Limb A Roman A

ELEMENTE PRIVIND
Originile limbii române:

Considerând că, până în prezent se configurează trei curente în privinţa tratării
acestui subiect:
- curentul clasic latinist

- curente nelatiniste sau semilatiniste
- curentul paternitatii limbii noastre asupra latinei
şi lăsând participanţilor la această dezbatere să dezvolte istoricul şi bibliografia unor

asemenea curente (deoarece ar mai putea fi descoperite şi altele), prezentăm mai departe
o serie întreagă de argumente care se pot conjuga cu studiul in limba engleză al lui
George Anca despre „Limba pelasgilor valahi ca o sanscrită europeană” aflat în grupajul
nostru sub titlul: „Romanian Ramayana”
Se impune cu prisosinta schimbarea unor paradigme preluate si acceptate

de totii romanii, datorita neconcordantei lor cu realitatea obiectiva. Cu totii
am invatat la scoala, iar copii nostrii o fac si acum, ca poporul
roman este rezultatul "contopirii dacilor cu romanii", iar limba romana
este o limba ce a derivat latina vulgara (latina vulgaris) in urma
cuceririi romane a Daciei, Devenite ca leit motiv al istoriei noastre
predate in scoli si licee, aceste doua "invataminte adanci" socheaza, la o
analiza mai atenta, prin lipsa lor de realism istoric. Dar sa analizam
aceste aspecte, insistand in special pe cel legat de limba romana.
In primul rand trebuie sa analizam momentul cuceririi Daciei de catre

Imperiul Roman (de fapt doar a 14% din teritoriu), in ansamblul istoriei
acestuia si mai ales in analogie cu celelalte cuceriri romane. Tabelul urmator
indica provinciile cucerite de romani, anul cuceririi, anul evacuarii si anii de
stapanire romana in respectiva regiune.
Provincia Anul cuceririi Anul evacuarii Anii de stapanire

romana
Ilirya & Dalmatia 168 i.e.n. 476 e.n. 644
Epirus & Achaea 168 i.e.n. 395 e.n. 563
Macedonia 146 i.e.n. 395 e.n. 541
Thracia 46 i.e.n. 395 e.n. 441
Moesia 44 i.e.n. 395 e.n. 439
Pannonia 10 i.e.n. 408 e.n. 418
Dacia 106 e.n. 271 e.n. 165 (!!!)
Din cate se poate observa din tabelul de mai sus, Dacia a fost
singura provincie din intreg Imperiul care a avut mai putin de 200 de ani de
stapanire romana. In Britannia romanii au stat 500 de ani, iar englezii nu
sunt deloc latini. Pamanturile Transilvaniei au fost sub ocupatie maghiara
mai bine de 1000 de ani, si totusi romanii ardeleni nu si-au uitat limba si
obiceiurile si nici n-au invatat maghiara in proportie de masa. La toate
aceste se adauga faptul ca romanii nici nu visau sa dispuna de mijloacele si
metodele Imperiului Austro-Ungar (religie, accesul la functiile
administrative ingradit pentru cetatenii de etnie romana, ceea ce i-ar fi
"cointeresat" pe unii sa renunte la limba, nume, obiceiuri si religie). De
asemenea, romanii, turcii, bulgarii nu au reusit sa schimbe nici limba
macedonenilor, aromanilor, cuto-vlahilor de la sud de Dunare, care sunt
intelesi doar de romani. De asemenea, in Malta, stapanirea romana a fost de
peste 800 de ani, iar maltezii nici acum nu vorbesc o limba de origine latina.
Ca sa nu mai vorbim de faptul ca italiana (deci la ei acasa!) este alaturi de
franceza, limba "de origine latina" care se aseamana cel mai putin cu
LATINA! Toate aceste ne demonstreaza ca istoria mai trebuie studiata, iar
paradigmele acceptate candva in istoria noastra tumultoasa (oarecum
explicabil in acele momente) trebuie indepartate pentru instaurarea
adevarului istoric pe baze pur stiintifice si nu din dorinta de afirmare sau
dominare asupra altor popoare.
Dar sa continuam! Se pune totusi intrebarea, de ce limba noastra romana se

aseamana atat de bine cu latina. De ce 70% din masa vocabularului
(totalitatea cuvintelor uzuale folosite si cunoscute de toti vorbitorii unei
limbi) "provine" din latina? Unul din marii nostri istorici, Nicolae
Densusianu, ne ofera un posibil raspuns, in lucrarea sa "Dacia preistorica":
"latina vulgara" pomenita de istorici, era limba marelui neam al tracilor,
iar latina era o "traca literara". De asemenea, el ne spune, ca "romanii la
Sarmizegetusa n-au avut nevoie de talmaci" (Nicolae Densusianu - Dacia
preistorica, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1989)
Cum se poate explica altfel faptul ca dispunand de mijloace reduse de

comunicare, neexistand un invatamant de masa, taranii acestor locuri
(vechii daci) au reusit sa invete limba latina atat de bine, creand o limba
unitara pe un teritoriu atat de vast, limba pe care istoria nu a creat-o nici
macar in Italia unde si in zilele noastre dialectele din nord (Toscan si
Lombard) si cele din sud (Calabrian si Sardinian) fac oamenii sa nu se
inteleaga intre ei. Acelasi fenomen il intalnim si in Franta unde un provensal
nu se intelege cu un normand, vorbind limbi atat de diferite. O multitudine
de dialecte exista si in tara noastra, dar diferentele dintre acestea nu sunt o
piedica in fata comunicarii dintre oameni. Un maramuresean si un oltean se
inteleg fara probleme, iar exemplele ar putea continua la infinit, pentru ca
situatia din Romania este unica aproape in Europa, unde oamenii sunt
capabili sa comunice intre ei prin limba insusita de mic copil acasa, si nu
doar prin limba literara studiata in scoli, asa cum se intampla in Franta,
Italia, Anglia etc. Si atunci cum se poate sa credem ca vechii tarani daci au
invatat atat de bine limba latina de la soldatii din legiunile romane, recrutati
din toate provinciile imperiului, si care - culmea! - nu stiau nici ei prea bine
latina? Daca privim o harta, vom vedea ca sub stapanirea romana a intrat
aproximativ 14% din teritoriul vechii Dacii. Presupunand prin absurd ca
romanii ar fi infaptuit in Dacia Felix o opera extraordinara de romanizare,
reusind sa impuna limba latina unei intregi populatii dace, in doar 165 de
ani); ce i-a facut totusi pe restul dacilor liberi (carpii, costobocii, dacii mari
etc) sa se "romanizeze" de buna voie, in exact aceeasi perioada??? Pentru ca
limba romana este o limba unitara, vorbita pe intreg teritoriul Romaniei
Mari si nu doar in regiunile stapanite odinioara de romani.
Convingerea specialistilor istorici care au avut curajul sa iasa din

sabloanele impuse a fost aceea ca dacii, getii, apartinand marelui neam al
tracilor erau urmasii aryenilor, acei proto-europeni, din care s-au desprins
toate popoarele indo-europene. Singura explicatie logica este aceea ca mai
bine de jumatate din lexicul de baza al limbii romane provine direct din
vechea limba a pelasgilor, a acelor proto-europeni de care am vorbit. Latinii
nu au fost si ei decat un neam din arborele trac. Acest lucru o spun poetii si
istoricii romani. Vergilius (70 - 19 i.d.H.), in a sa epopee "Eneida"
imortalizeaza faptele eroului principal Eneea, trac de origine, supravietuitor
al razboiului troian. Conform legendei, acesta a migrat in peninsula Italica,
fiind considerat intemeietorul poporului roman. De asemenea, marele istoric
Dio Cassius a spus: "si iarasi sa nu uitam ca Traian - Troian a fost trac
veritabil. Luptele dintre Traian si Decebal au fost razboaie fraticide, iar
Tracii au fost Daci".
Marele neam al tracilor numara un numar impresionant de triburi. Dupa

Mircea Eliade, numarul ramurilor giganticului arbore uman al Tracilor se
ridica la cca. 200 ("Dictionar al religiilor", pag.265), iar prof. Dumitru
Balasa a alcatuit un tabel al acestora, numarand nu mai putin de 150 de
ramuri tracice ("Tara Soarelui" sau "Istoria daco-Romaniei", ed. Kogaion,
1997).Triburile esentiale fiind cele ale Dacilor, Getilor, Ramanilor
(întemeietorii Troiei), Bessilor (metalurgisti) , Latinilor etc. Herodot (425
BC) considera: "Neamul tracilor este cel mai numeros din lume, Tracii au
multe nume, dupa regiuni, dar obiceiurile sunt cam aceleasi la toti" (Fontes,
I, 65).( Dr. Napoleon Savescu, "NOI NU SUNTEM URMASII ROMEI" , cap
I subcap. 10, pag 85)
In 1786 W. Jones a intuit si afirmat provenienta sanskritei, elinei si latinei

dintr-o "limba matca". De atunci numerosi cercetatori s-au straduit sa
reconstruiasca aceasta limba "matca", generând doua teorii care sustin
doua origini: limba indo-europeana, pe de o parte si limba aryana pe de alta
parte ( localizata in Europa preistorica) .
Marja Gimbutas (http://www. webcom.com/ gimbutas/ welcome.html),

profesor la Universitatea din Los Angeles, California, spune:" România este
vatra a ceea ce numim "vechea Europa", o entitate culturala cuprinsa între
6500-3500 î.d.H., axata pe o societate matriarhala, teocratica , pasnica,
iubitoare si creatoare de arta, care a precedat societatile indo-europene
patriarhale, de luptatori, din epocile Bronzului si Fierului. A devenit de
asemenea evident ca aceasta straveche civilizatie Europeana precede cu
câteva milenii pe cea Sumeriana, facând imposibila ipoteza conform carea
civilizatia razboinica si violenta a sumerienilor ar fi fost cea mai timpurie de
pe glob" (Dr. Napoleon Savescu, "NOI NU SUNTEM URMASII ROMEI " ,
cap I subcap. 2, pag.26).
Conform unui studiu publicat de curand, privind evolutia speciei umane, in

functie de vechimea cromozomiala, s-a ajuns la concluzia ca "prima femeie"
a aparut în sud-estul Africii. Urmatorul pas urias a fost în nordul Egiptului,
iar de aici spre Peninsula Balcanica si spatiul Carpato-Danubian (Dr.
Napoleon Savescu, "ORIGINEA RASEI UMANE: CEI ZECE ADAMI SI
CELE OPTSPREZECE EVE").
Profesorii Leon E. Stover si Bruce Kraig în cartea " The Indo-european

heritage", aparuta la Nelson-Hall Inc.,Publishers, 325 West Jackson
Boulevard, Chicago, Illinois 60606, vorbesc la pagina 25 despre Vechea
Europa, a mileniului 5 î.d.H., care-si avea locul în centrul României de azi.
Studiile de arheologie moderna a Universitatilor americane ne îndreptatesc
sa ne situam pe primul plan în Europa ca vechime. Studii impecabile
cromozomale, la nivel de mitocondrie folosind PCR (polimerase chain
reaction), pot determina originea materna a unor mumii vechi de sute si mii
de ani. Astfel, de la Nicholas Wade, "Science Time", New York Time, din 2
mai 2000, aflam ca oamenii de stiinta, studiind ADN-ul matern, mostenit din
generatie în generatie, au putut urmari traseul cromozomial al speciei
umane, mergând pana la originea ei, ajungând, pur si simplu, la acea
pereche primordiala, la "Adam" si "Eva".
Americanii îsi redescopera istoria, studiile recente cromozomiale aratând

migratia omului preistoric spre America, nu din Africa, ci din Asia. Dr.
Wallace descopera ca aproape toti indienii americani au o mitocondrie care
apartine ramurilor, pe care el le numeste: A, B, C si D. Aceasta migrare s-a
produs din Asia acum 35.000 de ani, cu o singura exceptie, a unei "Eve"
(ramura feminina X) venita din Europa, de undeva din nordul spatiului
Carpato-Dunarean. (Dr. Napoleon Savescu, "ORIGINEA RASEI UMANE:
CEI ZECE ADAMI SI CELE OPTSPREZECE EVE").
Iata ce spune dl. N. Savescu in "Noi nu suntem urmasii Romei" la pag.113:

"În anul 2000 B.C. triburi de origine europeana, autonumindu- se Arieni (în
sanscrita Arya=nobil), invadeaza partea nord vestica a Indiei. Originea
acestor triburi europene este înca discutata: unii îi considera de origine
greaca, germana, celta, dar cei mai multi cred ca erau de origine "latina"-
datorita înrudirii multor cuvinte sanskrite cu cele "latine".
<< Cercetari fara repros au stabilit, dupa îndelungate cautari, ca singurul

SPATIU care raspunde conditiilor din vechea literatura vedica, este cel
Carpatic, în care învatatii de la Universitatea din Cambridge plaseaza sub
titulatura "Ancient India" faza primara a Culturii Vedice. (E.J.Rapson
"The Cambridge History of India -pag. 65 - 76). În 1993 la editura Barnes &
Noble Books apare lucrarea lui V.Gordon Childe "The History of
Civilization - The ARYANS". Autorul expune în aceasta carte la pagina
176-177 o harta a distributiei Aryenilor în timpul primei lor aparitii din care
reiese clar amplasarea acestora în spatiul Carpato- Dunarean, între Carpati
si Nistru precum si între Carpati si Peninsula Balcanica. Acesti invadatori
arieni aveau o organizare tribala, având în fruntea fiecarui trib un Rege -
Rajah a carui functie era ereditara.
Viata de familie era dominata de: TATA (Pitar în sanskrita - nu va suna

acest cuvant familiar? ... cel care aduce "PITA" în casa) care in germana
este VATER, iar în latina PATER. MAMA (MATAR în sanskrita,
MUTTER în germana, MATER în latina si MITIR în greaca) se bucura de o
oarecare libertate, având autoritate asupra copiilor si servitorilor.
Aceasta populatie Aryana - alba, se suprapune populatiei locale negroide,

fara însa a se amesteca cu aceasta, divizând societatea indiana-hindusa in 4
clase sociale numite CASTE:
1.Casta Preotilor - Brahmanii, Aryenii

2.Casta Domnitorilor si Razboinicilor - Ksatriya
3.Casta Negustorilor si taranilor - Vaisyas
4.Casta Servitorilor - Sudras care "asudau" muncind pentru primii.
Casta cea mai importanta era cea a Brahmanilor, a celor "nascuti de doua
ori", a doua nastere fiind considerata initierea în stiinta Arienilor, în stiinta
Vedica. Literatura sacra se împarte în doua mari grupuri:
1) auzita, stiuta - shruti (se pronunta "asruti" - traducerea fonetica este
foarte asemanatoare: "stiuti"..." sruti".)
2) scrisa - smrti - în sanskrita.
Textele din literatura "Shruti" se bucura de cea mai mare autoritate, ele
fiind considerate ca transmise oamenilor de catre ZEI. Din aceasta grupare
fac parte: RIG VEDA, SAMA VEDA, ATHARUA VEDA, BRAHMANAS,
ARANYAKAS si UPANISADELE. Cuvantul "vede" or "vid" în sanskrita ,
înseamna "a cunoaste", "a vedea" (cu ce limba din lume seamana... va las
pe dumneavoastra, românii, sa descoperiti! ). Primele 4 colectii contin
imnuri dedicate unor zeitati, în timp ce UPANISADELE contin gândiri
speculative, filozofice, în cautarea permanenta a realitatii absolute.
Competitive cu scrierile oricarui mare filozof prezent contemporan, ele
contin instructiuni rituale, ceremonii, reguli de comportament. Sunt în
numar de 108, dar mai cunoscute sunt numai 10 din ele. Spre curiozitatea
dumneavoastra, sa vedem cum începe fiecare, chiar traduse în engleza. O
alegem pe prima (din cartea "the UppanisHads" ce se poate cumpara la
Barnes & Noble Books):
"OM (KATHA)...
May Brahman protect us,
May He guide us,
"OM- PEACE, PEACE, PEACE..."
Singurul cuvânt care nu a putut fi "tradus" din sanskrita în engleza, a fost

"OM" -cuvânt "de neinteles" în "toata lumea"... Sa fie chiar asa?! Iar în
prefata lucrarii autorul ni-l explica: "OM" - symbol of Brahman or God - is
to hindus Divine ... and has a solemn resonance, indefinitely prolonged."
Cuvântul OM simbolizeaza legatura dintre fiinta suprema si materie, este
cuvântul pronuntat în templele hinduse cu respect, cei ce-l rostesc stând în
picioare.
Dar cuvântul DEVA ori DAVA (zeu) nu cumva îl aveau si stramosii nostri?
SUCIDAVA (orasul zeului SUCI)... MOLDAVA (tinutul zeului MOL).

Cuvinte înainte fara nici un înteles, încep sa-si capete o explicatie. Sa fie oare
si alte cuvinte "asemanatoare" ? Cuvântul "IAMA", nu este cunoscut în
limba româna curenta ... dar figureaza într-o expresie proverbiala, foarte
frecventa: "a da iama-n vite (cu sensul de a raspândi moarte-n vite) -
"IAMA" este domnul si judecatorul mortilor în religia vedica."
Nu de mult, la Primul Congres International de Dacologie, Bucuresti, hotel

Intercontinental, domnul profesor doctor în istorie Augustin Deac vorbea
despre Codex Rohonczy , o cronica daco-romaneasca, însumând 448 pagini,
scrisa în limba româna arhaica, "latina vulgara"cu alfabet geto-dac. Pe
fiecare pagina se afla scrise circa 9-14 rânduri. În text sunt intercalate 86 de
miniaturi executate cu pana, care prezinta diferite scene laice si religioase.
Directia scrierii este de la dreapta la stânga si textul se citeste de jos în sus.
Descoperim ca în bisericele vechi, daco-românesti, cultul ortodox se exercita
în limba "latina vulgara", chiar pîna în secolele XII-XIII, când s-a trecut la
oficierea cultului în limbile greaca si slavona. Codexul cuprinde mai multe
texte, ca Juramântul tinerilor vlahi, diferite discursuri rostite în fata
ostasilor vlahi înaintea luptelor cu migratorii pecenegi, cumani, unguri, o
Cronica privind viata voievodului Vlad, care a condos Vlahia între anii
1046-1091, Imnul victoriei vlahilor, condusi de Vlad asupra pecenegilor,
însotit de note muzicale etc.
Atunci sa nu te revolti si sa te întrebi : " de ce institute de specialitate ale
Academiei Române au ramas pasive la descoperirea si descifrarea acestui
document istoric, scris in limba daco-româna, latina dunareana" într-un
alfabet geto-dacic existent de milenii, cu mult înaintea celui latin al
romanilor?
Faptul ca NOI suntem stramosii tuturor popoarelor latine si nici decum o

ruda marginala, abia acceptata, ar trebui sa ne faca sa ne mândrim si nu sa
cautam contra argumente. Istoricii si lingvistii nostrii ne spun:
"Romanizarea Daciei nu a însemnat nimicirea localnicilor, ci asimilarea
lor." Dimpotriva, noi am asimilat tot ce a trecut peste noi. Ovidiu, acest
"paene poeta getes," în una din ale sale "Epistoles ex Ponto" (IV, II, 21, 22)
scrie: "Si quis in hac lipsum posuisset Homerum, esset, crede mihi, factus et
ille Getes!" Sau în traducerea libera a lui Camilar: "Homer, adus în locu-
mi, el, marele poet, / Cu timpul ca si mine ar fi ajuns un get."Crede mihi!
zice Ovidiu, el care i-a cunoscut bine si care a si scris elegii în limba lor, desi
la început nu-i placeau acesti "barbari pletosi." Sunt atâtea dovezi, istorice,
arheologice, si lingvistice, încât numai cine nu vrea nu le vede. >> (pagina lui
Gerula: http://www.geocitie s.com/dacgerula/ index.html-
Limba romana, o limba prelatina)

Iata ce spune dl. Mihai VINEREANU(City University, New York), în
articolul "CU SERIOZITATE DESPRE ORIGINEA LIMBII ROMÂNE"
publicat pe internet pe serverul "Institutului de civilizatie dacica" din R.
Moldova la adresa: http://www.iatp. md/dava/Vinerean u/vinereanu. html
"O analiza atenta a limbii Române indica înca de la început o serie de

neclaritati. În lexicul nostru se constata ca exista multe etimologii
necunoscute sau trimise la diferite surse. Acest fapt denota multa usurinta si
graba în stabilirea etimologiei unui cuvânt. Lingvistica comparativ-istorica
s-a facut la noi în mod destul de superficial. Etimologiile s-au stabilit pe baza
unor asemanari fara sa se tina cont deloc sau aproape deloc de principiile de
evolutie fonologica specifice limbii Române. Astfel s-a ajuns ca o multime de
cuvinte care au fost împrumutate de limbile învecinate din româna sa fie
considerate împrumuturi ale românei din aceste limbi. Cercetarea atenta a
mai multor limbi Indo-Europene antice si moderne precum Sanskrita,
Hitita, Lituaniana, Letona si mai ales Albaneza dezvaluie cercetatorului
multe surprize."
Limbile indo-europene se împart în doua grupuri numite conventional
kentum si satem. Una din deosebirile caracteristice dintre ele consta
în faptul ca palatalelor din limbile de tip kentum le corespund, în limbile
satem spirante, aceasta înseamna ca numeroase elemente lexicale care
contin consoanele k si g(h) în limbile din primul grup cuprind consoanele s
si z în limbile din al doilea grup. Exemplu s-a dat cuvântul 100 (suta) :
kentum în latina (se scria centum) si satem în persana veche. Din grupul
kentum faceau parte limbi ca latina, greaca, celta, vechea germana, etc., iar
din grupul satem sanskrita, scita, persana, idiomurile balto-slave si altele. S-
a putut stabili ca limba traco-dacica face parte din grupul satem , fiind
înrudita cu sanskrita, cu cele balto-slavice, dar mai ales cu ilira vorbita în
partea de apus a Peninsulei Balcanice si în tinuturile Calabriei si Apuliei din
Italia sud-estica.
Foarte multe cuvinte românesti se aseamana mai mult cu sanskrita decât cu

latina, sau altele catalogate de DEX ca împrumutate din slavona, bulgara,
sau etimologie necunoscuta, le gasim în sanskrita. (vezi tebelul de mai jos).
Romana Sanskrita Latina Alte limbi

Boier Bharu
Apa Apa Aqua Wasser (germ.);
l'eau (fr.)
Soare Surya Sol-is Son (engl.); Sonne
(germ.)
Ol, oala Ola
Sarpe Sarpa Serpent (fr.);
Schlange (germ.)
Ba Ba
Vaca Vaca Vacca Caw (engl.)
A crea, creier Kri Creare, Cerebrum
a citi Cit, citta Read (engl.);
lessen (germ.)
A adapa Padapa Adaquare
Acu, acum, acuma açça Eccum now (eng.); jetzt
(germ.)
Vaduva Vidhava Viduus Wittwe, Wittuwa
(germ. veche)
carpator Karpath Coopera-torim
Cas Ksu Casseus
Sase Sas sex six (engl.); sechs
(germ.)
Sapte Sapta Septem seven (engl.);
sieben (germ.)
Stapan Stapana Master (engl.);
Meister (germ.)
A aseza Asidami Assediare To sit (engl.);
sitzen (germ.)
Aripa Antaripa Alapa Wing (engl.)
A avea Av, avami habere have (engl.);
haben (germ.)
Azi Adya Hac die Today (engl.);
heute (germ.)
Asta Asta Ecce istu
Rad.Sta ecce ista
Buza Guda
Cânepa Kanapa Kanabis (din gr.)
caramida Krmidza Stein (germ.)
(kana si apa)
Cucuvea Cuckve
Cucumer (in
Gorj)
a chema Cyami Clamare
Cirac Kiraka
Casa Ksha, kasha, home (engl.)
Casi (in Oltenia) kashaya, kshi
Colac Kolaka Kolaci (slav.)
Dumbrava Dumbraba
Degeaba Dudaba Caba (turca)
Gramada Grama, da (sufix Gramada (slav.)
de multime) Gramada (bulg.)
Granata (reunion Gramada (magh.)
de villages)
Gata Gata Gat (albaneza)
Otâra (oleaca) Acira
Ocara Apakara (offense,
inimitié)
Pânza Padda (bande
d'ettofe)
Patuiag Padaeuka, Pada-
eka
Poteca Pathaka Pateka (bulg.);
path (engl.); Phad
(germ.)
Pândar Pindara (gardian Pondari (slav.)
de buffles)
Paradit Paladina (affligé) Pharado
(tiganeste)
Pita Pita Panis Pita (srb., ungh.);
pite (alb.);
pyta(neo. gr.);
pittakion (gr.
veche); pito
(macedo-romana)
Soarta Swarta (w=u) Sors, sortis
Rege Rajah (j=gi) rex
A se prasi Prasuye, prasuta
Iata Yatha Eto (bulg.)
Povata Pavaça Powodka
(conducator)
(pol.)
Inapoi
__._,_.___
GEORGE LIVIU TELEOACA
Argumente toponimice din Dacia privind
originea valahică a graiului uman articulat
Încă prea puţin valorificată, dar prezentă în istorie pe
parcursul mai multor milenii, echivalenţa etnonimelor Vlac-
Dac a fost afirmată până târziu în scrierile bizantine ale lui
Suidas10, Constantin al VII Porfirogenetul (secolul X)11, sau în
ale lui Kekaumenos (secolul XI)12, ca şi în Analele Boemice
ale Papei Pius al II-lea (secolul XV)13.
În numele acestei echivalenţe toponimele Daciei sunt
valahice, iar ca repere fundamentale care conduc la originea
graiului uman articulat, ele conferă acestei origini denumirea
de origine valahică a graiului uman articulat. După cum se va
vedea chiar graiul uman articulat are la origine cuvântul
avlake, aşa încât şi din acest motiv originea sa trebuie
denumită tot valahică.
Chiar înainte de a pătrunde în Ardeal – inima Daciei,
acolo unde mai multe oiconime de formă Daia reprezintă
corespondentul toponimic al lupului frigian numit daoi, voi
menţiona în mod deosebit comunicarea susţinută de
10 Stelian Brezeanu, Les Daces de Suidas, în Revue des Études Sud-
Est Éuropéens, Tome XXII, nr.2, 1984, p.113-122.
11 Stelian Brezeanu, Blachi and Getae on the lower Danube in the
early tirteenth, în Revue des Études Sud-Est Éuropéens, Tome XIX,
nr.3, 1981, p.595-604.
12 Alexandru Badea, Începuturi româneşti, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 2001, p. 265-266.
13 A.D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, vol.II, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p.279.
Trivium Nr.r. 2 / 2009 33
academicianul Vladimir Georgiev la Congresul internaţional de
onomastică de la Haga, din anul 196614. Cu această ocazie
academicianul bulgar a arătat că marii afluenţi ai Dunării:
Prutul, Siretul, Lom, Jantra, Vedea, Oltul, Vit, Jskăr, Jiul,
Timocul, Morava, Timişul, Drava, Sava, Tisa, Raab, Mureşul
poartă denumiri care au câte un înţeles bine definit prin
raportarea lor la rădăcinile indo-europene. De aici şi concluzia
domniei sale că teritoriile udate de aceste râuri au făcut parte
din cea mai veche vatră a elitei care a creat limbile indoeuropene.
În bun acord cu descoperirea academicianului
Georgiev de la care emană o concluzie fără echivoc, am
remarcat în bazinul ardelean al Oltului că denumirile râurilor
învecinate Valchid, Calva, Albac şi Coveş15 decurg succesiv de
la cuvântul primordial avlake, cu înţelesul său de râu în graiul
aromânilor.
Corespunzător aceluiaşi arhetip avlake devenit vlac,
atestat şi în forma avrag, mai curg în aceeaşi zonă râul Avrig
cu afluentul său Givra (Jivra) ca dovadă că pornind de la
arhetip hidronimele se deduc succesiv, unele din altele prin
anagramare, prin modificarea unor foneme, sau prin adaosul de
sufixe etc. Ca dovadă că succesiunea hidronimică, deja
invocată, exemplifică o legitate a gramaticii universale,
menţionăm că pe lângă hidronimul Calva în ţară se mai
întâlnesc alte trei râuri cu numele de Colbu, nume care la prima
vedere pare absurd pentru o apă curgătoare. Dar numai la
prima vedere, fiindcă numele râurilor numai rare ori au fost
atribuite, aşa după cum sunt denumite străzile, de exemplu, în
memoria cuiva şi chiar şi atunci urmează o logică a grupării
(compozitori, scriitori, eroi, plante etc).
14 Vl.Georgiev, Die europäische makrohydronimieund die frage
nach der urheimatder indoeuropäes, Proceedings of the Eighth
International Congress of Onomstic Sciences, The Hague 1966.
15 Hărţile topografice 1:50000, Editura Topografică, Bucureşti.
Trivium Nr.r. 2 /2009
34
Râurile, cel mai adesea, au fost denumite prin derivare
fonetică pornind de la o primă denumire de râu căruia,
adeseori, i s-a spus simplu gârla. Acesta este şi motivul pentru
care, tot în bazinul Oltului există hidronimul Gârla Mare, iar
prin raportare la ea Gârlăţelul, de la care prin pierderea
consoanei -r- s-a format hidronimul Galaţul pentru un alt pârâu
care curge în acelaşi bazin hidrografic. În mod similar, există în
bazinul Mureşului Gălăoaia Mare, în loc de Gârloaia Mare şi
pe lângă ea pârâiele denumite Gălăoaia, Gălăoaia Mică şi
Gălăuţaş.
Urmând raţiuni similare, alte denumiri de ape
curgătoare s-au format pornind de la cuvântul avlake care
înseamnă tot gârlă în arhaicul grai aromân. Dacă ar fi să
numerotăm cu 1, 2 şi 3 consoanele v, l şi c ale primei denumiri,
atunci în denumirile ulterioare ordinea consoanelor ar fi
permutate astfel:
Avlake – 123
Kalva – 321
Alvak – 213 respectiv Albac adică 21′3 unde v→b
Koveş – 31 + eş
Avrig – 12′3′ unde l→r şi k→g
Givra – 3′12′
În zonă se mai află, însă, şi localităţile Bărcuţ, Bârghiş,
Agârbiş, Richiş, Retiş, dar şi Ighiş etc. care, conform notaţiei
propuse, se reprezintă asfel:
Bărcuţ – 1′2′3 + uţ
Bârghiş – 1′2′3′ + hiş
Agârbici – 3′2′1′ + ici
Recea – 2′3
Richiş – 2′3 + hiş
Retiş – 2′3′′ + iş, unde grupul de litere chi→ti
(palatalizare)
Ighiş – 3′ + hiş
De unde rezultă că, pentru a obţine o nouă denumire,
adică un nou cuvânt, s-a recurs la permutarea consoanelor, dar
şi la transformarea lor după bine cunoscutele reguli de
transformare fonetică, ca într-un joc de imaginaţie, chiar mai
simplu decât cuvintele încrucişate.
Acesta este modul, acesta este singurul mod, în care
s-au format principalele cuvinte, adică din unul în altul, într-o
succesiune care a urmărit pas de pas nevoile de comunicare
ivite în viaţa de zi cu zi. Cuvântul care deja preexista
reprezenta genul proxim, de la care pornind se obţinea prin
metaforizare cuvântul cel nou, a cărui diferenţa specifică se
exprima cu ajutorul unei noi forme obţinută prin utilizarea
unuia din procedeele de mai sus. Treptat aceste procedee s-au
diversificat tot mai mult. Aşa au luat naştere cuvintele, aşa au
luat naştere şi cuvintele grupurilor care roiau din vatra
primordială (ulterior şi din vetrele secundare ş.a.m.d.) fiecare
grup gândind în mod specific atât metafora de trecere de la
cuvântul gen proxim la cuvântul cel nou, cât şi forma de
individualizare a noului cuvânt. Ca urmare a faptului că şi
alegerea cuvântului gen proxim putea fi diferită au apărut
sinonimele. Prin asemenea evoluţii proprii diferitelor grupuri
umane au apărut dialectele care cu timpul au devenit limbi de
sine stătătoare. Acestea sunt principiile cele mai generale care
fundamentează gramatica universală a limbilor, căutată de
peste 2500 de ani de toţi marii savanţi ai lumii.
Faptul că a fost dedusă pe un număr minim de cazuri
nu trebuie să surprindă din moment ce denumirea Calva-Colbu,
paradoxală pentru o apă curgătoare, a evidenţiat, în mod
decisiv, ideea că forma noului cuvânt s-a obţinut exclusiv prin
modificarea formei cuvântului preexistent avlake, care
înseamnă apă curgătoare. Şi Kalva-Kolbu, ca hidronim,
înseamnă tot apă curgătoare, dar apa unui alt curs care a şi
primit acest nume, în mod cu totul independent de substantivul
comun colb.
36
În alt timp, în alt loc şi un cu totul alt grup de
observatori a constatat că pământul, foarte bine mărunţit de
roţile carelor pe drumurile de ţară, dobândeşte caracteristica
unui fluid care poate fi turnat ca apa râului, dar care nu este apă
ci uscăciune, adică ar fi ca apa, dar este cu totul opus apei prin
celelalte proprietăţi şi atunci, ca gen proxim, s-a asemănat cu
apa curgătoare, dar NU i s-a spus avlake, ci s-a adoptat forma
inversă kalva, respectiv colb, din moment ce prin celelalte
proprietăţi colbul este inversul apei.
Omonimele, a căror formare şi existenţă nu au fost încă
explicate, sunt încă o dovadă că, în epoci diferite şi în locuri
diferite, uneia şi aceleiaşi noi forme provenite de la un cuvânt
polisemantic cu valoare de gen proxim i-au fost atribuite
înţelesuri diferite. Acesta este şi motivul, încă necunoscut
academicianului Georgiev, pentru care macrohidronimele din
bazinul Dunării sunt omonime ale unor cuvinte de uz comun
din fondul principal având, însă, aceeaşi proiecţie în setul de
rădăcini indo-europene care au în vedere numai forma, dar nu
şi înţelesul. Denumirile marilor râuri din bazinul Dunării se
aseamănă doar formal cu anumite cuvinte de uz comun, tot aşa
după cum denumirea râurilor Colbu se aseamănă, doar formal,
cu substantivul de uz comun colb, având acest înţeles de
pulbere, de această dată chiar paradoxal pentru o apă
curgătoare.
Revenind la hidro-toponimia din Ardeal, vom arăta că
pe lângă localitatea Bârghiş se află localităţile Berghin,
Merghin şi apoi Reghin, care toate valorifică, succesiv,
arhetipul primordial avlake. Ca dovadă că Ardealul este vatra
originară a acestei înţelepciuni adamice de a crea toponime
începând cu arhetipul, adică începând cu începutul
începuturilor, voi arăta că aici densitatea acestor ansambluri
toponimice de vecinătate este cea mai mare. Aşa de exemplu,
numai puţin mai spre est de localităţile Avrig cu replica sa
Bârghiş, adică în Secuime, se află localitatea omonimă Vârghiş
de la care rezultă oiconimele Arcuş, Racoşul – de Sus şi de Jos
–, dar şi un alt Reci. De la Racoş derivă, prin pierderea
(afereza) lui R, denumirea localităţii Acoş de Niraj cu
omonimele Acâş, pentru o localitate din judeţul Satu-Mare şi
Acăş, pentru o localitate din judeţul Bacău. Mai multe localităţi
cu denumirea de Racova şi altele, denumite Racoviţă16, cu
structura de consoane 2′31 se află tot în Ardeal. Corespunzător,
hidronimului Coveş din grupul de hidronime Avrig-Bârghiş
prezentat, în judeţul Covasna se află unul din cele două râuri
Covasna ale ţării17.
Plasată tot în secuime, remarcabila serie, alcătuită din
denumirile râurilor învecinate ca afluenţi ai Oltului, Vârghiş-
Hârghiş-Cârţiş(oara)-Creaţa-Craca-Cracu-Crăciun,
demonstrea-ză că fonemul (litera) V→H→C, dar şi că arhetipul
primordial avlake poate genera cuvintele cracă, crac, dar, mai
ales cuvântul Crăciun. Prin analogie cu acest lanţ etimologic se
explică felul în care Valah-Valah, numele arhetipal al Marelui
Dumnezeu, nume încriptat în tetragrama sacră YHWH, a
devenit pentru români Crăciun, dar zis şi Moşul, tocmai pentru
a pune în evidenţă calitatea Sa de ziditor al cerului şi al
pământului, pe care ni le-a dat nouă spre moştenire cu toate
bunătăţile lui. Colindele noastre precreştine oferă o susţinere
amplă a echivalenţei dintre Dumnezeu şi Moş Crăciun. Aşadar,
sensul primar al cuvântului moş, din substratul româno-albanez
prelatin, nu a fost cel de om în vârstă, ci a fost cel de
întemeietor de moştenire; evident, el are şi conotaţia de bătrân
fiindcă este înainte mergător.
Iată şi un alt exemplu care ilustrează că gramatica
universală a limbilor a fost încredinţată memoriei milenare mai
ales prin sistemul denumirilor geografice de vecinătate din
Ardeal şi din zona sa înconjurătoare. În munţii Retezat, cu
16 Nomenclaturapoştală codificată a localităţilor din România.
17 Comitetul
de Stat al Apelor, Atlasul Cadastrului Apelor din
România, 1992.
38
deschiderea spre Sarmizegetusa, Haţeg, Tărtăria, grupul de
strictă vecinătate al localităţilor Vulcan, Lupeni, Uricani
împreună cu vârful Peleaga (a se citi vârful pelasgilor) îşi
regăseşte o primă replică tot în ţinutul secuilor. Aici în aval de
localitatea Vlăhiţa, atestată documentar din anul 130118 se
găseşte astăzi localitatea Ulcani, numită Vulke la anul 1550, de
la care au derivat numele localităţilor învecinate Bulgăreni,
Beclean, Lupeni şi apoi Păuleni.
O a doua replică a grupului de strictă vecinătate
Vulcan, Lupeni, Uricani se întâlneşte la trecerea munţilor, în
zona Ploeşti, unde întâlnim localităţile învecinate Vâlcăneşti,
Bălceşti, Lipăneşti, Păuleşti şi chiar Ploeşti, a căror apropiere
geografică este o dovadă suficientă că toate toponimele acestea
provin de la cuvântul arhetipal avlake, respectiv vlac.
Rezultă de aici, chiar şi fără alte exemple, caracterul
special al cuvântului avlake, care în dialectul aromân înseamnă
apă curgătoare, gârlă. Şi cuvântul avlake este cuvânt special,
tocmai fiindcă desemnează apa curgătoare. Malurile râurilor au
reprezentat până nu demult, singurele locuri care au putut
susţine existenţa comunităţilor umane în cadrul cărora trebuia
să apară comunicarea prin grai articulat. Acest considerent de
ordin antropologic a şi fost primul considerent care m-a ajutat
să descopăr rolul fascinant al râului în dezvoltarea gândirii şi
vorbirii umane.
Spre norocul meu şi al aceste descoperiri, de la primele
tentative am şi obţinut primele confirmări care au evidenţiat
importanţa râului în guvernarea proceselor psiho-mentale
privind originea graiului uman articulat. Multă vreme, însă, am
bătut pasul pe loc până când primului arhetip ji cu înţelesul de
apă curgătoare i-am mai putut asocia cuvintele arhetipale jilav,
vilaj şi istru, toate trei tot cu înţelesul de apă curgătoare. Din
18 Coriolan Suciu, Dicţionarul istoric al localităţilor din Transilvania,
Bucureşti 1967-68.
nefericire, cuvântul ji, cuvântul marelui start în epopeea
devenirii umane prin vorbirea articulată, cuvânt care se află
inclusiv la originea graiurilor sinice, lipseşte din dicţionarul
limbii române, deşi eu am constat că localnicii din zona Filiaşi
- România îl folosesc şi astăzi cu înţelesul de apă curgătoare.
Numai în virtutea acestui înţeles, importantul râu care trece
prin Petroşani, Filiaşi, Craiova poartă numele de Jiu.
Spre deosebire de cuvântul ji, care este prima mare
substantivizare pentru onomatopeea râului, cuvântul avlake
este consemnat în impunătorul dicţionar a lui Tache Papahagi19
şi ilustrat prin propoziţia în dialect aromân: „Prit hoară cură
una avlake”. Cunoscut şi prin variantele sale avlakiu, cu
înţelesul de râuleţ şi de brazdă, dar şi prin cea de avrag care are
numai înţelesul de brazdă, cuvântul avlake se dovedeşte a fi
principala matrice a graiurilor umane aşa cum a fost ea definită
de postulatul lui Ernst Cassirer şi temei al sistemului preconizat
ulterior de Noam Chomsky.
Mai apropiat de modul nostru de a gândi, Chomsky
realizează, prin utilizarea calculatoarelor electronice, o imagine
de ansamblu a fenomenului lingvistic şi sesizează că limbajul
natural nu depinde numai de lexic şi gramatică, ci şi de o bază
de cunoştinţe organizate într-un model al lumii20. Or, râul a fost
indicat ca model al lumii încă din antichitate de Heraclit din
Efes (540-475 î.Hr.) şi cu toate acestea râul nu a putut fi
recunoscut ca modelul care a guvernat programarea
procesorului mintal al vorbirii fiindcă apelativele primordiale
pentru râu nu le căutase nimeni acolo unde ele erau de fapt,
adică în multimilenara limbă română, greşit considerată neolatină21.
Uşurinţa cu care fusese considerată neo-latină ignorase
nu numai cuvintele de substrat, dar mai ales faptul că
19 Tache Papahagi, Dicţionarul dialectului aromân, Bucureşti 1974.
20 MihaiDrăgănescu, Electronica industrială, Bucureşti 1991, p.234.
21 Alexandru Badea, Începuturi româneşti, Editura Enciclopedică,
Bucureşti 2001, p.284.
40
arheologia conferise, deja, teritoriului dacic o poziţie centrală
în vatra originară a băştinaşilor Europei22, acolo unde era firesc
să apară graiul uman.
Ca model al lumii imaginat de Chomsky, râul, numit
avlake, a oferit gândirii lingvistice atât numele său ca matrice
metaforizabilă, cât şi principalele direcţii de metaforizare,
deoarece ideea de râu are cel puţin zece înţelesuri. Considerând
râul gen proxim, fiecare nou concept cu diferenţa sa specifică
definită prin metaforizare a fost individualizat prin câte un
cuvânt a cărui formă reflecta vizibil legătura sa cu forma
avlake. După modelul de gândire prin care s-a putut imagina
conţinutul şi forma conceptului de colb pornind de la avlake,
iată în continuare alte exemple care arată că fiecare din cele
minimum zece înţelesuri ale conceptului de râu denumit avlake
a susţinut prin metaforizare formarea a noi cuvinte. Astfel
pentru:
Înţelesul de „apă”, sau în legătură cu apa:
• în sanscrită: balaha – apă;
aluka – nisip;
balaka – cocor;
balahaka – nor;
kulabu – teren în lungul unui mal
valaki – vână
vaha – curs de apă, râu; în acest caz se
constată eliminarea consoanei -l – (cretan –
βαϊγες, grec – αϊγες, αϊγις, germ. – Bach,
Woge fr.- vague)
vasu – apă, baltă, băltoacă; (litera -h- a fost înlocuită
tera -s-)
var – apă;
22 Marjia Gimbutas, The Goddesses and Gods of old Europe, hărţile
arheologice 1-8.
varsa – ploaie;
sarva – curgere, fântână;
• în portugheză: balsa – baltă, tocitoare, plută;
varga – teren mlăştinos;
vaga – val;
bulcao – nor negru de ploaie;
borrico – ploaie măruntă;
• în spaniolă: vega – luncă, câmpie irigată;
• n română: val – val de mare;
• în aromână: buclă – doniţă, găleată;
ploscă – mic recipient cu dop pentru
băuturi;
• în latină: lacus – lac; (cuvânt format prin
pierderea consoanei v-)
• în albaneză:
bllacë – băltoacă;
baltë – noroi, tină;
vallkua – mai pentru bătut rufele la râu//
plasă pentru prins anghilele;
vërshim – revărsare, inundaţie;
vir – pârâiaş, şuviţă, fir de apă, fir; (aceasta
şi originea cuvântului fir)
vlagë – umiditate, umezeală, sevă;
vlug – umezeală, sevă a pământului;
vrug – mană;
vurg – depresiune mlăştinoasă, zaţ negru de
măsline;
vesë – rouă:
• în greacă: δρόσος – rouă;
• în rusă: влага – umezeală;
волна – val de mare;
лужа – băltoacă;
луг – luncă, pajişte, păşune;
42
• în germană: Wolke – nor;
2. Înţelesul de „răcoare”:
• în aromână: vrăhnos – răguşit;
• în spaniolă: fresca – răcoare; (în acest caz v→f,
l→r, c→sc)
helada – ger;
• în rusă: холод – frig, răcoare, ger;
• în greacă: δροσιά – răcoare; (aici v→δ, l→ρ, cia→σιά)
• în română: frig (cuvânt asemănător cu Avrig, în care
v→f, l→r, c→g)
• în engleză: frost – ger;
3. Înţelesul de “zgomot, rostire :
• în aromână: sălăvate – gălăgie mare;
lavă – zgomot, zarvă;
• în spaniolă bulla – zarvă, gălăgie;
• în portugheză: bulha – zarvă, vacarm;
fragor – vuiet; (în acest caz v→f, l→r,
c→g plus sufixul –or)
• în sanscrită: kahala – sunet în general; (este ca şi
românescul caval)
valh – a vorbi, a lumina, a fi minunat;
valk – a vorbi;
klap – a vorbi;
vac – a vorbi;
Vāć – glas, grai, cuvânt.
Noţiune cu atribute cosmogonice în mitologia vedică.
Rigveda identifică această noţiune personificată cu sufletul
lumii sau, pentru aceeaşi semnificaţie, cu suflul universal.
Aşadar, cu patru mii de ani în urmă vedicii sacralizaseră
cuvântul avlake, în varianta sa Vāć, pentru rolul său de
întemeietor al vorbirii, numit aici suflul universal.
• în latină: versus, us – vers; (ca şi în română)
• în engleză: blast – sunet, zgomot;
• în elină: λογος – cuvânt; (ca şi în cazul cuvântului
lac aici s-a pierdut consoana v-)
4. Înţelesul de „lumină, culoare”:
• în aromână: fleacă – flacără; (în acest caz v→f)
galbin – galben; (ca formă intermediară
va fi fost calvin)
• în sanscrită: valh – a lumina;
varce – a străluci;
barga – scânteie, splendoare;
vlex – a vedea;
lok – a vedea; (în latină: lux,cis – lumină)
• în engleză: look – a privi
kapila – culori roşiatice
• în portugheză: ver – văz // a vedea, a privi, a zări, a
înţelege;
• în engleză: blaz – vâlvătaie, incendiu, culoare
strălucitoare;
• în rusă: блеск – luciu, strălucire
5. Înţelesul de trecătoare, cale, acces etc
• în aromână: avrag – brazdă;
gavră – gaură;
• în albaneză: vragë – cărare, potecă, cicatrice;
lug – jgheab, adăpătoare;
birë – gaură, bortă;
• în portugheză: bica – ţeavă de canal;
buraço – gaură, orificiu;
brecha – breşă, spărtură;
buhar – coridor;
bocal – deschizătură, intrare;
44
boca – intrare;
beco – ulicioară;
• în latină: versus,us – brazdă, linie;
versus – înspre, către;
• în germană: Wag – cale, drum;
6. Înţelesul de „limită, graniţă, obstacol”:
• în sanscrită: balahaka – munte;
kula – tot ceea ce se opune ca obstacol,
acoperă sau protejează;
• în greacă: βραχος – stâncă;
άκρα, άκρη –margine, cap, promontoriu;
• în rusă: верх – vârf, pisc, creastă;
берег – mal, ţărm;
• în germană: Berg – munte;
• în albaneză: breg – ţărm, chei, margine;
buzë – buză, margine;
bokë – deal; (spre deosebire de bocë – o
cană mare de apă);
• în portugheză: barroco – stâncă izolată;
burgau – prundiş;
braga – zid de cetate;
borda – margine, mal;
• în engleză: verge – margine, limită;
margin – margine, limită, diferenţă;
7. Înţelesul de „curgere, mişcare, forţă, muncă etc.”:
• în elină: βλωσκω – a merge, a veni; (forma
acestui verb ca şi cele două înţelesuri cu
sensuri antonimice sunt de o extremă
importanţă în susţinerea valorii arhetipale a
cuvântului avlake).
• în rusă: власть – putere;
пуск – punere în mişcare;
• în sanscrită: pluş – a curge;
valg, vanc – a merge; (se observă că
l→n (regula lui Schuchardt)
val, vale – a merge; (este ca şi verbul francez
aller (je vais, tu vas … + nous allons, vous allez. De
unde rezultă ca va+ale = vale);
vakk, vakke – a merge, a se mişca;
vask, vaske – a merge, a se mişca; o altă
dovadă că limba sanscrită s-a desprins din vatra limbii
române, MDA consemnează pentru pers. a III sing.
forma nu vişca).
vaska – mişcare, continuarea mişcării,
perseverenţă;
vayg, vayge – a merge, a porni la drum;
(asemănător şi fr. voyage).
blac, brac, branc – a cădea; (ca şi verbul
românesc a da brânci)
baγg – mişcare, mers, curs de apă, val, talaz;
• în aromână: filcu, vlihur – liber; liber ca râul în
curgerea sa.
vlagă – putere;
versu – a turna;
versu – a năvăli;
răvăescu – a năvăli; (este ca şi cuvântul
românesc răvăş-esc(u) obţinut prin anagramarea
verbului versu. Tot prin anagramarea acestui verb s-a
format şi verbul răşvă-escu adică răsboiesc(u).
Corespunzător acestei rădăcini ravas provenite de la
arhetipul avlake există verbe şi în limba engleză.
• în engleză: ravish – a răpi, a viola;
ravage – a jefui, a distruge, a face
46
ravagii;
walk – a se plimba;
work – a pune în mişcare;
8. Înţelesul de „habitat uman”:
• în română: vlahie – ţinut, ţară;
• în franceză: vilage – sat;
• în portugheză: vergel – livadă, gradină;
vend – ţinut, zonă, loc, teren// ţară,
patrie, stat;
burgo – burg, orăşel, târg;
• în cehă: vlast – meleag, tărâm, patrie;
viska – sătuc;
• în latină: vicus,i – sat // proprietate la ţară //
cartier într-un oraş;
• în albaneză: vis – loc, ţinut, meleag, tărâm;
9. Înţelesul de „viaţă, viu, omenire”
• în aromână: plasă – neam de oameni;
• în latină: vulgus,i – norod, gloată;
• în germană: Welt – lume;
• în portugheză: vend – lume, populaţie, mulţime;
10. Înţelesul de „dumnezeire”
Prin analogie cu râul care este etern, atoatedătător şi
atotputernic, denumit avlake, Marele Dumnezeu, care şi El este
etern, atoatedătăror şi atotputernic, a fost denumit prin
sintagma teonimică arhetipală Vilah-Vilah care, în domeniul
religiei, a generat un mare număr de teonime. Între ele şi
sintagma teonimică ebraică Ylah-Wilah23 prin a cărei încriptare
23 G.L. Teleoacă, Iehovh, revelaţiile luminii tăinuite, în Revista Al
cincilea anotimp, Oradea, aprilie 1999.
sub forma tetragramei sacre YHWH a fost salvată tradiţia
religioasă dacică.
Tot în numele autorităţii Marelui Dumnezeu, denumit
prin sintagma teonimică arhetipală Valac-Valac, au fost create
conceptele de autoritate sacră Lege şi Rege pe temeiul cărora a
fost edificată întreaga civilizaţie umană. Conceptele de episcop
şi cel de vlădică utilizate şi în prezent sunt foarte vechi din
moment ce forma şi înţelesul lor se explică prin sintagma
teonimică arhetipală. O aceeaşi provenienţă are şi verbul din
limba engleză to bless – a sfinţi, a binecuvânta, a ferici.
Aşadar, prin metaforizarea multiplelor sensuri ale
conceptului de râu numit avlake se confirmă în mod amplu şi
direct ipoteza lui Noam Chomsky care a anticipat, pentru
originea graiului uman articulat, existenţa unui sistem de
cunoştinţe organizate într-un model al lumii. Abia prin
descoperirea rolului de arhetip al cuvântului avlake s-a putut
dovedi că modelul căutat al lumii care a susţinut apariţia şi
dezvoltarea graiului uman articulat a fost şi este modelul râului.
Dar cuvintele de mai sus, structurate pe cele zece
grupe, după cele zece sensuri de metaforizare ale râului, mai
pot fi structurate şi numai în două grupe după criteriul profan
(grupele 1-9) şi sacru (grupa a 10-a). Operând cu această
clasificare binară filozoful neokantinan Ernest Casirrer (1874-
1945), unul dintre întemeietorii semioticii, a anticipat teoretic
necesara intersecţie a limbajului de uz comun cu limbajul lumii
mitice în punctul originii lor comune. În eseul său Mit şi
limbaj, Ernst Cassirer24 argumentează viguros că prin
descoperirea în viitor a unei rădăcini comune celor două lumi
se va ajunge la originea lor şi la raţiunea care le-a generat,
respectiv la originea şi la calea edificării limbajului natural.
Or, conceptul de râu, în baza exemplelor de mai sus,
reflectă, în mod evident, legătura dintre sacru şi profan cât şi
24 ErnstCassirer, Mit şi Limbaj, în Revista Secolul XX, nr.1-2-3,
1988, p.235.
48
calea edificării limbajului natural pornind de la cuvântul
arhetipal avlake, prin metaforizarea multiplelor sale sensuri.
Iată aşadar, cum conceptul de râu numit avlake sau
vlac poate explica originea graiului uman articulat atât din
perspectiva unui postulat produs de tehnologia inteligenţei
artificiale, cât şi din perspectiva unui postulat dedus din
considerente de ordin spiritual-filozofice.
Validată prin însăşi faptul că această dezvoltare
satisface simultan două anticipări de esenţă diferită, vom numi
valahică originea graiului uman articulat ca expresie a faptului
că se întemeiază pe arhetipul avlake ca apelativ al râului, dar şi
fiindcă este valahic teritoriul pe care a fost eternizată, sub
forma toponimelor de vecinătate, gramatica universală a
limbilor după care a fost dezvoltat acest arhetip pentru a genera
graiul uman originar. Ca mărturie peste milenii a felului în
care au fost create principalele cuvinte ale omenirii gramatica
universală limbilor s-a conservat mai ales în Transilvania
sanctuarelor dacice, acolo unde se înregistrează cea mai mare
densitate a toponimelor de vecinătate cu evidentă înrudire
lingvistică.
În ţinutul ardelean şi, în mod special, în ţinutul secuilor
care sunt trib autohton, toponimele exprimă unele scheme
lingvistice de transformare a cuvântului arhetipal avlake în noi
denumiri, scheme lingvistice care se constituie în tot atâtea căi
prin care arhetipul a generat cuvintele fundamentale ale
omenirii, iar pentru mitologia lumii numele marilor zei.
Altfel spus, pornindu-se de la unul şi acelaşi arhetip
noile cuvinte s-au format în mod autonom, pe de o parte în
domeniul toponimiei şi pe de altă parte în domeniul cuvintelor
de uz, dar în fiecare din cele două domenii au avut loc aproape
aceleaşi procese de transformare lingvistică a cuvântului
arhetipal avlake, aşa încât anumite toponime sau hidronime se
aseamănă prin formă cu unele cuvinte de uz comun. Aceasta şi
este principala cauză a faptelor de limbă descoperite de
academicianul bulgar Vladimir Giorgiev, care a constatat că
macrohidronimia din bazinul Dunării are înţeles dacă este
interpretată pe baza rădăcinilor indo-europene.
Fenomenul acesta numit omonimie (paronimie), are
însă un caracter mai general şi este consecinţa, dar şi dovada
directă a faptului că graiul uman s-a dezvoltat pe cele cinci
mari direcţii ale sale – toponimie, teonimie, antroponimie,
etononimie şi cuvinte de uz comun – pornind de la unul şi
acelaşi cuvânt arhetipal care pentru înţelesurile specifice
fiecărui domeniu în parte a furnizat forme identice sau
asemănătoare.
În mod similar, prin valorificarea asemănătoare a
aceluiaşi arhetip în ţinuturi geografice diferite au apărut
omonimele şi paronimele toponimice. Un caz de notorietate îl
reprezintă hidronimele şi toponimele de forma Bistra şi
Bistriţa, dar şi Nistrul, care toate derivă de la arhetipul Istru.
Ţinând cont de semnificaţia sa putem considera că şi cuvântul
buiestru, din substratul româno-albanez prelatin, ar putea avea
o aceeaşi origine. Ideea că Bistriţele ar fi fost botezate abia
începând cu secolul al VI-lea de către slavii migratorii pare
nefondată mai întâi fiindcă ei nu ar fi avut nici un motiv să
schimbe numele originare atribuind o aceeaşi denumire la zeci
de râuri.
Deosebit de interesant este cazul omonimelor
(paronimelor) interlingvistice a căror existenţă reală va trebui
luată în considerare, cu atât mai mult cu cât formarea lor se
explică la fel de uşor pornind tot de la arhetip ale cărui
înţelesuri au fost exprimate de diferitele grupuri etnice prin una
şi aceeaşi formă derivată. Un astfel de caz de omonimie
(paronimie) interligvistică, remarcabil prin bogăţia sa de
excepţie, îl reprezintă grupul de cuvinte cu rădăcina marga
produsă de acelaşi arhetip al graiului uman avlake urmând o
transformare ale cărei etape sunt ilustrate de succesiunea
toponimică de vecinătate Volco → Balc → Barcău → Marca,
Marghita de pe valea Barcăului, aflată la nord de Oradea
50
judeţul Bihor. Ca urmare a acestei filiaţii rădăcina marga
poartă toate sensurile arhetipului de la care provine, sensuri
care justifică înţelesul următoarelor exemple:
• gr. άμέργώ – a culege fructe
• lat. mergae, arum – furcă cu doi colţi
• lat mergo, ere – a se scufunda
• lett merga –culoar
• lett. merga, marga – ploaie liniştită
• prus. merga – fecioară, fată aici se constată
asemănarea cu virgo,onis
• ags. mergen, morgen – viitor
• got. Morgen, maurgis – dimineaţă, răsărit
• m.ir. merge – stindard, drapel
• alb. mergon – depărtat
• arm. merj – pe lângă, aproape de
• sp. merga – pânză de sac
• snskr. marga – drum
• snskr. marca – spălare
• rom. merge – a te deplasa
• rom. mărgău – drumul pe care se întorc vitele de la
păşune
• eng. margin (dar şi verge) – margine, limită,
diferenţă
Ca o altă dovadă că şi cuvintele întemeiate pe structura
merg provin de la cuprinzătorul arhetip vlah întemeiat pe ideea
de râu, denumit avlake în arhaica limba armână, menţionăm în
continuare câteva hidronime asemănătoare cuvântului merg:
• Μάργος – veche denumire a râului Morava
• Mărgău – râu în bazinul Crişurilor
• Marga – afluent al Timişului
• Margeş – afluent al Someşului
• Marcos – afluent al Siretului
• Marcu – afluent al Prutului
• Murguşa – afluent al Mureşului
• Marca – mai multe localităţi în România
Fără a mai îngreuna prezentarea şi cu alte exemple
posibile vom arăta că toponimia Daciei şi, mai ales, cea din
Ardeal, reprezintă pentru graiul uman articulat acea gramatică
universală de care Umbrto Eco25 are atâta nevoie pentru a alege,
în numele necesităţii noastre prioritare, o sigură limbă-releu
destinată să optimizeze comunicarea la nivel paneuropean.
Având în vedere acest deziderat major menit să
depăşească păgubosul feudalism lingvistic actual, reprezentând
poate cel mai important obstacol în calea unităţii reale a Europei,
limba română prin caracterul ei fonetic, prin bogăţia semantică
de neegalat, prin modernitatea şi prin versatilitatea ei, dar mai
ales prin caracterul de matrice a tuturor celorlalte limbi are
dreptul să candideze la statutul de unică limbă-releu în Europa.
Ca limbă dezvoltată în chiar vatra apariţiei graiului
uman articulat, mereu îmbogăţită şi mereu îmbogăţibilă prin
asimilarea unitară a tuturor influenţelor, mereu egală cu sine
însuşi şi prin acesta antientropică, limba română, chiar, are
obligaţia să candideze la statutul de unică limbă-releu
paneuropeană, cu atât mai mult cu cât lipsită de accente
imperialiste va menaja mai mult decât oricare altă limbă
bilingvismul preconizat tot de Umberto Eco.
25 Umberto Eco, Pe urmele limbii perfecte în cultura europeană,
Editura Pontica, din Constanţa, 1996, p.45.
Istoria Dacismului –Malinas, in Albina iulie
Vechea Europă a mileniului 5 î.d.H.
îşi avea locul în centrul României de azi

M-am întrebat de multe ori care este motorul schimbărilor pozitive într-o societate
şi trebuie să recunosc că de cele mai multe ori sunt tinerii, care refuză să
accepte un adevăr relativ, mincinos, contestabil.
Ei sunt cei ce nu sunt legaţi de interese politice ori religioase de moment, ei sunt
cei ce caută un adevăr absolut. Deci pe ei îi îndemn să-şi întrebe profesorii de
istorie şi de limba română:
Cât la sută din Dacia a fost cucerită de romani? Şi dacă profesorul ştie
răspunsul: 14 % din teritoriul Daciei (care se întindea de la vest la est, de la lacul
Constanţa-Elveţia de azi şi până dincolo de Nipru).
Urmează altă întrebare:
Câţi ani au ocupat romanii acei 14% din teritoriul Daciei? Şi dacă profesorul
va răspunde: numai 164 ani, atunci puteţi merge la următoarea întrebare:
Soldaţii "romani" chiar veneau de la Roma şi chiar erau fluenţi în limba

latină ? Aici le va fi şi mai greu să vă răspundă, căci acei soldaţi "romani"
vorbeau orice limbă numai latina nu! Cohortele aflate pe pământul Daciei
cuprindeau soldaţi din diferite părţi ale imperiului roman, uneori foarte
îndepărtate. Găsim Britani din Anglia de azi, Asturi şi Lusitanieni din peninsula
Iberică, Bosporeni din nordul Mării Negre, Antiocheni din regiunile Antiochiei, Ubi
de la Rin , din părţile Coloniei, Batavi de la gurile acestui fluviu, Gali din Galia,
Reţi din părţile Austriei şi Germaniei sudice de azi, Comageni din Siria, până şi
Numizi şi Mauri din nordul Africii (C.C.Giurescu, Istoria Romanilor, I, 1942,p.130).
Şi ultima întrebare:
Cum a fost posibil ca într-un aşa de scurt interval istoric TOATĂ populaţia
Daciei să-şi uite limba şi să înveţe o limbă nouă, limba latină , de la nişte soldaţi
"romani" care nici ei nu o vorbeau?
Când toate popoarele civilizate din lume iniţiază, desfăşoară şi promovează

valorile istorice care le îndreptăţesc să fie mândre de înaintaşii lor, găsim opinia
unor astfel de "adevăraţi români", care, nici mai mult, nici mai puţin, spun despre
formarea poporului daco-român: "soldaţii romani au adus femeile şi fetele dace în
paturile lor şi aşa s-au născut generaţii de copii, care învăţau numai limba latină
de la tatăl lor, soldatul "roman"...
Cum or fi venit ele din Moldova de azi, din Basarabia, de pe Nistru, Bug şi
de pe Nipru, acele soţii şi fete de traco-geţi şi carpi, de la sute şi sute de kilometri
depărtare ca să fie "fecundate" de soldaţii "romani"?
După părerea stimabililor, femeile daco-gete erau şi "curve", ba chiar şi

mute, nefiind în stare să-şi transmită limba strămoşească copiilor lor! Cât despre
noi, urmaşii lor, cum ne-am putea numi altfel decât "copii din flori" apăruţi dintr-o
aventură amoroasă a întregii populaţii feminine
daco-gete, la care masculii autohtoni priveau cu "mândrie", aşteptând apariţia
"sâmburilor" noului popor şi grăbindu-se, între timp, să înveţe cât mai repede şi
mai bine noua limbă, limba latină , când de la soţii, când de la fiicele lor (iubite
ale soldaţilor romani cuceritori) ba chiar şi direct, de la soldaţii romani năvălitori
ce le-au înjosit căminele… La Centrul Cultural Român, pe data de 26 octombrie
1999, am aflat de la o altă somitate, de origine română, prof.dr. în arheologie
Ioan Pisso, că dacii au învăţat latina , de la romani, prin băile de la
Sarmisegetuza lui Traian!
De ce prin băile romane şi de la nişte soldaţi cam fără haine pe ei?
Nu prea ştiu ce a vrut să spună stimabilul profesor din Cluj despre bărbaţii
daci, dar cred că nici un român, nici măcar în joacă, nu are voie să facă o astfel
de afirmaţie decât dacă... de fapt tot dânşii ne spun că ne tragem din "doi bărbaţi
cu... braţe tari"! Astfel de declaraţii "istorice" te fac să-ţi doreşti să fii orice, numai
român nu!
Domnilor , Dacia a fost cotropită de romani în proporţie de numai 14% şi

pentru o perioadă istorică foarte scurtă, de 164 de ani. 86% din teritoriul Daciei
nu a fost călcat de picior de legionar roman. Este greu de crezut că într-o aşa de
scurtă perioadă istorică, dacii să fi învăţat latina , fără ca pe 86% din teritoriul lor
să-i fi întâlnit pe soldaţii romani. Dar dacă nu de la romani au învăţat dacii latina ,
atunci de la cine?- se întreabă aceiaşi demni urmaşi ai lui Traian?
Herodot ne spune că, cel mai numeros neam din lume, după indieni, erau
tracii. Iar Dio Casius ne spune şi el: "să nu uităm că Traian a fost un trac veritabil.
Luptele dintre Traian şi Decebal au fost războaie fratricide, iar Tracii au fost
Daci". Faptul că dacii vorbeau " latina vulgară", este "un secret" pe care nu-l ştiu
numai cei ce refuză să-l ştie.
"Când sub Traian romanii au cucerit pe daci la Sarmisegetuza n-au trebuit

tălmaci, afirmă Densuşanu şi asta schimbă totul. Deci, dacii şi romanii vorbeau
aceeaşi limbă!" Dacă astăzi se consideră că 95% din cunoştinţele acumulate de
omenire sunt obţinute în ultimii 50 de ani, să
vedem cum şi noţiunile noastre despre istoria poporului daco-român pot evolua.
Când nu de mult s-a publicat teoria evoluţiei speciei umane în funcţie de
vechimea cromozomală, s-a ajuns la concluzia că "prima femeie" a apărut în
sud-estul Africii.
Următorul pas uriaş a fost în nordul Egiptului, iar de aici, în Peninsula

Balcanică. Când profesoara de arheologie lingvistică Marija Gimbutas, de la
Universitatea din Los Angeles , California , a început să vorbească despre spaţiul
Carpato-dunărean ca despre vatra vechii Europe , locul de unde Europa a
început să existe, am fost plăcut surprins şi m-am aşteptat ca şi istoricii noştri să
reacţioneze la fel. Dar, din partea lor am auzit numai tăcere. Când profesorii
Leon E. Stover şi Bruce Kraig în cartea "The Indo-European heritage", apărută la
Nelson-Hall Inc.,
Publishers , 325 West Jack son Boulevard, Chicago , Illinois 60606 , vorbesc la
pagina 25 despre Vechea Europă a mileniului 5 î.d.H., care-şi avea locul în
centrul României de azi, să nu fim mândri? Când studiile de arheologie
moleculară ne îndreptăţesc să ne situăm pe primul plan în Europa ca vechime,
nu-mi este uşor să le răspund unor persoane care nu citesc nici ceea ce spun
inteligent alţii despre noi şi nici măcar ce scriu eu. Studii impecabile
cromozomale, la nivel de mitocondrie, folosind PCR (polimerase chain reaction),
pot determina originea maternă a unor mumii vechi de sute şi mii de ani.
Teoria genoamelor situează spaţiul carpato-dunărean ca fiind, nici mai mult

nici mai puţin decât, locul de unde a început Europa să existe, locul unde acum
44.000 de ani sosiseră primele 3 Eve şi primul Adam… Când am scris "Epopeea
Poporului Carpato-dunărean" şi volumele "Noi nu suntem urmaşii Romei", "În
căutarea istoriei pierdute" şi "Călătorie în Dacia - ţara Zeilor", m-am bazat pe
astfel de cercetări, dar şi pe cartea unei somităţi în domeniul preistoriei Europei,
D-l V. Gordon Childe, profesor la Universitatea din Oxford , Anglia , căruia i se
publica, în anul 1993, la
Barnes&Noble Books, New York , "The History of Civilization" , "The Aryans". El
explorează într-un mod fascinant originea şi difuzarea limbilor în Europa
preistorică. Între paginile 176-177 publică şi o hartă arătând leagănul aryenilor în
timpul primei lor apariţii; şi minune mare, spaţiul Carpatodunărean este cel vizat!
Când roata, plugul, jugul, căruţa cu două, trei şi patru roţi apar pentru prima dată
în lume pe teritoriul nostru, dacic, când primul mesaj scris din istoria omenirii se
găseşte tot pe teritoriul nostru, la Tartaria, când primii fermieri din Europa sunt
descrişi pe acelaşi spaţiu, într-o perioadă când Anglia abia se separa de
continent şi din peninsulă devenea insulă - 6,500 î.d.H., (vezi John North, "A new
interpretation of prehistoric man and the cosmos", 1996, Harper Collins
Publishers, 1230 Avenue of Americas , New York , 10020, Chronology), nu-ţi
vine a crede că tocmai cei pentru care aduni aceste informaţii formidabile despre
poporul şi spaţiul pe care îl ocupa ţara noastră, te decepţionează!
Nu de mult, la Primul Congres Internaţional de Dacologie, Bucureşti, hotel
Intercontinental, domnul profesor doctor în istorie Augustin Deac ne vorbea
despre "Codex Rohonczy", o cronică daco-românească, însumând 448 pagini,
scrisă în limba română arhaică, " latina vulgara", cu
alfabet geto-dac.. Pe fiecare pagină se aflau scrise circa 9-14 rânduri. În text sunt
intercalate 86 de miniaturi executate cu pana, care prezintă diferite scene laice şi
religioase. Direcţia scrierii este de la dreapta la stânga şi textul se citeşte de jos
în sus. Descoperim că în bisericile vechi, daco-româneşti, cultul ortodox se
exercita în limba " latina vulgară", chiar până în secolele XIIXIII, când s-a trecut
la oficierea cultului în limbile greacă şi slavonă. Codexul cuprinde mai multe
texte, ca
"Jurământul tinerilor vlahi", diferite discursuri rostite în fata ostaşilor vlahi înaintea
luptelor cu migratorii pecenegi, cumani, unguri, o cronică privind viaţa voievodului
Vlad, care a condus Vlahia între anii 1046-1091, imnul victoriei vlahilor, conduşi
de Vlad asupra pecenegilor, însoţit de
note muzicale etc. Atunci se miră şi se întreabă, pe bună dreptate, domnul
profesor doctor în istorie Augustin Deac: "de ce institutele de specialitate ale
Academiei Române au rămas pasive la descoperirea şi descifrarea acestui
document istoric, scris în limba dacoromână, latina dunăreană, într-un alfabet
geto-dacic existent de milenii, cu mult înaintea celui latin al romanilor?" Dar, după
orientarea ideologică ce o au, cei sus amintiţi ar fi preferat ca acest diamant să
nu se fi descoperit. Academia Română ar fi trebuit să organizeze o mare sesiune
ştiinţifică cu caracter nu numai naţional, cât mai ales internaţional. Dar şi ei, la fel
ca şi "românii adevăraţi", vajnici urmaşi ai lui Traian, vor să arate omenirii ce
înseamnă să fii umil şi să-ţi dispreţuieşti strămoşii, trecutul şi neamul...
Faptul că NOI, Românii, suntem strămoşii tuturor popoarelor latine şi

nicidecum o rudă marginală a latinităţii, ar trebui să ne facă să ne mândrim şi
nicidecum să căutam contra argumente, precum cei lipsiţi de înţelepciune care
îşi taie cu sârg craca de sub picioare...
Dr. Napoleon SĂVESCU
Fondator & Preşedinte al "Dacia Revival International Society" of New York

Limba ca element de structurare
a tiparului de gîndire european
Lucia DĂRĂMUŞ
Grafica de Hetco (Agero)
Impresii si păreri personale în

FORUMUL de DISCUŢII
Inseraţi un comentariu la
subsolul acestui ARTICOL
Cel mai intim element care dă unitate, care conferă unitate Europei, dar
mult mai adînc întregii fiin e umane, este limba în sens generic i în mod
particular, pentru unitatea structurală a Europei, este limba latină. Desigur,
dacă e să ne gîndim la bază, ceea ce putem identifica, ceea ce trebuie luat în
calcul ca reprezentativitate pentru tiparul de gîndire european, este
mo tenirea lingvistică, religioasă, într-un cuvînt mo tenirea cultural-
tiin ifică.
Dacă e să fim i mai restrictivi, atunci identificăm cele trei mo teniri:
mo tenire greacă; mo tenirea latină; mo tenirea cre tină cu fundalul iudaic,
dacă nu cumva fundamentul evreiesc ar constitui cea de a patra mo tenire.
Bază pentru toate tipurile de mo tenire este limbajul cu cele două
calită i sine qua non, limbajul care structurează, pune ordine în lume i
limbajul care descrie. Lingvistica integrală, prin exponentul ei, Eugen
Co eriu, propune o triparti ie în interiorul limbajului: limbajul ca activitate -
energeia; limbajul ca facultate intuitivă - dynamis; limbajul ca produs al
activită ii de vorbire - ergon.
Pentru reprezentabilitatea culturală, baza o constituie gîndirea greacă,
prin mit, pentru că ceea ce are intim cultura greacă este mitul. În acord cu
lucrările filosofului german Nietzche, mitul reprezintă imaginea oricărei culturi
sănătoase, de care se leagă pornirile creatoare ale omului, desigur, prin cele
două paliere definite de filosof - dionisiacul i apolinicul.
„De Apollo i Dionysos se leagă cuno tin a noastră că în lumea
grecească e o contradic ie uria ă, ca origine i ca inten ie, între arta
apolinică a artistului plastic i între arta fără icoane a muzicii, ca artă a lui
Dionysos” - în original, Die Geburt der griechischen Tragoedie, Alfred Kroner
Verlag, Leipzig, p.48
Filosoful român Lucian Blaga face distic ie între a gîndi mitic i a gîndi
mitologic.”A gîndi mitic înseamnă a continua linia vizionară a mitului, a gîndi
mitologic înseamnă doar a- i îmbrăca gîndurile alegoric în haine luate de-a
gata din mitologie.”Lucian Blaga, Humanitas, Zări i etape, p.190 Hegel, în
Fenomenologia spiritului, întrevede sinteza dintre cele două paternus-uri care
stau la fundamentul culturii europene - credin a la Ierusalim i tiin a la
grecii antici.
Conform dic ionarelor oficiale tiin a ar avea reprezentabilitate în
planul cuno tin elor, însemnînd:
1) faptul de a avea cuno tin e
2) pregătire intelectuală, instruc ie
Termenul, în limba română, vine prin filieră franceză, fr. science. Însă,
ca importan ă a planului pe care-l define te, el s-a impus în mai toate limbile
europene, în diferite forme, cu schimbările lingvistice de rigoare, fiind de
provenien ă latină.
De exemplu, în engleză există science ”department of systematized
knowledge; coordinated knowledge of the operational of general
laws...”Longman, Concise English Dictionary, 1985, p1233
El provine din rădăcina lui scio, scire, scivi, scitum care are ca prim
sens ”a hotărî”, mai apoi ”a ti” - Cf. Dic ionar Latin-Român, Ion Nădejde i
Amalia Nădejde Gesticone, Ed. Adevărul.
Cu sensul de ”a hotărî” apare la Titus Livius - Ut tribus plebis regationem
ferret sciretgue plebs. Pentru ca tribunul plebei să propună o lege i plebea
să hotărască. La Plaut apare expresia scire omnes linguas în care este
implicat sensul ”a ti”; ”a ti toate limbile”. Cu acela i sens îl întîlnim la
Lucretius în expresia An scire adversa pati - Dacă ai putea (ai ti) să suferi
nenorocirile”. A adar, ca mo tenire directă a latinită ii, a modului în care
latina vedea, gîndea lumea prin acest termen, tiin a este îmbinarea
armonioasă dintre ”a hotărî” i ”a ti”.
Acesta este planul lingvistic al termenului, care î i găse te
fundamentul în terminologia latină, însă în plan filosofic, o filosofie a tiin ei
o întîlnim la grecii antici. De exemplu, atomismul apare la Leucippos. Se cade
să amintim că Leucippos a fost discipolul lui Zenon, a adar a trăit în veacul al
V-lea. În Abdera întemeiază o coală filosofică, avîndu-l printre discipoli pe
Democrit. După cum se cunoa te, Democrit î i depă e te învă ătorul. O
afirmă i Epicur într-o scrisoare adresată lui Eurylochos. Însă, începuturile lui
Leucippos, în ale filosofiei, sînt incontestabile. Conform filosofiei acestuia,
Universul (to pan) este o parte vid, iar o altă parte este plin de corpuscule
(soomatoon). Tot Leucippos a avut previziunea elementelor primordiale:atomi
(atomous). Cunoa tem despre opera lui Leucippos din operele altor filosofi. -
Cf. Democrit, fr. A33 (Tetral., III-IV);B4b: 1. Achill Tatios., Isag. 1-B (din
Eudoros) că stelele ar fi vie uitoare - zaoo - aceasta o contestă atît
Anaxagoras cît i Democrit (sau, mai degrabă, Leucippos) în Marea
Cosmologie - Megaloo diakosmoo.
A adar, o lucrare tiin ifică atribuită lui Leucippos este Marea
Cosmologie. Despre Leucippos aflăm i din scrierile lui Aristotel. Aristotel, De
gen. et corr. A. 8, 324b35, 325 a1 - ”Leucippos i Democrit au emis judecă i,
cel mai adesea sistematic i printr-o teorie unitară (evi logoo) despre toate
fenomenele, stabilind un principiu (arhen) în conformitate cu natura, a a cum
este ea” De fapt, după cum se întîmplă în domeniul tiin ific, o teorie se
sprijină pe alta, un fenomen pe altul sau, dimpotrivă, o teorie este combătută
de alta, un fenomen combătut de altul. Cert este că ceea ce a reprezentat
tiin a în antichitate a dat na tere la problematizarea ei, la teoretizarea
acesteia, definind-o, punîndu-i un set de valori, după care to i oamenii de
tiin ă putîndu-se ghida. Expozeul realizat pînă acum nu reprezintă decît o
simplă aducere aminte a unui singur filosof care a deschis u a spre un
domeniu, cel filosofico-atomist, introducînd termeni tehnici care au pătruns
prin acest palier în limbile moderne de circula ie, constituind un fundament
pentru unitatea lingvistică, pentru filonul comun al limbilor europene de astăzi.
Termenii pe care îi regăsim în filonul de bază sînt extrem de mul i, ei
pătrunzînd în sistemele lingvistice actuale prin intermediul diferitelor paliere
de gîndire, tehnicizîndu-se, cele mai importante fiind tiin ele exacte i
tiin ele umaniste, în special prin cel lingvistic.
Referindu-se la teoria unitară a lui Leucippos, Aristotel folose te
expresia eni logoo, pentru termenul ”principiu” uzitează termenul arhen. Luînd
în calcul cuvîntul logos, tim cu to ii cum acesta, prin intermediul filosofiei
i al literaturii, a migrat în limba latină, pentru că îl găsim la Plautus cu sensul
de ”discurs”, dar i la Terentius - Logi! - pove ti, mofturi! Termenul, desigur,
prin filieră filosofică, dar i religioasă, face istorie, palierul lui semantic fiind
extrem de larg, impunîndu-se ulterior în toate domeniile i limbile moderne.
Trebuie amintit aici că în Septuaginta, în conformitate cu Eugen Munteanu,
Studii de lexicologie biblică, p. 41, o variantă a termenului logos cunoa te o
dezvoltare semantică, desemnînd ”ra iunea” care luminează gîndirea marelui
preot.
Pe aceea i rădăcină cu logos există termenul to logeion care, conform
cu Bailly, are două sensuri de bază ”tribunal”, ”parte a scenei destinată
actorilor spre a vorbi”. Însă, în Septuaginta, termenul logeion (diminutivul lui
logos) prezintă o dezvoltare semnatică, desemnînd o parte a ve mîntului
preo esc, respectiv pieptarul iar în Noul Testament dezvoltă un nou sens de
”predic ie divină”. ex: qui accepit verba vitae dare nobis.
Cei mai mul i termeni din filonul latin - grec îi regăsim în domeniul
medical, practic, întreaga terminologie medicală este tributară acestor două
limbi. Dăm spre exemplificare cîteva elemente din diferite sisteme lingvistice
actuale.ex:
a) lat. phreneticus - gr. phrenetikos - engl. phrenetic - rom. frenetic

b) rom. ataxie - fr. ataxie - engl. ataxia - gr. a-tassein (ataxia - tulburare a
coordonării mi cărilor voluntare din cauza lezării unor căi nervoase.)
c) rom. flegmă - lat. phlegma - engl. phlegm - gr. flegma
Am ales sisteme lingvistice deosebite, incluzîndu-l i pe cel englezesc,

care nu este de sorginte romanică, pentru a arăta importan a limbii latine,
modul în care s-a păstrat vie în intimitatea chiar a unei limbi neromanice, dar
de sorgine, a numi-o, germano-latină.
tiin ele umane i-au rezervat ele însele mo tenirile terminologice de
specialitate, unii termeni desemnînd zone ale tiin ei tratate. ex:
a) rom. epifanie - engl. epiphany - gr. epifainein

b) rom. epilog - fr. epiloque - engl. epiloque - lat. epilogus - gr. epilogos
c) rom. fonem - fr. phoneme - engl. phoneme - gr. phonema
Modalită ile prin care limba a influen at un sistem sau altul sînt
multiple. Un exemplu minimal îl avem în observa ia termenului gr. aeer.
Acesta, prin tiparele de gîndire filosofice grece ti, pătrunde în limba latină
aer, aeris , însemnînd miros, nor, cea ă. Că a pătruns în latină din limba
greacă, o demonstrează cazul acuzativ aera.Datorită acestei istorii filosofice
pătrunde i în alte sisteme lingvistice, pînă în limbile moderne, în limba
engleză termenul fiind air.
În domeniul tiin ific am putut observa la Leucippos cum a func ionat
limbajul, importan a acestuia. Apoi, s-a putut observa evolu ia unor termeni,
modul prin care au migrat dinspre filosofie spre teologie. În domeniul medical,
profilul limbajului a jucat i joacă un rol extrem de important. Un caz concret
este cel al medicinei hipocratice. Desigur, este de remarcat inuta filosofică a
scrierilor lui Hipocrate. Terminologia folosită în Corpus este de sorginte
filosofică, termenii fiind: arhe, dunamis, ananke, fusis, nomos etc. ..
Mo tenirea antică pe care o avem îi datorează foarte mult lui Aristotel,
nu doar pentru scrierile proprii cu caracter filosofic, ci i faptului că prin
intermediul lui modernii au acces la autorii a căror opere s-au pierdut ori s-au
transmis pînă în zilele noastre doar fragmentar. Este cazul lui Hipocrate
despre care aflăm din scrierile lui Aristotel sau Platon.
Aristotel, Politica VII, IV,3 ”Se poate spune despre Hippocrates, nu ca om,
ci ca medic, că este cu mult mai mare decît un altul care s-a făcut cunoscut
printr-o statură mult mai mare ca a sa”. Aristotel însu i dezvoltă o structură
tiin ifică, fiind, de fapt, primul care gînde te o teorie despre vise, despre
halucina ii. Conform lui Aristotel, halucina iile sînt fenomene diferite de
senza ii, cei mai mul i stimuli ac ionînd asupra unor min i pasive (în
somn) sau goale (în cazuri de boli mintale). Problema halucina iilor este
tratată i de Toma d'Aquino. Halucina ia, conform acestuia, este rodul
imagina iei, prin intermediul organului senzorial periferic: ut videatur ab
anima imaginaria vel sensuali visione (...) Contingit aligua secundum
imaginationem vel sensum videri - după cum sînt văzute de suflet cele
imaginare sau printr-o viziune a sim urilor....Se întîmplă ca unele lucruri să
fie văzute conform imagina iei sau sim ului - Toma d'Aquino, Summa
theologiae I a, De malo XVI, 11.
Temelia a ceea ce s-a transmis pare a fi limba, căci prin ea se
structurează universul, ceea ce înseamnă că domeniile de cunoa tere i
crea ie nu sînt deloc rupte în intimitatea lor, ci dimpotrivă, în subsidiar, există
o unitate.
Privind spre formele de crea ie, unitatea dintre acestea a fost
prevăzută i enun ată i de Paul Valery cînd spune ”această explorare
sistematică a posibilului mental, pe care o realizează geometria i literatura
i muzica” - Cf. Note despre Nietzsche, în Secolul XX, 7-12 / 1993, p.221.
Ortega y Gasset vede i mai adînc atunci cînd spune ”La poesia es hoy la
algebra superior de las metaforas”.
Despre unitatea a tot ceea ce există, însă din perspectivă fizică,
vorbe te i Basarab Nicolescu ”la temelia lumii, a tuturor fenomenelor, există
o lege a trinită ii, implicînd trei principii” - Cf. Noi, particula i lumea. Pe
aceea i linie a unită ii fizice cu nuan e adînc spirituale merge si Bohme,
atunci cînd afirmă că trebuie o întoarcere spre cele spirituale, avînd în vedere
că baza existen ei stă în treime.
”Trebuie să vă întoarce i privirile (...) în trinitatea neschimbată i sacră, care
este, prin excelen ă, esen a biruitoare, efervescentă i activă.” C.f. B.
Nicolescu, op. cit. p.236.
Însă, în toată unitatea care stă la baza tiin elor, fie ele naturale sau
umane, există factorul creativită ii care asigură o treaptă pentru cercetare.
În domeniul lingvistic există palierul limbajului ca activitate creatoare -
energeia - conform cu Eugen Coseriu, care distinge între acesta i alte două
falii: limbajul ca facultate intuitivă - dynamis i limbajul ca produs al activita ii
de vorbire - ergon.
Co eriu realizează rela ia dintre limbajul general i limbajul poetic prin
posibilită ile lui creatoare. Conform lingvistului, limbajul se realizează în
universalitate, situîndu-se dincolo de adevăr i de fals. O altă idee cu privire
la creativitatea lingvistică apar ine lui Roman Jacobson, care consideră că
latura creativă a limbajului o regăsim pînă i în planul sonorită ii, al
redundan ei sunetelor.
”Thus, there is a recongnition that everything in the speech sound plays some
linguistic role and that, therefore, there are redundant, configurative,
expressive and physiognomic features in addition to the distinctive one. In
fact, the sound shape as a whole is a linguistic creation...” Cf. Roman
Jacobson, Selected Writings, VIII, Completion volume one, Mouton de
Gruyter
Creativitatea lingvistică este de o importan ă covîr itoare, pentru că ea
reflectă capacitatea limbajului de a intra în transformări fonetice i de sens,
capacitatea de a primi sau a lăsa în con de umbră anumite nuan e
semantice, capacitatea de a intui sau de a pătrunde în alte sisteme
lingvistice, punînd ordine în lume, descriind-o. De fapt, vorbim cum gîndim i
gîndim cum vorbim. Acestor două atribute le sînt tributare toate celelalte
domenii.
Există unitate în lumea europeană de astăzi? Da, există, este
detectabilă în orice plan de activitate, tiin ific sau de crea ie artistică i se
datorează limbii, iar ca particularitate celor două limbi istorico-culturale,
întîlnite în toate straturile sociale: latina i greaca.
Lucia Dărămuş
LIMBA ROMANÃ SI ISTORIA EI
FUNDAMENTATÃ ÎN OPERA LUI AL. ROSETTI
Definiţia genealogicã a limbii române. Limba românã este limba latinã vorbitã în
mod neîntrerupt în partea orientalã a imperiului roman, cuprinzând provinciile dunãrene
romanizate (Dacia, Panonia de sud, Dardania, Moesia superioarã şi inferioarã) din momentul
pãtrunderii limbii latine în aceste provincii şi pânã în zilele noastre.
Acei care ne-au transmis limba latinã din tatã-n fiu, în aceste pãrţi dunãrene, au avut
întotdeauna conştiinţa cã vorbesc aceeaşi limbã (latina),spre deosebire de cei care vorbeau
alte limbi. Se poate deci vorbi, în acest caz, de „voinţa” vorbitorilor de a întrebuinţa o
anumitã limbã, şi nu alta.
Aceastã limbã a suferit, însã, transformãri neîncetate, atât prin evoluţia ei normalã,
cât şi prin influenţa exercitatã de limbile cu care a venit în contact.
Teritoriul de formaţie. Limba românã s-a dezvoltat pe o largã bazã teritorialã

romanizatã, cuprinzând provincia Dacia nord-dunãreanã propriu-zisã, adicã, în primul rând:
Oltenia, Banatul şi Ardealul, şi, în al doilea rând, Muntenia şi sudul Moldovei, precum şi
zona sud-dunãreanã învecinatã de-a lungul fluviului, Dobrogea, iar la vest şi sud-vest,
provinciile romanizate ce au stat întotdeauna în strâns contact, atât administrativ, cât şi
comercial, cu Dacia: Pannonia, Dardania şi cele douã Moesii.
Latina orientalã. Latina dunãreanã, dimpreunã cu latina vorbitã pe coasta Dalmaţiei

şi, pînã cãtre jumãtatea a doua a secolului al treilea d.e.n., dimpreunã cu latina vorbitã în
Italia, face parte din grupul oriental al limbilor romanice.
Dalmata era vorbitã odinioarã pe coasta Adriaticei, şi a dispãrut astãzi cu totul. Limba
ultimului supravieţuitor care cunoştea dalmata, ce nu mai era întrebuinţatã de pãrinţii sãi, a
fost cercetatã la faţa locului, în insula Veglia, în 1897. Albaneza nu este o limbã romanicã, ci
a suferit numai o atât de puternicã influenţã latinã, încât Gustav Meyer a putut sã o
socoteascã drept „jumãtate romanicã”.
Cucerirea şi romanizarea Daciei. Cucerirea Daciei de cãtre Traian (101-107 d.e.n.)

a fost pregãtitã de o serie de mãsuri cu caracter militar şi administrativ care care au fãcut
posibilã, în momentul transformãrii Daciei în provincie romanã, repedea ei romanizare. Prin
cucerirea acestei provincii se urmãrea un îndoit scop: militar, în primul rând, economic, în al
doilea, pentru a lega Dacia cu Drobetae si cu regiunea învecinatã şi a exploata bogãţiile
miniere ale Daciei.
Din punct de vedere strategic, cine voia sã stãpâneascã Dacia trebuia, în prealabil, sã
cucereascã teritoriile de la vestul şi estul ei: Dacia nu putea fi romanizatã decât dupã
stabilirea puterii romane în regiunile Budapestei şi Dobrogei de astãzi. Pe de altã parte,
pentru consolidarea stãpânirii romane la sudul Dunãrii, se impunea cucerirea şi romanizarea
Ardealului.
Pe scurt, fazele procesului de romanizare a provinciilor dunãrene sunt urmãtoarele:
romanizarea a fost asiguratã în secolul I d.e.n.,prin consolidarea stãpânirii romane pe Dunãre,
astfel dupã cum coloniile greceşti de pe litoralul Mãrii Negre, pe la 500 î.e.n., transformase
Dunãrea, de la gurile ei şi pânã la confluenţa cu Siretul, într-un fluviu grecesc, pentru
asigurarea comerţului în interior.
In anul 15 d.e.n.(sub Tiberiu), reşedinţa prefectului roman al litoralului Mãrii Negre
este în Dobrogea (el depindea de guvernatorul Moesiei superioare stabilit pe Dunãre, în
vechea Serbie) iar flota romanã circula pe Dunãre, astfel încât, începând cu anul 46 d.e.n., se
înfiinţeazã vama litoralului dunãrean, cu posturi vamale şi invevitabilii mici comercianţi,
veniţi pe urmele armatei. Cetãţile romane, clãdite pentru a strãjui fluviul, cu garnizoanele lor
şi teritoriul învecinat închiriat cetãţenilor romani, cu legionarii liberaţi instalaţi acolo, sunt tot
atâtea centre de romanizare a teritoriului dunãrean. De asemenea, staţiunile flotei romane pe
dunãre. Dar stãpânirea Romanã nu s-ar fi putut menţine pe Dunãre, dacã romanii nu ar fi
stãpânit Dobrogea, prin caracterul ei geografic (ea face parte din sistemul septentrional), a
fost cheia stepei româneşti: cine stãpâneşte Dobrogea poate controla Dunãrea şi hinterlandul
ei. Claudiu cucereşte teritoriul de la dreapta Dunãrii, iar Moesia inferioarã, teritoriul cuprin
între Balcani şi Dunãre, pânã la vãrsarea în mare, devine provincie romanã în 86 d.e.n.(sub
Domiţian). Dobrogea a fost repede romanizatã, mulţumitã populaţiei romanizate stabilite în
punctele vamale, cetãţilor, staţiunilor flotei şi administraţiei romane; dupã 150 d.e.n., viaţa
romanã este generalizatã în Dobrogea.
Înconjuratã de provincii romanizate, cu Dunãrea fluviu roman, Dacia nu mai putea
opune o stavilã romanizãrii, cu atât mai mult cu cât imperiul, pentru stabilitatea graniţei sale
de nord, trebuia sã pacifice aceastã regiune şi sã-şi asigure stãpânirea ei.
Din punct de vedere economic, Dacia prezenta un mare interes pentru minele sale de
aur şi de sare, care au fost exploatate în timpul lui Traian; sub Septimiu Sever exploatarea
agricolã, creşterea vitelor şi industria lemnului trecând pe prim plan. Civilizatia romanã se
rãspândise la nordul Dunãrii prin comercianţi, încã dinainte de cucerirea lui Traian de la 50
pânã la 150 d.e.n. , vedem pe aceşti pionieri ai civilizaţiei pãtrunzând în interiorul teritoriului
nord-dunãrean...
Colonizarea Daciei.Dupã cucerire, Dacia a fost colonizatã cu colonişti aduşi din

provinciile romane occidentale, dar o mare parte au venit din Asia Micã. Toţi aceşti colonişti
de origini diferite vorbeau limba latinã şi o întrebuinţau ca limbã în raporturile zilnice.
Cunoaşterea limbii latine era necesarã nu numai în raporturile cu administratia
romanã, dar şi ca mijloc de comunicare între oameni veniţi din regiuni atât de diferite ale
imperiului roman. Întrebuinţarea limbii latine apare din nevoia de a avea un instrument de
comunicare între oameni ce vorbeau limbi diferite. Alipitã imperiului roman în 106, Dacia
este în întregime romanizatã în 150 d.e.n. (în 212 d.e.n., prin „Constitutio Antoniniana”,
decretatã de împãratul Caracalla, locuitorii Daciei devin cvetãţeni romani în masã). Aceasta
nu înseamnã, însã, cã limbile locale dipãruserã în favoarea limbii cuceritorilor, ci numai cã
populaţia cuceritã învãţase limba latinã şi o întrebuinţa în raporturile cu administraţia şi cu
coloniştii veniţi din alte pãrţi, limba localã rîmânând sã fie folositã şi mai departe în interiorul
familiei, ca un grai specializat.
Orientarea politicã şi economicã a Daciei. Orientarea politicã şi economicã a

Daciei spre vest a fãcut ca noua provincie sã rãmânã în contact cu provinciile occidentale
primind inovaţiile lexicale pornite din centru: cea mai importantã arterã comercialã era
Dunãrea; la Viminacium (astãzi Kostolac) era punctul de întretãiere a drumului comercial ce
unea apusul cu rãsãritul şi cu Dacia. O altã cale comercialã uneşte Italia (Via Appia) prin
Brindissi şi Durazzo cu Via Egnatia, marea arterã comercialã care ducea la Salonic,
aproximativ pe traseul ce-l urmeazã astãzi calea feratã.
Orientarea spre apus a comerţului Daciei, faptul cã, din punct de vedere vamal, Dacia
fusese încadratã în circumscripţia Illiricului, în sfârşit, aşezarea în Dacia a unui numãr de
colonişti veniţi din Dalmaţia, ne fac sã înţelegem asemãnãrile dintre românã şi dialectele
italiene centrale şi meridionale, asemãnãri care nu se pot explica prin dezvoltarea în aceeaşi
direcţie, dar independentã, care se observã uneori la dialectele ce derivã dintr-o limbã
primitivã comunã.
Grupul lingvistic apenino-balcanic. Româna face parte din grupul lingvistic

apenino-balcanic dimptreunã cu dalmata, albaneza şi dialectele italiene centrale şi
meridionale (abruzzez şi pugliez) Printre trãsãturile comune ale acestui grup lingvistic, care
nu sunt simple paralelisme, sunt de amintit: pãstrarea lui u latin în românã, în dialectele
italiene de sud şi în sardã: rom. Furcã, sard. Furca, pe când în celelalte limbi romanice u a
trecut la o; conservarea surditãţii conclusivelor p,t,k, şi a semiconclusivei s: rom. Cãpãstru,
roatã, pãcurar, sp. Cabestro, ruede, port. Pegureiro, it. Capestro, rota, pecoraio, rom. casã,
it casa, fr. Chez; tratamentul la fel al grupul kl’: rom. cheie, ar. cla’ie, it. Chiave, prov.cat.
clau, rom. ochi, ar, oc’lu, it. Occhio, fr. Oeil, sp. Ojo; pluralul în i la numele de declinarea a
III-a: rom. munţi, it. Monti, rãspândirea numelor în ora: it. Capure, rom. capuri, focuri(pl);
frecvenţa numelor formate cu ex:it. Scurta, rom. scurta. It. Scapeta, rom. scãpãta; nume
formate cu extra: it. Strabellor, rom. strãvechi, it. Sterluce, ro. Strãluci; frecvenţa sufixului
arius: it. Caddararu, rom. cãldãrar, it. Palumbaru, rom. porumbar, întrebuinţarea prefixului
in: sicil. Itiniriri, rom. întineri; sufixul ia; it. Surdia, rom.surzie, it. Firraria, rom. fierãrie; în
sfârşit, existã în dialectele italiene meridionale, în dalmatã şi în românã o serie de expresii
asemãnãtoare, precum şi cuvinte ce nu mai apar în celelate limbi romanice.
Creştinismul în Dacia. Creştinismul pãtrunde în Dacia sub forma latinã;

generalizarea cultului creştin în provinciile dunãrene nu se produce decât în secolul al IV-lea
d.e.n. ; înainte de secolul al IV-lea creştinismul se infiltrase în Dacia prin coloniştii orientali.
Obiectele de cult creştin din sec IV-VI aflate în Dacia au aparţinut populaţiei romanizate
rãmase în Dacia dupã evacuarea ei.
„Pãrãsirea” Daciei. Imperiul de Orient. Dupã pãrãsirea „oficialã” a Daciei de cãtre

Aurelian (275 d.e.n.) efectuatã începând cu a. 271, în legãturã cu campania lui Aurelian în
Orient, şi crearea provinciilor sud-dunãrene Dacia ripensis (între Dunãre şi Balcani) şi Dacia
mediterranaea (si Serdica-Sofia drept capitalã), viaţa romanã a continuat în provincia
romanizatã, şi în special în Banat, iar populaţia rãmasã a dus pe aceste locuri un trai mult mai
modest despre care însã putem sã ne facem o idee aproximativã prin rezultatul sãpãturilor
arheologice: de la Dridu (Urziceni) şi la Bucov (Ploieşti) e semnalatã o populaţie
protoromânã în sec IX-X (Nestor, Don. archeol.,407-410). Dacia sud-dunãreanã sau
aurelianã, dimpreunã cu teritoriile romanizate de la nord au rãmas în legãturã cu provinciile
occidentale ale imperiului roman pânã la sfârşitul secolului al IV-lea d.e.n. , când printr-o
nouã împãrţire administrativã, Dacia aurelianã a fost separatã de provinciile occidentale. În
379, sub Graţian, diocezele Daciei şi Macedoniei, dimpreunã cu Dalmaţia de sud
(Praevalitana), sunt cedate Imperiului de Orient iar Illiria occidentalã rãmâne grupatã cu
Italia. Panoniile sunt grupate şi ele cu Dacia sud-dunãreanã, în 424-427 şi formeazã mai
târziu, sub Justinian(527-565) arhiepiscopia Justinianei Prime, dimpreunã cu Dardania,
Moesia prima, Praevalitana şi Macedonia, provincii ce aparţineau Imperiului de orient
începând cu secolul al V-lea d.e.n.
Graniţa dintre cele douã imperii, pornitã din munţii golfului Cattaro, se îndrepta apoi
spre Belgrad, trecând la vestul acestei localitãţi; cu începere de la împãratul Heraclius (610-
641), greaca înlocuieşte latina, ca limbã oficialã în imperiul de rãsãrit.
Izolarea Daciei. De fapt, încã din secolul al III-ea d.e.n. Roma nu mai avea forţa de a
impune provinciilor îndepãrtate şi din ce în ce mai autonome, ca Dacia, inovaţiile sale
lexicale. O serie de cuvinte cunoscute din limbile romanice occidentale nu mai pãtrund în
Dacia: aviaticus, carruca, (ex)tutare, sugia, etc.
Gustav grober a susţinut (1884) cã diferenţele dintre limbile romanice s-ar explica
prin date succesive de romanizare a provinciilor: anumite inovaţii fonetice se petrecuserã la o
datã anterioarã romanizãrii cutãrei provincii, iar unele cuvinte ce lipsesc din cutare limbã
romanicã nu erau încã pan-romane, în momentul cuceririi provinciei.
Criteriul acesta cronologic de explicaţie ar putea fi valabil, dacã provinciile
romanizate ar fi rãmas izolate şi nu ar fi primit inovaţii de la centru; dar lucrurile s-au
petrecut altfel: ştim cã inovaţiile lexicale pornite din centru au pãtruns, pânã la o anumitã
datã, în provinciile cele mai îndepãrtate ale imperiului roman. De aceea diferenţa dintre
limbile romanice, adicã diferenţierea feluritã dupã provincii a latinei vorbite nu se poate
explica decât ţinând seama de populaţiile autohtone, diferite în fiecare provincie, cãrora
limba latinã le-ar fi fost impusã o datã cu romanizarea şi care au transformat, fiecare într-un
mod diferit, limba cuceritorilor romani.
Conservatismul de care dã dovadã limba românã în domeniul lexicului, ca şi sarda, se
explicã prin izolarea acestor douã limbi.
Dar contactul cu lumea romanicã apuseanã s-a menţinut, prin legãturi cãrturãreşti sau
religioase, pânã în secolul al VII-lea. Pânã la aceastã datã, limba latinã continuã sã fie limbã
oficialã, în Dacia şi în Moesia...
Româna, limbã „balcanicã”. Limbile balcanice şi anume: româna, bulgara, albaneza

şi neogreaca – într-o mãsurã mai micã şi sârbo-croata, turca otomanã rãmânând izolatã - ,
fãrã a fi înrudite între ele, constituie, prin convieţuirea secularã a popoarelor care le vorbesc,
o „uniune lingvisticã” (Sprachbund). Ele au în comun o serie de trãsãturi provocate de un
acelaşi substrat sau datorite influenţei unei limbi asupra alteia, trãsãturi care conferã acestor
limbi un aspect particular.
Încã din 1820 B. Kopitar a atras atenţia lumii savante asupra asemãnãrilor dintre
limbile balcanice; de atunci, s-a putut constitui o „lingvisticã balcanicã”, consacratã
elementelor pe care aceste limbi le au în comun...
Latinitatea limbii române. Analiza genealogicã a limbii române dovedeşte

latinitatea ei; structura limbii române este, în esenţa ei, latinã. Oricât de mult s-a îndepãrtat
limba românã de tipul latin şi oricât de mult s-ar mai îndepãrta de dânsul în cursul evoluţiei
sale ulterioare, nimic nu se va schimba prin aceasta în raporturile de filiaţie dintre latinã şi
limba românã, aceasta fiind pur şi simplu transformarea, potrivit împrejurãrilor, a celei dintâi
(cf. A.Meillet, Linguistique historique et linguistique generale, I, Paris, 1921, p. 80). Dacã,
deci, latinitatea limbii române este un lucru incontestabil şi astãzi incontestat, nu este mai
puţin adevãrat cã limba românã conţine elemente care ne îndreptãţesc sã o considerãm, pe alt
plan, drept o limbã balcanicã...
ISTORIA LIMBII ROMÂNE DE LA ORIGINI ŞI PÂNÃ ÎN SECOLUL AL XVII-lea
• Autor: Silvana Chiujdea
• „ADEVARUL” din 20 aug 2009
În republica Moldova există o legislaţie în privinţa

folosirii corecte a limbii moldoveneşti. La 20 de ani de la
adoptarea normelor lingvistice se constată că aceasta nu
se aplică în toate sferele de activitate din Republica
Moldova. Potrivit ziarului "Timpul" de la Chişinău, o
mare parte a instituţiilor statului şi a agenţilor
economici continuă să boicoteze limba română, fără a fi
sancţionaţi
Panourile publicitare sunt pline de greşeli gramaticale şi tinerii preferă rusismele. Mai
mult chiar, unii deputaţi nici măcar nu cunosc limba statului la conducerea căruia se află,
comentează Timpul. Pe de altă parte, situaţia lingvistică din Transnistria este o imagine
fidelă a celei din URSS.
Potrivit publicaţiei, spaţiul mediatic din Republica Moldova este ocupat, în principal, de
posturi de radio şi televiziune de limba rusă. Unicul organ guvernamental responsabil de
respectarea legislaţiei lingvistice - Departamentul de funcţionare a limbilor pe teritoriul
Republicii Moldova - a fost desfiinţat în 1994 şi transformat în Departamentul pentru
relaţii interetnice, subordonat indirect Ambasadei Federaţiei Ruse.
La solicitarea ziarului, expun situaţia existentă mai multe pesonalităţi ale vieţii politice
din R. Moldova.
Pentru fostul ministru al culturii din primul guvern democrat al Republicii Moldova, Ion
Ungureanu, deşi au fost adoptate nişte legi bune privind funcţionarea limbii române în
Republica Moldova, n-a existat forţa şi tactul necesar pentru ca acestea să şi fie
implemente.
Oleg Serebrean, vicepreşedintele Partidului Democrat, consideră la rândul său că situaţia

lingvistică din Republica Moldova nu s-a schimbat esenţial nici după 20 de ani.
Iurie Leancă, deputat al Partidului Liberal Democrat, insistă asupra reformulării

denumirii limbii de stat - nu moldovenească, ci română. El explică faptul că statul nu a
făcut nimic pentru îmbunătăţirea situaţiei limbii române şi că nici sistemul de învăţământ
nu şi-a fixat acest obiectiv.
Corina Fusu, deputat din partea Partidului Liberal, consideră că discuţiile despre limbă au
fost provocate intenţionat pe parcursul acestor 20 de ani, ca tactică de a sustrage atenţia
oamenilor de la problemele lor adevărate.
Nighotin, 22.08.2009
Nr. 55/08/09
“Daca sunt romani, duca-se in Romania...”
Comitetul pentru drepturile omului din Nighotin protesteaza vehement cuvintele de ura
ale asa zisilor credinciosi si membrii ai Bisericii Ortodoxe Sarbe.
Membrii comunitatii romane/vlahe din Serbia de Nord-Est sunt hartuiti si infricosati

incontinuu de catre preotii Bisericii Ortodoxe Sarbe si de escorta lor „civila” ori de cate
ori rudele decedatilor cheama la inmormantare pe preotul Bisericii Ortodoxe Romane.
Asa a fost ultimul incident neplacut de Sambata, 22 August 2009, de la inmormantarea
din satul romanesc/vlah Aleksandrovat langa Nighotin de cine stie a catea oara: preotul
Bisericii Ortodoxe Sarbe (din satul vecin sarb Raiat), inconjurat de oameni necunoscuti
care strigau „daca sunt romani, duca-se in Romania...”.
Aceasta amenintare a fost denuntata politiei negotiniene, de la care se cere sa cerceteze

intregul caz si in viitor sa previna astfel de amenintari.
Comitetul pentru drepturile omului din Nighotin in cadrul Retelei comitetelor pentru
drepturile omului din Serbia CHRIS, de opt ani ofera ajutor legal adecuat Bisericii
Ortodoxe Romane in Serbia de Nord-Est la institutiile interne si internationale si indica
raportul vitreg al statului Serbia cu aceasta Biserica, preot si credinci, precum si Legea
foarte rea asupra comunitatilor religioase care este cauza tuturor problemelor create.
Varful conducerii al Republicii Serbia, desi instiintat de aceasta problema continua mai
departe sa afirme ca nu exista incalcarea drepturilor omului si minoritatilor in aceasta
parte a Serbiei, negand si rezolutia 1632 a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei
din 1 Octombrie 2008, precum si raportul raportorului ei special Juergen Herrmann
despre discriminarea Bisericii Ortodoxe Romane in Serbia.
Comitetul pentru drepturile omului din Nighotin va initia un proces la institutiile juridice
interne, de fiecare data cand se vor incalca drepturile individuale si/sau colective ale
oricarui cetatean al Republicii Serbia sau comunitatii nationale.
Comitetul pentru drepturile omului Nighotin,
presedinte Dusan Parvulovici
Nicolae Iorga
Continuitatea spiritului românesc în Basarabia
(Continuitatea spiritului românesc în Basarabia, Iaşi, Tipografia “Neamul românesc”,

1918.)
De la 1812, data anexãrii silnice cãtre Rusia, care a luat ceea ce a prefãcut
în «Basarabie» - Basarabia fiind, de fapt, numai partea de jos a ţerii, cãtre
Dunãre, - pentru cã n-a fost în stare sã pãstreze la încheierea tratatului din
Bucureşti Principatele amândouã ori mãcar Moldova întreagã, şi pãnã la
data proclamãrii «Republicii Moldoveneşti» pe care împrejurãrile erau s-o
ducã mult mai rãpede de cum credeau întemeietorii ei la unirea cu noi, cei
din vechea Românie, a fost oare în Basarabia vreo întrerupere a spiritului
românesc, mãcar în anume din clasele aflãtoare acolo? S-a întins vreodatã
asupra acestei Moldove rãsãritene, cuprinzând atât de mult din gloria
trecutului luptãtor, care ni este comun, acea necunoştinţã a lucrurilor
româneşti, acea pãrãsire a tuturor amintirilor, acea uitare de sine pe care
o cred neştiutorii şi pe care vreau s-o întãreascã în minţile acestora
oamenii cari socot, fãrã dreptate, cã un act politic se poate îndeplini, ca
prin vrajã, instantaneu, nãprasnic, fãrã nimic din acea atmosferã culturalã,
din acea pregãtire sufleteascã prin care singure popoarele pot sã ajungã la
ţinta lor, - restul fiind numai o întâmplare şi o aventurã?
La aceste întrebãri vreau sã rãspundã aceste câteva articole, care nu pot
pretinde la alt merit decât acela de a înfãţişa în legãturã, ca o singurã
desfãşurare, lucruri cunoscute, dar foarte puţin rãspândite şi uneori în
publicaţii neaccesibile, şi de a comunica tuturora fapte şi stãri care erau
prea mult pãstrate pentru singura informaţie a cercetãtorilor ştiinţifici.
I
În 1812 ceea ce s-a patentat politiceşte ca «Basarabie» era, supt multe raporturi, în
condiţii de rezistenţã mai bune decât Moldova de Sus, care, la anexarea din 1775, a
devenit o Bucovinã.
Erau - datã fiind şi întinderea mult mai mare a teritoriului - şi un numãr mai însemnat
de boieri, chiar din aceia cari purtau nume cunoscute. Unii dintre dânşii îşi aveau toatã
proprietatea ruralã aici; alţii aveau în Moldova cea nouã ruseascã partea mai însemnatã
dintr-însa. Pe de altã parte, aceşti cuceritori nu îngãduiau, ca ocupanţii celeilalte pãrţi
desfãcute din Moldova întreagã, persoanelor rãmase la Iaşi, în legãturã cu domnul, cu
«turcii», sã-şi mai pãstreze rosturi de stãpânire şi dincolo de Prut. Un termin scurt s-a
pus pentru desfacerea moşiilor. În cele mai rele împrejurãri, pe preţuri de nimic, atâtea
au fost cãpãtate astfel de oricine, indigen sau mai ales strãin, pusese la o parte un
cãpitãlaş format prin comerţ; altele au fost luate de ţerani, cari, cu admirabilul lor
instinct de câte ori e vorba de pãmântul pe care l-au muncit şi pe care nu-l pot despãrţi
de însãşi fiinţa lor omeneascã, au fãcut imposibilul pentru a plãti zecile de mii de lei
care li se cereau. Dar mulţi dintre vechii fruntaşi ai acestori ţinuturi au preferat sã
rãmâie decât sã se vadã siliţi la o asemenea vânzare. Câte unele din familii s-au
împãrţit, lãsând pentru conservarea vechii moşteniri pe cutare din membrii lor în partea
ajunsã ruseascã din Moldova lor.
Cu grãmada se întâlnesc astfel nume boiereşti în cele dintãi chiar din actele ce privesc
Basarabia. În cartea mea, Basarabia noastrã, publicatã în 1912, am adunat o mare parte
din ele. Din documente apãrute pe urmã aleg pe cei doi Cantacuzini, Alexandru şi
Gheorghe, fiii lui Matei, pe vara lor Elenco, mãritatã cu Harting, pe Iamandieşti, pe un
ªeptilici, un Andrieş, pe un Orãş, pe un Bantãş, pe un Hermeziu, pe mai mulţi Oatu etc.
Cei trecuţi supt alt sceptru puteau spera, de altfel, mult mai mult ca mazilii nobilitaţi în
Bucovina, o situaţie politicã într-o ţarã care, câtva timp, s-a bucurat de o largã
autonomie, şi chiar un rol în viaţa generalã a imperiului. Un Alexandru de Sturdza
putea sã li serveascã întru aceasta ca model de imitat.
Mãnãstiri mari, bogate, cu vechi tradiţii de culturã, cu aşezãminte şcolare, nu existau.
Vãrzãreştii, Cãpriana, din al XV-lea veac, nu mai însemnau nimic; Chiţcanii, deveniţi
Noul Neamţ, reprezintau, ce e dreptul, marele curent de învãţãturã trezit în Moldova
prin mişcarea lui Paisie, dar, acesta însuşi fiind rus, renaşterea-i bisericeascã avea
periculoase slãbiciuni pentru acea civilizaţie nouã care era sã caute a deznaţionaliza pe
moldoveni.
ªcoli ca a lui Vartolomei Mãzãreanu în Putna bucovineanã nu sunt aici. Dar este ceva
care le poate înlocui. De la 1775 încoace, în Moldova se crease o folositoare şcoalã
laicã, mireneascã, dupã ideile «filosofice» ale Apusului, şi Mitropolitul Iacov Stamati -
al cãrui nepot era sã fie cel dintãi şi mare scriitor basarabean - o patronase cu vioiul lui
spirit modern. În toatã ţara se creaserã aşezãminte în acest sens, şi viitoarea Basarabie
nu fusese lipsitã de lumina lor.
Din fericire, şi ierarhia bisericeascã rãmase un timp în mâni româneşti. Vlãdica cel nou
de la Chişinãu, continuator al Scaunului hotinean (şi acesta al celui din Brãila, pentru
raiaua turceascã a Dunãrii şi Nistrului), a fost un adevãrat şi isteţ român, trecut prin
mari demnitãţi eclesiastice în Rusia însãşi, câmpulungeanul de vechi neam Gavriil
Bãnulescu, a cãrui amintire trebuie împrospãtatã în Basarabia. Deşi un strãin fu aşezat
în noul scaun din acel Akkerman, care, Cetatea Albã a epocei noastre eroice, gãzduise
Mitropolia mutatã apoi la Suceava, tradiţia naţionalã n-a fost pãrãsitã în Bisericã. E
vremea Bibliei de la Petersburg, a frumoasei Biblii copiatã dupã a lui ªerban Vodã din
1688 şi care a ajuns popularã şi în Moldova noastrã şi supt Gavriil se încep tipãriturile
religioase basarabene, cât de puţine ar fi ele.
În acest cadru, cu un sistem de legi care e luat dupã al vechii patrii şi dupã inspiraţia
bizantinã de aici - un român de adopţiune, Manega, lucrând cu o întreagã comisiune la
redactarea Codului pentru Basarabia - şi cu o autonomie garantatã, formal, de
Alexandru I, prin statut, viaţa «moldoveneascã» putea sã continue liber în Basarabia
ţarului, rãmasã pentru neam aceeaşi Moldovã.
II
Pe la 1812 nu putea sã existe o literaturã «basarabeanã». Viaţa intelectualã în Moldova
cea întreagã era centralizatã: ea se gãsea toatã la Iaşi, câtã era. ªi trebuie sã ţinem samã
şi de atmosfera din acest sfârşit de epocã fanariotã, când influenţa greceascã era mai
puternicã, mai asfixiantã decât oricând - şi ea a tot crescut pãnã la 1821, - când unii
dascãli şi boieri ocrotitori puteau nãdãjdui sã confunde ţerile noastre într-o mare Grecie
a viitorului, având acelaşi spirit elenic ca şi celelalte provincii ale ei: chiar când se scrie
deci româneşte, e vorba numai de traduceri, de prelucrãri, de bileţele de dragoste şi
tânguiri de o melancolie obositã şi netrebnicã.
Astfel ţinuturile moldoveneşti din rãsãrit se desfãcurã fãrã ca pe pãmântul lor sã fi
rãmas cineva în stare sã arãte, într-un timp când nici Iaşul nu se pricepea s-o facã,
durerea fireascã pentru sfâşiarea unui popor.
Se vorbeşte de scriitorul basarabean Alexandru, Alecu Hãjdeu (aşa-şi scria numele). E
adevãrat cã familia - el era fiul unui cãrturar foarte distins, care purta, pentru o fire
polonizatã, numele adevãrat polon de Tadeu, pe care îl scria româneşte cu doi d - îşi
avea o moşie în Basarabia, lângã Hotin, pe lângã multe alte interese de afaceri în
Bucovina vecinã, de unde, oricum, pornise o înrâurire naţionalã româneascã... Scrisul
basarabean era sã plece întãi - pentru a decãdea rãpede, dar fãrã ca prin aceasta sã
înceteze şi conştiinţa româneascã în aceastã provincie - de la cineva care, cum spune el
însuşi, a fost totdeauna un desţerat:
«Mâhnit şi pe gânduri şed posomorât/Cu un dor nespus,/ªi-ntristat şi
dornic, trãind amãrât,/Mã uit spre Apus... /Acolo îi viaţa!/Acolo-i
speranţa!/Sã fim fericiţi/De-am fi toţi uniţi! /Eu, tânãrfiind,/Acolo
lãsând/Strãmoşeşti mormânturi, fraţi ce mã iubea/ªi plinã de graţii pe
Moldova mea/Dornic pãrãsind.»
Nãscut poate în Iaşi, fiu de boierinaş moldovean, nepot de frate al marelui Mitropolit
Iacov Stamati, cunoscãtor al acelor moravuri fanariote pe care le-a descris superb în
dialogul cocoanei, cilibiului şi dascãlului învãţãcel al şcolii domneşti din capitala
Moldovei, Constantin Stamati rãmâne dincolo de Prut la 1812, când era acum un om în
toatã firea.
O despãrţire fãrã revedere? O izolare? “Cordunul” cel nou al carantinei împãrãteşti
tãind comunicaţia cu ţara rãmasã “turcilor”? Planuri de noi cetãţi otomane de-a lungul
Prutului? Da, însã soarta a vrut ca relaţiile, brusc şi nemilos întrerupte, între cele douã
fãrâmi ale Moldovei lui Ştefan cel Mare sã fie reluate dupã câţiva ani abia.
La 1821 izbucneşte dincoace mişcarea grecilor. Românii nu se raliazã la dânsa. Peste
carantinã, familii boiereşti, membri ai clerului înalt trec în Basarabia. Mitropolitul
Veniamin se adãposteşte la Colincãuţi; Dinu Negruzzi, cu toţi ai lui, între care viitorul
scriitor de frunte Costachi Negruzzi, se aflã, un timp, la ªãrãuţi, în aceleaşi pãrţi ale
Hotinului. Atâţia pãrãsesc chiar sãlaşul lor de la ţarã pentru a vedea Chişinãul, unde
nouã ani de stãpânire ruseascã nu aduseserã decât doar lãrgirea stradelor şi ridicarea
câtorva clãdiri administrative, vechiul oraş moldovenesc, fãrã înfãţişare de capitalã,
fiind “deşert şi tãcut” şi înviorându-se numai prin sosirea acestor bejenari, zgomotoşi şi
doritori de a se mângâia prin petreceri.
Atunci Puşkin, gloria romantismului rus, locuia acolo, culegând impresii despre ţigani
vagabonzi şi ţigance amoroase, despre greci geloşi şi despre tovarãşele lor
neastâmpãrate, şi se aratã încã vechea casã boiereascã în care a vegetat. Cei dintãi fii de
boieri cari se pregãteau de cariere, între ei Alecu Donici, în aşteptarea unei situaţii în
armatã, priveau cu admiraţie pe geniul întunecat al byronismului moscovit, şi Negruzzi
n-a uitat niciodatã vedenia. Stamati învãţa limba noilor oficialitãţi şi se pregãtea a
traduce pe Puşkin însuşi, pe Lermontov, rivalul acestuia, pe fabulistul Crîlov, probabil
pe Chemniţer şi Dimitriev, pe prozatorul Sirovski. Apoi, de la 1823 încoace, lumea se
întoarse în Moldova. În sfârşit - izolarea? Nu. Cãci, la 1828, în legãturã cu greutãţile
din Orient, noul ţar Nicolae fãcea ca trupele lui sã treacã Prutul - şi ele erau sã rãmâie în
Principate nu mai puţin de şase ani, în cursul cãrora aceiaşi ruşi au fost într-o Moldovã
şi cealaltã.
Atunci pentru întãia oarã Stamati trece hotarul şi vede, între altele, iarmarocul din
Folticeni. El, care avea acum gata o mare parte din opera lui literarã, descrie şi acest
pitoresc amestec de rase şi de costume. Literatura Basarabiei, absolut moldoveneascã în
tendinţe, îşi ia astfel o datã sigurã de plecare.
III
În acest moment, pe la 1830, când în Principate începe noua literaturã româneascã,
şcoala nouã a românilor, ziarul, revista, almanahul, în care, în toate, se cuprinde, tot mai
desluşit, idealul unor timpuri nouã, unii dintre basarabeni sau, în genere, dintre românii
aflãtori, şi cu mai vechi prilejuri, în Rusia, rãmân legaţi numai de dânsa. Astfel
Alexandru Sturdza, - cãruia Stamati-i dedicã Tânguirea unui orb - cu sora lui, contesa
de Ebling, care iscãleşte lucrãri de literaturã: H. Severine. El alcãtuieşte scrieri foarte
cetite în vremea lui, în care combate, în folosul ortodoxiei şi al autoritãţii politice,
curentele revoluţionare; la 1834 tipãreşte la Odessa un almanah francez, cu colaboraţia
surorii, a francezului Repey şi a mai multor ruşi. La Odessa, de altfel, erau şcoli la care
învãţau şi copii ai familiilor româneşti din Muntenia, cum se vede din corespondenţa lui
C. Brãiloiu (în Hurmuzaki, X).
Alţii, ca Donici, prelucrãtorul meşter, cu o «bonomie» care samãnã cu a originalului, a
fabulei lui Crîlov, - ivitã pentru a spune adevãrul într-o societate neliberã şi având sã
îndeplineascã şi în Moldova aceeaşi misiune - trec Prutul şi fac o modestã carierã de
funcţionari în ţara strãmoşilor. Un exemplu care, în aceeaşi epocã, va fi urmat apoi de
un coborâtor al boierului Rusu, din epoca lui Vasile Lupu, Alecu Russo, tânãr, care,
dupã studii fãcute în Elveţia, nu putea sã se împace cu moravurile politice ale Rusiei şi,
astfel, veni la Iaşi pentru a duce, alãturi de o nouã generaţie, lupta pentru ideile de
libertate şi naţionalitate, iar, în ce priveşte scrisul, pentru reîntoarcerea bunului stil dupã
datinã, împotriva silnicelor neologisme.
În Basarabia rãmâne pentru a scrie româneşte întãi Stamati. El n-a învãţat aceastã limbã
din «Gramatica ruso-românã» (foarte interesant e, potrivit cu ideile lui Daniil
Philippide, autorul Geografiei României, cã nu se zice, în titlul rusesc, «Gramaticã
ruso-moldoveneascã», ci «românã»), a lui ªtefan Margela (Petersburg, 1827), probabil
aromân din Macedonia, tipãritã pentru nevoile statului şi pe socoteala lui. E tot vechiul
şi frumosul grai, plin de cuvinte adânc rãsunãtoare în inimi, acel grai de care nu va voi
sã se despartã omul de bun simţ, întrebuinţându-l, pentru plãcerea multora, fie şi în
ciuda câtorva pãnã la sfârşit.
Stamati ceteşte pe poeţii ruşi şi-i traduce ori îi imitã; ceteşte pe scriitorii francezi pentru
acelaşi scop, şi, pe lângã prelucrãri dupã Lamartine şi Hugo (sau dupã irlandezul
Thomas Moore, tradus în limba francezã), se pot gãsi pagini luate din Grandeur et
décadence militaire a lui Alfred de Vigny. Harnic om şi care ştie sã-şi aleagã lectura,
cum ştie s-o facã de folos pentru naţia lui, - ceea ce e puţintel mai greu şi mai rar! Dar
izvoare de inspiraţie, nouã, proprii îşi aflã el trecând cãtre noi hotarul rãpirii din 1812.
Astfel vine la Iaşi în 1834, când - poate şi supt o influenţã ruseascã pe care o relevã d.
G. Bogdan-Duicã1 - a cântat oastea cea nouã a Moldovei (Strãjerul taberei),
mângâindu-se prin scris pentru moartea soţiei lui iubite, Catinca (mai pe urmã se pare a
fi luat pe o Elenã). În 1839, când acum graniţa de la rãsãrit a Moldovei se ridicase de la
loc în toatã puterea ei de oprelişte, el trece prin Bucovina, oprindu-se la Suceava, în
care
Mã-ntreb de domneşti mormânturi
unde-au trebuit sã fie,
la Putna, unde i se vorbeşte de «puţina ţãrânã, ce ar fi mirosit ca moaştele sfinţilor»,
gãsitã în mormântul lui ªtefan cel Mare, la Dragomirna, la Solca. Inspiraţii destule, când
«pieptul se coşeşte de încleştatele zvâcnituri ale inimii» (pp. 41-42), cât sã ţie o viaţã
întreagã!
Aceste scrieri ar fi rãmas însã necunoscute, contactul literar nu s-ar fi stabilit, - dovadã
de unitate sufleteascã - între cele douã Moldove despãrţite, dacã mişcarea pornitã şi
condusã, pânã la ultimele ei consecinţe politice, de Mihail Kogãlniceanu, întors din
Apus cu atâta bogãţie culturalã în sufletul lui mare, n-ar fi intervenit, strângând,
deocamdatã numai la munca scrisului, pe românii de pretutindeni, ca sã afirme
îndrãzneţ un ideal nou, prin revistele sale Dacia literarã şi Arhiva româneascã.
În cea dintãi apare, la 1840, poema lui Stamati Gafiţa blãstãmatã de pãrinţi şi o bucatã
liricã. Ele sunt trimese de bucovineanul C. Hurmuzaki, în curând el însuşi însãrcinat de
moldoveni cu procese în Basarabia. Supt îngrijirea lui Kogãlniceanu, cam pe timpul
când Hurmuzaki se stabileşte în Iaşi, apare aici admirabilul poem, de o spontaneitate
unicã, în care basarabeanul adunã amintiri de cronicã, aventuri din poveşti, cunoştinţã
de datini pentru a face din ele, cu numele lui Ciubãr-Vodã şi cu isprãvile fiului sãu
Bogdan, un «Orlando furioso» - pus şi în titlu astfel - al românilor, operã neimitabilã, şi
astãzi încã plinã de mireazma pe care o dã numai sinceritatea absolutã unitã cu un talent
original şi cutezãtor.
În curând însã împrejurãrile scrisului românesc se fac mai grele. Greutãţi rãsar în calea
noii reviste a tinerilor, Propãşirea, la care Stamati nu colaboreazã. O revoluţie se
pregãteşte în Principate, şi Rusia va veni s-o înãbuşe, în toamna anului 1848. Trupele
ţarului vor rãmânea pãnã târziu, ani întregi. Un aspru regim împiedicã vechile
comunicaţii. Din Basarabia doar purtãtorul unui vechi nume de revoltã, Hâncu, Iacov
Daniilovici Hâncu, face un curs de româneşte la Petersburg, publicând o Gramaticã şi
alegere de bucãţi literare (1840; şi «Concluzii» la 1847), dar limba românã a lui
Margela e acum «vlaho-moldoveneascã». ªi un om de treabã, cu simţ al limbii celei
bune, dar fãrã mari însuşiri, Ion Sârbu, dã doar la Chişinãu (nu la Iaşi) Fabule dupã cei
trei mari scriitori ruşi (1853) şi Alcãtuiri originale (1852), care nu se mai pot ceti, cu
toatã simţirea realã din ele.
IV
Rãzboiul Crimeii, evacuarea Principatelor de trupele ruseşti care începuserã un nou
rãzboi cu Turcia, ocupând pãmântul ce ni mai rãmãsese, aduserã o nouã manifestare a
sufletului românesc în Basarabia, una care s-ar fi putut aştepta cu greu dupã ce
preocupãrile «moldoveneşti» acolo ajunseserã acum, în scãderea lor, la gramatica
«vlaho-moldoveneascã» a lui Hâncu şi la Alcãtuirile lui I. Sârbu.
Cântând «Moldova»...unde e mândru cã strãinului «inima-i sare din loc» când vede
«moldoveanca» din care va face soţia lui, - poetul de la Chişinãu nu înţelege decât
colţul sãu basarabean, şi doar dacã într-una din puţinele lui fabule originale, Strãina
floricicã, el aratã în chip ascuns cã inima lui dorea o mai largã patrie:
- «O, crinule, ce-ai pãţit?/De ce-aşa te-ai veştejit?/Unde ţi-i mireazma,
frate?/Au doarã nu plouã de-ajuns?/- Aleu, crinul a rãspuns,/Sunt în
strãinãtate.»
În prevederea putinţei unui alt viitor, dacã nu va vibra cântãreţul de la 1852 al acestei
dureri, care pare a-şi fi încheiat peste puţin zilele tulburate şi amãrâte - cãci şi fãrã
influenţa unei atmosfere pesimiste din literatura contemporanã ruseascã, el se pare a nu
fi gustat mult din fericirea lui - se va gãsi cine sã exprime un nou şi cutezãtor ideal.
Nu tânãrul «basarabean» (nãscut la Cristineştii Hotinului în 1836) Bogdan Hâjdãu,
viitorul Bogdan Petriceicu Hâjdãu (de unde B.P. Hasdeu), care-şi fãcuse studiile la
Harkov, într-un mediu cu totul strãin, de a trebuit sã-şi înveţe din nou limba
pãrinteascã, pentru a-i aduce pe urmã aşa de mari servicii, ca învãţat şi chiar ca poet.
Stãpânit cu desãvârşire de spiritul satiric, demonic al «inteligenţei» ruseşti de atunci,
care avea ca model existenţa tragicã a unui Puşkin, a unui Lermontov, despreţuind viaţa
în sine prea mult ca sã şi poatã recunoaşte în relativitãţile zãdãrniciei şi urâciunii ei o
chemare, el venea, abia dupã realipirea la Moldova a celor trei judeţe de jos ale
Basarabiei, în 1856, pentru a începe o carierã mare şi tulburatã de pasiuni ca judecãtor
la Cahul. Ziarul plãnuit de el în frãmântãrile pentru constituirea unei ţeri unite şi
liberale, România, având un program potrivit cu aspiraţiile tineretului din Iaşi pe acea
vreme, n-a apãrut niciodatã, iar cele dintãi publicaţii ale aceluia care se înfãţişa ca un
genial prinţ exilat, întors în moştenirea sa pierdutã, Foaia de istorie românã, n-avea în
sine nimic special basarabean şi prea puţin chiar în legãturã cu nevoile societãţii pentru
care apãrea. Am dat în Istoria literaturii, III (p. 298), dovezi despre foarte slaba
cunoaştere a limbii înseşi în care era redactatã revista, care cuprindea totuşi cea dintãi
dovadã a unei erudiţii incomparabile şi a unui spirit cu totul superior.
Altfel e cu Stamati. Bãtrânul, care trecuse de vrâsta în care se poate cere omului o
adaptare la împrejurãrile noi, reîncepe încã din 1853, fãrã îndemn, se pare, ci din
propria dorinţã de a folosi naţiei sale în noul pas înainte pe care-l fãcea, colaboraţia sa
la publicaţiile moldoveneşti: almanahuri, calendare. Bucãţile pe care le alege pentru
aceasta, revizuind şi întregind, transpuind adesea în alt spirit lucrãri mai vechi, au un
caracter istoric luptãtor. E vorba de gloriile, ce nu se pot uita, ale Sucevei, de fiica lui
Decebal, de stejarul care, «nenorocos», «tovarãşi n-are», ci este ca «...recrutul ce cu
întristare/ Pãşind la strajã, stã singurel/, - apolog în care nu se ascunde poate numai
izolarea anilor sãi cãrunţi. ªi, când, la 1867-8, stãruinţile harnicului Codrescu, care
pãstra din luptele pentru Unire şi libertate tipografia ziarului Buciumul român, îl fac, în
preajma morţii, sã se hotãrascã a publica, supt titlul de Muza româneascã (nu:
«moldoveneascã») din care a ieşit, de pe urma încetãrii lui din viaţã, un singur volum -
o sumã de scrieri, în versuri şi prozã apar, dovedind ce schimbare adusese noul avânt
naţional în sufletul acestui singuratec şi uitat.
«Desţeratul din Moldova în copilãria sa», care cerea la 1863 «clasã de studii naţionale
la gimnazii» (p. 525), nu mai cântã pe vechea «lãutã a Moldovei», care «ţinea hangul la
ospeţele domnilor», ci se gândeşte la Vrancea liberã, la Roman de acolo, eroul
«Daciei», la dacoromâni, la «scumpa noastrã ţarã Daco-România» (p. 37). Dorul de
patrie va fi dedicat, în 1861, «României», şi moto cuprinde aceastã «doinã veche» - şi
nu prea veche - a «unui prizonier la tatari», cãruia şi fumul ţerii sale i se pare dulce şi
mirositor:
«Am fost şi eu român,/Cãci, tânãr fiind,/Bietul meu pãmânt/De tatari
cãlcat,/Ei sclav m-au luat/. De-acum numai moartea/Sã mã scape poate/De
pãgânãtate. «
ªi ca sã arãte robul cã mãcar pentru urmaşii sãi pot veni alte zile, el îmbracã lupta între
romanitate şi slavismul rusesc în frumoasa alegorie poeticã a lui Dragoş tinerelul domn
român, Fãt-Frumos moldovean, care merge sã rãpuie, în adãpostul lui de la Cetatea
Albã, -» cetatea de doi zmei pãzitã - pe pãgânul Vronţa uriaşul, care ascundea acolo
«Dochia rãpitã» - fãrâma «basarabeanã» a Daciei.
V
Trei judeţe basarabene fuseserã cãpãtate, deci, pentru Moldova prin tratatul de la Paris,
deşi Austria, din motive pe care le înţelegem, ar fi vrut sã se adauge principatului, a
cãrui unire cu cel muntean n-o voia, Basarabia întreagã, formându-se astfel un puternic
stat clientelar. Nu erau judeţele cele mai bune; dacã la Cahul, pe Prut, tradiţiile
româneşti nu fuserã întrerupte mãcar o clipã, regiunea de la rãsãrit a fost, mult timp,
raia turceascã, loc gol pentru rãtãcirile prãdalnice ale tatarilor şi apoi sãlaşul acestora,
Bugeacul lor, sãmãnat cu sate de indigeni meniţi robiei. Încã de pe la 1770, într-unul
din rãzboaiele lor cu turcii, ruşii sfãrâmaserã acest cuib, dar, provincia nerãmâindu-li şi
turcii revenind în cetãţi, pe care le întãrirã şi mai mult, cu deosebire Ismailul, s-a
întâmplat ce nu stãtea în planurile nimãnuia din strãini: întinderea elementului
românesc din vecinãtate. El era însã destul de rar pentru ca ruşii, stãpâni dupã pacea de
la 1812, sã poatã aşeza la 1829 bulgarii compromişi cu dânşii,
pe cari trupele imperiale, la retragerea lor din Bulgaria propriu-zisã, îi luaserã cu sine
şi-i colonizarã aici.Şi alte naţii fuseserã aşezate prin aceste pãrţi, împestriţând caracterul
naţional al ţerii.
Guvernul românesc, care era sã rãmâie pânã la o nouã expropriere, în 1878, ar fi putut
face deci o operã naţionalã, atrãgând în Basarabia sa ce era mai bun în cealaltã şi
exercitând de acolo asupra pãrţilor vecine o necontenitã şi puternicã influenţã culturalã.
Nu a fãcut-o însã, poate de frica uriaşului vecin, poate din orientalism zãbavnic - ce ni
sunt nouã douãzeci de ani!, - poate din marele nostru pãcat politic, lipsa de concepţie.
Nici episcopia cea nouã a Dunãrii de Jos (opusã celei ruseşti de la Akkerman) n-a avut
decât doar meritul de a fi apropiat de cultura noastrã pe câţiva bulgari, cari s-au grãbit
apoi sã se spele de dânsa.
Ori eram noi deci deasupra gurilor Dunãrii ori nu, a fost acelaşi lucru pentru întregimea
Basarabiei supt raportul care ne preocupã aici.
Totuşi de la sine - şi în aceasta stã însemnãtatea lucrului - cele trei pãrţi din ţarã rãmase
supt ruşi continuarã, în forme modeste, şi cu toatã lipsa unor oameni distinşi, capabili
de a conduce, vechea direcţie culturalã moldoveneascã.
Prin colţuri de provincie se urmã desigur cu obiceiul satirelor versificate, în nãcazul
unuia sau altuia, ca aceea, din 1842, Favorul diplomat al norocului sau al jucãriei, care
era sã se tipãreascã şi sã se împartã «la dughiana lui Carabet din Bãlţi, fãrã platã». Sã
nu uitãm cã acte judecãtoreşti se alcãtuiau în pãrţile Hotinului în româneşte încã la 1823
(v. memoriul mieu Din ţinuturile pierdute, în «Analele Academiei Române» pe 1912, p.
81 şi urm.) şi cã acte particulare, de prezintat instanţelor judecãtoreşti, se întâmpinã
pãnã cãtre 1840, cã, în sfârşit, procesele pentru moşii care se tãrãgãnesc pãnã dupã
1850, pãnã la rãzboiul Crimeii (procesul mãnãstirii Neamţului, de ex.; v. ultimul
memoriu ce am tipãrit în aceleaşi «Anale» în 1916), aduceau necontenit contactul cu
pãrţile împricinate ori cu împuterniciţii, cu vechilii lor, un Dimitrie Beldiman, a cãrui
corespondenţã - şi de la Petersburg - am descoperit-o şi publicat-o în parte, un M.
Kogãlniceanu, un Constantin Hurmuzaki, din Bucovina.
Biserica însãşi pãstra mãcar în parte vechile ei datine. La 1867 foaia eparhialã din
Chişinãu apãrea şi româneşte, supt cenzura românului Grigore Galin, inspector al
Seminarului. În articolele ce cuprinde, ea recunoaşte cã «limba moldoveneascã se
întrebuinţeazã în Basarabia», cã e «limba de loc», se scuzeazã nedreptãţile Rusiei
oficiale faţã de neamul întreg; se pomeneşte nemulţãmirea socialã dupã 1812 a
ţeranilor, pe cari a trebuit sã-i potoleascã Gavriil Bãnulescu, cu «gramatã de liniştire
tipãritã pe limba moldoveneascã»; se înseamnã, în sfârşit, cãrţi «jumãtate ruseşte şi
jumãtate moldoveneşte», ca Bucvariul, Pentru credinţã şi viaţã creştineascã; este şi un
Ceaslov numai moldovenesc. Pãnã la 1870 foaia a pãstrat acelaşi caracter (v. articolul
mieu în «Drum drept», I, pp. 68-73).
Scrisorile particulare în româneşte continuã; am tipãrit din ele şi pãnã la 1871. Deşi nu
erau şcoli româneşti, cutare student care merge la Kiev sã înveţe astronomie, dupã ce
isprãveşte gimnaziul rusesc din Chişinãu, îşi formeazã o ortografie cuminte cu litere
latine şi, la observaţia cã şi-a uitat limba, rãspunde, la 1864: «În scrisoarea n-l 1, tu-i
ceti cã eu am uitat limba românã. Nu crede, frate, pentru cã singur poţi sã judeci: Am
uitat-o eu, ori nu? Eu socot cã nu. Tu cum socoţi?» Nu ştim rãspunsul colegului rãmas
acasã, dar noi cari i-am cetit mãrturisirile spunem ca şi dânsul: nu. (Din ţinuturile
pierdute, pp. 74-86 şi urm.).
Peste şapte ani dupã ultima din aceste simple rãvaşe româneşti pierdem Basarabia de
Jos. Într-o carte de o valoare deosebitã, plinã de idei şi de informaţie, d. State Dragomir,
artistul basarabean de aici, la care în zilele din martie nu s-a gândit nimeni, a arãtat (Din
Basarabia, Iaşi, 1908, p. 115 şi urm.) cu ce sfãşiere de inimã s-au desfãcut de noi
pãrţile Cahulului. Dupã noua hrãpire însã cei de acolo au continuat a-şi trimete fetele la
şcolile din Galaţi, şi la 1888 aveam în Liceul Internat din Iaşi coleg pe d. Dragomir
înainte de a avea la ªcoala Normalã superioarã coleg pe ardeleanul Grigore Bârsan.
A urmat o epocã de socialism în Basarabia. Tineretul întreg a fost cuprins de aceastã
mişcare. Dar orice agitaţie la un popor supus, ori pentru ce idei ar porni, duce
neapãrat, pe nesimţite, la rana cea adevãratã şi la durerea cea mare.
Aşa s-a întâmplat şi cu Basarabia. Deci ceea ce a liberat-o n-a fost aceastã zgomotoasã
imitare superficialã a socialismului strãin, ci adânca dezvoltare organicã, care a ieşit la
vremea sa şi în faţã, şi tinde a-l înlocui cu totul.
Cred cã am dovedit-o.
De la: alexandru stanciulescu <scrisoarepastorala@gmail.com>
Data: 15 ianuarie 2009, 23:32
Subiect: Opinii privind moartea lui M. Eminescu
Către:
De ziua lui Eminescu, va trimitem un text, in care sunt adunate opinii privind moartea
marelui nostru poet. Aflam lucruri infioratoare, pe care nu le-am aflat in scoala, dar se
merita sa le stim.
Sanatate, pace si bucurii sa va dea Dumezeu!
Pr. Al. Stanciulescu-Barda
1. Acum, la 120 de ani de la moartea sa, putem afirma ca Mihai

Eminescu a fost ucis pentru convingerile sale politice?
2. Cine are interesul ca si in zilele noastre acest mare poet roman sa
fie discreditat?
2009 este anul desteptarii, un an aflat sub semnul
Eminescu. Au trecut o suta si douazeci de ani de la moartea sa. Pentru
prima oara insa, circumstantele reale ale mortii sale sunt puse in
discutie publica iar conturul activitatii sale politice si
jurnalistice este luat in calcul pentru a deslusi disparitia sa
abrupta. Putina lume stie cum a murit Eminescu: lovit in cap in timp
ce canta "Desteapta-te romane"!
Manualele scolare sunt pline de parascovenii despre Eminescu dar omit
astfel de mici "amanunte" continuand perseverent sa descrie
circumstanta mortii lui Eminescu ca urmare a imbolnavirii acestuia de
o boala venerica. Cine sunt aceia care perpetueaza falsul si
alimenteaza mituri mincinoase pe seama lui Mihai Eminescu? Ce fel de
profesori de limba romana predau tampenii peste tampenii pe seama lui
Eminescu, copiilor? Cine le-a dat diplome, cine ii gireaza, cine le
scrie manualele? Cine sunt aceia care se fac vinovati de risipirea
zestrei lasata de acesta? Ce fel de stat este statul roman care
recompenseaza detractorii lui Eminescu si pune la loc de cinste
falsificatorii memoriei acestuia?
Tendinta detractorilor este de a-l cobori in planul discutabilului si

al disputabilului. Negatia si denigrarea, "demitizarea" si
"prelucrarea" lui Eminescu din ultima perioada este insa expresia unui
alt tip de apetit critic, generat si coordinat de o grupare
descalificata moral dar totodata dominanta, inca, din punct de vedere
politic. Eminescu ba nu ar fi fost suficient de crestin ortodox, ba nu
ar fi meritat sa fie numit poet national, ba nu era "politicaly
corect", ba asa ba pe dincolo. Pe undeva tot raul este spre bine,
pozitivarea negativitatii functioneaza si (mai ales) in "cazul
Eminescu". Punerea sub semnul intrebarii a valorii, chiar negatia si
contestarea lui Eminescu are si o parte pozitiva deoarece pana la urma
il intareste. Critica valorii institutionalizate este utila in sine
fie si pentru ca astfel are loc testarea trainiciei scarii de valori.
Faptul ca o opera ajunge, periodic, obiect de contestatie se
incadreaza in ciclul firesc al "ajustarilor" contemporaneitatii.
Eminescu a trecut cu bine prin toate aceste incercari. Chiar sub
aspect comercial, Eminescu a ramas in top, producandu-se mai multi
bani din re-re-editarile sale decat din toate operele cumulate ale
intregii bresle scriitoricesti din Romania, pe parcursul ultimului
secol. In cei peste 150 de ani de circulatie neintrerupta, numele sau
nu s-a estompat nicio clipa. Singurul reper serios de evaluare a
circulatiei numelui lui Eminescu este chiar biblioteca Eminescu,
constituita la Botosani, din donatia renumitului bibliofil Ion. C.
Rogojanu, care include 8.000 de titluri de carti de si despre
Eminescu, la care se vor adauga, alte (cel putin) 7.000 de volume. Au
aparut si vor mai apare mii de carti, ale multor mii de autori care
l-au adjudecat sau l-au judecat, l-au contestat, refuzat, criticat.
„Sacrificarea" lui Eminescu, re-executarea sa simbolica, re-aducerea
sa la starea de cadavru este insa cu totul altceva. Tipologia
curentului contestatar dirijat de la nivel de stat din ultima perioada
este diferita tocmai deoarece este executata de persoane politice cu
pozitii nu doar in viata literara ci si, mai ales, in stat sau in
institutii ce tin de statul roman. Este o forma de reeditare a
asasinatului sau – realizat tot de "persoane de stat" - precedat de
moartea civila. Eminescu este tinta, si astazi, a unui curent asa zis
"progresist" izvorat de fapt din catacombe ideologice care incearca
sa-l impinga la o periferie a istoriei si culturii romanesti. O
tentativa demolatoare colectiva, dar care isi are originea intr-un
centru ideocratic comun, forteaza schimbarea orizontului de receptare
a lui Eminescu. Instante culturale, literare si politice cu platforma
de audienta cum ar fi criticul literar si amploaiatul MAE Nicolae
Manolescu, indeamna la renuntarea omologarii nationale a lui Eminescu.
Dezavuare, demitizare, reconsiderare, negatie sunt noii vectori
normativi ai discursului "oficial" despre Eminescu.
Eminescu – cadavrul…
Insa purtatorul de cuvant al "ideilor progresiste", totodata
reprezentant la nivel de stat al canonului oficial, este actualul sef
al ICR, H.R.Patapievici. Acesta consemna in cateva fraze cheie,
urmatoarele consideratii despre modelul Eminescu intr-un cunoscut
articol scris in 2002 si dedicat "Inactualitatii lui Eminescu", reluat
(respectiv asumat si intarit) si mai recent, in 2006:
- "Ca poet national Eminescu nu mai poate supravietui, deoarece noi
azi iesim din zodia nationalului"
- "Eminescu nu mai e la moda, deoarece nu mai "da bine""
- "intelegem amploarea prabusirii cotei lui Eminescu la bursa
valorilor proclamate la lumina zilei"
- "azi, Eminescu a devenit suspect"
- "patul lui Procust al noului canon importat din "tarile progresiste"
a aratat fara dubiu ca fostul poet national al Romaniei clasice e
"politic incorect"
- "Din punct de vedere politic, Eminescu pare a fi irecuperabil"
- "Eminescu nu ne mai poate aparea decat ca exasperant de invechit"
- "cultura romana din ultimii ani, in lupta pentru integrare
euro-atlantica, nu doreste decat sa scape de tot ce este invechit
adica sa fie progresista"
- "Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care in cultura romana de azi
doresc sa-si faca un nume bine vazut inafara, Eminescu joaca rolul
cadavrului din debara
"Sintagma utilizata de Patapievici, "cadavru din debara" pleaca de la
expresia, folosita "in tarile progresiste", " skeleton from the
closet", cu sensul de secret stanjenitor. De expresia "corps in the
closet" nu am auzit inca. Exista insa sintagma "cadavru politic" si mi
se pare destul de plauzibila ipoteza clivajului de sensuri
(intentionat sau nu), mai ales avand in vedere faptul ca accentul pus
asupra temei politice in textul "manifest" al viitorului secretar de
stat pus de administratia prezidentiala sa reprezinte cultura Romaniei
in lume. Compunerea imaginii Eminescu-cadavru spune, intertexual,
poate mult mai mult decat a intentionat autorul. Vocatia excrementiala
din textele de debut ale lui Patapievici se rafineaza aici,
intervenind o subtila abordare exegetica necromaniaca. Conceptia de
abordare a tezei este tot in cheie politica, de aici si invocarea
integrarii euro-atlantice, un proces profund politic si de siguranta
nationala, nu cultural. Un "text manifest" similar in concluzii
apartine lui Cristian Preda, tot amploaiat al mai multor administratii
prezidentiale. Cristian Preda s-a afirmat mai din timp decat
Patapievici, in 1998, in Dilema, publicatia ministrului de externe al
Romaniei, Andrei Plesu. "Eminescu trebuie contestat si demitizat, dar
nu pentru rudimentele sale de gandire politica. Din acest punct de
vedere, el este realmente nul. Nu ai obiect". Mai putin iscusit decat
Patapievici, Preda nu s-a gandit sa introduca si „cestiunea sigurantei
nationale" in ecuatia Eminescu poate si deoarece NATO era inca o fata
morgana la vremea aceea, pentru Romania „progresista".
Modelul Eminescu ar fi deci, pentru epoca noastra, din punct de vedere
cultural si politic, inadecvat, "irecuperabil", "suspect", "invechit",
"nul", iar junii si junicile care vor nume "afara", care aspira la
sincronie europeana, au nevoie de alte modele, de succes, nu
cadaverice. Am aflat de curand si care ar fi modelele "adecvate",
"euro-atlantice", propuse de Patapievici, iar "sincronia" culturala
invocata a fost confirmata public prin scandalurile de anul trecut
legate de finantarea de catre ICR a unor juni dedicati pornografiei si
promovarii simbolisticii anticrestine. In plan cultural, ne-am lamurit
asupra "chipului nou a tinerilor care in cultura romana de azi doresc
sa-si faca un nume". Chiar si-au facut un fel de nume, junii
"progresisti" ai lui Patapievici.
In plan politic, "sincronia", adecvarea clasei politice actuale,
conforma in intregime "noului canon importat din "tarile progresiste",
s-a vadit elocvent la alegerile recente din 2008 cand din 18,3
milioane de romani cu drept de vot au participat la vot doar 7
milioane, cea mai scazuta rata de participare din perioada
postcomunista a Romaniei. Daca ar fi fost cuprinsi si cei 12 milioane
de romani dinafara granitelor intre cetatenii cu drept de vot probabil
ca ar fi fost si mai graitoare amendarea de catre popor a actualei
clase politice, cu tot cu modelele "bine vazute afara".
Chipul nou al clasei politice actuale, "innoite", "progresiste",
integrata euro-atlantic si pe drept cuvant iesita din zodia
nationalului, cuprinde parlamentari infractori, excroci, derbedei,
securisti, fosti comunisti ba chiar si un caz de
cacanar/gunoier-sef/om politic de succes.
Acesta este referentialul politic al unor Patapievici/Preda/Plesu, ei
insisi, de altfel, tot oameni politici, stipendiati cu pozitii
politice in calitatea lor de noi formatori ai bursei de valori
cultural-politice. "Bursa" unde s-au "tranzactionat" cel mai intens
valorile conforme "noului canon importat din "tarile progresiste" este
pe Calea Victoriei, respectiv sediul GDS, institutie fondata de fostul
comisar bolsevic Silviu Brucan. Aici a fost instalat "patul lui
Procust" invocat de Patapievici. Racordurile mitologice pot juca feste
celor care se folosesc de ele. Cu sau fara voie, invocarea eliminarii
lui Eminescu prin utilizarea de catre Patapievici a imaginii "patului
lui Procust al noului canon" spune totul despre ucenicii, calfele si
"mesterii" (Maestrii) noului canon. Procust, se stie, era un bandit,
cam sadic si diabolic, un tortionar mitologic, devenit simbol al
sistemului abuziv de incadrare (prin mutilare) in tipare ideologice.
Patapievici, Preda, sunt doar porta-voci ideologice. Maistrii cu
functii comisariale stau mai la fereala, mesteresc prin fundatii
pretins (nou) europene.
Procust si sfarsitul "noului canon" politic
Teza trambitata zgomotos de comisarii lui Procust, a inadecvarii
cultural politice a modelului Eminescu, invocarea chiar a dezacordului
dintre obiectivele de siguranta nationala (integrarea in NATO) si
modelul politic eminescian se dovedeste a fi, astazi, doar o simpla
gogomanie. Cel mai important factor de amenintare la adresa sigurantei
nationale, o spun chiar rapoartele SRI, au fost chiar oamenii
politici, clasa politica "progresista" din care au facut si fac parte
invataceii si alumnii GDS-ului procustian. Jefuirea patrimoniului
national, distrugerea sistemului de invatamant (certificata de nivelul
precar al generatiilor iesite de pe bancile scolilor), faramitarea
coeziunii sociale si nationale, impunerea unor standarde anticrestine
in sanul societatii romanesti (vezi interzicerea icoanelor, finantarea
pornografiei cu accente sataniste) sunt "opere" ale clasei politice,
indrumata ideologic, comisarial, de maestrii "noului canon", de
"progresistii" patului lui Procust. La randul lor, comisarii GDS-ului
sunt finantati chiar de noii moguli ai sistemului la care au pus
umarul, pe care l-au avizat si certificat.
Sistem politic "bine vazut inafara", dar care a fost acum, iata,
invalidat "inauntru", chiar de alegatori – de marea majoritate a
poporului roman. Poporul roman a aratat fara dubiu ca sistemul noului
canon politic invocat de Patapievici in antiteza fata de modelul
Eminescu este cel care e, cu adevarat, "politic incorect".
"Nefiind oameni vrednici cari sa constituie clasa de mijloc, scaunele
institutionale existente le-au umplut caraghiosii si haimanalele,
oamenii a caror munca si inteligenta nu plateste un ban rosu,
stirpiturile, plebea intelectuala si morala. Arionii de tot soiul,
oamenii cari risca tot pentru ca n-au ce pierde, tot ce-i mai de rind
si mai injosit in orasele poporului romanesc (…)
Tarani? Nu sint. Proprietari nu, invatati nici cit negrul sub unghie,
fabricanti – numai de palavre, meseriasi nu, breasla cinstita n-au, ce
sint dar? Uzurpatori, demagogi, capete deserte, lenesi cari traiesc
din sudoarea poporului fara a o compensa prin nimic, ciocoi boierasi
si fudui(…)
Oameni de stat cari nu pot justifica nici savirsirea scoalei primare,
advocati fara stirea lui Dumnezeu, pictori orbi si sculptori fara de
mini, generali cari nu stiu citi o harta, subprefecti iesiti din
puscarie, legiutori recrutati dintre stilpi de cafenele, jucatori de
carti si oameni cu darul betiei, caraghiosi care inaintea erei
liberale vindeau bilete la cafe chantant, iata banda oculta care
guverneaza azi Romani" (art. Icoane vechi si icoane noi, in Timpul,
nr. 11, dec. 1877, Opere, X, p.19 si 110)
"Arionii", la care se refera Eminescu, indica o tipologie inspirata de
figura unui om politic contemporan cu ziaristul, ministrul cultelor si
instructiunii publice, Virgil Arion, cel care a avut un rol important,
ulterior mortii lui Eminescu, in stigmatizarea ziaristicii eminesciene
prin ruperea in doua a operei eminesciene, cu aruncarea la cos, ca
netrebuitoare, a ziaristicii. Ministrul Arion a jucat un rol decisiv
in aceasta operatiune de extinctie a circulatiei operei jurnalistice,
deoarece era vizat direct si cu autoritatea publica pe care a avut-o a
instaurat, de fapt, modelul maiorescian al unui Eminescu-poet, diafan,
singur, abuzand de cafea, obosit de munca istovitoare ca ziarist etc.
Poate judeca oricine cu usurinta "adecvarea" la realitatea de atunci
dar si la actualitatea momentului politic de azi a celui pe care
Arionii de azi, Patapievicii si eiusdem farinae si l-ar dori mort si
ascuns intr-o debara.
Marea majoritatea a romanilor a inteles deja ca sistemul ticalosit a
ocupat Romania iar cadavrele politice care imput aerul Romaniei sunt
"ticalositi" care se afla in bancile Parlamentului, la Presedintie, la
guvernare. Cat despre scheletii vechiului sistem nici macar nu mai
stau in debara, ci se afiseaza la vedere, in posturi "presedinti de
onoare", cum e cazul criminalului cu mainile manjite de sange pana la
cot, Ion Ilici Iliescu. Situatie care spune totul despre ce inseamna
conceptul onoarei pentru partidul de guvernamant din care face parte.
"Canonul politic" procustian invocat de ciracii lui Procust este un
esec total, un antimodel politic. Deocamdata poporul roman nu a
aplicat inca metoda lui Tezeu, de "rezolvare" a tortionarului Procust,
dar nu este timpul pierdut. Au trecut doar doua decenii de la trasul
cu arma in strada.
Dosarul Eminescu
Cei care il portretizeaza astazi pe Eminescu in chip de cadavru isi
asuma astfel, pe cale simbolica, si nu numai, filiatii stranse cu cei
care si l-au dorit pe Eminescu cadavru, in epoca sa, cei care l-au si
inlaturat pe Eminescu din viata publica, tot in numele culturii
politice "progresiste", invocate in textul lui Patapievici. Un excurs
jurnalistic lansat acum doi ani de ziaristi de investigatie afiliati
la organizatia Civic Media, pe tema sfarsitului abrupt a vietii
ziaristului si omului politic Mihai Eminescu a dat recent roade
neasteptate. Ipoteza lichidarii sale fizice a fost lansata ca o tema
de ancheta de catre ziaristi si cercetatori de marca care au pornit un
demers investigativ dedicat "colegului de breasla" Mihai Eminescu.
Tema de lucru a fost preluata si urmarita cu o deosebita atentie
pentru cel mai mic detaliu arhivistic si istoriografic, de filosoful
Constantin Barbu care a lansat nu mai putin de zece volume, ale unei
investigatii analitice complete realizate sub egida Academiei si
Fundatiilor Mihai Eminescu. "Codul Invers - Arhiva innebunirii si
uciderii nihilistului Mihai Eminescu", cum se intituleaza seria de
volume cuprinde mii de pagini de documente, insemnari in facsimil din
Eminescu, graitoare despre sacrificarea sa, fotocopii ale originalelor
unor acte secrte din arhivele imperiale austro-ungare, fragmente din
jurnalul si memoriile regelui Carol I, din insemnarile zilnice ale lui
Maiorescu si din ale altor contemporani ai crimei, parti ale unor note
informative secrete din arhivele unor servicii ale tarilor europene.
Un astfel de "plan de masuri" in ce-l priveste pe militantul
societatii conspirative "Carpatii" - Mihai Eminescu – poarta semnatura
insusi imparatului Franz Josef!
Deoarece Eminescu era o tinta de stat, o amenintare la adresa
sigurantei imperiale! Context care dezvaluie un Eminescu geopolitician
si nationalist implicat in actiuni conspirative pentru proiectul
Daciei Moderne – Romania Mare.
Eminescu a devenit o victima a regimului politic datorita in principal
implicarii sale in presa si politica. Ziaristul Eminescu a fost o
tinta operativa si a fost urmarit pas cu pas de agentii secreti ai
Imperiului Austro-Ungar. Eliminarea sa de pe scena politica s-a
datorat unei actiuni conspirate executate cu profesionalism.
Eminescu a atras una dintre cele mai complexe manevre de dezinformare
si intoxicare specifice domeniului serviciilor speciale. Posteritatea
sa a fost deformata si manevrata de toate regimurile politice care
s-au succedat in Romania. Restabilirea adevarului despre Eminescu este
o datorie de onoare a breslei ziaristilor. Ca si multi alti ziaristi
Eminescu a intrat in malaxorul aparatului represiv (a fost arestat de
opt ori), al politiei politice si - mai mult decat atat – a devenit o
problema (si o afacere) de Stat.
Cea mai insemnata parte a activitatii sale a fost dedicata gazetariei,
politicii. Din 1876 devine ziarist profesionist, ocupatia sa
principala pana la sfarsitul vietii. Debuteaza la Curierul de Iasi
apoi, in 1877 este redactor la Timpul, din 1880 redactor sef si
redactor pe politica pana in 1883. In mod brutal, in iunie 1883, munca
sa este intrerupta si este introdus cu forta intr-un ospiciu. Politia,
sub comanda Puterii de stat il transforma astfel pe Eminescu intr-unul
dintre primii detinuti politici ai statului modern roman. Oricum este
primul ziarist caruia i se pune calus in gura in aceasta maniera dura.
Metoda va fi perfectionata sub comunism.
Eminescu isi asuma ca pe o profesiune de credinta lupta pentru Romania
amendand atat liberalii cat si conservatorii pentru politica de
cedarea in interesul marelui capital in chestiuni arzatoare ale
timpului. Scria vibrant, scria cu patos dar si cu rigoare scria cu o
forta devastatoare. Maiorescu noteaza - "Eminescu s-a facut simtit de
cum a intrat in redactie prin universul de idei al culturii ce
acumulase singur, prin logica si verb". "Stapan pe limba neaosa" si cu
o "neobisnuita caldura sufleteasca", Eminescu insufletea dezbaterea
publica si totodata izbea necrutator "iresponsabilitatile factorilor
politici, afacerismele, demagogia si logoreea paturii superpuse".
Eminescu - omul politic national
Pe scurt un ziarist de marca, o voce puternica, un spirit radical si
incomod. Mihai Eminescu avea o functie publica foarte importanta ca
redactor-sef al ziarului Timpul, care era organ oficial al Partidului
Conservator. Maiorescu – la organizarea Partidului Conservator a
aratat clar pozitia lui Eminescu: "Cei 10 capi ai lui, si al 11-lea,
domnul Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul".
Eminescu duce campanii de presa dedicate chestiunii Basarabiei,
critica aspru Parlamentul pentru instrainarea Basarabiei este
intransigent atat fata de politica de opresiune tarista ("o adanca
barbarie") cat si fata de cea a Imperiului Austroungar si totodata isi
acuza colegii, fruntasii conservatori, ca participa la infiintarea de
institutii bancare in scop de specula. Situatia sa la ziar devine
critica in 1880 mai ales dupa ce ataca proiectul de program al
partidului conservator lansat de Maiorescu in care acesta pleda pentru
subordonarea intereselor Romaniei si sacrifica romanii aflati sub
puterea Imperiului Austroungar. Cata vreme guvernele de la Budapesta
ii oprimeaza pe romani ingradind accesul la scoala si biserica,
blocand cultivarea limbii materne – apropierea de Imperiu nu este
posibila si nici recomandabila avertiza jurnalistul. Viena insa atrage
ca un magnet si conservatorii se cupleaza cu liberalii – "la ciolan"
cum ar zice azi Ion Cristoiu. P.P Carp, inalt fruntas conservator
devine ambasador al liberalilor la Viena si cere sa i se puna surdina
lui Eminescu (intr-o scrisoare catre Titu Maiorescu ii atrage atentia:
"si mai potoliti-l pe Eminescu"). Scarbit, acesta protesteaza: "Suntem
barbati noi sau niste fameni, niste eunuci caraghiosi ai marelui
Mogul. Ce suntem, comedianti, saltimbanci de ulita sa ne schimbam
opiniile ca camasile si partidul ca cizmele?." Ca urmare in noiembrie
1881 Eminescu este inlocuit de la conducerea Timpului, este
retrogradat iar noul redactor – sef il ataca pe Eminescu in chiar
ziarul pe care acesta il condusese.
Eminescu - tinta serviciilor secrete imperiale
In 1882 Eminescu participa la fondarea unei organizatii cu caracter
conspirativ, inscrisa de fatada ca un ONG – "Societatea Carpatii".
Societatea isi propunea – conform Statutului, sa sprijine orice
"intreprindere romaneasca". Se avea insa in vedere situatia romanilor
din Imperiul Austro-Ungar. Considerata subversiva de serviciile
secrete vieneze organizatia din care facea parte Eminescu este atent
supravegheata. Sunt infiltrati agenti in preajma lui Eminescu inclusiv
in redactie.
Manifestarile organizate de "Societatea Carpatii" ingrijorau in mod
deosebit reprezentanta diplomatica a Austro-Ungariei in Romania.
"Societatea Carpatii", era un adevarat partid secret de rezerva, cu
zeci de mii de membri, care milita pe fata pentru ruperea Ardealului
de Imperiul Austro-Ungar si alipirea la Tara dar executa si actiuni
conspirative.
Intr-o nota informativa secreta din 7 iunie 1882, redactata de
ministrul plenipotentiar al Austro-Ungariei la Bucuresti, Ernst von
Mayr catre ministrul Casei imperiale si ministrul de externe din Viena
se raporta: "Societatea "Carpatilor" a tinut la 4 iunie o sedinta
publica, careia i-a precedat o consfatuire secreta. Despre aceasta am
primit din sursa sigura (ceea ce inseamna nota unui agent infiltrat in
organizatie - n.n.) urmatoarele informatii: subiectul consfatuirii a
fost situatia politica. S-a convenit acolo sa se continue lupta
impotriva Monarhiei austro-ungare, dar nu in sensul de a admite
existenta unei "Romanii iredente". Membrilor li s-a recomandat cea mai
mare precautie.
Eminescu, redactorul principal al ziarului "Timpul", a facut
propunerea de a se incredinta studentilor transilvaneni de
nationalitate romana, care pentru instruirea lor frecventeaza
institutiile de invatamant de aici, sarcina pe timpul vacantei lor in
patrie, sa contribuie la formarea opiniei publice in favoarea unei
"Dacii Mari". Sacareanu, redactorul adjunct de la "Romana libera" a
dat citire mai multor scrisori din Transilvania adresate lui, potrivit
carora romanii de acolo asteapta cu bratele deschise pe fratii lor".
(Arhivele St. Buc., Colectia xerografii Austria, pach. CCXXVI/1,
f.189-192, Haus – Hof - und Staatsarchiv Wien, Informationsburo,
I.B.-Akten, K.159)
Un alt un raport confidential catre Kalnoky, ministrul de externe al
Austroungariei, informa despre o alta adunare a Societatii Carpatii,
din care rezulta ca un anume Lachman, redactor la ziarul „Bukarester
Tageblatt" si foarte activ spion austriac, avea ca sarcina urmarirea
pas cu pas mai ales a lui Eminescu. In contextul notei informative se
mai numeste un agent din vecinatatea imediata a lui Eminescu, care ar
fi putut fi chiar vicepresedintele Societatii Carpatii, despre care se
scrie negru pe alb ca este nici mai mult nici mai putin decat … spion
austriac. (numele acestuia reapare ulterior in procesul verbal dresat
de comisarul Niculescu cu ocazia arestarii lui Eminescu: "informat de
d.d. G.Ocasanu si V.Siderescu ca amicul lor d-l Mihai Eminescu,
redactorul ziarului Timpul, ar fi atins de alienatie mintala".)
Eminescu avea o statura publica impresionanta si era perceput drept un
cap al conservatorismului dar si al luptei pentru unitate nationala
coordonate ulterior printr-o intreaga retea de societati studentesti
din orase centre universitare din cuprinsul monarhiei Austro-Ungare.
S-a creat un fel de network care avea ca obiectiv direct lupta pentru
unitatea politica a romanilor. Pe langa societatea "Carpatii", au mai
aparut la Budapesta societatea "Petru Maior", la Viena "Romania juna",
la Cernauti "Junimea", "Dacia", "Bucovina si Moldova", in Transilvania
societatea "Astra" si in vechea Romanie, "Liga pentru unitatea
culturala a tuturor romanilor in vechea Romanie", care avea filiale
inculsiv la Paris. Toate aceste organizatii se aflau in obiectivul
serviciilor secrete ale Austro-Ungariei, fiind intens infiltrate si
supravegheate. Colectia arhivelor politice vieneze cuprinde numeroase
rapoarte similare cu notele informative care priveau activitatea lui
Eminescu, considerat un lider primejdios. Eminescu era urmarit pas cu
pas. Baronul von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucuresti, il
insarcinase pe F. Lauchman in acest sens: "Eminescu este in permanenta
urmarit de F. Lachman, agent austro-ungar care avea sub observatie
miscarea ("iridenta") ardelenilor din Bucuresti si ale carui rapoarte
sunt astazi cunoscute". O nota informativa a baronului von Mayr
denunta articolul lui Eminescu din "Timpul", privitor la expansiunea
catolicismului in Romania.
In 1883 Eminescu realizeaza un tablou al maghiarizarii numelor
romanesti in Transilvania si il ridiculizeaza pe rege, pe Carol I
pentru lipsa sa de autoritate. Condamna guvernul liberal pentru
politica externa si interna, denunta cardasia conservatorilor cu
liberalii si devine o povara incomoda pentru toata lumea. Tiradele si
intransigenta sa deranjau toate taberele. Eventualitatea ca acesta sa
devina candva parlamentar – ca multi alti ziaristi, ar fi fost nefasta
pentru puterile externe din jurul Romaniei, deoarece ar fi putut
genera un curent politic ostil si neconvenabil intereselor acestora.
Eminescu este informat si simte ca i se pregateste ceva.
"Moartea civila"
In 28 iunie 1883 se strange latul. Este luat pe sus de politie si
bagat cu forta la ospiciu. Sunt incalcate desigur toate normele legale
si i se insceneaza unul dintre cele mai murdare procese de defaimare
si lichidare civila la care au participat inclusiv "apropiati"
interesati prin diferite mijloace.
Ziua de 28 iunie 1883 este o zi foarte importanta pentru istoria si
politica Romaniei nu doar datorita arestarii lui Eminescu. Exact in
aceasta zi, Austro-Ungaria a rupt relatiile diplomatice cu statul
roman timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegrama lui
Carol I prin care Germania ameninta cu razboiul. In cursul verii
Imperiul Austroungar a executat manevre militare in Ardeal pentru
intimidarea Regatului Romaniei iar presa maghiara perorase pe tema
necesitatii anexarii Valahiei. Imparatul Wilhelm I al Germaniei a
transmis de asemenea o scrisoare de amenintari, in care soma Romania
sa intre in alianta militara iar Rusia cerea, de asemenea,
satisfactii.
Guvernul a desfiintat "Societatea Carpatii" chiar la cererea
reprezentantului Austro-Ungariei in Bucuresti, baronul Von Mayr, cel
care se ocupa cu spionarea lui Eminescu. Totodata cu arestarea si
internarea la balamuc a lui Eminescu au fost organizate razii si
perchezitii ale sediului "Societatii Carpatii" au fost devastate
sediile unor societati nationale, au fost expulzate persoane aflate pe
lista neagra a Vienei si au fost intentate procese ardelenilor.
Exact in aceasta zi trebuia de fapt sa se semneze tratatul secret de
alianta dintre Romania si Tripla Alianta formata din Austro-Ungaria,
Germania si Italia. Tratatul insemna aservirea Romaniei
Austro-Ungariei in primul rand ceea ce excludea revendicarea
Ardealului. Bucurestiul era dominat de ardeleni care ridicau vocea din
ce in ce mai puternic pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile
romanilor asupriti de unguri. Eminescu era in centrul acestor
manifestari. Tratatul urma sa interzica brusc orice proteste pentru
eliberarea Ardealului iar conditia semnarii tratatului era anihilarea
revendicarii Ardealului de la Bucuresti. "Directiva de sus" s-a
aplicat la diferite nivele. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu
este unul dintre ele. Asa zisele "interese de stat" l-au nimicit pe
tanarul redactor – potentiala mare figura politica a Romaniei Mari,
tocmai in anul cand implinea 33 de ani, varsta jertfei lui Ioan
Botezatorul si a lui Iisus. Tratatul a fost semnat pana la urma in
septembrie 1883 ceea ce a mutat lupta ardelenilor in Ardeal.
Lichidarea
Ce urmeaza in anii urmatori este un cosmar – bine regizat, in care
rolurile sunt asumate de personajele politice ale vremii. Distrugerea
lui Eminescu este deliberata si va duce la moartea sa. Politia i-a
sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat manuscrisele si toate documentele
– cica sa nu fie distruse – depunandu-le, selectiv, la Academie dupa
ani buni. Eminescu nu si-a mai vazut niciodata corespondenta, cartile,
notele. In manuscrisele din acei ani, cele care au scapat nedistruse
de Maiorescu, sunt insemnari derutante, care arata nivelul la care era
hotarat sa actioneze Eminescu ca lider al "Societatii Carpatii".
Planurile lui Eminescu, vizau contracararea consecintele unei aliante
a Casei Regale din Romania cu lumea germana, proiecte cu adevarat
"subversive", mergand pana la o rasturnare a lui Carol I. Este usor de
inteles ca actiunile sale au fost dejucate prin metodologia tipica
"masurilor active" specifice serviciilor secrete de acum dar si de
atunci. Nimic nou sub soare pe campul "operativ". Se lanseaza zvonul
nebuniei inexplicabile, se insista pe activitatea sa poetica -
romantica, se inventeaza povestea unei boli venerice. Este apoi
otravit lent cu mercur, sub pretextul unui pretins tratament contra
sifilisului, este batut in cap cu franghia uda, i se fac bai reci in
plina iarna, este umilit si zdrobit in toate felurile imaginabile. Nu
mai are unde sa scrie, se resemneaza cu situatia sa de condamnat
politic si isi asuma destinul – nu fara insa a lupta pana in ultima
clipa. In 1888, Veronica Micle reuseste sa il aduca pe Eminescu la
Bucuresti, unde urmeaza o colaborare anonima la cateva ziare si
reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui
M. Eminescu: o polemica ce va zgudui guvernul rupand o coalitie destul
de fragila de altfel a conservatorilor (care luasera, in fine,
puterea) cu liberalii. Repede se afla, insa, ca autorul articolului in
chestiune este "bietul Eminescu" Si tot atat de repede acesta este
cautat, gasit si internat din nou la balamuc in martie 1889. Eminescu
este scos complet din circuit iar opera sa politica a fost pusa la
index.
Defaimarea
Defaimarea sa nu a incetat insa la peste un secol de la uciderea sa.
Adevarate campanii continua si azi. I se fac rechizitorii si procese
de intentie, este proclamat drept proto-fascist. Abia recent s-a
dovedit, prin contributia unor specialisti in medicina legala - cum
este Vladimir Belis, fost director al Institutului de Medicina Legala
sau cu aportul doctorului Vuia ca mitul bolilor sale a fost o
intoxicare de cea mai joasa speta. Punand cap la cap toate dovezile
stranse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: "Concluziile mele, ca medic
neuropsihiatru, cercetator stiintific, autor a peste 100 de lucrari
din domeniul patologiei creierului, sunt cat se poate de clare.
Eminescu nu a suferit de lues si nu a avut o dementa paralitica". Lui
Eminescu i s-a facut autopsia in ziua de 16 Iunie 1889, existand un
raport depus la Academie, nesemnat insa. Creierul sau, dupa autopsie,
s-a constatat ca are 1495 de grame, aproape cat al poetului german
Schiller, iar apoi este "uitat" pe fereastra, in soare. Creierul sau
era o dovada stanjenitoare a falsitatii teoriei sifilisului – deoarece
aceasta boala mananca materia cerebrala. In manualele de astazi
continua insa propagarea operatiunii de dezinformare coordonata de
serviciile secrete al Austroungariei. "Tinta" Eminescu inca preocupa
diferite cancelarii si "grupuri de prestigiu" - in fapt extensii ale
unor grupuri de putere care isi perpetueaza misiunea de destructurare
a valorilor simbolice ale Romaniei
PACHIA TATOMIRESCU
Articole-program ale revistelor paşoptiste şi renaşterea naţionalã în Principatele

Valahilor
În epoca simbiozei clasicism-romantismului paşoptist-unionist valah şi a

deschiderilor spre realism, 1821 – 1877 (cf. TDelr, 153), presa a înregistrat o dezvoltare
impresionantã.
În Bucureşti, Ion Heliade Rãdulescu a redactat / editat – încã din anul 1829 –
gazeta politicã, administrativã, culturalã şi literarã, «Curierul românesc» (între 8 aprilie
1829 şi 19 aprilie 1849, reapãrând în 1859, în câteva numere, cu titlul «Curierul român» –
cf. HDic, 101 sq.).
«Curier de ambe sexe», redactatã / editatã tot de I. H. Rãdulescu, între anii 1837
şi 1847, a fost o veritabilã revistã bucureşteanã de culturã / literaturã.
La Iaşi, între 1 iunie 1829 şi 29 decembrie 1849, Gh. Asachi a redactat / editat
gazeta politicã şi literarã, «Albina româneascã» (apãrea de douã ori pe sãptãmânã; din 9
ianuarie 1850, în locul «Albinei româneşti» a fost editatã «Gazeta de Moldavia»; şi în
locul acesteia, din 27 noiembrie 1858 şi pânã în 5 octombrie 1859, a fost tipãritã gazeta
«Patria»).
Ca supliment al ziarului / gazetei din Iaşi, a apãrut – din 14 martie 1837 şi pânã la
1 septembrie 1838 – revista literarã «Alãuta româneascã» (dupã modelul «Curierului de
ambe sexe» – cf. HDic, 31).
Din cauza severei cenzuri de Viena a Imperiului Habsburgic, Ardealul intrã mai
târziu cu un deceniu în marele circuit al presei de limbã valahã / dacoromânã. În Braşov,
de la 21 martie 1838, sub redacţia lui G. Bariţiu, a vãzut lumina tiparului «Gazeta de
Transilvania»
Revista «Dacia literarã» a apãrut la Iaşi, sub redacţia lui Mihail Kogãlniceanu, în
numai trei numere („fascicule“), din 19 martie 1840 şi pânã la 23 august din acelaşi an,
când a fost supusã unei cumplite cenzuri.
Deşi cauza suprimãrii «Daciei literare» se aflã în efortul conjugat dinspre
capitalele celor trei imperii, Istambul, Viena şi Moscova, de a tãia orice elan unionist al
Valahilor (Dacomânilor) şi de a face totul spre a nu se trezi conştiinţa naţionalã a
Valahimii / Dacoromânimii, „potrivit izvoarelor epocii“, se crede cã s-ar fi datorat:
1. stãruinţei «consulului rusesc din cauza publicãrei poeziei lui Gr. Alexandrescu,
Anul 1840.» (KSb, 19);
2. utilizãrii proverbului «Peştele de la cap se împute», în articolul D. A. Demidoff
în Banat, Valahia şi Moldova, proverbul „supãrând capul Moldovei“ de atunci,
domnitorul Mihail Sturza (cf. HDic, 107);
3. «laudelor aduse de M. Kogãlniceanu domniei lui Alexandru cel Bun, în
articolul Descriere istoricã a tabloului ce înfãţoşeazã pre Alexandru cel Bun, priimind
coroana de la ambasadorii împãratului Ioan Paleolog.»
În anul 1859, «a doua ediţie» a «Daciei literare» a vãzut lumina tiparului.
Sub semnãtura lui Mihail Kogãlniceanu, chiar în primul numãr al revistei «Dacia
literarã», este publicat programul, un veritabil manifest estetic / cultural; articolul-
program poartã titlul «Introducţie».
Principiile pentru care militeazã «Dacia literarã», principii culturale / literare
valabile şi astãzi pentru Naţiunea Valahã, dacã nu doreşte cumva sã disparã prin vitrege /
vitregitoare «istorii» (ceea ce este sortit, fireşte, popoarelor foarte vechi, lipsite de
capacitatea de a se adapta „timpurilor noi“), impresioneazã receptorul „de peste veacuri“.
I) «Dacia literarã», prin articolul-program, datând din «30 ghenarie 1840»,
recomandã scriitorilor din Principatele Valahe sã valorifice în creaţiile lor tezaurul
mitosofic / folcloric dacoromânesc, pitorescul obiceiurilor noatre autohtone.
Dezideratul estetic romantic paşoptist, susţinut chiar din primul numãr al «Daciei
literare», prin rubrica de «scene pitoreşti din obiceiurile poporului» (supra), este formulat
foarte clar: «...frumoasele noastre ţãri sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt
destul de pitoreşti şi poetice, pentru ca sã putem gãsi şi la noi sujeturi de scris...».
În acest spirit romantic, Vasile Alecsandri, «rege al poeziei» din „epoca
paşoptistã“, publicã în 1852 «Poezii poporale. Balade – Cântice bãtrâneşti», partea I;
partea a II-a a vãzut lumina tiparului în 1853; în «Poezii poporale...», a fost tipãritã
pentru prima datã în volum, capodopera folclorului Valah, «Mioriţa» / «Pe-o Gurã de
Rai»; primul volum original al lui Vasile Alecsandri, «Doine şi lãcrimioare», tipãrit la
Paris, în 1853, reflectã admirabil «însuşirea» acestui punct din programul estetic-
romantic al «Daciei literare». A. Russo, respectând acest spirit paşoptist, dar cãutând sã
atragã şi atenţia asupra fenomenului valahic / românesc în „supercivilizatul“ spaţiu al
francofoniei, scrie în limba francezã «Cântarea României» / «Chanson de la Roumanie»
(tradusã în româneşte de Nicolae Bãlcescu – cf. CILR, 191), ori «Piatra Teiului...» / «La
Pierre du Tilleul, légénde montagnarde, fragment d’un voyage dans la haute Moldavie en
1839», «Piscul Corbului» / «Le Rocher du Corbeau» etc.
II) «Dacia literarã» – pentru a se realiza creaţii de mare / vibrantã
autenticitate, de valoare naţionalã – îndeamnã scriitorii sã se inspire din istoria
Valahilor plinã de dramatism, istorie tot atât de importantã ca şi istoria popoarelor
Europei Occidentale. Mihail Kogãlniceanu subliniazã cã «istoria noastrã are destule
fapte eroice, frumoasele noastre ţãri sunt destul de mari [...], pentru ca sã putem gãsi şi la
noi sujeturi de scris, fãrã sã avem pentru aceasta trebuinţã sã ne împrumutãm de la alte
naţii.»
Dupã cum se vede şi din aceste prime douã puncte din «Introducţie», Mihail
Kogãlniceanu abordeazã teoria specificului naţional al literaturii, promoveazã o literaturã
originalã valahã, orientând creatorii – poeţii, prozatorii, dramaturgii – spre istoria
neamului, spre tezaurul folcloric-literar, spre mitosofia dacoromâneascã, spre bogatul
relief natural / social al Daciei. Vectorizarea literaturii în istoria naţionalã, în folclorul
literar Valahic, în adânca mitosofie autohtonã, are deopotrivã motivaţie esteticã şi
implicitã educaţie a duhului naţional, reînflorind sfera conştiinţei naţionale
dacoromâneşti, deoarece, mai ales în acel istoric timp «literatura avea trebuinţã de unire,
iar nu de dezbinare». Dorinţa fundamentalã a redactorilor de la «Dacia literarã», dupã
cum se afirmã în program, era ca Valahii (Dacoromânii) «sã aibã o literaturã şi o limbã
comunã pentru toţi». Literatura / limba – „rampã de lansare“ a valorilor spirituale, a
tradiţiilor, a istoriei Valahilor – oferea argumentele luptei de emancipare naţionalã /
socialã. Astfel, literatura dacoromâneascã legitimeazã revendicãrile naţionale. Principiile
articolului-program au dobândit „autoritate şi credit“ prin valoarea estetico-literarã a
materialelor publicate în paginile «Daciei literare». Prima rubricã a revistei era destinatã
«compunerilor originale»; în rubrica secundã, erau reproduse remarcabilele „contribuţii“
relevate de celelalte publicaţii româneşti ale vremii; a treia rubricã din «Dacia literarã»
era destinatã „criticii operelor literar-artistice şi cultural-stiinţifice“; ultima rubricã se
numea «Telegraful Daciei», rubricã în care se rezuma / aprecia tot ceea ce se publica în
celelalte reviste / ziare din Principatele Române. Tot spre a ilustra direcţia paşoptistã a
creaţiilor originale (dupã cum s-a remarcat din conţinutul rubricilor – supra) au fost
publicate: «O alergare de cai» de C. Negruzzi, «Buchetiera de la Florenţa» de V.
Alecsandri, poemul «Anul 1840» de Grigore Alexandrescu, studiul «Cântece populare
a(le) Moldaviei» de C. Negruzzi, eseul «Nou chip de a face curte» de M. Kogãlniceanu.
Acest principiu este reluat peste ani, în articolul-program publicat în jurnalul Steaua
Dunãrii din 1 octombrie 1855: «[...] socotim cã ne trebuie o literaturã originalã, nobilã,
naţionalã, însuşitã de a ne forma mintea şi inima, o literaturã de care sã ne putem fãli şi
înaintea strãinilor. Aceasta nu ne va da-o niciodatã pacotila de versuri fãrã poezie, de
romane traduse şi de tratate anabatisto-limbistice a celor mai mulţi din scriitorii noştri de
astãzi !»
III) «Dacia literarã» combate traducerile proaste, fãrã noimã, fãcute dupã
opere lipsite de valoare esteticã, deoarece astfel de «traducţii însã nu fac o
literaturã», ucid Duhul Naţional.
IV) Se dovedeşte imperioasã „corola de stiluri“ din toate Principatele
Valahe. Totodatã Mihail Kogãlniceanu doreşte ca «Dacia literarã» sã devinã o «oglindã-
corolã», corolã de stiluri beletristice, „un dacoromânesc repertoriu general“: «Aşadar
foaia noastrã va fi un repertoriu general a(l) literaturei româneşti, în carele, ca într-o
oglindã, se vor vede(a) scriitorii moldoveni, munteni, ardeleni, bãnãţeni, bucovineni,
fieştecare cu ideile sale, cu limba sa, cu chipul sãu» .
V) Încã din aceastã epocã, se resimte necesitatea veritabilei deontologii
literare. Mihail Kogãlniceanu formuleazã un principiu de criticã literarã, valabil şi
astãzi: «Critica noastrã va fi nepãrtinitoare; cartea o vom critica, iar nu
persoana...» . Acest principiu afirmã voinţa celor de la «Dacia literarã» de a promova
veridicele valori estetice. Pentru prima datã în istoria criticii noastre literare, se ridicã
problema «moralitãţii» celui care are menirea sã releve adevãrate valori, sã îndepãrteze
nonvalorile, sã demaşte impostura literarã etc. În articolul program al «Daciei literare» se
reflectã şi o preocupare mãiestrit-pedagogicã a redacţiei pentru instituirea «concordiei
scriitoriceşti». De aceea M. Kogãlniceanu afirmã limpede: «Cât pentru ceea ce se atinge
de datoriile redacţiei, noi ne vom sili ca moralul sã fie pururea pentru noi o tablã de legi
şi scandalul o urâciune izgonitã. Critica noastrã va fi nepãrtinitoare [...]. Vrãjmaşi a(i)
arbitrarului, nu vom fi arbitrari în judecãţile noastre literare. Iubitori ai pãcei, nu vom
priimi nici în foaia noastrã discuţii, ce ar pute(a) sã se schimbe în vrajbe» .
VI) Esenţialã este „unitatea culturalã“ a Dacoromânimii, deschizând cale
sigurã re-Unirii Principatelor Valahe între hotarele strãmoşeşti ale Daciei lui
Regalian. Revista luptã pentru realizarea unitãţii naţional-culturale – mai întâi – prin
deschiderea coloanelor «Daciei literare» tuturor condeierilor din Principatele Valahe (sau
„Ţãrile Româneşti“ – supra). Peste câţiva ani, M. Kogãlniceanu reia principiul în
articolul-program al revistei Propãşirea (din 2 ianuarie 1844: «Aceastã parte a Propãşirei
va fi menitã [...] mişcãrii literare din Moldavia, Valahia şi Transilvania») şi în articolul-
program din Steaua Dunãrii («Ca jurnal literar, Steaua Dunãrii chiar din început se
pune alãturea cu opiniile şi tendinţele României Literare. În deplin acord cu popularul
nostru poet şi redactorul ei, credem cã literatura româneascã trebuie sã se adape la
izvoarele naţionalitãţii...»
Însuşi numele revistei, «Dacia literarã», trimite la idealul paşoptist de unitate
a Valahilor / Dacoromânilor nord-dunãreni aidoma unitãţii strãmoşilor daci din
vremea lui Burebista, Decebal, Regalian.
«Dacia literarã», manifestare eclatantã în plan sincronic, adicã al epocii, dar şi în
plan diacronic, evidenţiazã o înaltã intelectualitate şi o aleasã sensibilitate, simbolizând
multimilenar-valahica unitate etnicã, lingvisticã, teritorialã, nord-dunãreanã şi sud-
dunãreanã, unitate la care face referinţã încã din 1837, şi prin titlul lucrãrii tipãrite în
Berlin, Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques transdanubiens / Istoria
Valahiei (=Munteniei), Moldovei şi a Valahilor de peste Dunãre (bineînţeles, şi la alţi
paşoptişti, îndeosebi în opera lui Nicolae Bãlcescu, se relevã întregul nostru etnic,
lingvistic, teritorial, ca urmaşi ai celui mai mare / vechi popor din Europa, poporul
Pelasgo-thraco-dacilor / Valahilor, atât cu emisfera nord-dunãreanã cât şi cu emisfera
sud-dunãreanã). Promovând numele de Dacia Literarã, titlu ce trimite la strãvechea
unitate strãmoşeascã, revista îşi „afirmã“ şi obiectivul realizãrii independenţei Daciei
/ Dacoromâniei Nord-Dunãrene (cu „ţãrile de râuri / munţi“: Moldova / Moldadava,
Ardeal / Terra Aruteliensis, Maramureş / Maramarisia, Crişana / Crisiana, Banat /
Banatua, Oltenia / Alutuonia, Valahia-Munteniei / România, Basarabia / Bessarabia –
„stepa / pustia Geto-Dacilor-Besi“), aflatã între roţile dinţate ale celor trei mari imperii
din acel timp – Imperiul Otoman / Turc, Imperiul Habsburgic, Imperiul Rus / Ţarist.
Puţin mai târziu, ideea re-Unirii este reluatã imperios-politic în «Dorinţele
Partidei Naţionale...», din august 1848: «Pe lângã toate aceste radicale instituţii, singurele
care ne pot regenera Patria, apoi Partida Naţionalã mai propune una, cununã tuturor,
cheia bolţei fãrã care s-ar prãbuşi tot edifiţiul naţional; aceasta este unirea Moldovii cu
Ţeara Româneascã, pe temeiul punturilor de mai sus, şi care se vor putea modifica de
cãtrã Constituanta Adunare Obşteascã a ambelor ţeri unite; o unire doritã de veacuri de
toţi Românii cei mai însemnaţi a(i) amânduror Principatelor, o unire pre care dupã
spiritul timpurilor, cu armele în mânã au vroit sã o sãvârşeascã ªtefan cel Mare şi Mihai
Viteazul, carele şi ajunsese a se întitula: Cu mila lui Dumnezeu domn Ţerii Româneşti,
a(l) Moldovii şi a(l) Ardealului. Prejudeţele veacului şi intrigile strãinilor pânã acum au
stãvilat aceastã unire. Astãzi însã împregiurãrile ne sunt mai favorabile...»
În articolul-program al jurnalului politic, literar şi comercial, Steaua Dunãrii,
ideea re-Unirii între hotarele vechii Dacii este reluatã / reafirmatã şi mai rãspicat:
«Unirea Principatelor a fost visul de aur, ţelul isprãvilor marilor bãrbaţi ai
României, a(l) lui Iancu Huniad, ca şi a(l) lui ªtefan cel Mare, ca şi a(l) lui Mihai
Viteazul, a(l) lui Vasile vodã, ca şi a(l) lui Matei Basarab. [...] Unirea Principatelor este,
dar, dorinţa vie şi logicã a [...] majoritãţii Românilor. Steaua Dunãrii este jurnalul
Unirei. Prin aceasta ea nu urmeazã unei utopii; ea apãrã numai interesul vital al patriei.
Unirea Principatelor este singurul mod în stare de a consolida Naţionalitatea Românilor,
de a le da demnitate, putere şi mijloace pentru a împlini misia lor pe pãmânt ce de cãtrã
Cel de Sus li s-a dat spre moştenire. [...] Unirea Moldaviei şi a Valahiei singurã va
depãrta conflicte viitoare pe ţãrmurile Dunãrii şi ale Mãrii Negre, singurã va consolida
pacea în Orient.»
VII) Cultivarea limbii valahe ca limbã naţionalã / literarã, ca „românã-
standard“, este un alt obiectiv ce se evidenţiazã în articolul-program al «Daciei
literare». Pentru cã programul revistei militeazã şi pentru o «... limbã comunã…». Mai
nuanţat, principiul este reluat în articolul-program al jurnalului politic, literar şi
comercial, Steaua Dunãrii; aici, în Steaua Dunãrii, M. Kogãlniceanu militeazã şi pentru
introducerea alfabetului latin: «[...] cãci critica s-a fãcut neapãratã mai ales în timpul de
faţã, când limba româneascã este rãstignitã pe fel de fel de cruci, stropşitã prin fel de fel
de sisteme, întunecatã prin fel de fel de ortografii, unele mai absurde decât altele. Suntem
pentru dezvoltarea limbei; aceasta este o convicţie a juneţii noastre; cu optsprezece ani
mai înainte am scris despre regularea şi purificarea ei. Încã la 1837, fiind pe bãncele
Universitãţii din Berlin, am fost pentru introducerea literelor latine; şi astãzi, dacã am şti
cã s-ar ceti cu ele Steaua Dunãrii şi s-ar înţelege mai mult – lucru neapãrat mai ales
pentru un jurnal popular – de îndatã am şi adopta aceste litere, care fiind ale vechilor
noştri strãmoşi, curând sau târziu vor fi şi ale noastre.»
Notabilã tribunã ideologicã şi esteticã, Dacia Literarã pune în epocã bazele unei
veridice direcţii naţionale, teoretizeazã / concretizeazã critica obiectivã, spiritul
revoluţionar-paşoptist al paginilor sale marcând benefic evoluţia culturii noastre dintre 30
ian. 1840 şi 1 Decembrie 1918.
Desigur, Mihail Kogãlniceanu rãmâne unul dintre cei mai importanţi strategi
culturali şi oameni politici români din secolul al XIX-lea, prim-veritabil arhitect al unei
Europe cu deschideri dinspre iluminism spre modernism, participant activ la revoluţiile
burghezo-democratice din 1848, care s-au desfãşurat în Principatele Valahe ale Daciei
Nord-Dunãrene (Moldova, Muntenia / Ţara Româneascã, Transilvania / Ardeal,
Bucovina, Basarabia etc.), „militant de aur“ în procesul re-Unirii parţiale a Principatelor
Valahe – Moldova şi Muntenia – de la 24 Ianuarie 1859, în Statul României, evident,
între hotarele Daciei lui Burebista, ori Decebal, sau Regalian, dar şi „bumerang de
diamant“ al independenţei României, al Rãzboiului de Independenţã din 1877. Cele
douãzeci şi patru de carate ale neasemuitei sale conştiinţe naţionale se reliefeazã în
energizante irizãri de geniu pe mai tot secolul al XIX-lea al Principatelor Valahe, ori, mai
exact spus, de pe întregul şi, totodatã, cel mai incandescent segment temporal al Europei
aflate sub cea mai bunã „Stea a Dunãrii“, steaua-Kogãlniceanu dintre anii 1837 şi 1878 /
1891.
Populatia Transnistriei in hotarele istorice cuprinse intre Nistru Si Bugul
Oriental
Populaţia băştinaşă a Transnistriei in hotarele istorice cuprinse intre Nistru şi Bugul Oriental a fost
neintrerupt, pe parcursul secolelor, majoritar romanească. Acest lucru l-au demonstrat o serie de
călători, geografi şi prelaţi, cum ar fi Gian Lorenzo D'Anania, Giovani Botero, Nicolo Barsi, care
au depus in cărţi publicate mărturii asupra caracterului etnic romanesc al acestui teritoriu.
Cu aproape 30 de ani inainte ca ruşii să treacă Bugul, in 1792, şi să anexeze Transnistria cu forţa
armată, guvernul rus l-a trimis in recunoastere in această zonă pe cazacul Andrei Constantinov.
Reintors la curte, cazacul a raportat că nu a găsit nici un rus şi că a auzit "doar vorbă
moldovenească şi tătărască".
Protoiereul rus Lebentiev in lucrarea sa "Ucraina Hanului", apărută in or.Herson, in 1860,
recunoaşte că moldovenii sunt cei mai vechi trăitori pe locurile pe care se situează Transnistria.
In context, scriitorul Bogdan Petriceicu Hasdeu afirma că la 1230 exista o populaţie romanească
compactă in Podolia Volnii, care se mai regăsea compact şi in 1849, in număr de aproximativ 500
de mii de oameni. Acelaşi lucru este recunoscut şi in Marea Enciclopedie Rusă din secolul trecut,
iar lingvistul sovietic Serghieski recunoaşte, in 1936, că romanii şi ucrainienii au ocupat
instantaneu acele locuri,"dacă nu mai repede romanii".
Odată cu mişcările revoluţionare din 1917, moldovenii transnistreni convoacă un congres la
Odesa şi cer "lichirea Transnistriei de Basarabia", "şcoala, liturghia şi judecăţile să se facă in
limba romană, să se folosească alfabetul latin".
Caracterul moldovenesc (romanesc) al ţinutului transnistrean a fost recunoscut de sovietici,
atunci cand au creat, in 1924, Republica Autonomă Moldovenească (RASSM) prin care a fost
pus inceputul prezenţei politico-geografice moldoveneşti in Transnistria. După 1940, Stalin
dezmembrează atat Basarabia care pierde judeţele Bolgrad, Izmail, Cetatea Albă, Hotin, cat şi
RASS Moldovenească, care pierde raioanele Cruti, Balta, Barzu, Ocna şi Nani in favoarea
Ucrainei.
De la 1792, populaţia Transnistriei a fost supusă unui intens proces de rusificare, iar teritoriul a
fost transformat pentru următoarele secole intr-un cap de pod al expansiunii ruseşti in Balcani.
O bună parte a populaţiei băştinaşe a fost exterminată de regimul comunist. Istoriografii susţin că
in 1937 intelectualitatea din RASSM a fost acuzată de susţinerea duşmanului de clasă, fiind
exterminat atat intregul guvern al republicii, cat şi scriitorii Nicolae Smochină, Toader Mălai,
Nicolae Ţurcanu, Simion Dumitrescu, Petre Chioru, Mihai Andreescu, Mitrea Marcu, Alexandru
Caftanachi, Iacob Doibani, Ion Corcin, Dumitru Bătrancea, Nistor Cabac. In s.Butor, Grigoriopol
au fost impuşcati 167 bărbaţi din cei 168 existenţi. Totodată, colectivizarea forţată şi inchiderea
bisericilor i-a determinat pe mulţi să fugă peste Nistru.
Necătand la aceasta, ultimul recensămant sovietic din 1989 arată că in circa 70-80% din
localităţile din Transnistria populaţia romanească constituia 40%, in timp ce ucrainenii constituiau
28% şi ruşii 25%. Totodată, in or. Tiraspol unde, in 1940, romanii formau 65% din populaţie, in
1989 ei reprezentau abia 12%.
Rezultatele complete ale recesămantului populaţiei in regiunea transnistreană a R.Moldova,
petrecut in perioada 11-18 noiembrie 2004, arată că numărul total al populaţiei regiunii, in
comparaţie cu 1989 s-a redus cu circa 25% sau cu peste 170 mii de locuitori. Populaţia
or.Dubăsari s-a redus cu aproape 44%, populaţia or. Bender cu 30%, Camenca - cu 25%,
Tiraspol - cu 21%, Rabniţa - cu 13%. Mai mult, s-au inregistrat schimbări in ceea ce priveşte
structura populaţiei după naţionalităţile de bază. Astfel, ponderea populaţiei de etnie
moldovenească s-a redus de la 40% la 31,9%, celei de etnie rusă s-a majorat de la 25,4% la
30,4%, celei de etnie urcraineană a crescut cu 0,5%.
Regiunea transnistreană cuprinde in prezent un teritoriu de circa 4 163 km2 sau 12% din teritoriul
R.Moldova. Pe teritoriul Transnistriei se află 167 de localităţi, dintre care 4 oraşe, 8 orăşele şi 143
de sate. In ciuda izolării internaţionale, Transnistria şi-a creat toate atributele caracteristice unui
stat - instituţii de stat, forţe armate, structuri de poliţie, servicii de securitate, organe vamale,
propria valută, propriul sistem economic şi financiar.
Galina LUNGU (VoceaBasarabiei.net)
ROMANIAN WORLD RAMAYANA
Dr. George Anca
Abstract
It seems that through the 25th International Ramayana Conference in Mysore

(November, 2009), one from wherever part of the world feels one's identification with
God as Rama faighting Ravana. Even 'Hindu countries' don't include Romania,
Ramayana is there much more than a coffee house with this name in Bucharest. Some
correspondences are mentioned bellow both from general cultural references and from
author's fictional own ramayanic writings: heroes, polycephaly, Sanskrit Dacia, Rama
from Carpathians, New York Ramayana etc.
From Ramayana by Sage Valmiki
raamo raamo raama iti prajaanaamabhavan kathaaH |

raamabhuutaM jagaabhuudraame raajyaM prashaasati || 6-128-103
While Rama ruled the kingdom, the talks of the people centered round Rama, Rama and
Rama. The world became Rama's world.
From Ramavataram by kavicakravati Kamban
Rama walked majestically towards Siva's bow, putting even the lion, the bull, the golden
Meru, and the elephant to shame.
They just saw Rama taking the bow in his hand and instantly heard the sound of the
breaking bow!
From Ramcaritamanasa by Saint Tulsi Das

Men who devoutly take a plunge into it are never scorched with the burning rays of the
sun of worldly illusion.
Names depending on the versions
Rama, Ram, Bhargava: incarnation of Vishnu; oldest son of Dasharatha and Kausalya;
husband of Sita; fater of Kusha and Lava
Asamiya: Vasumati
Balinese: Ramadewa
Chinese: Lo-mo
Javanese: Ragawa, Ramachandra, Sri Rama(wijaya)
Khamti: Chao Laman
Khmer: Preah Ram, Preah Ream
Lao: Ph(r)a Lahmahrat, Ph(r)a Lamma
Malay: Agung Gempita, Seri Rama
Maranao: Radia Mangandiri
Pali: Ramapandita
Prakrit: Pauma
Tamil: Iraman
Thai: Daranoi, Phram, Phara Ram
Tibetan: Ramana
Vietnamese: Chung Du
Sita, Janaki, Maithili: incarnation of Lakshmi; wife of Rama; mother of Kusha and
Lava
Balinese: Dewi Sita

Javanese: Dewi Sinta
Kannada: Sittama
Karbi: Ita Kunri
Khmer: Neang Seda, Neang Seta, Neang Sita
Lao: Nang Sita
Malay: Puteri bungsu Hanyut, Chahaya Keinderaan, Sakutum Bunga Satangkai,
Sita Dewi, Siti Dewi
Maranao: Tuwan Potre malaila Ganding, Tuwan Potre Malono Tihaia
Myanmar: Thida
Singhalese: Sitapati
Tamil: Shitai
Thai: Nang Piphat That Loi, Nang Sida
Tibetan: Rol-rNyed-ma, Zita
Vietnamese: Bach Tinh
Ravana, Dashagriva, Dashakantha, Dashamukha, Asura Vana: ogre king of

Langka; husband of mandodari; faterh of Indrajit
Balinese: Rawana
Hindi: Ravan
Javanese: Rahwana, Dasamuka
Kannada: Ravula
Karbi: Raban
Kawi: Rawana, Dasamukha
Khmer: Rab(n), Rabana, Krong Reap
Lao: Bommahchak, Dotsakhan, Haphanasun, Rabbahnasun
Malay: Dauwichit, Gambar mahasakti, maharaja Duwana, maharaja Wana,
Rahana, Raja Di Rimba, Rawana
Maranao: Maharadia Lawana, Maharadia Duwan
Mongolian: Mangus, Tesegiriy, Tisegiri
Myanmar: Datthagiri
Sundanese: Rawana
Tamil: Iravanan
Thai: Thotsakan
Tibetan: Ashapa, mDa’shagriba
Vietnamese: Trang Minh
Hanuman, Hanumat, Anjaneya, Anjata, Maruti: sof of Anjana and Vayu; monkey
leader Balinese: Hanoman
Javanese: Anoman, Senggana
Karbi: Haliman
Khmer: Anjat, Anujit
Lao: Hanumon(e), Hulahman, Hunahman, Huonahman, Huorahman
Malay: haduman, Hanuman Kera Putih, Kera Kechil Iman Tergangga, Phalawan
Udara, ShahNuman
Maranao: Laksamana (Mangawarna is the name of Lakshmana)
Singhalese: Hanumant
Tamil: Anuman
Thai: Anchar, Wanon
Tibetan: Hanumandha, Hanumanta
Polycephaly - Greek mythology

• Greek mythology contains a number of multi-headed creatures. Typhon, a vast
grisly monster with a hundred heads and a hundred serpents issuing from his
thighs, is often described as having several offspring with Echidna, a creature with
the body of a serpent but the face of a beautiful woman.-headed dragon that
guards the garden of the Hesperides
• Chimera – sometimes depicted with the heads of a goat and a lion
• The Lernaean Hydra – an ancient nameless serpent-like chthonic water beast that
possessed numerous heads
• Orthrus – a two-headed dog owned by Geryon
Other accounts state that some of these creatures were the offspring of Phorcys and Ceto.
Phorcys is also said to have fathered Scylla, a giant monster with six dogs' heads, which
terrorises Odysseus and his crew.
Polycephaly - Other mythologies

• Balaur, a dragon in Romanian mythology, with three, seven or twelve heads
• Janus, a two- or four-faced god in Roman mythology
• Kaliya, a multi-headed snake vanquished by Krishna in Indian mythology
• Nehebkau, a two-headed snake in Egyptian mythology
• Orochi, an eight-headed snake in Japanese mythology
• Ravana, the ten-headed King of Lanka from the Hindu smriti Ramayana
• Triglav (meaning "three headed") is a god or complex of gods in Slavic
mythology
• Zmey Gorynych, a dragon in Slavic mythology
Romanian myths part of international culture

• Vampire - See strigoi and moroi, which are more phantom- or wizard-like
creatures.
• (vârcolac)
• Şobolan - A giant rat similar to the SA capybara. Rural Romanian folklore
attributes the şobolan human Werewolfcharacteristics.
• Solomonar - See Hultan and Solomonari, which were a group of nobles and
wizards made famous more by the families who were members of the
society then for their deeds. However, this is mainly do to the secret
crusades of Christianity and their attempt to destroy all history and
knowledge of these Wizards. Some of these names include Dracula Vlad,
Solomon, Despina the Impure, Ty'ere, Ventruszch, Brohmyr, Izhain and
Vohc.
Most of these names can be found in Romanian Lore in reference to
Vampires and Dragons.
Personages in folk literature

• Baba Dochia
• Balaur (dragon)
• Baubau, variant form Babau (similar to the Bogeyman)
• Căpcăun (an ogre)
• Căţelul Pământului
• Fata Pădurii
• Ileana Cosânzeana
• Iele
• Luceafăr - similar to Planet Venus
• Moroi (a type of vampire)
• Moşul (the old man)
• Muma Pădurii
• Pricolici (a werewolf or demon)
• Rohmani (or Blajini)
• Samca
• Solomonari
• Sânziana (or Drăgaică)
• Spiriduş (a sprite)
• Stafie - similar to Ghost
• Strigoi (a vampire or zombie)
• Uniilă (a devil )
• Uriaş - similar to Giant
• Ursitoare - similar to the Fates
• Vasilisc - similar to Basilisk
• Vâlva
• Vântoase (spirits of the wind)
• Vârcolac (werewolf)
• Zână (fairy)
• Zburător
• Zorilă
• Zmeu
Heroes
• Ber-Căciulă
• Doamna Neaga
• Făt-Frumos
• Ileana Cosânzeana
• Greuceanu
• Iovan Iorgovan
• Ler Imparat
• Luana
• Baba Novac
Rama from Carpathians
There are authors sustaining that the Indo-Europeans and the Vedic culture
started from the territory of Romania. Accordingly, Rama from Carpathians left it in
front of Arian tribes thousands o f years before Christ. Striking arguments are brought
about the identity between Rama and Negru-Vodă, founder prince of Valachia (Romanian
Country).
Both names mean “black”, without connexion with physical appearance (see the
symbolism of Red Emperor, Green Emperor, Yellow, White, Black, in Chinese culture
and Romanian fairy tales). Rama is Chandra, the moon, Negru-Vodă is crai (king and
moon). Both are preservers of dharma, exiled princes. Indian Bihar has a corespondent in
Biharia/Bihor (in Transylvania), Ayodhya is Aiud. Rama and Lakshmana become Roman
and Vlahata in a legend. A city (dava) Ramadava (Ramidava) existed in ancient Dacia
(actual Romania), and a Walachian (Romanian) prince, Ramung, appears in medieval
German Nibelungs epic. Both Sita and the wife of Negru-Vodă end tragically. (Gheorghe
Şeitan, “Rama din Carpaţi şi legendarul Negru-Vodă”, paper sustained at the International
Congress of Dacology, Bucharest, 14-16 June 2009).
Extravagant (becoming poetic/epic) chapters in books include: the celebrate

Aryans were Carpathian-Istrians; the Vedas contain the spirituality of our ancestors; the
battles of Bala-Rama in Carpathians; Ramayana describes Romania; Omu, saint
mountain of Aryans; birth of Indra - at Porţile de Fier (Iron Gates); Hercules was ... Indra;
Geto-Dacians and Vedic people believed in same Eternal God; The religion of Getas – a
religion of the Infinite and Eternal Universe; Budha moved to Dacia ( Da.ksa-Ţara Zeilor,
Nicolae Miulescu, editura Obiectiv Craiova, Eugen Delcea; Da.ksa God's country, Ed.
Nagard, Veneţia, 1975);
Romania – the Pontic India; Rama from Romania; the saint language, Sanskrit, was the
language of Dacians; the mountain Omu – the sanctuary of mankind; the area of
forefathers – from Indus to Atlanta; Agni Tatăl (Father), the god of fire from Agni.Ta;
religious conflict can lead to atomic war; the Vedas were born ...at Black See; Ramayana
storied by the map of Romania; Sanskrit – the language of the Romanians (Dacia – Ţara
Zeilor / Dacia – The Country of Gods , Tudor D iaconu).
Some Romanian toponymics can be analysed through Sanskrit, e.g. Deva, Orăştie,
Pecica (cf pecaka/owl), Agnita (Agni), Prahova (pravaha/flowing), Dacia (Dakşa/ country
Da). Some Romanian words have correspondences in Sanskrit, e.g. brambura (bhram/to
mistake), dandana (danda/stick and punishment), haz (has), rai (rai/good, richness), zvon
(svan/to resound) (Problemă – Mioara Căluşiţă-Alecu, Ed. Orfeu, 2000)
New York Ramayana
abducted Seeta Rama / Lakshmana absent / not so Hanuman // predators of virtue /

opposed to sandals / witnesses of killing // abduct me soul cries to god / abduct me bred
temptation is translated / crush yourself on abducting time wheel
America is Ravana Seeta is the abducted / world Rama didn't change himself / our mother
is of godhead // dearer dear Seeta / is neither Radha in Vraja / nor Savitri resurrecting the
dead // permission Krishnaits Savitrins / I pray to God's Mother for Seeta / I pray to Seeta
for God's Mother
in study own salvation dance the goodness / abducted Rama himself in person of loved
Seeta / Seeta salvating herself mountain and weapons // God loves also the one he kills /
Bali the killed Ravana Vidu / dropped by foliage folklore composition // God kills also
the one he loves / kills himself turns into resurrection / the beggar begs us to pass through
him
Kali more Seeta more Mary more Radha / stringing our heads on thread from a / birth on
forefathers' darkness // lost in my death's birth / I pray to you killing nascence / for
keeping our hearts to spring // I bow to inconceivable overbelieving / in graces of god and
of the abductor / loosing themselves in our growth
let Radha teach us forest's way / Savitri pulling also us out / of cutted tree sculptured
Maiastra // glory to mother's cancer to father's paralysis / for you to pray for their birth /
we stick to you anonymous immigrants // prayer of prayers to mothers' mother / to Rama
to Hanuman / in the garden of Christ's Mother
the will of receivers of abducted women / hidden by Ravana's gardens / at once Ganeshan
incompleteness // Ganesh in America should be the theme / the cutted time like tusk of
Ganesh / the son in stories of ours // in Indian Ocean on Africa in Atlantic / in Thai also
gulf in tsunami / Hanuman strengthened me in courage
arnam Brahma food is god / Sri Chinmoy played fifteen instruments / then silent
meditation and dvds shared // dinner with roses on questionnaire I wrote / close to god
through songs and / still more through resulting silence / pandit that a writer at phone //
first time no then already yankee / in New York only for Ramayana bhai
global Ravanic terrorism / the old one makes pranayam at tea / dios del fuego black
pyramid // with never a cloud in the skies / may every moment of sadness / prove only a
joy in disguise // no one religious sum spiritual / spirituality unites religions / persons of
divine revelation
there are animals better than humans / Ravana could have been killed only by monkeys or
men / Hanuman embodiment of Shiva guru of the universe // neither I believe in god /
this is god's mistake not mine / his grace didn't want to come into my life // without
Hanuman's help one can't be Rama's devotee / right guide monkey shape also Brahma
could be / at coronation in Ayodhya all monkeys take human shape
no standing anyway but I am wet / after the cherries on Hook Creek / back Eldorado's Lal
with Lalan // under this bridge the woman gives birth to war // with sin toward peace
Merrick past / rain's cruise do not lean on door // I write myself Ramayana orthodox
Easter / in gospel Seeta Mary shed magnolia tree / the girl gets down before library
electrified tables for computer / small girl looking to paradise's dictator / Latin
Gutenberg's annotated bible // Quintus Smirnaeus The Fall of Troy / John Quinn The
Man from New York / Iliad war Ramayana dharma // go in as much America you want
get back / from secondary citizenship unslept sleep / reeding room as a stadium NYPL
Drago shoe repair extrogenius Dracula / by grace of god who is Rama shanti / seriocomic
extreme the god of hell // rain by window of theatricality / flood over New Yorker Ganesh
/ his tween tusks went to the dogs // harder than New York neither pork I retort / girls left
themselves on Archimedes's / pouring on them golden ware from thunder
Pandit Ram Lall doesn't advise Indians to come / in America no what to do here any
talent / is bought home is more recognized // Chand colleague with them rich and how
cold / any body how is nature is fair he is claming / seniority to me I am older uncle John
Ion // all artists in the second line Sri Ram Tulsidas Valmiki / great men pandit's dream to
bring Ramayana in / New York Hanuman Chalisa sanathana dharma
divine aesthetics at sarod distinguished yogi Chinmoy / silence small conversations seem
cries I still write you / whip of silence empire garland calypso // urge carry his sitar he
leaves no applause / big word sacredness of the conference sin of difference / religious
and communist zones materialist countries have no future // Ramaraja ideal love for
people more than for self / Ravanaraja Mary put by pope to destroy nonchristianity /
Rama in Shiva Rameshvara Siva param guru
at Ayodhya reigned Dilipa Raghu Aja Dasaratha / Rama avatar of Vishnu and more 24
solars in 19 cantos / from Raghuvamsa by Kalidasa to be pastiched with Manu / his son
toward son serving Nandini heifer from Surabhi // on Sindhu he conquered husbands of
blushing Huna women / thousands of camels and mares carry treasures received by
Kautsa / beings lighted from sun lamp from lamp son from son / hand to the feet of royal
duty milked sky // Indumati gives birth to Dasaratha thousands years pass / Ravana
persecuting the gods then Rama from Kausalya / Bharata from Kaikeyi twins Lakshmana
and / Satrughna from Sumitra reincarnate Vishnu
in the navy Pushpaka from Lanka to Ayodhya he shows to Seeta / Malyavat Pampa
Chitrakuta Ganga Yamuna Sarayu / political slander on her stay in stranger's house order /
to Lakshmana to leave her on Ganges when pregnant // the sons Kusa and Lava taught by
Valmiki Ramayana / to sing to their father at horse sacrifice killed Sambuka / he will
receive Seeta back if she will prove pure / to her subjects she mortgages and her mother
earth embraces her // ruined Ayodhya after death of Rama / Adhidevata calls in dream
Kusa at reign / his bracelet slips in water Sarayu and naga / Kumudvati returns it
together with her hand
(New York Ramayana – George Anca, AIME, 2005)
International Ramayana meet in Romania

•
Bucharest, Sep 22 (IANS) Romania has been proposed as the next host of the
International Ramayana Conference, after the 22nd edition of the event concluded
recently in the British city of Birmingham.
Romania, which is slated to join the European Union on Jan 1, 2007, has been the
epicentre for European gypsies, who maintain that their ancestors originated from India.
It is pointed out that there are some 8,000 Romani words that have Hindi and Sanskrit
roots.
'Romania looks for spiritual guidance only from two places, Italy and India,' said George
Anca, director-general of the National Library of Education, Bucharest.
Anca, greatly attached to the philosophy of the Ramayana, has been instrumental in
setting up an Indian Library within the complex of the National Library where many
researchers are working on Hindi and Sanskrit texts.
Former Indian president Shankar Dayal Sharma and recently Vice President Bhairon
Singh Shekhawat visited the Indian Library during their trips to the country.
Anca, a former visiting professor at the University of Delhi during 1977-84 and
then 2002-03, is hopeful that the Indian government and the growing Indian
community in Romania will support his efforts to organise the next International
Ramayana Conference.
It is imperative to spread the message of the Ramayana in different parts of the world in
an age of ever growing violence, Anca told IANS in an interview.
He said: 'The ancient message of the Ramayana continues to be relevant for the human
race. It is not surprising that Mahatama Gandhi was tremendously influenced by the
teachings of the Ramayana. If Gandhiji is still relevant for the world so is his guidebook -
Ramayana.'
(By Surender Bhutani, Indo-Asian News Service | 22 September 2006 |
10:43am)
G. I. TOHÃNEANU
CUVINTE ROMÂNEªTI
O propoziţie a lui Lucian Blaga, profundã şi simplã, şade la temelia şi constituie temeiul
acestei cãrţi : Limba este întâiul mare poem al lumii. Cãlãuzit de acest adevãr atingãtor,
am convocat, ca sã-mi ilustreze « Cuvintele », pe poeţi, iar dintre prozatori pe aceia mai
apropiaţi de tãrâmul Poeziei. Mã gândesc, înainte de toate, la Sadoveanu. Cãci – potrivit
aceluiaşi Lucian Blaga – Poetul nu este un mânuitor, ci un mântuitor al cuvintelor. El
scoate cuvintele din starea lor naturalã şi le aduce în starea de graţie. Procedând astfel,
am urmãrit sã pun la îndemâna unui numãr cât mai mare de cititori – în primul rând :
slujitori ai şcolii – o carte nu numai convingãtoare, ci şi, dacã e cu putinţã, agreabilã. În
ce mãsurã am reuşit, vor chibzui şi vor decide “beneficiarii” /…/ Ca în atâtea alte
împrejurãri, abordez, şi de data aceasta, vocabularul românesc de pe o poziţie nu
exclusivit lingvisticã, ci integratoare, apelând la luminile istoriei şi poposind, de câte ori
este posibil, în luminişurile culturii. Scriind o carte de lexicologie – iar aceasta din urmã,
ca “ştiinţã a cuvintelor”, legându-se, mai strâns decât celelalte ramuri ale lingvisticii, de
literaturã – nu puteam sã uit cã ea, literatura, este, în esenţã, “arta cuvântului”. Privind
astfel lucrurile, volumul ţinteşte sã se recomande ca o pledoarie – indirectã, dar, poate, cu
atât mai persuasivã – pentru alianţa indelebilã dintre ştiinţa limbii şi realitatea lingvisticã,
pe de o parte, iar, pe de alta, ştiinţa literaturii şi creaţia literarã. O atare alianţã se justificã
pe deplin şi în planul teoretic, iar raţionamentul este nu se poate mai simplu. Într-adevãr,
dacã unitatea de bazã a intercomunicãrii obişnuite cu ajutorul limbii, dacã însuşi suportul
ei îl aflãm în cuvânt, tot atât de adevãrat este cã, dintre toate întruchipãrile lui, ale
cuvântului, cea mai aleasã şi mai nobilã se realizeazã la nivelul superior al artei literare,
al Poeziei. Nu voi putea, aşadar, concepe studiul ştiinţific al limbii fãrã sprijinul viguros
al literaturii, dupã cum nu mi-l pot închipui pe Poetul adevãrat nici pe criticul literar de
vocaţie fãrã cunoştinţe temeinice de lingvisticã generalã şi, mai ales, de istoria
vocabularului. Mãrturisitã sau nu, aceastã « concepţie » - dacã nu cumva termenul sunã
pretenţios, fiind vorba de adevãruri atât de simple – îi însufleţeşte pe toţi reprezentanţii de
frunte ai lingvisticii româneşti, de la « corifeii » ªcolii Ardelene şi Bogdan Petriceicu
Hasdeu pânã la veneraţii noştri contemporani, academicienii Iorgu Iordan, Al. Rosetti,
Al. Graur. În prima jumãtate a veacului, orientarea amintitã a fost ilustratã şi încununatã
de activitatea şi opera lui Sextil Puşcariu, a cãrui pildã de patriotism luminat în studierea
limbii române mã strãduiesc, dupã puteri, sã o urmez « longo intervallo », adicã « la o
respectuoasã distanţã ».
Şi de data aceasta am optat, în cercetarea vocabularului românesc, pentru singura
perspectivã fecundã : cea « verticalã », istoricã. În chipul cel mai firesc şi cu o bucurie
greu de stãpânit, am ajuns, astfel, de cele mai multe ori, « la obârşie, la izvor », adicã la
pragul dintâi al limbii latine. Strãdania aceasta, « regresivã » numai « la propriu », îmi
este rãsplãtitã « cu asupra de mãsurã » prin împlinirea şi rotunjirea fizionomiei
cuvintelor noastre, prin dezvãluirea feţei lor ascunse, prin luminarea mutaţiilor semantice
suferite, prin re-cunoaşterea şi restabilirea afinitãţilor latente întunecate de eroziuni ale
sunetelor şi de lunecãri ale sensurilor. Aşa stând lucrurile, una din concluziile vrednice de
reţinut ale cãrţii ar trebui sã fie aceea cã singurã latina este în stare sã depunã mãrturia
cea mai completã, mai autorizatã, mai convingãtoare despre bogãţia, varietatea, supleţea ;
despre disponibilitãţile de înmlãdiere semanticã şi nuanţare expresivã ale cuvântului
românesc.
Atacuri la unitatea limbii române de pe

vremea lui Cuza VodÃ
SCRISOAREA M. Sale Domnitorul loan I cãtre Sofronie

Patriarhul Constantinopolei, în cauza indepenenţei bisericei
române
“Prea Sinte Pãrinte !
Ca un fiu smerit al Sântei biserici orthodocse. am priimit cu cea mai adâncã pietate
pãrintescã prea fericirii voastre epistolã; nu pot insa ascunde, cã vãtãmãtoarea purtare
ce au ţinut aici arhimandritul Cleobule, însãrcinat de a-mi o aduce. m-au pãtruns de cea mai viuã
mâhnire. Cuvioşia sa au pãrãsit toate datoriele sale, şi în loc de a indeplini pe lângã mine
misiunea sa conciliatrice, nu s-a sfiit a face acte imprudenţi, a frequenta oamenii desordinii, a
patrona ideele lor; astfeliu cã însuşindu-şi prin aceasta un rol neînvoit de legi, guvernul meu a fost
constrâns a întrebuinţa - durere -, o rigoare neusitatã în contra trãmisului prea fericirii voastre.
Totuşi am citit scrisoarea prea fericirii voastre cu ochiii minţii, şi închinând cugetãrile mele cele
mai ascunse mântuitorului nostru, carele este inceputul şi capul nemuritor al bisericei, m-am
întrebat dacã în adevãr, o naţiune este condamnabile, fiindu-cã a voit sã întãreascã pe pãmântul ei
fundamentele pe cari sunt aşezate strãlucirea eternã şi gloria neînvinsã a bisericei ortodocse, m-
am întrebat dacã, în adevar, legile de organisaţiune şi de discipline acum consimţite de o ţarã
întreagã, de cler şi popor - dacã acele legi, prin care se stabilesc o mai folositoare ordine materiale
în biserica ortodoxã românã, sunt într-atât depãrtate de spiritul sântelor canoane şi de usul
seculariu pãzit în ţãrile ortodoxe, încât au putut merita din partea celui mai venerat şi onorat
dintre pãstorii creştinãtãţei, o manifestare atât de însemnãtoare cãtre capul unei naţiuni care în
cursul timpilor, de-a pururea a arãtat o nemãrginitã îngrijire şi o credincioasã iubire pentru
biserica sa.
Apoi în sinceritatea animei mele nu pot deocamdatã a nu mãrturi prea fericirii voastre cã
misiunea ce aţi încredinţat archimandritului Cleobule, cã rostirea actelor ce le au adus sunt fãrã
exemplu în analele ţãrei, şi fãrã precedente în tradiţiunile bisericei independente a Daciei. O
asemenea crudã ispitã nu puteam ascepta sã ne loveascã chiar din acea parte care în zilele ei de
asuprire şi de necasuri a primit de la noi în timpi vechi, şi primesce chiar astãzi cu mânã largã,
atâtea şi atâtea mari dovezi de iubire şi de generositate precum n-au primit din nici-o parte a lumii
creştine. Ca creştin, aş fi dorit a putea ascunde sub umilinţa ce se cuvine unui supus fiu al bise-
ricei dureroasa suprindere ce mi-a causat iniţiativa luatã de prea fericirea voastrã, într-o aşa gravã
pornire în contra ţãrii mele însã: ca Domn, purtând sarcina trecutului şi a viitorului naţiunei
române nu pot tãcea, ci sunt dator a apãra, în contra oricãrei încercãri, antica autocefalie a
bisericei dace.
Voi întreprinde darã, prea sinte pãrinte, a proba preafericirii voastre, cu dreptul bisericei
universale, cu sânte canoane în mânã, cu dreptul, cu usul, cu datinele consecrate de seculi ale
bisericei Daciei - drept, usu si datine recunoscute de toatã biserica, si anume de biserica
Constantinopolei -, cã Românii, în afacerile lor bisericesci, şi astã-datã ca totdauna, s-au ţinut
in îngrãdirile spiritului credinţei lor, în marginile prescriptiunilor canonice şi în limitele
legaturelor si drepturilor ce au avut şi are Statul în faţa bisericei sale naţionale, în veri-ce timp şi
în veri-ce parte a lumii ortodocse. Nici sã vã miraţi, prea fericerea voastrã, vazând un fiu smerit al
bisericei discutând, deşi mirean, despre cele bisericesti. Augustele esemple ale lãudaţilor împãraţi
ai Constantinopolei ma autoriseazã a o face şi poate noi Românii din Dacia Trajanã, avem
oaresicari drepturi de a fi ascultaţi pentru cã, creştini din primii seculi ai creştinãtãţii, succesiv am
suferit toate invasiunile barbarilor, fãrã ca ele sã ne fi putut cotropi; şi aşa, am controversat cu o
justa mândriã naţionale, limba, legile şi tradiţiunile nobililor noştri suitori, şi, cu ele,
instituţionile şi datinile primitive ale bisericei, cari s-au pãstrat la noi într-o puritate mai neatinsã
decât în multe alte pãrţi. Aşa s-a mãnţinut între Români acea veche şi lãudatã datinã a bisericei
primitive, care de dorit era sã se fi pastrat pretutindeni, cã clerul şi poporul împreunã constituie
biserica lui Christ.
Datinele acelea primitive tocmai, şi acele instituţiuni ne-au povãţuit a sci, ca o altã biserica,
fiecare va fi, nu poate avea dreptul de a se amesteca în trebele de administraţiune şi disciplinã
interioare ale unei alte biserici independinte şi autocephale. [...]’‘
Balligot cãtre Bardeanu (oficial) - 10 octombrie 1865
„N-aţi uitat cele ce vã spuneam în depeşa de ieri despre încurajãrile pe care boierii şi ultra-
liberalii le aflã din partea unora dintre agenţii strãini; s-ar pãrea ca d. baron d’Offenberg este ţinut
sa justifice, cel puţin în parte, aceste presupuneri.
Agentul ţarului a venit sã-i citeascã Alteţii Sale un pasaj dintr-o depeşã a d. Ministru al Rusiei la
Constantinopol: d’Offenberg a dat Principelui asigurãri cã nu esle autorizat sã facã o astfel de
comunicare, dar cã, în astfel de împrejurãri nu se conduce decât dupã sentimentele de simpatie
ce nutreşte pentru Guvernul Romîn şi de dorinţa sincerã de a fi agreabil Alteţii Sale, sentimente
de care Alteţa Sa a putut a se indoi. In pasajul citat de d. baron d’Offenberg, generalul Ignatieff
recomandã Agentului sãu a consilia pe Principe de a se apropia de oamenii rãmaşi departe de
treburiile ţãrii, în urma loviturii de stat de 1a 2 mai: de a nu se priva de concursul oamenilor
experimentaţi, care pot sã aducã servicii utile, de a nu închide urechile, în anume momente
critice, unor preveniri dezinteresate şi care vin din partea unei Puteri ale cãrei sentimente nu
oscileazã conjunctural, ci au fost, în toate timpurile, favorabile Principatelor Unite.
D’Offenberg dezvoltã în continuare concepţiile d-lui general Ignatieff. Mai continuã o vreme
complezent cu principii de felul acesteia, apoi se strãdui sã-1 convingã pe Principe cã Alteta Sa n-
a aratat poate atâta prudenţã pe cât era necesar, sprijinindu-se întotdeauna, şi uneori chiar în mod
deschis pe politica Împãratulul Napoleon, cã Alteţa Sa a sacrificat multe ideilor politice şi sociale
care nu sunt compatibile cu poporul roman; cã Alteţa Sa ar favoriza într-un grad prea înalt
latinismul în dauna credinţelor care au rãdãcini profunde în ţarã şi care sunt comune cu ale
Rusiei, care, faţã de acestea, s-a aflat profund intristatã. [...]
Aceasta ar fi o modalitate de sincerã apropiere faţã de Rusia; ar fi o înţelegere ce ar permite de a
calma gravele chestiuni religioase care neliniştesc marea bisericã a Orientului şi de a regla
problema nu mai putin gravã a mãnãstirilor închinate.
Principele a rãspuns Agentului cã niciodata nu a consultat şi nu va consulta niciodata, în
rezolvarea treburilor guvernului sãu, decât adevaratele interese ale ţãrii; ca el nu e nici Francez,
nici Rus, nici Austriac, ci e Român.»
C.A. Rosetti :
Şi-acum când dovedirãm din nou şi prin cele scrise si prin fapte cã nu ne-am
schimbat şi nu ne vom schimba în nimic credintele şi ideile noastre şi trebuind sã
sfârşim aceastã mãrturisire, deja prea lungã, s-o incheiem cu unul din cele mai
sfinte invãţãminte ce ne-a dat acum câţiva ani acel geniu al Franţei ce se numeşte
Ed. Quinet. In scrierea sa despre români, face o schiţã despre toatã istoria noastrã
şi aratã şi gloria prin care am trecut, şi monopolul în care ne-am încheiat, precum şi
cauzele suirii trecute şi ale cãderii ce-a urmat-o. Face insã ceva şi mai mult, cãci
aratã cum s-a operat acea mare minune cã naţiunea aceasta nu şi-a dat pe deplin
sufletul în acea înecare atât de mare de invasiuni şi de viţuri. Între cauzele cele mai
puternice care ne-a scãpat d-a muri prin acea spãimântãtoare asfixie, d. Quinet pune
şi limba. Aratã prin ce lupte limba noastrã scapã din toate loviturile politice şi
religioase şi cum el, şi mai cu seamã ei, datorim în mare parte existenţã noastra.
Într-unul din capitolele acestei insemnate scrieri, sub titlul Regeneraţiunea moralã,
venind la presint şi arãtându-se ce trebuie sã facem spre a ne regenera, spre a fi in
adevãr, iar nu a pãrea numai ca suntem, zice :
„Adãugaţi (pe lângã aceste reforme) libertatea cuvântului şi a presei, cãci nimeni
nu va înţelege cã, dreptul de cãpetenie al naţionalitãţei voastre constând, precum s-
a vãzut, în limba naţionalã si poporarlã, cel dintâi act al reorganizãrei sã fie de a
lãnţui cuvântul. Prin el aţi putut scapa cu viaţã, respectaţi-1 !»
-ADUNAREA GENERALĂ-
HOTĂRÂREA NR. 7
din 3 august 2009
privind susținerea inițiativei Fundaţiei „Episcopul Grigorie LEU” –
MI-CAREA PENTRU PROGRESUL SATULUI ROMÂNESC pentru
proclamarea ZILEI NAȚIONALE A LIMBII ROMÂNE
În temeiul art. 7 alin. (1) lit. a) și art. 17 lit. f) din Statutul Asociaţiei Comunelor din
România,
luând act de propunerea Consfătuirii Naţionale a Intelectualilor de la Sate: „La fel cu

însemnătatea anului 1848 pentru istoria românească a următoarelor două secole, anul 1989 a
culminat cu evenimentele eliberării noastre din Decembrie, tocmai pentru că a fost pe tot
parcursul său un an frământat de mișcări de emancipare românească manifestate în diverse
moduri. El merită o notare specială și, prin stabilirea conjugării mai multor aniversări, printre
care cea propusă de noi sărbătorind cu toţii ZIUA NAȚIONALĂ A LIMBII ROMÂNE, îi vom
acorda întreaga însemnătate, ca un prag de conștiință românească ce vine a se afirma în fața
chemărilor de iluminare democratică ale secolului al douăzecișiunulea2”,
apreciind imperativ necesară adoptarea unei legi privind proclamarea zilei de 29 august
ca Ziua națională limbii române care să complinească celelalte legi prin care s-au proclamat
unele zile care marchează simbolurile naționale, respectiv:
a) 1 Decembrie - Ziua naţională a României, proclamată prin Legea nr. 10/1990 și
potrivit art. 12 alin. (2) din Constituția României, republicată;
b) 26 iunie - Ziua drapelului naţional, proclamată prin Legea nr. 96/1998;
c) 29 iulie - Ziua imnului naţional al României - Deşteaptă-te, române, simbol al
unităţii Revoluţiei Române din anul 1848, proclamată prin Legea nr. 99/1998;
d) 8 decembrie - Ziua Constituţiei României, proclamată prin Legea nr. 120/1995;
e) Ziua Eroilor, sărbătoare naţională a poporului român, cea de-a patruzecea zi de
la Sfintele Paşti, Ziua Înălţării Domnului Isus Hristos, potrivit tradiţiei româneşti,
proclamată prin Legea nr. 379/2003;
f) 2 mai - Ziua Națională a Tineretului, instituită prin Legea nr. 425/2004;
g) 16 decembrie - Ziua Solidarității Naționale împotriva Dictaturii, proclamată prin
Legea nr. 230/1998;
h) 1 şi 2 ianuarie, prima şi a doua zi de Paşti, 1 mai, prima şi a doua zi de Rusalii,
Adormirea Maicii Domnului, prima şi a doua zi de Crăciun, ca zile de sărbătoare legale,
stabilite prin art. 134 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, cu modificările și
completările ulterioare,
ADUNAREA GENERALĂ A ASOCIAŢIEI COMUNELOR DIN ROMÂNIA întrunită

statutar, în sesiune extraordinară, în Stațiunea Mamaia din municipiul Constanța, adoptă, în
unanimitate, prezenta hotărâre.
1
Art. 1. - Se susține inițiativa Fundaţiei „Episcopul Grigorie LEU” – MIȘCAREA PENTRU
PROGRESUL SATULUI ROMÂNESC pentru proclamarea prin lege a zilei de 29 august ca
Ziua națională a limbii române, precum și se aprobă cooperarea cu această fundație în
vederea realizării în comun a unor acțiuni privind promovarea acestui deziderat.
(2) Se propune ca marcarea Zilei naționale a limbii române să fie efectuată de către
autorităţile publice şi de celelalte instituţii ale statului prin organizarea unor programe şi
manifestări cultural-educative, cu caracter evocator sau ştiinţific, consacrate istoriei limbii
române, în perioada 29 - 31 august.
(3) «LISTA cuprinzând comunele care sunt reprezentate la sesiunea extraordinară a
Adunării generale a Asociaţiei Comunelor din România, organizată în Staţiunea Mamaia din
municipiul Constanța, judeţul Constanţa, între 2 şi 5 august 2009 (Prezenta listă cuprinde şi
elementele de identificare a reprezentanţilor comunelor şi semnăturile acestora privind
adoptarea Hotărârii Adunării generale a Asociației Comunelor din România de susținere a
inițiativei Fundaţiei „Episcopul Grigorie LEU” – MICCAREA PENTRU PROGRESUL SATULUI
ROMÂNESC pentru proclamarea ZILEI NAȚIONALE A LIMBII ROMÂNE)», reprezintă anexa
care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
Art. 2. - Prezenta hotărâre se comunică, în mod obligatoriu, Fundaţiei „Episcopul

Grigorie LEU” – MIȘCAREA PENTRU PROGRESUL SATULUI ROMÂNESC, cu sediul în
municipiul Bucureşti, bulevardul Dacia, nr. 126, sectorul 2, prin intermediul domnișoarei Elis-
Bianca ENESCU, directorul general adjunct, conducătorul Departamentului pentru programe
și armonizare legislativă, precum şi se publică pe pagina de internet la adresa www.acor.ro,
prin grija domnului Ionuț-Constantin TUDOSE, directorul IT & C.

Limb A Roman A

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Limb A Roman A

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ELEMENTE PRIVIND

Originile limbii române:

- curentul clasic latinist

şi lăsând participanţilor la această dezbatere să dezvolte istoricul şi bibliografia unor

Se impune cu prisosinta schimbarea unor paradigme preluate si acceptate

In primul rand trebuie sa analizam momentul cuceririi Daciei de catre

Provincia Anul cuceririi Anul evacuarii Anii de stapanire

Dar sa continuam! Se pune totusi intrebarea, de ce limba noastra romana se

Cum se poate explica altfel faptul ca dispunand de mijloace reduse de

Convingerea specialistilor istorici care au avut curajul sa iasa din

Marele neam al tracilor numara un numar impresionant de triburi. Dupa

In 1786 W. Jones a intuit si afirmat provenienta sanskritei, elinei si latinei

Marja Gimbutas (http://www. webcom.com/ gimbutas/ welcome.html),

Conform unui studiu publicat de curand, privind evolutia speciei umane, in

Profesorii Leon E. Stover si Bruce Kraig în cartea " The Indo-european

Americanii îsi redescopera istoria, studiile recente cromozomiale aratând

Iata ce spune dl. N. Savescu in "Noi nu suntem urmasii Romei" la pag.113:

<< Cercetari fara repros au stabilit, dupa îndelungate cautari, ca singurul

Viata de familie era dominata de: TATA (Pitar în sanskrita - nu va suna

Aceasta populatie Aryana - alba, se suprapune populatiei locale negroide,

1.Casta Preotilor - Brahmanii, Aryenii

Singurul cuvânt care nu a putut fi "tradus" din sanskrita în engleza, a fost

SUCIDAVA (orasul zeului SUCI)... MOLDAVA (tinutul zeului MOL).

Nu de mult, la Primul Congres International de Dacologie, Bucuresti, hotel

Faptul ca NOI suntem stramosii tuturor popoarelor latine si nici decum o

Limba romana, o limba prelatina)

"O analiza atenta a limbii Române indica înca de la început o serie de

Foarte multe cuvinte românesti se aseamana mai mult cu sanskrita decât cu

Romana Sanskrita Latina Alte limbi

Vechea Europă a mileniului 5 î.d.H.

îşi avea locul în centrul României de azi

Soldaţii "romani" chiar veneau de la Roma şi chiar erau fluenţi în limba

Când toate popoarele civilizate din lume iniţiază, desfăşoară şi promovează

După părerea stimabililor, femeile daco-gete erau şi "curve", ba chiar şi

Domnilor , Dacia a fost cotropită de romani în proporţie de numai 14% şi

"Când sub Traian romanii au cucerit pe daci la Sarmisegetuza n-au trebuit

Următorul pas uriaş a fost în nordul Egiptului, iar de aici, în Peninsula

Teoria genoamelor situează spaţiul carpato-dunărean ca fiind, nici mai mult

Faptul că NOI, Românii, suntem strămoşii tuturor popoarelor latine şi

Dr. Napoleon SĂVESCU

Fondator & Preşedinte al "Dacia Revival International Society" of New York

Impresii si păreri personale în

a) lat. phreneticus - gr. phrenetikos - engl. phrenetic - rom. frenetic

Am ales sisteme lingvistice deosebite, incluzîndu-l i pe cel englezesc,

a) rom. epifanie - engl. epiphany - gr. epifainein

Teritoriul de formaţie. Limba românã s-a dezvoltat pe o largã bazã teritorialã

Latina orientalã. Latina dunãreanã, dimpreunã cu latina vorbitã pe coasta Dalmaţiei

Cucerirea şi romanizarea Daciei. Cucerirea Daciei de cãtre Traian (101-107 d.e.n.)

Colonizarea Daciei.Dupã cucerire, Dacia a fost colonizatã cu colonişti aduşi din

Orientarea politicã şi economicã a Daciei. Orientarea politicã şi economicã a

Grupul lingvistic apenino-balcanic. Româna face parte din grupul lingvistic

Creştinismul în Dacia. Creştinismul pãtrunde în Dacia sub forma latinã;

„Pãrãsirea” Daciei. Imperiul de Orient. Dupã pãrãsirea „oficialã” a Daciei de cãtre

Româna, limbã „balcanicã”. Limbile balcanice şi anume: româna, bulgara, albaneza

Latinitatea limbii române. Analiza genealogicã a limbii române dovedeşte

• „ADEVARUL” din 20 aug 2009

În republica Moldova există o legislaţie în privinţa

Oleg Serebrean, vicepreşedintele Partidului Democrat, consideră la rândul său că situaţia

Iurie Leancă, deputat al Partidului Liberal Democrat, insistă asupra reformulării

“Daca sunt romani, duca-se in Romania...”

Membrii comunitatii romane/vlahe din Serbia de Nord-Est sunt hartuiti si infricosati

Aceasta amenintare a fost denuntata politiei negotiniene, de la care se cere sa cerceteze

(Continuitatea spiritului românesc în Basarabia, Iaşi, Tipografia “Neamul românesc”,