când savantii au
fost mobilizati sistematic în scopuri militare. În mod tragic, razboiul nuclear a fost
un produs al antifascismului deoarece au fost convinsi savantii fizicieni sa accepte
sa lucreze la elaborarea bombei atomice. În acelasi timp, razboiul a convins în cele
din urma guvernele ca alocarea unor resurse impresionante pentru cercetarea
stiintifica era necesara, ba chiar esentiala pentru viitor.
În a doua jumatate a secolului stiinta a devenit mai politica în zona de
influenta sovietica a globului. Oamenii de stiinta sovietici erau considerati de catre
elitele comuniste mai importanti decât omologii lor occidentali întrucât în
conceptia acestora doar ei puteau face ca o tara mai putin dezvoltata ca URSS sa
poata înfrunta o superputere ca SUA. Asa se explica si faptul ca ei au reutit sa faca
ca Uniunea Sovietica sa depaseasca pentru un timp Occidentul în cea mai înalta
dintre tehnologii, cea a spatiului cosmic. Primul satelit artificial (Sputnik, 1957),
primul zbor spatial al unui barbat si al unei femei (1961, 1963) si primele iesiri în
spatiu au apartinut, toate, rusilor. Situatia s-a schimbat radical în deceniile
urmatoare în favoarea S.U.A. Dezvoltarea stiintei în secolul XX s-a realizat si
datorita faptului ca majoritatea statelor au sprijinit-o. Dar guvernele nu au fost si
nu sunt interesate de adevarurile ultime, ci de adevarul instrumental. În cel mai
bun caz, ele pot sprijini cercetarea "în sine" fiindca s-ar putea ca într-o zi sa dea
ceva folositor sau din motive care tin de prestigiul national (premiul Nobel).
Acestea au fost fundamentele pe care s-au înaltat si au înflorit cercetarea si teoria
stiintifica, prin care secolul XX poate fi considerat ca o epoca a progresului uman
si nu în ultimul rând a tragediei umane.

BIBLIOGRAFIE
Milza Pierre, Serge Berstein, Istoria secolului XX. Sfârsitul lumii europene. 1900-
1945, vol. I, Bucuresti, 1998.
Hobsbawm Eric, Secolul extremelor, traducere Anca-Irina Ionescu, Bucuresti,
1944.
Boia Lucian, Sfârsitul lumii. O istorie fara sfârsit, Bucuresti, 1999.

158