Dan Pătroc Etică şi deontologie pedagogică Cursul I

CURSUL I
Introducere în sfera eticii: definiţii ale principalilor termeni. Ce este etica? Ce este
morala? Raportări faţă de idee de bine

1. ETICA
Originea cuvântului etică: ethos (greaca veche) = [la origine] loc obişnuit, ulterior s-a
transformat în obicei, tradiţie şi, în general, caracter (tot ceea ce defineşte valorile unei persoane,
unui popor). Din această rădăcină s-a dezvoltat ethikos – caracter moral, comportament virtuos şi
a fost transmis în latină ca „filosofie etică”.
Într-o definiţie de dicţionar, etica poate fi înţeleasă ca ştiinţa moralei, a binelui şi răului, a
fericirii, a virtuţii, a plăcerii şi a idealurilor unei comunităţi. Conform Dicţionarului explicativ al
limbii române (Ed. Academiei, 1998) etica este o „ştiință care se ocupă cu studiul teoretic al
valorilor și condiției umane din perspectiva principiilor morale și cu rolul lor în viața socială;
totalitatea normelor de conduită morală corespunzătoare; morală. [din fr. éthique, lat. ethicus]”.

Diferenţa etică-morală
Deşi în limbajul cotidian „etic” şi „moral” sunt folosite interşanjabil, ca sinonime absolute,
în teorie diferenţa dintre ele este destul de însemnată: etica, aşa cum am arătat mai sus, este ştiinţa
care studiază binele şi răul, fericirea etc., în vreme ce morala este obiectul de studiu al eticii. Faţă
de etică, cuvânt provenit din limba greacă, morala provine din limba latină (mos-moris =
moravuri, obiceiuri)

Etica, la modul general, ca disciplină de studiu, cuprinde trei părţi care au ajuns să fie
considerate oarecum distincte:
1. Meta-etica – un domeniu care caută să înţeleagă natura eticilor normative sau, mai
concret, un studiu al limbajului moral, atât cel folosit în eticile normative cât şi în viaţa cotidiană
2. Etica normativă (eticile normative) – studiul acţiunilor cu componentă etică având
ca scop afirmarea unor standarde după care o acţiune poate fi considerată corectă sau greşită
(„bună” sau „rea”). Deoarece etica normativă este preocupată de a demonstra dacă o anumită idee
sau acţiune este corectă sau greşită, se fac deseori referinţe la aceasta ca la o etică prescriptivă
(care poate prescrie ce anume este bine şi ce nu)
3. Eticile aplicate - sunt examinarea filosofică, din punct de vedere moral, a unor
probleme specifice în viața privată și publică. Prin etica aplicată se încearcă să se utilizeze
anumite metode filosofice pentru a identifica din punct de vedere moral cursul corect de acțiune
în diferite domenii ale vieții umane. Bioetica, de exemplu, este preocupată de identificarea şi

Pagina 1 din 9
Dan Pătroc Etică şi deontologie pedagogică Cursul I

abordarea corectă a unor chestiuni, cum ar fi eutanasia sau utilizarea embrionilor umani în
cercetare. Etica mediului este preocupată de întrebări ce vizează atitudinea şi comportamentul
oamenilor faţă de anumite specii sau elemente ale mediului înconjurător, iar etica afacerilor are în
vedere probleme ce ţin de limitele dintre integritate şi urmărirea profitului de către managerii
unor firme.

2. BINELE
În religie, etică și filosofie, dihotomia "binele și răul" se referă la locația de pe un spectru
liniar a unor obiecte, dorințe sau comportamente, direcția bună fiind pozitivă din punct de vedere
moral, iar răul fiind direcţia negativă. Binele este un concept larg asociat de obicei cu viața,
iubire, continuitatea, fericirea, iubirea, prosperitatea și dreptatea. Răul este de obicei asociat cu
fărădelegi conștiente și deliberate, intenţia de a face rău altora, umilirea persoanelor, acte de
violență inutilă și / sau fără discernământ.
Natura binelui a primit mai multe interpretări; una din ele susţine că binele se
fundamentează pe iubirea naturală, empatie şi afecţiunea faţă de alţi oameni, toate începute de la
cele mai timpurii stadii de dezvoltare personală. O altă interpretare susţine că binele este o
consecinţă directă a cunoaşterii (adevărului). Analog, în privinţa răului există puncte de vedere
care susţin că acesta este o aberaţie rezultată din imperfecţiunea fiinţei umane, altele că răul este
un efect al liberului arbitru, iar altele că răul este în cele din urmă o formă maximă a ignoranţei.
Spre deosebire de aceasta, o serie de gânditori iluminişti au susţinut că răul se învaţă şi că este o
consecinţă a structurilor tiranice din societate.

3. MORALITATEA
De-a lungul timpului, a existat aproape unanim credinţa că moralitatea este un construct
social ceea ce înseamnă că noţiunile de bine şi de rău sunt definite în mod particular de fiecare
societate (comunitate) în funcţie de valorile ei principale. În secolul XX totuşi, ca urmare a
evoluţiilor din ştiinţele naturale, dar şi a mutaţiilor din epistemologie, s-a ajuns la credinţa că
moralitatea ar putea avea explicaţii ştiinţifice şi că ceea ce o societate defineşte ca fiind bun nu
este neapărat un construct valoric al acelei societăţi cât mai degrabă un rezultat al unor factori
evolutivi. Aceste puncte de vedere naturaliste asupra moralei au ajuns chiar să predomine în
ultimii treizeci de ani, ajungându-se la o adevărată “ştiinţă a moralităţii”, idee explorată de autori
ca Michael Shermer, Richard Dawkins, Joseph Daledein sau Sam Harris. Aceştia pleacă de la
premisa că prin utilizarea mijloacelor specifice ştiinţelor empirice moderne (în special
neuroştiinţele) se poate afla o bază fiziologică a moralităţii, caracteristică fiecărei fiinţe umane.

Pagina 2 din 9
Dan Pătroc Etică şi deontologie pedagogică Cursul I

Cimpanzeii şi bonobo (cimpanzeii pitici) sunt cele mai apropiate animale faţă de om, având
un strămoş comun cu aproximativ cinci milioane de ani în urmă. Barbara King susține că în timp
ce primatele nu pot să posede moralitatea, în sensul uman, au prezente unele trăsături care ar fi
fost necesare pentru evoluţia moralităţii, trăsături care includ: un grad ridicat de inteligenţă,
capacitatea de comunicare simbolică, un sentiment de norme sociale, realizarea sinelui și un
concept de continuitate. O serie de animale sociale cum ar fi primatele, delfinii și balenele s-au
dovedit a manifesta ceea ce Michael Shermer numeşte “sentimente premorale”. Potrivit lui
Shermer, următoarele caracteristici sunt împărtășite de către oameni și alte animale sociale, în
special maimuţele mari (antropoide): ataşament, cooperare, ajutor reciproc, simpatie, empatie,
altruism, menţinerea stărilor non-conflictuale, detectarea înşelăciunii, o preocupare faţă de ceea
ce comunitatea crede despre un individ şi răspunsul la normele sociale ale grupului. Shermer
susține că aceste sentimente premorale au evoluat în societățile de primate ca o metodă de
imobilizare egoismului individual și constituirea grupurilor de cooperare deoarece pentru orice
specie socială beneficiile survenite în urma apartenenţei la grup sunt mai mari decât beneficiile
individualismului. De exemplu, lipsa coeziunii grupul îl face mai vulnerabil la atacuri de dinafară
sau găsirea mai uşoară a hranei ca grup. Ordinea socială în grupurile de animale este menţinută
prin reguli de comportament aşteptat, membrii dominanţi ai grupului aplicând pedepse în cazul
nerespectării acestor reguli. Beneficiind şi de o memorie dezvoltată, animalele superioare învaţă
regulile extrem de uşor prin prisma sistemului de pedepse-recompense, dezvoltând şi sentimente
de reciprocitate (de exemplu, cimpanzeii împart mult mai uşor hrana cu indivizi care au avut grijă
de ei în trecut, iar liliecii-vampir împărtăşesc prin regurgitare hrana cu alţi lilieci care au împărţit
cu ei în trecut şi care în prezent au nevoie de hrană). Dacă cimpanzeii trăiesc în grupuri de
aproximativ 50 de indivizi, pe baza descoperirilor arheologice se estimează că moralitatea s-a
putut dezvolta în cazul oamenilor în grupuri de 100 până la 200 de persoane (chiar şi în prezent
este destul de greu să menţii relaţii sociale adecvate cu mai mult de 200 de persoane). De Waal
susţine că moralitatea umană are în plus faţă de primate două nivele de sofisticare: oamenii impun
coduri morale în mod mult mai riguros, prin pedepse bine reglementate, recompense şi
construirea reputaţiei şi, în plus, oamenii aplică un grad de judecată şi raţiune superior celui din
regnul animal.
Christopher Boehm (1982) opinează că evoluţia majoră a moralei la hominizi este cauzată
de nevoia de a evita disputele şi rănirile în trecerea la spaţiile mult mai deschise ale savanelor.
Alte teorii susţin că ridicarea nivelului de complexitate a moralei este corelată direct cu creşterea
mărimii grupurilor şi creşterea în dimensiuni a creierului uman.

Pagina 3 din 9
Dan Pătroc Etică şi deontologie pedagogică Cursul I

3.1 ASPECTELE NEUROLOGICE ALE MORALITĂŢII

Neuronii oglindă
Spre mijlocul anilor 1990, un grup de cercetători în domeniul neuroştiinţelor, de la
Universitatea din Parma (Italia) studiau modul în care neuronii cimpanzeilor se declanşează în
paralel cu mişcările acestora. Legenda spune că la un moment dat, într-o zi toridă de vară când
unul dintre asistenţii profesorului Giacomo Rizzolatti – conducătorul proiectului – a intrat în
laborator mâncând un con de îngheţată, aparatele care înregistrau datele preluate de casca cu
senzori aşezată pe capul cimpanzeului au început să arate mişcări neuronale care corespundeau cu
ridicarea repetată a mâinii spre gură, respectiv cu mâncatul. Intrigaţi de faptul că acestor reacţii
ale neuronilor nu le corespundeau mişcări fizice, cercetătorii au repetat experimentele până când
li s-a confirmat faptul că atunci când cimpanzeii observau anumite mişcări în faţa lor, în creier,
grupuri de neuroni din zonele vizate (zona de mişcare a mâinii, a gurii, a limbii etc.) manifestau
activităţi intense chiar dacă la nivelul corpului nu existau mişcările corespunzătoare. Aceşti
neuroni corticali au primit numele de neuroni-oglindă, prezenţa lor fiind confirmată la aproape
toate speciile de maimuţe, la anumite păsări şi, desigur, la oameni. Neuronii-oglindă sunt activaţi
nu doar atunci când este îndeplinită o acţiune, ci şi atunci când observăm cum respectiva acţiune
este realizată de altcineva, ei reprezentând mecanismul neural prin care acţiunile, intenţiile şi
emoţiile altora pot fi înţelese în mod automat. În plus, se suspectează ca disfuncţiile acestor
celule pot fi implicate in diverse boli,
precum autismul, astfel încât înţelegerea
funcţionării neuronilor oglindă poate deveni
extrem de importanta în elaborarea unor noi
modalităţi de tratament. Mai mult, ipotezele
actuale susţin că neuronii-oglindă sunt vitali Pui nou-născut de maimuţă macac imitând

pentru aproape tot ce înseamnă relaţii inter-umane, ei fiind responsabili cu interpretarea automată
a gesturilor, intenţiilor şi sentimentelor celor pe care îi avem în faţa noastră, dar şi cu
mecanismele învăţării prin imitare. Conform observaţiilor empirice (faptul că nou-născuţii
descoperă imitaţia printre primele forme de comunicare, ei fiind capabili să reproducă gesturi
simple precum scosul limbii de la câteva zile de viaţă), neuronii-oglindă sunt printre cei mai
„prompţi” în dezvoltarea cognitivă a fiinţei umane, aceştia fiind pe deplin funcţionali aproape din
momentul naşterii. Astfel, empatia, mecanismul esenţial prin care putem să ne „plasăm în pielea
celuilalt”, este condiţionată de funcţionarea optimă a neuronilor-oglindă.
Neuronii-oglindă (mirror-neurons, în engleză) par să aibă un dublu rol. Pe de o parte ei sunt
responsabili cu prelucrarea primară a informaţiilor primite prin intermediul simţurilor, oferind
răspunsuri pentru întrebarea „ce se întâmplă”, dar şi – pe de altă parte – cu punerea în context a

Pagina 4 din 9
Dan Pătroc Etică şi deontologie pedagogică Cursul I

informaţiilor obţinute, răspunzând astfel la întrebarea „de ce se întâmplă” şi, ulterior, la întrebări
asociate şi complexe precum „ce simte cel căruia i se întâmplă?”. Studii neconcludente încă arată
faptul că neuroni-oglindă pot fi localizaţi în aproape toate zonele creierului, imagistica recentă
relevând prezenţa lor în aria Broca, de exemplu, arie responsabilă cu formarea vorbirii.
Joncţiunea temporo-parietală
Luarea explicită a hotărârilor morale corecte și greșite
coincide cu activarea în cortexul prefrontal ventromedial
(VMPC), în timp ce reacțiile intuitive la situații care conțin
aspecte implicite morale activează zona joncţiunii temporo-
parietale. Joncţiunea temporo-parietală este zona creierului în
care lobii parietal (responsabil cu informaţia senzitivă) şi
temporal (responsabil de funcţia auditivă, memorie şi limbajul
cognitiv) se întâlnesc şi este considerată a fi o zonă crucială pentru procesul de distingere dintre
sine şi ceilalţi. Astfel, această regiune pare să fie implicată (conform unor studii paralele
desfăşurate în ultimii ani) în manifestări precum egoismul şi/sau altruismul, experienţele extra-
corporale (out-of-body experience). În ceea ce priveşte judecata morală, un experiment desfăşurat
în 2010 de câţiva cercetători ai renumitului MIT (Massachusetts Institute of Technology) a arătat
destul de clar faptul că judecăţile morale ale persoanelor pot fi alterate prin interferarea cu
activitatea joncţiunii temporo-parietale drepte. În acest sens, o serie de voluntari pentru
experiment au fost supuşi pentru aproximativ 25 de minute la stimulare magnetică transcraniană
(un câmp magnetic amplasat în apropierea craniului care interferează temporar cu activitatea
electrică a neuronilor), după care li s-au citit o serie de scenarii cerându-li-se să emită judecăţi
morale privind persoanele descrise în scenarii (de exemplu, unul dintre scenarii le cerea
subiecţilor să spună cât de permisibil este ca un bărbat să îşi lase prietena să traverseze un pod pe
care el îl ştie ca nesigur). Concluzia experimentelor este că atunci când activitatea joncţiunii t-p
drepte este perturbată, subiecţii nu mai pot să distingă între acţiuni morale şi imorale atunci când
nu li se comunică rezultatul acţiunii. Cu alte cuvinte, în lipsa acestui „filtru”, judecăm moralitatea
unei acţiuni strict în funcţie de rezultatul ei. Utilitarismul propus acum aproximativ două secole
de Jeremy Bentham are, în acest fel, o explicaţie şi un fundament fiziologic. Unul din cele mai
interesante amănunte legate de implicarea joncţiunii temporo-parietale în luarea deciziilor morale
este faptul că această regiune este printre cele mai târzii ca nivel de dezvoltare pe parcursul vieţii,
ea formându-se definitiv în vârsta adolescenţei, până spre vârsta de 20 de ani.
Zonele creierului care sunt implicate în mod constant atunci când oamenii raţionează
despre problemele morale au fost investigate în literatura de specialitate (neuoroştiinţele
moralităţii). Rețelele neuronale care stau la baza deciziilor morale se suprapun cu rețeaua

Pagina 5 din 9
Dan Pătroc Etică şi deontologie pedagogică Cursul I

responsabilă cu reprezentarea intenţiilor celorlalţi și rețeaua responsabilă cu reprezentarea stărilor

emoţionale ale celorlalţi (de exemplu, empatia). Acest lucru susţine ideea că raţionamentul moral
este legat puternic cu capacitatea de a te pune în punctul de vedere al celuilalt şi de a-i reprezenta
sentimentele. Rezultatele obţinute evidenţiază faptul că vorbim despre mai multe reţele neuronale
implicate în luarea deciziilor morale şi că, deci, vorbim despre un fenomen “global” al creierului,
neexistând un “modul” anume responsabil cu judecata morală.

3.2 ASPECTE PSIHOLOGICE ALE MORALITĂŢII

În psihologia morală modernă, se consideră că moralitatea se schimbă prin dezvoltarea
personală. Un număr de psihologi au produs teorii privind dezvoltarea moralei, propunând de
obicei mai multe stadii ale dezvoltării morale. Lawrence Kohlberg, Jean Piaget, și Elliot Turiel au
abordări cognitive ale dezvoltării morale; pentru aceşti teoreticieni, moralitatea se dezvoltă într-o
serie de etape constructive sau domenii. Psihologii sociali, cum ar fi Martin Hoffman si Haidt
Jonathan subliniază dezvoltarea socială și emoțională bazată pe biologie, cum ar fi empatia.
Teoreticienii identităţii morale, cum ar fi William Damon și Mordechai Nisan, văd angajamentul
moral ca fiind generat de dezvoltarea unei identități de sine, care este definită de scopuri morale.
Această identitate de sine morală conduce la un sentiment de responsabilitate în urmărirea
scopurilor. De interes istoric în psihologie sunt teoriile de psihanaliștilor ca Sigmund Freud care
cred că dezvoltarea morală este produsul unor aspecte ale super-ego-ului ca vinovăţia, ruşinea,
evitarea.
Jean Piaget (1896-1980), filosof şi psiholog al dezvoltării originar din Elveţia, este unul
dintre primele nume de cercetători empirici (o formă evoluată a speculaţiilor filosofice
caracteristice studiului moralei de dinainte de secolul XX) ai dezvoltării morale a copiilor. În
Judecata morală a copiilor (1932), Piaget notează că „toată moralitatea constă într-un sistem de
reguli, iar esenţa moralităţii este ca ea să fie căutată în sensul pe care fiecare individ îl dă acestor
reguli”. Conform lui Piaget, copiii nu au un simţ înnăscut al moralei, ei acceptând, învăţând şi
dezvoltând reguli proprii de morală pe măsură ce se dezvoltă şi interacţionează cu alte persoane.
Conform metodei sale clasice, Piaget a analizat răspunsurile copiilor aflaţi în diferite stadii de
dezvoltare motorie şi cognitivă şi a tras concluzia existenţei a două stadii majore ale dezvoltării
morale:
a. Stadiul realismului moral; înaintea adolescenţei copiii tind să preia regulile
morale de la adulţi ad litteram şi să le considere absolute, imposibil de modificat sau nuanţat.
Astfel, intenţiile celor care fac anumite fapte considerate a fi „rele” sunt ignorate întotdeauna
în faţa consecinţelor pe care le au acţiunile lor, iar acţiunile sunt de fiecare dată judecate
binar, doar ca „bune” sau „rele”.

Pagina 6 din 9
Dan Pătroc Etică şi deontologie pedagogică Cursul I

b. Stadiul relativismului moral; apare în jurul vârstei de 8 ani şi este caracterizat

de apariţia sentimentului comunitar, regulile de convieţuire şi, implicit, morala fiind
rezultatul compromisului şi negocierii în interiorul grupului. Stadiul relativist presupune
judecarea intenţiilor în măsură cel puţin egală cu judecarea consecinţelor unor fapte. Deşi
două evenimente pot avea aceeaşi finalitate neplăcută, ele vor fi judecate ca „bune” sau „rele”
şi în funcţie de ceea ce le motivează.

Lawrence Kohlberg (1927-1987), psiholog american specializat în cercetarea

educaţiei morale şi raţionării la copii şi cunoscut cel mai bine pentru teoria stadiilor
dezvoltării morale. Această teorie, dezvoltată în continuarea ideilor lui Piaget, susţine că în
dezvoltarea morală a copiilor se recunosc şase stadii distincte. Bazându-se în studiile sale pe
dileme teoretice (ca dilema lui Heinz sau dilema lui Sharon), Kohlberg descrie stadiile în
cauză în funcţie de gradul de complexitate al răspunsurilor oferite ca rezolvare a dilemei.
Dilema lui Heinz: „Undeva, în Europa, o femeie este atinsă de o formă rară de cancer
şi riscă moartea. Nu există decât un singur medicament care o poate salva. Este o formă de
radium pe care a descoperit-o un farmacist, dar pe care o vinde de zece ori mai scump decât
preţul real de fabricaţie. Medicamentul face 200$, iar el cere 2000$. Heinz, soţul femeii
bolnave, a încercat să strângă suma împrumutându-se de la prieteni, dar nu a obţinut decât
1000$. Îi cere farmacistului să-i dea medicamentul la jumătate de preţ, pe loc – timpul fiind
extrem de preţios pentru soţia sa, urmând să-i achite restul ulterior. Farmacistul îl refuză.
Disperat, Heinz intră în timpul nopţii în farmacie prin efracţie şi fură medicamentul”.
Întrebările care le pot fi adresate copiilor după prezentarea poveştii sunt: 1. A făcut bine
Heinz furând medicamentul?; 2. Ce s-ar fi întâmplat dacă lui Heinz nu i-ar fi păsat de soţia
sa?; 3. Acest fapt ar fi schimbat ceva?; 4. Dacă persoana în suferinţă i-ar fi fost străină, ar mai
fi trebuit să fure medicamentul?”
Dilema lui Sharon: „Într-o zi Sharon merge la cumpărături cu Jill, cea mai bună
prietenă a sa. Jill pune mâna pe o cutie de bomboane, o ascunde în palton şi iese din magazin,
lăsând-o pe Sharon să se descurce cu patronul, care îi cere să o denunţe pe Jill. Şeful de
magazin îi explică lui Sharon că va avea mari neplăceri dacă refuză să spună numele prietenei
care a furat. Ce trebuie să facă Sharon în această situaţie: să îşi protejeze prietena, tăinuindu-i
numele? Dar, pe de altă parte, merită să ajute o prietenă care s-a făcut nevăzută, lăsând-o pe
ea să se descurce?”

Pagina 7 din 9
Dan Pătroc
NIVELURI
I. Moralitatea
preconvenţională
(premoralitatea)
 Autoritatea directoare
este exterioară
(Tipică înainte de 10 ani,
dar şi la unii adolescenţi 2.Stadiul hedonismului
sau adulţi).
 Este util să te porţi în
II. Moralitatea
convenţională
 Criteriile de judecare se
Deplasează de la
consecinţele exterioare ale
faptei spre sistemul de
norme. Ceea ce grupul de
acceptat. Sunt valorizate
referinţă (familie,
covârstnici, şcoală etc.)
valorizează, contează
prioritar. Început de
internalizare a normelor
autorităţii imediate. (Tipică
adolescenţei şi frecventă la
adulţi).
raportare necondiţionată
III. Moralitatea post-
convenţională sau
autonomă.
 Criteriile de judecare se
bazează pe analiza şi este făcută de pe poziţii
raportarea critică la normă.
Propriile convingeri şi Raţionalitatea primează,
sistemul individual de
valori sunt cele care
filtrează sistemul normativ
general. Autoritatea care
ghidează judecata este
internă, propriul eu. ( libertatea) şi, prin acord
formă adultă, dar foarte
rară).
Etică şi deontologie pedagogică Cursul I
EXEMPLE DE RĂSPUNS PRINCIPA-
STADII
LA DILEMA LUI HEINZ LUL REPER
 Trebuia s-o salveze ca să-l
pedepsească pe farmacist
1.Stadiul moralităţii
 Nu trebuia să fure căci acum
ascultării şi supunerii PEDEAPSA
o să ajungă la închisoare, fiind
 Cei mari şi regulile (RECOMPEN-
pedepsit
lor trebuie ascultaţi SA,
 Dacă n-o salva îl pedepseau
( Ce se pedepseşte e BENEFICIUL)
apoi părinţii lui
rău,ce nu, nu!)
 L-ar fi pedepsit Dumnezeu
dacă o lăsa să moară
 Trebuia să-i salveze viaţa
pentru că funeraliile sunt tare
scumpe (Taiwan) BENEFICIUL,
instrumental naiv  Trebuia să fure ca să o (RECOMPEN-
salveze că altfel ar fi trăit SA),
aşa fel încât să eviţi singur toată viaţa (Porto Rico) EVITAREA
pedeapsa  A trebuit să fure ca s-o PEDEPSEI)
salveze că nu mai avea cine să-
i facă mâncare (India)
3.Stadiul moralităţii
bunelor relaţii/ al
“copilului bun”
 Nevoia
concordanţei cu
normele grupului de  Dacă n-ar fi salvat-o, cum s-
apartenenţă imediată ar mai fi uitat la familia lui ?
(familie, grup de  Nu trebuia să fure că acum STATUTUL ÎN
vârstă). Este bun n-o să-l mai accepte prietenii GRUP,
ONOAREA
comportamentul care lui.
place celorlalţi şi-l face  El face ceea ce orice soţ
normal trebuia să facă.
încrederea, loialitatea,
respectul. Judecăţile
vizează şi
intenţionalitatea
faptelor.
4. Stadiul moralităţii
 Trebuia să o salveze, dar nu
ordinii şi datoriei
să fure, pentru că nu e voie.
 Atenţie acordată DATORIA
 Ce ar fi să furăm toţi când
normelor autorităţii şi FATA DE
suntem disperaţi?
NORMĂ
la litera ei  Instituţia căsătoriei îl obliga
să-şi salveze soţia.
5.Stadiul drepturilor
individuale şi al
contractului social
 Ei şi-au promis să fie
 Acceptarea normei împreună toată viaţa.
 Nu a făcut bine că a furat,
democratice.
dar era o situaţie de viaţă şi de CONTRACTUL
moarte. SOCIAL,
ceea ce face ca norma
 Pentru un astfel de scop, ANGAJAMEN
să fie înţeleasă ca un
mijlocul (furtul) este scuzabil. TUL CIVIC
contract social, care nu
se opune valorilor  Legea este strâmbă dacă îi
fundamentale (viaţa, permite farmacistului să
sacrifice o viaţă.
comun, poate fi
schimbată. Există
Pagina 8 din 9
Dan Pătroc Etică şi deontologie pedagogică Cursul I

raportare la spiritul legii

şi o contextualizare, o
situaţionalizare a
comportamentelor.
6. Stadiul principiilor
individuale de conduită
 Deşi are la bază
principiile morale
generale, ceea ce este
considerat bun sau rău  Dacă nu încerca orice soluţie
este rezultatul unui de salvare, Heinz nu ar mai fi CONŞTIINŢA
demers personal bazat fost el însuşi. Pentru el orice PROPRIE
pe convingeri, mai viaţă contează enorm.
puternic decât orice
presiune externă. Este
considerată de mulţi
“moralitatea eroilor sau
sfinţilor”

Pagina 9 din 9