GEWALT LA DARABANI

(Germ. gewalt=violență) Strigăt disperat al jidanului când mănâncă bătaĭe și strigă

în ajutor poliția, provocând sarcasmul românului.

Un proiect Texte bune în locuri nebune pentru Zilele Nordului / Darabani

Scenariu și regia: Ionuț Caras
Distribuția: Diana Buluga, Andreea Șovan, Matei Rotaru, Ionuț Caras, Mălina
Andreescu, Radu Trică

Idei: nebunul sau mutul călușarilor (femeia bărbat cu fustă, batic, barbă făcută din
lână). Apariții de la bâlci. Cercul de sfoară, teatru popular, scenă improvizată pe
scânduri. Ca un moment de bâlci, caricatural. Procesiune pentru a strânge lumea:
strigăte, text rostit cu glas tare. Ciomăgeală gen Commedia, cu bâte în cap și pumni
în gură – sar fasole. Se poate și un moment relanti. Se poate și scenă mută cu textul
pe bandă. Trebuie să fie o sarabandă de personaje, creată senzația că suntem 20.
Muzici Klezmer vioaie, cu populare românești rapide.

https://www.youtube.com/watch?v=T_IjK42BRYo

https://www.youtube.com/watch?v=aeJGN9wUn5o

1
Se citeşte în Talmud:
Când un Israelit are un proces cu un Goi (ne-Israelit) vei da rămas pe ne-Israelitul
şi-i vei spune: astfel este scris în codul nostru, dacă legile naţiunilor lumii sunt
favorabile Israelitului. Îl vei face să câştige tot el, şi vei spune ne-Israelitului: astfel
stă scris chiar în codul tău. Dacă nici unul din aceste două cazuri nu există, atunci
trebuie şicanat pe ne-Israelitul în toate felurile, până ce-şi va pierde procesul.
Pentru ca Jidovul să poată lucra aceste percepte talmudice, trebue să violeze toate
datoriile omului către semenii săi. Dar ne-Israeliţii nu sunt, după Talmud semenii
Israeliţilor.

2
 I. Petițiunile procurorului – o scurtă trecere în revistă a situației critice
de la Darabani. Izraeliții sunt răi, domnul Cimara e bun.

Ionuț:

Domnule Ministru,
Conform însărcinării cu care m-aţi onorat, am făcut cercetarea afacerilor de
la Darabani.
Nu mi-a trebuit mult, aşadar, d-le Ministru, pentru a vedea că mă aflam în
faţa a două cauze: cauza evreilor din Darabani şi cauza d-lui Cimara. Pentru a
putea însă a vi le face cunoscut şi d-voastră, după cum le-am cunoscut şi eu, este
indispensabil a vă da detalii asupra persoanelor ce le sprijină, asupra intereselor lor
şi forţelor de care dispun.
Încep cu cea dintâi:
Comuna Darabani este compusă dintr-un târg şi mai multe cătune. Cătunele sunt
populate de săteni români agricultori. Târgul, afară de mahalalele sale, este compus
exclusiv din evrei. Cine intră, în adevăr, în târgul Darabani nu se mai poate
considera ca în ţara română. Pe la toate barierele, câte doi stâlpi mari uniţi printr-
un fir de sârmă (eresuri jidoveşti, cum le spun ţăranii) pe sub care oricine trebuie
să treacă ca să intre în orăşel, arată că ţara românească merge până acolo numai. Ce
este dacă localul primăriei se află pe strada principală a târgului? De jur împrejur,
nici un târgoveţ care să vorbească altă limbă decât cea evreiască.
Biserica aşezată în centru, are aparenţa unui templu pustiu; toate casele ce o
înconjoară sunt ale adepţilor ritului mozaic, adepţi care nu par a avea cel mai mic
respect pentru locaşul unde, în zilele de sărbători, încă se mai serbează ritul religiei
Statului. Curtea bisericii care servea altă dată de cimitir a fost săpată în parte pe
dedesubt ca să servească pivniţelor cârciumarilor evrei, şi oase de morţi creştini au
fost scoase şi aruncate.
Această profanare de morminte s-a comis aproape fără să i se dea atenţie, atât de
mult s-au obişnuit indigenii a nu mai privi această parte de loc ca românească.

3
Aici începe pantomima. Ce e boldit poate fi transpus în mișcare. Românii au
căciuli sau pălării. Evreii au bărbi.
Târgul este străin, nu numai prin populaţia sa, dar şi prin limbă şi moravuri.
Românii ce vin întrânsul pentru afaceri, pare că ajung din locuri necunoscute;
se pierd chiar în mulţimea evreilor ce îi înconjoară, la cea mai mică ocazie,
din toate părţile.
Numărul familiilor izraelite din târgul Darabani variază între 350 şi 400.
Nu se poate nici o dată, cred, şti cu exactitate. Căci acest târg ca şi celelalte
apropiate de frontieră cum sunt Rădăuţi, Herţa etc., serveşte ca un fel de depozit
pentru populaţia izraelită. Sunt familii care îşi au case stabilite încă de la înfiinţarea
lor. Dar sunt multe care vin de peste frontieră, printre pichete, se amestecă
printre coreligionarii lor, învaţă puţin limba română – adesea chiar deloc – şi
capătă mijloacele de primă necesitate – graţie sistemului de ajutor reciproc
regulat cât se poate de bine - şi pe urmă se revarsă în jos asupra ţării.
Aceste din urmă familii – foarte multe sunt într-adevăr fără căpătâi, fără profesie,
fără vreo avere – vin de prin Rusia sau Austria, unde se vede că norocul nu le
surâde, şi după ce se organizează perfect pe marginile teritoriului nostru, se
coboară în rânduri strânse sau risipite înlăuntrul ţării.
Izraeliţii din târgul Darabani formează o comunitate strânsă, compactă,
puternică. Unirea acestor oameni, mijloacele şi sprijinul ocult şi făţiş de care
dispun îi fac să fie de o forţă într-adevăr formidabilă pentru localitate. Ei ştiu că,
pentru ca comunitatea să fie puternică, aşa cum înţeleg ei, are trebuinţă de un fond
comun care să-i servească interesele şi scopurile.
De aceea, cei mai însemnaţi şi cu greutate dintre dânşii sunt aleşi să compună
un Comitet care să administreze şi să diriguie afacerile şi interesele comune.
Acest Comitet este secret, lucrează în umbră, dar nu mi-a trebuit multă silinţă
pentru a descoperi că, fără nici o îndoială, el există şi este compus, între alţii, de d-
nii Motăl Horovic, întreprinzătorul accizelor comunale, de Şai Cahal avocatul şi
curierul obştei, Şimşa Hecht, Haim Nusem Segal, Şoil Şor şi alţii.
Comitetul pune taxe pe carne, păsări, făină, drojdii, ouă, peşte şi chiar pe pască. El
încasează astfel aproximativ între 1500 şi 2000 galbeni pe an în acest mod. Din
aceşti bani se plătesc contribuţiile personale ale tuturor familiilor şi restul rămâne
disponibil pentru orice trebuinţă.

4
Pârâcioșii români / Exemple nefericite (ar fi bine să fie învățat pe de rost)

Licu:
Da, nu e bine cu evreii! Știți ce ne fac evreii? Gherşen Rusu pune pe Nicolae
Molniceanu de-i cară la Mamorniţa grâu, şi îi opreşte 64 lei şi 5 parale, pe care nu-i
mai plăteşte până astăzi.
Matei:
Sendel Sacagiu dă lui Gligore sin Vecliuc un junic pentru hrănit, cu plată. După 32
zile îl găseşte trecând pe dinaintea primăriei cu juncul, sare şi i-l ia fără să-i
plătească un ban pentru timpul cât a fost hrănit.
Șovi:
Toader Moga face transporturi de vinuri de la Odobeşti lui Iţic Croitoru. Acesta
aşa de bine socoteşte pe bietul ţăran care-şi prăpădise carul şi boii pe drum, că la
întoarcere îi ia 15 oi şi un juncan… Ce mai încape judecată la Darabani?
Diana:
Copila lui Toader a Irinei, om înaintat în vârstă, găseşte pe gunoi o ulcică. O ia, o
spală şi o pune pe foc cu fiertură. Evreica Keila, soţia lui Marcu, vine cu ajutorul
de primar Vasile Zaiţ şi comisarul târgului, Popovici, şi calcă casa săteanului.
Găseşte ulcica pe foc, căci n-avea de ce să fie ascunsă.
Trică:
Nenorocitul se apără, se jură că este cu totul nevinovat, în deşert însă. În sfârşit,
după mai multe ore de arest i se face o propunere. Dacă va da vaca ce avea - mi se
pare singura sa avere – evreica Keila îl va scăpa şi nu se va mai încheia nici un act.
Ce putea face bietul om? Dă tot ce i se cere.
Mălina:
Vasile Molniceanu, minor, era sluga la Iţic Kohn, morar. Îi fură poate o trăgătoare
de făină. Primarul aleargă cu păgubaşul, ia şi arestează pe culpabil o jumătate de zi,
şi combinând cu Iţic Kohn lucrurile, dă acestuia 2 cai, o vacă şi toate hainele, avere
a lui Molniceanu, ca să nu mai dea nici un curs afacerii.

5
Ionuț:

Acestea sunt, domnule ministru, relaţiile dintre târgoveţii evrei şi locuitorii români,
relaţii care cer imediate şi energice măsuri de îndreptare. Voi mai adăuga încă
câteva cuvinte pentru a completa adevărul asupra târgului de la Darabani. Într-o
comună care nu poate avea mai mult de patru sute sau cinci sute familii creştine,
sunt 42 cârciumi. Consumatorii de băuturi spirtoase sunt în genere numai
creştini. (apariții bețivi români) Câte familii pentru o cârciumă? Licenţele se
plătesc de evrei şi sunt scoase pe numele lor. În ce stare au adus aceste cârciumi şi
speculatorii de toată mâna şi de toate lucrurile de la Darabani pe locuitorii
agricultori? Este lesne de înţeles. Mai mult de zece oameni care să aibă plugurile
lor nu sunt în această comună. Majoritatea locuitorilor este în mizerie și aceasta nu
are altă origine decât aviditatea şi puţinul scrupul de morală al târgoveţilor evrei.
La fiece pas, nenorociţii români sunt înşelaţi şi spoliaţi, şi pare că nu mai pot exista
fără să fie destinaţi a hrăni şi îmbogăţi cu sudoarea frunţii lor toate acele
numeroase familii evreieşti ce s-au stabilit sau trec prin Darabani.
Iată, domnule ministru, forţa ce d-l Cimara a găsit la Darabani în anul 1872, atunci
când s-a stabilit la moşia sa.
D-l Cimara a căutat să-şi regularizeze mai întâi relaţiile cu locuitorii creştini,
singurii muncitori şi producători. Prima conduită ce a avut cu aceştia ni s-a relatat
de către toți cei ce i-am întrebat, a fost într-adevăr lăudabilă. După obiceiul
locului, ţăranii veneau să prezinte darul şi omagiu proprietarului ce vine să
locuiască între dânşii. D-l Cimara a fost atât de liberal cu dânşii că cu monede
de aur mulţumea de toate darurile ce primea. La foarte mulţi, dacă nu la toţi
locuitorii, le-a dat câte 20, 30 sau 40 prăjini loc spre muncă fără plată pe acel an.
Această inaugurare nu putea să fie decât foarte bine primită de locuitori. D-lui
Cimara i-a plăcut personal să se îngrijească de nevoile lor.
Şi casa sa le-a fost deschisă cu bunăvoinţă. Pentru a-i ajuta la cazuri de boală, şi-a
format o întreagă farmacie la moşie. Suferinzii au beneficiat totdeauna de dânsa
gratis, şi evreilor încă nu li s-au refuzat medicamente şi ajutor. Învoielile sale
agricole nu sunt mai aspre decât ale vecinilor săi după cât am putut afla. N-am
văzut nici unul care să mi se plângă că este asuprit, şi pentru a găsi pe cei ce ar fi
nemulţumiţi, mi-am dat toată osteneala posibilă şi am întrebuinţat toate mijloacele.

6
V-am spus, d-le ministru, cum stă Comunitatea Izraelită. După ce d-l Cimara îşi
regulează poziţia cu locuitorii agricultori, se întoarce la târgoveţi. Proprietatea avea
încă de la 1839 o Învoială cu locuitorii târgului Darabani. Aceştia ocupau, în
calitate de cesmonari casele, morile şi pământul dimprejur. Termenul Învoielii
expiră. D-l Cimara nu mai voieşte să contracteze alta, şi la 17 Februarie 1875,
intentează un proces locuitorilor târgului şi ai mahalalelor sale, cerând de la
justiţie, ca pârâţii să fie izgoniţi din casele, ogradele, grădinile şi locurile lor, mori
şi alte stabilimente ce ocupă ei singuri, precum şi acele ce sunt ocupate de alţii în
numele lor, şi îşi rezervă dreptul de a cere prin deosebit proces, toate despăgubirile
ce i se cuvin pentru ocuparea fără drept a lucrului d-sale. Procesul este intentat la
607 persoane, dintre care mai mult de jumătate izraeliţi, locuitori exclusiv ai
târgului propriu zis.
Izraeliţii din Darabani văzură dar în procesul d-lui Cimara, şi cu drept cuvânt
poate, mina apropiată, şi în d-sa cel mai mare duşman al lor. Pace nu mai poate fi.
Dintre aceste două forţe: Comunitatea Izraelită şi d-l Cimara, una trebuie negreşit
să distrugă pe cealaltă. Amândouă nu pot trăi una lângă alta.
Nimic nu aruncă mai multă lumină asupra agitaţiei spiritelor târgoveţilor şi ale
oamenilor d-lui Cimara chiar, ca faptele petrecute la 29 August trecut, fapte care au
făcut subiectul telegramei dată de târgoveţi d-niei voastre, şi în acelaşi timp d-sale
d-lui Ministru de Interne.
Reduc scena petrecută la simpla expresie a adevărului. În dimineaţa acelei zile,
George Tirtoiu, argat boieresc, merge spre câmp în afacerile proprietăţii.
Scena aceasta poate fi pantomimată, ca în filmul mut. Se arată ce se spune. Impro
show. Avem muzică adecvată.
Avea cu dânsul un arcan (otgon). Pe la marginea târgului, un evreu cojocar îi iese
înainte şi-i cere 24 parale ce-i rămăsese dator după un cojoc ce-i făcuse. George
Tirtoiu îl trimete la îngrijitorul moşiei ca să-i plătească, căci nu avea cu dânsul
bani. Cojocarul, după obiceiul de a-şi face singur dreptatea, cum am consatat că se
întâmplă adesea la Darabani, pune mâna pe arcan şi vrea să plece cu dânsul. Era
natural ca argatul să se apere, mai cu seamă că obiectul ce i se sechestra astfel nu
era al său. Sendel Sacagiu şi Sapsa lui Lipa sar în ajutorul coreligionarului lor, și
tăbărând pe George stau să-i răpească arcanul. La strigătele argatului, Dumitrache
Grecul, vătaful proprietăţii, trecând prin apropiere din întâmplare, aleargă să scape
omul curţii. În deşert vrea să regleze afacerea cu pace. O ceartă, urmată imediat de
violenţă se iscă. Mulţime de evrei săriseră şi, excitaţi cum erau, grămădesc şi pe
7
Dumitrache şi pe George sub numărul şi loviturile lor. Avea sau nu Grecul
Dumitrache vreun cuţit asupra-i cu care s-a apărat în contra mulţimii ce năvălea
asupra lui? Am văzut pe Sendel Sacagiu cu un semn de împunsătură la coastă, şi pe
alt izraelit cu altul la mână. Dar Dumitrache avea încă recente patru împunsături pe
partea de sus a picioarelor, şi trei la mână. Un cuţit a lucrat, dar nu se poate şti cine
l-a scos şi întrebuinţat. Printre evreii ce luau parte la acţiune erau şi măcelari, şi
Dumitrache, conform uzului ce adeseori compatrioţii săi au, putea să aibă un cuţit.
În sfârşit, oamenii proprietăţii, bătuţi şi zdrobiţi cum erau, sunt duşi cu mare
zgomot de către toată acea mulţime; târgul întreg era în picioare – la primărie. Pe
când se urmau acestea, d-l Cimara este anunţat acasă că pe doi dintre servitorii săi
îi omoară jidanii. Ca unul ce se putea aştepta la aceasta din zi în zi, d-l Cimara
alergă imediat însoţit de mai mulţi din oamenii săi, arnăuţi, la locul unde i se
spunea că populaţia izraelită comite crime. Gândurile celor ce mergeau în ajutorul
lui Dumitrache şi George, nu erau fără îndoială pacifice şi fapte sângeroase se
puteau întâmpla. Trecând cu trăsurile în goană pe dinaintea primăriei, d-l Cimara
vede lume strânsă acolo şi ocupând atât localul cât şi strada. Servitorii săi erau
închişi în mijlocul unor oameni ameninţători şi ostili. Se opreşte, şi agitaţia în care
se afla, temerea pentru viaţa oamenilor săi care într-adevăr se aflau în pericol, ura
contra agresorilor, îl făcură a uita că nu poate a intra înarmat în localul primăriei.
Intră aşadar, astfel urmat de oamenii săi. Dar în acest moment, fie în urma
violenţei, fie în faţa armelor, panica cuprinse pe toţi evreii. Fug toţi evreii încotro
pot. Primarul sare pe fereastră şi când d-l Cimara se află lângă biroul acestui
funcţionar, nimenea nu se mai afla în juru-i, afară de oamenii săi. O scenă
regretabilă avusese loc; violenţe se produseseră desigur, dar toate acestea nu
trebuiau fatalmente să se întâmple? Autoritatea comunală a fost, cu această ocazie,
nesocotită, nu se poate contesta. Dar aceasta se poate imputa cu acelaşi drept
cuvânt ambelor părţi agresoare şi primarului care nu a ştiut să impună şi să facă a
se respecta, care a condus astfel încât să facă pe târgoveţi a considera primăria ca
bunul lor, şi pe proprietar ca o putere aliată cu adversarii săi. Prin menţionatele
telegrame se zice că portretul M.S. Domnitorului a fost călcat în picioare. Aceasta
nu este câtuşi de puţin exact. În învălmăşeala fugii, portretul a căzut din cui, i s-a
spart geamul, dar nici o urmă, fie de picior, fie de altă lovitură n-am văzut.)
Aceasta este, Domnule Ministru, poziţia d-lui Cimara la moşia doamnei consoartei
d-sale de la Darabani.
Binevoiţi, D-le Ministru, a primi încredinţarea prea osebitei mele consideraţiuni.
Procuror general, R.R. Opreanu
8
Muzică / piesa…

II. Târgușorul Darabani din 22 mai 1877. Începutul zaverei. Bâlciul

Mălina (la tobă, ca un crainic al târgului):

Târguşorul Darabani are 275 gospodari creştini şi 318 gospodari jidovi, care
posedă locuri de casă şi dughene cu plata de bezmen pe fiecare an. Populaţia
Darabanilor se împarte după meserii în modul următor: 43 cârciumari jidovi, 2
creștini; 7 casapi jidovi, 3 creștini; 11 ciobotari jidovi, 4 creștini; 9 tălpălari
jidovi, 8 cojocari jidovi, 4 creștini; 4 lemnari jidovi, 3 creștini; 12 lipscani jidovi;
13 băcani jidovi; 40 negustori de diferite obiecte jidovi; 12 făinari jidovi; 20
croitori jidovi; 8 pitari jidovi; 14 vânzători de oale jidovi; 4 fabricanți de oale
creștini; restul din jidovi sunt geambași și samsari ; iar restul din români sunt
cultivatori.
În Darabani există o şcoală română de băieţi cu 3 clase şi o şcoală de fete cu două
clase; și 15 locuri de învăţământ jidoveşti (belforii); 1 biserică ortodoxă şi 8
sinagogi evreieşti. Opt!

ACT DE ACUZARE

Șovi:
În seara zilei de 22 Mai 1877, târguşorul Darabani din judeţul Dorohoi, prezintă un
aspect înspăimântător, mai toate casele locuitorilor evrei din acel târguşor erau cu
uşile şi ferestrele tăiate şi sfărâmate, camerele şi magaziile erau golite de marfă şi
obiectele mobile ce conţineau, păreţii caselor pe din afară şi dinăuntru acoperiţi de
sânge, străzile târgului şi cu deosebire strada principală acoperită şi îngrămădită de
mobile, resturi de mărfuri şi produse, precum şi de o imensă cantitate de condici şi
hârtii, iar pe marginile străzilor diferite grupuri de evrei care se uitau înspăimântaţi
şi lamentabili la acest lugubru aspect ce-l prezenta târguşorul unde-şi aveau
domiciliul lor.

9
Diana:
Însă, din moment ce se observa cu atenţiune lucrul, se vedea că nu toate casele
evreilor erau astfel deteriorate, şi ceea ce era mai caracteristic şi semnificativ, era
că pe aceleaşi străzi între două sau mai multe magazii devastate se vedea câte una
neatinsă de nimeni, între două sau mai multe grupuri de evrei plângători se vedeau
alte grupe compuse din evrei a căror case nu suferiseră nimic stând ca spectatori
liniştiţi şi indiferenţi.

Matei:
În ziua de 22 Mai, zi de sărbătoare (Duminica), fiind iarmaroc în Darabani,
un mare număr de locuitori, atât din acea comună cât şi din comunele mărginaşe,
se aflau în târg circulând pe străzi; între acestea o ceartă, însoţită de lovituri
reciproce, se naşte între locuitorul Dimitrie Frunzuc şi evreul Zeilic Cuşmar şi
atunci atât de partea lui Frunzuc, cât şi de partea evreului Cuşmar se asociază mai
mulţi indivizi încercând fiecare partid a susţine pe amicii lor ce se loveau. Aceste
incidente s-ar fi putut termina fără nici un scandal, dacă s-ar fi mărginit acolo. Însă
servitorii casei Darabanilor, în fruntea cărora se afla administratorul moşiei, Panait
Augustin, secundat de vătaful Dimitrie Tomopulo şi de ceilalţi vătafi şi feciori
boiereşti, între care cei mai principali agenţi executori au fost Dimitrie Silvestru,
Gheorghe şi Ion Armeanu, fiind mai interesaţi în cauză, mai iritaţi în contra
evreilor profitară de ocaziunea ce le prezenta conflictul lui D. Frunzuc cu evreul
Zeilic şi îşi adună o ceată de oameni ce era organizată mai înainte în scop de a bate
pe evrei şi a le devasta magazinele şi casele.
Licu:
La acest grup dânşii îşi asociază pe indivizii acuzaţi şi astfel formând o ceată
numeroasă şi puternică se înarmează cu beţe, ciomege, arme tăietoare şi cu arme de
foc chiar, le oferă mai întâi rachiu pentru a-i ameţi puţin şi a-i încuraja la crima ce
voiau a comite şi apoi cu toţii vin în târg de la curtea lui Panait Augustin unde se
adunaseră, şi servindu-se de armele şi uneltele ce aveau, începură a strica uşile şi
ferestrele caselor şi magaziilor acelora care le erau inamici; distrug, strică, jefuiesc
şi aruncă pe străzi mărfurile, produsele şi obiectele mobile ce le-au găsit prin case
şi magazii; bat, taie şi împuşcă chiar, pe nefericiţii evrei ce cercau a li se împotrivi,
a-şi apăra averea lor, chiar pe acei ce se rugau devastatorilor.
10
Diana:
De ajuns era ca victima să fi fost unul din inamicii lor; și în acelaşi timp, tot ei
apărau averea şi persoana acelor evrei ce erau ataşaţi casei proprietarului. În acest
timp, pe când devastatorii jefuiau marfa din magazii şi aruncau pe străzi, strigând
„iama” acuzaţii profită de ocaziune şi iau pe sub ascuns de proprietari parte din
obiectele aruncate în stradă, comiţând astfel şi dânşii delictul de furt de obiecte.
Această devastaţiune a continuat până la ora 7 post-meridiane, după ce se începuse
înainte de amiază, adică mai bine de 7 ore.

Șovi:
Triste au fost consecinţele acestui act brutal. Peste 160 case au fost deteriorate şi
jefuite de ceea ce conţineau: peste 30 evrei au fost puşi în cură medicală pentru
căutarea şi curarisirea ranelor şi leziunilor ce primiseră din bătăile şi atacurile
devastatorilor, dar 3 din evreii pacienţi şi anume Moscu Lam, Zeilic Baratz
Lipscan şi Zendel Spergher au rămas răniţi foarte grav; răni care erau produse de
acuzaţi, parte cu arme tăietoare, parte cu arme de foc. Cu arme de foc, oameni
buni!

11
 III. Martorii

Weissmann, evreu
(Ionuț și anchetatorii)

Matei:
Preş. - Să vie martorul Ichăl Weissmann.
Martorul Weissmann este introdus.
Ionuț:
Ichăl Weissmann - 59 ani, evreu, negustor în Rădăuţi. Trecând prin Darabani şi
venind la Haim Nusem pentru o socoteală, am văzut norod mult; m-am speriat şi
am fugit. Am văzut că unul s-a luat cu ciomagul după mine; dar un altul i-a strigat:
Lasă-l, acesta nu este de aicea. Am auzit pe d-na Cimara zicând: Scoateţi-l afară
să vedem dacă l-aţi bătut bine.
Diana:
D-l Lepădat - Când martorul a auzit vuietul, ştie cine făcea acel vuiet?
Ionuț:
Weissmann - Am auzit că s-au adunat mulţi oameni de la curte şi ei fac vuiet.
Licu:
D-l Cimara - Când treceai prin Darabani şi veneai de la Rădăuţi, văzut-ai mulţi
oameni pe uliţă?
Ionuț:
Weissmann - Eu când am intrat în Darabani am auzit vuiet şi am trecut răpede
înainte. De bătut, n-am văzut bătaie; lumea s-a dat într-o parte şi m-a lăsat să trec.
Eu am mers răpede, căci eram speriat, şi nu m-am oprit decât la capătul satului,

12
unde lăsasem căruţa. Dar aici mi-am adus aminte că aveam să iau nişte bani de la
Haim Nusem, şi m-am întors înapoi.

Șovi:
D-l Cimara - Va să zică martorul spune că, sosind la Darabani şi auzind vuiet, s-a
speriat şi n-a îndrăznit să se ducă la Haim Nusem unde avea afacere de bani. Apoi
a luat curaj şi s-a dus. Cum se face că el care a văzut un aşa mare vuiet, el care este
aşa de fricos, să se întoarcă înapoi fără să se mai teamă? Era atunci momentul de a
face socoteli şi a primi bani? Unde-şi lăsase căruţa şi la cine?
Ionuț:
Weissmann - Pentru că era zi de iarmaroc, veneam la Darabani ca să fac această
socoteală cu Haim Nusem. Căruţa o lăsasem la marginea târgului cu un băiat de 12
ani.
Matei:
D-l Cimara - Tocmai în ziua de iarmaroc, tocmai când târgul este în puterea sa,
între ora unu şi două, te duceai să faci socoteală cu un negustor care este cel mai
mare, care urma să fie tare ocupat cu negoțul său?
Ionuț:
Weissmann - Pentru asemenea socoteli mici, totdeauna este vreme. Apropiindu-mă
de casa lui Nusem, am văzut norod mare…
Diana:
Preş. - Ce fel de oameni erau: evrei sau creştini?
Ionuț:
Weissmann - Creştini!
Toți, pe rând. Îl înghesuie:
D-l Cimara - Unde este băiatul cu care ai lăsat căruţa, când ai venit în Darabani?
Weissmann - Băiatul? Care băiat? Da, băiatul… a rămas la căruţă.
D-l Cimara - Ce fel de păr avea calul?
Weissmann - Calul? Negru. Ba nu, roş. Ba nu, cam aşa…
13
Preş. - Ce fel? Roşu era calul? Era sur, era negru, era roib?
Weissmann - Da, roib… Era roib… Nu ştiu. (Ilaritate).
D-l Cimara - De unde ai cumpărat acest cal?
Weissmann - Calul? De la Lupu. (Ilaritate).

Lupu Crețu, evreu

Matei:
Preş. - Să vie martorul Schmill Lupu Creţu.
Trică:
Schmill Lupu Creţu - evreu, 22 ani, în zdrenţe, domiciliat în Darabani. Eu ştiu atât:
cum am văzut că a început bătălia aceea, curând am şi închis dugheana. Prin borta
de la uşa dughenei am văzut pe grecii de la curte alergând pe drum cu ciomege în
mână; și am auzit da, am auzit pe d-na Cimara zicând unuia din oamenii aceia: Măi
Panaite! Ce? Ai murit? Eşti mort? Atunci am văzut pe Panait Grecul că a dat cu
revolver în uşă la Moscu Lam. Da, am văzut, aşa este.
Diana:
Proc. Gen. - La judecătorul de instrucţiune ai spus că toate acestea le-ai văzut din
podul casei; și acum spui că ai văzut şi auzit prin borta uşii de la dugheană.
Trică:
Schmill Lupu Creţu - Din dugheană, da!
Diana:
Proc. Gen - Domnule preşedinte, acest martor îmi face impresiunea unui om foarte
tâmpit; vă rog să introduceţi pe un altul.
Mălina:
D-l. N. Ionescu - Cum era d-na Cimara: cu trăsura sau pe jos? Câţi cai avea la
trăsură?
Trică:

14
Schmill Lupu Creţu - Nu ştiu dacă era cu trăsura; nu ştiu câţi cai avea - căci eram
tare sperios de revolverul acela.
Matei:
D-l Cimara - Pentru a forma convicţiunea atât a onoratei Curţi cât şi a d-lor juraţi,
să-mi fie permis a întreba pe martor dacă de la dugheana sa până la Moscu Lam,
unde zice că a văzut pe d-na Cimara, nu sunt înşirate una lângă alta următoarele
case:

Toți, pe rând:

l.) Casa lui Gherşin Rusu;

2.) Casa lui Pinea Parnafes;
3.) Casa lui Iosob Burlac;
4.) O Vădană;
5.) Casa lui Abraham Cuşmarul;
6.) Casa lui Zalman Balaură;
7.) Casa lui Nuhem Moscovici;
8.) Casa lui Iancu Credincios;
9.) Un loc de casă deşert;
10.) Casa lui Abr. Buiumovici;
11.) Casa lui Şloim Balaură;
12.) Casa lui Haim Merarul;
13.) O uliţă;
14.) Casa lui L. Botoşinian;
15.) Casa lui Meyer Chitar;
16.) Casa lui I. Surd;
17.) Casa lui Leib sin Iancu;
15
18.) și în fine locuința lui proprie;

După fiecare nume de locuinţă de mai sus martorul răspunde: „Da, aşa
este!”
Șovi:
D-l Cimara - Să spună martorul dacă sunt toate aceste case între el şi Moscu Lam?
Trică:
Schmill Lupu Creţu - Da! Sunt toate; sunt, aşa este!
Licu:
Preş. - Acest martor se dă în primire d-lui cap al portăreilor spre a-l avea în
priveghere. Să vină martorul Moişă a Moaşei.
Mălina:
Portărelul: - E la arest!
Licu:
Preş. - Să vie martorul Iancu Hendelmann.
Mălina:
Portărelul: - Tot la arest!
Licu:
Preș. – Atunci aduceți pe careva care nu e la arest!

Moscu Lam, evreu

Martorul Moscu Lam este introdus.

Moscu e Matei, ceilalți pun întrebările.
Moscu Lam - Evreu, 36 ani, domiciliat în Darabani. Eu am văzut pe Panait Grecul
şi mai mulţi servitori venind cu bunt către casa mea şi pe dată m-am grăbit să
închid dugheana, lăsând numai o mică crăpătură la uşă prin care mă uitam afară.
16
Atunci am văzut pe d-na Cimara cu mai mulţi oameni că venea spre mine. Am
închis de tot dugheana şi stam cu uşile închise. Mulţimea a năvălit la uşă şi a
început să dea în ea cu drugi. Unul din ei, Ghiţă Ţiganul, a adus un fier şi s-a urcat
sus pe uşă de a stricat-o. După ce a stricat şi a deschis uşa, Panait Grecul a tras cu
pistolul înăuntru; eu m-am retras înapoi; dar a venit şi Dumitru Grecul care a tras, a
doua oară cu pistol, şi atunci am căzut jos.
Preş. - Ai văzut bine, cu pistol a dat?
Moscu Lam - Am văzut bine, era cu pistol, nu cu revolver; eu ştiu ce e pistol şi ce
este revolver. Nu era revolver, era pistol. După ce m-a lovit a doua oară Dumitru
Tomopulo, am picat jos.
Preş. - D-ta ai mai fost o dată întrebat de judecătorul de instrucţiune, la 6 Iunie?
Moscu Lam - Da, am fost adus la Dorohoi, şi am arătat împrejurarea.
Preş. – Ce ai spus atunci?
Moscu Lam - Am spus tot ce am spus acum.
Preş. - Altceva n-ai mai văzut?
Moscu Lam - Am mai văzut pe d-na Sm. Cimara strigând: Panaite eşti mort?
Atunci a dat Panait cu pistol.
Preş. - Vrea să zică sunt doi care au dat cu pistol.
Moscu Lam - Da, au fost doi.
Preş. - Ţi-aduci aminte ce ai spus înaintea judecătorului de instrucţiune?
Moscu Lam - Da, mi-aduc aminte şi tot aşa am spus. Dar atunci eram bolnav.
Preş. - Iată ce ai spus înaintea judecătorului de instrucţie (Citeşte). Vrea să zică
atunci ai declarat că a dat Dumitru Tomopulo, nu Panait Grecul, şi cu puşcă, nu cu
pistol.
Moscu Lam - Aceasta s-a întâmplat a doua oară.
Preş. - De ce n-ai arătat aşa înaintea judecătorului de instrucţiune? Aceasta era un
fapt însemnat, care trebuia să-l mărturisești întocmai.
Moscu Lam - Eram bolnav atunci; dar întâi Panait Grecul a dat, şi pe urmă
Dumitru Tomopulo.

17
D-l Cimara - Erai lovit la cap, ca să-ţi fie creierii stricaţi şi să nu poţi spune ce ai
văzut?
Moscu Lam - Ştiu că eram bolnav atunci.
Proc. Gen. - Cine subsemnează acest proces verbal?
Preş. - Judecătorul de instrucţiune Ştefănescu, procurorul Belcic şi grefierul.
Proc. Gen. - Prea bine.
D-l Cimara - Cine a tras cu arma prin crăpătura uşii?
Moscu Lam - N-a tras prin crăpătură: a deschis uşa pe unde a intrat Panait Grecul
şi el a dat cu pistol.
Proc. Gen. - Arată d-lor juraţi leziunea ce ai la braţ…
Moscu Lam îşi descoperă braţul drept şi-l arată Curţii şi juraţilor. Se vede ceva ca
o mică cicatrice care nu prea se distinge.
Preş. - Cine a fost cel dintâi dintre oameni care a deschis uşa?
Moscu Lam - A fost Ghiţă Ferar. Acesta a dat cu un drug de fier, a deschis uşa şi a
intrat Cărămidar, şi eu l-am lovit pe Cărămidar, cu un fier, şi el a strigat: Săriţi că
mă omoară jidanul! Atunci a năvălit Panait Grecul şi a dat cu pistol în mine.
D-l N. Ionescu - Adinioare spuneai că a tras cu pistol prin crăpătura uşii.
Moscu Lam - Nu prin crăpătură: a deschis uşa şi a dat.

Chircor, român
Șovi e Chircor, restul pun întrebările
Preş. - Să se aducă martorul Chircor!
Chircor, român - În ziua de 22 Mai am venit la Darabani, şi m-am dus la curte pe la
9 ceasuri dimineaţa, având o socoteală cu d-l Panait pentru nişte oi; dar mi-a spus
că atuncea n-are vreme şi să vin după amiază. Am plecat şi m-am dus în târg la
gazda mea, unde m-am culcat. Peste vreun ceas a venit un preot, care a bătut la uşă
şi m-am sculat. Mai trece puţin timp după aceea şi vine gazda la noi să ne spună să
mergem să vedem ce bătaie mare se face afară. Eu n-am vroit să mă duc, m-am
uitat numai din dugheană. Preotul a închis uşa, şi prin crăpătură am văzut că era

18
norod mult care se bătea afară şi care s-a dus aproape de Moscu Lam, unde am
auzit ţipând fără să ştiu ce s-a petrecut acolo.
Preş. - Ce fel de glas era, de oameni, de femei, de copii?
Chircor - Era glas de om, nu ştiu de era creştin sau de jidan. Auzeam că se striga de
afară să se deschidă uşile că se ucide un creştin acolo. Şi atuncea am văzut venind
dintr-acolo un om plin de sânge care s-a dus şi s-a pus alăturea cu zidul bisericii.
Am deschis uşa dughenei şi am plecat. În uliţă m-am întâlnit cu Panait Grecul cu
care am stat împreună vreo două ceasuri privind la mulţimea aceea.
Preş. - Dar arme de foc ai văzut la oameni?
Chircor - Arme de foc n-am văzut; beţe am văzut.
Preş. - Ia seama bine, îţi mai spun o dată, martorii care nu spun adevărul se trimit
la închisoare. Spune, adevărat este că în timpul cât a fost norodul adunat la
dugheana lui Moscu Lam, d-ta n-ai văzut pe Panait Grecul?
Chircor - Minciuni nu vă spun; spun ce ştiu. N-am văzut pe Panait să ia parte cât a
stat cu mine, el numai se uita. Dar am văzut pe Ioan Armeanu bătând pe un om
pentru că luase nişte lucruri.
Proc. Gen. - Ai ceasornic?
Chircor - N-am!
Proc. Gen. - Poţi să ne spui cam câte ceasuri sunt de când vorbeşti cu preşedintele?
Sunt două ceasuri?
Chircor - Nu, nu este nici chiar un ceas de când vorbesc cu d-l preşedinte.
Proc. Gen. - Când ai întâlnit pe Panait pe stradă, mulţimea ajunsese sau nu la casa
lui Moscu Lam?
Chircor - Erau înaintea casei mai mulţi oameni, între care am văzut şi pe vechilul.
Proc. Gen. - Îl cunoşti? Ia te uită colo.
Chircor, privind banca acuzaţilor indică pe Panait Grecul.
Proc. Gen. - Avea ceva în mână Panait Grecul?
Chircor - N-avea nimica.

19
Proc. Gen. - Dintre oamenii care erau dinaintea dughenei lui Moscu Lam, ai
cunoscut pe altcineva decât pe Panait Grecul?
Chircor - N-am cunoscut pe nimenea altul. Cunosc şi pe d-l Dumitrache, cunosc şi
pe Gheorghe şi Ion Armeanu, pe I. Istrati şi Ciobanu, dar aceştia n-au fost atuncea.
Proc. Gen. - Vrea să zică, din toţi pe care–i cunoşti numai Panait Grecul a fost
acolo?
Chircor - O fi fost şi alţii, dar n-am luat seama.
Proc. Gen. - Ai spus adinioare d-lui preşedinte că ai auzit ţipete la dugheana lui
Moscu Lam, şi pe urmă a venit mulţimea şi s-a grămădit acolo.
Chircor - Norodul era adunat acolo de mai înainte; în dugheană s-au auzit ţipete,
norodul a sărit şi a stricat uşa.
Proc. Gen. - Ai auzit d-ta strigând mulţimea: Săriţi că aici se omoară un creştin?
Chircor - Am auzit, da; atuncea s-au răpezit cu toţii la uşă, au stricat-o şi am auzit
apoi: drang!
Proc. Gen. - Cine a stricat uşa şi a intrat înăuntru? Panait Grecul era atunci tot
lângă d-ta?
Chircor - Panait a plecat atunci de lângă mine şi s-a dus către dugheană, auzind
strigătele: Săriţi că înăuntru se omoară un creştin! Atunci se răpezi şi dânsul de
lângă mine şi a intrat în dugheană.
Preş. - Bagă de seamă martore, nu încurca lucrurile; spune adevărul, căci altfel voi
fi silit să te trimit la arest.
Proc. Gen. - Ia să vedeţi, d-le preşedinte, o altă contrazicere a acestui martor. Ai
mai fost întrebat?
Chircor - Da, dar poate să fi uitat ceva, căci am fost bolnav.
Preş. - Să vie martorul Const. Zamfirescu. Martorul este introdus.

20
Zamfirescu, român dorobanț
Licu e Zamfirescu, ceilați întreabă
C. Zamfirescu - 25 ani, dorobanţ, născut şi domiciliat la Darabani. Eram șef de
garnizoană la Darabani când s-a întâmplat afacerea de la 22 Mai. Mărturia mea
înaintea judecătorului de instrucţiune am dat-o silit, căci jidanul Şai Cahal mi-a
arătat o hârtie cu mai multe iscălituri şi m-a ameninţat că de nu voi mărturisi în
contra d-nei Cimara mă va pune şi pe mine în fiare ca pe ceilalţi.
Preş. - Pe d-na Cimara o cunoști?
C. Zamfirescu - Da, o cunosc; însă fiind silit de Şai Cahal a trebuit să mărturisesc
în contra d-nei; căci, când s-a făcut procesul verbal, Şai Cahal dicta şi judecătorului
şi procurorului şi la prefect; și eu am arătat ce m-a învăţat el.
Preş. - Martore, ai spus judecătorului că te-a ameninţat Şai Cahal ca să mărturiseşti
aşa?
C. Zamfirescu - N-am spus nimic. Căci m-am temut să nu mă pună şi pe mine în
fiare, cum a pus pe toţi ceilalţi.
Proc. Gen. - Eşti în serviciu acum?
C.Zamfirescu - Sunt militar şi servesc cu rând.
Proc. Gen. - Mai ai vreo ocupaţiune? Cu ce te hrăneşti după ce ieşi din schimb?
C. Zamfirescu - Nu mai am altă ocupaţiune. Fac petiţiuni şi pentru aceasta, îmi dă
unul un franc, altul alt franc. Mai fac comisiuni pe la unul şi la altul. Altă dată,
când eram bine cu Şai Cahal şi alţi jidani, îmi dau şi ei din când în când câte un
franc, doi.
Proc. Gen. - Vrea să zică, trăieşti din pomană.
Pe banca apărării - A câştiga bani scriind petiţiuni nu este a trăi din pomană.
Proc. Gen. - Un om tânăr să n-aibă nici o ocupaţiune, să nu facă nimic, şi să întindă
mâna ca să trăiască, aceasta e ruşinos!

21
C. Zamfirescu - N-am pământ, nu pot să lucrez la pământ. Fiind soldat, nu voieşte
nimenea să mă primească în serviciu.
Preş. - Te-a îndemnat astăzi cineva să schimbi înaintea juraţilor mărturia ce ai făcut
la judecătorul de instrucţiune?
C. Zamfirescu - Nu m-a îndemnat nimenea. Conştiinţa şi sufletul meu sunt care mă
îndeamnă să fac aceasta.
D-l N. Ionescu - Cu toate acestea noi punem foarte mare preţ pe mărturisirea lui de
astăzi, şi de aceea vă rugăm d-le preşedinte, să-l întrebaţi: de cine asculta el ca
comandant de garnizoană? De la cine primea ordine în Darabani?
C. Zamfirescu - Primeam ordine de la sublocotenentul Vuculescu, care în ziua de
22 Mai se afla la Rădăuţi cu compania. Şai Cahal a fost cel care a stăruit pe lângă
d-lui ca să mă facă șef de garnizoană. D-l sublocotenent viind la Darabani mi-a zis
aşa: să nu mărturiseşti decât după cum reclamă interesul izraeliţilor.
D-l P. Ghica - Cine mergea cu dorobanţii călcând casele creștinilor?
C. Zamfirescu - Eu mergeam cu dorobanţii ca șef de garnizoană, şi intram unde-mi
ziceau jidanii.

Sandu Grădinar, roman de-al nostru

Diana e Grădinar, restul întreabă
Preş. - Să se cheme martorul Sandu Grădinar.
Martorul Sandu Grădinar se introduce şi după prestarea jurământului face
următoarea depoziţiune:
Sandu Grădinar - În ziua când a fost buntuluiala la Darabani m-am întâmplat şi eu
în târg. De dimineaţă când am ajuns eu era linişte. După aceea, mai târziu, a venit
un om şi a dat două palme unui evreu, atuncea a sărit un alt evreu, anume Şimşa,
zicând: De ce-l bate pe acela? Făcându-se gură mare, s-au adunat mai mulţi
oameni şi s-au luat la bătaie cu jidanii. Eu am fugit la Meyer a Malcei şi am stat la
dânsul până ce a început tot târgul a se închide. Şi ne-am închis şi pe noi în casă.
D-l Cimara - Mai era cineva în casă?

22
Sandu Grădinar - Cu mine mai era şi Dumitru Caba. Pe urmă, ne-am mai uitat din
uşă şi am văzut mare bătălie şi mult vuiet. Am văzut că a venit o doamnă cu trăsura
cu un boier alăturea şi un altul dinapoi, care a strigat: Măi Panaite! Eşti mort? Ce
stai? Daţi iama pe conta mea, să nu rămâie nici un picior de jidan! S-a făcut după
aceea mare buntuluială. Mulţimea aceea a venit de acolo la Meyer a Malcei. Ne-am
dus din dugheană şi ne-am ascuns în podul unui grajd de unde am sărit jos şi am
fugit. Din uliţă am văzut că spărsese la Meyer, şi atuncea am rupt-o la fugă.
Trăsura cucoanei era cu 2 cai. Cel de dinapoi nu era arnăut, era îmbrăcat cu alte
straie. Oamenii care au venit şi au dat palme jidanului Şimşa, nu veneau din partea
unde era adunată mulţimea pentru iarmaroc, ci din altă parte.
Substitut - Poţi cunoaşte pe acela care a dat palme?
S. Grădinar - Nu-l cunosc, fiindcă nu sunt din Darabani.

Leiba Maladic, evreu

Maladic e Licu, Moscu Lam e Mălina.
Preş. - Să vie martorul Leiba Maladic.
Martorul Leiba este introdus.
Leiba Maladic, evreu, 53 ani, născut şi domiciliat în Darabani. La 2 ore după
amiază am văzut că se face mare turburare. Mai mulţi oameni mergeau din casă în
casă începând de dincolo de biserică. Eu curând am închis căsăpia, fiindcă sunt
casap, şi m-am dus acasă. Bontul a venit în sus. Am văzut pe d-na Cimara că a stat
cu trăsura şi gândeam că a venit să liniştească lumea. Dar oprindu-se în dreptul lui
Moscu Lam, am auzit-o strigând: Panaite, mort eşti? Atunci Panait şi cu alţii au
năvălit spre dugheana lui Lam, dar uşile fiind bine făcute nu puteau să le spargă
tâlharii. Atunci s-a dus Ghiţă Ţiganul şi a luat o bucată de fier cu care a deschis
uşa. Panait a dat cu revolver înăuntru. Când am văzut aceasta am pierdut tot
curajul.
D-l Pantazi Ghica - Tot aşa ai mărturisit şi înaintea judecătorului de instrucţiune?
Leiba Maladic - Nu ştiu.
Preş. - Să vină pacientul Moscu Lam.

23
Moscu Lam și iar Leiba Maladic, ambii evrei

Preş. - Spune cine ai zis că a dat întâi cu revolver?

Moscu Lam - Cu pistol? A dat Panait care a intrat pe uşă şi m-a lovit.
D-l Cimara - Bătălia de la Haim Nusem era începută când lumea s-a adunat la
Moscu Lam?
Leiba Maladic - Era începută.
D-l Cimara - Unde s-a oprit trăsura d-nei Cimara?
Leiba Maladic - La o depărtare ca până la spiţerie.
D-l Pantazi Ghica - Ai spus că a venit în trăsură dinaintea casei lui Moscu Lam.
Care sunt cuvintele ce ai auzit zicând d-na Cimara?
Leiba Maladic - A zis: Panaite, ești mort? Şi îndată am auzit revolverul.
D-l Pantazi Ghica - Nu poate fi adevărat. La judecătorul de instrucţiune ai spus că
doamna Cimara striga: Daţi iama pe conta mea, şi omorâţi jidanii, că a venit ordin
de la Minister să nu mai rămâie picior de jidan.
Leiba Maladic - Aşa a zis: Panaite ești mort?

Acum să vie martorul Lupu Friedmann!

Lupu Friedmann, tot evreu

Se introduce martorul Lupu Friedmann.

Lupu e Trică, restul întreabă.
Preş. - Cunoşti pe oamenii aceia care stau pe bancă? (Indică banca acuzaţilor).
Lupu Friedmann - evreu. Cunosc numai pe Gheorghe Constantinescu.
Preş. - Pe Aron Boronceanu nu-l cunoşti?
Lupu Friedmann - Nu-l cunosc.
24
D-l Pantazi Ghica - Întrebaţi, vă rog, d-le preşedinte, pe acest martor dacă a fost
condamnat vreodată?
Preş. - Ai auzit? Răspunde: fost-ai vreodată condamnat?
Lupu Friedmann - Am fost condamnat la 20 zile de arest.
D-l Pantazi Ghica - Nu spune adevărul: a fost condamnat la un an şi jumătate
pentru infracţiuni grave.
D-l Cimara - A fost condamnat pentru rebeliune.
Lupu Friedmann - Am fost condamnat pentru bătălie.
Preş. - Unde ai văzut pe cucoana Cimara?
Lupu Friedmann - Înaintea uşii lui Moscu Lam. Era în trăsură. Dar împrejurul
trăsurii nu era nimeni.
Preş. - La cine striga cucoana: Iama! dacă nu era nimenea pe lângă trăsură?
Lupu Friedmann - Nu ştiu. Dar eu m-am speriat şi am fugit la gazdă. Cui a strigat
cucoana, nu ştiu
Preş. - Cu câţi cai era trăsura cucoanei?
Lupu Friedmann - Nu ştiu.
Preş. - De ce ai zis la judecător că ai văzut două case devastate?
Lupu Friedmann - Nu ştiu. Poate că am zis, poate că n-am zis.
Preş. - D-l procuror are vreo întrebare de făcut martorului?
Proc. Gen. - Niciuna.
Preş. - Partea civilă?
D-l Lepădat - Nu.

Buruch Petrar, evreu

Ionuț e Petrar, ceilați întreabă.
Preş. - Să se introducă martorul Buruch Petrar.
Martorul Buruch Petrar se prezintă.
25
Preş. – Spune!
Buruch Petrar - evreu, 73 ani, domiciliat în Darabani. Eu am ieşit în târg şi am scos
oalele ca să le vând, fiindcă sunt neguțător de oale. Pe la prânz am auzit aşa ţipete
la Şimşa Hecht că m-am speriat. La Şimşa am văzut că s-a oprit o trăsură, era
înăuntru d-na Cimara. Am văzut că se scotea din casa lui Şimşa argintăria şi se
punea în trăsura cucoanei. Pe urmă, acea mulţime s-a dus la mai multe case care
sunt alăturea unele lângă altele. Eu şedeam cu oalele lângă drum, unde este un
maidan. Pe Haim Nusem l-au scos din casă mort.
Preş. – Ai zis mort?
Buruch Petrar - Mort!
Preş. - A murit?
Buruch Petrar - Da, mort! A murit!
Preş. - Dar îmi pare că nu. Ia spune, trăiește el astăzi?
Buruch Petrar - Mort era!
Preş. - Cum? Nu mai trăiește astăzi? Nu este aici?
Buruch Petrar - Poate că trăiește. Dar mort era! (Ilaritate). Eu atâta am văzut. Am
avut frică când l-am văzut. Era mort!
Preş. - Apoi cum stai acolo dacă ţi-a fost frică?
Buruch Petrar - Parcă mă tem eu de moarte... (Ilaritate).
Preş. - Cine aducea argintăria în trăsura d-nei Cimara?
Buruch Petrar - Nu cunosc cine era. Grec era, sau român era. Dar am văzut cum
cară argintăria de la Şimşa şi de la Motăl.
Preş. - Câţi cai avea trăsura cucoanei?
Buruch Petrar - Avea patru cai.

Șimșa Hecht, evreu și el. Mai târziu intervine și acuzatul Boronceanu, român.
Șovi e Șimșa, Diana e Boronceanu, restul întreabă.
Pacientul Şimşa este prezent?

26
Şimşa Hecht - Sunt aici.
Preş. - Spune, adevărat este ce arăta Buruch Petrar că ai fost prădat de argintărie?
Şimşa Hecht (plânge) - Când a năvălit mulţimea, eu am fugit în pod. Aron
Boronceanu a stricat broasca de la sipet, şi a rupt o geantă de unde a scos toate
juvaerile şi şi-a umplut buzunarele.
Preş. - Ce fel de juvaerii erau?
Şimşa Hecht - Era un inel bun. Era un colet de briliante. Erau cercei şi multe
lucruri scumpe. Argintăria era închisă într-un sipet, pe care l-a stricat şi a luat toată
argintăria. La geantă era o broască franţuzească, care neputând-o deschide, au rupt-
o cu mâna. În sfârşit, a luat tot, am rămas sărac! Toată lumea ştie ce casă bogată
am avut. Era casa mea întru toate ca a lui Michel Daniil.
D-l Pantazi Ghica - Ca a lui Michel Daniil? În adevăr?
Proc. Gen. - Eu cred că este bine, d-le preşedinte, să puneţi pe pacienţi faţă în faţă
cu acuzatul Boronceanu.
Preş. - Acuzatule Boronceanu, auzi ce zice Şimşa Hecht, că ai stricat sipetul şi
geanta, şi ai luat din ele argintăria şi bijutăria. Ce răspunzi la aceasta?
Acuzatul Boronceanu - Nu am luat nimica. Dacă m-a văzut, să spună cu ce haine
eram îmbrăcat?
Şimşa Hecht - Nu ştiu cu ce straie erai, nu ţi-am luat seama.
Preş. - Acuzatule, zici că n-ai fost acolo? Cum se face că Şimşa, care se vede a fi
negustor, om bătrân, să spună neadevăruri? Ce ură are pe tine?
Acuzatul Boronceanu - Să vă spun, d-le preşedinte, ce ură are. Eu am fost șef de
garnizoană şi mi s-a dat mandat ca să-l aduc la Dorohoi la închisoare, unde şi l-am
dus. Iată toată ura lui asupra mea.
Preş. - Ce-l crezi tu aşa de prost ca să se răzbune pe tine pentru acel mandat? Parcă
de la tine venea acel mandat...
Acuzatul Boronceanu - Mai este şi altceva...
Proc. Gen. - Dacă zici că n-ai fost la Şimşa, amestecat în acea mulţime care i-a
stricat casa, poţi să ne spui unde erai?

27
Acuzatul Boronceanu - Da. Eram atunci într-o casă la marginea târgului, la Vasile
Butnar, unde am şezut până aproape de seară. Mă dusesem să văd pe fratele meu
care şade acolo.
Proc. Gen. - Ce interes aveai să vezi pe fratele tău?
Acuzatul Boronceanu - Interes n-am avut. Dar fiind atunci Duminecă şi lăsatul de
sec, m-am dus să-l văd. Cât am stat acolo, nu mi-a fost bine, căci am avut friguri în
ziua aceea.
Proc. Gen. - Ce ai făcut acolo toată ziua?
Acuzatul Boronceanu - Am vorbit cu cumnată-mea, mi-a făcut o cafea şi m-am
culcat puţin. Fiindcă v-am spus, mă prindeau frigurile.
Proc. Gen. - Nu aţi mâncat? Nu s-a pus masa?
Acuzatul Boronceanu - Masa nu s-a pus, fiindcă nu era frate-meu acolo, era dus la
Iaşi. În sfârşit sunt aici două femei, pe care le puteţi întreba să vă spună dacă eu nu
am fost în ziua aceea acolo.
Proc. Gen. - Aceste femei sunt dintre martori?
Acuzatul Boronceanu - Da, amândouă sunt propuse ca martore. Ele sunt aici, puteţi
să le chemaţi.
Preş. - D-le Şimşa, eşti d-ta convins că argintăria a luat-o d-na Cimara?
Şimşa Hecht - De! Se poate. Eu aşa cred. Căci care altul a fost scopul acestei
fapte?
D-l Cimara - Toate acestea se vor constata cu ocaziunea apărării ce vom face, şi a
dovezilor ce vom produce. Precum şi ura neîmpăcată ce au jidovii în contra
familiei Boronceanu, căci fratele acuzatului s-a botezat. Precum vom constata că
Şimşa nu este bogat, este un păcătos falit, care este foarte departe de a avea o casă
ca a lui Michel Daniil.

Din nou Buruch Petrar, evreu

Până atunci vă rog, d-le preşedinte, să mai întrebaţi pe martorul Buruch ce a făcut
el în ziua aceea de dimineaţă şi până la ora 2 după amiază?

28
Preş. - Auzi? Spune ce ai făcut în timpul acesta?
Buruch Petrar - V-am spus că am ieşit dimineaţa cu oalele în târg, la maidan, de
unde am auzit că era bătălie la dugheana lui Iţic Meyer. Acolo n-am fost de faţă,
mă temeam de bătălie…
Preş. - De moarte nu-ţi e frică, dar de bătaie te temi. Pe maidan nu s-a întâmplat
nimica?
Buruch Petrar - După bătălia de la Iţic Meyer, am văzut pe cucoana Smaranda
strigând: Daţi iama pe conta mea! Şi mai pe urmă a zis: Aduceţi-mi capul lui Haim
Nusem să-l văd dacă-i mort.
D-l Pantazi Ghica - Domnule preşedinte, aş dori să fac câteva întrebări acuzatului
ca să constat nesinceritatea sa. Întâia întrebare: cu câţi cai a fost d-na Cimara, când
a văzut-o la Haim Nusem?
Buruch Petrar - Cu doi… cu trei… cu doi cai.
D-l Pantazi Ghica - Cu doi? Adineauri ai zis cu patru.
Buruch Petrar - Cu patru? Am zis cu patru? Da, cu patru. Am văzut-o cu patru cai
când era la Motăl.
D-l Pantazi Ghica - Cum? Era când cu doi când cu patru cai?
Proc. Gen. - Se poate să fi fost cu 4 cai şi apoi să fi venit cu 2 cai.
Buruch Petrar - A zis: Daţi iama pe conta mea!
D-l Pantazi Ghica - Şi ce a mai zis?
Buruch Petrar - A zis la Haim Nusem: Scoateţi-l afară să văd, l-aţi omorât?
D-l Pantazi Ghica - Aşa a zis? La judecătorul de instrucţiune ai spus altfel. Acolo
n-ai spus că d-na Cimara cerea să vază pe Haim Nusem mort, nici n-ai pomenit de
aceasta. Acum ai învăţat această lecţiune. La judecătorul de instrucţiune ai zis că d-
na Cimara striga: Daţi iama pe spatele mele! aici spui că striga: Iama pe conta mea!
Care este adevărul?
Buruch Petrar - Adevărul este cum am spus.
Preş. - Unde? Când ai spus adevărul? La judecătorul de instrucţiune ori aici?
Buruch Petrar - Aşa-i adevărul cum am spus.

29
D-l Pantazi Ghica - D-nii juraţi vor aprecia. Din aceste contraziceri, d-nii juraţi vor
vedea ce valoare au depoziţiunile unor asemenea martori.

Leia sin Ghidale Graur, evreică

Leia e Matei, Istrati e Licu, restul întreabă.
Preş. - Să se introducă femeia Leia sin Ghidale Grauer.
Leia Ghidale Grauer - evreică. Ştiu atât că Vineri seară a fost primejdie de foc.
Duminecă, când am scos marfa pentru târg, am văzut că se face bătălie, şi am avut
frică mare. Iordachi Istrati era atunci în dugheană la mine ca să-i vând cinci coţi de
rips. Eu l-am rugat să vie altă dată. Nu vezi d-ta ce vuiet, ce primejdie este afară? I-
am zis: vino, te rog mai târziu când se va linişti. Şi am închis uşile dughenei. El n-a
plecat până ce nu i-am vândut acei cinci coţi de rips. El mi-a spus că se duce la Şai
Cahal, şi a plecat. Eu am închis dugheana.
Preş. - Singură erai în dugheană? Ai spus că eşti măritată, unde îţi era bărbatul?
Leia Ghidale - Bărbatul meu dormea.
Preş. - Acuzatule Iordachi Istrati, adevărat este că ai găsit speriată pe această
femeie când te-ai dus să cumperi acea materie?
Acuzatul Istrati - N-am găsit-o speriată. Am stat mult de vorbă acolo, ca un ceas, şi
mi-aduc aminte că d-ei îmi spunea că o doare inima (semn de adeziune din partea
martorei). Din această dugheană am văzut o mulţime de jidani strânşi împrejurul
unui om. Mi-am cumpărat 5 coţi de rips şi am plecat. N-am zis că mă duc la Şai
Cahal.
Leia Ghidale - Să mă ierţi d-ta. Bătălia când s-a început, erai la mine în dugheană.
Adu-ţi aminte cum te rugam să vii mai târziu, căci mă temeam de buntul care era în
uliţă. D-ta mi-ai zis: N-ai frică, cât voi fi eu aici nu-ţi va face nimenea nimica. Cu
toate acestea, am închis uşile dughenei. Ţi-am dat materia care-mi cereai, şi d-ta ai
plecat pe din dos.
Preş. - După ce ai închis dugheana nu ştii ce s-a mai întâmplat afară?
Leia - Am văzut că mai multe dughene s-au prădat de români.

30
Preş. - Ce negustorie face acel Şai Cahal?
Leia - Nici una: este Cahal.
Preş. - N-ai văzut materii scoase de prin case şi aruncate în uliţă?
Leia - Da, am văzut.
Preş. - Acuzatule Istrati, ce ură are această femeie, ca să mărturisească împotriva
ta?
Acuzatul Istrati - O face aceasta fiindcă este amorezata lui Şai Cahal. Şi este de
interesul lui Şai Cahal ca să mă apese. Şai Cahal nici nu era în ziua aceea în târg.
Mi-a spus mai târziu el singur că se dusese la Rădăuţi pentru o trebuinţă a sa.
Preş. - Să vie Şai Cahal.
Capul portăreilor - Nu este prezent.

Negură, român

Preş. - Pe acest martor nu-l întrebaţi nimica?

Proc. Gen. - Nimica.
Preş. - Partea civilă, adresează vreo întrebare martorului?
D-l Lepădat - Nu, d-le preşedinte.
Preş. - Apărarea?
D-l Cimara - Da. Vă rugăm să întrebaţi pe martor cam câte ceasuri erau când a ieşit
a doua oară din casă?
Negură - Nu ştiu, n-am ceasornic.
D-l Cimara - Cum n-ai ceasornic?
Negură - Am astăzi, dar n-aveam atunci.
D-l Cimara - După ce te-ai despărţit de G. Ionescu spre ce uliţă ai apucat?
Negură - (în multă iritaţiune) – Am apucat… spre podeţ în mâna dreaptă.
D-l Cimara - Toate străzile au podeţe. Pe ce anume uliţă ai apucat?
31
Negură (foarte încurcat) Apoi… am lăsat şoseaua şi am apucat pe o ramură de
drum unde nu era şosea.
D-l Cimara - Arată lămurit. Ulicioara aceea este înainte sau după primărie? Mai
încoace sau mai încolo de maidan?
Negură - De aici m-am îndreptat spre târgul vitelor, şi de acolo m-am dus iar la
părinţi.
Preş. - Văd că d-ta vorbeşti cu mare ezitaţiune. Văd că te cam încurci. Spune curat
ceea ce ştii. Spune cât timp ai şezut la părinţii d-tale? Eşti învăţător, trebuie să ai
idee cât timp. Un ceas ai stat? Un sfert de ceas? Cât ai stat?
Negură - (foarte turburat). Cam o jumătate de ceas.
D-l Cimara – Dacă te-ai dus dinspre târgul vitelor drept la părinţi, cum ai văzut
scena de la Avram Buzatul, şi apoi cele petrecute la Şoil-Şor, care şade pe maidan,
iar nu în acea direcţiune, şi aceea de la Haim Nusem care este în o direcţiune
opusă.
Negură - Nu ştiu, am uitat.
Preş. - Toate aceste uitări sunt neexplicabile.
D-l Cimara - Cu ce ai venit la Darabani?
Negură - Cu trăsura sau călare, nu-mi aduc aminte. Da, îmi pare că am venit cu
trăsura.
D-l Cimara - Cu câţi cai era trăsura?
Negură - Nu ştiu.
D-l Cimara - Este de mirare aceasta, să nu-ţi aduci aminte ceea ce rămâne mai bine
în memoria fiecărui om, cum şi cu ce a venit. Dar să admitem că ai fost cu trăsura:
erai cu vizitiu? Cine-ţi mâna caii?
Negură - Cine? Nu ştiu. Eu merg şi cu vizitiu şi fără vizitiu, nu-mi aduc aminte de
atunci.
D-l Cimara - Dar câţi cai aveai atunci la trăsură?
Negură - Nu ştiu. Eu am şi doi şi trei şi patru cai, şi umblu în tot felul.
D-l Cimara - Cum se poate ca un învăţător de sat să ne spună că are şi 3 şi 4 cai, pe
când sunt mici proprietari care nu au atâta? Poţi să ne spui unde ai lăsat trăsura?
32
Negură - Am lăsat-o la părinţii mei, şi am ieşit să-mi cumpăr câte ceva.
D-l Cimara - Ţi-ai cumpărat?
Negură - Nu mi-am cumpărat.
D-l Cimara - Poţi să ne spui unde este locuinţa lui Avram Buzat?
Negură - Şade în fundul maidanului, la biserică.
D-l Cimara - Apoi cum ai putut să vezi câte le-ai spus pentru Avram Buzat, dacă ai
trecut prin târgul vitelor, care este în dosul maidanului?
Negură - Apoi da, am văzut. Nu ştiu, am uitat de atunci. Dacă am văzut…
D-l Cimara - Ce ai făcut după ce te-ai întors acasă la părinţi?
Negură - Am stat puţin şi m-am întors iarăşi la şosea, şi atunci am văzut pe d-l
Sturza.
D-l Cimara - Zici că te-ai dus la târg. Dacă te-ai dus în târg, la cine ai fost?
Negură – Întâia oară când am ieşit din casa părintilor, ştiu că m-am dus la maidan
ca să cumpăr ceva, dar n-am cumpărat. La cine am fost, cu cine am vorbit, nu-mi
aduc aminte. Maidanul este dinaintea bisericii, de aicea am văzut bătălia.
D-l Cimara - Dinaintea cărei case se făcea?
Negură - Dinaintea casei lui Şoil-Şor.
D-l Cimara - Ce făceau oamenii lui Şoil-Şor?
Negură - Oamenii au intrat în casă, şi am auzit copii ţipând. Pe urmă am văzut
lumea apucând la deal spre G. Ionescu. S-a oprit la Moscu Lam, unde eu n-am
privit mult căci m-am întors acasă. Acasă m-am gătit să plec îndărăt la Coţuşca.
D-l Cimara - Bine ai văzut oamenii lui Şoil-Şor? Ce-ai mai văzut după aceea? D-ta
zici că ești născut în Darabani, cunoşti localitatea, spune-ne ce ai mai văzut?
Preş. – Vedeţi, martorul este prea turburat. Omeneşte e cu neputinţă să satisfacă
toate întrebările d-voastră. Cum voiţi după doi ani să cunoască toate aceste mici
detalii?
D-l Cimara - Aceasta este o restricţiune la apărare. Avem dreptul să punem orice
întrebare vom crede că ne poate fi de ajutor, relativ la orice împrejurare şi mai ales

33
de acele relative la timp şi la loc, căci nu avem şi nici nu există alte mijloace pentru
a controla o mărturie. Jurământul fiind numai o simplă formalitate.
Preş. - Mă iertaţi. Nu este cea mai mică restricţiune. Vedeţi însă în ce stare de
ameţeală se găseşte martorul. A-l chestiona mai mult, ar fi a impune o tortură.
D-l Voinov - Cu toate acestea, d-le preşedinte, sunt de mare interes pentru apărare
aceste mici detalii de la un om care e născut la Darabani şi unde trăiesc părinţii lui.
D-l Cimara - Noi ştim un lucru, că acest martor este un martor fabricat. Vom proba
că el nici n-a fost în ziua aceea la Darabani. Nu ne refuzaţi dar, d-le preşedinte, ca
să-l întrebaţi asupra împrejurărilor timpului şi locului, şi să avem de la el răspuns
precis, iar nu să se primească cele ce expune cu hurta şi în mod cu totul confuz. Nu
voim ca mai pe urmă să se poată întemeia Ministerul Public pe o asemenea
mărturie luând-o drept a unui învăţător ca om serios iar nu precum este acesta un
om ordinar.
Preş. - Nu vă refuz nimic, dar d-voastră torturaţi prea mult pe martor, şi este de
datoria mea a vă aminti că este o margine peste care nu putem trece.
D-l Cimara - Să ne spună precis: zice că a fost la Moscu Lam. Să ne explice: cum a
putut vedea trăsura d-nei Cimara în amândouă locurile: la Moscu Lam şi la Şoil-
Şor? Să ne spună cu câţi cai era trăsura d-nei Cimara?
Negură - D-le preşedinte, vedeţi-mă în ce stare sunt, nu mai pot să vorbesc, sunt
zăpăcit.

Preş. (către Negură) – Cum se face că martora Domnica arată că-n acel timp ce d-
ta zici că ai văzut pe Boronceanu, el era în casă la dânsa?
Negură - Eu n-aveam ceasornic. Poate să fi fost şi aicea şi acolo.
Preş. - Acuzatule Boronceanu, ce ură are martorul Negură asupra ta de persistă a
arăta că te-a văzut devastând în ziua de 22 Mai?
Acuzatul Boronceanu - Să vă spun drept, d-le preşedinte! Eu am avut o amantă, şi
d-l Negură mi-a luat-o, dar eu am făcut tot ce am putut de i-am reluat-o şi din
cauza acestei femei, are o ură neîmpăcată pe mine.
Preş. - (către Negură) – Aşa este?

34
Negură - Ce are a face aceasta? Chiar aşa de ar fi, chiar de i-aş fi luat-o, pot să zic
că nu l-am văzut, dacă l-am văzut?
Acuzatul Boronceanu - Mai este şi altceva. Fratele d-sale este veșnic candidat de
primar, şi d-sa aspirant la postul de notar. Eu totdeauna am combătut candidatura
fratelui d-sale.

Schmill Grossen, evreu

Preş. - Să vină martorul Schmill Grossen.

Schmill Grossen este introdus.
D-l Cimara - Martorul n-a fost servitor la vreuna din părţile civile?
Schmill Grossen - Nu, eu am fost şi sunt baruşnic.
D-l Cimara - Binevoiţi a-l întreba, d-le preşedinte, dacă n-a fost servitor la Meyer a
Malcei?
Schmill Grossen – Servitor? Eu n-am fost niciodată servitor, am fost baruşnic la el
ca şi la alţii. În ziua de 22 Mai, s-a făcut acea buntuluire. Eram dinaintea dughenei
lui Meyer a Malcei cu mai mulţi alţii. Dl Meyer a Malcei era în dugheană cu Sandu
Grădinar. Bătaia s-a început de la dugheana fiicei lui Şimşa Hecht. Am întrebat şi
mi s-a spus că Dimitrie şi Vasile Frunzuc bat pe Zeilic Cuşmar. Atunci am intrat în
dugheană şi d-l Meyer a Malcei s-a dus în casă. Dumitru Caba vroind să iasă afară
l-am îmbrâncit înăuntru, zicându-i: Unde vroiești să te duci, căci este o bătălie fără
nici un capăt.
Preş. - Pe cine bătea?
Schmill Grossen - Bătea pe nevasta şi fiica lui Şimşa Hecht. Cât am stat în casă
închişi cu Dumitru Caba, am privit printr-o crăpătură că toţi buntaşii au trecut la
dugheana lui Marcu şi au făcut prădăciunea.
Preş. - Ce fel de marfă era?
Schmill Grossen - Papuci şi altele. Au spart uşa şi au început să arunce afară mai
multe lucruri. M-am dus în casa lui Meyer a Malcei şi i-am spus că afară se ucid.
D-l Meyer a Malcei n-a ieşit din casă. Dumitru Caba şi alţii care mai erau în

35
dugheană, au vroit să plece, dar d-l Meyer a Malcei s-a rugat la ei să stea acolo. În
pod la d-l Meyer a Malcei, este o căsuţă ca o cuşcă, unde şed la sărbătorile noastre.
Crezând că este acolo, m-am urcat să-l găsesc, dar mi s-a spus că a plecat pe din
dos la Şimşa Hecht. Mulţimea a venit înaintea dughenei lui Şimşa Hecht, şi a
început să dea în ferestre. Pe unde apoi a intrat şi a aruncat lucrurile afară. După ce
au scos lucrurile afară, am văzut că a venit cucoana cu trăsura cu patru cai,
dumneaei ţinea hăţurile în mână, fratele d-lui Cimara şedea în mâna stângă, şi
arnăutul sta la spate cu ţeava puștii întinsă. Cucoana striga în gura mare: Iama! Pe
conta mea! Daţi! Ucideţi, căci a venit de la Minister ordin să nu rămâie picior de
jidan. După aceasta, trăsura a plecat de acolo. Eu am alergat iar la crăpătură să văd
ce mai este, dar n-am văzut nimica, n-am văzut unde s-au dus. M-am suit atuncea
în pod, şi de aici am văzut că mulţimea a alergat la Haim Nusem, a spart uşa şi a
intrat înăuntru. Cucoana a stat cu trăsura înaintea casei şi a întrebat: Gata e? E mort
ori nu? Gata! i s-a răspuns. Şi am văzut pe Nusem scoţându-l afară mort.
Preş. - Trăieşte acum?
Schmill Grossen - Mort a fost, l-am văzut eu: Pe urmă dacă a înviat (Ilaritate), nu
ştiu cum. Dar era mort de tot. (Ilaritate) Cucoana după aceea a luat drumul încet şi
a plecat. Bantoşii au plecat şi ei, şi nu s-au oprit decât la Horoviţ. Nu ştiu ce au
stricat aici. Dar am văzut bine c-au dat afară din casă toate lucrurile. Şi după aceia
bantoşii au venit fuga în partea aceasta. Iute atunci m-am coborât din pod jos în
dugheană. Dar n-am mai văzut nimic. Peste puţin văd că vine un anume Iancu
Toboşariu care se răpede şi dă cu amândouă mâinile în uşa lui Moscu Bacal.
Atunci un om de la curte ce era înăuntru în dugheană i-a zis, să dea pace lui Moscu
Bacal, căci este bine la curte. Omul acela a început să strige atunci la mulţime, să
vie la Meyer a Malcei. Toţi bantoşii au alergat aici. Eu eram cum v-am spus în
dugheană, vedeam toate acestea prin crăpătura uşii. Uşile erau închise cu zăvor, nu
puteau să le deschidă. Atunci a venit Ghiţă Ferar cu o plasă de fier, şi a sfărâmat
uşa. Atunci eu tare m-am speriat şi am fugit. Meyer a Malcei se ascunsese mai
dinainte într-o pivniţă. Sandu Grădinar şi Dumitru Caba, care erau şi dânşii în
dugheană, au fugit afară pe la grajd. Încotro au fugit, n-am văzut.
Preş. - Cunoscut-ai pe cineva din mulţimea care venise acolo ca să spargă uşile
dughenei?
Schmill Grossen - Am cunoscut pe Aron Boronceanu, pe Gheorghe Creţu şi pe
Ghiţă Ţigan. Toţi aceştia au dat năvală în dugheana lui Meyer a Malcei. Dar eu am
fugit şi n-am mai văzut ce au făcut în casă. Am întâlnit pe doamna Meyer a Malcei.

36
I-am zis să fugă c-o ucid bontaşii. Atunci doamna şi cu o nepoată a d-sale au
apucat pe o ulicioară care duce la zidul bisericii. Eu m-am oprit la Leiba Lungu.
Acolo am văzut şezând mai mulţi oameni de la curte. Am zis unuia dintr-înşii: ei
bine, ce a făcut Meyer a Malcei de i se prădează casa aşa? N-am auzit să aibă până
acum nici o ură în contra lui. Mi-a zis: Dumneata n-ai nici o treabă cu Meyer a
Malcei, nu te amesteca. Şezi aici, nu-ţi va face nimenea nimic. De aici, am văzut că
mulţimea aceea a luat la bătaie pe Zeilig Lipscan şi l-a umplut de sânge. Erau între
aceştia: Dumitru şi Panait Grecul, Aron Boronceanu, Dumitru şi Ioan Frunzuc.
Toţi aceştia au venit şi au băut apă la Leiba Lungu. Când am auzit pe cucoană
zicând: Panaite, ești mort? când am auzit după aceea pocnind puşca, când am văzut
că dau afară mort pe Moscu Lam, când am auzit: Gata este?
M-am speriat de tot și am fugit pe din dosul dughenei lui Meyer a Malcei. M-am
dus la un jidov la grajd, am rupt lacătul, am luat de-aici un cal, am încălecat, şi nu
m-am oprit din fugă decât la Dorohoi. Aici am găsit pe d-l prefect stând în grădina
publică, unde i-am spus despre toate cele petrecute la Darabani.
Preş. - Spune-ne acum, îţi aduci aminte ce ai arătat la judecătorul de instrucţiune?
D-ta ai spus despre călcarea ce s-a făcut la Meyer a Malcei. Ai spus despre doamna
Cimara c-ai auzit-o strigând: Iama pe conta mea!
Schmill Grossen - Aşa am spus!
Preş. - Apoi ceea ce ai spus la judecătorul de instrucţiune nu se potriveşte cu ceea
ce ai înşirat astăzi. Astăzi ai spus mai multe lucruri.
Schmill Grossen - D-l judecător de instrucţiune mi-a zis să nu vorbesc prea mult.
Preş. - Unde ai fost când ai văzut tot ce ai spus astăzi?
Schmill Grossen - În dugheana lui Meyer a Malcei. Mă uitam prin crăpătura uşii, şi
din pod unde m-am suit ca să văd mai bine, şi unde am stat ca la un sfert de ceas.
D-l Pantazi Ghica - Binevoiţi, d-le preşedinte, de-l întrebaţi: cine l-a învăţat să
spună altfel de cum a spus la judecătorul de instrucţiune? La instrucţiune a spus că
este servitor la Meyer a Malcei, şi astăzi spune că e baruşnic?
Schmill Grossen - N-am fost servitor.
D-l Pantazi Ghica - Dacă n-ai fost servitor, unde şedeai şi unde şezi?
Schmill Grossen - Şedeam atuncea cu chirie la Iosip.

37
D-l Pantazi Ghica - Cu toate acestea, la judecător ai spus că ai fost servitor, iată ce
ai zis. (Citeşte depunerea făcută la judecător).
D-l Cimara - Cum ai îndrăznit să strici lacătul şi să iei un cal străin din grajdul lui
Meyer a Malcei dacă nu erai servitor la dânsul?
Preş. - Răspunde cum ai putut lua un cal străin?
Schmill Grossen - Puteam să stric şi lacătul de la grajdul d-tale şi să iau și un cal al
d-tale pe un asemenea timp. (Ilaritate).
D-l Ghica - Unde ai văzut pe d-na Cimara cu patru cai şi unde cu doi?
Schmill Grossen - Întâi am văzut-o cu patru cai către Haim Nusem pe şosea. A
doua oară am văzut-o cu doi cai la Moscu Lam.
D-l Ghica - Unde ai auzit pe d-na Cimara zicând cuvintele acestea?
Schmill Grossen - Întâia oară a zis: Gata e? L-aţi omorât? Scoateţi-l afară să-l văd.
L-a dat afară şi a văzut că e gata.
Preş. - Cum gata?
Schmill Grossen - Mort!
Preş. - Nu este aicea?
Schmill Grossen - Poate. Dar era mort, mort de tot.
Preş. - Cum mort? Poate că era leşinat?
Schmill Grossen - Poate! Dar l-am văzut mort de tot. Eu nu ştiu cum a înviat.
(Ilaritate).

David Croitor

Se introduce martorul David Croitor.

David Croitor - domiciliat în Darabani. Dintr-un pod unde m-am urcat, am văzut
pe Panait Grecul şi oameni mulţi după dânsul mergând cu toţii la Şai Cahal, unde
au început să dea cu ciomegele în uşi şi ferestre. Mai mult n-am văzut. Panait
Grecul nu avea nimica în mână.

38
Preş. - Acuzatule Panait, adevărat este că erai în fruntea acelora care mergeau să
bată lumea?
Acuzatul Panait - Nu este adevărat.
Preş. - Cum se face că toţi oamenii mărturisesc că erai?
Acuzatul Panait - Am fost acolo, dar pentru a face liniște, iar nicidecum ca să fac o
răscoală. Liniște n-am izbutit să fac, căci mare era neînţelegerea.
Preş. - De unde erau oamenii aceia care făceau turburare?
Acuzatul Panait - Erau oameni care veniseră la târg, oameni din mai multe sate.
Din Darabani n-am cunoscut pe nimenea. Numai pizma evreilor este care mă arată
că am fost şi eu între turburători. Au mare ură pe mine...
Preş. - Zici că evreii din Darabani au duşmănie pe d-ta? Dară sunt şi unii români
care nu sunt din Darabani, şi care spun că te-au văzut.
Acuzatul Panait - Sunt toţi învăţaţi de evrei ca să arate aşa. Ş-apoi au putut să mă
vază, dar nu m-au văzut bătând sau luând parte la ceva.

George Curcă, țăran român

La redeschidere se introduce martorul George Curcă.

George Curcă - Ţăran român. Eu am văzut pe Dumitru Silvestru că a bătut pe Iţic
Casap şi pe jidancele lui Şimşa. Între oamenii aceia era şi Panaite Grecul, George
Armean şi un altul. Mulţi oameni nu erau, vreo 10-15. Bătaia s-a făcut la colţul
dughenilor din jos de biserică, lângă dugheana lui Iţic Meyer, unde este dugheana
fiicei lui Şimşa.
Preş. - Ce aveau în mână acei care băteau? Beţe, ciomege?
George Curcă - Cu ciomege nu i-am văzut. Panaite avea în mână un băţ de trestie,
şi fiecare avea câte un beţişor. Acestea le spun în cuget curat.
Preş. - La judecătorul de instrucţiune n-ai spus că ai văzut bătându-se pe jidancele
lui Şimşa. Aceasta o spui acuma. N-ai văzut pe d-na Cimara cu trăsura? Şi dacă ai
văzut-o, ce zicea domnia ei?
39
George Curcă - N-am auzit să fi zis ceva. Am văzut-o că a trecut în sus cu trăsura.
D-l Cimara - Aş vroi să ne spună martorul împrejurarea cu şuba pe care Şimşa
Hecht presupune că i-a luat-o George Curcă.
George Curcă - După ce s-au bătut, am ieşit în uşa dughenei şi am văzut o şubă jos
pe care am luat-o ca să o dau la primărie. Făcând câţiva paşi am întâlnit o fată de
jidan care mi-a luat-o din mână ca să o dea ea lui Şimşa, căci ea mi-a spus că este
de la dânsul. Am auzit pe urmă pricina cu şuba, cum că i-aş fi furat-o eu. Şimşa s-a
legat de mine, susţinând că i-am luat-o de acasă. A picat în capul meu s-o plătesc,
şi mai multe nu. M-a dus la instrucţiune şi acolo am fost întrebat: Ce am făcut cu
şuba? Am spus că mi-a luat-o o fată ca să i-o ducă. Judecătorul m-a trimis la
primărie ca să facă percheziţie să descopăr şuba. De unde s-o mai găsesc eu? Şimşa
m-a ameninţat atuncea că dacă nu-i voi descoperi şuba, atuncea să i-o plătesc, căci
altfel mă va arăta şi pe mine de jăfuitor. Eu am rămas până astăzi cu acea şubă. Dar
banii nu i-a mai cerut.
D-l Cimara - D-ta spui că ai rămas dator cu preţul şubei. Nu cumva în timpul pe
când se făcea instrucţiunea, Şimşa te-a chemat şi ţi-a zis: Dacă vei arăta aşa şi nu
aşa, am să te apuc de şubă şi să te bag la închisoare?
George Curcă - Nu-mi aduc aminte să fi avut asemenea vorbă. Dar înscris ştiu că
m-a silit să-i dau în primărie.
D-l N. Ionescu - Binevoiţi, d-le preşedinte, a întreba pe martor dacă nu era cu chef
în ziua aceea?
Preş. - (către martor) - Ai auzit? Răspunde.
George Curcă - De! Eram cam cu chef ca la târg, şi ca într-o zi de lăsatul secului.

Vasile Timofteu, român

Se introduce martorul Vasile Timofteu.

Timofteu - ţăran român. Am fost la târg în ziua aceea dar în tot timpul cât am stat,
n-am văzut niciun tărăboi, n-am văzut să se bată nimenea.
Preş. - Cum? N-ai văzut nimica, n-ai auzit nimica?

40
Timofteu - N-am văzut să se bată nimenea. Mai târziu nu ştiu ce s-a fi făcut. Când
am sosit la târg, am văzut oamenii umblând de colo până colo, ca la târg. Nu se
băteau cum s-a auzit în urmă.
Preş. - Mulţi oameni ai văzut adunaţi?
Timofteu - Mulţi, de la 20 de sate.
Preş. - Şi n-ai mai văzut nimica?
Timofteu - Am văzut mai apoi pe doamna că a trecut la vale cu trăsura, şi după
aceea am văzut că s-a întors şi a trecut cu trăsura în sus. Alt n-am mai văzut
nimica. M-am dus la gazdă.
Preş. - N-ai mai cunoscut în acea mulţime de oameni pe nimenea?
Timofteu - Ba vreo câţiva i-am cunoscut, căci eram cam departe. Am cunoscut pe
Panait Vechilul, pe Vasile Frunzuc, Vasile şi Neculai Cazac, Dumitru Cărămidar,
Leon Stoler, Vasile al Vasilcăi, Ghiţă Ferar, dar nu i-am văzut să bată pe nimenea,
cât am stat eu.
Preş. - Ţi-aduci aminte ce ai spus la judecătorul de instrucţiune? Iată, să-ţi citesc
eu. (Citeşte).
Timofteu - Ceea ce am spus atuncea spun şi astăzi. Mai mult nu ştiu. Poate că am
uitat.
Preş. - Pentru ce ai arătat la judecătorul de instrucţiune că ai văzut pe aceşti oameni
bătând?
Timofteu - N-am văzut să bată pe cineva.
Substitutul - Ce l-a făcut să distingă pe aceia care i-a numit?
Preş. - Ai auzit? Răspunde.
Timofteu - I-am văzut şi eu umblând, dar pentru ce umblau, nu ştiu.

Costache Zeița, român și scriitor la primărie

Se introduce martorul Costache Zeiţa.

41
Costache Zeiţa - Român, scriitor la primărie, domiciliat în Darabani. Eram la
primărie, şi când am ieşit ca să mă duc la masă, am văzut că Zeilic Cuşmar avea un
bucluc cu Dimitrie Frunzuc. Ei se batjocoreau unul pe altul. De aici a început
bătaia între oameni. Lumea începu să se grămădească dinaintea uşii lui Şimşa
Hecht…
Preş. - Cine erau oamenii aceia?
Costache Zeiţa - Când m-a întrebat d-l judecător de instrucţiune, i-am spus că
cunosc pe mai mulţi din Darabani. Boclucul era între jidani şi români. Oamenii
intrau şi prin case, prin dughene, luau marfă şi lucruri şi le azvârleau afară.
Preş. - Ai putea să numeşti pe aceia pe care i-ai văzut aruncând marfa în uliţă, care
intrau prin casă şi stricau?
Costache Zeiţa - Anume nu vă pot spune.
Preş. - N-ai cunoscut pe nimenea din acei care băteau? Buclucul cum zici, era la un
loc sau la mai multe?
Costache Zeiţa - Acolo erau mulți oameni care se duseseră să vadă numai şi care
priveau la ceea ce se făcea, fără să se amestece. Între aceştia am fost şi eu.
Preş. - La judecătorul de instrucţiune ai arătat că toţi aceşti oameni stricau şi
prădau. Astăzi nu spui aşa.
Costache Zeiţa - Mărturia mea a fost tot aşa. Dar fiindcă jidovii mă ameninţau că
dacă nu voi spune cum reclamă interesul lor, mă vor acuza că am stricat cele 10
Porunci, poate să fi spus la d-l judecător mai mult. Instrucţiunea atuncea se făcea
de faţă cu jidovii care şedeau grămădiţi pe ferestrele odăii unde lucra d-l judecător.
Preş. - Te întreb încă o dată, şi bagă bine de seamă, îţi mai spun: instrucţiunea se
făcea cu ferestrele deschise?
Costache Zeiţa - Da, d-le preşedinte. Ferestrele erau deschise, căci era cald. Dar în
odaie înăuntru erau Şaia Cahal, Şimşa Hecht pe care cum îi vedea d-l judecător de
instrucţiune, îi alungau, dar ei tot se uitau.
Proc. Gen. - Întrebaţi d-le preşedinte pe acest martor: dacă este vreun evreu care l-a
ameninţat să depună cum a depus la judecătorul de instrucţiune, şi care anume este
acel evreu?
Preş. - Răspunde la ce te-a întrebat d-l procuror.

42
Costache Zeiţa - Nu m-a întrebat nimenea, dar mulţi jidovi se lăudau în faţa mea că
dacă nu voi mărturisi cum trebuie lor, vor face ca să fiu trimis la gros.
Proc. Gen. - Şi te-ai plâns judecătorului de instrucţiune împotriva acestor
ameninţări ale jidovilor?
Costache Zeiţa - Nu m-am plâns fiindcă m-am temut.
Proc. Gen. - D-nii juraţi vor aprecia asupra depoziţiunii de astăzi a martorului.
Preş. - Ai zis că n-ai cunoscut pe nimenea printre oamenii aceia care comiteau
buclucul?
Costache Zeiţa - Am cunoscut pe George Armean şi pe George Constantinescu, şi
mai mulţi greci care stăteau acolo. Pe Panait vechilul l-am văzut prin târg, dar cu
ce scop era acolo, pentru bătaie sau pentru a face linişte, nu ştiu. Pe Aron
Boronceanu l-am văzut către seară stând lângă primărie.
Proc. Gen. - D-ta ai spus adinioară că evreii ameninţau pe acei care nu vor arăta în
folosul lor. Cum puteau şti ei anume, pe aceia care îi presupuneau că ar putea să îi
bage la gros? De unde știau ei anume, pe acei presupuşi vinovaţi?
Costache Zeiţa - Eu ştiu atâta, că jidovii m-au ameninţat cu grosul. Şi sub această
ameninţare am spus şi eu câteva nume, şi am scăpat de închisoare.

Mateiu Zaremba, român?

Se introduce martorul Mateiu Zaremba.

Preş. - Spune ce ştii despre întâmplarea de la Darabani?
Zaremba - Atâta ştiu, că într-o Duminică, după ieşirea de la biserică, am dormit şi
m-am deşteptat într-un vuiet mare. Unii ziceau că jidanii bat pe români, alţii că
românii bat pe jidani. Nu puteai să înţelegi nimica. Atuncea am luat o vărguţă în
mână, şi ieşind în târg, am întâlnit pe Armean fugind cu un bici în mână, pe care l-
am întrebat unde se duce. Şi mi-a răspuns că merge în târg. Am văzut pe un român
bătându-se cu un jidov. Am întrebat pe un om care trecea pe lângă mine: Ce este?
Şi mi-a răspuns că nu ştie. Mergând către casa lui Şimşa, am văzut scaune rupte şi
aruncate afară în uliţă. Uitându-mă înapoi, am văzut pe nişte oameni alergând după
noi. Eu am vroit să fug, dar omul care mă însoţea m-a oprit. Eu i-am zis: Ce? Vrei

43
să ne omoare? Şi am rupt-o la fugă. Armean, care ne gonea, s-a urcat într-o căruţă
ca să ne ajungă, dar noi am fugit mai tare. Eu am venit acasă, am încărcat un pistol
şi am stat ascuns până a doua zi, când a venit prefectul. Despre celălalt tovarăş nu
ştiu ce s-a făcut.
Preş. - De ce ai încărcat pistolul şi ai stat armat?
Zaremba - M-am pregătit pentru noapte.

Pachița lui Bacal, româncă get-beget

Șovi e Pachița, restul întreabă.
Se introduce martora Pachiţa lui Ştefan Bacal.
Pachiţa Bacal - Eu eram cu chef în ziua aceea… să mă iertaţi. Căci venise un frate
al meu cu care am stat la masă, ca la lăsatul de sec. După masă am dormit puţin, şi
când m-am sculat, am auzit vuiet. M-am dus la jidanca Ruja să-i cer nişte parale
care-mi datora. Pe seară m-am întâlnit cu Gheorghe a Lupului care m-a lovit cu
piciorul, şi am văzut un alt om care căuta pricină unui om. Pe urmă am văzut pe
nişte băieţi luând de pe uliţă nişte bulendre …
D-l Lepădat - Ce fel de băieţi erau aceia: mici sau mari?
Pachiţa Bacal - Erau nişte copii. Când după aceea, m-am întâlnit cu jidovca Ruja,
mi-a spus ea c-a şezut ascunsă în cuptor, dar pentru ce se ascunsese în cuptor nu
mi-a mai spus.
D-l Preş. - Pentru ce Lupu te-a lovit cu piciorul?
Pachiţa Bacal - M-a lovit încetişor, ştii… ca de şagă. Nu ştiu ce mi-a mai zis el, mă
rog de iertare, eram după masă, ca în ziua de lăsatul secului.
D-l Preş. - Da bine, oamenii aceia erau ameţiţi?
Pachiţa Bacal - Nu pot să-ţi spun dacă acei oameni erau ameţiţi. Eu mă ştiu pe
mine şi despre mine v-am spus.
D-l Preş. - Bine, destul. Te poţi duce.

44
Preotul Georgescu, român

Preotul D. Georgescu este introdus.

Preş. - Preoţii neputându-se supune la jurământ, Sfinţia Ta vei face depunerile fără
a împlini această formalitate. Binevoieşte a spune, ce ştii despre cele petrecute la
Darabani în ziua de 22 Mai?
Preotul Georgescu - Ce s-a petrecut în ziua de 22 Mai nu ştiu, că în ziua aceea eu
nu am ieşit din casă.
D-l Lepădat - Binevoiţi a întreba pe preot, dacă nu a ordonat să tragă clopotele
când a început zavera şi cine a tras clopotele?
Preotul D. Georgescu - Şi eu am auzit clopotele şi îndată am trimis un băiat să vadă
cine trage clopotele. Eu eram bolnav şi n-am putut ieşi, iar băiatul meu nu s-a mai
întors.
D-l Lepădat - Dar preotul Georgescu nu ştie că s-au găsit lucruri jăfuite în
clopotniţa bisericii?
Preotul Georgescu - Am auzit că s-au găsit lucruri în clopotniţă, a venit băiatul şi
mi-a spus. Îndată am dat de ştire primăriei, care a trimis şi le-a luat. Erau nişte
lumânări de seu, frânghii, lucruri fără valoare.
D-l Cimara - Este ştiut că în Biserica Ortodoxă nici un jidov nu intră, cum se face
că jidovii ar fi ştiut că sunt lucruri de ale lor în clopotniţă, dacă n-ar fi fost dânşii
care să le arunce acolo, după cum s-a constatat că au mai făcut şi la alte locuri,
aruncând lucruri de ale lor prin ogrăzile oamenilor, pentru a băga în nevoie pe
bieţii creştini, pentru a-i inculpa, şi cu atâta mai mult, că biserica este înconjurată
de case jidoveşti. Ar fi bine să ne arate partea civilă, de la cine au aflat că erau
lucrurile ascunse în clopotniţa bisericii?
Preotul D. Georgescu - În adevăr, acum de 15 ani, zidul bisericii este înconjurat de
baratce jidovești. Jidovii au şi deschis ferestrele, aruncând pe mormintele din
ogradă felurite murdării, apoi săpând pe dedesupt au scos şi azvârlit osemintele
creştinilor.
D-l Cimara - Starea de lucruri arătată de părintele, am semnalat-o de patru ani
administraţiei de repetate ori, însă fără succes, cu toate că am propus să dau loc de
baratce aiurea, unde jidovii ar voi, fără plată.

45
D-l Cimara - Rog părintele să ne spună: în ce fel de mod este batjocorit de jidovi
când se duce să-şi facă serviciul la biserică care este, precum se ştie, în mijlocul
târgului, între jidani?
Preotul George - Ori de câte ori mă duc la biserică sau mă întorc, jidovii când mă
văd, stupesc în urma mea şi spun felurite vorbe de batjocură. Să le plătească D-zeu,
pentru acestă batjocură. Aşa le este obiceiul cel nelegiuit.
D-l Cimara - Dar în ograda bisericii?
Preotul George - În ograda bisericii aruncă cele mai mari necurăţenii.

Iason Gheorghiu, român

D-l N. Voinov - D-le preşedinte, avem informaţiuni că din partea jidovilor s-ar fi
făcut propuneri băneşti martorului, în scop de a mărturisi în favoarea jidovilor.
Binevoiţi a-l întreba, adevărat este?
Iason Gheorghiu - Mi-au făcut, este adevărat, mi-a spus Şai Cahalul că-mi plăteşte
opt galbeni să arăt că aş fi văzut pe d-na Smaranda Cimara pe uliţă strigând să dea
iama, lucru ce eu n-am văzut. Această propunere, mi s-a făcut înainte de
instrucţiune.

Ruja Stranschi, evreică

Se introduce martora Ruja Stranschi.

Ruja Stranschi - Eu atunci şedeam la Sender Sacagiu. Fiind în târg, m-am găsit cu
cineva, nu-mi aduc aminte, şi ne-am cinstit cu rachiu. Pe urmă am venit acasă şi m-
am culcat, n-am mai ieşit.
Preş. - Pe acuzaţi nu-i cunoşti?
Ruja Stranschi - Eu nu cunosc pe nimeni fiindcă atunci eu eram numai de două luni
în Darabani.

46
Proc. Gen. - D-ta ai mai fost întrebată şi la judecătorul de instrucţiune. Iată ce ai
spus acolo: (citeşte depoziţia din dosar). Vezi, atunci ai spus că ai văzut pe Panait
Vechilul, Dumitru Grecul, Gheorghe a Triţoaei, cu ciomege în mână bătând lumea.
Ruja Stranschi - Era Panaite şi Dumitru Grecul. Oamenii băteau. Panait şi Dumitru
nu băteau. Pe George a Triţoaei l-am văzut că a fărâmat mai multe ferestre, a bătut
pe nepotul unui evreu de l-au umplut de sânge. S-a dus apoi la doctor, dar doctorul
a fugit de acasă. El s-a ascuns în urzici, unde m-a rugat de i-am adus de la mine de-
acasă două cofe cu apă de s-a spălat. Cei ce stricau şi băteau, mergeau în urma lui
Panait. Panait n-a stricat şi n-a bătut pe nimeni.

Gârneață, român

Preş. - Să vie martorul Gârneaţă.

Martorul se prezintă.
D-l Cimara - Nu se poate ca d-l Gârneaţă să nu fi vorbit de mai multe ori cu jidovii
despre alegerea primarului. Nu se poate să nu fi văzut mijloacele de care ei s-au
servit. În aşa relaţiune fiind cu dânşii aş dori să ne spună d-lui dacă are vreo știinţă
să ne dea despre mijloacele jidovilor pentru a corumpe martorii de astăzi?
Gârneaţă - Despre aceasta n-am spus nimica, fiindcă n-am fost întrebat. Voi
mărturisi astăzi.
Preş. - Înţelegi că nu e trebuinţă să te mai supun din nou la jurământ. Caută a
mărturisi drept ce știi.
Gârneaţă - Voi arăta adevărul. Știu că înainte de termen am fost chemat la Şoil Şor.
Știi de ce te-am chemat? mi-a zis el. Te-am chemat să-ţi spun că Şai Cahal a fost la
Dorohoi şi a cerut de la procuror să-i dea voie să scoată copii de pe depoziţiunile
luate la Darabani, pe care a şi pus pe D. Savinescu de le-a scos. Ele nu sunt cum
trebuie. Îmi trebuie câţiva martori încă pe care să îi cumpărăm. Şi-mi propuse mie
să-i cumpăr. Eu am refuzat! Îmi propunea să cumpăr câţiva oameni, care să
mărturisească c-au văzut şi auzit pe doamna Cimara zicând la mulţime: Iama, pe
compta mea! că au văzut oamenii de la curte bătând pe jidani, şi pe Panait Grecul
dând cu pistol.

47
Preş. - Încă o dată, d-le Gârneaţă, d-ta ai jurat ieri, faci astăzi aceste declaraţiuni în
conștiinţă?
Gârneaţă - Adevărul, d-le preşedinte, în conștiinţă, asemenea lucruri mi s-au
propus.

Moscu Baraț, evreu desigur.

Se introduce martorul Moscu Baraţ.

Moscu Baraţ - În ziua de 22 Mai, m-am sculat de dimineaţă. Pe la orele 10 sau 11 a
venit la mine Ioan Armeanu, fecior boieresc, care era orânduit, ca Duminicile să
stea la iarmaroc, să ia câte 10 bani de vită care intra în târg. Eu am obiceiul să mă
duc în târg, să văd dacă sunt feciorii acolo, şi dacă îşi fac datoria. M-am dus şi i-am
găsit. Fiind în târg, nu știu cine a venit şi m-a chemat. Eu m-am întors acasă, şi m-
am culcat. Dormind în pace, aud vis-a-vis de casa mea zgomot. Mă scol, mă uit pe
fereastră. Văd că se sfădeau oameni. Aud ceartă la Şimşa Hecht. Pentru ce se
certau nu știu. Văd că vuietul se ridica din ce în ce mai tare. Eu, care nu mă
amestec la nimic, îmi păzesc treaba mea, am stat în casă, dar norodul cu carele şi
vitele s-a adunat ca ştiubeiul. Am auzit strigându-se: Omor de lume! Omor de
lume! Lumea a început să se încurce. Îndată mi s-a umplut casa de lume, oameni şi
femei jidance. Ce este acolo? am întrebat. Se bat oameni, prădează, strică, mi s-a
răspuns. Am lăsat casa deschisă, că cine ar vrea să intre, să intre. A trecut ca un
ceas. Casa şi ograda îmi erau pline. Vine un vizitiu de la curte, şi-mi spune că mă
cheamă duduca. I-am răspuns că nu mă pot duce, dar luându-mi seama şi temându-
mă ca nu cumva trimisul să schimbe vorbele mele, şi să spună cine știe ce, am scris
un răvăşel, prin care rugam pe cuconiţa să binevoiască a interveni pentru a linişti
norodul. Am dat acest bilet vizitiului. N-a trecut la mijloc un ceas, mai vine un
fecior şi-mi zice: duduca m-a trimis să-ţi spun că nu se poate linişti lumea, să
mergi d-ta acolo. Eu am zis trimisului că nu mă pot duce, nu pot lăsa atâţi oameni
la mine. Este naţiunea mea, şi nu o puteam lăsa când venise la mine să caute
adăpost. Nu m-aş fi despărţit atunci de naţiunea mea orice s-ar fi întâmplat.
Trimisul a plecat, atunci văd pe un om bălan purtând în spinare un covor de scoarţă
şi pe Ioan Armeanul, fugărind pe acest om, şi dând cu un harapnic întrînsul şi
strigându-i: Ce! ai venit să furi? Cel cu scoarţa era un ţăran, vrea să fugă şi nu
putea, căci îl împiedica marfa din spinare. Pe urmă, văd că Istrate a prins pe acel

48
om, şi-l aducea înapoi. Scoarţa aceasta, am presupus că este a lui Haiman Nusem.
Am recunoscut-o căci de mai multe ori o vedeam aşternută pe tarabă. Nu ştiu dacă
Istrati a dus-o înapoi sau nu. Astfel am petrecut ziua. La mine n-a venit nimenea în
casă. Nu mi-a spart nimic, nu mi-a stricat nimic.
D-l Cimara - Să spună martorul, dacă mai înainte de Mai, n-a venit la curte să spnă
că dânsul nu mai voiește să fie strângătorul taxelor din târg?
Moscu Baraţ - Am fost şi m-am tânguit la curte. Am spus că voiesc să mă las de
această sarcină, căci nu-mi rămâne nimic din leafa mea. Afară de aceasta, nu eram
bine cu vechilul… nu-l cunosc de om rău, de prădător. Dar ironia d-sale nu pot s-o
sufăr.
D-l Cimara - Binevoiţi, d-le preşedinte, de întrebaţi pe martor, dacă mai venea la
curte ori nu? Eu îmi aduc aminte că l-am rugat să rămână în serviciul meu, căci nu
găsesc alt evreu mai cinstit.
Moscu Baraţ - Foarte rar mă duceam la curte.
D-l Cimara - Cu această ocaziune, constat că evreii din Darabani, când pică la
nevoie, caută ajutor la curte. La 22 Mai, alergau la oamenii curţii ca să-i scape, şi a
doua zi au neruşinarea să mărturisească că, acei care îi jăfuiau, erau oamenii curţii
trimişi de d-na Cimara! Şi aveau dreptate să alerge la curte, cerând ajutor. Căci cu
câţiva ani în urmă, îmi aduc aminte, că a fost un foc mare la Darabani. Să răspundă
acest evreu bătrân, cine atunci a alergat să stingă focul? Cine l-a stins? Unde au
stat asigurate lucrurile jidovilor?
Moscu Baraţ - Să spun. În puterea nopţii s-a întâmplat un foc, care putea să prefacă
în cenuşă tot târgul. Duduca şi d-l Cimara au venit în trăsură şi după d-lor toţi
oamenii curţii. Am văzut pe d-l Cimara purtând cu mâinile d-sale cofele cu apă! L-
am văzut cum singur împărţea galbeni la sacagii ca să grăbească a stinge focul.
Mult timp după aceea, umbla singur cu cuconiţa pe străzi, împărţind ajutoare pe la
cei bântuiţi de foc şi luând dispoziţiuni ca să nu se întâmple iar foc.
D-l Cimara - Poţi să arăţi între acuzaţi, vreunul care se ostenea ca să stingă focul?
Moscu Baraţ - Anume nu pot spune, nu pot arăta. Dar toţi curteni erau.
D-l Cimara - Jidovii veneau ei atunci cu lucrurile lor la curte? Aduceau la curte
lăzile lor spre a le asigura?

49
Moscu Baraţ - Aceasta este adevărat: lucrurile oamenilor se depuseseră la curte
spre păstrare.
Un evreu dintre părţile civile – Ceea ce spui este adevărat. Atunci ai sărit, ne-ai
scăpat, ne-ai ajutat, dar şi sărăcia noastră de astăzi, tot de pe urma d-tale ni se trage
şi astăzi am calicit de tot.
Altă voce - Aşa este, ai fost bun atunci, dar acum am sărăcit.
Mai mulţi evrei - Aşa este! Aşa este! D-ta ne-ai scăpat!
D-l Cimara - La aceste întreruperi răspund că, chiar averea lui Meyer a Malcei şi a
lui Şoil-Șor erau depuse spre asigurare la mine. Dar aceasta nu însemnează nimica
pentru jidovi. Să venim cu altă întrebare. Să spună Moscu Baraţ, strângător de taxe,
câte sinagogi sunt în Darabani?
Moscu Baraţ - Vreo cinci - şase.
D-l Cimara - Plătit-au vreodată sinagogile bezmen?
Moscu Baraţ - După știinţa mea, n-au plătit nici o dată.
D-l Cimara - D-ta ești jidov, dar nu este mai puţin adevărat că ești om cinstit. Noi
creştinii din Darabani suntem acuzaţi că facem persecuţiuni religioase în contra
jidovilor din Darabani. Apelez la onestitatea d-tale să spui dacă vreo dată
proprietarii sau locuitorii Darabanilor, au pus vreo piedică practicării religiunii d-
voastră!
Moscu Baraţ - Pe atâta voi da probe că nu v-aţi opus, declarând aici în faţa
onorabilei Curţi, a d-lor juraţi şi a publicului întreg, care este prezent, spunând că o
dată un primar, s-a apucat de a tăiat rohătcile de pe la bariere. Ce credeţi că a păţit?
Pământul doară nu i s-a deschis ca să intre întrînsul! D-lui şi mai ales cucoana, au
zis acelui primar: Nu știai d-ta ce sunt acele semne? Îndată ce te-ai făcut primar, te-
ai apucat de istorii! Nu! Niciodată d-lor n-au persecutat religia noastră. De câte ori
s-a plâns cineva pentru ceva, i s-a făcut dreptate.
D-l Cimara - De câte ori gardul de scânduri cu care este înconjurat cimitirul
evreiesc din Darabani se învecheşte, evreii, prefăcându-l, tot cuprind câte o bucată
de loc de-a proprietăţii, şanţurile unde gardul era aşezat în deosebite epoci, vizibile
şi astăzi, arată preumblarea făcută de acest gard, fără ca proprietatea Darabanilor să
fi cerut vreo despăgubire. Evreii, abuzând de bunătatea proprietarilor, cu ocaziunea
celei de pe urmă schimbări a gardului, care a avut loc cu 4 sau 5 ani în urmă, au

50
înglobat în ţinterim o bucată de pământ aşa de considerabilă, încât mă hotărâsem a
reclama. Întrebaţi, vă rog pe martori dacă nu le-am iertat orice despăgubire, care
cred că nici chiar un proprietar evreu nu ar fi făcut pentru coreligionarii săi.
Moscu Baraţ - Să spun şi pentru aceasta. Într-o zi s-a dus posesorul şi a făcut
cunoscut la curte că jidovii au loc de arătură, şi-l îngrădesc la ţintirimul lor.
Aceasta s-a constatat, dar d-lui n-a voit să ia nici o despăgubire.
D-l Cimara - Poţi să ne spui ce s-a petrecut cu cele Zece Porunci luate dintr-o
sinagogă?
Moscu Baraţ - Iată ce vă pot spune relativ la cele Zece Porunci. În ziua de 23, după
ce se liniştise treaba, umblau subprefectul, prefectul însoţiţi de militari, cercetând
despre întâmplarea din ziua trecută. Pe la orele 10 ½ mă trezesc cu Şoil Şor şi cu
Şimşa, aducându-mi cele Zece Porunci, şi depunându-le pe masă mi-au zis: N-
avem unde să le ţinem şi atât ne-au rămas. Vroiau să le lase să stea pe masă la
mine. De ce faceţi aceasta? am zis. Nu vedeţi că prefectul şi subprefectul umblă
prin târg ca să liniştească lucrurile? Pentru ce aduci d-ta în casă la mine un lucru
aşa de sfânt, care nu se cuvine să stea decât în sinagogă? „Ba să-l primești”. „Ba nu
le primesc”. În sfârşit i-am spus curat: D-le Şimşa, nu le primesc, vrei să le arunc
afară? Să fac în contra legii? D-l Şimşa a fugit. Atunci m-am dus şi eu ca să le pun
afară, să le ia cine va vrea. A venit Solomon Gros, i-am spus istoria, şi că sunt
hotărât să le las afară. Solomon Gros auzind acestea, s-a aplecat, le-a sărutat, le-a
ridicat de jos şi în sfârşit le-a luat cu dânsul. Au mai trecut câteva zile, şi am auzit
vorbindu-se că s-au furat din şcoală cele Zece Porunci. După aceea s-a aflat că
Şimşa Hecht a vândut el însuşi cele Zece Porunci, la Haim Nusem, nu știu în câte
parale.
Preş. - Ce te-a oprit pe d-ta să primești cele Zece Porunci?
Moscu Baraţ - N-am vrut să le primesc… poate să mă fi înşelat. M-am ferit, pe de
o parte de păcat, să stea la mine în casă un aşa lucru sfânt. Pe de altă parte m-am
temut de percheziţie. Iată de ce n-am primit cele Zece Porunci.
Preş. - Zici că ai auzit că s-au vândut acele Zece Porunci? Se pot cumpăra, se pot
vinde?
Moscu Baraţ - După religia noastră, se pot vinde, când cineva are nevoie de bani.
Dar locul lor este la şcoală.
Preş. - Crezi d-ta că Şimşa a vândut acele Zece Porunci?
51
Moscu Baraţ - Ce pot să știu eu? V-am spus că nu se pot vinde decât numai la
nevoie.
Preş. - Cunoști pe Şimşa? Este el bogat sau sărac?
Moscu Baraţ - Știu că a fost negustor, dar de o bucată de vreme a cam scăpătat.
D-l N. Voinov - Ce face, cu ce se ocupă astăzi?
Moscu Baraţ - N-am văzut să facă vreo negustorie.
D-l Cimara - D-l Şimşa, pretinsul negustor, era mai bogat înainte de 22 Mai, sau
acuma?
Moscu Baraţ - Omul se cunoaşte pe glas. Eu averea nu i-o cunosc. Dar știu că mai
înainte vorbea lin, dar acuma vorbește tare. Nu se vede omul a fi descurajat.
(Ilaritate).
D-l Cimara - Nu știe martorul să ne spună, dacă Şimşa Hecht şi-a măritat o fată,
după 22 Mai, dându-i o zestre frumoasă?
Moscu Baraţ - Din zvon am auzit. Unii oameni îl fericesc: D-zeu a vroit ca Şimşa
să-şi mărite fata. I-a dat 300 sau 400 galbeni. Au adus marfă şi croitor străin ca să-i
lucreze...
Preş. - Mai înainte, cumpăra el producte, negustorea el?
Moscu Baraţ - Vă spun că avea glasul jos.
Preş. - Lasă glasul. Spune, avea sau nu dugheană?
Moscu Baraţ - Nu avea nici o dugheană.
Preş. - Dar acuma?
Moscu Baraţ - N-are nici acuma.

Moscu Weinstein, evreu

Se introduce martorul Moscu Bacal Weinstein.

52
Moscu Bacal Weinstein - Asupra întâmplării de la 22 Mai 1877, nu știu nimica.
Eu, d-le preşedinte, am ieşit de trei ani din Darabani, şi de atunci nu mă mai
interesez întru nimic de cele ce se petrec acolo.
Preş. - De ce te-ai retras din Darabani?
Moscu Bacal Weinstein - M-am retras la Botoşani pentru că copiii îmi rămâneau
neânvăţaţi, nefiind şcoală acolo, şi mai era şi ceva ură din partea negustorilor evrei
către mine.
D-l Cimara - Rog să spună martorul, dacă n-a fost silit să părăsească Darabanii de
răul coreligionarilor săi.
Moscu Bacal Weinstein - Apoi… da… aşa este.
D-l Cimara - În tot timpul cât ai stat la Darabani, d-ta care ești singurul jidov din
Darabani cinstit şi cu avere, spune te rugăm, d-ta care cunoști relaţiunile cu
târgoveţii, văzut-ai vreodată ca eu sau soția mea, să fi făcut lor vreo nedreptate?
Moscu Bacal Weinstein - Ferească D-zeu. Din contra, mult bine le făceai, de multe
ori îi iertai.
D-l Cimara - Când a fost focul care ameninţa să prefacă în cenuşă locuinţele
jidovilor, n-au trimis ei toate lucrurile la curte pentru mai bună siguranţă?
Moscu Bacal Weinstein - Adevărat este. Şi lucrurile mele au stat acolo.
D-l Cimara - Ar fi scăpat târgul de foc, dacă n-aş fi alergat cu toţi oamenii mei din
care mai mulţi sunt între acuzaţi?
Moscu Bacal Weinstein - Aşa este. Nimenea nu poate să tăgăduiască, că împreună
cu duduca aţi venit şi cu toţi oamenii curţii în mijlocul nopţii şi ne-aţi scăpat de
foc.
D-l Cimara - Rog să spună martorul ce știe despre ţinterim?
Moscu Bacal Weinstein - Pământul ţinterimului l-aţi dat jidovilor fără plată.
D-l Cimara - Şi şoseaua cum s-a făcut?
Moscu Bacal Weinstein - Şoseaua prin stăruinţa d-voastră s-a făcut, mai înainte se
înecau copiii în uliţă, în mijlocul lunii lui Iulie.
D-l Cimara - Să binevoiască a mai spune martorul ce avere are sau a avut Şimşa
Hecht?

53
Moscu Bacal Weinstein - Cine poate ști averea omului… Tocmai stare mare n-are.
D-l Cimara - Afaceri de comerciu face?
Moscu Bacal Weinstein - Puţine!
D-l Cimara - Nu dă bani cu împrumut?
Moscu Bacal Weinstein - Nu. Cu zece ani înainte făcea negustoria cu pâine, dar
acum nu mai face.
D-l Cimara - Credit avea?
Moscu Bacal Weinstein - Credit avea puţin.
D-l Cimara - I-ai fi dat d-ta o mie, două de galbeni pe credit?
Moscu Bacal Weinstein - Nu.
Dl Cimara - Dar două sute de galbeni?
Moscu Bacal Weinstein - Nu.
D-l Cimara - Măcar 100 de galbeni?
Moscu Bacal Weinstein - (cam fără voie ) Nu.
D-l Cimara - Dar casa lui era frumos mobilată? A spus aici că era ca a lui Michel
Daniil de la Iaşi.
Moscu Bacal Weinstein - Mobila lui era ca aici. (arătând fotolurile de muşama pe
care stau juraţii). Pentru ce amestecăm aici aşa nume ca a lui Michel Daniil?
D-l Cimara - Spune dacă nu cunoști pe Şimşa ca un om buclucaş căruia-i place să
facă certe şi intrigi?
Moscu Bacal Weinstein - Tocmai liniștit nu este.
D-l Cimara - Cât ai stat la Darabani, adică vreo 30 sau 40 ani, ai văzut vreo
persecuţiune din partea creştinilor în contra evreilor?
Moscu Bacal Weinstein - Nu… Niciodată!

Voci care n-au văzut, n-au auzit

54
Toader Creţu - În vremea aceea am fost bolnav. Nu știu nimica ce s-a petrecut. Nu
m-am întâmplat atunci în târg.
Vasile Fasolă - Eu știu numai atâta, d-lor judecători: am văzut când a bătut pe Iţic
Lipscan şi pe Şimşuleasa. Nu știu dacă oamenii care băteau sunt oamenii de la
curte. Aceasta o spuneau negustorii jidani, dar eu cu ochii nu i-am văzut.
George a Iloaei Cărăuş - În ziua aceea eu am fost în Darabani cu soția mea ca să ne
cumpărăm câte ceva pentru casă. Am stat şi am târguit până la ceasurile 12, când
am plecat. Până atunci n-am văzut să se fi întâmplat nimica.
David Costea - Să trăiţi, d-le prezident! În ziua de 22 Mai, Duminică am venit la
Darabani cu niște miei ce aveam să dau unui jidov. Iapa am dus-o la gazdă la
Vasile Zaiţa. Eu am plecat în târg unde am văzut pe jidovi adunându-se grupe-
grupe şi sfătuindu-se între dânşii. Norodul a început să se amestece cu jidovii. Şi
de acolo am auzit mai pe urmă, la Moscu Lam, mare vuiet. Am văzut ieşind de
aicea un flăcău lovit la cap şi plin de sânge. El tare se văita zicând: Văleu, văleu!
M-au calicit jidovii! Înainte de aceasta am auzit oamenii strigând: Om! Om! Este
om înăuntru! Am așteptat puţin, şi văzând că vuietul se face şi mai mare, m-am dus
şi mi-am luat iapa de la gazdă. Am băut un pahar de rachiu de la dugheana lui
Iancu şi am pornit acasă.
Preş. - Retrage-te.
David Costea - Să trăiţi d-le prezident.

Haia Șura, evreică

Se introduce martora Haia Şura.

Haia Şura - În ziua aceea am stat în casă la mine, şi de la fereastră am auzit vuiet
mare. Am văzut trecând pe Nastase Precu, Toader Negru şi Panait Grecul, şi i-am

55
auzit când au strigat: Iama! Capul lui Şai este de dus la curte! Unul zicea: Eu să-l
duc! Celălalt: Eu să-l duc! Altul: Ba, eu am să-l duc! Ei mai ziceau că va căpăta
prezent cine va duce la curte capul lui Şai. Auzind vorbele acestea m-am speriat
mult şi m-am ascuns. Dar tot mă uitam din când în când prin fereastră. De aci am
văzut pe Ghiţă Ţiganul, că a spart uşa la Şai Cahal.
Preş. - Ești măritată?
Haia Şura - Sunt.
Preş. - Bărbatul, acasă îţi era?
Haia Şura - Bărbatul meu nu era acasă.
D-l Cimara - Ca să audă toată convorbirea ce ne-a relatat, a trebuit să fie la
fereastră cu capul afară. Binevoiţi şi întrebaţi-o, d-le preşedinte, nu a văzut-o
nimeni stând acolo?
Haia - Eu am stat ascunsă. Fereastra era închisă, nu era de arătat în vremea aceea.
M-am tuchilit la fereastră şi am văzut tot.
D-l Cimara - Ai putut să auzi cu fereastra închisă?
Haia Şura - Când strigă cineva în gura mare, cum să nu aud?
D-l George Cimara - Geamurile, închise erau?
Haia Şura - Ferestrele erau închise.
D-l Cimara - Cum, ferestrele n-au geamuri?
Haia Şura - N-au.
D-l Cimara - Unde erau oamenii când i-ai văzut: la stânga sau la dreapta ferestrei?
Haia Şura - Nu ţin minte de un an şi jumătate unde erau. Dar am văzut tot. Pe mine
nu m-a văzut nimenea.
D-l P. Ghica - Să se constate un lucru: că dumneaei a văzut pe toată lumea şi
nimenea nu a văzut-o pe dumneaei.
D-l Cimara - Ai spus că priveai de la fereastră, iată aici o fereastră, fă bine de ne
arată cum ai făcut ca să poţi vedea ce se petrecea afară. Arată anume în ce loc
şedeai, cum erai tuchilată, pe unde te uitai şi cam pe ce loc erau oamenii pe care-i
vedeai şi auzeai?

56
Haia Şura - Ce nevoie să mă duc la fereastră, eram acolo şi de acolo vedeam. Știu
eu unde şedeau după atâta timp?
D-l Cimara - Rog d-le preşedinte, faceţi ca martora să răspundă.
Preş. - Martoră, arată unde şedeai şi pe unde te uitai?
Haia Şura - Eu stam tuchilată şi mă uitam din când în când afară.
D-l Cimara - D-le preşedinte, vă rog întrebaţi încă o dată dacă oamenii ce zice că îi
vedea, stăteau în dreapta sau în stânga ferestrei?
Haia Şura - Pot să știu eu dacă erau în dreapta sau în stânga?
D-l Cimara - Vedeţi, d-lor juraţi, că această martoră nu răspunde decât asupra
punctelor pentru care a fost pregătită. În privinţa tuturor celorlalte circumstanţe, ea
nu vroiește a face niciun răspuns precis, temându-se a nu fi prinsă. Explicaţiunea
acestei tactici a martorei stă în faptul că tatăl ei este constituit parte civilă şi că ea
este fina lui Şai Cahal.

Aron Herșcu, evreu

Şeful portăreilor - D-le preşedinte, vă fac cunoscut că acest martor n-a stat între
ceilalți martori, dar l-am găsit între părţile civile ascultând.
Preş. - Pentru ce n-ai stat acolo unde ţi s-a poruncit să stai? N-ai văzut cum am pus
la arest doi care au făcut ca şi d-ta?
Aron Herşcu - Am stat, d-le preşedinte, şi numai acum am ieşit. Ieri toată ziua
acolo am stat.
Preş. - Ia spune ce știi despre faptul de la Darabani?
Aron Herşcu - Eu atunci m-am întâmplat în târg. Cumpăram niște păpuşoi înaintea
lui Şoil Şor. De aici am văzut pe Vasile şi Dumitru Frunzuc. Dumitru Frunzuc a
sărit şi a dat o palmă lui Zeilic Cuşmar. L-am întrebat pentru ce şi cum face
aceasta? Mi-a răspuns că aşa a vrut! Pe urmă n-a trecut vreme multă şi au venit de
la curte niște oameni care au tăbărât cu toţii pe Zeilic, l-au luat de barbă, de
57
perciuni, în sfârşit, l-au ucis cumplit! Eu văzând aşa m-am dat încolo, Zeilic a
scăpat din mâna lor şi a fugit. Atunci ei s-au dus la Haim Nusem şi au făcut război
acolo.
Preş. - Ia uită-te la oamenii aceia… cunoști vreunul din ei?
Aron Herşcu (privind banca acuzaţilor) - Cum să nu cunosc, dacă sunt din
Darabani… Acesta (arată pe acuzatul Gheorghe Armeanu) este care a luat de barbă
pe Zeilic şi i-a rupt perciunii. Palma i-a dat-o Dumitru Frunzuc… dumnealui (arată
pe acuzatul Dumitru Frunzuc).
D-l Cimara - O trăsură n-ai văzut?
Aron Herşcu - Copiii mi-au spus că o trăsură cu doi cai cu o cucoană sta înaintea
lui Haim Nusem. Eu n-am văzut-o.

Sentinela și agresorii, români și evrei de-a valma

Proc. Gen. - Văd acolo în tribuna rezervată publicului, că un individ a insultat şi a

lovit santinela de gardă. Vă rog, d-le preşedinte, să faceţi a fi adus acest individ
înaintea Curţii şi întrebat cum şi-a permis să se poarte astfel?
Sublocot. Budişteanu - Sunt la ordinele d-voastre, d-le preşedinte.
Preş. (către sentinelă) - Scoate-ţi căciula… ridică mâna dreaptă în sus şi zi după
mine.….
Sentinela pronunţă jurământul legal.
Sentinela - D-l sublocotenent mi-a dat ordin ca să nu las lumea să treacă mai
departe de stâlpul acela… Am spus acestui jidan de mai multe ori, că nu este voie
să meargă mai departe de stâlp. El mi-a zis: Cine ești tu? Ce treabă ai? Şi m-a
împins, mi-a dat brânci ca să treacă înainte. M-a suduit de cruce şi de mamă. Mi-a
zis că sunt porc.
Preş. - A mai auzit cineva?
Sentinela - Da, a văzut şi domnul de acolo… care stă alături cu noi.
Preş. - Să vină acela pe care-l arată sentinela! (Persoana indicată se prezintă). Cum
te cheamă?

58
Martorul - Isara Joine.
Preş. - Ce religiune profesezi?
Martorul - Sunt evreu. (Martorul depune jurământul).
Isar Joine – Eu, d-le preşedinte, trăgeam cu urechea mai mult la ce se vorbea aicea
jos. Am auzit suduind de mamă, nu de cruce şi se suduiau unul pe altul.
Preş. - (către inculpat) Pentru ce ai insultat pe această sentinelă? Cum te numești?
Inculpatul - Moise Treinfeld.
Preş. - De câţi ani ești?
Inculpatul - De treizeci ani.
Preş. - Unde locuiești?
Inculpatul - Aici în Dorohoi.
Preş. - Cu ce te hrănești? Ce meserie ai?
Inculpatul - Am lipscănia.
Preş. - Cum ai cutezat să insulţi sentinela şi să ridici mâna asupra ei?
Inculpatul - Nu l-am lovit. El m-a înjurat pe mine şi mi-a dat brânci.
Preş. - D-l procuror are cuvântul.

Cimara cel Mare și restul. A fost sau n-a fost?!

D-l Cimara – Ia să-mi răspundeți! Am scăpat eu târgul de foc?

Toți: Scăpat! Scăpat!
D-l Cimara – Am ținut eu lăzile voastre la mine la curte?
Toți: Ținut! Ținut!
D-l Cimara - Pentru pământul luat la ţintirim, cerut-am eu vreo para?
Toți: Nici o para!

59
D-l Cimara - De când am venit eu la Darabani, aţi fost împedicaţi în ceva în
religiunea voastră?
Toți: Nuuuu! Ne-am rugat! Ne-ați lăsat să ne rugăm! Toată ziua ne rugam!
D-l Cimara – Bun! Păi așa!

Baraț versus Gros

D-l Cimara - Vă rog, d-le preşedinte, să introduceţi din nou pe Moscu Baraţ spre a
fi confruntat cu martorul Gros.
Preş. - Să vie Moscu Baraţ. Este aici? (Moscu Baraţ se prezintă). D-le Baraţ,
martorul Gros spune că nu este el care a luat Toira de la d-ta, ia spune încă o dată
cum s-a întâmplat cu Toira?
Moscu Baraţ - Cum? Tăgăduiești d-ta, d-le Gros, că Şimşa a venit la mine cu
Toira, a pus-o pe masă şi m-a rugat să o păstrez eu? Tăgăduiești că eu m-am
împotrivit, zicând că nu pot să ţin în casa mea un lucru aşa de sfânt? Că dacă nu o
va lua, voi fi nevoit s-o pun afară, să fac un mare păcat? Tăgăduiești că după ce
Şimşa s-a dus, d-ta ai venit la mine, şi după ce ţi-am spus istoria, ai îngenuncheat,
te-ai plecat şi ai sărutat Toira, luând-o la d-ta acasă? Tăgăduiești toate acestea?
Sol. Gros - Nu ţin minte! Nu ţin minte, d-le Baraţ!
Moscu Baraţ - Ei! S-a sfârşit lumea! Nu mai este lume! S-a sfârşit!
Preş. - Este destul. Vă puteţi retrage amândoi.

ACUZAȚII

Panait, acuzat român

Preş. - Acuzatule Panait, ia să ne spui ce ai făcut în ziua de 22 Mai, şi în ce fel ai

participat la turburări?
60
Acuzatul Panait - Atât pot să vă spun, că am fost acolo, dar pentru a face liniște, a
împăca lumea, şi nicidecum ca să fac turburări. Văzând însă că în zadar mă
ostenesc, m-am întors acasă.
Preş. - Pentru ce te-ai dus să faci liniște? Trebuie să știi cine erau aceia care făceau
turburarea. Trebuie să îi cunoști!
Acuzatul Panait - N-am cunoscut pe nimenea din Darabani care să facă turburări.
Preş. - Cum, nu era niciunul din oamenii curţii?
Acuzatul Panait - Mai niciunul, fiindcă oamenii curţii se porniseră toţi la câmp
pentru a regula niște locuri.
Preş. - După câte zile ai fost prins?
Acuzatul Panait - A doua zi.

Thomopulo, acuzat grec

Preş. - Acuzatule Thomopulo, poţi să ne spui ce ai făcut în ziua de 22 Mai?

Acuzatul Thomopulo - Eu, d-le preşedinte, pot să vă spun că în acea zi am fost în
târg şi am scăpat de bătaie pe mai mulţi jidani.
Preş. - Ai fost arestat totodată cu Panait?
Acuzatul Thomopulo - Tot la acel loc; dar eu am întrebat unde este mandatul în
puterea căruia ne arestează. Şi d-l subprefect mi-a zis: Pentru voi am frânghie.

Postolache, acuzat român

Preş. - Acuzatule Ilie Postolache, ai luat parte la faptul petrecut la Darabani?

Acuzatul Ilie Postolache – N-am luat nici o parte. Am fost toată ziua aceea acasă.
N-am ieşit.
Preş. - Nu știi cine sunt aceia care au participat?
Acuzatul Ilie Postolache - Nu știu.
61
Preş. - N-ai fost chemat la curte în ziua aceea?
Acuzatul Ilie Postolache - Am fost chemat seara.
Preş. - Pentru ce ai fost chemat?
Acuzatul Ilie Postolache - Am fost chemat pentru semănat.
Preş. - Cu cine ai vorbit la curte în seara aceea?
Acuzatul Ilie Postolache - Cu cuconul Panait Vechilul.
Preş. - Şi ce ţi-a zis Panait?
Acuzatul Ilie Postolache - Să scot oamenii şi să mă duc la semănat.
Preş. - Şi când era să te duci la semănat, în ce zi?
Acuzatul Ilie Postolache - Duminică spre luni.
Preş. - Sâmbătă nu te-a chemat nimeni?
Acuzatul Ilie Postolache - Nu.
Preş. - Dar Duminică?
Acuzatul Ilie Postolache - Duminică v-am spus că am fost chemat pentru semănat.
Preş. - Dar de ce nu ai arătat aşa la judecătorul de instrucţiune?
Acuzatul Ilie Postolache - Pentru că m-a băgat judecătorul la dubă. M-a bătut şi-mi
zicea că sunt tâlhăroi.
Proc. Gen. - Unde ai fost bătut?
Acuzatul Ilie Postolache - La câmp. Eu mă duceam la câmp când m-au prins.
Preş. - Nu știi cine te-a bătut?
Acuzatul I. Postolache - Nu știu, căci m-au lăsat lungit.
D-l Lepădat - Întrebaţi-l, d-le preşedinte, ce a făcut cu inelele care le avea
Duminică, şi pe care le-a arătat la David Rusu, zicând: De astăzi înainte am cu ce
trăi?
Acuzatul I. Postolache - N-am arătat nici un inel, nu este adevărat. Sunt vorbe în
deşert.

62
Cărămidar, acuzat și victimă totodată

Preş. - Acuzatule Dimitrie Cărămidar, ai spus judecătorului de instrucţiune că ai

fost bătut la Moscu Lam, este adevărat?
Acuzatul Cărămidar - Eu atuncea slujeam la d-l Frunzuc. Eram la câmp, şi pe la
amiază m-am pornit să vin acasă. De la câmp m-am oprit la Moscu Lam să cumpăr
ceva – un pachet de tutun. În dugheană erau mai mulţi jidovi stând la vorbă, şi cu
niște ţăpoaie de fier în mână. Eu am cerut să-mi dea pachetul de tutun vroind să
plec. Atunci mai mulţi jidovi au început să mă batjocorească. I-am întrebat pentru
ce fac aşa? Ei au sărit atunci asupra mea. Au început să-mi care cu ţăpoaiele, s-au
răpezit şi au închis uşile dughenei. Eu, temându-mă de viaţă, fiindcă nu cunoșteam
cugetul lor, am început să ţip tare. Poate că m-au auzit oamenii care treceau pe
drum căci am auzit uşa deschizându-se cu putere. Nu știu cine a intrat şi m-a scos
din mâna jidovilor. Două zile am trăit legându-mi capul cu un ştergar muiat în apă
rece. Jidovii îmi spărseseră capul.
Preş. - Şi pentru ce te-au bătut?
Acuzatul Cărămidar - Eu nu știu nici astăzi

Moscu Lam - Cer voia, d-le preşedinte, să vă spun eu cum s-a întâmplat.
Preş. - Vorbește.
Moscu Lam - Eu când am văzut mulţimea de norod că se îndreptează spre mine,
am închis îndată amândouă uşile de la dugheană. Mulţimea s-a răpezit cu topoarele
să spargă uşa. Eu o ţineam bine pe dinăuntru ajutat de unul Ghersen Rusu care
ţinea şi el cu mine. Atunci, Ghiţă Ţiganul, văzând că uşa nu se poate deschide, s-a
urcat sus şi a băgat o bucată de fier între încheietura uşilor şi a deschis-o. Panait
Grecul a dat cu pistolul fără să mă nimerească. Eu mă luptam ca să nu intre
nimenea. Atunci o descărcătură de pistol m-a lovit la mâna dreaptă, şi am picat jos.
Un băietan al Triţoaiei a venit şi m-a lovit la cap. Eu nu am mai simţit nimica.
Gherşen Rusu fugise mai înainte, fără să știu unde s-a dus.
Preş. - Vrea să zică de două ori ai fost lovit?

63
Moscu Lam - Aşa este. Întâi a intrat Cărămidar, după el Panait, şi pe urmă mai
mult de 40-50 de oameni. Întâi a dat cu pistolul Panait şi al doilea Dumitru
Tomopulo, când m-a şi lovit în mână şi am căzut.
Preş. - Uşa era deschisă, prin uşă te-a lovit? Te puteau vedea?
Moscu Lam - M-au văzut când s-a deschis uşa.
Preş. - N-ai înţeles pentru ce este istoria aceasta? Pentru ce te bat?
Moscu Lam – Știu eu pentru ce? Parcă este aceasta pentru întâia dată... Am mai
păţit-o eu şi altădată. Mi-aduc aminte că într-o zi m-a chemat Panait la curte, să mă
socotească. Era pe vremea toacăi, şi m-a ţinut până aproape de seară cu socoteala.
A scos 15 galbeni şi mi-a plătit. De acasă îmi luasem un fânar pentru întâmplare de
noapte. Am plecat, şi în dreptul unui podeţ văd înaintea mea pe Dumitru Grecul şi
pe Ioan Armeanu. Le zic bună vremea, dar n-apuc să fac un pas şi mă pomenesc cu
un ciomag în cap! Eu am început să strig şi să ţip…
Preş. – Pentru ce te băteau?
Moscu Lam - Pentru că le-am dat marfă fără parale, crezându-i drept oameni
cumsecade.
Preş. - Altă duşmănie n-a fost între d-voastră? D-ta ești om cuminte, nu-ţi poţi da
seama pentru ce te-au bătut?
Moscu Lam - Poate să știţi aceasta d-voastră, eu nu pot s-o știu!

Gheorghe al Surdoaiei, acuzat român

Preş. - Acuzatule Gheorghe al Surdoaiei, spune ce lucruri ai găsit? Spune, ai găsit

pe drum ceva lucruri?
Acuzatul Gheorghe a Surdoaiei - Eu mergeam la Darabani şi pe drum am găsit un
cojoc. L-am luat şi m-am dus cu el acasă.
Preş. - Știai de unde este cojocul acela?
Acuzatul Gheorghe a Surdoaiei - Nu știam. De unde să știu?

64
Tănase, acuzat român

Preş. - Acuzatule Ilie Tănase, ai fost într-acea Duminică la Darabani, ai găsit vreun
lucru?
Acuzatul I. Tănase - N-am fost şi n-am găsit nimic.
Preş. - Nu s-au găsit la tine acasă niște lucruri străine?
Acuzatul I. Tănase - Să vă spun cum a fost lucrul. Eu Sâmbătă am fost bolnav de
friguri, şi Duminică am stat toată ziua ciumurluit şi n-am ieşit deloc din casă. Am
stat culcat în tindă. Luni dimineaţă m-am deșteptat în tropotul unui cal şi văd la uşă
pe un jidov, Altăr Iancu. Cum a intrat în casă, jidovul rădică asupra mea un
harapnic şi începe să-mi care până m-a prăpădit. După aceea, se pune de răstoarnă
bulendrele din lăzi. Nu găseşte nimica. Se urcă în pod, intră în pivniţă, scotoceşte
peste tot locul, prin sobă, pe sub streaşină… dar nu găseşte nimica. Se duce, eu
rămân ameţit de boală şi de bătaie. Tocmai Miercuri a venit primarul de la
Horodiştea cu un soldat şi un civil, şi-mi spune că are ordin să-mi scuture prin casă
pentru istoria de la Darabani. A început să caute prin cămară, în toate părţile. N-a
găsit nimica. A ieşit de la mine şi s-a dus să caute la a doua şi a treia casă. Eu
şedeam pe prispă şi mă uitam, când numai ce văd că iese din grădina de la spatele
casei o jidaucă şi cu consilierul, şi vin la mine cu niște pahare de sticlă şi cu două
tingirele de marmură şi-mi zic: Vezi, iată ce am găsit la tine! Se poate, dar nu le-aţi
găsit la mine în casă.

Voci, găsit-negăsit

Ia să vedem, care ați găsit lucruri la Darabani? Ia ziceți! Ați găsit ceva?
Am găsit.
Și eu am găsit.
Și eu.
Am găsit o polcuță, o tingire.
Niște pantaloni evreiești…

65
O văltaie de pânză…
Un ilic de ață…
Și eu am găsit ață.
Eu ață nu am găsit…
Două sumane, o pereche de ciubote, niște bumbac…
Eu am găsit o cațaveicuță și un zembelic. Dar le-am dus la primărie.
Și noi le-am dus.
Da, le-am dus.
Nu știm cine le-a pus în casă. Nu știm cine le-a lăsat în drum.
Jidanii! Da, jidanii.
La casa mea nu s-a găsit nimic!
Copila mea a găsit o funie, altceva nimica. Şi pentru o funie sunt aici de-atâta timp,
şi mi-am pierdut tot rostul.
Dar tu ai fost la Darabani? Ai găsit acolo niște lucruri?
Am fost şi eu şi femeia mea. Am găsit niște basmale… femeia știe.
Tu ce lucruri ai găsit?
Am găsit vreo două-trei lulele, şi un turub de lampă. Şi nici n-am fost în târg. Am
văzut lulelele în drum şi le-am luat, pe care în urmă, le-am dus la primărie şi de 16
luni sunt închis pentru asta.
Dar tu, ce lucruri ai găsit?
Sunt om de 86 de ani şi aşa păcat nici c-a căzut pe capul meu până acum. O copilă
a mea a fost în ziua aceea la târg, şi a găsit două basmale şi niște mărgele. Le-a pus
în sân, şi a venit cu ele acasă. Eu nici n-am fost la târg, căci zăceam bolnav de
friguri. Şi pentru că a găsit copila, m-am pomenit că mă ia şi mă închide pe mine.
(Plânge cu suspin).
Tu ce ai găsit?
Am găsit o balercă, o gură de ham şi două burmejele, însă după ce am ieşit din
târg. Dar le-am dus la primărie.

66
Tu ai găsit ceva?
Eu n-am găsit nimica, d-lor judecători, fiindcă n-am fost în ziua aceea în târg. Mi
s-a făcut de două ori percheziţie, şi nimica nu s-a găsit în casă la mine.
Cum? Nu știi că s-au găsit lângă casa ta niște lucruri îngropate?
În dreptul casei mele, am auzit şi eu mai târziu că s-au găsit îngropate niște lucruri.
Dar ce lucruri au fost acelea, nu știu.
Ia spune, tu ce lucruri ai găsit?
Am găsit niște mărgele, un tulpănaş şi o bucăţică de materie. Eu atunci nici eram
acasă. Eram la joc, cântam, fiindcă sunt lăutar, şi când mă întorceam acasă, atuncea
le-am găsit.
Eu n-am găsit. Femeia mea a găsit doi coţi de materie. Dar n-am știut nimica de
lucrul acesta.
Și eu am găsit niște materie. Neagră.
Nici eu n-am găsit nimica, d-le preşedinte, nici n-am fost Duminică în târg. Au
căutat în casă la mine, în toate părţile, mi-au spart şi soba, şi tot n-au găsit nimica!
Duminică dimineaţă au venit jidăncile lui Iantăl şi Motăl, să-mi spună că-mi dau
un galben ca să merg să spun că şi eu am găsit lucruri de-ale jidovilor. Dar eu n-am
vroit să-mi bag sufletul în păcate. Atunci jidanca lui Iantăl s-a prefăcut că se duce
afară, şi pe urmă a venit să spună că a găsit la mine în grădină, ascunse nu știu ce
lucruri. În casă au căutat două săptămâni şi n-au găsit nimica. Pe casă s-au suit, dar
tot degeaba, n-au găsit nimic. Pentru ce dar stau eu la temniţă de atâta timp?
Preş. - Acuzatule Dimitrie Vasile Caldare, tu ai fost atunci la Darabani, spune ce ai
găsit?
Acuzatul Caldare - N-am găsit nimica, fiindcă n-am fost în ziua aceea la târg, eram
la Hudești. Acasă la mine nu s-a găsit nimica.

PLEDOARIILE

PLEDOARIA D-LUI TITU MAIORESCU

67
Domnilor juraţi,
Prin urmare, Panait Augustin, Dumitru Tomopulo şi alţi 38 sunt acuzaţi pentru
faptul că, în ziua de 22 Mai, anul 1877, întruniţi în ceată şi armaţi cu pari, cu arme
tăietoare şi cu arme de foc, cu vroinţă au rănit pe Moscu Zeilic şi pe Sendel. Că,
asemenea cu vroinţă au bătut alte 30 persoane, şi că toţi aceştia au distrus ferestrele
şi uşile evreilor din Darabani, duşumelele şi alte obiecte mobile.
Dacă toţi sunt deopotrivă vinovaţi, sau dacă unii sunt mai puţin vinovaţi decât alţii,
aceasta noi nu o facem. Nu este misiunea noastră: o rezervăm gurii mai competente
a procurorului general. Noi vom arăta că faptul s-a întâmplat, şi s-a comis de o
ceată de oameni. Că din acest fapt noi am suferit.
Acum, ca oameni de cuget, să ne întrebăm: s-a întâmplat ceva la Darabani?
Da! A fost bătaie de om, au fost răniri, au fost jefuiri.
Cine le-au comis?
Oamenii din curtea d-lui Cimara. Era un lucru pregătit, căci sunt martori care ne
spun că de mai înainte se simţea despre aceasta. A fost o împărţire de roluri. Nu
deodată au fost bătuţi în masă evreii. Răscoala n-a mers de a lungul caselor, ci s-a
atacat mai întâi anume şi anume evreu. S-a jefuit mai întâi cutare şi cutare casă.
Cele mai multe sunt în stradele principale. Aşadar de mai înainte se știa cine are să
fie bătut.
Faţă cu aceste depuneri, căutăm să ne întrebăm ce a fost la mijloc? Iată faptul, care
sunt motivele?
Sunt vinovaţi oamenii aceia care au comis toate aceste fapte? sau sunt vinovaţi
evreii? Îmi pare rău că nu știu de mai înainte care va fi modul de procedare al
adversarilor mei pentru apărarea cauzei. Căci acum sunt silit a analiza însumi mai
multe ipoteze. Aşadar: ce să fie cauza? Să fie fanatismul religios?
Am auzit vorbindu-se că în apropiere de biserica creştinilor din Darabani s-au făcut
niște ziduri de evrei, aşa încât cu săpăturile au răzbit în cimitirul creştinilor, şi ar fi
scos de acolo oasele morţilor, pe care le-au aruncat. Motivul acestei răscoale ar fi
atunci un sentiment legitim de indignare pentru profanaţiunea mormintelor. Ei
bine! Daţi-mi voie să nu cred serios acest argument. Un asemenea lucru n-a putut
să existe.

68
Pentru mine este un lucru dovedit că românii, mai ales cei de prin sate şi de prin
micile orăşele sunt de firea lor toleranţi, şi ţin ca apărător al evreilor de la
Darabani, s-o spun aceasta: sunt convins că nu este în această chestiune nici o
cauză de netoleranţă religioasă din partea ţăranilor români de la Darabani în contra
evreilor stabiliţi acolo. Şi aceasta o spun în numele tuturor evreilor.
Că grecii, (şi din actul de acuzare vedem că Panait Augustin este un grec născut la
Zante, şi Dimitrie Tomopulo la Zania), că grecii şi bulgarii sunt mai netoleranţi
decât noi românii, aceasta este știut. Avem şi noi meritul nostru şi ceea ce ne
deosebește de alte popoare şi mai cu seamă de greci şi de bulgari, e că la noi
netoleranţa religioasă n-a existat, şi nu există.
Dar să lăsăm la o parte toate acestea; să venim la chestiunea principală.
D-lor juraţi, chestiunea între locuitorii dărăbăneni şi curtea d-lui Cimara e de mult
timp iscată. Încă din Mai 1876, cu un an în urmă, se vorbea în foile publice despre
nelegiuirile comise de d-l Cimara, şi de către servitorii curţii d-sale asupra comunei
Darabani.
Oricum ar fi, vrăjmăşie există între proprietar şi târgoveţi. Dar pe lângă vrajbă,
care necontestat există, se naște întrebarea: cine a adus această vrajbă? Jidovii sunt
care au suscitat-o? Sau vine ea din partea casei Cimara?
Dovadă că provocarea n-a venit din partea evreilor, este că dânşii sunt stabiliţi în
comuna Darabani de peste 30 ani. Şi în acest timp, nimenea n-a auzit vreodată, în
tot districtul Dorohoi, de vreo neînţelegere între proprietar şi târgoveţi.
De când s-a schimbat această stare de lucruri?
Târgoveţii dărăbăneni, pe cât timp erau sub răposatul Balş, trăiau bine cu
proprietatea şi cu posesorii proprietăţii. De când nu sunt ei bine? De când a intrat
d-l Cimara în administraţiunea moşiei…
Să vă dau un alt motiv mult mai convingător. Cine a suferit din faptul săvârşit?
Cine au fost maltrataţi, bătuţi, ruinaţi? Cine au fost jefuiţi? Oamenii de la curtea d-
lui Cimara, sau jidovii?
Cine dar e păgubaşul? Cine este cel bătut? Cine cel maltratat?
Se poate susţine, domnilor, că evreii au început bătaia, prada, stricăciunile şi nu
oamenii de acolo? (Indică din nou banca acuzaţilor). Desigur nu! Adăugaţi şi
aceasta că pe lângă multele calităţi bune ale evreilor, au între altele şi o însuşire

69
rea: sunt laşi. Totdeauna fug în faţa unei bătăi, unei certe. Prin urmare, nimenea,
cred, nu va conchide că evreii s-au hazardat să bată lumea! Şi ce fel de lume? Pe
grecii din curtea d-lui Cimara… Ei bine, d-lor, un asemenea lucru nici într-un chip
nu-mi vine să cred că s-ar putea întâmpla, vreodată.
Dovedit fiind aceasta, se naște o întrebare: veţi lăsa d-voastre d-lor juraţi,
nepedepsită această crimă? Veţi da un verdict prin care să ziceţi: Deşi e constatat
că s-au bătut 33 locuitori evrei din care cinci au murit mai în urmă, deşi jefuiri s-au
făcut, totuşi acuzaţii nu sunt deloc vinovaţi?... Dar care ar fi rezultatul ce ar atrage
asupra justiţiei ţării noastre un asemenea verdict? Voi vreţi oare, domniile voastre,
mai ales în momentele de astăzi, unde pe nedrept ne calomniază atâţia oameni în
străinătate, ca netoleranţi în contra evreilor, voi vreţi să se zică, că nu este dreptate
în România, că nu s-au putut pedepsi cei ce au jefuit pe evrei? Voiţi să despere
lumea de justiţia poporului?

PLEDOARIA D-LUI PANTAZI GHICA

D-l Pantazi Ghica - Onorată Curte, d-lor juraţi, voi căuta să nu abuzez de lunga d-
voastră răbdare, căci în adevăr, lungă a fost pacienţa d-voastră. Pentru prima oară
în analele noastre judecătorești, se prezintă un proces a cărui cercetare a durat 12
zile până acum, şi care încă nu se știe când se va sfârşi, un proces în care
judecătorii poporului au fost siliţi să pună toată atenţiunea, şi cu toţii înţelegem
oboseala lor.
Nu putem însă să nu atragem atenţiunea d-voastră, să nu facem apel la pacienţa d-
voastră, când chestiunea este aşa de gravă, când aveţi înaintea d-voastră, nu cum se
zicea ieri două partide, ci când avem să ne luptăm cu acei inamici perpetui ai
noştri, când avem causa românilor contra israeliţilor.
Noi sperăm că după ce veţi asculta şi pe d-l N. Ionescu, d-voastră veţi fi pe deplin
convinşi că aceşti oameni (indică banca acuzaţilor) nu sunt culpabili. Şi d-voastră

70
veţi vedea că n-a fost decât acea luptă perpetuă dintre români şi evrei, luptă
totdeauna şi pretutindeni provocată de israeliţi, cu scopul de a poza în victime,
eminamente naţională pentru români, luptă crâncenă, care nu va avea sfârşit, decât
atunci când românii, reduşi în sapă de lemn, nu vor mai avea nici bunuri, nici
drepturi a mai susţine în ţara lor, lupta suscitată şi astă dată la Darabani, ca
totdeauna în toată ţara, tot de evrei.
Să venim acuma la argumentele acelea întrebuinţate de d-l Maiorescu care-i păreau
d-sale mai serioase. D-sa a zis: d-lor, vi se va vorbi poate de persecuţiune
religioasă. Noi cunoaștem lealitatea românească, lealitate care consistă în a nu
spune decât adevărul, şi a nu vorbi decât conform cu cele ce dictează conștiinţa.
Nu cunoaștem lealitatea jidovească, lealitate care consistă în a arunca în faţa
românilor injuria şi calomnia, lealitate în care d-l procuror a imitat, o recunoaștem,
cu succes, pe aceea jidovească.
Ne spune că n-a fost persecuţiune religioasă. Dar cine a vorbit de persecuţiune
religioasă? Cine a pus vreodată această chestiune?
N-a fost ea oare pusă totdeauna de acei care au luat această cale şi care s-au arătat
totdeauna ca victime, nu numai în România, dar în toate ţările?
Da! Tot evreii şi numai evreii au zis că este persecuţiune religioasă. Ei au susţinut
teza aceasta pe lângă toate puterile. Ei au invocat-o şi la Berlin ca să defaime
România, şi în Elveţia ca să oprească încheierea Convenţiunii Comerciale, şi ei au
repetat necontenit acest refren urmând perceptul lui Beaumarchais: calomniează,
căci din calomnie va rămâne totdeauna ceva. N-am vorbit noi de persecuţiune
religioasă, niciodată şi nici într-un caz. D-voastră, care sunteţi apărătorii acestei
execrabile părţi din Darabani (indică pe pacienţi) apărători jidovilor, d-voastră care
susţineţi interesele lor, d-voastră aţi vorbit până şi chiar în acte publice de
persecuţiune religioasă.

Vedeţi, d-lor juraţi, că d-l Opreanu constată cum că Jidanii profanează mormintele
creştinilor, evreii sunt aceia care insultă credinţele noastre religioase căci ei scuipă
când trece preotul cu sf. cruce, ei sunt acei care aruncă invectivele cele mai triviale
miniştrilor bisericii noastre. Ei sunt aceia care aruncă în curtea bisericii noastre
imundiciuri. Şi acestea, d-lor juraţi, nu sunt vorbe aruncate în interesul cauzei.
D-l Opran în raportul său, constată că jidanii domină cu despotism, cu violenţă şi
prin mijloace infame pe românii din Darabani. D-sa constată exacţiuni, vexaţiuni,
71
jafuri, izbiri în toate interesele, exercitate de evrei asupra românilor, d-sa constată
că toate acestea sunt provocaţiuni, şi provocaţiuni din acelea care fac să nască
necontenit conflicte, şi care ne fac pe noi să ne mirăm că nu s-a întâmplat până
astăzi vărsări de sânge grave.

Acum, în specie, iată ce s-a petrecut.

Cu o zi înainte de 22 Mai, se făcuse pentru a 6-a oară alegerea de primar, tot în
persoana d-lui Dubău. Evreii intrigau şi se luptau în contra alegerii. Animozitatea
între români şi evrei era mare, fierberea încă recentă nu încetase, resimţămintele nu
se potoliseră.
A doua zi, ziua de 22 Mai, ziua întâmplării conflictului, iese Frunzuc în târg, se
duce la o dugheană. Evreul insolent şi înverşunat începe a insulta pe român şi a-l
desfide. Evreul antamă conversaţiunea asupra alegerii d-lui Dubău ca primar,
românul susţine alegerea făcută de români. De aici injurii: evreul dă o palmă lui
Frunzuc, la acest semnal sar asupra lui Frunzuc alţi evrei din dugheană şi muierile
evreilor. Atunci sar şi românii în ajutorul lui Frunzuc, bătaia se încinge. Evreii dau
şi fug, pentru că, a spus-o d-l Maiorescu, evreii sunt laşi. Era zi de iarmaroc şi zi de
lăsată de sec. În aceste condiţiuni, bătaia s-a încins şi mai înverşunată.
Tot în acele momente, evreii băteau, schingiuiau, răstigneau pe Caldar, pe care-l
închiseseră la Moscu Lam în dugheană. Românii aud gemetele pacientului. Un
strigăt, – strigătul: Se omoară un om în dugheană la Moscu Lam! străbate în
mulţime. Mulţimea se aruncă în gloată la Moscu Lamm, și, în acele circumstanţe,
ne mirăm cum Moscu Lamm n-a plătit cu viaţa insolenţa şi nesocotinţa lui.
Doi români sunt insultaţi, bătuţi de evrei, şi d-l procuror ne zice: Nu trebuia
românii să meargă să dea ajutor fraţilor lor, când îi asasinau jidanii, trebuiau să lase
pe jidani să îi omoare, şi apoi să reclame, căci nimeni nu trebuiește să-şi facă
justiţie singur.
Hei, noi românii, nu putem înţelege acest raţionament, şi pasăm pe seama d-lui
procuror morala că, în România, românii trebuiesc să fie bătuţi, asasinaţi de jidani,
şi că legitima apărare este o crimă.
D-l procuror are o morală largă, noi nu o împărtăşim.
D-l Maiorescu vă zicea că noi vom face farse, că noi ne vom arăta ca victime, şi că
vom vorbi de persecuţiunile guvernului exercitate în contra d-lui Cimara.
72
Această persecuţiune n-a existat decât în imaginaţiunea parţială a d-lui Maiorescu.
Noi n-am vorbit de dânsa, să știţi, zicea d-sa, că nu a fost persecuţiune.
Dar cine din noi a zis că a fost persecuţiune?
Adevărul adevărat este că evreii sperau să ia un milion şi jumătate de la d-l
Cimara. Întâi au cerut un milion. Se vede că un milion este tipicul statornicit la
evrei pentru pretenţiuni civile. Când s-a petrecut conflictul de la sinagoga din
București, unde, după sistemul jidovesc, evreii singuri stricau câte o lanternă, sau
câte o bucăţică de zid, tot această sumă de un milion au pretins-o drept
despăgubire. Atunci era chestiunea de a se vota Constituţiunea, trebuia să recurgă
la chichiţa aceasta, ca şi acum, pentru a obţine drepturi civile şi politice, să
inventeze că în România sunt persecuţiuni religioase. Când s-a întâmplat acel
conflict, cum zic, ei au pretins tot un milion. Dar astăzi ei şi-au luat seama, s-au
gândit să ceară mai mult, ei au cerut 1.600.000, şi în cele din urmă două milioane,
adică valoarea moşiei Darabani, din care câteva sute de fălci se zice că sunt
promise şi d-lor avocaţi ai lor.
D-l Cimara - De ce să nu se facă şi d-lor cu moşie?
D-l Pantazi Ghica - Iată mobilul exorbitantei pretenţiuni a părţii civile, mobil pe
care d-l Maiorescu a avut prudenţa de a nu-l arăta.

D-l Maiorescu a vorbit de visum et repertum. Ce sunt aceste visum et repertum?

Trei, numai trei cazuri de răniri uşoare, aş putea să zic de zgârieturi. Apoi, pentru
numele lui Dumnezeu! Cu toată instrucţiunea, părţile civile n-au putut produce
decât pe acestea. Acei care au venit aici şi au vărsat lacrimi de porunceală, lacrimi
de crocodil, cum au plâns şi înaintea Europei calomniindu-ne şi numindu-ne un
popor barbar… Moscu Lam, Haim Nusem, Şimşa!... acestea vă sunt victimele pe
care le înfăţişaţi necontenit! Citatu-s-au alţi pacienţi? Părţi civile? Oh! părţi civile
sunt şi vor fi mulţi care se vor ridica cu pretenţiuni de despăgubiri, mulţi ca părul
din cap, căci unde este un evreu se ivesc zecimi de mii. Dar pacienţii, oameni care
au suferit din maltratări, din omoruri, unde sunt? Au murit toţi?... Hei! domnilor!
Știţi cine a murit, d-le procuror general? A murit nefericitul Chrimida. A! veniţi şi
ne spuneţi că au murit jidani peste patru-cinci luni şi un an. Dumnezeu să ierte pe
jidanii care au murit, dar aţi voi d-voastră să puneţi morţii de tifos, de maladii şi
mai cu seamă de propria infecţiune jidovească, în contul locuitorilor de la
Darabani? Vorbitu-s-a de acei morţi fie chiar la instrucţiunea scrisă, atât de

73
complezantă pentru jidani încât negreşit că i-ar fi înregistrat? Constatatu-s-au acei
morţi sau vorbitu-s-a anume de ei, cel puţin aici înaintea d-stră? Nu. Pentru că
răniţi şi morţi nu există.
Știţi cine au mai murit? Copiii românilor, abandonaţi de aceşti părinţi pe care îi
ţineţi prin temniţă în urma unei instrucţiuni, făcută la Darabani într-un mod
incalificabil. Iată cine au murit, dacă voiţi să știţi aceasta. Au murit români, şi să
dea Dumnezeu să nu fie pe conștiinţa d-voastră acei români morţi!
Se zice încă, că instigatorii sunt domnul şi doamna Cimara, că cauza conflictului
este cererea de 48.000 galbeni făcută la tribunal în contra jidanilor pentru
răscumpărarea besmănului. Nu știu cât a cerut anume d-l Cimara şi dacă a cerut
numai aşa puţin, dar aş voi să știu în care ţară din lume – şi nu mă adresez numai la
conștiinţa d-voastră de juraţi, dar şi la cunoștințele d-voastre de proprietari – aş voi,
zic, să știu când, în ce timp şi în ce ţară, un proprietar ar fi văzut luându-i-se
pământul său prin jaf, şi n-ar fi cerut preţul sau restituirea pământului său? A făcut
d-l Cimara o crimă pentru că a intentat acţiunea de despăgubire evreilor
cotropitori? Jidovii aceştia sunt pe proprietatea d-lui Cimara în virtutea unui
contract. Termenul contractului a expirat. Ori plătiţi-mi pentru prelungirea
termenului de locaţiune, ori duceţi-vă de pe pământul meu, zice d-l Cimara. Şi iată
ce a provocat animozităţile, conflictul cu jidanii de la Darabani.

Eu sunt sigur că justiţia poporului român, aceea care este menită a susţine sus şi
tare drepturile justiţiei poporului, la care d-l Maiorescu a făcut apel, când e vorba
de interesele vitale ale naţionalităţii române, se va gândi, va cugeta mult înainte de
a se pronunţa. Reprezentantul jidanilor invocă justiţia poporului român? Ce amară
deriziune! Dar evreii, şi la Berlin, şi pe lângă guvernele statelor federale ale
Elveţiei, au stăruit şi stăruiesc din răsputeri ca să li se consacre cotropirea
zvânturatei noastre ţări, asupra căreia au căzut ca niște mase de lăcuste, aruncate de
vânturile acelor state care ţin la existenţa lor, şi care au voit să se scuture de aceşti
adoratori ai Viţelului de Aur!... Lupta evreilor nu este pentru nimic alta, decât
pentru dezmoştenirea românilor. Şi ei râvnesc numai la solul patriei noastre, dar
Dumnezeul părinţilor noştri, Geniul cel bun al României, ne va inspira ca, strâns
uniţi, să dejucăm criminalele aspiraţiuni ale descendenţilor lui Iuda! Ar voi d-l
Maiorescu ca justiţia poporului român să confirme calomniile răspândite de jidani
în contra românilor înaintea Congresului de la Berlin şi pe lângă statele Elveţiene?
Ar voi d-sa ca verdictul judecătorilor poporului român să arunce asupra naţiunii

74
române o pată care va rămânea neştearsă pe toţi secolii viitori?... Eu am mare
încredere în d-niile voastre, d-lor juraţi, sunt sigur că d-stră, români, această
satisfacţiune nu o veţi da d-lui Maiorescu!
Avem ferma încredinţare că lumina fiind făcută pentru d-voastră, adevărul va
triumfa, şi verdictul ce veţi pronunţa vă va atrage, pe lângă binecuvântările
mamelor, soțiilor, copiilor acestor acuzaţi, binecuvântările tuturor românilor care
vor găsi în acest verdict simţământ românesc, temere de Dumnezeu, iubire de
dreptate, şi mai cu seamă acea independenţă de conștiinţă care este onoarea
românului, om onest.
Am zis.

PLEDOARIA D-LUI LEPĂDAT

D-l Lepădat - Domnule preşedinte şi d-lor juraţi!

Evreii din Darabani au așteptat acest moment cu o legitimă nerăbdare, şi se simţesc
fericiţi că astăzi, înaintea justiţiei ţării, vin ca să arate plângerile lor, durerile ce au
suferit de la acuzaţi. Fără de nici o îndoială, aceste plângeri caută să aibe un
răsunet în conștiinţa d-voastră, pentru că ele sunt rezultatul unor fapte cunoscute, şi
pentru că aceste fapte sunt adevărate, prin urmare nici o conștiinţă nu poate să fie
care să cuteze înaintea justiţiei, a le tăgădui.
D-lor juraţi, zadarnic s-a insinuat că la Darabani nu s-a petrecut decât o simplă
ceartă între români şi evrei. Nu este locul aici să venim şi să spunem dacă între

75
români şi între evrei ar exista o inamicie care s-a tradus de astă dată în niște fapte
de violenţă.
Ce fel? Cauză de inamicie între români şi evrei? De unde? Vă mărturisesc, sunt aşa
de puţin edificat asupra acestei alegaţiuni, că nu pot da răspuns. Românii şi evreii
se bat la Darabani, pentru ce?
De treizeci şi atâta ani oamenii aceştia locuiesc împreună, şi cu toate acestea nici o
plângere nu s-a ridicat!
A! Dar, ne zice d-l Voinov, evreii erau supuşi înainte, astăzi sunt obraznici.
Mi se pare că vă puneţi în contrazicere cu ce aţi profesat altă dată. Cum dorești d-ta
d-le Voinov, ca evreii să fie tot umiliţi? S-au trecut timpurile acelea! Nu se mai
calcă astăzi nepedepsit casa omului. Aţi scris în Codul Penal pedepse pentru cei
îndrăzneţi. Ce? Vreţi să perpetuaţi în această ţară starea de lucruri din trecut?
Ţara aceasta are meritul de a fi ospitalieră, blândă, primește pe toţi ca o bună
mamă, şi noi, locuitori de timp imemorial în această ţară, contribuim cu dări şi cu
sânge, prin urmare avem şi noi dreptul să cerem de la justiţia ţării să ne ocrotească
interesele în onoarea, averea şi viaţa noastră.
Treizeci şi trei din aceşti nefericiţi au fost ruinaţi cu desăvârşire, alţii nu târziu s-au
sfârşit din viaţă în urma maltratărilor şi a bătăilor suferite. Procesele verbale ale
medicilor constată leziuni la 33 persoane, leziuni grave, care i-au pus în
incapacitate de a lucra pentru mai mult timp… Şi de ce să mergem atâta la
procesele verbale ale medicilor ca să aflăm gravitatea lucrului? Moscu Lam şi-a
descoperit braţul înaintea d-voastră şi a arătat semnul, urma plumbului ucigător.
Astfel, răniţi au fost 33 oameni.

Mândru, Procuror general

D-l Mândru, proc. gen. – Onor. juraţi, onor. Curte! Vom fi cât se poate de scurt,
fiindcă onor. advocat al părţilor civile, d-l. Maiorescu, eminentul orator român, pe
care nu roşesc de mi se va zice că-l copiez, a tratat chestiunea cu mult talent şi v-a
spus că înainte de a se întâmpla lucrul la Darabani, în timp cât moşia a fost căutată
de repausatul mare logofăt şi general Theodor Balș, liniştea cea mai perfectă a
domnit în acea localitate. Că nimic, nici o intrigă, nici o neînţelegere între

76
proprietate şi între locuitorii săteni sau evreii târgoveţi, n-au ajuns cel puţin la
urechea autorităţii, n-au dat loc la procese civile sau la acţiuni criminale. Şi, pentru
respectul datorit memoriei acestui venerabil boier, vom respinge cuvintele onor. d-
lui Voinov rostite cu ocaziunea procesului de faţă.
Domni-sa a zis că pe timpurile acelea, evreii erau supuşi şi docili şi nu îndrăzneau
nici măcar să sufle!...
Pentru respectul datorat memoriei acestui bun şi venerabil bătrân cavaler şi general
Theodor Balș, nu admitem ca să fi fost cândva o asemenea stare de lucruri la
Darabani.
Dacă, în ţară la noi, s-au putut vedea ici-colea scene de asemenea natură, aceasta
nu s-a întâmplat numai cu evreii. Acestea sunt niște scene din timpuri de tristă
memorie, când câţiva cetăţeni, câţiva boieri pretinşi privilegiaţi, se credeau în drept
a lovi pe toţi ceilalţi locuitori ai ţării, neboieri. Dar aceasta nu se raportează numai
la evrei, această stare de lucruri apăsa mai mult pe sătean…
Dar să nu mai dezmormântăm trecutul, căci nu merită mai mult atenţiunea noastră
această epocă de tristă memorie.
Să revenim la chestiune.
Aşadar liniște perfectă la Darabani, v-a spus-o d-l Maiorescu, o repetăm şi noi, în
tot timpul până când d-l Cimara, sociul proprietarei, vine şi se stabilește la
Darabani. Din momentul acela observăm aicea oarecare mici turburări, oarecare
duşmănii între proprietate şi târgoveţi şi chiar între locuitorii săteni.
Nu credem, şi nu voim să spunem prin aceasta că onor. d-l Cimara sau respectabila
d-sale socie sunt culpabili de ceva în toate aceste neînţelegeri. Din contră. Dar știm
cu toţii că slugile, de multe ori, din prea mult zel pentru stăpânii lor, crezând că-i
îndatorează, provoacă niște asemenea scene.
Care este explicaţiunea naturală a acestei schimbări subite?
Explicaţiunea e aceasta.
O neînţelegere mai gravă se iscă între proprietate şi evreii dărăbăneni, locuitori în
orăşel. Această neînţelegere ia proporţiuni grave. Ajunge până a se acusa evreii de
către soțul proprietarei, onor. d-l Cimara, că vroiesc a-l asasina. Ajunge până acolo
că d-l Cimara declară pe câţiva capi de inamici capitali ai d-sale.

77
Această inamicie capitală survenită, proprietatea simte nevoie de a lupta în contra
evreilor şi, înţelegeţi că este totdeauna mai bine, cum zice proverbul, a lupta fiind
doi decât fiind unul. Şi pentru această cauză, îşi asociază pe locuitorii creștini. Face
cu dânşii cauză comună, şi caută diferite ocaziuni să îi aţâţe în contra evreilor. De
aici, d-lor juraţi, explicaţiunea amestecului în alegerile comunale şi toate aceste
fierberi ce se văd în timpul alegerilor. De aici acel interes pe care-l manifestau
evreii în alegeri. Ei vor să se lupte în contra unei persoane, care fiind strâns legată
cu proprietatea, nu putea decât în acea ocaziune să îi lovească.
Nu, d-lor! Lupta în alegeri nu era între blânzii locuitori ţărani şi între evrei, lupta
era între proprietate şi locuitorii târgoveţi.
Aici trebuie să căutăm inamicia dintre proprietate şi evrei, aici înăsprirea
spiritelor, iară nu în chestiunea alegerilor comunale.
Aceasta e starea lucrurilor la Darabani în ajunul zilei de 22 Mai, anul 1877.
Iată-ne, d-lor juraţi, ajunşi la fapt, la crimă!
Acuzaţii, comis-au ei, în ziua de 22 Mai, anul 1877, crima de devastare şi jefuire în
târgul Darabani?
Această crimă a fost ea rezultatul unei meditaţiuni spontane? Ori a fost preparată,
gândită şi încă bine cumpănită?
Iată întrebări la care a venit rândul ca să răspundem.
D-lor juraţi, crima de la Darabani nu a fost accidentală. Ea a fost preparată,
precugetată. Şi a fost aşa de bine combinată, încât s-ar părea că nu putem s-o
atribuim inteligenţei acuzaţilor. Ea este, se prezintă aşa de bine combinată, încât
contrastează cu gradul de inteligenţă al celor mai mulţi din acești acuzaţi.
Pentru ce pretindem aceasta? Pentru ce susţinem că această crimă n-a fost o crimă
neconcertată?
În privinţa aceasta avem mai multe probe şi argumente.
Domnilor juraţi, o crimă oribilă s-a comis în târguşorul Darabani. Autorii ei, pe cât
puterile ne-au ajutat, ne-am silit să vi-i arătăm.
Domnilor, asupra chestiunii acesteia suntem noi cei dintâi care deplângem soarta
acelor nenorociţi care se află înaintea d-voastră (Magistratul indică pe acuzaţi).
Zicem nenorociţi pentru că, în simplicitatea lor, au crezut că vor aduce un bun

78
serviciu stăpânului lor, năpustindu-se asupra evreilor inofensivi, dar pe care îi știau
în rele relaţiuni cu proprietatea, că astfel se vor afla într-o poziţiune mai bună faţă
cu stăpânul lor, că vor căpăta dreptul la răsplătirea lui. Iată motivul!
Arătaţi, d-lor juraţi, că românii, când e vorba de a împărţi dreptatea, se conduc cu
aceeaşi nepărtinire, oricine ar fi culpabilul sau asupritul.
Verdictul d-voastră în afacerea de la Darabani va stabili încă, că rău s-a făcut dintr-
această afacere o acuzaţiune în contra României, căci nu era măcar umbra unei
persecuţiuni religioase, că nu avea nimica de vendicta publică, ci a fost o pură
ceartă între doi indivizi particulari, care poate c-au vroit să profite de momentele
grele în care se găsea ţara, pentru satisfacerea unor interese private.
Sperăm că juraţii români vor rămâne la înălţimea rolului lor. Sperăm că nu vor da
ocaziunea străinilor să zică despre noi că suntem barbari, deoarece nu știm a
distribui dreptatea cu egală nepărtinire. Trebuie să fim drepţi, domnilor! Pentru
toţi, şi nu ne îndoim că veţi fi. Aceasta o așteptăm de la d-voastră în numele
societăţii.

CIMARA

Eu, domnilor, am venit şi m-am stabilit la Darabani la 1872. Aţi auzit din gura a
înșişi jidovilor, care s-au întrebat înaintea d-voastră, că afacerile dintre dânşii şi
proprietate eu însumi le regulam, într-un chip satisfăcător pentru jidovi, şi chiar cu
paguba mea. Afară de faptele mele în favoarea jidanilor, despre care v-am vorbit,
permiteţi-mi a vă aduce la cunoștinţă că atunci când a fost un foc, care ameninţa să
reducă în cenuşă târguşorul Darabani, care este compus de niște case de vălătuci,
acoperite cu scânduri vechi şi uscate ca iasca, care un chibrit poate să le dea foc,
acela care întâi a sărit în mijlocul nopţii ca să scape casele jidovilor, între care este

79
şi palatul somptuos al lui Șimșa Hecht, acela sunt eu, împreună cu soția mea, şi cu
oamenii aceştia care şed azi închişi, şi care atunci şi-au pus viaţa lor în pericol.
Procesul civil ce este între mine şi jidovi, şi pentru care vi s-a arătat iarăşi cauza
duşmăniei, n-a început decât de doi ani acuma. Prin urmare, iată că eram de trei ani
la Darabani, şi persoana mea nu era o cauză de turburare. Dacă, în adevăr, aş fi fost
eu cauza turburărilor, ele ar fi trebuit să înceapă la întâiul, la al doilea sau la al
treilea an.
Apoi, este în contra raţiunei omenești, d-lor, ca eu, soțul proprietarei a întregului
teritoriu al comunei Darabanilor, şi a unei părţi a comunei învecinate, cu o avere
însemnată pe moşie pentru exploatarea ei, să doresc dezordinea? Nu e nici un om
care să nu înţeleagă că ordinea interesează mai întâi pe proprietar. Prin urmare, ce
interes puteam eu să am ca să aduc dezordinea?
A! Mai înainte de a veni eu la Darabani era mare liniște, dar știţi pentru ce? Pentru
că proprietarul moşiei, bătrânul General Balş, nu locuia la moşie, ci la Iaşi. Moşia
era arendată, şi pe câtă vreme arendaşii erau acolo, totdeauna era primar acela care
era agreat de jidovi. La vremea alegerilor, venea subprefectul, bătea din picior,
încheia un proces verbal şi primarul era ales. Jidovii luau astfel accizele comunale
cu preţuri ridicole, făceau contrabandele lor în liniște, comiteau toate abuzurile în
dauna locuitorilor, neimportunaţi de nimeni. Iar arendaşii erau siguri de concursul
primăriei pentru a avea pe locuitori la lucru, cu drept sau fără drept. Aranjamentul
jidovilor cu arendaşii se poate rezuma în patru cuvinte: voi câmpul, noi primăria.
Jidovii, arendaşii, dregătorii, toţi erau mulţumiţi de acea stare de lucruri, de acea
epocă fericită în care posesorii dominau la câmp şi la sate, iar jidovii în târg, la
primărie. Cât pentru locuitorii jefuiţi, maltrataţi, exterminaţi, oh! țipetele lor de
durere nu se auzeau. Ei nu îndrăzneau a ridica măcar glasul. Era tăcere, liniște,
fericire!...
Ei bine! O asemenea stare de lucruri, desigur că nu putea să-mi placă mie. Nu
puteam eu să admit pe un primar patron al tuturor abuzurilor, care acorda
protecţiunea lui perceptorilor concusionari. Nu puteam suferi ca locuitorii să
plătească de câte două ori aceleaşi biruri, o dată pentru Stat, şi al doilea pentru
caseta particulară a perceptorului. Cuvântul de repartiţiune ajunsese ceva
înspăimântător pentru bieţii locuitori!
Când am venit la Darabani şi am văzut această stare tristă, am luat pe dată
măsuri, ca eu însumi să vărs la casierie banii dajdiilor, prin administratorul moşiei,

80
pentru ca să nu mai fie furaţi locuitorii, şi apoi împilaţi ca să plătească din nou
aceeaşi dări.
Acel Perceptor, căruia îi luam astfel ocaziunea de a mai putea fura, acela negreşit
că trebuie să fie în contra mea.
În această categorie intră Negură şi repausatul Hotinceanu.
Accizele spirtoaselor, care era venitul comunal cel mai mare, se dădea cu 6, cel
mult 7 mii de franci lui Motăl Horovici. Acest jidov avea o prea mare influenţă
pentru ca altcineva să se poată atinge de întreprinderea accizelor. Văzând aşa, le-
am luat eu şi le-am ridicat la 18.000 de franci! Deosebirea, cum vedeţi, era mare.
Şi dacă n-ar exista la Darabani atâtea contrabande, făcute de Motăl şi de mai toţi
cârciumarii, ajutaţi şi încurajaţi de dânsul, eu aş fi încasat nu numai arenda de
18.000 de franci, dar şi un folos de cel puţin 12.000 de franci, precum aceasta o
știu toţi jidovii din Darabani. Motăl dar, pierdea din cauza mea un folos anual de
23.000 de franci. Cum, el şi clica lui, să nu vadă în mine un duşman de moarte? N-
am nevoie să vă spun, d-lor, că luând accizele n-am voit să fac comerțul de rachiu.
Toată comuna, şi înşişi jidovii, au venit de mai multe ori să mă roage să iau eu
accisul, căci Motăl, care dintr-o singură speculaţiune trăgea un folos anual de
23.000 de franci, devenise aşa de influent, aşa de puternic, încât nimenea nu
îndrăznea să-i facă concurenţă. Atunci, eu crezându-mă mai presus de loviturile lui
Motăl, şi acest proces dovedește cât de mult m-am înşelat, m-am înduplecat a lua
accisul numai pentru ca amploiaţii comunali să fie mai bine retribuiţi şi să nu mai
aibă nevoie de venituri indirecte, ca să nu le calific altfel. Totodată, am declarat
atunci târgoveţilor că folosul ce ar rezulta din antrepriză îl destinam de mai înainte
pentru cumpărarea de tulumbe şi alte obiecte necesare târgului. Şi spre a nu lăsa
nici un dubiu, în spiritul acelora care se îndoiesc totdeauna de bunele intenţiuni, am
rânduit ca strângător al taxelor pe un evreu din Darabani, care de către toţi mi s-a
indicat a fi cel mai cinstit, pe Moscu Baratz, de la care oricine putea să afle
socoteala accisului.
Când am venit eu la Darabani, se furau vitele ţăranilor de peste tot locul, nu numai
din comuna Darabani, dar şi din comunele învecinate şi se tăiau în căsăpia lui Şai
Cahal, unde carnea se vindea cu 26 de parale ocaua!... Dacă şi eu m-aş fi mulţumit,
ca consumator, de o aşa mare ieftinătate, precum se mulţumeau arendaşii, care de
bună seamă, consumau mai puţin decât mine, n-aş avea, desigur, ca duşmani astăzi
pe Şai-Cahal, în căsăpia căruia Moise Balabusch şi Vasile Băiatu, doi veșnici
tâlhari, aduceau vitele ce le furau. Aceşti tâlhari, văzând că m-am adresat la justiţie

81
pentru tâlhăriile ce le comiteau, au avut cutezanţa a veni să se tânguie la mine de
supărarea ce le aduceam, şi a-mi declara totodată că ei au respectat totdeauna
proprietatea mea şi ar continua s-o respecte dacă i-aş lăsa nesupăraţi. Trebuia oare
să primesc propunerile acestor bandiţi, ca să mă feresc de urmăririle care s-au
îndreptat în contra mea, ca să feresc pe atâţia oameni de acuzaţiunile aduse în
contra lor, ca să se menţină în Darabani acea liniște atât de mult regretată de jidovi,
de administraţiunea locală, de parchet, de advocaţii părţii civile? Vasile Băiatu şi
Moise Balabusch, a căror izbânzi sunt de notorietate publică, au fost declaraţi
nevinovaţi de onor. Tribunal de Dorohoi, cu toate că era foarte bine probat că acei
doi bandiţi mi-au furat 10 boi a doua zi după ce am respins pactul cinstit ce-mi
propuneau, şi aceasta pentru ca să-mi dovedească cât de puţin înţelegeam
interesele mele. Este un mare noroc pentru mine că Curtea de Apel din Iaşi,
anulând hotărârea Tribunalului, a condamnat pe acei doi tâlhari la doi ani de
închisoare, căci fără aceasta, d-l Maiorescu ar fi citat şi cazul acestor doi bandiţi, ca
să probeze că prin procese nedrepte, turburam liniștea unor pașnici locuitori,
arătându-vă ca probă hotărârea Tribunalului.
Domnilor, nu este cu putinţă ca să intru în toate amănuntele, citându-vă, unul câte
unul, toate abuzurile ce a trebuit să le combat, ca să vedeţi câţi duşmani a trebuit
să-mi creez prin aceasta, duşmani care, precum știţi, se bucurau din cauza
foloaselor provenite din acele abuzuri, de o mare influenţă pe lângă funcţionari.
Dacă d-l Maiorescu înţelege a stabili o legătură între această conduită a mea şi
între fapta de la 22 Mai, atunci, ca raţionamentul său să fie logic, fapta de la 22
Mai caută să se atribuie jidovilor, care văzând în conduita mea o piedică la
nelegiuitele lor afaceri, aveau nevoie de a recurge la violenţă, la crimă în contra
aceluia care, cu oamenii săi, turbură liniștitul exerciţiu al abuzurilor lor. Însă
blândeţea, (d-l Maiorescu ar fi zis laşitate), negustorilor şi actele barbare comise de
creştini în contra lor, sunt aşa de bine stabilite în spiritul acelora care nu sunt în
poziţiune de a cunoaște adevărul, că ideea de a atribui jidovilor răspunderea faptei
de la 22 Mai, nu poate să nu fie privită ca paradoxală, este chiar un procuror care în
instrucţiunea scrisă a calificat-o drept ridicolă. Se va vedea însă cât este ea de bine
fundamentată din cele ce voi avea onoare a mai spune, analizând probele care se
aduc în contra noastră, între care figurează drept cauză a crimei şi procesul civil ce
l-am intentat besmenarilor din Darabani.
Dar procesul, nu este un mijloc legal pentru a reclama cineva dreptul său?

82
Îmi imputaţi, onorabili adversari, că am cerut 45.000 de galbeni pentru
răscumpărarea besmenului. Auzind cineva imputările d-voastre, ar trebui sau să
creadă că am vrut să iau acele mii de galbeni spărgând lăzi, sau că sunteţi cu
desăvârşire lipsiţi de logică.
Domnilor, besmenarii sunt aşezaţi la Darabani în puterea unei învoieli, a cărei
termen este de 25 de ani. Termenul a expirat de mai mulţi ani, şi besmenarii
pretind a ocupa casele şi grădinile lor tot în puterea acelei învoieli. D-voastră, d-lor
juraţi, știţi că legea nouă privește cu defavoare contractele de emfiteoză, care prin
prestaţiunile ce se stipulează, prin dările directe şi indirecte, creează între
proprietari şi emfiteoţi aparenţa unor relaţiuni feudale. Evreii, nevroind să
înţeleagă aceasta, ţin numaidecât să reînnoiesc învoiala. Eu, ca unul ce cunosc
legea şi voiesc a o respecta, mă împotrivesc a reînnoi un contract contrariu legii, a
perpetua niște relaţiuni condamnate de legiuitori.
Atunci Jidovii nici nu-mi plătesc besmenul, dar nici nu voiesc să părăsească
proprietatea străină ce ocupă. Să îi silesc, să îi alung cu de-a sila, aceasta n-ar fi
putut să-mi treacă nici măcar prin minte, știind că chiar cu Legiunile Romane nu
poate să o scoată cineva uşor la capăt cu această seminţie. Aşadar, am întrebuinţat
mijlocul legal al procesului, mijloc care exclude ideea forţei, care este negaţiunea
violenţei, expunându-mă prin aceasta la cheltuieli însemnate, deoarece pentru
fiecare rând de citaţiune, plătesc câte o sută de galbeni la portărei.
Dar d-l Maiorescu, ca să vă arate că prin acest proces nedrept, am turburat liniștea
pașnicilor târgoveţi, v-a spus că cererea mea a fost respinsă de Tribunal. Şi, în
adevăr, ea a fost respinsă tot de acei judecători care au știut a apăra pe profanatori,
şi care au recunoscut inocenţa lui Moise Balabusch şi a lui Vasile Băiatu, acei doi
bandiţi despre care vă vorbeam adineaori, şi care au fost condamnaţi de Curtea de
Apel. Să așteptăm dar, pe de o parte deciziunea Curţii de Apel, unde procesul
emfiteoţilor este pendinte. Iar, pe de alta, să convenim că, chiar de-l voi pierde
acolo, totuşi nu este tocmai logic ca să fiu calificat de răzvrătitor, pentru că am
apucat calea legală fără succes.
Ca jidovii să ţipe, ca ţipetele lor să le respecte onorabilii lor apărători sub o formă
mai mult sau mai puţin literară, lucrul se explică. Dar ca parchetul să condamne
exerciţiul armelor legale, al acţiunilor în justiţie, aceasta este ceva fenomenal, căci
are efectul de a asigura liniștită posesiune uzurpatorilor de proprietăţi străine.
Darabanii nu e singura proprietate unde sunt aşezaţi jidovii cu învoieli, şi unde ei
îşi arogă drepturi pe care nu le au. Mulţi din proprietarii acelor târguşoare,

83
măsurând mai bine decât mine ceea ce pot jidovii, au preferat să piardă dreptul lor,
decât să-l revendice înaintea justiţiei. Unul dintr-înşii îmi spunea: După câte ai
păţit d-ta, poţi să-ţi închipuiești ce aş fi păţi eu, care n-am mijloacele bănești, nici
cunoștinţa de legi ce ai d-ta, dacă m-aş pune în luptă cu jidovii, pentru respectarea
dreptului meu. Nu vede onor. procuror general că, cu imputările ce-mi face mie,
aruncă descurajarea în spiritele proprietarilor, şterge conștiinţa dreptului?
Domnilor juraţi, eu sunt străin, şi pentru aceasta nu pot să fiu, precum vă spunea d-
l Maiorescu, obiectul unui interes politic. Dar d-voastră, ca români, căutați să vă
gândiţi mai mult decât mine, că este un lucru foarte periculos ca jidovii să ia
proprietatea străină, să nesocotească sfinţenia contractelor, şi apoi să fie apăraţi,
aruncându-se vina asupra celor deposedaţi şi prădaţi.
După proba rezultând din intentarea procesului civil, onor. d-l Maiorescu a alergat
la o altă argumentaţiune, care este aceasta: Bătuţi, răniţi, jefuiţi au fost jidovii, prin
urmare ei au fost victime, prin urmare agresori au fost oamenii curţii. Iată un
criteriu infailibil: acela care cade într-o luptă, acela are dreptatea cu sine. Biruitorul
este totdeauna vinovatul. Aceasta este sistema pe dos a judecăţilor numite
dumnezeiești, după care dreptatea era totdeauna din partea învingătorului.
Păcatul acestei argumentaţiuni, ca şi a celorlalte ale d-lui Maiorescu, nu consistă
numai în lipsa de logică, dar şi în lipsa adevărului faptelor pe care el se reazămă.
Singuri jidovii au fost răniţi, ziceţi. Dar de ce uitaţi rănile lui Cărămidar, a căror
autor e jidovul Moscu Lam?
Oricine înţelege că, în prezenţa unei asemenea procedări din partea instrucţiunii,
nici unul din câţi au fost maltrataţi şi bătuţi de jidovi, n-au putut să fie aşa de
simplu ca să se prezinte cu tânguire. Au fost, domnilor, copiii de creştini care au
murit, ori din spaimă, ori din bătaia jidanilor. Dar despre aceasta nimeni nu s-a
tânguit, şi bine au făcut. Căci oricine ar fi îndrăznit să ridice glasul, ar fi avut,
desigur, soarta lui Cărămidar. Cum este posibil de a presupune că creştinii au
rămas neatinşi? Simţul comun refuză a admite că jidovii, oricât de laşi i-ar
presupune cineva, ar primi să sufere toate bătăile cu care se face astăzi aşa mare
zgomot, ca şi când ei ar fi o materie brută şi inertă. Dobitoacele şi ele se apără când
sunt atacate, și d-voastră voiţi să ne convingeţi că jidovii n-au opus nici măcar acea
rezistenţă instinctivă, care este rezultatul simţului de conservaţiune?
Domnilor, când acel stat nou dintre statele europene, care se cheamă Alianţa
Israelită Universală şi Solidară, are nevoie de o turburare pe care să o exploateze

84
spre a ajunge mai uşor la scopurile sale, întâi o provoacă şi apoi, prin nenumăratele
sale organe, o prezintă lumii întregi sub culori favorabile sieşi.
Astfel, evreii aveau numaidecât nevoie la începutul complicaţiunilor din Orient, de
ceva fapte proaspete pe care să le arate lumii, ca niște persecuţiuni în contra
evreilor din România. Vă aduceţi aminte, că cu câteva săptămâni mai înainte de
rezbel, se denunța lumii de jurnalele plătite de evrei, cutare sau cutare fapt, care s-
ar fi întâmplat în cutare sau cutare parte a României în contra jidovilor.
Dar acele calomnii nu prindeau, când deodată a avut loc turburarea de la Darabani,
turburare de care, înţelegeţi foarte bine, nu s-ar fi știut nimic mai departe de
hotarele judeţului Dorohoi, şi care a făcut un aşa mare vuiet în lume, numai pentru
că jidovii aveau nevoie de a adăuga o faptă proaspătă în lista lor imaginară, de
persecuţiunile ce le sufăr în România. După ce, cu acest chip şi pentru aceste
motive, calomnia s-a răspândit, vin părţile adverse şi cer să daţi o legitimă
satisfacţiune opiniunii publice din străinătate, acelei opiniuni care este formată din
calomnia lor, şi vi se zice că pentru salvarea patriei trebuie numaidecât să
condamnaţi pe acuzaţi. În alte cuvinte, vi se cere a sacrifica justiţia reală unei
justiţii aparente, iar d-voastră vi se dă rolul de călăi în acest sacrificiu de fiinţe
omenești. Nu văd, sau nu vor să vadă acei care amestecă consideraţiuni politice
înaintea justiţiei, că chiar interesul României nu poate să fie ca să daţi o probă
oficială în mâna evreilor, că afacerea de la Darabani a fost o persecuţiune
religioasă. Căci d-lor, dacă calomnia este aşa de bine înrădăcinată, încât trebuie să
se dea satisfacţiune opiniunii născute din ea printr-o condamnare, atunci este
evident că şi după condamnare, acea calomnie rămănând inalterabilă, verdictul d-
voastră va fi interpretat ca o condamnaţiune a 72 români culpabili de persecuţiune
religioasă în contra evreilor.
D-lor, interesul nostru al tuturor nu poate să fie altul, decât a se consulta cerinţele
justiţiei. Să lăsăm consideraţiunile politice congreselor şi conferinţelor, care împart
popoarele şi pământurile după plac, şi fără a ţine seama de drepturi. Să ne socotim
fericiţi că mica comună din Darabani, care este calomniată de evrei, precum este
calomniată de dânşii şi întreaga Românie, se bucură de această mare deosebire că,
în loc să fie judecată de vreun areopag politic, fără să fie nici măcar ascultată, are
să fie judecată de d-voastră care, în urma unor lungi dezbateri şi discuţiuni, aţi
putut constata mai înainte de a vă da verdictul, unde este adevărul, unde este
inocenţa, unde calomnia, şi unde este în realitate crima.

85
 Deci, nu mă îndoiesc un moment că verdictul d-stre va liniști conștiinţele
alarmate, va stigmatiza nelegalităţile şi va proclama că politica bună este numai
aceea care nu se desparte de morală.

PLEDOARIA D-LUI NIC. IONESCU

D-l Nicolae Ionescu - Domnilor magistraţi şi d-lor juraţi!

Procesul acesta este un început bun pentru România, în epoca când ea intră
în familia statelor europene. Este un început bun pentru România de a da
spectacolul unei justiţii imparţiale.
Eu vin în numele acuzaţilor, a cere de la domniile-voastre un verdict de
achitare, nu animat de simţăminte de dreptate românească, nici chiar creştinească,
dar de dreptate europenească, fiindcă d-voastră sunteţi astăzi cei dintâi juraţi care
au să pronunţe, în libera şi independenta Românie, un verdict într-o cauză care
însăşi ea este europenească.
Domnilor, afacerea de la Darabani, înainte de a veni în faţa d-voastră sub
asemenea auspicii, a umplut lumea cu răsunetul ei. Presa europeană a răsunat. Dar
presa, în împrejurările în care se afla ţara noastră, nu putea discerne adevărul
printre nourii de rezbel ce înfăşurau România. Dar, dacă presa nu a înţeles deodată
adevărul, nici unul din guvernele care puteau să înţeleagă mai bine lucrul, nu s-a
amăgit mai puţin.
Guvernul Şviţeran însuşi, cu care România încheiase o convenţiune curată
de comerţ, a văzut, îndată după întâmplarea de la Darabani, judecată afacerea
aceasta sub o lumină nu mai puţin amăgitoare.
Raportul poartă data de la 18 Ianuarie 1878, şi evenimentul din anul trecut
era apreciat atunci în culoarea lui Europeană. S-au luat Darabanii - România - ca
un exemplu de ceea ce suferă evreii într-un stat creştin constituţional.
Raportul zice aşa: O nobilă damă, Zmaranda Cimara, se scoboară într-o bună
dimineaţă, din castelul său, cu revolverul în mână, şi, ajutată de servitorii săi şi de
ţăranii din satele vecine, atacă deodată pe jidovii pașnici din micul târg Darabani.
Acesta este un fapt care nu se poate considera, din punctul de vedere psihologic,

86
decât ca un act de răzbunare. Dar fiindcă nu ni se spune un singur cuvânt despre
motivele crimei, nu este posibil de a determina nici gradul culpabilităţii, nici
mărimea nedreptăţii.
Aţi văzut, d-lor, că acel străin imparţial a pus în causă pe d-na Cimara, a
arătat-o cu revolverul în mână. N-a pus-o şi în trăsură, au uitat informatorii
preconcertaţi să transmită atunci şi acest detaliu. Dar, de bună seamă, a pus-o tot în
aceeaşi situaţiune în care ne-o prezintă acuzatorul public. Acesta spune că d-na
Cimara, se scoboară din castelul său în uliţele Darabanilor şi strigă: Băieţi! Iama!
Bateţi! Jefuiţi! Devastaţi! Panaite, ești mort?... Stane! Brane! - până la numărul de
32, Jefuiţi! Prădaţi! Distrugeţi, pe conta mea! Pentru ce? Pentru că am o răzbunare
de tras asupra jidovilor.
Iată cum se prezintă lucrul în străinătate. Iată cum îl arată aici acuzarea
publică.
Apoi, mult trebuie să suferim noi, că d-na Cimara nu s-a scoborât din castelul ei,
nici cu revolverul, nici cu setea de răzbunare, ci pentru a împăca urgia care o
provocase principiile de rapină ale târgoveţilor dărăbăneni!?
Ziceţi că s-a făcut omor la Darabani. Dar unde vă sunt morţii? În străinătate
s-a zis măcel. Acestea sunt exageraţiuni ale presei defăimătoare. La Darabani, ca şi
aiurea, relaţiunile calomnioase au fost cele mai active. Eu am văzut o gravură unde
se reprezentau bravii noştri dorobanţi ca niște mizerabili asasini ai evreilor.
(Denegare din partea Ministerului Public). N-aţi văzut-o, d-le procuror general? Eu
am văzut-o. Acea gravură explică că sângele generos al evreilor a curs până la
gleznă pe stradele de la Botoşani. (Ilaritate).
Domniile-voastre, d-lor juraţi, voiţi de bună seamă nu numai o justiţie
românească, creştinească, ci voiţi o justiţie europenească, luminată. Dar două
justiţii nu se poate. Justiţia ori este, ori nu este de partea noastră. Dacă o vom avea,
ne-o vor da jurații astăzi, dacă nu, ne-o va da mai târziu posteritatea.
Venim acum să examinăm ceea ce v-a plăcut să numiţi jaf, devastare. Aveţi
alte cuvinte mai teatrale, mai pompoase? Le admitem şi pe acelea.
Fiindcă vorbim pentru Europa, căci Europa a vorbit de afacerea de la
Darabani, apoi să-i întoarcem politeţe pentru politeţe. Să-i spunem că acolo unde
ea a văzut pe castelană cu revolverul în mână, acolo erau servitorii castelanei, ca să
facă pace.

87
 Ce este, d-lor orăşelul Darabani? N-avem nici o hartă topografică înaintea
noastră. Știm atât, că Darabanii e un târguşor care nu avea, cu 30 ani înainte, decât
un singur ratuş pe care îl ilustra Gherşen Orândariul, susţinut de protecţiunea
nobilului proprietar. Hanul lui Gherşen era singurul edificiu care se dresa în faţa
curţii boierești, care aparţinea unei familii, ilustră de mai mulţi secoli. Proprietarul,
văzând că în jurul acestui ratuş încep să se închege afaceri comerciale, face o
învoială, prin care concede aşezarea unor negustori ce vor admite principiile din
acea învoială. Astăzi ratuşul lui Gherşen a ajuns de se numește târguşorul comunei
Darabani. Astăzi localitatea aceasta s-a împopulat cum se cade. Este înzestrată cu o
şosea mare şi cu un maidan pentru ţinerea iarmarocului.
D-lor, trei zile a fost la Darabani una şi aceeaşi dramă. Ziua de 21, alegerea
primarului, primul act. Ziua de 22, bătaia, al doilea act. Şi ziua de 23, instrucţiunea,
percheziţiunile, teroarea, al treilea şi cel din urmă act.

88