2012 Drumul Teleajenului Și Drumul Buzăului. Noi Repere Geografice Și Istorice PDF

DRUMUL TELEAJENULUI ȘI DRUMUL BUZĂULUI.
NOI REPERE GEOGRAFICE ȘI ISTORICE
Alexandru-Ionuț CRUCERU1, Cezar-Iulian BUTEREZ2
Cuvinte cheie: drumuri vechi, Teleajen, Buzău, geografie istorică, Brașov, Carpați
Keywords: historical roads, Teleajen, Buzău, historical geography, Brașov, Carpathians
Drumul Teleajenului și drumul Buzăului în conștiința modernă și

contemporană
Studiile întreprinse asupra drumurilor din perioada medievală de la
Curbura Carpaților, au dedicat pagini ample celui de pe Teleajen. Nu același
lucru se poate afirma cu privire la drumul Buzăului, care a rămas până astăzi o
problemă deschisă în ceea ce privește traseul și întreaga sa existență.
Plecând de la câteva observații și opinii reprezentative, în subcapitolul
prezent vom încerca să urmărim dinamica gândirii științifice în secolul trecut și
percepția asupra traseului pe care ambele căi de comunicație l-au avut. O
poziție categorică pentru localizarea drumului Teleajenului pe valea Drajnei,
prin pasul Tabla Buții, întâlnim la istoricul N. Iorga (1925), personalitate care
a avut după cum se știe strânse legături cu această parte a Prahovei, și cu
privire la care a făcut dese referiri: „Dar pe la 1476 erau acum încă două
drumuri, interne și ele, al Teleajenului, cu vama la Drajna, și al Buzăului”3.
Pentru exprimarea aceleiași idei, istoricul îl citează într-o altă operă pe Ștefan
Greceanu, care afirmă că: „(drumul) nu era pe la muntele Bratocea, pe unde
izvorăște apa Teleajenul, ci pe la Vârful lui Craiu și terasa Tabla Buții, unde
izvorăște apa Telejinelului, și este și valea Cerașului, se făcea circulația pe
atunci, și așa mai jos și revenia tot în Valea Teleajenului spre Văleni către
Ploiești”4. Tot la începutul secolului trecut, mai precis în anul 1913, Gh.
Zagoriț dădea la lumină sub îndrumarea ilustrului profesor Simion Mehedinți
1
johnny_cruceru@yahoo.com.
2
ezar_m8ro@yahoo.com.
3
N. Iorga, Istoria comerțului românesc. Epoca veche, 1925, pp. 70-71.
4
N. Iorga, Documente de pe Valea Teleajenului, 1925, p. 1.
Mousaios XVII, Buzău, 2012, p. 249 – 275.
Print to PDF without this message by purchasing novaPDF (http://www.novapdf.com/)

250 Alexandru-Ionuț CRUCERU1, Cezar-Iulian BUTEREZ
materialul de referință intitulat: „Trecătorile Teleajenului”. Prin intermediul

său, autorul evidențiază câteva evenimente istorice în care trecătorile
Subcarpaților de Curbură au jucat un rol determinant, și stabilește calea
principală „pe la Teleajen”, prin punctele: Văleni (poate Teișani) – valea
Drajnei – Plaiul Buților (prin punctul La Cruce) – muntele Craiului – Tabla
Buții5. Din săracele aprecieri ale lui Gh. Zagoriț cu privire la drumul istoric al
Buzăului menționat în privilegiile comerciale pentru brașoveni la 1476, de
reținut este următorul paragraf cuprins într-o notă de subsol: „Probabil la 1476
s-a înțeles prin drumul Buzăului sau o potecă lăturalnică, sau, mai bine de
crezut, o ramură din drumul Teleajenului ce se va fi desfăcut dela Drajna spre
orașul Buzău, prin Valea Buzăului”. Această din urmă concepție este preluată
de Ecaterina Zaharescu în anul 1923, dar spre deosebire de cel care a
formulat-o, autoarea o expune mai mult ca pe un adevăr decât ca pe o simplă
presupunere: „Acest drum al Teleajenului, făcea legătura și între provincia de
peste Carpați și drumul Buzăului, care prin Bâsca Chiojdului și Zeletin se
unea cu drumul Teleajnului, la castrul roman de la Drajna-de-Sus”6.
Studiile efectuate până în a doua jumătate a secolului XX cu privire la
drumurile Văii Teleajenului nu i-au acordat importanță celui de pe Plaiul
Șerban Vodă, nici vreun merit deosebit în istoria țării. Acest fapt este corectat
de C. Săvulescu în anii ’70 prin expunerea într-o lumină nouă a trei
evenimente militare din timpul lui Mihai Viteazul și Radu Șerban, pe care le
consideră strâns legate de existența sa. Deși nu dezvoltă în demonstrație latura
comercială a drumului, nefiind obiectivul primordial al studiului său, C.
Săvulescu aduce totuși un argument esențial în această privință, punând în
legătură așezările din registrele comerciale ale Brașovului, de la începutul
secolului al XVI-lea, cu drumul de pe Plaiul Șerban Vodă: „Nu avem
documente asupra drumului parcurs de cele 72 de care din Homorîciu,
Plopeni, Slănic, Teișani, Teleajen și Văleni trecute în registrele Brașovului din
secolul al XVI-lea, dar credem că și drumul de pe Plaiul Șerban Vodă a fost
folosit”7. De asemenea, autorul admite că dacă pe muntele Sf. Ilie avea loc o
nedeie în veacurile trecute, în fiecare vară la data de 20 iulie, relația satelor de
pe Valea Teleajenului cu Brașovul era o realitate cu rădăcini străvechi. C.
Săvulescu îi oferă alternativ statutul de potecă și de drum, evită să îl
desconsidere, precum și să îi ofere un loc prea însemnat, însă este de apreciat
5
Gh. Zagoriț, Trecătorile Teleajenului, 1913, p. 71.
6
E. Zaharescu, Vechiul județ al Saacului în lumina istorică și antropogeografică, 1922,
p. 148.
7
C. Săvulescu, Drumul istoric ascuns de pe Plaiul Șerban Vodă, 1977, p. 192.

Drumul Teleajenului şi drumul Buzăului 251
că pentru întâia dată, prin acest articol calea de pe Plaiul Șerban Vodă atrăgea
atenția prin ceea ce însemnase în veacurile XVII -XVIII.
Geograful Cezar Popescu (1979) face constatări în spiritul autorilor care
l-au precedat. Și în opinia sa „drumul cel mare al Brașovului” sau drumul
Teleajenului trecea prin punctul Vama Buzăului, pasul Tătaru, valea Drajnei și
se continua spre Târgșor și Gherghița. Cât privește pe cel de-al doilea, C.
Popescu expune un punct de vedere care întărește afirmațiile lui Gh. Zagoriț și
Ecaterinei Zaharescu: „drumul Buzăului se desprindea din cealaltă arteră
(drumul Teleajenului) de transport în dreptul confluenței Drajnei cu Ogretinul;
de aici se dirija către est, de-a lungul văii Zeletinului, a Bâscii Chiojdului și în
continuare pe albia Buzăului, către târgul din Buzău și schelele dunărene (mai
însemnată fiind Brăila)”8.
Subiectul este atins tangențial și de Gheorghe I. Cantacuzino când face
referire la cetatea de la Tabla Buții. Cantacuzino scrie că în apropiere de acest
punct „se uneau drumuri venind de pe valea Teleajenului și Telejenelului, ca și
de pe cursul Buzăului, dinspre Cislău, pe Bîsca Chiojdului sau pe Siriu, într-un
singur drum purtînd numele semnificativ de Drumul Tătarului, care ducea spre
Țara Bîrsei”9.
În final, amintim studiul istoricului Mihai Rachieru, intitulat „Drumul
Teleajenului sau Calea Vălenilor”, în care este citat același Ștefan Greceanu
pentru descrierea traseului. M. Rachieru nu face nicio referire la drumul
Buzăului, iar pe cel de pe Plaiul Șerban Vodă îl socotește un drum de oi „foarte
greu”, întrucât de la Schiulești munții se puteau trece doar cu 10-12 boi la un
car10.
Din informațiile prezentate se desprind următoarele idei acceptate astăzi de
cercetători:
1. Drumul Teleajenului trecea prin Vălenii de Munte - valea Drajnei - Tabla

Buții - Vama Buzăului
2. Drumul Buzăului se desprindea din primul în zona Drajnei, pentru a
urma valea Zeletinului - valea Bâscii Chiojdului - valea Buzăului.
8
C. Popescu, Studiul geografic al populației şi aşezărilor din zona subcarpatică şi montană
dintre Buzău şi Teleajen, 1979, p. 103.
9
G.I. Cantacuzino, Cetățile medievale din Țara Românească (sec. XIII-XVI), 1981, p. 132.
10
M. Rachieru, Drumul Teleajenului sau Calea Vălenilor, 1986, p. 56.

Premise pentru noi cercetări. Drumurile istorice într-o viziune nouă
Într-o scrisoare din 1476, domnitorul Vlad Ţepeș enumeră cele patru
drumuri principale străbătute de braşovenii care soseau în Muntenia cu produse
de negoț: „Şi v-a slobozit D-zeu pretutindeni drumurile şi pe la Rucăr şi pe
Prahova şi pe Teleajăn şi pe Buzău. Deci umblaţi acum slobozi pe unde vă
place şi hrăniţi-vă”. E o problemă pentru noi, afirmă Gh. Zagoriț (1913), ce s-a
înțeles atunci prin drumul Buzăului, avansând supoziția că cel mai probabil era
doar o ramură a drumului Teleajenului. Nu mai puțin controversată este însă
identificarea aceluia din urmă, care în contextul concurenței cu căile vecine
reușea să fie principala poartă dintre Țara Românească și Țara Bârsei. În ceea
ce ne privește, considerăm că fiecare din drumurile menționate au avut
identități și trasee separate, de natură să deservească întregul complex de
așezări implicate în circulația mărfurilor. Cel dintâi argument rezidă în
conformația însăși a reliefului. Țara Bârsei este alcătuită din trei
compartimente: Depresiunea Țara Bârsei, Depresiunea Sf. Gheorghe și
Depresiunea Târgul Secuiesc. Fiecare entitate geografică o găsim în relație
organică cu cel puțin o trecătoare sau drum spre ținutul de la sud de Carpați:
Depresiunea Țara Bârsei cu pasul Timișului (drumul Prahovei), Depresiunea
Sf. Gheorghe cu pasul Bratocea și Depresiunea Târgul Secuiesc mai mult cu
pasul Tătaru. Desigur, fluxurile de mărfuri și călători au avut în realitate un
caracter mult mai complex, fiind direcționate cu precădere din și spre orașul
Brașov.
Cel mai vechi privilegiu pentru negoțul cu Țara Românească aparține
Sașilor din Ardeal, și a fost dat de Ludovic cel Mare al Ungariei în 1358. Prin
el, brașovenii câștigau dreptul să facă negoț între Buzău și Prahova, de la locul
unde Ialomița se varsă în Dunăre, până unde se varsă Siretul11. Actul care
decurge din dreptul de suzeran al regelui Ungariei, confirmat la 1395 și de
regele Sigismund, denotă că înainte cu zece ani ca Vladislav să stabilească
vama tricesimei la Câmpulung, traseul obligatoriu al mărfurilor ardelene nu era
pe drumul Branului, ci prin cele dintre Prahova și Buzău care se legau cel mai
facil la porturile dunărene.
În virtutea unui mai vechi obicei, negustorii ajungeau în secolul XIV din
Valea Teleajenului la Brăila și Cetatea de Floci urmând două rute principale:
pe una ocolitoare, prin Starchiojd – Cislău – Buzău - Brăila și prin valea
Zeletinului. Drept dovadă, populația numeroasă care și-a găsit adăpost din cele
mai vechi timpuri pe văile Subcarpaților de Curbură, formând în cursul lor
superior ceea ce N. Iorga numea o „Românie populară”. Dacă a existat
11
P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, 1944, p. 95.

formațiunea prestatală intuită de M. Comșa și alți autori cu centrul lângă Slon,

ea trebuie acceptată alături de un drum care să-i confere vigoare în relație cu
ținuturile învecinate. Nici una din descrierile Țării Românești din secolele
XVIII-XIX nu indică un drum mai însemnat pe cursul propriu-zis al râului
Buzău. Nici măcar potecile menționate târziu de Tunusli și Dionisie Fotino în
plaiul „despre Buzău” nu trec muntele cel mare prin valea Buzăului12. Aceasta
fiindcă toate căile comerciale evitau văile sălbatice, împădurite, unde
negustorii putea cădea ușor pradă tâlharilor. Dacă nu a fost pe valea Buzăului
înseamnă că drumul trebuie căutat în alt loc, și desigur, unde în altă parte decât
spre Valea Teleajenului? Analizând terenul și situația drumurilor din munții
Buzăului în lumina cunoștințelor istorice și arheologice, vedem că cea mai
estică trecătoare importantă spre Țara Bârsei este Pasul Tabla Buții, numită și
Pasul Buzăului. Așadar, dacă cel mai estic drum din Țara Românească spre
Țara Bârsei trecea pe Valea Drajnei și ieșea la Vama Buzăului, credem că nu
greșim înaintând supoziția că acesta a fost adevăratul drum al Buzăului.
Pe unde trecea drumul Teleajenului, dacă se infirmă ipoteza cunoscută, și
ce dovezi ne vin în ajutor? Cea mai scurtă cale transcarpatică practicabilă
căruțelor, care deservea scopurilor comerciale și militare nu era pe valea
Drajnei ci trecea direct peste culmile de la apus de râul Teleajen și ieșea lângă
Brașov. Era drumul istoric reconstituit de C. Săvulescu pe care autorul se
mulțumește să îl numească așa cum a rămas în tradiția locală: Plaiul Șerban
Vodă13.
De la Schiulești drumul Teleajenului avea următorul traseu: muntele
Trifoiul – muntele Radila - muntele Sf. Ilie – muntele Grohotișul – muntele
Bobul – Bratocea – pârâul Babarunca – La Șanț (vamă) - Săcele14.
Informații de primă importanță ce relevă o asemenea realitate ne vin de la
Sulzer, la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Acesta apreciază că trecătoarea
Bratocei fusese „foarte umblată - sehr getrieben - mai înnainte” (Sulzer citat
de Gh. Zagoriț, p. 91) și dă această potecă, alături de cea a Doftanei, pe la
Șanțul Vechi (die alte Schanze). El mai adaugă că sunt “singurele două
drumuri pe care se poate duce cu ușurință marfa din Ardeal în Țara
Românească”15.
Independent de drumul prin pasul Tătaru, „pe la satul și muntele Ceraș”,
autorul indică un drum prin Văleni - muntele Vârful Craiului - Șanțul Vechi.
Este cert că Gh. Zagoriț a văzut în drumul prin pasul Bratocea doar calea de pe
12
Gh. Zagoriț, op. cit., p. 66.
13
C. Săvulescu, op. cit, p. 188.
14
Ibidem, p. 191.
15
Gh. Zagoriț, op. cit, p. 90.

cursul Teleajenului, actualul DN1A care trece prin Depresiunea Cheia. Faptul
că la 1781, Sulzer prezintă drumul prin Bratocea ca drum de culme nu este nici
o întâmplare, nici o confuzie, cum afirmă Gh. Zagoriț (1913, p. 90).
Dintr-un document prin care Dan al II-lea se învoiește cu brașovenii să
poată umbla liberi cu „negoațe” ca în vremea lui Ioan Mircea voievod,
cunoaștem principalii poli economici ai Țării Românești la 1431, și anume
târgurile și vămile: Rucăr, Câmpulung, Argeș, Târgoviște, Târgșor, Săcuieni,
Gherghița, Brăila, Buzău și Floci. Fiecare dintre ele avea una sau mai multe
variante de drumuri prin care comunica cu Brașovul.
Printre scutirile de prestații și dăjdii oferite de voievodul Dan al II-lea
unor boieri în anul 1425, părților lor din Măneciu, Poenile Vărbilău, Stănești și
Berevoești, sunt menționate scutirile „de transporturi și de călăuze”16. Astfel
de obligații reveneau în Evul Mediu numai locuitorilor din satele care se
găseau pe traseul drumurilor străbătute de domni sau delegați ai domniei.
Registele comerciale ale Brașovului pe anul 1503 și anii următori
confirmă că mai multe așezări de pe Valea Teleajenului sau valea Bâscii erau
participante la negoțul cu Orașul Coroanei (Figura 1).
Trei așezări atrag atenția în mod deosebit în relația cu drumul
Teleajenului: Teișani, Slănic și Teleajen. Prosperitatea drumului de pe Plaiul
Șerban Vodă, despre care vom vorbi mai detaliat în subcapitolul următor, nu
era întreținută doar de târgurile de la capetele sale: Brașov, Târgșor și
Gherghița. Drumul Teleajenului își datora bogăția resurselor de sare care se
exploatau în cel puțin două dintre localitățile de pe traseul său. Satul Teișani
este cel mai frecvent amintit în registrele comerciale din secolul XVI,
asemenea și localitatea Teleajen din apropiere, considerată de Ion Jercan un
important târg, sau Slănicul. La data de 22 Iunie 1556, în plină dezvoltare
economică și comercială a Teișanilor, domnitorul Pătrașcu cel Bun îi întărea lui
Dumitru cu frații săi și lui Lupul cu frații săi ocină la Teișani: „Și iar să li se
știe hotarele: pe drumul vechiu, unde trece Vâlceaua Muscelului și din drumul
cel vechiu în sus, până la Piscul Sasului (…)”17. Cu doar 2 ani înainte, adică în
1554, din aceleași registre ale Brașovului aflăm despre 15 transporturi în
valoare de 15.410 aspri, și de 8 participanți la negoț din Teișani18. Între
„drumul vechiu” și transporturile efectuate de cărăușii din Teișani există fără
îndoială o strânsă legătură, care ne determină să îl identificăm cu drumul
Teleajenului ce urca la Schiulești. O categorie aparte desprinsă din cea a
16
DȚR, Documente Interne (1369-1940), 1938, doc. 19, p. 78-80.
17
DRH, B. Țara Românească (1551-1565), 1983, doc. 75, p. 79-81.
18
R. Manolescu, Comerțul Țării Românești și Moldovei cu Brașovul (secolele XIV-XVI),
1965, p. 303.

chirigiilor o alcătuiau „chiovenii”, persoane care transportau marfa dintr-un loc

în altul (la bâlciuri) cu trăsuri de câte 8-12 cai19! Pe Valea Teleajenului, alături
de podul Homorâciu și de drumul care pleacă spre Schiulești si Plaiul Șerban
Vodă, există și astăzi un toponim în relație cu acest nume: Podul Chiovenilor.
Care au fost raporturile dintre drumul Buzăului și drumul Teleajenului, cum s-a
dus lupta pentru supremației și ce a condus la dispariția celui din urmă vom
prezenta și argumenta în continuare.
Înainte de încheiere, supunem atenției o concluzie de primă însemnătate:
potrivit noilor realități conturate în articolul nostru, vechiul județ al Săcuienilor
era deservit nu de unul, ci de două drumuri de anvergură, care au permis marea
infiltrare de „ungureni” ce a dat numele unității administrative.
19
Biblioteca Academiei Române, ms. rom. 4546, Răspunsuri la Chestionarul lui N.
Densușianu referitoare la tradițiunile istorice și antichitățile țerilor locuite de Români, f.
249, Răspunsul Învățătorului Gg. Dinescu din comuna Ariceștii Zeletin cu privire la
punctul nr. 205 scris pe o carte poștală (15 mai 1895).

Figura 1. Drumurile și așezările implicate în comerțul cu Brașovul în perioada

1503-1554

Drumul Teleajenului - Plaiul Schiuleştilor sau Plaiul Șerban Vodă
Istoria migraţiilor transcarpatice se pierde în negura timpului, la fel ca

strămoşii noştri daci, despre care aflăm de la istoricul roman Anneus Florus că
trăiau „nedespărţiţi de munţi”. Cetatea Carpatică a reprezentat întotdeauna un
factor de coeziune între populaţiile de pe ramurile nordice, sudice şi estice,
datorită pasurilor joase şi văilor transversale, favorabile pendulărilor periodice
între o zonă şi cealaltă. Drumurile naturale înfiripate pe cursul apelor, reduse ca
dimensiuni dar îndelung străbătute de păstori în ultimele două milenii
primăvara şi toamna, au înlesnit încetul cu încetul formarea deplină a poporului
român. Îndată după retragerea administraţiei romane în anul 271, elementul
autohton decade, aşezările protourbane pier iar satele se „sparg” adeseori
asuprite de popoarele barbare. La fel ca în exemplele consemnate mai târziu în
istorie, pericolul îi va obliga pe oameni să ia calea băjeniei în codrii seculari, în
munţi, ori dincolo de aceştia. Şi pe unde ar fi putut umbla în siguranţă dacă nu
pe poteci locale sau transcarpatice cunoscute doar de ei? Stabiliţi prin poieni şi
prin locuri depărtate de drumuri periculoase vor fi trăit în cea mai mare parte
strămoşii noştri până spre începutul epocii feudale timpurii când îi găsim
organizaţi în principate şi voievodate. Pentru a deveni căi de legătură între
Ardeal şi Muntenia cu oarecare importanţă, drumurile aveau nevoie să fie
îndeplinite câteva condiţii de natură economică, politică şi socială.
Contactul comercial al românilor cu străinătatea este foarte vechi,
mărturie stau documentele de la Andrei al II-lea regele Ungariei și papa
Honoriu III din 1222, pentru privilegiul dat cavalerilor teutoni de a nu plăti nici
o vamă când vor trece prin Țara Românească (Ștefan P. et al citați de I. Jercan).
Chiar dacă existau dinainte de întemeierea Ţării Româneşti, nucleele
meşteşugăreşti din Ardeal sporesc în raporturile cu aşezările de la sud de
Carpaţi mai cu seamă după 1330, când administraţia începe să crească
siguranţa călătorilor pe drumurile şi trecătorile principale.
În a doua jumătate a secolului al XIV-lea se impun cele două centre
comerciale importante din Ardeal: cetatea Coroanei şi cetatea lui Hermann,
adică Braşovul şi Sibiul, care impulsionează legăturile cu Răsăritul. Înainte de
a cunoaşte comerţul de anvergură, centrele meşteşugăreşti aflate - odată cu
stabilirea sașilor - în ascensiune economică, vor intensifica relaţiile cu românii
de dincolo de Carpaţi, Braşovul cu Muntenia și târgurile de la Dunăre, iar
Sibiul cu aşezările din Oltenia. De la început legătura a fost realizată şi pe
Valea Teleajenului, unde conformaţia reliefului permitea transportul mărfurilor
în căruțe. Pentru această idee pledează mai întâi privilegiul comercial al lui
Ludovic cel Mare al Ungariei din 1358 și cel de mai târziu al lui Sigismund.
Nu știm care era în acele vremuri traseul drumului Teleajenului, dacă se unea
cu cel al Buzăului în zona Drajnei pentru a merge spre porturile dunărene, însă

știm că în secolele următoare intra în Țara Românească pe la vama ungurească

Șanțul Vechi (Altschantz) din apropiere de valea Timișului și ajungea la
Schiulești după ce urma traseul: Șanțul Vechi (La Șanț), valea Tesla, pârâul
Babarunca, Bratocea, poalele muntelui Babeș, muntele Cailor, Fața lui
Gherghe, muntele Bobul Mic, muntele Bobul Mare, muntele Grohotișul,
muntele Sf Ilie, muntele Moașa, muntele Trifoiul, muntele Cășăria, muntele
Bichetul, La Vlăsceni, Schiulești.
De aici carele coborau la târgul Teleajenului, unde a ființat și cetatea
Teleajenului arsă de Ștefan cel Mare în 1474, ambele localizate de Ion Jercan
(2005) pe Podul Homorâciu. Această cale a Teleajenului parcurgea un traseu
mai direct decât drumul Buzăului până la Brașov, acesta fiind probabil motivul
pentru care o amintesc mai frecvent privilegiile comerciale. Cel mai important
drum secundar al drumului Teleajenului se desprindea în muntele Grohotișul,
traversa muntele Subțirica, muntele picioarele Caprei, Poienile lui Bălan, apoi
pe valea Tărlungului Mic, prin Poienile Urlatului dădea din nou în ramura
principală la Gura Babarunca. Această alternativă deservea în afară de așezările
de pe Valea Teleajenului, pe cele ale văii Doftanei, cu care se găsea într-o
relație mai strânsă.
În funcţie de relaţiile diplomatice dintre ocârmuirea Ţării Româneşti şi
braşoveni, drumul a fost de mai multe ori închis şi deschis tranzitului.
Atestarea directă a drumului Teleajenului soseşte în acest context economic la
1431-1433, printr-un documentul în care vornicul Albul le vesteşte
braşovenilor apropiata cădere a lui Drăculea care pleacă la Poartă, şi cere să nu
fie jefuiţi cei ce trec pe la Teleajen şi Prahova, precum şi să fie slobode
drumurile20. Pe domnitorul muntean îl aflăm din nou cerând slobozirea
drumurilor cu orice marfă, pe Prahova și pe Teleajen, la 1434-1435: „Drept
aceea, cum ați pus vorbă într-o zi și ați întocmit, iar voi stați pe aceasta și
lăsați drumul să fie slobod. Cine ce dorește să aducă și fier și aramă și orice
marfă; și cui ce-i este dator, să-și ia slobod. Ci oamenilor săraci, care se
pregătesc să vină cu ce poate, pe Prahova și pe Teleajen, iar voi le prădați
casele și-i bântuiți, ca să nu vină”21.
Monoxila descoperită la Palanca (comuna Râfov) în 1998, aproape de
confluenţa dintre Prahova şi Teleajen, denotă că transportul de persoane şi
mărfuri în secolele XIV-XV s-a desfăşurat şi pe cursul celor două râuri de-a
dreptul. Cu o astfel de ambarcaţiune, de 10,35 m lungime şi cu capacitatea de
circa 0,6-0,8 tone, se puteau evita drumurile nesigure care traversau codrii
20
M. Andronescu, Repertoriul documentelor Ţării Româneşti publicate până azi (1290-
1508), Buletinul Comisiei istorice a României, vol. XVI, 1937-8.
21
DRH, D. Relații între Țările Române (1222-1456), vol. I, doc. 211, p. 310.

Vlăsiei22. Totuși, credem că apele au servit numai transportul în cadrul

provinciei muntene iar documentele se referă la drumul transcarpatic terestru.
A treia consemnare documentară vine prin scrisoarea din 1476 a lui Vlad
Ţepeş, în care voievodul enumeră cele patru drumuri străbătute de braşovenii
care intrau în Muntenia: „Şi v-a slobozit D-zeu pretutindeni drumurile şi pe la
Rucăr şi pe Prahova şi pe Teleajăn şi pe Buzău. Deci umblaţi acum slobozi pe
unde vă place şi hrăniţi-vă”23. Înţelegem că negustorii din oraşul Coroanei,
dintre care vor fi fost mare parte mocani, urmăreau să vină în Ţara
Românească pentru schimburi comerciale, pe care le realizau cu locuitorii de la
deal şi câmpie. În această zonă de contact unde se schimbau produse
complementare se va ridica mai târziu târgul Vălenilor.
În 1480, Cazan marele vornic al lui Basarab al III-lea cel tânăr cere
pârgarilor din Braşov să deschidă drumurile Prahovei şi Teleajenului căci Ţara
Românească le-a deschis pe toate. Acelaşi mare vornic scrie în 1481, vameşilor
de pe Prahova şi de pe Teleajen să nu împiedice circulaţia Saşilor din Braşov
pe aceste căi: „Iar de Saşi să vă feriţi, să nu le lipsească un fir de păr”24.
În sfârșit, la 1508, Radu al IV-lea se plânge braşovenilor de nedreptăţile
suferite de negustorii români la ei şi la cetatea Branului, anunţându-i că va
închide drumurile: „Să nu vă pară rău, dacă voi închide toate drumurile pe
unde umblaţi, drumul Dâmboviţei şi drumul Prahovei şi drumul Teleajenului;
ca să nu mai umble oamenii… ”25.
Dintre oiconimele care se regăsesc în primele registre comerciale ale
Brașovului, la începutul secolului al XVI-lea, unele au sau au avut în trecut
corespondent pe Valea Teleajenului. Localitatea Teleajen apare la 1 ianuarie
1503 alături de târguri cu mare vechime din Țara Românească, precum Pitești,
Târgșor, Buzău, Câmpulung, Gherghița și altele. Între 1503-1509 se adaugă pe
alte foi și orașele și satele următoare: Măgurele, Văleni, Teișani, Nicolești,
Nămăești, Trotuș, Leurda, Aricești, Brăgănești, Broșteni, Stoenești și Albești26.
Există două ipoteze privind locul în care a ființat vama de hotar a țării pe
drumul Teleajenului înainte de secolul al XVIII-lea. Unii istorici, printre care
22
D. Lichiardopol, Monoxila de la Palanca – Râfov, jud. Prahova, 2007-2008, p. 156-157;
Profesorul Ion Conea a demonstrat că „nu există nici o dovadă (document istoric, hartă
veche, referință a vreunui călător străin, etc), că întinsul codru de odinioară al Munteniei
s’ar fi numit Vlăsia”. Pentru întrega argumentație vezi articolul „Cu privire la toponimicul
„Vlăsia” publicat în revista Probleme de Geografie, I, 1956, p. 203-217.
23
N. Urechia, Drumul Brașovului, 1913, p. 7.
24
Ibidem, p. 7.
25
Ibidem, p. 7-8.
26
G. I. Ionnescu-Gion, Din istoria și comerciul Brașovului, la începutul secolului XVI,
Revista pentru Istorie, Archeologie și Filologie, vol. VII, București, 1893, p. 326.

C. C. Giurescu, Ion Bocioacă sau Laurențiu Rădvan, identifică târgul Săcuieni

din 1431 cu Vălenii de Munte și apreciază în baza faptului că locul vămilor nu
a fluctuat de-a lungul secolelor27, că aici s-a aflat din cele mai vechi timpuri. N.
Iorga presupune că la Drajna de Sus a fost vama în vechime28, cel mai probabil
în baza documentului din 1492-1496 prin care Vlad voievod cere brașovenilor
să despăgubească pe rudele unor negustori ai săi, care cumpăraseră 450 berbeci
la Brețcu și fuseseră atacați și uciși „la hotarul nostru la Drajna”29.
A treia opinie îi aparține lui Ion Jercan și pornește de la localizarea cetății
Teleajen și a așezării medievale omonime pe podul Homorâciu. În sprijinul
ipotezei că târgul Teleajen a deținut vama înaintea Vălenilor, I. Jercan invocă
un document din 3 aprilie 1571, prin care domnul Alexandru Voievod îi
întărește mănăstirii Mărgineni „vama de la Teleajen”, cu care fusese miluită și
mai înainte mănăstirea de Basarab Voievod30.
Exceptând că menționarea din 1571 este singulară, aceasta este și destul
de neclară, fapt care l-a condus pe autor la o interpretare eronată. Documentul
vorbește de râul Teleajen, nu de așezare31. În această privință completăm cu un
document emis de același voievod doar 6 ani mai târziu, în 1577: „(…) ci din
agoniseala domniei mele, am dăruit acestei sfinte, mari, dumnezeești
mitropolii, din jos de București (…) ca să-i fie vama dela ocna de sare numită
Ghitioara, pe râul Teleajen și altă vamă dela ocna Telega, de lângă râul
Doftana (…)”32.
Cel mai vechi document cunoscut de noi, care lasă indirect să se
înțeleagă că la începutul secolului al XVII-lea exista vamă (schelă) sau târg la
Vălenii de Munte, a fost emis în 1610 și amintește pe martorul Dima schileriul
din Văleni. Aici erau percepute taxele pentru aceia care intrau în Transilvania
pe cele două drumuri, venind din zona Gherghiței, Târgșorului și a Ploieștilor.
Ca orice drum însă care prezenta avantaje strategice raportat la tehnica de
luptă a Evului Mediu, drumul Teleajenului era și o cale militară bine
cunoscută. Într-o scrisoare datată 11 iunie 1655 a lui Coloman Mikes, trimisul
lui Gheorghe Rákóczi al II-lea la Gheorghe Ștefan, se spune: „Măria Ta pe ce
27
L. Rădvan, Orașul din spațiul românesc între Orient și Occident, 2007, p. 78.
28
E. Alexiu, Documente de pe Valea Teleajenului din arhiva domnului Gh. I. Cereșanu cu o
prefață de N. Iorga, 1939, p. 3: „De aici se trece la cele două Drajne, a căror rădăcină,
slavonă, nu e poate fără legătură cu „dranița” și unde era vechea vamă”.
29
I. Bogdan, Relațiile Țării Românești cu Brașovul și cu Țara Ungurească în sec. XV și XVI,
vol. I (1413-1508), 1905, doc. CLXXI, p. 206-207.
30
DIR, Veacul XVI, B Țara Românească, vol. IV (1571-1580), 1952, p. 10.
31
N. Iorga face observația că Teleajenul era și o piață de negoț, care trimitea oameni, ca un
anume Oancea, cu pește la Brașov.
32
DIR, Ibidem, p. 282.

drum vrea să intre cu grosul armatei în Țara Românească? Cei din Țara
Românească consideră cel mai potrivit drumul Teleajenului”33.
Dacă cetatea Teleajenului arsă de Ștefan cel Mare în anul 1474 a ființat
lângă așezarea omonimă, atunci avem o mărturie importantă de la cronicarul
Grigore Ureche: „Au luat Ştefan Vodă cetatea Teleajenului şi au tăiat capetile
pârcălabilor şi muierile lor le-au robitu şi mulţi ţigani au luat şi cetatea au
ars-o”34. În locul indicat de Ion Jercan pe podul Homorâciu, se cunoșteau în
deceniile trecute urmele unei fortificații din pământ care nu putea decât să
păzească acest drum. La trecătoarea Șanțul Vechi, spre pasul Bratocea, de-
asupra pârâului Târlung fusese în secolul al XIII-lea o cetățuie a ordinului
Teutonic35. Nu cunoaștem niciun studiu arheologic care să facă lumină în cele
două cazuri enunțate.
Niciun eveniment istoric nu pune mai bine în lumină importanța militară
a drumului decât lupta de la Brașov din 9 iulie 1611 a voievodului Radu Șerban
cu Gabriel Báthory, încheiată cu victoria domnului Țării Românești.
Documente de necontestat permit reconstituirea planului de luptă și locurile în
care s-au aflat trupele înainte de eveniment, respectiv Buzău (19 iunie) și
Schiulești (26 iunie)36. De aici, dându-și silința ca prin iuțeală să își surprindă
dușmanul, Radu Șerban urmează cu cele 7 oști cel mai scurt drum către
Brașov, pe calea Teleajenului. Cronica Prejmerului cuprinsă într-un manuscris
de la 1750 al pastorului Thomas Tartler relatează evenimentul astfel: „În 9 Iulie
sosește un sol din Valea Timișului (Temiș) la Báthory, în tabăra de la Prejmer,
și îi aduce știrea că straja sau avangarda sa, ca la 3000 de oameni, a fost cu
totul nimicită de dușman și anume de către Șerban Vodă, și că numai el singur
solul scăpase. (…)”37.
Relatarea lui Francisc Mikó, care a participat la luptă alături de Gabriel
Báthory, înlătură orice urmă de îndoială că Radu Șerban nu a ieșit la Timiș, ci
din drumul Teleajenului la Șanțul Vechi: „(…) ci a trecut noaptea dincoace de
munți, în spre noi, la o depărtare de o milă și jumătate de la noi și orânduindu-
și frumos oastea a ieșit de sub poalele munților la Săcele și înaintează spre
Brașov” (Ioachim Crăciun citat de C. Săvulescu). Drumul a fost folosit și în
luptele de la Ogretin și Teișani din 13-14 septembrie 1602, date cu oștile lui
Simion Movilă și Gazi Ghirai. Situația topografică îi permitea domnitorului pe
33
Călători străini despre Țările Române, vol. V, 1973, p. 519.
34
G. Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1978, p. 47.
35
O. G. Lecca, Dicționar Istoric, Arheologic și Geografic al României,1937, p. 21.
36
C. Săvulescu, op. cit., p. 188.
37
Cronica comunei Prejmer după un manuscript al pastorului Thomas Tartler din Prejmer
de la anul 1750 continuat de alți pastori evanghelici. Trad. de pr. Ioan Ludu din Prejmer,
Țara Bârsei, Noemvrie-Decemvrie 1933, Anul V, No. 6, p. 524.

de-o parte să țină lupta sub control, fiind depășit numeric pentru un război în
câmp deschis, iar pe de alta să se retragă la nevoie spre Transilvania pe acest
drum. Din cunoștințele învățătorului Dumitru Bazilescu tătarii au avut tabăra în
Drajna de Jos, iar românii ocupau partea dreaptă a Teleajenului de la Văleni
până în muntele Tirifoiul, având ca centru meterezele din faţa movilelor38 şi ca
loc de retragere spre munţi, Plaiul Schiuleştilor, numit de atunci Plaiul lui
Şerban Vodă39. Aceste lupte din debutul veacului XVII încheiate cu victoria
Țării Românești i-a determinat pe austrieci să strice drumul lângă hotar, pentru
a se sustrage unor atacuri neașteptate din partea Imperiului Otoman și totodată
pentru a controla mai puține trecători. Contele P. H. Grabbe notează în carnetul
său de călătorie în anul 1828 că trecătorile dintre Țara Românească și
Transilvania au o mare însemnătate politică și militară, și că „drumurile, pentru
monarhia austriacă, constituie, de asemenea, puncte de apărare militară”40. În
continuare, le enumeră pe cele mai importante dintre ele la acea vreme: drumul
Buzăului, cel de la Turnu Roșu, cel al Branului și cel de la Vulcan41. La
aproape 100 de ani de la anexarea Transilvaniei la Imperiul Austriac, în anul
1782, îl aflăm pe călătorul Johann Lehmann dând o valoroasă mărturie despre
vechimea drumului: „Pe vremuri, pe aici [prin trecătoarea Șanțul Vechi] era
drumul cel mai frumos din Brașov spre Țara Românească. Din considerații de
răsboi, drumul acesta a fost distrus așa că aproape nu se poate folosi”42. El va
continua totuși ca și mai înainte, alături de drumul Buzăului, să fie un traseu
tradițional pentru mocanii din zona Săcelelor care iernau turmele pe câmpiile
Țării Românești. Nedeia (târgul) care se ținea pe muntele Sf. Ilie în fiecare an
la data de 20 iulie întărește și ea ipoteza că drumul Teleajenului a contribuit
necontenit, din cele mai vechi timpuri până în secolul al XIX-lea, la amestecul
populației românești43. Cunoștințele sărace din domeniul cartografiei și
privitoare la spațiul românesc în secolul al XVII-lea nu au permis nici măcar
reprezentarea obiectivă a realităților spațiale majore, precum fluviile sau
munții, cu atât mai puțin a celor regionale sau locale, cum erau drumurile.
38
Dumitru Bazilescu se referă la locul numit „La Metereze”, din nord-vestul Vălenilor de
Munte, și la cele 4 movile din Drajna de Jos care ar fi fost construite de tătari pentru lupta
din 1602.
39
Biblioteca Academiei Române, ms. rom. 4546, f. 227, Răspunsul dat de Dumitru Bazilescu
învățător în comuna Drajna de Sus la Chestionarul Academiei relativ la tradițiunile
istorice, Martie 1894.
40
Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, Seria nouă, vol. II (1822-
1830), 2005, p. 379.
41
Ibidem, p. 379.
42
Călători străini despre Țările Române, vol. X, Partea I, 2000, p. 615.
43
Până în zilele noastre, orașul Săcele din județul Brașov și satul Izvoarele din județul
Prahova păstrează de-o parte și de alta a Carpaților sărbătoarea tradițională a Sfântului Ilie.

Totuși, unele hărți întocmite după anul 1700 de diverși cartografii europeni,
cuprinzând și țara noastră, încep să aducă elemente surprinzătoare.
În harta Moraviei a lui Müller din 1709 drumul „Porta Themis” se
formează din Cerașu (Tzeras) și are traseul direcționat către nord-vest, ieșind la
Brașov pe valea râului Timiș. Categoric la mijloc este o greșeală, fiindcă
drumul prin Cerașu ieșea la Vama Buzăului, însă ce l-a determinat pe cartograf
să îl boteze Poarta Timișului și să îl lege direct de Brașov? Considerăm a fi
vorba de drumul Teleajenului, care într-adevăr pleca de pe Valea Teleajenului
și ieșea direct la Săcele, aproape de trecătoarea Timișului. După decăderea
drumului Teleajenului, petrecută imediat după instaurarea administrației
austriece în Transilvania la sfârșitul secolului XVII, drumul Buzăului va prelua
tot fluxul de mărfuri care intra pe Valea Teleajenului pentru a trece în
Transilvania iar mai târziu și drumul Bratocei. Se ajunsese astfel la realitatea
evocată de Frații Tunusli și Dionisie Fotino, în care vama era Vălenii de Munte
și trecătoarea principală pe la Vârful lui Crai și pasul Tătaru.
Drumul Buzăului
În capitolul „Premise pentru noi cercetări. Drumurile istorice într-o

viziune nouă”, ne-am propus, și nu știm în ce măsură am și reușit, să prezentăm
ipoteza noastră în caracteristicile ei esențiale. Rândurile următoare completează
tabloul general cu alte aspecte desprinse din existența drumului Buzăului.
Izvoarele istorice scrise și descoperirile arheologice, în frunte cu depozitul de
bronzuri descoperit secolul trecut la Drajna de Jos, demonstrează că drumul
prin Tabla Buții a îndeplinit de-a lungul timpului rolul dublu de cale militară și
comercială. Înainte de întemeierea Țării Românești, populația locală bine
organizată putea face parte dintr-o unitate prestatală de tipul principatelor și
voievodatelor, după cum sugerează cetățuia din secolele X-XI descoperită
lângă Slon, și cercetată amănunțit de M. Comșa. Istoria milenară a năvălirilor
prin pasul Tătaru își găsește explicația mai întâi în accesibilitatea sporită a
Carpaților de Curbură, mai exact a sectorului delimitat de râurile Teleajen și
Buzău, în care înălțimile scad pe măsură ce privim de la vest către est. Bătrâna
cale ce cobora pe Valea Drajnei este valorificată mai întâi de triburile dacice în
relație cu presiunea crescândă a Imperiului Roman, care le obligă să ridice
cetăți defensive în vârful Cetățuia, la Gura Vitioarei și alte puncte de pe Valea
Teleajenului. Romanii intuiesc de asemenea importanța strategică a locului iar
după cucerirea Daciei nu întârzie în a stabili o garnizoană la castrul de la
Drajna de Sus, responsabilă cu paza drumului și cu supravegherea exploatării
bogatelor depozite salifere din zonă. Potrivit tradiției, romanii ar fi construit un
drum pavat cu lespezi de piatră care urca de la Măneciu pe valea Teleajenului
și pe valea Dracului, ieșind dincolo de Carpați tot prin pasul Tabla Buții. Deși

nu a încetat niciodată să fie întrebuințat, drumul de pe valea Drajnei căpătă un

caracter deosebit în feudalismul timpuriu și cel evoluat, când asistăm la
stabilirea relațiilor de schimb între regiunile geografice apropiate și bogate în
produse complementare. Locuitorii Ţării Româneşti apreciau postavul adus de
păstorii ungureni, iar aceştia căutau vinurile produse la Scăieni, Valea
Călugărească şi celelalte podgorii. Cea mai mare parte a Transilvaniei,
mărturisea la începutul secolului al XVIII-lea secretarul lui Brâncoveanu,
Anton Maria del Chiaro, „se îndestulează din Valahia cu cele mai bune vinuri
albe şi roşii”44.
Prima menționare a drumului Buzăului apare în 1476, cu ocazia
privilegiilor comerciale oferite brașovenilor de domnul Țării Românești.
Orașul Buzău amintit de raguzanul Luccari la începutul secolului al XVI-lea,
ca o veche așezare umană, este precizat întâia oară într-o enumerare a
târgurilor din țară la 1431 (Poncea T. V., 1999). În afară de ruta ce lega târgul
cu Brașovul pe valea Bâscei, a Drajnei și prin pasul Tătaru exista o a doua care,
coborând valea Siretului trecea prin Râmnicu Sărat și Buzău spre Tîrgoviște și
București (Poncea T. V., 1999). Privitor strict la relațiile cu Țara Bârsei,
edificatoare este repartiția spațială a satelor care trimeteau cărăuși la Brașov în
veacul al XVI-lea. Satele Chiojdu, Zeletin, Păltineni, Cislău, Sibiciu, Bâsca,
respectiv Ariceștii și Suranii din județul Prahova de astăzi, se regăsesc cel puțin
o dată în registrele Brașovului între 1503-1554 și le observăm roind toate în
jurul drumului transcarpatic al Buzăului.
Primul gând pe care-l putem avea referitor la acest drum, deja extins și
însușit de mai mulți cercetători, este că acestea mergea pe valea Buzăului, prin
Pătârlagele, Nehoiu, Lunca-Jariștei și ieșea la Întorsura Buzăului. Gh. Zagoritz
scrie că pe văile Teleajenului și Prahovei existau doar poteci „pe care încăpea
un singur cal”45, însă pe valea Buzăului nu era nici măcar atât. Existența unui
vechi drum major pe aici pare și mai improbabilă, după ce Nicolae Orghidan
scria la începutul secolului al XX-lea că drumul de pe valea Buzăului încă era
dificil, mai ales în zona Cheilor Buzăului, unde „râul alunecă acum ca un
torent la vale, printr-o văgăună sălbatică strânsă între pereți înalți”, iar
„șoseaua abia și-a găsit loc pe malul stâng, pe resturile unei terase, în câteva
locuri fiind săpată direct în stâncă”46.
În secolul al XVI-lea, drumul Buzăului apare ca atare într-un singur
document de la 1522 al lui Radu de la Afumați, în care acesta dăruiește unui
anume Neagu plaiul Peceneaga. Enumerând hotarele ocinii, aflăm că acestea
44
Fiorentino, A. M. del Chiaro, Revoluțiile Valahiei, 2003, p. 7.
45
Gh. Zagoriț, op. cit., pp. 63-64.
46
N. Orghidan, Prin Munții Buzăului, 1932, p. 316.

ajung „la terminarea Văii Boului și de la Menedic în sus până la Cheie și până
la Drumul Buzăului și Podul Brebului și Clașna și Breaznul”47. Majoritatea
toponimelor pot fi identificare cu ușurință în zona Lopătarilor și Bisocei, însă
menționarea aici unui drum al Buzăului este un fapt inedit. Există posibilitatea
ca documentul să se refere, având în vedere distanța mare până la însuși râul
Buzău, la un drum care ajungea în apropiere de acesta sau chiar intersecta
drumul Buzăului. O a doua posibilitate este ca pe aici să fi trecut un alt drum
important, numit în acest context, al Buzăului, pentru a-i sublinia statutul.
Problema rămâne deschisă.
Principala obiecție a lui Gh. Zagoriț la ideea că drumul Buzăului a ființat
independent de cel al Teleajenului, este că el încetează să apară în alte surse
documentare după momentul atestării, dacă nu socotim și documentul
controversat din 1522. Totuși, cel puțin un document din 10 iunie 1655 ne
încredințează de existența sa peste circa două secole: „Pe cei doi soli,
voievodul îi va reține până vor sosi oștile ungurești și văzându-i pe aceștia,
poate că drumul Buzăului nu va fi păzit așa (…) Fapt este…că domniile lor,
care au umblat mai des pe drumul Buzăului, știu mai bine că deși nu poate fi
pentru Măria Ta un drum mai larg, totuși sunt și locuri mai înguste, care dacă
nu vor fi păzite din timp, ar fi temere ca acele trecători să fie tăiate”48.
Conform lui G. Kraus, tătarii au intrat în Transilvania la 1 august 1658 prin
pasul Buzău49. Se pare că prin același pas, scria locotenentul Veterani la 1
octombrie 168850, treceau de obicei tătarii în Transilvania51. Din primele
observații, starea de concurență cu drumul Teleajenului s-a prelungit până la
sfârșitul secolului XVII, când odată cu închiderea acestuia din rațiuni de
război, drumul Buzăului se impune ca principală trecătoare până la valea
următoare a Prahovei. Astfel, dacă în timpul regelui Ludovic cel Mare al
Ungariei și în perioada următoare, drumul urma traseul principal pe valea
Zeletinului sau prin Starchiojd către Buzău, de la sfârșitul veacului al XVII-lea
cea mai mare parte a fluxului Văii Teleajenului va fi preluată de valea Drajnei.
După ridicarea Ploieştilor la rangul de târg în vremea domnitorului Mihai
Viteazul şi mutarea capitalei la Bucureşti în 1659, cele două artere de pe
Prahova şi Teleajen cunosc un avânt, fiind de acum cele mai scurte căi între
Braşov şi târgurile aflate în ascensiune. În acest timp, cel care ieșea prin pasul
47
DRH, B., vol. II, Țara Românească (1501-1525), 1972, doc. 212 , p. 407-408.
48
Călători străini despre Țările Române, vol. V, 1973.
49
G. Kraus, Cronica Transilvaniei, p. 268.
50
Veterani scrie că atașează o hartă la scrisoarea sa, însă aceasta, din păcate, nu ne-a mai
parvenit.
51
Călători străini despre Țările Române, vol. VII, 1976, p. 476.

Bratocea la Șanț rămânea o cale frecventată de păstorii din zona Săcelelor și

doar ocazional cu calul de comercianți.
În 1708 sunt înregistrate treceri de „buţi cu vin” prin vama Vălenilor52.
Exporturile de vin pe Teleajen vor fi atât de însemnate în secolele XVII-XVIII
încât vor conduce la apariţia unor drumuri ale buţilor, fixate în conştiinţa
ţăranilor din vale până aproape de zilele noastre. Primul şi cel mai important
urma traseul drumului Braşovului, prin Văleni, Drajna de Sus, Ceraşu, Slon,
Vârful lui Crai, Plaiul Buţilor, Tabla Buţii53 şi muntele Tătarul. Călătorii care
mergeau pe acest drum se opreau noaptea la Vălenii de Munte, la Slon şi la
vamă în Ţara Bârsei. La Slon erau multe magazii numite slonuri, pline cu
bucate, cu harari de lână, cu buţi cu vin şi alte mărfuri, de aceea satul s-a numit
Slon sau magazie54. La sfârşitul secolului al XIX preotul Gheorghiu Ionescu
din Măneciu Ungureni consemna un loc important aproape de Slon, „în
dreapta despre drumul ce merge la Austria în plaiu la Păducel, care după
spusele Bătrânilor zice că s-ar fi numit în vechime „La poartă”55. Semnificația
toponimului capătă sens analizând harta lui C. P. Szatmary (1864) și Harta
Specială Austriacă din 1875 care indică prezența a două puncte vamale la nord
de Slon. Punctul de trecere în Transilvania nu funcționa tot anul la Tabla Buții,
ci iarna se muta din cauza condițiilor meteorologice la Grohotiș, mai aproape
de sursa de aprovizionare cu alimente de la Slon (Figura 2).
52
N. Iorga, Brașovul și Românii, p. 34: „Pentru 12 buți cu vin ale dumitale, ca să poruncim
să treacă fără vamă, iată că am făcut carte la vameșii de la Văleani, să nu facă nici un val
pentru vamă”. Documentul reprezintă o scrisoare a lui Constantin Voievod adresată
marelui județ al cetății Brașovului, jupăn Ghiorghe, prin care i se aduce la cunoștință că
pentru carele ce vor veni din Ardeal să cumpere bucate și vin să aibă scutiri de dăjdii.
53
Învăţătorul D. I. Brezeanu explică denumirea astfel: „Carele cu buţi de vin erau
transportate destul de greu de la Slon la vamă sus în vârful Craiului. Transportul se făcea
cu 4-5 perechi de boi, în vârf se făcea tablă de care cu buţi, de aici Tabla Buţii” (Rachieru
M., 1986).
54
Biblioteca Academiei Române, ms. rom. 4546, Răspuns la Chestionarul lui N.
Densuşianu, 1894. Învăţătorul D. Basilescu de la Drajna de Sus, f. 281.
55
Biblioteca Academiei Române, ms. rom. 228, Răspunsuri la Chestionarul Arheologic al
lui Alexandru Odobescu, 1871, Preotul Gheorghiu Ionescu din Măneciu Ungureni, f. 749.

Figura 2. Drumul Buzăului la nord de satul Slon

Foto: Ionuț Cruceru
Unele documente emise în secolul al XVII-lea conduc către concluzia că
oştirile care foloseau acest drum își instalau tabăra în mod tradițional lângă
Ceraşu. Ioan Nemeşde Hidveg, unul dintre cei care au luat parte la marşul
oastei lui Gheorghe Rákóczi al II-lea pentru înăbuşirea răscoalei slujitorilor din
Ţara Românească, a poposit la Ceraşu (Cserlas) între 22-24 iunie 165556. Ca
drum militar, drumul Buzăului a cunoscut aceleași două etape delimitate de
evenimentul petrecut la sfârșitul secolului al XVII-lea. Un tablou complet a
ceea ce a însemnat drumul militar al Buzăului în prima perioadă a existenței
sale, avem prin evocarea episodului în care Mihai Viteazul a apărat țara contra
polonilor în toamna anului 1600. Neputând să atace pe Zamoyski prin pasul
Oituz în Moldova, Mihai Viteazul a folosit „drumul imediat următor” după
cum se exprimă C. Zagoriț57, parcurgând distanța Sîmpietru-Rătești prin
Muntele Craiu, Drajna, Posești, Zeletin, Cislău, Rătești. Reușind să parcurgă
140 km în numai 6 zile, adică foarte repede, deducem că drumul fusese preferat
56
Călători străini despre Țările Române, vol. V, 1973, p. 522.
57
C. Zagoriț, op. cit., p. 115.

de domnitor pentru accesibilitate și lungime, care în această situație erau în

favoarea sa. Cronica comunei Prejmer ne oferă din nou informații prețioase ce
scot în evidență preferința lui Mihai Viteazul pentru acest drum al Buzăului. În
același an pe 10 septembrie, Mihai Vodă, „tiranul valah, vine iarăși prin pasul
Buzău cu 600 oameni cătră Prejmer. Dar împotriva lui pornesc Kattner-ii
brașoveni cu mulți Prejmereni, ca la 2000 oameni, și se adăpostesc în șanțuri,
nu departe de lagărul lui, lângă Buzău. (…) La început le crepă însă
(Brașovenilor) un tun și praful de pușcă arse, astfel încât dușmanul ajunse
biruitor”58. Documentul prezintă interes și prin prisma acelui lagăr de lângă
Buzăul Ardelean, unde domnitorul probabil a redactat scrisoarea datată „1600,
7 Octobris, ex castris in montibus Bodza positis”59.
Secolul al XIX-lea debutează cu două scrieri importante care prezintă
situaţia geografică, politică şi economică a Ţării Româneşti, cea dintâi aparţine
Fraţilor Tunusli iar a doua serdarului Dionisie Fotino.
De la Fraţii Tunusli aflăm că numărul potecilor care mergeau prin plaiul
Teleajen în Ţara Ungurească era de 8, iar prin plaiul Despre Buzău de 7.
Aceleaşi trecători sunt specificate şi de Dionisie Fotino (Figura 3). În județul
Buzău sunt amintite 2 poteci în plaiul Pârscov și doar 1 în plaiul Slănic.
La această vreme judeţul Săcuieni era împărţit în cinci plăşi şi două
plaiuri, Teleajen şi Despre Buzău, totalizând 186 de sate. Deschiderea
drumului de car pe rîul Prahova concomitent cu înlesnirea circulaţiei prin pasul
Bratocea vor conduce treptat la uitarea celui mai vechi şi mai anevoios decât
ele, care a continuat totuşi din inerţie să fie utilizat până spre 1870. De
asemenea, mutarea reşedinţei judeţului Săcuieni la 1781 din Văleni la Bucov
va avea un impact nefast atât asupra târgului cât şi asupra drumului de car de
pe la Vârful lui Crai. Următoarea lovitură a fost şoseluirea drumului Prahovei
în 1846-7 iar ultima, şi cea mai grea, finalizarea căii ferate în 1879.
58
Cronica comunei Prejmer după un manuscript al pastorului Thomas Tartler din Prejmer
dela anul 1750 continuat de alți pastori evanghelici. Trad. de pr. Ioan Ludu din Prejmer,
Țara Bârsei, Noemvrie-Decemvrie 1932, Anul IV, No. 6, p. 530.
59
C. Zagoriț, op. cit., p. 115.

Figura 3. Harta topologică a potecilor din Săcuieni și Buzău spre Ardeal

Alcătuită după Frații Tunusli și Dionisie Fotino (sec. XIX)

Drumul Bratocei prin Depresiunea Cheia
Câtă vreme drumul Teleajenului și drumul Buzăului au funcționat

împreună, până spre sfârșitul secolului al XVII-lea, cel de pe valea
Teleajenului era practicabil căruțelor numai până la Măneciu. Poteca cu care se
continua spre pasul Bratocea nu numai că era foarte grea, ci constituia o
alternativă care îi putea costa bunurile și chiar viața pe negustorii care ar fi
ales-o. Numai sihaștrii îi aflăm formând în această perioadă mici comunități, la
Cheia din secolul XVII iar la Suzana din veacul următor60. Întrucât distrugerea
drumului Teleajenului din rațiuni militare era înfăptuită, iar tendința de
înlocuire a drumurilor de culme cu cele de vale începea să se impună, cea mai
potrivită soluție pentru restabilirea legăturilor dintre cele două regiuni va fi
trasarea drumului pe valea propriu-zisă a Teleajenului, prin pasul Bratocea.
Când s-a înfiripat prima aşezare în depresiunea Cheia nu se ştie, însă pe
la sfârşitul secolului al XVII-lea luase fiinţă Sihăstria Cheia Teleajenului,
alcătuită din câţiva călugări din Văleni61. Satul Teleajen pe care îl menţionează
condicile comerciale ale Braşovului începând cu anul 1503 a fost identificat de
R. Manolescu (1965) cu localitatea Cheia. Studiile de detaliu au arătat însă că
acesta este un sat nou, format din români veniţi din Transilvania şi din
scutelnicii Mănăstirii Cheia, pe la anul 1894. Pe harta lui Spech (1790) drumul
urca până la Măneciu şi se continua spre nord printr-o simplă potecă. La 1823
în apropiere de Mănăstirea Cheia fiinţa o schelă deservită de un vameş care
avea obligaţia să controleze „teşcherelele” trecătorilor. Deseori însă oamenii
erau victimele abuzurilor la punctul de control. Paharnicul Antonache
Theoharo se plânge domnului Grigore Ghica că având o cârciumă „puţin peste
tahtul Vătăşii”, cârciumarul său era împiedicat să treacă fără a plăti dintr-o
parte în alta, cu marfa „pentru cele trebuincioase ale casi lui, căt şi pentru
oareşcare alişveriş ce să urmează acolo”62. Situaţia era cu atât mai neplăcută cu
cât, „pentru discoliia drumului” trebuia să se deplaseze de două ori pe
săptămână cu calul. În 1851 punctul vamal se mută de la Văleni la Cheia, însă
cu toate că începuseră a trece şi căruţele spre 1840-1860, mai tot tranzitul peste
munte se făcea încă pe cai63. Cartograful austriac Franz von Weiss (1791-1858)
redă în cea de-a doua hartă a sa publicată în 1829 sud-estul Europei,
cuprinzând Muntenia şi Moldova în totalitate. Von Weiss aminteşte atât
drumul vechi prin pasul Tatar Havas cât şi drumul vecin până la Izvoarele.
60
I. Bălan, Vetre de sihăstrie românească. Secolele IV-XX, 2001, p. 230.
61
Ibidem, p. 230.
62
Documente de pe Valea Teleajenului, ediție îngrijită de Iorga N., 1925, doc. XXXVIII,
p. 42.
63
Gh. Zagoriț, op cit. p. 94.

Aceeaşi ierarhie o întâlnim şi pe cea de-a patra ediție a Hărții Marelui Principat
al Transilvaniei din 1862, cu deosebirea că de la Măneciu Ungureni drumul se
continua cu simbolul pentru potecă de cal. Harta Valahiei din 1833 a lui
Kiseleff dă drumul Bratocei ca unică alternativă pentru trecerea în
Transilvania.
Asupra întrebuinţării în scop militar a drumului prin Bratocea, Gh.
Zagoriț se pronunţă negativ. Totuşi, din istoricul Mănăstirii Cheia cunoaştem
că prima biserică de sub muntele Balaban a fost arsă de turci. Tocmai din
motivul acesta, fiind schitul sărăcit din vremea răzmerițelor îl înzestrează
Alexandru Ipsilanti, în anul 1797, cu 10 oameni străini şi 50 taleri pe an din
vama Vălenilor64.
Cu timpul, proporţional cu fluxul de călători s-au înmulţit şi casele de
găzduire sau slonurile. Pe drumul Bratocei erau 19 cârciumi care serveau de
hanuri pe la 1855. Pe la 1820-1830 erau abia vreo 3-4, în afară de cele din
Văleni. Conform ediției din 1835 a hărții ruse, între mănăstirile Suzana și
Cheia ființau la acea vreme două locuri de găzduire65. În 1875 găsim numai o
cârciumă aproximativ la jumătatea distanței dintre cele două așezăminte
monahale, la vărsarea pârâului Pridvare în Teleajen, după cum indică Harta
Specială Austriacă.
Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, modernizarea drumului prin
pasul Bratocea va asigura noi condiţii de deplasare direct prin valea propriu-
zisă a Teleajenului, mult superioare celor naturale, impuse din timpuri
imemoriale. Prin analogie, drumul de pe Vârful lui Crai rămânea o cale
învechită, neconformă cerințelor din epocă și tot mai rar frecventată.
Plecând de la credința că adevărul nu poate fi decât unul singur, sperăm
ca documentele, hărțile și toate relatările care au servit raționamentului nostru
să fie completate în viitor de multe altele, care din varii motive nu s-au putut
proba și include în studiu.
Abstract
Modern methods of spatial analysis, archive documents, old maps and the
apparition of new studies sometimes impose additions designed to prove or disprove
previous thesis. Despite the popularity enjoyed today, the hypothesis developed in the
last century referring to the Teleajen and Buzău historical roads, does not adequately
reflect our view of the relationships, social phenomena, and especially the true identity
of the two routes. Through this article we want to draw a number of issues regarding
the roads, to raise a number of questions and hypotheses and to guide the research in a
64
V. A. Urechiă, Istoria românilor, Tomul VII, 1894, p. 305.
65
C. C. Giurescu, Principatele Române la începutul secolului XIX, 1957.

more rewarding way than that practiced so far, of course, whether our view will justify
this assumption. Because there are many factors that contribute to the emergence,
evolution and disappearance of roads, the study of transport routes, especially those of
old, is proving difficult. As we descend in the past, there are fewer documents, and
those existing only capture fragments that often give place to many interpretations. In
the reconstitution of the Teleajen and Buzău roads, we start by studying the landscape,
seeking the optimal Transcarpathian routes (in distance and difficulty) for trade using
carts. Second, we take account of archaeological discoveries, of economic, social and
political factors involved in the movement of goods between Țara Românească and
Transylvania throughout the Middle Ages, and the strategic-military ones which were
imposed from time immemorial. The new view that we propose in this study is based
on documents which were hardly used in previous research, and accounts of foreign
travelers about the Romanian Countries, the chronic of Prejmer village and toponymic
evidence systematically collected from the study area. The theory we formulate aims
to provide an alternative and also to bring up the subject of older commercial and
military communication ways of the Curvature Carpathians. We consider that
Historical Geography, the branch of Human Geography which studies static and
dynamic relationships between social phenomena and geographical space, to be the
best approach in what we wish as a final goal to be the objective knowledge of the
historical roads.
Bibliografie
Alexiu, E., (1939), Documente de pe Valea Teleajenului din arhiva domnului Gh. I.
Cereșanu cu o prefață de N. Iorga, Editura „Bucovina”, București
Andronescu, M., (1937-8), Repertoriul documentelor Ţării Româneşti publicate până
azi (1290-1508), Buletinul Comisiei Istorice a României, Vol. XVI, Tiparul
aşezământului tipografic „Datina Românească” Vălenii de Munte, Bucureşti.
Bălan, I., Ierom. (2001) Vetre de sihăstrie românească. Secolele IV-XX, Ediţia a II-a,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti.
Bogdan, I., (1905) Relațiile Țării Românești cu Brașovul și cu Țara Ungurească în
sec. XV și XVI, vol I (1413-1508), Inst. de Arte Grafice Carol Gobel S-Sor I. St.
Rasidescu, Strada Doamnei 16, București
Cantacuzino, G., I., (1981) Cetățile medievale din Țara Românească. Secolele XIII-
XVI, Editura științifică și enciclopedică, București.
Căpățână, D., Teodor, E. S., Ioniță, A., Ciupercă, B., Bădescu, A., (2008) Cetatea de
la Tabla Buții (com. Cerașu, jud. Prahova) – campaniile arheologice 1995-1996,
1998, Materiale și cercetări arheologice, Serie nouă IV, pp. 157-182.
Conea, I., (1954) Cu privire la toponimicul „Vlăsia”, Probleme de Geografie, I,
p. 203-217.
Fetti, S. (1862) Karte des Grossfürstentums Siebenbürgen, Verlag von Th.
Steinhaussen, Sibiu.
Fiorentino, A., M., del Chiaro, (2003) Revoluțiile Valahiei, după textul reeditat de N.
Iorga, în românește de S. Cris-Cristian, Institutul de Memorie Culturală – cIMeC.

Fotino, D., (1859) Istoria general a Daciei sau a Transilvaniei, Țerei Muntenești și a
Moldovei, Tomul I, traducere de G. Sion, Imprimeria Națională a lui Iosef Romanov et
Companie, București.
Tunusli, Frații, (1863) Istoria politică și geografică a Țerei Romanesci de la cea mai
veche a sa intemeere până la anulu 1774. Dată mai antaiu la lumina in limba
greceasca la anul 1806 de Frații Tunusli tradusă de George Sion, Bucuresci.
Giurescu, C. C., (1957) Principatele Române la începutul secolului XIX. Constatări
istorice, geografice, economice și statistice pe temeiul hărții ruse din 1835, Editura
Științifică, București.
Ionnescu-Gion, G. I., (1893) Din istoria și comerciul Brașovului, la începutul
secolului XVI, Revista pentru Istorie, Archeologie și Filologie, volumul VII,
Fasciculul I, Stabilimentul grafic I. V. Socecu, București, pp. 324-333.
Iorga, N., (1905) Brașovul și românii. Scrisori și lămuriri, Stabilimentul Grafic I. V.
SOCECU, Strada Berzei 59, București.
Iorga, N., (1925) Istoria comerțului romănesc. Epoca veche, Tipografia „Tiparul
Românesc” Strada Sărindar, No. 22, București.
Iorga, N., (1925) Documente de pe Valea Teleajenului, Tipografia „Datina
Românească”, Vălenii de Munte.
Jercan, I., (2005) Cetatea Teleajenului la Teleajen-Homorâciu, Direcția Județeană
Prahova pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național, Ploiești.
Kiseleff, P.,D., (1833) Chart Administrativ Ku Tablic Statisticeask A Principatu Lui
Valachii / Alkatuit Din Poranka De Plin Anputernicitului Prezident Da Divanurilor
Principaturilor Moldavii si Valachii Domnul Generaladjutant Kisselef, București.
Kraus, G., (1965) Cronica Transilvaniei (1608-1665), editura Academiei, București.
K.u.K., (1875) Übersichtsblatt der Spezialkarte der österreichisch-ungarischen
Monarchie 1:75.000 und der im Maßstabe 1:75.000 vorhandenen Auslandsblätter.
Lecca, O. G, (1937) Dicționar Istoric, Arheologic și Geografic al României, Editura
„Universul” S.A., București.
Lichiardopol, D., (2007-08) Monoxila de la Palanca – Râfov, jud. Prahova, Yearbook
of the History and Archaeology Museum Prahova, Studies and researches, New Series
III-IV (11-12), pp. 153-157.
Manolescu, R., (1965) Comerțul Țării Românești și Moldovei cu Brașovul (secolele
XIV-XVI), Editura Științifică, București.
Müller, Fr., (1792) Mappa novissima regnorum Hungariae, Croatiae, Sclavoniae, nec
non magni Principatus Transylvaniae, Mayence: Artaria Compagnie, Viena.
Orghidan, N., (1932) Prin Munții Buzăului, Țara Bârsei, anul IV, iulie-august,
pp. 314-326.
Poncea, T. V., (1999) Geneza orașului medieval românesc extra carpatic (secolele X-
XIV), Editura Biblioteca Bucureștilor, București.
Popescu, C., (1979) Studiul geografic al populației și așezărilor din zona subcarpatică
și montană dintre Buzău și Teleajen, Teză de doctorat, Biblioteca Facultății de
Geografie, Universitatea din București.

Rachieru, M., (1978) Contribuţii la cunoaşterea relaţiilor comerciale dintre Ţara

Românească şi sud-estul Transilvaniei între anii 1774-1848, pe văile Prahovei şi
Teleajenului, Teză de doctorat.
Rachieru, M., (1986) Drumul Teleajenului sau Calea Vălenilor, Anuarul Muzeului de
Istorie şi Arheologie Prahova, III, Ploieşti, pp. 55-62.
Rădvan, L., (2007) Orașul din spațiul românesc între Orient și Occident. Tranziția de
la medievalitate la modernitate, Editura Universității „Alexandru Iona Cuza”, Iași.
Săvulescu, C., (1977) Drumul istoric ascuns de pe Plaiul Șerban Vodă, Fotografia bul.
intern nr. 120 (Serie nouă), nr 78, pp. 188-194.
Specht, F., (1790-1) Militärische Carte der Klein oder Oesterreichischr und grossen
Wallachei (...) welche beide zusammen aus 394 Sectionen bestehet, und wehrend dem
Waffenstillstand zwischen der k.; und der türkischen Armee vom Monat September
1790 dis Ende May 1791 durch der Generalquartiermeisterstaab unter der Direction
auspezeichnet worden.
Szathmary, C. P., (1864) Charta României Meridionale, Columna IX, Seria 3, Viena
Ureche, G., (1978) Letopisețul Țării Moldovei, Editura „Minerva”, București.
Urechiă, V. A., (1894) Istoria românilor, tomul VII, Tipografia şi Fonderia de Litere
Thoma Basilescu, Bucureşti.
Weiss, von, F., (1829) Carte der Europaeischen Türkey nebst einen theile von
Kleinasien, Viena.
Zagoriț, C., (1940) Luptele lui Mihai Viteazul cu Polonii în toamna anului 1600,
Revista Istorică, Institutul de istorie universală, Vol. XXVI, N-le 4-6, aprilie-iunie
1940, pp. 112-133.
Zagoriț, Gh., (1913) Trecătorile Teleajenului, Anuar de geografie și antropogeografie,
an III (1911-1912), pp. 62-100.
Zaharescu, E., (1923) Vechiul județ al Saacului în lumina istorică și atropogeografică,
Bul. Soc. Rom. Geogr., tom. XLI (1922), pp. 147-17.
*** (1871) Răspunsuri la Chestionarul Arheologic al lui Alexandru Odobescu,

Biblioteca Academiei Române, Mss. Rom. 228.
*** (1894) Răspunsuri la Chestionarul lui N. Densușianu referitoare la tradițiunile
istorice și antichitățile țerilor locuite de Români, Biblioteca Academiei Române, mss.
rom. 4546.
*** (1895) Răspunsuri la Chestionarul lui N. Densușianu referitoare la tradițiunile
istorice și antichitățile țerilor locuite de Români, Biblioteca Academiei Române, mss.
rom. 4546.
*** (1894) Răspunsul dat de Dumitru Bazilescu învățător în comuna Drajna de Sus la
Chestionarul Academiei relativ la tradițiunile istorice, Martie 1894, Biblioteca
Academiei Române, mss. rom. 4546.
*** Documente privind Istoria României (1952), Veacul XVI, B Țara Românească,
Vol. IV (1571-1580), Editura Academiei Republicii Populare Române, București.
*** Documenta Romaniae Historica (1972), B. Țara Românească (1501-1525), vol.
II, Editura Acad. R.S.R.

*** Documenta Romaniae Historica (1983), B. Țara Românească (1551-1565),

Editura Acad. R.S.R., București.
*** Documenta Romaniae Historica (1977), D. Relații între Țările Române (1222-
1456), vol. I, Editura Acad. R.S.R.
*** Documentele Țării Românești (1938), Documente interne (1369-1490), publicate
de P. P. Panaitescu, Fundația Regele Carol I, 1 Strada Wilson, 1, București.
*** (1973) Călători străini despre Țările Române, vol. V, volum îngrijit de M.
Holban, Editura Științifică, București.
*** (2000) Călători străini despre Țările Române, vol. X, partea I, Redactor
responsabil: Paul Cernovodeanu, Editura Academiei Române, București.
*** (2005) Călători Străini despre Țările Române (1822-1830), Serie nouă, vol. II,
Coordonatori: Paul Cernovodeanu și Daniela Bușă, Editura Academiei Române,
București.
*** (1932) Cronica comunei Prejmer după un manuscript al pastorului Thomas
Tartler din Prejmer dela anul 1750 continuat de alți pastori evanghelici. Trad. de pr.
Ioan Ludu din Prejmer, Țara Bârsei, Noemvrie-Decemvrie, Anul IV, No. 6.
*** (1933) Cronica comunei Prejmer după un manuscript al pastorului Thomas
Tartler din Prejmer dela anul 1750 continuat de alți pastori evanghelici. Trad. de pr.
Ioan Ludu din Prejmer, Țara Bârsei, Noemvrie-Decemvrie, Anul V, No. 6, p. 524.

2012 Drumul Teleajenului Și Drumul Buzăului. Noi Repere Geografice Și Istorice PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

2012 Drumul Teleajenului Și Drumul Buzăului. Noi Repere Geografice Și Istorice PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DRUMUL TELEAJENULUI ȘI DRUMUL BUZĂULUI.

NOI REPERE GEOGRAFICE ȘI ISTORICE

Alexandru-Ionuț CRUCERU1, Cezar-Iulian BUTEREZ2

Drumul Teleajenului și drumul Buzăului în conștiința modernă și

Print to PDF without this message by purchasing novaPDF (http://www.novapdf.com/)

materialul de referință intitulat: „Trecătorile Teleajenului”. Prin intermediul

Print to PDF without this message by purchasing novaPDF (http://www.novapdf.com/)

1. Drumul Teleajenului trecea prin Vălenii de Munte - valea Drajnei - Tabla

Print to PDF without this message by purchasing novaPDF (http://www.novapdf.com/)

Premise pentru noi cercetări. Drumurile istorice într-o viziune nouă

Print to PDF without this message by purchasing novaPDF (http://www.novapdf.com/)

formațiunea prestatală intuită de M. Comșa și alți autori cu centrul lângă Slon,

Print to PDF without this message by purchasing novaPDF (http://www.novapdf.com/)

Print to PDF without this message by purchasing novaPDF (http://www.novapdf.com/)

chirigiilor o alcătuiau „chiovenii”, persoane care transportau marfa dintr-un loc

Print to PDF without this message by purchasing novaPDF (http://www.novapdf.com/)

Figura 1. Drumurile și așezările implicate în comerțul cu Brașovul în perioada

Print to PDF without this message by purchasing novaPDF (http://www.novapdf.com/)

Drumul Teleajenului - Plaiul Schiuleştilor sau Plaiul Șerban Vodă

Istoria migraţiilor transcarpatice se pierde în negura timpului, la fel ca

Print to PDF without this message by purchasing novaPDF (http://www.novapdf.com/)

știm că în secolele următoare intra în Țara Românească pe la vama ungurească

Print to PDF without this message by purchasing novaPDF (http://www.novapdf.com/)

Vlăsiei22. Totuși, credem că apele au servit numai transportul în cadrul

Print to PDF without this message by purchasing novaPDF (http://www.novapdf.com/)

C. C. Giurescu, Ion Bocioacă sau Laurențiu Rădvan, identifică târgul Săcuieni

Print to PDF without this message by purchasing novaPDF (http://www.novapdf.com/)

Print to PDF without this message by purchasing novaPDF (http://www.novapdf.com/)

Print to PDF without this message by purchasing novaPDF (http://www.novapdf.com/)

În capitolul „Premise pentru noi cercetări. Drumurile istorice într-o

Print to PDF without this message by purchasing novaPDF (http://www.novapdf.com/)

nu a încetat niciodată să fie întrebuințat, drumul de pe valea Drajnei căpătă un

Print to PDF without this message by purchasing novaPDF (http://www.novapdf.com/)

Print to PDF without this message by purchasing novaPDF (http://www.novapdf.com/)

Bratocea la Șanț rămânea o cale frecventată de păstorii din zona Săcelelor și

Print to PDF without this message by purchasing novaPDF (http://www.novapdf.com/)

Figura 2. Drumul Buzăului la nord de satul Slon

Print to PDF without this message by purchasing novaPDF (http://www.novapdf.com/)

de domnitor pentru accesibilitate și lungime, care în această situație erau în

Print to PDF without this message by purchasing novaPDF (http://www.novapdf.com/)

Figura 3. Harta topologică a potecilor din Săcuieni și Buzău spre Ardeal

Print to PDF without this message by purchasing novaPDF (http://www.novapdf.com/)

Drumul Bratocei prin Depresiunea Cheia

Câtă vreme drumul Teleajenului și drumul Buzăului au funcționat

Print to PDF without this message by purchasing novaPDF (http://www.novapdf.com/)

Print to PDF without this message by purchasing novaPDF (http://www.novapdf.com/)

Print to PDF without this message by purchasing novaPDF (http://www.novapdf.com/)

Print to PDF without this message by purchasing novaPDF (http://www.novapdf.com/)

Rachieru, M., (1978) Contribuţii la cunoaşterea relaţiilor comerciale dintre Ţara

*** (1871) Răspunsuri la Chestionarul Arheologic al lui Alexandru Odobescu,

Print to PDF without this message by purchasing novaPDF (http://www.novapdf.com/)

*** Documenta Romaniae Historica (1983), B. Țara Românească (1551-1565),

Print to PDF without this message by purchasing novaPDF (http://www.novapdf.com/)

S-ar putea să vă placă și