LUMINI ȘI UMBRE ÎN POEMELE ÎN PROZĂ ALE LUI ȘTEFAN

PETICĂ
Nina Aurora BĂLAN

Scrise în perioada activității publicistice a poetului, Poemele în

proză sunt tablouri ale stărilor sufletești, descrise cu o sensibilitate “având
ceva din fragilitatea desenelor chinezești”1, fără a fi creații artistice
complicate ci mai curând plimbări nostalgice printre amintiri și vise.
Deși tema luminii și a întunericului (sau a tenebrelor baudelairiene)
se regăsește în poezia simbolistă, Poemele în proză ale lui Ștefan Petică
reflectă mai curând o abordare filosofică, intelectualizată, iar prezența
umbrei ca simbol ne trimite la eterna dualitate ego/alter-ego, întunericul ca
haos în opoziție cu lumina ca ordine existențială.
“Poemul în proză al lui Petică poartă mărci stilistice distincte:
perceperea realităţii din jur prin prisma unor elemente culturale, a unor
aluzii savante, reprezintă cel mai frapant procedeu”, observă Mihai Zamfir2.
Dar tonul care se degajă din aceste poeme este unul al nostalgiei și al
pierderii inocenței sau idealului, al introspecției și căutarii de sine. Pe bună
dreptate, Iulian Boldea observă, referitor la poezia lui Ștefa petică, dar
valabil ăn parte și pentru poemele în proză: “Nu se poate nega faptul că
poezia lui Ştefan Petică e una puternic subiectivizată, în care eul capătă o
pondere indiscutabilă”3.
 Lumina, culoarea și umbra se intersectează în pomele în proză
însoțind reveriile și trăirile poetului, de la bucuria inocentă a copilăriei la
dezamăgirea pierderii idealului, peste tablouri planând o tristețe metafizică.
Simbolismul adaugă luminii tușe de culoare, dar la Petică culorile se
nasc din lumină, iluminând peisajele, creându-le contururi în tablouri pictate
în acuarelă; culorile rezultă din interacțiunea dintre lumină și întuneric prin
intermediarul umbrelor, rezultatul fiind de multe ori o lume aflată la limita
dintre real și oniric. Același Mihai Zamfir subliniază această caracteristică a
poemelor: “Cuplată cu aluzia culturală se prezintă la Petică obsesia onirică.
În toate aceste poeme în proză se visează - se visează copilăria pierdută, un
liman sudic unde clima mediteraneană să adăpostească luxul şi fantezia”4.
Ieșirea din vis (din lumină) spre realitate (întuneric) inversează
elegiac simbolistica filosofică a emergenței spre lumină din tenebre.
“Niciodată n-a fost cerul mai albastru” (Două vieți5) – intensitatea luminii
este reflexul amintirii sau al unei lecturi demult contopite în memoria
afectivă. Apusul este “clar și cald” ca într-un “vis de negrăită fantasie”
plăsmuit de imaginația romantică “a unui poet care cântă singuratec, în timp
ce luna-i scaldă faţa în raze, într-o minunată noapte de mai...”.
Anotimpul cald se îmbină cu imaginea tinereții potente și arogante:
„Soarele trebuie să fie triumfător ca un zeu tânăr”, iar culorile sunt cele
dintr-un tablou de Veronese. Dihotomia vis/prezent – lumină/întuneric este
reliefată dintr-o perspectivă mai curând romatică, prin localizarea
momentului: „Aici e frig și întuneric”, lumina dispare în tenebrele realității:
„iar visul moare zdrobit de povara celor patru pereţi cari parcă ar sta să cadă
peste el”.
Iubirea este și asimilată primăverii/luminii. În poemul Noapte
primăvăratecă6 intensitatea trăirii este atât de puternică încât noaptea devine
sursă de lumină: “noaptea era prea clară şi primăvara prea îmbietoare” iar
armonia dintre lumină și întuneric este restabilită de întâlnirea erotică a
buzelor ce „se atinseră în lunga şi calda sărutare sub focul stelelor
surâzătoare, care-şi visau visul etern pe cerul de un albastru-închis ca un
ochi de fată în noaptea primăvăratecă”.
Alteori, întunericul, întotdeauna asociat dezamăgirii, disperării,
tristeței și morții, dă naștere luminii sub impulsul unei melodii sau unei
amintiri senine. În Cântec vechi7 noaptea este “neagră, înăbușitoare”. Până
și “visurile sunt negre, tăcerea e ca o piatră de morărit”. Dar sunetul unei
“ploi de note” – un pian pe ale cărui clape se cântă jucăuș Al son de las
castañas ce evocă, în plină noapte și în manieră simbolistă, „soarele clar și
fierbinte al sierelor spaniole” – luminează „casele vechi”, „câmpiile vechi și
ondulate”, „florile cu parfum amețitor”, o beție a simțurilor prin asociere în
sens verlainian.
„Plimbărețul solitar”8 se oprește uneori pentru a spune o poveste
„plină de soare și de parfum de primăvară”, în căutarea restabilirii unei
armonii pe care „n-o au decât poveștile, primăverile și iubirile prime”. În
poemul Povești de aprilie9 lumina este solară, o lumina a pasiunii și iubirii
ideale, o incandescență magică a iluziei.
Visul/visarea la Petică este întotdeauna iluminat/(ă) din exterior către
interior, stârnind senzualitatea trăirilor reverberate de lumină (poemul La
poalele crângului10): „E lumină în aer, lumină multă şi toate celea sclipesc,
desfăşoară o bogăţie orbitoare de culori”. Amintirea iubirii provoacă
condensarea trăirilor, gradat, de la fericire - „Sunt fericit. Senzaţii dulci mă
năvălesc şi pare că mă doboară, atât sunt de multe şi atât sunt de intense” -
la disperare într-o descriere sacadată, intensă și febrilă: „Sunt fiorii omorâtor
de dulci ai iubirii senzuale - iubirea mea era senzuala - e remuşcarea neagră,
dureroasă - iubirea mea fusese criminală - e lupta între ideal şi întrupare -
iubirea mea fusese un trist episod din goana după ideal”.
Când este scos din peisajul – vis, iluzie, dorință – luminos al
primăverii și al verdelui crângului, trecătorul solitar își tîrăște pașii pe
„străzile întunecate ale capitalei” (Revedere11). Întunericul nu mai este
atenuat de cerul senin sau stelele arzătoare ci însoțește „dulci și dureroase
amintiri din trecut”. Întâlnirea cu o „frumoasă necunoscută” – iubita evocată
în amintirile dureroase – este redată dramatic, poetul iese în lumină pentru a
o putea vedea mai bine, în timp ce femeia se ascunde în întuneric dupa ce își
recunoaște fostul iubit:
„În întunerec am tresărit. Aducerile-aminte se precizau şi melancolia
mea lua forme hotărâte. Ieşii la lumină pentru a privi mai de aproape pe
frumoasa necunoscută.
Ea mă văzu şi se dete un pas îndărăt în întunerec.
Mă recunoscuse, după cum o recunoscusem şi eu”.
Este un tablou realizat prin jocuri de umbre ce amintesc de teatrul
japonez, o tristețe demnă a neîmplinirii sentimentale:
„Şi intr-un moment de nebună mândrie am plecat repede înainte fără
un cuvânt, fără un gest, muncit de aducerile-aminte şi de melancolia mea
sfâşietoare”.
Poemele alternează adeseori romantic între trecut/vis/dorință și
prezent. Lumina chiar melancolică, însoțește întotdeauna amintirea, visarea,
prezentul însoțit de întuneric fiind umbrit de regrete, dezamăgiri, neputințe.
În Figură suavă12, poveștile copilăriei aduc seninătatea, amintirea
fiind “curată, vie, suavă” căci “Trecutul nu e noaptea întunecoasă în care
abia ici-colo se zăreşte din negură lucirea unei stele; trecutul este zarea
clară, aurie, fină”. „Lumina șovăielnică a candelabrelor” devine proiector al
unei scene ce se desfășoară într-un salon populat de o „lume stupidă și rea”,
și care singularizează, lasând restul în umbră, „o figură de fecioară candidă”,
„o întrupare clară a unei lumi lăuntrice”.
Întunericul (În întuneric13) este dens, apăsător, amintindu-i de
versurile lui Dante, și poetul se simte prizonier, rătăcind într-o pădure
ascunsă vederii:
„...Şi întunericul se făcu desăvârşit, des, apăsător, ca şi când ar fi
căpătat o greutate materială”.
Nici măcar amintirile nu reușesc întotdeauna să îl salveze, tristețea
pirderii sinelui fiind profundă:
„Pentru noi întunericul era şi mai îngrozitor, şi pe mine, unul,
amintirea valurilor de aur ale marei, în noaptea grea care ne înconjura, mă
îndurera aşa cum trebuie să îndurereze pe un om căzut în mizerie vederea
fericirei altora”.
Dar chiar și așa, din întuneric se născu o rază, a speranței, poate, atât
de rară în poezia lui Petică:
„Şi ca şi când n-ar fi trebuit pronunţată decât această recunoaştere, în
depărtare zărirăm flacăra roşie a zorilor cari se iveau”.
„Sărac și mândru”, cum îl descrie Lidia Bote14, „întunecat și
posomorât” – autoportetul său la douăzeci de ani din poemul Fără
tinerețe15, Ștefan Petică lasă în urmă nu numai scrierile sale, ci și amintirea
dureroasă a unui spirit tulburat și rătăcitor, cu o candoare a trăirilor pe care
le regăsim doar la cei ce caută și se caută pe sine. După lecturarea poemelor
în proză, exclamăm odata cu poetul (Ameazi de vară16):
„De ce versul acesta atât de senin şi care vine cu o stăruință atât de
regulată pare a pune o umbră de durere peste azurul acesta fara margini?”.
NOTE
1
Eufrosina Molcuț, Sudiu introductiv în vol. Ștefan Petică, Scrieri, vol. I, ediție îngrijită,
studiu introductiv, note, comentarii și variante, Editura Minerva, București, 1970, p.
XXXI.
2
Mihai Zamfir - Ştefan Petică – suavul visător, în România literară, nr.42, 2009
http://www.romlit.ro/tefan_petic__suavul_vistor
3
Iulian Boldea, De la modernism la postmodernism, Editura Universităţii „Petru Maior”,
Tărgu-Mureş, 2011, p.16.
4
Mihai Zamfir, art.cit.
5
Ștefan Petică, Scrieri, vol.I, p. 166-167.
6
Ibidem, p.168-169.
7
Ibidem, p. 170.
7
E.Molcuț, op.cit., p.XXXII.
9
Ștefan Petică, op..cit., p.171.
10
Ibidem, p.172.
11
Ibidem, p.186.
12
Ibidem, p. 202-203.
13
Ibidem, p.163-165.
14
Lidia Bote, în Prefața la Antologia poeziei simboliste românești, ediție și prefață Lidia
Bote, Editura pentru Literatură, 1968, p.1931.
15
Ștefan Petică, op.cit., p. 165.
16
Ibidem, p. 204-205.
BIBLIOGRAFIE
Boldea, Iulian - De la modernism la postmodernism, Editura Universităţii
„Petru Maior”, Tărgu-Mureş, 2011.
Bote, Lidia - în Prefața la Antologia poeziei simboliste românești, ediție și
prefață Lidia Bote, Editura pentru Literatură, 1968
Molcuț, Eufrosina - Sudiu introductiv în vol. Ștefan Petică, Scrieri, vol. I,
ediție îngrijită, studiu introductiv, note, comentari și variante, Editura
Minerva, București, 1970.
Petică, Ștefan - Scrieri, vol. I, ediție îngrijită, studiu introductiv, note,
comentari și variante, Editura Minerva, București, 1970
Zamfir, Mihai - Ştefan Petică – suavul visător, în România literară, nr.42,
2009
RESUMÉ
L'obscurité et la lumière ont été utilisés comme symboles dans la
littérature universelle, de la proclamation divine « Fiat lux » jusquˈà la
littérature moderne. Poète symboliste, Stefan Petica utilise les deux
éléments dans les Poémes en prose dans un mélange des styles littéraire : du
romantisme au symbolisme. Les couleurs sont le produit des différentes
interactions entre la lumière et l'ombre.