Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Monahul de La Corod - Calugarul Alb
Monahul de La Corod - Calugarul Alb
De Nelu Baciu
Prefaţă
Părintele Sebastian fiind de aceeaşi esenţă spirituală, i-a înţeles şi i-a iubit
pe cei doi mari Sfinţi Părinţi de la Vladimireşti: Măicuţa VERONICA şi
Părintele IOAN, urmandu-i şi în închisorile comuniste – marile “Catedrale”
unde şi-a desăvarşit darul călugăriei, devenind Părinte spiritual pentru sute de
deţinuţi politici. I-a hrănit pe toţi cu Hristos!
Părintele Sebastian a fost ales de Cer pentru noi şi dat nouă între noi, alături
de noi şi în toate ale noastre. Însă trebuie să ţinem seama că fiind ales de
Cer, noi să nu pierdem nimic din sfaturile Sfinţiei Sale şi din Mesajul pe care
doreşte să ni-l transmită.
C artea ce o aveţi în faţă este (în aparenţă) o simplă înşiruire de fapte, aşa
cum ni le-a povestit Părintele, uneori cu umorul fin al moldovenilor de la ţară
în mijlocul cărora a trăit. Crede că numai limbajul simplu poate fi înţeles şi de
ţărani şi de intelectuali. De aceea nu am intervenit nici în sensul unei
prelucrări literare, nici în a trage diverse concluzii teologice. Faptele în sine,
redate aici – povestite de Părintele, a cărui cuvinte le-am transcris întocmai –
spun totul!
Măicuţa VERONICA
[ N. Ed. - Vedenia din ziua de 22 Octombrie 1937 sau Vedenia din porumb ,
este de o rară frumuseţe şi importanţă teologică cu totul deosebită. Asemeni
unei simfonii măreţe, alături de celelalte Vedenii, te ridică pe cele mai înalte
culmi de trăire sufletească. Dar particularitatea Vedeniei din porumb, constă
în parcurgerea Misticii creştine în totalitate. Nefiind aici locul unui studiu
teologic, lăsăm cititorului meritul de a descoperi, practic, îndeplinirea unor
proorociri biblice, chiar pe pămantul acesta al nostru, prin Văzătoarea de
Dumnezeu - MĂICUŢA VERONICA.
Atragem atenţia că, varsta de 15 ani pe care o avea şi pregătirea şcolară
(doar cateva clase primare), nu i-ar fi permis sub nici o formă să redacteze
un asemenea document teologic. Se vede clar supraraţionalul din conţinutul
discuţiilor. Este întrebată de Domnul Iisus Hristos : < Mergi să Mă petreci
pană la capăt ? > - dar nicidecum pană la capătul lanului de porumb, cum a
crezut tanăra copilă.
"În ziua de 22 octombrie 1937, cand eram la cules de porumb cu sora mea
Ghiniţa, la ora 10 ziua, am simţit o dogoreală de foc , care mă dogorea la
faţă, la maini şi la picioare. Mă uitam să văd cine face focul şi n-am văzut pe
nimeni. Mă întorc către sora mea şi îi spun :
- Trebuie să fii nebună, Lico, (aşa îmi zicea acasă ). Cine să facă focul prin
ciocani ?
Eu îi răspund :
Ies la drumul de prin mijlocul bucăţii să mă uit dacă tata vine de acasă. Tata
nu venea, dar ce să vezi ? Tanărul care-l văzusem în vis cu o săptămană
înainte venea spre mine. Cand l-am văzut, m-am gandit ce să fie cu acest
tanăr. Teamă de el nu aveam, fiindcă această persoană îmi era cunoscută din
vis. Se apropie de noi şi-mi dă bună ziua. Eu i-am mulţumit şi mă întreabă :
El îmi zice :
El îmi zice :
- Uite tu aici !
- Ce, nu cunoşti ?
Eu îi răspund :
El îmi zice :
Cand mă uit a doua oară, această lumină strălucea mai tare. Eu îi spun :
- Nu e prăpădul lumii ?
El îmi zice :
- Văd un om !
Ea îmi zice :
Eu îi spun :
- Mai avem.
El îmi zice:
Eu îi răspund :
El îmi zice :
- Bine faceţi.
El îmi zice :
Eu îi spun :
El îmi zice :
Eu îi răspund :
El îmi zice :
- Te-au crezut ?
Eu îi răspund :
- Atunci am văzut cand le-am spus că m-au crezut, dar în urmă nu ştiu ce-or
mai fi vorbit.
Eu, ca cel care nu mai văzusem niciodată aşa ceva, mă uitam cu mare atenţie
la El. El îmi zice :
Eu spun :
- Nici n-a fost, dar nici nu este. EU SUNT LUMINA LUMII ! EU SUNT
MÎNTUITORUL VOSTRU, care mantuie toată lumea.
El îmi zice :
Eu îi spun :
- De ce să nu merg ?Lepăd sacul de la gat, care era cu porumb, şi-l las jos.
Sora mea Ghiniţa cand a văzut că am lăsat sacul jos, a început să ţipe.
Atunci mă întorc către dansa şi îi zic :
Eu îi răspund :
- Bine, am să spun. Dar ştiu că lumea n-are să mă creadă , căci ştiu că lunea
nu e zi de post.
- Lasă, am Eu grijă ; cine o crede bine, cine nu, am Eu grijă; tu eşti datoare
să spui. Vezi colea, v-am dat păpuşoi să nu muriţi de foame şi tot felul de
roade aveţi pe pămant, pe faţa pămantului şi lumea este tot rea.
- Cred că aşa o fi ! Suntem răi. Şi am dat iarăşi să pornim. Apoi îmi zice :
- Lasă, că o să creadă, va vedea cand va veni focul cel mare şi moartea cea
înfricoşată, atunci va fi prea tarziu.
Eu îl întreb :
Eu îi răspund :
Apoi se întoarce cu faţa către mine, avand degetele în forma sfintei cruci şi
îmi face semnul sfintei cruci în faţă, zicandu-mi :
- Să Mă asculţi !
Eu i-am răspuns :
- Lasă, că am să Te ascult !
Apoi, se înălţă în sus, către răsărit, pană s-a acoperit de nori. Am rămas cu
sora mea şi cu tanărul, care îmi zice :
- Ia seama bine, acesta este Mantuitorul Hristos, are să mai vie la tine, să
nu-ţi mai fie frică.
Eu îi răspund :
- Mergi la cules.
Cand întorc capul să văd pe unde se duce, văd că parcă îl luase un vant şi
trupul lui s-a prefăcut ca într-un abur. Atunci am cunoscut puterea lui
Dumnezeu. M-am întors înapoi cu sora mea la cules, i-am povestit şi ei ce
văzusem şi auzisem. Ea îmi zice că n-a văzut nimic, doar un zgomot a auzit.
Între timp, a venit şi tata, căruia i-am povestit întamplarea. Răbdare nu am
mai avut să lucrez şi am mers în sat la părintele paroh şi la domnul primar,
cărora le-am povestit şi lor Vedenia. Părintele paroh a făcut cunoscut la
autorităţile bisericeşti, iar domnul primar la popor. > ]
Dintre copiii aceia care ne jucam de-a prinselea, n-am auzit nici unul care să
mai vorbească de eveniment. Măicuţa, acum la redeschiderea Mănăstirii, chiar
a spus:
A contat mult şi felul cum o descria bunicul. Tot el îmi spunea că la început
stăteau noaptea în privegheri langă Sfanta Cruce de lemn, numai în miros de
smirnă. Veneau creştini din toată ţara! Dimineaţa nu se mai îndurau să plece;
se întorceau de cateva ori şi cu lacrimi în ochi se despărţeau, după ce luau
cate un pumn de pămant de pe Locul Sfant. La darea sufletului, zicea mereu:
- “Mari şi minunate.”
Eu eram la închisoare. Şi cand a venit tatăl meu la vorbitor, i-am spus cum în
ziua respectivă, noaptea, bunicul mi-a apărut prin vis în costum alb şi cu un
smoc (mănunchi )de lumanări albe în mană. I-am zis lui tata:
- Uite, mi-a apărut bunicul prin vis!
A venit, mi-a apărut mie acolo în închisoare – bunicul după mamă. Căci
datorită lui, de mic, de la 4 ani mergeam la Biserică; spuneam Crezul şi
aveam o ruşine de a vorbi urat. Căci spun la tineret:
Cu Dumnezeu neîmpăcat
Părintele IOAN
La Bogdana, stareţul ne-a pus la probă; ne-a cerut 1500 kg de cereale. Dar
noi eram fugiţi. Am stat o săptămană, după care eu m-am întors tot la
Vladimireşti. Aici se săpa iazul. Părinţii nu au ştiut că eu fugisem, ştiau că de
obicei mergeam la Vladimireşti şi mai rămaneam un timp. Pe băiatul celălalt,
rudele l-au obligat să se căsătorească. La mine fraţii erau toţi mai mici şi nu
m-au putut influenţa.
Eram acolo cand a venit Părintele Ioan pentru prima dată la Vladimireşti. Iată
că, la o sărbătoare, Măicuţa Veronica l-a adus de la Bucureşti pe “fratele
Silviu – studentul”. A fost un mare eveniment pentru Mănăstire, asemănător
celui înfiinţării Locaşului Sfant. Băiatul care mă dusese pe mine, îmi zice:
- E vorba de un Ales al lui Dumnezeu, pentru a cărui venire s-a ţinut post şi
s-au făcut rugăciuni la Maica Domnului!
Într-adevăr, Măicuţa hotărase ca de joi seara pană sambătă dimineaţa să nu
se facă nimic altceva decat slujbe şi post, pentru ca Dumnezeu să trimită un
duhovnic bun pentru Mănăstirea tinerelor fecioare.
Şi iată că după trei vineri apare Măicuţa cu tanărul frate Silviu Iovan, pe
care îl găsise la Părintele Stăniloaie în Bucureşti. A fost o adevărată
sărbătoare pentru Mănăstire, iar tanărul doctorand Silviu Iovan a rămas
profund impresionat de întreaga atmosferă, dar mai ales de primirea pe care
le-au făcut-o maicile atunci, ca şi altădată de altfel.
Atunci Părintele îşi dă cu palma peste frunte, dandu-şi seama de gafa făcută.
Nu era de ajuns să ai Vedenii, numai stand langă Măicuţa!
Acestea le-a povestit Părintele mai tarziu, la Tecuci în timpul mesei, unor
studente.
Tot acel alai nebunesc a ajuns la poarta Mănăstirii şi fratele Silviu, simţind
hotărarea deja trasată din veacuri de către Cer, exclamă în limba latină:
Nu era nimic ieşit din comun în ceremonialul de primire şi totuşi, totul era
ieşit din comun, în deosebita dragoste pe care Măicuţa o trezea în sufletul
tuturor. Fratele Silviu a rămas pur şi simplu uimit! Vedea în faţa lui împlinită
toată teologia care era prezentată în cărţile studiate de el. Vedea trăită
dragostea creştină, ca pe vremea Sf.Părinţi. Aici, în colţul acesta de ţară,
pe locul Sfintelor Descoperiri, va putea să-şi desfăşoare în voie iubirea de
Dumnezeu şi de oameni şi să slujească idealului de viaţă creştină.
A fost mai întai diaconit, ca celib, după care a urmat călugăria la Mănăstirea
Sihastru, pe 27 noiembrie 1949 primind numele de IOAN, iar pe 18
decembrie de ziua Sf.Sebastian, a fost preoţit la Vladimireşti în prezenţa
Episcopului de Oradea – Prea Sfinţitul Nicolae Popovici.
- Îl voi descuia!
- Dacă nu era darul Măicuţei, nu era aşa de mare focul în Părintele Ioan!
Părintele Ioan era încă pe băncile şcolii. Mai tarziu, cand i l-a prezentat, i-a
spus:
- Măi, fraţii mei, e greu pană rupi lanţul acesta al lumii, că e un lanţ gros. Şi
sigur după aceea, Christos vă va călăuzi şi vă va arăta calea!
Păi dacă ne-ar fi spus atunci, atat Măicuţa cat şi Părintele, de închisori, că o
să revenim iarăşi în familie, în lume, nu ne mai hotăram . Am fi zis: ” Ce rost
mai are să luăm calea asta?” Dar Părintele Ioan, parcă-l văd:
Aşa că m-am hotărat să ” rup lanţul” şi să răman la Mănăstire. Dar aici i-am
găsit pe toţi sub nivelul cerut unui călugăr. Dintre cei 40 de băieţi, nu mă
potriveam cu nici unul în gandire, mai ales în cauza Vladimireştiului. Toţi aveau
scopuri să ajungă stareţi şi arhimandriţi. La mine nu! Absolut. Mantuirea şi
atat ! Că1ugăria – chipul îngeresc – am dorit-o, normal, dar mai mult, nu!
Sfantul Pahomie cel Mare cand a înfiinţat Mănăstirea, se gandea ce fel să fie
îmbrăcămintea vieţuitorilor. Atunci Îngerul i s-a arătat îmbrăcat călugăr şi i-
a spus: “Pahomie, voi călugării, în acest chip vă veţi mantui.” De aceea este
numit “chip îngeresc”.
Mi-au dat două luni de zile ca probă – la bucătărie. Pe la grajd nu m-au mai
trecut, că mi-au dat ascultarea cu închinătorii. Şi în felul acesta mi-am luat
cam de la început misiunea. Atat Măicuţa Veronica şi Părintele Ioan, cat şi
conducerea Mănăstirii, au văzut că eram cel mai în măsură de a primi
închinătorii. Îmi văzuseră felul de a-i primi şi de a le vorbi; plecau fericiţi.
De atunci, de la cei 18 ani, am parcurs şi eu stările acestea de Înnobilare,
Transfigurare şi Extaz pe care le citeam la Sfinţii Părinţi.
Ţin minte cum în ziua călugăriei mele, era Hram la Schitul vecin. Nu s-a mai
dus nimeni acolo, au venit cu toţii să asiste la tunderea mea în monahism. A
fost un moment cu totul deosebit. Nu pot uita evlavia mulţimii, care a mers în
genunchi de la Biserică la chilie. M-au impresionat foarte mult aceste
momente sacre şi m-au obligat la o viaţă sacră. Am stat în mir – cum se
spune – opt zile, ba chiar nouă, trăind stări sublime. Noaptea însă, duhurile
rele încercau să mă atace în vis. Îmi apăreau duhurile rele sub formă de caini
negri şi alte dihănii.
Dintre cei 40 de băieţi caţi eram, atrăgeam atenţia. Poporul din afară, cu
toate că erau acolo doi duhovnici şi stareţul, cand veneau întrebau de
Părintele Sebastian.
“Să luăm aminte Sfintele Sfinţilor”, pentru că atunci creştinii erau sfinţi.
“Ca toţi să fie UNA, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi
aceştia în Noi să fie UNA!” (Ioan 17,21).
Apoi la Înălţare:
“Vă este de folos ca să Mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mangaietorul
nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi.” Este vorba de
Duhul Sfant trimis la Pogorare. Pană atunci ei erau cu frică, nu aveau curaj.
Dar spune Apostolul Pavel: “Vouă vă este dat nu numai să credeţi şi să vorbiţi
de Hristos, ci să şi pătimiţi pentru El!” Vladimireştiul ne-a dat după toate
celelalte mari daruri şi posibilitatea de a pătimi.
- Măi Părinte Sebastiene, mă, ca teolog, aş vrea ca toţi să fiţi teologi, dar
nu e momentul. Vă spun eu ! Va fi ! Dar acum nu e timpul !
Şi cum arăta el aşa solid, lumea crezuse că e din partea Episcopiei; veneau
tot timpul cu tot felul de legări şi critici. Dar cand au auzit predica lui, toţi
vroiau să-l ducă cu căruţa la gară; nu erau maşini pe-atunci. Am mers şi eu
cu el, de l-am dus la gară.
- ?!
-Dacă nu sunteţi adevăraţi călugări, voi acum îi bateţi cuie lui Iisus !
Unul dintre băieţii noştrii vroia să-i urmeze viaţa Părintelui Nil. Dar Părintele
Ioan – duhovnicul nostru – a transmis să nu încerce nimeni, că nu reuşeşte. A
încercat totuşi unul; se nevoia dormind pe o scară, se legase de păr cu o
sfoară şi aşa s-a chinuit vreo şase luni, băiatul acela. A plecat din Mănăstire
ca să apară după şase luni miliţian!
Se dusese vestea că “Nil răscoleşte lumea” şi atunci a venit comandantul de la
Securitatea din Tecuci, împreună cu alţi securişti.
El trecea şoseaua şi încins cum era, cu picioarele goale iar securiştii, nici
pomeneală să se gandească că ar fi tocmai Părintele Nil. Auziseră de el că
este licenţiat în Teologie şi doctor în Filosofie (cunoştea mai multe limbi
stăine). De aceea nu-şi puteau închipui că tocmai el era! Crezand că e un
frate obişnuit de la grajduri, dă mana cu el. Nu i-a dat drumul comandantului
de mană şi i-a zis:
Prea Sfinţitul care era atunci la Buzău, Chesarie, l-a luat la Episcopie să-l
supravegheze şi să-l pună la punct. A venit o inspecţie de la Patriarhie şi
maicile de la bucătărie s-au pregătit. Ce să vezi? Cratiţa cu felul doi a luat-
o, fără să ştie nimeni şi a dat-o cu totul de pomană. Pană la urmă l-au
descoperit şi el a recunoscut. I-a dat canon să facă 100 de metanii, iar el a
făcut 1.000! L-au trimis de canon o lună de zile la Mănăstirea Neamţ. Acolo
a răscolit schiturile şi a găsit unul unde nu se făcea Liturghie. El a intrat în
Altar iar pe două femei care erau acolo, le-a pus la strană.
Cand s-au trezit călugării, el de-acuma le împărtăşise şi le dădea anafură. Îl
aşteptau afară, dar cand să iasă, a dispărut.
S-a dus la Mănăstirea Ciolanul şi a depistat pe acolo, nişte călugări care erau
în relaţii cu femei. Aveau nişte coveţi mari şi de frica lui au ascuns o femeie
sub o covată. Descoperindu-i i-a criticat în biserică, apoi a mers la Episcopie,
unde episcop era acum Antim Angelescu. Acesta se ferea de el; auzise. A
stat la pandă şi cand a ieşit episcopul în balcon, la aer, îi zice:
- Guşoiule, nu cumva să te ascunzi! Aşa-i făcea: guşoi. Din guşoi nu-i mai
scotea. Dar nu se supărau, căci îl ştiau zănatec.
A intrat la episcop, iar acesta plangand şi-a făcut mărturisirea. Urma să-i
dea canon. Şi canonul care era? Să facă un an de zile Sfanta Liturghie zilnic
şi să împărtăşească pe toţi cei care i-au parte. Dar în momentul acela cand
să-i dea canonul a apărut vicarul Gogoi care-i zice:
Părintele Ioan cand îl vedea că intră în Biserică desculţ, îi trimetea din Altar
printr-o maică o pereche de pantofi şi-i spunea: ” Păzeşte-l pană se termină
slujba, ca să-i iei pantofii înapoi, că altfel îi dă de pomană şi nu avem de
unde-i da de fiecare dată! ”
Păi ce faci ?
Mergem împreună !
Mi-am dus bagajul la chilie, l-am desfăcut, mi-am aranjat chilia şi am zis :
Nu-i nevoie să ştie omul viitorul, totul să fie pentru a căpăta Cerul. Şi tu, cu
cei ai tăi, să trăieşti în această nădejde. Iar tu, de darul inimii ce-l ai, care
totdeauna ţi-a fost ca un răspuns al Cerului la gandul tău, te poţi folosi
oricand şi la orice. Cu ce vei răsplăti Domnului pentru această milă ? Să te
călăuzeşti, cerand neîncetat Lumină din Lumină ! Apoi a dispărut.”
Pană să intru în Mănăstire, dar mai ales după aceea, am asistat la numeroase
cazuri de vindecări miraculoase, manifestări ale Divinităţii, dar şi manifestări
ale forţelor opuse. Vă voi prezenta doar cateva cazuri diferite.
Într-o seară, cand era lună ca şi ziua, cum stăteau la masă, s-a izbit o
pasăre neagră în geam. În momentul acela băiatul a căzut şi a început să se
zbată. Avea 14 ani şi era de o rară frumuseţe. Acum însă ţi-era mai mare
mila cand îl vedeai în zbaterea aceea cum se dădea cu capul de pămant. Cand
era vorba de mamă-sa, nici nu vroia să audă; o respingea de la distanţă. Se
ocupa de el o soră de-a lui care îl sprijinea, dar avea momente şi cand îşi
revenea.
Părintele Ioan i-a pus condiţie mamei că băiatul se va vindeca numai dacă îl
va lăsa pe calea Mănăstirii. Ea mersese pe la doctori şi tot felul de
vrăjitoare, dar nu rezolvase nimic. După toate, a fost nevoită să-l aducă la
Vladimireşti. Şi-a luat angajamentul şi atunci Părintele i-a făcut slujbe şi
rugăciuni, salvandu-l.
- Unde mă aflu eu ?!
Un alt caz de o altă factură. Unul dintre băieţii noştri fusese slugă la un
bogătaş; era dintr-o familie săracă şi mai redus la minte. Stăpanul lui, la
despărţire i-a urat să ajungă episcop. În capul lui, gata, a şi intrat gandul de
mărire.
Acum în Mănăstire a fost pus paraclisier; depunea tot efortul să fie ordine şi
curăţenie. Nu avea capacitatea de a povăţui pe altul, fiind el însuşi mai
redus. Dar era şi bolnăvicios; ne amuzam uneori de el, cand, fiind vorba de a
munci a doua zi, spunea: “Maine pe mine o să mă doară capul !”
Într-o bună zi, aud că a căzut în transă. Dar în ce fel, că se zbătea şi avea
o înfăţişare hidoasă ! Noi, ca prima dată cand ni se întampla aşa ceva în
Mănăstire, îl priveam nedumeriţi. Ne spunea că tocmai trece Vămile. Zicea
numai atat:
L-am dus înăuntru şi l-am arătat. Părintele Ioan, imediat să-I scoată
demonul din el. Măicuţa însă, cu înţelepciune mare, a spus:
- Părinte Galaction (aşa îl chema), mai stai aici la noi şi vom mai vedea !
După Sf.Masluri şi Moliftele Sf.Vasile, a ieşit duhul din el, redevenind cel
dinainte. Măicuţa ne-a spus ca nu cumva să-l luăm în deradere.
Dar totul a fost o aranjare din partea Episcopiei, prin protopopul de la Adjud,
care l-a instruit cum să facă, pentru a o compromite pe Măicuţa. Noi am
aflat mai tarziu.
Ca răsplată, l-au luat la Seminar, cu toate că era redus. Acolo s-a îmbolnăvit
şi a fost dus la spital; a intrat în relaţii cu o asistentă medicală şi s-au
căsătorit. Dar fiind tot bolnav, a murit.
Prima arestare
După ce ne-au încolonat, eram 8 inşi (din cei zece – doi au cedat la
încarcerare şi au dat în scris că părăsesc Mănăstirea), parcă şi văd:
- La tragere!
- Iei trăgaciul!
Eu întreb:
- Cum o să trag!?
Acolo erau nişte ciubere şi o căldare – ca polonic; luam şi apoi goleam. Acele
4o zile la desfundarea W.C.- urilor: într-un bazin şi din bazin în rau.
- Catolici, da!
- Măi Părinte Sebastiene, te-a apărat Maica Domnului, că preoţia mea este
de Sf.Sebastian. Te-am chemat martor la Ziua Judecăţii!
În anul 1940 ai avut Vedenia în care ţi-am spus că Ţara voastră va avea o
mare trecere înaintea lui Dumnezeu. SE AFLĂ UN ALES , CARE ÎN CLIPA
CÎND VA VENI ÎN VÎRSTĂ DE 30 DE ANI, ÎŞI VA ÎNCEPE
PROPOVĂDUIREA ŞI VA MĂRTURISI PE HRISTOS TIMP DE TREI ANI, ÎN
CARE VREME MULŢI ÎL VOR URMA. ( n.ed. este vorba despre Părintele
IOAN a cărui misiune, iată, este proorocită cu mulţi ani mai înainte). Apoi
după cei trei ani, va da neamul vostru atata mulţime de mucenici, încat va
întrece pe a tuturor neamurilor creştine de pană acum.( n.ed .a urmat un val
de arestări soldat cu zeci de mii de morţi).
- Mai sunt cam opt ani pană va începe propovăduirea şi în timpul celor trei ani
de propovăduire, vor veni şi cei trei bărbaţi, care au fost înălţaţi cu trupul la
Cer, Sfinţii: ILIE, ENOH şi IOAN EVANGHELISTUL.
Eu m-am întrebat în inima mea, de unde vor veni şi Prea Sfanta Născătoare
mi-a răspuns:
- Nu trebuie să ştiţi de unde vor veni, dar vor trece şi pe la voi. După
venirea lor, veţi plămădi pămantul acesta cu sange. De aceea, să iubiţi locul
acesta şi să-i sărutaţi ţărana, căci acesta vă va fi vouă mormant. Unele
dintre voi nu vor trăi pană atunci, căci vor veni mai devreme la Cer, prin
boală, cum Dumnezeu va randui. Rugaţi-vă şi vă siliţi de pe acum, ca să
puteţi birui. Cele care nu vor fi călugărite sau îmbrăcate pană atunci cand va
sosi ceasul acela, să nu se întristeze, căci, mai de folos este să nu
făgăduieşti şi să împlineşti! Călugărite şi necălugărite, îmbrăcate şi
neîmbrăcate în chip îngeresc, toate veţi fi împreună(...)
Ne-a arătat Măicuţa exact poziţia în care stătea în timpul Vedeniei şi ni l-a
descris pe Sf. Pavel cum ţinea un baston cu o măciulie galbenă şi pe piept
avea scris A şi P. I-a spus de Crucea de marmură neagră cu Maica Domnului
îndurerată.
- Cum se poate?!
- Apărătorul sihaştrilor!
Cand a luat Petre Pandrea dosarul şi l-a răsfoit, a găsit minciuna: “Se
transformă Mănăstirea Sihastru în Mănăstire de maici, pe bază de lipsă de
vieţuitori, de la 2 la 4.” Şi noi eram 4o! Măi frate, ce s-a ambalat el aici la
minciuna asta! În vreo trei limbi a vorbit. L-a făcut pe episcop – “satrap
persan”. Ştiam din istoria antică – satrapii erau ochii şi urechile regelui; ei
tăiau şi spanzurau în împărăţie.
În marş la Vladimireşti
- Maicilor, noi trebuie să fim tari, să fim rezistenţi. Sfinţii, înaintaşii noştri,
cum au fost?
Îmi aduc aminte că am citit atunci Viaţa Sf.Ioan din Kronstadt – cel mai
mare Sfant rus – cu problema împărtăşirii, cum a început el activitatea
euharistică. Mergea nu în case sau bordeie cum era atunci, ci într-un loc
viran, unde se adunau zeci de mii de oameni. Sfintele Taine erau într-un
butoi, vă daţi seama ce cantitate!
După toate, hai să ne întoarcem înapoi, că “ne-am părăsit mireasa” – adică
Mănăstirea. Dar dacă Sihastrul era mireasă, atunci Vladimireştiul ce fel de
mireasă era? Ne-am întors pe jos, cu răni la picioare; ne-a apucat noaptea
prin pădure şi ne-am rătăcit. A doua zi pe la 9.00, în dealul Măicuţei, unde a
fost Sfinţia-Sa “răpită” (avusese o importantă Vedenie), priveam Mănăstirea
Sihastru şi sigur, era ocupată. Se vedeau doi barosani, bine făcuţi, din
partea Episcopiei, ca şi cum ar fi dat în primire la maicile de la Buciumeni.
Acum, noi cum să ne ocupăm Mănăstirea?
Era gard de nuiele. Unul dintre băieţii noştri, mai sprinten, a sărit primul şi
după aceea toţi. Paraia gardul! Îi vedem apoi şi pe cei doi cum fugeau spre
poartă, cu nişte burţi.
Arestarea
Acum, sigur, ne-am pus să facem Acatiste. Cand a venit randul meu, era
trecut de 11 noaptea. Citeam “Acatistul Hramului”, dar pe la jumătate am
căzut cu capul pe carte. Îl aveam pe părintele Antonie, care era mai în
etate, mi-a luat cartea iar eu am ieşit afară să mă înviorez.. Se auzeau cum
trosneau crengile prin pădure şi mi-am dat seama că se apropiau. Merg
repede la Altar, dar preoţii erau doboraţi şi ei de oboseală. I-am zgalţait
pană i-am trezit. Alţii erau în cafas.
Dar să spun înainte de asta cand de Hramul Mănăstirii a venit multă lume, de
tot felul. După ce am condus lumea aceea, în serie, cum au plecat, m-am
aşezat pe o bancă, spre livadă, la recreere, cu o carte în mană. Aud un
zgomot de maşină, dar care însă nu a ajuns la poartă. Suspect, mă gandesc
eu. Cand colo, văd că intră doi indivizi deghizaţi în ţărani, cu traiste şi
pălării. Ajungand ei în dreptul meu, mi se adresează:
I-am luat la biroul cancelariei, le-am luat datele şi mi-am dat seama că sunt
securişti mascaţi. Mie îmi spusese de la Vladimireşti maica ce se ocupa ca şi
mine de închinători, cum securiştii au legitimaţii false, pe care scrie doar
funcţionar. Cand am văzut, mi-am dat imediat seama. Atunci, unul dintre ei,
după ce i-am depistat, scoate ţigara. Era scris: “Fumatul interzis!” Le spun:
Şi acum, la arestare, s-a răzbunat. M-a înhăţat din Stăreţie şi mi-a făcut
vant în birou. După aceea m-au înhăţat alţii şi m-au dus la maşină. Aceasta a
fost răzbunarea lui după ameninţarea care mi-a făcut-o atunci cand i-am
depistat, Apoi, unul dintre ei mi-a zis că datorită poziţiei mele o să am de
suferit. I-am răspuns:
Între timp, băiatul care l-am avut în chilie înainte de Cristişor şi pe care îl
ştiam că avea o fire închisă, acum se urcase pe turlă; a reuşit să se urce pe
acoperişul Mănăstirii cu toate că acolo se urcau numai curajoşii care reparau
acoperişul. El însă s-a urcat şi a început să strige:
Întemniţarea
După ce l-am atenţionat dimineaţă, la amiază, aud un plans din acela înăbuşit
– i se adusese vestea că soţia era la maternitate şi n-a putut fi salvată nici
ea nici copilul. Nu l-am mai văzut apoi pe-acolo. Celălalt mai în etate, ne-a
adus anaforă de la Biserică, ne-a adus cozonac. Şi doar, amandoi aveau
aceeaşi funcţie.
Mi-a spus:
Procesul mare avusese loc la Barlad, deoarece dr. Petre Pandrea a făcut
recurs, care însă s-a judecat şi ne-a condamnat în lipsă. De aceea ne-au
arestat. (Însăşi Petre Pandrea fusese dat afară din avocatură şi acum era
surghiunit, după cum povesteşte în cartea jurnal “CĂLUGĂRUL ALB”- Editura
Vremea, 2003, unde prezintă de fapt întreaga istorie a desfiinţării celor două
Mănăstiri înfrăţite: Sihastru şi Vladimireşti. n. ed .)
-Prea Sfinţite, vrem să ştim, cine conduce Biserica: Sinodul sau statul?
Atunci noi ne-am liniştit, dar acel inspector ne-a cerut să dăm în scris
părăsirea Mănăstirii. I-am cerut să ne dea timp de gandire 10 minute. Noi,
cand am ieşit, direct la gară, în galop! Ne-a scăpat, că am avut tren imediat.
Văcăreşti
De la Barlad m-au dus la Galaţi, la Penitenciarul semicerc, iar după aceea ne-
au dus la Focşani şi apoi la Văcăreşti, unde era spital pentru deţinuţii politici.
Acolo a fost şi Părintele Ioan. Întalnindu-l pe un student din Roman, Budescu
Romică Constantin, a transmis prin acesta cateva sfaturi foarte importante,
cuprinse în douăsprezece puncte.
Măicuţa
Vedeniile
Maica Domnului
Impărtăşirea cu Domnuţul-Hristos
- Ioan!
- Nu, din contră! L-a dat pe mana Securităţii şi l-au închis pe viaţă.
Şi mi-a spus atunci, cum a fost dat pe mana Securităţii, datorită spovedaniei
şi altele. Apoi, mi-a pregătit o punguţă, în care a pus “sfinte” şi mi-a zis:
Şi aşa a fost. Pentru că, ajuns la Tg. Ocna, din “greşeală”, am fost dus tot
în celula de unde plecasem, cu toate că trebuia în celula celor ce urmau să se
elibereze. Destinul a vrut să urmeze prezicerea Părintelui Ioan!
După ce s-a eliberat, Romică Budescu nu şi-a putut continua studiile pentru
că a fost dat cu domiciliul obligatoriu în Bărăgan unde erau şi băieţii noştrii
de la Sihastru. Părintele Ioan i-a spus că va întalni afară vieţuitoare de la
Vladimireşti pe care le va cunoaşte după felul lor de a fi şi după port. Şi
într-adevăr a întalnit două maici cărora le-a dat biletul cu 12 puncte, apoi i-
a întalnit pe băieţi. Aşa l-am cunoscut şi eu după ce m-am eliberat; mi-a
dictat chiar el biletul de la Părintele Ioan. Începea aşa:
Îmi aduceam mereu aminte de cuvintele părintelui Florea Mureşan: “Măi copii,
avem în faţă cea mai înaltă Universitate: Şcoala suferinţei! Intraţi cu toată
încrederea, că ne ţine aproape de Dumnezeu!”
El avusese o convertire rapidă, făcută de Părintele Ioan, care i-a fost şi naş
de călugărie. A spus atunci printre lacrimi: “Mă văd atat de fericit că am
ajuns ucenicul ucenicului meu!” “Fusese profesorul Părintelui Ioan, la Cluj. Era
doctor în teologie şi preot adevărat; unul dintre cei mai buni din Ardeal,
prieten cu Lucian Blaga.
În 1947 cand a fost dus la muncă silnică la Canal, a promis că dacă scapă cu
bine de acolo, va construi o Mănăstire. Acum, era retras la Suciu de Sus în
Maramureş şi construia Mănăstirea cu Hramul Sf.Treime, dar îl simţea acolo
pe Părintele Ioan, cu toate că era închis la Gherla. De aceea ne-a şi scris de
acolo o foarte frumoasă şi întăritoare scrisoare către soborul risipit din
Moldova:
“Dacă vin, vin în apropierea locului unde s-a revărsat darul Mantuitorului.
Sunteţi săraci de bucurii duhovniceşti! Dar cum aţi fi putut altfel fi scoşi la
propovăduire, împanzind ţara şi temniţele?
Domnul şi Doamna Şi-au arătat dragostea şi noi să ne-o arătăm! Aveţi grijă,
păstraţi Vedeniile şi poruncile, chiar şi pe acelea care nu le înţelegeţi; ziua de
maine le va arăta mai lămurite – căci mesajul primit de la Părintele Ioan, ne
spune că e mai fericit ca oricand.
Prin Vasul Sfant – Măicuţa Veronica, care a atins de buzele noastre jăratecul
dragostei din cuptorul Sf.Potir – aţi primit atatea daruri duhovniceşti!
E noapte, e tarziu, nu ştiu ce să vă mai scriu, decat:
- Domn Părinte, sunteţi fericit ! Acum duceţi în spate cuvantul lui Dumnezeu !
SUNTEM PRIBEGI
Suntem pribegi!
Suntem pribegi!
Nădăjduim, nădăjduim,
Cu danşii să ne-ncununăm,
Nădăjduim!
Şi printre-atatea fărădelegi,
Suntem pribegi!
Suntem pribegi!
Nădăjduim, nădăjduim,
Nădăjduim!
A treia arestare
Cand m-au arestat, au venit douăzeci de securişti, s-au năpustit peste mine
în camera mea. M-au ţinut de la 2.00 ziua pană la 10 seara cu mainile în sus!
Pană nu au înlăturat toată lumea care se stransese, nu m-au scos afară.
Aveam într-o cameră un Altar, printre care şi o icoană cu Sf.Arhanghel
Mihail, cu balanţa şi Ochiul lui Dumnezeu. Cand au văzut-o securiştii au spus
că e legionară. Dar eu eram copil pe timpul Mişcării Legionare, însă ei spuneau
că sunt născut în timpul lor, al legionarilor şi sunt mult mai periculos, că
ceilalţi au cedat.
Atunci i-au pus ei pistolul în piept, dar ea – cu cat curaj – le-a zis:
Glasul ei l-am auzit şi prin anchete şi peste tot unde am fost dus; o mamă
darză, martiră.
Nu au ştiut părinţii de mine 6 ani, dacă mai sunt în viaţă sau nu. Dar legătura
între mamă şi copil este foarte puternică!
Doi ani de zile îmi apărea starea mamei în fiecare noapte, cum plangea. După
2 ani, mai rar, că ea simţea totuşi că sunt în viaţă. În anul eliberării deja îmi
apărea veselă.
Pentru mine începeau aici cei şase ani şi jumătate de cruntă închisoare
stalinistă ca deţinut politic.
Tot la Galaţi a fost şi o grevă a deţinuţilor. Prin Morse am prins doar atat:
“ora 9.00″. Oare ce-o fi la ora 9.00? Ceasul îl citeam după umbra soarelui cu
10 minute aproximaţie în plus sau în minus. Se simţea în tot Penitenciarul o
tensiune.
Altul:
Apoi altul:
- Asistenţă medicală!
- Vrem aer!
Însă după această grevă datorită sacrificiului lor s-au îmbunătăţit condiţiile.
Gherla
Aici începuse greva chiar din camera de la etajul 2, unde m-au dus şi pe mine
apoi, de la Galaţi. Holul avea nişte geamuri în afară dar toate astupate.
Deţinuţii au spart geamurile cu picioarele de la pat, le-au dăramat şi au
început să strige:
- Vrem!.
Cand m-au dus la Gherla, eu am căzut chiar în camera unde fusese începută
atunci greva. Eram 180 de persoane şi ne făcuseră program de bătaie – cate
unul în fiecare zi era scos la bătaie. Dacă deschideau vizeta şi te uitai din
instinct, gata, te nota pentru bătaie!
Spunea că a venit unul care se afla în gară la Constanţa. Cum erau în jurul
ziarului şi citeau despre retragerea trupelor sovietice din 1958, el a făcut
ochii mari şi a zis: “Hmm!.”
Agentul l-a văzut şi i-a dat zece ani; i-au zis: “Mult ai vorbit prin felul cum
te-ai uitat!” Dar profesorul acesta îi zice:
Profesorul iar:
- Şi cat ai primit?
- 20 de ani!
- 25 de ani!
- Şi cat ai primit?
- Pe viaţă!
Dar mai tarziu, chiar profesorul acesta a căzut el victimă. S-a întamplat
după o perioadă cand ne-au ţinut o săptămană întreagă, noapte de noapte, cu
burta pe ciment. Ziua nu aveai voie să te atingi de pat, numai în picioare –
mergand prin celulă.
Era într-o duminică dimineaţa. Un avocat din Timişoara care îmi era prieten,
cum erau în cameră – unde a fost holul – trei paturi care nu se vedeau de la
vizetă şi unul de jos era al acestui avocat, îmi zice:
Au mai luat încă doi care li s-au părut că se sprijineau de paturi şi i-au dus
în camera de tortură care se afla în faţa celulei noastre.
Atunci am văzut firea omenească în situaţii limite, cat este de slabă. Luand
acest profesor – în locul meu – m-a luat un tremur. Mă gandeam: “În
Mănăstire eram citeţul de bază la Trapeză şi am citit atatea Vieţi de Sfinţi!”
Apoi, cauza aceasta a Vladimireştiului; de multe ori mimam gratiile – în joacă
– mai ales după ce citeam “Memoriul Părintelui Ioan”, care ne spunea:
A durat tortura cam o oră. I-au adus cu degetele făramate, dantura dată
jos, spatele negru; au leşinat toţi, după care au venit plantoanele şi i-au luat
cu păturile, ca să aud după trei zile că au decedat!
Altădată, tot aşa ne-au pus cu burta la ciment şi dacă nu executai, te nota.
Mai era acolo un deţinut cam la anii mei care avea o căciulă ce semăna cu a
mea, tot aşa cu petice. Şi în loc să-l noteze pe el, m-a notat pe mine seara,
pentru a doua zi.
A doua zi, care cum îl striga, ieşea şi trecea în faţă. Eu fiind la ultima celulă
– 83, am ajuns să fiu primul în şir. Dar zicand gardianul: “Înainte marş!” am
trecut de camera de tortură. A trebuit să dea comanda: “La stanga
împrejur!” , iar eu am ajuns astfel din primul, ultimul.
Mai rămăsesem doi din tot randul; urmam să intru şi eu la camera de tortură,
cand se uită gardianul la ceas şi a văzut că se terminase timpul de bătaie
care ţinea pană la ora 12.00. Ne-a lovit el cu o bucată de cauciuc peste
ceafă. Şi acum mai simt dureri cand este rece afară. Eu credeam că după
pauză or să continue. Dar vechii deţinuţi mi-au explicat:
cu flacăra credinţei!”
La ora 12.00 noaptea, cand s-a auzit bătand limba ceasului din oraş, cineva
cu voce puternică a zis: “Hristos a înviat!” şi imediat a început corul. Am ieşit
nu numai din ziduri, ci şi din trupuri.
După această percheziţie, un inginer ne-a făcut o surpriză: o poezie, din care
se desprinde în primul rand un puternic romanism şi o credinţă adevărată.
Al ritmului măsură
Să-ncalece-omenirea
Materia e oarbă,
Toate-mpletite cu credinţă
Cu pleoape ostenite,
Închise jumătate
E noaptea de percheziţie!
Tot atunci, un tanăr din Făgăraş – ucenic de-al Părintelui Arsenie Boca –
văzandu-mă retras, mă întreabă din ce cauză sunt arestat. I-am răspuns că
sunt din randul ţăranilor închişi cu colectivizarea, din Moldova – revoltat
pentru pămant. Dar el îmi zice:
Ştiind că sunt mulţi codaşi, care trădau, sau chiar securişti infiltraţi, eu
iarăşi am evitat să-i spun, şi i-am zis:
În Deltă la Periprava
De la Gherla, pentru scurt timp ne-au dus la Periprava. Era în anul 1959. Am
stat din 2 mai pană după Crăciun. Iarna ne-au ţinut pe un bac şi ne duceau la
tăiat de stuf. Căutam rădăcini de trestie şi le mancam. Devenisem un fel de
expert ; toţi mă întrebau care sunt comestibile.
Aici l-am întalnit pe colonelul Marian din Braşov; fusese coma ndantul tuturor
coloniilor din Insulă şi din Deltă. Îl trantise subalternul – “locţiitorul politic” –
care cu toate că era sublocotenent, devenise după uneltire, comandant la
Periprava. Acum, ca deţinut, colonelul avea mustrări de conştiinţă; unul dintre
cei pe care-i condamnase – de fapt i se dăduse ordin direct de la Moscova
să-i dea 25 de ani – a primit pachet. Merge la colonel cu o bucată de paine şi
caşcaval şi îi spune:
Dăramat sufleteşte vroia să-şi facă seama, mustrat de conştiinţă. Dar a fost
depistat şi păzit de ceilalţi băieţi. I s-a dat de către ei situaţia mea şi l-au
adus la mine. S-a aruncat la picioarele mele cat era de mare. L-am ridicat
ca pe un copil şi l-am încurajat. Dar imediat ne-au mutat de la Periprava în
Insula Mare a Brăilei.
Îmi mai aduc aminte şi de tragedia unui preot catolic, cu totul deosebit. Era
de-acum slab la trup, dar avea faţa luminată şi ochii plini de blandeţe şi
bunătate.
După o săptămană nu a mai rezistat şi a murit. L-au lăsat pe fundul unui bac
şi ieşeau şobolanii cu bucăţi de carne din trupul lui. L-au aruncat apoi în
Dunăre!
Din Deltă – de la Periprava – m-au dus în Insula Mare a Brăilei, pentru 5 ani
de zile. Ne-au supus la un regim de exterminare prin muncă şi înfometare,
pentru că eram sub M.A.I.(Minesterul Afacerilor Interne - n.ed .) Cei care
au fost pe la ferme, la Giurgeni sau în altă parte, erau alimentaţi mai bine.
Eu am trecut pe la coloniile de muncă: Salcia, Grădina şi Băndoiu. La Piatra
Frecăţei era centrul.
Ne-au băgat 400 de persoane într-o baracă mare, care avea o singură
intrare. În plus, se mai dădeau şi alarme dese şi trebuia să ieşim repede.
Un inginer din Cluj, urla ca lupul de foame! Era mai scund ca mine; îi spuneam:
Eu iarăşi:
- Nu mancaţi!
O bucurie pe capul lui că i-am promis. Seara mi-a venit cu colonelul Marian
pe care eu îl cunoscusem la Periprava. Ajuns şi el de la Periprava în Insula
Mare a Brăilei, a intrat în legătură cu părintele Chiriac, care mi l-a adus
acum la împărtăşire, pentru că deveniseră prieteni. Mi-a zis:
I-am pus părintelui Chiriac părticica în palmă. L-a izbucnit plansul şi mi-a
spus:
Aşa de tare l-au luat emoţiile. Apoi i-am dat şi colonelului, care mai tarziu,
mi-a luat apărarea în faţa comandantului.
În fundul dormitorului era patul unui băiat maghiar. Îi luaseră unii bucata de
paine şi mă acuzau pe mine. Cand au auzit de un popă, au venit comandantul şi
ofiţerul de serviciu. Eram la rugăciune. A ieşit însă colonelul Marian în faţă şi
a zis:
Vedeam adesea o mană mare deasupra coloniei: era ” Mana Lui Dumnezeu”!
Cand ne-au scos afară, dezbrăcaţi complet, pe un ger cumplit şi ne-au lăsat
aşa pană seara, cine ne-a ţinut? Cine ne-a salvat?
Dar cum s-a întamplat. Într-o dimineaţă a venit un activist şi ne-a găsit
rugandu-ne; eram împreună cu doi studenţi. A adus imediat comandantul şi
locţiitorul politic. Cand l-au auzit pe Mihai Rădulescu – unul dintre cei doi cu
care mă rugam – că este student, îi zice:
- Dacă v-aţi rugat, v-a dat Dumnezeu paine? Ia rugaţi-vă mie, că eu vă dau!
- Domnule comandant, i-a răspuns Mihai, dacă Dumnezeu nu dădea ploaie, nici
dv.nu aveaţi paine!
Şi cu veselie Îl lăudaţi!”
Medita asupra acestei Catavasii, apoi venea şi-mi spunea cum a pătruns el
sensul ei. Vedea în această rugăciune o întreagă filosofie! Eu vedeam aşa:
Sufletul, în momentul acela trebuie să se înalţe la fel ca o pasăre, a cărei
satisfacţie este zborul şi ea atinge pămantul doar cand culege bobul, ca să
reziste şi fizic.
După anii de închisoare stalinişti, le-am spus alor mei: “-Să nu vă mai
interesaţi de alte minuni, că cea mai mare minune este că v-am venit acasă !
Că puteam să fiu lut de oale de zeci de ori !”
- Dacă aveţi credinţă cat un bob de muştar şi veţi zice: “Munţilor clătinaţi-
vă!” ei se vor clătina.
CANTECUL POTIRULUI
de Nichifor Crainic
Bunicul şi tata
Bunica şi mama
Bunica şi mama
Bunicul şi tata
“Strivind nestemate,
Trăiam şi noi acele momente. Apoi, painea acelor băieţi era transformată în
Domnuţ, de către cei trei preoţi care săvarşeau Sf.Liturghie. De aceea, cand
voi da o situaţie, voi spune: “Care este adevărata preoţie ?”
Îmi mai aduc aminte de părintele Moşic, fost protopop în Valea Jiului, cat de
frumos ne vorbea. Cum era mai înalt, nu-i veneau niciodată pantalonii; eu îi
lungeam, apoi îi spălam, avand grijă să le fac dungă sub pătură. Ne-a predat
o iarnă întreagă, seară de seară.
Mai era Părintele Costel, de la Mitropolia Iaşului. Îmi zicea: “Monahe, ajută-
mă!” Dacă lucram la grădină, îi aduceam suc de roşii; era ca un fel de
petrecere. El îmi făcea în schimb cate-o urare cu ocazia acestui eveniment,
dar lungă de vreo oră!
Era deosebit acest Părinte. Îmi spuneau catolicii – care îl apreciau foarte
tare, că trebuia să fi fost episcop cu 20 de ani în urmă. A fost dus la Gherla
odată cu Lotul “Rugului Aprins”, din care făcea parte.
Tot din acest Lot al “Rugului Aprins” făcea parte şi GEORGE (Gigel) VĂSII.
Şi ortodocşii dar şi catolicii erau uimiţi de pregătirea lui, de felul cum
prezenta el diverse probleme teologice. A făcut şi un cor, pe care îl şi dirija.
- Părinte Sebastiene, dacă sunt cele trei elemente: painea, vinul şi preoţia,
se poate! Înainte Biserica nu era aşa organizată cu veşminte şi celelalte
obiecte de cult. Se făceau slujbele în camp, apoi în armată la fel.
Eu îmi făcusem operaţie de apendicită – prin anul 1960; cand a aflat doctorul
Dabija, mi-a zis că dacă ştia dinainte, nu mă lăsa. Spunea că, scoţand
apendicele acela, ceva lipseşte din organism şi se putea menţine sănătos prin
meditaţie şi rugăciune. Nu era de acord cu operaţia şi doar era doctor!
M-a mai impresionat mult atitudinea darză a unui elev – Olteanu Mihăiţă –
care iniţiase o Mişcare de protest în liceu contra limbii ruse. Cu toate că
părinţii lucrau în Ministerul Transporturilor, l-au arestat împreună cu alţi 80
de elevi.
Întalnind aici şi membri ai Mişcării < Rugul Aprins al Maicii Domnului >, am
putut cunoaşte astfel toate cele patru mari Mişcări spirituale ale
creştinismului pur ortodox :
- Am să mănanc Biblia!
După aceea am urmat eu. Şi le-am explicat Parabola celui căzut între talhari.
Coborat din Ierihon, a trecut preotul pe alături, a trecut levitul şi al treilea
a trecut samarineanul, care i-a uns rănile cu untdelemn şi cu vin, l-a urcat pe
asin şi l-a dus la han, dandu-l hangiului în primire. I-a dat doi dinari şi i-a
spus: “Ce vei mai cheltui, la întoarcere îţi voi mai da.”
Acum, cine-i căzutul? Orice păcătos, orice suflet. Era vorba apoi de preotul
Legii vechi. Levitul, tot din aceeaşi tagmă. Samarineanul este Mantuitorul,
adică “Legea iubirii”. Hanul – Biserica, hangiul – preotul, tratamentul –
Sf.Taine şi Învăţătura Sf.Părinţi.
Ieşit Părintele Ioan s-a zvonit că va trece prin Tecuci. Dar Sfinţia Sa de la
Iaşi – unde s-a închinat la moaştele Sfintei Parascheva – a mers direct la
Galaţi, pentru a se întalni cu Măicuţa să meargă împreună la Poiana Ţapului.
Măicuţa VERONICA făcuse şase ani de închisoare, inclusiv la Jilava, dar
prigonită şi acum de Securitate la Galaţi, se retrăsese cu două maici la Poiana
Ţapului, în jud. Prahova.
M-am dus la Ploieşti, urmand ca apoi să urc spre Sinaia. În gară la Ploieşti,
Maica Tomaida, singură cu ditamai valizoiul Părintelui Ioan, cu tot ce avea din
închisoare. Cand m-a văzut, nu-i venea să creadă!
Dar iată că apare şi Măicuţa împreună cu Părintele Ioan, urcand spre vilă.
Noi, ascunşi pe un hol, îi priveam. Părintele Ioan slab, cu capul parcă
micşorat, îi ieşeau mai mult urechile mari în evidenţă. Cand au intrat pe hol,
m-am repezit la picioarele Sfinţiei Sale fără să mă vadă şi i le-am
îmbrăţişat.
Am cantat cu toţii Axionul Maicii Domnului, după care ne-a împărţit tot
conţinutul geamantanului; mi-a dat cate ceva pentru toţi băieţii de la
Sihastru. Cum ţineam aceste daruri în braţe, o aud pe Măicuţa:
- Dar eu am fete de patru ori mai multe şi lui i-ai dat mai multe daruri!
Şi-a început să tragă. Eu, ţineam mai strans . S-a creat o atmosferă de
mare bucurie!
Părintele a intrat şi a făcut metanie, după care Măicuţa i-a arătat Sfantul
Potir. A avut loc o prezentare:
- Măicuţă, m-am convins desăvarşit că: “Ţi l-am dat pentru viaţa de necaz.”
(N.Ed. – în Vedenia din 1 Septembrie 1948, Maica Domnului i-a spus Măicuţei
Veronica: “Să nu păstrezi gandul de a te depărta de Silviu (Părintele Ioan) cu
inima, că Eu ţi l-am dat pentru viaţa de necaz !”).
Mai tarziu la masă, cand Măicuţa a cantat un cantec din Mănăstire compus de
Maica Teodosia, atunci cand a ajuns la “Liturghia din fiecare zi”, a fost
randul Părintelui să plangă. S-a creat iarăşi o atmosferă nemaipomenită, de
înaltă trăire.
- Părintele Ioan a fost trimis de Dumnezeu tocmai atunci cand noi ne aflam în
mlaştina deznădejdii! – mi-a spus un şef din Bucureşti, pe care l-am întalnit în
închisoare.
Dar iată că într-o zi de vineri, îl mută pe Părintele Ioan tocmai în celula unde
erau aceşti doi fraţi. Vinerea Sfinţia Sa avea program de rugăciune de
dimineaţa pană seara. În momentul cand Părintele era în miezul rugăciunilor,
cei doi s-au trezit îmbrăţişaţi şi în lacrimi îşi cereau iertare!
Şi-au dat seama toţi cei 80 caţi erau cine este Părintele Ioan şi cată putere
a avut să-i împace! Ca să realizaţi cat efect avea Părintele Ioan în toată
închisoarea, şefii de cameră anunţau : < Domnilor, în momentul acesta
Părintele Ioan liturghiseşte ! Vă rog, meditaţi ! > Toată închisoarea.
Pană aici a putut rezista. Avand gazda aceea un salon mare, am mers cu toţii
la Dezlegare. Cum era icoana Maicii Domnului în spatele Părintelui, deasupra,
a ieşit din ea o mireasmă puternică, deosebită de-a Sfintei Parascheva. A
Cuvioasei era puternică, dar a Maicii Domnului era dulce ! Părintele,
transfigurat – nu L-am mai recunoscut – a zis:
A urmat Dezlegarea celor prezenţi. Erau multe maici, dar îmbrăcate colorat.
Măicuţa cand a venit, parcă văd, le spune celor peste 50 de maici şi surori:
Arăta spre pat, dar noi stăteam cu capetele sub plapumă şi nu îndrăzneam să
ne arătăm. S-au adunat toate maicile, iar noi – călugări – ascunşi sub
plapumă. A fost mare haz!
Altădată la sora Tiţa, nu era nimeni din rude acasă, aşa că ne-am strans
mulţi la Domnuţul, a doua zi. Nici nu ştiu cum a rezistat paharul care-l avea
în mană! Apoi Părintele a luat o bicicletă şi se făcea că dă peste noi; glumea,
pentru a crea într-adevăr o atmosferă familiară şi destinsă.
Seara a mers la Tichileşti, să-l slobozească din trup pe moş Marin, bunicul
Gherghiniţei; el fusese gospodarul Mănăstirii Vladimireşti. Parcă îl văd: purta
barbă şi plete. Mereu era cu o secure în mană; aducea stuf să facă ocol la
oi. Îşi făcuse loc pe unde să treacă Siretul la Mănăstire. Să se jertfească şi
el, zicea.
Acum Părintele Ioan s-a dus şi l-a slobozit din trup. Cand a intrat în
Tichileşti, la radio tocmai dădea ora exactă: “Aici Bucureşti!” Dar Părintele:
“Pardon, aici Tichileşti!” Ne-a povestit Părintele:
- Moş Marin mă privea din orbite, cu ochii duşi, din Veşnicie, ca un Patriarh!
- Cine credeţi că a dat mana cu Tito? Eu! Am reprezentat B.O.R -ul. Aşa că,
daţi-vă seama cine este în mijlocul sfinţiilor-voastre: reprezentantul B.O.R.!
Le-am făcut pe toate să radă. Dar Părintele nu a venit nici a doua zi, ci
tocmai în ziua următoare. După ce şi-a terminat Pravila, ne-a făcut
Dezlegarea. Cand eram îngenuncheat, mi-a zis:
Vasilica de la Piscu, adusese un băiat din Vameş. Acum, dacă Părintele îmi
dăduse pinteni, l-am dus în faţa Sfinţiei Sale. A îngenuncheat băiatul acela şi
Părintele i-a pus haina Sfinţiei Sale pe umeri; el s-a topit, vă daţi seama!
Zic:
- De unde-i băiatul?
- Din Vameş.
Au crezut; ce era pe capul lor! Dar la drumul care ducea la gară, le zic:
Măi fraţilor, pană aici, deocamdată! Va veni şi ziua aceea, cand vom merge şi
acolo.
“Bomba”
Însă după eliberare, Părintele Ioan m-a pus şi la probe. Apoi, ce ofensă la
mine! Dorea să vadă în ce ape mă scald. I-am spus:
- Părinte, v-aţi ispitit! Cum vine asta: eu sunt convins de Sfinţia Voastră şi
Sfinţia Voastră de mine nu?
- Adică cum, eu am fost ordonat, v-am ascultat şi acum mi-aţi dat cuvantul,
mi-aţi dat rand şi.
- Da, îţi convine, îi zic, aici în liniştea Manăstirii! El era cu pictura. Să fii
colo în valtoarea lumii.
El iar:
- Îmi repeţi?
“Cine se descură – se încurcă, iar cine (se pare că) se încurcă – se descurcă!”
Aşa au păţit din randurile noastre, călugării care chipurile s-au descurcat (în
funcţii, lux); de fapt, s-au împotmolit.
Eu, am încercat să-l am model pe Sf.Vasile cel Mare; cand l-a întrebat
Împăratul care-i sunt averile, erau cărţile!
Un alt Sfant auzea în urechi mereu: “Vindeţi averile!” Tot auzea şi aşa a
făcut: şi-a dat rasa, ponosită cum era. Dar auzea în continuare acelaşi
îndemn. Mai avea doar o Biblie; cand a dat şi Sf.Scriptură, cu adevărat a
dat totul şi nu a mai auzit acel îndemn.
Cand am dat “bomba” asta, aveam prima serie de fete şi plangeau că răman
aşa, fără să le mai întreţin. Le spuneam:
- Dacă eu nu-mi ascult duhovnicul meu, care este Alesul lui Dumnezeu, voi
ştiţi ce-nseamnă neascultarea faţă de un Ales? Adică din cauza voastră să nu
mă pot eu mantui? Fiecare vă mantuiţi cum puteţi! V-am arătat calea!
- Nu voi avea nici tihnă, nici odihnă, pană nu vă voi vedea, nu la casele
voastre, ci pe Gurgueta!
Pentru că, dacă primul mandat al Măicuţei a fost de a zidi Manăstirea de zid,
al doilea mandat era de a zidi Biserici vii; o Lucrare mult mai grea, dar i s-a
zis: “Vei avea ajutoare!” De aceea şi eu m-am angajat în zidirea Manăstirii
vii.
Lucram odată trei persoane la construcţia unei case; acest al treilea manca cu
carne, noi doi am luat pulpanele şi le-am băgat în batistă. După aceea ne-au
adus cartofi, crezand că noi am mancat carnea. Cand am ieşit, era cainele:
- Dacă este vorba să bem şi noi, nu mai aveţi dvs.că noi dacă ne apucăm de
băut, apoi ne ţinem!
Ajunsesem să fim foarte căutaţi pentru lucrul nostru de calitate, mai ales că
nu eram nici pretenţioşi la mancare.
“MĂNĂSTIREA VIE”
Eu, din 1958 de la Gherla, pe baza “Vedeniei” Măicuţei: “Voi împodobi acest
Locaş cum tu nu ai gandit vreodată!”, cand se dăduse un zvon că Măicuţa nu
mai este în viaţă şi Părintele Ioan la fel, nu am crezut – datorită acestei
Vedenii. Am ştiut de atunci, din 1958 din Gherla, că cea mai mare minune
care va întrece toate minunile de la Mantuitorul pană acum în vremurile de pe
urmă, este revenirea Măicuţei Veronica pe Gurgueta şi redeschiderea
Mănăstirii Vladimireşti.
Am construit, deci, mai întai Mănăstirea “vie”! Pentru că mi-a fost dat; dacă
nu îmi era dat, stricam totul, cum au făcut alţii. Comuniştii cand au văzut că
cineva zideşte, ei au venit repede cu “dăramatul”. Au fost şi la mine aceste
încercări de “dăramare”, dar am reuşit să “zidesc” Mănăstirea “vie”, care a
construit apoi Mănăstirea materială, concretă. Pe langă zecile de fete
pregătite de mine pană în 1989 – care au populat Vladimireştiul la
redeschidere, am pregătit şi în jur de 26 de băieţi, care au lucrat cu elan la
reconstrucţia Mănăstirii de zid.
Le spuneam la “cucerire”:
Tot haosul acesta de acum a apărut din cauza lipsei de rugăciune sau cum
scrie în cartea “Nunţile necesare”: “Întreita preocupare de cele materiale şi
neglijarea totală a celor spirituale”. De la revoluţie încoace această stare se
trăieşte. Sfinţenia nu-ţi vine singură. Către ea trebuie să urci!
M-au băgat din nou în închisoare între ţigani, vagabonzi şi mai ales – la
Însurăţei – între cei ai Brăilei, care erau vestiţi pe ţară, fiind numiţi
“balauri” – şeful lor chiar avea şi figura. M-a băgat acel colonel de
Securitate – care se ocupa de mine – ca să mă demoralizeze. Cand mă
înconjurau – era ca o distracţie a lor – îmi dădeau numai la cap. Însă la
fiecare lovitură eu ziceam: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă!”
Iar cand Măicuţa a întrebat: “Ne vom mantui noi, oare?” Maica Domnului i-a
răspuns: “Totuşi, cu Numele lui Iisus vă veţi mantui!” Aveam în faţă pribegia
şi celelalte închisori.
Cat putem să facem voia lui Dumnezeu, căci timpul este scurt. Să ne pregătim
pentru “Ziua cea Mare”, de a da răspuns bun la Înfricoşata Judecată a lui
Hristos. Iar eu cred, cu ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului şi al
Aleşilor aceştia de pe urmă – care sunt mult mai străluciţi! De ce?
- Cei care aţi băut din Potirul Vladimireştiului, veţi bea şi din paharul
suferinţei şi spurcăciunilor; şi-l veţi bea pană la fund şi drojdiile. Va începe
cu noi – Cetatea Vladimireştiului – şi va continua cu dv. Nu veţi scăpa. Cei
dornici de jertfă, încolonaţi-vă!
De aceea sunt mai străluciţi Aleşii lui Dumnezeu din vremurile acestea de pe
urmă ale Apocalipsei.
Multe lacrimi am vărsat la “Gandirile Măicuţei Veronica”, mai ales cand spune:
- Voi scoate nişte Cărţi, care pe unii îi vor face îngeri şi pe unii draci!
A venit Părintele Ioan şi la Corod. Mama era încă în putere şi făcea covoare;
am aşternut unul la intrare! Le-am spus să se îmbrace cu ce au mai frumos,
ca de Paşti, şi m-au ascultat.
Cand a ajuns, Părintele s-a aruncat la picioarele mele, iar eu peste Sfinţia-
Lui. De ce? Pentru că l-am urmat în închisori: Jilava, Gherla, Văcăreşti.
Primele cuvinte au fost:
Rudele fetelor vroiau de-acum să-mi pună capăt şi Părintele a simţit că sunt
în pericol şi de aceea a venit la Corod. Dintre părinţii fetelor ziceau că o să-
mi dea cu toporul în cap. Primul zicea că de împuşcat nu mă poate împuşca,
dar o să înfigă furca de fier în mine; altul, să-mi taie limba. Un altul. fire
electrice – să fiu electrocutat.
Tata s-a speriat oarecum, auzind toate acestea şi mi-a zis întocmai ca Petru
cand a vrut să-L “salveze” pe Mantuitorul, însă Domnul i-a spus: “Înapoia
Mea satană!” Cam în felul acesta l-am respins şi eu. I-am zis că merg cum
îmi este scris!
- Atunci, eu mă retrag!
I-am răspuns:
La un moment dat, una dintre fete a fost acuzată că a furat nişte lucruri de
la un preot din Barlad. Eram şi eu implicat, fiind vorba de o fată de-a mea.
Nu credeam că poate fi adevărat, pentru că ea a fost nesinceră cu mine şi eu
am crezut-o. A venit Părintele Ioan de urgenţă, iar fata a recunoscut.
După ce am mers la fată şi i-am dus vestea, ea a venit la Părintele. Dar cum
a ajuns a început să tremure. Cum altfel, în faţa Părintelui?
Dragostea nelimitată
De exemplu, cand au fost probleme într-o familie, m-am dus personal. I-am
întrebat:
Eu nu am trecut prin aşa ceva, dar fiind în mijlocul lumii, m-am pus în dreptul
fiecăruia şi mi-am dat seama că dragostea trebuie să fie nelimitată. Dacă la
început îndrăgostiţii sunt ca doi porumbei, mai tarziu ca doi îngeri şi nu mai
pot sta unul fără altul. Cand apar defectele însă, se ajunge şi la despărţire,
deoarece au căzut din starea de îngeri. Cand e vorba de înţelegere şi armonie
este Raiul, neînţelegerea este iadul.
Ce-i dragostea?
de Maica Teodosia
E propovăduirea apostolească,
Sunt suficiente celelalte patru zile, cand mancăm “de dulce”. Pe timpul lui
Ceauşescu, cand s-au golit Alimentarele, spuneam:
- Măi fraţilor, sunteţi nedumeriţi; nu s-au putut respecta Posturile aşa cum
le-au lăsat înaintaşii noştri. Acum a intervenit Dumnezeu!
Eram în Insula Mare a Brăilei. În drumul nostru spre punctul de lucru, se afla
într-o salcie un cuib de barză. Cand treceam se vedeau puişorii şi pentru noi
era un lucru mare.
Pentru că la mine este experienţa şi de aceea mi-am permis să-i spun; el nici
nu era născut cand am început eu închisorile. Am continuat:
- Dacă e vorba de minuni, minunea cea mai mare este că v-am sosit acasă!
Însă faza de după revoluţie a fost cea mai cumplită. În perioada stalinistă am
avut o activitate puternică; am ridicat moralul la zeci de mii, în special tineri.
Era puterea aceea de a evoca Duhul Sfant, ajungand să trăim în Paradis.
Simţeam revărsandu-se curenţii Duhului Sfant, torenţial şi toţi eram în
lacrimi – transfiguraţi şi avea loc extazul.
Apoi am avut de cand mă ştiu, un romanism care mi s-a transmis din bunici,
din moşi strămoşi.
- Depinde de noi!
- Din momentul de faţă n-ai să mai vezi lumina zilei! O să-ţi rămană oasele
aici!
- Asta vă este părerea dv. Dar credinţa mea este cu totul alta! Scris este în
Scriptură: “Veţi trece prin umbra morţii şi veţi rămane vii!” Voi trece şi ne
vom întalni!
După 8 ani de zile ne-am întalnit în Tecuci; executasem cei 6 ani jumătate de
închisoare stalinistă. Cand i-am amintit, a zis:
De aceea, din 1970, Lucrarea a fost pusă pe umerii mei, pentru că Măicuţa
era supravegheată în permanenţă ; avea agentul acolo : urmărea orice
mişcare, orice persoană … Chiar ne-a arătat Măicuţa geamul unde stătea
agentul Securităţii; era o femeie.
L-a luat şi pe “tatica”, cum îi spunea. Mi-a rămas întipărit cată prestanţă
avea bătranul preot Gavril Iovan, la cei aproape 90 de ani ai săi. Părintele
le-a spus judecătorilor:
Am mers cu toţii la Cuvioasa. Nici nu ziceai că peste puţin timp urma să fie
închis. Chiar glumea. În maşină, îmi aduc aminte cum şoferul povestea de
Gagarin, primul om care ajunsese pe lună:
- Părinte, noi nu suntem siguri aici, pe pămant, dar acolo? La care Părintele
Ioan răspunde:
Cam în felul acesta. aşa vedea Părintele Ioan lucrurile. Să ştiţi dragii mei, că
acolo în celulă, în “plimbările” acelea de-a lungul şi de-a latul celulei, ai
posibilitatea celor mai profunde rugăciuni şi meditaţii.
Noi cand am ieşit din închisoare, am ieşit cu totul altfel. A fost de fapt o
trecere printr-o cur ă ţire : înfometare, muncă peste putere, dar şi
programul pe care-l aveam acolo. Ne rugam în lacrimi! Am ieşit, după cum
discutam şi cu Maica Teodosia (care făcuse un an jumătate de închisoare),
care mi-a zis:
De aceea, noi am ieşit din închisoare “unt”, nu cei care am intrat. Cum şi
Părintele Ioan a dovedit. Era acuzat de mandrie; era acuzat că nu are
călugărie, că în călugărie trebuie smerenie. A mers împreună cu Măicuţa
VERONICA la toţi membrii sinodului, la iertare, în genunchi.
Deci, încă de la prima Vedenie. De aceea este vorba în primul rand de soborul
din care şi eu fac parte.
Părintele Ioan era pregătit să zboare la Cer! Dar noi de unde să fim
pregătiţi? Şi ce ne spune Măicuţa, celor 20 care eram călugăriţi:
Dragii mei, eu am trecut prin atatea şi cuvintele Măicuţei le-am luat de bază
tot timpul! Şi am mers cu Dumnezeu înainte, pentru că era o lume necunoscută
în care păşeam, începand cu închisoarea. Dar am văzut că Vedeniile se
îndeplinesc milimetric. Am spus multora, după Revoluţie:
Măi, nu puteţi opri împlinirea Vedeniilor, care spun că “trebuie să treacă ţara
şi poporul prin mari necazuri!”
“O, Iisuse, Te rog să mă faci o conductă prin care să curgă Harul Duhului
Sfant, dar Te rog, prin această măreaţă conductă să se ude tot Globul.
Procesul de la Tecuci
Ne-au judecat la Tecuci pe toţi; dar dacă nouă ne-au dat “la urgenţă” cate 6
luni, Părintelui vroiau să-i dea 15 ani şi i-au amanat procesul.
- Nu merg nici pentru tatica, nici pentru mamica! Şi nici numai pentru cei
care sunteţi aici! Toţi cei care au făcut ce le-am spus, sunt cu noi!
Toţi ţiganii mergeau acum pentru tratament, să-şi facă ocazie la Părintele,
să-i binecuvanteze. Radea şi doctorul, că ştia de ce vin ei.
Noi am stat şase luni, timp în care ne-au dus la diverse munci. Însă îl ştiam
pe Părintele aproape de noi! Am primit pachete chiar în acelaşi timp: eu cu
Maica Varvara – de la Corod, şi Părintele – de la Bucureşti. Cand le-am
desfăcut, ne-au năpădit un puternic miros de smirnă.
Pe noi ne-au eliberat iar pe Părintele l-au ţinut în continuare. A avut loc apoi
şi procesul, la Tecuci, unde fusese arestat.
- Sunt trei categorii de oameni care au dreptul şi datoria prin lege să-şi
exercite profesiunea în orice condiţii, chiar dacă nu sunt încadraţi în
instituţie. Aceştia sunt: avocaţii, care trebuie să apere atunci cand e nevoie,
deoarece cunosc legile; apoi doctorii-care au jurat să ajute un om bolnav, şi
preoţii-care au datoria să ajute un bolnav sufleteşte şi trupeşte, chiar dacă
sunt caterisiţi!
Bineînţeles, pledoaria lui a fost mult mai lungă, după care a urmat cuvantul
Părintelui Ioan, axat pe mila de aproapele ca o îndatorire creştină de bază,
spunand judecătorilor că a fost la Corod pentru a le face rugăciuni unor
bolnavi de cancer – conştiinţa de preot îndemnandu-l să-i ajute în aceste
momente de grele suferinţi. Apoi noi, martorii Părintelui Ioan, am confirmat
ce spusese Sfinţia Sa.
Mai tarziu, mi-a arătat Părintele o listă cu 400 de persoane (mulţi preoţi şi
călugări) care l-au vandut. Printre ei şi foşti fraţi de la Sihastru. Mulţi
dintre aceştia, fac acum din compromisul lor un merit.
Acum, el:
- Vasilica, fii liniştită, calmează-te te rog!
Maica Teodosia
- Nu!
- Cum aşa?
- În genunchi, pe papuc!
O întrebau:
- Dar acum?
Spunea Maica Teodosia că, Dumnezeu – Cel mai iscusit Pedagog – ne face mai
multe chemări:
LA FINAL
Unii s-au retras în pustie, pentru a deveni cuvioşi. Dar, s-a dovedit de fapt o
retragere. Cum îmi spuneau şi mie securiştii:
- Nu, Părinte Sebastiene, acesta e normalul ! Dar e atat de fix, încat puţini
îl încap.
Şi vedem lucrul acesta şi acum. Dar dacă facem parte dintre cei puţini, să
preţuim, ca să putem rămane pană la sfarşit.
- Gata, trebuie să ieşim din ziduri, că sunt reci şi ne poate şi pe noi răci.
Hai să ieşim şi să intrăm în Liturghia din Vedenie, acolo unde spune că “se
cutremură Îngerii” !
Doamne, dacă aşa a fost voia lui Dumnezeu, să facă parte la unii, mi-a făcut
parte şi mie să O simt pe Maica Domnului şi să trăiesc aşa zisa suferinţă, dar
nu a fost suferinţă. A fost bucurie, a fost fericire; numai bucurie, numai
fericire !
Îmi aduc aminte de acea dorinţă a Măicuţei, din Paraclis, după ce a dat
situaţia că avem în faţă o pribegie lungă şi o cernere puternică, a spus că cei
care vor rămane, cu adevărat călugări se vor numi !
În 1957 cand mi-a ordonat să dezbrac “chipul îngeresc”, m-am opus. Le-am
zis celor patru securişti:
Din 1955 am rămas acelaşi. Însă m-am pus şi eu alături de cel neputincios,
pentru a-l ridica. Căci “nimic spurcat nu va intra în Împărăţia lui Dumnezeu !”
Şi tot El a spus: “Fiţi desăvarşiţi.”. Pe de altă parte: “Mulţi chemaţi, puţini
aleşi !” Şi dintre cei aleşi, oare caţi vor mai rămane ? – se întreba Măicuţa.
M-a impresionat faza aceea de pregătire, trăirea aceea înaltă; dar am văzut
că şi ispitele sunt înalte. Acum însă, trebuie ca împreună să ne dăm seama,
să luăm aminte şi să ne hotăram pentru totdeauna, după cum ne scrie
Părintele Ioan în aceeaşi Scrisoare, cuvintele Mantuitorului: “Cel ce vrea să
vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia Crucea şi să-Mi urmeze Mie,
că cel ce va căuta să-şi caştige sufletul său în Lumea aceasta, pierde-l-va pe
el în Veşnicie, iar cel ce-şi va pierde sufletul său în Lumea aceasta pentru
Mine, îl va caştiga pe el în Veşnicie !”
- Nu ne-am lămurit cu Pămantul ăsta ? Hai, din cand în cand să-l mai
părăsim !
Am căutat să-i încurajez pe toţi, căci spune Mantuitorul: “În Casa Tatălui
Meu, multe locaşuri sunt”. Dar le-am mai zis şi că atunci cand vom ajunge
acolo, vor apare regretele că am avut ocazia în acest “locaş” al
Vladimireştiului şi nu am avut voinţă.
Cand împăratul Constantin cel Mare, socotit întocmai cu Apostolii, s-a coborat
în Vedenie la Sf.Paisie, care se ruga pe o stancă, i-a zis:
Aici, stanca este cu talc. La fel cum într-o carte a Pr.Iosif Trifa am văzut o
stancă în mijlocul mării şi o fecioară pe stancă, salvată. Stanca este Hristos!
Această “stancă” mi-am construit-o din 1948, tainic, cu ajutorul acestor doi
Sfinţi Părinţi. De aceea să-i preţuim! Eu acum nu pot decat cu duhul; aceasta
este situaţia. Dar le-aş săruta şi le-aş spăla picioarele, întocmai ca Maria
Magdalena, de nenumărate ori, cu lacrimi. Din inimă vă spun – din străfundul
inimii!
CANTECUL SFANTULUI POTIR
de Maica Teodosia
Septembrie 2007
JURNAL DE CĂLĂTORIE
consemnat de I.B.
Am ajuns într-o zonă superbă din munţii Buzăului, cu mulţi arbuşti de măceş şi
păducel, cu fructele lor şiraguri roşii pe crengile aplecate de minunata
“povară”. Vremea era superbă; de fapt soarele bland de toamnă ne-a însoţit
tot timpul circuitului, între 25 şi 30 septembrie.
După vreun sfert de oră, în care Părintele ne-a povestit din timpurile cand
tanăr fiind, a venit pentru prima dată la Ciolanu, am înaintat spre Biserică,
unde am găsit totuşi un călugăr, pe care l-am întrebat dacă mai trăieşte
părintele Chesarie Roncea şi unde îl putem găsi. Ne-a spus unde şi am pornit
nerăbdători spre chilia lui, undeva în spatele clădirilor principale. Am nimerit
însă la un alt călugăr bătran, care locuia într-un fel de.magazie. Din cate am
văzut, mai erau cateva chilii acolo, tot a unor călugări bătrani. Clădirile noi
erau doar pentru protocol şi pentru. turişti!
În sfarşit, călugărul pe care l-am găsit noi, s-a oferit să ne ducă la părintele
Chesarie, care locuia într-o casă mai veche, din apropiere. Grădina era bine
întreţinută, cu mulţi trandafiri albi şi viţă de vie.
I-a anunţat vizita noastră, fără să-i spună cine suntem. Intrăm şi noi. Apare
în prag un călugăr bătran, încă frumos aş putea spune, cu ochii albaştri,
senini şi blanzi, care s-au luminat brusc, văzandu-l pe Părintele Sebastian.
Faţa a început să-i radieze cand a spus:
Părintele Chesarie:
După proces, chiar Episcopia a cerut să fie pedepsit. I s-a luat dreptul de a
profesa. A mai avut voie să apere în doar două procese pe lună. (De aceea
recursul s-a judecat în lipsa distinsului avocat şi în lipsa călugărilor - n.ed .)
” – Părinte, are să vină cineva “mare” aici. Dacă oboseşti, sau nu poţi să mai
stai, mă scoli imediat – toată noaptea eu stăteam mai mult la cancelarie. Îi
ceri buletinul, dar dacă e îmbrăcat în uniformă, cere-i şi legitimaţia care-i dă
dreptul să poarte uniforma.”
Nu mai ştia exact ce s-a întamplat după arestare cu fostul său coleg de
chilie:
- Datorită bolii, am scăpat mai uşor. Cand m-am dat jos de pe acoperiş, m-
au ţinut două ore în birou. Comandantul fusese protopop şi apoi a intrat în
Securitate, pentru că ştia treburile din Biserică şi din Mănăstiri. Le-am spus
că mă dau jos de pe acopriş cu o condiţie: să nu se atingă nimeni de mine şi
să mă lase să mă închin în Biserică. M-au lăsat, dar strigau la mine:
- “Va veni vremea cand vă vor scoate pe voi din Biserici, crezand că aduc
slujbă lui Dumnezeu!” Asta aţi făcut dvs., călcand în picioare toate Legile
statului. Ce-aţi găsit la noi?
” – Frumos scrie!”
- Da, aşa le-am zis: “De ce nu aţi venit ziua, să stăm de vorbă?” Îmi spunea
Teofil că întrebau toţi cine sunt şi ce pregătire am.
- Nu sunt preot. Sunt un fel de soldat pe viaţă, fără salariu. Asta înseamnă
MONAH!
Cu ajutorul imaginaţiei l-am văzut mai întai atunci tanăr pe acoperiş, iar acum
bătran, şi cum îl priveam stand în strană, bătran şi garbovit, am realizat
vremelnicia vieţii în trup şi importanţa faptului de a avea mulţumirea
sufletească şi conştiinţa împăcată că tinereţea nu ţi-a trecut în zadar şi că la
bătraneţe ajuns, nu ai de ce să-ţi fie ruşine, din contră, să dovedeşti cu
viaţa ta că ai făcut tot ce ai putut pentru a pune umărul la făurirea unei vieţi
pe Pămant mai dreaptă, mai frumoasă şi mai aproape de Dumnezeu.
A venit şi momentul despărţirii. Ne-a adus pere, struguri şi nuci din grădina
lui, să avem pe drum. Ne-a îmbrăţişat cu lacrimi în ochi, gandindu-se probabil
că ne vom revedea, poate, doar în. Cer!
La un moment dat, un domn între două varste a început să scoată nişte sunete
ciudate; era un duh rătăcitor, care îl chinuia, probabil.
Părintele Sebastian:
După 1989 am avut mai multe operaţii. Prima a fost o fractură periculoasă,
însă pe masa de operaţie m-am concentrat la Mantuitorul. Am zis: “La mine
este vorba de un picior, dar la Mantuitorul, picioarele, palmele, coroane de
spini.”
Părintele Ioanichie:
Părintele Ioanichie:
- În 1957 eram la Gherla. Părintele Ioan se afla jos la parter, iar noi la
etajul III. Noi aflasem şi ce făceam? Strangeam painea care ne-o dădeau
dimineaţa la ceai şi o trimiteam noaptea – cu sfoară – jos, la Părintele. El o
binecuvanta şi noi o luam ca anaforă.
În lotul nostru – “al tanchiştilor”, cum eram numiţi – a fost unul din Bucureşti,
de prin Pantelimon; acesta avea mereu un coşmar cand să adoarmă: visa că-l
mănancă porcii mistreţi şi-l chinuia un duh groaznic. L-am pus să se
spovedească la Părintele Ioan prin ţeava de la calorifer, prin Morse. Părintele
a recepţionat şi i-a dat dezlegarea prin ţeavă şi s-a făcut sănătos! Nu a mai
avut nimic.
Noi eram tineri atunci, aveam 22 de ani. Dar a adus şi un bătran din Suceava
cu fiul său; găzduiseră fugarii din munţi. El nu ştia nimic, nici măcar
“Împărate Ceresc”. L-am învăţat toate rugăciunile acestea, cu răbdare. Cate
două cuvinte pe zi, le adăuga. învăţa greu săracul, dar pană la urmă a reuşit.
Eu trecusem prin momente grele. Ştiţi că la Gherla mai este o închisoare sub
pămant. Am fost acolo! Să vă povestesc.
De aici m-au dus la Cluj, unde fusesem în armată. Am avut aceeaşi atitudine
de negare. Dar ce s-a întamplat? Securitatea mi-a băgat un turnător! Era
îmbrăcat tot în haine de deţinut şi a început să-mi povestească de o
Organizaţie a profesorilor şi cate a păţit. Eu nu l-am crezut prima dată.
Dacă au văzut aşa, au făcut un şiretlic. Au venit caraleii şi s-au făcut că-l
bat. L-au bătut în faţa mea, apoi l-au aruncat peste patul de fier, să-şi
rupă coastele. M-am gandit eu că nu este omul lor dacă l-au bătut aşa şi mi-
am scăpat gura puţin şi gata! A doua sau a treia zi: “Spune!” Eu, nimic. M-au
făcut morişcă: spanzurat în aer cu picioarele în sus. Mi-au dat şase lovituri la
tălpi cu o bară groasă, de am zis că s-au făcut creierii praf. Toată durerea
s-a dus la cap. A fost groaznic! S-au făcut creierii praf. La a şaptea lovitură
m-au lăsat jos, crezand că am leşinat. Erau pregătiţi şi cu injecţii, dar nu a
fost nevoie, că mi-am revenit.
Atunci m-au scos din art.”condamnat la moarte” şi m-au băgat în art. “de la
3 la 10 ani T.G.(temniţă grea)”. Dar după aceea, iar m-a luat Securitatea la
bătaie. Am scăpat însă, cand un profesor i-a dat în cap unui caraleu mai
moale! Garda a tras cu arma şi pe un deţinut l-a împuşcat mortal, pe unul l-a
rănit, iar pe el l-a prins viu. L-au chinuit groaznic: i-au smuls unghiile şi l-au
bătut.
Urmăream cu viu interes discuţia dintre cei doi înţelepţi şi spun asta pentru
că m-a uimit felul cum, în cuvinte puţine, Părintele Sebastian i-a explicat şi
i-a transmis esenţa lucrurilor, iar Pr.Ioanichie la fel de repede a înţeles, ca
şi în urmă cu zeci de ani, în colonia Salcia din Insula Mare a Brăilei, la
programul de rugăciuni şi catehizări la Vedeniile Măicuţei Veronica.
Am mers la slujba de noapte, care a început la ora 1.00. Nici nu ştiu cand au
trecut patru ore. Pur şi simplu nu-mi venea să cred cand m-am uitat la ceas!
Reîntorşi în cameră, nu mai ne era somn, dar un călugăr ne-a sugerat să mai
dormim puţin, să ne putem trezi la ora 8.00, cand începea Liturghia. Un
bărbat ne-a povestit cate ceva despre Părintele Ghelasie, un adevărat Sfant.
A ştiut data trecerii în Lumea de Dincolo; dar în ultimele luni de zile a stat
numai cu faţa la perete, fără să vorbească cu nimeni, nici măcar cu călugării.
Ziua, i-am vizitat şi eu mormantul.
După Liturghie, au făcut Maslu. După aceea, cu toate că ne-au rugat, noi nu
am mers la masă, pentru că ne-am grăbit să coboram jos la Muiereasca, unde
făcea Slujba Sf.Maslu, Pr.Ioanichie. Am prins astfel şi rugăciunile de
dezlegare ale Sf.Vasile cel Mare.
Cand a venit un preot din Corod şi a început să-i critice pe cei doi călugări:
Sebastian şi Valerian, el le-a luat apărarea, zicandu-i aceluia:
Acelaşi călugăr darz, l-am regăsit pe Părintele Mina şi după Revoluţie. A fost
propus pentru Episcop, fiind cel mai înduhovnicit din zonă. M-am dus la el şi
am făcut împreună planul de a deschide o Mănăstire în care să mă retrag şi
eu cu ucenicii mei. Stabilisem şi locul: “Casa Ralea”.
Însă în zona Vasluiului, pentru toţi creştinii, adevăratul Episcop rămane tot
Părintele Mina, care reprezintă simbolul credinţei luptătoare, deoarece el a
făcut 7 Memorii lui Ceauşescu – ca 7 strigări!
În dreapta mea era o cerşetoare bătrană, bolnavă, iar Domnul mi-a spus cu
tristeţe:
Cand l-am vizitat ultima dată, pe 24 noiembrie 2006, mi-a spus că are şi
acum Vedenii. Le-a scris pe toate într-o carte şi i-a dat-o mitropolitului
Teofanie, să o publice după moartea lui. Un alt lucru interesant, mi-a zis că
el are o jumătate de oră zilnic de tăcere deplină a minţii, cand nu se
gandeşte la nimic.
Făcandu-se seară, nu mai aveam cum să plec din Huşi. Dar nemaifiind
Mănăstire la Episcopie, nu aveam unde dormi. Părintele s-a oferit să-mi pună
o saltea în camera lui, spoi s-a gandit că aş putea merge în apropiere, la o
Mănăstire de călugări nou înfiinţată. Am mers acolo şi i-am spus stareţului
Tiomotei, care însă mi-a zis că numai cu aprobarea Episcopului mă poate
primi.
M-am mirat tare, căci îl ştiam că la început fusese alături de Părintele Mina.
Am plecat la ocazie şi am găsit imediat o maşină care m-a dus la Tecuci.
Am revenit după două zile cu un ucenic de-al meu, pentru a nota o referinţă
despre mine, din partea Părintelui Mina. Am găsit acolo o ziaristă, care
scrisese un articol, unde îl considera pe Părintele Mina Dobzeu – Sfantul
locului, aspect ce Părintele îl considera o laudă, ce pentru un călugăr nu este
bună.
- Sunt invidioşi alţii pe Sfinţia Voastră! Noi ne cerem iertare dacă v-am
greşit şi trebuie să ne iertaţi! a spus ziarista.
Ne-a povestit apoi cum a mai avut necazuri în urma unui articol din
“Evenimentul zilei”, cand ziaristul (Florian Bichir, n.ed. ) a adăugat în
continuare la ce a spus Părintele: “Aceiaşi comunişti sunt la Conducere” ,
afirmaţia: “şi la Conducerea Bisericii”.
I-a dictat ucenicului referinţa despre mine, dar cum a semnat-o numai pe cea
care a scris-o atunci pe biroul lui, i-a spus că pe cea bătută la calculator să
o semneze el, cu semnătura Sf.Sale, că-i dă dezlegare – doar nu e nici o
fraudă!
Amintiri despre Părintele Sebastian, ale d-lui prof. Mihai Rădulescu, într-o
scisoare adresată episcopului Casian Gălăţeanu.
Prea SfinţiaVoastră,
Minunea este că nici unul dintre noi nu a strănutat, nu a tuşit, n-a început
nici unuia să-i curgă nasul. Nimeni n-a răcit, nu a căpătat dublă pneumonie,
nici tuberculoză galopantă, asta de parcă am fi fost de fier.
Părintele la care mă refer, pe care, din păcate nu l-am mai putut revedea
pană ce m-am eliberat, fiindcă mereu eram mutaţi dintr-un lagăr în altul, a
lăsat în sufletul meu o amprentă inimitabilă, timp de patruzeci şi şapte ani.
La el am găsit căldura, grija pentru tanărul ce eram, dorinţa de aşezare a
mea în făgaşul cel mai autentic creştinesc. În sfarşit, marele meu duhovnic
din adolescenţă, pe care nici astăzi nu-l pot uita, la patruzeci şi doi ani după
ce a fost ucis prin lipsa de ajutor medical, în bolgiile Aiudului, Părintele
Daniel, găsise un înlocuitor care să-mi bucure nefericirile aduse de lume. Nu
un scriitor ca el, nici un ziarist de mare răsunet, nu un creator de acatiste,
nici un savant teolog, nu un hagiu la muntele Athos, nici un om de mare
cultură, nici unul de mare succes între intelectuali, nu un ieroschimonah
renumit, ci un necunoscut călugăraş de vreo douăzeci şi patru de ani,
niciodată smintit de la linia dreaptă adoptată la aceeaşi varstă cand voisem eu
însumi să mă dedic lui Dumnezeu într-o mănăstire.
Metoda nu este nouă. Prea Sfinţia Voastră, cu siguranţă a citit piesa mea
,Baumarchais la Saint-Lazare’. Prea Sfinţia Voastră îşi aminteşte că regele
se manie pe limba prea ascuţită a imensului dramaturg Louis Caron de
Baumarchais, pe cand juca o partidă de cărţi. La repetarea de către careva a
unei replici picante a supusului său, îşi întoarse asul pe dos şi scrise acolo:
,Acest băiat a devenit prea obraznic. Să fie dus la Saint Lazare’. Era o
temniţă pentru calugării fustari, pentru pedepsirea prostituţiei, pentru tot ce
putea conţine Franţa mai josnic. Din norocire, opinia publică, în timpurile
acelea, constituia o adevărată forţă. Baumarchais fu eliberat după şapte zile.
El fu bărbatul care, mai tarziu, a pus stăpanire pe Bastilia, pe locul ruinelor
căreia şi-a înălţat locuinţa.
După cum Înalt Prea Sfinţitul Antim Nica se pare că ar fi dorit să folosească
setea de muncă pentru Biserică a acestui Părinte, în lagăre ştiu că admirabilul
preot Gheorghe Chiriac, doctor şi în Filosofie din Germania, şi Părinţii pe
care-i cunoaşteţi, Benedict Ghiuş, Mina Dobzeu, secretarul Mănăstirii
Frăsinei, Părintele Ioanichie Popescu, ori dnul profesor Precupescu, i-au stat
alături, cu multă încredere şi s-au bizuit pe ravna sa duhovnicească.
Am suferit două internări, din pricina unei boli de inimă ce a fost pe punctul
de a-mi lua zilele. Acum sunt legat de un aparat producător de oxigen. Nu am
voie să mă despart de el 17 ore din 24. Cat priveşte cealaltă întrebare, iată
răspunsul. Voi expedia şi Părintelui o copie a acestei scrisori, chiar cu
rugămintea de a o expedia el (locuiesc acum departe de aerul viciat al
Bucureştilor, pe malul lacului Fundeni, unde sunt departe şi de civilizaţie, deci
mi-e greu s-o plasez în cutia poştală). I-o voi da şi lui pentru a afla din ea
că vă solicit, cu toată dragostea şi conştinţa că v-ar putea deveni om de
toată încrederea, să îl primiţi pentru a sta de vorbă cu dansul şi a-l cunoaşte
cu adevărat, nu după spusele unuia şi altuia, ori după cine ştie ce dosar ce
ascunde adevărul. Părintele Sebastian doreşte din suflet de a reintra în
mănăstire şi să se încheie odată pentru totdeauna suspectarea sa din
timpurile odioase deloc apuse.