Sunteți pe pagina 1din 506

DISCIPLINE OBLIGATORII

ECONOMIE POLITICĂ

Prof. univ. dr. CONSTANTIN MECU


Prof. univ. dr. GHEORGHE RĂBOACĂ
Conf. univ. dr. NEDELEA PĂRĂLUŢĂ
Lector univ. dr. CRISTINA BARNA
Lector univ. dr. MARIN COMŞA
Lector univ. dr. DANIELA PAŞNICU
Asist. univ. drd. CRISTIAN UŢĂ
Asist. univ. drd. RALUCA ZORZOLIU

OBIECTIVE
Obiectivul esenţial al cursului îl constituie formarea specialiştilor în economie
având profunde cunoştinţe teoretico-metodologice, indispensabile pentru înţelegerea
complexităţii vieţii economice reale, a dinamicii structurilor economice, a raporturilor
multiple dintre agenţii vieţii economice.

SEMESTRUL I

INTRODUCERE ÎN STUDIUL ECONOMIEI

I. ECONOMIA ŞI ŞTIINŢA ECONOMICĂ. OBIECTUL DE STUDIU


AL ECONOMIEI POLITICE. METODA ÎN ŞTIINŢA ECONOMICĂ

Definirea ştiinţei economice


Ştiinţa economică reprezintă o componentă deosebit de importantă a sistemului
de ştiinţe contemporane. Orice activitate economică presupune promovarea criteriului
de raţionalitate, calcule ştiinţifice, o anumită tehnică de gândire economică, un
anumit comportament în gestionarea resurselor şi în adoptarea deciziilor.
Definirea ştiinţei economice şi a rolului ei în pregătirea profesională are drept
punct de plecare studierea nevoilor şi resurselor, a activităţii economice, a feno-
menelor şi proceselor economice.
În sens economic, nevoile umane reprezintă cerinţe materiale şi spirituale, de
bunuri şi servicii, de mediu ecologic ale vieţii şi activităţii oamenilor. Ele constituie
impulsul şi motivaţia oricărei activităţi umane.
În funcţie de diferite criterii de clasificare, nevoile umane pot fi grupate în: nevoi
naturale, sociale şi raţionale; nevoi primare şi superioare; nevoi individuale, de grup şi
generale ale societăţii etc. Însă, indiferent de tipul lor, nevoile au câteva caracteristici:
a) Caracterul dinamic, în sensul că, de la o perioadă la alta, au loc modificări în
structura şi nivelul calitativ al cerinţelor de consum.
b) Sunt reproductibile sau regenerabile, în sensul că satisfacerea unei nevoi sau
a alteia durează numai un anumit timp, după care se manifestă din nou;
c) Caracterul complementar, în sensul că satisfacerea unei nevoi generează o alta;
19
d) Sunt concurente, în sensul că unele se extind, iar altele se restrâng având loc
şi substituirea unora cu altele.
Satisfacerea nevoilor se realizează prin consumul de bunuri materiale şi
servicii. Pentru producerea acestor bunuri şi servicii este necesară utilizarea resur-
selor economice, umane şi materiale. Problema fundamentală a tuturor economiilor o
reprezintă raritatea resurselor, care sunt limitate şi insuficiente pentru a produce toate
bunurile materiale şi serviciile pe care oamenii ar dori să le consume. De aceea, apare
necesitatea alegerii celei mai bune variante de alocare a resurselor.
Costul de oportunitate al unei alegeri reprezintă costul celei mai bune
alternative sacrificate, atunci când se face o alegere între mai multe variante posibile.
De asemenea, în studierea alternativelor de a produce se foloseşte curba (frontiera)
posibilităţilor de producţie. Aceasta reflectă toate combinaţiile posibile de producere
a două bunuri prin folosirea integrală şi eficientă a resurselor disponibile la un
moment dat. Mişcarea de la un punct la altul pe această frontieră arată o modificare în
cantităţile de bunuri produse care necesită o realocare a resurselor.
Componentele activităţii economice
Activitatea economică este o componentă fundamentală a acţiunii umane, în
cadrul căreia, prin alocarea şi folosirea resurselor economice, au loc procesele de
producţie, de circulaţie, de distribuţie şi consum de bunuri şi servicii, în vederea
satisfacerii trebuinţelor. Structura activităţii economice cuprinde următoarele compo-
nente fundamentale:
a) Producţia, în cadrul căreia, prin combinarea factorilor, oamenii produc
bunuri materiale şi servicii;
b) Circulaţia, ce asigură trecerea bunurilor economice de la producător la
consumator;
c) Distribuţia, ce asigură repartiţia bunurilor şi serviciilor pe destinaţiile lor
(satisfacerea nevoilor de consum sau de producţie);
d) Consumul, folosirea bunurilor şi serviciilor pentru satisfacerea nevoilor.
Structura activităţii economice poate fi analizată şi din alte unghiuri de vedere:
structura tehnologică, de ramură, pe sectoare, teritorială. Importantă este şi structura
verticală a activităţii economice, în cadrul căreia putem evidenţia:
a) Microeconomia – activitatea economică la nivelul unităţii economice;
b) Mezoeconomia – activitatea la nivel de ramură economică şi zonă economică;
c) Macroeconomia – activitatea economică la nivelul economiei naţionale;
d) Mondoeconomia – ansamblul economiilor naţionale în interdependenţa lor.
Ţinând cont de cele prezentate mai sus, putem spune că obiectul economiei
politice ca ştiinţă îl constituie studierea vieţii economice reale, a fenomenelor şi
proceselor economice care au loc în domeniul producţiei, schimbului, repartiţiei şi
consumului de bunuri materiale şi servicii, a relaţiilor cauzale, a legilor şi
categoriilor economice, pe diferitele trepte ale evoluţiei societăţii, oferind un mod
economic ştiinţific de gândire şi acţiune, putere de anticipare şi raţionalitate, ţinând
seama de confruntarea nevoilor nelimitate cu resursele limitate.
Sistemul ştiinţelor economice
Economia politică nu este decât o componentă din sistemul ştiinţelor econo-
mice. În structura acestuia sunt cuprinse următoarele:
a) ştiinţa economică fundamentală (economia politică); b) ştiinţele economice
funcţionale (management, marketing, finanţe-bănci etc.); c) ştiinţele economice
20
teoretico-aplicative (de ramură); d) ştiinţele istorice economice şi ale gândirii
economice; e) economia mondială; f) ştiinţele economice de graniţă (econometria,
informatică economică, sociologia economică, psihologie economică etc.).
Sistemul ştiinţelor economice este dinamic şi deschis, îmbogăţindu-se, de la o
perioadă la alta, pe măsura progresului ştiinţei. Astfel, se impun discipline economice
noi, cum ar fi: economia mediului înconjurător, economia urbană, economia
investiţiilor în străinătate şi a întreprinderilor multinaţionale etc.
Ca ştiinţă economică fundamentală, economia politică oferă baza teoretică şi
metodologică generală ştiinţelor economice în ansamblul lor.
Afirmarea economiei ca ştiinţă autonomă presupune, pe lângă obiectul său
propriu de studiu, şi o metodă, adică un ansamblu de principii, de procedee şi tehnici
de cercetare, care au rolul de a contribui la explicarea şi rezolvarea cu eficienţă tot
mai mare a problemelor practicii economice.
Procedeele definitorii metodei în ştiinţele economice, frecvent utilizate sunt
următoarele: abstractizarea, inducţia, deducţia, îmbinarea metodei istorice cu cea
logică, analiza cantitativă şi calitativă, pozitivă şi normativă, statică şi dinamică,
sinteza, experimentul economic.
Evoluţia economiei ca ştiinţă
Procesul de formare a economiei ca ştiinţă a avut loc într-o perioadă înde-
lungată a evoluţiei societăţii omeneşti. Idei şi chiar teorii economice au apărut încă
din Antichitate, în special în Grecia antică (Xenofon, Platon, Aristotel), apoi, o lungă
perioadă de timp, inclusiv în Evul Mediu, a avut loc o evoluţie lentă a gândirii
economice.
O dată cu epoca modernă apar noi curente de gândire economică: mercanti-
lismul fundamentat de Antoine de Montchrètien, şi fiziocratismul, având ca principali
reprezentanţi pe: Fr. Quesney, Turgot ş.a.
Un moment deosebit în evoluţia ştiinţei economice îl reprezintă Şcoala clasică
engleză, în frunte cu Adam Smith, părintele microeconomiei, a cărui carte Avuţia
naţiunilor (1776) pune bazele economiei politice ca ştiinţă. Alţi reprezentanţi sunt:
David Ricardo, Robert Malthus, John Stuart Mill.
În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, din rândul economiştilor se
afirmă Karl Marx, un discipol al lui David Ricardo, cel mai influent critic al
economiei capitaliste. Tot atunci au loc încercări de a aşeza ştiinţa economică pe
fundamente noi. Această perioadă a fost dominată de trei şcoli: Şcoala de la Viena, în
frunte cu von Wieser, Şcoala de la Lausanne, reprezentată de Leon Walras, Pareto, şi
Şcoala de la Cambridge, de Alfred Marshall.
O dată cu apariţia, în 1936, a lucrării lui J.M. Keynes, Teoria generală a
folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, are loc trecerea de la nivelul micro-
economic la nivelul macroeconomic de analiză.
În perioada postbelică, ştiinţa economică şi-a îmbunătăţit substanţial conţinutul,
s-a dezvoltat. În numeroase lucrări se abordează problematica macrodeciziei economice,
a creşterii economice, echilibrului macroeconomic şi optimului economic, a pieţei,
fluctuaţiilor, ocupării şi şomajului, inflaţiei, rolului statului în economie etc.
În domeniul gândirii economice au existat şi preocupări ale economiştilor
români. Începutul a fost realizat de către Dimitrie Cantemir prin lucrarea sa Descriptio
Moldaviae. În secolul al XIX-lea (1673-1723) s-au afirmat în domeniul gândirii
economice Nicolae Bălcescu, I. Ghica, G. Bariţiu, B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol,
21
P.S. Aurelian, iar în prima jumătate a secolului al XX-lea, evidenţiem economişti
precum Virgil Madgearu, Victor Slăvescu, G. Mladenatz, Ion Răducanu,
N.I. Angelescu, Mihail Manoilescu. În perioada postbelică au fost cercetate nume-
roase probleme ale economiei româneşti, în diverse lucrări, tratate, manuale, studii,
inclusiv în anii de tranziţie la economia de piaţă.
CONCEPTE-CHEIE: nevoi umane; resurse economice; cost de oportunitate;
activitate economică; ştiinţa economică.

II. ECONOMIA DE PIAŢĂ:


CARACTERIZARE GENERALĂ. AGENŢII ECONOMICI

Aşa cum s-a arătat, satisfacerea nevoilor de consum ale oamenilor se realizează prin
intermediul bunurilor şi serviciilor. În consecinţă, fiecare societate umană trebuie să-şi
organizeze activitatea economică astfel încât să răspundă la câteva întrebări fundamentale şi
interdependente: ce, cât, cum şi pentru cine produce? Ce bunuri şi în ce cantităţi trebuie
produse? Cum vor fi folosite diferitele feluri de resurse pentru realizarea acestor produse?
Pentru cine sunt produse bunurile respective?
Acestor întrebări societatea le-a răspuns în diferite moduri. Dacă, iniţial, producţia
socială a luat forma economiei naturale, în care bunurile create servesc consumului propriu
al producătorului (autoconsumul), treptat, aceasta şi-a restrâns sfera de cuprindere în
favoarea economiei de schimb, în care bunurile se produc preponderent pentru piaţă.
Cu toate că în diferite ţări şi perioade, economia de schimb a cunoscut şi cunoaşte
trăsături specifice, ea are unele caracteristici generale, dintre care cele mai semnificative
sunt:
a) Specializarea, întemeiată pe un avantaj absolut sau relativ, ce a permis
perfecţionarea forţelor de producţie, creşterea producţiei prin folosirea aceloraşi resurse,
utilizarea pe scară largă a tehnicii şi tehnologiei moderne.
b) Autonomia, independenţa agenţilor economici, ce presupune ca agenţii economici
să dispună de libertate de acţiune, de dreptul de decizie, iar înstrăinarea bunurilor să aibă la
bază criterii economice. Chiar dacă cea mai largă autonomie se realizează în condiţiile
proprietăţii private, aceasta nu implică dispariţia proprietăţii publice.
c) Producţia de mărfuri generalizată şi mijlocirea schimbului de către bani.
Economia de schimb creează bunuri prioritar pentru vânzare. Întrucât producţia de mărfuri
este generală, iar diviziunea socială a muncii foarte largă, schimbul este realizat prin
intermediul banilor.
Funcţiile banilor
De-a lungul timpului, banii au îmbrăcat mai multe forme: marfă-bani, monedă
de aur şi argint, bani de hârtie, bani electronici. Independent de etapa de evoluţie şi de
conţinutul lor economic, banii îndeplinesc următoarele funcţii:
a) mijloc de măsurare a activităţii economice. În această funcţie, banii măsoară
cheltuielile efectuate şi rezultatele obţinute în activitatea economică trecută şi
prezentă, precum şi cele avute în vedere în perioada ce urmează;
b) mijloc de schimb. Banii îndeplinesc această funcţie când mărfurile se achită în
momentul livrării lor;
c) mijloc de plată. Banii îndeplinesc această funcţie în ipoteza în care mărfurile se
achită la un anumit termen, după livrarea lor, când ele se vând pe credit sau se
efectuează diferite plăţi (achitarea salariului, impozitului etc.);
22
d) mijloc de rezervă de valoare.
Funcţiile banilor au valabilitate şi pentru banii naţionali, care servesc piaţa internă,
şi pentru banii universali, care servesc piaţa internaţională, mijlocind schimburile externe
de mărfuri, turismul, transferul de tehnologii, investiţiile efectuate în străinătate etc.
Pornind de la modul concret în care sunt folosite şi adoptate deciziile, în
economia contemporană întâlnim două sisteme de organizare şi funcţionare a econo-
miei de schimb: sistemul economiei de piaţă şi sistemul economiei de comandă.
Caracteristicile economiei de piaţă
Economia de piaţă modernă are următoarele elemente specifice:
a) pluralismul formelor de proprietate, în cadrul căreia predomină proprietatea
privată; b) piaţa îndeplineşte un rol important în reglarea activităţii economice;
c) motivaţia activităţii agenţilor economici o constituie maximizarea profitului;
d) concurenţa stimulează agenţii economici în promovarea progresului;
e) pentru majoritatea bunurilor şi serviciilor, preţurile se formează liber; f) existenţa
unei structuri tehnico-economice moderne care asigură o eficienţă economică înaltă;
g) statul democratic se manifestă, pe de o parte, ca agent economic, iar pe de altă
parte, acţionează în direcţia corectării imperfecţiunilor pieţei prin folosirea cadrului
legislativ, a pârghiilor economico-financiare etc.
Spre deosebire de economia de piaţă, în economia centralizată, de comandă,
alocarea şi utilizarea resurselor, stabilirea raportului dintre resurse şi nevoi sunt
consecinţe ale unor decizii centralizate, impuse agenţilor economici de aparatul de stat, pe
baza acceptării, la nivel social, a unor principii de ierarhizare a priorităţilor şi intereselor.
Nici unul din aceste sisteme nu există în stare pură, ele reprezentând tipuri
ideale. În realitate, orice economie este o economie mixtă în care se întâlnesc, în
diferite proporţii, elemente din ambele sisteme. Analiza comparativă a economiilor
reale de piaţă permite identificarea a trei modele principale de economie „reuşită”:
economia socială de piaţă (Germania, ţările nordice), economia de piaţă „direcţionată
de consum” (S.U.A) şi economia de piaţă „ghidată administrativ” (Japonia).
Activitatea economică în societate se desfăşoară de către oameni, organizaţi în
cadrul unor unităţi economice, profitabile şi specializate pe domenii distincte. Agenţii
economici sunt indivizi sau grupe de indivizi care participă la viaţa economică a
societăţii îndeplinind, în acest sens, anumite roluri şi având anumite comportamente
economice. Agenţii economici se grupează pe sectoare, pe baza funcţiei lor principale
în economie. Ţinând seama de această funcţie, în rândurile agenţilor economici
includem: întreprinderile, gospodăriile familiilor sau menajurilor, administraţiile
publice şi private, instituţiile de credit şi asigurări, străinătatea.
Relaţiile dintre participanţii la activităţile economice sunt interdependente.
Fluxurile economice reprezintă mişcări permanente de bunuri materiale şi servicii, de
resurse economice, disponibilităţi băneşti etc., între agenţii participanţi la tranzacţii.
Fiecare tranzacţie bilaterală sau de piaţă este formată din două fluxuri economice:
a) fluxurile reale (de bunuri), care pornesc de la producător şi ajung la consumator;
b) fluxurile monetare, care au sens opus.
În economie au loc şi tranzacţii unilaterale, care sunt mişcări sau transferuri
univoce de bunuri, fără a se primi în schimb contraprestaţii.
Totalitatea fluxurilor economice formează circuitul economic.
Eforturile făcute de agenţii economici se concretizează în cheltuieli de
producţie curente şi în noi dotări tehnice pe baza investiţiilor. Rezultatele obţinute la
nivelul unităţilor economice se materializează în bunuri materiale şi servicii, fiind
cuantificate în unităţi fizice, natural-convenţionale şi valorice. În raport cu gradul lor
de cuprindere, rezultatele microeconomice monetare pot fi: globale (cifra de afaceri),
finale (valoarea adăugată) şi nete (profitul brut şi net).
23
CONCEPTE-CHEIE: economie de piaţă; banii; agenţi economici; circuitul
economic; fluxurile economice.

Teste de autoevaluare
1. Precizaţi dacă următoarea afirmaţie este adevărată sau falsă:
Problema fundamentală a tuturor economiilor o reprezintă raritatea resurselor.
Răspuns: A Dif.: uşor Referire: manual, p. 16*
2. Alegeţi răspunsul corect:
Curba care ilustrează problema rarităţii resurselor şi reflectă combinaţia a
două bunuri care pot fi produse cu un volum dat de resurse poartă denumirea de:
a. curba producţiei;
b. curba posibilităţilor de producţie;
c. curba costului de producţie;
d. curba venitului.
Răspuns: b Dif.: uşor Referire: manual, p. 17
3. Completaţi:
Totalitatea fluxurilor economice formează ................ economic.
Răspuns: circuitul Dif.: uşor Referire: manual, p. 40
4. Rezolvaţi problema următoare:
Un consumator cu un buget disponibil de 10 mil. poate cumpăra 2 bunuri X,
sau 6 bunuri Y. În cazul în care se decide să cumpere bunuri X, determinaţi câte bunuri Y
reprezintă costul de oportunitate al unei unităţi din bunul X.
Răspuns: CoX = 3 bunuri Y Dif.: mediu Referire manual, p. 17

MICROECONOMIE
III. PIAŢA. CEREREA ŞI OFERTA
Piaţa exprimă relaţiile economice dintre oameni, dintre agenţii economici, ce se
desfăşoară într-un anumit spaţiu, în cadrul căruia se confruntă cererea cu oferta de
mărfuri, se formează preţurile, au loc negocieri şi acte de vânzare – cumpărare, în
condiţii de concurenţă. Regulatorul principal al pieţei este concurenţa, fiecare
urmărindu-şi propriul interes, satisfacerea cât mai bună a nevoilor de producţie sau de
consum personal. Deosebit de importantă sunt autonomia de decizie a agenţilor
economici, libertatea lor economică, pentru că numai astfel se poate acţiona prompt şi
eficient la cerinţele pieţei.
În general, se consideră că există următoarele tipuri de piaţă: a) din punct de vedere
al obiectului tranzacţiei economice: piaţa bunurilor de consum final, piaţa factorilor de
producţie (care, la rândul ei, include piaţa resurselor naturale, piaţa muncii şi piaţa capita-
lului), piaţa monetară, piaţa financiară (inclusiv bursa); b) din punct de vedere al extinderii
teritoriale: piaţa locală, piaţa regională, piaţa naţională şi piaţa mondială; c) din punct de
vedere al desfăşurării concurenţei: piaţa cu concurenţă perfectă sau pură, şi piaţa cu
concurenţă imperfectă (formată, la rândul ei, din piaţă cu concurenţă monopolistică de tip
_______________
*
Economie politică, coordonatori Constantin Enache, Constantin Mecu, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004 (În continuare, manual).
24
oligopol, monopol, monopson, oligopson etc.). Aceste diferite tipuri de piaţă formează un
tot unitar, un sistem de piaţă, în sensul că ele se influenţează reciproc, schimbările care au
loc în cadrul unei pieţe reflectându-se, direct sau indirect, în evoluţia altor pieţe sau în
ansamblul relaţiilor de piaţă.
Cererea şi oferta sunt componentele fundamentale ale pieţei, iar raportul dintre
ele constituie o formă de exprimare a relaţiei dintre producţie şi consum, în condiţiile
economiei de schimb.
Definirea cererii
Cererea de mărfuri reprezintă nevoile de bunuri şi servicii care se satisfac prin
intermediul pieţei, adică prin vânzare – cumpărare. Cererea are drept suport puterea de
cumpărare a oamenilor; ea exprimă cantitatea de bunuri şi servicii cerute, la un moment
dat, la preţurile existente, considerând date veniturile şi preferinţele cumpărătorilor.
Cererea poate fi:
a) individuală (din partea unui singur cumpărător la un bun economic);
b) totală (din partea tuturor cumpărătorilor la un bun economic); c) agregată sau globală
(din partea tuturor cumpărătorilor la toate bunurile existente). Ca volum, structură şi
nivel al cerinţelor de consum, cererea are caracter dinamic. Principalii factori de care
depinde cererea sunt nevoile oamenilor, venitul şi preţul.
Preţul constituie un factor care exercită o mare influenţă asupra cererii de
bunuri şi servicii. Cererea se află în raport invers proporţional faţă de preţ: când
preţul creşte, cererea scade, deoarece la un venit dat posibilitatea de cumpărare se
micşorează; invers, când preţul scade, cererea creşte. Astfel, cererea este o funcţie
descrescătoare faţă de preţ.
Elasticitatea cererii
Cererea de mărfuri nu este o mărime fixă. Sensibilitatea acesteia faţă de variaţia
preţului sau a venitului reprezintă elasticitatea cererii. Coeficientul de elasticitate a
cererii în raport de preţ (calculat ca raport între variaţia cantităţii cerute şi variaţia
∆C ∆P %∆C
preţului E C / P = − : sau E C/P = − ), în principiu, este negativ, deoarece
C 0 P0 %∆P
atunci când preţul creşte, cererea scade, iar raportul dintre două semne diferite dă
semnul negativ. În funcţie de elasticitatea cererii în raport cu preţul, se disting:
a) cerere inelastică (variaţia cererii este mai mică decât variaţia preţului); b) cerere
perfect inelastică (total insensibilă la variaţia preţului); c) cerere elastică (variaţia
cererii este mai mare decât variaţia preţului); d) cerere perfect elastică (cererea creşte
continuu la un nivel dat al preţului); e) cerere cu elasticitate unitară (variaţia cererii
este egală cu variaţia preţului). În cazul bunurilor substituibile (de exemplu, untul şi
margarina), are loc şi fenomenul elasticităţii încrucişate a cererii, care măsoară
sensibilitatea cererii la bunul A, când preţul bunului B se modifică.
În practică, există şi situaţii de cerere atipică, adică, sunt excepţii de la legea
generală a cererii: dacă preţul creşte, creşte şi cererea, dacă preţul scade, scade şi cererea.
Comportamentul atipic al cererii se produce în mai multe cazuri: efectul Giffen, efectul
de anticipare din partea consumatorilor, efectul de venit nul în cazul bunurilor de lux
foarte scumpe, efectul de ostentaţie şi snobism din partea unor consumatori, efectul de
informare imperfectă, dar şi în cazul bunurilor importante fără înlocuitori, când mărimea
preţului, în general, nu atrage după sine o diminuare a cererii.
25
Definirea ofertei
Oferta reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii destinate vânzării, pe piaţă, la un
moment dat. Ea poate fi: a) individuală (oferta dintr-un bun din partea unui producător);
b) totală (întreaga cantitate dintr-un bun pe care producătorii o oferă spre vânzare); c)
agregată sau globală (toate bunurile şi serviciile, din ţara respectivă, destinate pieţei,
exprimate în bani). Oferta de mărfuri, în dinamica ei, depinde de mai mulţi factori: a)
evoluţia cererii de bunuri şi servicii; b) disponibilitatea factorilor de producţie sau
raritatea acestora, şi randamentul lor economic; c) costul de producţie (de fapt, costul
marginal); d) preţul de vânzare al mărfii; e) posibilitatea de stocare a bunurilor şi costul
stocării etc.
Oferta este o funcţie crescătoare de preţ; ea se află în raport direct proporţional
faţă de preţ, adică oferta creşte când preţurile cresc şi se micşorează când preţurile
scad. În practică există şi excepţii de la legea ofertei, denumite paradoxul ofertei (de
exemplu, la produse perisabile – legume, fructe, sau situaţia în care unii producători
agricoli sunt nevoiţi să-şi vândă produsele chiar şi la preţuri în scădere, pentru a-şi
plăti impozitele sau pentru a rambursa creditele).
Elasticitatea ofertei
Elasticitatea ofertei în raport de preţ reprezintă reacţia ofertei la modifi-
cările preţului. Ea se măsoară prin coeficientul de elasticitate a ofertei, calculat
prin raportarea modificării cantităţilor oferite la modificarea preţului de vânzare
∆Q ∆P %∆Q . În funcţie de modul în care oferta reacţionează la
EQ/ P = : sau E Q/P =
Q 0 P0 % ∆P
modificările de preţuri, se disting: a) oferta elastică (variaţia ofertei este mai mare
decât variaţia preţului); b) oferta cu elasticitate unitară (variaţia ofertei este egală cu
variaţia preţului); c) oferta perfect elastică (la un nivel dat al preţului, cantitatea
oferită creşte continuu); d) oferta inelastică (modificarea ofertei este mai mică decât
modificarea preţului); e) oferta perfect inelastică (la orice variaţie a preţului, oferta nu
se modifică).
Echilibrul pieţei reflectă situaţia în care cantităţile oferite şi cele cerute sunt
egale, la preţul pieţei. Se poate spune că piaţa este în echilibru la preţul care permite
egalitatea cantităţii cerute de consumatori cu cea oferită de producători. Atunci când
se ia în calcul o singură piaţă a unui produs, vorbim despre un echilibru parţial, iar
când sunt luate în calcul toate pieţele, ţinând seama de interdependenţa lor, vorbim
despre echilibru general.
CONCEPTE-CHEIE: piaţa; cerere; ofertă; preţ; elasticitate; echilibrul pieţei.

IV. COMPORTAMENTUL CONSUMATORULUI

Existenţa umană este condiţionată de consumul unor elemente din natură,


transformate sau nu. Aceste elemente sunt numite bunuri datorită contribuţiei lor pozitive
la asigurarea existenţei umane. Din punct de vedere al provenienţei, respectiv al modului
de acces la aceste bunuri se disting: a) bunuri libere (elemente care provin direct din
natură, iar accesul la ele este liber – de exemplu, apa, aerul, lumina solară etc.); b) bunuri
economice (elemente produse prin efortul omului, care necesită o prelucrare în cadrul
26
unei activităţi economice, au caracter limitat, sunt rare, ele existând doar în măsura în
care sunt produse prin activitatea umană). Prin bun economic se înţelege atât bunuri
materiale, cât şi servicii (acestea sunt rezultate imateriale ale activităţii economice, ca, de
exemplu, turism, cultură, educaţie etc.). Bunurile se mai clasifică şi în funcţie de
destinaţia acestora în a) bunuri de consum (satisfactori) – bunuri ce fac obiectul
consumului individual; b) bunuri de producţie (prodfactori) – bunuri folosite pentru
producerea altor bunuri. În legătură cu bunurile de consum, interesează capacitatea
acestora de a satisface nevoile şi dorinţele de consum ale indivizilor. Pentru descrierea
acestei capacităţi se foloseşte conceptul de utilitate.
Definirea utilităţii
Utilitatea reprezintă capacitatea unui bun de a satisface o nevoie – dorinţă,
capacitate dată de proprietăţile, însuşirile şi caracteristicile bunului respectiv. În sens
economic, utilitatea este expresia satisfacţiei pe care o resimte un individ ca urmare a
consumului unei cantităţi determinate dintr-un bun, în anumite condiţii spaţio-
temporale. Teoria utilităţii cardinale presupune că mulţimea bunurilor de consum
este numărabilă şi că acestei mulţimi i se poate ataşa o mulţime numerică ce descrie
utilitatea generată de consumul unor cantităţi din orice bun. Dintre rezultatele cele
mai notabile ale acestei teorii se remarcă Legea lui Gossen (a utilităţii marginale
descrescânde): suplimentul de utilitate furnizat de cantităţi crescânde dintr-un bun se
va diminua până la a deveni nul în punctul de saţietate. Datorită obstacolelor în calea
acestei abordări (ca, de exemplu, utilitatea monedei, inconsistenţa spaţiului vectorial,
probleme economice în estimarea efectivă a unor funcţii de utilitate), apare teoria
utilităţii ordinale, fundamentată de Vilfredo Pareto, care consideră că nici nu este
necesară măsurarea precisă a utilităţii şi că este suficientă o ordonare a utilităţilor.
Orice consumator raţional va dori să obţină maximum de satisfacţie posibil din
consumul unor bunuri economice. Optimul consumatorului presupune o asemenea
combinare de bunuri şi servicii în consum care, la nivelul venitului de care dispune şi
al preţurilor existente, să-i asigure maximum de satisfacţie. Condiţia matematică a
optimului unui consumator care are de ales între două bunuri este ca raportul utilităţilor
marginale să fie egal cu raportul preţurilor celor două bunuri.
CONCEPTE-CHEIE: bunuri economice; bunuri de consum; bunuri de pro-
ducţie; utilitate; optimul consumatorului.

V. COMPORTAMENTUL PRODUCĂTORULUI

Definirea combinării factorilor de producţie


În economia de piaţă, întreprinderea este o unitate economică, cu o existenţă statuată
juridic şi deplină autonomie decizională, care produce bunuri materiale şi prestează servicii pe
baze comerciale – lucrative. În teoria producătorului, întreprinderea apare drept cadru de
combinare şi transformare a factorilor de producţie în rezultate finale. Există o mare diversi-
tate de întreprinderi: a) după obiectivul urmărit în activitate: întreprinderi cu scop lucrativ şi
nonlucrativ; b) după forma de proprietate: întreprinderi private, publice şi mixte; c) după
regimul juridic de organizare şi funcţionare: regii, companii şi diferite variante de societăţi
comerciale; d) după dimensiunea lor: întreprinderi mari, mici şi mijlocii.
27
Analizată ca agent economic producător ce urmăreşte ca scop principal obţinerea
profitului, întreprinderea este numită firmă de afaceri. Iniţial, firma de afaceri a funcţionat
ca firmă (clasică), care presupune existenţa unei persoane cu o poziţie – cheie, şi anume
proprietarul, patronul sau antreprenorul, care îşi investeşte capitalul în speranţa unui profit
cât mai mare, asumându-şi funcţia de conducere a propriei afaceri. În prezent, cea mai mare
parte a activităţii economice se desfăşoară însă în firme manageriale, care marchează
separarea managerului faţă de proprietate prin profesionalizarea actului conducerii. Cea mai
reprezentativă firmă managerială este societatea pe acţiuni. În România, potrivit
prevederilor legale, firmele se împart în două categorii principale: regii autonome, întâlnite
în ramurile strategice ale economiei naţionale (industria de armament, exploatarea minelor
şi a gazelor naturale, poşta şi transporturile feroviare), şi societăţi comerciale, care au
următoarele forme: societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă, societatea
în comandită pe acţiuni, societatea pe acţiuni, societatea cu răspundere limitată.
Pentru a produce bunuri destinate consumului, întreprinzătorii îşi procură
factori de producţie. Resursele economice atrase în circuitul economic, aflate în miş-
care ca fluxuri, constituie factori de producţie. În general, se consideră că la producerea
bunurilor participă trei factori: munca, natura (pământul) şi capitalul. Acestor factori
clasici li se pot adăuga şi: întreprinderea (antreprenoriatul), progresul tehnic, inovaţia
şi resursele informaţionale.
Munca
Munca reprezintă o acţiune conştientă, specific umană, îndreptată spre un anumit
scop, în cadrul căreia sunt puse în mişcare aptitudinile, experienţa şi cunoştinţele care îl
definesc pe om, consumul de energie fizică şi intelectuală. Munca este un factor activ şi
determinant al producţiei, ce antrenează ceilalţi factori în vederea obţinerii de bunuri şi
servicii. În ultimele decenii, se conturează o serie de caracteristici generale în evoluţia
factorului muncă: tendinţa generală de sporire a populaţiei active, deşi inegală pe ţări şi
zone geografice; sporirea ponderii populaţiei ocupate în sectorul terţiar şi în cel cuaternar,
în timp ce în sectorul primar se înregistrează o scădere; sporirea calităţii resurselor de
muncă în corelaţie cu nivelul de dezvoltare economică, cu progresul în ştiinţă, tehnică, în
cultură în general.
Natura
Natura, ca factor de producţie, cuprinde pământul, resursele de apă şi resursele
minerale. Un loc important îi revine pământului, care este decisiv nu numai pentru
agricultură şi silvicultură, ci şi pentru întreaga activitate umană, căreia îi oferă suport de
existenţă şi loc de desfăşurare. Pentru viaţa economică actuală prezintă interes şi
dimensiunea şi calitatea suprafeţei ce revine în medie pe locuitor. Explozia demografică a
secolului XX a diminuat suprafeţele agricole şi silvice pe locuitor, devenind astfel una din
cele mai drastice limitări cu care se confruntă agenţii economici în activitatea lor.
Capitalul
Capitalul reprezintă ansamblul bunurilor reproductibile, rezultate ale unei activităţi
anterioare, utilizate în producerea de noi bunuri materiale şi servicii destinate vânzării –
cumpărării pe piaţă în scopul obţinerii unui profit. Capitalul tehnic este format din maşini,
utilaje, echipamente, instalaţii, clădiri, construcţii, mijloace de transport, animale de
muncă şi de reproducţie, materii prime, materiale, semifabricate. Capitalul tehnic folosit
în activitatea economică este constituit din:
28
a) capitalul fix – acea parte a capitalului care participă la mai multe cicluri de
producţie, se consumă treptat şi se înlocuieşte la intervale mai mari de timp; b) capitalul
circulant – acea parte a capitalului care se consumă integral într-un singur ciclu de
producţie şi trebuie înlocuit după fiecare ciclu de producţie. Procesul consumării capitalului
fix se manifestă prin fenomenul uzurii, care prezintă două forme 1) uzura fizică –
deprecierea treptată a maşinilor, echipamentelor, instalaţiilor ca urmare a folosirii lor în
activitatea economică sau a acţiunii factorilor naturali; 2) uzura morală – determinată de
progresul tehnic, care favorizează fabricarea unor maşini şi utilaje cu noi performanţe,
superioare celor aflate în funcţiune, sau reducerea preţului la care poate fi cumpărat un
echipament echivalent. Starea capitatului fix se apreciază cu ajutorul următorilor
indicatori: coeficientul uzurii capitalului (se calculează ca raport între valoarea uzurii
capitalului fix şi valoarea capitalul fix), coeficientul stării fizice a capitalului fix (raportul
între valoarea rămasă a capitalului fix şi cea a capitalului fix) şi coeficientul intrărilor sau
punerii în funcţiune a capitalului fix (raportul între intrările sau ieşirile de capital fix şi
stocul de capital fix la valoarea iniţială). Recuperarea pierderilor provenite din uzura
capitalului fix se face prin amortizare. Cota de amortizare depinde de cheltuielile cu
procurarea capitalului şi durata de funcţionare a acestuia.
Întreprinzătorii, pentru a produce şi pentru a-şi atinge scopul – a obţine un profit cât
mai mare posibil – combină factorii de producţie şi aleg varianta de combinare cea mai
favorabilă.
Combinarea factorilor de producţie reprezintă un mod specific de unire a factorilor de
producţie privit atât sub aspect cantitativ, cât şi structural – calitativ, atât din punct de vedere
tehnic, cât şi economic. În combinarea factorilor de producţie, întreprinzătorul porneşte de
la premisele: a) caracterul limitat al factorilor supuşi combinării; b) caracteristicile factorilor
de producţie şi concordanţa lor cu specificul activităţii; c) conjunctura pieţelor factorilor de
producţie. Combinarea este posibilă datorită următoarelor proprietăţi ale factorilor de
producţie: a) divizibilitatea (posibilitatea factorului de a se împărţi în subunităţi omogene,
fără a fi afectată calitatea lui); b) adaptabilitatea (capacitatea de asociere a unei unităţi dintr-
un factor cu mai multe unităţi din alt factor); c) complementaritatea (la o producţie dată, o
anumită cantitate dintr-un factor se asociază doar cu o cantitate determinată de ceilalţi
factori); d) substituibilitatea (posibilitatea de a înlocui o cantitate dintr-un factor printr-o
cantitate determinată din alt factor, menţinând acelaşi nivel al producţiei).
Relaţia dintre intrări (factori de producţie) şi ieşiri (bunuri obţinute), respectiv
relaţia dintre producţia scontată a se obţine dintr-un bun şi cantităţile din diferiţi factori
de producţie necesare pentru obţinerea acesteia, este exprimată prin funcţia de
producţie. În procesul de producţie, combinarea factorilor se poate realiza în moduri
diferite: a) asocierea unui factor fix (constant) cu altul variabil (funcţia de producţie cu
un singur factor variabil); b) combinarea de cantităţi diferite din ambii factori (funcţia
de producţie cu doi factori variabili). Producţia cu un singur factor variabil, pe termen
scurt, corespunde vieţii reale, atunci când un întreprinzător trebuie să sporească rapid
producţia, neavând timpul necesar să mărească dimensiunile întreprinderii. Influenţa
factorului variabil se măsoară cu ajutorul următorilor indicatori: a) produsul total
obţinut în urma utilizării factorilor de producţie şi exprimat prin funcţia de producţie;
b) produsul mediu (calculat ca raport între produsul total şi factorul de producţie
variabil); c) produsul marginal (modificarea produsului total ca rezultat al folosirii unei
unităţi suplimentare de factor de producţie). Evoluţia acestor indicatori şi dependenţa
dintre ei ilustrează legea randamentelor neproporţionale: dacă o producţie oarecare
reclamă utilizarea a doi sau mai multor factori de producţie şi dacă se adaugă progresiv
aceeaşi doză de cantitate folosită dintr-un factor, în timp ce cantitatea altor factori nu se
29
schimbă, produsul marginal al factorului variabil creşte până la un punct, apoi
descreşte. Pe termen lung, toţi factorii de producţie sunt variabili. Combinarea va
presupune nu doar unirea lor, ci şi substituirea lor. Analiza combinării şi substituirii
factorilor în acest caz conduce la luarea în considerare nu doar a randamentelor facto-
riale, ci şi a randamentelor de scară, care pot fi: a) constante (dacă factorii de producţie
se dublează, producţia se va dubla; dacă factorii se triplează, producţia se va tripla etc.);
b) crescătoare (dacă factorii se dublează, producţia va fi mai mult decât dublă);
c) descrescătoare (dacă factorii se dublează, producţia va fi mai puţin decât dublă).
Eficienţa combinării factorilor de producţie
Eficienţa combinării factorilor de producţie orientată spre obţinerea maximului de
efecte utile cu minimum de eforturi se exprimă prin productivitatea sau randamentul
factorilor de producţie. Se evidenţiază:
a) productivitatea fizică, care măsoară randamentele în natură ale utilizării
factorilor, fiind exprimată în unităţi fizice; b) productivitatea valorică, care măsoară
eficienţa în termeni financiari – monetari. O altă tipologie are în vedere noţiunile:
a) productivitatea brută (producţia este privită ca sumă a valorilor adăugate brute de
diferitele activităţi); b) productivitatea netă (se elimină din producţia finală brută va-
loarea achiziţiilor exterioare şi amortizarea); c) productivitatea aparentă (provenienţa
valorii adăugate nu este întotdeauna cunoscută corect). În literatura de specialitate,
productivitatea este abordată pe două tipuri consacrate: a) productivitatea globală, care
surprinde efectele combinării tuturor factorilor de producţie utilizaţi şi consumaţi,
măsurând eficienţa agregată, de ansamblu a acestora; b) productivitatea parţială a
fiecărui factor, care exprimă producţia obţinută prin utilizarea fiecărui factor consumat.
Acestea pot fi măsurate prin: productivitatea medie, calculată ca raport între mărimea
producţiei şi cantitatea utilizată din factorul respectiv; productivitatea marginală, care
reprezintă sporul de producţie care se obţine prin utilizarea unei unităţi suplimentare
dintr-un factor, ceilalţi factori rămânând constanţi. Aceste două tipuri de productivităţi
pot fi calculate pentru factorii muncă, capital şi pământ. Creşterea productivităţii poate
fi rezultatul progresului ştiinţific şi tehnic, al creşterii calificării forţei de muncă, dar şi
al revoluţiei manageriale, prin care se urmăreşte perfecţionarea organizării şi conducerii
activităţii economice, folosirea mai intensă a timpului de muncă, a capacităţilor de
producţie etc.
Concepte-cheie: întreprinderea; factor de producţie; munca; natura; capitalul;
capital fix; capital circulant; uzura; combinarea factorilor de producţie; funcţie de
producţie; productivitate.

VI. COSTUL DE PRODUCŢIE

Tipuri de costuri
Acesta reprezintă, în formă bănească, totalitatea cheltuielilor efectuate şi suportate
de către agenţii economici pentru producerea şi desfacerea de bunuri materiale şi
servicii. Se pot delimita următoarele concepte: a) costul contabil, care reflectă, în bani,
cheltuielile efectiv suportate de întreprindere, rezultate din evidenţa contabilă; b) costul
economic cuprinde, pe lângă costul contabil, şi consumul de resurse care nu presupune
plăţi efective evidenţiate sub formă de cheltuieli; c) costul explicit indică cheltuielile
30
efectuate de întreprindere şi înregistrate în costurile efectiv plătite (este însuşi costul
contabil); d) costul implicit, reflectă acel consum de resurse al întreprinderii, neinclus în
costul efectiv plătit; e) costul de oportunitate reprezintă valoarea celei mai bune şanse
sacrificate în procesul de alegere a variantei optime. În practică, se determină urmă-
toarele tipuri de costuri:
A. Costul global, care reprezintă ansamblul cheltuielilor necesare obţinerii unui
volum de producţie dat, dintr-un bun. Poate fi privit: a) structural, pe termen scurt,
divizat în cost fix şi cost variabil; b) pe ansamblu, adică drept cost total global, ca sumă
a tuturor cheltuielilor suportate de întreprindere. Costul fix reflectă acele cheltuieli ale
întreprinderii care, pe termen scurt, rămân relativ neschimbate, independent de volumul
producţiei obţinute: amortizarea capitalului fix, chirii, salariile personalului admi-
nistrativ, dobânda etc. Costul variabil exprimă acele cheltuieli ale întreprinderii care se
modifică în funcţie de volumul producţiei, iar costul total reprezintă suma costurilor fix
şi variabil.
B. Costul mediu (unitar) exprimă costurile globale pe unitatea de produs. Cores-
punzător structurii pe termen scurt şi nivelului de abordare globală se disting: costul
mediu fix (costul fix pe unitatea de produs), costul mediu variabil (costul variabil pe
unitatea de produs) şi costul mediu total (costul global total pe unitatea de produs).
C. Costul marginal (suplimentar) exprimă sporul de cost total necesar pentru
obţinerea unei unităţi suplimentare de producţie. Costul marginal stă la baza
deciziilor privind oferta de bunuri şi servicii; este stimulată mărirea ofertei atunci
când fiecare unitate suplimentară de producţie necesită un spor de cost cât mai mic şi
când sporul de producţie măreşte mai mult venitul decât costul.
Costul mediu total este dependent de costul marginal: a) costul mediu total este
descrescător atunci când costul marginal se micşorează mai accentuat, fiindu-i
inferior; b) costul mediu total este crescător atunci când costul marginal creşte mai
accentuat, fiindu-i superior; c) costul marginal este egal cu costul mediu total atunci
când costul mediu total este minim. De asemenea, pe termen lung, costul mediu total
şi costul marginal sunt egale şi constante atunci când, la un nivel dat al preţurilor
factorilor de producţie, costul total sporeşte în aceeaşi proporţie cu producţia.
Costul mediu nu este o mărime constantă, evoluţia sa depinzând de următorii
factori: a) consumul de factori de producţie pe unitatea de produs; b) nivelul pro-
ductivităţii; c) preţul factorilor de producţie utilizaţi. În scopul maximizării profitului,
producătorul trebuie să minimizeze costurile pe unitatea de produs, acţionând în principal
asupra acestor trei factori.
La un preţ dat al factorilor de producţie, costul mediu şi costul marginal se află în
raport invers proporţional faţă de productivitate. Astfel, costul de producţie mediu se
micşorează atunci când productivitatea medie creşte, şi invers. Costul marginal se reduce
când productivitatea marginală creşte.
Optimul producătorului constituie un criteriu de comportament, conform căruia
producătorul urmăreşte ca, la un cost de producţie total dat, să maximizeze producţia
obţinută. În cazul în care, însă, nu este necesară mărirea ofertei de bunuri economice,
starea de optim a producătorului presupune ca un volum de producţie dat să se obţină
cu costuri minime. În vederea optimizării volumului producţiei şi maximizării profitu-
lui, trebuie să se ţină cont de relaţia dintre costul marginal şi venitul marginal. Profitul
obţinut este maxim atunci când venitul marginal este egal cu costul marginal, deoarece
în acest caz se obţine o diferenţă maximă între totalul încasărilor şi totalul cheltuielilor.
31
În determinarea nivelului producţiei care maximizează profitul este utilă şi cunoaşterea
unui caz particular – pragul de rentabilitate. Acesta indică volumul de producţie sau
cifra de afaceri de la care producătorul începe să obţină profit. În acest „punct mort”,
încasările totale ale întreprinderii sunt egale cu costul total, iar profitul este nul.
Randamentul de scară exprimă modul în care evoluează producţia pe termen lung
atunci când se măreşte cantitatea de factori de producţie folosiţi. Se disting următoarele
situaţii: a) randamentele de scară sunt crescătoare când volumul producţiei se măreşte
într-o proporţie superioară celei în care cresc cantităţile de factori utilizaţi: b) randa-
mentele de scară sunt constante când unei mărimi proporţionale a cantităţilor de factori
de producţie îi corespunde o creştere proporţională a producţiei; c) randamentele de
scară sunt descrescătoare când volumul producţiei se măreşte într-o proporţie mai mică
decât cea în care creşte volumul factorilor utilizaţi. În faza randamentelor crescătoare,
costul mediu descreşte pe termen lung, ceea ce înseamnă că productivitatea medie a
crescut şi, deci, cantitatea produsă sporeşte mai repede decât cantitatea factorilor utilizaţi,
realizându-se economii de scară. În faza randamentelor constante, costul mediu este
constant pe termen lung, deci, productivitatea medie este constantă, iar cantitatea
produsă sporeşte în acelaşi ritm cu cantitatea de factori utilizaţi. În faza randamentelor
descrescânde, costul mediu creşte pe termen lung, ceea ce înseamnă că productivitatea
medie se micşorează şi, deci, cantitatea produsă creşte mai puţin decât cantitatea de
factori utilizaţi. În acest caz, întreprinderea înregistrează dez-economii de scară.
Principalele căi de reducere a costului sunt următoarele: a) alegerea celui mai
eficient proces de producţie din punct de vedere tehnic, economic şi ecologic;
b) cumpărarea factorilor de producţie la preţurile cele mai mici (fără a neglija calitatea);
c) creşterea randamentului utilizării factorilor de producţie; d) asigurarea reducerii
costurilor în toate fazele muncii; e) realizarea obiectivelor stabilite, ţinând cont de
resursele disponibile, de condiţiile de producţie existente şi de restricţiile economice;
f) identificarea produselor care generează consumuri energetice mari şi a produselor care
aduc pierderi.
CONCEPTE-CHEIE: cost de producţie; cost contabil; cost economic; cost
explicit; cost implicit; cost de oportunitate; cost total; cost mediu; cost marginal; prag de
rentabilitate; randament de scară.
Teste de autoevaluare
1. Precizaţi dacă următoarea afirmaţie este adevărată sau falsă:
Microeconomia reprezintă activitatea economică la nivelul economiei naţionale.
Răspuns: F Dif.: uşor Referire: manual, p. 19
2. Alegeţi răspunsul corect:
Optimul consumatorului se realizează la o combinare de bunuri şi servicii în
consum care, la nivelul bugetului de care dispune şi al preţurilor existente, îi asigură:
a. o cheltuială minimă;
b. minimum de satisfacţie (utilitate);
c. maximum de satisfacţie (utilitate);
d. menţinerea constantă a utilităţii.
Răspuns: c Dif.: mediu Referire: manual, p. 67
3. Completaţi:
Funcţia de producţie exprimă relaţia dintre factorii de producţie şi ..........
Răspuns: producţie (rezultate) Dif.: uşor Referire: manual, p. 78.
32
4. Rezolvaţi problema următoare:
La o firmă preţul de vânzare al produselor este de 5 000 lei/bucată iar
costul fix global este de 20 000 lei şi costul variabil mediu este 4 000 lei. Care este
nivelul producţiei la pragul de rentabilitate ?
Răspuns: 20 buc Dif.: dificil Referire: manual, p. 107

TIPURI DE PIEŢE ŞI FORMAREA


VENITURILOR FUNDAMENTALE

VII. CONCURENŢA: CONŢINUT, FORME, FUNCŢII

Rolul concurenţei
Concurenţa este confruntarea deschisă între agenţii economici pentru realizarea
unei poziţii cât mai avantajoase pe piaţă, corespunzător intereselor proprii.
Rolul concurenţei: a) stimulează inovaţia; b) realizează o selecţie a producătorilor,
eliminându-i pe cei slabi; c) tinde să aşeze în echilibru ramurile de producţie, cererea şi
oferta; d) asigură libertatea de alegere a bunurilor şi serviciilor la un nivel superior al
trebuinţelor.
Concurenţa are şi efecte secundare nedorite prin încercarea de a reduce costurile pe
seama scăderii salariilor, a unor cheltuieli necesare protejării naturii, promovarea unor
produse de calitate îndoielnică sau chiar nocive sănătăţii etc.
Forme ale concurenţei
Forme ale concurenţei:
A. Perfectă, caracterizată prin trăsături ce îi imprimă un caracter de model pur
teoretic;
B. Imperfectă, care se manifestă prin următoarele forme: monopolistică, oligopolistă,
monopson, oligopson, duopson.
Preţul – expresie bănească a valorii mărfii sau suma de bani care se plăteşte pentru
a dobândi o unitate dintr-un bun economic.
Nivelul preţului este influenţat de o serie de factori cum sunt: a) cost de producţie;
b) raportul cerere-ofertă; c) calitate; d) prezentare-ambalare etc. Preţul de echilibru pre-
supune mişcarea deopotrivă a preţului şi a cantităţii de mărfuri cerute şi oferite, realizată
în decursul unui interval de timp mai mare sau mai mic, dependent de natura bunului, de
durata în care el se creează şi se trimite pe piaţă.
Preţul de echilibru este o categorie teoretică. În realitate, apare doar întâmplător.
Sunt condiţii când preţul de piaţă efectiv este apropiat de preţul de echilibru, gravitând în
jurul acestuia.
Modificarea preţului este un rezultat nu numai al mişcării independente a relaţiei
dintre cerere şi ofertă (la nivel de ramură), ci şi al schimbărilor intervenite în costurile de
producţie.
Funcţiile preţului: a) informare; b) realocare sau redistribuire a resurselor socie-
tăţii, pe diverse sfere de activitate, în vederea suprimării anomaliilor, a dezechilibrelor
existente în acest plan; c) evaluare şi măsurare a cheltuielilor, rezultatelor, veniturilor;
d) principal instrument prin care se recuperează cheltuielile şi se obţine un profit. Preţul
îl determină pe producător să restrângă sau să abandoneze anumite activităţi.
33
Intervenţia statului în domeniul preţurilor:
a) fixarea de preţuri maxime, în perioade critice, vizează mărfuri care se
adresează trebuinţelor fundamentale ale populaţiei; b) garantarea preţurilor la unele
produse agricole sau a veniturilor agricultorilor.
Concepte-cheie: concurenţă; concurenţă perfectă; concurenţă imperfectă;
monopol; preţ de echilibru.

VIII. PIAŢA MUNCII ŞI SALARIUL

Cererea de muncă
Piaţa muncii este spaţiul economic în cadrul căruia se confruntă cererea de
muncă cu oferta de muncă, au loc negocieri privind angajarea salarială; particularităţi
şi funcţii ale pieţei muncii (a se studia lecţia din manual).
Cererea de muncă şi nevoia de muncă – relaţie de la parte la întreg. Nevoia de
muncă exprimă volumul total de muncă necesar pe ansamblul unei ţări. Cererea de
muncă este necesarul de muncă din partea agenţilor economici la un moment dat,
care se satisface prin intermediul pieţei muncii, prin relaţii de angajare salarială. Se
exprimă prin locurile de muncă.
Factori care influenţează cererea de muncă: a) nivelul salariului; b) costul
marginal al muncii; c) fluxul investiţional; d) substituirea factorului muncă; e) faza
ciclului economic; f) conjunctura economică şi socială pe plan intern şi internaţional.
Oferta de muncă
Oferta de muncă şi disponibilităţile de forţă de muncă – relaţie de la parte la
întreg. Disponibilităţile de muncă reprezintă populaţia aptă de muncă prezentă într-o
ţară pe perioadă dată de timp. Oferta de muncă corespunde populaţiei disponibile
active.
Delimitări privind structura populaţiei: a) populaţie totală, b) populaţie inactivă,
c) populaţie disponibilă activă.
Rata de activitate la nivelul populaţiei unei ţări =
Populaţie activă ocupată
= ⋅ 100
Populaţie totală
Gradul de ocupare = Populaţie ocupată
⋅ 100
Populaţie disponibil ă activă
Factori care influenţează mărimea populaţiei disponibile active: demografic –
raportul natalitate – mortalitate; reglementări juridice; durata săptămânii de lucru;
structura pe sexe.
Oferta de muncă individuală – numărul de ore de muncă (sau timpul de muncă)
pe care un salariat doreşte să le efectueze.
Oferta de muncă totală – ofertele individuale totale ale segmentelor pieţei
muncii, formată din cei angajaţi sau în căutarea unui loc de muncă.
Starea de echilibru este ocuparea deplină a forţei de muncă. Starea de dezechi-
libru: a) când oferta este mai mică decât cererea de muncă; b) când oferta de muncă
depăşeşte cererea de muncă.
34
Caracterul dual al pieţei muncii: funcţionează pe baza principiilor pieţei, dar şi
al reglementărilor din partea statului şi organismelor internaţionale.
Piaţa muncii în România: a) proces de formare şi consolidare a instituţiilor ce o
reglementează; b) stare de dezechilibru.
Salariul şi formele sale
Există opinii diferite privind definirea salariului: a) sumă de bani cu care este
remunerat factorul muncă participant la obţinerea rezultatelor unei activităţi
economice; b) preţ pentru care oamenii îşi închiriază forţa de muncă; c) preţ al forţei
de muncă – marfă.
Salariul cost – cheltuială pentru agentul economic; venit pentru salariaţi.
Abordări conceptuale privind salariul – venit (Adam Smith, David Ricardo, Ferdinand
Lassalle, Karl Marx, J.M. Keynes, Samuelson etc.).
Salariul de echilibru – cererea este egală cu oferta de muncă.
Factori care influenţează mărimea salariului:
a) raportul dintre cererea şi oferta de forţă de muncă; b) raportul dintre productivitatea
muncii şi salariul nominal.; c) cheltuielile necesare refacerii şi dezvoltării forţei de muncă;
d) nivelul preţurilor bunurilor şi serviciilor de consum; e) cheltuieli pentru odihnă şi viaţă
spirituală; f) sporirea cheltuielilor de transport, telecomunicaţii; g) mărirea chiriei; h) gradul de
organizare a sindicatelor.
Efectul de substituţie – reducerea timpului liber şi creşterea corespunzătoare a
timpului destinat muncii, care-i asigură lucrătorului venituri mai mari.
Efectul de venit – situaţia în care salariatul obţine un venit suficient de mare,
astfel încât au loc micşorarea timpului destinat muncii şi sporirea corespunzătoare a
timpului liber.
Forme ale salariului: salariu nominal şi real; relaţia dintre salariul nominal,
preţ şi salariul real:
SN
SR = ; unde
P
SR = salariul real;
SN= salariul nominal;
P = nivelul preţurilor (în procente);

În dinamică:
SR1
ISR = ⋅ 100; unde
SR 0
SR1= salariul real în perioada curentă;
SR0= salariul real în perioada anterioară.
ISN
ISR = ⋅ 100
IP
ISN= indicele salariului nominal
IP= indicele preţurilor
Alte forme ale salariului: direct, indirect, minim garantat, colectiv, social.
Forme de salarizare: în regie, acord, remiză (explicaţii în manual).
Concepte-cheie: piaţa muncii; cererea de muncă; oferta de muncă; costul
marginal al muncii; salariul; efectul de venit; efectul de substituţie.
35
IX. PROFITUL ŞI RENTA

Definirea profitului
Profitul este partea rămasă din venitul total ce revine întreprinzătorului după ce
s-au scăzut toate cheltuielile aferente venitului respectiv.
Formele profitului: a) profitul brut este reprezentat de partea ce rămâne din venitul
total după ce s-au scăzut cheltuielile de producţie; b) profitul net este partea din profitul
brut care rămâne după ce au fost deduse dobânda la capitalul propriu al întreprinzătorului,
salariul ca recompensă pentru activitatea sa, arenda şi chiria pentru terenul şi clădirea care
îi aparţin, impozitele şi taxele ce se suportă direct din profit; c) profitul normal, legitim
sau justificat, care reprezintă remunerarea serviciilor întreprinzătorului, recompensa sa
pentru priceperea sa şi răspunderea pe care şi-o asumă, prima pentru risc şi incertitudine;
d) profitul pur sau supraprofitul este acel profit generat de împrejurări deosebite care nu
au legătură cu activitatea întreprinzătorului. Este obţinut de acei întreprinzători care au o
poziţie de monopol în producerea şi/sau vânzarea produselor. Se realizează pe baza unor
preţuri de vânzare mai ridicate.
Indicatorii profitului
Mărimea profitului: a) masa profitului – suma absolută ca diferenţă între venitul
total (V) şi costul de producţie (C) (Pr = V – C); b) mărimea relativă (în procente)
ca rată:
profit
rata economică = ⋅ 100
capital propriu + capital împrumutat
profit
rata financiară = ⋅ 100;
capital propriu
profit
rata rentabilităţii = ⋅ 100;
cost
profit
rata comercială = ⋅ 100;
cifră de afaceri
Dinamica profitului: pe termen scurt, pentru firmele care produc şi vând în
regim de concurenţă liberă, situaţia optimă este aceea care le permite să egalizeze
costul marginal (Cma) cu preţul de vânzare (Cma = P). Această egalitate marchează
echilibrul firmei (întreprinzătorului).
Pe termen lung, posibilităţile firmei de a asigura echilibrul şi maximizarea
profitului depind de capacitatea sa de a realiza producţia cu costuri inferioare preţului
pieţei, în condiţiile reducerii acestuia sub presiunea ofertei.
Definirea rentei
Renta este un venit stabil realizat de posesorul unui bun imobiliar (pământ,
clădiri, construcţii, resurse de apă) sau mobiliar (hârtii de valoare, capital bănesc);
renta economică este plata pentru folosirea unei resurse economice nesustituibile, a
cărei ofertă totală este insuficientă în raport cu cererea, constituind un venit pentru
posesorul acesteia.
Mecanismul formării rentei presupune existenţa unei situaţii de monopol stabil
sau temporar care să confere deţinătorului şi/sau utilizatorului unei resurse economice
o poziţie privilegiată în raport cu ceilalţi agenţi şi care le permite urcarea preţului de
36
vânzare peste nivelul considerat normal; mecanismul formării rentei economice se
fundamentează pe legea randamentelor neproporţionale; aceasta constă în aceea că,
atunci când se combină unul sau mai mulţi factori constanţi cu un alt factor, variabil,
cantităţile adiţionale din acest ultim factor determină, într-o primă etapă, mărirea
producţiei, apoi, producţia suplimentară aferentă cantităţii adiţionale din factorul
variabil îşi încetineşte creşterea, pentru ca, în faza următoare, sporul producţiei să fie
tot mai slab, iar în final, producţia chiar să scadă.
Randamentele rezultate din adiţionările succesive ale factorului variabil, asociat
cu factorul fix, constituie premisa obţinerii rentei.
Mărimea rentei este egală cu diferenţa dintre venitul obţinut în urma utilizării
unui factor de producţie cu performanţe superioare şi ofertă inelastică şi cel realizat în
situaţii când se folosesc factori cu randamente medii, normale şi mai uşor de
procurat.
Formele rentei
Forme ale rentei: funciară, minieră, în construcţii, de monopol, de abilitate,
consumatorului, producătorului, conjuncturală, de marcă.
Determinarea preţului pământului
Preţul pământului – suma de bani plătită pentru transferarea dreptului de
proprietate asupra unei suprafeţe de teren prin actul de vânzare-cumpărare.
Factori care influenţează preţul pământului: cerere-ofertă, mărimea şi evoluţia
rentei, rata dobânzii, folosinţe alternative ale pământului, ameliorarea poziţiei terenurilor.
R
Preţul pământului este în relaţie pozitivă cu renta P = ⋅ 100 , unde R = renta;
d′
d’ = rata dobânzii practicată pe piaţa monetară.
Concepte-cheie: profitul; profitul brut; profitul net; echilibrul firmei; rentă;
preţul pământului.

X. PIAŢA MONETARĂ. DOBÂNDA

Scurt istoric al apariţiei monedei: prima etapă, din secolul al VI-lea î.e.n. până în
secolul al XVII-lea în care s-au emis şi au dominat monedele metalice; a doua etapă,
secolele XVIII – XIX, moneda de hârtie capătă o tot mai mare răspândire, devenind
ulterior neconvertibilă în aur; s-a amplificat rolul monedei scripturale; a treia etapă – în
prezent, când se introduc mijloace electronice de plată. Numerarul, monedele şi
bancnotele, precum şi cecurile şi alte înscrisuri continuă să circule, dar un număr tot
mai mare de operaţii se efectuează prin „bani electronici”.
Moneda cuprinde ansamblul mijloacelor de plată care pot fi utilizate direct pentru
efectuarea tranzacţiilor pe piaţă. Nici un flux economic nu se poate desfăşura fără
participarea directă sau indirectă a monedei.
Masa monetară reprezintă totalitatea instrumentelor de circulaţie şi de plată de
care dispune economia unei ţări, la un moment dat sau, în medie, într-un orizont de
timp (un trimestru, un an).
Componente ale masei monetare: a) disponibilităţile monetare propriu-zise
(biletele Băncii Centrale, monedele divizionare; moneda scripturală, cecurile la purtător
etc.); b) disponibilităţile semimonetare (economiile pe librete bancare, bonuri de casă
ale băncilor, nominative sau la purtător, depunerile pe termen la trezorerie, efecte de
comerţ negociabile etc.).
37
Agregatul masei monetare
Agregatul monetar desemnează părţile constitutive ale masei monetare şi
semimonetare, ale instrumentelor de schimb şi de plată în totalitatea lor, părţi autonome
prin funcţiile lor specifice, prin agenţi bancari şi financiari care le emit şi le gestionează.
Primul agregat monetar (M1) cuprinde monedele divizionare, biletele de hârtie
(moneda fiduciară) şi cecurile de lucru la purtător, aparţinând rezidenţilor nonfinanciari.
Al doilea agregat monetar (M2) cuprinde pe primul M1, în plus, conturile pe librete de
economii, depunerile pe termen scurt în conturi bancare, bonurile de casă ale unor
organisme naţionale de credit, conturi de economii pentru locuinţe deschise la bănci. Al
treilea agregat monetar (M3) include pe M2 şi, în plus, diferite averi în devize,
plasamente pe termen nelimitat. Al patrulea agregat monetar (M4) cuprinde pe M3 şi,
în plus, economiile contractuale şi diferite alte lichidităţi pe termen, negociabile, cum
sunt titlurile de pe pieţele monetare emise de creditorii nonbancari şi de agenţii
economici nonfinanciari.
Piaţa monetară este ansamblul tranzacţiilor cu monedă, confruntarea cererii şi
ofertei.
Cererea de monedă depinde de: a) volumul operaţiunilor, al tranzacţiilor de
bunuri şi servicii intermediate efectiv de către monedă; b) viteza de rotaţie a banilor.
Masa monetară (M) este direct proporţională cu cantitatea bunurilor şi serviciilor
supuse tranzacţionării la un anumit preţ (PT) şi invers proporţională cu viteza de
rotaţie a banilor; c) amploarea creditului de consum; d) plăţile efectuate în contul
creditelor ajunse la scadenţă, în perioada corespunzătoare; e) cererea de monedă în
scopuri speculative – funcţie de nivelul dobânzii.
Oferta de monedă – cantitatea de monedă pusă la dispoziţia agenţilor
economici şi a altor utilizatori de monedă de către sistemul bancar.
Băncile şi instituţile de credit
Tipuri de bănci: de emisiune, de depozit, specializate.
Funcţiile active ale băncilor şi ale celorlalte instituţii de credit sunt: a) acordarea
de împrumuturi solicitanţilor care îndeplinesc condiţiile de bonitate; b) păstrarea
elasticităţii mijloacelor de plată.
Funcţiile pasive ale băncilor se concretizează în primirea depunerilor pe care le
fac clienţii: depuneri spre fructificare şi depuneri pentru executarea de plăţi din
ordinul clienţilor.
Dobânda simplă şi compusă
Dobânda este suma de bani plătibilă pentru dreptul de folosinţă temporară a
mijloacelor băneşti împrumutate.
Mărimea dobânzii se exprimă prin:
a) masa dobânzii (D), care reprezintă mărimea absolută a dobânzii anuale
plătită la suma totală împrumutată (C); D = ⎜
⎛ d ′ ⋅ C ⎞ reprezintă calculul dobânzii

⎝ 100 ⎠
simple. Masa dobânzii compuse se calculează după formula: Dc = Sn - C.
Sn = suma obţinută de proprietarul capitalului, acumulată după n ani.
C = credit.
Sn = C × (1 + d′)n;
n = numărul de ani;
d′ = rata dobânzii;
C = capitalul împrumutat;
38
b) mărimea relativă se exprimă prin rata dobânzii anuale (d’) care reprezintă
preţul anual a 100 unităţi monetare împrumutate şi se calculează ca raport procentual
⎛ D
între masa dobânzii (D) şi capitalul împrumutat (C) ⎜ d ′ = ⋅ 100 ⎟ .

⎝ C ⎠
Rata dobânzii poate fi: nominală şi reală
Rata reală poate fi: pozitivă, negativă, nulă, în funcţie de evoluţia ratei inflaţiei.
Echilibrul pieţei monetare se realizează atunci când cererea de monedă este egală
cu oferta de monedă.
Politici monetare şi instrumente de intervenţie:
a) taxa rescontului; b) variaţiile cotelor obligatorii de rezervă; c) multiplicatorul
⎛ 1⎞
creditului, al banilor (M) ⎜ M = ⎟ (r = rezerva obligatorie).
⎝ r⎠
Concepte-cheie: moneda; masa monetară; agregatul monetar; cererea de
monedă; oferta de monedă; dobânda; multiplicatorul creditului.

XI. PIAŢA CAPITALULUI

Piaţa primară şi secundară


Piaţa capitalului este totalitatea tranzacţiilor al cărei obiect îl constituie titlurile
de valoare. Piaţa capitalului se scindează în: a) piaţa primară – cuprinde totalitatea
tranzacţiilor al căror obiect îl reprezintă titlurile de valoare nou emise; b) piaţa
secundară – include totalitatea tranzacţiilor efectuate cu titlurile de valoare emise şi
plasate anterior.
Titlurile de valoare sunt înscrisuri emise în baza unor legi, care dau posesorilor
lor dreptul de a încasa, anual, un venit variabil sau fix. Componente ale titlurilor de
valoare: acţiuni, obligaţiuni, titluri de rentă, bonuri de tezaur.
Randamentul acţiunilor şi obligaţiunilor (rata dividendului pentru acţiuni şi rata
dobânzii pentru obligaţiuni) se compară cu rata dobânzii bancare.
C
Randamentul titlurilor de valoare pentru obligaţiuni: R 0 = ⋅ 100; în care: R0
P
= randamentul obligaţiunii sau rata dobânzii obligaţiunii; C = cuponul sau dobânda totală;
P = preţul cu care se cumpără obligaţiunea.
W
Pentru acţiuni: Ra = ⋅ 100 în care:
P
Ra = randamentul acţiunii sau rata anuală a dividendului;
W = dividendul total, estimat a se încasa anual;
P = preţul cu care se cumpără acţiunea.
Valoarea viitoare a unei sume prezente, se calculează: pentru obligaţiuni rambur-
sabile la scadenţă:
Vn = Vo + n(Vo · d′) în care:
Vn = valoarea viitoare a fluxurilor de venituri;
Vo = valoarea prezentă (nominală) a obligaţiunii;
n = durata de viaţă în ani a obligaţiunii;
d′ = rata dobânzii obligaţiunii.
39
Cursul titlurilor de valoare
venit (dobândă)
Cursul obligaţiunii =
d ′ (rata dobânzii)
Dividend
Cursul acţiunii =
d′
Câştigul procentual obţinut din vânzarea titlurilor la bursă
V + P1 − P0
( R0 ) = ⋅ 100 în care:
P0
V = dividendul ori dobânda încasată;
P1 = preţul de vânzare pe piaţa secundară;
P0 = preţul de cumpărare al titlului.
Bursele şi importanţa lor în economia de piaţă. Operaţiuni pe piaţa secundară –
bursa: a) la vedere; b) la termen.
Concepte-cheie: titluri de valoare; acţiuni; cursul unei acţiuni/obligaţiuni;
obligaţiunea; piaţa primară; piaţa secundară; bursa de valori.

XII. PIAŢA VALUTARĂ

Această piaţă reprezintă acte de vânzare-cumpărare al căror obiect îl constituie


valutele. Cursul valutar reprezintă raportul cantitativ în care o valută se schimbă cu alta.
Factorii care influenţează cursul valutar: a) cererea şi oferta de valută; b) puterea de
cumpărare a valutelor care se schimbă între ele; c) evoluţia inflaţiei; d) rata dobânzii;
e) factorii psihologici.
Operaţiunile care servesc publicul nonbancar, ce au ca obiect, în principal, schimbul
valutei scripturale (de cont). Aceste operaţiuni sunt: a) operaţiuni la vedere – în care
transferul efectiv de valută are loc într-un interval de 48 ore lucrătoare, socotite de la
încheierea contractului; b) operaţiuni la termen – în care valuta se transferă efectiv într-un
interval de timp ce depăşeşte 48 ore lucrătoare, calculate de la data încheierii contractului.
Acest interval poate fi o lună, două, trei etc. Specificitatea operaţiunilor la termen constă în
aceea că transferul valutei (la scadenţa fixată) se face nu la cursul zilei, ci la cursul iniţial
stabilit prin contract. De regulă, aceste operaţiuni sunt speculative, adică urmăresc un profit
rezultat din diferenţa dintre cursul zilei şi cel iniţial; c) operaţiuni tip Hedging (Hedging
înseamnă a se pune la adăpost de riscuri). În scopul prevenirii riscurilor, al evitării unor
pierderi care pot să apară când valuta necesară plăţii mărfurilor se procură abia la scadenţă,
marii importatori efectuează, într-o zi anume (înainte de această dată), o dublă tranzacţie:
cumpărarea la vedere a cantităţii de valută de care au nevoi şi revânzarea ei la termen.
Operaţiuni efectuate de bănci
Băncile efectuează: a) operaţiuni de arbitraj valutar; b) operaţiuni Swap (Swap
înseamnă schimb reciproc, ori troc). Acestea sunt operaţiuni de creditare reciprocă
intervenite, de regulă, între două bănci centrale cu scopul acordării de împrumuturi (de către
una din ele unei terţe bănci). Ele pot interveni şi între marile bănci comerciale.

40
Casele de schimb efectuează numai operaţiuni la vedere, denumite operaţiuni la
ghişeu, ori schimb manual.
Datoria externă
Datoria externă subsumează datoria externă privată şi publică. Ea se poate calcula:
ca sumă absolută (totalul datoriei externe); ca sumă ce revine pe locuitor (suma absolută a
datoriei / număr de locuitori); ca procent din PIB. Ultimii doi indicatori sunt cei mai
concludenţi în privinţa gradului de îndatorare faţă de străinătate. Atunci când o ţară este,
concomitent, creditor şi debitor, pentru cunoaşterea situaţiei sale reale, în raporturile
internaţionale, se calculează diferenţa dintre împrumuturile acordate şi cele primite. În urma
calculului se pot ivi trei situaţii posibile: a) situaţia de debitor net (suma împrumuturilor
primite este superioară sumei celor acordate); b) situaţia de creditor net (suma împru-
muturilor primite este inferioară sumei celor acordate); c) situaţia de echivalenţă a sumei
împrumuturilor primite cu suma celor acordate. Rambursarea datoriei începe la un anumit
număr de ani după contractarea împrumutului. Acest interval, cuprins între momentul
primirii creditului şi începerea restituirii lui, se numeşte perioada de graţie. Serviciul
datoriei externe reprezintă tranşele anuale scadente ale împrumutului şi dobânda anuală.
Concepte-cheie: cursul valutar; operaţiuni la vedere; operaţiuni la termen; valută;
datoria externă.

XIII. EXTERNALITĂŢI ŞI BUNURI PUBLICE

Eşecul pieţelor reprezintă imperfecţiuni ale pieţelor, concretizate în situaţiile de


valorificare incompletă a resurselor existente, în eficienţă redusă şi dezechilibre. Din
această cauză este necesară intervenţia autorităţii publice care să corecteze situaţiile
de eşec şi să favorizeze funcţionarea eficientă a mecanismelor pieţei.
Definirea externalităţilor
Externalităţile sunt consecinţe sau efecte care afectează viaţa şi activitatea oame-
nilor, inclusiv mediul natural. Ele se concretizează în costuri sau beneficii care, deşi se
produc, nu sunt evidenţiate în cheltuielile şi rezultatele obţinute de către agenţii economici.
Caracteristici ale externalităţilor: a) derivă din activitatea altor agenţi economici
decât cei care le suportă costurile directe; b) efectele, fiind induse, nu sunt înregistrate în
mod direct pe pieţe şi, ca atare, nu influenţează echilibrul concurenţial. În cazul externali-
tăţilor, producţia sau consumul unui bun de către un agent economic schimbă corelaţiile
dintre costurile sau beneficiile private, pe de o parte, şi costurile sau beneficiile sociale, pe
de altă parte. Externalităţile apar, în principal, datorită faptului că drepturile de proprietate
asupra unor resurse sunt fie insuficient protejate, fie incomplet definite.
Înţelegerea externalităţilor necesită prezentarea a două perechi de concepte.
Prima parte: a) costul social, care exprimă cheltuielile şi şansele sacrificate, concre-
tizate în costurile suportate de membrii comunităţii în urma organizării şi desfăşurării
unei anumite activităţi; b) costul privat, care exprimă numai cheltuielile suportate direct
de unităţile implicate în organizarea şi desfăşurarea activităţii respective. A doua pereche:
a) beneficiul social, include, în expresie valorică, toate utilităţile de care beneficiază
membrii unei comunităţi ca urmare a organizării şi desfăşurării unei anumite activităţi
economice; b) beneficiul privat include numai venitul obţinut direct de unităţile
implicate în organizarea şi desfăşurarea activităţii.
41
Externalităţi pozitive şi negative
Clasificare: a) externalităţile pozitive - beneficiile private sunt mai mici decât
beneficiile sociale, acestea din urmă incluzând beneficiile externe ce revin unor terţe
persoane; b) externalităţile negative se caracterizează prin aceea că nivelul costurilor
private este mai redus decât cel al costurilor sociale, care includ şi costurile externe
suportate de terţi. Externalităţile negative pot reprezenta argumente pentru intervenţia
guvernamentală în calitate de monitor şi corector al efectelor negative.
Caracteristicile bunurilor publice
Bunurile publice sunt unice şi egale prin utilizatori, în sensul că fiecare individ
poate beneficia de ele. Aceste bunuri sunt destinate consumului colectiv: şosele, apele
râurilor, canale de navigaţie, iluminatul public etc.
Trăsături: a) nonexcluziunea este generată de indivizibilitatea cererii pentru
bunurile publice şi presupune că nici o persoană nu poate fi eliminată sau exclusă din
sfera consumatorilor potenţiali ai bunurilor publice; b) nonrivalitatea înseamnă lipsa
de rivalitate între utilizatori şi este generată de indivizibilitatea ofertei de bunuri
publice.
Concepte-cheie: eşecul pieţei; externalităţi pozitive; externalităţi negative; bunuri
publice; nonexcluziunea; nonrivalitatea.

Teste de autoevaluare
1.Precizaţi dacă următoarea afirmaţie este adevărată sau falsă:
O creştere a ratei dobânzii va duce la scăderea preţului terenurilor.
Răspuns: A Dif.: mediu Referire: manual, p.165.
2. Alegeţi răspunsul corect:
Condiţia esenţială ca nevoia de muncă să fie considerată cerere de muncă este:
a. salarizarea ei;
b. apariţia de noi întreprinderi;
c. existenţa concurenţei;
d. existenţa ofertei de muncă.
Răspuns: a Dif.: uşor Referire: manual, p. 140.
3. Profitul..........reprezintă partea din profitul brut care rămâne după ce au
fost deduse dobânda la capitalul propriu, salariul ca recompensă pentru activitatea
depusă, arenda şi chiria pentru terenul şi clădirea care îi aparţin întreprinzătorului,
impozitele şi taxele suportate direct din profit.
Răspuns: net Dif.: uşor Referire: manual, p.157.
4. Rezolvaţi problema următoare:
O bancă acordă un credit de 1 000 u.m. (unităţi monetare) cu o rată a dobânzii
de 10% pe termen de 3 luni. Câte u.m. reprezintă dobânda încasată de bancă?
Răspuns: 25 Dif.: dificil Referire: manual, p. 176

42
SEMESTRUL II
MACROECONOMIE
XIV. CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ
Indicatorii Macroeconomici
Rezultatele activităţilor economice la nivel macroeconomic se măsoară prin
următorii indicatorii:
– produsul global brut (PGB) – exprimă (în formă monetară) producţia de bunuri
şi servicii a agenţilor economici dintr-o ţară, într-o perioadă de timp, incluzând şi
consumul intermediar (CI);
– produsul intern brut (PIB) – exprimă valoarea adăugată brută a bunurilor şi
serviciilor finale care au fost produse în interiorul unei ţări de către agenţii economici
autohtoni şi străini, de regulă, într-un an (PIB). PIB=PGB-CI
– produsul intern net (PIN) – reflectă mărimea valorii adăugate nete a bunurilor
economice finale care au fost produse în interiorul unei ţări de către agenţii economici
autohtoni şi străini, într-un interval de timp. Se poate calcula scăzând din produsul intern
brut consumul de capital fix (amortizarea-Am): PIN=PIB-Am
– produsul naţional brut (PNB) – exprimă valoarea producţiei finale brute obţinute
de către agenţii economici naţionali atât în interiorul ţării, cât şi în exterior;
– produsul naţional net (PNN) – exprimă mărimea valorii adăugate nete, a
bunurilor şi serviciilor obţinute de agenţii autohtoni care acţionează atât în interiorul ţării,
cât şi în exterior, exprimată în preţurile pieţei: PNN=PNB-Am. Evaluat la preţurile
factorilor de producţie, PNN este denumit venit naţional (VN).
Definirea creşterii economice
Creşterea economică reprezintă procesul de sporire a rezultatelor economice,
determinate în condiţiile combinării raţionale a factorilor de producţie, care se
concretizează în creşterea PNB şi VN pe ansamblu şi pe locuitor.
Raportul dintre creşterea economică şi dezvoltarea economică este ca de la
parte la întreg.
Tipuri ale creşterii economice: zero; pozitivă; negativă; extensivă; intensivă;
intermediară.
Definirea dezvoltării economice
Dezvoltarea economică presupune un ansamblu de transformări cantitative,
structurale şi calitative, atât în economie, cât şi în cercetarea ştiinţifică şi tehnologiile
de fabricaţie etc.
Conceptul de dezvoltare durabilă presupune o asemenea dezvoltare a economiei
care să fie compatibilă cu mediul natural şi care să asigure satisfacerea trebuinţelor de
viaţă al oamenilor în condiţiile în care să nu fie afectate posibilităţile de viaţă ale
generaţiilor viitoare. Obiectivul general al dezvoltării durabile este de a găsi un optim
de interacţiune a 4 sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic, într-un proces
de funcţionare dinamic.
Definirea ecodezvoltării
Dezvoltarea ecologică sau ecodezvoltarea reprezintă creşterea economică în
strânsă corelaţie cu legile mediului ambiant ale echilibrului ecologic.
Dintre obiectivele strategiei privind politicile de protecţie a mediului se disting:
a) stabilizarea evoluţiei populaţiei lumii printr-o legislaţie care să creeze o tranziţie
demografică; b) crearea şi dezvoltarea rapidă a unor tehnologii corespunzătoare ecologic,
43
capabile să se adapteze la progresul economic fără să degradeze mediul înconjurător;
c) realizarea unor transformări radicale prin care să se măsoare impactul deciziilor
economice asupra mediului; d) negocierea şi aprobarea unor noi acorduri internaţionale;
e) stabilirea unui plan de cooperare pentru educarea populaţiei lumii asupra problemelor
globale de mediu.
Factorii creşterii economice
Factorii de creştere economică sunt: a) Factorii cu acţiune directă: factorul uman,
material, progresul tehnic sau tehnologic etc. b) Factorii cu acţiune indirectă: rata
investiţiilor, cheltuielile de cercetare-dezvoltare, politica financiară, monetară, bugetară etc.
Tipul extensiv de creştere economică se caracterizează prin contribuţia prepon-
derentă a laturilor cantitative ale factorilor direcţi la formarea sporului produsului
naţional brut (PNB).
Tipul intensiv de creştere economică se defineşte prin faptul că cea mai mare
parte a sporului de rezultate macroeconomice se datorează laturilor calitative ale
factorilor de creştere, măririi eficienţei utilizării lor.
Problemele creşterii şi dezvoltării economice sunt legate de starea de echilibru şi
dezechilibru economic, ţinând seama de caracterul complex şi dinamic al nevoilor şi
resurselor.
Echilibrul macroeconomic
Echilibrul macroeconomic exprimă starea de concordanţă relativă dintre cerere şi
ofertă agregate în cadrul pieţei bunurilor şi serviciilor, muncii, monetare etc.
Echilibrul economic dinamic reflectă tendinţa obiectivă de adaptare în dinamică a
ofertei la exigenţele cererii, de realizare a concordanţei, de fiecare dată, la un nivel superior.
Dezechilibrul macroeconomic
Există şi dezechilibre în economie ce se concretizează în disfuncţionalităţi, în
mari decalaje între cerere şi ofertă pe diferitele pieţe, în dereglări în funcţionarea
economiei, în crize economice, şomaj, în inflaţie etc.
Principalele forme de dezechilibru sunt: a) excesul de ofertă pe piaţa bunurilor şi pe
piaţa muncii; b) excesul de cerere pe piaţa bunurilor şi excesul de ofertă pe piaţa muncii; c)
excesul de cerere pe piaţa bunurilor economice, pe piaţa muncii, pe piaţa monetară.
Modelul creşterii economice
Modelul este o construcţie artificială, logico-matematică ce evidenţiază
dependenţa funcţională dintre variaţia factorilor creşterii economice şi variaţia
indicatorului de creştere economică utilizat, cu ajutorul unui sistem de ecuaţii.
Concepte-cheie: indicatori macroeconomici; creştere economică; dezvoltare
economică; dezvoltare durabilă; ecodezvoltare; creştere economică intensivă; echilibru
economic; dezechilibru economic; modelul creşterii economice.

XV. PROBLEMA ŢĂRILOR RĂMASE


ÎN URMĂ DIN PUNCT DE VEDERE ECONOMIC
Definirea subdezvoltării economice
Subdezvoltarea economică este un fenomen complex, ce sintetizează caracte-
ristici economice, politice, culturale etc. În literatura de specialitate se întâlnesc
termeni ca: ţări rămase în urmă economic, ţări subdezvoltate, ţări sărace, ţări în curs
de dezvoltare, ţări neindustrializate, „lumea a treia” etc.
44
Sistemul indicatorilor dezvoltării umane cuprinde trei componente de bază: –
longevitatea, măsurată prin durata medie de viaţă, – cunoştinţele – măsurate prin
ştiinţa de carte şi număr de ani de şcoală, – standardul de viaţă – măsurat cu ajutorul
produsului naţional brut pe locuitor.
Ţările slab dezvoltate se pot clasifica, în funcţie de nivelul de dezvoltare, după mai
multe criterii: – demografic (natalitatea mare, mortalitate redusă); – economic (venit mic
pe locuitor, predominanţa agriculturii tradiţionale, industrie insuficient dezvoltată); –
sociologic (analfabetism, neintegrare socială).
Trăsături ale ţărilor slab dezvoltate:
– nivelul scăzut al veniturilor, care nu permite satisfacerea necesităţilor
elementare ale populaţiei;
– deformarea structurală – specializare de ramură îngustă, dezechilibre între
industrie, agricultură şi alte ramuri ale producţiei materiale;
– coexistenţa mai multor tipuri de economie: de subzistenţă, economia de piaţă
simplă, economia de piaţă intensivă în sectoarele economice moderne;
– existenţa unor sisteme economice şi a unor structuri instituţionale eterogene,
aflate într-un proces permanent de consolidare.
Cauzele subdezvoltării:
– subdezvoltarea poate fi rezultatul dominaţiei şi exploatării coloniale;
– cauze interne – resurse naturale, umane, factori economici şi politici;
– cauze externe – mecanisme care au obstrucţionat dezvoltarea ţărilor pe
măsura posibilităţilor.
Decalaj economic
Diferenţele de venit (PIB) pe locuitor în ţările slab dezvoltate şi în ţările
dezvoltate economic poartă denumirea de decalaj economic.
Principalele strategii de dezvoltare
Dintre strategiile de dezvoltare aplicate în ţările rămase în urmă economic,
amintim:
1. Strategia „dezvoltare spre interior”, care pune în centrul procesului
dezvoltării accelerarea creşterii economice, sporirea veniturilor naţionale, pe care le
identifică cu progresul economic şi social general.
2. Strategia „dezvoltare spre exterior”, care urmăreşte accelerarea procesului
dezvoltării prin participarea cât mai intensă şi eficientă a economiilor naţionale la
relaţiile economice internaţionale, în vederea obţinerii de cât mai multe lichidităţi.
3. Strategia „dezvoltarea endogenă” defineşte dezvoltarea drept un proces complex,
care integrează toate sferele producţiei sociale, toate ramurile de bază ale economiei.
Principalele direcţii de acţiune pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale
populaţiei din aceste ţări, ar fi: a) dezvoltarea agriculturii în corelaţie cu promovarea
unor politici de industrializare a produselor agricole; b) promovarea în întreaga
economie naţională a progresului tehnico-ştiinţific, a investiţiilor şi inovaţiilor;
c) formarea cadrelor calificate şi înalt specializate, naţionale, în concordanţă cu nevoile
stringente ale economiei şi cu tendinţele de perspectivă din ştiinţă şi tehnică; d) formarea
capitalului şi realizarea de investiţii.
Înlăturarea subdezvoltării poate fi înfăptuită numai prin intensificarea eforturilor
proprii ale ţărilor în curs de dezvoltare, eforturi dublate de sprijinul extern efectiv şi
eficient al ţărilor dezvoltate, al întregii comunităţii internaţionale.
Concepte-cheie: subdezvoltare economică; dezvoltare umană; decalaj
economic; capacitate ştiinţifică şi tehnologică; deformare structurală; strategie de
dezvoltare economică; efort intern; ajutor extern.
45
XVI. VENITUL, CONSUMUL, ECONOMIILE ŞI INVESTIŢIILE

Definirea venitului naţional


Venitul naţional este valoarea adăugată netă, exprimată în preţurile factorilor de
producţie, creată în decurs de 1 an de către agenţii economici ai unei ţării, în
interiorul ţării şi în străinătate.
Factori de creştere ai venitului: a) sporirea numărului de persoane angajate;
b) creşterea eficienţei, care depinde de gradul de calificare, dotarea tehnică a
întreprinderilor, structura de ramură a economiei etc.
Nivelul de dezvoltare economică al unei ţări se măsoară prin venitul naţional pe
locuitor sau prin PNB/locuitor.
Relaţia consum–economii
Repartiţia primară remunerează participanţii la procesul de producţie care îmbracă
formele de salariu, profit, dobândă şi rentă. Se realizează prin intermediul pieţei.
Repartiţia secundară (redistribuirea) se realizează de către stat prin intermediul
unei game largi de pârghii cu ajutorul cărora se corectează veniturile primare ale
producătorilor în favoarea populaţiei care lucrează în sectorul de interes general
(învăţământ, sănătate, apărare, administraţie precum şi pentru protecţia socială şi
persoane defavorizate).
Consumul (C) este acea parte a venitului (V) care se utilizează pentru procu-
rarea bunurilor şi serviciilor destinate satisfacerii nevoilor de consum ale oamenilor.
Economiile (E) reprezintă partea rămasă din venit după acoperirea nevoilor de
consum.
Înclinaţia medie spre consum (C) scoate în evidenţă dependenţa consumului de
C
venit: c =
V
Înclinaţia medie spre economie (e) reprezintă raportul dintre economie şi venitul
E
total: e =
V
e+c=1
e = 1 – c; c = 1 – e
Înclinaţia marginală spre consum (c’) este relaţia dintre sporul consumului şi
sporul venitului. Ea exprimă sporul consumului pe unitatea suplimentară de venit:
∆C
c' =
∆V
Înclinaţia marginală spre economie este raportul dintre sporul de economii şi
sporul de venit. Ea exprimă sporul de economii pe unitatea suplimentară de venit:
∆E
e' = c’+ e’=1
∆V
Investiţiile nete reprezintă partea din venit cheltuită pentru creşterea capitalului fix şi a
stocurilor de capital circulant, având drept consecinţă formarea netă de capital; investiţia de
înlocuire se constituie pe baza amortizărilor. Investiţia brută este investiţia netă plus
amortizarea. Ea stă la baza formării brute a capitalului.
46
Între sporirea investiţiilor şi aceea a veniturilor există o anumită relaţie, care se
poate măsura cu ajutorul multiplicatorului investiţiilor (K). Acesta exprimă sporul de
venit obţinut pe unitatea suplimentară de investiţii.
∆V 1
K= sau K = k>1
∆I e'
Principalii factori care acţionează asupra multiplicatorului investiţiilor:
a) dimensiunea comerţului exterior şi gradul de acoperire a consumului intern, prin
import de bunuri; b) gradul de utilizare a capacităţilor de producţie în sectorul care
creează bunuri de consum; c) prevederea sau lipsa de prevedere a investiţiilor efectuate
în producerea bunurilor – capital.
Înclinaţia spre investiţii creşte sau scade în funcţie de conjunctura economică.
Acceleratorul scoate în evidenţă influenţa consumului şi a pieţei de desfacere asupra
investiţiilor şi mersului economiei.
∆I variaţia absolută a investiţiilor
a= =
∆C variaţia absolută a consumului
Consumul în creştere stimulează investiţiile, creşterea economică, iar sporirea
investiţiilor, creşterea veniturilor şi a consumului.
Concepte-cheie: venitul naţional; repartiţia primară; repartiţia secundară
(redistribuirea); consum; economii; înclinaţii spre consum şi spre economii; investiţie
(netă, de înlocuire, brută); multiplicatorul investiţiilor; acceleratorul.

XVII. FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE


Clasificarea fluctuaţilor
Acestea se pot clasifica astfel: fluctuaţiile sezoniere sunt determinate de factori
naturali şi sociali, în funcţie de sezon; fluctuaţiile economice întâmplătoare sau
accidentale sunt determinate de factori sau evenimente neaşteptate (inundaţii, secetă
etc.); fluctuaţiile ciclice sunt legate de însuşi mecanismul de funcţionare a economiei
şi se reproduc cu o anumită regularitate, în timp.
Ciclicitatea constituie o formă specială de evoluţie a activităţii economice, în
cadrul căreia alternează perioade de creştere cu perioade de încetinire a creşterii, de
stagnare sau chiar declin economic.
Principalele determinări calitative ale ciclicităţii: 1) alternanţa – fenomenele de
creştere economică sau descreştere alternează; 2) periodicitatea – procesul economic
este dependent de evoluţia unor factori ai ciclicităţii economice; 3) inerenţa – procesul
economic se supune întotdeauna trăsăturii de ciclicitate; 4) cumulativitatea, alternanţa
în cadrul fenomenului ciclicitate se produce pe baza unui proces cumulativ în care
anumite funcţionalităţi îşi ating, în timp, limitele specifice; 5) autoreglarea – ciclicitatea
se caracterizează prin autoreglare.
Factorii ciclicităţii economice
Factorii ciclicităţii economice se împart în:
I) Factori cauzali: a) factori de infrastructură – cei care condiţionează procesul
economic sub aspectul aprovizionării cu resurse economice; b) factori de structură – se
referă la structura activităţii economice din cadrul sistemului în care este studiată
47
ciclicitatea; c) factori de reglementare – intervenţia statului în economie, prin pârghii şi
mecanisme economice; d) factori de anticipare – se referă la orientarea comporta-
mentului agenţilor economici.
II. Factori perturbatori: a) perturbaţii naturale (calamităţi naturale); b) perturbaţii
sociale; c) perturbaţii electorale; d) perturbaţii intraciclice – când se suprapun anumite
ciclicităţi economice.
Fazele ciclului economic: 1) faza de expansiune: faza de creştere a variabilelor
economice care cuantifică procesul economic; 2) faza de recesiune: faza de scădere a
variabilelor economice care cuantifică procesul economic.
Punctele ciclului economic: a) punctul de relansare este punctul în care factorii
ce concură la încurajarea creşterii economice preiau dominanţa asupra factorilor ce
frânează creşterea economică; b) punctul de contracţie este punctul în care factorii ce
concură la frânarea / scăderea variabilelor economice preiau dominanţa asupra facto-
rilor ce încurajează creşterea economică.
Fazele ciclului economic
Faza de expansiune îşi alimentează principiile de menţinere prin: creşterea cererii
agregate, creşterea preţurilor, mărirea marjei de profit, ceea ce încurajează creşterea
producţiei, a investiţiilor, a consumului etc.
Faza de expansiune conţine şi principii de autonegare: creşterea preţurilor con-
duce la reducerea puterii de cumpărare; creşterea ratei dobânzilor bancare conduce la
creşterea economisirii, deci, la reducerea consumului, adică a cererii agregate.
Mecanismul ciclului economic – ansamblul proceselor care au loc în cadrul
activităţii economice şi care conferă aceştia un caracter ondulatoriu specific cicli-
cităţii economice.
Mecanismul fazei de expansiune: în vederea creşterii ofertei vor spori
investiţiile; va spori cererea de credite bancare, va creşte relativ rata dobânzii; creşterea
depozitelor bancare va conduce la reducerea consumului; faza de expansiune îşi
alimentează principiile de menţinere din însuşi conţinutul ei; faza de expansiune
conţine şi principiile de autonegare: creşterea preţurilor conduce la reducerea puterii
de cumpărare etc.
Mecanismul fazei de recesiune: depăşirea pragului ratei real negative a dobânzii
bancare; depăşirea pragului ratei real negative a salariilor; factorii care acţionează în sens
contrar; efectul de clichet (structura de consum rămâne neschimbată); activizarea
concurenţei economice punctul de relansare; continuarea creşterii forţelor productive;
necesitatea refacerii stocurilor epuizate.
Tipologia ciclurilor economice
Tipuri de cicluri economice:
a) cicluri economice pe termen scurt - oscilaţii ce se desfăşoară pe o perioadă de
max. 1 an: oscilaţii săptămânale, care se datorează alternanţei săptămânale a unor
variabile economice de comandă; oscilaţii lunare; oscilaţii sezoniere, în interiorul unui
an (comportamente de consum specific în vacanţe şi în perioada sărbătorilor etc.);
oscilaţii anuale.
b) cicluri economice care depăşesc durata unui an calendaristic: cicluri Kitchin,
care au o durată de circa 40 de luni, se mai numesc şi cicluri ale stocurilor, deoarece
principala cauză a producerii acestor cicluri o reprezintă necesitatea refacerii stocurilor
de orice fel; cicluri Juglar, care au o durată de cca 10 ani, se mai numesc şi cicluri
48
decenale sau de afaceri, fiind determinate de evoluţiile marilor procese industriale;
cicluri Kondratieff, denumite şi cicluri lungi, au o durată de cca 50 de ani, constituindu-
se într-o alternanţă a ciclurilor economice cu o durată mai mică.
Politici anticriză
Politicile anticriză reprezintă ansamblul măsurilor întreprinse de către stat, prin
care se urmăreşte corectarea evoluţiilor ciclice excesive ale activităţii economice şi
atenuarea efectelor nefavorabile care decurg din acestea.
Politica de relansare are drept scop susţinerea activităţii economice, stimulând
investiţiile, consumul etc. relansarea prin ofertă, relansarea prin cerere.
Politica anticriză de rigoare este aplicată mai ales când tensiunile din sistemul
economic (inflaţie) ascund pericolul unui derapaj economic. Ideea de bază este ca, în
aceste condiţii, statul să înceteze politica de îndatorare şi de finanţare a deficitului.
Concepte-cheie: fluctuaţie; ciclicitate economică; ciclu economic; expansiune
economică; recesiune economică; mecanismul expansiunii; mecanismul recesiunii;
politici de relansare.

XVIII. ŞOMAJUL

Definirea şomajului
Acest concept defineşte un dezechilibru pe piaţa muncii în cadrul căreia există
un excedent de ofertă de muncă faţă de cererea de muncă.
Cauzele şomajului sunt: ritmul de creştere economică bazat pe productivitatea
ridicată a muncii, care nu mai este capabil să asigure o ocupare deplină a forţei de
muncă; progresul tehnic, pe termen scurt, este generator de şomaj; criza economică;
modificările de structură a ramurilor şi sectoarelor economice; imigrarea – emigrarea
forţei de muncă; conjunctura economică şi politică internaţională nefavorabilă.
Dacă există un excedent de cerere de muncă, atunci se creează un câmp de
presiune în direcţia creşterii salariilor şi apar condiţii pentru inflaţie.
Formele şomajului
Principalele forme ale şomajului sunt:
– şomaj ciclic – generat de evoluţia ciclului economic;
– şomaj conjunctural – reprezintă efectul restrângerii activităţii economice în
unele ramuri, sectoare economice sub impactul unor factori conjucturali;
– şomaj structural – derivă din reconversia unor activităţi economice, din
restructurări impuse de progresul tehnic;
– şomaj tehnologic – reprezintă efectul introducerii noilor tehnologii;
– şomaj sezonier – legat de restrângerea activităţii economice în anumite
anotimpuri ale anului, datorită condiţiilor naturale, având un caracter ciclic;
– şomaj total – presupune pierderea locului de muncă şi încetarea totală a
activităţii;
– şomaj deghizat – cuprinde acele persoane declarate şi înregistrate ca şomeri
dar care prestează anumite activităţi fără contract de muncă;
– şomaj voluntar – reprezentat de persoanele care refuză locurile de muncă
oferite, care se transferă de la un loc de muncă la altul din diferite motive personale.
49
Indicatorii şomajului
Nivelul şomajului se poate măsura prin:
a) Numărul de şomeri (indicator absolut).
b) Rata şomajului (indicator relativ)
Număr de şomeri
RS = × 100 .
populaţia activă
c) Indicatori de ordin structural, care se referă la componenţa structurală a
şomerilor după nivelul de calificare, specialităţi, meserii, sex etc.
Consecinţele şomajului
Consecinţele şomajului sunt următoarele:
a) pe plan naţional - şomajul influenţează dinamica mărimi PIB; societatea suportă
costurile şomajului pe seama contribuţiei la fondul de şomaj; existenţa unui şomaj de
lungă durată poate genera acte de violenţă, infracţiuni etc.; b) la nivel de individ-familie –
şomajul se repercutează negativ asupra venitului; indemnizaţia de şomaj este mai mică
decât salariul; erodarea economiilor dacă ele există; deteriorarea calităţii forţei de muncă
în condiţiile unui şomaj de lungă durată.
Politici de combatere a şomajului
Dintre politicile de combatere a şomajului se remarcă: organizarea de cursuri de
(re)calificare pentru cei care vin pe piaţa muncii fără o calificare corespunzătoare;
stimularea agenţilor economici în extinderea activităţii economice; încurajarea investi-
ţiilor; acordarea de facilităţi întreprinderilor care angajează şomeri de lungă durată şi
tineri; încurajarea efectuării unor lucrări de utilitate publică; dezvoltarea serviciilor
publice în limite raţionale; extinderea ocupării atipice.
Politica pasivă constă în asigurarea unui venit sigur şomerului. Acesta se numeşte
indemnizaţie de şomaj sau ajutor de şomaj, fiind acordat pe o perioadă determinată de
timp, reprezentând un procent din salariul primit în ultima perioadă de muncă.
Concepte-cheie: şomajul; generator al şomajului; şomajul voluntar; şomajul
tehnologic; şomajul structural; şomajul involuntar; consecinţele (costul) şomajului;
combaterea şomajului.

XIX. INFLAŢIA

Definirea inflaţiei şi deflaţiei


Conceptul de inflaţie exprimă acea stare de dezechilibru economic în care masa
monetară existentă în economie depăşeşte necesarul real de monedă, ducând la
creşterea generalizată a preţurilor şi la scăderea puterii de cumpărare a banilor.
Deflaţia este opusul inflaţiei - pe termen lung, oferta de bunuri şi servicii este
mai mare decât cererea, având loc scăderea preţurilor.
Cauzele inflaţiei
Principalele cauze ale inflaţiei sunt: 1) emisiunea excesivă de monedă peste oferta
reală de bunuri şi servicii; 2) excedentul de cerere agregată peste oferta agregată (inflaţie
prin cerere); 3) creşterea costurilor de producţie, independent de cererea agregată (inflaţie
prin costuri); 4) inflaţia importată; 5) inflaţia prin structuri.
50
Formele inflaţiei
Formele inflaţiei sunt: a) inflaţia târâtoare presupune creşterea preţurilor până la
max. 3%; b) inflaţia moderată căreia îi corespunde o creştere a preţurilor până la 6%;
c) inflaţia rapidă, când ritmul anual de creştere a preţurilor se apropie de 10%; d) inflaţia
galopantă, când creşterea preţurilor depăşeşte 10% anual; e) hiperinflaţia.
Inflaţia, numai în anumite limite, exercită o mare influenţă asupra capacităţii
întreprinderilor de a realiza investiţii şi de a obţine profit, stimulând înclinaţia spre
consum şi descurajând înclinaţia spre economisire.
Creşterea economică inflaţionistă este situaţia în care rata inflaţiei este mai
mare decât ritmul mediu anual de creştere economică.
Spirala inflaţionistă este cursa de urmărire pe care o creează creşterea salariilor
→ creşterea preţurilor → creşterea salariilor şi aşa mai departe.
Măsuri antiinflaţioniste
Măsuri antiinflaţioniste: a) măsuri de reducere a excesului de cerere agregată:
politică monetară riguroasă; politica dobânzilor la creditele acordate; politica
bugetară a statului.
b) măsuri de stimulare a creşterii ofertei: creşterea capacităţii de adaptare a
aparatului de producţie la cerinţele pieţei; stimularea extinderii potenţialului de pro-
ducţie; o politică de salarizare corelată cu rezultatele economice obţinute prin muncă,
prin care să se evite mărimea costurilor medii.
Inflaţia poate fi exprimată printr-o mărime absolută, şi anume excedentul de
masă monetară peste oferta reală de mărfuri.
Măsurarea inflaţiei
Inflaţia se exprimă şi în expresie relativă, ca raport între excedentul de monedă şi
oferta reală de bunuri în economie, apelându-se la indici:
a) indicele general al preţurilor (IGP)
PIB1
IGP = × 100 unde:
PIB 0
PIB1 = PIB în perioada curentă
PIB0 = PIB în perioada anterioară
b) indicele preţurilor de consum (IPC)

IPC =
∑ q1P1 unde
∑ q1P0
q1 – bunurile necesare subzistenţei populaţiei
P1 şi P0 – nivelul preţurilor în perioada curentă şi în cea de bază.
c) indicele puterii de cumpărare a banilor (IPCB)
IM
IPCB =
IP
IM = indice masă monetară
IP = indice preţuri

51
Consecinţele inflaţiei
Consecinţele inflaţiei: scăderea puterii de cumpărare a populaţiei; redistribuirea
veniturilor şi avuţiei; este stimulată înclinaţia spre consum şi este descurajată încli-
naţia spre economisire; inflaţia avantajează debitorii; rata dobânzii este influenţată de
rata inflaţiei.
Consecinţele inflaţiei pe care le suportă populaţia, viaţa social-economică în
ansamblul ei sunt cunoscute sub denumirea de cost al inflaţiei.
Concepte-cheie: inflaţie; deflaţie; inflaţia prin monedă; inflaţia prin cerere;
inflaţia prin costuri; creştere economică inflaţionistă; spirală inflaţionistă; conse-
cinţele (costul) inflaţiei; politică antiinflaţionistă.

XX. STATUL ŞI ECONOMIA

Rolul statului în economie


Intervenţia statului în economie înseamnă participarea sa directă sau indirectă,
prin politica economică a autorităţilor publice centrale şi a administraţiei locale, la
activitatea economică, la rezolvarea problemelor economice şi sociale, locale şi
naţionale, cu ajutorul unor anumite instrumente, prin măsuri şi acţiuni concrete.
Forme de manifestare a rolului statului în economie:
a) Alături de firme private, care au o pondere dominantă în economia de piaţă,
există şi un sector public, care produce bunuri materiale şi servicii, influenţează raportul
cerere-ofertă şi formarea preţurilor. Sectorul public cuprinde: servicii publice – poştă,
telecomunicaţii, căi ferate, de navigaţie etc. El este producător, dar şi consumator.
b) Rolul statului se manifestă prin instrumente de politică economică: politică
monetară, de credit, bugetară, fiscală, investiţii etc.
c) Politica de control direct şi/sau indirect asupra preţurilor şi veniturilor.
d) În domeniul protecţiei sociale. Statul a devenit unul din principalii factori de
bunăstare.
e) Politica de protejare a concurenţei.
f) Elaborarea de programe sau planuri de dezvoltare economică.
g) Importante sarcini în cadrul relaţiilor economice externe.
Politica bugetară exprimă concepţia şi acţiunile statului privind veniturile buge-
tare, căile şi mijloacele de mobilizare a acestora, utilizarea lor pe anumite destinaţii,
care să servească stabilităţii şi dezvoltării economice.
Conţinutul bugetului de stat
Bugetul de stat se prezintă sub forma unei balanţe economice în care sunt
prevăzute şi autorizate veniturile şi cheltuielile anuale ale statului.
Veniturile au două resurse principale: a) fiscale; b) nefiscale.
Cheltuielile bugetare cuprind: cheltuieli de funcţionare a puterii publice, chel-
tuieli destinate educaţiei, culturii, ştiinţei, sănătăţii, protecţiei sociale, ordine publică,
locuinţe etc.
Execuţia bugetară poate fi: a) echilibrată, atunci când cheltuielile sunt egale cu
veniturile prevăzute; b) excedentară, când veniturile realizate sunt mai mari decât
cheltuielile; c) deficitară, în cazul în care cheltuielile depăşesc veniturile realizate.
52
Tipuri de multiplicator bugetar
Politica bugetară pozitivă sau politica de relansare bugetară reprezintă acele măsuri
prin care încasările şi cheltuielile publice sunt orientate în direcţia creşterii economice, a
diminuării inflaţiei şi altor factori de dezechilibru. Politica de relansare se concretizează
în efecte multiple sub denumirea de multiplicator; se disting trei tipuri de multiplicator:
a) de cheltuială publică; b) fiscal; c) al bugetului echilibrat.
Multiplicatorul cheltuielilor publice exprimă creşterea producţiei şi a veniturilor
prin mărirea cheltuielilor publice fără ca volumul impozitelor să se modifice. Mărirea
cheltuielilor publice (∆G) determină o creştere mai mult decât proporţională a venitului
(∆Y); astfel, multiplicatorul cheltuielilor publice are aceeaşi valoare ca multiplicatorul
investiţiilor:
∆Y 1
= =K
∆G 1 − c '
Multiplicatorul fiscal reflectă creşterea producţiei şi a veniturilor prin
diminuarea impozitelor, fără ca tabloul cheltuielilor bugetare să fie modificat. În acest
caz, deficitul se finanţează prin împrumuturi.
Multiplicatorul bugetului echilibrat exprimă influenţa pe care o are asupra
producţiei mărirea egală şi simultană a veniturilor şi cheltuielilor statului:
∆Y
K b .e . = =1
∆G
Această situaţie presupune ca modificarea cheltuielilor (∆G) să fie egală cu
aceea a încasărilor (∆T) : (∆T = ∆G)
Datoria publică
Structura datoriei publice impune disocierea în: datorie internă şi datorie
externă, respectiv îndatorare internă şi îndatorare externă.
Datoria publică reprezintă împrumuturile interne sau externe contractate de
către stat, atunci când ţara respectivă se confruntă cu dificultăţi economice. Serviciul
datoriei reflectă toate plăţile legate de executarea obligaţiilor asumate, adică atât
rambursarea împrumuturilor, cât şi achitarea dobânzilor aferente.
Politica fiscală
Politica fiscală a statului reprezintă o anumită concepţie a acestuia, precum şi un
ansamblu de măsuri şi acţiuni privind rolul impozitelor în sistemul veniturilor bugetare.
Veniturile bugetare din impozite sunt în dependenţă de performanţele econo-
mice: astfel, la o rată de impozitare fixă, veniturile din impozite cresc atunci când
venitul naţional creşte şi scad atunci venitul naţional scade.
i = f(r x v) r – rata de impozitare
i=rxv i – impozitul încasat
v – venitul
- rata marginală de impunere fiscală (Img):
∆I
Im g = , ea arată cu cât creşte impozitul pe unitatea suplimentară de venit
∆V
Progresivitatea impozitelor, un model de impozitare direct care presupune ca rata
de impunere să se mărească pe măsură ce venitul impozabil creşte. Rata optimă de
presiune fiscală constituie acel prag de impunere până la care şi dincolo de care încasările
fiscale sunt mai slabe.
53
Programarea macroeconomică reprezintă una din modalităţile de intervenţie a
statului în economia de piaţă modernă, prin programe de dezvoltare pe un anumit
orizont de timp, ce cuprind obiective economice. Programarea economică poate fi:
a) indicativă; b) incitativă.
Concepte-cheie: intervenţia statului; acţiuni ale statului; bugetul de stat;
multiplicatorii bugetari; datoria publică; politica fiscală; rata optimă de presiune
fiscală; planificarea (programarea) macroeconomică.

XXI. BUNĂSTAREA ŞI SĂRĂCIA. DISTRIBUŢIA VENITURILOR

Creşterea bunăstării şi diminuarea sărăciei (ţinerea ei în anumite limite)


reprezintă finalitatea socială a creşterii economice.
Inegalitatea veniturilor este o consecinţă naturală a funcţionării pieţei. Piaţa
acordă prime celor ce reuşesc şi aplică sancţiuni celor ce nu reuşesc.
Cauze care pot duce la inegalitatea veniturilor: a) diferenţele de abilitate;
b) diferenţele de performanţe în muncă; c) diferenţele în asumarea riscurilor; d) dife-
renţele de salarizare; e) diferenţele în educaţie şi instruire; f) diferenţele de experienţă
în profesie etc.
În general, statul poate acţiona în două direcţii pentru a încerca atenuarea
disparităţilor economice:
1. Acţiunea asupra cauzelor inegalităţii economice prin:
a) subvenţionarea investiţiei în capital uman;
b) aplicarea de politici antidiscriminatorii.
2. Acţiunea asupra simptomelor inegalităţii economice prin: a) acţiuni de
aplicare a unor programe de asigurări sociale; b) acţiuni de aplicare a unor programe
de combatere a sărăciei.
Nivelul de trai
Nivelul de trai este un indicator economic reprezentând aspectul cantitativ al
satisfacerii nevoilor de viaţă ale unui individ sau ale unei colectivităţi: nivel de trai
normal; nivel de trai actual; nivel de trai dezirabil.
Modul de viaţă reprezintă forma colectivă în care sunt valorificate condiţiile privind
calitatea vieţii; stilul de viaţă reprezintă aspectul personalizat al modului de viaţă;
calitatea vieţii se referă la ansamblul condiţiilor din care se compune viaţa integrală a
oamenilor.
Cauze subiective ale inegalităţii veniturilor: a) discriminarea de către patroni;
b) discriminarea între salariaţi; c) discriminarea statistică.
Proprietatea publică este acea proprietate pe baza căreia şi prin exploatarea
căreia statul asigură bunurile publice. Bunurile publice sunt bunuri care satisfac nevoile
comune ale societăţii, tot aşa cum bunurile private satisfac nevoile economice
individuale.
Mecanismul venitului minim garantat pe economie are, totuşi, două deficienţe:
1) destimulează munca;
2) destimulează afacerile.
54
Indicele venitului real
Cel mai important indicator al nivelului de trai îl prezintă indicele venitului real:
I
I vr = vn , unde:
Ip
Ivr – indicele venitului real
Iv – indicele venitului nominal
Ip – indicele preţurilor
Puterea de cumpărare
Puterea de cumpărare se poate defini ca fiind cantitatea de active reale
(bunuri/servicii) care poate fi obţinută în schimbul activelor monetare deţinute.
Puterea de cumpărare se măsoară prin intermediul coeficientului puterii de
VN
cumpărare: Pc =
P
VN – venitul nominal
P – nivelul mediu al preţurilor
Puterea de cumpărare se defineşte prin două mărimi: a) cantitatea nominală de
active monetare deţinute; b) preţul bunurilor şi serviciilor la care se raportează activele
monetare respective.
Concepte-cheie: finalitatea socială a cercetării ştiinţifice; inegalitatea
veniturilor; protecţie socială; echitate-eficienţă; nivel de trai; calitatea vieţii; mod de
viaţă; stil de viaţă; putere de cumpărare.

XXII. PROBLEME ACTUALE


ALE ECONOMIEI ROMÂNEŞTI

Fundamentele reformei
Tranziţia la economia de piaţă presupune elaborarea unui model propriu,
întemeiat pe cunoaşterea aprofundată a realităţilor din ţara noastră, a experienţei şi
modelelor de economie de piaţă existente în ţările dezvoltate, preluându-se de la
acestea numai acele elemente care se pot aplica cu succes.
Toate programele de reformă includ trei măsuri fundamentale: a) liberalizarea
economică; b) privatizarea; c) stabilizarea macroeconomică.
Factorii care influenţează situaţia economică a României: economia românească
se caracteriza, la începutul tranziţiei, printr-o rigiditate extremă; populaţia a trebuit să
suporte o situaţie dură, asemănătoare cu o „terapie de şoc”; conjunctura economică
mondială a fost profund nefavorabilă. România a pierdut în mai puţin de doi ani,
60% din pieţele sale externe.
Concepte-cheie: tranziţie; model de tranziţie; liberalizare economică; priva-
tizare; stabilitate macroeconomică; eficienţa tranziţiei; pregătirea integrării economiei
României în Comunitatea Economică Europeană.

55
Teste de autoevaluare
1. Precizaţi dacă următoarea afirmaţie este adevărată sau falsă:
Consumul intermediar este inclus în Produsul Global Brut.
Răspuns: A Dif: medie Referire: manual, p. 10.
2. Alegeţi răspunsul corect:
Principiul multiplicatorului investiţiilor exprimă interacţiunea care se formează între:
a. creşterea venitului şi creşterea consumului;
b. creşterea consumului şi creşterea economiilor;
c. creşterea venitului şi creşterea investiţiilor
d. creşterea economiilor şi creşterea investiţiilor.
Răspuns: c Dif: uşor Referire: manual, p. 53.
3. Completaţi
............ constituie o formă specială de evoluţie a activităţii economice, în cadrul
căreia alternează perioade de creştere susţinută cu perioade de încetinire a creşterii, de
stagnare sau chiar declin economic.
Răspuns: ciclicitatea Dif: mediu Referire: manual, p. 59
4. Rezolvaţi problema următoare:
În situaţia în care PGB este 200 000 mld, consumul intermediar reprezintă
25% din PGB, iar amortizarea este cu 50% mai mare decât consumul intermediar, să se
determine PIN.
Răspuns: 75 000 mld Dif: dificil Referire: manual, p.10.

MONDOECONOMIE

XXIII. ECONOMIA MONDIALĂ. CONCEPTE ŞI STRUCTURI

Economia mondială s-a constituit în urma unui proces evolutiv îndelungat, pe


măsura maturizării premiselor date: marile descoperiri geografice din secolele XVI şi
XVII, care au făcut evidente unicitatea lumii terestre şi intercondiţionarea dintre
bunăstarea individuală şi colaborarea popoarelor; formarea economiilor naţionale
bazate pe pieţe integrate; revoluţia industrială maşinistă, care a generat producţia de
mărfuri mai ieftine, de masă; formarea şi dezvoltarea sistemului modern de
transporturi – maritime, terestre şi aeriene; desăvârşirea constituirii unei diviziuni
mondiale a muncii.
Definirea economiei mondiale
Economia mondială reprezintă un sistem complex, interdependent, de agenţi ai
vieţii economice – economii naţionale, uniuni economice zonale, regionale şi
transcontinentale, companii private şi publice, rezidente în diferite ţări ale lumii,
între care se dezvoltă ample relaţii economice, tehnologice, comerciale, financiare,
monetare etc. pe baza diviziunii mondiale a muncii, împreună cu normele juridico-
legislative şi cu instituţiile care reglementează şi monitorizează funcţionarea
structurilor componente şi a sistemului economic mondial în ansamblul său.

56
Înţelegerea fizionomiei economiei mondiale presupune cunoaşterea aprofundată
a structurilor sale de bază.
Economiile naţionale reprezintă un sistem (agregat) de ramuri, subramuri ale
activităţii economice, de agenţi economici din domeniile producţiei bunurilor
materiale şi serviciilor, de sfere şi sectoare ale reproducţiei, legate reciproc prin
diviziunea socială a muncii şi prin piaţa naţională, care funcţionează în cadrul
teritoriului dat al unei naţiuni, al unui stat. Creşterea numărului statelor naţionale
(care a ajuns în prezent la aproape 200), accentuarea diversităţii lor tipologice şi
adâncirea legăturilor lor reciproce reprezintă o trăsătură esenţială, durabilă a
economiei mondiale. Analiza caracteristicilor economiilor naţionale se realizează prin
utilizarea mai multor criterii: nivelul dezvoltării economice, structurile economiilor
naţionale, potenţialul economic, situaţia financiară, participarea la relaţiile economice
internaţionale. Pe baza acestor criterii pot fi definite şi decalajele economice,
tehnologice, cele din domeniul calităţii vieţii etc., care caracterizează lumea de azi.
Interdependenţele economice mondiale constituie o altă structură esenţială a
economiei mondiale, semnificând o vastă reţea de legături economice internaţionale:
pe orizontală – între agenţii economici privaţi şi publici, naţionali şi transnaţionali; pe
verticală – între tot mai mulţi participanţi la lanţul celor care produc valoare
adăugată. În viaţa economică reală, interdependenţele se concretizează în diviziunea
mondială a muncii şi circuitul economic mondial, în constituirea pieţii mondiale şi
dezvoltarea comerţului mondial, a fluxului mondial al capitalurilor şi investiţiilor
externe, a celui valutar mondial şi a migraţiei internaţionale a forţei de muncă, a
cooperării economice şi tehnico-ştiinţifice mondiale (definirea şi analiza castor
categorii se face în manual).
Cadrul normativ şi instituţional fără de care funcţionarea economiei mondiale nu
este posibilă, cunoscut şi sub denumirea de Ordine Economică Mondială, include
normele juridico-legislative şi sistemul instituţional bilateral care reglementează
raporturile fiecărui stat cu alt stat suveran, precum şi dreptul internaţional şi instituţiile
subregionale, regionale şi mondiale care normează şi monitorizează dezvoltarea
relaţiilor economice mondiale. Impactul Ordinii Economice Mondiale asupra relaţiilor
economice mondiale este considerabil, chiar decisiv în anumite împrejurări ceea ce
explică preocupările de perfecţionare a funcţionării sale.
Analiza structurii economiei mondiale şi a impactului acestora asupra procesului
dezvoltării face obiectul a numeroase teorii şi doctrine economice cunoscute îndeosebi
ca fiind teorii ale comerţului mondial; teoria balanţei comerciale active aparţinând şcolii
mercantiliste, teoria avantajului absolut şi relativ aparţinând şcolii clasice engleze,
teoria neofactorilor şi neotehnologiilor, teoria productivităţii muncii a economistului
român M. Manoilescu, teoria ciclului de viaţă al produselor şi producţiei acestora.
Aceste teorii analizează şi explică factorii şi modelele specializării economice interna-
ţionale; piaţa mondială şi dinamica comerţului internaţional; fluxul mondial al capitalului,
al investiţiilor externe; fluxul valutar internaţional; datoria externă a ţărilor; balanţa de
plăţi externe; fluxul internaţional al forţei de muncă etc. (Manual, p. 162-191).
Afirmată ca entitate de sine stătătoare încă din deceniile şase-opt, ale veacului al
XIX-lea, economia mondială a înregistrat o evoluţie continuă, ascendentă. Etapa sa
actuală de dezvoltare este o perioadă de tranziţie spre un nou stadiu, calitativ superior,
ale cărui structuri se vor cristaliza pe deplin în noul secol, al XXI-lea. În această etapă
economia mondială este tot mai pregnant o economie deschisă, caracterizată prin: a)
capacitatea sa extraordinară de a genera permanent şi a încorpora, în rezultate benefice
57
pentru om şi societate, progresele ştiinţei şi tehnologiei; b) procesul de reînnoire
permanentă, de înlăturare a barierelor structurale, organizaţionale şi teritoriale care
obstrucţionează manifestarea deplină a principiului raţionalităţii şi eficienţei activităţii
economice.
Concepte-cheie: economie mondială; economie deschisă; interdependenţa
economiei mondiale; diviziunea internaţională a muncii; comerţ mondial; comerţ
invizibil; piaţa mondială; ordine economică mondială; avantaj absolut şi relativ în
comerţul internaţional.

XXIV. ECONOMIA MONDIALĂ LA ÎNCEPUTUL UNUI NOU MILENIU.


REGIONALISM ŞI GLOBALIZARE ÎN ECONOMIA MONDIALĂ
Scenariile dezvoltării economice
Eforturile pentru descifrarea evoluţiilor posibile ale economiei mondiale au luat,
în ultimele decenii, forma elaborării unor scenarii ale dezvoltării economice.
Scenariul dezvoltării economice reprezintă o metodologie de studiere a feno-
menelor şi proceselor economice prin intermediul modelării explicativ-explorative a
procesului dezvoltării, asociată cu rolul factorilor subiectivi al politicilor şi deciziilor
subiectului relaţiilor internaţionale asupra evoluţiei economiei internaţionale.
Există trei tipuri de scenarii: Scenariul dezvoltării regionalizate, comunitare a
economiei mondiale. Esenţa acestuia rezidă în faptul că dezvoltarea economică
mondială în secolul al XXI-lea va putea avea loc numai prin constituirea unor mari
ansambluri (blocuri sau comunităţi) regionale care să reunească, în funcţie de
anumite afinităţi şi particularităţi istorice, state ale Nordului (respectiv, ţări dezvoltate
economic) şi state ale Sudului (sau ţări mai puţin dezvoltate), pe baza unui sistem de
tratate regionale, care îşi vor pune laolaltă resursele şi voinţa pentru a înlătura
obstacolele din calea dezvoltării. În prezent, un asemenea scenariu al dezvoltării, a
devenit operaţional în mai toate regiunile lumii.
Scenariul dezvoltării unipolare a lumii, prezintă viitorul economiei mondiale ca
fiind dominat de o superputere, care, dispunând de resurse de tot felul, îşi impune voinţa,
modelează ordinea mondială potrivit propriilor interese. Controversele iscate de acest
scenariu, departe de a fi încheiate, se concentrează asupra nominalizării acestei superputeri.
Scenariul dezvoltării multipolare a economiei mondiale afirmă probabilitatea
existenţei nu doar a unui singur centru mondial de putere, ci a două sau mai multe
centre, aflate în competiţie, pentru afirmare în interiorul lor şi în lupta pentru dominaţie,
în afara sferelor lor de influenţă.
Două procese esenţiale au dobândit forme precise în economia mondială
contemporană: regionalismul şi globalizarea (mondializarea dezvoltării economice
contemporane).
Definirea regionalismului
Regionalismul se concretizează în apariţia şi dezvoltarea unor organizaţii care
grupează mai multe economii naţionale, urmărind intensificarea cooperării reciproce pe
diferite planuri, în vederea susţinerii procesului dezvoltării. Conţinutul predilect al acestor
organisme îl reprezintă realizarea integrării economice regionale; proces amplu cu
adânci consecinţe asupra progresului economic contemporan. Integrarea economică
reprezintă un proces contemporan complex de evoluţie a economiei statelor lumii, bazat
pe o treaptă calitativ superioară a interdependenţelor dintre acestea, concretizat în crearea
58
unor entităţi comune, a unor spaţii vaste în care se asigură mişcarea liberă a mărfurilor,
capitalurilor şi persoanelor prin unificarea politicilor vamale, economice, financiar-
monetare, orientate spre realizarea unei uniuni economice şi politice a statelor membre.
Integrarea presupune parcurgerea stadiilor: zonă de comerţ liber, uniune vamală, piaţă
comună, uniune economică, uniune politică. Uniunea Europeană reprezintă exemplul
clasic de concepere şi realizare practică a integrării economice.
Reprezentând un răspuns la numeroase contradicţii şi nevoi vitale ale Europei,
integrarea europeană a generat dealungul deceniilor, un puternic fundament juridic, un
amplu cadru instituţional constând într-o multitudine de organisme comunitare,
modalităţi specifice de implementare a politicilor ce îi sunt proprii, politici comune în
domeniile agricol, social, monetar, fiscal etc. După constituire, la jumătatea anilor ’50,
comunitatea europeană a cunoscut 5 perioade de lărgire succesivă, numărul membrilor
ajungând la 25 în anul 2005, care vor deveni 27 în anul 2007, după parafarea de către
statele membre a tratatelor de aderare semnate în aprilie 2005 de România şi Bulgaria.
Definirea globalizării
Mondializarea (globalizarea) activităţi lor economice ar putea fi definită ca un
proces care, ajuns în faza sa finală, ar însemna administrarea lumii de către forţe
transnaţionale, ca pe o unitate economică integrată. În actualul stadiu, mondializarea
reprezintă integrarea progresivă a economiilor naţionale în economia mondială prin
liberalizarea crescândă a circulaţiei factorilor de producţie, prin sporirea ponderii
producţiei internaţionale integrate în produsul mondial, prin sistemul global, inter-
dependent, de funcţionare a pieţelor, prin amplificarea rolului armonizării internaţionale
în elaborarea politicilor economice şi a implicaţiilor în practica economică.
Accentuarea disparităţilor în creşterea economică mondială, paralel cu accen-
tuarea progresului tehnic şi creşterea productivităţii muncii, cu intensificarea eforturilor
de a depăşi o serie de constrângeri ale creşterii economice mondiale (împuţinarea
resurselor de apă, gradul ridicat de poluare a mediului, explozia preţului petrolului ş.a.),
precum şi orientarea către dezvoltarea sa durabilă sunt alte procese care generează
preocupări asidue în rândul comunităţii mondiale, al ştiinţelor economice contemporane.
Concepte-cheie: scenariu al dezvoltării economice; dezvoltare unipolară;
integrare economică; piaţa comună; piaţa unică; principiul subsidiarităţii; globalizare;
companie transnaţională.

XXV. ROMÂNIA ÎN ECONOMIA MONDIALĂ

Locul României în economia mondială


Analiza structurilor actuale ale economiei mondiale reprezintă premisa
înţelegerii locului ocupat de România în relaţiile economice mondiale şi a funda-
mentării căilor de ameliorare a eficienţei relaţiilor economice externe ale ţării noastre.
În prezent, România este despărţită de ţările dezvoltate prin considerabile
decalaje absolute şi relative. Măsurarea dimensiunilor acestora şi, mai ales, a dina-
micii lor din ultimele decenii, este realizată prin indicatori ai nivelului dezvoltării
economice, ai structurii de ramură a economiei naţionale, ai gradului „deschiderii
spre exterior” a economiei naţionale, prin indicatori ai calităţii dezvoltării umane.
Analiza datelor statistice fundamentează concluzia locului îngust ocupat încă de
România în economia mondială.
59
Asigurarea unei creşteri economice durabile necesită imprimarea unui curs nou
procesului dezvoltării. Catalizatorul noului curs al dezvoltării îl constituie pregătirea
economiei pentru a participa pe deplin, activ la procesul de integrare europeană. Pe
acest drum s-au obţinut unele rezultate pozitive ca urmare a derulării, în decursul
anilor ’90 ai secolului XX, a Acordului de asociere a României la Uniunea Europeană
dar, mai ales, după anul 2000, când au început negocierile de aderare la această
organizaţie stabilită a avea loc în 2007.
Integrarea tot mai accentuată a economiei româneşti în economia mondială
impune acordarea unei atenţii crescânde eficienţei şi rentabilităţii comerţului exterior,
relaţiilor economice externe în ansamblul lor. Aceasta face necesară cunoaşterea unor
indicatori ai rentabilităţii cum sunt: înclinaţia medie şi marginală spre export, raportul
de schimb, cursul de revenire la export şi import, aportul net în valută (vezi Economia
politică. Aplicaţii practice, p. 93-95).
Concepte-cheie: ţară cu potenţial mic spre mijlociu; rezerve monetare interna-
ţionale; curs de revenire; aport net în valută.

Teste de autoevaluare
Alegeţi răspunsul corect:
1. Economia mondială s-a constituit pe măsura maturizării premiselor necesare:
a. apariţia unor mari superputeri economice capabile să unifice economiile
statelor naţionale;
b. marile descoperiri geografice, formarea pieţelor naţionale, desăvârşirea
constituirii diviziunii mondiale a muncii, revoluţia maşinistă, sistemul
mondial de transporturi;
c. apariţia unei puternice năzuinţe de colaborare internaţională între statele
lumii, promovate de conducătorii lor luminaţi;
d. dorinţa ţărilor mici de a fi protejate de cele puternice şi interesul puterilor
economice de a-şi subordona ţările mai slabe economic.
Răspuns: b Dif.: medie Referire: manual, p. 151.
2. Structurile componente esenţiale ale economiei mondiale sunt:
a. statele lumii, comerţul şi turismul internaţional;
b. companiile transnaţionale şi relaţiile economice dintre ele.
c. economiile naţionale, diviziunea mondială a muncii şi relaţiile economice
internaţionale, dreptul internaţional şi instituţiile economice mondiale;
d. ştiinţa şi tehnologia avansate, relaţiile interumane, dezvoltarea informaticii
şi apariţia Internetului.
Răspuns: c Dif.: uşor Referire: manual, p.150-152
3. Integrarea economică semnifică:
a. absenţa discriminărilor din raporturile economice dintre ţări;
b. liberalizarea schimburilor economice internaţionale;
c. unificarea tuturor economiilor naţionale şi dispariţia statelor naţionale;
d. proces contemporan de creare, pe baza interdependenţelor dintre econo-
miile naţionale a unor entităţi comune în care are loc mişcarea liberă a
mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor, unificarea treptată a politicilor
economice şi de apărare.
Răspuns: d. Dif.: mediu Referire: manual, p.203.
60
4. Rezolvaţi următoarea problemă:
O firmă efectuează un import de marfă în valoare de 200 euro. Taxele
vamale sunt de 1 mil. lei iar marfa se vinde pe piaţa românească cu 7 mil. lei. Care
este cursul de revenire la import?
Răspuns: 30 000 lei/euro Dif.: uşor Referire: manual, p. 249.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Constantin Enache, Constantin Mecu (coordonatori), Economie politică, vol. 1 şi 2,
Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004.
2. Constantin Mecu, Nedelea Părăluţă, Cristina Barna, Cristian Uţă, Raluca Zorzoliu,
Economie politică. Aplicaţii practice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005.
3. Gheorghe Răboacă, Evoluţia Produsului Intern Brut al României şi factorii
determinanţi în anii 1990-2002 – Studiu de caz, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2003.
4. J. Stiglitz, Globalizarea – speranţă şi deziluzie, Editura Economică, Bucureşti, 2003.
5. Norton, David, Corporaţiile conduc lumea, Editura Antet, Bucureşti, 2000.

61
MATEMATICI APLICATE ÎN ECONOMIE

Prof. univ.dr. RODICA TRANDAFIR, Prof. univ.dr. I. DUDA,


Conf. univ.dr. AURORA BACIU, Lector univ.dr. Rodica IOAN,
Lector univ.drd. SILVIU BÂRZĂ

SEMESTRUL I

OBIECTIVE

Scopul principal al cursului este de a asigura baza matematică de înţelegere


şi fundamentare a aparatului matematic utilizat în cadrul disciplinelor de
specialitate, ca: economie, informatică, statistică micro- şi macroeconomică,
analiză economico-financiară, teoria deciziei, econometrie, previziune economică,
eficienţă economică etc.

I. ELEMENTE DE ALGEBRĂ LINIARĂ


I.1. Sisteme de ecuaţii liniare
Un sistem de m-ecuaţii liniare cu n-necunoscute x1 , x 2 ,..., x n , se scrie sub
forma:
⎧ a11 x1 + a12 x 2 + ... + a1n x n = b1
⎪a x + a x + ... + a x = b
⎪ 21 1 22 2 2n n 2
⎨ (1.1.)
⎪ M
⎪⎩ a m1 x1 + a m 2 x 2 + ... + a mn x n = bm
unde aij şi bi cu i = 1,..., m şi j = 1,..., n sunt constante reale,
n

∑a
j =1
ij x j = bi , i = 1,..., m (1.2.)

sau sub formă matriceală:


AX = b (1.3.)
unde:
⎛ a11 a12 L a1n ⎞ ⎛ x1 ⎞ ⎛ b1 ⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜ a 21 a 22 L a 2 n ⎟ , ⎜ x2 ⎟ , ⎜ b2 ⎟
A=⎜ ⎟ X = ⎜ ⎟ b = ⎜ ⎟.
M M O M M M
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜a ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎝ m1 a m 2 L a mn ⎠ ⎝ xn ⎠ ⎝ bm ⎠
Matricea A se numeşte matricea coeficienţilor, b se numeşte matricea
termenilor liberi, iar X matricea necunoscutelor.
Studiul sistemelor se poate realiza şi prin metoda eliminării succesive (Metoda
lui Gauss), pe lângă alte metode cunoscute din liceu.
62
Metoda lui Gauss constă în transformări elementare succesive ale
sistemului într-un sistem echivalent, care va elimina pe rând câte o variabilă din
toate ecuaţiile sistemului cu excepţia unei singure ecuaţii în care coeficientul
variabilei va fi egal cu unitatea.
Se scriu coeficienţii tuturor necunoscutelor şi termenii liberi ai sistemului.
Calculul unui sistem echivalent se obţine astfel: linia întâi se împarte prin
elementul a11 ≠ 0 , a11 pivotul care se încadrează. Elementele coloanei întâi sunt zero.
Celelalte elemente din celelalte linii se calculează formând un dreptunghi ce are ca
diagonală segmentul ce uneşte locul elementului de calculat şi pivotul. Noul coeficient
va fi egal cu diferenţa dintre produsul coeficienţilor de pe diagonala pivotului şi
produsul coeficienţilor de pe cealaltă diagonală, diferenţa care se împarte la pivot.
Schematic obţinem:
a11 a12 … a1n b1
a 21 a 22 … a2n b2
M M O M M
a m1 am2 … a mn bm
1 a12′ … a1′n b1′
0 a ′22 … a 2′ n b2′
M M O M M
0 a ′m 2 … ′
a mn bm′
unde:
a1 j
a1′ j = , j = 1,..., n
a11
a11 aij − a1 j ai1
aij′ = , i = 2,..., m , j = 1,..., n
a11
a b − a1i b1
bi′ = 11 i , i = 2,..., m
a11
b
b1′ = 1
a11
În mod similar, în etapele următoare se obţin sisteme echivalente cu sistemul
iniţial.

63
I.2. Sisteme de inecuaţii liniare
Un sistem de inecuaţii liniare cu n-necunoscute x1 , x 2 ,..., x n se scrie sub
forma:

⎧ a11 x1 + a12 x 2 + ... + a1n x n p b1


⎪ a x + a x + ... + a x p b
⎪ 21 1 22 2 2n n 2
⎨ (2.1.)
⎪ M
⎪⎩a m1 x1 + a m 2 x 2 + ... + a mn x n p bm
unde semnul „ p ” reprezintă unul din semnele „ ≤ ” sau „ ≥ ”. Sistemul de inecuaţii care
conţine atât inecuaţii cu semnul „ ≤ ” cât şi „ ≥ ” poate fi adus la un sistem care să conţină
numai unul dintre aceste semne prin înmulţirea unor inecuaţii cu (-1). Se poate obţine
aşadar una din situaţiile:
⎧ a11 x1 + a12 x 2 + ... + a1n x n ≤ b1
⎪ a x + a x + ... + a x ≤ b
⎪ 21 1 22 2 2n n 2
⎨ (2.2.)
⎪ M
⎪⎩a m1 x1 + a m 2 x 2 + ... + a mn x n ≤ bm
sau
⎧ a11 x1 + a12 x 2 + ... + a1n x n ≥ b1
⎪ a x + a x + ... + a x ≥ b
⎪ 21 1 22 2 2n n 2
⎨ (2.3.)
⎪ M
⎪⎩a m1 x1 + a m 2 x 2 + ... + a mn x n ≥ bm
Studiul sistemelor de inecuaţii (2.2.) sau (2.3.) se reduce la studiul unui sistem de
ecuaţii prin adunarea, respectiv scăderea, la fiecare ecuaţie a unei necunoscute auxiliare,
pozitive cu rol de egalizare, şi anume:
⎧ a11 x1 + a12 x2 + ... + a1n xn + y1 = b1
⎪ a x + a x + ... + a x + y = b
⎪ 21 1 22 2 2n n 2 2
⎨ (2.4.)
⎪ M
⎪⎩am1 x1 + am 2 x2 + ... + amn xn + ym = bm
sau
⎧ a11 x1 + a12 x 2 + ... + a1n x n − y1 = b1
⎪ a x + a x + ... + a x − y = b
⎪ 21 1 22 2 2n n 2 2
⎨ (2.5.)
⎪ M
⎪⎩a m1 x1 + a m 2 x 2 + ... + a mn x n − y m = bm
unde yi ≥ 0 , i = 1,..., m .
Vom numi soluţie a sistemului de inecuaţii (2.2.), respectiv (2.3.), un sistem de
valori care verifică simultan toate inecuaţiile sistemului.
Teoremă: Oricărei soluţii a sistemului de inecuaţii (2.1.) îi corespunde o soluţie
a sistemului de ecuaţii (2.4.) sau (2.5.) şi reciproc.

64
I.3. Spaţii vectoriale
Fie V o mulţime nevidă de elemente şi K un corp de scalări (de regulă K
este corpul numerelor reale R sau corpul numerelor complexe C) Pe mulţimea V se
definesc două operaţii:
1. Operaţia de adunare „+” ca lege de compoziţie internă, care asociază fiecărei
perechi de elemente (x, y ) ∈ V × V un element sumă x + y ∈ V .
2. Operaţia de înmulţire cu scalari „·” ca lege de comparaţie externă, care
asociază, fiecărei perechi de elemente (α, x ) ∈ K × V un element α ⋅ x ∈ V .
Definiţie. Mulţimea nevidă V se numeşte spaţiu vectorial peste corpul K
dacă (V ,+ ) este grup abelian, adică verifică:
1.1. x + y = y + x pentru (∀)x, y ∈ V ;
1.2. ( x + y ) + z = x + ( y + z ) pentru (∀)x, y, z ∈ V ;
1.3. (∃)OV element neutru OV ∈ V astfel încât x+OV=OV+x=x, (∀)x ∈ V ;
1.4. (∀)x ∈ V , (∃) − x element opus, − x ∈ V , astfel încât
x + (− x) = (− x) + x = OV ;
şi (V ,⋅) verifică:
2.1. (α + β )x = αx + βx pentru (∀)α, β ∈ K , x ∈ V ;
2.2. α( x + y ) = αx + αy pentru (∀)α ∈ K , x, y ∈ V ;
2.3. (α ⋅ β )x = α(β x ) pentru (∀)α, β ∈ K , x ∈ V ;
2.4. 1K x = x pentru 1K ∈ K element neutru şi (∀)x ∈ V .
Definiţie. Fie V un spaţiu vectorial peste corpul K. Un vector v ∈ V se
numeşte combinaţie liniară a vectorilor v1 , v 2 ,..., v m ∈ V dacă există scalori
α 1 , α 2 ,..., α m ∈ K astfel încât:
v = α 1v1 + α 2 v 2 + ... + α m v m .
Definiţie. Un sistem de vectori {v1 , v 2 ,..., v n } din V se numeşte sistem de
generatori ai spaţiului vectorial V dacă orice vector v ∈ V se poate scrie ca o
combinaţie liniară a vectorilor v1 , v 2 ,..., v n .
Definiţie. Un sistem de vectori {v1 , v 2 ,..., v n } din V se numeşte sistem liniar
independent dacă din α 1v1 + α 2 v 2 + ... + α n v n = 0 rezultă nuli
α1 = α 2 = ... = α n = 0 .
Dacă există scalari nenuli, sistemul de numeşte sistem liniar dependent.
Propoziţie: Vectorii v1 , v 2 ,..., v n ∈ V sunt liniar dependenţi dacă şi numai
dacă cel puţin un vector dintre ei este o combinaţie liniară de ceilalţi.

65
Definiţie: Fie V spaţiu vectorial peste corpul K. Un sistem de vectori.
B ⊂ V , B = {v1 ,..., v m } se numeşte baza pe spaţiul vectorial V dacă este format
dintr-un număr maxim de vectori liniar independenţi. Numărul vectorilor din bază
determină dimensiunea spaţiului.
Propoziţie: Fie V un spaţiu vectorial peste corpul K şi B = {b1 , b2 ,..., bn } o
bază a spaţiului V, atunci orice vector v ∈ V se scrie în mod unic ca o combinaţie
liniară a vectorilor bazei.
Definiţie. Coeficienţii α 1 , α 2 ,..., α n ai reprezentării vectorului v ∈ V în
baza B se numesc coordonatele vectorului v în baza B. Se poate scrie atunci
v = (α1 , α 2 ,..., α n ) .
Spaţiul vectoria n–dimensional real este mulţimea:
⎧ ⎛ x1 ⎞ ⎫
⎪ ⎜ ⎟ ⎪
⎪ ⎜ x2 ⎟ ⎪
n
= × × ... × = ⎨ x x = , xi ∈ ⎬
⎪ ⎜M ⎟ ⎪
⎪ ⎜ ⎟ ⎪
⎩ x
⎝ n⎠ ⎭
⎛ x1 ⎞ ⎛ y1 ⎞ ⎛ x1 + y1 ⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
pe care se definesc operaţiile: x + y = ⎜ x 2 ⎟ + ⎜ y 2 ⎟ = ⎜ x 2 + y 2 ⎟
⎜ M ⎟ ⎜ M ⎟ ⎜ M ⎟
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜x ⎟ ⎜y ⎟ ⎜x + y ⎟
⎝ n⎠ ⎝ n⎠ ⎝ n n⎠

⎛ x1 ⎞ ⎛ αx1 ⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
şi αx = α⎜ x 2 ⎟ = ⎜ αx 2 ⎟ .
⎜ M ⎟ ⎜ M ⎟
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜ x ⎟ ⎜ αx ⎟
⎝ n⎠ ⎝ n⎠
Propoziţie. Sistemul de vectori unitari:
⎛1⎞ ⎛ 0⎞ ⎛ 0⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜ 0⎟ , ⎜ 1 ⎟ , …, ⎜ 0⎟
b1 = ⎜ ⎟ b2 = ⎜ ⎟ bn = ⎜ ⎟
M M M
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜ 0⎟ ⎜ 0⎟ ⎜1⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠
n
formează o bază a spaţiului vectorial numită baza canonică.
n
Observaţie: În spaţiul există o infinitate de baze.
Propoziţie: Un sistem de vectori {v1 , v 2 ,..., v n } ⊂ V sunt vectori liniar
independenţi dacă rangul matricei vectorilor este egal cu numărul vectorilor.
Vectorii sunt liniar dependenţi dacă rangul matricei vectorilor este mai mic ca
numărul vectorilor.

66
Consecinţă: În spaţiul vectorial n un sistem de n-vectori:
⎛ a11 ⎞ ⎛ a 21 ⎞ ⎛ a n1 ⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
,
v1 = ⎜ M ⎟ v 2 = ⎜ M ⎟ , …, vn = ⎜ M ⎟
⎜a ⎟ ⎜a ⎟ ⎜a ⎟
⎝ 1n ⎠ ⎝ 2n ⎠ ⎝ nn ⎠
formează o bază a spaţiului dacă şi numai dacă determinantul matricei vectorilor
este nenul
Propoziţie. (Transformarea coordonatelor unui vector la schimbarea
bazei) Fie v ∈ n , A = {a1 , a 2 ,..., a n } şi B = {b1 , b2 ,..., bn } două baze din n
,
unde:
⎛ v1 ⎞ ⎛ a11 ⎞ ⎛ a n1 ⎞ ⎛ b11 ⎞ ⎛ bn1 ⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
,
v = ⎜ M ⎟ a1 = ⎜ M ⎟ , …, ,
a n = ⎜ M ⎟ b1 = ⎜ M ⎟ , …, bn = ⎜ M ⎟
⎜v ⎟ ⎜a ⎟ ⎜a ⎟ ⎜b ⎟ ⎜b ⎟
⎝ 2⎠ ⎝ 1n ⎠ ⎝ nn ⎠ ⎝ 1n ⎠ ⎝ nn ⎠
şi, prin abuz de notaţie, notăm cu A şi B matricile asociate bazelor A şi B
(matricile de trecere de la o bază oarecare la baza canonică).
Fie α 1 ,..., α n coordonatele vectorului v în baza A, β1 ,..., β n coordonatele
vectorului v în baza B, şi pentru fiecare i, i = 1,..., n , λ i1 , λ i 2 ,..., λ in , coordonatele
vectorului ai în baza B. Atunci:
⎧ β1 = α1λ 11 + ... + α n λ n1
⎪ .
⎨ M
⎪β = α λ + ... + α λ
⎩ n 1 1n n nn

Scrisă matriceal, relaţia devine β = Mα , unde


⎛ λ 11 ... λ n1 ⎞
⎜ ⎟
M =⎜ M O M ⎟
⎜λ ⎟
⎝ 1n ... λ nn ⎠
În plus avem relaţia M = B −1 A .

I.4. Spaţii euclidiene


Definiţie. Fie V spaţiu vectorial peste corpul de scalari K. O aplicaţie
f : V × V → R , notată f ( x, y ) =< x, y > se numeşte produs scalar dacă
satisface:
1. x1 + x 2 , y = x1 , y + ( x 2 , y ) , (∀)x1 , x 2 , y ∈ V ;
2. < x, y >=< y, x > , (∀)x, y ∈ V ;
3. < αx, y >= α < x, y > , (∀)x, y ∈ V , (∀)α ∈ K ;
4. < x, x >≥ 0 pentru (∀)x ∈ V .
Definiţie. Un spaţiu vectorial E peste corpul K pe care s-a definit un produs
scalar se numeşte spaţiu euclidian.
67
Definiţie. Într-un spaţiu euclidian real sau complex, doi vectori x, y ∈ E se
numesc vectori ortogonali dacă produsul loc scalar este nul, deci < x, y >= 0 .
Definiţie. Fie E spaţiu euclidian. Un sistem x1 , x 2 ,..., x n ∈ E se numeşte
sistem ortogonal de vectori dacă fiecare vector vi este ortogonal pe toţi ceilalţi
vectori. Deci xi , x j = 0 pentru orice i ≠ j , i, j = 1,..., n .
Propoziţie: În orice spaţiu euclidian n-dimensional peste corpul K există
cel puţin o bază ortogonală car e se poat e determina cu procedeul lui
Gramm – Schmidt.
Se pleacă de la o bază oarecare a spaţiului E, B = {b1 ,..., bn } şi se construiesc
vectorii:
a1 = b1
a1 = b2 − λ 21 a1
M
a n = bn − λ n1 a1 − λ n 2 a 2 − ... − λ n ,n −1 a n −1
Scalarii λ ij se vor determina punând condiţia ca oricare doi vectori din
{a1 ,..., a n } să fie ortogonali, obţinând
b2 , a1
λ 21 =
a1 , a1
şi prin recurenţă
bi , a j
λ ij =
aj,aj
Procedeul descris mai sus poartă numele de procedeul lui Gramm – Schmidt.
Definiţie. Fie V spaţiu vectorial peste corpul K. O funcţie f : V → + ,
notată f ( x) = x se numeşte norma vectorului x, x ∈ V dacă verifică:
1. x ≥0;
2. αx = α ⋅ x ;
3. x+ y ≤ x + y .
Norma unui vector pe un spaţiu euclidian se poate defini în mai multe
feluri. Noi vom folosi norma definită cu ajutorul produsului scalar:
x = < x, x > .
Definiţie. Un spaţiu vectorial pe care s-a definit o normă se va numi spaţiu
vectorial normat.
Propoziţie: În orice spaţiu vectorial normat există o bază ortonormată adică
o bază ortogonală în care norma fiecărui vector este egală cu unitatea.

68
I.5. Aplicaţii liniare
Definiţie. Fie V, V' două spaţii vectoriale peste acelaşi corp de scalari K de
dimensiuni n respectiv m. O aplicaţie T : V → V ′ se numeşte aplicaţie
(transformare sau operator) liniară dacă este aditiv şi omogen, deci verifică:
1. T ( x + y ) = T ( x) + T ( y ) , (∀)x, y ∈ V ;
2. T (αx ) = αT ( x) , (∀)x ∈ V , (∀)α ∈ K .
Teoremă: O aplicaţie T : V → V ′ este aplicaţie liniară dacă şi numai
dacă:
T (αx + β y ) = αT ( x) + βT ( y )
Teoremă: Fie V, V' două spaţii vectoriale peste acelaşi corp de scalari K;
B = {a1 , a 2 ,..., a n } o bază a spaţiului Vectorial V şi B ′ = {b1 , b2 ,..., bn } o bază a
spaţiului vectorial V', atunci există o aplicaţie liniară T : V → V ′ cu
proprietatea: T (a k ) = bk pentru (∀)k ∈ {1,..., n}.
Fie aplicaţia liniară T : V → V ′ , V,V' spaţii vectoriale peste un corp K,
B = {a1 , a 2 ,..., a n } o bază a spaţiului vectorial V şi B ′ = {b1 , b2 ,..., bn } o bază a
spaţiului vectorial V'. Fie ai un vector oarecare din B atunci T (ai ) este un vector
al spaţiului V' şi poate fi reprezentat în mod unic în funcţie de vectorii bazei B':
T (ai ) = α i1b1 + α i 2 b2 + ... + α in bn .
Matricea formată din coordonatele vectorilor T (a1 ), T (a 2 ),..., T (a 2 ) în
baza B' se va numi matrice asociată aplicaţiei liniare T în raport cu perechea de
baze {B, B ′}.
⎛ α 11 α 21 ... α n1 ⎞
⎜ ⎟
⎜α α 22 ... α n 2 ⎟
M B , B′ (T ) = ⎜ 12
M M O M ⎟
⎜ ⎟
⎜α α 2n ... α nn ⎟⎠
⎝ 1n

I.6. Valori proprii şi vectori proprii asociaţi unei aplicaţii liniare

Definiţie. Fie V un spaţiu vectorial n-dimensional peste corpul de scalari K


şi T : V → V o aplicaţie liniară. Un scalar λ ∈ K se numeşte valoare proprie
pentru aplicaţia liniară T dacă există cel puţin un vector nenul v ∈ V astfel încât:
T (v ) = λv (6.1.)
Vectorul nenul v ∈ V care verifică relaţia (6.1.) se numeşte vector propriu
pentru aplicaţia liniară T asociată valorii proprii λ .
Prezentăm în continuare modul de determinare a valorilor şi vectorilor
proprii pentru o aplicaţie liniară.

69
Fie T : V → V ′ aplicaţie liniară cu matricea aplicaţiei AT definită în baza
B = {a1 ,..., a n }. Relaţia (6.1.) se mai scrie: T (v) − λv = 0 sau
( AT − λE n )v = Ov (6.2.)
Relaţia (6.2.) reprezintă scrierea matriceală a unui sistem omogen. În
consecinţă, coordonatele vectorului propriu v nenul sunt soluţiile sistemului
omogen (6.2.). Soluţiile sistemului omogen (6.2.) nu sunt toate nule pentru că
determinantul sistemului este nul.
Determinantul sistemului (6.2.): este:
a 11 − λ a12 L a1n
a 21 a 22 − λ L a2n
P(λ ) =
M M M M
a n1 an2 L a nn − λ
şi se numeşte polinomul caracteristic asociat aplicaţiei liniare T. Ecuaţia
P(λ ) = 0 se numeşte ecuaţie caracteristică a aplicaţiei T. Se verifică teorema:
Teoremă: Fie T : V → V . λ ∈ K este o valoare proprie a aplicaţiei
liniare T dacă şi numai dacă este rădăcină a ecuaţiei caracteristice.
Observaţii:
1. Polinomul caracteristic şi deci ecuaţia caracteristică nu depinde de baza aleasă.
2. Vectorii proprii asociaţi aplicaţiei liniare T : V → V pentru valorile proprii
determinate se obţin înlocuind valorile proprii în sistemul (6.2.) şi rezolvând
sistemul. Soluţiile sistemului vor fi coordonatele vectorilor proprii asociaţi
aplicaţiei T în raport cu baza B.
3. Fiecărei valori proprii λ îi corespund o infinitate de vectori proprii. Sistemul
omogen (6.2.) este compatibil nedeterminat, căci P(λ)=0. Mulţimea soluţiilor
formează un subspaţiu, numit subspaţiu propriu ataşat valorii proprii
{
respective şi se notează E λ = v v ∈ V \ {0}, T (v) = λv . }
4. Un vector propriu ν poate fi asociat ca vector propriu unei singure valori
proprii a aplicaţiei liniare T.
Teoremă: Dacă v1 ,..., v p sunt vectori proprii ai aplicaţiei liniare
T : V → V asociaţi valorilor proprii distincte λ 1 ,..., λ p atunci sunt liniari
independenţi.
Teoremă: Fie V spaţiu vectorial de dimensiune n, T : V → V o aplicaţie
liniară şi λ 1 ,..., λ n , valori proprii distincte pentru T. Atunci există o bază B pentru V
astfel încât matricea asociată aplicaţiei liniare T să aibă formă diagonală cu
elementele diagonalei principale egale cu valorile proprii.

70
Teoremă : Fie V spaţiu vectorial de dimensiune n, T : V → V o aplicaţie
liniară care are un polinom caracteristic :
m1 m2
(
P(λ ) = (λ − λ 1 ) (λ − λ 2 ) ... λ − λ p
mp
)
cu m1 + m2 + ... + m3 = n . Atunci
există o bază B a spaţiului vectorial V astfel încât matricea asociată aplicaţiei
liniare T în raport cu perechea de baze { B, B′} să aibă formă diagonală dacă şi
numai dacă dimensiunea fiecărui subspaţiu propriu E λi corespunzător valorii
proprii λ i este egală cu mi - ordinul de multiplicitate al valorii proprii respective
⎛ ⎞
⎜ ⎟
AT = diag ⎜ λ1 ......λ p ,......., λ p .....λ p ⎟ .
⎜1 424 3 1424 3⎟
⎝ mp mp ⎠
Baza B este formată din vectori proprii aparţinând subspaţiilor proprii
corespunzătoare.
I.7. Forme liniare. Forme pătratice
Definiţie: Fie V spaţiu vectorial peste corpul real, de dimensiune n. O
aplicaţie f : V → este o formă (transformare sau operator) liniară dacă este
aditivă şi omogenă, adică:
1. f ( x + y ) = f ( x) + f ( y ) , ∀x, y ∈ V ;
2. f (λx) = λf ( x) , ∀x ∈ V şi ∀λ ∈ .
Definiţie Fie V spaţiu vectorial peste corpul de dimensiune n. O aplicaţie
f : V × V → R este o formă biliniară dacă este liniară în raport cu ambele
argumente, deci:
1. f (ax1 + bx 2 , y ) = af ( x1 , y ) + bf ( x 2 , y ) , ∀x1 , x 2 , y ∈ V şi ∀a, b ∈ ;
2. f ( x, ay1 + by 2 ) = af ( x, y1 ) + bf ( x, y 2 ) , ∀x, y1 , y 2 ∈ V şi ∀a, b ∈
.
Pentru formele biliniare dăm o modalitate de scriere a acestora sub formă
matriceală.
Observaţie: O formă biliniară este determinată dacă se cunoaşte matricea
formei A.
Definiţie: O formă biliniară se numeşte forma biliniară simetrică dacă
matricea formei este o matrice simetrică, (adică matricea A este egală cu
transpusa sa, A f = ATf )
Definiţie: Fie un spaţiu vectorial V peste corpul real de dimensiunea n. O
aplicaţie g : V → este o formă pătratică dacă există o aplicaţie biliniară
simetrică f : V × V → astfel încât g ( x) = f ( x, x) = x T Ax , (∀)x ∈ V .

71
a11 ... a1n
a11 a12
Valorile ∆ 1 = a11 , ∆ 2 = , …, ∆ n = M O M se numesc minorii
a 21 a 22
a n1 ... a nn
matricii A.
Definiţie: Fie g : V → o formă pătratică. g este pozitiv definită dacă toţi
minorii matricei simetrice A sunt strict pozitivi; g este semipozitiv definită dacă
minorii sunt pozitivi sau zero; g este negativ definită dacă minorii impari
( ∆ 1 , ∆ 3 ,... ) sunt strict negativi iar cei pari ( ∆ 2 , ∆ 4 ,... ) sunt strict pozitivi; g este
seminegativă definită dacă minorii impari sunt negativi sau zero şi minorii pari
sunt pozitivi sau zero; g pentru care nu sunt îndeplinite nici una din condiţiile
anterioare este o formă pătratică nedefinită.
Definiţie. Fie g : V → o formă pătratică. Într-o bază a spaţiului B ∈ V
forma pătratică g are o formă canonică dacă matricea formei este o matrice
diagonală.
I.8. Reducerea unei forme pătratice la o formă canonică
Metoda Jacobi: Fie o formă pătratică g : V → , g ( x) = x T Ax , A – matrice
simetrică. Dacă toţi minorii matricei A sunt nenuli atunci există o bază B a
spaţiului V astfel încât forma pătratică să se transforme în forma canonică:
1 2 ∆1 2 ∆ 2
g(y) = y1 + y 2 + ..... + n −1 y n
∆1 ∆2 ∆n
unde ( y1 ,..., y n ) reprezintă coordonatele vectorului x în baza B.
Metoda valorilor proprii: Această metodă determină valorile proprii cu
ajutorul ecuaţiei caracteristice ataşată matricei formei. Dacă această matrice poate
fi transformată într-o matrice diagonală, atunci se poate determina o bază în care se
poate scrie forma canonică.
Metoda Gauss: Această metodă formează pătrate perfecte când conţine cel
puţin un aii ≠ 0 .

II. PROGRAMARE LINIARĂ


II.1. Introducere
În prezent o serie de activităţi economice şi sociale complexe conduc la
rezolvarea unor probleme de optimizare. Astfel, probleme din domeniul planificării
producţiei, de planificare a investiţiilor, probleme de transport, probleme de dietă
etc. conduc la probleme de optimizare ale căror soluţii optime trebuie determinate.
Modelarea lor matematică a permis utilizarea aparatului matematic furnizat de
algebra liniară pentru determinarea soluţiilor optime. De exemplu, modelarea în
unele probleme economice poate fi făcută astfel: notând cu xi ( i = 1,..., n ) nivelele
la care trebuie să se desfăşoare n activităţi şi prin f ( x1 ,..., x n ) funcţia obiectiv (de
eficienţă) se cere să se determine valorile variabilelor xi , ( i = 1,..., n ) aşa încât
funcţia obiectiv să ia valoarea maximă (minimă).

72
[max/ min]{ f (x1 ,..., x n )} (1.1.)
cu condiţiile
f j ( x1 ,..., x n ) ≥ 0 , 0 ≤ j ≤ m (1.2.)
numite şi restricţiile problemei.
Dacă funcţiile f şi f j , ( j = 1,..., m ) sunt funcţionale liniare, problema
este de programare liniară.
II.2. Forma generală a problemei de programare liniară
Forma generală a unei probleme de programare liniară este:
n

∑a i =1
ij xi ≤ b j , j = 1,..., k (2.1.)
n

∑a
i =1
ij xi ≥ b j , j = k + 1,..., l (2.2.)
n

∑a
i =1
ij xi = b j , j = l + 1,..., m (2.3.)

xi1 ≥ 0 , xi2 ≥ 0,..., xi p ≥ 0 ,


xi p +1 ≤ 0,..., xir ≤ 0 , (2.4.)
celelalte variabile nu au semnul specificat
n
[max/ min] f = ∑ ci xi (2.5.)
i =1
O problemă de programare liniară poate fi formulată şi matriceal dacă toate
inecuaţiile sistemului de restricţii au acelaşi sens (condiţie care poate fi uşor
îndeplinită înmulţind cu –1 inecuaţiile (2.1.) sau (2.2.).
De exemplu, notând cu A = (a ij )m×n , b = (b1 ,..., bm )t , C = (c1 ,..., c n ) şi
X = ( x1 ,..., x n ) problema din exemplul 1. Se scrie:
t

AX ≤ b
X ≥0 (2.6.)
[min] f = CX
Forma standard a unei probleme de programare liniară este:
AX = b (2.7.)
X ≥0 (2.8.)
[max/ min] f = CX (2.9)
Orice problemă de programare liniară poate fi adusă la forma standard şi
anume:

73
Toate inecuaţiile din sistemul de restricţii pot fi transformate în egalităţi adunând
sau scăzând (după caz) o serie de variabile nenegative numite variabile ecart sau de
compensare. În acest fel din matricea A = (aij ) obţinem matricea A1 obţinută din A la
care s-au adăugat l vectori coloană cu toate elementele nule cu excepţia elementului
situat pe linia j care este +1 pentru inecuaţiile ≤ sau –1 pentru inecuaţiile ≥ , iar
vectorul X = ( x1 ,..., x n )t devine X 1 obţinut din X prin adăugarea a l componente
nenegative xn +1 ,..., xn+l şi care reprezintă activităţi fictive. Analog C devine
C1 = (c1 ,..., cn ,0,...,0) , adăugând la C, l componente nule.
Variabilele nenegative xi ,..., xi p rămân aceleaşi, iar în locul variabilelor
1

negative x i ,..., xir vom introduce noi variabile nenegative prin substituţiile
p +1

wk = − xk ( k = i p +1 ,..., ir ).
Variabilele xi ,..., xin care nu au semnul specificat se pot înlocui fictiv cu
r +1
diferenţa a două variabile presupuse nenegative şi anume:
xi = u i − vi , u i ≥ 0 , vi ≥ 0 , ( k = r ,..., n ).
k k k k k
Aceste modificări conduc la forma extinsă a problemei de programare
liniară:
A1 X 1 = b
X1 ≥ 0
[max/ min] f = C1 X 1
care este forma standard.
II.3. Soluţiile problemei de programare liniară
În continuare vom considera problema standard (S) de programare liniară. Pentru
compatibilitatea sistemului (2.7.) considerăm că rangA = rang (Ab) şi rangA = m
ceea ce implică m ≤ n .
Definiţia 3.1. Numim soluţia posibilă (sau realizabilă) a problemei (S) un
vector X = ( x1 ,..., x n )t din spaţiul soluţiilor care satisface (2.7.) şi (2.8.).
Mulţimea soluţiilor posibile este o submulţime a spaţiului vectorial n-
dimensional al soluţiilor, ea poate fi vidă, redusă la un punct, infinită dar mărginită,
infinită şi nemărginită aşa cum rezultă din exemplele pe care le vom analiza.
Se demonstrează că mulţimea soluţiilor posibile este o mulţime convexă.
Definiţia 3.2. O soluţie posibilă (sau realizabilă) X se numeşte soluţie de
bază (sau program de bază) dacă are cel mult m componente strict pozitive
( xi ,..., xir , r ≤ m ) şi dacă vectorii coloană a i ,..., a ir corespunzător coordonatelor
1 1
nenule xir ( r ≤ m ), ale vectorului X sunt liniar independenţi.
Dacă soluţia de bază are exact m componente nenule ea este nedegenerată, în
caz contrar (dacă conţine mai puţin de m componente nenule) ea este degenerată.
Definiţia 3.3. Se numeşte soluţie optimă a problemei (S) o soluţie posibilă
care satisface cerinţa de optim (2.9).

74
II.4. Metoda simplex de rezolvare a unui program liniar standard
Fie programul standard
AX = b (4.1.)
(S) X ≥0 (4.2.)
[max] f = CX (4.3.)
cu notaţiile din paragraful 1. Dacă vectorii coloană ai matricei A , ai , a i ,..., a im
1 2

formează o bază în R m , atunci xi , xi ,..., xim se numesc coordonate bazice


1 2
(variabile de bază). Matricea A poate fi descompusă în două submatrice B
formată din vectorii ai ,..., a im şi E formată cu celelalte coloane, deci:
1

A= BE (4.4.)
şi analog
C = (C B , C E ) , X = ( X B , X E )t (4.5.)
iar forma standard se scrie
B E (X B , X E ) = b
t
(4.6.)
XB ≥ 0, XE ≥ 0 (4.7.)
[max] f = (C B , C E )( X B , X E )
t
(4.8.)
Făcând calculele, rezultă
BX B + EX E = b (4.9.)
XB ≥ 0, XE ≥ 0 (4.10)
[max] f = C B X B + C E X E (4.11.)
O soluţie a sistemului (4.9) este
X B = B −1b − B −1 EX E (4.12.)
Luând aici X E = 0 obţinem o soluţie de bază pentru (4.9.) şi anume
X B = B −1 b (4.13.)
Dacă X B ≥ 0 spunem că baza B = a i ,..., a im
1
{ } este primal admisibilă. Dacă
(
vectorul a j = y i j , y i j ,..., y im j )
t
( j = 1,..., n ) are aceste componente în raport cu
( ),
1 2
baza B iar C E = ci , ci ,..., cim
1 2

x j = ∑ ci y ij , I = {i1 ,..., im }, j ∈ J (4.14.)


i∈I
cu J = {1,..., n} \ I .
Dispunând de o bază primal admisibilă se întocmeşte tabelul simplex în care
trecem:
a) soluţia X B = B −1b
(
b) C B = ci ,..., cim
1
)

75
c) f B = C B X B = ∑ ci ~
xi valoarea funcţiei obiectiv corespunzătoare soluţiei de
i∈I
bază.
(
d) B −1 a j = y i j , y i j ,..., y im j
1 2
)
t
care reprezintă coordonatele vectorilor a j ,
i ≤ j ≤ n în baza B . dacă B este baza canonică y ij sunt coeficienţii din
sistemul de restricţii dat.
e) se calculează f j = ∑ ci y ij
i∈I

f) se calculează diferenţele c j − f j = ⎪⎨∑


⎧ ci y ij − c j j∉I
i∈I
⎪⎩0 j∈I
Un astfel de tabel simplex, considerând că I = {1,..., m}, arată deci sub forma:

În continuare se aplică testul de optimalitate al soluţiei X B şi bazat pe


următoarele teoreme pe care le dăm fără demonstraţie şi anume:
Teorema 4.1. Dacă c j − f j ≤ 0 pentru toţi j ∈ J , problema de programare
liniară are optim finit şi f opt = f B .
Teorema 4.2. Dacă pentru un indice j ∈ J pentru care c j − f j > 0 toate
componentele y jk ≤ 0 , programul are optim infinit.
a. Dacă toţi c j − f j ≤ 0 , j ∈ J atunci X B este soluţia optimă şi f opt = f B
b. Dacă există cel puţin o diferenţă c j − f j > 0 atunci soluţia nu este optimă.
În acest caz există următoarele posibilităţi:
a. Fie l ∈ J aşa încât c l − f l > 0 şi dacă toţi y ij ≤ 0 i ∈ I , problema nu are
optim finit.
b. Fie l ∈ J cu c l − f l > 0 şi există cel puţin un y ij > 0 , atunci soluţia poate
fi îmbunătăţită.

76
Se trece la prima iteraţie prin care se determină vectorul care intră în bază şi
vectorul care iese din bază. Indicele k al vectorului care intră în bază ne este dat de:
{ }
c k − f k = max c j − f j c j − f j > 0 (4.15.)
iar indicele h al vectorului care iese din bază este dat de:
~
xk ⎧⎪ ~x ⎫⎪
= min ⎨ i i ∈ I , y ik > 0⎬ (4.16.)
y kh ⎪⎩ y ik ⎪⎭
În acest mod vectorului a h din bază îi ia locul vectorul a k .
Se stabileşte elementul pivot ykh ykh şi se recalculează toate elementele
tabloului simplex şi se obţine o nouă soluţie de bază. Dacă această soluţie nu este
optimă se trece la iterata următoare.
II.5. Metoda bazei artificiale
În problemele studiate anterior matricea sistemului de restricţii conţinea
vectori unitari care alcătuiau o bază unitară ceea ce uşura determinarea unei soluţii
iniţiale de bază. Dacă această bază unitară nu există, recurgem la metoda bazei
artificiale prin introducerea variabilelor x ka ≥ 0 pentru a avea o bază primal
admisibilă şi se rezolvă problema de programare liniară.
AX + IX ( a ) = b
X ≥ 0 , X (a) ≥ 0
[max] f = CX − λX ( a )
cu λ un număr real arbitrar strict pozitiv (pentru [min] f se adaugă + λX (a ) ).
Orice soluţie posibilă a problemei iniţiale este o soluţie posibilă a
programului extins pentru care valorile tuturor variabilelor artificiale sunt nule şi
reciproc orice soluţie posibilă a programului extins în care toate variabilelor
artificiale sunt nule, este o soluţie a programului iniţial după înlăturarea acestora.
II.6. Cazul în care sistemul de restricţii conţine inegalităţi
Am văzut în paragraful 1 că orice program liniar poate fi adus la forma
standard prin adăugarea (pentru inegalităţi de tipul ≤ ) sau scăderea (pentru
inegalităţi de tipul ≥ ) a unor variabile ecart (de compensare) care pot fi interpretate
economic ca reprezentând activităţi fictive pe care întreprinderea nu le efectuează
şi cărora în funcţia de eficienţă le vor corespunde beneficii nule. Problema extinsă
se rezolvă prin metoda simplex studiată anterior.

II.7. Dualitatea în programarea liniară


Problema dualităţii în programarea liniară prezintă un interes deosebit din
punct de vedere matematic cât şi economic. În paragra-fele anterioare am făcut
ipoteza ca rangA = m până la metoda bazei artificiale, rămânând totuşi restricţia
m ≥ n care nu va mai fi necesară în abordarea problemei duale.
Pentru formarea unui program dual trebuie să ţinem seama de următoarele
reguli:

77
1. fiecărei variabile nenegative (nepozitive) din programul primal îi corespunde în
programul dual o inecuaţie ≥ ( ≤ );
2. unei variabile fără semn specificat din programul primal îi corespunde în dual
o ecuaţie;
3. coeficienţii funcţiei obiectiv din problema primală sunt opuşii termenilor liberi
din sistemul de restricţii al problemei duale;
4. termenii liberi ai restricţiilor din problema primală sunt opuşii coeficienţilor
funcţiei obiectiv din problema duală;
5. fiecărei restricţii de forma ≥ ( ≤ sau =) din programul primal îi corespunde în
cel dual o variabilă nenegativă (nepozitivă sau oarecare);
6. matricea coeficienţilor din sistemul de restricţii din programul dual este
transpusă matricii coeficienţilor din programul primal.
Utilizând notaţiile vectoriale avem următoarele forme de programe duale:
Dacă programul primal este:
AX ≤ b (7.1.)
(P) X ≥0 (7.2.)
[max] f = CX (7.3.)
atunci programul dual va fi:
YA ≥ C (7.4.)
(D) Y ≥0 (7.5.)
[min]g = Yb (7.6.)
În problema (P) putem da următoarele interpretări elementelor: xi poate fi
vectorul preţurilor unitare ale bunurilor rezultate din desfăşurarea activităţilor,
vectorul b j – cererea de produse (sau disponibilul de materii prime) c i – costul
fiecărei activităţi (sau beneficiul realizat din desfăşurarea activităţii) iar valoarea
totală a bunurilor create să fie maximă. Putem interpreta problema duală (D) astfel:
dacă x i să reprezinte nivelul la care se desfăşoară activităţile fenomenului
economic respectiv; b j – cererea de produse (sau disponibilul de materii prime); c i
– costul fiecărei activităţi (sau beneficiul realizat din desfăşurarea activităţii
respective), să se determine nivelul fiecărei activităţi x i aşa încât să fie îndeplinite
sau depăşite cererile b j iar costul total al activităţilor desfăşurate să fi minim.
Dacă programul primal (P) este dat sub forma standard:
AX = b (7.7.)
(P) X ≥ 0 (7.8.)
[max] f = CX (7.9.)
dualul va fi:
YA ≥ C (7.10.)
(D) Y oarecare (7.11.)
[min]g = Yb (7.12.)
De observat că dualul nu are forma standard.
Între cuplurile de probleme duale există o strânsă interdependenţă a soluţiilor
lor. Vom da în continuare câteva rezultate fără demonstraţie.

78
Lema. Dacă X şi Y constituie soluţii posibile pentru cuplul de programe (P)
– (D), avem inegalitatea
CX ≤ Yb .
Pentru un cuplu de programe liniare duale teorema de existenţă ne asigură de
următoarele posibilităţi:
Teorema 7.1. (de existenţă) Pentru un cuplu de programe liniare duale avem
alternativele următoare:
a. nici unul din programe nu admite soluţii posibile;
b. un program are optim finite iar celălalt nu admite soluţii posibile;
c. ambele programe admit soluţii optime finite.
Teorema 7.2. (fundamentală a dualităţii) Pentru un cuplu de programe duale
(2.7.) – (7.12.), condiţia necesară şi suficientă pentru ca soluţia realizabilă de bază X
a programului primal (P) să fie optimă, este să existe o soluţie realizabilă de bază Y a
programului dual (D) aşa încât să avem
CX = Yb (7.13.)
Pe baza teoremei dualităţii se poate da şi următorul rezultat:
Teorema 7.3. Pentru un cuplu de programe lianiare duale (P) – (D) condiţia
necesară şi suficientă ca soluţiile posibile X şi Y să fie optime este:
Y (b − AX ) = 0
(7.14.)
(C − YA)X = 0
II.8. Probleme de transport
Problemele de transport sunt o formă particulară a problemelor de
programare liniară pentru care metoda simplex poate fi adoptată, condiţiilor
particulare, având ca rezultat un procedeu de rezolvare în principiu identic celui
utilizat în cazul general. Primele rezultate au fost obţinute de Hitchcock, Kantorovici
şi Koopmans şi ulterior de Dantzig. În practică o asemenea problemă poate fi
întâlnită de exemplu sub forma următoare: un anumit produs se află în cantităţile
a1 , a 2 ,..., a m în punctele A1 , A2 ,..., Am numite şi surse. El trebuie transportat în
punctele B1 , B 2 ,..., B n numite destinaţii în cantităţile b1 , b2 ,..., bn urmărind
minimizarea cheltuielilor de transport cunoscând preţurile unitare de transport c ij de
la sursa i către destinaţia j . Formularea matematică a problemei este:
n

∑x
j =1
ij ≤ a i , i = 1,..., m (8.1.)
m

∑x
i =1
ij ≥ b j , j = 1,..., n (8.2.)

x ij ≥ 0 (8.3.)
m n
[min] f = ∑ ∑ c ij x ij (8.4.)
i =1 j =1
m n
a i ≥ 0 , b j ≥ 0 , c ij ≥ 0 , ∑a ≥ ∑b
i =1
i
j =1
j (8.5.)

79
unde am notat prin x ij cantităţile transportate de la sursa i către destinaţia j .
Relaţiile (8.1) sunt impuse de faptul că totalul transportat de la fiecare sursă să nu
depăşească cantitatea existentă, condiţiile (8.2) impun satisfacerea cererii iar (8.5.) apar
naturale în contextul concret al problemei.
Prin transformări elementare acest tip de problemă poate fi adus la forma
echilibrată
n

∑x
j =1
ij = a i , i = 1,..., m (8.1'.)
m

∑x
i =1
ij = b j , j = 1,..., n (8.2'.)
m n
[min] f = ∑ ∑ c ij x ij (8.3'.)
i =1 j =1
m n
a i ≥ 0 , b j ≥ 0 , c ij ≥ 0 , ∑ ai = ∑ b j
i =1 j =1
(8.4'.)

Pentru rezolvarea problemelor de transport ca şi în cazul problemelor


generale de programare liniară, algoritmul de rezolvare are două etape:
a) aflarea unei soluţii iniţiale realizabile de bază;
b) îmbunătăţirea soluţiei iniţiale până la obţinerea soluţiei optim.
Vom da în continuare două procedee de obţinere a unei soluţii iniţiale
realizabile de bază.
1) Metoda diagonalei (metoda colţului nord-vest).
Cantităţile disponibile a1 ,..., a m şi cererile corespunzătoare b1 ,..., bn se
dispun pe laturile unui tabel iar celulelele din interiorul tabelului se rezervă pentru
necunoscutele x ij ( i = 1,..., m ; j = 1,..., n ) care trebuie determinate.
a1
M
ai
M
am
b1 … bj … bn s
Componentele bazice x ij ale soluţiei se determină pe rând începând cu x11 şi
anume:
Se alege x11 = min{a1 , b1 } şi vor fi considerate nebazice (deci vor fi egali cu
zero) toate variabilele de pe aceiaşi linie (sau coloană) cu x11 conform următoarelor
situaţii:
a) dacă a1 < b1 atunci x11 = a1 iar x1 j = 0 , j = 2,..., n ;
b) dacă a1 > b1 atunci x11 = b1 şi x i1 = 0 , i = 2,..., m ;

80
c) dacă a1 = b1 atunci x11 = a1 = b1 şi toate celelalte componente de pe linia 1
şi coloana 1 fiind considerate nebazice, deci, nule.
Concomitent se modifică şi valorile lui a1 şi b1 înlocuindu-se cu a1 cu
a1 − x11 şi b1 cu b1 − x11 .
În pasul următor procedeul se repetă pentru celulele rămase necompletate
şi se termină după m + n − 1 paşi în fiecare pas completând o linie (situaţia a) sau o
coloană (situaţia b) sau o linie şi o coloană (situaţia c).
De regulă componentele nebazice nu se trec în tabel ci se haşurează căsuţa
respectivă.
2. Metoda costurilor minime
Pentru determinarea soluţiei de bază se iau în considerare costurile care ne
indică ordinea de alegere a componentelor în fiecare pas.
În primul pas se determină componenta x kh pentru care c kh = min c ij şi se { }
ia x kh = min{a k , bh } cu cele trei alternative ca la metoda diagonalei. Se repetă
procedeul urmărind costurile minime pentru celulele necompletate.
Metoda costurile minime dă în general o soluţie iniţială de bază mai bună
decât metoda diagonalei, realizând o valoare a cheltuielilor de transport mai mică.
Acest lucru e util deoarece numărul iteraţiilor necesare pentru atingerea optimului
va fi mai mic.
Pentru determinarea soluţiei optime a unei probleme de transport se utilizează
algoritmul bazat pe adoptarea metodei simplex la condiţiile particulare ale
problemei de transport.

III. ELEMENTE DE ANALIZĂ MATEMATICĂ

III.1. Funcţii vectoriale

Se spune că f este o funcţie vectorială de variabilă vectorială dacă


f :E → m
unde E ⊆ n
şi f o funcţie oarecare.
Dată funcţia vectorială f : E → m
se vor considera următoarele funcţii reale:
fi : E → , i = 1,2,..., m unde f i ( x ) = yi , iar f ( x) = ( y1. y2 ,..., ym ) ∈ m
.
Se adoptă notaţia:
f = ( f1 , f 2 ,..., f m )
funcţiile f1 , f 2 ,..., f m se numesc componentele reale ale lui f . În mod canonic se
introduc operaţiile cu funcţii vectoriale:
( f + g )(x ) = f (x ) + g (x ) , x ∈ E
( f ⋅ g )(x ) = f (x ) ⋅ g (x ) x∈E
(λf )(x ) = λf (x ) x∈E , λ ∈ .
Mulţimea funcţiilor vectoriale f : E → m
formează un spaţiu vectorial.
81
De asemenea se introduce produsul scalar şi norma pentru aceste funcţii
vectoriale:
f , g (x ) = f (x ), g ( x ) , x ∈ E ;
f (x ) = f (x ) , x∈E .
Dacă f = ( f1 , f 2 ,..., f m ) şi g = ( g1 , g 2 ,..., g m ) atunci:
m
f , g ( x ) = f ( x ), g ( x ) = ∑ f i ( x )gi (x )
i =1
m
adică f , g = ∑fg
i =1
i i (produsul scalar).

m
De asemenea, f = f, f = ∑f
i =1
i
2
(norma).

Fie mulţimea E ⊂ n , F ⊂ m
şi funcţiile f : E → F , g : F → p
. Se
consideră funcţia compusă:
h= go f :E → p
, h( x ) = g ( f ( x )) , x ∈ E .
Teorema 1. În condiţiile de mai sus, dacă f = ( f1 , f 2 ,..., f m ) ,
g = (g1 , g 2 ,..., g p ) şi h = (h1 , h2 ,..., hp ) , atunci: h1 ( x ) = g1 ( f ( x )) ,
h2 (x ) = g 2 ( f ( x )) , …, hp ( x ) = g p ( f ( x )) şi
h( x1 , x2 ,..., xn ) = g ( f1 ( x1 , x2 ,..., xn ),..., f m (x1 , x2 ,..., xn )) .
Definiţia 1. Funcţia f : E → m
este mărginită dacă mulţimea f (E ) este
mărginită.
Teorema 2. Funcţia f : E → m
este mărginită dacă şi numai dacă există
un număr real M > 0 astfel încât f ( x ) < M pentru orice x ∈ E .
Teorema 3. Funcţia f = ( f1 , f 2 ,..., f m ) este mărginită dacă şi numai dacă
f1 , f 2 , …, f m sunt mărginite.
Definiţia limitei unei funcţii reale se extinde şi pentru funcţii vectoriale.
Fie mulţimea E ⊂ n , x0 un punct de acumulare pentru E şi funcţia
vectorială f : E → m
.
Definiţia 2. Un vector l ∈ m
este limita funcţiei f în punctul x0 , dacă
m n
pentru orice vecinătate U a lui l (în ) există o vecinătate V a lui x0 (în )
astfel încât oricare ar fi x ∈ V I E , x ≠ x0 , atunci f ( x ) ∈ U . Scriem:
l = lim f ( x ) (" f ( x ) → l când x → x0 ", sau f ( x ) ⎯⎯⎯0 → l ).
x→ x
x → x0

82
Propoziţiile următoare dau definiţii echivalente ale limitei. Demonstraţia lor
se face la fel ca şi în cazul funcţiilor reale de o singură variabilă.
Propoziţia 1. lim f ( x ) = l dacă şi numai dacă pentru orice şir xk → x0 ,
x → x0

xk ∈ E , xk ≠ x0 , atunci f ( xk ) → l .
Propoziţia 2. lim f ( x ) = l dacă şi numai dacă pentru orice număr ε > 0 ,
x → x0

există un număr δ(ε ) > 0 astfel încât, oricare ar fi x ≠ x0 din E, cu


x − x0 < δ(ε ) , atunci: f ( x ) − l < ε .
Propoziţia 3. lim f ( x ) = l dacă şi numai dacă pentru orice număr ε > 0
x → x0

există o vecinătate V a lui x0 ( V depinde de ε ) astfel încât condiţiile x ∈ V I E


şi x ≠ x0 implică f ( x ) − l < ε .
Propoziţia 4. lim f ( x ) = l dacă şi numai dacă pentru orice vecinătate U a
x → x0

lui l există un număr δ > 0 (care depinde de U ) astfel încât condiţiile x ∈ E ,


x ≠ x0 şi x − x0 < δ implică f ( x ) ∈ U .
(
Dacă x p = x1 p , x2 p ,..., xnp ) şi a = (a1 , a2 ,..., an ) condiţia x p ⎯
⎯→p
a este
echivalentă cu x1 p ⎯
⎯→p
a1 , x2 p ⎯
⎯→p
a2 , …, xnp ⎯
⎯→p
aa . De aceea, în loc de
lim f ( x ) , limita se mai notează şi astfel: lim f (x1 ,..., xn ) . Astfel, pentru o
x→a x1 → a1
M
xn → an

funcţie de două variabile f ( x, y ) , limita sa în punctul (x0 , y0 ) se scrie


lim f ( x, y ) .
x → x0
y → y0

Se spune că aceasta este limita funcţiei f când x şi y tind independent (dar


simultan) către x0 şi respectiv y0 . În acest caz, propoziţia 2 se poate transcrie
astfel:
" lim f (x, y ) = l dacă şi numai dacă pentru orice ε > 0 există un număr
x → x0
y → y0

δ(ε ) > 0 astfel încât oricare ar fi (x, y ) ≠ ( x0 , y0 ) din E cu x − x0 < δ(ε ) şi


y − y0 < δ(ε ) , atunci f ( x, y ) − l < ε ".
Se defineşte limita funcţiei f : E ⊂ n → m relativ la o mulţime A ⊂ E ,
într-un punct de acumulare a lui A , la fel ca şi pentru funcţii reale de o singură
variabilă.

83
Un vector l ∈ m
este limita funcţiei f în punctul a relativ la submulţimea
A dacă pentru orice şir x p → a , x p ∈ A , x p ≠ a , avem f (x p ) → l . Se notează:
l = lim f ( x ) .
x→a
x∈ A

Dacă lim f ( x ) există, atunci şi lim f ( x ) există şi cele două limite sunt
x→ a x→a
x∈ A

egale. Dacă însă există lim f ( x ) nu rezultă neapărat că există lim f ( x ) .


x→a x→ a
x∈ A

În particular, dacă A este intersecţia mulţimii E cu o dreaptă d care trece prin


a , atunci lim f ( x ) se numeşte limita funcţiei f după direcţia d .
x→a
x∈ A

Toate proprietăţile limitelor de funcţii reale, care nu implică relaţia de


ordine şi produsul, se păstrează şi pentru funcţiile vectoriale şi demonstraţiile sunt
aceleaşi.
1) Limita unei funcţii vectoriale într-un punct, dacă există, este unică.
2) Dacă lim f ( x ) = l , atunci lim f ( x ) = l .
x → x0 x → x0

3) lim f ( x ) = l dacă şi numai dacă lim ( f ( x ) − l ) = 0 , adică, dacă şi


x → x0 x → x0

numai dacă lim f ( x ) − l = 0 .


x → x0

4) Dacă lim f ( x ) ≠ 0 , atunci există o vecinătate V a lui x0 , astfel încât


x → x0

f ( x ) ≠ 0 oricare ar fi x ≠ x0 din V I E .
5) Funcţia f are limită în x0 dacă şi numai dacă pentru orice număr
ε > 0 există o vecinătate V a lui x0 astfel încât oricare ar fi
x′, x′′ ∈ V I E , x′ ≠ x0 , x′′ ≠ x0 , atunci f ( x′) − f ( x′′) < ε .
6) Criteriu. Fie f : E → m
şi h : E → . Dacă lim h( x ) = 0 şi dacă
x → x0

există un vector l ∈ m
şi o vecinătate V a lui x0 , astfel încât
f ( x ) − l ≤ h( x ) pentru orice x ≠ x0 din V I E , atunci lim f ( x ) = l .
x → x0

7) Dacă f ,g:E → m
au limite în x0 , atunci funcţiile
f + g , fg : E → m
au limită în x0 şi
lim ( f + g )( x ) = lim [ f ( x ) + g ( x )] =
x → x0 x → x0

= lim f ( x ) + lim g ( x )
x → x0 x → x0

84
lim ( fg )( x ) = lim [ f ( x )g ( x )] =
x → x0 x → x0
.
= ⎛⎜ lim f (x )⎞⎟ ⋅ ⎛⎜ lim g ( x )⎞⎟
⎝ x → x0 ⎠ ⎝ x → x0 ⎠
8) Dacă f :E → m
şi ϕ : E → au limită în x0 , atunci funcţia
ϕ f :E → m
are limită în x0 şi
lim (ϕf )(x ) = lim [ϕ( x ) f ( x )] =
x → x0 x → x0
..
= ⎛⎜ lim ϕ( x )⎞⎟ ⋅ ⎛⎜ lim f ( x )⎞⎟
⎝ x → x0 ⎠ ⎝ x → x0 ⎠
În particular pentru ϕ( x ) = α , se deduce
lim αf ( x ) = α lim f ( x ) .
x → x0 x → x0

Propoziţia 5. Fie funcţia f :E ⊂ → m şi f1 , f 2 ,..., f m : E →


n

componentele sale reale, f = ( f1 , f 2 ,..., f m ) . Atunci: lim f ( x ) = l dacă şi numai


x → x0

dacă lim f i ( x ) = li , i = 1,2,..., m , unde l = ( l1 , l2 ,..., lm ) ∈ m


.
x → x0

III.2. Limite iterate


Fie f ( x1 , x2 ,..., xn ) o funcţie vectorială de n variabile, f : E ⊂ n → n .
Din această funcţie se poate obţine funcţia vectorială de o singură variabilă şi
anume, funcţiile sale parţiale:

f1 : x1 a f ( x1 , x2 ,..., xn )
f 2 : x2 a f ( x1 , x2 ,..., xn )
M
f n : xn a f ( x1 , x2 ,..., xn )
Se pot considera atunci limitele acestor funcţii de o singură variabilă,
lim f i ( xi ) = lim f ( x1 , x2 ,..., xn ) , i = 1,2,..., n , dacă ai este punct de acumulare al
xi → a i xi → ai

{ }
mulţimii Ei = xi xi ∈ , ( x1 , x2 ,..., xn ) ∈ E . Limita funcţiei f i este un număr care
depinde de celelalte n − 1 variabile reale, diferite de xi .
Se pot considera apoi lim lim f ( x1 , x2 ,..., xn ) , i ≠ j . Această limită este
x j → a j xi → ai

un număr care depinde de celelalte n − 2 variabile diferite de xi şi x j . Se poate


considera limita iterată a acestei funcţii în raport cu toate variabilele pe rând.

85
Această limită este un număr care nu mai depinde de nici una din variabile.
Aceasta se numeşte limita iterată a funcţiei f .
Pentru funcţiile de două variabile f ( x, y ) se pot considera limite iterate:
lim lim f ( x, y ) şi lim lim f ( x, y ) . Se spune că acestea sunt limitele funcţiei
x → x0 y → y 0 y → y 0 x → x0

f ( x, y ) când x şi y tind succesiv respectiv către x0 şi y0 .


Legătura dintre limite şi limitele iterate este dată de:
Propoziţia 1. Dacă există limita funcţiei într-un punct şi una din limitele
iterate în acest punct, atunci aceste limite sunt egale.

III.3. Continuitatea funcţiilor vectoriale


Definiţia continuităţii funcţiilor reale de o singură variabilă se extinde şi
pentru funcţii vectoriale.
Definiţia 1. Fie funcţia f : E ⊂ n → m şi un punct x0 ∈ E . Funcţia
f este continuă în x0 dacă pentru orice vecinătate U a lui f ( x0 ) există o
vecinătate V a lui x0 astfel încât oricare ar fi x ∈ V I E , atunci f ( x ) ∈ U .
Următoarele propoziţii dau definiţii echivalente ale continuităţii:
Propoziţia 1. Funcţia f este continuă în punctul x0 dacă şi numai dacă
pentru orice şir x p ⎯
⎯→p
( )
x0 , x p ∈ E , atunci f x p ⎯
⎯→p
f ( x0 ) .
Propoziţia 2. Funcţia f este continuă în x0 dacă şi numai dacă pentru
orice număr ε > 0 există un număr δ(ε ) > 0 astfel încât oricare ar fi x ∈ E cu
x − x0 < δ(ε ) , atunci f ( x ) − f ( x0 ) < ε
.
Propoziţia 3. Funcţia f este continuă în x0 dacă şi numai dacă pentru
orice număr ε > 0 există o vecinătate V a lui x0 , ( V depinde de ε ) astfel încât
oricare ar fi x ∈ E I V , atunci f ( x ) − f ( x0 ) < ε .
Propoziţia 4. Funcţia f este continuă în punctul x0 dacă şi numai dacă
pentru orice vecinătate U a lui f ( x0 ) există un număr δ > 0 (care depinde de
U ) astfel încât oricare ar fi x ∈ E cu x − x0 < δ să avem f ( x ) ∈ U .
Propoziţia 5. Funcţia f este continuă în punctul x0 dacă şi numai dacă
lim f ( x ) − f ( x0 ) = 0 .
x → x0

Se spune că funcţia f este continuă pe mulţimea E dacă este continuă în


fiecare punct din E . Proprietăţile funcţiilor reale continue care nu implică relaţia
de ordine, rămân variabile şi pentru funcţiile vectoriale continue.

86
Propoziţia 6. Facă funcţia f este continuă în punctul x0 (sau pe E ) atunci
funcţia f ( x ) este continuă în x0 (respectiv pe E ).
Propoziţia 7. Funcţia vectorială f : E ⊂ n
→ m
este continuă într-un
punct x0 ∈ E dacă şi numai dacă fiecare din componentele sale reale
f1 , f 2 ,..., f m : E → este continuă în x0 .

III.4. Continuitatea parţială

Definiţia 1. Fie funcţia f : E ⊂ n → m şi a = (a`, a2 ,..., an ) un


punct din E . Se consideră funcţia parţială ( de o singură variabilă:
f i : xi a f (a1 ,..., ai −1 , xi , ai +1 ,..., an ) definită pe mulţimea
Ei = {xi xi ∈ R, (a1 ,..., ai −1 , xi , ai +1 ,..., an ) ∈ E}.
Dacă funcţia parţială f este continuă în punctul ai ∈ E , se spune că funcţia f
este continuă (parţial) în raport cu vartiabila xi în punctul a = (a1 , a2 ,..., an ) .
A spune că funcţia f ( x1 , x2 ,..., xn ) este continuă parţial în raport cu xi în
punctul a , înseamnă că, pentru orice număr ε > 0 există un număr δ(ε ) > 0 astfel
încât oricare ar fi xi ∈ Ei cu xi − ai < δ(ε ) să avem f i (xi ) − f i (ai ) < ε , adică
f (a1 ,..., xi ,..., an ) − f (a1 ,..., ai ,..., an ) < ε .

Dacă funcţia f este continuă în punctul a = (a1 , a2 ,..., an ) se spune adesea


că este continuă în acest punct în raport cu ansamblul variabilelor pentru a deosebi
de continuitatea parţială în raport cu câte o variabilă.
Observaţie. Dacă funcţia f este continuă într-un punct în raport cu fiecare
variabilă în parte, nu rezultă că ea este continuă în acest punct în raport cu
ansamblul variabilelor.

III.5. Derivate parţiale


Fie f ( x, y ) o funcţie reală de două variabile, definită pe o mulţime E ⊂ 2

şi (x0 , y0 ) un punct interior lui E .


Definiţia 1. Funcţia f are în punctele (x0 , y0 ) derivată parţială în
f ( x, y0 ) − f ( x0 , y0 )
raport cu variabila x dacă există şi este finită lim .
x → x0 x − x0
Limita se numeşte derivata parţială în raport cu x a lui f în (x0 , y0 ) şi se

87
∂f
notează f x′(x0 , y0 ) = (x0 , y0 ) = Dx f (x0 , y0 ) .Asemănător se defineşte
∂x
∂f
(x0 , y0 ) .
∂y
Se spune că f are derivată parţială în raport cu x pe E dacă ea are derivată
parţială în raport cu x în fiecare punct (x, y ) ∈ E .
∂f ∂f
În acest caz funcţia :E → definită de (x, y ) a (x, y ) se numeşte
∂x ∂x
∂f
derivata parţială a lui f pe E . Analog se defineşte :E → .
∂y
∂f
Notaţie: f x′ = Dx f = .
∂x
Practic derivata f x′ se calculează considerând pe y constant şi derivând
ca o funcţie de o singură variabilă x . Derivata parţială în raport cu y se obţine
considerând pe x constant şi derivând ca pe o funcţie de y .
Propoziţia 1. Dacă derivata parţială f x′ (respectiv f y′ ) există în (x0 , y0 )
atunci f este continuă în x0 în raport cu x (respectiv y ).
Propoziţia 2. Fie (x0 , y0 ) un punct interior al lui E . Dacă derivatele
parţiale f x′ şi f y′ există pe o vecinătate V a lui (x0 , y0 ) atunci pentru orice punct
( x, y ) ∈ V există un număr ξ cuprins între x0 şi x şi un număr η cuprins între
y0 şi y astfel încât
f ( x, y ) − f ( x0 , y0 ) = f x′(ξ, y )( x − x0 ) − f y′( x0 , η)( y − y0 ) .
Observaţie. Această egalitate se numeşte formula lui Lagrange pentru
funcţii de două variabile.
Propoziţia 3. Fie (x0 , y0 ) un punct interior al lui E . Dacă funcţia f
admite derivate parţiale mărginite într-o vecinătate V a lui (x0 , y0 ) , atunci ea
este continuă în (x0 , y0 ) (în raport cu ansamblul variabilelor).
Corolar 1. Dacă f x′ şi f y′ există pe o vecinătate a lui (x0 , y0 ) şi sunt
continue în (x0 , y0 ) , atunci funcţia f este continuă în ( x0 , y0 ) .
Corolar 2. Dacă derivatele parţiale f x′ şi f y′ există pe E şi sunt continue
sau sunt mărginite, atunci funcţia f este continuă pe E

88
III.6. Interpretarea economică a derivatelor parţiale
Derivata parţială în raport cu variabila xi indică variaţia funcţiei f la o
variaţie (creştere sau descreştere) foarte mică ∆xi a variabilei xi . În cazul
funcţiilor de producţie y = f ( x1 , x2 ,..., xn ) , unde x1 , x2 ,..., xn sunt factorii utilizaţi
în procesul de producţie, derivatele parţiale f x′i măsoară eficienţa utilizării unei
unităţi suplimentare din factorul xi când ceilalţi factori rămân neschimbaţi şi se
numesc randamente marginale sau produse marginale.
Pentru modelarea matematică a proceselor de producţie se folosesc diferite
expresii matematice a funcţiilor de producţie . Cele mai des folosite sunt
următoarele funcţii de producţie:
- de tip Cobb-Douglas: y = AK αLβ ;
AK 2 L2
- de tip Sato: y = , A > 0 , α > 0, β > 0 ;
αK 3 + β L3

( )
1
- de tip Allen: y = A 2δKL − αK 2 − β L2 2 , A > 0 , α, β > 0 şi δ 2 > αβ ;

de tip CES: y = A(αK )


1
−ρ −
- + β L− ρ ρ ,
unde K reprezintă volumul capitalului fix (mil. lei), L reprezintă volumul forţei
de muncă (mii de persoane), A este un scalar care se determină experimental, iar
y este volumul producţiei (mil. lei); α , β , δ , ρ se determină experimental.

III.7. Diferenţiabilitatea funcţiilor de mai multe variabile


Fie f ( x, y ) o funcţie de două variabile definită pe o mulţime E ⊂ 2
şi
(a, b ) un punct interior al lui
E.
Definiţia 1. Se spune că funcţia f este diferenţiabilă în punctul (a, b )
dacă există două numere reale λ şi µ şi o funcţie ω definită pe E ,
continuă în (a, b ) şi nulă în acest punct, lim ω( x, y ) = ω(a, b ) = 0 astfel încât
x→a
y →b

în orice punct (x, y ) ∈ E


f ( x, y ) − f (a, b ) = λ( x − a ) + µ( y − b ) +
.
+ ω( x, y ) ( x − a ) + ( y − b )
2 2

Dacă E este o mulţime deschisă se spune că f este diferenţiabilă pe E


dacă este diferenţiabilă în orice punct din E .

89
Se va nota ρ = ρ (x, y ) = (x − a )2 + (y − b )2 , deci egalitatea de mai sus se scrie
f ( x, y ) − f (a, b ) = λ( x − a ) + µ( y − b ) + ω( x, y )ρ
unde lim ω( x, y ) = 0 .
x→a
y →b

Lema 1. Dacă funcţia ω( x, y ) definită pe E , are limita 0 în (a, b ) , atunci


există două funcţii ω1 şi ω2 definite pe E care au limita 0 în (a, b ) şi
ω( x, y )ρ = ω1 ( x, y )( x − a ) + ω2 ( x, y )( y − b ) , (x, y ) ∈ E .
Reciproc, dacă funcţiile ω1 şi ω2 definite pe E , au limita 0 în punctul
(a, b ) atunci există o funcţie ω(x, y ) cu limita 0 în (a, b ) care să verifice
egalitatea precedentă.
Folosind această lemă, rezultă imediat:
Propoziţia 3. Funcţia f este diferenţiabilă în punctul (a, b ) dacă şi numai
dacă există două numere reale λ şi µ şi două funcţii ω1 şi ω2 definite pe E ,
continue în (a, b ) şi nule în acest punct, lim ωi ( x, y ) = ωi (a, b ) = 0 , i = 1,2 ,
x→a
y →b

astfel încât pentru orice (x, y ) ∈ E ,


f ( x, y ) − f (a, b ) = λ( x − a ) + µ( y − b ) +
.
+ ω1 ( x, y )( x − a ) + ω2 ( x, y )( y − b )
Această egalitate se mai scrie
f ( x, y ) − f (a, b ) = [λ + ω1 ( x, y )](x − a ) + [µ + ω2 ( x, y )]( y − b ) .
Propoziţia 4. Dacă funcţia f este diferenţiabilă în (a, b ) , atunci ea are
derivate parţiale în (a, b ) şi f x′(a, b ) = λ , f y′ (a, b ) = µ .
Egalitatea de definiţie a diferenţiabilităţii se scrie atunci astfel:
f ( x, y ) − f (a, b ) = f x′(a, b )(x − a ) + f y′ (a, b )( y − b ) + ω( x, y ) ⋅ ρ .
Corolar. Dacă f este diferenţiabilă pe E , atunci ea are derivate parţiale
f x′ şi f y′ pe E .
Propoziţia 5. Dacă f este diferenţiabilă în punctul (a, b ) , atunci ea este
continuă în acest punct.
Corolar. Dacă f este diferenţiabilă pe E atunci ea este continuă pe E .
Ultimele două propoziţii arată că existenţa unei derivate parţiale şi
continuitatea unei funcţii sunt condiţii necesare (dar nu suficiente) pentru
diferenţiabilitatea sa. Propoziţia următoare dă condiţii suficiente de
diferenţiabilitate.

90
Propoziţia 6. Dacă f are derivate parţiale f x′ şi f y′ într-o vecinătate V a
lui (a, b ) şi dacă aceste derivate parţiale sunt continue în (a, b ) , atunci funcţia f
este diferenţiabilă în (a, b ) .
Reciproca propoziţiei nu este adevărată.
Fie f ( x, y ) o funcţie reală definită pe E ⊂ 2
şi diferenţiabilă în
(a, b ) ∈ E . Cum ω are limita 0 în (a, b ) avem aproximarea:
f ( x, y ) − f (a, b ) ≈ f x′(a, b )( x − a ) + f y′(a, b )( y − b ) .
Definiţia 2. Funcţia de două variabile
df (a, b )( x, y ) = f x′(a, b )( x − a ) + f y′(a, b )( y − b )
se numeşte diferenţiala lui f ( x, y ) în (a, b ) .
Fie funcţiile ϕ : E → , ψ :E → date de ϕ( x, y ) = x , ψ ( x, y ) = y ,
atunci ϕ′x ( x, y ) ≡ 1 , ψ′x ( x, y ) ≡ 0 şi ϕ′y ( x, y ) ≡ 0 , ψ′y ( x, y ) ≡ 1 , deci
dϕ( x, y )(u , v ) ≡ u şi dψ ( x, y )(u , v ) ≡ v .
Notând x − a = dx şi y − b = dy vom avea
df ( x, y ) = f x′( x, y )dx + f y′( x, y )dy
sau
∂f ∂f
df = f x′dx + f y′dy = dx + dy .
∂x ∂y
Pentru o funcţie de n variabile f ( x1 , x2 ,..., xn ) diferenţiala este
n
∂f
df = ∑ dxi
i =1 ∂xi

unde dxi este diferenţiala funcţiei ϕi ( x1 , x2 ,..., xn ) = xi .

III.8. Derivate parţiale de ordin superior


Fie f ( x, y ) o funcţie reală definită pe E ⊂ 2
. Se presupune că funcţiile
f x′ şi f y′ sunt definite pe E şi că au derivate parţiale pe E . Atunci există
următoarele derivate parţiale de ordinul II:
′ ∂ ⎛ ∂f ⎞ ∂ 2 f
fx2 = ( fx ) x = ⎜ ⎟ = 2
′′ ′
∂x ⎝ ∂x ⎠ ∂x
′ ∂ ⎛ ∂f ⎞ ∂ 2 f
f xy′′ = ( f x′) y = ⎜ ⎟ =
∂y ⎝ ∂x ⎠ ∂y∂x

91
∂ ⎛ ∂f ⎞ ∂ 2 f
f yx′′ = ( f y′ ) x = ⎜⎜ ⎟⎟ =

∂x ⎝ ∂y ⎠ ∂x∂y
∂ ⎛ ∂f ⎞ ∂ 2 f
f y′′2 = ( f y′ ) y = ⎜⎜ ⎟⎟ = 2

∂y ⎝ ∂y ⎠ ∂y
Funcţiile f xy′′ , f yx′′ se numesc derivate mixte de ordinul II.

O funcţie de n variabile f ( x1 , x2 ,..., xn ) poate avea n 2 derivate parţiale de


ordinul doi, f x′′i x j , i, j = 1,2,..., n .

Enunţăm următoarele teoreme:


Teorema 1 (Criteriul lui Schwartz). Dacă funcţia f ( x, y ) are
derivate parţiale mixte de ordinul doi f xy′′ şi f yx′′ într-o vecinătate V a unui
punct (a, b ) ∈ E şi dacă f xy′′ şi f yx′′ sunt continue în (a, b ) , atunci
f xy′′ (a, b ) = f yx′′ (a, b ) .
Teorema 2 (Criteriul lui Young). Dacă funcţia f are derivate parţiale de
ordinul întâi f x′ şi f y′ într-o vecinătate V a lui (a, b ) şi dacă f x′ şi f y′ sunt
diferenţiabile în (a, b ) , atunci derivatele parţiale mixte de ordinul doi în (a, b )
există şi sunt egale în acest punct, f xy′′ (a, b ) = f yx′′ (a, b ) .
Definiţia 1. Fie f ( x, y ) o funcţie reală de două variabile definită pe o
mulţime E ⊂ 2 şi (a, b ) un punct interior lui E . Se spune că f este
diferenţiabilă de n ori în punctul (a, b ) dacă toate derivatele de ordinul
n − 1 ale lui f există într-o vecinătate V a lui (a, b ) şi sunt diferenţiabile
în (a, b ) .
Diferenţiala de ordinul n în punctul (a, b ) se defineşte prin egalitatea:
n
⎛∂ ∂ ⎞
d f ( x, y )(a, b ) = ⎜⎜ dx + dy ⎟⎟ f (a, b ) ,
n

⎝ ∂x ∂y ⎠
unde exponentul n înseamnă că se dezvoltă suma din paranteză după regula binomului
lui Newton şi apoi se înmulţeşte formal cu f (a.b ) .
Diferenţiala de ordinul n pentru o funcţie de m variabile va fi:
n

(
d f ( x1 ,...xm ) = f x′1 dx1 + ... + f x′m dxm
n
)
n ⎛ m ∂
= ⎜⎜ ∑

dxk ⎟⎟ f .
⎝ k =1 ∂xk ⎠

92
III.9. Formula lui Taylor
Fie f : E ⊂ 2 → şi (a, b ) ∈ E . Să presupune că f admite derivate
parţiale de ordinul n şi derivatele parţiale mixte nu depind de ordinea variabilelor
în raport cu care se derivează.
Oricărui punct (x, y ) ∈ E i se poate asocia polinomul:

Tn ( x, y ) = f (a, b ) +
1
1!
[f x′(a, b )( x − a ) + f y′(a, b )( y − b ) + ]
+
1
2!
[
f x′′2 (a, b )( x − a ) + 2 f xy′′ (a, b )( x − a )( y − b ) +
2

+ f y′′2 (a, b )( y − b ) + ... =


2
]
n
1 n k (l )
=∑ ∑ Cl f x l −k x k (a, b )( x − a ) ( y − b )
l −k k

l = 0 l! k = 0

Operatorul Tn ( x, y ) se scrie:
1⎡ ∂ ∂ ⎤
Tn ( x, y ) = f (a, b ) + ⎢ ( x − a ) + ( y − b )⎥ f (a, b ) +
1! ⎣ ∂x ∂y ⎦

1⎡∂ ∂ ⎤
+ ⎢ ( x − a ) + ( y − b )⎥ f (a, b ) + ... +
2! ⎣ ∂x ∂y ⎦
(n )
1⎡∂ ∂ ⎤
+ ⎢ ( x − a ) + ( y − b )⎥ f (a, b )
n! ⎣ ∂x ∂y ⎦
Polinomul Tn ( x, y ) se numeşte polinomul lui Taylor de ordinul n asociat
funcţiei f ( x, y ) în punctul (a, b ) .
Pentru fiecare punct (x, y ) ∈ E avem formula lui Taylor de ordinul n ,
f ( x, y ) = Tn ( x, y ) + Rn ( x, y ) din care obţinem restul de ordinul n al dezvoltării în
serie Taylor, Rn ( x, y ) = f ( x, y ) − Tn ( x, y ) .
Observaţie. Dacă funcţia f este diferenţiabilă de n + 1 ori într-o vecinătate
V a lui (a, b ) , pentru orice punct (x, y ) ∈ V , există un punct (ξ, η) ∈ V situat pe
segmentul care uneşte punctul (a, b ) cu punctul ( x, y ) , astfel încât
( n +1 )
1 ⎡∂
Rn ( x, y ) = ⎢ (x − a ) + ∂ ( y − b )⎤⎥ f (ξ, η) .
(n + 1)! ⎣ ∂x ∂y ⎦
Este clar că lim Rn ( x, y ) = 0 .
( x , y )→ ( a , b )

93
III.10. Extremele funcţiilor de mai multe variabile

Definiţia 1. Un punct (a, b ) ∈ E se numeşte punct de maxim local


(respectiv de minim local) al funcţiei f : E ⊂ 2 → , dacă există o
vecinătate V a lui (a, b ) astfel încât, pentru orice (x, y ) ∈ V I E să avem
f ( x, y ) ≤ f (a, b ) (respectiv f ( x, y ) ≥ f (a, b ) ).
Aceste puncte se numesc puncte de extrem (local) ale funcţiei. Valoarea
f (a, b ) a funcţiei într-un punct de maxim (minim) local se numeşte maximul
o
(minimul) local al funcţiei. Vom nota prin E , interiorul mulţimii E .
Propoziţia 1. Dacă funcţia f are derivate parţiale într-un punct de extrem
o
(a, b ) ∈ E atunci derivatele parţiale se anulează în acest punct, f x′(a, b ) = 0 ,
f y′(a, b ) = 0 .
Definiţia 2. Un punct (a, b ) ∈ E se numeşte punct staţionar al funcţiei
f ( x, y ) dacă funcţia f este diferenţiabilă în (a, b ) şi dacă diferenţiala sa este
nulă în acest punct, df (a.b ) = f x′(a, b )dx + f y′ (a, b )dy = 0 .
Dar df (a, b ) = 0 ⇔ f x′(a, b ) = f y′ (a, b ) = 0 .
Aşadar, (a, b ) este un punct staţionar (critic) al funcţiei f ( x, y ) când funcţia
este diferenţiabilă în punctul a, b şi are derivatele parţiale nule în acest punct.
Propoziţia 2. Orice punct de extrem local din interiorul mulţimii E în care
funcţia f ( x, y ) este diferenţiabilă este punct staţionar al funcţiei. Reciproca nu
este adevărată.
Punctele staţionare ale funcţiei f ( x, y ) care nu sunt puncte de extrem ale
sale se numesc puncte şa ale lui f ( x, y ) .
Interpretare geometrică. Graficul funcţiei f ( x, y ) este o suprafaţă S a
cărei ecuaţie este z = f (x, y ) şi are în punctul şa un plan tangent, a cărui ecuaţie
este

z − f (a, b ) = f x′(a, b )( x − a ) + f y′(a, b )( y − b ) .


Dacă (a, b ) este punct staţionar ( f x′(a, b ) = f y′ (a, b ) = 0 ), planul tangent
z = f (a, b ) este paralel cu planul xOy . În concluzie dacă f ( x, y ) este
diferenţiabilă pe o mulţime deschisă E , punctele staţionare ale lui f sunt toate
soluţiile ( x, y ) ale sistemului:

94
⎧ f x′( x, y ) = 0
⎨ ′ .
⎩ f y ( x, y ) = 0
Cum orice punct de extrem local este punct staţionar, rezultă că punctele de
extrem local se află printre soluţiile sistemului de mai sus (dar nu toate soluţiile
sistemului sunt puncte de extrem).
Ca şi la funcţii de o singură variabilă unde pentru a identifica un punct de
extrem analizăm semnul derivatei a doua în acel punct, pentru a identifica printre
punctele staţionare unele puncte de extrem (dar nu neapărat toate punctele de
extrem) va trebui să recurgem la derivatele parţiale de ordinul doi.
Teoremă. Dacă (a, b ) este un punct staţionar al funcţiei f ( x, y ) şi dacă f
are derivate parţiale de ordinul doi continue într-o vecinătate V a lui (a, b ) ,
atunci

x y
[ 2
]
1) Dacă f ′′2 (a, b ) f ′′2 (a, b ) − f xy′′ (a, b ) > 0 , atunci (a, b ) este un punct de

extrem local al funcţiei f ( x, y ) şi anume:


- dacă f ′′2 (a, b ) > 0 , (a, b ) este un punct de minim;
x

- dacă f ′′2 (a, b ) < 0 , (a, b ) este un punct de maxim.


x

x y
[
2) Dacă f ′′2 (a, b ) f ′′2 (a, b ) − f xy′′ (a, b ) < 0 , ] 2
atunci (a, b ) nu este un

punct de extrem al funcţiei f ( x, y ) .


Fie f : E ⊂ n
→ , a = (a1 , a2 ,..., an ) este un punct de minim (maxim)
local dacă f ( x ) − f (a ) > 0 ( f ( x ) − f (a ) < 0 ). Dacă a ∈ E este un punct
staţionar atunci f x′ (a ) = 0 , i = 1,2,..., n .
i

Punctul a este staţionar dacă f este diferenţiabilă în a şi dacă df (a ) = 0


şi se obţine din rezolvarea sistemului derivatelor parţiale.
Teoremă. Fie a punct staţionar al lui f ( x1 , x2 ,..., xn ) . Să presupunem că
funcţia f are derivate parţiale de ordinul doi continue într-o vecinătate V a lui
a.
n
1) Dacă forma pătratică ϕ = ∑ f ′′
i , j =1
xi x j α i α j este definită, atunci a este un

punct de extrem şi anume un punct de maxim sau de minim după cum


ϕ < 0 sau ϕ > 0 φ >0.
2) Dacă forma pătratică ϕ este nedefinită, atunci a nu este punct de
extrem al funcţiei.

95
III.11. Funcţii implicite
Fie ecuaţia F ( x, y ) = 0 cu F : E ⊂ → şi 2

A ⊂ Ex = {x ∃y ∈ R, cu ( x, y ) ∈ E}.
O funcţie f ( x) : A → se numeşte soluţie (în raport cu y ) a ecuaţiei
F ( x, y ) = 0 pe mulţimea A dacă F ( x, f ( x )) ≡ 0 pentru x ∈ A .
Ecuaţia F ( x, y ) = 0 poate să nu aibă soluţii, ca în cazul cercului imaginar,
x 2 + y 2 + 1 = 0 , în raport cu nici o variabilă. Poate avea o singură soluţie ca în
cazul primei bisectoare x − y = 0 şi anume y = x sau poate avea mai multe
soluţii pe mulţime A ca în cazul ecuaţiei F (x, y ) = x − y 2 = 0 . Această ecuaţie,
în raport cu y , are o infinitate de soluţii pe mulţimea [0,+∞ ) , de exemplu:

⎧⎪ x pentru x ∈ [0, a )
y=⎨ ,
⎪⎩− x pentru x ∈ [a,+∞ )

unde a este arbitrar în [0,+∞ ) .


Fie F ( x1 ,..., xn , y ) = 0 unde
, y = f ( x1 ,..., xn ) : A ⊂
n +1
F:E ⊂ → n

este o soluţie în raport cu y a acestei ecuaţii pe mulţimea A dacă
F ( x1 ,..., xn , f ( x1 ,..., x2 )) ≡ 0 pentru orice punct (x1,..., xn ) ∈ A unde
x = ( x1 ,..., xn ) este o variabilă reală sau vectorială.
Dacă există o singură funcţie f ( x ) : A ⊂ n
→ care să verifice ecuaţia
F ( x, y ) = 0 , eventual, şi alte condiţii suplimentare, se spune că funcţia f ( x ) este
definită implicit de ecuaţia F ( x, y ) = 0 . Rezolvând ecuaţia F ( x, y ) = 0 în raport
cu y (explicitând-o) se obţine funcţia explicită y ≡ f ( x ) .
Funcţiile definite cu ajutorul ecuaţiilor se numesc funcţii definite implicit
(funcţii implicite).
o
Teorema 1. Fie A ⊂ n
, n ≥1; B ⊂ , x0 , y0 ∈ A , şi funcţia reală
F ( x, y ) definită pe A × B . Dacă:
1) F ( x0 , y0 ) = 0 ;
2) F ( x1 , x2 ,..., xn , y ) are Fx′1 , Fx′2 , …, Fx′n , Fy′ continue pe o vecinătate
E × V a lui (x0 , y0 ) ;
3) Fy′ ( x0 , y0 ) = 0 .
Atunci:
96
a) există o vecinătate U 0 a lui x0 , o vecinătate V0 a lui y0 şi o funcţie
unică y = f ( x ) : U 0 → V0 astfel încât f ( x0 ) = y0 şi F ( x, f ( x )) ≡ 0
pentru x ∈ U 0 ;
b) funcţia f ( x1 , x2 ,..., xn ) are derivate parţiale f x′ , f x′ , …, f x′n continue
1 2
Fx′i ( x, f (x ))
pe U 0 şi pentru fiecare i = 1,2,..., n atunci f x′i ( x ) = − ,
Fy′ ( x, f ( x ))
x ∈U0 ;
c) dacă F are derivate parţiale de ordinul k continue pe U × V , atunci
f are derivate parţiale de ordinul k continue pe U 0 .
Fie funcţia de două variabile F ( x, y ) = 0 . Dacă se diferenţiază formal se
dy
obţine Fx′dx + Fy′dy = 0 . Împărţind prin Fy′dx şi notând = y′ se obţine
dx
Fx′ F′
+ y′ = 0 , adică y′ = − x .
Fy′ Fy′

III.12. Extreme condiţionate (legate)


Fie f ( x ) = f ( x1 , x2 ,..., xn ) o funcţie reală definită pe o mulţime E ⊂ n
şi A ⊂ E . Funcţia f are în a ∈ A un extrem relativ la A dacă restricţia lui
f la A are în a un extrem obişnuit. În a este un maxim (minim) relativ la
A dacă există o vecinătate V a lui a astfel încât f ( x ) ≥ f (a ) (respectiv
f ( x ) ≤ f (a ) ) pentru orice punct x ∈ V I A . Extremele funcţiei f relative la
submulţime A ⊂ E se numesc extreme condiţionate (legate).
Fie F1 ( x ), F2 ( x ),..., Fk ( x ) , k < n funcţii reale care definesc mulţimea A
prin mulţimea soluţiilor sistemului restricţiilor:
Fi ( x1 , x2 ,.., xn ) = 0 , i = 1,2,..., k . (1)
{ }
Aşadar A = x ∈ E Fi ( x ) = 0, i = 1,2,..., k . În acest caz extremele funcţiei
f ( x ) relative la A se numesc extreme condiţionate de sistemul (1).
Aceasta arată că cele n variabile x1 , x2 ,..., xn sunt legate între ele prin cele
relaţii ale sistemului (1), de aceea le mai numim şi extreme legate.
Teoremă. Fie a o soluţie a sistemului (1). Să presupunem că funcţiile f ( x ) ,
F1 ( x ), F2 ( x ),..., Fk ( x ) au derivate parţiale, continue într-o vecinătate V a lui a şi
matricea funcţională F j′ are în punctul a rangul k . Dacă a este un punct de

97
extrem al funcţiei f ( x ) condiţionat de sistemul (1) atunci există k numere
l1 , l2 ,..., lk (multiplicatorii lui Lagrange) astfel încât
∂f
(a ) + ∑ li ∂Fi (a ) = 0 , j = 1,2,..., n
k

∂x j i =1 ∂x j (2)
F1 (a ) = F2 (a ) = ... = Fk (a ) = 0
Orice soluţie a = (a1 , a2 ,..., an ) a sistemului (2) se numeşte punct staţionar
al funcţiei f ( x ) . Orice punct de extrem condiţionat este un punct staţionar
condiţionat, reciproca nu este adevărată.
Etape de calcul ale extremelor legate:
1) Se formează funcţia auxiliară (ajutătoare)
F ( x, l1 , l2 ,..., lk ) = f ( x ) + l1F1 ( x ) + l2 F2 ( x ) + ... + lk Fk ( x )
cu coeficienţii l1 , l2 ,..., lk nedeterminanţi.
2) Se formează sistemul celor n + k ecuaţii
⎧⎪ Fx′1 = Fx′2 = ... = Fx′n = 0

⎪⎩ F1 = F2 = ... = Fk = 0
cu n + k necunoscute x1 , x2 ,..., xn , l1 , l2 ,..., lk şi se caută soluţiile acestui
sistem care sunt puncte critice (staţionare).
3) Dacă x1 , x2 ,..., xn , l1 , l2 ,..., lk este o soluţie a acestui sistem, atunci punctul
(x1 , x2 ,..., xn ) este punct staţionar condiţionat al funcţiei f (x ) .
Printre punctele staţionare condiţionate astfel obţinute se află şi punctele
extrem condiţionat. Vom căuta condiţii suficiente care să permită să se identifice
dintre punctele staţionare punctele de extrem condiţionat.
Fie punctul staţionar a , deci Fi (a ) = 0 , i = 1,2,..., k şi k numere
l1 , l2 ,..., lk astfel încât să fie satisfăcut sistemul (2). Pentru a vedea dacă a este sau
nu punct de extrem condiţionat de sistemul (1), se va studia semnul diferenţei
f ( x1 , x2 ,..., xn ) − f (a1 , a2 ,..., an ) pentru punctele (x1 , x2 ,..., xn ) care verifică
sistemul (1), ( F1 ( x ) = 0 ⇒ F ( x ) = f ( x ) , deci f ( x ) − f (a ) = F ( x ) − F (a ) ), se
reduce la studiul semnului diferenţei F (x ) = F (a ) .
Punctul a verificând sistemul (2) este punct staţionar pentru F (x ) , deci
derivatele sale parţiale de ordinul I se anulează în a . Pe de altă parte, funcţia F (x )
are derivate parţiale continue într-o vecinătate a lui a , deci se poate scrie formula
lui Taylor de ordinul doi:

98
1 1
F ( x ) − F (a ) = ∑ Fx′′i x j (a )dxi dx j + ω( x )ϕ2 =
2 2
1 1
= d 2 F + ωϕ2
2 2
n
unde lim( x ) = 0 , ϕ = ∑ (x − ai ) şi dxi = xi − ai , i = 1,2,..., n .
1
i
x→a
i =1
n
După cum forma patratică ∑ F ′′ (a )dx dx
i , j =1
xi x j i j păstrează în jurul lui a acelaşi

semn sau nu păstrează acelaşi semn, punctul este sau nu punct de extrem
condiţionat.

III.13. Funcţii omogene de mai multe variabile


Funcţia f ( x1 , x2 ,..., xn ) se numeşte omogenă de gradul k în raport cu
variabilele xi , i = 1,2,..., n dacă pentru un t oarecare este adevărată relaţia
f (tx1 , tx2 ,..., txn ) = t k f ( x1 , x2 ,..., xn ) (1)
Teoremă (Euler). O funcţie omogenă satisface relaţia
x1 f x′1 + x2 f x′2 + ... + xn f x′n = kf ( x1 , x2 ,..., xn ) (2)

III.14. Funcţii omogene în economie


Fie z = f (x, y ) o funcţie omogenă de gradul întâi, de două variabile.
⎛ y⎞ ⎛x⎞
1) Funcţia poate fi scrisă sub oricare din formele z = xϕ⎜ ⎟ = yψ⎜⎜ ⎟⎟ ,
⎝x⎠ ⎝ y⎠
unde ϕ şi ψ sunt funcţii de o singură variabilă.
∂z ∂z x
2) Derivatele parţialeşi sunt funcţii de .
∂x ∂y y
∂z ∂z
3) Teorema lui Euler: x + y = a.
∂x ∂y
Este interesant cazul când funcţia de producţie a unei mărfi X este omogenă
de grad întâi în raport cu factorii variabilei A1 , A2 ,..., An . Pornind de la definiţie şi
de la proprietăţile 1) şi 2) de mai sus, acest caz este caracterizat de aceea că o
creştere relativă dată tuturor factorilor duce la o aceeaşi creştere relativă a
rezultatului, fără a modifica produsul mediu sau produsul marginal al oricărui
factor.
Acesta este cazul „veniturilor constante la scară”, când numai cantităţile
relative folosite de fiecare factor sunt importante, nu şi scara la care se face
producţia.
99
Dacă există doi factori, A şi B şi venituri constante la scară, suprafaţa
producţiei este riglată de drepte care trec prin origine şi orice secţiune prin Ox este
o dreaptă. Curbele producţiei constante din planul aOb se obţin una din alta prin
proiecţii radiale, iar dimensiunile lor variază în raportul producţiilor constante care
le definesc. În particular, orice rază care trece prin O intersectează curbele în
puncte în care tangentele sunt paralele.

III.15. Ecuaţii diferenţiale


Sunt multe probleme economice care se reduc la rezolvarea unor ecuaţii,
numite ecuaţii diferenţiale ordinare sau, mai scurt, ecuaţii diferenţiale, care leagă
între ele o variabilă independentă x , o funcţie necunoscută de x , pe care o notăm
y şi primele ei n derivate y′, y′′,..., y (n ) .
n+ 2
Fie F o funcţie definită pe un domeniu D din cu valori reale,
continuă în acest domeniu.
Definiţia 1. O relaţie de forma
(
F x, y, y′, y′′,..., y (n ) = 0 ) (1)
se numeşte ecuaţie diferenţială de ordinul n .
Fie ϕ : ( a, b ) → o funcţie de n ori derivabilă în orice punct al intervalului
(a.b ) , unde a poate fi − ∞ , iar b poate fi + ∞ .
Se spune că funcţia ϕ este soluţie a ecuaţiei diferenţiale (1), dacă înlocuind în
ecuaţia diferenţială (1), funcţia y cu ϕ( x ) , se obţine o identitate, oricare ar fi
x ∈ (a, b ) adică
(
F x, ϕ( x ), ϕ′( x ),...ϕ(n ) ( x ) ≡ 0 . )
Dacă în sistemul de coordonate xOy se reprezintă grafic funcţia ϕ se obţine
o curbă de ecuaţie y = ϕ( x ) care se numeşte curbă integrală a ecuaţiei (1).
În unele cazuri, în locul soluţiilor y = ϕ( x ) se găsesc soluţii de forma
G ( x, y ) = 0 care definesc soluţiile y = ϕ( x ) ca funcţii de x . De obicei se spune şi
despre aceste relaţii că sunt soluţii, iar curbele pe care le definesc se numesc curbe
integrale.
Dacă funcţia F , ce intră în definiţia ecuaţiei diferenţiale (1), îndeplineşte
(
condiţii suficiente pentru a putea scoate din ecuaţia F x, y, y′, y′′,..., y (n ) = 0 pe )
(n )
y ca funcţie de celelalte variabile, adică
(
y (n ) = f x, y, y′, y′′,..., y (n −1) ) (2)
n +1
unde f : D ⊆ → este o funcţie de n + 1 variabile definită pe domeniu D
cu valori reale şi continuă în acest domeniu. Ecuaţia se numeşte tot ecuaţie

100
diferenţială de ordinul n , dar este de o formă particulară faţă de (1), fiindcă
conţine pe y (n ) explicitat în raport cu x, y, y′, y′′,..., y (n −1) .
Problema lui Cauchy, pentru ecuaţia diferenţială de ordinul n de forma (2)
constă în determinarea soluţiei ecuaţiei, care satisfac condiţiile iniţiale y ( x0 ) = y0 ,
y′( x0 ) = y0(1) , y′′( x0 ) = y0(2 ) , …, y (n −1) ( x0 ) = y0(n −1) , unde

( x , y , y( ) , y( ) ,..., y( ) ) ∈ D ⊆
0 0 0
1
0
2
0
n −1 n +1
este un punct constant.
Se poate demonstra că atunci când funcţia f satisface anumite condiţii,
( )
pentru orice punct x0 , y0 , y0(1) , y0(2 ) ,..., y0(n −1) ∈ D , există o unică soluţie a ecuaţiei
diferenţiale (2), care satisface condiţiile lui Cauchy (rezolva problema lui Cauchy)
în acel punct.
Definiţia 2. Prin soluţie generală a ecuaţiei diferenţiale (2) se înţelege
o soluţie y = ϕ( x, c1 ,..., cn ) a ei, ce depinde şi de n constante c1 , c2 ,..., cn
considerate ca parametri reali şi cu ajutorul căreia se poate rezolva o
problemă a lui Cauchy pentru orice punct din domeniul D .

III.16. Ecuaţii diferenţiale care nu conţin variabile independente


Acest tip de ecuaţii care nu conţin variabila independentă şi sunt de ordinul
întâi, au următoarea formă generală
dy
= f (y)
y′ = f ( y ) sau (3)
dx
cu f continuă şi diferită de zero pe intervalul (a, b ) , unde a poate fi − ∞ , iar b
dx 1
poate fi + ∞ . În locul acestei ecuaţii se rezolvă ecuaţia echivalentă = ,
dy f ( y )
y
dy
pentru f ( y ) ≠ 0 a cărei soluţie generală este x = x0 + ∫ f (y) .
y0

În această relaţie, x − x0 este o funcţie continuă şi strict monotonă de y .


Deci există funcţia inversă y = ϕ( x − x0 ) care este soluţia generală a ecuaţiei
considerate.
Trebuie observat că ecuaţia y′ = f ( y ) are sens şi pentru f ( y ) = 0 . Funcţiile
y = y0 cu f ( y0 ) = 0 sunt evident, soluţii care nu se obţin prin metoda de mai sus.
Ele sunt numite soluţii singulare.

101
III..17. Ecuaţii cu variabile separabile
Aceste ecuaţii sunt de forma
f (x )
y′ = . (4)
g(y)
Funcţia f o presupunem şi continuă pe un interval (a, b ) şi y definită,
continuă şi diferită de zero pe un interval c, d .
Ecuaţia (4) se mai poate scrie f ( x )dx − g ( y )dy = 0 . Dacă F (x ) este o
primitivă a funcţiei f ( x ) şi G ( y ) o primitivă a funcţiei g ( y ) , soluţia generală a
ecuaţiei (5), este dată sub forma implicită de relaţia F ( x ) − G ( y ) = C , unde C este
o constantă arbitrară.

III.18. Ecuaţii omogene


Sunt ecuaţii de forma
dy
= f ( x, y ) (5)
dx
unde f ( x, y ) este o funcţie omogenă de gradul zero, adică satisface condiţia
f (tx, ty ) = f (x, y ) oricare ar fi t , astfel încât (tc, ty ) să fie în domeniul de
definiţie al funcţiei f .
1 ⎛ y⎞ ⎛ y⎞
Punând t = se obţine f ( x, y ) = f ⎜1, ⎟ = ϕ⎜ ⎟ de unde rezultă că
x ⎝ x⎠ ⎝x⎠
ecuaţia diferenţială (5) este de forma
dy ⎛ y⎞
= ϕ⎜ ⎟ (6)
dx ⎝x⎠
y dy du
Prin schimbarea de funcţie u = sau y = ux , derivând se obţine =u+x
x dx dx
du
şi deci ecuaţia (6) se transformă în u + x = ϕ(u ) ecuaţia cu variabile
dx
separabile.
Presupunând funcţia ϕ continuă şi ϕ(u ) − u ≠ 0 , notând cu
du ⎛ y⎞
F (u ) = , soluţia generală a ecuaţiei (6) este F ⎜ ⎟ = ln x + ln c , obţinută
ϕ(u ) − u ⎝x⎠
prin integrarea membru cu membru. În membrul al doilea, constanta reală care
1
trebuie adăugată la ln x pentru a se obţine primitivele funcţiei s-a considerat
x
ln c , unde c > 0 .

102
III.19. Ecuaţii reductibile la ecuaţii omogene
Se vor considera ecuaţii de forma
dy ⎛ ax + by + c ⎞
= f ⎜⎜ ⎟⎟ , (7)
dx ⎝ a′x + b′y + c′ ⎠
unde a, b, c, a′, b′, c′ ∈ sunt constante.
a b
Dacă = 0 ecuaţia se reduce la o ecuaţie cu variabile separate. Într-adevăr,
a′ b′
a b 1
atunci = = , de unde rezultă a ′ = aα , b′ = bα , deci
a′ b′ α
a′x + b′y = α(ax + by ) şi făcând schimbarea de funcţie u = ax + by , de unde
du = adx + bdy , se obţine ecuaţia
1 ⎛ du − adx ⎞ ⎛ u+c ⎞
⎜ ⎟= f⎜ ⎟,
b ⎝ dx ⎠ ⎝ αu + c′ ⎠
1 du ⎛ u+c ⎞ a du
⋅ = f⎜ ⎟ + sau = ϕ(u ) .
b dx ⎝ αu + c ⎠ b dx
a b ⎧ax + by + c = 0
Dacă ≠ 0 , sistemul de ecuaţii ⎨ are o soluţie unică
a′ b′ ⎩a′x + b′y + c′ = 0
x0 , y0 . Făcând schimbarea de variabilă şi de funcţie x = x0 + t şi y = y0 + u , de
unde dx = dt şi dy = du , ecuaţia (7) devine
du ⎛ a( x0 + t ) + b( y0 + u ) + c ⎞
= f ⎜⎜ ⎟⎟ ,
dt ⎝ a′( x0 + t ) + b′( y0 + u ) + c′ ⎠
însă ax0 + by0 + c = 0 şi a′x0 + b′y0 + c′ = 0 , deci ea devine
du ⎛ at + bu ⎞
= f⎜ ⎟,
dt ⎝ a′t + b′u ⎠
adică o ecuaţie omogenă pentru că funcţia f este omogenă de gradul zero în
variabilele ei t şi u .

III.20. Ecuaţii liniare de ordinul întâi


Forma generală a acestor ecuaţii este
A( x ) y′ + B( x ) y + C ( x ) = 0 (8)
Presupunând că funcţiile A , B , C sunt definite şi continue pe un interval
(a, b ) şi că A(x ) ≠ 0 în orice punct al acestui interval, se împarte prin A(x ) şi
ecuaţia (8) devine
y′ + P ( x ) y = Q ( x ) , (9)

103
B( x ) C (x )
unde P ( x ) = , iar Q (x ) = − .
A( x ) A( x )
Ecuaţia
y ′ + P( x ) y = 0 (10)
se numeşte ecuaţie liniară fără membrul al doilea, sau ecuaţia liniară omogenă.
Observaţie. Mai sus este vorba de omogenă în alt sens decât cel întâlnit la
paragraful 18.
Ecuaţia (10) este o ecuaţie cu variabile separate deci se poate rezolva
dy dy
= − P(x ) y sau = − P( x )dx . Integrând fiecare membru rezultă
dx y
1
ln y + ln c1 = − ∫ P( x )dx sau ln c1 y = − ∫ P( x )dx . Notând ± = c soluţia
c1
generală este
− P ( x )dx
y = ce ∫ . (11)
Pentru ecuaţia (9) se caută o soluţie de forma (11), unde c este considerat o
funcţie de x . Această metodă este cunoscută sub numele de metoda variaţiei
constantei.
Derivând în (11), se obţine
− P ( x )dx − P ( x )dx
y′ = −c( x )P( x )e ∫ + c′( x )e ∫
şi înlocuind în (10), rezultă
− P ( x )dx − P ( x )dx
− c( x )P( x )e ∫ + c′(x )c(x )e ∫ = Q(x ) ,
dc P ( x )dx ⎛ P ( x )dx ⎞
de unde = Q(x )e ∫ şi apoi c( x ) = ∫ ⎜ Q (x )e ∫ ⎟dx + c1 , iar soluţia
dx ⎝ ⎠
generală a ecuaţiei (9) este
P ( x )dx ⎛ ⎛ P ( x )dx ⎞ ⎞
y = e∫ ⎜ c1 + ∫ ⎜ Q( x )e ∫ ⎟dx ⎟ .
⎝ ⎝ ⎠ ⎠
Se observă că soluţia generală a ecuaţiei neomogene este egală cu soluţia
generală a ecuaţiei omogene, la care se adaugă o soluţie particulară a ecuaţiei
neomogene. Această soluţie se obţine din relaţia generală pentru c1 = 0 .
Soluţia particulară a ecuaţiei neomogene poate fi înlocuită cu oricare alta.
Într-adevăr, să presupunem cunoscută o soluţie particulară y1 a ecuaţiei (9).
Făcând schimbarea de funcţie y = y1 + z , ecuaţia neomogenă (9) devine
dy1 dz dy
+ + Py1 + Pz = Q , însă ţinând seama că + Py = Q , ne rămâne
dx dx dx
dz
+ Pz = 0 , deci z este soluţia generală a ecuaţiei omogene.
dx

104
III.21. Unele aplicaţii în economie a ecuaţiilor diferenţiale
Funcţia cererii unui produs pe piaţă

Considerăm cazul când cantitatea x , dintr-un anumit produs X , depinde de


preţul curent al acestui produs şi de venitul consumatorilor. În realitate, pe lângă
aceşti doi factori fundamentali mai există factori cu influenţe mai reduse sau
indirecte ca de exemplu: preţurile celorlalte mărfuri pe care le cumpără
consumatorul, oferta produselor, factori social-economici şi demografici, sistemul
de vânzări cu plata în rate etc.
Această formulare a condiţiilor pieţei poate fi tradusă în simboluri
matematice. Fie p preţul pentru produsul X în unităţi date, V venitul mediu al
unui consumator, şi x cantitatea de produs X , cerută pe piaţă în unităţi date.
Atunci X este o funcţie univocă de p şi v , care poate fi scrisă în felul următor:
x = f ( p, v )
Variabilele independente p , v şi variabila independentă x le considerăm că
iau numai valori pozitive. Pentru un preţ constant p0 , sau un venit constant v0 ,
cererea x , poate fi considerată ca o funcţie f1 sau f 2 , depinzând numai de v , sau
numai de p , adică x = f ( p0 , v ) = f1 (v ) sau x = f ( p, v0 ) = f 2 ( p ) .
Funcţia cheltuielilor de producţie, pentru un anumit produs X , într-o primă
aproximaţie o putem considera ca depinzând numai de cantitatea x , realizată din
acest produs şi anume
c p = f (x )
Pentru această funcţie şi pentru altele care descriu fenomene economice, au
semnificaţie şi importanţă economică noţiunile de: valoare medie, valoare
marginală, viteză relativă de rotaţie şi viteza variaţiei relative a funcţiei în raport cu
variaţia relativă a variabilei, care se numeşte elasticitatea funcţiei.
f (x )
Fie f o asemenea funcţie de variabilă x . Valoarea medie este .
x
Valoarea marginală a funcţiei f în punctul x este f ( x ) , adică valoarea derivatei
funcţiei în punctul x . Viteza variaţiei relative a funcţiei în punctul x este
1 df x df
⋅ ( x ) , iar elasticitatea în punctul x este ⋅ ( x ) şi se notează
f ( x ) dx f ( x ) dx
Ef
(x ) sau Ex ( f (x )) , deci Ef (x ) = x ⋅ df (x ) .
Ex Ex f ( x ) dx

105
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Trandafir R., Duda I. şi colab., Matematici economico-financiare, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti 2005.
2. Trandafir R., Duda I. şi colab., Matematici pentru economişti, vol.I, II, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti 2001.
3. Duda, I., Analiză matematică, partea I, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 1999.
4. Duda, I., Trandafir, R., Analiză matematică - culegere de probleme, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1997.
5. Duda, I., Muşat, I – Elemente de algebră pentru economişti, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 1999.

106
MATEMATICI FINANCIARE ŞI ACTUARIALE

Prof. univ.dr. RODICA TRANDAFIR, Prof. univ.dr. I. DUDA,


Conf. univ.dr. AURORA BACIU, Lector univ.dr. Rodica IOAN,
Lector univ.drd. SILVIU BÂRZĂ

SEMESTRUL II

OBIECTIVE

Scopul principal al cursului este de a asigura baza matematică de înţelegere


şi fundamentare a aparatului matematic utilizat în cadrul disciplinelor de
specialitate, ca: economie, informatică, statistică micro- şi macroeconomică,
analiză economico-financiară, teoria deciziei, econometrie, previziune economică,
eficienţă economică etc.

I. TEORIA PROBABILITĂŢILOR ŞI STATISTICĂ MATEMATICĂ


I.1. Algebre Boole. Corpuri de părţi
Algebre Boole
Definiţie. Se numeşte algebră Boole, o mulţime nevidă B , în care sunt definite
operaţiile U , I , C , şi faţă de care sunt verificate axiomele următoare:
1. A U B = B U A ; A I B = B I A ; (comutativitate)
2. A U (B U C ) = ( A U B ) U C ; A I (B I C ) = ( A I C ) I C ; (asociativitate)
3. ( A I B ) U A = A ; A I ( A U B ) = A ; (absorbţie)
4. A I (B U C ) = ( A I B ) U ( A I C ) ; A U (B I C ) = ( A U B ) I ( A U C ) ; (distributivitate)
5. (A I AC ) U B = B ; (A U AC ) I B = B ; (complementaritate)
oricare ar fi A, B, C ∈ B .
Avem următoarele consecinţe rezultate din definiţii.
Consecinţa 1. (transformarea prin dualitate). Dacă într-o afirmaţie adevărată
în care intervin operaţiile U , I , C , şi relaţiile ⊂ şi ⊃ , înlocuim peste tot pe U cu I ,
pe I cu U , pe ⊂ cu ⊃ şi ⊃ cu ⊂ , iar pe C îl lăsăm neschimbat, obţinem tot o
afirmaţie adevărată numită afirmaţie duală.
Se observă că sistemul de axiome 1-5 rămâne neschimbat dacă substituim mutual
operaţiile U , I , operatorul C păstrându-şi locul.
Consecinţa 2. (Legi de indempotenţă). Pentru orice A ∈ B avem:
AU A = A, AI A = A (1.1.)
Consecinţa 3. (Legi de monotonie). Oricare ar fi A, B, C ∈ B , din A ⊂ B rezultă:
AUC ⊂ BUC , AIC ⊂ BIC (1.2.)

107
Consecinţa 4. Pentru orice ( Ai )1≤i≤n ∈ B elementele
n n

UA i = A 1 U..... U A n IA i = A 1 I ...... IA n
i =1 i =1

sunt unic determinate şi nu depind de ordinea elementelor.


Algebre Boole
Fie F o familie oarecare de elemente dintr-o algebră Boole.
Definiţie. Numim reuniune a elementelor A ∈F elementul B ∈ B dacă satisface
condiţiile:
1. A ⊂ B pentru orice A ∈F
2. Dacă A ⊂ D pentru orice A ∈F , atunci B ⊂ D .
Prin dualitate sunt conduşi la următoarea:
Definiţie. Numim intersecţie a elementelor A ∈F , elementul C ∈ B , dacă:
1. C ⊂ A pentru orice A ∈F ,
2. Dacă D ⊂ A pentru orice A ∈ F , atunci D ⊂ C .
Notăm: B = U A C = I A
A∈F A∈F

Dacă F = ( Ai )i∈I atunci se utilizează notaţia: B = U Ai C = I Ai


i∈I i∈I
Definiţie. Se numeşte σ -algebră Boole (algebră Boole σ -completă), o algebră
Bool, B , dacă pentru orice şir de elemente ( An )n∈N * ⊂ B există U An ∈ B .
n∈N *

Teorema 1.1. (Legi de distributivitate). Dacă B este o σ -algebră Boole şi


A ∈ B , ( An )n∈N * ⊂ B avem:
⎛ ⎞
A I ⎜ U An ⎟ = U ( A I An ) (1.3.)
⎜ * ⎟
⎝ n∈N ⎠ n∈N *
⎛ ⎞
A U ⎜ I An ⎟ = I ( A U An ) (1.4.)
⎜ * ⎟
⎝ n∈N ⎠ n∈N *

Corp de părţi
Fie Ω o mulţime oarecare formată din elemente ω şi P (Ω ) mulţimea tuturor
părţilor mulţimii Ω .
Definiţie. Se numeşte corp de părţi o familie nevidă Σ ⊂ P (Ω ) , cu proprietăţile:
(S1) A ∈ Σ implică A C ∈ Σ ;
(S2) A, B ∈ Σ implică A U B ∈ Σ .
Din definiţie rezultă următoarele proprietăţi:
(P1) Avem ∅ ∈ Σ , Ω ∈ Σ .
n
(P2) Dacă ( Ai )1≤i ≤ n ⊂ Σ , atunci I A ∈Σ .
i
i =1
(P3) Dacă A, B ∈ Σ , A − B ∈ Σ .

108
σ - corp de părţi
Definiţie. Se numeşte σ -corp de părţi (corp borelian) o familie nevidă
Σ ⊂ P (Ω ) care posedă proprietăţile:
(S1-1) A ∈ Σ implică A C ∈ Σ ;
(S1-2) ( An )n∈N * ⊂ Σ implică U An ∈ Σ .
n∈N *
Proprietăţile (P1) – (P3) rămân valabile şi pentru σ -corpuri. Avem adevărate şi
următoarele proprietăţi:
(P4) Dacă ( An )n∈N * ⊂ Σ atunci lim An , lim An ∈ Σ ,
n →∞ n →∞

(P5) Dacă ( An )n∈N * ⊂ Σ atunci lim An ∈ Σ , dacă există.


n→∞

I.2. Câmp de evenimente. Probabilitate


Câmp de evenimente
În teoria probabilităţilor experimentele studiate sunt experimente aleatoare şi
fiecare realizare a unui astfel de experiment se va numi probă. Rezultatul unei probe este
un eveniment.
Notând prin Ω mulţimea tuturor rezultatelor posibile ale unui experiment şi prin
P (Ω ) mulţimea tuturor părţilor lui Ω , evenimentele aleatoare sunt elemente ale lui
P (Ω ) .
În mulţimea Σ a evenimentelor asociate unui experiment se pot introduce trei
operaţii corespunzătoare operaţiilor logice „sau”, „şi”, „non”. Fie A, B ∈ Σ .
a) „ A sau B ” este evenimentul care se realizează dacă şi numai dacă se realizează cel
puţin unul dintre evenimentele A sau B . Acest eveniment se notează prin A U B şi se
va numi reuniunea evenimentelor A şi B ;
b) „ A şi B ” este evenimentul care se realizează dacă şi numai dacă se realizează
ambele evenimente A şi B , numit intersecţia acestor eveni-mente şi notate prin A I B ;
c) „non A ”, este evenimentul care se realizează dacă şi numai dacă nu se realizează
A . Acest eveniment îl vom numi contrar lui A şi se notează A C .
Dacă fiecărui eveniment îi ataşăm mulţimea de probe prin care se realizează, atunci
operaţiile dintre evenimente revin la operaţiile respective dintre mulţimile de probe
corespunzătoare, ceea ce justifică notaţiile a), b), c). Rezultatele operaţiilor cu evenimente
sunt tot evenimente ataşate experimentului respectiv.
Dacă A I B = ∅ , deci A şi B nu se pot realiza simultan, spunem că A şi B sunt
evenimente incompatibile.

109
În mulţimea Σ a evenimentelor asociate unui anumit experiment, există două
evenimente cu o semnificaţie deosebită şi anume: evenimentele Ω = A U A C şi
∅ = A I A C . Primul constă în producerea evenimentului A sau în producerea
evenimentului A C ceea ce are loc evident, întotdeauna, prin urmare, acest eveniment nu
depinde evenimentul A , în sensul că Ω = A U A C = B U B C , B fiind eveniment din
mulţimea Σ . Este natural să numim evenimentul Ω, evenimentul sigur. Evenimentul ∅
constă în producerea evenimentului A şi în producerea evenimentului A C ceea ce nu
poate avea loc niciodată. Acest eveniment se va numi eveniment imposibil.
Fie evenimentele A, B ∈ Σ . Spunem că evenimentul A implică evenimentul B şi
scriem A ⊂ B , dacă atunci când se realizează A se realizează în mod necesar B .
Dacă avem simultan A ⊂ B şi B ⊂ A , atunci evenimentele A şi B sunt
echivalente şi notăm A=B (aceasta revine la egalitatea mulţimilor de probe care
corespund evenimentelor).
Implicaţia dintre evenimente este o relaţie de ordonare parţială în mulţimea
evenimentelor şi corespunde relaţiei de incluziune din algebrele Boole.
Definiţie. Un eveniment A ∈ Σ este compus dacă există două evenimente
B, C ∈ Σ , B ≠ A , C ≠ A astfel ca A = B U C . În caz contrar evenimentul este
elementar.
Atomii algebrei Boole a evenimentelor se numesc evenimente elementare ale
câmpului (notate ω ), evenimentul sigur e Ω iar evenimentul imposibil ∅ .
Dacă mulţimea Ω conţine un număr finit de evenimente elementare,
Ω = {ω1 , ω 2 ,..., ω n } atunci un eveniment este o parte a lui Ω şi deci va conţine şi el un
număr finit (r<n) de evenimente elementare. În acest caz mulţimea evenimentelor Σ este
chiar P (Ω ) , în general însă avem Σ ⊂ P (Ω ) şi Σ se bucură de proprietăţi analoge cu
ale lui P (Ω ) .
Analiza unui număr mare de experimente aleatoare a condus la concluzia
următoare:
Axiomă. Mulţimea evenimentelor asociate unui experiment constituie o algebră
Boole.
Definiţie. Algebra Boole a, evenimentelor asociate unui experiment se numeşte
câmpul de evenimente al experimentului respectiv.
Deci câmpul de evenimente va fi o mulţime Ω înzestrată cu un corp de
evenimente Σ , şi se va nota prin {Ω, Σ} .
Definiţie. Vom numi corp borelian de evenimente ( σ - câmp) o mulţime Ω
înzestrată cu un câmp borelian ( σ - câmp) de evenimente Σ şi se va nota, de asemenea,
prin {Ω, Σ} .
Vom da câteva proprietăţi ale evenimentelor elementare:
(E1) Fie A ∈ Σ un eveniment elementar şi B ∈ Σ un eveniment oarecare. Dacă
B ⊆ A , atunci B = ∅ sau B = A .
(E2) Condiţia necesară şi suficientă ca un eveniment A ∈ Σ , A ≠ ∅ să fie
elementar, este să nu existe un eveniment B ∈ Σ , B ≠ ∅ cu B ⊂ A .

110
(E3) Condiţia necesară şi suficientă ca un eveniment A ≠ ∅ să fie elementar este ca
pentru orice eveniment B să avem A I B = ∅ sau A I B = A .
(E4) Două evenimente elementare distincte sunt incompatibile.
(E5) Într-o algebră finită de evenimente pentru orice eveniment compus B ∈ Σ ,
există un eveniment elementar A, A ⊂ B .
(E6) Orice eveniment dintr-o algebră finită de evenimente se poate scrie sub
firmă unică, ca o reuniune de evenimente elementare.
(E7) Într-o algebră finită de evenimente, evenimentul sigur este reuniunea tuturor
evenimentelor elementare.
Probabilitate pe un câmp finit de evenimente
Să considerăm o urnă U care conţine n bile, dintre care m albe şi n–m negre (bile
diferă numai prin culoare). Se extrage la întâmplare o bilă. Avem n evenimente
elementare. Fie A evenimentul „bila extrasă să fie albă”. Acest eveniment se poate realiza
prin m probe, m ≤ n .
Definiţie. Se numeşte probabilitatea evenimentului A raportul dintre numărul
cazurilor favorabile realizării lui A şi numărul cazurilor egal posibile.
Deci:
m
P( A) = . (2.1.)
n
Aceasta este definiţia clasică a probabilităţii. Ea se poate folosi numai în
experimente cu evenimente elementare egal posibile.
Să considerăm acum o urnă care conţine n bile dintre care a1 bile de culoarea c1 ; a 2 bile
de culoarea c 2 ;...; a s bile de culoarea c s ; deci n = a1 + a 2 + ... + a n . Bilele diferă între ele
numai prin culoare. Se extrage o bilă din urnă. În acest caz extracţia unei bile este eveniment
elementar. Probabilitatea extragerii unei bile de culoare l va fi dată de definiţia clasică a
probabilităţii.
a
P= 1
n
deci eveniment favorabil este extracţia unei bile de culoare l.
Un eveniment oarecare al câmpului este apariţia uneia din bile având culoarea
al + al2 + ... + alr
cl1 , cl2 ,..., clr notat A, iar P( A) = 1
n
De aici rezultă că:
1. probabilitatea fiecărui eveniment este o funcţie de acest eveni-ment, având
valori pozitive;
2. probabilitatea evenimentului sigur Ω este 1;
a + a 2 + ... + a s
P(Ω ) = 1 = 1;
n
3. dacă A = A1 U A2 cu A1 I A2 = ∅ atunci P( A) = P( A1 ) + P( A2 ) ;
4. evenimentele elementare sunt egal probabile (au probabiltatea 1 ).
n

111
Se observă că experimentul extracţiei dintr-o urnă poate fi interpretat cu ajutorul a
două câmpuri de evenimente; câmpul considerat mai sus pentru care eveniment
elementar este extracţia unei bile şi un alt câmp, (Ω, P(Ω )) pentru care eveniment
elementar este extracţia unei bile de culoare l, ( l = 1,2,..., s ). Funcţia P(A) care reprezintă
probabilitatea unui eveniment oarecare din Ω are proprietăţile 1, 2, 3 dar nu verifică, în
general, proprietatea 4 deoarece evenimentele elementare din Ω nu au probabilităţi
egale, decât pentru n1 = n2 = ... = n s .
Deci, în cazul unui câmp finit de evenimente {Ω, Σ} , o probabilitate pe acest câmp
o vom defini astfel:
Definiţie. Se numeşte probabilitate pe Σ , o aplicaţie P : Σ → R care satisface
următoarele axiome:
(1) P( A) ≥ 0 pentru orice A ∈ Σ ;
(2) P(Ω ) = 1 ;
(3) P( A1 U A2 ) = P( A1 ) + P( A2 ) pentru orice A1 , A2 ∈ Σ cu A1 I A2 = ∅ .
Proprietatea (3) se extinde prin recurenţă la orice număr finit de evenimente
incompatibile două câte două. Deci, dacă Ai I A j = ∅ , i ≠ j , i, j = 1,..., n , atunci:
⎛ n ⎞ n
P⎜⎜ U A i ⎟⎟ = ∑ P(A i ) .
⎝ i=1 ⎠ i=1
Definiţie. Numim câmp de probabilitate finit, un câmp finit de evenimente
{Ω, Σ} înzestrat cu o probabilitate P, notat {Ω, Σ, P}.
Din regula de adunare a probabilităţilor deducem că pentru a cunoaşte
probabilităţile tuturor evenimentelor A ∈ Σ este suficient să cunoaştem probabilităţile
evenimentelor elementare ωi ; 1 ≤ i ≤ r , care alcătuiesc mulţimea finită
Ω = {ω1 ,..., ω r },
deoarece dacă notăm P({ωi }) = pi , 1≤ i ≤ r şi dacă
{ } { }
A = ωi1 U ... U ωik atunci
P( A) = P ({ω }U ... U {ω }) = P ({ω }) + ... + P ({ω }) = p
i1 ik i1 ik i1 + ... + pik
Deci, un câmp finit de probabilitate este complet caracterizat de numerele
r
nenegative p1 , p 2 ,..., p r cu ∑p
i =1
i = 1.

Dacă p1 = ... = p r atunci P(A ) = k unde k reprezintă numărul de evenimente


r
elementare care intră în compunerea evenimentului A (evenimente elementare favorabile
evenimentului A). Se ajunge astfel la definiţia clasică a probabilităţii.
Din definiţia probabilităţii rezultă următoarele proprietăţi:
( )
(P1) Pentru orice A ∈ Σ , P A C = 1 − P ( A) .
(P2) Avem P(∅ ) = 0 .
(P3) Pentru orice A ∈ Σ avem 0 ≤ P( A) ≤ 1 .
(P4) Pentru orice A1 , A2 ∈ Σ cu A1 ⊂ A2 avem P( A1 ) ≤ P( A2 ) .
(P5) Pentru orice A1 , A2 ∈ Σ avem P( A2 − A1 ) = P( A2 ) − P( A1 I A2 ) .
112
(P6) Dacă A1 ⊂ A2 , A1 , A2 ∈ Σ atunci P( A2 − A1 ) = P( A2 ) − P( A1 ) .
(P7) Avem P( A1 U A2 ) = P( A1 ) + P( A2 ) − P( A1 I A2 ) , oricare ar fi A1 , A2 ∈ Σ .
(P8) P( A1 U A2 ) ≤ P( A1 ) + P( A2 ) , oricare ar fi A1 , A2 ∈ Σ .
(P9) Dacă ( Ai )1≤i ≤ n ⊂ Σ ,
⎛ n ⎞ n ⎛ n ⎞
P ⎜ U Ai ⎟ = ∑ P ( Ai ) − ∑ P ( Ai I Aj ) + ∑ P ( Ai I Aj I Ak ) + ... + ( −1) P ⎜ I Ai ⎟ .
n −1

⎝ i =1 ⎠ i =1 i< j i< j <k ⎝ i =1 ⎠


(P10) Fie evenimentele ( Ai )1≤i ≤ n ⊂ Σ cu P( A1 I ... I An −1 ) ≠ 0 atunci:
⎛ n ⎞
P⎜⎜ I Ak ⎟⎟ = P( A1 )P( A2 − A1 )P( A3 − ( A1 I A2 ))...P( An − ( A1 I ... I An −1 )) .
⎝ k =1 ⎠
σ –câmp de probabilitate
Definiţie. Fie {Ω, Σ} un σ –câmp de evenimente. Numim probabili-tate pe
câmpul {Ω, Σ} , o funcţie numerică pozitivă P, definită pe Σ dacă:
1. P(Ω ) = 1 ,
⎛ ⎞
2. P⎜⎜ U Ai ⎟⎟ = ∑ P( A1 ) pentru orice familie numărabilă de evenimente ( A i )i∈I ⊂ Σ ,
⎝ i∈I ⎠ i∈I
incompatibile două câte două.
Observăm că probabilitatea este o măsură pentru care µ(Ω ) = 1 .
Deci un σ–câmp de probabilitate, va fi un σ–câmp de evenimente {Ω, Σ} , înzestrat
cu o probabilitate; el se va nota cu {Ω, Σ, P}.
Proprietăţile probabilităţii amintite pentru un câmp finit de probabilitate se extind şi
la σ–câmpurile de probabilitate. În plus, dacă {Ω, Σ, P} este un σ–câmp de probabilitate
avem următoarele proprietăţi:
(P11) Pentru orice şir de evenimente ( An )n∈N * ⊂ Σ pentru care An +1 ⊆ An
⎛ ⎞
(descendent), avem: lim P( An ) = P⎜ I ⎟ şi pentru orice şir de evenimente
⎜ * ⎟
n →∞
⎝ n∈N ⎠
⎛ ⎞
( An )n∈N * ⊂ Σpentru care An +1 ⊃⊇ An (ascendent), avem: lim P( An ) = P⎜ U An ⎟ .
⎜ * ⎟
n →∞
⎝ n∈N ⎠

⎝ n →∞ ⎠ n →∞ n →∞ n →∞
( )
(P12) P⎛⎜ lim An ⎞⎟ ≤ lim P( An ) ≤ lim P( An ) ≤ P lim An pentru orice şir ( An )n∈N * ⊂ Σ .

(P13) Dacă şirul ( An )n∈N * ⊂ Σ este 0–convergent ( lim An = lim An ) atunci

( )
n →∞ n →∞

P lim An = lim P( An ) (proprietatea de continuitate secvenţială a probabilităţii).


n →∞ n →∞

⎛ ⎞
(P14) P⎜ U An ⎟ ≤ ∑ P( An ) pentru orice şir ( An )n∈N * ⊂ Σ .
⎜ * ⎟
⎝ n∈N ⎠ n∈N *

113
Evenimente independente. Probabilitate condiţionată
Definiţie. Evenimentele A, B ale câmpului de probabilitate {Ω, Σ, P} sunt
P–independente dacă:
P( A I B ) = P( A) P( B) (2.2)
Se poate arăta cu uşurinţă că dacă evenimentele A, B ∈ Σ sunt P–independente
atunci perechile de evenimente A, B C ; A C , B şi A C , B C sunt P–independente.
Definiţie. Evenimentele ( Ai )1≤i ≤ n ⊂ Σ sunt P–independente m câte m dacă pentru
h ≤ m şi 1 ≤ i1 < i 2 < ... < ih ≤ n avem:
( ) ( )( ) ( )
P Ai1 I ... I Aih = P Ai1 P Ai2 ...P Aih (2.3.)
Dacă m = n evenimentele sunt P–independente în totalitatea lor.
Definiţie. Spunem că evenimentele ( An )n∈N * ⊂ Σ sunt P–indepedente dacă orice
număr finit de evenimente din acest şir sunt P-independente.
Definiţie. Fie {Ω, Σ, P} un σ–câmp de probabilitate şi A, B ∈ Σ cu P ( B ) ≠ 0 .
Numim probabilitate a evenimentului A condiţionată de evenimentul B, raportul
P( A I B)
= P(A B ) (2.4.)
P( B)
Notăm şi P( A B ) = PB ( A) .
Tripletul (Ω, Σ, PB ) este un σ–câmp de probabilitate dacă {Ω, Σ, P} este un σ–
câmp de probabilitate. (Se verifică cu uşurinţă axiomele din definiţia probabilităţii).
Definiţie. Numim sistem complet de evenimente o familie cel mult numărabilă de
evenimente ( Ai )i∈I cu Ai I A j = ∅ pentru orice i ≠ j , i, j ∈ I şi U Ai = Ω .
i∈I
Formula probabilităţii totale. Fie ( Ai )i∈I ⊂ Σ un sistem complet de evenimente
cu P( Ai ) ≠ 0 , i ∈ I . Pentru A ∈ Σ , avem:
P ( A) = ∑ P( Ai )P( A Ai ) (2.5.)
i∈I
Formula lui Bayes (sau teorema ipotezelor). Fie un sistem complet de
evenimente ( Ai )i∈I ⊂ Σ . Probabilităţile acestor evenimente (ipoteze) sunt date
înainte de efectuarea unui experiment. Experimentul efectuat realizează un alt
eveniment A. Să arătăm cum realizarea evenimentului A schimbă probabilităţile
ipotezelor. Trebuie să determinăm deci probabilităţile P( Ai A) pentru fiecare
ipoteză Ai , i ∈ I . Avem:
P( Ai )P (A Ai )
P( Ai A) =
∑ P( A )P(A A )
i∈I
i i
(2.6.)

114
Inegalitatea lui Boole. Fie {Ω, Σ, Ρ} un câmp de probabilitate şi (A i ) i∈I ⊂ Σ o
mulţime cel mult numărabilă de evenimente. Dacă I A i ∈ Σ atunci:
i∈I

⎛ ⎞
P⎜⎜ I Ai ⎟⎟ ≥ 1 − ∑ P AiC ( ) (2.7.)
⎝ i∈I ⎠ i∈I

I.3. Variabile aleatoare. Caracteristici numerice. Funcţie de repartiţie


Una dintre noţiunile fundamentale ale teoriei probabilităţilor este aceea de
variabilă aleatoare.
Evenimentele unui câmp de probabilitate nu sunt, principial, mărimi în înţelesul atribuit
acestora în ştiinţele naturale sau tehnică; ele se descriu însă cu ajutorul unor mărimi având
valori reale şi care, în general, sunt rezultatul unor măsurători. Principalul merit al actualei
sistematizări a calcului probabilităţilor constă în definirea variabilelor aleatoare, deci a
mărimilor pe care ni le prezintă experimentul direct, sau teoriile destinate să-l interpreteze.
Dacă înţelegem prin variabilă aleatoare o funcţie reală definită pe mulţimea
evenimentelor elementare asociate experimentului considerat vom putea ilustra prin
exemple tipice pentru teoria probabilităţilor cum se trece de la un eveniment la o variabilă
aleatoare şi anume:
În practică este de multe ori mai comod ca în locul evenimentelor să utilizăm
variabilele aleatoare indicatoare care le sunt asociate.
Variabile aleatoare discrete
Fie {Ω, Σ, Ρ} un σ–câmp de probabilitate şi (A i )i∈I ⊂ Σ un sistem complet (finit
sau numărabil) de evenimente. Sistemul numeric pi = P( Ai ) , i ∈ I , se numeşte
distribuţia σ–câmpului de probabilitate.
Definiţie. Numim variabilă aleatoare discretă o funcţie ξ definită pe mulţimea
evenimentelor elementare ω ∈ Ω cu valori reale dacă:
1. ξ ia valorile xi , i ∈ I ;
2. {ω ξ(ω) = x }∈ Σ , i ∈ I .
i

O variabilă aleatoare discretă pentru care I este finită se numeşte variabilă


aleatoare simplă.
Schematic variabila aleatoare ξ se notează prin:
⎛x ⎞
ξ : ⎜⎜ i ⎟⎟ , ∑p 1 = 1. (3.1.)
⎝ pi ⎠ i∈I i∈I

Tabloul (3.1) se numeşte distribuţia sau repartiţia variabilei aleatoare ξ .


Numărul produselor defecte dintr-un lot examinat, numărul de defecţiuni care
apar într-o anumită perioadă de funcţionare a unui dispozitiv, indicatorul unui
eveniment A sunt variabile aleatoare discrete.

115
Faptul că ∑p
i∈I
i = 1 ne sugerează ideea că această sumă se repartizează într-un

anumit mod între aceste valori xi deci din punct de vedere probabilistic o variabilă
aleatoare este complet determinată dacă se dă o astfel de repartiţie. Vom stabili o astfel de
lege de repartiţie.
Una din formele cele mai simple în care putem reprezenta o astfel de lege
este forma schematică (3.1) sau sub forma unui tabel.
xi x1 x2 ... xI ... xn
pi p1 p2 ... pI ... pn
iar o altă formă este cea grafică luând pe axa absciselor valorile xi iar pe axa ordonatelor
probabilităţile corespunzătoare. Putem obţine unind aceste puncte poligonul de repartiţie

sau diagrama în batoane

Momentele unei variabile aleatoare discrete


Momentele unei variabile aleatoare discrete sunt valorile tipice cele mai frecvent
utilizate în aplicaţii.
Definiţie. Fie ξ o variabilă aleatoare discretă care ia valorile xi cu
probabilităţile pi , i ∈ I . Dacă seria ∑ x i p i este absolut convergentă, expresia:
i∈I

M (ξ ) = ∑ xi pi (3.2.)
i∈I
se numeşte valoare medie a variabilei aleatoare discrete ξ .
Dacă ξ este o variabilă aleatoare simplă care ia valorile x1,…,xn cu probabilităţile
p1,…,pn atunci valoarea medie va fi:

116
n
M (ξ ) = ∑ xi pi (3.2'.)
i =1
Vom da în continuare câteva proprietăţi ale valorilor medii:
(P1) Dacă ξ şi η sunt două variabile aleatoare discrete definite prin (3.2.) şi
dacă M(ξ) şi M(η) există, atunci există valoarea medie M (ξ + η) M(ξ+η) şi
avem:
M (ξ + η) = M (ξ ) + M (η) (3.3.)
Prin recurenţă, se obţine:
(P2) Fie ξ k , ( k = 1,..., n ) n variabile aleatoare discrete. Dacă M (ξ k ) ( k = 1,..., n )

există, atunci M⎛⎜ ∑ ξ k ⎞⎟ există şi


n

⎝ k =1 ⎠
⎛ n ⎞ n
M ⎜ ∑ ξ k ⎟ = ∑ M (ξ k ) (3.4.)
⎝ k =1 ⎠ k =1
(P3) Fie ξ o variabilă aleatoare discretă şi c o constantă. Dacă M (ξ ) există, atunci
M (cξ ) există şi avem
M (cξ ) = cM (ξ ) (3.5.)
(P4) Fie ξ k , ( k = 1,..., n ) n variabile discrete şi c k , ( k = 1,..., n ), n constante.

Dacă M(ξ k ) , ( k = 1,..., n ) există, atunci M⎛⎜ ∑ c k ξ k ⎞⎟ există şi


n

⎝ k =1 ⎠
⎛ n
⎞ n
M ⎜ ∑ c k ξ k ⎟ = ∑ c k M (ξ k ) (3.6.)
⎝ i =1 ⎠ i =1
(P5) Valoarea medie a variabilei aleatoare ξ − M (ξ ) = η este nulă. ( η se
numeşte abaterea variabilei aleatoare ξ ).
(P6) Inegalitatea lui Schwarz. Fie ξ şi η două variabile aleatoare discrete
pentru care există M (ξ 2 ) şi M (η 2 ) . Avem:
( ) ( )
M (ξη) ≤ M ξ 2 M η 2 (3.7.)
(P7) Dacă ξ şi η sunt două variabile aleatoare discrete independente şi dacă
M (ξ ) şi M (η) există, atunci M (ξη) există şi
M (ξη) = M (ξ )M (η) (3.8.)
Definiţie. Fie ξ o variabilă aleatoarea discretă şi r un număr natural. Dacă
există valoarea medie a variabilei aleatoare ξ r , atunci această valoare medie se
numeşte moment de ordin r al variabilei aleatoare ξ şi se notează:
α r (ξ ) = M (ξ r ) = ∑ x kr p k (3.9.)
k
r
Valoarea medie a variabilei aleatoare ξ se numeşte moment absolut de
ordin r al variabilei aleatoare ξ şi se notează:

117
( )= ∑ x
β r (ξ ) = M ξ
r

k
k
r
pk (3.10.)
Definiţie. Dată o variabilă aleatoare discretă ξ , momentul de ordinul r al
variabilei aleatoare abatere a lui ξ se numeşte moment centrat de ordinul r a lui
ξ şi se notează
µ r (ξ ) = α r (ξ − M (ξ )) (3.11.)
Momentul centrat de ordinul doi a variabilei aleatoare discrete ξ se
numeşte dispersie sau varianţă şi se notează prin D 2 (ξ) sau σ 2 , deci:
D 2 (ξ) = σ 2 = µ 2 (ξ) (3.12.)
Numărul D(ξ ) = σ = µ 2 (ξ ) se numeşte abatere medie pătratică a lui ξ .
Vom da în continuare câteva proprietăţi ale dispersiei şi ale abaterii medii pătratice:
(D1) Are loc egalitatea:
D 2 (ξ ) = M (ξ 2 ) − [M (ξ )]
2
(3.13.)
(D2) Dacă η = aξ + b cu a şi b constante, atunci D(η) = a D(ξ ) .
(D3) Fie (ξ k )1≤k ≤n , n variabile aleatoare discrete două câte două independente şi
c1 ,..., c n , n constante. Avem:
⎛ n ⎞ n
D 2 ⎜ ∑ c k ξ k ⎟ = ∑ c k2 D 2 (ξ k ) (3.14.)
⎝ k =1 ⎠ k =1
(D4) Inegalitatea lui Cebîşev. Fie ξ o variabilă aleatoare. Are loc inegalitatea:
D 2 (ξ )
({
P ω ξ(ω) − M (ξ ) ≥ ε < }) ε2
(3.15.)

pentru orice ε > 0 .


Variabile aleatoare de tip continuu
Fie {Ω, Σ, P} un σ–câmp de probabilitate.
Definiţie. Se numeşte variabilă aleatoare o funcţie ξ : Ω → (definită pe
mulţimea evenimentelor elementare cu valori reale), astfel încât toate mulţimile de
forma Ax = {ω ξ(ω) < x} aparţin lui Σ pentru orice x ∈ .
Vom da în continuare câteva proprietăţi ale variabilelor aleatoare:
1
(P1) Fie ξ o variabilă aleatoare şi c o constantă; atunci ξ + c ; cξ ; ξ ; ξ 2 ; cu
ξ
ξ ≠ 0 sunt variabile aleatoare.
(P2) Fie ξ şi η două variabile aleatoare; atunci {ω ξ(ω) > η(ω)}∈ Σ ,
{ω ξ(ω) ≥ η(ω)}∈ Σ , {ω ξ(ω) = η(ω)}∈ Σ .
ξ
(P3) Dacă ξ şi η sunt două variabile aleatoare atunci ξ − η , ξ + η , ξη , dacă:
η
η ≠ 0 , sup{ξ, η} , inf {ξ, η} sunt de asemenea variabile aleatoare.

118
Teorema 3.1. Dacă ξ este o variabilă aleatoare nenegativă, există un
şir crescător (ξ n )n∈N * de variabile aleatoare simple, nenegative, care converge
către ξ .
Teorema 3.2. Dacă (ξ n )n∈N * este un şir de variabile aleatoare atunci
sup {ξ n } , inf*{ξ n } , lim ξ n , lim ξ n sunt de asemenea variabile aleatoare.
n∈N n →∞ n →∞
n∈N *

Definiţie. Vom spune că variabilele aleatoare ξ1 ,..., ξ n sunt independente


dacă pentru toate sistemele reale x1 ,..., x n avem:
P (ξ1 < x1 ,..., ξ n < x n ) = P (ξ1 < x1 ) ⋅ ... ⋅ P (ξ n < x n ) .
Funcţie de repartiţie
Definiţie. Se numeşte funcţie de repartiţie a variabilei aleatoare ξ , funcţia:
F ( x) = P({ω ξ(ω) < x}) (3.16.)
definită pentru orice x ∈ R .
Din această definiţie rezultă că orice variabilă aleatoare poate fi dată prin
intermediul funcţiei sale de repartiţie.
Dacă ξ este o variabilă aleatoare discretă cu p n = P(ξ = x n ) , n ∈ I atunci
din (3.16.) rezultă:
F ( x) = ∑ p n (3.17.)
x < xn

şi se numeşte funcţie de repartiţie de tip discret. Rezultă că în acest caz F este o


funcţie în scară, adică ia valori constante pe intervalele determinate de punctele xi
( i ∈ I ).
Teorema 3.3. Funcţia de repartiţie a unei variabile aleatoare are
următoarele proprietăţi:
1. F (x1 ) ≤ F ( x2 ) dacă x1 < x2 ; x1 , x2 ∈ .
2. F ( x − 0) = F ( x) pentru orice x ∈ .
3. lim F ( x) = 0 .
n → −∞

4. lim F ( x) = 1 .
x → +∞

Teorema 3.4. Orice funcţie F (x) monotonă, nedescrescătoare, continuă la


stânga şi cu F (− ∞ ) = 0 , F (+ ∞ ) = 1 este funcţia de repartiţie a unei variabile
aleatoare definită pe un câmp de probabilitate convenabil ales.
Teorema 3.5. Fie ξ o variabilă aleatoare a cărei funcţie de repartiţie este
F (x) . Fie a şi b două numere reale cu a < b . Au loc egalităţile:
1. P(a ≤ ξ < b ) = F(b) − F(a )
2. P(a < ξ < b ) = F(b) − F(a ) − P(ξ = a )
3. P(a < ξ ≤ b ) = F(b) − F(a ) − P(ξ = a ) + P(ξ = b)
4. P(a ≤ ξ ≤ b ) = F(b) − F(a ) + P(ξ = b).
119
Definiţie. Fie ξ o variabilă aleatoare a cărei funcţie de repartiţie este F (x) .
Dacă există o funcţie reală ƒ definită şi integrabilă pe R aşa încât:
x
F ( x) = ∫ f (u )du (3.18.)
−∞

atunci F (x) se numeşte funcţie de repartiţie absolut continuă, iar ξ se numeşte


variabilă aleatoare absolut continuă. Funcţia ƒ(x) se numeşte densitate de
probabilitate (repartiţie), iar expresia ƒ(x)dx se numeşte lege de probabilitate
elementară.
Densitatea de probabilitate are următoarele proprietăţi:
1. f ( x) ≥ 0 pentru orice x ∈ .
+∞
2. ∫
−∞
ƒ(u)du = 1.
3. Pentru orice a < b reali are loc relaţia:
P(a ≤ ξ < b) = P(a ≤ ξ < b ) = ∫ ƒ(x)dx
b

Momentele unei variabile de tip continuu


Fie {Ω, Σ, P} un σ–câmp de probabilitate şi ξ o variabilă aleatoare a cărei
funcţie de repartiţie este F (x) . Fie f (x) densitatea de repartiţie a variabilei
aleatoare ξ .
Definiţie. Se numeşte valoare medie a variabilei aleatoare ξ expresia:
∞ ∞
M (ξ ) = ∫ xdF ( x) = ∫ xf ( x)dx (3.19.)
−∞ −∞

Definiţie. Se numeşte moment de ordinul r, r ∈ , al variabilei aleatoare


continue ξ , expresia:
∞ ∞
M r (ξ ) = α r (ξ ) = ∫ x r dF ( x) = ∫ x r f ( x)dx (3.20.)
−∞ −∞
iar expresia:
M r ( ξ ) = β r (ξ ) = ∫
∞ ∞
x dF ( x) = ∫
r r
x f ( x)dx (3.21.)
−∞ −∞

se numeşte moment absolut de ordin r al variabilei aleatoare ξ .


În acelaşi mod în care s-au definit momentul centrat de ordinul r, dispersia,
abaterea medie pătratică în cazul variabilelor aleatoare discrete, se definesc şi
pentru variabile aleatoare de tip continuu. Proprietăţile valorii medii şi ale
dispersiei date pentru variabile aleatoare de tip discret se menţin pentru variabile
aleatoare de tip continuu. În aplicaţii se întâlnesc şi următoarele caracteristici:
Asimetria şi excesul. Se numesc asimetrie, As, şi exces, E, numerele:
µ (ξ ) ; µ (ξ )
As = 3 E = 42 (3.22.)
µ 2 (ξ )
3 µ 2 (ξ )
dacă momentele respective există.

120
Definiţie. Se numeşte moment centrat în a de ordinul r al variabilei
aleatoare ξ , momentul de ordinul r al variabilei aleatoare ξ − a , iar momentele
r
ξ − a se numesc momente absolute centrate în a de ordinul r.
Din definiţie rezultă următoarele proprietăţi:
(P1) Dacă ξ e o variabilă aleatoare cu M (ξ) = m şi D(ξ) = σ , are loc
inegalitatea:
Mε − m ≥ σ 2 (3.23.)

(P2) Dacă ξ şi η sunt două variabile aleatoare independente care au aceeaşi


funcţie de repartiţie F şi λ este un număr real oarecare, au loc inegalităţile:
1
P(ξ − M ε ≥ ε ) ≤ P(ξ − η ≥ ε ) (3.24.)
2
ε⎞
P ( ξ − M ε ≥ ε ) ≤ P ( ξ − η ≥ ε ) ≤ 2 P⎜ ξ − η ≥ ⎟
1 ⎛
(3.25.)
2 ⎝ 2⎠
pentru orice ε > 0 , cu M ε mediana variabilei aleatoare ξ .
Din definiţia medianei rezultă că în cazul unei variabile aleatoare ξ de tip
continuu, mediana este unic determinată de egalitatea:
x ∞ 1
∫−∞ ƒ(x)dx = ∫x ƒ(x)dx = 2 .
Din punct de vedere geometric, mediana este abscisa punctului prin care trece
paralela la axa Oy, care împarte în două părţi egale aria limitată de curba de ecuaţie
y = f (x) şi axa Ox.
Inegalitatea lui Markov. Fie ξ o variabilă aleatoare pozitivă a cărei valoare
medie este finită. Pentru orice λ > 1 avem:
1
P(ξ ≥ λM (ξ )) ≤ . (3.26.)
λ

I.4. Repartiţii probabilistice clasice


Repartiţii de tip discret
În multe aplicaţii practice ale teoriei probabilităţilor întâlnim cazuri în care un
experiment sau mai multe experimente analoage se repetă de un număr de ori, fiecare
din ele ducând la realizarea sau la nerealizarea unui anumit eveniment. Ceea ce
interesează este numărul de realizări ale evenimentului într-o serie de experimente.
Experimentele pot fi efectuate în aceleaşi condiţii sau în condiţii diferite.

121
Teorema particulară a experimentelor repetate. Se fac n
experimente independente, în fiecare din ele un eveniment A se poate realiza
cu probabilitatea p şi nu se realizează cu probabilitatea q=1-p. Să se
determine probabilitatea ca în cele n experimente evenimentul A să se
realizeze exact de m ori.Avem:
Pm,n = C nm p m q n −m (4.1.)
Probabilităţile Pm,n au forma termenilor din dezvoltarea binomului ( p + q )n .
Din această cauză câmpul de evenimente din această schemă probabilizat după
regula (4.1.) se numeşte câmp binominal (este clar că evenimentele elementare ale
câmpului asociat experimentului pot fi considerate ca elemente ale produsului
cartezian Ω n = Ω × ... × Ω ).
Această schemă probabilistică a fost cercetată în mod deosebit de J.
Bernoulli, de aceea se mai numeşte şi schema lui Bernoulli.
Teorema generală a experimentelor repetate. Presupunem că se fac n
experimente independente, în fiecare din ele un eveniment A se poate realiza cu
probabilitatea pi , i − 1,2,..., n şi nu se realizează cu probabilitatea q i = 1 − p i . Să
se determine probabilitatea ca în cele n experimente evenimentul A să se producă
exact de m ori. Cu notaţiile făcute la schema binominală avem (4.1.), de unde:
Pm ,n = p1 ... p m q m +1 ...q n + p1 ... p m −1 q m p m +1 q m + 2 ...q n + q1 ...q n − m p n − m +1 ... p n
Avem:
n

∏(p z + q ) = ∑ P
i =1
i i m,n zm (4.2.)
n
cu ∑P
m =0
m, n = 1.

Repartiţia Poisson de parametru λ.


Să presupunem că în repartiţia binominală (4.2.) luăm np = λ (const.). Să
determinăm în acest caz valorile probabilităţilor pentru n → ∞ .
Avem:
λk −λ
pk = e (4.3.)
k!
şi
∞ ∞
λk
∑k =0
p k = e −λ ∑
k = 0 k!
= e −λ ⋅ e λ = 1 ,

deci probabilităţile definite prin (4.3.) sunt termenii unei repartiţii:

122
Definiţie. Repartiţia determinată prin probabilităţile (4.3.) se numeşte
repartiţie Poisson de parametru λ, iar variabila aleatoare
⎛0 1 2 K k K⎞
ξ : ⎜ −λ λ −λ λ 2 −λ λ k −λ ⎟
⎜e e e K e K⎟
⎝ 1! 2! k! ⎠
se numeşte variabilă aleatoare Poisson.
Repartiţia Poisson este denumită legea evenimentelor rare, datorită proprietăţii sale
de a aproxima o repartiţie binomială când numărul experimentelor n este foarte mare iar
probabilitatea de apariţie a evenimentului considerat este foarte mică.
Schema polinomială.
O urnă conţine bile de culorile c1 ,...c s în proporţii cunoscute; deci
cunoaştem probabilitatea pi de apariţie într-o extracţie, a unei bile de culoarea
ci , i = 1,..., s . Se fac n extracţii a câte o bilă, cu condiţia ca la fiecare extracţie
urna să aibă aceeaşi compoziţie. Fie Aα evenimentul ca în extracţiile efectuate să
apară α i bile de culoarea ci , ( i = 1,..., s ), deci α = (α 1 ,..., α s ) . Probabilitatea
acestui eveniment este:

n!
P( Aα ) =
α α
p1 1 p 2 2 ... p sα s . (4.4.)
α 1!α 2 !...α s !
Această probabilitate se mai notează cu P (n; α 1 ,..., α s ) .
Schema bilei nerevenite.
Se consideră o urnă cu următoarea structură: a1 bile de culoarea c1 ; a2
bile de culoarea c 2 ;...; a s bile de culoarea c s . Se fac n extracţii fără a repune bila
extrasă înapoi în urnă (experienţa este echivalentă cu extragerea a n bile deodată).
Fie Aα evenimentul aleator „apariţia a exact α k , ( k = 1,..., s ) bile de culoarea c k
s
în grupul celor n bile extrase unde α = (α 1 ,..., α s ) , 0 ≤ α k ≤ a k , ∑α k = n.
k =1
Avem:
α α
C a11 C a22 ...C aαss
P( Aα ) = P(n; α1 ,..., α s ) = (4.5.)
C an1 +...+ as
Experimentul descris împreună cu câmpul de evenimente asociat, probabilizat
după regula dată, se numeşte schemă hipergeometrică sau schema bilei nerevenite.

123
Repartiţii de tip continuu
În cele ce urmează ne vom referi la repartiţiile unidimensionale de tip
continuu.
Fie {Ω, Σ, Ρ} un σ–câmp de probabilitate, L mulţimea variabi-lelor aleatoare
definite pe Ω şi F mulţimea funcţiilor de repartiţie. Vom presupune că pentru
orice F ∈F există variabila aleatoare ξ ∈ L a cărei funcţie de repartiţie este F.
Repartiţia de densitate uniformă.
Definiţie. Se numeşte funcţie de repartiţie uniformă pe [a, b] , funcţia de
repartiţie a cărei densitate de probabilitate este:
⎧ 1
⎪ dacã x ∈ [a, b]
f ( x) = ⎨ b − a (4.6.)
⎪⎩ 0 dacã x ∉ [a, b]
Definiţie. Variabila aleatoare ξ se numeşte uniformă pe [a, b] dacă are
repartiţie uniformă pe [a, b] .
Legea normală.
Legea de repartiţie normală este o lege limită întâlnită frecvent în aplicaţii
practice.
Se poate arăta că suma unui număr suficient de mare de variabile aleatoare
independente urmând o lege oarecare, pentru suficient de puţine restricţii, tinde
către o lege normală.
Definiţie. Se numeşte funcţie de repartiţie normală notată prin Φ (•; m, σ 2 )
funcţia de repartiţie definită prin densitatea de probabilitate:
( x − m )2
( )= 1 −
2σ2
f x, m, σ 2
e (4.7.)
σ 2π
m şi σ2 fiind constante, numite parametrii repartiţiei.
( )
Graficul densităţii f x, m, σ 2 este cel din fig.4.1.

Fig. 4.1.
Funcţia de repartiţie este:
x (u − m )2
Φ (x; m, σ )= ∫ f (x, m, σ )dx =
x 1 −

∫ 2σ2
du . (4.8.)
2 2
e
−∞
σ 2π − ∞

124
x t2
Vom nota Φ (x ) = 1 −
∫ e dt .
∗ 2

2π −∞
Variabila aleatoare ξ se numeşte normală N (m, σ 2 ) dacă are funcţia de
repartiţie Φ (•; m, σ 2 ) . Pentru ξ vom calcula caracteristicile numerice esenţiale:
valoarea medie, dispersia şi momentele centrate:
+∞ +∞ ( x − m )2

∫ xf (x; m, σ )dx = σ
1 −
M(ξ ) = 2
∫ xe 2σ 2
dx
−∞ 2π −∞

Rezultă: M(ξ) = m, de unde: D2(ξ)=σ2


Centrul de dispersie m este centrul de simetrie al repartiţiei. Dacă m îşi
schimbă valoarea, curba de densitate se deplasează de-a lungul axei Ox fără a-şi
schimba forma. Deci m caracterizează poziţia repartiţiei pe axa Ox. Parametrul σ
caracterizează forma curbei de densitate. Ordonata maximă a curbei este invers
proporţională cu σ .
Repartiţia χ 2
Fie ξ1 , ξ 2 ,..., ξ v , ν variabile aleatoare normale, normate, independente
( ξ i ∈ N (0,1) ). Suma pătratelor acestor variabile aleatoare este o variabilă
aleatoare notată: χ 2 = ξ 12 + ξ 22 + K + ξν2 . Această variabilă aleatoare are
densitatea de repartiţie
x2
f ( x) =
1
x v−2
e

2 , x ∈ [0, ∞ )
v
⎛v⎞ (4.9.)
2 Γ⎜ ⎟
2

⎝2⎠

(Reamintim că Γ (n ) = ∫ x n −1e − x dx este funcţia gama a lui Euler, cu n un
0
parametru pozitiv).
Curba densităţii de repartiţie nu este simetrică (figura 4.2) dar ea tinde să
devină simetrică dacă numărul gradelor de libertate ν creşte (peste 30).

Figura 4.2.

125
Repartiţia Student
Fie ξ1 , ξ 2 ,..., ξ n variabile aleatoare normale N (0, σ) , independente. Variabila
ξ
t=
1 n (4.10.)

n i =1
ξi

unde ξ este o variabilă aleatoare N (0, σ) , independentă de şirul (ξ i )1≤i ≤ n , este o


variabilă aleatoare continuă cu densitatea de repartiţie.
⎛ s +1⎞
Γ⎜ ⎟ s +1
2 − 2
1 ⎝ 2 ⎛
⎠ ⎜1 + ⎟x ⎞ , x ∈ (− ∞,+∞)
f ( x) = (4.11.)
sπ ⎛ s ⎞ ⎜⎝ s ⎟⎠
Γ⎜ ⎟
⎝2⎠
numită densitatea repartiţiei Student, (după pseudonimului matematicianului W.
Gosset), cu s = n − 1 grade de libertate.
Curba teoretică a acestei densităţi este cea din figura 4.3.

Figura 4.3.
Ea este asemănătoare cu curba densităţii normale, dar diferită. Dacă s → ∞
repartiţia variabilei Student tinde spre funcţia Laplace Φ(n ) .

I.5. Sisteme de variabile aleatoare.


Şiruri de variabile aleatoare. Convergenţă
Definiţie. Sistemul (ξ1 , ξ 2 ) se numeşte variabilă aleatoare bidimensională
sau vector aleator cu 2 dimensiuni.
Sisteme de două variabile aleatoare
Fie ζ = (ξ, η) o variabilă aleatoare cu două dimensiuni.
Definiţie. Funcţia F ( x, y ) = P({ω ξ(ω) < x, η(ω) < y}) cu (x, y ) ∈ R 2 , se numeşte
funcţie de repartiţie a variabilei aleatoare ζ .

126
Interpretând sistemul (ξ, η) ca un punct aleator, funcţia de repartiţie F ( x, y )
nu este altceva decât probabilitatea ca punctul aleator (ξ, η) să se găsească în
pătratul infinit cu vârful în punctul ( x, y ) din figura 5.1. Notând cu Fξ (x) şi Fη ( y )
funcţiile de repartiţie ale variabilelor aleatoare ξ şi η , în aceeaşi interpretare
Fξ (x) reprezintă posibilitatea ca punctul aleator să se afle în semiplanul limitat de
dreapta paralelă cu Oy ce trece prin punctul de abscisă x, la dreapta dreptei, iar
Fη ( y ) reprezintă probabilitatea ca punctul aleator să se găsească în semiplanul
situat sub dreapta paralelă cu Ox, ce trece prin punctul de ordonată y.

Figura 5.1.
Vom da câteva proprietăţi analoage celor date pentru funcţiile de repartiţie
unidimensionale:
(P1) F este nedescrescătoare în raport cu fiecare argument;
(P2) F este continuă la stânga în raport cu fiecare argument;
(P3) F ( x,−∞) = F (−∞, y ) = F (−∞,−∞) = 0 ;
(P4) F ( x,+∞) = Fξ ( x) ; F (+∞, y ) = Fη ( y ) ;
(P5) F (+∞. + ∞) = 1
În continuare vom nota simbolic (ξ, η) ⊂ D evenimentul „punctul aleator
(ξ, η) se găseşte în domeniul D”. Probabilitatea acestui eveniment se exprimă
simplu dacă D este un dreptunghi ale cărui laturi sunt paralele cu axele de
coordonate. Fie dreptunghiul D de vârfuri A(a,c); B(b,c); C(b,d); D(a,d). În acest
caz evenimentul (ξ, η) ⊂ D este echivalent cu {a ≤ ξ < b} I {c ≤ η < d }, deci
P((ξ, η) ⊂ D ) = F (b, d ) − F (a, d ) − F (b, c) + F (a, c) (4.5.1.)
2
Dacă există o funcţie reală f definită şi integrabilă pe aşa încât:
x y
F ( x, y ) = ∫ ∫ f (u , ν ) du dν
−∞ −∞

atunci f se numeşte densitatea de probabilitate (repartiţie) a variabilei aleatoare


cu două dimensiuni ζ .
Fie ξ, η două variabile aleatoare de tip continuu şi (ξ, η) interpretat ca un
punct aleator în plan. Fie R∆ dreptunghiul de laturi ∆x şi ∆y , avem:
P((ξ, η) ⊂ R∆ ) = F ( x + ∆x, y + ∆y ) − F ( x + ∆x, y ) − F (x, y + ∆y ) + F ( x, y) .

127
Avem:
P((ξ, η) ⊂ R ∆ ) ∂ 2 F( x , y)
lim =
∆x → 0
∆y → 0
∆x ∆y ∂x∂y
Notăm această derivată prin f(x, y):
∂ 2 F ( x, y )
f ( x, y ) = (5.2.)
∂x∂y
ea fiind tocmai densitatea de probabilitate a variabilei aleatoare ζ .
Avem:
P((ξ, η) ⊂ D ) = ∫∫ f ( x, y )dxdy (5.3.)
D

Densitatea de repartiţie a lui ζ este nenegativă, iar:


+∞ +∞
∫ ∫ −∞ −∞
f ( x, y )dxdy = 1

Caracteristici numerice ale sistemelor de două


variabile aleatoare. Covarianţă. Coeficient de corelaţie
Fie variabila aleatoare cu două dimensiuni ζ = (ξ, η)
Definiţie. Vom numi moment iniţial de ordin k, s, al sistemului (ξ, η) .
(
α k , s = M ξ k ηs )
Vom numi moment centrat de ordinul k, s al sistemului (ξ, η) numărul:
[
µ k , s = M (ξ - M(ξ) ) (η - M (η))
k s
]
Avem:
+∞ +∞
α k ,s = ∫ ∫ x k y s f ( x, y )dxdy (5.4.)
−∞ −∞
+∞ +∞
µ k ,s = ∫ ∫ (x − M (ξ)) ( y − M (η))
k s
f ( x, y )dxdy (5.5.)
−∞ −∞
formule care în cazul variabilelor aleatoare discrete devin:
α k ,s = ∑∑ xik y sj pij (5.6.)
i j

µ k , s = ∑∑ ( xi − M (ξ )) ( y j − M (η)) pij
k s
(5.7.)
i j

Avem:
( )
α1, 0 = M ξ1η 0 = M(ξ )
α 0,1 = M(ξ η ) = M(η)
0 1

Un rol important în teoria sistemelor de variabile aleatoare îl are covarianţa.


Definiţie. Numim corelaţie sau covarianţă a variabilelor aleatoare (ξ, η)
valoarea:
cov(ξ, η) = M ((ξ − M (ξ))(η − M (η))) (5.8.)
Efectuând calculul şi ţinând seama de proprietăţile valorii medii rezultă:
cov(ξ, η) = M (ξη) − M (ξ)M (η) (5.8'.)
128
Covarianţa este o caracteristică a sistemului care descrie, pe lângă dispersie,
legătura dintre ele. Se arată cu uşurinţă că dacă ξ şi η sunt independente,
covarianţa lor este nulă.
Pentru caracterizarea legăturii dintre variabilele aleatoare ξ şi η vom utiliza
coeficientul de corelaţie.
Definiţie. Se numeşte coeficient de corelaţie al variabilelor aleatoare ξ , η
raportul:
cov(ξ, µ )
rξ ,η = (5.9.)
D(ξ )D(η)
Proprietăţi ale coeficientului de corelaţie
(P1) Fie D(ξ )D(η) ≠ 0 , atunci rξη = 0 dacă şi numai dacă variabilele ξ şi η
sunt necorelate.
(P2) Pentru orice două variabile aleatoare avem rξ2,η ≤ 1.
Definiţie. Se numesc drepte de regresie ale variabilelor aleatoare ξ , η
dreptele:
x − M (ξ ) y − M (η)
= cov(ξ, η) (5.10.)
D (ξ )
2
D 2 (η)
y − M (η) x − M (ξ )
= cov(ξ, η) (5.11.)
D (η)
2
D 2 (ξ )

I.6. Funcţii caracteristice unidimensionale


Fie { Ω, Σ, P} un σ –câmp de probabilitate, ξ o variabilă aleatoare a cărei
funcţie de repartiţie este F.
Definiţie. Se numeşte funcţie caracteristică a variabilei aleatoare ξ aplicaţia
ϕ ξ : R → C definită de relaţia
( ) +∞
ϕ ξ (t ) = M e itξ = ∫ e itx dF ( x)
−∞
(6.1.)
Dacă ξ este de tip discret şi ia valorile ( x k )k∈I , I ⊂ *
cu probabilităţile
( p k )k∈I atunci (6.1.) devine:
ϕ ξ (t) = ∑ p k e
itxk
(6.2.)
k∈I

Dacă ξ este de tip continuu cu densitatea de repartiţie ƒ, atunci (6.1.) devine:


+∞
ϕ ξ (t ) = ∫ e itx f ( x)dx (6.1'.)
−∞
Vom da în continuare câteva proprietăţi ale funcţiei caracteristice:
(P1) ϕ(0) = 1 .
(P2) Pentru orice t ∈ , ϕ(t ) ≤ 1 .
(P3) ϕ(− t ) = ϕ(t ) , pentru orice t ∈ .
129
(P4) ϕ este uniform continuă pe .
(P5) Dacă η = aξ + b , a, b ∈ atunci ϕ η (t ) = e itb ϕ ξ (at ) .
(P6) Funcţia caracteristică a unei sume finite de variabile aleatoare
independente este egală cu produsul funcţiilor caracteristice
corespunzătoare termenilor.
Teorema 2.1. Fie ξ o variabilă aleatoare pentru care există β n (ξ ) , atunci
funcţia caracteristică ϕ ξ este de n ori derivabilă şi
ϕ (ξk ) (0) = i k α k (ξ ) , 1 ≤ k ≤ n .

I.7. Teoria selecţiei. Teoria estimaţiei


Selecţii
Fie un experiment aleator căruia îi ataşăm variabila aleatoare (caracteristica)
ξ . Dacă repetăm experimentul de n ori în mod independent obţinem un şir de
valori de observaţie ale variabilei aleatoare ξ notate x1 ,..., x n .
Definiţie. Mulţimea valorilor de observaţie ale variabilei aleatoare ξ având
funcţia de repartiţie F, se numeşte selecţie de volum n efectuată asupra variabilei
aleatoare ξ (mai precis asupra valorilor variabilei ξ ) cu funcţia de repartiţie F.
Selecţia poate fi cu întoarcere sau fără întoarcere; în primul caz elementul
extras din populaţie este reintrodus la loc înainte de alegerea elementului următor,
iar în al doilea caz elementele alese nu se mai reintroduc în populaţia generală.
Dacă volumul populaţiei generale este suficient de mare, iar volumul selecţiei
suficient de mic, deosebirea dintre cele două tipuri de selecţie este foarte mică, iar
în aplicaţii practice o selecţie fără întoarcere este considerată ca selecţie cu
întoarcere.
Vom spune că o selecţie este reprezentativă dacă toate valorile de selecţie
x1 ,..., x n au aceeaşi probabilitate de a intra în componenţa ei.
Funcţia de repartiţie de selecţie
Fie o variabilă aleatoare ξ cu funcţia de repartiţie F. Să presupunem că avem o
selecţie x1 ,..., x n , de volum n efectuată asupra lui ξ .
Definiţie. Dacă n x reprezintă numărul observaţiilor în care a apărut o
valoare a caracteristicii ξ mai mică decât x vom numi funcţie de repartiţie de
selecţie, funcţia definită prin relaţia
n
Fn* ( x) = x (7.1.)
n
Legătura dintre funcţia de repartiţie teoretică şi funcţia de repartiţie de
selecţie este dată de următoarea teoremă a lui V. I. Glivenko, care ne furnizează şi
justificarea teoretică a utilizării metodei selecţiei.
130
Teorema 7.1. Dacă volumul selecţiei n → ∞ mărimea
d n = sup Fn* ( x) − F ( x) (7.2.)
− ∞ < x < +∞
converge în probabilitate către zero.
Cu alte cuvinte, pentru n → ∞ frecvenţa relativă a evenimentului
{ω ξ(ω) < x} (adică Fn* ( x) ) converge în probabilitate către probabilitatea acestui
eveniment (adică F(x)).
Deci pentru n suficient de mare funcţia de repartiţie de selecţie ne dă o
imagine suficient de precisă despre funcţia de repartiţie teoretică.
Valori tipice de selecţie
Momente de selecţie. Numim moment de selecţie de ordinul r variabila
aleatoare:
1 n
α r = ∑ xir (7.3.)
n i =1
În particular, valoarea medie de selecţie este:
1 n
x = α1 = ∑ xi
n i =1
(7.4.)

Momentul centrat de selecţie de ordinul r este:


1 n
µr = ∑ ( x i − x )r (7.5.)
n i =1
Rezultă de aici dispersia de selecţie:
1 n
s 2 = ∑ (xi − x )
2
(7.6.)
n i =1
Teorema 7.2. Dacă repartiţia teoretică are medie m şi dispersia σ 2 , atunci
σ2
media de selecţie are valoarea medie m şi dispersia .
n
x −m
Teorema 7.3. Momentele centrate ale variabilei tind către
2σ / n
momentele repartiţiei normale când n → ∞ .
Teorema 7.4. Valoarea medie şi dispersia momentului de selecţie de ordin r,
α − α 2r
α r , sunt respectiv α r şi 2 r .
n
Teoria estimaţiei
Să considerăm că avem o selecţie dintr-o populaţie dată a cărei funcţie de
repartiţiei teoretică are o formă matematică cunoscută, în care intră anumiţi
parametri cu valori necunoscute. Există o infinitate de funcţii de selecţie (statistici)
care pot fi propuse ca estimaţii pentru parametrii necunoscuţi, dar trebuie alese
acelea care dau cea mai bună aproximare a parametrilor.
131
De exemplu, să presupunem că studiind un fenomen ajungem la concluzia că
(
repartiţia lui este normală N m, σ 2 deci: )
( x − m) 2
1 −
f(x) =
2
e 2σ
σ 2π
Pentru aplicaţii practice trebuie să determinăm valorile numerice ale celor doi
parametri m şi σ .
Repartiţia exprimată printr-o funcţie dată în care intră anumiţi parametri
necunoscuţi se spune că este o lege de repartiţie specificată.
Dacă cunoaştem valorile numerice ale parametrilor avem o lege de repartiţie
complet specificată.
Deci o lege de repartiţie nespecificată corespunde unei legi de repartiţie
necunoscute.
Determinarea valorilor parametrilor unei repartiţii specificate se face cu
ajutorul unei selecţii de volum n care conduce la valorile x1 ,..., x n legate de
variabila studiată.
În cele ce urmează ne vom ocupa de repartiţii specificate care depind de un
singur parametru. Deci funcţia de repartiţie teoretică conţine un singur parametru
necunoscut θ . O selecţie de volum n din colectivitate ne-a dat estimaţia θ1* altă
selecţie de volum n ne dă estimaţia θ *2 etc. Repetând procedeul obţinem estimaţiile
θ1* ,..., θ*r .
Deci o estimaţie θ * a lui θ poate fi privită ca o variabilă aleatoare cu
valorile posibile θ1* ,..., θ *r .
Estimaţii consistente, corecte şi absolut corecte, nedeplasate, deplasate
Fie θ un parametru al colectivităţii generale (medie, dispersie, mediană etc.)
şi θ ( x1 ,..., x n ) o funcţie de selecţie.
*

Definiţie. Dacă θ * ( x1 ,..., x n ) converge în probabilitate către parametrul θ ,


spunem că θ * este o estimaţie consistentă a lui θ .
Definiţie. Dacă:
(
M θ * ( x1 ,..., x n ) = θ)
( )
lim D 2 θ* (x1 ,..., xn ) = 0
n →∞
(7.7.)

spunem că θ * ( x1 ,..., x n ) este o estimaţie absolută corectă a parametrului θ .


Teorema 7.5. Momentele de selecţie sunt estimaţii absolut corecte ale
momentelor teoretice.
Teorema 7.6. Dispersia de selecţie este o estimaţie consistentă pentru
dispersia teoretică.

132
Funcţii de estimaţie eficiente.
Metoda verosimilităţii maxime
De multe ori o estimaţie nedeplasată nu ne dă cea mai bună aproximare a
parametrului de estimat. Valorile posibile ale estimaţiei lui θ pot fi mult împrăştiate în
( )
jurul valorii medii (dacă D 2 θ * este mare), iar estimaţia calculată de o selecţie dată
poate fi îndepărtată de valoarea medie a lui θ * , deci se face o eroare alegând θ * ca
estimaţie pentru θ .
Dacă θ * este o estimaţie absolut corectă pentru parametrul θ > 0 şi
( )
M θ* < ∞ atunci inegalitatea lui Cebîşev:
D 2 (θ)
P ( θ * −θ ≥ ε ) <
ε2
dă un criteriu pentru alegerea estimaţiilor şi anume: alegem acea estimaţie care are
dispersia minimă.
Fie f ( x, θ) o familie de densităţi de probabilitate ale unei repartiţii
specificate continue, cu θ parametrul real. Vom admite continuitatea funcţiilor
f ( x, θ) şi existenţa derivatelor acestor funcţii în raport cu θ până la ordinele
necesare calculelor.
Teorema 7.7. (Rao-Cramer). Dacă θ* (x1 ,..., x ) este o estimaţie absolut
corectă a parametrului θ, atunci:
( )
D 2 θ* (x1 ,..., x n ) ≥
1
⎛ ⎛ ∂ ln f ( x, θ) ⎞ 2 ⎞ (7.8.)
nM ⎜ ⎜ ⎟ ⎟⎟
⎜⎝ ∂ θ ⎠ ⎠

Egalitatea are loc dacă şi numai dacă există o constantă k, ce depinde de n şi
θ , aşa încât, aproape sigur:
∂ ln f ( xi , θ )
[ ]
n

∑ = k θ * ( x1 ,..., x n ) − θ .
i =1 ∂θ
Definiţie. O estimaţie absolut corectă θ * ( x1 ,..., x n ) a parametrului θ se
numeşte estimaţie eficientă dacă are dispersia minimă.
Dacă θ * este o funcţie de estimaţie absolut corectă, raportul:
1
⎛ ⎛ ∂ ln f ( x, θ) ⎞ 2 ⎞
nM ⎜ ⎜ ⎟ ⎟⎟ (7.9.)
⎜⎝ ∂θ ⎠ ⎠
( )
en θ =* ⎝
( )
D 2 θ*
se numeşte eficienţa lui θ .
( ) ( )
Se observă că: 0 ≤ e n θ * ≤ 1 . Dacă en θ * = 1 , estimaţia este eficientă.

133
Teorema 7.9. Două estimaţii eficiente ale parametrului θ sunt egale
aproape sigur.
Fie repartiţia de tip continu f ( x, θ) unde θ poate lua orice valoare dintr-un
interval I. Valorile de selecţie x1 ,..., x n obţinute în urma a n extracţii independente
din populaţie sunt variabile aleatoare independente cu aceeaşi densitate de
probabilitate f (x, θ) . Fiecare selecţie ( x1 ,..., x n ) o considerăm ca un punct în
spaţiul de selecţie n-dimensional R n , iar probabilitatea elementară a vectorului
(x1 ,..., xn ) este:
P( x1 ,..., x n ; θ)dx1 ,..., dx n = f ( x1 , θ)... f (x n , θ )dx1 ...dx n (7.10.)
Definiţie. Funcţia P : n
×I → se numeşte funcţie de verosimilitate.

Definiţie. Estimaţia θ̂(x 1 ,..., x n ) se numeşte estimaţie de verosimilitate dacă


θ̂ este un punct de maxim pentru funcţia de verosimilitate.
Rezultă că θ̂ este o soluţie a ecuaţiei:
∂ ln P ( x1 ,..., x n ; θ ) n ∂ ln f ( xi , θ )
=∑ =0 (7.11.)
∂θ i =1 ∂θ
Ecuaţia (7.11.) se numeşte ecuaţie de verosimilitate.
Teorema 7.10. Orice estimaţie eficientă a parametrului θ este o estimaţie
de verosimilitate maximă.

II. ELEMENTE DE TEORIA GRAFURILOR


II.1. Definiţii
Definiţie. Un graf G este o pereche de forma G = ( X , Γ ) unde X este este o
mulţime finită numită mulţimea vârfurilor (sau a nodurilor); orice element x ∈ X se
numeşte vârf; Γ este o submulţime a lui X × X , mulţimea perechilor ordonate
(xi , x j ) , i, j = 1,..., n , i ≠ j numite arce.
Pentru un arc (xi , x j ) ∈ Γ vârful xi se numeşte extremitate iniţială (sursă), iar
vârful x j extremitate finală (destinaţie).
Graful G admite o reprezentare geometrică în plan, obţinută astfel:
– vârfurile se plasează în plan în poziţii distincte oarecare.
– fiecare arc (xi , x j ) ∈ Γ se reprezintă printr-o linie ce uneşte cele 2
extremităţi şi pe care se află sensul de la xi la x j .
Definiţie: O succesiune de arce în care vârful terminal al unuia este origine
pentru următorul se numeşte drum.
Definiţie: Un drum este simplu dacă foloseşte un arc o singură dată.
Definiţie: Un drum este elementar dacă nu trece de două ori prin acelaşi vârf.
134
Definiţie: Un drum elementar care cuprinde toate vârfurile grafului se numeşte
hamiltonian.
Definiţie: Numărul arcelor care compun un drum se numeşte lungimea
acelui drum.
Într-un graf G, se numeşte muchie o pereche de vârfuri [xi , x j ] de vârfuri pentru
care avem proprietatea că (xi , x j ) ∈ Γ sau (x j , xi ) ∈ Γ ; muchiile unui graf reprezentat
geometric se prezintă ca nişte segmente neorientate.
Definiţie: Se numeşte lanţ un şir de arce l = {(x1,x2),(x3x4),…, (xp+1)}, cu
proprietatea că oricare arce vecine ( xi , xi +1 ) şi ( xi + 2 , xi +3 ) au o extremitate comună
pentru orice i = 1,2,..., p − 2 .
Definiţie: Un lanţ care nu-şi repetă vârfurile se numeşte lanţ ele-mentar, iar un
lanţ care nu-şi repetă muchiile se numeşte un lanţ simplu. Numărul de muchii care
formează un lanţ se numeşte lungimea lanţului.
Definiţie: Se spune că un graf este conex dacă între oricare două vârfuri ale
sale există cel puţin un lanţ care să le lege. În caz contrar graful este neconex. Un
graf se numeşte tare conex dacă între oricare două vârfuri ale sale există cel puţin
un drum.
Definiţie: Gradul unui vârf să se notează g (x ) şi reprezintă numărul de arce
incidente cu x. Gradul interior al unui vârf x se notează cu g −1 ( x ) şi este numărul
arcelor de forma ( y, x ) ∈ Γ .
Definiţie. Se numeşte subgraf G ′ = ( X ′, Γ ′) al grafului G = ( X , Γ ) un graf obţinut
din G prin suprimarea anumitor vârfuri şi a tuturor arcelor incidente cu acestea. Vom
spune că subgraful G ′ este indus sau generat de mulţimea de vârfuri X ′ .
II.2. Matrici asociate unui graf. Proprietăţi ale grafurilor
Matricea conexiunilor directe
Fie un graf G = ( X , Γ ) cu X = {x1 , x 2 ,..., x n }. Asociem acestui graf o matrice
pătratică booleană C, C = (cij ) , ale cărei elemente sunt:
i , j =1,..., n

⎧1 dacã (xi , x j ) ∈ Γ
cij = ⎨ .
⎩0 dacã (x i , x j ) ∉ Γ
Matricea C poartă numele de matricea arcelor, matricea conexiunilor directe sau
matricea de adiacenţă pentru graful G.
Matricea drumurilor
Din matricea conexiunilor directe, prin anumite operaţii se poate obţine o
matrice D = (d ij ) numită matricea drumurilor sau matricea conexiunilor
i , j =1,..., n

totale, în care
⎧1 dacã existã drum de la x i la x j
d ij = ⎨ .
⎩0 dacã nu existã drum de la x i la x j

135
Definiţie Puterea de atingere p (xi ) a vârfului xi ∈ X în graful G = ( X , Γ )
este egală cu numărul de vârfuri la care se poate ajunge din xi , adică egală cu
numărul de elemente „1” de pe linia „i” din matricea D.
Pentru elaborarea unui algoritm de determinare a matricii drumurilor
introducem o operaţie adecvată pe mulţimea formată din elementele 0 şi 1, numită
operaţie de „adunare booleană” cu regulile următoare:
+ 0 1
0 0 1
1 0 1
Astfel algoritmul de determinare al matricii drumurilor unui graf pornind
de la matricea conexiunilor directe, este:
1. Pentru construirea liniei „i” din matricea D (i = 1,..., n ) urmărim elementele
egale cu „1” de pe linia „i” din matricea C: dacă ciα = 1 , ciβ = 1 , ciγ = 1 , …, atunci
d iα = 1 , d iβ = 1 , d iγ = 1 , …
2. Folosind adunarea booleană, se adună liniile α, β, γ, ... din matricea C la linia
„i”; noile valori „1” apărute se trec în linia „i” a matricei D; fie k , l , m,... poziţiile
ocupate de aceste noi valori în cadrul linie i.
3. Adunăm (boolean) liniile k , l , m,... din C la linia „i” trecând noile valori de
„1” apărute în linia „i” a matricii D.
Procesul se continuă până la apariţia uneia din situaţiile:
a) sau toate elementele d ij , j = 1,..., n devin egale cu „1”.
b) nu mai apare nici un element egal cu „1”, caz în care locurile rămase libere
se completează cu zerouri şi se trece la linia „i+1”, pentru care se repetă procedeul.
Determinarea drumurilor hamiltoniene
Teoremă (Y. Chen) Un graf fără circuite, care are „n” vârfuri, conţine un
drum hamiltonian, dacă şi numai dacă avem: ∑ p(x i ) = n(n − 1) .
n

i =1 2
Algoritmul înmulţirii latine (A. Kaufmann 1963)
Fie o matrice M (1) , care în locul valorilor de „1” utilizate în matricea
obişnuită a arcelor, utilizează însuşi arcul respectiv, reprezentat prin vârfurile care
⎧x x dacã existã arc de la x i la x j
îl compun, deci M (1) = (mij(1) ) , unde m ij(1) = ⎨ i j .
i , j =1,..., n
⎩0 în rest
~
Prin suprimarea primei litere în matricea M (1) se obţine o matrice M (1)
~
numită „matricea destinaţiilor posibile”. Se compun matricele M (1) şi M (1) prin
operaţia de „înmulţire latină”, M (1) L M% (1) definită astfel: înmulţirea latină a
matricilor se face formal ca şi înmulţirea a 2 matrici, fără însumare şi fără înmulţire
efectivă ţinând cont că:

136
– înmulţirea latină a două componente participante la calcul este nul dacă cel
puţin una din ele este nulă.
– înmulţirea latină a două componente participante este nul dacă au vârf
comun.
– rezultatul compunerii constă în scrierea în continuare a vârfurilor
componente ale simbolurilor participante.
Prin repetarea înmulţirii latine avem: M (2) = M (1) L M% (1) , M (3) = M (2) L M% (1) , …,
şi algoritmul continuă până la obţinerea matricii M ( n −1) , deoarece într-un graf cu n
vârfuri un drum hamiltonian are n − 1 arce. În matricea M ( n −1) citim, conform modului
de scriere de mai sus toate drumurile hamiltoniene ale grafului. Dacă toate elementele
lui M ( n −1) sunt zerouri, ( M ( n −1) = 0 ), graful nu admite drum hamiltonian.
Algoritmul Bellman-Kalaba
Fie G = ( X , Γ ) un graf, vom introduce o funcţie v : Γ → R ce asociază
fiecărui arc din Γ o valoare reală. Notăm: vij = v(xi , x j ) şi Gv = ( X , Γ, v ) graful
valuat. În cazurile reale valuarea poate reprezenta:
– distanţa dintre 2 puncte (localităţi)
– timpi sau costuri într-o reţea de transport etc.
{ 1 2 k
}
Pentru un drum d = xi , xi ,..., xi în graful G vom numi „valoare a drumului”,
k −1
suma valorilor arcelor componente, adică: v(d ) = ∑ vi i .
h h +1
h =1

Vrem să determinăm drumul „d” de la un vârf oarecare xi la vârful x n ,


pentru care valoarea lui v(d ) să fie minimă. Pentru aceasta introducem „matricea
extinsă a valorilor arcelor” V = (vij ) , dată de
i , j =1,..., n

⎧0 i = j

v ij = ⎨v ij dacă există arcul (x i , x j ) ∈ Γ

⎩∞ dacă i ≠ j şi (x i , x j ) ∉ Γ
şi notăm cu m ik valoarea minimă a drumului d de la xi la x n în graful dat,
considerat în mulţimea drumurilor de cel mult k arce, cu mi valoarea minimă a
drumului de la xi la x n , considerată în mulţimea tuturor drumurilor (indiferent de
numărul de arce componente).
Algoritmul de construire a vectorilor (mi )i =1,...,n se bazează pe următoarele
propoziţii:

Propoziţia 1: Pentru orice k ∈ N * avem mi( k +1) = min {vij + m (jk ) }.


j =1,..., n

137
Propoziţia 2: Dacă există k ∈ N * pentru care mi( k ) = mi( k +1) , pentru orice
i = 1,..., n , atunci:
a) mi( k ) = mi( s ) , i = 1,..., n , pentru orice ∀s ≥ k + 1 ;
b) mi( k ) = mi , i = 1,..., n .
Algoritmul de determinare a drumului minim este:
Etapa 1: Se consideră graful valuat Gv = ( X , Γ, v ) , X = {x1 ,..., x n }. Se
construieşte matricea estinsă a valorilor arcelor V = (vij ) .
i , j =1,..., n

Etapa 2: Se adaugă matricii V, liniile suplimentare (mi(1) ), (mi( 2) ),... astfel:


a) linia (mi(1) )i =1,...,n coincide cu transpusa coloanei n a matricii V,
((v )
jn j =1,..., n
);
T

b) presupunând completată linia (mi( k ) )i =1,...,n , se completează linia (mi( k +1) )i =1,...,n
conform propoziţiei 1.
c) se continuă aplicarea punctului (b) până la obţinerea a 2 linii (mi( k ) ) şi
(m ) identice.
( k +1)
i

Etapa 3: Se determină regresiv drumul minim de la xi la x n astfel:


– se adună linia „i” din V cu linia (mi( k +1) ) urmărindu-se rezulta-tul minim ce
se poate obţine. Să presupunem că: mi( k +1) = vij + mi( k +1) , atunci primul arc din
drumul minim de la xi la x n este arcul (xi , x j ) .
– se adună linia „j” din V cu (mi( k +1) ) reţinând valoare minimă, aflată de
exemplu pe coloana „t”, atunci al doilea arc va fi (x j , xt ) , ş.a.m.d. Ultimul succesor
determinat va fi x n .
Algoritmul de determinare a drumului maxim
Etapa 1: Se construieşte matricea V a valorilor arcelor
⎧0 dacă i = j

vij = ⎨- ∞ dacă (x i , x j ) ∉ Γ

⎩vij dacă (x i , x j ) ∈ Γ

Etapa 2: Similar cu etapa 2 din algoritmul anterior, dar la


b) linia (mi( k +1) )i =1,...,n (m i(k +1 )i =1,n se completează prin relaţia mi( k +1) = max {vij + m (jk ) }.
j =1,...,n

Etapa 3: Determinarea drumului maxim se determină la fel ca la etapa 3


anterioară.

138
III. ELEMENTE DE MATEMATICI FINANCIARE

III.1. Dobanda simplă


Noţiunea de bază a matematicilor financiare este dobânda. Dobânda este suma de
bani care se plăteşte de către debitor creditorului pentru un împrumut bănesc.
Dobânda unitară este suma dată de o unitate monetară pe timp de un an, este
notată i . Dobânda dată de 100 de unităţi monetare pe timp de un an se numeşte
procent, notat p. Deci p ≡ 100i .

Pentru S unităţi monetare (u.m.) pe timp de un an se obţine dobânda:


Sp
D = Si = (1.1.)
100
Pentru S u.m. pe timp de t -ani dobânda, numită dobânda simplă este:
S ⋅ p ⋅t
D = S ⋅i ⋅t = (1.2.)
100
Observaţie. În finanţe, anul comercial are 360 zile şi fiecare lună are 30 de
zile.
Dacă S0 – este suma depusă iniţial pe perioada t cu dobândă unitară i
atunci suma finală sau valoarea finală este:
S t = S 0 + D = S 0 + S 0 it = S 0 (1 + it ) (1.3.)

Scadenţă comună sau scadenţă medie

Fie sumele S1 ,..., S n plasate cu acelaşi procent p pe duratele t1 ,..., t n . Suma


dobânzilor aduse de cele n sume pe cele n durate o vom înlocui cu dobânda adusă
de o sumă S pe o perioadă t , atunci durata t va fi:
S t + S 2 t 2 + ... + S n t n
t= 11 (1.4.)
S
şi se va numi scadenţă comună.
Dacă S = S1 + S 2 + ... + S n , atunci durata t va fi:
S1t1 + ... + S n t n
t= (1.5.)
S1 + ... + S n
şi se va numi scadenţa medie.

139
III.2. Dobânda compusă
O sumă de bani este plasată cu dobândă compusă (capitalizată) dacă la
sfârşitul primei perioade, dobânda simplă a acestei perioade este adăugată
la sumă pentru a produce la rândul ei dobândă în perioada următoare. Fie
p
S 0 – sumă iniţială; p – procentul; i = – dobânda unitară; t – durata de
100
plasament a sumei S 0 (număr întreg) şi S t – suma finală după t perioade, atunci:

Ani Suma plasată la Dobânda produsă în Suma obţinută la


i începutul anului timpul anului sfârşitul anului
1 S0 S0i S1 = S 0 (1 + i )
2 S1 = S 0 (1 + i ) S1i = S 0 (1 + i )i S 2 = S 0 (1 + i )
2

M M M M
t S t −1 = S 0 (1 + t ) S t −1i = S 0 (1 + i ) i S t = S 0 (1 + i )
t −1 t −1 t

Dacă 1 + i = u va fi un factor de fructificare găsit în tabele financiare pentru


t = 1,2,3,... pentru diferite procente atunci suma finală va fi:
S = S (1 + i ) = S u t (2.1.)
t
t 0 0
Dobânda compusă va fi pentru t - întreg:
[
D = S 0 (1 + i ) − 1 = S 0 u t − 1
t
] ( ) (2.2.)
Suma iniţială depusă va fi:
1
S0 = St = St vt (2.3.)
(1 + i )t

1
unde = v factor de actualizare.
1+ i
Timpul se poate obţine din (2.3.) prin interpolare.
Dacă durata de plasament a sumei S 0 nu este, în general, un număr întreg, ci
h
este de forma t = n + . Avem două soluţii pentru abordarea problemei:
k
a) Soluţia raţională porneşte de la forma (2.1.) pentru partea întreagă de n
ani valoarea finală obţinută pentru plasarea sumei iniţială S 0 va fi:
S n = S 0 (1 + i ) . Această sumă, S n , în timpul fracţiunii h a anului, cu
n

k
h
dobândă unitară i , va aduce o abordare simplă, S n i . Astfel, se obţine:
k
n⎛ h⎞
S t = S h = S 0 (1 + i ) ⎜1 + i ⎟ (2.4.)
n+
k ⎝ k⎠

140
reprezentând soluţia raţională de calcul a sumei finale când se plasează o
h
sumă S 0 pe o durată t = n + în regim de dobândă compusă.
k
h
b) Soluţia comercială pentru suma S 0 plasată pe o perioadă t = n + este
k
h
S t = S 0 (1 + i ) = S 0 (1 + i )
t n+
k .

III.3. Operaţiuni de scont. Notaţii şi denumiri

Operaţiunea de scont este caracteristică, în general Băncilor Comerciale,


care cumpără înainte de scadenţă anumite poliţe cu scopul de a obţine o dobândă.
O poliţă se cumpără la un moment dat cu preţul sau suma S0. Aceasta este
evaluată cu procentul de emisiune p=100i şi este scadentă după momentul sau
durata θ . Valoarea finală la scadenţă a poliţei, K va fi:
θ
K = S0 (1 + iθ ) , θ ≤ un an sau K = S0 (1 + i ) , θ ≥ un an (3.1.)
unde:
- K - valoarea nominală a poliţei,
- S0 - preţ de cumpărare,
- i - dobânda unitară anuală.
Dacă la un moment dat θ1 < θ , adică la t = θ − θ1 până la scadenţă, poliţa
poate fi vândută unei bănci comerciale, atunci poliţa va avea o valoare finală sau
curs
θ
K1 = S0 (1 + iθ1 ) , θ ≤ un an sau K1 = S0 (1 + i ) 1 , θ1 ≥ un an (3.2.)
unde: K1 - valoarea lui S0 la momentul θ1 .
Valoarea scontată a poliţei (valoarea actuală la momentul vânzării acesteia)
la momentul θ1 = θ − t se notează cu Ka.
Vom numi scont diferenţa dintre valoarea nominală K şi valoarea scontată
Ka, notat S.
S = K − Ka (3.3.)
Teoretic, scontul trebuie să reprezinte dobânda pe perioada până la
scadenţă corespunzătoare valorii scontate sau a sumei pe care o primeşte
deţinătorul poliţei evaluată cu procentul de emisiune al poliţei sau cu alt procent.
Din (3.3.) obţinem
K = Ka + S (3.4.)
şi
Ka = K − S (3.5.)
Astfel putem face următoarele observaţii
1. Scontul este de acceaşi natură ca şi dobânda;
2. Deosebirea dintre scont şi dobândă este că dobânda se adaugă la capital, iar
scontul se scade din capital.
141
Scontul simplu raţional, notat SSR va fi dobânda dată de Ka pe perioada t,
cu dobânda unitară j
SSR = K a jt (3.6.)
Astfel obţinem cu uşurinţă următoarele relaţii:
K a = K şi K = K a (1 + jt ) (3.7.)
1 + jt
iar
q
K t Kjt
SSR = 100 sau SSR = ,
q 1 + jt (3.8.)
1+ t
100

unde:
- q = 100 j procent de scont (procentul de scont poate fi egal sau diferit de
procentul de emisiune al poliţei p=100i)
- j dobânda unitară de scont
- t durata scontării (măsurată în ani)
În practică, jt este mic şi se neglijează, astfel
1 + jt 1
iar relaţia (3.8.) devine
SS = Kjt (3.9.)
Orice scont ce aproximează scontul raţional se numeşte scont comercial.
Scontul simplu comercial, notat SSC va fi dobânda dată de valoarea
nominală K pe perioada t, cu dobânda unitară j
SSC = Kjt (3.10.)
şi
K a = K (1 − jt ) , (3.11.)
iar
a
K= K . (3.12.)
1 − jt
Observaţii
1. SSR < SSC , adică utilizarea scontului simplu raţional convine
deţinătorului poliţei, iar utilizarea scontului simplu comercial convine
bănci;
2. Scontul simplu comercial nu se aplică pe perioade de timp mari.
Din (3.10.) şi (3.8.) obţinem
SSC = SSR (1 + jt ) (3.13.)
sau
SSR = SSC (3.14.)
1 + jt
Scontul compus este cel în care calculelele se fac în regim de dobândă
compusă. Dacă dobânda se aplică asupra valorii Ka cu dobânda unitară j, pe
142
perioada t (în regim de dobândă compusă) se obţine scontul compus raţional,
SCR.
Orice scont ce aproximează scontul compus raţional se numeşte scont
compus comercial, SCC.
Dacă K=1 u.m. şi t=1 an, atunci din (6.3.8.) avem
j
SSR = , (3.15.)
1+ j
Definiţie: Numim scont unitar sau unitate de scont
j
d= , (3.16.)
1+ j
sau
d =1− v , (3.16’.)
unde, v = 1 factor de actualizare sau factor de scont.
1+ j
În regim de dobândă compusă vom avea
K = K a (1 + j )
t
(3.17.)
şi aplicând definiţia scontului compus raţional obţinem scontul compus raţional
SCR = K a ⎡⎢(1 + j ) − 1⎤⎥
t
(3.18.)
⎣ ⎦
sau


−t
⎦ ( )
SCR = K ⎡⎢1 − (1 + j ) ⎤⎥ = K 1 − vt . (3.19.)
Din (3.17.) găsim
Ka = K t .
(1 + j )
Ştiind că
t ( t − 1)
(1 + j )t = 1 + jt + j 2 2 + ...
şi vom neglija termenii de grad mai mare sau egal cu doi (în ipoteza că dobânda unitară j
este, în general, mică pe piaţa financiară) vom avea în (3.19.)
⎡ ⎤ Kjt
SCR = K ⎢1 − 1 ⎥ =
⎣ 1 + jt ⎦ 1 + jt
şi cum orice scont ce aproximează scontul compus raţional se numeşte scont
compus comercial, SCC, atunci din (3.19.) găsim că scontul compus comercial
este
SCC = K a jt (3.20.)
unde
Ka = K . (3.21.)
1 + jt
şi
K = K a (1 + jt ) , (3.22.)
143
Observaţii
1. SCC = SSR < SSC ;
2. Dacă t<1 an atunci: (1 + j ) < 1 + jt ⇒ SCR < SCC
t

3. Dacă t=1 an atunci: (1 + j ) = 1 + jt ⇒ SCR = SCC


t

4. Dacă t>1 an atunci: (1 + j ) > 1 + jt ⇒ SCR > SCC


t

III.4. Împrumuturi

Se numeşte împrumut o operaţie financiară prin care un partener P1


(individual sau grupat, numit creditor) plasează o sumă de bani, pe o perioadă de
timp, în anumite condiţii unui alt partener P2 (individual sau grupat, numit
debitor).
Operaţiunea prin care P2 restituie lui P1 suma de care a beneficiat se numeşte
rambursare sau amortizare a împrumutului. Un împrumut care nu se mai înapoiază se
numeşte împrumutul nerambursabil. Sumele rambursate anual care au rolul de a
amortiza treptat suma împrumutată se numesc amortismente.
III.4.1. Amortizarea unui împrumut prin anuităţi
constante posticipate
Fie: V0 – suma împrumutată la momentul iniţial, T1 ,..., Tn – anuităţile (rate)
succesive, (prima anuitate fiind plătită la sfârşitul pri-mului an), n – durata în ani a
rambursării, Q1 ,..., Qn - amortismentele succesive conţinute în prima, a doua, şi a
n -anuitate, i – dobânda unitară a împrumutului.
Cu aceste date se poate întocmi tabelul:
Suma rămasă de
Momente Amortizări Dobânda Anuităţi
plată
0 --- --- --- V0
1 Q1 d 1 = V0 i T1 = Q1 + d1 V1 = V0 − Q1
M M M M M
p Qp d p = V p −1i Tp = Qp + d p V p = V p −1 − Q p
M M M M M
n Q n d n = V n −1 i Tn = Q n + d n V n = V n −1 − Qn = 0

Observaţii:
1. Tabelul este valabil pentru orice lege a anuităţilor pentru care nu s-a
formulat încă nici o ipoteză.
2. Din condiţia ca după n ani să se ramburseze suma împrumutată reiese că
suma împrumutată este egală cu suma amortismentelor:
V0 = Q1 + Q2 + ... + Qn (4.1.1.)

144
De asemenea, relaţia între anuităţi şi amortismente (adecvată pentru orice lege
a anuităţilor) este:
T p +1 − T p = Q p +1 − (1 + i )Q p (4.1.2.)
3. Anuitătile trebuie să fie constante

III.4.2. Împrumuturi cu anuităţi (rate) constante, plătibile


la sfârşitul anului (posticipat)
Considerăm Ti = T , orice i = 1,..., n . Atunci din (3.1.2.) avem
Q p +1 = (1 + i )Q p
şi obţinem:
(1 + i ) n − 1
V0 = Q1 (4.2.1.)
i

III.4.3. Împrumuturi cu anuităţi (rate) constante


cu dobândă plătită la începutul anului (anticipat)
La semnarea contractului se plăteşte dobânda pentru primul an şi, deci, suma
reală plătită nu este V0 ci V0 − V0 i .
Pentru fiecare din anii următori, dobânda se calculează asupra sumei rămase
de plătit şi se plăteşte o dată cu amortismentul.
Tabelul pentru împrumuturi cu anuităţi plătite la începutul anului este:
Suma rămasă de plată
Anii Amortismentele Dobânzi Anuităţi
la sfârşitul anului
0 --- d 0 = V0 i --- V 0 − V0 i
1 Q1 d1 = V1i T1 = Q1 + V1i V1 = V0 − Q1
2 Q2 d 2 = V2 i T2 = Q2 + V2 i V2 = V1 − Q2
M
p Qp d p = Vpi TP = Q p + V p i V p = V p −1 − Q p
M
n Qn d n = Vn i Tn = Qn + Vn i Vn = Vn −1 − Qn = 0
Dacă Vn = 0 atunci Tn = Qn .
Diferenţa a două anuităţi succesive este T p +1 − T p = Q p +1 (1 − i ) − Q p .
Dacă anuităţile sunt constante, adică Ti = T , i = 1,..., n atunci
Q1 i (1 − i )n
Q p +1 (1 − i ) − Q p = 0 şi astfel Q p +1 = , rezultând Q1 = V0 .
(1 − i ) p
(1 − i )[1 − (1 − i ) n ]

145
III.4.4. Împrumuturi cu amortismente egale

V0
Dacă Qi = Q , i = 1,..., n din (4.1.1.) rezultă Q = . Folosind acest lucru în
n
V0
(4.1.2.) obţinem: T p +1 = T p -i = T p − Qi .
n
Tabloul de amortizare a unui împrumut cu amortismente egale este similar
celui pentru amortizarea unui împrumut prin anuităţi constante posticipate.

IV. ELEMENTE DE MATEMATICI ACTUARIALE

Totalitatea operaţiilor financiare şi a normelor pe baza cărora se fac calcule


de asigurări cu ajutorul teoriei probabilităţilor şi ale statisticii matematice sunt
semnificate prin termenul de actuariat. Deci toate problemele puse de practica
operaţiilor de asigurări de persoane se studiază prin „matematici actuariale”.
Rolul asigurărilor împotriva pericolelor care ameninţă viaţa sau capacitatea
de muncă a oamenilor este bine cunoscut. În urma calamităţilor unele pierderi pot
fi acoperite (compensate) dintr-un fond numit fond de asigurare.
Fondul de asigurare se creează prin vărsămintele persoanelor fizice sau
juridice fiind concentrat în organizaţii speciale de asigurări.
Asigurările, indiferent dacă sunt obligatorii sau facultative se împart în
- asigurări de persoane
- asigurări de bunuri.
Asigurările sunt obligatorii dacă se fac pe baza unor legi şi sunt facultative
dacă apar pe baza unor înţelegeri între părţi.
Contractul sau legea de asigurare prevede condiţii de asigurare sau
obligaţii precise pentru cele două părţi.
Deci asigurarea poate fi definită ca o metodă de creare a fondului de
asigurare prin prima de asigurare în vederea compensării pierderilor provocate de
calamităţi şi accidente.
În operaţiile de asigurare se deosebesc: o legătură juridică, una economică
şi una tehnică.
Legătura juridică priveşte forme în care iau naştere asigurările, având la
bază legile şi contractele de asigurare existente.
Legătura economică a acestor operaţii priveşte acoperirea nevoilor
economice care se face prin prime de asigurare.
Tehnica asigurărilor urmăreşte ca operaţia de asigurare să fie o operaţie
echitabilă, adică să existe un echilibru financiar între obligaţiile celor două părţi.

146
IV.1. Asigurări de persoane

Scopul asigurărilor de persoane este să ofere oamenilor garanţii materiale


care să-i pună la adăpost de consecinţele anumitor evenimente ca: scăderea
capacităţii de muncă, pierderea parţială sau totală a capacităţii de muncă, decesul.
Evenimente ce se datorează accidentelor sau altor cauze şi îmbracă diferite forme
de asigurare potrivit obiectivului asigurării şi condiţiilor de asigurare.
Asiguratul plăteşte taxele de asigurare atât timp cât este în viaţă sau până la
expirarea termenului de asigurare. Asiguratorul plăteşte suma asigurată la ivirea
accidentului.
Taxele plătite de asigurat instituţiei de asigurare pentru sumele asigurate se
numesc prime de asigurare. Primele de asigurare sunt unice dacă sunt plătite o dată
pentru tot timpul asigurării sau periodice dacă se plătesc anual, trimestrial, lunar
etc.
Primele de calculează cu ajutorul unei ecuaţii stabilită echitabil pentru cele
două părţi. Prima de asigurare se determină ţinând seama atât de posibilităţile de
plată a lor de către asigurat cât şi de faptul că fondurile constituite de asigurator
fiind temporar disponibile, ele se află în circuitul economic şi îi aduc un venit pe
care asiguratorul îl foloseşte în favoarea asiguraţilor, micşorând corespunzător
prima de plată.
Pentru ca operaţia să fie echitabilă, în momentul începerii asigurării,
valoarea medie a sumelor plătite de asigurator trebuie să fie egală cu valoarea
medie a sumelor plătite de asigurat.
Teorema compunerii contractelor. Dacă A este o asigurare de viaţă
compusă din asigurările parţiale A1 , A2 ,..., An iar P1 , P2 ,..., Pn sunt primele
corespunzătoare asigurărilor parţiale atunci valoarea primei totale pentru asigurarea
de viaţă A este
P = P1 + P2 + ... + Pn .
Asigurările de persoane se împart în asigurări de viaţă şi asigurări de
accident.
Asigurările de viaţă sunt determinate din observaţii statistice asupra unor
factori ce influenţează viaţa.
Printre factorii cei mai importanţi în calculul asigurărilor de viaţă este
mortalitatea indivizilor care este studiată în funcţie de: vârstă, profesie, sex,
regiune, grad de civilizaţie etc. Acest studiu al mortalităţii a căpătat un fundament
ştiinţific o dată cu dezvoltarea teoriei probabilităţii
Intensitatea mortalităţii unui grup de indivizi de aceeaşi vârstă, căci vârsta
este factorul cu o influenţă predominantă, în funcţie de sex şi eventual pe categorii
de profesii se studiată cu ajutorul unor coeficienţi numerici care poartă numele de
funcţii biometrice. Acestea sunt: probabilitatea de viaţă şi de moarte, funcţia de
supravieţuire şi viaţa medie.

147
IV.1.1. Probabilitatea de viaţă şi de moarte

Fie o populaţie din indivizi de aceeaşi vârstă x ani, notată M x . Fie A


evenimentul ca o persoană din M x să fie în viaţa la împlinirea vârstei de x + 1 ani.
Atunci probabilitatea de viaţă este probabilitatea evenimentului A , deci
px = P( A) = p( x, x + 1) .
Dacă A este evenimentul opus evenimentului A, adică evenimentul ca o
persoană de vârsta x ani din M x să nu mai fie în viaţă la împlinirea vârstei de
x + 1 ani, atunci probabilitatea de deces va fi qx = P (A ) = q( x, x + 1) .
În general p ( x, y ) este probabilitatea ca o persoană de vârsta x să fie în
viaţă la împlinirea vârstei y . Atunci p ( x, y ) + q ( x, y ) = 1 .
Dacă z este o vârstă cuprinsă între x ani şi y ani, atunci
p ( x, y ) = p( x, z ) ⋅ p ( z , y ) sau
p ( x, y ) = p ( x, x + 1) ⋅ p( x + 1, x + 2 ) ⋅ ... ⋅ p ( y − 1, y )
astfel că
p( x, y ) = px px +1... p y −1 (1.1.)
Dacă y = x + n vom nota p ( x, x + n )= n p x şi q ( x, x + n )= n q x . Desigur
n px = px px +1... px + n −1 (1.2.)
Funcţia de supravieţuire va fi valoarea medie a numărului de persoane
care ajung să împlinească vârsta de x ani, notată s x . Numărul de persoane care
ajung să împlinească vârsta de x ani este o variabilă aleatoare discretă de forma
⎛0
1 L na ⎞
X : ⎜⎜ ⎟
p1 L pna ⎟⎠
⎝ p0
unde na este numărul de persoane de vârsta a ani. Desigur pi ≥ 0 , i = 1,2,..., n şi
na

∑p
i =1
i =1.

Deoarece toţi indivizii de vârsta de a ani au aceeaşi probabilitate de a fi în


viaţă la împlinirea vârstei de x ani, atunci variabila aleatoare X urmează o lege
binominală cu
pi = Cni a [ p(a, x )] [q(a, x )] a
i n −i

pentru care M ( X ) = np , deci


M ( X ) = na − p(a, x ) = s x . (1.3.)
Probabilitatea de viaţă se poate determina în funcţie de funcţia de
supravieţuire astfel

148
sx
p(a, x ) = (1.4.)
na
Dacă a < x < y , atunci p (a, y ) = p (a, x ) p ( x, y ) astfel că
p (a, y ) s y na
p ( x, y ) = = ⋅ , deci
p (a, x ) na s x
sy
p ( x, y ) = (1.5.)
sx
În particular, dacă y = x + m , atunci
sx + m
p ( x, x + m ) = (1.6.)
sx
sx − s y
şi din q ( x, y ) = 1 − p( x, y ) = rezultă
sx
sx − sx + m
q ( x, x + m ) . (1.7.)
sx
Similar
s x +1
px = p( x, x + 1) = ,
sx
(1.8.)
s −s
q( x ) = q(x, x + 1) = x x +1 ,
xx
unde s x − s x +1 = d x reprezintă numărul persoanelor care decedat între x şi x + 1
ani.
s x +1
Cum p x > 0 , p x < 1 , rezultă 0 < < 1 sau 0 < s x +1 < s . În concluzie
sx
funcţia de supravieţuire este descrescătoare în raport cu vârsta. Dacă x creşte
necontenit, atunci s x tinde la zero.
Viaţa medie este valoarea medie a numărului de ani pe care are să-i mai
trăiască o persoană în vârsta de x , notată Vx . Numărul de ani pe care îi mai
trăieşte o persoană în vârstă de x ani este o variabilă aleatoare discretă X .
Deoarece decesele sunt distribuite uniform în timpul anului vom lua mijlocul
anului, atunci
⎛1 1 1 ⎞
1+ n+
X :⎜ 2
L L⎟
⎜ 2 2 ⎟
⎝ qx 1 / 2 qx L q
n / n +1 x L⎠
n / n +1 q x este probabilitatea ca o persoană în vârstă de x ani să decedeze la o vârstă
cuprinsă între x + n şi x + n + 1 ani. Astfel
149
1 3 2n + 1
M (X ) = qx + 1 / 2 qx + ... + n / n +1 q x + ... = Vx ,
2 2 2
deci
100 − x
2 n + 1 s x + n − s x + n +1
Vx = ∑n=0 2

sx
, (1.9.)

unde s-a considerat viaţa limitată, nimeni nu este nemuritor. Vârsta limită s-a
considerat 100 de ani.
Dezvoltând seria (7.1.9.) obţinem
1 sx − sx +1 ⎛ 1 ⎞ ss +1 − sx + 2 ⎛ 1 ⎞ s = sx + n +1
Vx = + ⎜1 + ⎟ + ... + ⎜ n + ⎟ x + n + ... =
2 sx ⎝ 2⎠ sx ⎝ 2⎠ sx
1 1
= ( sx − sx+1 + sx +1 − ... + sx + n − sx+ n+1 + ...) + ( sx+1 + ... + sx+ n + ...) =
2sx sx
100 − x 100 − x

sx ∑s 1 ∑
x+n sx + n
= + n =1
= + n =1
2sx sx 2 sx
1
Neglijând se obţine viaţa medie
2
100 − x

∑s x+n
(1.10)
Vx = n =1
sx
Toate aceste funcţii care am văzut că servesc la măsurarea duratei vieţii şi
numite din acest motiv funcţii biometrice ne vor ajuta la întocmirea de tabele de
mortalitate în funcţie de vârsta şi după sex, condiţii sociale, materiale etc., tabele
care vor fi verificate continuu pentru a obţine prime de asigurare cât mai corect.
Tabelele de mortalitate cuprind următoarele coloane: coloana vârstei;
coloana valorilor funcţiei de supravieţuire s x , adică numărul indivizilor din grupul
iniţial care supravieţuiesc până la vârsta de x ani; coloana diferenţelor
d x = s x − s x +1 , adică numărul indivizilor care au decedat între x şi x + 1 ani
dx
dintre cei s x care erau în viaţă la vârsta de x ani; coloana q x = etc.
sx

IV.1.2. Asigurarea unei sume în caz de supravieţuire la


împlinirea termenului de asigurare

Dacă o persoană de x ani contractează o asigurare în valoare de 1 u.m.,


urmând ca această sumă să i se plătească dacă este în viaţă, peste n ani. Asiguratul
va trebui să plătească o sumă pentru această asigurare este valoarea medie a
variabilei
150
⎛ an 0 ⎞
X : ⎜⎜ ⎟,

⎝ n px q
n x⎠
deci
sx + n
P = M ( X ) = a n n px = a n .
sx
Această valoare medie, notate n E x , numită sumă unitară amânată sau
factor de actualizare viager se mai poate scrie
sx + n a x a x + n sx + n
n Ex = a ⋅ =
n
.
sx a x a x sx
Numărul a x s x = Dx este număr de comutaţie pentru toate vârstele şi
procentele uzuale existând întocmite tabele actuariale şi
Dx + n
n Ex = . (1.11.)
Dx
Prima unică pentru o sumă în valoare de S unităţi monetare va fi
Dx + n
P = S ⋅n Ex = S . (1.12.)
Dx
Dacă Ax + n este suma plătită unei persoane de vârsta x , dacă este în viaţă
la împlinirea vârstei de x + n ani, atunci valoarea actuală a sumei la vârsta de x
ani este
Axn = n Ex ⋅ Ax + n .

IV.1.3. Anuităţi viagere posticipate imediate

Prima unică pe care trebuie să o plătească un asigurat de x ani, pentru a


primi câte 1 u.m. la sfârşitul fiecărui an, pe toată durata vieţii, o vom nota ax .
Din teorema compunerii contractelor aceasta va fi
Dx +1 Dx + 2 D D + Dx + 2 + ... + D100
ax =1 Ex + ... + 100− x Ex = + + ... + 100 = x +1
Dx Dx Dx Dx
Vom nota un alt număr de comutaţie N x = Dx + Dx +1 + ... + D100 . Atunci
N
a x = x +1 .
Dx
Dacă suma asigurată anual este în valoare de S unităţi monetare, atunci
prima unică va fi
N x +1
P = S ax = S . (1.13.)
Dx

151
IV.1.4. Anuităţi viagere anticipate imediate

Prima unică pe care trebuie să o plătească o persoană în vârstă de x ani


astfel ca la începutul fiecărui an să primească cota de 1 u.m. pe toată durata vieţii
sale, notată a x , va fi
Dx Dx +1 D N
ax = 0 Ex +1Ex + ... +100 − x Ex = + + ... + 100 = x .
Dx Dx Dx Dx
Se observă că a x = 1 + a x .
Dacă suma asigurată este S u.m. atunci prima unică va fi
Nx
P = S ⋅ ax = S .
Dx

IV.1.5. Anuităţi limitate la n ani

Anuităţile limitate la n ani pot fi posticipate n a x sau anticipate n ax .


Prima unică pe care trebuie să o plătească o persoană în vârstă de x ani, pentru a
încasa timp de n ani, la sfârşitul fiecărui an 1 u.m. este
Dx +1 D N − N x + n +1
n ax = 1 Ex + ... + n Ex =+ ... + x + n = x +1 .
Dx Dx Dx
Dacă suma asigurată este de S u.m. prima unică va fi
N − N x + n +1
P = S ⋅ n ax = S x +1 . (1.14.)
Dx
Similar, prima unică pe care trebuie să o plătească un asigurat în vârstă de
x ani pentru a primi câte 1 u.m. la începutul fiecărui an, timp de n ani, dacă este
N − N x+n
în viaţă este n a x = x . Dacă suma încasată la începutul fiecărui an este
Dx
S , atunci prima unică va fi
N − N x+n
P = S ⋅ n ax = S x . (1.15.)
Dx
Observăm că n ax = 1 + n −1 ax .

152
IV.1.6. Anuităţi viagere amânate

Prima unică pe care trebuie să o plătească un asigurat în vârstă de x ani


pentru a primi 1 u.m. la sfârşitul fiecărui an, după trecerea a n ani dacă este în
viaţă.
Din teorema compunerii contractelor avem
Dx + n +1 D N
n ax = n +1 Ex + ...+100 − x Ex = + ... + 100 = x + n +1 .
Dx Dx Dx
Dacă suma asigurată este de S u.m., prima unică va fi
N x + n +1
P = S ⋅n ax = S . (1.16.)
Dx
Pentru anuităţi viagere amânate anticipat cu n ani prima unică va fi
Dx + n D N
n
ax = n Ex + ...+100 − x Ex = + ... + 100 = x + n .
Dx Dx Dx
Dacă suma asigurată este de S u.m., prima unică va fi
N x+n
P = S ⋅n ax = S . (1.17.)
Dx

IV.2. Asigurarea de pensie

Valorile actuale ale anuităţilor viagere studiate până acum permit să se


stabilească primele unice pentru asigurarea de pensie.
La asigurările de pensie trebuie să se determine prima unică pe care trebuie
să o plătească un asigurat o dată pentru totdeauna pentru a primi la momentul
contractării asigurării o pensie viageră anuală de S unităţi monetare. Pensia
viageră anuală posticipată o notăm Px şi cea anticipată Px . Avem
Nx
Px = S ⋅ ax = S
,
Dx
N
Px = S ⋅ ax = S x +1 .
Dx
Dacă asiguratul doreşte o pensie lunară de S12 u.m. prima unică va fi
⎛ N 11 ⎞
Px(
12 )
= 12 ⋅ S12 ⋅ ax(
12 )
= 12 ⋅ S12 ⎜ x − ⎟ ,
⎝ Dx 24 ⎠
⎛N 11 ⎞
Px(
12 )
= 12 ⋅ S12 ⋅ ax(
12 )
= 12 ⋅ S12 ⎜ x +1 + ⎟ .
⎝ Dx 24 ⎠

153
Notând cu n Px( ) primele plătite de asigurat timp de n ani la sfârşitul fiecărei luni
12

şi cu S12 pensiile lunare viagere pe care urmează să le primească după n ani


obţinem relaţia
ax(12)
12 ⋅ n Px(
12 )
⋅ n ax(
12 )
= 12 ⋅ S12 n
,
ax(
12 )
n
de unde
24 N x + n +1 + 11Dx + n
Px(
12 )
= S12 . (2.1.)
24 ( N x +1 − N x + n +1 ) + 11( Dx − Dx + n )
n

IV.3. Asigurarea de deces

La asigurările de deces trebuie să se determine suma pe care urmează să o


plătească un individ în vârstă de x ani, pentru ca la data morţii sale întreprinderea
de asigurare să plătească urmaşilor o anumită sumă de bani fixată prin contractul
de asigurare.
Prima unică pentru asigurarea de deces este deci suma pe care urmează să
o plătească asiguratul întreprinderii de asigurare, la momentul contractării
asigurării, o dată pentru totdeauna. Suma pe care o va plăti întreprinderea urmaşilor
la momentul decesului se numeşte sumă asigurată.
Fie M x valoarea medie actuală a unui leu plătit la data decesului unei
persoane în vârstă de x ani, adică valoarea medie actuală a asigurării de deces care
este valoarea medie a variabilei
⎛ 1
1+
1

n+
1
⎜ v2 v 2
L v L⎟ 2
X : ⎜ s x − s x +1 s x +1 − s x + 2 s −s ⎟
⎜ L x + n x + n +1 L ⎟
⎝ sx sx sx ⎠
cu
100 − x
sx + n − sx + n +1 n + 12 100− x sx + n − sx + n +1 n + 12 v x
Mx = M (X ) = ∑ v = ∑ v ⋅ x =
n =0 sx n =0 sx v
1
x+n+
100 − x
( sx + n − sx + n+1 ) v 2
= ∑n =0 sx v x
1
x+
Se vor introduce numere de comutaţie C x = (s x − s x +1 )v 2
. Atunci
Rx = C x + C x +1 + ... + C100 şi
Rx
Mx = . (3.1.)
Dx

154
Dacă societatea de asigurare urmează să plătească în momentul decesului
suma de S unităţi monetare, atunci prima unică va fi
Rx
P = S ⋅Mx = S . (3.2.)
Dx

Asigurări de deces limitate şi amânate

Dacă asigurarea de deces se face pe un termen limitat de ani n începând


de la data încheierii contractului de asigurare, atunci valoarea actuală a unei u.m.
care se plăteşte asiguratului în vârstă de x ani, la încheierea asigurării când
decesul a survenit în decursul acestor ani este
C x + C x +1 + ... + C x + n −1 Rx − Rx + n
n Mx = = . (3.3.)
Dx Dx
Dacă asigurarea nu începe imediat să funcţioneze ci după n ani, adică o
asigurare de deces amânată, suma se plăteşte numai dacă asiguratul decedează după
trecerea a n ani de la încheierea asigurării.
Valoarea actuală a unei u.m. care se plăteşte dacă asiguratul în vârsta de x
ani la data contractării asigurării moare după expirarea termenului de amânare de
n ani este
C x + n + ... + C100 Rx + n
n Mx = = . (3.4.)
Dx Dx
Între asigurarea de deces pe toată viaţa M x şi asigurările de deces limitate
şi amânate există relaţia
Mx = nMx + nMx .

IV.4. Asigurări mixte

Aceste asigurări, utilizate cel mai adesea, presupun în acelaşi timp


asigurarea unei sume pe termen fix şi o asigurare de deces în cadrul aceluiaşi
termen.
Dacă durata asigurării este de n ani întreprinderea de asigurare plăteşte
asiguratului, dacă este în viaţă la expirarea acestui termen, suma asigurată, iar dacă
a decedat înaintea acestui termen, plăteşte la data decesului urmaşilor fixaţi prin
contract, suma asigurată.
Pentru aceasta, valoarea actuală la contractarea asigurării se stabileşte
adunând sarcinile întreprinderii pentru asigurarea de deces şi asigurarea sumei la
termen, atunci
Rx − Rx + n Dx + n
P = n M x + n Rx = + .
Dx Dx

155
Dacă suma asigurată este S u.m, atunci prima unică este
Rx − Rx + n + Dx + n
P=S . (3.5.)
Dx

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Trandafir R., Duda I. şi colab., Matematici economico-financiare, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005.
2. Trandafir R., Duda I. şi colab., Matematici pentru economişti, vol.I, II, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001.
3. Baciu A, Matematici economice şi financiare, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2003.
4. Mihoc, Gh., Ciucu Gh., Craiu V., Teoria probabilităţilor şi statistică
matematică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970

156
CONTABILITATE (BAZE)

Conf. univ. dr. CICILIA IONESCU

OBIECTIVE
Printre elementele esenţiale ce contribuie la formarea unui viitor economist
se numără şi conţinutul, structura şi modul de predare a contabilităţii. Aceasta, cu
atât mai mult, cu cât tranziţia spre un mediu social nou, spre economia de piaţă,
ridică probleme noi şi în faţa specialiştilor din domeniul contabilităţii.
Disciplina Bazele Contabilităţii se constituie într-un tot unitar, însă, din
raţionamente didactice, este structurată în două părţi.
Partea I tratează noţiunile teoretice absolut necesare înţelegerii mecanismelor
înregistrării în contabilitate a tranzacţiilor şi evenimentelor ce au loc într-o
întreprindere. Un loc important în cadrul acestei părţi îl ocupă contul, ca instrument
de înregistrare, control şi calcul în contabilitate şi, legat de acesta, problematica
vizând analiza contabilă a evenimentelor şi tranzacţiilor.
Partea a II-a, a disciplinei Bazele contabilităţii, cu un pronunţat caracter
aplicativ, vizează aplicarea în practică a noţiunilor teoretice tratate în prima
parte, prin înregistrarea cronologică şi sistematică în contabilitate a principalelor
evenimente şi tranzacţii ce au loc în cadrul unei întreprinderi. Noţiunile legate de
balanţa de verificare, ca instrument de control al înregistrărilor efectuate, îşi
găsesc locul tot în această parte.

Concepte-cheie: contabilitate, eurogenizarea contabilităţii, internaţionalizarea


contabilităţii, cont, dubla înregistrare, corespondenţa conturilor, analiza contabilă,
formula contabilă, contabilitatea capitalurilor, contabilitatea imobilizărilor corporale,
contabilitatea stocurilor, contabilitatea cheltuielilor, contabilitatea veniturilor,
balanţa de verificare, bilanţul, contul de profit şi pierdere, tabloul fluxurilor de
trezorerie

SEMESTRUL I

1. DEFINIREA, STATUTUL ŞI OBIECTIVELE CONTABILITĂŢII

1.1. Definirea contabilităţii

Contabilitatea a apărut cu multe secole în urmă, încă din perioada Evului Mediu,
o dată cu dezvoltarea economiei monetare şi apariţia germenilor capitalismului.
Prima lucrare din literatura contabilă care prezintă descrierea partidei duble
în contabilitate a apărut la Veneţia, în anul 1494, fiind intitulată Tractatus de
Computis et Scripturis, adică Tratat de Contabilitate în Partidă Dublă, şi aparţine
italianului Luca Paciolo.
157
În această lucrare, Luca Paciolo analizează contabilitatea ca un ansamblu de
principii şi reguli privind înregistrarea în partidă dublă a averii ce aparţine
unui negustor, precum şi toate afacerile acestuia, în ordinea în care au avut loc.
În concepţia sa, partida dublă este definită prin prisma ecuaţiei de schimb
dintre avere şi capital (Avere = Capital). Fiecare tranzacţie intervenită în masa
averii, implicit a capitalului, este reprezentată ca un raport între „primire” şi „dare”,
respectiv între debitor, cel care primeşte valoarea, şi creditor, cel care o
avansează. În acest fel, Luca Paciolo a formulat o judecată considerată ca fiind
principiul fundamental al contabilităţii.

1.2. Direcţii de dezvoltare a contabilităţii

Radiografiind produsele reformei contabilităţii româneşti, se constată cele


două atribute ale sale: europenizarea şi internaţionalizarea.
Europenizarea contabilităţii româneşti
O dimensiune a normalizării contabile internaţionale este procesul de
armonizare contabilă desfăşurat în cadrul Uniunii Europene. Acest proces, început
în anii ’70, face parte din armonizarea dreptului societăţilor comerciale pentru
ţările membre ale Uniunii Europene şi vizează armonizarea sistemelor contabile ale
statelor membre, elaborându-se în acest sens directive ce vor trebui încorporate în
legislaţia fiecărui stat membru
Un rol deosebit din punctul de vedere al armonizării contabile la nivel
european l-a avut Directiva a IV-a. Emisă de Consiliul de Miniştri la 25 iulie 1978,
aceasta se bazează pe articolul 54(3)(g) al Tratatului de la Roma. Deşi foarte
detaliat, documentul oferă posibilitatea alegerii între mai multe alternative de
rezolvare a problemelor specifice şi acordă statelor membre opţiuni suplimentare în
ceea ce priveşte implementarea sa.
Internaţionalizarea contabilităţii româneşti
Este susţinută de armonizarea sistemului contabil românesc cu elementele
referenţialului contabil internaţional al Consiliului Comisiei Internaţionale a
Standardelor Contabile, IASB – International Accounting Standards Board: un
cadru contabil conceptual, un pachet flexibil de standarde contabile internaţionale
şi un pachet flexibil de interpretări referitoare la unele dintre standardele
internaţionale de contabilitate.
Înfiinţat în 1973, la Londra, IASC (denumit, în urma reformei din 2001,
Consiliul Internaţional al Standardelor Contabile – IASB) are ca obiectiv elaborarea
şi publicarea, în interesul publicului, de standarde (norme) contabile internaţionale ce
au trebuit şi vor trebui să fie respectate cu ocazia prezentării situaţiilor financiare,
precum şi să asigure acceptarea şi aplicarea acestor norme la nivel mondial
În prezent, realizările IASB constau, în principal, în elaborarea unui Cadru
general pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare, denumit şi Cadru
conceptual, aprobat de către IASB în aprilie 1999 şi publicat în iulie 1999, şi a unui
număr de 42 de norme contabile internaţionale.

1.3. Categorii specifice obiectului de studiu al contabilităţii

Obiectul de studiu al contabilităţii îl reprezintă patrimoniul. Pentru ca un


patrimoniu să existe, sunt necesare două elemente interdependente: o persoană
158
fizică sau juridică, în calitate de subiect de drepturi şi obligaţii, pe de o parte, şi
bunurile economice, ca obiect de drepturi şi obligaţii, pe de altă parte.
Între obiectele de drepturi şi obligaţii şi drepturile şi obligaţiile ce iau naştere
în urma gestionării acestor obiecte se interpune o persoană fizică sau juridică.
Patrimoniul reprezintă, deci, totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare
economică, aparţinând unei persoane fizice sau juridice, precum şi bunurile
economice la care acestea se referă.
Structura de ansamblu a patrimoniului se prezintă astfel (fig. 1.1.):

PATRIMONIU
Patrimoniu propriu
Averea (Drepturi)
(Bunuri economice) Patrimoniu străin
(Obligaţii)
Fig.1.1

1.3.1. Structuri de activ


Se pot delimita următoarele structuri de activ:
A. Active imobilizate
B. Active circulante
C. Cheltuieli în avans
A. ACTIVELE IMOBILIZATE reprezintă bunurile şi valorile cu o durată de
folosinţă îndelungată (mai mare de un an) în activitatea întreprinderii şi care nu se consumă
la prima utilizare. Activele imobilizate cuprind:
I. Imobilizări necorporale
II. Imobilizări corporale
III. Imobilizări financiare
I. Imobilizările necorporale (numite şi active intangibile sau nemateriale)
sunt imobilizări care nu se concretizează în bunuri, ci într-un document juridic sau
comercial.
Reglementările introduse prin Programul de Dezvoltare a Contabilităţii din
România definesc imobilizările necorporale ca fiind active identificabile nemonetare,
fără suport corporal, care sunt deţinute pentru utilizare în procesul de producţie
sau furnizare de bunuri şi servicii, pentru locaţie la terţi sau în scopuri
administrative.
Întreprinderile trebuie să recunoască un activ necorporal , dacă şi numai dacă
acesta îndeplineşte criteriile de recunoaştere ale activelor, şi anume:
a) să existe probabilitatea ca respectivele imobilizări să genereze beneficii
economice viitoare pentru întreprindere;
b) să poată fi măsurate în mod credibil.
În structura imobilizărilor necorporale sunt incluse: (1) cheltuieli de constituire;
(2) cheltuieli de dezvoltare; (3) concesiuni, brevete, licenţe, mărci, drepturi şi valori
similare; (4) fondul comercial şi (5) avansuri şi imobilizări necorporale în curs.
1. Cheltuielile de constituire cuprind cheltuielile cu înfiinţarea, dezvoltarea şi
fuziunea întreprinderii (taxe de înregistrare şi înmatriculare, cheltuieli privind
159
emiterea şi vânzarea de acţiuni, cheltuieli de prospectare a pieţei şi de publicitate)
numai când reglementările permit imobilizarea acestora. Amortizarea acestor
active se realizează sistematic pe parcursul unei perioade de maximum 5 ani.
2. Cheltuielile de dezvoltare sunt reprezentate de costurile efectuate pentru
realizarea unor obiective strict individualizate, a căror fezabilitate tehnologică a
fost demonstrată şi care vor fi utilizate în întreprindere sau comercializate. Aceste
cheltuieli se amortizează sistematic pe durata utilă de viaţă.
3. Concesiunile, brevetele, licenţele, mărcile, drepturile şi valorile similare şi
alte imobilizări necorporale cuprind toate cheltuielile efectuate pentru achiziţionarea
drepturilor de exploatare a unui bun, a unei activităţi sau a unui serviciu (în cazul
concesiunilor), a unui brevet, a unui know-how, a unei licenţe, a unei mărci şi altor
drepturi similare de proprietate industrială şi intelectuală.
Alte imobilizări necorporale includ active nenominalizate în grupele men-
ţionate, cum ar fi: programele informatice create de întreprindere sau achiziţionate
de la terţi în scopul utilizării pentru nevoile proprii etc. Amortizarea acestor active
se realizează sistematic pe perioada cât întreprinderea a achiziţionat dreptul de
exploatare sau utilizare a unor astfel de imobilizări.
4. Fondul comercial este recunoscut ca activ necorporal atunci când rezultă
din achiziţia unei alte întreprinderi al cărei cost de achiziţie este superior valorii de
piaţă a activelor nete dobândite (activele dobândite mai puţin datoriile preluate).
Cauza existenţei fondului comercial o constituie existenţa unor elemente necorporale
generate de întreprindere care nu sunt recunoscute distinct în contabilitate (reputaţia,
clientela, vadul comercial, firma etc.).
Fondul comercial este supus unei amortizări sistematice pe durata de
utilizare, fără a depăşi 20 de ani de la data achiziţiei.
5. Avansurile şi imobilizările necorporale în curs de execuţie sunt active
imobilizate care nu au fost terminate până la sfârşitul exerciţiului financiar, inclusiv
sumele în bani achitate în contul activelor necorporale.

II. Imobilizările corporale cuprind bunurile cu conţinut material (corporal).


Reglementările introduse prin Programul de Dezvoltare a Contabilităţii din
România definesc imobilizările corporale ca fiind active deţinute de o întreprindere
pentru a fi utilizate în producţia de bunuri sau în prestarea de servicii, în scopuri
administrative sau pentru a fi date în locaţie terţilor, active care vor fi utilizate pe
parcursul mai multor exerciţii financiare.
În structura imobilizărilor corporale se includ:
1) terenuri şi construcţii;
2) instalaţii tehnice şi maşini;
3) alte instalaţii, utilaje şi mobilier;
4) avansuri şi imobilizări corporale în curs de execuţie.
1. Terenuri şi construcţii
Terenurile sunt urmărite în contabilitate pe două categorii: terenuri (propriu-zise)
şi amenajări de terenuri.
Terenurile au durată de utilizare nelimitată, fiind singurele elemente ale
imobilizărilor corporale ce nu se amortizează. În schimb, investiţiile efectuate
pentru amenajarea terenurilor şi alte lucrări similare sunt supuse amortizării.
Construcţiile sunt mijloace fixe reprezentate de clădiri achiziţionate de la
terţi sau din producţie proprie. Acestea sunt supuse amortizării, deoarece au durată
de viaţă limitată. Cu toate că o construcţie nu poate fi separată de terenul pe care îl
160
ocupă, este important să se evidenţieze în contabilitate separat terenurile şi
construcţiile.
2. Instalaţiile tehnice şi maşinile sunt mijloace fixe reprezentate de echi-
pamente tehnologice (maşini, utilaje şi instalaţii de lucru), aparate şi instalaţii de
măsurare, control şi reglare, mijloace de transport, animale şi plantaţii.
Potrivit legislaţiei din ţara noastră, sunt considerate mijloace fixe obiectul
singular sau complexul de obiecte care se utilizează ca atare şi îndeplineşte
cumulativ următoarele două condiţii:
• are o valoare mai mare decât limita stabilită de lege (în prezent 15.000.000 lei);
• are o durată normală de utilizare mai mare de un an.
3. Alte instalaţii, utilaj şi mobilier includ active nenominalizate în grupele
mai sus menţionate, cum ar fi: mobilier, aparatură birotică, echipamente de
protecţie a valorilor umane şi materiale şi alte active corporale.
4. Avansurile şi imobilizările corporale în curs de execuţie includ imo-
bilizările în curs de execuţie (care nu au fost terminate) pentru nevoile proprii
efectuate de întreprindere sau de terţi, inclusiv sumele de bani achitate în contul
activelor corporale.

III. Imobilizările financiare, denumite şi investiţii financiare pe termen


lung, cuprind valorile financiare investite de întreprindere pe termen lung, sub
formă de titluri şi creanţe financiare, în scopul obţinerii de venituri financiare sub
forma dividendelor sau dobânzilor, prin creşterea valorii capitalizate sau prin
realizarea de beneficii din comercializarea acestor investiţii.
Dobânzile, redevenţele, dividendele şi chiriile ataşate unei imobilizări
financiare sunt considerate, de regulă, venituri, constituind performanţa investiţiei.
În structura acestora sunt cuprinse: (1) titluri de participare sau interese de
participare; (2) alte titluri imobilizate şi (3) creanţe imobilizate.
1. Titlurile de participare şi interesele de participare reprezintă drepturile
sub formă de acţiuni sau alte titluri de valoare în capitalul altor întreprinderi, care
asigură întreprinderii deţinătoare exercitarea controlului, respectiv a unei influenţe
semnificative în gestiunea întreprinderii deţinătoare de titluri. Acestea nu pot fi
deţinute din alte interese strategice.
2. Alte titluri imobilizate includ titlurile de valoare, altele decât categoriile
menţionate, pe care întreprinderea le deţine şi nu are nici intenţia, nici posibilitatea
să le revândă.
3. Creanţele imobilizate reprezintă creanţe legate de participaţii, împrumuturi
acordate pe termen lung şi alte creanţe imobilizate.
Creanţele legate de participaţii sunt acele creanţe ale întreprinderii create cu
ocazia acordării de împrumuturi întreprinderilor la care deţine titluri de participare.
Împrumuturile acordate pe termen lung sunt sumele acordate de între-
prindere terţilor în baza unor contracte pentru care întreprinderea percepe dobânzi,
potrivit normelor legale.
Alte creanţe imobilizate includ garanţiile şi cauţiunile depuse de întreprindere
la terţi în vederea garantării bunei execuţii a unei obligaţii.

B. ACTIVELE CIRCULANTE (numite şi active curente) cuprind bunuri şi


valori care se utilizează pe o perioadă scurtă în activitatea întreprinderii şi, în
general, participă la un singur circuit economic.

161
Din punct de vedere economic şi financiar, activele circulante îşi schimbă
continuu forma materială în cadrul circuitului economic. Astfel, în faza de
aprovizionare, activele circulante sub formă de bani se transformă în stocuri de
materii prime şi materiale; în faza de producţie, stocurile de materii prime şi
materiale se consumă integral, rezultând stocuri de producţie în curs de execuţie,
care, după operaţia de prelucrare, devin produse finite; în faza de desfacere,
produsele finite sunt revândute clienţilor, transformându-se astfel în bani.
Din punct de vedere al lichidităţii, activele circulante se caracterizează prin
faptul că durata ciclului de exploatare este mai mică de un an: ele intră şi ies, în şi
din întreprindere, de mai multe ori în cursul unui exerciţiu financiar.
În structura activelor circulante se includ:
I. Stocuri
II. Creanţe
III. Investiţii financiare pe termen scurt
IV. Casa şi conturi la bănci

I. Stocurile reprezintă ansamblul bunurilor şi serviciilor din cadrul între-


prinderii deţinute fie pentru a fi vândute în aceeaşi stare sau după prelucrarea lor în
procesul de producţie, fie pentru a fi consumate la prima lor utilizare.
În categoria stocurilor se includ: (1) Materii prime şi materiale consumabile;
(2) Producţia în curs de execuţie; (3) Produse finite şi mărfuri; (4) Avansuri pentru
cumpărări de stocuri.
1. Materiile prime şi materialele consumabile includ: materiile prime,
materialele consumabile, materialele de natura obiectelor de inventar, stocurile
aflate la terţi, ambalajele.
• Materiile prime sunt destinate utilizării în procesul de producţie, participă
direct la generarea produselor, regăsindu-se în produsul finit integral sau parţial, fie
în starea lor iniţială, fie transformată.
• Materialele consumabile (materiale auxiliare, combustibili, materiale pentru
ambalat, piese de schimb, seminţe şi materiale de plantat, furaje şi alte materiale
consumabile) sunt destinate utilizării în procesul de producţie şi participă sau ajută la
procesul de fabricaţie sau de exploatare fără a se regăsi, de regulă, în produsul finit.
• Materialele de natura obiectelor de inventar reprezintă bunurile cu o valoare
mai mică decât limita prevăzută de lege pentru a fi considerate mijloace fixe,
indiferent de durata lor de utilizare sau cu o durată mai mică de un an, indiferent de
valoarea lor, precum şi bunurile asimilate acestora (echipamentul de protecţie,
echipamentul de lucru, îmbrăcămintea specială, mecanismele, dispozitivele, verifica-
toarele, aparatele de măsură şi control, matriţele folosite la executarea anumitor
produse şi alte obiecte similare).
• Stocurile aflate la terţi reprezintă diversele bunuri de natura stocurilor
aflate în proprietatea întreprinderii, dar care fizic se găsesc în custodie, prelucrare,
consignaţie la terţi.
• Ambalajele sunt bunurile utilizate în scopul protecţiei pe timpul transportului
sau depozitării diverselor active.
2. Producţia în curs de execuţie reprezintă producţia care nu a parcurs toate
fazele (stadiile) de prelucrare prevăzute în procesul tehnologic, precum şi
produsele nesupuse probelor şi recepţiei tehnice sau necompletate în întregime. În
această categorie se mai includ lucrările sau serviciile în curs de execuţie.
162
3. Produsele finite şi mărfurile sunt bunurile reprezentate de semifabricate,
produse finite, produse reziduale, animale şi mărfuri.
Semifabricatele sunt bunurile al căror proces tehnologic a fost terminat într-o
fază de fabricaţie şi care urmează a trece în continuare în procesul tehnologic al
altor faze de fabricaţie sau se livrează terţilor.
• Produsele finite sunt produsele care au parcurs toate fazele de fabricaţie
prevăzute de procesul tehnologic al întreprinderii, fiind depozitate în vederea
vânzării către terţi.
• Produsele reziduale sunt produsele rezultate din procesul de fabricaţie:
rebuturi, materiale recuperabile, deşeuri.
• Animalele includ animale şi păsări născute sau cele tinere de orice fel (viţei,
miei, purcei, mânji şi altele), crescute şi folosite pentru reproducţie, animale şi
păsări la îngrăşat pentru a fi valorificate, colonii de albine, precum şi animale
pentru producţia de lână, lapte şi blană.
• Mărfurile sunt acele bunuri care au fost cumpărate de întreprindere în
vederea revânzării.
4. Avansurile pentru cumpărări de stocuri reprezintă sume de bani plătite cu
anticipaţie furnizorilor în contul aprovizionării cu stocuri.

II. Creanţele (numite şi valori în curs de decontare) reprezintă valori eco-


nomice avansate temporar de titularul de patrimoniu altor persoane fizice sau
juridice, pentru care acesta urmează să primească un echivalent valoric.
Toate persoanele fizice sau juridice care au beneficiat de o valoare avansată
şi care urmează să dea un echivalent corespunzător se numesc generic debitori.
Debitorii întreprinderii sub forma creanţelor din vânzări sunt delimitaţi în
contabilitate prin structurile de clienţi şi conturi asimilate.
În structura creanţelor se includ: (1) Creanţe comerciale; (2) Creanţe în cadrul
grupului; (3) Creanţe din interese de participare; (4) Alte creanţe; (5) Creanţe
privind capitalul subscris şi nevărsat.
1. Creanţele comerciale sunt cele mai semnificative, fiind compuse din
creanţele faţă de clienţi şi efectele de primit.
Creanţele faţă de clienţii includ creanţele rezultate din bunurile vândute,
lucrările executate, serviciile prestate, a căror valoare urmează a se încasa ulterior.
Efectele de primit sunt titlurile negociabile sub formă de cambie, bilet la
ordin etc., care atestă existenţa unei creanţe în cadrul relaţiilor comerciale ce va fi
încasată pe termen scurt, de obicei până la 90 de zile.
2. Creanţele în cadrul grupului sunt generate de relaţiile de decontare între
societatea-mamă (o întreprindere care are una sau mai multe filiale) şi filialele ei
(întreprinderi controlate de societatea-mamă).
3. Creanţele din interese de participare reprezintă creanţele generate de
relaţiile de decontare ale întreprinderii cu întreprinderile asociate (asupra cărora se
exercită o influenţă semnificativă).
4. Alte creanţe sunt reprezentate de creanţele generate de relaţiile de decontare
ale întreprinderii cu personalul, bugetul statului, alte organisme publice, asigurările
sociale, protecţia socială, debitori diverşi etc.

163
5. Creanţele privind capitalul subscris şi nevărsat sunt reprezentate de
creanţele generate de relaţiile întreprinderii cu acţionarii săi, referitoare la subscrierile
de capital social, efectuate şi nedepuse încă.

III. Investiţiile financiare pe termen scurt (numite şi titluri de plasament


sau valori de trezorerie) reprezintă valorile financiare investite de întreprindere în
vederea realizării unui câştig pe termen scurt.
În structura acestora se includ: (1) Acţiuni proprii; (2) Alte investiţii financiare.
1. Acţiunile proprii sunt acţiunile proprii răscumpărate temporar de între-
prindere în vederea distribuirii lor personalului propriu sau terţilor, regularizării
cursului bursier sau reducerii capitalului social.
2. Alte investiţii financiare sunt reprezentate de acţiuni cotate şi necotate,
obligaţiuni emise şi răscumpărate, obligaţiuni cotate şi necotate achiziţionate de
întreprindere în vederea obţinerii de venituri financiare într-un termen scurt.

IV. Casa şi conturi la bănci sunt reprezentate de valorile care îmbracă


efectiv forma de bani, fiind separate disponibilităţile în devize de cele în lei.
În structura disponibilităţilor se includ: (1) Conturi la bănci; (2) Casa;
(3) Acreditive; (4) Avansurile de trezorerie.
Conturile la bănci se referă la disponibilităţile băneşti în lei şi devize
aflate în conturile bancare, sumele în curs de decontare, cecuri de încasat.
Casa delimitează disponibilităţile băneşti în lei şi devize aflate în casieria
întreprinderii şi alte valori, cum sunt: timbre fiscale şi poştale, bilete de tratament şi
odihnă, tichete şi bilete de călătorie.
Acreditivele reprezintă lichidităţi păstrate la banca într-un cont distinct, la
dispoziţia unui furnizor, din care urmează a se efectua plăţile către acesta pe
măsura livrării bunurilor, prestării serviciilor, executării lucrărilor.
Avansurile de trezorerie reprezintă sume virate la bănci sau sume în
numerar, puse la dispoziţia angajaţilor sau terţilor, persoane fizice sau juridice,
pentru efectuarea unor plăţi în numele întreprinderii.

C. CHELTUIELILE ÎN AVANS reprezintă valori care asigură alocarea


asupra fiecărui exerciţiu financiar numai a cheltuielilor care îi sunt proprii.
Cheltuielile înregistrate în avans sunt sume de bani achitate în cursul
exerciţiului curent, dar care se referă la servicii ce vor fi primite în cursul
exerciţiului următor (abonamente, chirii plătite in avans).

1.3.2. Structuri de pasiv


Pasivul, prin componenţa sa, reflectă modul de finanţare a mijloacelor
economice şi gradul de exigibilitate al surselor de finanţare(exigibilitatea reprezintă
timpul de decontare a unei datorii).
• Finanţarea proprie este făcută direct, de către întreprindere, sub formă de
capital social, rezerve, profit etc.
• Finanţarea străină a activului este asigurată de terţe persoane care-i
împrumută întreprinderii capitaluri sub diverse forme, cum ar fi: credite bancare,
împrumuturi pe bază de titluri şi datorii în curs de decontare.
Corespunzător celor două categorii de finanţare, sursele de finanţare pot fi:
surse de finanţare proprii şi surse de finanţare străine.

164
Sursele de finanţare proprii corespund finanţării proprii a mijloacelor
economice. Din structura acestora fac parte: capitalul propriu; primele legate de
capital; rezervele din reevaluare; rezervele; profitul etc.
Sursele de finanţare străine, denumite şi datorii, obligaţii sau capital străin,
exprimă fondurile sau capitalurile furnizate de terţi, pentru care unitatea patrimonială
trebuie să restituie un echivalent valoric sau să acorde o prestaţie. Acestea cuprind:
împrumuturile acordate de bănci sau alte instituţii financiar-bancare şi datoriile create
în cadrul relaţiilor de decontare ale unităţii cu alte persoane fizice sau juridice
(exemplu: furnizori, efecte de plătit etc.).
Normele contabile româneşti prevăd următoarea structură a pasivului, deli-
mitată în patru categorii, în ordinea crescătoare a exigibilităţii acestora:
A. Capital şi rezerve
B. Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli
C. Datorii
D. Venituri în avans

A. CAPITALUL ŞI REZERVELE (numite şi capital propriu) reprezintă


sursele de finanţare stabile de care dispune întreprinderea. Alături de creditele pe
termen lung, capitalurile proprii fac parte din categoria capitalurilor permanente.
În structura capitalurilor proprii se includ: (I) capital; (II) prime de capital;
(III) rezerve din reevaluare; (IV) rezerve; (V) rezultatul reportat; (VI) rezultatul
exerciţiului.

I. Capitalul este reprezentat de aportul în bani şi/sau bunuri în natură al


proprietarilor. Capitalul se diferenţiază în capital subscris nevărsat şi capital
subscris vărsat.
Capitalul subscris nevărsat reprezintă capitalul pe care proprietarii s-au
angajat să-l pună la dispoziţia întreprinderii.
Capitalul subscris vărsat reprezintă partea din capitalul subscris care a
fost, fizic, depusă de către proprietari la dispoziţia întreprinderii.
În funcţie de tipul întreprinderii, capitalul se divide după cum urmează:
în acţiuni, în cazul societăţilor pe acţiuni. Valoarea acţiunilor în momentul
înfiinţării întreprinderii se numeşte valoare nominală;
în părţi sociale, în cazul societăţilor cu răspundere limitată.

II. Primele de capital corespund capitalului adiţional creat prin primele de


emisiune, fuziune şi aport în natură, care sunt determinate de operaţiile de creştere
a capitalului prin aporturi noi sau prin fuziune. În cazul aporturilor noi, primele de
emisiune şi cele privind aportul în natură se creează ca diferenţă între preţul de
emisiune al noilor acţiuni (mai mare) şi valoarea nominală a acţiunilor (mai mică).

III. Rezervele din reevaluare reprezintă plusurile create prin reevaluarea


imobilizărilor corporale şi a celor financiare. Cu ocazia reevaluării, valoarea acestor
active creşte faţă de valoarea contabilă anterioară, creşterea fiind considerată sigură şi
durabilă.
Odată constituite, rezervele din reevaluare sunt menţinute atât timp cât bunurile
la care se referă nu au fost amortizate sau realizate prin vânzare. Pe măsura amor-
tizării sau realizării bunurilor, plus valoarea este utilizată, parţial sau total, pentru
creşterea capitalului social sau transferată la rezerve, în raport cu prevederile legii.
165
IV. Rezervele sunt surse constituite anual din profitul întreprinderii, în
limitele prevăzute de reglementările în vigoare, de statutele întreprinderilor sau
conform deciziei adunării generale a acţionarilor sau asociaţilor.
Structural, rezervele se împart în: rezerve legale, rezerve statutare, rezerve
pentru acţiuni proprii şi alte rezerve.
1. Rezervele legale se constituie anual, într-o anumită proporţie, din profitul
brut (în alte ţări, din profitul net) sau din primele legate de capital, fiind destinate
protejării capitalului, în cazul în care exerciţiul financiar se încheie cu pierderi.
2. Rezervele statutare reprezintă acele fonduri a căror constituire din profitul
net este stipulată în statutul societăţii sau prin clauze contractuale. Ele pot avea ca
scop temperarea acţionarilor în a pretinde dividende în dauna altor obligaţii mai
mari şi mai urgente ale întreprinderii, privind buna ei funcţionare sau alte destinaţii
stabilite prin statut.
3. Rezervele pentru acţiuni proprii se constituie în situaţia în care o societate
pe acţiuni şi-a răscumpărat propriile acţiuni, cu scopul de a-şi menţine nivelul
capitalului propriu.
4. Prin poziţia alte rezerve sunt delimitate fondurile create, de obicei, prin
hotărârea adunării generale, din profitul net. Ele sunt destinate pentru finanţarea
parţială sau totală a noilor investiţii în imobilizări corporale, acordarea de
dividende şi în anii care activitatea se încheie cu pierderi, pentru răscumpărarea
propriilor acţiuni de către societate, în vederea reducerii de capital etc.

V. Rezultatul reportat reprezintă fie rezultatul sub formă de profit realizat în


exerciţiul financiar anterior / anterioare şi care, până la data închiderii exerciţiului
financiar precedent, nu a fost încă repartizat pe destinaţiile prevăzute de lege, fie
rezultatul sub formă de pierdere obţinut în exerciţiul financiar anterior / anterioare
care, până la data închiderii exerciţiului financiar anterior, nu a fost acoperită.

VI. Rezultatul exerciţiului poate fi favorabil, caz în care reprezintă un


profit, sau nefavorabil, caz în care reprezintă o pierdere pentru întreprindere.
Profitul net al exerciţiului financiar încheiat figurează ca sursă proprie de
finanţare până în momentul repartizării lui pe destinaţiile stabilite prin lege sau
statutul societăţii comerciale. Rezultatele negative se iau în calcul cu semnul minus
şi, în consecinţă, diminuează capitalul propriu.

B. PROVIZIOANELE PENTRU RISCURI ŞI CHELTUIELI reprezintă


datorii ale întreprinderii, constituite la închiderea exerciţiului pe seama cheltuielilor,
pentru acele elemente de patrimoniu a căror realizare sau plată este probabilă, ori
pentru cheltuieli care devin exigibile în perioadele următoare. Cazurile tipice de
provizioane pentru riscuri şi cheltuieli sunt: litigii, amenzi şi penalităţi, despăgubiri,
daune şi alte datorii incerte, cheltuieli legate de activitatea de service în perioada de
garanţie, cheltuieli cu reparaţiile capitale eşalonate, potrivit programului, pe mai
multe perioade etc.

C. DATORIILE (numite şi capital străin) sunt sursele de finanţare externe


puse la dispoziţia întreprinderii fie de bănci sau alte instituţii financiare, fie de
furnizori, fie de terţi pentru care întreprinderea trebuie să acorde o prestaţie sau un
echivalent valoric.
166
Reglementările introduse de Programul de Dezvoltare a Contabilităţii din
România clasifică datoriile în datorii curente şi datorii pe termen lung.
O datorie este curentă dacă:
se aşteaptă să fie achitată în cursul normal al ciclului de exploatare al
întreprinderii sau
este exigibilă în termen de 12 luni de la data bilanţului.
Toate celelalte datorii trebuie clasificate ca datorii pe termen lung.
Ciclul de exploatare al unei întreprinderi reprezintă perioada de timp dintre
achiziţionarea materiilor prime care intră într-un proces de producţie şi finalizarea
sa în numerar sau sub forma unui instrument uşor convertibil în numerar.
Datoriile funcţionează din momentul naşterii obligaţiilor faţă de terţi şi până
în momentul plăţii lor.
În structura datoriilor se includ: (1) împrumuturi şi datorii asimilate; (2) datorii
comerciale; (3) datorii în cadrul grupului; (4) datorii din interese de participare;
(5) alte datorii.
1. Împrumuturile şi datoriile asimilate reprezintă datoriile financiare ale
întreprinderii privind: împrumuturi din emisiunea de obligaţiuni; credite bancare pe
termen lung primite de la bănci şi alte instituţii financiare.
Împrumuturile din emisiunea de obligaţiuni reprezintă surse financiare
pe termen lung asigurate prin vânzarea de titluri de credit negociabile către public,
de regulă, prin intermediul unor instituţii financiare. Aceste împrumuturi sunt
divizate în părţi egale, numite obligaţiuni, rambursabile la un anumit termen, numit
scadenţă, sau eşalonat şi purtătoare de dobânzi.
Creditele primite de la bancă şi alte instituţii includ creditele pe termen
lung şi creditele pe termen scurt (credite de trezorerie). Aceste credite sunt
generatoare de dobânzi şi garantate cu activele întreprinderii.
2. Datoriile comerciale se creează în cadrul relaţiilor de decontare cu furnizorii
pentru aprovizionări de bunuri materiale, lucrări şi servicii primite. Ele sunt
delimitate sub forma furnizorilor şi efectelor de plătit.
Furnizorii reprezintă datoriile echivalente valorii bunurilor, lucrărilor şi
serviciilor primite de la terţi.
Efectele de plătit reprezintă titlurile de valoare care atestă obligaţia de
plată a întreprinderii în cadrul relaţiilor de decontare cu furnizorii.
3. Datoriile în cadrul grupului reprezintă obligaţiile datorate societăţilor din
cadrul grupului în relaţiile de decontare ale societăţii-mamă cu filialele sale.
4. Datoriile din interese de participare reprezintă datoriile generate de
relaţiile de decontare ale întreprinderii cu societăţile asociate.
5. Alte datorii sunt reprezentate de:
datoriile fiscale, cu valoarea impozitelor şi taxelor faţă de bugetul statului;
datoriile salariale, cu valoarea salariilor şi altor drepturi salariale faţă de
personalul angajat;
datoriile sociale, cu valoarea contribuţiilor la asigurările sociale faţă de
bugetul asigurărilor sociale;
datoriile faţă de asociaţi, cu valoarea capitalului de restituit şi a
dividendelor de plată;
datoriile faţă de creditorii diverşi ai întreprinderii.
Creditorii diverşi cuprind toate obligaţiile care prin natura lor nu se includ în
categoriile prezentate mai sus. În această situaţie se află datoriile privind
achiziţionarea titlurilor de plasament, sumele încasate şi necuvenite etc.
167
D. VENITURILE ÎN AVANS reprezintă valorile ce asigură alocarea pentru
fiecare exerciţiu financiar numai a veniturilor care îi sunt proprii. În structura lor se
includ subvenţiile pentru investiţii şi veniturile înregistrate în avans.
1. Subvenţiile pentru investiţii sunt surse de finanţare alocate de la bugetul
de stat sau alte surse nerambursabile de care beneficiază o întreprindere, destinate
achiziţionării sau producerii de echipamente sau alte bunuri de natura
imobilizărilor, dezvoltării unor activităţi pe termen lung sau pentru acoperirea unor
cheltuieli de natura investiţiilor.
2. Veniturile înregistrate în avans sunt sume încasate în timpul exerciţiului
financiar, în contul unor servicii care vor fi prestate în cursul exerciţiului următor,
când acestea vor fi recunoscute ca venituri. Exemplu: chirii încasate anticipat,
abonamente încasate în avans etc.

1.3.3. Tipuri de modificări patrimoniale


În cadrul unei întreprinderi, de-a lungul unei perioade de gestiune (lună,
trimestru, an), au loc numeroase tranzacţii, cum ar fi: aprovizionarea cu materii
prime şi materiale de la furnizori; eliberarea din depozit de materii prime pentru a
fi date în consum; obţinerea de produse finite din procesul de producţie; livrarea de
mărfuri către terţi; restituirea unui credit bancar etc.
Aceste tranzacţii produc modificări în structura elementelor patrimoniale
existente, la un moment dat, în întreprindere, prezentându-se fie sub formă de
creşteri, fie sub formă de micşorări, dar menţinându-se în permanenţă egalitatea
patrimonială, adică aceea dintre totalul activului şi totalul pasivului.
Indiferent cât de multe modificări se produc în structura elementelor
patrimoniale existente la un moment dat în întreprindere, acestea pot fi încadrate în
patru tipuri:
1. Modificări atât în activ, cât şi în pasiv, în sensul creşterii;
2. Modificări atât în activ, cât şi în pasiv, în sensul micşorării;
3. Modificări numai în activ;
4. Modificări numai în pasiv.
Pentru evidenţierea celor patru tipuri de modificări privind activul şi pasivul
întreprinderii se porneşte de la un patrimoniu iniţial (tabelul. 1.1.):
Tabelul 1.1
Patrimoniul iniţial
Solduri
ACTIV PASIV Solduri iniţiale
iniţiale
Mijloace fixe 10.000.000 Capital social 9.000.000
Rezerve 1.000.000
Materiale 2.000.000 Furnizori 1.000.000
consumabile
Clienţi 800.000 Creditori diverşi 2.800.000
Disponibil la bancă 1.000.000 Impozit pe profit 300.000
Casa 500.000 Credite bancare pe 200.000
termen scurt
TOTAL 14.300.000 TOTAL 14.300.000
168
Se constată că totalul activului este egal cu totalul pasivului, adică se respectă
ecuaţia dublei reprezentări a patrimoniului (Activ=Pasiv).
Presupunem că în perioada de gestiune au loc următoarele tranzacţii:

Tranzacţia I
Se primeşte un credit bancar pe termen scurt de la o bancă în valoare de
1.000.000 lei.
Tranzacţia produce o creştere, în activul patrimonial, la elementul Disponibil la
bancă, cu 1.000.000 lei (şi anume, de la 1.000.000 lei la 2.000.000 lei), reprezentând
creşterea disponibilităţilor din cadrul contului de la bancă, şi, concomitent şi cu
aceeaşi sumă, o creştere în pasivul bilanţului la elementul Credite bancare pe termen
scurt (şi anume, de la 200.000 lei la 1.200.000 lei), reprezentând creşterea obligaţiei
faţă de bancă de a restitui creditul primit.
Situaţia patrimonială întocmită după efectuarea primei tranzacţii se prezintă
astfel (tabelul 1.2.).

169
170
Tabelul 1.2
Situaţia patrimoniului după efectuarea tranzacţiei I
Se constată că, faţă de situaţia patrimonială precedentă, prima tranzacţie a
produs modificări în ambele părţi ale patrimoniului, adică atât în activul, cât şi în
pasivul acestuia, în sensul creşterii concomitente şi cu aceeaşi sumă a unui element
de activ şi a altuia de pasiv.
Dacă în ecuaţia dublei reprezentări, stabilită după înregistrarea tranzacţiei I, se
introduc modificările determinate de influenţa tranzacţiei I, pe care le notăm cu x, se
constată că egalitatea bilanţieră se menţine astfel:

A+x=P+x

Înlocuind în această ecuaţie datele care au stat la baza tranzacţiei I, egalitatea


patrimonială se prezintă astfel:
14.300.000 + 1.000.000 = 14.300.000 + 1.000.000
deci
15.300.000 = 15.300.000

Tranzacţia II
Se plăteşte, din disponibilul de la bancă, obligaţia faţă de stat privind
impozitul pe profit, în valoare de 300.000 lei.
Tranzacţia produce o micşorare, în activul patrimonial, la elementul
Disponibil la bancă, cu suma de 300.000 lei (şi anume, de la 2.000.000 lei la
1.700.000 lei), reprezentând micşorarea disponibilităţilor băneşti ale întreprinderii
de la bancă şi, concomitent şi cu aceeaşi sumă, o micşorare în pasivul patrimonial
la elementul Impozit pe profit (şi anume, de la 300.000 lei la 0 lei), reprezentând
scăderea obligaţiei întreprinderii faţă de stat.
Situaţia patrimoniului după tranzacţia II se prezintă astfel (tabelul. 1.3.).

171
172
Tabelul 1.3
Situaţia patrimoniului după efectuarea tranzacţiei II
Tranzacţia II a produs modificări tot în ambele părţi ale patrimoniului, adică
atât în activul, cât şi în pasivul patrimonial, dar în sensul scăderii concomitente şi
cu aceeaşi sumă a unui element de activ şi a altuia de pasiv. În aceste condiţii,
totalul patrimonial, adică al activului şi al pasivului, a scăzut cu aceeaşi sumă,
modificându-se astfel volumul elementelor patrimoniale, dar menţinându-se
egalitatea bilanţieră.
Dacă în ecuaţia dublei reprezentări, stabilită după înregistrarea tranzacţiei I, se
introduc modificările determinate de influenţa tranzacţiei II, pe care le notăm cu y, se
constată că egalitatea bilanţieră se menţine astfel:

A–y=P-y

Înlocuind în această ecuaţie datele din tranzacţia II, egalitatea patrimonială se


prezintă astfel:
15.300.000 – 300.000 = 15.300.000 – 300.000
deci:
15.000.000 = 15.000.000

Tranzacţia III
Se încasează, în numerar, creanţa de la un client, în valoare de 500.000 lei.
Tranzacţia produce o creştere în activul patrimonial la elementul Casa cu suma
de 500.000 lei (şi anume, de la 500.000 lei la 1.000.000 lei), reprezentând creşterea
numerarului din casierie şi, concomitent şi cu aceeaşi sumă, o micşorare tot în activul
patrimonial la elementul Clienţi (şi anume, de la 800.000 lei la 300.000 lei), care
reprezintă micşorarea dreptului de creanţă al întreprinderii asupra clienţilor.
Situaţia patrimoniului după efectuarea şi înregistrarea acestei tranzacţii se
prezintă astfel (tabelul 1.4.):

173
174
Tabelul 1.4
Situaţia patrimoniului după efectuarea tranzacţiei III
Tranzacţia a produs modificări numai în activ, pasivul rămânând neschimbat.
Întrucât s-a mărit un post şi, concomitent şi cu aceeaşi sumă, s-a micşorat alt post,
totalul activului şi, deci, şi cel al patrimoniului au rămas neschimbate.
Dacă în ecuaţia dublei reprezentări se introduc modificările determinate de
tranzacţia III, pe care o notăm cu z, se constată că egalitatea patrimonială se
menţine, aşa cum rezultă din următoarea ecuaţie:

A+z–z=P

Înlocuind în această ecuaţie datele care au stat la baza tranzacţiei III,


egalitatea patrimonială se prezintă astfel:
15.000.000 + 500.000 – 500.000 = 15.000.000
deci:
15.000.000 = 15.000.000

Tranzacţia IV
Se înregistrează majorarea capitalului social cu 1.000.000 lei, pe seama
rezervelor existente.
În urma tranzacţiei, se produce o creştere în pasivul patrimonial la elementul
Capital social cu suma de 1.000.000 lei ( şi anume, de la 9.000.000 lei la
10.000.000 lei), reprezentând creşterea capitalului social şi, concomitent şi cu
aceeaşi sumă, are loc o scădere la elementul Rezerve de la 1.000.000 lei la 0 lei,
care reprezintă diminuarea rezervelor.
Situaţia patrimoniului după efectuarea şi înregistrarea acestei tranzacţii se
prezintă astfel (tabelul 1.5.):

175
176
Tabelul 1.5
Situaţia patrimoniului după efectuarea tranzacţiei IV
Faţă de situaţia patrimonială anterioară, tranzacţia IV a produs modificări
numai în pasiv, adică numai în structura surselor de finanţare, activul, respectiv,
mijloacele economice, rămânând neschimbate. Deoarece s-a mărit un element de
pasiv şi, concomitent şi cu aceeaşi sumă, s-a micşorat un alt element, tot din pasiv,
totalul pasivului şi, deci, şi cel al patrimoniului au rămas nemodificate.
Dacă în ecuaţia dublei reprezentări se introduc modificările produse de
tranzacţia IV, pe care le notăm cu v, se constată că egalitatea patrimonială se
menţine:

A=P+v–v

Înlocuind în ecuaţia dublei reprezentări modificările produse de operaţia IV,


rezultă:
15.000.000 = 15.000.000 + 1.000.000 –1.000.000
deci:
15.000.000 = 15.000.000

Situaţia patrimonială finală, întocmită după efectuarea şi înregistrarea celor


patru tipuri de modificări patrimoniale, se prezintă astfel (tabelul 1.6.):

177
178
Tabelul 1.6
Situaţia patrimonială finală
2. METODA CONTABILITĂŢII

2.1. Definiţia şi trăsăturile metodei contabilităţii

La modul general, metoda este o cale raţională de urmat, în vederea atingerii


unui scop, iar procedeul reprezintă mijlocul prin care se realizează scopul urmărit.
Metoda contabilităţii cuprinde un ansamblu de procedee care acţionează ca
un tot unitar, în vederea stabilirii normelor şi principiilor cu caracter special, cu
ajutorul cărora contabilitatea cercetează starea şi mişcarea tuturor elementelor
patrimoniale, pentru a sesiza legăturile dintre acestea, iar pe această bază, pentru
a calcula rezultatele finale ale activităţii şi a analiza şi controla activitatea
desfăşurată de unităţile patrimoniale respective.
Pentru elucidarea obiectului ei de studiu, contabilitatea se bazează pe o serie
de trăsături caracteristice ale acesteia, astfel:
1) Trăsătura principală a obiectului de studiu al contabilităţii constă în
reflectarea patrimoniului întreprinderii atât sub aspectul utilităţii şi funcţionalităţii
bunurilor economice care îl compun, cât şi sub aspectul relaţiilor de proprietate, în
cadrul cărora se dobândesc bunurile economice ca obiect de drepturi şi obligaţii,
adică al surselor de finanţare.
Această dublă reprezentare a stării şi mişcării patrimoniului între-
prinderii constituie trăsătura esenţială care determină conţinutul metodei
contabilităţii. Ea poate fi redată sintetic, sub forma unei ecuaţii, prin egalitatea
dintre cele două componente ale patrimoniului, adică:
Mijloacele economice = Surse de finanţare
ecuaţie cunoscută sub denumirea de ecuaţia dublei reprezentări.
2) Dubla înregistrare în conturi a tranzacţiilor.
Potrivit acestei trăsături a metodei contabilităţii, orice tranzacţie este încadrată
şi analizată sub un dublu aspect, în raport cu efectul pe care îl produce asupra
elementelor ce stau la baza înfăptuirii ei.
Pornind de la relaţia generală de echilibru, proprie dublei reprezentări
(Mijloace economice = Surse de finanţare), prin dubla înregistrare se creează cea
de-a doua relaţie specifică metodei contabilităţii, şi anume:
Creşterea mijloacelor economice + Micşorarea surselor economice =
= Creşterea surselor economice + Micşorarea mijloacelor economice
ecuaţie cunoscută sub denumirea de ecuaţia dublei înregistrări.
3) O altă trăsătură a metodei contabilităţii este aceea a folosirii unor procedee
care să permită înregistrarea valorică a existenţei şi mişcării patrimoniului
întreprinderii, adică studierea acelor elemente care se pot exprima în bani.
4) De asemenea, metoda contabilităţii are ca trăsătură caracteristică
reflectarea, cu ajutorul procedeelor sale de lucru, numai a operaţiunilor valorice cu
privire la fenomenele şi procesele economice care au avut loc, făcându-se dovada
înfăptuirii lor cu acte scrise.
Se poate conchide că metoda contabilităţii reprezintă totalitatea procedeelor
interdependente pe care aceasta le foloseşte în scopul realizării obiectului ei de
studiu.
179
2.2. Procedeele metodei contabilităţii

Aceste procedee se împart în trei grupe:


1) procedee comune tuturor ştiinţelor;
2) procedee specifice metodei contabilităţii;
3) procedee ale metodei contabilităţii utilizate şi de alte discipline economice.
1. Dintre procedeele comune tuturor ştiinţelor, metoda contabilităţii
utilizează: observaţia, raţionamentul, comparaţia, clasificarea, analiza şi sinteza.
• Observaţia este faza iniţială a cercetării obiectului de studiu al oricărei
ştiinţe. Contabilitatea foloseşte observaţia pentru cunoaşterea fenomenelor şi pro-
ceselor economice care se pot exprima valoric şi care, după ce au fost consemnate
în documente, le reflectă cifric, numeric, cu ajutorul altor procedee specifice de
lucru şi cu respectarea normelor şi principiilor contabile.
• Raţionamentul se aplică de către metoda contabilităţii pentru ca, pe bază de
judecăţi logice, pornind de la fenomenele şi procesele din cadrul obiectului său de
studiu şi care au fost deja observate, să se ajungă la concluzii noi ce permit stabilirea
cu exactitate a modului de reflectare a acestora cu ajutorul diferitelor sale procedee.
• Comparaţia este folosită de metoda contabilităţii prin compararea a două
sau mai multe fenomene sau procese economice care se pot exprima valoric, cu
scopul de a stabili asemănările şi deosebirile dintre ele, pentru ca pe această bază să
se fixeze noţiuni, să se tragă anumite concluzii. În contabilitate, spre exemplu, se
compară veniturile cu cheltuielile, pentru a se stabili rezultatele.
• Clasificarea reprezintă acţiunea de împărţire, distribuire, repartizare siste-
matică pe clase sau într-o anumită ordine a obiectelor sau fenomenelor, în funcţie
de asemănările şi deosebirile dintre ele. Asemănările le apropie şi le încadrează în
aceeaşi clasă, deosebirile le diferenţiază şi le distribuie în clase diferite. Metoda
contabilităţii foloseşte clasificarea atât în cadrul procedeelor sale specifice, cât şi în
cadrul celor comune altor discipline economice pentru studierea raţională, sub
diferite aspecte, a patrimoniului.
• Analiza reprezintă procedeul ştiinţific de cercetare a unui întreg, a unui
fenomen, pornind de la studierea sistematică a fiecărui element component în parte al
acestuia. În contabilitate, analiza are un câmp foarte larg de aplicare. Astfel, analiza
contabilă este folosită la înregistrarea corectă a operaţiilor economice şi financiare;
analiza pe bază de bilanţ este folosită pentru stabilirea situaţiei economico-financiare
a întreprinderii, pentru stabilirea cauzelor care au determinat-o şi a deciziilor ce
urmează a se adopta; analiza contului de rezultate este folosită pentru cunoaşterea
veniturilor şi a cheltuielilor care au generat rezultatul respectiv etc.
• Sinteza este procedeul care se bazează pe trecerea de la particular la
general, de la simplu la compus, pentru a se ajunge la generalizare. Sinteza este
folosită de metoda contabilităţii în operaţiile de grupare şi centralizare a datelor,
pentru a le face din ce în ce mai sintetice, în scopul generalizării concluziilor ce se
desprind din analiza acestora.
2. Procedee specifice metodei contabilităţii. Procedeele specifice, utilizate
de metoda contabilităţii pentru cercetarea şi studierea obiectului său, sunt
următoarele: bilanţul, contul şi balanţa de verificare.
• Bilanţul este cel mai reprezentativ procedeu specific metodei contabilităţii,
prin care se înfăptuieşte dubla reprezentare a patrimoniului întreprinderii. Cu
ajutorul bilanţului se reprezintă, la un moment dat, în expresie valorică, patrimoniul
180
întreprinderii sub dublul său aspect, şi anume: pe de o parte, sub aspectul
destinaţiei economice a mijloacelor economice, pentru care contabilitatea foloseşte
noţiunea de ACTIV şi, pe de altă parte, sub aspectul surselor de finanţare a
mijloacelor economice, pentru care contabilitatea foloseşte noţiunea de PASIV.
• Contul este procedeul specific, metodei contabilităţii, care studiază atât
starea iniţială şi mişcările intervenite pe parcursul unei anumite perioade de timp,
cât şi starea finală a fiecărui element patrimonial component al patrimoniului.
• Balanţa de verificare asigură respectarea în contabilitate a dublei înregistrări,
oferind prin aceasta garanţia exactităţii înregistrărilor efectuate în conturi, precum şi
a întocmirii unor bilanţuri reale şi complete.
3. Procedee ale metodei contabilităţii comune şi altor discipline economice
• Documentaţia constă în faptul că operaţiile economice sau financiare
privitoare la existenţa şi mişcarea elementelor patrimoniale trebuie să fie consemnate,
în momentul efectuării lor, în documente care fac dovada înfăptuirii acestora
• Evaluarea este procedeul prin care datele din contabilitate sunt reprezentate
printr-o singură unitate de măsură, dând posibilitatea centralizării lor, cu ajutorul
balanţelor de verificare, şi a generalizării, cu ajutorul bilanţului. Evaluarea constă
în transformarea unităţilor naturale în unităţi monetare, cu ajutorul preţurilor.
• Calculaţia. Noţiunea de calculaţie are o sferă largă de aplicabilitate în
contabilitate. Ea include toate formele de calcul, începând cu simpla calculare a
datelor consemnate în documentele primare, continuând cu calculul rulajelor con-
turilor, al sumelor şi al soldurilor acestora, cu calculul valorii elementelor patrimoniale
inventariate, cu calculul amortizării imobilizărilor, calculul provizoanelor etc. şi
terminând cu calculul tuturor indicatorilor economico-financiari care diagnostichează
activitatea unităţii patrimoniale
• Inventarierea. Pentru a cunoaşte situaţia reală a patrimoniului, periodic,
trebuie să se verifice existenţa faptică a tuturor elementelor patrimoniale înregistrate
în contabilitate. În acest scop, contabilitatea se foloseşte de procedeul numit inven-
tariere. Prin inventariere trebuie să se verifice existenţa faptică a tuturor elementelor
patrimoniale, în scopul descoperirii neconcordanţelor dintre datele înregistrate în
conturi şi realităţile de pe teren.

3. DOCUMENTAŢIA

3.1. Delimitări privind documentaţia

Orice tranzacţie, pentru a putea fi înregistrată în conturi, trebuie mai întâi


consemnată în documente care să ateste înfăptuirea ei. Aceasta, deoarece
înregistrarea în conturi se face numai după ce acestea au avut loc, iar una din
cerinţele contabilităţii o constituie fundamentarea şi justificarea tuturor datelor sale
pe bază de documente.
Totalitatea documentelor, ca purtători materiali de informaţii, constituie
documentaţia unităţii patrimoniale.
Practic, noţiunea de documentaţie cuprinde toate documentele care intervin
de-a lungul întregului ciclu contabil, atât documentele primare, cât şi cele care
constituie instrumente specifice metodei contabilităţii: jurnalul, contul, balanţa de
verificare, bilanţul.
181
3.2. Documentele justificative

Operaţiile economice şi financiare se consemnează, în momentul efectuării,


în documente, numite documente justificative. Standardele de Contabilitate
Internaţionale, definesc documentele justificative ca fiind documente primare care
probează legal o operaţiune.
Conţinutul documentelor justificative este dat de existenţa următoarelor
elemente principale:
denumirea documentului;
numărul şi data documentului;
denumirea şi sediul întreprinderii, al serviciului sau al sectorului, după caz,
care a întocmit documentul;
menţionarea părţilor care participă la efectuarea operaţiei, dacă este cazul;
conţinutul operaţiei economice sau financiare;
temeiul legal al efectuării operaţiei (acolo unde este cazul);
datele cantitative şi/sau valorile aferente operaţiei economice şi financiare
efectuate;
semnăturile persoanelor care răspund de efectuarea operaţiei, ale celor care
avizează şi ale celor în drept să aprobe operaţia respectivă, precum şi alte elemente
menite să asigure consemnarea completă a operaţiilor în documentele justificative.
De regulă, documentele justificative se întocmesc la locul de muncă în cadrul
căruia se produce operaţia economică sau financiară respectivă.
Întocmirea documentelor justificative se face pe formulare tipizate sau
netipizate, după caz, iar completarea se face manual sau automatizat.
După întocmire (completare), documentele justificative sunt supuse operaţiei
de prelucrare. Aceasta constă în sortarea documentelor pe operaţii, dacă este cazul,
în precontabilizarea lor prin cumularea mai multor documente justificative şi
obţinerea de documente centralizatoare. Se procedează apoi la verificarea de formă,
aritmetică şi de fond (pentru a se constata legalitatea, realitatea, oportunitatea,
necesitatea şi economicitatea operaţiilor consemnate în documente), iar în final,
înregistrarea în contabilitate a datelor înscrise în documentele justificative.
În vederea înregistrării în contabilitate, se procedează la contarea docu-
mentelor justificative, prin înscrierea simbolurilor conturilor în care urmează să se
încadreze operaţia consemnată în acestea.

3.3 Registrele contabile

Datele consemnate în documentele justificative sunt înregistrate în ordine


cronologică şi grupate în registrele contabile. Acestea se prezintă sub forma unor
registre legate, fişe şi situaţii ale căror conţinut şi formă corespund scopului pentru
care se ţin.
Principalele registre ce se folosesc, obligatoriu, în contabilitate sunt:
Registrul-jurnal, Cartea-mare şi Registrul-inventar.
• Registrul-jurnal este documentul contabil obligatoriu în care se înre-
gistrează, prin articole contabile, în mod cronologic, operaţiile patrimoniale, prin
respectarea succesiunii documentelor, după data de întocmire sau intrare a acestora
în unitate.
Forma registrului-jurnal general se prezintă astfel (tabelul 3.1):
182
Tabelul 3.1
Unitatea.............
Registru-jurnal
Simboluri
Numărul Data Documentul Expli- Suma
caţia
conturi
înregistrării înregistrării
Felul Numărul Data D C D C
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

• Registrul „Cartea-mare” este un document contabil obligatoriu în care se


înscriu lunar, direct sau prin regrupare pe conturi corespondente, înregistrările
efectuate în registrul-jurnal, stabilindu-se situaţia fiecărui cont, respectiv soldul
iniţial, rulajele debitoare, rulajele creditoare şi soldurile finale.
Formularele folosite drept registru „Cartea-mare” pot îmbrăca diverse forme,
cum ar fi: fişe de cont pentru operaţiuni diverse, fişe de cont şah sau pe conturi
corespondente, forma „Cartea-mare” centralizatoare.

a) Fişe de cont pentru operaţiuni diverse (tabelul 3.2).


Tabelul 3.2
Unitatea.............
FIŞA DE CONT Simbol cont Pag.
Contul
Document Simbol Rulaj
Data Explicaţii cont cores- D/C Sold
Felul Nr. Debitor Creditor
pondent

b) Fişe de cont şah sau pe conturi corespondente (tabelul 3.3.):


Tabelul 3.3
Unitatea...............
CARTEA MARE (ŞAH) Simbol cont Debit Pag.
Denumirea contului Credit
Nr. din Data Conturi corespondente
Suma
registrul jurnal operaţiei

183
c) Forma „Cartea-mare” centralizatoare (tabelul 3.4.):
Tabelul 3.4
Unitatea ..................
Cartea-mare
CONTUL
Total Total
Conturi corespondente
rulaj rulaj Sold
creditoare
Lunile debitor creditor
Cont... Cont... Cont... Cont...
La 1 ianuarie D C
jurnal jurnal jurnal jurnal
Ianuarie
Februarie
Martie
TOTAL
M
TRIM. I
M
Octombrie
Noiembrie
Decembrie
TOTAL
GENERAL

Tipurile de registre prezentate se folosesc în cadrul tuturor tehnicilor de


prelucrare şi înregistrare a datelor. Ceea ce diferenţiază un registru de altul, în
condiţiile folosirii unor tehnici de prelucrare diferite, este forma pe care o îmbracă,
conţinutul rămânând acelaşi.
• Registrul-inventar este documentul contabil în care se înregistrează toate
elementele de activ şi de pasiv, grupate în funcţie de natura lor, conform posturilor
din bilanţul contabil, inventariate potrivit normelor legale. Elementele patrimoniale
înscrise în Registrul-inventar au la bază listele de inventariere sau alte documente
care justifică conţinutul fiecărui post din bilanţul contabil.
Registrul-inventar cuprinde două părţi: listele de inventariere şi recapitulaţia
inventarului. În cadrul recapitulaţiei, datele preluate din listele de inventariere sunt
grupate pe structurile patrimoniale de activ şi pasiv.
Modelul Registrului-inventar se prezintă astfel (tabelul 3.5):
Tabelul 3.5
Registrul inventar
Unitatea..................
Recapitulaţia Diferenţe din evaluare
Nr. Valoarea
elementelor (de înregistrat)
crt.
inventariate Contabilă De inventar Valoare Cauze diferenţe
1 2 3 4 5 6

184
3.4. Documentele contabile de sinteză

Pentru ca datele contabilităţii să poată fi folosite în mod eficient în procesul de


conducere, pentru luarea celor mai bune decizii manageriale, se impun centralizarea
şi sintetizarea lor periodică. Acestei cerinţe de centralizare şi sintetizare îi corespund
documentele contabile de sinteză (situaţiile financiare sau conturile anuale).
Documentele contabile de sinteză cuprind:
• Bilanţul
• Contul de profit şi pierdere
• Note explicative

4. CONTUL – INSTRUMENT DE ÎNREGISTRARE,


CALCUL ŞI CONTROL

4.1. Definirea şi rolul contului

Într-o accepţiune generală, contul este procedeul specific metodei contabilităţii,


cu ajutorul căruia se reflectă existenţa şi mişcarea fiecărui element patrimonial în
parte, ca urmare a modificărilor produse de tranzacţiile ce au loc în întreprindere într-
o perioadă de gestiune.
În acest scop, pentru fiecare element patrimonial se deschide câte un cont
distinct în contabilitatea curentă, cu ajutorul căruia se înregistrează, pe bază de
documente şi în etalon valoric, existentul la începutul perioadei de gestiune al
elementului pentru care s-a deschis contul, modificările survenite în cadrul acestui
element, generate de tranzacţiile din timpul perioadei de gestiune, determinându-se
şi existentul final din cadrul elementului patrimonial respectiv.

4.2. Trăsături specifice conturilor

1) Înregistrarea prin cont a situaţiei şi mişcării patrimoniului se face în


expresie valorică, prin folosirea etalonului monetar, iar pentru bunurile materiale,
şi a etalonului natural. Definit prin această prismă, contul reprezintă un model de
evidenţă şi calcul în expresie valorică.
2) Pentru a delimita în timp situaţia şi mişcarea elementelor patrimoniale,
înregistrarea prin cont se efectuează în ordine cronologică. Deci, contul este un
model de înregistrare cronologică a evoluţiei patrimoniului.
3) Contul reprezintă un model de individualizare şi grupare a situaţiei şi
mişcării elementelor patrimoniale.
Individualizarea elementelor patrimoniale se face în funcţie de trăsăturile lor
specifice, iar gruparea, în raport de caracteristicile lor comune
De exemplu, cu ajutorul contului Materii prime se evidenţiază, într-o formă
distinctă, şi se grupează toate stocurile de materii prime existente în gestiunea unei
întreprinderi, precum şi operaţiile economice privind intrările şi ieşirile de materii
prime. Gruparea elementelor înregistrate se face începând cu treapta cea mai
analitică şi continuă cu diverse trepte de sintetizare.
4) Contul constituie un model de sistematizare a existenţelor şi modificărilor
de sens contrar, intervenite în masa elementelor patrimoniale înregistrate.
185
Pentru a înregistra, calcula şi controla existentul şi modificările de sens
contrar (creşteri, micşorări) ale fiecărui element patrimonial, pe o anumită perioadă
de timp, vom folosi instrumentul denumit cont. Din acest punct de vedere, forma
contului este cea bilanţieră, adică a unui tablou cu două serii de calcule: starea
iniţială şi creşterile, pe de o parte, micşorările şi starea finală, pe de altă parte.
Schematic, forma bilanţieră a contului poate fi imaginată sub forma
literei T, care indică posibilitatea practică de separare şi înregistrare, într-o parte, a
creşterilor pe măsură ce acestea au loc şi, în partea opusă, a micşorărilor, care, de
asemenea, se adună pe măsură ce au loc în cursul exerciţiului financiar, ca în figura
prezentată în continuare:

Contul „i”
• SITUAŢIA INIŢIALĂ • MICŞORĂRI
• CREŞTERI • SITUAŢIA FINALĂ

Contul „j”
• MICŞORĂRI • SITUAŢIA INIŢIALĂ

• SITUAŢIA FINALĂ • CREŞTERI

În aceste condiţii, ecuaţia proprie contului este de forma:


Situaţia iniţială + Creşteri = Micşorări + Situaţia finală
Forma bilanţieră a contului a fost determinată şi de necesităţi informative.
Alături de furnizarea de informaţii cu privire la natura şi mărimea elementelor
patrimoniale, contul a fost conceput şi din necesitatea cunoaşterii distincte a
modificărilor de sens contrar intervenite în masa acestor elemente. Fiecare
categorie de modificare, creştere sau micşorare reprezintă un indicator contabil cu
o anumită semnificaţie în procesul de cunoaştere şi gestiune. De exemplu, pentru
contul „Materii prime”, creşterile reprezintă intrările de materii prime, iar
micşorările, ieşirile de materii prime.
Consecinţă a acestei forme a contului, orice scădere se face tot prin adunare.
Pentru a scădea o mărime în cadrul contului, ea trebuie trecută în partea opusă celei
unde se ţine pentru adunare.
Pe lângă forma bilaterală (bilanţieră) a contului, în activitatea practică există
şi alte forme de prezentare a contului, cum ar fi: forma unilaterală, forma şah,
forma contului cu duble valori etc.
Forma unilaterală a contului se caracterizează prin aceea că într-o parte a
contului există o singură serie de coloane pentru numărul curent, data şi explicaţia
operaţiei economice sau financiare care se înregistrează, indiferent dacă sunt
creşteri sau micşorări, iar coloanele de sume debitoare, sume creditoare şi de sold
sunt alăturate.

186
Modelul unei astfel de forme de prezentare este redat în continuare:

Contul „Materii prime”


Nr. Sume Sold
Data Explicaţia
crt. Debitoare Creditoare (debitor)
1. 5.I.1999 Sold iniţial - - 1.100.000
2. 7.I.1999 Furnizori 1.000.000 - 2.100.00
Cheltuieli cu
3. 9.I.1999 - 1.300.000 800.000
materiile prime
4. 12.I.1999 Furnizori 500.000 - 1.300.000
Cheltuieli cu
5. 15.I.1999 - 700.000 600.000
materiile prime

În această formă a contului, soldul se stabileşte după fiecare operaţie


economică sau financiară înregistrată.
Forma şah a contului se caracterizează prin aceea că atât pentru debit, cât
şi pentru credit se deschide câte o fişă distinctă, în care debitul apare în cores-
pondenţă cu conturile creditoare, iar creditul, în corespondenţă cu conturile debitoare.
Forma contului cu duble valori se caracterizează prin aceea că, indiferent
de modelul sub care se prezintă contul respectiv (bilateral, unilateral, şah etc.),
acesta are coloane pentru înscrierea sumelor atât în moneda naţională, cât şi în
monedă străină. Astfel de conturi se folosesc de către întreprinderile cu activitate
de comerţ exterior.
5) O altă trăsătură specifică a contului este aceea că el constituie un model de
calcul al mărimii situaţiei sau stării şi mişcărilor intervenite în masa bunurilor
economice, surselor de finanţare, cheltuielilor, veniturilor, rezultatelor.
Sintetizând trăsăturile prezentate cu privire la cont, acesta poate fi definit ca
un model de înregistrare cronologică, grupare, sistematizare şi calcul în expresie
valorică şi, uneori, şi cantitativ, a situaţiei şi mişcării elementelor patrimoniale.

4.3. Structura contului

Elementele care definesc structura contului sunt: titlul sau denumirea


contului; debitul şi creditul contului; mişcarea sau rulajul contului; totalul sumelor
(debitoare sau creditoare); soldul contului; explicaţia descriptivă a tranzacţiilor
înregistrate în cont.
1) Titlul (denumirea) şi simbolul contului
Titlul contului exprimă conţinutul economic al elementului a cărui evidenţă se
ţine cu ajutorul contului respectiv. De exemplu, contul asociat clienţilor poartă denumirea
de „Clienţi”; contul asociat materiilor prime poartă denumirea „Materii prime” etc.
Titlurile conturilor sunt însoţite şi de simbolurile cifrice corespunzătoare.
Exemplu: 101 Capital, 212 Construcţii, 371 Mărfuri, 401 Furnizori, 411 Clienţi,
121 Profit şi pierdere etc.
2) Debitul şi creditul contului reprezintă denumirile celor două părţi opuse
ale acestuia ce permit separarea celor două tipuri de modificări (creşteri şi
187
micşorări), pe care le determină operaţiile economice şi financiare ce se înre-
gistrează cu ajutorul conturilor.
Convenţional, s-a stabilit ca partea stângă a contului să poarte denumirea de
debit, iar partea dreaptă, de credit. Sumele trecute în partea stângă a contului se
numesc debitoare, iar cele din partea dreaptă, creditoare.
A debita un cont înseamnă a înregistra o sumă în partea stângă a contului.
Analog, a credita un cont înseamnă a înregistra o sumă în partea dreaptă a contului.
Acesta este singurul sens dat în contabilitate verbelor a debita şi a credita.
În munca practică de contabilitate, cele două părţi opuse ale contului, debitul
şi creditul, se abreviază cu D, respectiv C.
3) Rulajul contului reprezintă mişcarea sau totalul sumelor înregistrate într-
o perioadă de gestiune în debitul sau creditul unui cont, ca urmare a măririlor şi
micşorărilor determinate de tranzacţiile (evenimentele) ce se produc în volumul şi
structura elementului patrimonial pentru care s-a deschis contul respectiv. Acesta
este de două feluri: rulaj debitor şi rulaj creditor.
Rulajul debitor (abreviat, de regulă, cu RD) reprezintă totalitatea înre-
gistrărilor efectuate în debitul unui cont într-o perioadă de gestiune.
Rulajul creditor (abreviat, de regulă, cu RC) reprezintă totalitatea înre-
gistrărilor efectuate în creditul unui cont într-o perioadă de gestiune.
4) Total sume
Totalul sumelor unui cont este de două feluri:
Total sume debitoare (abreviat, de regulă, cu TSD). Se obţine prin adunarea
tuturor sumelor înregistrate în debitul contului.
Total sume creditoare (abreviat, de regulă, cu TSC). Se obţine prin
adunarea tuturor sumelor înregistrate în creditul contului. Totalul sumelor cuprinde
existentul iniţial şi rulajul elementului patrimonial urmărit cu ajutorul contului.
5) Soldul contului exprimă existentul valoric la un moment dat al elementului
patrimonial urmărit cu ajutorul contului respectiv.
Soldul contului se stabileşte ca diferenţă între totalul sumelor debitoare şi
totalul sumelor creditoare, preluând semnul totalului mai mare.
Astfel:
Dacă totalul sumelor debitoare este mai mare decât totalul sumelor
creditoare, contul prezintă sold debitor (SD).
În situaţia inversă, când totalul sumelor creditoare este mai mare decât
totalul sumelor debitoare, contul prezintă sold creditor (SC).
Atunci când totalul sumelor debitoare este egal cu totalul sumelor
creditoare, soldul acestuia este zero, deci, contul nu mai prezintă sold şi poartă
denumirea de cont soldat sau balansat.
Prin urmare, soldul contului se stabileşte pe baza relaţiilor:
1. TSD – TSC = SD, când TSD> TSC
2. TSC – TSD = SC, când TSC > TSD
3. TSD – TSC = 0, când TSD = TSC
Soldul stabilit în ultima zi a perioadei de gestiune se numeşte sold final (Sf)
şi apare ca sold iniţial (Si) la începutul perioadei de gestiune următoare.
La sfârşitul exerciţiului financiar, cu ocazia întocmirii lucrărilor contabile de
sinteză, conturile se închid. Aceasta presupune trecerea soldului lor final în partea
opusă aceleia din care a provenit, adică în partea cu totalul sumelor mai mic, astfel
188
încât, adunat la acest total, cele două părţi ale contului să se afle în echilibru.
Astfel, contul care are sold final debitor (Sfd) se închide prin trecerea acestuia în
credit, unde se adună la totalul sumelor creditoare, iar rezultatul trebuie să fie egal
cu totalul sumelor debitoare. Contul care are sold final creditor (Sfc) se închide
prin trecerea acestuia în debit, unde se adună la totalul sumelor debitoare, rezultatul
fiind egal cu totalul sumelor creditoare.
6) Explicaţia tranzacţiilor înregistrate în cont are drept scop cunoaşterea
anumitor date în legătură cu operaţia respectivă, în vederea identificării ei cu
uşurinţă, a înţelegerii sensului şi conţinutului acesteia. După forma de prezentare,
distingem: explicaţie descriptivă şi explicaţie contabilă.
Explicaţia descriptivă constă în explicarea pe scurt a operaţiei economice
sau financiare cu indicarea documentului justificativ care a stat la baza operaţiei şi
a datei în care a avut loc;
Explicaţia contabilă constă în indicarea debitului sau creditului contului
utilizat la înregistrarea operaţiei respective, precum şi a denumirii celuilalt cont
corespondent ce participă la înregistrarea operaţiei, potrivit cerinţelor dublei
înregistrări.

4.4. Reguli de funcţionare a conturilor

Condiţia de bază privind înregistrarea corectă a operaţiilor, evenimentelor,


tranzacţiilor în conturi o constituie cunoaşterea regulilor de funcţionare a acestora.
Pentru stabilirea regulilor de funcţionare a conturilor se ia ca punct de plecare
patrimoniul, cu structurile sale de activ şi pasiv (active, datorii, capitaluri) şi cele
două principii de bază ale contabilităţii: dubla reprezentare şi dubla înregistrare.
Anterior s-a arătat că activele sunt dispuse în partea stângă a patrimoniului.
Astfel, activele pot fi gândite ca părţi de stânga, iar pasivele pot fi gândite ca părţi
de dreapta. Poziţia opusă a celor două categorii al patrimoniului (activ şi pasiv)
face ca regulile de funcţionare a celor două feluri de conturi să fie de sens opus,
după cum urmează:
1) Conturile de activ încep să funcţioneze prin a se debita şi se debitează cu
existenţele de activ, iar conturile de pasiv încep să funcţioneze prin a se credita şi
se creditează cu existenţele de pasiv.
2) Conturile de activ se mai debitează cu majorările, creşterile elementelor
patrimoniale de activ, iar conturile de pasiv se mai creditează cu majorările,
creşterile elementelor patrimoniale de pasiv.
3) Conturile de activ se creditează cu micşorările, diminuările elementelor
patrimoniale de activ, iar conturile de pasiv se debitează cu micşorările, diminuările
elementelor patrimoniale de pasiv.
4) Conturile de activ prezintă întotdeauna sold final debitor sau sunt soldate,
iar conturile de pasiv prezintă întotdeauna sold final creditor sau sunt soldate.
Dacă avem în vedere împărţirea conturilor în conturi de activ şi conturi de pasiv,
cele patru reguli de funcţionare a conturilor pot fi reduse la numai două, şi anume:
I. Conturile de activ încep să funcţioneze prin a se debita, şi se debitează
cu existentul iniţial şi cu creşterile (majorările, intrările) elementelor
189
patrimoniale de activ, se creditează cu micşorările (diminuările, ieşirile) de
activ şi prezintă sold final debitor sau sunt soldate.
II. Conturile de pasiv încep să funcţioneze prin a se credita, şi se creditează
cu existentul iniţial de pasiv şi cu creşterile (majorările, intrările) de activ, se
debitează cu micşorările (diminuările, ieşirile) de pasiv şi prezintă sold final
creditor sau sunt soldate.
Aşa cum se poate observa, conţinutul economic diametral opus al conturilor
de activ şi de pasiv determină şi caracterul opus al regulilor de funcţionare.
Schematic, regulile de funcţionare a conturilor se prezintă astfel:
Conturi de activ Conturi de pasiv
D C D C
Existentul de activ Existentul de pasiv
Majorări de activ Micşorări de activ Micşorări de pasiv Majorări de pasiv
Sold final debitor Sold final creditor

Având în vedere soldul pe care îl prezintă la un moment dat, conturile sunt de


două feluri: conturi monofuncţionale şi conturi bifuncţionale.
Conturile monofuncţionale sunt acelea care, la sfârşitul perioadei de
gestiune, prezintă un singur fel de sold, fie numai debitor, fie numai creditor.
Acestea funcţionează, deci, fie numai după regula de funcţionare a conturilor de
activ, fie numai după regula de funcţionare a conturilor de pasiv. Ele sunt, deci,
întotdeauna, numai conturi de activ sau numai conturi de pasiv.
Conturile bifuncţionale sunt acele conturi care pot prezenta, la un moment
dat, fie sold debitor, fie sold creditor. Acestea funcţionează în anumite cazuri după regula
de funcţionare a conturilor de activ, iar în altele, după aceea a conturilor de pasiv.

4.5. Dubla înregistrare şi corespondenţa conturilor

După cum s-a menţionat, operaţiile economice şi financiare, consemnate în


momentul efectuării lor în documente justificative, produc modificări în structura
elementelor existente la un moment dat în patrimoniu.
Întrucât elementelor patrimoniale le corespund în contabilitatea curentă
conturile, aceasta înseamnă că reflectarea operaţiilor respective în contabilitatea
curentă se va face cu ajutorul a cel puţin două conturi, fie de activ, fie de pasiv, fie
unul de activ şi celălalt de pasiv. Deci, orice tranzacţie ce provoacă o dublă
modificare în patrimoniu se va reflecta în contabilitatea curentă printr-o dublă
înregistrare în conturi, concomitent şi cu aceeaşi sumă.
Rezultă că dubla înregistrare constă în înregistrarea concomitentă şi cu
aceeaşi sumă a unei operaţii economice sau financiare în două conturi, şi
anume, în debitul unui cont şi în creditul altui cont.
Exemplu:
5121 = 519 1.000.000 lei
Conturi la bănci în lei Credite bancare pe termen scurt

190
Înregistrarea tuturor tranzacţiilor în contabilitatea curentă, pe baza dublei
înregistrări, determină o legătură strânsă între conturile utilizate de aceasta,
reunindu-le pe toate într-un sistem coerent, creându-se posibilitatea reflectării
integrale şi ca un tot unitar a obiectului său de studiu.
De asemenea, reflectarea tuturor acestor tranzacţii în conturi, pe baza dublei
înregistrări, oferă posibilitatea verificării exactităţii înregistrărilor efectuate, cu
ajutorul balanţei de verificare.
Dubla înregistrare în conturi a tranzacţiilor reprezintă o trăsătură esenţială a
metodei contabilităţii şi nu se mai regăseşte la alte discipline ale sistemului
informaţional economic.
Legătura reciprocă dintre debitul unui cont şi creditul altui cont, stabilită
cu ocazia înregistrării tranzacţiilor în contabilitatea curentă, pe baza dublei
înregistrări, poartă denumirea de corespondenţa conturilor.
Conturile între care se stabileşte o astfel de legătură se numesc conturi
corespondente.
În exemplul evocat anterior, contul Disponibil la bănci în lei este corespon-
dentul contului Credite bancare pe termen scurt.

4.6. Analiza contabilă a tranzacţiilor. Formula şi articolul contabil

Analiza contabilă reprezintă un proces logic de cercetare a fiecărei tranzacţii


în parte, în vederea înregistrării corecte a acestora în contabilitate. Altfel spus,
analiza contabilă are drept scop stabilirea corectă a conturilor corespondente în
care urmează să se încadreze tranzacţia supusă analizei, precum şi partea acestora
(debit sau credit) în care urmează să se înregistreze tranzacţia în cauză.
Analiza contabilă constă în cercetarea, pe bază de documente, a fiecărei
tranzacţii în parte, prin descompunerea ei în elementele componente, în scopul
stabilirii conturilor corespondente şi a părţii acestora – debit sau credit – în care
urmează să se înregistreze tranzacţia respectivă, concomitent şi cu aceeaşi sumă.
Analiza contabilă presupune parcurgerea următoarelor etape:
1) Stabilirea naturii şi, respectiv, a conţinutului tranzacţiei supuse analizei.
Aceasta înseamnă a răspunde la anumite întrebări, cum ar fi: Ce se înţelege prin
tranzacţia în cauză? La ce se referă ea (aprovizionare, plată, încasare, consum etc.)?
2) Determinarea modificărilor pe care le produce respectiva tranzacţie în
structura elementelor patrimoniale, precum şi determinarea sensurilor acestor
modificări (creşteri sau micşorări de activ sau de pasiv).
3) Stabilirea, pe baza elementelor patrimoniale modificate, a conturilor
corespondente în care urmează să se înregistreze tranzacţia analizată.
4) Aplicarea regulilor de funcţionare a conturilor, în vederea stabilirii părţii
conturilor corespondente – debit sau credit – în care urmează să se înregistreze
tranzacţia analizată, adică stabilirea formulei contabile.
Rezultă că scopul final al analizei contabile a fiecărei operaţii economice
sau financiare îl constituie stabilirea corectă, raţională a formulei contabile.
Exemplu:
Întreprinderea restituie un credit pe termen scurt în sumă de 3.000.000 lei, din
disponibilul existent în cont la bancă.
191
Parcurgând etapele analizei contabile a acestei, tranzacţii, rezultă următoarele:
1) natura tranzacţiei reprezintă restituirea unui credit pe termen scurt primit
de la bancă;
2) tranzacţia produce modificări în ambele părţi ale patrimoniului:
scădere în activ la elementul Disponibil la bănci în lei, care reprezintă o
micşorare a disponibilului existent în contul întreprinderii la bancă în sumă de
3.000.000 lei şi, concomitent şi cu aceeaşi sumă,
o micşorare în pasiv la elementul Credite bancare pe termen scurt, care
reprezintă o micşorare a obligaţiilor întreprinderii faţă de bancă privind creditele pe
termen scurt acordate;
3) conturile corespondente, în care urmează să se înregistreze tranzacţia
analizată, vor fi:
pentru micşorarea de activ, contul de activ Disponibil la bănci în lei;
pentru micşorarea de pasiv, contul Credite bancare pe termen scurt;
4) conform regulilor de funcţionare a conturilor, contul Disponibil la
bănci în lei, fiind de activ şi având de înregistrat o scădere de activ, se va credita cu
3.000.000 lei, iar contul Credite bancare pe termen scurt, fiind de pasiv şi având de
înregistrat o scădere de pasiv, se va debita cu 3.000.000 lei.
Prin urmare, potrivit particularităţii dublei înregistrări, se stabileşte corespon-
denţa între debitul contului Credite bancare pe termen scurt şi creditul contului
Disponibil la bănci în lei, care se concretizează în următoarea formulă contabilă:
Credite bancare = Disponibil la bănci în lei 3.000.000 lei
pe termen scurt
Parcurgând etapele analizei contabile pentru tranzacţia de mai sus, am ajuns
să stabilim corect formula contabilă şi astfel să o putem defini.
Formula contabilă reprezintă modalitatea de prezentare a unei operaţii
economice sau financiare prin încadrarea acesteia în debitul unui cont şi în creditul
altui cont, sub formă de egalitate valorică.
Aceasta este formată din următoarele părţi componente:
denumirea contului corespondent debitor;
denumirea contului corespondent creditor;
suma care face obiectul înregistrării;
semnul =, care arată interdependenţa şi corelaţia reciprocă dintre conturile
corespondente;
semnul %, utilizat în înţelesul de următoarele, atunci când în formula
contabilă intră în corespondenţă mai mult de două conturi.
În formula contabilă, contul care se debitează se aşează în stânga semnului
egalităţii, deoarece debitul este partea stângă a unui cont, iar contul care se
creditează se aşează în partea dreaptă a semnului egalităţii, deoarece creditul este
partea dreaptă a unui cont.
Pentru reflectarea cronologică a tranzacţiilor în conturi, pe baza dublei
înregistrări, se utilizează articolul contabil. Acesta se obţine prin adăugarea la
elementele formulei contabile a explicaţiei descriptive a tranzacţiei în cauză, a
documentului justificativ care atestă înfăptuirea ei, precum şi a datei când operaţia
a avut loc.
192
Astfel, articolul contabil pentru formula contabilă menţionată mai sus se
prezintă astfel:

27 septembrie 2003

Credite bancare pe termen scurt = Disponibil la bănci în lei 3.000.000

Restituit creditul bancar pe termen scurt, conform Extrasului de cont nr........

Înregistrarea tranzacţiilor consemnate în documente, în ordinea în care acestea


au avut loc, sub formă de articole contabile, se numeşte înregistrare cronologică. În
practică, această înregistrare se realizează cu ajutorul documentului de contabilitate
denumit Registrul – jurnal.
După înregistrarea cronologică, operaţiile economice sau financiare sunt
grupate pe conturi distincte, după natura lor, şi se înregistrează sistematic în
documentul de contabilitate denumit registrul Cartea-mare.

4.7. Tipuri de formule contabile

A. În raport cu numărul conturilor corespondente din care este formată,


formula contabilă poate fi de două feluri: simplă şi compusă.
A1. Formula contabilă simplă este aceea în care corespondenţa se stabileşte
între un singur cont debitor şi un singur cont creditor şi este specifică acelor
operaţii economice şi financiare care modifică, concomitent, numai două elemente
patrimoniale. Modelul este de forma:
Cont debitor = Cont creditor Suma
Când se analizează o tranzacţie, chiar şi un începător îşi dă seama că o
jumătate din formula contabilă este relativ evidentă. Dacă am urmărit cu atenţie
totul până acum, vom fi capabili să înregistrăm corect, raţional, ştiinţific,
tranzacţiile în contabilitate, şi nu în mod intuitiv, mecanicist.
Să ne obişnuim cu mecanismul contabil urmărind un exemplu.
Tranzacţia I. Se constituie o întreprindere cu un capital de 20.000.000 lei.
Un număr de cinci persoane subscriu să cumpere cele 1.000 de acţiuni emise, în
valoare nominală de 20.000 lei.
Pentru a înregistra tranzacţia I, efectuăm analiza contabilă astfel:
1. Natura tranzacţiei: subscrierea capitalului pentru înfiinţarea întreprinderii.
2. Modificările patrimoniale: recunoaştem o creştere a dreptului de creanţă al
întreprinderii asupra acţionarilor, element de activ, şi, simultan, o creştere (prin
constituire) a capitalului subscris nevărsat, element de pasiv. Tranzacţia supusă
analizei se încadrează astfel în modificarea patrimonială de tipul:
A + x = P + x
↓ ↓
20.000.000 20.000.000
Acţionari Capital subscris
193
3. Conturi corespondente: pentru elementele patrimoniale modificate sunt
destinate conturile: 456 Decontări cu asociaţii privind capitalul şi 1011 Capital
subscris nevărsat.
• 456 Decontări cu asociaţii privind capitalul, cont bifuncţional, cu funcţie
contabilă de activ, în cazul nostru (deoarece urmăreşte o creanţă) având de
înregistrat o creştere, se debitează;
• 1011 Capital subscris nevărsat, cont de pasiv, având de înregistrat o
creştere, se creditează.
4. Formula contabilă: să ne reamintim elementele structurale şi nu ne rămâne
decât să întocmim formula contabilă. Aceasta va fi:
456 = 1011 20.000.000 lei
Decontări cu asociaţii Capital subscris
privind capitalul nevărsat
A2. Formula contabilă compusă (specifică tranzacţiilor care modifică,
simultan, mai mult de două elemente patrimoniale) este acea formulă în care
corespondenţa se stabileşte între:
2.1. Un singur cont debitor şi mai multe conturi creditoare, sau între
2.2. Mai multe conturi debitoare şi un singur cont creditor.
2.1. Un singur cont debitor şi două sau mai multe conturi creditoare.
Modelul este de forma:
Cont = % Suma
debitor Conturi
creditoare
Tranzacţia I. La sfârşitul unei zile, întreprinderea a realizat încasări în
numerar în sumă de 8.000.000 lei, astfel: a încasat creanţa de la un client în sumă
de 5.000.000 lei şi creanţa de la un debitor în sumă de 3.000.000 lei.
Analiza contabilă: tranzacţia produce, pe de o parte, creşterea numerarului
din casieria întreprinderii, iar pe de altă parte, scăderea creanţei atât asupra
clienţilor, cât şi asupra debitorilor.
• încasări în numerar
• 5311 Casa în lei, A + → D
• 411 Clienţi, A − → C
• 461 Debitori diverşi, A − → C
Formula contabilă:
5311 Casa în lei = % 8.000.000 lei
411 Clienţi 5.000.000 lei
461 Debitori diverşi 3.000.000 lei

2.2. Mai multe conturi debitoare şi un singur cont creditor


Modelul este de forma:
% = Cont Suma
Conturi creditor
debitoare

194
Tranzacţia II. Întreprinderea se aprovizionează cu materii prime şi mărfuri
în valoare de 5.000.000 lei, respectiv 5.000.000 lei, conform facturii furnizorului.
Analiza contabilă: tranzacţia de aprovizionare conduce, în mod evident, la
creşterea valorii stocurilor de materii prime şi mărfuri în întreprindere şi, în acelaşi
timp, la creşterea datoriei întreprinderii faţă de furnizori.
Formula contabilă va fi:
• aprovizionare cu materii prime şi mărfuri
• 301 Materii prime, A + → D
• 371 Mărfuri, A + → D
• 401 Furnizori, P + → C
Formula contabilă:
% = 401 Furnizori 13.000.000 lei
301 Materii prime 8.000.000 lei
371 Mărfuri 5.000.000 lei

B. În funcţie de scopul pentru care se întocmesc, formulele contabile sunt


de două feluri: de înregistrare curentă şi de stornare.
b1) Formulele contabile de înregistrare curentă sunt acele formule
contabile ce se întocmesc pentru înregistrarea operaţiilor economice care au loc în
mod obişnuit, curent, şi care au cea mai mare frecvenţă în practica de contabilitate.
Înscrierea sumelor în cadrul acestor formule contabile se face în negru. Sumele
respective se adună între ele, atât în debitul, cât şi în creditul contului.
Toate formulele contabile de mai sus au fost formule de înregistrare curentă.
b2) Formulele contabile de stornare se utilizează pentru corectarea unor
erori efectuate anterior cu ocazia înregistrării în conturi a sumelor din tranzacţiile
care au avut loc. Se procedează la utilizarea acestor formule contabile, deoarece
înregistrările în contabilitate nu pot fi corectate prin ştergere sau tăiere.
După modul de înscriere a sumei în formulele contabile de stornare, acestea
pot fi de două feluri: (i) formule contabile de stornare în negru şi (ii) formule
contabile de stornare în roşu.
(i) Formulele contabile de stornare în negru constau în anularea înregistrării
efectuate anterior greşit, prin inversarea conturilor corespondente din formula
contabilă anterior greşită (suma se înscrie tot în negru) şi apoi întocmirea şi
înregistrarea formulei contabile corecte.
Pentru exemplificare, presupunem următoarea situaţie:
Tranzacţia III. Întreprinderea se aprovizionează cu materii prime în sumă de
1.000.000 lei, conform facturii furnizorului.
Formula contabilă a acestei tranzacţii s-a stabilit greşit, astfel:
1) 301 Materii prime = 462 Creditori diverşi 1.000.000 lei
Ulterior, printr-o analiză contabilă atentă, se observă că formula contabilă
este incorect întocmită. Cum procedăm pentru a anula formula contabilă înre-
gistrată eronat prin stornarea în negru? Vom inversa conturile corespondente din
formula de mai sus, adică:
2) 462 Creditori diverşi = 301 Materii prime 1.000.000 lei
195
Se reprezintă cele două înregistrări în formă sistematică în conturile de mai
jos, se calculează soldurile conturilor, din care rezultă că sumele înregistrate
anterior au fost anulate (conturile nu mai prezintă sold).

D 301 Materii prime C D 462 Creditori diverşi C


(1) 1.000.000 1.000.000 (1)
1.000.000 (2) (2) 1.000.000
RD 1.000.000 RC 1.000.000 RD 1.000.000 RC 1.000.000
TSD 1.000.000 TSC 1.000.000 TSD 1.000.000 TSC 1.000.000
Sfd 0 Sfc 0

După anularea înregistrării efectuate greşit, se procedează la întocmirea


formulei contabil corecte, astfel:
3) 301 Materii prime = 401 Furnizori 1.000.000 lei
În formă sistematică, această înregistrare se prezintă astfel:

D 301 Materii prime C D 401 Furnizori C


(3) 1.000.000 1.000.000 (3)

(ii) Formulele contabile de stornare în roşu constau în anularea unei


formule contabile efectuate anterior greşit, prin întocmirea şi înregistrarea unei noi
formule contabile, similară cu cea eronată, însă cu suma înscrisă în roşu (sau în
negru, dar încadrată în chenar). Înscrierea unei sume în roşu are semnificaţia, în
contabilitate, a unor valori cu semnul „minus”, având ca efect anularea sumei
înscrise anterior în mod eronat.
Pentru exemplificare, se porneşte de la aceeaşi formulă contabilă efectuată
anterior greşit, adică:
1) 301 Materii prime = 462 Creditori diverşi 1.000.000 lei
Pentru corectarea formulei contabile, se procedează la stornarea în roşu, astfel:
2) 301 Materii prime = 462 Creditori diverşi 1.000.000 lei
Ambele formule contabile se înregistrează în formă sistematică în conturile
deschise mai jos, iar pentru a constata dacă înregistrarea efectuată anterior greşit a
fost anulată, se stabileşte soldul conturilor, care trebuie să fie zero.

D 301 Materii prime C D 462 Creditori diverşi C


(1) 1.000.000 1.000.000 (1)
(2) 1.000.000 1.000.000 (2)
RD 0 RC 0 RD 0 RC 0
TSD 0 TSC 0 TSD 0 TSC 0
Sfd 0 Sfc 0

Se procedează apoi la întocmirea formulei contabile corecte, astfel:


3) 301 Materii prime = 401 Furnizori 1.000.000 lei
196
Înregistrarea sistematică a acestei formule contabile (corecte) va fi următoarea:

D 301 Materii prime C D 401 Furnizori C


(3) 1.000.000 1.000.000 (3)

Întrebări de autoevaluare:
1. Definiţi contabilitatea.
2. Care sunt direcţiile de dezvoltare ale contabilităţii?
3. Ce structuri de activ cunoaşteţi? Dar de pasiv?
4. Ce sunt documentele justificative?
5. Care sunt registrele contabile?
6. Ce este contul? Care sunt trăsăturile acestuia?
7. Care este structura contului?
8. Care sunt regulile de funcţionare ale conturilor?
9. Ce este formula contabilă?
10. Câte tipuri de formule contabile cunoaşteţi? Daţi exemple.

Teste grilă (modele)


Notă: La examen se vor da teste grilă asemănătoare.

Alegere multiplă (Multiple choice):

1. Legãtura reciprocã dintre debitul unui cont şi creditul altui cont poartã
denumirea de:
a. înregistrare cronologicã
b. corespondenţa conturilor
c. înregistrare sistematicã
d. dubla întregistrare
e. dubla reprezentare

2. Rulajul contului reprezinta:


a. continutul economic al elementului a carui evidenta se tine cu ajutorul contului
b. existentul valoric, la inceputul perioadei de gestiune, al elementului
patrimonial urmarit cu ajutorul contului respectiv
c. miscarea sau totalul sumelor inregistrate intr-o perioada de gestiune in debitul
sau creditul unui cont
d. existentul valoric la un moment dat al elementului patrimonial urmarit cu
ajutorul contului respectiv

Adevărat sau Fals (True or False) :

3. Sursele de finantare proprii exprima fondurile sau capitalurile furnizate de terti,


pentru care unitatea patrimoniala trebuie sa restituie un echivalent valoric sau sa
acorde o prestatie.

197
4. In cadrul intreprinderii X are loc urmatoarea operatie: Se primeste un credit
bancar pe termen lung in valoare de 10.000.000 u.m. Operatia produce modificari
patrimoniale de tipul:
A+x=P+x

DA sau NU

5. Actiunile proprii sunt reprezentate de actiuni cotate si necotate, obligatiuni emise


si rascumparate, obligatiuni cotate si necotate achizitionate de intreprindere in
vederea obtinerii de venituri financiare intr-un termen scurt.

Completaţi spaţiile goale astfel încât enunţul să fie adevărat.

6. Prima lucrare din literatura contabila care prezinta descrierea partidei duble in
contabilitate apartine italianului...............................

Răspunsuri: 1 – b; 2 – c; 3 – fals (false); 4 – adevărat (true); 5 – da( yes);


6 – Luca Paciolo

CONTABILITATE (PROCEDURI)
SEMESTRUL II
1. DELIMITĂRI ŞI CONTURI DE CAPITALURI

1.1. Delimitări şi structuri privind capitalurile

Contabilitatea operează cu două noţiuni în legătură cu capitalul unei


întreprinderi: capitalul propriu şi capitalul străin.
Capitalul propriu reprezintă interesul rezidual al acţionarilor în activele unei
întreprinderi după deducerea tuturor datoriilor acesteia.
Din definiţia de mai sus se observă că mărimea capitalului, în ansamblul său,
este dependentă de evaluarea activelor şi a datoriilor.
Capitalul propriu este partea de capital pusă la dispoziţia întreprinderii de
către proprietari (întreprinzători individuali, asociaţi sau acţionari). Acesta aparţine
de drept proprietarilor, deci nu este exigibil (rambursabil).

1.2. Contabilitatea principalelor tranzacţii privind constituirea capitalului

Capitalul se formează din aporturi ale asociaţilor/acţionarilor. Aportul


reprezintă valoarea pe care aceştia se angajează să o aducă în întreprindere şi este
de două feluri: în bani şi în natură, sub forma diferitelor categorii de active
imobilizate sau de active circulante.
Capitalul este divizat în părţi egale numite acţiuni, în cazul societăţilor de
capitaluri, şi părţi sociale, în cazul societăţilor de persoane.
Acţiunile sunt hârtii de valoare care dau dreptul persoanelor fizice sau juridice
de a participa la formarea capitalului unei societăţi.
198
Mărimea acţiunilor/părţilor sociale se stabileşte la înfiinţarea societăţilor
comerciale, prin statutul acestora, şi poartă denumirea de valoare nominală.
Aceasta reprezintă o fracţiune din capitalul unei societăţi şi serveşte la calcularea
capitalului social, astfel:
C = Nr. A x VN sau C = Nr. PS x VN, unde:
C = capital
Nr. A = numărul de acţiuni
Nr. PS = numărul de părţi sociale
VN = valoarea nominală a acţiunilor sau părţilor sociale

Principalele operaţiuni privind constituirea capitalului social sunt:


a) emisiunea şi subscrierea acţiunilor;
b) vărsarea (depunerea, aportul) capitalului social.
a) Emisiunea acţiunilor şi lansarea acestora pentru subscriere se fac pe baza
prospectului de emisiune. Subscrierea acţiunilor de către acţionari reprezintă
angajamentul în scris al acestora de a participa, în calitate de acţionari, la formarea
capitalului. Altfel spus, subscrierea capitalului este operaţia prin care o persoană
fizică sau juridică, numită subscriptor, declară şi semnează, pentru o anumită sumă
în bani şi / sau valoarea bunurilor cu care se angajează să participe la constituirea
societăţii comerciale.
Subscrierea (angajamentul acţionarilor) se reflectă în contabilitate ca o
creanţă faţă de acţionarii respectivi, de la care urmează să se încaseze, în bani şi
eventual în natură, contravaloarea acţiunilor subscrise.
b) Vărsarea capitalului subscris reprezintă operaţiunea prin care subscriptorii
depun la dispoziţia societăţii aporturile subscrise în natură şi/sau în numerar. Deci,
capitalul social al unei societăţi se constituie din lichidităţi şi eventual bunuri (aport
în natură), proporţia fiind, pentru societăţi comerciale, de maximum 60% şi,
respectiv, 40%.
Conturile utilizate de contabilitate pentru înregistrarea celor două tipuri de
operaţii legate de subscrierea şi vărsarea capitalului social sunt:
• 456 Decontări cu asociaţii privind capitalul
• 101 Capital
• Conturi de mijloace economice (211 Terenuri şi amenajări de terenuri,
213 Mijloace fixe, 301 Materii prime, 371 Mărfuri)
• Conturi de trezorerie (5121 Conturi la bănci în lei, 5311 Casa în lei)
Contul 456 Decontări cu asociaţii privind capitalul se utilizează pentru a
reflecta relaţiile societăţii cu proprietarii. După conţinutul economic, este cont de
creanţe, sub forma angajamentelor de participare la capitalul social al societăţii
comerciale. În cazul constituirii sau al majorării capitalului unei societăţi comerciale,
acest cont are funcţia contabilă de activ. Având în vedere că, în cazul retragerilor de
capital de către acţionari sau asociaţi, în acest cont se va înregistra iniţial o datorie
faţă de acţionar/asociaţi, am preferat să prezentăm contul 456 Decontări cu asociaţii
privind capitalul drept cont bifuncţional.
În debitul acestui cont sunt reflectate:
în cazul constituirii societăţii, aporturile în bani şi în natură subscrise
(promise) de acţionari sau asociaţi;
199
în cazul retragerii capitalului de către acţionari/asociaţi sau al încetării
activităţii, sumele achitate acţionarilor/asociaţilor.
În creditul acestui cont sunt reflectate:
în cazul constituirii societăţii, depunerea aportului subscris;
în cazul retragerii capitalului sau al încetării activităţii, capitalul social retras.
Soldul contului poate fi:
debitor, caz în care reflectă aporturi în bani şi în natură subscrise, dar
nedepuse încă în societate, sau
creditor, caz în care reflectă o datorie fată de acţionari/asociaţi neachitată încă.
Contul 101 Capital se utilizează pentru a reflecta valoarea capitalului social
subscris şi vărsat în natură şi / sau în numerar de către acţionarii sau asociaţii
societăţii, precum şi valoarea măririi sau reducerii capitalului social.
Corespunzător celor două ipostaze, subscrierea, respectiv vărsarea capitalului
social, contul 101 se dezvoltă pe două subconturi:
– subcont 1011 Capitalul subscris nevărsat;
– subcont 1012 Capitalul subscris vărsat.
După conţinutul economic, contul 101 este un cont de surse proprii de
finanţare, iar după funcţia contabilă, este un cont de pasiv.
Creditul acestui cont reflectă: capitalul social subscris de acţionari sau
asociaţi în bani şi / sau în natură; rezervele destinate creşterii capitalului; profitul
net realizat în exerciţiile precedente, destinat măririi capitalului ; primele de
fuziune şi de aport legate de capital, încorporate la capitalul social.
Debitul acestui cont reflectă: capitalul retras de acţionari sau asociaţi;
pierderile realizate în exerciţiile precedente care reduc capitalul; valoarea acţiunilor
proprii anulate.
Prezintă sold creditor şi reprezintă capitalul existent.
Contul 5121 Conturi la bănci în lei este utilizat pentru a înregistra disponi-
bilităţile existente la bănci în lei, la începutul exerciţiului financiar, dar şi operaţiunile
de încasări şi plăţi efectuate prin acest cont, pe parcursul exerciţiului financiar.
După conţinutul economic, este un cont de mijloace circulante băneşti (cont
de trezorerie), iar după funcţia contabilă, este un cont bifuncţional.
Se debitează cu disponibilităţile existente în conturi la începutul exerciţiului financiar
şi cu toate operaţiunile de încasări efectuate prin conturile deschise în lei la bănci.
Se creditează cu toate operaţiunile de plăţi în lei prin conturile de la bancă.
Prezintă fie sold debitor, care reprezintă disponibilităţile în lei existente în
conturile deschise la bănci, fie sold creditor, reprezentând creditele primite din
partea băncii.
Contul 5311 Casa în lei ţine evidenţa numerarului (în lei) existent în casieria
întreprinderii, precum şi a mişcării acestuia, ca urmare a încasărilor şi plăţilor
efectuate prin casă, pe parcursul perioadei de gestiune.
După conţinutul economic, este un cont de trezorerie (de lichidităţi băneşti),
iar după funcţia contabilă, este un cont de activ. Funcţionalitatea sa este identică cu
cea a contului 5121.
Contul 211 Terenuri şi amenajări de terenuri reflectă valoarea terenurilor
existente în întreprindere la începutul exerciţiului financiar, dar şi operaţiile de
cumpărare (intrări) şi vânzare (ieşiri) de terenuri în cursul exerciţiului financiar.
200
După conţinutul economic, este cont de active fixe (imobilizări corporale), iar
după funcţia contabilă, este cont de activ.
Se debitează cu: valoarea terenurilor achiziţionate; valoarea terenurilor primite
cu titlu gratuit; valoarea la cost de producţie a amenajărilor de terenuri realizate pe
cont propriu; valoarea terenurilor aduse de acţionari / asociaţi ca aport la capital.
Se creditează cu: valoarea terenurilor ieşite din patrimoniu sub formă de
restituire de capital către acţionari / asociaţi; valoarea terenurilor vândute sau
scoase din activ.
Prezintă sold debitor şi reprezintă valoarea terenurilor existente în întreprindere.
Contul 371 Mărfuri reflectă valoarea stocurilor de mărfuri existente în
gestiune la începutul exerciţiului financiar, dar şi toate operaţiile de intrare şi de
ieşire, în şi din întreprindere, de mărfuri, pe parcursul exerciţiului financiar.
După conţinutul economic, este un cont de active circulante materiale, iar
după funcţia contabilă, este un cont de activ.
Se debitează cu: valoarea la preţ de înregistrare a mărfurilor intrate pe diverse
căi în întreprindere.
Se creditează cu valoarea mărfurilor ieşite din gestiune
Prezintă sold debitor şi reprezintă valoarea la preţ de înregistrare a mărfurilor
existente.

Tranzacţia 1
Se înfiinţează o întreprindere care emite şi subscrie 40.000 de acţiuni cu o
valoare nominală de 8000 lei / acţiune. Capitalul în valoare de 320.000.000 lei este
subscris de 100 de subscriitori.
Se înregistrează capitalul subscris:
Analiza: operaţia de subscriere a capitalului produce o creştere a dreptului de
creanţă al întreprinderii asupra subscriptorilor, reflectat cu ajutorul contului 456
Decontări cu asociaţii privind capitalul, şi, concomitent, o creştere a capitalului
subscris, dar nevărsat, reflectat cu ajutorul contului 1011 Capital subscris nevărsat.
Asistăm, deci, atât la o creştere de activ, cât şi la o creştere de pasiv, cu aceeaşi
sumă de 320.000.000 lei.
Ţinând cont de etapele analizei contabile a tranzacţiei în cauză, formula
contabilă va fi:
(+A) (+P)
456 Decontări cu asociaţii = 1011 Capital subscris 320.000.000 lei
privind capitalul nevărsat
Se înregistrează depunerea aporturilor subscrise:
Capitalul subscris de 320.000.000 lei este format din valoarea a 16.000 de
acţiuni (40%), ca aport în natură, şi valoarea a 24.000 de acţiuni (60%), ca aport în
bani, în contul de la bancă.
Aportul în natură constă în următoarele bunuri economice: un autocamion,
apreciat la valoarea de 64.000.000 lei, un teren evaluat la 40.000.000 lei, materii
prime în valoare de 8.000.000 lei, mărfuri în valoare de 16.000.000 lei.
Pentru calcularea numărului de acţiuni ce trebuie atribuite pentru aporturile în
natură, se împarte valoarea aporturilor la valoarea nominală a unei acţiuni, astfel:
201
– 1 autocamion 64.000.000 lei: 8000 lei/acţiune = 8.000 acţiuni
– terenul 40.000.000 lei: 8000 lei/acţiune = 5.000 acţiuni
– materiile prime 8.000.000 lei: 8000 lei/acţiune = 1.000 acţiuni
– mărfurile 16.000.000 lei: 8000 lei/acţiune = 2.000 acţiuni
TOTAL 128.000.000 lei: 8000 lei/acţiune = 16.000 acţiuni

Depunerea aporturilor subscrise produce, pe de o parte, creşterea valorii


elementelor de imobilizări corporale (mijloace de transport, terenuri), materii
prime, mărfuri şi de disponibilităţi băneşti, iar pe de altă parte, micşorarea dreptului
de creanţă asupra subscriptorilor. Tranzacţia duce, deci, la creşterea a 5 elemente
de activ şi la scăderea unui element tot de activ.
Creşterile de activ se vor înregistra în debitul conturilor 213 Mijloace
fixe, 211 Terenuri, 301 Materii prime, 371 Mărfuri, 5121 Conturi la bănci în lei,
iar scăderea de activ se va înregistra în creditul contului 456 Decontări cu asociaţii
privind capitalul.
Formula contabilă va fi următoarea:

(-A)
% = 456 Decontări cu aso- 320.000.000 lei
ciaţii privind capitalul
(+A) 212 Mijloace fixe 64.000.000 lei
(+A) 211 Terenuri şi 40.000.000 lei
amenajări de terenuri
(+A) 301 Materii prime 8.000.000 lei
(+A) 371 Mărfuri 16.000.000 lei
(+A) 5121 Conturi la bănci în lei 192.000.000 lei
Se înregistrează transformarea capitalului din categoria Capital subscris
nevărsat în categoria Capital subscris vărsat. Operaţia produce o diminuare în
pasiv la elementul capital subscris nevărsat şi, concomitent şi cu aceeaşi sumă, o
majorare tot în pasiv, la elementul capital subscris vărsat. Diminuarea de pasiv se
va reflecta în debitul contului 1011 Capital subscris nevărsat, iar majorarea de
pasiv se va reflecta în creditul contului 1012 Capital subscris vărsat.
Formula contabilă:

(-P) (+P)
1011 Capital subscris = 1012 Capital subscris 320.000.000 lei
nevărsat vărsat

1.3. Contabilitatea principalelor tranzacţii


privind majorarea capitalului social

Capitalul unei societăţi comerciale se poate majora, pe baza hotărârii adunării


generale a acţionarilor/asociaţilor, prin mai multe căi, cele mai importante fiind:
a) emisiunea de noi acţiuni;
b) capitalizarea unei părţi din profitul exerciţiilor financiare anterioare;
c) convertirea obligaţiunilor în acţiuni.

202
a. Majorarea capitalului social prin emisiunea de noi acţiuni
Decizia de majorare a capitalului social este luată de adunarea generală a
acţionarilor, putându-se realiza fie prin emiterea şi subscrierea de noi acţiuni,
procesul de emisiune a acţiunilor fiind stabilit de aceasta, fie prin creşterea valorii
nominale a acţiunilor existente.
În cazul în care majorarea de capital se realizează prin emisiunea de noi
acţiuni, acţiunile noi pot fi destinate fie exclusiv vechilor acţionari (numiţi acţionari
fondatori), fie, parţial, şi altor acţionari, noi. În cazul în care acţiunile sunt destinate
şi altor acţionari decât celor fondatori, emisiunea acţiunilor se face la valoarea de
emisiuni, care, de regulă, este mai mare decât valoarea nominală a acţiunilor. Dar,
întrucât capitalul social se modifică numai cu valoarea nominală a acţiunilor,
diferenţa până la valoarea de emisiune a acţiunilor se reflectă în contabilitate
distinct, cu ajutorul contului 104 Prime de capital.
Contul 104 Prime de capital ţine evidenţa primelor de emisiune, de fuziune şi
de aport la capital. După conţinutul economic, este un cont de capitaluri proprii, iar
după funcţia contabilă, este un cont de pasiv.
Se creditează cu valoarea primelor stabilite cu ocazia emisiunii, fuziunii sau
aportului la capital şi se debitează cu valoarea primelor de fuziune şi de aport
legate de capital, încorporate la capital, precum şi cu valoarea primelor de emisiune
transferată la rezerve.
Soldul creditor al contului reprezintă primele de emisiune, de fuziune sau de
aport la capital, neîncorporate la capitalul social sau la rezerve.

Tranzacţia 2
După 2 ani de la înfiinţare, întreprinderea decide emiterea şi sub-scrierea a
3000 de acţiuni noi, valoarea de emisiune 9000 lei / acţiune, valoarea nominală
8000 lei / acţiune.
Analiza: tranzacţia produce, pe de o parte, creşterea dreptului de creanţă faţă
de subscriptori, iar pe de altă parte, creşterea capitalului subscris nevărsat (cu
valoarea nominală a acţiunilor) şi creşterea valorii primelor de emisiune (cu
diferenţa dintre valoarea de emisiune a acţiunilor şi valoarea nominală a acestora).
Tranzacţia duce, deci, la creşterea unui element de activ şi, concomitent, la
creşterea a două elemente de pasiv.
Creşterea de activ se va înregistra în debitul contului 456 Decontări cu
asociaţii privind capitalul, iar creşterile de pasiv se vor înregistra în creditul
conturilor 1011 Capital subscris nevărsat şi 104 Prime de capital.
Formula contabilă:
(+A)
456 Decontări % 27.000.000 lei
cu asociaţii = (+P) (3000 acţ. x 9000 lei/acţ.)
privind capitalul 1011 Capital subscris
nevărsat 24.000.000 lei
(3000 acţ.x 8000 lei/acţ.)
(+P)
104 Prime de capital 3.000.000 lei
203
Tranzacţia 3
Se aportează (se varsă) capitalul social subscris, în contul de la bancă.
Analiza: tranzacţia determină, pe de o parte, creşterea disponibilului din cont,
iar pe de altă parte, diminuarea creanţei faţă de subscriptori (datorită faptului că
aceştia au vărsat capitalul social cu care s-au angajat).
Tranzacţia duce, deci, la creşterea unui element de activ, urmărit cu contul
5121 Conturi la bănci în lei, şi, concomitent, la scăderea altui element de activ,
urmărit cu contul 456 Decontări cu asociaţii privind capitalul.
Formula contabilă:
(+A) (-A)
5121 Conturi la bănci în lei = 456 Decontări cu asociaţii 27.000.000 lei
privind capitalul

Tranzacţia 4
Concomitent cu vărsarea capitalului se înregistrează şi transformarea
capitalului subscris nevărsat în capital subscris vărsat (vezi explicaţiile de la
exemplul privind constituirea capitalului social).
Formula contabilă:
(-P) (+P)
1011 Capital subscris nevărsat = 1012 Capital subscris vărsat 24.000.000 lei

b. Capitalizarea unei părţi din profitul exerciţiilor anterioare


Profitul obţinut în exerciţiul / exerciţiile financiare anterioare reprezintă un
element de capitaluri proprii, urmărit cu contul 117 Rezultatul reportat, care, prin
diminuarea lui, cu ocazia repartizării la capital, se debitează, creditându-se, în
acelaşi timp, contul 1012 Capital social vărsat.
Formula contabilă:
(-P) (+P)
117Rezultatul reportat = 101Capital subscris vărsat

c. Majorarea capitalului social prin conversia obligaţiunilor în acţiuni


În cazul împrumuturilor pe termen lung din emisiuni de obligaţiuni
convertibile, se poate prevedea, încă de la lansarea acestora, posibilitatea
preschimbării lor în acţiuni, la o anumită dată, într-un anumit interval de timp şi în
anumite condiţii bine determinate. Conversia obligaţiunilor în acţiuni poate avea
loc la aceeaşi valoare nominală, sau la o valoare nominală mai mare, fapt care
atrage după sine folosirea contului 104 Prime de capital.

Tranzacţia 5
Pentru majorarea capitalului, o întreprindere retrage de pe piaţă 1000 de
obligaţiuni la valoarea nominală de 10.000 lei/obligaţiune şi le înlocuieşte cu 1000
acţiuni la valoarea nominală de 10.000 lei/acţiune.
Formula contabilă:
(-P) (+P)
161 Împrumuturi din = 1012 Capital subscris 10.000.000 lei
emisiunea de obligaţiuni vărsat
204
1.4. Contabilitatea principalelor tranzacţii
privind diminuarea capitalului social

Întreprinderile pot proceda la reducerea capitalului în următoarele moduri:


a) restituire de capital către acţionari sau asociaţi;
b) anularea de acţiuni proprii răscumpărate;
c) acoperirea pierderilor înregistrate în exerciţiile financiare anterioare.

a. Restituirea de capital către unul sau mai mulţi acţionari / asociaţi


Pe parcursul activităţii, la solicitarea unor acţionari şi cu aprobarea adunării
generale a acţionarilor sau asociaţilor, se poate restitui, acestora, integral sau parţial
(în bani şi/sau în natură), capitalul solicitat.
În contabilitate, restituirea de capital se reflectă mai întâi cu valoarea
capitalului de restituit, ca o obligaţie faţă de acţionar, obligaţie care se stinge în
momentul restituirii propriu-zise a capitalului.

Tranzacţia 7
Se restituie capitalul către un acţionar, în valoare de 30.000.000 lei, astfel:
20.000.000 lei reprezintă valoarea unui teren, iar 10.000.000 lei reprezintă bani în
numerar.
Analiza: aşa cum am văzut, se constituie mai întâi obligaţia faţă de acţionar
de a-i restitui capitalul cu care a participat la constituirea societăţii, obligaţie
urmărită în contabilitate cu contul 456 Decontări cu asociaţii privind capitalul,
prin creditarea acestui cont, şi, concomitent, prin debitarea contului 1012 Capital
subscris vărsat, care reprezintă diminuarea capitalului cu valoarea retragerii de
capital de către respectivul acţionar.
Formula contabilă:
(+P) (+P)
1012 Capital subscris = 456 Decontări cu asociaţii 30.000.000 lei
vărsat privind capitalul
Se stinge apoi obligaţia către acţionar, cu restituirea propriu-zisă a capitalului
solicitat, în valoare de 30.000.000 lei.
Tranzacţia produce o diminuare a obligaţiei faţă de acţionar, urmărită în
contabilitate cu contul 456 Decontări cu asociaţii privind capitalul, care se debi-
tează, şi, concomitent, o diminuare a activelor întreprinderii cu valoarea terenului
de 10.000.000 lei, urmărit cu contul 211 Terenuri şi cu valoarea numerarului,
urmărit cu contul 5311 Casa în lei, care se creditează.
Formula contabilă:
(-P)
456 Decontări cu asociaţii = % 30.000.000 lei
privind capitalul
(-A) 211 Terenuri 20.000.000 lei
(-A) 5311 Casa în lei 10.000.000 lei

b. Anularea de acţiuni proprii răscumpărate


Întreprinderile îşi pot diminua capitalul şi prin răscumpărarea propriilor
acţiuni, pe care le anulează, ceea ce duce la diminuarea capitalului subscris vărsat.
205
Tranzacţia 8
Se răscumpără acţiuni proprii la preţul de răscumpărare de 5.000.000 lei, din casă.
Analiza: tranzacţia determină modificarea a două elemente din activ,
respectiv creşterea valorii acţiunilor proprii şi, concomitent, scăderea, cu aceeaşi
valoare, a numerarului din casieria întreprinderii.
Acţiunile proprii se urmăresc în contabilitate cu contul de activ 502 Acţiuni
proprii, care, prin majorare, se debitează. Numerarul din casierie se urmăreşte în
contabilitate cu contul 5311 Casa în lei, care, prin diminuare, se creditează.
Formula contabilă:
(+A) (-A)
502 Acţiuni proprii = 5311 Casa în lei 5.000.000 lei
Tranzacţia 9
Se anulează acţiunile proprii răscumpărate şi cu contravaloarea acestora se
diminuează capitalul.
Tranzacţia modifică două elemente: unul de activ, acţiuni proprii, urmărit în
contabilitate cu contul 502 Acţiuni proprii, care, prin anulare, se creditează, şi altul
de pasiv – capital subscris vărsat, urmărit în contabilitate cu contul 1012 Capital
subscris vărsat, care prin diminuare se debitează.
Formula contabilă va fi:
(-P) (-A)
1012 Capital subscris vărsat = 502 Acţiuni proprii 5.000.000 lei
c. Acoperirea pierderilor înregistrate în exerciţiile financiare anterioare
Pierderile înregistrate în exerciţiile financiare anterioare se înregistrează în
debitul Contului 117 Rezultatul reportat, prin creditarea contului 121 Profit şi
pierdere, astfel:
(+A) (+P)
117 Rezultatul reportat = 121 Profit şi pierdere (cu valoarea pierderii)
În anumite situaţii, aceste pierderi pot diminua capitalul social.
Formula contabilă va fi:
(-P) (-A)
1012 Capital subscris vărsat = 117 Rezultatul reportat (cu valoarea pierderii)

2. DELIMITĂRI ŞI CONTURI DE IMOBILIZĂRI CORPORALE

2.1. Delimitări privind imobilizările corporale

Activele imobilizate reprezintă bunuri mobile, imobile şi importante valori


economice de investiţii, dobândite de la terţi sau create în întreprindere, destinate
să servească în activitatea economico-financiară pe o durată mai mare de un an şi
care nu se consumă la prima utilizare.
Cu excepţia terenurilor, activele imobilizate au o existenţă limitată în timp. Ele
se consumă în procesul obţinerii veniturilor întreprinderii. Amortizarea este, de altfel,
o modalitate prin care costul activelor imobilizate este desfăşurat pe parcursul
perioadei de viaţă utilă a acestora.
206
În contabilitate, ca şi în viaţă, toate veniturile şi cheltuielile legate de o
anumită perioadă sunt recunoscute pentru determinarea profitului sau pierderii
acelei perioade. Cheltuiala cu amortizarea reprezintă, aşadar, fracţiunea din costul
activelor imobilizate folosită în cursul unei perioade contabile.
Totodată, amortizarea este un element de determinare a valorii rămase a
activelor imobilizate.
Ţinând seama de conţinutul, forma şi destinaţia lor, activele imobilizate sunt
grupate pe următoarele structuri:
• imobilizări necorporale
• imobilizări corporale
• imobilizări financiare
De toate aceste structuri ne-am ocupat pe larg în capitolul privind structurile
patrimoniale de activ.
Din punct de vedere contabil, prezintă interes, pentru anul I de studiu, la
disciplina Bazele contabilităţii, structura de imobilizări corporale.
Imobilizările corporale, denumite şi active „tangibile”, sunt active cu formă
materială concretă, se regăsesc în întreprindere sub formă de terenuri şi mijloace
fixe (maşini, instalaţii şi utilaje de lucru; aparate şi instalaţii de măsurare, control şi
reglare; mijloace de transport; animale şi plantaţii). În conformitate cu Standardul
Internaţional de Contabilitate IAS 16 Imobilizările corporale, imobilizările corporale:
(1) sunt deţinute de o întreprindere pentru a fi utilizate în producţia de bunuri
sau în prestarea de servicii, pentru a fi închiriate terţilor sau pentru a fi folosite în
scopuri administrative, şi
(2) este posibil a fi utilizate pe parcursul mai multor perioade.
Terenurile şi mijloacele fixe sunt recunoscute în activ, atunci când:
(1) este posibilă generarea către întreprindere de beneficii economice viitoare
aferente activului, şi
(2) costul activului poate fi evaluat în mod credibil.

2.2. Amortizarea: semnificaţie, durată de viaţă utilă

Pe parcursul funcţionării lor, imobilizările corporale îşi pierd treptat din


valoare, datorită uzurii lor fizice şi morale.
Aşa cum arătam pe parcursul acestui capitol, amortizarea este reflectarea
monetară a părţii din costul imobilizărilor transferată asupra rezultatelor procesului
productiv (produselor obţinute). Aceasta este semnificaţia economică a amortizării.
Semnificaţia contabilă a amortizării este legată de corectarea valorii
imobilizărilor ca urmare a utilizării lor, a acţiunii unor factori externi (naturali, de
progres tehnic).
Trebuie precizat că din categoria imobilizărilor corporale sunt excluse din
sfera amortizării bunurile a căror folosinţă nu este limitată în timp, precum:
terenuri, lacuri, păduri etc.
Un element indispensabil determinării amortizării îl constituie durata de
funcţionare, durata de viaţă a unei imobilizări. Ca regulă, putem spune că sunt
supuse amortizării imobilizările cu durata de viaţă determinată în timp.
Durata de viaţă utilă este perioada pe parcursul căreia se estimează că
întreprinderea va utiliza activul supus amortizării. Datorită faptului că în ţara
noastră există, încă, o strânsă legătură între contabilitate şi fiscalitate, durata de
207
viaţă utilă a imobilizărilor este reglementată prin lege. Baza de calcul al amortizării
o constituie costul activului sau, dacă acesta a fost reevaluat, valoarea rezultată în
urma ultimei reevaluări.

2.2.1. Metode de amortizare


Reglementările contabile actuale recunosc trei metode de amortizare, şi
anume: metoda amortizării lineare, metoda amortizării degresive şi metoda
amortizării accelerate.
• Metoda amortizării lineare constă în calcularea şi alocarea uniformă a
valorii contabile de intrare a activelor imobilizate pe toată durata normală de
funcţionare, exprimată în ani.
Relaţiile de calcul al amortizării proprii acestei metode sunt:
A = VCI x Ra,
unde: A = Anuitatea amortizării (amortizarea anuală)
VCI = Valoarea contabilă de intrare
Ra = Rata anuală a amortizării
100
Ra =
Durata normală de utilizare (ani)

• Metoda amortizării degresive constă în multiplicarea ratei anuale lineare


cu unul din coeficienţii:
1,5 – pentru mijloacele fixe cu durata de utilizare de până la 5 ani inclusiv;
2 – pentru mijloacele fixe cu durată de utilizare cuprinsă între 5 şi 10 ani;
2,5 – pentru mijloacele fixe cu durată de utilizare de peste 10 ani.
Metoda conduce la anuităţi mai mari în primii ani ai duratei de viaţă utilă şi
mai mici în ultimii ani, când oricum cresc cheltuielile de întreţinere a activelor
imobilizate. Este, deci, o modalitate mai apropiată de condiţiile reale, dar care
necesită un sistem de calcul mai complex.
• Metoda amortizării accelerate constă în calcularea şi includerea în
cheltuieli a unei cote de amortizare de până la 50%, în primul an de utilizare, din
valoarea de intrare a respectivei imobilizări. Amortizarea pentru anii rămaşi din
durata normată de utilizare se va calcula după metoda lineară de amortizare, în
raport cu durata rămasă de utilizare a mijlocului fix.

2.3. Contabilitatea tranzacţiilor privind imobilizările corporale

Principalele tranzacţii ce au loc într-o întreprindere în legătură cu imobilizările


corporale vizează: intrarea în întreprindere a acestora, utilizarea imobilizărilor
corporale în activitatea întreprinderii şi ieşirea din întreprindere.
• Intrarea în întreprindere a imobilizărilor corporale poate avea loc pe
următoarele căi:
– ca aport în natură la capital;
– prin achiziţionare (cumpărare) de la terţi;
– prin producţie (construcţie) proprie;
– prin donaţii.
208
• Ieşirea din întreprindere a imobilizărilor corporale se poate face pe
următoarele căi:
– prin restituire în natură de capital către acţionari / asociaţi;
– prin casare sau scoatere din folosinţă, ca urmare a uzurii şi amortizării lor
integrale;
– prin vânzare către terţi;
– prin donaţii.
Principalele conturi utilizate pentru înregistrarea în contabilitate a
tranzacţiilor privind imobilizările corporale sunt:
211 Terenuri şi amenajări de terenuri
212 Construcţii
213 Mijloace fixe
281 Amortizări privind imobilizările corporale
404 Furnizori de imobilizări
461 Debitori diverşi
6583 Cheltuieli privind activele cedate şi alte operaţii de capital
681 Cheltuieli de exploatare privind amortizările şi provizioanele
722 Venituri din producţia de imobilizări corporale
7583 Venituri din vânzarea activelor şi alte operaţii de capital
Contul 213 Mijloace fixe reflectă valoarea mijloacelor fixe existente în
întreprindere la începutul perioadei de gestiune, operaţiile de intrare şi ieşire în şi
din întreprindere a mijloacelor fixe în timpul perioadei de gestiune (lună, trimestru,
an), dar şi existentul de mijloace fixe rămas în întreprindere la sfârşitul perioadei de
gestiune. După conţinutul economic, este un cont de imobilizări corporale. După
funcţia contabilă, este un cont de activ.
Se debitează cu existentul iniţial (soldul iniţial) de mijloace fixe şi cu
operaţiile de intrare în întreprindere de mijloace fixe pe parcursul perioadei de
gestiune, pe căile mai sus menţionate.
Se creditează cu operaţiile de ieşire din întreprindere de mijloace fixe, pe
parcursul perioadei de gestiune.
Prezintă sold debitor, care reprezintă valoarea mijloacelor fixe existente în
întreprindere, la sfârşitul perioadei de gestiune, la valoarea contabilă de intrare.
Contul 404 Furnizori de imobilizări reflectă relaţiile întreprinderii cu terţii,
în calitate de furnizori de imobilizări. După conţinutul economic, este un cont de
datorii comerciale, iar după funcţia contabilă, este un cont de pasiv.
Se creditează cu valoarea mijloacelor fixe achiziţionate (cumpărate) de la
furnizori, la preţul de achiziţie înscris în factura furnizorului de imobilizări şi cu
taxa pe valoarea adăugată.
Se debitează cu valoarea operaţiilor de plată a datoriilor, la termenul convenit
cu furnizorii de imobilizări.
Prezintă sold creditor, care reprezintă valoarea datoriilor faţă de furnizorii de
imobilizări, neachitată încă.
Contul 281 Amortizarea imobilizărilor corporale se utilizează pentru
rectificarea valorii iniţiale a imobilizărilor corporale, ca urmare a pierderii de
valoare pe durata de utilizare, în scopul recuperării acesteia, în mod treptat, în

209
cheltuielile de exploatare. După conţinutul economic, este un cont rectificativ al
valorii imobilizărilor corporale, iar după funcţia contabilă, este un cont de pasiv.
Se creditează cu valoarea amortizării calculate şi incluse treptat în cheltuielile
de exploatare şi se debitează, cu ocazia ieşirii din între-prindere a imobilizărilor
corporale, cu valoarea amortizării cumulate.
Prezintă sold creditor, care reprezintă valoarea amortizării calculate şi
înregistrate în contabilitate, aferentă imobilizărilor corporale existente în patrimoniu
la un moment dat.
De remarcat: contul 281 Amortizări privind imobilizările corporale suplineşte
creditul contului 213 Mijloace fixe, cu valoarea amortizării calculată şi înregistrată
asupra cheltuielilor de exploatare ale exerciţiului. Normal ar fi fost ca amortizarea să
se înregistreze în creditul contului 213 Mijloace fixe. Dar mijloacele fixe trebuie să
rămână înscrise în contabilitate la valoarea lor de intrare, pe toată durata normală de
utilizare, până în momentul ieşirii din întreprindere. Pentru a respecta acest principiu,
se utilizează contul 281 Amortizări privind imobilizările corporale, care suplineşte,
de fapt, creditul contului 213 Mijloace fixe.

Tranzacţia 1
Întreprinderea „OLIMP SA” achiziţionează utilaje de la furnizorul
„BETA SA”. Preţul de achiziţie înscris în factura furnizorului este de 50.000.000 lei,
TVA 19% , astfel:
• valoarea utilajelor 50.000.000 lei
• taxa pe valoare adăugată 9.500.000 lei (5.000.000 ×19%)
Analiza: tranzacţia determină o creştere a valorii utilajelor (+A) cu suma de
50.000.000 lei care se evidenţiază în debitul contului 213 Mijloace fixe, o creştere
a taxei pe valoarea adăugată deductibilă (+A) cu suma de 9.500.000 lei, care se
evidenţiază în debitul contului 4426 Taxa pe valoarea adăugată deductibilă, şi,
concomitent, o creştere a datoriei faţă de furnizor (+P), care se evidenţiază în
creditul contului 404 Furnizori de imobilizări.
Formula contabilă:
(+P)
% = 404 Furnizori de imobilizări 59.500.000 lei
(+A) 213 Mijloace fixe 50.000.000 lei
(+A) 4426 TVA deductibilă 9.500.000 lei

Tranzacţia 2
Se aportează la capital un mijloc fix, valoarea de aport estimată fiind de
50.000.000 lei.
Analiza: tranzacţia determină o creştere a valorii mijloacelor fixe (+A) cu
suma de 50.000.000 lei, evidenţiată în debitul contului 213 Mijloace fixe, şi,
concomitent, o scădere a creanţei faţă de acţionar (-A) cu aceeaşi sumă, înregistrată
în creditul contului 456 Decontări cu asociaţii privind capitalul.
Formula contabilă:
(+A) (- A)
213 Mijloace fixe = 456 Decontări cu asociaţii 50.000.000 lei
privind capitalul

210
Tranzacţia 3
Se achită contravaloarea mijlocului fix achiziţionat de la furnizorul
„BETA S.A.”, în valoare de 59.500.000 lei, prin bancă.
Analiza: tranzacţia produce o scădere a datoriei faţă de furnizori (-P) cu suma
de 59.500.000 lei, evidenţiată în debitul contului 404 Furnizori de imobilizări, şi,
concomitent şi cu aceeaşi sumă, o scădere a disponibilităţilor din cont (-A),
înregistrată în creditul contului 5121 Conturi la bănci lei.
Formula contabilă:
(-P) (- A)
404 Furnizori de = 5121 Conturi la bănci 59.500.000 lei
imobilizări în lei

Tranzacţia 4
Se recepţionează şi se dă în folosinţă o clădire obţinută prin producţie
proprie, cheltuielile de construcţie fiind de 500.000.000 lei.
Analiza: tranzacţia produce o creştere a valorii clădirilor (+A) cu suma de
500.000.000 lei, evidenţiată în debitul contului 212 Construcţii, şi, concomitent şi
cu aceeaşi sumă, o creştere a veniturilor (+P), înregistrată în creditul contului 722
Venituri din producţia de imobilizări corporale.

Formula contabilă:
(+A) (+ P)
212 Construcţii = 722 Venituri din producţia 500.000.000 lei
de imobilizări corporale

Tranzacţia 5
Se calculează şi se înregistrează, conform metodei lineare, amortizarea, după
primul an de funcţiune, a unui mijloc fix, în următoarele condiţii:
• valoarea contabilă de intrare a mijlocului fix 100.000.000 lei
• durata normală de utilizare 5 ani
100
Rata anuală a amortizării =
Durata normală de utilizare (în ani)

Anuitatea amortizării = Valoarea contabilă de intrare × Rata anuală a amortizării

Calculul amortizării anuale (anuitatea amortizării), conform metodei lineare:


Înlocuind în exemplul nostru, obţinem:
100
Rata anuală a amortizării = = 20%
5
Anuitatea amortizării = 100.000.000 lei × 20 % = 20.000.000 lei
Analiza: operaţia determină o creştere a cheltuielilor cu amorti-zarea (+ A) cu
suma de 20.000.000 lei, înregistrate în debitul contului 681 Cheltuieli de
exploatare privind amortizările şi provizioanele, şi, concomitent şi cu aceeaşi
sumă, o creştere a valorii amortizării (+P), înregistrată în creditul contului 281
Amortizări privind imobilizările corporale.
211
Formula contabilă:
(+A) (+P)
681 Cheltuieli de exploatare = 281 Amortizări 20.000.000 lei
privind amortizările şi privind imobilizările
provizioanele corporale

Tranzacţia 6
Se scoate din gestiune un mijloc fix complet amortizat, a cărui valoare
contabilă de intrare este de 60.000.000 lei.
Analiza: tranzacţia produce o diminuare a valorii amortizate a mijlocului fix
cu suma de 60.000.000 lei, înregistrată în debitul contului 281 Amortizări privind
imobilizările corporale, şi, concomitent şi cu aceeaşi sumă, o diminuare a valorii
mijloacelor fixe (-A), înregistrată în creditul contului 213 Mijloace fixe.
Formula contabilă:
(-P) (-A)
281 Amortizări privind = 213 Mijloace fixe 60.000.000 lei
imobilizările corporale

În cazul în care scoaterea din funcţiune a mijlocului fix se efectuează înainte de


recuperarea întregii valori pe calea amortizării, diferenţa neamortizată se reflectă în
debitul contului 6583 Cheltuieli privind activele cedate şi alte operaţii de capital.
În acest caz, formula contabilă standard va fi:
% (+A)
(-P) 281 Amortizări privind = 213 Mijloace fixe
imobilizările corporale (cu valoarea contabilă
(cu valoarea amortizată a mijlocului fix) de intrare)
(+A) 6583 Cheltuieli privind
activele cedate şi alte operaţii de capital
(cu valoarea neamortizată a mijlocului fix)

Exemplu: Presupunem că mijlocul fix a cărui valoare contabilă de intrare este


de 60.000.000 lei, în momentul scoaterii din funcţiune, avea o amortizare calculată
şi înregistrată în contabilitate de numai 40.000.000 lei.
Formula contabilă:
% (-A)
(-P) 281 Amortizări privind = 213 Mijloace fixe 60.000.000 lei
imobilizările corporale 40.000.000 lei
(+A) 6583 Cheltuieli 20.000.000 lei
privind activele cedate
şi alte operaţii de capital

212
Tranzacţia 7
Se restituie, unui acţionar, un mijloc fix, a cărui valoare contabilă de intrare
este de 8.000.000 lei.
Analiza: tranzacţia determină o scădere a datoriei faţă de acţionar (-P) în
valoare de 8.000.000 lei, înregistrată în debitul contului 456 Decontări cu asociaţii
privind capitalul, şi, concomitent şi cu aceeaşi sumă, o diminuare a valorii
mijloacelor fixe (-A), înregistrată în creditul contului 213 Mijloace fixe.
Formula contabilă:
(-P) (-A)
456 Decontări cu asociaţii = 213 Mijloace fixe 8.000.000 lei
privind capitalul

Tranzacţia 8
Întreprinderea vinde un teren unui terţ, în următoarele condiţii:
• preţul negociat cu cumpărătorul 100.000.000 lei
• taxa pe valoarea adăugată colectată 19.000.000 lei
• valoarea contabilă de intrare a terenului 70.000.000 lei

Analiza: tranzacţia de mai sus prezintă un dublu raţionament, şi anume:


a) se înregistrează, mai întâi, scoaterea din gestiune a terenului, la valoarea
contabilă de intrare, adică 70.000.000 lei;
b) concomitent, se procedează la înregistrarea în contabilitate a vânzării
propriu-zise a terenului către terţ, la preţul negociat cu acesta de 100.000.000 lei,
plus taxa pe valoarea adăugată colectată în valoare de 19.000.000 lei.
a) Scoaterea din gestiune a terenului
Analiza: tranzacţia produce o creştere a cheltuielilor cu achiziţionarea
terenului (+A) cu valoarea de 70.000.000 lei, înregistrată în debitul contului 6583
Cheltuieli privind activele cedate şi alte operaţii de capital, şi, concomitent şi cu
aceeaşi sumă, scăderea valorii terenurilor (-A), înregistrată în creditul contului 211
Terenuri şi amenajări de terenuri.
Formula contabilă:
(+A) (-A)
6583 Cheltuieli privind activele = 211 Terenuri şi 70.000.000 lei
cedate şi alte operaţii de capital amenajări de terenuri

b) Vânzarea propriu-zisă a terenului, la preţul de 100.000.000 lei, plus


taxa pe valoarea adăugată colectată de 19.000.000 lei (100.000.000 lei x 19%).
Analiza: tranzacţia determină o creştere a creanţei faţă de un terţ (+A) cu
valoarea de 119.000.000 lei, înregistrată în contabilitate în debitul contului
461 Debitori diverşi, şi, concomitent şi cu aceeaşi sumă, o creştere a veniturilor din
vânzarea terenurilor (+P), înregistrată în creditul contului 7583 Venituri din
vânzarea activelor şi alte operaţii de capital.

213
Formula contabilă:
(+A) % 119.000.000 lei
461 Debitori = (+P) 7583 Venituri din 100.000.000 lei
diverşi vânzarea activelor şi
alte operaţii de capital
(+P) 4427 TVA 19. 000.000 lei
colectată

Tranzacţia 9
Se încasează contravaloarea terenului vândut, prin contul de la bancă.
Analiza: tranzacţia produce o creştere a disponibilităţilor în lei din contul
deschis la bancă (+A) în valoare de 119.000.000 lei, înregistrată în debitul contului
5121 Conturi la bănci în lei, şi, concomitent, o scădere a creanţei faţă de terţ
(cumpărător) (-A) cu aceeaşi sumă, înregistrată în creditul contului 461 Debitori diverşi.
Formula contabilă:
(+A) (-A)
5121 Conturi la bănci în lei = 461 Debitori diverşi 119.000.000 lei

De reţinut: în legătură cu scoaterea din funcţiune a mijloacelor fixe


incomplet amortizate, faţă de înregistrarea standard, prezentată la tranzacţia 6,
legislaţia românească în vigoare prevede că valoarea neamortizată a mijloacelor
fixe scoase din funcţiune se înregistrează, mai întâi, în debitul contului 471
Cheltuieli înregistrate în avans. Aceasta se recuperează, apoi, pe o perioadă de
maximum 5 ani, după cum hotărăşte Adunarea Generală a Acţionarilor /asociaţilor.
În această situaţie, înregistrările contabile vor fi:
a) ieşirea din gestiune a mijlocului fix incomplet amortizat
% = 213 Mijloace – cu valoarea contabilă
281 Amortizări privind fixe de intrare
imobilizări corporale
– cu valoare amortizată
471 Cheltuieli
înregistrate – cu valoare neamortizată
în avans

b) eşalonarea în timp a valorii neamortizate


6583 Cheltuieli privind = 471 Cheltuieli cu valoarea
activele cedate şi alte înregistrate de amortizat
operaţii de capital în avans (max. 5 ani)

3. DELIMITĂRI ŞI CONTURI DE CHELTUIELI

3.1. Delimitări privind cheltuielile

Într-o accepţie generală, cheltuielile desemnează, în expresie valorică, raporturi


patrimoniale cu privire la angajarea şi utilizarea re-surselor economice în cadrul
activităţilor desfăşurate de o întreprindere.
214
Cadrul privind întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare, elaborat de
IASB, defineşte cheltuielile astfel:
Cheltuielile constituie diminuări de avantaje economice în cursul perioadei
contabile, sub formă de ieşiri sau diminuări ale valorilor activelor sau de creare de
datorii, care au ca efect diminuarea capitalurilor proprii, sub alte forme decât
distribuirile în beneficiul proprietarilor capitalului.
Conform aceluiaşi cadru conceptual, cheltuielile sunt recunoscute în contul
de rezultate (contul de profit şi pierdere) atunci când a avut loc o scădere a bene-
ficiilor economice viitoare, aferente diminuării unui activ sau creşterii unei datorii,
modificare ce poate fi evaluată în mod credibil.
În raport cu natura lor, cheltuielile care se efectuează în cadrul unei
întreprinderi pot fi grupate pe feluri de activităţi – de exploatare, financiare şi
extraordinare.
O pondere importantă în cadrul cheltuielilor o reprezintă cheltuielile din
activitatea de exploatare (activitatea propriu-zisă a unei întreprinderi), numite
cheltuieli de exploatare, pe care le tratăm în cele ce urmează.
Cheltuielile de exploatare sunt urmărite în contabilitate cu clasa a 6-a de
conturi „Conturi de cheltuieli”.
În activitatea de exploatare a unei întreprinderi sunt implicaţi mai mulţi
factori. Corespunzător acestor factori, cheltuielile de exploatare pot fi reflectate în
contabilitate pe trei grupe, şi anume:
1. Cheltuieli de exploatare privind consumul de stocuri aprovizionate de la
terţi, lucrări şi servicii prestate la terţi.
2. Cheltuieli de exploatare privind salariile personalului.
3. Cheltuieli de exploatare privind amortizarea imobilizărilor.

3.2. Cheltuieli de exploatare privind consumul de stocuri


aprovizionate de la terţi, lucrări şi servicii prestate de terţi

Stocurile pe care întreprinderea le procură de la furnizori (stocuri de materii


prime, materiale consumabile, mărfuri etc.) se înregistrează mai întâi în gestiunea
întreprinderii. Pe măsură ce se emit documentele de eliberare spre consum, aceste
stocuri sunt reflectate în contabilitate sub formă de cheltuieli cu consumul de stocuri.
Pentru buna desfăşurare a activităţii de exploatare, între-prinderea apelează la
terţi (furnizori) şi pentru executarea unor lucrări sau prestarea unor servicii
(exemplu: prestarea unor activităţi de transport, alimentarea cu energie electrică
etc.). Aceste lucrări executate sau servicii prestate de terţi se reflectă în
contabilitate direct în cheltuielile de exploatare privind lucrările sau serviciile
respective, deoarece nu au caracter stocabil.
Pentru înregistrarea în contabilitate a operaţiilor privind cheltuielile de
exploatare vizând consumul de stocuri aprovizionate de la terţi, lucrări şi servicii
prestate de terţi, se utilizează următoarele conturi:
•Conturi de cheltuieli de exploatare:
601 Cheltuieli cu materiile prime
602 Cheltuieli cu materialele consumabile
603 Cheltuieli privind materialele de natura obiectelor de inventar
605 Cheltuieli privind energia şi apa
607 Cheltuieli privind mărfurile
608 Cheltuieli privind ambalajele
215
611 Cheltuieli de întreţinere şi reparaţii
•Conturi de stocuri:
301 Materii prime
302 Materiale consumabile
308 Diferenţe de preţ la materii prime şi materiale
303 Materiale de natura obiectelor de inventar
371 Mărfuri
• Conturi de terţi:
401 Furnizori
403 Efecte de plătit
409 Furnizori-debitori
Conturile de cheltuieli de exploatare, după conţinutul economic, sunt conturi
de gestiune, iar după funcţia contabilă, sunt conturi de activ.
Se debitează cu cheltuielile privind consumul de stocuri, lucrări executate şi
servicii prestate de terţi, în cursul perioadei de gestiune.
Se creditează, la sfârşitul perioadei de gestiune, prin repartizarea acestor
cheltuieli asupra rezultatului exerciţiului. După repartizare, conturile de cheltuieli
de exploatare nu mai prezintă sold.
Repartizarea cheltuielilor asupra rezultatului exerciţiului se mai numeşte şi
închiderea conturilor de cheltuieli prin contul de profit şi pierdere.
Funcţionalitatea conturilor de stocuri şi a conturilor de terţi a fost tratată în
capitolele anterioare.

Tranzacţia 1
Se recepţionează materii prime şi materiale consumabile apro-vizionate de la
furnizori. Preţul efectiv înscris în factura furnizorului este de 10.000.000 lei
(6.000.000 lei materii prime, 4.000.000 lei materiale consumabile), TVA 19%.
Formula contabilă:
% = (+P) 401 Furnizori 11.900.000 lei
(+A) 301 Materii prime 6.000.000 lei
(+A) 302 Materiale 4.000.000 lei
consumabile 1.900.000 lei
(+A) 4426 TVA deductibilă

Tranzacţia 2
Se eliberează spre consum materiale consumabile, a căror valoare la preţ
efectiv de aprovizionare este de 3.000.000 lei.
Formula contabilă:
(+A) = (-A)
602 Cheltuieli cu 302 Materiale 3.000.000 lei
materialele consumabile consumabile

Tranzacţia 3
Se eliberează spre consum materii prime, a căror valoare la preţ fix de
înregistrare este de 1.000.000 lei, diferenţele de preţ aferente 100.000 lei.
216
Formula contabilă:
(+A) 601 Cheltuieli = %
cu materiile prime (-A) 301 Materii prime 1.100.000 lei
(-A) 308 Diferenţe de preţ 1.000.000 lei
la materii prime 100.000 lei
şi materiale

Tranzacţia 4
Se înregistrează factura privind consumul de energie electrică; valoarea
înscrisă în factura furnizorului 2.000.000 lei, TVA 19%.
Formula contabilă:
% = (+P) 401 Furnizori 2.380.000 lei
(+A) 605 Cheltuieli privind 2.000.000 lei
energia şi apa
(+A) 4426 TVA deductibilă 380.000 lei

Tranzacţia 5
Se recepţionează lucrările de reparaţii efectuate de un terţ. Valoarea înscrisă
în factura furnizorului 4.000.000 lei, TVA 19%.

Formula contabilă:
% = (+P) 401 4.760.000 lei
(+A) 611 Cheltuieli de Furnizori 4.000.000 lei
întreţinere şi reparaţii
(+A) 4426 TVA 760.000 lei
deductibilă

Tranzacţia 6
Se achită factura de energie electrică furnizorului, în valoare de 2.380.000
lei, din contul curent deschis la bancă.
Formula contabilă:
(-P) = (-A)
401 Furnizori 5121 Conturi la bănci în lei 2.380.000 lei

Tranzacţia 7
Se achită unui terţ factura privind lucrările de reparaţii executate, în valoare
de 4.760.000 lei, în numerar.
Formula contabilă:
(-P) (-A)
401 Furnizori = 5311 Casa în lei 4.760.000 lei

Tranzacţia 8
La sfârşitul perioadei de gestiune, se procedează la închiderea conturilor de
cheltuieli prin contul de profit şi pierdere.
217
Formula contabilă:
% 10.100.000 lei
121 Profit şi pierdere = 602 Cheltuieli cu materiale
consumabile 3.000.000 lei
601 Cheltuieli cu materiile 1.100.000 lei
prime 2.000.000 lei
605 Cheltuieli privind
energia şi apa 4.000.000 lei
611 Cheltuieli de întreţinere
şi reparaţii

3.3. Cheltuieli de exploatare privind salariile personalului

Consumul de muncă vie în procesul de producţie al întreprinderii, ca principal


factor de producţie, poartă denumirea de cheltuieli cu munca vie şi constau din:
• cheltuieli referitoare la drepturile de salarii cuvenite personalului
(salariaţilor);
• cheltuieli privind contribuţia întreprinderii la asigurările sociale şi la
constituirea fondului de şomaj.
a) Cheltuielile referitoare la drepturile de salarii cuvenite personalului
cuprind salariile calculate şi cuvenite lunar personalului pentru activitatea
desfăşurată, precum şi sporurile, indexările, indemnizaţiile de conducere şi
indemnizaţiile pentru concediul de odihnă, calculate anual.
Salariile personalului se plătesc astfel:
• sub forma unui avans chenzinal în cursul lunii, în contul drepturilor
salariale calculate şi cuvenite salariaţilor la sfârşitul lunii;
• chenzina a II-a se plăteşte, de regulă, la sfârşitul lunii, pe baza statelor de
salarii.
Statul de plată al salariilor este documentul justificativ în care se determină
drepturile salariale cuvenite salariaţilor pentru munca prestată, formate din salariile
de încadrare, sporurile de vechime, sporurile de condiţii deosebite în muncă,
sporurile de noapte etc.
Din salariile brute astfel calculate se efectuează anumite reţineri, sub formă de:
• impozitul pe salarii;
• contribuţia salariaţilor la asigurările sociale;
• contribuţia salariaţilor la fondul de şomaj;
• contribuţia la fondul pentru asigurările sociale de sănătate;
• avansul chenzinal (chenzina I);
• alte reţineri în favoarea terţelor persoane: rate, chirii, amenzi, prime de
asigurare, debite, diverse imputaţii etc.
După scăderea reţinerilor de mai sus din salariul brut, se obţine restul de plată
sau salariul net.
Impozitul pe salarii este partea ce se cuvine bugetului de stat din drepturile
cuvenite salariaţilor. Acesta este inclus în valoarea salariului brut. Mărimea
impozitului pe salarii se determină pe baza unor cote procentuale stabilite prin lege
şi se scade din salariile brute lunare, cuvenite salariaţilor.
Contribuţia salariaţilor la asigurările sociale (CAS) se calculează prin
aplicarea unui procent asupra salariului brut lunar (9,5%) şi se scade din salariul
brut al fiecărui salariat.
218
Contribuţia la constituirea fondului de ajutor de şomaj se calculează prin
aplicarea unui procent asupra salariului brut lunar al fiecărui salariat (1%) şi se
scade din salariul brut.
Contribuţia la fondul pentru asigurările sociale de sănătate (CASs) se
calculează prin aplicarea unui procent (6,5%) asupra salariului brut lunar şi se
scade din acesta.
b) Cheltuieli privind contribuţia întreprinderii la asigurările sociale şi la
constituirea fondului de şomaj
Pentru drepturile de salarii cuvenite personalului, întreprinderea este obligată
să constituie şi să plătească bugetului asigurărilor sociale de Stat şi altor instituţii
ale statului anumite datorii:
Contribuţia unităţii la asigurările sociale (CAS).
Aceasta se calculează prin aplicarea unui procent asupra salariului brut lunar
şi se suportă de întreprindere. Procentul variază în funcţie de grupa de muncă în
care este încadrată fiecare întreprindere (exemplu: pentru grupa a III-a de muncă,
procentul este de 22%).
Contribuţia unităţii la constituirea fondului de ajutor de şomaj se determină
prin aplicarea procentului de 3% asupra salariului brut lunar.
Contribuţia unităţii la fondul de sănătate se determină prin aplicarea
procentului de 7% asupra salariului brut lunar şi se suportă de întreprindere.
Principalele conturi utilizate pentru înregistrarea în contabilitate a opera-
ţiilor privind cheltuielile de exploatare vizând personalul sunt:
• Conturi de cheltuieli de exploatare:
641 Cheltuieli cu salariile personalului
645 Cheltuieli privind asigurările şi protecţia socială
• Conturi privind relaţiile cu personalul şi alţi terţi:
421 Personal – salarii datorate
425 Avansuri acordate personalului
427 Reţineri din salarii datorate terţilor
431 Asigurări sociale
444 Impozitul pe salarii
437 Ajutor de şomaj
• Conturi de trezorerie:
5311 Casa în lei
5121 Conturi la bănci în lei
Contul 641 Cheltuieli cu salariile personalului ţine evidenţa cheltuielilor cu
salariile personalului. După conţinutul economic, este cont de procese, iar după
funcţia contabilă, este cont de activ.
Se debitează cu valoarea salariilor şi a altor drepturi cuvenite personalului.
Se creditează, la sfârşitul lunii, în corespondenţă cu contul 121 Profit şi
pierdere, când contul nu mai prezintă sold.
Contul 645 Cheltuieli privind asigurările şi protecţia socială ţine evidenţa
cheltuielilor privind asigurările şi protecţia socială. Contul 645 se împarte în două
subconturi:
219
• 6451 Contribuţia unităţii la asigurările sociale, care ţine evidenţa
cheltuielilor privind contribuţia întreprinderii la asigurările sociale
(22%) şi a fondului de sănătate (7%);
• 6452 Contribuţia unităţii pentru ajutorul de şomaj ţine evidenţa
cheltuielilor privind contribuţia unităţii la constituirea fondului de
ajutor de şomaj (3%).
După conţinutul economic, contul 645 este un cont de procese economice, iar
după funcţia contabilă, un cont de activ.
Se debitează cu sumele privind contribuţia unităţii la asigurările sociale
(CAS) şi cu fondul de sănătate.
Se creditează, la sfârşitul lunii, în corespondenţă cu contul 121 Profit şi
pierdere, când contul nu mai prezintă sold.
Contul 421 Personal – salarii datorate este utilizat pentru evidenţierea
decontărilor cu personalul pentru salariile cuvenite, inclusiv adaosurile şi premiile.
După conţinutul economic, este cont de datorii salariale, iar după funcţia contabilă,
este cont de pasiv.
Se creditează cu sumele reprezentând salariile şi alte drepturi cuvenite salariaţilor.
Se debitează cu reţinerile din salarii, sub formă de avansuri acordate, sume
datorate de salariaţi terţilor, contribuţia salariaţilor pentru asigurările sociale,
impozitul pe salarii, contribuţia salariaţilor pentru fondul de ajutor de şomaj,
sumele neridicate de salariaţi în termen legal şi salariile nete plătite salariaţilor.
Soldul contului este creditor şi reflectă sumele datorate salariaţilor şi
neachitate încă.
Contul 425 Avansuri acordate personalului se utilizează pentru a reflecta în
contabilitate sumele acordate drept avans salariaţilor în cursul lunii, în contul
drepturilor salariale care se calculează şi care revin salariaţilor la sfârşitul lunii.
După conţinutul economic, este cont de creanţe în relaţiile cu personalul, iar după
funcţia contabilă, este cont de activ.
Se debitează cu avansul acordat salariaţilor în cursul lunii, în numerar.
Se creditează la sfârşitul lunii, prin decontarea avansului acordat în timpul lunii.
Soldul său debitor reflectă avansurile acordate personalului şi nedecontate încă.
Contul 427 Reţineri din salarii datorate terţilor se utilizează pentru
evidenţierea reţinerilor şi popririlor instituite asupra personalului, datorate terţilor.
După conţinutul economic este un cont de datorii faţă de terţi, iar după funcţia
contabilă este un cont de pasiv.
Se creditează cu sumele reţinute salariaţilor pe statele de salarii sau de aju-
toare materiale, datorate terţilor, reprezentând chirii, cumpărări cu plata în rate etc.
Se debitează cu sumele plătite terţilor, reprezentând reţineri sau opriri din
salarii.
Soldul contului este creditor şi reflectă sumele reţinute din salarii în favoarea
terţilor, nevirate încă.
Contul 431 Asigurări sociale reflectă relaţiile întreprinderii cu bugetul
asigurărilor sociale privind contribuţiile calculate şi datorate de către aceasta, prin
aplicarea procentului legal asupra fondului de salarii efectiv lunar (22% CAS şi 7%
fond pentru asigurările sociale de sănătate), precum şi cu contribuţia la asigurările
sociale (9,5%) şi cu fondul pentru asigurările sociale de sănătate (6,5%) din
salariile brute cuvenite salariaţilor.
220
După conţinutul economic, este un cont de datorii sociale, iar după funcţia
contabilă, este un cont de pasiv.
Se creditează, la sfârşitul lunii, cu contribuţiile calculate şi suportate de
întreprindere asupra cheltuielilor de exploatare şi cu contribuţiile reţinute din
salariile personalului.
Se debitează cu sumele privind plata acestor contribuţii (22% CAS, 7% fond
pentru asigurările sociale de sănătate) către bugetul asigurărilor sociale de stat, cu
ocazia plăţii chenzinei a II-a.
Prezintă sold creditor, care reprezintă contribuţia la asigurările sociale
datorată bugetului asigurărilor sociale de stat, neachitată încă.
Contul 437 Ajutor de şomaj reflectă relaţiile cu bugetul asigurărilor sociale
de stat privind contribuţia întreprinderii la fondul de şomaj (3% asupra salariului
brut lunar) şi contribuţia personalului în favoarea ajutorului de şomaj (1% asupra
salariului brut lunar al fiecărui salariat). După conţinutul economic, este un cont de
datorii sociale, iar după funcţia contabilă, este un cont de pasiv.
Se creditează cu contribuţia calculată de unitate pentru ajutorul de şomaj (3%)
şi contribuţia reţinută din salariile personalului (1%), în favoarea ajutorului de şomaj.
Se debitează cu plata contribuţiilor la ajutorul de şomaj.
Prezintă sold creditor, ce reprezintă contribuţia la ajutorul de şomaj datorată,
neachitată încă.
Contul 444 Impozitul pe salarii reflectă relaţiile cu bugetul statului privind
impozitul calculat şi reţinut din salariile personalului. După conţinutul economic,
este un cont de datorii fiscale, iar după funcţia contabilă este un cont de pasiv.
Se creditează cu impozitul pe salarii calculat şi reţinut din salariul brut lunar
al salariaţilor şi se debitează în momentul plăţii impozitului pe salarii către bugetul
statului, cu ocazia plăţii chenzinei a II-a.
Soldul său creditor reprezintă impozitul pe salarii datorat bugetului de stat,
neachitat încă.

Operaţia 1
Se achită, în numerar, avansul chenzinal salariaţilor în valoare de 8.000.000 lei.
Formula contabilă:
(+A) (-A)
425 Avansuri acordate = 5311 Casa în lei 8.000.000 lei
personalului

Operaţia 2
La sfârşitul lunii, se calculează drepturile de salarii brute cuvenite perso-
nalului care, conform statului de plată al salariilor, sunt de 20.000.000 lei.
• Se înregistrează, în contabilitate, statul de plată al salariilor
Formula contabilă:
(+A) = (+P)
641 Cheltuieli cu 421 Personal-salarii 20.000.000 lei
salariile personalului datorate
221
• Se înregistrează reţinerile din salariile personalului
– Impozit pe salarii 3.600.000 lei
– Contribuţia la asigurările sociale (CAS) 1.900.000 lei
(20.000.000 × 9,5%)
– Ajutor de şomaj 200.000 lei
(20.000.000 × 1%)
– Fond pentru asigurările
sociale de sănătate (CASs) 1.300.000 lei
(20.000.000 × 6,5%)
– Avans acordat în timpul lunii 8.000.000 lei
– Chirii 500.000 lei
Formula contabilă:
(-P) = % 15.500.000 lei
421
Personal- salarii datorate
(+P)
444 3.600.000 lei
Impozitul pe salarii

(+P)
431 1.900.000 lei
Asigurări sociale(CAS)

(+P) 200.000 lei


4372
Contribuţia personalului
la fondul de şomaj

(+P) 1.300.000 lei


431
Asigurări sociale (CASs)

(-A) 8.000.000 lei


425
Avansuri acordate
personalului

(+P)
427 500.000 lei
Reţineri din salarii
datorate terţilor

Operaţia 3
Se achită salariile nete personalului, din casieria întreprinderii, în valoare de
4.500.000 lei (20.000.000 lei – 15.500.000 lei).
Formula contabilă:
(-P) (-A)
421 = 5311 4.500.000 lei
Personal-salarii datorate Casa în lei
222
Operaţia 4
Se calculează şi se înregistrează contribuţia întreprinderii la asigurările
sociale şi contribuţia la fondul de şomaj.
• Calculul contribuţiei întreprinderii la asigurările sociale (CAS):
20.000.000 lei × 22% = 4.400.000 lei
• Calculul fondului pentru asigurările sociale de sănătate (CASs):
20.000.000 lei × 7% = 1.400.000 lei
Formula contabilă:
(+A) (+P)
6451 = 4311 5.800.000 lei
Cheltuieli privind Contribuţia unităţii la
contribuţia unităţii la asigurările sociale
asigurările sociale
• Calculul contribuţiei unităţii la fondul de şomaj:
20.000.000 lei × 3% = 600.000 lei

Formula contabilă:
(+A) (+P)
6452 = 4371 600.000 lei
Cheltuieli privind Contribuţia unităţii
contribuţia unităţii la fondul de şomaj
pentru ajutorul şomaj

Operaţia 5
Se închid, la sfârşitul perioadei de gestiune, conturile de cheltuieli prin contul
121 Profit şi pierdere.
Formula contabilă:
121 = % 26.400.000 lei
Profit şi (-A)
pierdere 641 20.000.000 lei
Cheltuieli cu salariile
personalului
(-A)
6451 5.800.000 lei
Cheltuieli privind
contribuţia unităţii la
asigurările sociale
(-A)
6452 600.000 lei
Cheltuieli privind
contribuţia unităţii
pentru ajutorul de şomaj

223
3.4. Cheltuieli de exploatare privind amortizarea imobilizărilor
Contabilitatea cheltuielilor privind amortizarea imobilizărilor a fost tratată la
capitolul privind contabilitatea imobilizărilor corporale.

4. DELIMITĂRI ŞI CONTURI PRIVIND VENITURILE

4.1. Delimitări privind veniturile

În general, veniturile reprezintă sume de bani sau bunuri materiale ce revin


unei persoane fizice sau juridice în procesul repartiţiei şi care sunt generate de
desfăşurarea unei activităţi.
Cadrul privind întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare al IASB
defineşte veniturile astfel:
Veniturile constituie creşteri de avantaje economice în cursul perioadei
contabile sub formă de intrări sau creşteri ale activelor sau diminuări ale datoriilor,
care se concretizează în creşteri ale capitalului propriu, altele decât cele rezultate
din contribuţii ale acţionarilor.
În acelaşi cadru conceptual sunt prezentate şi criteriile de recunoaştere a
veniturilor, şi anume:
Veniturile sunt recunoscute în contul de rezultate (contul de profit şi
pierdere) atunci când are loc o creştere a beneficiilor economice viitoare aferente
creşterii unui activ sau diminuării unei datorii, modificare ce poate fi evaluată în
mod credibil.
Contabilitatea veniturilor se ţine pe feluri de venituri, după natura lor, şi se
grupează în:
• venituri din activitatea de exploatare (venituri din exploatare);
• venituri din activitatea financiară (venituri financiare);
• venituri din activitatea extraordinară (venituri extraordinare).
Veniturile din exploatare sunt acele venituri strict legate de activitatea
normală, curentă a întreprinderii. Pentru înţelegerea noţiunii de venituri de
exploatare, se impune delimitarea noţiunii de activitate curentă.
Toate operaţiile legate de activitatea principală sau de exploatare, care se
identifică cu obiectul de activitate al unei întreprinderi, sunt considerate operaţiuni
curente (obişnuite).
Operaţiunile curente prezintă în cadrul fiecărei întreprinderi un caracter
specific, legat de activitatea acesteia. Aceste operaţiuni au un caracter ordinar,
obişnuit şi repetitiv. Activitatea curentă este activitatea desfăşurată de o între-
prindere potrivit obiectului său de activitate, inclusiv activităţile derivate din
realizarea acestuia. Prin urmare, ea cuprinde, pe lângă activitatea de exploatare, şi
alte activităţi accesorii, care se caracterizează printr-un anumit grad de permanenţă.
Repetitivitatea unei anumite operaţii este esenţială pentru a o clasifica în
categoria operaţiilor curente sau extraordinare.
În categoria veniturilor din exploatare sunt incluse:
• venituri din vânzarea produselor, mărfurilor, lucrărilor şi serviciilor prestate;
• venituri din producţia stocată;
• venituri din producţia imobilizată;
• venituri din subvenţii de exploatare;
• alte venituri din exploatare.
224
Veniturile financiare sunt formate din următoarele categorii de venituri:
• venituri din imobilizări financiare;
• venituri din investiţii financiare pe termen scurt;
• venituri din creanţe imobilizate;
• venituri din investiţii financiare cedate;
• venituri din diferenţe de curs valutar;
• venituri din dobânzi;
• venituri din sconturi obţinute.
O întreprindere poate să desfăşoare operaţiuni financiare care includ atât
operaţiuni obişnuite, cât şi operaţiuni cu caracter extraordinar. Datorită faptului că
natura financiară a unei operaţiuni primează asupra caracterului ei extraordinar,
operaţiunile extraordinare care au caracter financiar vor fi considerate operaţiuni
financiare.
Veniturile extraordinare sunt acele venituri care nu sunt legate de
activitatea normală, curentă a întreprinderii, ci rezultă în urma activităţii
extraordinare a acesteia.
Activitatea extraordinară se referă la evenimente sau tranzacţii diferite de
activitatea curentă a întreprinderii. Operaţiunile extraordinare au un caracter
nerepetitiv, accidental. Ele nu apar în mod frecvent sau cu regularitate. În procesul
de separare a veniturilor, în funcţie de caracterul lor curent sau extraordinar, este
necesară analizarea atentă a naturii şi activităţii întreprinderii. Operaţiuni şi
evenimente care pentru unele întreprinderi fac parte din activitatea curentă pot
reprezenta în cazul altor întreprinderi activităţi extraordinare.
Veniturile extraordinare includ veniturile din subvenţii pentru evenimente
extraordinare şi altele similare.

4.2. Contabilitatea principalelor tranzacţii privind veniturile

Contabilitatea veniturilor se realizează cu ajutorul conturilor din clasa a 7-a


de conturi, Conturi de venituri.
Prin compararea între cheltuieli şi venituri, prin efectuarea diferenţelor dintre
soldul debitor şi soldul creditor al contului de rezultate, se stabilesc rezultatele
financiare (profit sau pierdere).
Rezultatele financiare, la rândul lor, pot fi:
• rezultate din activitatea de exploatare;
• rezultate din activitatea financiară;
• rezultate din activitatea extraordinară.
Rezultatul exerciţiului financiar se reflectă în contabilitate cu ajutorul
contului 121 Profit şi pierdere şi cu ajutorul contului 129 Repartizarea profitului.
Contul 121 Profit şi pierdere ţine evidenţa profitului sau pierderii realizate în
cursul exerciţiului financiar. Este un cont bifuncţional.
Se creditează la sfârşitul perioadei de gestiune (lunar, cu sumele reprezentând
veniturile înregistrate în timpul perioadei de gestiune, cu pierderile realizate în
exerciţiile financiare precedente, care reduc capitalul, şi cu pierderile realizate în
exerciţiile precedente, care nu au fost repartizate încă).
Se debitează la sfârşitul lunii, cu cheltuielile înregistrate şi colectate în timpul
lunii, cu profitul net realizat în exerciţiile precedente, nerepartizat, precum şi cu
pierderea reportată din exerciţiul financiar anterior, acoperită din profitul realizat în
perioada curentă.
225
Soldul creditor reprezintă profitul realizat, dacă veniturile depăşesc cheltuielile,
iar soldul debitor, pierderea realizată, dacă cheltuielile depăşesc veniturile.
Contul 129 Repartizarea profitului ţine evidenţa repartizării profitului pe
destinaţiile prevăzute de lege.
Se debitează cu repartizările din profitul net, obţinute pe destinaţiile pre-
văzute de lege (pentru rezerve, dividende datorate acţionarilor sau asociaţilor etc.).
Se creditează cu profitul net realizat în exerciţiul precedent, destinat repartizării.
Soldul debitor al contului reprezintă repartizările din profit efectuate în cursul
anului.

4.2.1. Conturi de venituri privind producţia obţinută


şi realizarea acesteia pe piaţă
Întreprinderea poate obţine, în conformitate cu obiectul ei de activitate
prevăzut în statut, din activitatea de exploatare, o producţie destinată vânzării pe
piaţă, sub formă de bunuri, lucrări şi servicii.
În contabilitate, producţia rezultată din activitatea de exploatare se reflectă ca
venituri. În funcţie de caracterul producţiei, veniturile pot fi:
• venituri provenite din producţie cu caracter stocabil (venituri sub formă
de produse finite, semifabricate, produse reziduale, ambalaje etc.);
• venituri provenite din producţia cu caracter nestocabil (venituri din lucrări
executate şi servicii prestate).
a) Veniturile provenite din producţia cu caracter stocabil se reflectă în
contabilitate, pe măsura obţinerii şi depozitării lor, ca venituri din producţia
stocată. Aceste venituri se înregistrează în contabilitate la costul de producţie
standard (fix, prestabilit) sau la costul efectiv. Pe măsura livrării şi facturării
produselor cu caracter stocabil către clienţi, o dată cu diminuarea stocurilor de
produse se diminuează şi veniturile din producţia stocată (la preţ de producţie
standard sau la costul efectiv) şi se reflectă, în contabilitate ca venituri realizate,
reprezentând preţul de vânzare.
b) Producţia cu caracter nestocabil, concretizată în lucrări executate şi servicii
prestate, se reflectă în contabilitate, pe măsura terminării, recepţionării şi facturării
către clienţi, direct ca venituri realizate din lucrări executate şi servicii prestate.
Principalele conturi folosite pentru înregistrarea în contabilitate a operaţiilor
referitoare la venituri din producţia obţinută şi vândută sunt următoarele:
• Conturi de venituri:
701 Venituri din vânzarea produselor finite
702 Venituri din vânzarea semifabricatelor
703 Venituri din vânzarea produselor reziduale
704 Venituri din lucrări executate şi servicii prestate
707 Venituri din vânzarea mărfurilor
711 Variaţia stocurilor
• Conturi de stocuri:
341 Semifabricate
345 Produse finite
346 Produse reziduale
348 Diferenţe de preţ la produse
371 Mărfuri
226
• Conturi de terţi:
411 Clienţi
413 Efecte de primit
419 Clienţi-creditori
• Conturi de trezorerie:
531 Casa
5121 Conturi la bănci în lei
5124 Conturi la bănci în devize
511 Valori de încasat
Conturile de venituri
După conţinutul economic, conturile de venituri sunt conturi de procese
economice, iar după funcţia contabilă, sunt conturi de pasiv.
Se creditează cu veniturile înregistrate în cursul perioadei de gestiune la
preţul de vânzare al bunurilor, lucrărilor şi serviciilor.
Se debitează la sfârşitul perioadei de gestiune cu operaţia de repartizare
(închidere a veniturilor) prin contul 121 Profit şi pierdere, când conturile de
venituri nu mai prezintă sold.

Tranzacţia 1
În cursul lunii se obţin, din producţie proprie, produse finite a căror valoare la
preţ de producţie standard este de 5.000.000 lei.
Formula contabilă:
(+A) (+P)
345 = 711 5.000.000 lei
Produse finite Variaţia stocurilor

Tranzacţia 2
La sfârşitul lunii, costul efectiv al producţiei obţinute este de 5.300.000 lei.
Formula contabilă:
(+A) (+P)
348 = 711 300.000 lei
Diferenţe de Variaţia stocurilor
preţ la produse

Tranzacţia 3
Se livrează şi se facturează produse finite unui client. Preţul de vânzare
2.000.000 lei, TVA 19%.
Formula contabilă:
(+A)
411 = % 2.380.000 lei
Clienţi
(+P)
701 2.000.000 lei
Venituri din vânzarea
produselor finite
(+P)
4427 380.000 lei
TVA colectată
227
Tranzacţia 4
Se descarcă gestiunea cu produsele finite vândute. Costul de înregistrare
standard 2.000.000 lei, diferenţele de preţ aferente 100.000 lei.
Formula contabilă:
(-P) = % 2.100.000 lei
711 Variaţia stocurilor
(-A) 2.000.000 lei
345 Produse finite
(+P) 100.000 lei
348 Diferenţe
de preţ la produse

Tranzacţia 5
Se încasează contravaloarea facturii privind produsele finite livrate prin
contul deschis la bancă.
Formula contabilă:
(+A) = (-A) 2.380.000 lei
5121 Conturi la bănci în lei 411 Clienţi
Tranzacţia 6
La sfârşitul perioadei de gestiune, se procedează la închiderea conturilor de
venituri prin Contul 121 Profit şi pierdere.
Formula contabilă:
% = (+P) 5.200.000 lei
(-P) 121 Profit şi pierdere
711 3.200.000 lei
Variaţia stocurilor

(-P)
701 2.000.000 lei
Venituri din vânzarea
produselor finite

4.2.2. Conturi de venituri privind vânzarea mărfurilor,


executarea lucrărilor şi prestarea serviciilor
O atenţie deosebită, în contabilitate, trebuie acordată mecanismului de creare
a veniturilor. Crearea veniturilor are la bază principiul independenţei exerciţiilor,
care, în esenţă, precizează că venitul trebuie creat în momentul vânzării bunurilor,
lucrărilor, serviciilor către terţi (adică în momentul emiterii facturii către client),
indiferent de momentul încasării contravalorii facturii.
În general, vânzarea de bunuri, lucrări şi servicii, comportă efectuarea a două
înregistrări contabile, şi anume:
a) înregistrarea vânzării propriu-zise, la preţul de vânzare negociat cu
cumpărătorul, plus taxa pe valoarea adăugată colectată, în momentul emiterii
facturii către client (când se creează venitul din vânzare), şi, concomitent,
228
b) descărcarea gestiunii de bunurile vândute, la costul efectiv de aprovizionare
(altfel spus, cât au costat bunurile vândute în momentul aprovizionării), etapă în care
se constituie cheltuiala cu bunurile vândute.
Pentru înţelegerea mecanismului înregistrării în contabilitate a operaţiilor
privind vânzarea mărfurilor, lucrărilor, serviciilor, redăm următoarele exemple:
Tranzacţia 7
Întreprinderea se aprovizionează cu mărfuri de la furnizori; preţul înscris în
factura furnizorului este de 5.000.000 lei, TVA 19%.
Formula contabilă:
% = (+P) 401 Furnizori 5.950.000 lei
(+A) 371 Mărfuri 5.000.000 lei
(+A) 4426 TVA 950.000 lei
deductibilă
Tranzacţia 8
Întreprinderea vinde mărfurile unui client. Preţul negociat cu acesta este de
7.000.000 lei, TVA 19%.
a) Vânzarea propriu-zisă, la preţul negociat cu cumpărătorul plus
TVA colectată.
Formula contabilă:
(+A) 411 Clienţi = % 8.330.000 lei
(+P)707 Venituri din 7.000.000 lei
vânzarea mărfurilor
(+P) 4427 TVA colectată 1.330.000 lei

b) Descărcarea gestiunii de mărfurile vândute, la preţul efectiv de apro-


vizionare este de 5.000.000 lei.
Formula contabilă:
(+A) 607 Cheltuieli privind mărfurile = (-A) 371 Mărfuri 5.000.000 lei

Tranzacţia 9
Încasarea contravalorii mărfurilor vândute, în valoare de 8.330.000 lei, în
numerar.
Formula contabilă:
(+A) 5311 Casa în lei = (-A) Clienţi 8.330.000 lei

Tranzacţia 10
Întreprinderea prestează servicii de transport unui client. Preţul negociat cu
acesta şi înscris în factura emisă este de 2.000.000 lei, TVA 19%.
Formula contabilă:
(+A) 411 Clienţi = % 2.380.000 lei
(+P)704 Venituri din lucrări 2.000.000 lei
executate şi servicii prestate
(+P) 4427 TVA colectată 380.000 lei

229
Tranzacţia 11
Se încasează factura privind serviciile de transport efectuate prin contul
deschis la bancă.
Formula contabilă:
(+A) 5121 Conturi la bănci în lei = (-A) 411 Clienţi 2.380.000 lei

Tranzacţia 12
La sfârşitul perioadei de gestiune se procedează la închiderea conturilor de
cheltuieli şi venituri prin contul de profit şi pierdere.
a) Închiderea conturilor de cheltuieli
(-P) 121 Profit = (-A) 607 Cheltuieli 5.000.000 lei
şi pierdere privind mărfurile

b) Închiderea conturilor de venituri


% = (+P) 121 Profit şi pierdere 9.000.000 lei
(-P) 704 Venituri din lucrări 2.000.000 lei
executate şi servicii prestate
(-P) 707 Venituri din 7.000.000 lei
vânzarea mărfurilor

Întrebări de autoevaluare:
1. Cum se calculează capitalul social?
2. Care sunt principalele conturi ce se utilizează în legătură cu constituirea
capitalului social?
3. Ce sunt imobilizările corporale?
4. Ce este amortizarea?
5. Câte etape de amortizare cunoaşteţi?
6. Care sunt principalele conturi ce se utilizează în legătură cu înregistrarea în
contabilitate a tranzacţiilor privitoare la imobilizările corporale?
7. Cum definesc normele contabile internaţionale stocurile?
8. Câte tipuri de stocuri cunoaşteţi?
9. Ce sunt veniturile? Dar cheltuielile?
10. Cum funcţionează conturile de cheltuieli? Dar cele de venituri?

Teste grilă (modele)


Notă: La examen se vor da teste grilă asemănătoare.

Adevarat sau Fals:

1. Conturile de cheltuieli de exploatare se debitează cu cheltuielile privind


consumul de stocuri, lucrări executate şi servicii prestate de terţi, în cursul
perioadei de gestiune.
Afirmaţia este:
2. La sfârşitul perioadei de gestiune conturile de cheltuieli se închid prin contul 121
“Profit şi pierdere”. Precizaţi dacă afirmaţia este corectă sau nu.

230
Alegere multiplă:

3. Contul 456 ”Decontări cu asociaţii privind capitalul” se utilizează:


a. pentru a reflecta relaţiile societăţii cu proprietarii;
b. pentru a reflecta relaţiile societăţii cu terţii;
c. pentru a reflecta relaţiile societăţii cu bugetul asigurărilor sociale

4. Capitalul propriu reprezintă:


a. interesul rezidual al acţionarilor în activele unei întreprinderi după deducerea
tuturor datoriilor acesteia;
b. interesul rezidual al acţionarilor în activele unei întreprinderi înainte de
deducerea tuturor datoriilor acesteia;
c. interesul rezidual al acţionarilor în pasivele unei întreprinderi după deducerea
tuturor datoriilor acesteia;

Completati spatiile libere:

5. ..........………….. sunt hârtii de valoare care dau dreptul persoanelor fizice sau
juridice de a participa la formarea capitalului unei societăţi.

6. Cheltuielile constituie diminuări de ...………..1..………..


..…………2..…………. în cursul perioadei contabile sub formă de ieşiri sau
diminuări ale valorilor ....3.... sau de creare de datorii, care au ca efect diminuarea
capitalurilor proprii, sub alte forme decât distribuirile în beneficiul propietarilor
capitalului. Înlocuiţi cuvintele lipsă.

Răspunsuri: 1 – adevărat (true); 2 – adevărat (true); 3 – a; 4 – a; 5 – acţiuni;


6 – 1-avantaje, 2- economice, 3- activelor

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Cicilia Ionescu, Contabilitate - bazele teoriei şi practicii contabile, Editura


Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004.
2. Cicilia Ionescu, Informarea financiară în contextul internaţionalizării
contabilităţii, Editura Economică, Bucureşti, 2003.
3. Nicolae Feleagă, Liliana Malciu, Ştefan Bunea, Bazele Contabilităţii – o
abordare europeană şi internaţională, Editura Economică, Bucureşti, 2002.
4. Standardele Internaţionale de Contabilitate, 2002.
5.*** Ordinul Ministrului Finanţelor nr. 94/2001 privind armonizarea
Reglementărilor contabile româneşti cu prevederile Directivei a IV-a a CEE şi cu
Standardele Internaţionale de Contabilitate.
6.*** Ordinul Ministrului Finanţelor nr. 306/2002 „Reglementări contabile
simplificate armonizate cu prevederile Directivei a IV-a a U.E.”.
7. *** Legea Contabilităţii nr. 82/1991, republicată, apărută în „Monitorul
Oficial al României” nr. 629/2002.

231
INFORMATICĂ DE GESTIUNE (BAZE) ŞI INTERNET

Prof univ. dr. DANIEL MARIUS MAREŞ


Asist. univ. drd. GABRIEL MIHAI

1. BAZELE TEORETICE ALE PRELUCRĂRII


AUTOMATE A DATELOR

OBIECTIVE
Perceperea corectă a noţiunilor– dată, informaţie, decizie. Managementul
informaţiei.
Sistem informaţional, sistem informatic.
Sistem de numeraţie - reprezentarea datelor de natură numerică.
Coduri de reprezentare a datelor alfabetice

1.1. Date, informaţie, decizie


Datele reprezintă o înşiruire de caractere numerice sau alfanumerice, ce
au o anumită semnificaţie. Datele sunt reprezentate prin şiruri de caractere,
simboluri, cifre, cuvinte; fiind sunt supuse procesului de prelucrare, duc la obţinerea
informaţiilor ce reprezintă semnale, ştiri despre evenimentele sau procesele
economice care au loc în cadrul unei unităţi
Pentru cunoaşterea şi gestionarea eficientă a unei unităţi, trebuie identificate
evenimentele şi faptele care generează date, trebuie delimitate precis obiectivele
cunoaşterii şi conducerii, trebuie stabiliţi purtătorii materiali de informaţie, precum
şi modalităţile prin care se culeg şi se înregistrează datele, metodele şi instrumen-
tele de prelucrare a acestor date şi destinaţia informaţiilor, transferul lor la
destinatar.
Utilizând simboluri asociate cu realitatea, informaţia este folosită în caracteri-
zarea ordinii şi a organizării specifice, în studiul procesului de reflectare, căpătând
semnificaţii proprii fiecărui domeniu al cunoaşterii. Termenul de informaţie a fost
introdus iniţial în domeniul tehnic, pentru a defini eventuala incertitudine
înlăturată prin realizarea unui eveniment dintr-un set de evenimente posibile. În
timp a dobândit diferite semnificaţii, în funcţie de contextul concret în care a fost
utilizat.
În general, informaţia rezultată în procesul cunoaşterii este privită ca o
cunoştinţă, o reflectare a realităţii obiective în conştiinţa umană. Definind cunoaş-
terea „un proces complex de însuşire, apropiere, reconstrucţie a realităţii
obiective de către subiect”, informaţia vizează fiecare din elementele noi, în raport
cu cunoştinţele prealabile, cuprinse în semnificaţia unui simbol sau a unui grup de
simboluri. Cunoaşterea teoretică, adâncirea cunoaşterii prin intermediul gândirii
pătrunde în esenţa lucrurilor, sesizează legăturile interne, cauzele şi legile lor. Ea
are loc pe baza prelucrării datelor obţinute de cunoaşterea empirică, de procesul de
reflectare a obiectelor în procesul interacţiunii nemijlocite a omului.
Informaţia este caracterizată în mare măsură prin gradul de subiectivitate-
obiectivitate, referindu-se la dependenţa acesteia de utilizator, de intervalul de timp
232
asupra căruia face referinţă, dar şi de aspectele calitative şi cantitative, cu
exemplificarea clasică „informaţia contabilă”. Informaţiei trebuie să i se asocieze o
valoare de utilitate, respectiv speranţa de economie, calculată prin diferenţa
realizată între efectele unei decizii promovate, în şi fără elementul „cunoaştere” a
informaţiei respective. Valoarea de utilitate a unei informaţii este strict dependentă
de aspectul fizic, dar şi de aspectul uzurii morale, aspect prioritar datorat mediului
caracterizat printr-o maximizare a dinamismului acestuia. Informaţia este supusă
unui risc ridicat de degradare, indus de acţiunile de producere şi de difuzare,
acţiuni rezultate din interacţionarea multiplă şi complexă cu suma informaţiilor
dintr-un mediu. Riscul de degradare a informaţiei este influenţat de executarea
procesului de prelucrare într-un anumit context spaţial şi temporal, de suma
utilizatorilor, precum şi de atitudinea acestora faţă de aceasta.
După situarea în timp informaţiile pot fi: active, pasive şi previzionare.
Informaţiile active sau operative sunt informaţiile care reflectă activitatea curentă,
în mod operativ, adică la locul şi momentul producerii unui efect sau proces
economic. Acestea sunt utilizate de către conducerea unui agent economic în
influenţarea imediată a activităţii unităţii respective. Informaţiile pasive reprezintă
informaţiile care reflectă o activitate trecută a unei unităţi economice şi sunt
utilizate de către organele de conducere pentru a influenţa perioada viitoare.
Informaţiile previzionare privesc perioada viitoare şi se obţin pornind de la analiza
informaţiilor istorice sau pasive.
Pentru a fi eficientă, informaţia trebuie să fie fundamentată ştiinţific,
trebuie să fi oportună, trebuie să fie captată la timp şi de cine trebuie, trebuie să
fie clară şi să nu fie contradictorie.
După conţinut, informaţiile sunt: elementare, complexe şi sintetice.
Informaţiile elementare reflectă un singur moment din activitatea întreprinderii şi
se obţin prin prelucrarea datelor ca urmare a producerii unui fenomen sau proces
economic. Informaţiile complexe se obţin prin prelucrări succesive de informaţii
elementare. Ele au rolul de a centraliza întreaga activitate desfăşurată de o unitate
economică pe o anumită perioadă. Informaţiile sintetice se obţin în munca de
analiză şi ca urmare a prelucrării informaţiilor complexe şi elementare.
Un alt criteriu de clasificare a informaţiilor este reprezentat delimitarea
acestora după forma de exprimare. În conformitate cu acest criteriu, informaţiile
se prezintă sub forma de informaţii analogice, informaţii cantitative şi informaţii
calitative. Informaţiile analogice ca relaţii între diversele date de intrare se obţin în
special în procesul de producţie. Informaţiile cantitative reflectă cantitativ
activitatea economică desfăşurată de unitatea economică, iar informaţiile calitative
reflectă calitatea activităţii economice.
Conceptul de management al informaţiei se bazează pe unanima acceptare
a faptului că resursele informaţionale constituie un activ al firmei, rezultând că pot
şi trebuie să fie gestionate. Datorită faptului că informaţia reprezintă o resursă rară
şi scumpă, aceasta trebuie să fie evidenţiată, apreciată şi valorizată, sub aspectul
specific al utilizării multiple, procesul de generare şi de utilizare trebuie să fie
plasat în directă subordonare faţă de nivelul de conducere, alcătuindu-se şi
actualizându-se printr-o strategie specifică un repertoar al informaţiilor disponibile.
Managementul informaţiei presupune desfăşurarea unor activităţi speci-
fice, conceperea şi actualizarea proiectelor strategice în domeniul informaţional,
233
aplicarea unor soluţii de restructurare coerente, definirea şi respectarea unor
standarde de culegere, transmitere, prelucrare şi stocare a datelor, asistarea la
nivel înalt a utilizatorilor finali. Această activitate va trebui să devină o prioritate a
agenţilor economici, managerul reprezentând un catalizator al informaţiei, impli-
cându-se efectiv în integrarea, administrarea, actualizarea informaţiei pertinente din
miile de date disponibile.
Decizia are un rol major asupra informaţiei, urmărind armonizarea obiective-
lor cu resursele, pentru a rezulta o eficienţă maximă. Calitatea deciziei depinde de
precizia în interpretarea elementelor informaţionale, de nivelul de pregătire a
decidenţilor şi de utilizarea unor metode moderne de prelucrare. Din punct de
vedere conceptual şi informaţional, pregătirea şi susţinerea deciziilor trebuie să fie
asumate de către grupuri de profesionişti, element trecut cu vederea în zilele
noastre, conducerea agentului economic trebuie să proiecteze doar orientările
necesare pentru validarea şi ratificarea deciziilor predefinite. Deşi extrem de
variate din punctul de vedere al surselor care le creează, al conţinutului şi al
modului în care ele sunt comunicate şi recepţionate, există o unitate de măsură,
obiectiv determinată, cu ajutorul căreia se măsoară şi se compară informaţiile.
Această unitate de măsură se numeşte Bit (Binary digit), datorită faptului că
precizarea uneia din cifrele 0 sau 1 ale sistemului binar, presupuse egal probabile,
constituie o informaţie-unitate.

1.2. Sistem informaţional, sistem informatic


Conducerea eficientă a activităţii presupune cunoaşterea permanentă a resur-
selor de care dispune o unitate, precum şi a modului de desfăşurare a proceselor ce
au loc, în interdependenţă cu toţi factorii care le condiţionează. În cazul unui sistem
integrat de prelucrare a datelor, care are ca scop obţinerea informaţiilor pe baza
unor date de intrare şi a unor normative unice, procedeele de prelucrare sunt
considerate elemente inter-condiţionate şi inseparabile ale procesului de conducere.
Considerând unitatea economică ca un sistem, se pot identifica în
structura ei trei subsisteme: subsistemul operaţional (condus), subsistemul
decizional (de conducere) şi subsistemul informaţional (de legătură). Subsistemul
informaţional poate fi privit ca un sistem de sine stătător.
Sistemul informaţional prelucrează şi vehiculează informaţiile între sistemul
condus şi sistemul conducător, fiind reprezentat de totalitatea metodelor,
procedurilor şi mijloacelor folosite în procesul informaţional şi poate fi definit ca
un ansamblu organizat şi integrat de operaţii de culegere, transmitere, prelucrare,
sistematizare, analiză şi păstrare, difuzare şi valorificare a informaţiilor. Sistemul
informaţional trebuie să fie capabil să furnizeze rapoarte periodice privind desfă-
şurarea activităţii, dar şi rapoarte la cerere, determinate de semnalarea unor situaţii
neobişnuite. Sistemul informaţional fundamentează activitatea de analiză şi
prognoză, permiţând adoptarea rapidă şi eficientă a măsurilor impuse de evoluţia
activităţii.
Sistemul informaţional poate fi realizat manual, atunci când se realizează
prelucrarea datelor de către om, mecanizat, atunci când în prelucrare intervin
anumite maşini de birou, sau automatizat, când se utilizează tehnici de calcul.
Rezultă că, sistemul informaţional reprezintă un ansamblu structurat şi corelat

234
de proceduri şi echipamente electronice de calcul care permit culegerea,
transmiterea şi prelucrarea datelor, obţinerea de informaţii.
Sistemul informatic lărgeşte câmpul de acţiune al sistemului informaţional,
îi potenţează valenţele, îmbunătăţindu-l sub aspect calitativ. O dată cu evoluţia
sistemelor electronice de calcul, sistemul informatic tinde să se suprapună
sistemului informaţional ca sferă de cuprindere. Mai mult, dacă se include în sfera
sistemul informatic activitatea de conducere a proceselor tehnologice, cu ajutorul
calculatoarelor de proces, sfera sistemelor informatice va depăşi sfera sistemelor
informaţionale.

1.3. Sisteme de numeraţie şi coduri de reprezentare a datelor


Caracteristicile tehnice şi constructive ale sistemelor electronice de calcul au
condus la necesitatea utilizării unor metode specifice de reprezentare a informaţiei,
compatibile cu posibilităţile de percepere şi utilizare a lor, atât pentru informaţiile
de natură numerică, cât şi pentru cele de natură alfanumerică. Necesitatea
reprezentării caracterelor numerice s-a materializat în apariţia şi existenţa
simultană a unor diferite sisteme de numeraţie.
Un sistem de numeraţie este format din totalitatea regulilor de reprezentare
a numerelor cu ajutorul unor simboluri numite cifre. Sistemele de numeraţie sunt
de două feluri: poziţionale şi nepoziţionale. Un exemplu de sistem poziţional este
sistemul zecimal, iar de sistem nepoziţional, sistemul roman.
În tehnica de calcul se folosesc în special sisteme de numeraţie poziţionale,
datorită simplităţii de reprezentare şi de efectuare a calculelor aritmetice. Acestea
se definesc ca sisteme de numeraţie, în care valoarea unei cifre din cadrul unui
număr este determinată de poziţia ei în cadrul numărului.
Fiecare sistem de numeraţie poziţional conţine un alfabet, format din cifre şi
litere al căror număr este egal cu baza sistemului respectiv.
Sistemul binar, al cărui alfabet este format numai din două cifre, 0 şi 1, este
cel mai potrivit pentru a fi utilizat în calculatoarele numerice care sunt construite,
în principal, din elemente cu două stări stabile; se poate obţine astfel o reprezentare
fizică a informaţiei prin atribuirea uneia dintre stările dispozitivului cifrei 0, iar
cealaltă cifră 1. Cele două caractere ale sistemului binar se numesc cifre binare, iar
poziţia pe care acestea o ocupă în interiorul unei grupări binare se numeşte poziţie
binară.
Un număr reprezentat în baza de numeraţie 2 se transformă în altă bază de
numeraţie, care reprezintă o putere a lui 2 prin grupare de la dreapta spre stânga în
ansambluri, al căror număr de simboluri binare este egal cu puterea lui 2. Pentru a
realiza transformarea din bază 2 în baza 8, grupele vor fi alcătuite din 3 cifre binare
(8=23), iar pentru transformarea în baza 16 ansamblurile vor conţine 4 cifre binare
(16=24).
Sistemul de numeraţie octal utilizează drept simboluri caracterele:
0,1,2,3,4,5,6,7. Între acesta şi sistemul binar există o legătură directă prin faptul că
unui caracter octal îi corespund trei caractere binare.
În sistemul de numeraţie hexazecimal sunt utilizate simbolurile 0, 1, 2, 3, 4,
5, 6, 7, 8, 9, A, B, C, D, E, F, cu ajutorul cărora se reprezintă valorile 0-15. Prin
convenţie, pentru reprezentarea numerelor cu valori cuprinse între 10-15, se
utilizează literele A-F.
235
Între sistemul de numeraţie hexazecimal şi cel binar există, de asemenea, o
relaţie de corespondenţă prin faptul că un caracter hexazecimal poate fi reprezentat
printr-un grup de 4 poziţii binare.
Coduri de reprezentare
Necesitatea reprezentării în calculator a unui număr mare de caractere (cifre,
litere, caractere speciale) a condus la apariţia şi utilizarea unor coduri. Deoarece în
calculatorul electronic orice informaţie este reprezentată în sistemul binar, apare
necesitatea translatării informaţiei externe, accesibilă omului, în informaţie internă,
accesibilă calculatorului, şi invers. Această translatare se realizează prin operaţia de
codificare.
Codurile în care sunt reprezentate numai numere se numesc coduri
numerice. Codurile în care sunt reprezentate numere, litere şi alte semne speciale
se numesc coduri alfanumerice.
Dintre codurile alfanumerice, cele mai reprezentative sunt codurile ASCII şi
EBCDIC. În ambele cazuri se foloseşte octetul (opt poziţii binare) pentru
reprezentarea unui caracter.
ASCII (American Standard Cod for Information Interchange) este un cod ce
utilizează 7 cifre binare cu care se pot realiza 27=128 de combinaţii. Pentru a
asigura protecţia informaţiei în procesul de transmitere a acesteia, se adaugă
structurii codului din 7 biţi o poziţie pentru controlul de imparitate.
EBCDIC (Extended Binary Coded Decimal Interchange Code) este un cod
ce utilizează 8 cifre binare cu care se pot realiza 28=256 de combinaţii. O parte din
combinaţii sunt utilizate pentru codificarea anumitor comenzi. Fiecare caracter se
reprezintă prin două simboluri din sistemul de numeraţie hexazecimal.

Concepte-cheie
dată sistem sistem informaţional sistem de sistem de numeraţie
informatic numeraţie binar
informaţie BIT managementul cod de cod EBCDIC
informaţiei reprezentare

Întrebări de autoevaluare
1. Informaţia:
a. a fost introdusă iniţial în domeniul tehnic, pentru a defini eventuala
incertitudine înlăturată prin realizarea unui eveniment dintr-un set de evenimente
posibile
b. este supusă procesului de prelucrare şi conduce la obţinerea datelor ca
semnale, ştiri despre evenimentele sau procesele economice care au loc în cadrul
unei unităţi
c. reprezintă o cunoştiinţă, o reflectare a realităţii obiective în conştiinţa umană
d. reprezintă un proces complex de însuşire, apropiere, reconstrucţie a
realităţii obiective de către subiect
e. urmăreşte armonizarea obiectivelor propuse de conducerea unităţii cu
resursele deţinute în vederea obţinerii unei eficenţe maxime

236
2. Pentru cunoaşterea şi gestionarea eficientă a unei unităţi economice trebuie
identificate evenimentele şi faptele care generează …………:
a. informaţii
b. decizii
c. cunoştiinţe
d. date
e. obiective

3. Managementul informaţiei …….


a. reprezintă un ansamblu structurat şi corelat de proceduri şi echipamente
electronice de calcul care permit culegerea, transmiterea şi prelucrarea datelor,
obţinerea de informaţii
b. prelucrează şi vehiculează informaţiile între sistemul condus şi sistemul
conducător, fiind reprezentat de totalitatea metodelor, procedurilor şi mijloacelor
folosite în procesul informaţional
c. este definit ca un ansamblu organizat şi integrat de operaţii de culegere,
transmitere, prelucrare, sistematizare, analiză şi păstrare difuzare şi valorificare a
informaţiilor
d. trebuie să fie capabil să furnizeze rapoarte periodice privind desfăşura-
rea activităţii, fundamentând activitatea de analiză şi prognoză, permiţând adopta-
rea rapidă şi eficientă a măsurilor impuse de evoluţia activităţii
e. presupune desfăşurarea unor activităţi specifice, conceperea şi actuali-
zarea proiectelor strategice în domeniul informaţional, aplicarea unor soluţii de
restructurare coerente, definirea şi respectarea unor standarde de culegere,
transmitere, prelucrare şi stocare a datelor

4. Informaţiile operative, reprezintă o clasificare a informaţiilor după


a. conţinut
b. forma de exprimare
c. complexitate
d. situarea în timp
e. modul de prelucrare

2. ARHITECTURA SISTEMELOR
ELECTRONICE DE CALCUL

OBIECTIVE
Structura componentei hardware.
Clase, familii de calculatoare, apariţia calculatoarelor personale.
Microprocesor, memorie internă.
Dispozitive periferice de intrare, ieşire.

2.1. Arhitectura generalã a sistemelor electronice de calcul


Totalitatea echipamentelor de calcul şi a sistemelor de programe care
realizează prelucrarea automată a datelor constituie un sistem electronic de calcul.
237
Sistemul electronic de calcul este alcătuit din sistemul de echipamente - hardware,
adică totalitatea componentelor fizice folosite în culegerea, memorarea, prelucrarea
datelor şi transmiterea rezultatelor şi din sistemul de programe de bază - software,
respectiv ansamblul programelor care asigură conducerea, supravegherea şi
controlul procesului de prelucrare.
Componenta hardware realizează următoarele funcţii principale:
• memorarea datelor şi a programelor;
• controlul permanent al procesului de prelucrare automată a datelor;
• efectuarea operaţiilor aritmetice şi logice asupra datelor stocate în memoria
internă;
• introducerea datelor şi a programelor în memoria internă, precum şi
redarea rezultatelor prelucrării pe hârtie sau stocarea acestora pe suporturi tehnice
de date.
Pentru realizarea acestor funcţii sistemele electronice de calcul au fost conce-
pute cu următoarele componente: unitatea centrală, unităţi periferice şi unităţi de
memorare.
Unitatea centrală este componenta care realizează efectiv memorarea şi
prelucrarea datelor şi care controlează întregul sistem de echipamente. Ea este
alcătuită din unitatea de comandă-control şi unitatea aritmetico-logică. Unitatea de
comandă-control reprezintă componenta care urmăreşte executarea programelor,
comandă unităţile de memorie şi anumite periferice, asigură decizia în cazul
apariţiei unor întreruperi. Această unitate este compusă din:
• unitatea de control central, care comandă execuţia instrucţiunilor din program;
• unitatea de comandă a memoriei, prin care se realizează accesul la memorie;
• unitatea de control a întreruperilor, care asigură gestionarea şi memorarea
semnalelor de întrerupere;
• unitatea de control pentru intrare / ieşire, care facilitează controlul legăturii
unitate centrală - periferice;
• orologiul intern, compus din ceasul sistemului şi din circuitele de control
aferente.
Pentru ca un program să poată fi executat, trebuie să fie introdus în memoria
internă, după care unitatea de comandă-control analizează fiecare instrucţiune în
parte.
Unitatea aritmetico-logică este componenta care realizează efectiv instruc-
ţiunile aritmetice şi logice. Ea reprezintă un ansamblu alcătuit din registre, care
stochează temporar operanzii şi rezultatele operaţiei şi din circuite, care determină
succesiunea operaţiilor necesare efectuării unei operaţii aritmetice complexe.
Memoria internă este resursa principală a unui sistem electronic de calcul
care conţine informaţii ce reprezintă instrucţiunile de executare a programelor,
datele necesare efectuării operaţiilor şi rezultatele ce urmează a fi extrase. Unitatea
elementară de memorie se numeşte celulă binară şi este capabilă să reţină valorile
numerice 0 şi 1 ale unei variabile binare.
Memoria este alcătuită din mai multe părţi de dimensiuni egale denumite
locaţii de memorie. Acestea sunt „etichetate” începând cu valoarea „0” şi
corespunzând fiecărei locaţii se vor defini adresele de memorie.
Accesul la memorie reprezintă realizarea legăturii cu memoria în vederea
unui schimb de informaţii. Pentru a selecta informaţia dorită este necesară o
238
informaţie de control, care va permite accesul la locaţia de memorie corespunză-
toare, acest proces fiind numit adresare de memorie.
Informaţiile elementare se măsoară în biţi, iar 8 biţi reprezintă 1 byte. Byte-ul
constituie unitatea elementară care poate fi adresată individual în cadrul memoriei
interne. Conţinutul informaţional al unei locaţii de memorie poate fi 1 byte, atunci
când locaţia conţine un grup de 8 biţi sau un cuvânt, atunci când locaţia conţine un
grup mai mare de biţi.
Caracteristicile comune dispozitivelor de memorare sunt capacitatea de
memorare (unitatea de măsură putând fi byte-ul sau cuvântul) şi durata ciclului
de memorie, adică intervalul de timp dintre două operaţii succesive de scriere /
citire din memorie. Mediul de memorare serveşte ca suport pentru stocarea
informaţiilor; din punct de vedere al utilizatorilor, memoria este structurată în
memoria destinată programelor de serviciu, care este inaccesibilă utilizatorilor
şi memoria destinată datelor şi programelor.
În cadrul memoriei interne, datele sunt reprezentate în funcţie de natura
acestora (alfabetice, alfanumerice şi numerice). Această reprezentare a datelor este
convenţia prin intermediul căreia fiecărui caracter i se asociază o valoare binară
proprie. Datele alfabetice şi alfanumerice sunt reprezentate în memorie prin
succesiuni de caractere, fiecărui caracter corespunzâdu-i câte un octet (byte). Acest
lucru se realizează prin folosirea codului EBCDIC sau ASCII. În ceea ce priveşte
datele numerice, sunt utilizate două moduri de reprezentare: reprezentarea
zecimală şi reprezentarea binară.
Unităţile periferice realizează legătura cu mediul exterior, ele permiţând
schimbul de informaţii şi dialogul utilizator-sistem electronic de calcul, precum şi
stocarea unei cantităţi de informaţii mult mai mari decât cea permisă de memoria
internă. Dialogul se materializează în introducerea programului, a datelor
problemei şi respectiv afişarea lor. Datele de intrare, datele de ieşire (rezultatele),
precum şi programele pot fi introduse şi executate imediat de la tastatură sau pot fi
introduse şi păstrate pe suporturi tehnice de date pentru prelucrarea lor ulterioară.
Din punct de vedere al funcţiei realizate, unităţile periferice se împart în:
unităţi periferice de intrare, unităţi periferice de ieşire şi unităţi periferice de
memorare. Unităţile periferice de intrare permit introducerea de către operator a
programelor şi a datelor problemei, iar cel mai reprezentativ echipament este
tastatura. Pe lângă aceasta, mai putem aminti creionul optic, mouse-ul, scaner-ul,
tabletele grafice. Unităţile periferice de ieşire permit afişarea rezultatelor
prelucrării, dar şi a unor mesaje utilizator-calculator, incluzând display-urile,
imprimantele, mesele de desenat. Unităţile periferice de memorare numite şi
echipamente de memorie externă sunt unităţile (driver) de discuri magnetice, de
bandă sau casetă magnetică. Aceste unităţi permit înregistrarea şi ulterior
consultarea informaţiilor.

2.2. Clase şi familii de calculatoare


Din punct de vedere al caracteristicilor constructive, calculatoarele electro-
nice se clasifică în: microcalculatoare, minicalculatoare şi calculatoare medii şi
mari.
Microcalculatoarele sunt realizate având ca element central un micropro-
cesor în jurul căruia s-a dezvoltat o arhitectură la început mai simplă, apoi din ce în
239
ce mai performantă, pe măsură ce s-a trecut de la utilizarea unui microprocesor cu
lungimea cuvântului de 4 biţi la 8-16 biţi, iar în prezent de 32-64 biţi.
Putem împărţi microcalculatoarele în microcalculatoare familiale, microcal-
culatoare semiprofesionale şi calculatoare personale.
Microcalculatoarele familiale, din care amintim realizările firmelor
SINCLAIRE şi COMMODORE, sunt construite pe baza unui microprocesor de 8
biţi INTEL 8080 sau Z80 sau 6502, cu o memorie de până la 48 KO.
Elementul specific al acestor microcalculatoare este faptul că tastatura inclu-
de atât unitatea centrală, cât şi circuitele de interfaţă cu echipamentele periferice.
Aceste periferice sunt, de obicei, televizorul pentru afişarea rezultatelor şi casetofo-
nul pentru memorarea programelor, a fişierelor de date şi a jocurilor.
Microcalculatoarele semiprofesionale sunt realizate cu microprocesoare de
8 biţi, dar cu echipamente periferice performante: unităţi de floppy-disc-uri,
imprimante, eventual şi cuploare pentru teletransmisia datelor, conectate împreună
la o magistrală comună. În această categorie se includ, de exemplu, calculatoarele
CUB-Z, M-18, M-118, COMMODORE-64 etc. Floppy-discurile, utilizarea unită-
ţilor de bandă magnetică a facilităţilor de culegere şi teletransmisie a datelor au
făcut din aceste microcalculatoare, pentru o anumită etapă, nişte instrumente de
calcul mono-user eficiente şi performante.
Calculatoarele personale (Personal Computers sau PC) au cucerit supre-
maţia în lumea microcalculatoarelor, prin utilizarea alături de floppy-discurilor a
discurilor Winchester (hard-discuri), precum şi a microprocesoarelor pe 16 biţi
INTEL 8086.
Firme de prestigiu au creat familii de calculatoare personale, multe compati-
bile între ele, dintre care amintim, în primul rând, IBM PC-urile echipate cu
microprocesoare din ce în ce mai puternice şi mai rapide: INTEL 80286, INTEL
80386, INTEL 80486, INTEL 80586 şi PENTIUM.
Deosebit de fiabile şi performante sunt produsele firmelor COMPAQ,
ATARI, HEWLETT-PACKARD, MACINTOSH etc. Preţul accesibil, echipamen-
tele periferice performante, gama de produse software impresionantă, compilatoa-
re, S.G.B.D.-uri, procesoare de texte, pachetele de programe specializate pentru
proiectare şi calcule inginereşti, medicină sau birotică şi încă multe altele au făcut
din PC-uri cele mai răspândite calculatoare la ora actuală.
Minicalculatoarele au apărut datorită puternicului proces de miniaturizare a
generaţiei vechi de calculatoare, prin utilizarea masivă a circuitelor integrate LSI
(Large Scale of Integration) şi VLSI (Very Large Scale of Integration).
Echipamentele periferice sunt interconectate la o magistrală comună, iar
unităţile de discuri magnetice prin componenta DMA (Direct Memory Access)
sporesc mult performanţele acestora. Numeroase terminale video şi alte echipa-
mente periferice pot fi conectate: imprimante, unităţi de bandă magnetică, unităţi
de discuri magnetice, plottere etc. Din această clasă au făcut parte minicalcula-
loarele româneşti INDEPENDENT seria 100, CORAL, cu versiunile CORAL-
4030 şi CORAL-4021.
Calculatoarele medii şi mari. În prezent aceste calculatoare mai sunt
denumite şi sisteme „main-frame”-uri. Prin dimensiunea lor redusă nu mai
seamănă cu ceea ce au fost prin anii ‘70-’80. Asemenea calculatoare au fost
calculatoarele româneşti FELIX C-256, FELIX C-512, FELIX C-1024. Această
240
familie de calculatoare nu foarte fiabile erau performante ca viteză de lucru, cu o
capacitate de memorare între 256 KB şi 1 MB. Firma IMB a lansat un „main-
frame” cu performanţe spectaculoase. Este vorba de familia de calculatoare
AS/400. Această familie este modulară, permiţându-se o dezvoltare rapidă treptată,
începând cu modelul CO5 şi ajungând la modelul B70.
Modelul IBM AS/400-CO5 are o memorie internă de 8-12 MB şi suportă 12
terminale video pentru utilizarea simultană. Unitatea centrală a IBM 9402 cu
circuite VLSI, pe 32 de biţi asigură o gamă diversă de facilităţi de prelucrare atât în
regim de lucru independent, cât şi în cadrul unei reţele de calculatoare.
Modelul AS/400-B70 poate ajunge la 192 MB memorie internă, 54 GB
memorie externă pe discuri magnetice şi 800 de terminale video ca posturi de lucru
pentru utilizatori. Sistemul de operare este sistemul AS/400 care permite şi
cuplarea unor PC-uri din familia IBM-PS/2. Gama echipamentelor periferice este
diversă, incluzând terminale video, imprimante, unităţi de bandă magnetică, discuri
de la 400 la 3428 MB, subsisteme de comunicaţie.
Supercalculatoarele electronice cu viteză de calcul şi memorie internă foarte
mare sunt destinate cercetărilor spaţiale, aplicaţiilor militare etc.

2.3. Calculatoarele personale


Această noţiune (PC) a apărut prima oară în SUA şi prin denumire sugerează
accesul unei largi categorii de persoane la utilizarea lor. Cea mai cunoscută
subgrupă a calculatoarelor personale o constituie calculatoarele personale compa-
tibile IBM-PC. Calculatorul personal reuneşte într-un tot unitar şi funcţional două
părţi: hardware-ul şi software-ul.
Din punct de vedere structural, calculatorul se compune din microprocesor
şi memorie. Microprocesorul execută programele care se găsesc în memorie, iar
programele operează asupra datelor care se află tot în memorie.
Din punct de vedere funcţional, calculatorul este compus din unitatea
centrală şi echipamente periferice. În continuare se va trata fiecare componentă
menţionată anterior.
Placa de bază, cunoscută şi sub denumirea de motherboard, reprezintă
fundamentul unui calculator, definind prin circuitele pe care le conţine PC-ul şi
accentuând caracteristicile acestuia.
Construirea unui calculator cu ajutorul unei singure plăci de bază reprezintă
cea mai economică metodă, fabricanţii de asemenea componente străduindu-se să
integreze cât mai multe componente. Placa de bază constituie suportul principalelor
componente electronice ale calculatorului: microprocesorul, memoria internă,
coprocesorul matematic, magistralele de comunicaţie, interfeţele de conectare.
Toate aceste subansamble sunt amplasate pe placă, utilizându-se locaşe dedicate.
Microprocesorul reprezintă o unitate de prelucrare miniaturizată a datelor
care sunt supuse prelucrării. Istoria microprocesorului începe în anul 1971, când
compania INTEL a realizat pentru prima dată asamblarea într-un tot unitar a unui
mare număr de tranzistoare, dar vor mai trece 8 ani până când această realizare se
va concretiza în primul calculator personal. Microprocesorul numit şi Unitate
Centrală de Procesare (CPU – Central Processing Unit), este un circuit LSI (Large
Scale Integration) complex, capabil să efectueze operaţii aritmetice şi logice sub
controlul unui program. El execută calculul şi procesarea datelor în sistem (cu
241
excepţia calculelor matematice complexe, acestea fiind executate de coprocesorul
matematic, dacă sistemul de calcul are o astfel de componentă separată).
Procesorul lucrază cu două tipuri de date: date utilizator – date care trebuiesc
procesate în concordanţă cu anumite instrucţiuni şi cea de-a doua categorie de date
sunt reprezentate de instrucţiuni – care arată cum trebuie să fie procesate datele
utilizator. În principal activitatea unui procesor constă în decodificarea instruc-
ţiuniilor, localizarea datelor în sistem, efectuarea calculelor.

Unitatea BUS (BU) stabileşte legăturile cu componentele externe proceso-rului


prin intermediul magistralelor, aducând instrucţiunile din memorie punându-le într-o
coadă de aşteptare (Prefetch Queue) spre a fi transferate pe rând, una câte una în
Unitatea de Instrucţiuni (IU). În acest bloc instrucţiunile sunt decodificate şi
descompuse într-un număr de microinstrucţiuni elementare spre a fi transferate apoi în
Unitatea de Execuţie. Execuţia instrucţiunilor se face cu ajutorul registrelor din EU,
controlul derulării operaţiilor fiind asigurat de Unitatea de control (CU). Locaţia de
memorie de la care citeşte sau scrie procesorul, este atribuită de acesta prin intermediul
Unităţii de adresare(AU) după care este transmisă Unităţii de BUS.
Clasificarea procesoarelor se realizează în funcţie de modul în care are loc
execuţia instrucţiunilor. Execuţia instrucţiunilor are la bază principiul microprogra-
mării, existând astfel două tipuri principale de procesoare. Procesoare de tip
CISC (Complex Instruction Set Computer) – modul de execuţie al instrucţiunilor
după acest tipar fiind specifice procesoarelor 8086. Procesoare de tip RISC
(Reduced Instruction Set Computer) – modul de execuţie al instrucţiunilor este dat
de tehnologia superscalară care permite procesoarelor să execute simultan mai
multe instrucţiuni (procesare paralelă). Acest mod de execuţie a instrucţiunilor
este specific procesoarelor dedicate pentru servere. Codurile acestor instrucţiuni
sunt memorate într-o memorie ROM (Microcode ROM) în interiorul procesorului.
Caracteristicile procesoarelor. Un procesor este caracterizat de viteza de
lucru, capacitatea maximă de memorie pe care o poate adresa şi setul de
instrucţiuni pe care le poate executa. O caracteristică principală a unui procesor
este reprezentată de lungimea cuvântului cu care poate lucra (capaciatea registrilor
săi de lucru), existând procesoare ce lucrează cu lungimi de 8, 16, 32 şi 64 de biţi.

242
Această caracteristică reprezintă un indiciu important asupra cantităţii de date pe
care procesorul o poate prelucra la un moment dat.
Viteza de lucru a unui procesor depinde de frecvenţa ceasului intern şi de
capacitatea memoriei cache. Ceasul intern este un oscilator care trimite în
calculator pulsuri la intervale de timp egale. La fiecare puls emis de ceasul intern,
procesorul execută anumite operaţii.Toate activităţile unui procesor sunt
coordonate de aceste pulsuri periodice Frecvenţa cu care sunt generate aceste
pulsuri se numeşte frecvenţa ceasului intern şi se măsoară în herţi. Memoria cache
din punct de vedere al procesorului este clasificată în memorie cache internă (de
nivel 1) şi memorie cache externă de nivel (2). Memoria cache internă este de fapt
o zonă de memorie foarte rapidă încorporată în nucleul procesorului având rolul de
a păstra o parte din seturile de instrucţiuni şi de date cu care procesorul lucrează în
mod curent. Fără existenţa acestui tip de memorie procesorul trebuie să aştepte ca
datele sau instrucţiunile să-i sosească din memoria RAM a calculatorului. Astfel se
produce o întârziere în ceea ce priveşte prelucrarea datelor de către procesor,
întârzieri datorate pe de o parte faptului că memoria RAM este prin construcţie
mult mai lentă decât procesorul, pe de altă parte, datele trebuie să străbată o
distanţă destul de mare. Distanţa este reprezentată de traseul străbătut de date din
memoria RAM prin magistrala de date sau de instrucţiuni până la unitatea de bus a
procesorului. Aceşti timpi de aşteptare au fost înlăturaţi prin introducerea unui
astfel de tip de memorie ce poate fi accesată de către procesor făra cicluri de
aşteptare, deoarece ea poate lucra integral la frecvenţa de ceas a procesorului.
Caracteristica acestui tip de memorie este aceea că înmagazinează atât coduri de
instrucţiuni cât şi date fiind numită şi memorie unificată. Pentru a îmbunătăţii şi
mai mult performanţele procesoarelor, acestea au fost prevăzute şi cu o memorie
cache externă de nivel 2, caracteristica acesteia fiind că este divizată din punct de
vedere logic în două zone: cache-ul de date şi cache-ul de instrucţiuni. Localizarea
acestui tip de memorie (în funcţie de producător) se află fie în capsula procesorului,
fie se află pe suportul ceramic al procesorului.
Capacitatea maximă de memorie pe care o poate accesa un procesor este dată
de modul (mod real, mod protejat şi mod virtual real) în care poate funcţiona acest
procesor. Microprocesoarele din familia 8086 în mod real, din construcţie pot
accesa maxim 1 Mb de memorie RAM. Odată cu evoluţia şi apariţia unor
procesoare mai puternice, printre facilităţile puse la dispoziţie a fost şi accesul la o
cantitate de memorie mai mare. Astfel un procesor care funcţionează în modul
protejat poate avea acces la 1 Gb de memorie (inclusiv memorie virtuală). Atunci
când un program solicită mai multă memorie decât memoria fizică instalată în
sistem, unitatea centrală de prelucrare mută pe hard disc o parte din datele existente
în memorie şi permite astfel programului să utilizeze memoria RAM eliberată.
Programul se comportă ca şi când memoria de 1 Gb există în realitate. Modul de
operare virtual real al procesorului asigură protecţia hard a memoriei simulând un
mod de lucru real. Aceast mod de funcţionare presupune încărcarea în memorie a
mai multor copii ale sistemelor de operare, acestea rulând simultan în câte o zonă
protejată de memorie. Fiecare partiţie astfel creată se mai numeşte şi maşină
virtuală.

243
Setul de instrucţiuni pe care le poate executa un procesor se referă direct la
modul în care sunt executate instrucţiunile de bază precum şi modalitatea de
procesare a datelor (CISC sau RISC).
Cea mai importantă şi costisitoare componentă fizică a unui calculator
personal este memoria internă, prin intermediul căreia vom putea aprecia perfor-
manţele unui calculator. Aceasta este unitatea funcţională a calculatorului destinată
păstrării permanente sau temporare a programelor şi a datelor necesare utilizatoru-
lui şi bineânţeles a sistemului de operare. În configuraţia unui sistem electronic de
calcul în funcţie de modul în care se realizează accesul la memorie, pot fi întâlnite
simultan două mari tipuri de memorii: memorii ROM şi memorii RAM.
Memoria ROM (Read Only Memory – memorie care poate fi doar citită) –
este un tip de memorie nevolatilă (informaţia conţinută de acest tip de memorie nu
se pierde la oprirea calculatorului). Este o memorie de tip special, care prin
construcţie nu permite programatorilor decât citirea unor informaţii înscrise aici de
constructorul calculatorului prin tehnici speciale Memoriile de tip ROM se clasifică
la în funcţie de modalitatea de scriere a datelor în PROM şi EPROM..
1. memorii PROM (Programabile ROM), memorii ROM programabile,
care permit o singură rescriere de programe;m
2. memorii EPROM (Programabile Electric PROM), care pot fi şterse şi
reprogramate din nou de mai multe ori, utilizând tehnici electronice speciale.
Programele aflate în ROM sunt livrate odată cu calculatorul şi alcătuiesc aşa
numitul firmware. Calculatoarele din familia IBM – PC conţin şi o memorie
CMOS (de tip RAM, alimentată în permanenţă de o baterie pentru a nu-şi pierde
conţinutul informaţional. În această memorie se stochează informaţii referitoare la
configuraţia hardware a sistemului electronic de calcul.
Dacă accesul la memorie este permis atât pentru citire cât şi pentru scriere
memoria se numeşte RAM (Random Access Memory - memorie cu acces aleator).
Memoria RAM reprezintă un spaţiu temporar de lucru unde se păstrează datele şi
programele pe toată durata execuţiei lor. Programele şi datele se vor pierde din
memoria RAM, după ce calculatorul va fi închis, deoarece aceasta este volatilă,
păstrând informaţia doar atâta timp cât calculatorul este sub tensiune.
În funcţie de circuitele din care sunt implementate memoriile RAM acestea se
clasifică în: memorii statice (SRAM) şi memorii dinamice (DRAM). La rândul său
memoriile DRAM se împart în:
1. memorii FPM (Fast Page Mode) – caracteristica acestui tip de memorie o
reprezintă facilitatea de a lucra cu pagini de memorie. O pagină de memorie este o
secţiune de memorie, disponibilă prin selectarea unei adrese de rând.
2. memorii EDO (extended Data Out) – funcţionează la fel ca şi memoriile
FPM dar accesul la datele din celulele de memorie este mai rapid cu 10 – 15 % faţă
de FPM
3. memorii SDRAM (Syncronous DRAM) – un astfel de tip de memorie re-
prezintă un modul DRAM ce lucrează în mod sincron cu procesorul (prin construc-
ţie, la origini memoriile DRAM convenţionale funcţionau în mod asincron)
4. memoriile VRAM (Video RAM) – este o memorie rapidă folosită în
special pentru plăcile video.
5. memorii SGRAM (Syncronuos Graphics RAM)- este un SDRAM adaptat
cerinţelor foarte mari din domeniul graficii 3D.
244
6. memorii DDR (Double Data Rate)- prin această tehnologie se pot transfera
date de două ori mai rapid faţă de tehnologiile anterioare.
Fizic memoria RAM este constituită din elemente care prezintă două stări
stabile, reprezentate convenţional prin simbolurile 0 şi 1 denumite biţi sau cifre
binare. Aceste elemente sunt constituite din milioane de perechi de tranzistori şi
condensatori. Rolul condensatorilor este de a reţine sarcină electrică, iar al
tranzistorului acela de a încărca cu sarcină electrică condensatorul. Aceste perechi
de condensatori şi tranzistori sunt dispuse sub formă de coloane şi rânduri formând
o matrice. Prin construcţie, accesul la memorie se realizează la nivelul unui grup de
biţi denumit celulă sau locaţie de memorie. Fiecărei locaţii de memorie îi este
asociată o adresă, care identifică în mod unic aceea locaţie. Numărul de biţi care se
poate memora într-o locaţie de memorie reprezintă lungimea cuvântului de
memorie. Numărul total de locaţii de memorie reprezintă capacitatea memoriei şi
se exprimă de regulă în octeţi. O altă caracteristică a memoriei RAM o reprezintă
timpul de acces la informaţie care se defineşte prin intervalul de timp scurs dintre
momentul furnizării adresei de către procesor şi momentul obţinerii informaţiei.
Timpul de acces la informaţie la memoriile noi este de ordinul nanosecundelor.
Organizarea internă a memoriei RAM
Memoria RAM din punct de vedere logic este împărţită astfel:
1. Memoria convenţională (de bază) – este formată din primii 640 Kb ai
memoriei calculatorului, fiind zona în care se execută toate programele care rulează
sub sistemul de operare MS-DOS.
2. Memoria superioară (rezervată) – este formată din următorii 384 Kb,
rămaşi disponibili până la 1Mb. Această zonă de memorie este împărşită în felul
următor: primii 128 Kb sunt rezervaţi pentru a fi utilizaţi de adaptoarele video
pentru memorarea informaţiei afişate pe ecran, următorii 128 de Kb sunt rezervaţi
pentru a fi folosiţi de diferite adaptoare ce se pot conecta la sistem cum ar fi placă
video, placă de reţea, etc, ultimii 128 de Kb sunt rezervaţi pentru a fi utilizaţi de
componenta BIOS a sistemului.
3. Memoria extinsă – este cuprinsă între 1 Mb şi 4 Gb, caracteristica sa fiind
că aceasta poate fi accesată doar dacă procesorul lucrează în mod protejat.
4. Memoria expandată EMS (Expanded Memory Specification) – acest tip
de memorie nu poate fi accesat direct de către procesor, ci prin intermediul unei
ferestre de 64 de Kb stabilită în zona de memorie superioară. Acest tip de memorie
este împărţit din punct de vedere logic în segmente de 64 Kb care sunt comutate în
această fereastră.
Magistrala reprezintă mulţimea conductoarelor folosite în comun de mai
multe unităţi funcţionale pentru transmiterea semnalelor care codifică (reprezintă)
un vector binar. După semnificaţia semnalelor transmise pe magistrală, acestea pot
fi de adrese, de date sau de control, după cum semnalele respective reprezintă
adrese, date sau comenzi şi informaţii. Din punct de vedere fizic, magistralele
reprezintă trasee de cupru realizate pe o placă de circuit imprimat.
Pe magistrala de comenzi circulă comenzile, iar pe magistrala de date circulă
datele transferate între componentele calculatorului. Echipamentele periferice sunt
cuplate la magistrală prin intermediul unei componente fizice numită „controller”.
Controller-ul urmăreşte, comandă şi controlează întregul trafic de informaţii între

245
perifericele rapide, unitatea de hard-disc şi unităţile de floppy-disc şi memoria
internă.
Tastatura reprezintă elementul de legătură directă între om şi calculatorul
personal, în sensul că permite introducerea datelor şi comenzilor în calculator.
Tastatura calculatoarelor este împărţită în cinci zone de taste: tastele maşinii de
scris, tastatura numerică redusă, tastele pentru deplasarea cursorului, tastele
funcţionale şi tastele de control speciale.
Tastele maşinii de scris este zona care conţine tastele obişnuite, litere, cifre
şi caractere speciale. Tastatura numerică redusă este reprezentată printr-un grup
de 9 taste cu dublă funcţionare care se setează, utilizând tastele NUM LOCK sau
SCROLL LOCK, pentru introducerea de numere şi pentru acţionarea unor comen-
zi de deplasare a cursorului. Tastele pentru deplasarea cursorului sunt tastele pe
care sunt desenate săgeţile care indică sensul de deplasare al cursorului: sus, jos,
stânga şi dreapta. Tastele funcţionale sunt F1, F2 până la F12 având au o
semnificaţie diferită în funcţie de programul care se execută.
Mouse-ul reprezintă un dispozitiv deosebit de comod şi eficient, constituit
dintr-o cutiuţă de plastic cât mai ergonomic proiectată şi realizată, cu 2-3 butoane
deasupra şi conectată la un port al calculatorului. Graţie unui sistem opto-mecanic
(cu bilă) sau optic pur este posibilă cuantificarea deplasărilor sale pe masa de lucru.
Practic, prin deplasarea mouse-ului în orice direcţie pe un suport specific
sistemului de senzori, se va obţine o deplasare identică a cursorului pe ecran.
Deplasările reflectate simultan pe ecran sunt executate de un spot luminos care
trebuie adus la coordonatele dorite pe ecran, urmând ca utilizatorul să apese pe
unul dintre butoane. Coordonatele şi acţionarea pe unul dintre butoane sunt
înregistrate şi prelucrate de calculator, urmând realizarea unui anumit eveniment.
Astfel se derulează o interacţiune directă om-calculator.
Monitorul poate avea diverse dimensiuni, determinate de numărul de linii şi
numărul de caractere dintr-o linie, adică numărul de coloane. PC-urile standard au
un ecran cu 25 linii şi 80 de coloane. Caracteristica diagonala ecranului este
măsurată în inchi, având valori de 14” (mai puţin folosite), 15” recomandate
utilizatorilor mai puţin pretenţioşi, la serviciu şi acasă, 17” 19” 20” şi 21”pentru
prelucrarea digitală a imaginilor.
Poziţia pe ecran indicată de cursor, la unele calculatoare, este o „liniuţă”
clipitoare (blinking underline), un „pătrat” clipitor (box) sau un „dreptunghi”
(highlited cursor). Forma şi modul de afişare al cursorului se poate fixa de către
utilizator. Monitorul permite afişarea sub formă de imagini sau text a informaţiei
primite de la placa video a calculatorului. În funcţie de tipul constructiv al
ecranului identificăm: dispozitive de afişare cu ecran plat (FPD – Flat Panel
Display) – în această categorie incluzându-se ecranele cu cristale lichide (LCD –
Liquid Crystal Display), ecranele cu tehnologie TFT (Thin Film Tranzistor),
ecranele cu tehnologie FED (Field Emission Display) şi cele cu plasmă (Plasma
Display Panel); monitoare cu tuburi catodice (CRT – Catode Ray Tube).
Monitoarele cu tub catodic în funcţie de modul de dispunere a
generatorilor de electroni se clasifică în:
a. monitor cu tub delta – cei trei catozi corespunzători celor trei culori de
bază (roşu, verde, albastru – R, G, B) sunt dispuşi sub forma unui triunghi
echilateral. Tuburile delta se clasifică la rândul său în funcţie de tipul grilei folosită
246
pentru ghidarea electronilor în tubul catodic în: tub cu mască de umbrire de tip
tradiţional – fluxurile de electroni sunt ghidate spre suprafaţă de luminofor cu
ajutorul unei măşti (grile) metalice subţiri prevăzută cu orificii; tub cu slot mask –
foloseşte o mască care conţine grupe de câte trei puncte eliptice de luminofori
dispuse întreţesut.
b. monitor cu tub Trinitron – cei trei catozi sunt dispuşi în linie iar masca de
umbrire este înlocuită de o grilă formată din fire metalice fine, verticale, paralele,
foarte apropiate unele de celelalte.
În funcţie de culorile pe care le pot afişa identificăm: monitoare monocrome
– pot afişa doar două culori, de obicei negru şi una din culorile alb sau verde;
monitoare cu nivel de gri –capabile de a afişa diferite intensităţi sau amestecuri
între culorile alb şi negru şi monitoare color – pot afişa toată gama de culori
perceptibilă de ochiul uman prin combinarea cu intensităţi diferite a celor trei
culori fundamentale. De-a lungul timpului au apărut următoarele tipuri de
adaptoare (interfeţele monitorului):
- pentru monitoare alb-negru
• MGA, Monochrome Display Adapter, fără facilităţi grafice;
• HERCULES GA, Monochrome Display Adapter, cu facilităţi grafice;
- pentru monitoarele grafic-color
♦ CGA, Colour Graphics Adapter;
♦ EGA, Enhanced Colour Graphics Adapter;
♦ VGA, Video Graphics Adapter;
♦ SVGA, Super Video Graphics Adapter.
După tipul semnalelor video se pot identifica: monitoare analogice –
acceptă semnale video analogice; monitoare digitale – acceptă semnale video
digitale.
Principalele caracteristici ale unui monitor sunt:
♦ dimensiunea ecranului – se exprimă în inch şi reprezintă lungimea
diagonalei ecranului. În mod uzual domeniul de variaţie a acestei caracteristici este
cuprinsă între 14’’ şi 21’’;
♦ rata de împrospătare pe orizontală – este o unitate de măsură a numărului
de linii orizontale baleiate de monitor într-o secundă şi se măsoară în KHz;
♦ rata de refresh – exprimă numărul de cadre ce pot fi afişate pe ecran într-o
secundă. Valoarea minimă acceptată de standardele de calitate pentru această
caracteristică este de 60 Hz la o rezoluţie maximă suportată de monitor;
♦ densitatea de punct (dot pitch)– reprezintă distanţa dintre centrele a două
puncte vecine de aceiaşi culoare. Standardul de calitate ISO 2004 prevede pentru
acest parametru o valoare de 0.20 mm;
♦ rezoluţia – reprezintă capacitatea unui monitor de a afişa detalii. De obicei
majoritatea producătorilor exprimă valoarea acestui parametru prin numărul maxim
de pixeli pe care îi poate afişa un monitor atât pe orizontală cât şi pe verticală.
Modem-ul (Modulator-Demodulator) are sarcina de a converti datele
digitale ale calculatorului, pentru a putea fi transmise prin reţeaua telefonică
analogică, fiind utilizat pentru schimburi de date şi comunicări între doi sau mai
mulţi utilizatori de calculatoare. Modem-ul poate fi utilizat pentru transmiterea şi
recepţionarea fax-urilor sau pe poziţie de robot telefonic.

247
Acest echipament periferic este disponibil sub formă de placă de extensie sau
ca aparat extern.
Funcţionarea corectă a acestui periferic este semnalată de o serie de becuri de
stare (LED-uri), grupate pe partea frontală a echipamentului, semnalând conectarea
la reţeaua telefonică şi disponibilitatea de a transmite şi / sau recepţiona informaţii.
Pentru a exista, un sistem de comunicaţie trebuie să fie compus din:
modem; programe de comunicaţie; linie telefonică. O dată cu aceste elemente
constitutive utilizatorii care doresc a intra în dialog trebuie să definească în prea-
labil câţiva parametrii, cum ar fi: viteza de transmitere şi recepţie a informaţiilor;
formatul sub care sunt expediate sau recepţionate datele etc. Utilizarea modem-ului
presupune, de fapt, apelarea unui sistem de comunicaţie care permite controlul
legăturii dintre calculatoare, permiţând: apelarea unui alt calculator; conectarea
(logging in); expedierea sau recepţionarea unor mesaje, fişiere (upload şi
download); deconectarea (disconnect); încetarea comunicării (hang up).
Imprimanta este un dispozitiv care permite tipărirea pe hârtie (hard-copy) a
unui document de tip text, obiecte grafice sau combinaţii ale acestora rezultate în
urma unor prelucrări efectuate de calculator.
Imprimantele şi monitoarele au de soluţionat o problemă comună: realizarea
ieşirilor informaţionale prin aranjarea seturilor de „puncte", astfel încât să formeze
texte sau imagini grafice. Bineînţeles, imprimantele sunt extrem de diverse prin
tehnologie, respectiv prin modul în care cerneala ajunge pe hârtie, însă principiul
rămâne acelaşi. Principiul de funcţionare este matriceal sau vectorial şi se bazează
pe una din procedurile de imprimare:
• lovirea hârtiei prin intermediul unei benzi tuşate cu un număr de ace (sau
pini) în configuraţii care conduc la realizarea unei imagini;
• stropirea hârtiei cu un jet fin de cerneală comandat electrostatic;
• inscripţionarea cu toner, utilizând LASER-ul, a unui tambur şi apoi a
hârtiei similar copiatoarelor XEROX;
• pe cale termică.
Imprimanta matriceală (dot matrix) reprezintă modelul cel mai răspândit,
în special datorită preţului redus al dispozitivului şi a consumabilelor sale (benzile
tuşate). Sunt modele cu 9, 18 sau 24 de ace care operează pe baza unui şablon
(matrice de puncte) pentru a forma un caracter sau desena grafice. „Punctele" sunt
serii de pini (ace) montate pe un „cap de imprimare". Capul de imprimare creează
câmpuri electromagnetice în jurul fiecărui pin. Atunci când comanda de imprimare
este recepţionată, câmpul este modificat, iar pinii sunt atraşi sau respinşi de acul de
scriere. Pinii respinşi percutează banda tuşată (ribbon-ul). Câmpul electromagnetic
este modificat rapid, pentru ca o polaritate anumită să creeze un şablon ce va fi
imprimat, atunci când capul este deplasat de-a lungul hârtiei. Orice metodă de
imprimare care solicită impactul fizic dintre o componentă a imprimantei şi o
bandă tuşată, pentru a transfera cerneala pe hârtie este cunoscută ca „imprimare
prin impact" (Impact Printing).
Imprimanta cu jet de cerneală (Ink-Jet Printer) a constituit următorul pas în
tehnologia tipăririi rezultatelor. Această imprimantă utilizează un „cap de scriere",
care direcţionează cerneala, sub forma unor mici jeturi spre hârtie, desenând
caractere sau imagini grafice. Nu se foloseşte bandă tuşată pentru scris.

248
Există două tehnologii: „bubble-jet" şi imprimarea „piezo-electrică”. Denu-
mirea „bubble-jet" provine de la numele primului model de imprimantă, care a
utilizat această tehnologie: Canon BubbleJet®. Se bazează pe impulsuri electrice
care vaporizează cerneala ţinută sub presiune într-un recipient. Aceasta va ţâşni
prin capul de imprimare şi va fi înscrisă pe hârtie. Tehnologia imprimării piezo-
electrice utilizează un convertizor de transformare a variaţiilor electrice în variaţii
de presiune (cristal piezoelectric).
Imprimantele cu jet de cerneală au devenit foarte populare, datorită
facilităţii lor de a imprima imagini color de o calitate remarcabilă şi neavând
dispozitive mecanice de transfer a cernelii pe hârtie, ele sunt silenţioase, fiind tot
mai mult răspândite, datorită comodităţii în imprimarea color şi a calităţii tipăririi,
în detrimentul celor matriceale.
Imprimantele termice sunt, în general, dedicate unor tipuri de aplicaţii
software. Ele sunt integrate în structura calculatorului şi se bazează pe procedeul de
fixare termică a caracterelor pe hârtie specială. Evident, sunt mai puţin răspândite.
Capul de scriere al imprimantei este încălzit, astfel încât, să determine modificarea
chimică a structurii unei hârtii speciale, realizând texte şi grafice. Este un tip de
imprimantă care nu solicită utilizarea cernelii pentru a imprima caractere sau alte
imagini, folosind un mediu colorat, solid, asemănător cu ceara, prezent ca folie
într-o casetă, fie ca bloc de ceară în imprimantă. Mediul color trece din starea
solidă direct în stare gazoasă, condensând în final pe hârtie. Marele avantaj al
acestui procedeu este că ceara nu intră şi nu se întinde pe hârtie, dar nu poate
utiliza hârtie normală.
„Punctele" produse de această imprimantă pe hârtia tratată chimic nu sunt la
fel de clare cum sunt cele create cu alte modele de imprimante, în special datorită
limitării controlului reacţiei chimice. Un alt dezavantaj este acela al unui timp
redus de păstrare al hârtiei chimice, sensibilă la lumină, căldură sau agenţi chimici.
Imprimantele laser asigură o înaltă calitate a tipăririi, având la bază princi-
piul xerox-ului. Ambele utilizează o sursă de lumină şi un mecanism sofisticat de
oglinzi, pentru a transfera o imagine pe hârtie. Cu ajutorul razelor laser se obţine o
polarizare electrostatică a unui cilindru special, care, la rândul lui atrage şi se
încarcă pe suprafaţă cu toner (praf special de cărbune, deosebit de fin) ce urmează
a fi depus pe hârtie. În continuare hârtia este supusă unui tratament termic pentru
fixare.
Dispozitivul periferic scaner permite utilizatorului să digitalizeze diapozi-
tive, fotografii alb-negru sau color, formulare sau planuri, pentru a le prelucra
ulterior cu ajutorul calculatorului. În tehnica electronică de calcul există trei
categorii importante de scanere, funcţie de modul de citire a documentului: scanere
cu tambur; scanere cu acţionare manuală şi scanere de pagină.
Un element important în definirea calităţii unui scaner este capacitatea de a
deosebi cât mai multe tonuri de gri sau de culoare. În cazul în care un scaner
deosebeşte doar alb de negru, dispozitivul posedă caracteristica „adâncime de
culoare” egală cu 1 bit. La 16 trepte de gri, recunoscute adâncimea de culoare este
de 4 biţi, iar pentru 256 de trepte de gri va avea adâncimea de culoare de 16 biţi.
Scanerele alb-negru lucrează cu o adâncime de culoare între 8 şi 16 biţi, iar
scanerele color cu o adâncime de culoare mai mare de 24 de biţi.

249
Floppy-discul (discul flexibil sau discheta), apărut pentru prima dată în anul
1971, reprezintă un disc format dintr-o singură placă realizată din material plastic
acoperit cu un strat feromagnetic. Principiul de funcţionare constă în următoarele:
un mecanism de antrenare roteşte floppy-discul cu o viteză constantă, iar
scrierea/citirea se realizează cu ajutorul a două capete de scriere/citire, care se
poziţionează pe informaţiile plasate pe piste (track, dispuse în cercuri
concentrice). Floppy-discurile sunt de dimensiuni diferite şi deci de capacităţi
diferite. Cele mai răspândite sunt floppy-discurile cu diametru de 5 1/4 inch şi cele
cu diametrul de 3 1/2 inch, care surprinzător, sunt de capacitate mai mare. Un disc
magnetic flexibil se roteşte în interiorul unităţii cu o viteză de 300 rotaţii/minut
având, în principiu un timp de acces la informaţie de 100 ms.
Hard-discul reprezintă o unitate fixă de stocare a datelor. Acesta este
incorporat în cutia care conţine unitatea centrală, încasetat într-un dispozitiv la care
nu avem acces pentru a-l înlocui cu altul. În caz de defectare se înlocuieşte întreg
ansamblul. Acest ansamblu se mai numeşte disc dur sau disc fix sau disc
Winchester, după numele tehnologiei de construcţie. Denumirea de disc fix,
atribuită iniţial, a avut în vedere faptul că acesta se fixează în interiorul
calculatorului şi nu poate fi detaşat cu uşurinţă de către un utilizator obişnuit. În
ultimul timp însă, această denumire a devenit improprie, deoarece au fost create şi
HD care pot fi cu uşurinţă conectate şi deconectate în exteriorul calculatorului prin
porturile de intrare/ieşire ale acestuia.
În funcţie de interfaţa de conectare hard discurile se clasifică în:
1. Hard discuri SCSI (Small Computer System Interface) – hard discuri
având caracteristici deosebite fiind conectate la o interfaţă SCSI, interfaţă ce este
controlată de sisteme inteligente (controlere) acestea având menirea de a coordona
fluxul de informaţii dintre hard disc şi sistem. Acest tip de unităţi de stocare se
folosesc cu precădere montate pe servere sau pe acele calculatoare unde se doreşte
o performanţă ridicată privind transferul de date.
2. Hard discuri EIDE (Enhaced Integrated Drive Electronics) – termen
general aplicat tuturor unităţilor care au un controler inclus în unitate. De-a lungul
timpului unităţile de stocare de acest gen au cunoscut o serie de implementări
printre care amintim protocolul Ultra ATA care mai este denumit şi Ultra DMA/
ATA-33/ DMA-33, Ultra ATA 66, Ultra ATA 100. Aceste denumiri se referă
direct la realizarea transferului rapid de date. Legat de hardurile EIDE în ultimul
timp şi-au făcut apariţia pe piaţă cele SATA (Serial ATA), hard discuri ce reuşesc
să obţină o viteză de transfer de 150 M/s.
Componentele reprezentative ale unui hard disc sunt:
1. incinta închisă ermetic
2. pachetul de discuri – este alcătuit din câteva discuri montate la distanţă
unul de altul pe acelaşi ax al unui motor.
3. capetele de scriere/citire şi mecanismul de antrenare a lor – acestea sunt
dispuse pe fiecare dintre feţele unui disc, toate capetele de scriere citire fiind
montate pe un dispozitiv comun care le pune în mişcarere. Braţul care susţine
capetele se poate mişca linear (înainte şi înapoi) sau se poate roti cu un anumit
unghi.

250
4. motorul pentru antrenarea discurilor
5. placa logică – denumită şi controler, are menirea de a comanda întreaga
activitate a unităţii de hard disc: rotirea discurilor, poziţionarea capetelor în vederea
scrierii sau a citirii, verificarea poziţionării corecte a capetelor, codificarea sau
decodificarea informaţiilor, transferul de informaţii, etc.
6. memoria cache – are rolul de a stoca temporar anumite date sau comenzi
primite de la procesor. Acest tip de memorie a fost introdus în cadrul acestui tip de
dispozitive pentru a creşte performanţele acestora.
Principalele caracteristici ale HD se referă la:
• capacitatea de stocare a informaţiilor/capacitatea de manipulare a datelor
de către PC (PC Data Handling);
• timpul de căutare (seek time) - este o măsură exprimată în milisecune a
rapidităţii cu care hard discul îşi poate deplasa capetele de scriere citire de la o
locaţie la alta. Întârzierea produsă de rotaţie reprezintă timpul necesar pentru ca
sectorul dorit să ajungă în dreptul capului de scriere/citire, odată ce capul s-a
poziţionat pe pista respectivă.
• rata de transfer a sistemului gazdă – este reprezentată de cantitatea de date
ce poate fi trensferată prin magistralele de date ale sistemului;
• rata de transfer a hard-discului (media rate) - reprezintă viteza cu care
datele sunt transferate spre şi dinspre platan. Unitatea uzuală de măsură a acestei
caracteristici este numărul de biti pe secundă. Parametrul care influenţează rata de
transfer pe lângă viteza de rotaţie este dat şi de densitatea datelor pe platan
exprimată fie prin număr de piste / inch fie prin cantitate de biţi / inch.
• numărul de rotaţii/minut (rpm) -reprezintă viteza de rotaţie a discului.
Particularitatea acestui parametru o reprezintă faptul ca această viteză este
constantă. Cu căt această viteză este mai mică cu atăt întârzierile datorate poziţio-
nării mecanismelor fizice sunt mai mari având un impact direct asupra aşteptării
generate de mişcarea de rotaţie şi implicit asupra ratei de transfer a discului;
• cantitatea de memorie cache – influienţează în mod direct performanţele
hard discului, reducând timpii de aşteptare. Anumite instrucţiuni de scriere/citire
folosite uzual, nu mai sunt apelate din memoria RAM a calculatorului ci sunt
accesate direct din acest tip de memorie.
Fiecare dintre aceste caracteristici îşi spune cuvântul în ceea ce priveşte
determinarea performanţelor sistemului de calcul în ansamblul său.
Compact discul constituie un alt suport de memorie externă care, datorită
unor performanţe superioare faţă de discurile flexibile, tinde să se generalizeze.
Putem defini discul compact ca pe un suport pe care sunt stocate informaţii
prin intermediul mijloacelor optice (tehnologia laser) atât în procesul de scriere, cât
şi în cel de citire.
Succesul tehnologiilor optice, nu numai pe piaţa calculatoarelor electronice,
se datorează progreselor realizate în domeniul laserilor, suporturilor optice şi a
procesării semnalelor. Astfel, au apărut o serie de standarde, cum ar fi:
• ISO 9660 (Sony şi Philips);
• High Sierra;
• CD-DA (Compact Disc - Digital Audio, pentru citirea informaţiilor audio
sau a datelor în format electronic);

251
• CD-ROM XA (EXtended Architecture), care permite atât citirea standar-
delor mai vechi, cât şi a discurilor ce utilizează tehnica de întreţesere „interlaced
mode“, cum sunt cele pentru vizualizarea fişierelor în format AVI);
• CD-Recordable, denumite şi CD-WORM sau CD-WO (permit
înregistrarea CD-urilor de către utilizator).
CD-ROM-ul este mai avantajos decât discul flexibil, dar concurează discul
fix, în sensul că are capacitate de ordinul sutelor de MO sau GO. Viteza de lucru
este, uneori, mai lentă decât la HD.
În următorii ani, unităţile de stocare optice DVD vor fi nelipsite din
configuraţia unui calculator. Acestea au fost dezvoltate de companiile Sony şi
Philips reprezentând tehnologia de mâine pentru stocarea şi redarea informaţiilor
aflate pe un suport optic. DVD-ul va înlocui CD-ROM-ul şi casetele video VHS.
Unităţile DVD permit, în funcţie de destinaţie, atât citirea, cât şi înmagazinarea de
informaţii.
Suportul DVD este asemănător Cd-ului. DVD-ul reprezintă un disc cu un
diametru de 4,7 inchi, datele sunt stocate pe singura pistă spiralată a suportului şi
sunt citite prin intermediul unei multiple raze laser, procedeu similar celui utilizat
la CD. DVD-ul este compus din două discuri optice asamblate într-unul singur,
permiţând astfel mărirea capacităţii de stocare a suportului. În continuare sunt
prezentate principalele tipurile de DVD-uri existente.
DVD-ROM reprezintă suportul care permite doar citirea informaţiilor, fiind
utilizat în special pentru distribuţia de produse program, multimedia. Capacitatea
maximă de stocare a acestui suport poate ajunge la 17 GB.
DVD-R (Recordable – inscripţionabil) permite executarea unei singure
operaţii de inscripţionare, similar CD-R.
DVD-RAM permite citirea şi înmagazinarea informaţiilor de „n” ori,
funcţionând similar hard-discului. Aferent tehnologiei de inscripţionare există pe
piaţa de tehnică de calcul trei formate, definite de câteva grupuri de firme. Un prim
format DVD-RAM a fost realizat de Hitachi şi Matsushiti, firma Pionner a impus
un al doilea format DVD-R, iar grupul compus din HP, Sony, Philips, Yamaha,
Ricoh şi Mitsubishi a realizat al treilea format DVD-RW. Toate aceste trei categorii
nu sunt compatibile între ele, dar consider că DVD-RW va deveni standard,
deoarece grupul de companii creatoare deţine 75% din această piaţă. DVD-RW
permite citirea şi scrierea informaţiilor cu o viteză de 1,7 MB/secundă, având o
capacitate de memorare de 3GB.
Un suport DVD cu o capacitate de 4,7 GB stochează un film video de 135 de
minute, având o rată de transfer de 4692 biţi/secundă, iar unul de 17 GB înmaga-
zinează 30 de ore de secvenţe audio (muzică).
În strategia de proiectare şi realizare a sistemelor informatice un capitol
obligatoriu îl constituie copia de siguranţă sau backup-ul, a căror utilitate reală se
manifestă numai la apariţia incidentelor în exploatare a pachetelor de programe, cu
ocazia refacerii bazelor pentru furnizarea datelor statistice, istorice etc. sau pentru
difuzarea datelor către depozitele de date (warehouse).
Stocarea datelor pe benzi magnetice a reprezentat una dintre primele
metode utilizate în acest sens. Dezvoltarea continuă a tehnologiilor au păstrat meto-
da ca pe o soluţie optimă în acest sens: cost pe MB scăzut, suport de citire/scriere,

252
volum fizic mic pentru volum mare de date, software specializat şi robust pentru
arhivare (back–up), standardizarea strictă a formatului de arhivare.
Unităţile amovibile magnetice sunt deja foarte răspândite şi constituind un
standard de facto, sunt produse de Iomega, Bernoulli şi SyQuest.
Sunt preferabile benzilor magnetice, întrucât permit accesul direct la suportul
magnetic, au o rată de transfer şi o viteză de acces apropiată de a hard–discurilor.
Casetele au capacităţi de 44MB până la 1,3GB.

Concepte-cheie
microprocesor memorie imprimantă hard disc compact
internă disc
monitor modem disc flexibil stocare optică bandă
magnetică
depozite de back-up unităţi amovibile tehnica de rată de
date magnetice întreţesere transfer

Întrebări de autoevaluare
1. Caracteristic calculatoarelor din generaţia a doua este că
a. sunt orientate preponderent către aplicaţii economice, prezintă capacităţi
de stocare mare, facilităţi de introducere şi redare a datelor finale, utilizează
limbaje maşină, dar şi limbaje simbolice
b. programarea se făcea în cod-maşină, bit cu bit, pe baza a câteva sute de
instrucţiuni
c. aveau ca elemente constructive de bază tuburile electronice, releele şi
liniile de întârziere
d. până în anul 1951, calculatoarele nu reprezentau bunuri de larg consum,
fiind utilizate numai în cercetare sau de către guvern
e. utilizează periferice speciale care permit comunicarea via linie telefo-
nică, preluarea directă a informaţiilor de pe suporţi externi (procedura de scanare a
paginilor de hârtie), afişarea pe monitor a informaţiilor în mod text sau grafic,
digitalizarea şi prelucrarea sunetelor

2. Sistemul electronic de calcul este alcătuit din


a. sistemul de echipamente - hardware, adică totalitatea componentelor fizice
folosite în culegerea, memorarea, prelucrarea datelor şi transmiterea rezultatelor şi
din sistemul de programe de bază - software, respectiv, ansamblul programelor care
asigură conducerea, supravegherea şi controlul procesului de prelucrare
b. hardware, adică totalitatea componentelor fizice care asigură conduce-
rea, supravegherea şi controlul procesului de prelucrare şi din sistemul de programe
de bază - software, respectiv, ansamblul programelor folosite în culegerea, memo-
rarea, prelucrarea datelor şi transmiterea rezultatelor
c. unităţi centrale multiple, totalitatea dispozitivelor periferice de intrare şi
a celor de ieşire
d. unitatea de comandă-control, memoria internă, unitatea aritmetică şi
logică dar şi din locaţiile sau adresele de memorie care stochează informaţiile
elementare se măsurate în biţi

253
e. totalitatea dispozitivelor periferice de intrare, a dispozitivelor periferice
celor de ieşire dar şi a unităţilor de memorare activă a caracteristicilor hardware şi
software

3. Memoria PROM
a. este o memorie ROM programabilă, care permite o singură rescriere de
programe
b. poate fi ştearsă şi reprogramată din nou de mai multe ori, utilizând
tehnici electronice speciale
c. păstrează informaţia doar atâta timp cât calculatorul este sub tensiune
d. permite aprecierea performanţelor unui calculator
e. stochează datele efective ale utilizatorului, care constau în şiruri de
caractere, imagini, sunete

4. După modul de aşezare pe tastatură a literelor, se întâlnesc


a. două tipuri de tastaturi: standardul QWERTY (standardul american şi
englez) şi AZERTY (standardul francez)
b. trei tipuri de tastaturi: standardul US Multimedia (standardul american şi
englez), QWERTY (standardul european) şi China Model (standardul asiatic)
c. două tipuri de tastaturi: standardul US Multimedia (standardul american
şi englez) şi AZERTY (standardul francez)
d. tastaturi 101 taste, 124 taste şi Multimedia
e. două tipuri de tastaturi: standardul US Multimedia (standardul american
şi englez) şi PRIME EURO (standardul european)

3. SISTEME DE OPERARE

OBIECTIVE
Sistem de operare. Principalele funcţii ale acestuia.
Sistem de operare Windows. Elemetele unei ferestre.
Interfaţă grafică. Gestionarul de unităţi periferice.
Editorul de texte WordPad.

3.1. Funcţiile şi componentele de bază ale unui sistem de operare


Sistemul de operare este stocat şi încărcat de pe un suport magnetic, de obicei
folosindu-se discul magnetic, de unde şi denumirea de disc sistem. Sistemele de
operare sunt livrate de către constructorii de echipamente, împreună cu acestea
fiind specifice fiecărei configuraţii. Sistemul de operare creat la început, la
momentul instalării acestuia, poate fi modificat de utilizator, în funcţie de
schimbarea configuraţiei calculatorului, sau de necesităţile impuse de utilizarea sa.
Un sistem de operare asigură funcţionarea continuă a unităţii centrale şi a
unităţilor periferice, realizând supravegherea execuţiei mai multor programe
aflate la un moment dat în memoria internă, organizează accesul şi prelucrarea
unui volum mare de date, prin crearea şi exploatarea fişierelor şi a bazelor de date,
simplifică activitatea de programare, prin reluarea programelor scrise în limbaje
evoluate şi traduse automat în limbaj intern, prin detectarea şi semnalarea erorilor
254
de programare, gestionează memoria internă, efectuând alocarea dinamică şi
statistică a acesteia, lansează şi controlează execuţia programelor utilizator.
Componenta hardware a unui sistem electronic de calcul necesită existenţa
unui sistem de operare care să gestioneze resursele hardware, concomitent cu
asistarea utilizatorului în timpul pregătirii şi lansării în execuţie a lucrărilor sale.
Pentru gestionarea resurselor, un sistem de operare trebuie să se realizeze
evidenţierea fiecărei resurse, să adopte o strategie pentru determinarea, în orice
moment, cărei componente să-i fie alocate resurse, la ce moment de timp, pentru
cât timp, alocarea resurselor se va efectua la începutul activităţii, iar la terminarea
activităţii va dezaloca resursele.
Funcţiile unui sistem de operare sunt următoarele:
• funcţia de gestiune a memoriei;
• funcţia de gestiune a procesorului;
• funcţia de gestiune a dispozitivelor periferice;
• funcţia de gestiune a informaţiei.
Funcţia de gestionare a memoriei constă în evidenţierea resurselor de me-
morie utilizate, la un anumit moment, realizând alocarea acesteia pentru asigurarea
accesului şi protecţiei datelor, realizând în finalul prelucrării dezalocarea resursei.
Funcţia de gestiune a procesorului realizează evidenţa procesoarelor şi a
stărilor acestora („traffic controller”), analizează şi decide cine poate utiliza
procesorul („procesor scheduler”), alocă resursele procesorului la un proces, prin
pregătirea şi încărcarea acestuia în registre hardware, retrage resursa în momentul
în care procesorul a realizat în totalitate execuţia programată şi renunţă la utilizarea
spaţiului alocat sau când a fost depăşit intervalul de timp alocat.
Funcţia de gestiune a dispozitivelor periferice realizează evidenţa dispozi-
tivelor, a unităţilor de control şi a canalelor intrare/ieşire („traffic controller”),
stabileşte metoda cea mai eficientă de alocare a resurselor, iar în cazul în care are
loc o utilizare simultană, decide cine foloseşte resursa şi cât timp („schedulering 1/0”).
Funcţia de gestiune a dispozitivelor periferice realizează alocarea resursei şi iniţie-
rea operaţiei de intrare/ieşire.
Funcţia de gestiune a informaţiei se materializează în evidenţierea resursei
în localizarea şi utilizarea acesteia („File System”), decide cine utilizează aceste
resurse, impune protecţia cerută şi oferă secvenţele de acces necesare, alocarea
resurselor realizându-se prin deschiderea fişierului (OPEN), iar dezalocarea
acestora prin închiderea fişierului (CLOSE).

3.2. Componentele sistemului de operare


Programul monitor este rezident integral, sau în mare parte, în memoria in-
ternă realizând coordonarea execuţiei programelor aplicative, controlul şi planifica-
rea unităţii centrale, alocarea memoriei interne, asigurarea perifericelor, servirea
cererilor de intrare/ieşire. În cazul sistemelor care permit lucrul în regim conversa-
ţional, utilizatorii pot emite comenzi monitor, prin care să-şi asigure alocarea
resurselor sistemului în funcţie de necesităţile stabilite în prealabil.
Programele de comandă şi control asigură execuţia comenzilor de operare
direct sau prin construirea de proceduri (fişiere de comenzi indirecte).
Programele pentru operaţii cu periferice asigură operaţiile de intrare/ieşire,
tratarea întreruperilor, protecţia fişierelor şi a programelor aplicative.
255
Programele de serviciu ce permit utilizatorului să folosească eficient resurse-
le fizice sau logice ale sistemului electronic de calcul. În această categorie se
încadrează următoarele programe de serviciu:
♦ bibliotecarul reprezintă programul care asigură gestionarea bibliotecii de
sistem şi a fişierelor utilizator, precum şi reţinerea programelor aplicative în oricare
din fazele premergătoare execuţiei;
♦ editorul de legături reprezintă programul cu ajutorul căruia se obţine un
program în format direct executabil, pornind de la imaginea sa în format obiect;
♦ încărcătorul este reprezentat printr-un program care asigură încărcarea în
memoria internă RAM a programelor pentru execuţie. Încărcarea programelor
poate avea loc imediat după translatare, când sistemul de operare are inclus încăr-
cătorul în compilator (LOAD and GO), în momentul realizării editării de legături
(LINK) sau separat, după realizarea editării de legături.

3.3. Sistemul de operare Windows


Încă de la debutul său, sistemul de operare MS-DOS nu oferea decât un
minim de servicii ca sistem de operare, actualele sisteme cuprinzând mii de funcţii.
Această evoluţie a fost impusă de realizarea unor aplicaţii tot mai complexe,
necesitând prezenţa simultană pe ecran a unui număr considerabil de date sau
introducerea reţelelor în întreprinderi.
Principiul de bază al Windows-ului este utilizarea ferestrelor, ca zone înca-
drate de un chenar, cu o structură standard, unde se găsesc aşezate diverse obiecte
ce simbolizează aplicaţii. Activarea şi manipularea acestora se poate face într-o
manieră simplificată cu ajutorul unui dispozitiv periferic numit mouse.
Sistemul de operare Windows, este adaptat perfect pentru cele două categorii
de utilizatori: individuali; utilizatori de grup, de reţele complexe.
Acest sistem de operare, integrat se remarcă printr-o interfaţă grafică deosebit
de simplă, prin suport de reţea integrat (INTERNET, COMPUSERVE, MS MAIL,
MS NETWORKS), permiţând accesul în lumea programelor pe 32 de biţi,
programe care folosesc multitasking preemptiv (sistemul de operare va distribui
timpul de calcul între aplicaţiile active) şi multithreading (efectuarea mai multor
lucrări simultane în interiorul aceleiaşi aplicaţii), pentru a asigura execuţia mai
multor acţiuni în acelaşi timp. Windows’98 poate executa trei categorii distincte de
aplicaţi, aplicaţiile de tip Win32 realizate special pentru acesta, aplicaţiile de tip
Win16 reprezentate prin aplicaţiile Windows 3.1 şi aplicaţiile DOS.
Sistemul de fişiere aduce noutăţi, în locul celor opt caractere prin care se
specifică sub MS-DOS, numele fişierului, lucru care a determinat apariţia unor
prescurtări stranii; Windows acceptă nume de fişiere cu o dimensiune de maxim
255 caractere.
Lansarea în execuţie a Windows se face automat de către calculator la
stabilirea contactului de alimentare cu energie electrică. Ecranul monitorului va fi
ocupat în întregime de fereastra de bază care se caracterizează prin următoarele
elemente: zona activă a ferestrei; linia de stare.
Zona activă a ferestrei conţine o serie de reprezentări grafice, implicite, care
dau posibilitatea utilizatorului să aibă acces la principalele componente ale
256
calculatorului prin reprezentarea , la reţeaua INTERNET, prin
reprezentarea grafică corespunzătoare şi la un gestionar al fişierelor şterse

, care poate permite utilizatorului reconstituirea acestora.


Lina de stare, poziţionată implicit în partea de jos e ecranului, asigură utiliza-
torului accesul nemijlocit, la elementele software şi hardware ale calculatorului, la
aplicaţiile aflate în lucru şi la numele fişierelor asociate acestora, realizând
aducerea la cunoştinţa utilizatorului, prin poziţionarea prompter-ului de mouse a
următoarelor elemente:
♦ modelul tastaturii utilizate;
♦ volumul sunetelor produse de către placa de sunet;
♦ data curentă.
Dorinţa utilizatorului de a realiza oprirea normală a calculatorului se
realizează prin poziţionarea prompter-ului de mouse pe butonul din linia
de stare, selectarea opţiunii , care va avea ca efect apariţia pe ecran
a unei ferestre de dialog, în care utilizatorul poate avea mai multe opţiuni.
Executarea unui clic pe butonul Start va produce lansarea programelor,
afişarea şi posibilitatea de apelare automată a ultimelor 15 fişiere create sau
actualizate, modificarea parametrilor de configurare din Windows’98, localizarea
rapidă pe suportul magnetic a unui program sau a unui fişier, obţinerea rapidă a
unui ajutor din partea calculatorului, lansarea unui program prin scrierea denumirii
sale şi a căii de acces, precum şi posibilitatea opririi sau a repornirii sistemului
Windows. Meniurile disponibile vor fi afişate automat în linii de ferestre
suprapuse, în cazul în care opţiunea pe care utilizatorul s-a poziţionat conţine

simbolul , simbol adăugat la numele respectivei aplicaţii.


Minimizarea, maximizarea sau închiderea unei ferestre se poate realiza prin
poziţionare pe simbolurile grafice aflate în partea de sus a ferestrei, iar acţionarea
reprezentării va avea ca efect restrângerea ferestrei la un buton care va
apare în linia de stare.
Controlul şi modificarea elementelor componente ale calculatorului se
realizează din panoul de comandă (Control Panel), care va permite utilizatorului:
executarea unei operaţiuni de instalare automată a unor subansamble nou adăugate

în configuraţia calculatorului ; adăugarea sau ştergerea automată a unor

257
programe ; modificarea orei, a datei calendaristice şi a zonei în care se

află instalat calculatorul ; modificarea tipului de monitor, a


caracteristicilor tehnice ale acestuia, a numărului de culori utilizat în procesul de

afişare, a fundalului asociat ferestrei principale .


Windows permite utilizatorilor să utilizeze seturile de caractere proprii, iar
prin stabilirea zonei în care locuim se va afişa fusul orar pentru zona respectivă
efectuând modificarea orei sistemului, când va avea loc trecerea la ora de vară sau
de iarnă.

3.3.1. Structura ferestrelor Windows


Windows dispune de trei tipuri de ferestre: de aplicaţii, document şi de grup.
Operaţiile fundamentale privind utilizarea dispozitivului mouse cuprind selecţia
unei ferestre, mărirea la maxim a unei reprezentări grafice sau icoane şi deplasarea,
mărirea, reducerea ferestrelor.
Selecţia unei ferestre, icoane, fişier sau opţiuni dintr-o fereastră de dialog se
face prin poziţionarea vârfului prompter-ului de mouse pe elementul dorit şi apoi
apăsarea butonului din stânga („clic" o singură dată).
Mărirea icoanelor, execuţia aplicaţiilor şi selecţia elementelor dintr-o listă se
fac prin poziţionarea vârfului prompteru-lui pe elementul dorit şi apoi apăsarea de
două ori consecutivă şi rapidă a butonului din stânga mouseu-lui.
Deplasarea, mărirea sau reducerea ferestrelor şi deplasarea icoanelor se
execută prin poziţionarea vârfului prompter-ului mouse-ului pe elementul în cauză,
apăsarea butonului din stânga şi menţinerea acestuia pe parcursul deplasării până în
locul de destinaţie.
Windows lucrează cu meniuri de comenzi, fiecare dintre acestea putând
avea subcomenzi, care se pot detalia pe mai multe niveluri ierarhice. Unele dintre
aceste comenzi solicită utilizatorului o serie de parametrii prin intermediul unor
casete de dialog, care pot încorpora casete de liste de valori posibile. O casetă de
dialog poate conţine în principal: butoane de comandă (execută o acţiune), zone
de text (fixează anumite valori), casete de opţiuni (pentru parametrii care se
exclud mutual), casete de marcaj (care pot fi activate x sau dezactivate).
Dacă o fereastră nu poate afişa toate informaţiile unei aplicaţii, va fi marcată
pe laturile din dreapta şi jos de către o bară de defilare verticală şi, respectiv,
orizontală. În interiorul acestor bare se găseşte un cursor de defilare care permite
poziţionarea în document în funcţie de necesităţi.
Deplasarea unei ferestre se execută prin poziţionarea prompter-ului mouse-
ului pe bara de titlu, apăsarea butonului din stânga şi menţinerea acestuia
concomitent cu deplasarea mouse-ului (implicit a prompter-ului) până la locul de
258
destinaţie, după care se eliberează butonul. Închiderea unei ferestre se face prin
poziţionarea mouse-ului pe meniul sistem şi apăsarea butonului din stânga de două
ori. Această operaţie are ca efect terminarea aplicaţiei asociată ferestrei în cauză şi,
prin urmare, utilizatorul este solicitat printr-o casetă de dialog să confirme sau
infirme salvarea modificărilor pe disc.

3.3.2. Componentele interfeţei grafice Windows


Componentele interfeţei grafice WINDOWS sunt următoarele:
• Linia de stare (Taskbar);
• Gestionarul de unităţi periferice (My Computer sau Windows Explorer);
• Gestionarul de reţea (Network Neighborhood);
• Gestionarul de fişire şterse (Recycle Bin);
• Reprezentări grafice sau icoane proprii utilizatorului, definite de
acesta (Shortcut);
Sistemul Windows tratează unitar, într-un mediu complet grafic, foarte suges-
tiv, uşor de utilizat, programe ce permit gestionarea memoriei, a perifericelor
(ecran, tastatura, imprimanta, mouse, hard special pentru multimedia), a fişierelor,
a aplicaţiilor.
Meniuri. Submeniuri
Prin intermediul acestora, comenzile sistemului Windows dobândesc o
structură arborescentă, organizată în cascadă. Activarea unui meniu se poate realiza
prin utilizarea combinaţiei de taste Alt+literă subliniată, urmată de o poziţionare
prin utilizarea tastelor săgeată şi prin selectarea opţiunii respective prin acţionarea
tastei Enter.
Căsuţa de dialog
Întreg dialogul purtat de Windows cu utilizatorul se realizează printr-un
sistem de căsuţe de dialog. Marea majoritate a acestor căsuţe propun anumite
opţiuni ce pot fi selectate înaintea unor comenzi, mesaje de avertisment sau mesaje
care explică de ce anumite operaţii nu pot fi executate.
Într-o casetă de dialog pot să apară: butoane de comandă; zone de text; zone
de liste; casete pentru liste derulante (când lista prea mare); casete de opţiuni (în
care opţiunile se exclud reciproc); casete de verificare.
Icon-uri, reprezentări grafice
Icon-ul este o reprezentare grafică a unor elemente cu care operează sistemul
Windows, un desen însoţit de un text afişat sub desenul respectiv.
În Windows există 3 tipuri de icon-uri: icon-uri de aplicaţie; de document; de
program.
Pe tot parcursul lucrului utilizatorul este asistat de un „motor" de Help, bazat
pe un index şi ierarhizat.

3.3.3. Gestionarul de unităţi periferice (My Computer)


My computer permite consultarea şi actualizarea informaţiilor aflate stocate
pe unităţile de disc magnetic sau pe alte dispozitive periferice de memorare, locale
şi partajate în reţea, utilizatorul putând folosi programele de întreţinere de sistem.
Prin apelarea opţiunilor din linia de meniuri se pot crea, şterge, redenumi
directoare, fişiere de diferite tipuri în funcţie de aplicaţiile existente, se pot aranja
259
reprezentările grafice afişate pe ecran în funcţie de nume, natură, dimensiune, data
creării.
Pe măsură ce utilizatorul îşi defineşte propriile aplicaţii, acestea trebuie
constituite în grupuri sau pot fi ataşate unor grupuri deja existente. Manipularea
aplicaţiilor în cadrul grupurilor şi între acestea se face prin operaţiile de: adăugare,
modificare, ştergere, mutare şi copiere.

3.3.4. Editorul de texte WordPad


WordPad reprezintă un editor de texte care aparţine sistemului de operare
WINDOWS, remarcându-se prin uşurinţă în utilizare, permiţând crearea,
modificarea, aranjarea în pagină şi imprimarea unor documente relativ simple.
Acest editor de texte oferă utilizatorului posibilitatea creării unui document,
modificarea acestuia de formă şi de conţinut, aranjarea textului în pagină,
paginarea unui document, crearea antetelor şi a subsolurilor de pagină, formatarea
caracterelor, importul şi exportul documentului în şi din WordPad, precum şi
imprimarea documentului realizat.
Crearea unui document se face prin tastarea „la kilometru”, fără a utiliza tasta
ENTER, ca la o maşină de scris, deoarece editorul va executa automat sfârşitul de
linie. La sfârşitul unui paragraf se va utiliza tasta ENTER pentru a putea începe un
nou paragraf sau pentru a crea spaţii între paragrafe, cursorul de editare
poziţionându-se automat la începutul liniei următoare. Toate frazele cuprinse între
două acţionări ale tastei ENTER sunt considerate ca aparţinând aceluiaşi paragraf.
Majoritatea operaţiilor de modificare a unui document necesită în prealabil
selectarea unei anumite zone de text. Pentru aceasta, fereastra deschisă are în
marginea din stânga o zonă de selecţie, în care prompterul mouse-ului se transfor-
mă într-o săgeată înclinată spre dreapta . Selecţia unui şir de caractere se execută
prin poziţionarea prompter-ului în faţa primului caracter, acţionarea butonului din
stânga şi deplasarea dispozitivului spre dreapta până la sfârşitul şirului. Deselec-
tarea unui text se face prin acţionarea butonului mouse-ului în orice zonă din
interiorul documentului.
Principalele funcţii realizate de meniul File sunt: crearea unui nou
document New; deschiderea unui document existent pentru eventualele modificări;
înmagazinarea pe disc a unui document sub forma unui fişier de tip document
DOC, text TXT (Save sau Save as); imprimarea unui document Print; stabilirea
parametrilor necesari procesului de imprimare Print Setup; expedierea textului
realizat prin poşta electronică Send. Părăsirea editorului de texte se realizează prin
activarea opţiunii Exit.
Prin opţiunea Find din meniul Edit se oferă posibilitatea căutării şi eventual
a înlocuirii unor zone de text dintr-un document. Pentru localizarea unui şir de
caractere într-un document se va activa comanda Find din meniul Edit şi se va
tasta textul ce urmează să fie localizat.
Opţiunea Replace selectată din meniul Edit realizează pe lângă o localizare a
unui şir de caractere şi înlocuirea acestuia cu un alt şir de caractere, conform
specificaţiilor care apar în caseta de dialog. În exemplul următor se doreşte
localizarea şirului „acord de colaborare” şi înlocuirea sa prin acţionarea butonului
Replace, pas cu pas, cu şirul „activitate”. Comanda Replace permite utilizatorului
260
să localizeze un text de maxim 255 caractere şi să înlocuiască numai anumite
apariţii ale şirului respectiv.
Aranjarea unui text în pagină, presupune inter-spaţierea liniilor din cadrul
paragrafelor, alinierea paragrafelor şi realizarea scrierii textului cu diferite stiluri de
caractere şi fonturi. Pentru toate aceste operaţii utilizatorul poate recurge la
butoanele afişate sub linia de meniuri sau la elemente din aceasta. Implicit, la
deschiderea unui document WordPad, alinierea este Normală, executându-se faţă
de marginea stânga. Modificarea alinierii sau a interspaţierii unui text se realizează
prin acţionarea unui buton din rigla afişată în fereastră.
La acest moment utilizatorul poate stabili localizarea tipului de caractere care
se foloseşte (Script Central European), acesta permiţând utilizarea diacriticelor
specifice, culoarea cu care va avea loc scrierea (Color implicit aceasta are valoarea
Black), eventuala subliniere a textului (Underline).
Salvarea unui document creat cu ajutorul editorului de texte WordPad se
realizează alegând din meniul File fie opţiunea Save, dacă se doreşte înregistrarea
pe suportul magnetic a fişierului nou cu acelaşi nume cu care a fost deschis, fie
opţiunea Save As... care permite schimbarea numelui fişierului, a discului
magnetic, a extensiei. În acest moment se completează datele privitoare la suportul
magnetic şi directorul unde se va realiza stocarea fişierului în caseta Save In,
numele fişierului se atribuie în caseta File name, dar urmărind în zona de
vizualizare a conţinutului directorului dacă nu cumva acest nume a mai fost atribuit
anterior unui alt fişier. În caseta Save as type utilizatorul poate opta din lista de
opţiuni pentru un anumit format de salvare (extensie). Operaţia de salvare se
realizează fie la sfârşitul editării, fie pentru mai multă siguranţă, periodic.
Un fişier creat cu WordPad poate fi salvat într-un anumit mod şi cu anumite
caracteristici pentru a putea fi preluat şi de alte produse informatice (de exemplu
WORD).
La imprimare, implicit WordPad încadrează textul în pagină, lăsând un spaţiu
(măsurat în centimetri sau în inchi) de 2,18 cm., faţă de marginile de sus şi de jos,
iar faţă de marginile laterale va aloca un spaţiu de 2,24 cm. Caseta Page Setup
permite definirea tipului de hârtie pe care se va obţine documentul, cunoscut fiind
faptul că există mai multe tipuri predefinite (standard), fiecare având anumite
dimensiuni exprimate în centimetrii sau în inchi.
Spre exemplificare, cele mai utilizate formate sunt următoarele: Letter
21,59/27,94; Legal 21,59/35,56; Executive 18,41/26,67; A4 21/29,70; No. 10
10,48/24,13; DL 11/22. În cazul în care se utilizează un alt format se va alege
Custom Size, definind după aceea dimensiunile efective ale suportului
(lăţime/lungime). Tot prin intermediul acestei fişe se alege modul de orientare al
documentului (Whole document) sau al unei părţi al acestuia (Selected Text) în
pagină, respectiv poziţionare normală Portrait sau peisaj Landscape.
Acţionând asupra butonului Printer din Page Setup se produce alegerea
tipului de imprimantă Printer name (mai ales în cazul în care sunt conectate mai
multe asemenea dispozitive periferice) şi a caracteristicilor de imprimare
(caracteristicile imprimantei Properties, număr de exemplare Copies, paginile care
se vor imprima Page Range, ordinea de imprimare etc.) din meniul File / Print.

261
Concepte-cheie
sistem de zonă activă meniu de reprezentare grafică selecţie
operare comenzii
funcţie de linie de casetă de dialog gestionar de unităţi salvare
gestiune stare periferice document

Întrebări de autoevaluare
1. Componentele interfeţei grafice Windows sunt următoarele
a. linia de stare (Taskbar); Gestionarul de unităţi periferice (My Computer
sau Windows Explorer); Gestionarul de reţea (Network Neighborhood); Gestiona-
rul de fişire şterse (Recycle Bin); reprezentări grafice sau icoane proprii utilizato-
rului, definite de acesta (Shortcut)
b. aplicaţii Windows - aplicaţiile scrise pentru Windows’95-’98; aplicaţii
Windows vechi - pentru versiuni anterioare; aplicaţii non-windows - aplicaţii scrise
pentru a fi rulate sub sistemul de operare MS-DOS; programele rezidente -
programe de tip Terminate and Stay Resident (TSR)
c. Gestionarul de reţea (Network Neighborhood); Gestionarul de fişire şterse
(Recycle Bin)
d. aplicaţii Windows - aplicaţiile scrise pentru Windows’95-’98 Xp; progra-
mele rezidente - programe de tip Terminate and Stay Resident (TSR)
e. Control Panel care va permite utilizatorului: executarea unei operaţiuni de
instalare automată a unor subansamble nou adăugate în configuraţia calculatorului
Add New Hardware; adăugarea sau ştergerea automată a unor programe Add
Remove Programs; modificarea orei, a datei calendaristice şi a zonei în care se află
instalat calculatorul Date/Time
2.Gestionarul de unităţi periferice My Computer
a) permite consultarea şi actualizarea informaţiilor aflate stocate pe unităţile
de disc magnetic sau pe alte dispozitive periferice de memorare, locale şi partajate
în reţea, utilizatorul putând folosi programele de întreţinere de sistem
b) permite modificarea meniului START şi lansează în execuţie aplicaţia
Windows Internet Explorer
c) asigură vizualizarea şi eventuala activare a programelor antivirus care
asigură monitorizarea şi împiedică modificarea caracteristicilor modemului
d) manipulează utilizatorii de PC în cadrul grupurilor de discuţie prin
operaţiile de adăugare, modificare, ştergere, mutare şi copiere
e) impune trecerea la următoarea fereastră dialog în cadrul căreia trebuie
specificată denumirea pentru nou shortcut creat
3. În editorul de texte WordPad majoritatea operaţiilor de modificare
a. a unui document necesită în prealabil selectarea unei anumite zone de text
b. a numelui unui fişier necesită în prealabil selectarea unei anumite zone de text
c. presupune selecţia ulterioară a şirului de caractere prin poziţionarea
prompter-ului în faţa primului caracter
d. se efectuează pentru toate frazele cuprinse între două acţionări ale tastei
ENTER sau Ctrl
e. se efectuează pentru frazele cuprinse între două acţionări ale tastei Alt sau Ctrl

262
4. Aranjarea unui text realizat prin editorul de texte WordPad în pagină
a. presupune inter-spaţierea liniilor din cadrul paragrafelor, alinierea paragra-
felor şi realizarea scrierii textului cu diferite stiluri de caractere şi fonturi
b. presupune salvarea liniilor în cadrul paragrafelor, alinierea paragrafelor şi
realizarea scrierii textului cu diferite stiluri de caractere şi fonturi
c. presupune scrierea mesajelor textului cu diferite stiluri de caractere şi fonturi
d. oferă posibilitatea de a tehnoredacta un şir de caractere care cuprinde o
serie de delimitatori specifici editării de texte
e. oferă posibilitatea de a tehnoredacta un şir de caractere care cuprinde o
serie de delimitatori specifici editării de texte şi scrierea mesajelor textului cu
diferite stiluri de caractere şi fonturi

4. REŢELE DE CALCULATOARE

OBIECTIVE
Apariţia şi dezvoltarea reţelelor de calculatoare.
Clasificarea şi topologia reţelelor. Caracterizare generală.
Modelul OSI, TCP/IP.
Sistemul VSAT şi arhitectura Client-Server.

Comunitatea Europeană a lansat, în anul 1988, programul de dezvoltare


RACE (Research and development for Advanced Communications in Europe),
urmat, în anul 1995, de programele ACTS (Advanced Communications
Technologies and Services), NICE (National host InterConnection Experiments
with global linkage) şi ESPDIT (European Strategic Program for Research and
Development in Information Technology), în cadrul cărora se urmăreşte definirea
conceptului de „Sistem de Comunicaţii Universale", - cunoscut şi sub denumirea
de „Societatea Reţea Spaţială", concept definit la Davos, în luna ianuarie a anului
1997, sau „Reţele Globale de Informaţii", definit la Bonn, în iulie 1997, concepte
care utilizează tehnologii TIC (Tehnologii Informaţionale şi Comunicaţii). Toate
aceste elemente au fost publicate de grupurile „Information Society", în anul 1997,
şi „Knowledge Society", la sfârşitul anului 1998.
În cadrul acestor programe, se urmăreşte elaborarea standardelor necesare
pentru trecerea la generaţia a 3-a de sisteme de calcul conectate wireless, denumite
UMTS (Universal Mobile Telecommunications Systems) şi MBS/WCPN (Mobile
Broadband Systems/Wireless Customer Premises Networks).
Aceste sisteme, studiate de grupurile de lucru ETSI SMG 5 (European
Telecommunication Standards Institute Special Mobile Group 5) şi ITU -R task
Group 8/1 (International Telecommunication Union - Radio task Group 8/1), vor
oferi baza de unificare într-o singură interfaţă de comunicaţie a facilităţilor tehnice
specifice tehnologiilor existente, a sateliţilor, a telefoniei celulare şi clasice, ATM
(Asyncronous Transfer Mode) /ISDN (Integrated Services Digital Network) /SDH
(Synchronous Digital Hierarchy), cordless, rural, local loop, trunking, paging,
radio clasic, multimedia interactiv-CATV (CableTV), a reţelelor de calculatoare
(wireless/cablate), a Internet-ului.
Standardul european UMTS şi echivalentul său american FPLMTS (Future
Public Land Mobile Telecommunications Services - denumit recent IMT 2000)
263
sunt frame-work-uri utilizate pentru realizarea sistemelor de comunicaţii mobile
din generaţia a treia şi permit obţinerea serviciilor oferite de acestea în secolul
XXI. Generaţia a 3-a reprezintă evoluţia firească a primelor două generaţii de
tehnologii/servicii/aplicaţii către o soluţie universală, bazată pe un standard global,
strict necesar.
UMTS este un sistem digital mobil multi-funcţional, multi-service, care
prezintă o muneroase aplicaţii multiple, aplicaţii care asigură comunicaţii la o rată
de 2MBit/sec, la nivelul întregului glob şi care îmbină facilităţile tuturor
tehnologiilor terestre şi satelitare. UMTS trebuie perceput ca o prelungire a
tehnologiilor ce astăzi funcţionează de sine stătător, el implementându-se pe
structura acestora până în anul 2002.
Sistemele MBS, reprezintă prelungirea conceptului B-ISDN cu facilităţile
comunicaţiilor radio, transmisia de date realizându-se la viteze de 155 Mbit/sec.
Revoluţia aplicaţiilor Mobile Computing, precum şi înfiinţarea asociaţiei „Mobile
Data Initiative”, prin participarea firmelor Toshiba Notebooks, Compaq, IBM/
Ericsson, Nokia terminale GSM şi a operatorilor Cellnet, DeTe - Mobil, Telia,
Vodafon, Mannesmann/ Software - Microsoft, Intel, determină implicarea celor
două grupuri de lucru pentru realizarea unor reţele orientate pe cerinţele
utilizatorului final (WCPN).

4.1. Clasificarea şi topologia reţelelor


Legătura dintre calculatoarele electronice şi telecomunicaţii a dat naştere la
un domeniu nou, menit să satisfacă cererea crescândă de servicii şi echipamente de
comunicaţii furnizate de reţelele publice şi private. Reţelele de calculatoare au
apărut din necesitatea partajării datelor, şi a resurselor hardware, existente într-o
societate între mai mulţi utilizatori. În fiecare societate există un număr de
calculatoare, fiecare lucrând independent. Cu timpul aceste calculatoare, pentru a
putea fi utilizate într-un mod mai eficient, au fost conectate prin intermediul unor
dispozitive, dând astfel naştere la o reţea de calculatoare.
Astfel putem defini o reţea de calculatoare ca fiind un ansamblu de calcula-
toare interconectate prin intermediul unor medii de comunicaţie, asigurându-se în
acest fel utilizarea în comun de către un număr mare de utilizatori a tuturor
resurselor fizice (hardware), logice (software şi aplicaţii de bază) şi informaţio-
nale (baze de date) de care dispune ansamblul de calculatoare conectate. Prin
reţea de calculatoare înţelegem o colecţie de sisteme electronice de calcul autonome
interconectate între ele. Două calculatoare sunt interconectate dacă sunt capabile să
schimbe informaţii între ele.
Un criteriu de clasificare a reţelelor de calculatoare este reprezentat de
mărimea lor fizică. Astfel, reţelele pot fi împărţite în:
a. reţele locale (LAN - Local Area Networks), reţele private localizate într-o
singură clădire sau într-un campus de cel mult câţiva kilometri. Rolul acestora fiind
de a conecta şi a facilita schimbul de informaţii între staţiile de lucru ale unei firme
sau instituţii. Caracteristica mediului de transmisie este ca vitezele de transmisie a
datelor nu depaşeşte 10 - 100 Mb/s;
b. reţele metropolitane (MAN - Metropolitan Area Networks), versiunea
extinsă a LAN-urilor, folosite pentru transmisii de date şi voce, întinderea lor
localizându-se la nivelul unui oraş sau judeţ;
264
c. reţele extinse (WAN - Wide Area Networks), care pot fi la nivelul unei
ţări sau continent.
d. Internetul sau reţea de reţele nivelul de acoperire fiind global.
Din punctul de vedere al administrării, reţelele de calculatoare pot fi
clasificate în:
a. reţele publice, administrate de companii de telefonie publice care deţin
avantajul unei infrastructuri destul de dezvoltate
b. reţele private, administrate chiar de utilizatori.
c. reţele comerciale, aparţinând mai multor corporaţii.
Fiecare dintre aceste tipuri de reţele se caracterizează prin evoluţie istorică,
detaliile tehnice de proiectare, mediul de transmisie, serviciile şi facilităţile oferite
precum şi prin grupul de utilizatori pe care îl deserveşte.
Topologia reţelelor
Cuvântul topologie poate fi înţeles ca fiind studiul locaţiei unui obiect. Legat
de studiul reţelelor, modalităţile prin care sunt interconectate calculatoarele
determină o anumită hartă a acestor calculatoare. Acest studiu analizează topologia
reţelei atât din punct de vedere fizic cât şi logic, fiecare reţea privită sub cele două
aspecte poate avea o anumită topologie fizică şi un tip diferit de topologie logică.
De exemplu o reţea Ethernet 10BASE-T poate avea o topologie fizică de tip stea,
dar poate funcţiona ca o topologie logică de tip magistrală (bus).
a. Topologia de tip magistrală (bus) – toate calculatoarele din reţea sunt
conectate între ele prin intermediul unui cablu de reţea. Din punct de vedere fizic,
fiecare calculator, împarte acelaşi cablu comun de conectare, cu toate
calculatoarele din reţea. Tipul de cablu care se foloseşte pentru realizarea acestui
tip de topologie este un cablu BNC care permite viteze de transfer ale datelor de
maxim 10 M/s. Caracteristica topologiei o reprezintă faptul ca primul şi ultimul
calculator din reţea este conectat doar de un asingur alt calculator din reţea celelalte
calculatoare învecinându-se cu alte două calculatoare. Unul dintre avantajele
principale ale acesti tip de toplogie îl reprezintă faptul că toate calculatoarele sunt
conectate unele de celelalte comunicarea dintre ele realizându-se în mod direct.
Dezavantajul este reprezentat de neplăcerile care pot intervenii în momentul în care
cablul prezintă întreruperi, comunicarea întrerupându-se între toate calculatoarele.
Din punct de vedere logic o topologie de tip magistrală permite fiecărui calculator
din reţea să vadă toate semnalele de la toate calculatoarele din reţea.
b. Topologia de tip cerc (ring) – harta pe care o prezintă acest tip de
topologie simbolizează un cerc în care fiecare calculator se află conectat cu alte
două calculatoare adiacente. Din punct de vedere fizic topologia arată că toate
calculatoarele sunt conectate direct unele cu altele într-o manieră numită lanţ
DAISY. Din punct de vedere logic informaţia pentru a putea circula, fiecare
calculator ar trebui să ptransfere informaţia calculatorului adiacent.
c. Topologia de tip cerc dublu (dual ring) – acest gen de topologie constă în
două cercuri concentrice în care calculatoarele sunt conectate numai cu calculatorul
vecin adiacent. Cele două cercuri nu sunt conectate între ele. Din punct de vedere
fizic acest tip de topologie reprezintă o variantă îmbunătăţită a topologiei de tip
cerc, excepţie făcând apariţia unui cerc secundar având un caracter redundant care
conectează aceleaşi calculatoare. Acest tip de topologie a fost gândit cu scopul de a
furniza flexibilitate în cadrul reţelei, fiecare calculator aparţinând practic a două
265
topologii de tip cerc independente. Privind logic această topologie se comportă ca
două reţele de tip cerc, dar numai una dintre ele este folosită la un moment dat.
d. Topologia de tip stea – prezintă un nod central de care sunt conectate
toate calculatoarele din reţea. Din punct de vedere fizic nodul central este
reprezentat de dispozitive de reţea numite hub sau swich. Avantajul acestei
topologii o reprezintă faptul că toate calculatoarele din reţea pot comunica prin
intermediul acestui nod central, legatura rămânând activă chiar dacă unul dintre
calculatoare are conexiunea către nod întreruptă. Un dezavantaj evident care poate
apare la acest tip de topologie îl reprezintă proasta funcţionare sau chiar defectarea
dispozitivului central. Dacă acesta se defectează, întreaga reţea devine inutilizabilă.
Din punct de vedere logic toată circulaţia informaţiei trece prin acest dispozitiv,
fapt care produce breşe de securitate.
e. Topologia extinsă de tip stea – are ca bază de pornire tipologia de tip
stea, singura diferenţă fiind ca fiecare punct care se conectează la nodul central
devine la rândul său nod central pentru o altă stea. Avantajul pe care îl presupune
această tipologie din punct de vedere fizic, este dat de numărul redus de
calculatoare conectate direct la nodul central al reţelei. De asemenea pentru
realizarea aceastei topologi se folosesc pentru conectarea calculatoarelor, cabluri de
reţea de lungimi scurte. Din punct de vedere logic topologia extinsă de tip stea este
de natură ierarhică, astfel informaţia care circulă în cadrul reţelei poate rămâne la
nivel local.
f. Topologia de tip arbore – este similară topologiei extinse de tip stea,
diferenţa constă în faptul că nu există un nod central. în schimb se foloseşte un
trunchi nodal în care se porneşte spre alte noduri.

4.2. Arhitectura unei reţele de sisteme electronice de calcul


În prezent, la nivelul agenţilor economici a apărut necesitatea interconectării
sistemelor electronice de calcul existente, eliminându-se situaţia de realizare a
operaţiunilor curente de editare a documentelor de intrare-ieşire a mărfurilor.

4.2.1. Modelul OSI (Open Systems Interconection)


Acest model permite interconectarea sistemelor deschise prin aplicarea
următoarelore principii:
• un nivel trebuie creat atunci când este necesar un nivel de abstractizare
diferit celor existente până în acel moment;
• fiecare nivel al reţelei trebuie să îndeplinească un rol bine determinat;
• alegerea funcţiei fiecărui nivel de reţea va avea în vedere protocoalele
standardizate existente;
• trebuie realizată minimizarea fluxului de informaţii cu ajutorul interfeţelor
printr-o delimitare corectă a nivelurilor reţelei;
• numărul de nivele trebuie să fie concomitent suficient de mare pentru a nu
fi necesară introducerea unor funcţii diferite la acelaşi nivel şi suficient de mic
pentru ca arhitectura reţelei să rămână funcţională.
Modelul de referinţă OSI reprezintă un model primar pentru comunicarea în
cadrul unei reţele de calculatoare, fiind considerat cea mai bună unealtă disponibilă

266
pentru a învăţa şi explica modul în care sunt trimise şi primite datele în cadrul unei
reţele.
Modelul OSI ne permite să vizualizăm funcţiile reţelei care survin la nivelul
fiecărui nivel, precum şi înţelegerea modului în care informaţia sau pachetele de
date circulă prin mediul reţelei (ex. Fire), de la aplicaţiile program către alte
aplicaţii program localizate pe un alt calculator din cadrul reţelei. În modelul OSI
se face referinţă la un număr de şapte nivele, fiecare dintre acestea ilustrând o
funcţie particulară a reţelei. Separarea reţelei în şapte nivele conferă următoarele
avantaje:
1. Separă comunicarea din reţea în părţi mai mici şi mai simple
2. Standartizează componentele reţelei
3. Permite diferite tipuri de hardware şi software să comunice între ele
4. Previne ca schimbările survenite la un anumit nivel al modelului OSI să
afecteze alte nivele.
În modelul de referinţă OSI, problema circulaţiei informaţiei între
calculatoare este divizată în şapte mici probleme. Fiecare din cele şapte probleme
este reprezentată de propriul nivel. Fiecare dintre aceste nivele are stabilit un set de
funcţii, pe care respectivul nivel trebuie să le îndeplinească pentru ca pachetele de
date să poată circula de la calculatorul sursă la calculatorul destinaţie. Astfel cele
şapte nivele ale modelului OSI sunt:
Nivelul 7. Nivelul aplicaţie – este cel mai aproape de utilizator, el furnizând
servicii de reţea aplicaţiilor utilizatorului. Diferă de alte nivele ale modelului OSI
deoarece nu furnizează servicii către alte nivele ci numai către alte aplicaţii din
afara modelului OSI. Nivelul aplicaţie stabileşte existenţa unui partener de
comunicaţie, sincronizează şi stabileşte acordul procedurilor pentru evitarea
erorilor şi controlul integrităţii datelor.
Nivelul 6. Nivelul prezentare – asigură faptul că informaţia furnizată de
nivelul aplicaţie al calculatorului sursă poate fi înţeleasă de nivelul aplicaţie al
calculatorului destinaţie.
Nivelul 5. Nivelul sesiune – stabileşte, managerizează şi încheie o sesiune de
comunicare între două calculatoare, furnizând serviciiele sale către nivelul
prezentare. De asemenea acest nivel sincronizează dialogul dintre două nivele
prezentare ale calculatoarelor aflate în comunicare managerizând schimbul de date
dintre acestea. Acest nivel oferă posibilitatea unui transfer mai eficient de date.
Nivelul 4. Nivelul transport – segmentează datele trimise de calculatorul
sursă şi le reasamblează pe sistemul destinaţie. Nivelul transport încearcă să furni-
zeze servicii de transport ale datelor, specific acestua fiind stabilirea menţinerea şi
închiderea circuitelor virtuale de comunicare. La acest nivel se folosesc servicii de
detecţie şi recuperare a erorilor de transport precum şi servicii de control pentru
circulaţia informaţiei.
Dacă nivelele aplicaţie, prezentare şi sesiune se ocupau cu probleme legate de
aplicaţii, ultimile patru nivele printre care şi nivelul transport se ocupă cu proble-
mele legate de transportul datelor.
Nivelul 3. Nivelul reţea –asigură conectivitatea între două sisteme care pot fi
localizate geografic în două reţele separate.

267
Nivelul 2. Nivelul legătură de date – asigură tranzitul datelor de-a lungul
unei legături fizice, fiind orientat spre adresarea fizică, topologia reţelei, accesul la
reţea, semnalarea erorilor, ordinea de livrare a pachetelor de date.
Nivelul 1. Nivelul fizic – defineşte specificaţiile electrice, mecanice, procedu-
rale şi funcţionale pentru activarea, menţinerea şi dezactivarea legăturii fizice
dintre două sisteme. Specificaţiile se referă la nivelul şi schimbările voltajului,
ratele fizice de transport ale datelor, distanţa maximă de transmisie, conectarea
fizică precum şi la alte atribute similare.

4.2.2. Modelul TCP/IP


Modelul TCP/IP conţine, spre deosebire de modelul OSI, doar patru nivele,
nivele care răspund cerinţelor principiilor: un nivel trebuie creat atunci când este
necesar un nivel de abstractizare diferit; fiecare nivel trebuie să îndeplinească un
rol bine determinat; alegerea funcţiei fiecărui nivel va avea în vedere protocoalele
standardizate; trebuie realizată minimizarea fluxului de informaţii, prin interfeţe,
prin delimitarea corectă a nivelurilor; numărul de nivele trebuie să fie concomitent
suficient de mare pentru a nu fi necesară introducerea unor funcţii diferite la acelaşi
nivel şi suficient de mic pentru ca arhitectura să rămână funcţională.

4.3. Sistemul VSAT


Tehnologia VSAT (Very Small Aperture Terminal) furnizează o infrastruc-
tură de comunicaţie bazată pe transmisia prin sateliţi, oferind posibilitatea transfe-
rului de date, voce şi imagini între noduri conectate la distanţă, cu o flexibilitate
maximă, disponibilitate imediată şi cu un raport performanţă/cost optim.
Fiecare nod de comunicaţie este dotat cu un sistem propriu VSAT, sistem
care constă într-o antenă, într-un dispozitiv de transmisie/recepţie a semnalelor
(outdoor unit) şi în subsistemul de interfaţă.

4.4. Modelul Client/Server


Aplicaţiile software au un rol central în cadrul unei întreprinderi, asigurând
reducerea costurilor şi îmbunătăţirea serviciilor oferite clienţilor. Acestea au deter-
minat apariţia, utilizarea şi proiectarea modelului Client/Server, model care oferă
date distribuite, portabilitate între platforme şi un acces standardizat la resurse.
Termenul Client/Server îşi revendică originea, pornind de la metoda tradiţio-
nală de accesare a unui computer central, numit server de către alte computere
aflate la distanţă, clienţi, într-o infrastructură de reţea, serverul asigurând stocarea
şi întreţinerea datelor prin baze de date relaţionale. Clientul şi serverul reprezintă
două entităţi software, clientul efectuează cereri, iar serverul interpretează şi
îndeplineşte cererile clienţilor. Pentru a îndeplini cererea, serverul poate accesa o
bază de date, poate efectua procesări asupra datelor, poate controla alte periferice,
sau poate efectua cereri adiţionale altor servere. Relaţia între client şi server este o
relaţie de comandă-control, clientul iniţiază cererea, iar serverul este cel care o
îndeplineşte, transmiţând rezultatul clientului, aplicaţia fiind procesată prin
divizarea ei între cele două entităţi, transferul datelor fiind bidirecţional

268
Concepte-cheie
reţea LAN, topologie de tip magistrală, cerc model Client- modelul
MAN, WAN Server TCP/IP
topologie de nivel transport, reţea, legătură de nivel aplicaţie, model OSI
tip stea, date, fizic prezentare, sesiune
arbore

Întrebări de autoevaluare
1. Într-un model Client/Server, calculatorul cu rol de client………
a. accesează o bază de date
b. efectuează procesări asupra datelor
c. interpretează anumite cereri venite de la alte calculatoare care au rol de client
d. efectuează cereri adiţionale altor calculatoare cu rol de client
e. efectuează cereri către un sever

2. Tehnologia VSAT (Very Small Aperture Terminal) constă


a. reprezintă o tehnologie bazată pe Frame-work-uri utilizată pentru reali-
zarea sistemelor de comunicaţii mobile din generaţia a treia
b. reprezintă tehnologie de comunicaţie în care fiecare nod de comunicaţie
este dotat cu o antenă, un dispozitiv de transmisie/recepţie şi un subsistem de interfeţe
c. reprezintă o tehnologie formată dintr-un sistem digital mobil multifunc-
ţional şi multiservice în care transmisia de date se realizează la viteze de 2 Mbit/sec
d. reprezintă din punct de vedere tehnologic o prelungire a conceptului B-
ISDN cu facilităţile comunicaţiilor radio, transmisia de date realizându-se la viteze
de 155 Mbit/sec.
e. reprezintă o tehnologie de comunicaţie lansată iniţial în anul 1988 de
către Comunitatea Europeană, în cadrul căruia se urmăreşte standartizarea celor
două modele de comunicatii OSI şi TCP/IP

3. În cadrul unei întreprinderi, modelul capabil să ofere date distribuite,


portabilitate între platforme, şi un acces standartizat la resurse îl reprezintă
a. modelul OSI
b. modelul TCP/IP
c. modelul VSAT
d. modelul Client/Server
e. modelul UMTS

4. Un rol central în cadrul unei întreprinderi, asigurând reducerea costurilor şi


îmbunătăţirea serviciilor oferite clienţilor îl are:
a. modelul OSI
b. modelul TCP/IP
c. sistemul VSAT
d. modelul Client/Server
e. aplicaţiile software

269
5. REŢEAUA INTERNET

OBIECTIVE
Istoric al apariţiei reţelei INTERNET.
Prezentarea succintă a principalelor servicii oferite de reţea.
Identificarea prin adresă unică a unui server şi a unui utilizator.
Crearea unei pagini WEB prin intermediul limbajului HTML

5.1. Geneza reţelei Internet


În anul 1968, Departamentul Apărării al Statelor Unite a angajat compania
Bolt Beranek and Newman din Cambridge, Massachusetts să construiască o reţea
care să unească centrele de cercetare cu specific militar ale SUA, numele reţelei
fiind ARPAnet. Pe măsură ce tehnologiile de conectare s-au dezvoltat, acestora li
s-au adăugat şi alte instituţii. În anul 1973, a fost demarat un program de interco-
nectare a diverselor reţele de calculatoare izolate, denumit „Internetting problem”,
având ca rezultat conectarea până în 1983 a 400 de calculatoare. Internet-ul
comercial a luat naştere în perioada 1990, o dată cu dezvoltarea instrumentelor care
permiteau navigarea în reţea (browserelor Web) şi cu conectarea a doi distribuitori
de servicii de reţea CompuServe şi AmericaOnLine. În prezent, Internet-ul este
utilizat de aproximativ 200 milioane de oameni, estimându-se pentru anul 2005 300
de milioane de utilizatori.
Conectarea utilizatorilor la reţeaua Internet se poate realiza sub următoarele
mari forme: Dial-Up sau linie închiriată; cablu de televiziune. În cazul serviciului
realizat prin Dial-Up, conectarea se obţine prin intermediul unui modem şi al unei
linii telefonice proprii sau închiriate, dedicată realizării legăturii dintre modem-ul
utilizatorului şi cel al distribuitorului de servicii. În această situaţie, costul conec-
tării este format din contravaloarea impulsurilor telefonice consumate şi un abona-
ment orar lunar, plătit unei firme de distribuţie Internet. Dacă utilizatorul alege
modalitatea de conectare prin intermediul unei reţele de cablu TV, va beneficia de
o legătură permanentă cu reţeaua, taxarea realizându-se pe baza traficului de
informaţii dinspre Internet.

5.2. Servicii Internet


Principalele servicii oferite de Internet sunt: poşta electronică (E-mail);
conectarea la distanţă (TELNET), transferul de fişiere (FTP) şi consultarea
unui ansamblul de documente legate între ele World Wide Web (WWW sau
Web). Toate aceste servicii sunt aplicaţii de reţea, bazate pe modelul Client-Server.
Structura unei adrese de Internet a unui calculator server este următoarea:
Nume_calculator_gazdă.nume_subdomeniu.nume_domeniu
Nume calculator gazdă este reprezentat de un şir de caractere alcătuit, în aşa
fel încât să permită o gestiune distribuită a informaţiilor, dar şi o identificare unică
a sa.
Numele de domeniu şi de subdomeniu reprezintă localizarea specifică a
unui calculator din Internet şi sunt alcătuite dintr-o serie de cuvinte separate prin
puncte. Aceste cuvinte identifică organizaţia, activitatea acesteia şi ierarhia de

270
domenii căreia îi aparţine. Domeniile, în general, sunt codificate printr-un şir de
trei caractere care prezintă caracterul sau serviciile oferite. Exemple de domenii:
♦ com oferă servicii de natură comercială;
♦ edu servicii educative;
♦ gov domeniu guvernamental
♦ mil domeniu militar
♦ org organizaţii non-profit
Oricare calculator gazdă se află plasat geografic într-o anumită ţară care are
atribuit un anumit cod ISO (International Standard Organisation).
Poşta electronică permite comunicarea simplă între doi utilizatori conectaţi
la Internet şi aflaţi oriunde în lume. Aceste serviciu funcţionează după principiul
poştal clasic, în care o persoană redactează o scrisoare pe care o introduce într-un
plic. În continuare, se menţionează adresa expeditorului şi cea a destinatarului,
plicul se depune la cutia poştală de unde, prin intermediul serviciului poştal, este
transmis destinatarului prin mai multe oficii poştale intermediare. La momentul
sosirii unei scrisori, destinatarul va fi informat automat de acest eveniment prin
mesajul You have a new mail.
Fiecare utilizator al Internet se identifică printr-o adresă de E-Mail, unică în
lume, compusă după următoarea formă generală:
nume-utilizator@nume-calculator-gazdă.domeniu.ţară
Fiecare mesaj expediat prin poşta electronică conţine patru grupe de
informaţii, şi anume: plicul; adresa; conţinutul şi informaţii diverse.
În fiecare mesaj utilizatorul poate identifica următoarele rubrici:
From Adresa expeditorului
To Adresa destinatarului
Sent Data calendaristică şi ora de emisie
Subject Scurtă caracterizare a conţinutului mesajului
Cc Eventuale adrese de expediere a copiei mesajului
Received Data calendaristică şi ora de recepţie
Mesage Textul mesajului expediat sau primit

5.3. Navigarea pe reţeaua Internet


Pentru a localiza şi a consulta anumite informaţii, utilizatorul are posibilitatea
de a utiliza anumite componente (programe) specializate, numite Web Browser.
Dintre acestea, menţionăm doar două, şi anume, Internet Explorer şi Netscape
Communicator. Browserul reprezintă interfaţa utilizatorului cu World Wide Web
(WWW), oferind posibilitatea de vizualizare a informaţiei, dar şi de a naviga de la
un nod Internet la altul.
Pentru a localiza o anumită informaţie sau o anumită pagină Web, utilizatorul
va folosi un „motor de căutare” (search engine). O pagină Web (Home Page)
cuprinde atât texte, cât şi imagini sau reprezentări grafice care produc prezentarea,
recomandarea unei instituţii-firme. O pagină Web conduce pe cel care o consultă
spre alte pagini ale firmei. Totalitatea paginilor Web corespunzătoare unei anumite
instituţii este cunoscută sub denumirea de Web Site, acesta având o anumită adresă.

271
5.4. HTML
Una dintre căile de acces la informaţie este serviciul WWW sau World Wide
Web. Unul din primele elemente fundamentale ale WWW este HTML (HyperText
Markup Language), care descrie formatul primar în care documentele sunt
distribuite şi văzute pe Web. Paginile pe Internet sunt, de regulă, realizate prin
intermediul acestui limbaj, documentele HTML fiind în format ASCII. Editarea
acestora se poate demara utilizând orice program de editare de texte, spre exemplu
Notepad din Windows.
Un document HTML reprezintă un mixt de informaţie textuală şi tag-uri,
care explică browser-ului cum să vizualizeze acest text pe ecranul monitorului. Tag
în engleză semnifică "etichetă" sau “marcator”, rolul acestora fiind de a indica
browserului modul de afişare a textului. În consecinţă aceste şiruri de caractere nu
vor apare în fereastra de vizualizare.
Pentru a le deosebi de text, tag-urile sunt incluse între paranteze speciale,
formate din semnele "mai mic" şi "mai mare": <aceasta_e_tag>, în dependenţă de
conţinutul "etichetei" (ceea ce e scris între "<"şi ">") textul este reprezentat diferit.
Documentele HTML din punct de vedere structural conţin două părţi,
"head"-ul şi "body"-ul. "Body" este zona cea mai mare a documentului în care se
va găsi conţinutul paginii."Head"-ul unui document conţine titlul acelui document
şi o scurtă descriere. În continuare este prezentată spre exemplificare structurarea
unui document HTML:

Tagurile <HTML> şi </HTML> indică începutul şi sfârşitul unui document


HTML. În cadrul zonei de declarare a antetului <head> şi </head> de obicei se
tastează informaţii având un caracter special, informaţii ce creează relaţii între
documente sau permit transmiterea unor comenzi speciale către browser. Tot în
cadrul acestei zone se mai poate defini un bloc care face referinţă la titlul documen-
tului. Şirul de caractere cuprins între tagurile <title> şi </title> va apare în bara de
titlu a browserului. În cazul în care acest bloc lipseşte din structura unui document
HTML, în bara de titlu a browserului va apare numele sub care se va salva pe hard
documentul HTML.
Corpul unui document HTML începe cu tagul <body> şi se termină cu
</body>. Între aceste taguri se găseşte partea principală a documentului, respectiv
secvenţa de text care va fi afişată de browser. Modul de afişare a textului şi de
prezentare a unui document HTML se poate schimba cu ajutorul unor atribute.
Tagurile pot fi de 3 tipuri: singulare, pereche (ce are forma <nume tag>
272
…</numetag>) şi taguri cu atribute (cu forma generală <numetag
atribut1=valoare1 atribut2=valoare2…..atributN=valoareN>)
a. Formatarea de ansamblu a documentului privită prin prisma încadrării
textului în pagină se realizează cu ajutorul a două etichete şi anume: leftmargin –
stabileşte distanţa dintre marginea din stânga a ferestrei browserului şi marginea
din stânga a textului din pagină, topmargin – stabileşte distanţa dintre marginea de
sus a ferestrei browserului şi marginea de sus a textului din document. Fiecare din
aceste atribute pot primi ca valori fie numere întregi pozitive reprezentând aceea
distanţă măsurată în pixeli, fie pot fi exprimate în procente din înălţimea sau
lăţimea ferestrei browserului.
Stabilirea culorii de fundal a documentului se realizează cu ajutorul atributu-
lui bgcolor. De menţionat este faptul că o anumită culoare poate fi precizată în
două moduri: fie prin menţionarea efectivă a numelui de culoare, caz în care
valoarea se înlocuieşte cu numele culorii respective (<body bgcolor=numeculoare>),
fie culoarea se poate declara cu ajutorul construcţiei “#RRGGBB” unde R, G, B
sunt cifre hexazecimale luând valori între 00 (echivalent zecimal 0 reprezintă o
nuanţă închisă de culoare) şi FF (echivalent zecimal 255 reprezentând o nuanţă
deschisă de culoare) acestea referindu-se la modelul de culoare Roşu (Red), Verde
(Green), Albastru (Blue). După cum se observă din formatul construcţiei, o
anumită culoare se obţine din amestecul celor trei culori de bază.
b. Formatarea textului în paragrafe priveşte modalitatea de aliniere avînd
forma generală a tagului astfel: <p align=”valoare”> unde valoare poate lua una
din variantele left, center sau right, având ca efect alinierea paragrafului la stânga,
la centru sau pe dreapta. Formatarea paragrafelor va fi respectată până la întâlnirea
tagului de paragraf <p> care se va insera automat un spaţiu suplimentar după
blocul respectiv. Interspaţierea paragrafelor se realizeză fie cu ajutorul tagului
<br>, caz în care are loc o întrerupere de linie, textul care va fi scris după acest tag
va apare în fereastra browserului pe un rând nou sub textul introdus înainte de tagul
<br>, fie se poate folosi tagul <p> care spre deosebire de <br> permite inserarea
automată a unui spaţiu suplimentar înainte de blocul paragraf, iar prin atributul pe
care îl suportă acest tag se poate realiza o aliniere în pagină a textului
c. Formatarea caracterelor se poate realiza sub două aspecte:
1. formatare logică prin folosirea unor taguri cu rolul de a împărţii textul
unui document în părţi logice. Marcarea logică a textului nu înseamnă neapărat
modificarea modului în care textul selectat apare în fereastra browserului, ci mai
degrabă marcarea logică a textului se foloseşte pentru a delimita un text pe care
utilizatorul trebuie să-l introducă de la tastatură <kbd> </kbd>, pentru executarea
unor instrucţiuni scurte de cod realizate într-un limbaj de programare
<code></code>, pentru a marca un citat dintr-un alt material <cite> </cite>, textul
încadrat între aceşti doi marcatori apărând cu caractere italice, <strong></strong>
pentru a scoate în relief o anumită porţiune a textului care va apare afişat cu litere
îngroşate, etc.
2. formatarea fizică a textului – tagul de formatare fizică a textului va
modifica modul în care vor fi afişate caracterele în fereastra browserului. Forma
generală a tagului de formatare a fonturilor arată astfel: <font atribut1=valoare1
atribut2=valoare2 … atributN=valoareN>

273
Acest tag primeşte următoarele atribute care se referă la caracteristicile
fontului şi anume:
tipul sau stilul de font se stabileşte cu ajutorul atributului “face”, valorile
pe care le poate lua acest atribut corespund tipurilor de fonturi instalate pe
calculatorul utilizatorului.
mărimea fontului definită prin atributul “size”. Valoarea pe care o poate
lua acest atribut este cuprinsă între 1 şi 7, valoarea implicită fiind 3. Caracteristica
acestui atribut este că acesta poate fi exprimat în valori absolute de exemplu
„size=4” sau în valori relative arătând cu cât creşte sau descreşte mărimea fontului
de exemplu „size=+2”.
grosimea fontului stabilită cu ajutorul atributului “weight”, valorile
atribuite acestuia aflându-se în intervalul 100 – 900 cu creşteri din 100 în 100.
culoarea fontului se stabileşte identic ca şi stabilirea culorii de fundal cu
ajutorul atributului „color”
evidenţierea fontului cu ajutorul caracterelor aldine (îngroşate) se va
include între tagurile <b> şi </b> sau pentru a scoate în evidenţă un text cu ajutorul
unor caractere cursive (italice) textul va fi delimitat de tagurile <i> şi </i> ori
pnetru caractere subliniate acesta este <u> şi </u>.
pentru inserarea secvenţelor de text specifice formulelor matematice,
aliniate ca exponent sau ca indice textul se delimitează cu ajutorul tagurilor <sup>
</sup> respectiv <sub> </sub>
secţionarea unui text cu o linie orizontală se realizează prin intermediul
tagurilor <s> </s>.
Stabilind atribute pentru caracterele textului unui document HTML precum şi
valori pentru aceste atribute, forma generală pentru tagul font s-ar putea transforma
în: <font face=arial color=red size=5 weight=400> caz în care textul din document
va apare scris cu tipul de font arial, având culoarea roşie, dimensiunea de 5 şi o
grosime de 400.
d. Utilizarea listelor în cadrul documentelor HTML
1. În limbajul HTML o listă ordonată reprezintă un bloc de text delimitat de
tagurile <ol> şi </ol>, fiecare element al listei fiind iniţiat cu tagul <li>. Aceste
două taguri pot primi un atribut care se referă la tipul de marcator care se află în
faţa fiecărui element al listei, precum şi un atribut prin a cărei valoare se va indica
valoarea de start din listă. Forma generală a unei liste neordonate arată astfel:
<ol type=”A” start=2> Capitolele cărţii:
<li>Capitol 1
<li>Capitol 2
</ol>
Valorile pe care le poate lua atributul type sunt: A – pentru marcatori litere
mari, a – pentru marcatori litere mici, 1 – pentru marcatori de tip număr arab, I –
marcatori numere romane mari, i – numere romane mici.
2. Listele neordonate au acelaşi mod de declarare ca şi listele ordonate
singura deosebire apărând la tagul de iniţializare a listei şi la valorile pe care le
poate lua atributul type. O listă neordonată este reprezentată e un bloc de text
delimitat de tagurile <ul> şi </ul>. Valorile pe care le poate lua de această dată

274
atributul type sunt: disc – pentru marcatori de tip disc plin, circle – pentru
marcatori de tip cerc, square – pentru marcatori de tip pătrat.
3. Listele de definiţii se declară cu tagurile: <dl> şi </dl> care marchează
faptul ca avem o listă cu definiţii, urmează termenul care trebuie explicat declarat
cu tagul <dt> si <dt> şi apoi definiţia propriu –zisă care se realizează cu tagul <dd>
şi <dd>.
Inserarea unor obiecte în cadrul unui document HTML
a. Inserarea tabelelor se demarează cu ajutorul tagului <table> şi se încheie
cu </table>. În interiorul tabelului datele sunt prezentate sub forma rândurilor,
tagurile de iniţializare şi de închidere a rândurilor sunt reprezentate de tagurile <tr>
respectiv </tr>. Intersecţia dintre rândurile tabelului şi coloanele formează celula,
iar fiecare conţinut de celulă este declarat cu ajutorul tagurilor <td> şi </td>. Forma
generală prin care este declarat un tabel este următoarea:
<table atribut1=valoare1 atribut2=valoare2 … atributN=valoareN>
<tr>
<td atribut1=valoare1 atribut2=valoare2 …. atributN=valoareN> Text celula 1</td>
</tr>
</table>
Atributele pe care le poate primi tagul „table” se referă la caracteristicile de
bază ale acestuia şi anume:
1. stabilirea marginilor (liniilor) tabelui se realizează cu ajutorul atributului
border. În momentul în care se declară un tabel în mod implicit acesta nu va avea
margini. Folosirea în partea declarativă a acestui atribut se pot stabili pentru acel
tabel conturări de grosime egală cu valoarea acestui atribut. Valoarea atributului
border este dată de un număr întreg reprezentând grosimea în pixeli a chenarului şi
a liniilor din care este format tabelul.
2. prin folosirea atributului „align” se realizează alinierea tabelului în cadrul
documentului. Valorile pe care le poate lua acest atribut sunt left, center, right.
Acest atribut se poate folosi şi la tagurile <tr> caz în care are loc o aliniere a
textului pe întregul rând sau la tagul <td> caz în care textul se va alinia în cadrul
celulei. Un atribut particular care se foloseşte pentru alinierea textului pe verticală
în cadrul unei celule este reprezentat de “valign”, valorile pe care le poate lua acest
atribut fiind top, middle, bottom.
3. culoarea de fond a tabelului sau a unei celule (depinde de locul în care este
menţionat acest atribut) se poate stabili cu ajutorul atributului “bgcolor”, modul de
stabilire a acestei culori fiind identică ca şi stabilirea culorii de fundal a unui
document HTML
b. Inserarea imaginilor într-un document HTML se poate ca hiperlegătură
sau nu ca hiperlink. Atunci când nu este hiperlink se foloseşte tagului <img>
adresa specificându-se printr-un nume de fişier imagine (.GIF). Dacă imaginea este
o hiperlegătură se foloseşte impreuna cu tagul de ancoră, iar adresa este specificată
prin URL. Imginile pot face ca o pagină să fie mai atractivă, mesajul transmis
astfel, fiind mai uşor de înţeles de către cel ce consultă aceea pagină. Marele
neajuns al inserării de imagini într-un document HTML, îl reprezintă faptul că de
obicei aceste imagini sunt stocate în fişiere cu o dimensiune mare iar folosirea

275
excesivă a acestora va determina timpi mari de încărcare a paginilor. Forma
generală pentru inserarea unei imagini este:
<img atribut1=valoare1 atribut2=valoare2 … atributN=valoareN>
Atributele pe care le acceptă tagul <img> se referă la alinierea pozei în cadrul
documentului prin intermediul atributului „align” valorile acestuia fiind middle,
top, bottom, stabilirea înălţimii şi a lăţimii pozei cu ajutorul atributelor „height”
respectiv „width” valorile acestor două atribute fiind numere întregi reprezentând
dimensiunea pozei în pixeli, şi cel mai important atribut „src” el reprezentând
adresa sau locul unde se găseşte fişierul cu poza respectivă. De exemplu dacă
fişierul cu poză se află stocat în calculator pe discul C în folderul Poze atributul src
va lua valoarea src=”c:\\Poze\mumefişier.extensie”.
b. Inserarea unor legături într-un document HTML. Partea cea mai
atractivă a unei pagini WEB o reprezintă structurarea informaţiei pe date neomo-
gene. Hipertextul este considerat un document care conţine legături către alte
documente sau către alte porţiuni ale aceluiaşi document. Forma generală a unei
legături este dată de ”ancora” cu tagul <a> şi </a>. Spre exemplu o legătură către o
adresă cunoscută este: <a href=”http://spiruharet.ro”> Universitatea Spiru Haret
</a>. Pentru a naviga mai uşor se foloseşte şi un text scurt pentru a marca legătură
în cazul nostru: Universitatea Spiru Haret.
După cum se observă o astfel de legătură este compusă din două părţi: ancora
care reprezintă textul sau imaginea care punctează legătura între documente şi
referinţa URL care reprezintă adresa la care se află. Aceste adrese pot fi de două
tipuri absolute atunci când se scrie toată calea acelui document inclus în http:// şi
relative atunci când adresa este relativă la siteul şi directorul curent. În funcţie de
tipul adresei avem 3 tipuri de legături: interne (atunci când localizarea se face în
acelaşi document), locale (când adresa este un fişier pe acelaşi calculator)şi externe
(adresa fiind dată de forma http://).

Concepte-cheie
conectare adresă server nume domeniu document HTML motor de
căutare
poşta adresă utilizator cod ISO rubrică declarare
electronică antet
tag browser ancoră hipertext atribut

Întrebări de autoevaluare
1. Conectarea utilizatorilor la reţeaua Internet se poate realiza:
a. cu ajutorul sistemului VSAT
b. cu ajutorul sistemului UMTS
c. cu ajutorul sistemului OSI
d. cu ajutorul unui modem
e. cu ajutorul sistemului TCP/IP

2. O adresă de E-mail se prezintă sub următoarea formă


a. www.nume_utilizator.nume_calculator_gazdă.domeniu.ţară
b. www.nume_utilizator@nume_calculator_gazdă.domeniu.ţară
276
c. nume_utilizator@nume_calculator_gazdă.domeniu.ţară
d. nume_calculator_gazdă.nume_subdomeniu.nume_domeniu
e. nume_utilizator@nume_subdomeniu.nume_doneniu.ţară

3. Domeniile reprezintă
a. un şir de caractere având rolul de a identifica un calculator gazdă în Internet
b. un şir de trei caractere care prezintă caracterul sau serviciile oferite de o
firmă.
c. un cod ISO format din două caractere, având rolul de a identifica ţara de
origine a calculatorului
d. un şir de caractere având rolul de a permite o gestiune distribuită a
informaţiilor
e. un şir de caractere având rolul de a identifica organizaţia şi activitatea
specifică acesteia

4. Fiecare mesaj expediat prin poşta electronică conţine patru grupe de informaţii:
a. nume calculator gazdă, nume subdomeniu, nume domeniu, ţara de origine
b. nume utilizator, nume calculator gazdă, nume domeniu, ţara de origine
c. plicul, adresa, conţinutul, informaţii diverse
d. nume utilizator, nume subdomeniu, nume domeniu, ţara de origine
e. nume utilizator, nume calculator gazdă, data calendaristică, textul mesa-
jului expediat

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Daniel Marius Mareş, Maria Andronie, Sisteme electronice de calcul,
Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002.
2. Victoria Stanciu, Adrian Pană ş.a., Informatică generală, Editura Dual
Tech, Bucureşti, 2001.
3. Daniel Marius Mareş, Bazele informaticii, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2000.

277
INFORMATICĂ DE GESTIUNE (DOCUMENTE CONTABILE)
Prof.univ. dr. DOINA FUSARU

OBIECTIVE
Obiectivele cursului de Informatică de gestiune (baze) şi Internet2 se
concretizează în însuşirea de către studenţi a noţiunilor legate de procesarea
informaţiei, de comerţ electronic, de managementul informaţional al firmei.
De asemenea acest curs are rolul de a familiariza studenţii cu lucrul la
calculator pentru însuşirea produselor Word, pentru procesarea de texte, Excel,
pentru procesarea de tabele şi Power Point, pentru realizarea de prezentări
automare. Rolul acestui curs este de a forma gândire informatică pentru studenţii
anului I.

CONCEPTE-CHEIE: informaţie, suport tehnic de informaţie, e-commerce, e-


banking, Intranet, Internet, procesor de tabele, linii de instrumente, font, style,
procesor de tabele, sheet, celulă, tabele, grafice, procesor de prezentări automate,
slite.

1. MANAGEMENTUL STRATEGIC ŞI DESERVIREA ACESTUIA PRIN


INSTRUMENTE INFORMATICE

Relaţiile economice, sociale, politice, legislative şi etice ale mediului unei firme
determină influenţa pe care societatea omenească o are asupra evoluţiei firmei.
Unul dintre factorii care deţin cea mai puternică influenţă în procesul de stabilire a
strategiei este cultura firmei. Prin cultura firmei se înţelege ansamblul valorilor promovate,
a tradiţiilor,a simbolurilor, modelelor de atitudine şi a comportamentului, specifice
politicilor adoptate, dar şi a modului de efectuare a sarcinilor.
Rolul strategiei în definirea direcţiei de acţiune a firmei se divide pe două planuri: al
strategului şi al planului strategic. Rolul strategului se poate compara cu cel al unui
navigator, iar planul strategic poate fi comparat cu harta aflată la baza stabilirii direcţiei de
urmat, cuantificând gradul în care societatea respectivă progresează. Direcţionarea (nu este
totul),ea este însă, cu siguranţă, crucială, deoarece, odată stabilită direcţia, managerul poate
adopta decizii consecvente cu strategia.
Concentrarea eforturilor reprezintă un al doilea scop al strategiei, valabilă fiind
pentru milioane de decizii, adoptate zilnic de membrii aflaţi pe diferite paliere ale
organizaţiei, referitoare la sarcini şi obiective de lucru.
Asigurarea consecvenţei membrilor organizaţiei reprezintă al treilea scop al unei
strategii, permiţând concentrarea şi aplicarea pe termen lung a deciziilor strategice care
determină modul de alocare a timpului, efortului şi a entuziasmului personalului.
Managementul strategic reprezintă procesul prin care managerii stabilesc direcţia pe
termen lung a firmei, fixează obiectivele de performanţă specifice, elaborează strategiile
278
necesare atingerii acestor obiective şi urmăresc executarea planului de acţiune ales.
Managementul strategic solicită calităţi antreprenoriale superioare, dar şi implementarea şi
execuţia consecventă şi completă a strategiei, care să conducă la performanţe
organizaţionale superioare pe termen lung.

2. CLASIFICAREA INFORMAŢIEI

Având în vedere forma concretă pe care o poate lua informaţia în momentul


stocării pe un suport tehnic, aceasta se poate afla sub formă analogică şi digitală.
Forma analogică a informaţiei presupune reprezentarea fenomenelor fizice, imagini
fixe, sunete şi imagini în mişcare, aşa cum sunt ele percepute de dispozitivele tehnice de
înregistrare, fără a fi necesară o conversie sau codificare a acestora, înainte de transmitere
sau memorare pe suporturile tehnice de date.
Forma digitală se obţine pornind de la fenomenul real sau de la forma analogică a
acestuia, în ambele cazuri având loc o codificare numerică, o evaluare cantitativă, o
cuantificare a fenomenului care face obiectul reprezentării. Pe suportul tehnic, informaţia se
prezintă ca o succesiune de valori binare (0 şi 1), ordonate după un sistem de reguli (cod).
Informaţia introdusă în sistemele de calcul, prin folosirea tastaturii sau a altor dispozitive de
introducere manuală sau umană (masă de desen, voce), se transmite şi se memorează direct
în momentul perceperii acesteia, fără o conversie prealabilă a ei. Pentru procesarea
informaţiei analogice este necesară conversia ei în formă digitală, cu ajutorul unor
dispozitive specializate de conversie din analogic în digital, acestea putând fi folosite
independent sau introduse în configuraţia unui sistem informatic de birou.
Din punct de vedere al conţinutului informaţiei, se pot identifica următoarele
clase:
♦ Sub formă de date numerice, alfabetice sau alfanumerice;
♦ Sub formă de texte, care sunt organizate în documente, pagini de texte, paragrafe,
fraze şi cuvinte;
♦ Sub formă de documente grafice (imagini fixe), care sunt percepute prin afişarea pe
monitorul calculatorului, prin scrierea lor la imprimantă sau la dispozitivul de realizat
desene (plotter);
♦ Sub formă de secvenţe audio generate de vocea umană, fenomene din realitate sau
sintetizatoare electronice, de voce şi acustice;
♦ Sub formă de secvenţe video de natură animată sau film, percepute de dispozitive
specializate de tipul camerei de luat vederi sau generate de programe de grafică bi sau
tridimensională.
Din punct de vedere al suportului informaţiei, distingem o gamă largă de suporturi
fizice, cum ar fi:
1.Informaţia aflată pe suporturi tehnice, clasificate, la rândul lor, în:
- Suporturi magnetice, ca, de exemplu, caseta magnetică, discul magnetic,
banda magnetică, discul flexibil etc.;
- Suporturi cu lectură optică a informaţiei, cum sunt discurile optice de mare
capacitate a căror informaţie digitalizată este citită optic cu dispozitive laser.
Informaţia memorată pe suporturile tehnice este înregistrată şi poate fi citită numai
cu ajutorul unor dispozitive tehnice de citire/scriere.

279
2. Informaţia aflată pe suporturi grafice, care pot fi:
♦ suporturi opace, cum sunt documentele clasice, documente obţinute la imprimantă
sau realizate cu ajutorul mesei de desen de tip plotter;
♦ suporturi transparente realizate din peliculă fotografică, peliculă film, microfilm,
celită. Acest tip de suport este destinat lecturii numai după operaţia de mărire a imaginii
înregistrate.
În funcţie de gradul de prelucrare, informaţiile se împart în:
1. primare (de bază) – sunt acele informaţii care anterior nu au suferit un proces de
prelucrare informaţională, având un pronunţat caracter informativ. Acest gen de informaţii
sunt cele mai răspândite la nivelul executanţilor.
2. intermediare – sunt acele informaţii care se află în diferite faze de prelucrare
informaţională, fiind răspândite la nivelul personalului funcţional şi al şefilor de
compartimente.
3. finale – sunt acele informaţii care au parcurs întregul şir de prelucrări informaţionale
prevăzute, având un caracter sintetic, complex şi decizional. Acest tip de informaţii se adresează,
de regulă, managerilor.

PROCESE INFORMAŢIONALE

În raport cu natura sa specifică, informaţia se prelucrează diferit, prin următoarele


forme de procesare:
Procesarea datelor permite tratarea informaţiei numerice după reguli matematice şi
logice. De obicei, datele se organizează în colecţii sub formă de fişiere prelucrabile, cu
ajutorul unor programe de firmă denumite interpretoare sau compilatoare, care diferă în
funcţie de limbajul de programare utilizat. Datele organizate în baze de date sunt exploatate
cu ajutorul unor pachete de programe denumite sisteme de gestiune a bazelor de date
(SGBD).
Procesarea textelor reprezintă un ansamblu de operaţii specifice lucrului cu textele.
Textul structurat în pagini, paragrafe, fraze şi cuvinte este supus unor operaţii pentru
determinarea formei caracterelor şi a mărimii acestora, forma şi mărimea paginii, modul de
aşezare a textului în pagină. Procesarea textelor presupune şi operaţii lingvistice, cum sunt:
despărţirea în silabe, controlul gramatical, lexical şi ortografic al textului analizat.
Procesarea documentelor grafice reprezintă un mod de utilizare eficientă a
tehnicilor informatice şi electronice pentru receptarea, memorarea şi prelucrarea grafică a
imaginilor introduse anterior în documente. Procesarea informaţiei vizuale se realizează cu
programe specializate pentru procesarea documentelor (Ventura, PageMaker, CorelDraw)
sau de către funcţii specializate ale procesoarelor de texte sau tabele (Word, Excel,
WordPerfect, Works).
Procesarea sunetelor se referă la forme variate care merg de la vocea umană
(mesaje, convorbiri telefonice etc.) până la sunete obţinute prin sinteză electronică, sunete
naturale sau muzicale. Acest tip de informaţie este perceput analogic şi convertit ulterior în
formă digitală. Prelucrarea acestor informaţii se face cu ajutorul unor echipamente şi
programe specializate în tratarea informaţiei sonore, cum este sistemul SoundBlaster, care
poate funcţiona cuplat la orice calculator personal.
Procesarea de imagini constituie una din realizările moderne ale electronicii şi
informaticii. Informaţia vizuală dinamică se realizează prin afişarea şi perceperea unui
număr de imagini succesive pe unitatea de timp (minim 25 de imagini pe secundă),
generând factorului uman senzaţia vizuală de mişcare.

280
3. IMPACTUL TEHNICII DE CALCUL ŞI A TELECOMUNICAŢIILOR
ASUPRA STRATEGIEI FIRMEI

În primăvara anului 2001, Microsoft a aplicat produselor sale program tehnologia


anti-criminalitate Product Activation, pentru început în pachetul de programe Office’XP.
Pentru activarea acestor produse program utilizatorul are două posibilităţi: prin
contactarea telefonică a Microsoft Infocenter, sau direct pe web la adresa indicată în
ecranul de activare. Activarea se realizează pe baza unui Installation ID care este
generat automat, pornind de la codul unic Product Key. O dată ce Installation ID
ajunge în server-ele Microsoft, utilizatorul primeşte un cod de confirmare,
Confirmation ID, cu care îşi activează produsul. Din acest moment nu i se va mai
solicita activarea produsului.
Noile tehnologii informaţionale constituie elementele majore ale unei forţe de
schimbare în infrastructura economiei.
Telecomunicaţiile sunt definite ca fiind o comunicare la distanţă. Avansul rapid al
transformărilor spre noi parametrii ai tehnologiilor, multiplicarea funcţiunilor unei
tehnologii şi scăderea costurilor determină ca „telecomunicaţiile” să devină atractive pentru
economie.
Un sistem de telecomunicaţii se referă la mediul de transmisie, tipul informaţiei
transmise şi direcţia fluxului de comunicare.
Mediul de transmisie se caracterizează prin: undele radio, impulsuri electronice
vehiculate în liniile de transmisii şi prin semnale fotonice în fibrele optice.
Tipul informaţiei, respectiv a semnalului transmis poate fi: admis, video şi date de
semnal.
Direcţia fluxului de comunicare (direction flow) poate fi:
- Simplex (one-way), în mod obişnuit emisiile simplex (unidirecţionale de la
emiţător la receptor) sunt denumite comunicaţii top-down. Semnalele pot fi transmise pe
unde electromagnetice către receptor sau prin sateliţi. Procedeul are direcţia caracterizată
prin expresia „de la un punct la multipuncte (point-to-multi-point). Emisiunile obişnuite de
televiziune constituie un exemplu sugestiv de conumicare simplex (one-way).
- Duplex (two-way). Punctul central de emisie este legat cu alte numeroase puncte
într-o reţea în care procedura bottom-up de conexiuni este completată cu aşa-numita
„comunicare laterală”. În situaţia de mai sus este posibilă realizarea în timp real a
interacţiunii între indivizi aflaţi în două sau mai multe puncte diferite de poziţia
emiţătorului. Acest tip de comunicare (interactivă) se adresează direct de regulă unei
audienţe specifice sub formula „de la punct la punct” (point-to-point).

4. SFERA DE CUPRINDERE ŞI EFECTELE TEHNOLOGICE


INFORMAŢIONALE.

Cererea unui cadru legal şi instituţional adecvat tehnologiilor informaţionale (TI)


oferă guvernelor şi agenţilor economici posibilitatea de a-şi exercita influenţa asupra naturii
şi dezvoltării comerţului electronic, chiar dacă o serie de probleme rămân insuficient sau
deloc soluţionate (siguranţa juridică, impozitarea, protecţia şi securitatea datelor etc.).
Internet-ul reprezintă un potenţial semnificativ pentru serviciile oferite de către bănci
(activităţi bancare electronice, comerţul cu obligaţiuni, numerar electronic) şi societăţile de
asigurare pentru servicii de consultanţă (auditori, consultanţi de management, contabili,
programe de software, telemedicină), ca şi pentru tranzacţiile cu instituţiile publice.
281
În opinia specialiştilor, comerţul electronic constituie o inovare a cărei importanţă
economică are efecte complexe pe termen lung, încă insuficient cercetate.

4.1. Conceptul Intranet


Pentru conceptul de Intranet sunt mai multe definiţii:
- tehnologia Intranet utilizată într-o organizaţie pentru a facilita comunicarea şi
accesul la informaţii;
- un mecanism integrat pentru utilizatori, procese şi informaţii din cadrul unei
întreprinderi;
- corporaţia „reţeaua informaţiei”.
Intranet-ul permite comunicarea între utilizatori şi departamente printr-o interfaţă
comună tuturor platformelor şi anume browserul. Utilizatorii de obicei sunt grupaţi în trei
categorii: cei care introduc şi prelucrează informaţiile (authors), cei care utilizează
informaţia (users) şi furnizorii de informaţii (providers).
Necesitatea Intranet-ului rezidă din volumul imens al datelor şi informaţiilor care,
altfel, ar îngreuna rezolvarea problemelor din cadrul marilor companii.
Intranet-ul asigură calea cea mai sigură şi mai rapidă de utilizat pentru comunicarea
inter-departamentală deoarece accesul la orice tip de informaţie se realizează printr-o
interfaţă comună oricăror platforme soft şi hard şi anume browser-ul.
Componentele sale sunt următoarele:
− o reţea de calculatoare care conţine:
• mediul fizic de comunicare între diversele sisteme de calcul ale firmei;
• echipamente de interconectare ale subreţelelor;
• suitele de protocoale care asigură comunicarea între entităţile reţelei.
− programele care implementează serviciile de bază Internet;
− aplicaţii pentru implementarea serviciilor Intranet;
− aplicaţii destinate lucrului în cooperare.
− Intranet-ul se individualizează prin serviciile oferite, iar simpla lor enumerare
justifică complexitatea unui asemenea tip de reţea. Sunt cel puţin 50 de activităţi de
interes într-o reţea de tip Intranet, dintre care enumerăm câteva mai importante:
1. Crearea unor interfeţe standard, universale pentru toate bazele de date ale firmei pe
mai multe platforme (Windows NT, Mac sau Unix) şi posibilitatea accesului angajaţilor la
toate datele de la aceeaşi staţie de lucru.
2. Crearea de formulare bazate pe web pentru colectarea foilor de pontaj ale
angajaţilor.
3. Plasarea on-line a manualelor pentru resurse umane şi de personal.
4. Crearea unor sisteme centralizate de urmărire şi raportare a vânzărilor.
5. Crearea unor bănci şi sisteme de afişare pentru slujbele şi serviciile interne.
6. Crearea unor depozite pentru formularele companiei şi sisteme de distribuţie.
7. Crearea unor calendare cu evenimentele companiei.
8. Crearea unor sisteme centralizate pentru urmărirea cererilor de cumpărare.
9. Circuitul ştirilor companiei.
10. Afişarea cataloagelor cu furnizorii şi produsele aprobate la un moment dat.

4.2. Conceptul Internet


Internet-ul este un ansamblu de calculatoare conectate în reţea, creat în jurul lumii, în
scopul transmiterii de mesaje. Este compus din reţele legate între ele, utilizatorii putând să
schimbe între ei mesaje, în format e