Coordonator

Prof.univ.dr. Angela Banciu

Lect.univ.dr. Georgiana-Margareta Scurtu

Lect.univ.drd. Daniela Maricica Cotoară
Asist.univ.drd. Adrian Claudiu Stoica
Asist.univ. Sergiu Ţâra

INTEGRARE EUROPEANĂ

Repere istorice şi evoluţii instituţionale

contemporane

Politehnica Press
2006
 Cuprins

I. Ideea europeană în istorie (prof. univ. dr. Angela Banciu)

1. Originea şi specificul Europei ……………………………………………………………
2. Evoluţia lentă a ideii europene de la medieval la modern ………………………………..
3. Proiectele privind Uniunea Europeană (sec. XV – XIX) ………………………………….
4. De la ideea declinului Europei la „Statele Unite ale Europei” în perioada interbelică. Utopii şi
realităţi ………………………………………………………………………………..

II. Procesul istoric al construcţiei europene (prof. univ. dr. Angela Banciu)
1. Afirmarea conştiinţei europene. Permanenţe şi preocupări convergente ……………………
2. Solidaritatea transatlantică şi cooperarea europeană în perioada Planului Marshall ………...
3. Etapele de realizare practică a Uniunii Europene ……………………………………………
4. Lărgirea Uniunii Europene …………………………………………………………………...

III. Constituţia – fundament al instituţiilor europene (prof. univ. dr. Angela Banciu şi lect.
univ. dr. Georgiana-Margareta Scurtu)
1. Tradiţii constituţionale europene …………………………………………………………….
2. Caracterul şi conţinutul Tratatului constituţional …………………………………………….
3. Definiţia, obiectivele şi valorile Uniunii …………………………………………………….
4. Importanţa Constituţiei Uniunii Europene …………………………………………………...

IV. Sistemul instituţiilor comunitare ale Uniunii Europene (lect. univ. drd. Daniela Maricica
Cotoară)
1. Problematica instituţiilor europene …………………………………………………………..
2. Parlamentul european şi Parlamentele naţionale ……………………………………………..
3. Comisia Europeană …………………………………………………………………………
4. Consiliul Uniunii Europene şi Consiliul european ………………………………………….
5. Curtea de Justiţie ……………………………………………………………………………..
6. Alte instituţii şi organisme ale Uniunii ………………………………………………………
2
V. Instituţia Băncii Centrale Europene (lect. univ. drd. Daniela Maricica Cotoară)
1. Necesitatea Uniunii Economice şi Monetare ………………………………………………..
2. Definirea şi punerea în aplicare a politicii monetare ………………………………………...
3. Competenţele Băncii Centrale Europene …………………………………………………….
4. Provocări şi efecte ale adoptării monedei unice şi rolul instituţiilor comunitare în politica
monetară ………………………………………………………………………………………..

VI. Cetăţenia Uniunii şi drepturile fundamentale (lect. univ. drd. Daniela Maricica Cotoară şi
asist. drd. Adrian Claudiu Stoica)
1. Identitate naţională şi identitate europeană …………………………………………………..
2. Cetăţenia europeană şi semnificaţia acesteia ………………………………………………...
3. Libertăţile şi drepturile omului şi ale cetăţeanului ..………………………………………….
4. Demnitatea umană ……………………………………………………………………………
4. Egalitatea şi solidaritatea …………………………………………………………………….
5. Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului …………………………………

VII. Politicile şi funcţionarea Uniunii (asist. drd. Adrian Claudiu Stoica)

1. Apropierea legislaţiilor şi instituirea pieţei interne. Libertatea de stabilire şi prestare a
serviciilor ………………………………………………………………………………………
2. Politica socială europeană …………………………………………………………………
3. Politica bugetară ……………………………………………………………………………..
4. Politica în domeniul mediului ……………………………………………………………….
5. Cultură, educaţie şi formare profesională ……………………………………………………

VIII. Construcţia Europei Regiunilor şi organismele consultative ale Uniunii (asist. univ.
Sergiu Ţâra)
1. Obiectivele şi principiile politicii regionale ………………………………………………….
2. Comitetul Regiunilor şi relevanţa sa instituţională în Europa comunitară ………………….
3. Comitetul Economic şi Social ………………………………………………………………
4. Banca Europeană de Investiţii ……………………………………………………………….

IX. Justiţie şi Afaceri Interne (J.A.I.) (asist. univ. Sergiu Ţâra)

1. Crearea „laboratorului” Schengen pentru spaţiul comunitar ………………………………...
2. Securizarea frontierelor şi stoparea imigraţiei ilegale ………………………………………..

3
3. Lupta contra criminalităţii transfrontaliere ………………………………………………….
4. Uniunea Europeană – un pol de siguranţă şi stabilitate? ……………………………………..

X. Problemele Uniunii Europene - provocări şi perspective (lect. univ. dr. Georgiana-

Margareta Scurtu)
1. Occidentalii şi evenimentele din Estul european …………………………………………….
2. Evoluţia relaţiilor Est-Vest după dezintegrarea Blocului comunist ………………………….
3. Semnificaţia momentului 1 Mai 2004 ………………………………………………………..
4. Perspectivele Uniunii Europene la începutul mileniului trei ………………………………...

XI. Politica Externă şi de Securitate Comună (P.E.S.C.) (lect. univ. dr. Georgiana-Margareta
Scurtu)
1. Rolul Uniunii Europene în lume ……………………………………………………………
2. Instituţiile implicate în gestionarea Politicii Externe şi de Securitate Comună ……………...
3. Raporturile Uniunii Europene cu Tratatul Atlanticului de Nord (NATO) …………………..
4. Politica Europeană de Securitate şi Apărare …………………………………………………
5. Cooperarea cu ţările terţe şi ajutorul comunitar; ajutorul umanitar ………………………….
6. Acorduri internaţionale ………………………………………………………………………

XII. Integrarea României în Uniunea Europeană (asist. drd. Adrian Claudiu Stoica)
1. Spiritul european la români …………………………………………………………………
2. Cadrul programatic al integrării. Armonizarea legislaţiei româneşti la acquis-ul comunitar.
Capitolele de negociere …………………………………………………………………………
3. Constituţia europeană şi revizuirea Constituţiei României …………………………………
4. Costuri şi beneficii ale integrării României în Uniunea Europeană ………………………..

Anexe
Anexa 1: Repere cronologice ale integrării europene …………………………………………..
Anexa 2: Breviar al instituţiilor Uniunii Europene …………………………………………….
Anexa 3: Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa ………………………………

4
 INTRODUCERE

Ideea de Europa care a însufleţit, încă din timpuri străvechi, gândirea şi interesul
cercetătorilor din domeniul ştiinţelor socio-umaniste, a devenit, într-un anume fel, atât de
comună, încât pare uneori insesizabilă, găsindu-se pretutindeni şi nicăieri. Ea are o vechime de
milenii, spre deosebire de construcţia europeană, care apare ca un proces relativ recent, petrecut
după cel de-al doilea război mondial. Sensul obişnuit dat noţiunii de „construcţie” europeană
înglobează ansamblul relaţiilor care au contribuit la crearea unor legături organice dintre statele
europene, în timp ce cuvântul „integrare”, pentru unii autori este sinonim cu „construcţia”,
pentru alţii are un înţeles mult mai restrictiv şi desemnează numai formele de organizare
supranaţională.
Construcţia europeană este fiica războiului rece şi chiar dacă în decursul istoriei şi-a
modificat, treptat, obiectivele, ea a rămas marcată de amprenta originilor sale, cu atât mai mult
cu cât căderea Zidului Berlinului şi prăbuşirea comunismului au modificat, într-o manieră
fundamentală, nu numai perimetrele, ci şi toate structurile acesteia.
După cel de-al doilea război mondial, diviziunea politică şi militară a Europei părea
ireversibilă, încât nici unii din actorii integrării europene şi nici unii din ideologii săi, nu şi-au
putut imagina un scenariu, în care să se deplaseze cu atâta rapiditate centrul de greutate al
intereselor ei politice şi economice spre estul european.
Dacă construcţia europeană s-a impus dintr-o imperioasă necesitate politică şi nu dintr-o
simplă fidelitate faţă de un vis vechi, de secole, lărgirea Uniunii europene reprezintă o
oportunitate reciprocă, şi în acelaşi timp, manifestarea unei încrederi în viabilitatea unei aspiraţii
istorice.
Europa întruchipează sintetic tot ceea ce a fost mai frumos şi mai dureros pentru
omenire, în evoluţia ei milenară. Ea a avut o istorie zbuciumată, în care s-au confruntat
speranţele de pace cu ciocnirile militare, combinându-se permanent progresele democratice cu
regresiunile totalitare. O istorie în care miturile egalitariste au coexistat cu profunde contraste
sociale, conjugându-se aspiraţiile internaţionaliste cu puternice revendicări naţionale.
Pentru unii istorici şi politologi cel de-al doilea război mondial a reprezentat o aspră
confruntare ideologică, încheiată cu înfrângerea fascismului şi redeschiderea unui conflict
complementar între democraţie şi comunism. Lupta dintre cei doi protagonişti, S.U.A. şi
U.R.S.S., din perioada războiului rece, având o mare încărcătură ideologică, conflictul maniheist
al superputerilor s-a prelungit şi în ultimul deceniu al secolului XX, el manifestându-se în forme
mai mult sau mai puţin intense, într-o ţară sau alta a Europei postcomuniste.

5
 Istoria recentă a Europei a infirmat deopotrivă atât opţiunile celor care au sperat că vor
rămâne la fel ca altă dată cât şi ale celor care au crezut că totul poate fi foarte rapid schimbat.
Moartea comunismului sau naşterea Marii Europe despre care vorbea la începutul anilor
`90 Maurice Duverger s-a dovedit a fi un proces complicat şi anevoios, la care statele
continentului şi-au adus din plin contribuţia lor.
Încrederea şi speranţa într-o „cetate dreaptă”, pe care dorim să o construim de la
Aristotel încoace a renăscut, mai ales acum când Europa „lărgită” se află în plin proces de
dezvoltare şi afirmare a potenţialului ei. Istoriografia europeană s-a îmbogăţit substanţial, în
ultimul deceniu şi jumătate, numeroase lucrări fiind consacrate construcţiei europene, printre
care relevăm în mod deosebit şi contribuţia şcolii istorice din Europa postcomunistă.
Lucrarea Integrare europeană. Repere istorice şi evoluţii instituţionale contemporane,
elaborată într-o viziune interdisciplinară, îşi propune să analizeze , pe larg, fenomenele istorico-
politice legate de procesul integrării europene şi să desluşească complexitatea evoluţiei relaţiilor
dintre statele europene, mai ales după colapsul comunismului. Ea nu reprezintă doar o simplă
analiză ştiinţifică, ci aspiră să ofere un cadru de interpretare pentru complicata problematică a
integrării, o paradigmă pentru o viziune clară şi nuanţată, pe înţelesul studenţilor, a marelui
public şi de folos oamenilor politici.
Elaborată prin efortul ştiinţific depus de cinci cadre didactice de la Catedra de
Politologie şi Istorie din Universitatea Politehnica Bucureşti, lucrarea conţine cele mai noi
informaţii din literatura de specialitate, din ţară şi străinătate, analizate într-o manieră personală
de fiecare dintre autori, în cuprinsul celor douăsprezece capitole ale lucrării, prezentate
echilibrat, ele fiind de dimensiuni aproape egale.
Titlurile capitolelor sunt relevante, pentru a îngloba tematica subiectelor abordate,
oferind posibilitatea unor analize comparative şi interpretative, privind şi abordând faptele în
conexiunea lor logică din punct de vedere istoric, politic, economic, social etc.
Lucrarea are menirea de a contribui nu numai la cunoaşterea reperelor istorice ale
integrării europene şi a evoluţiilor instituţionale contemporane, ci de a forma conştiinţa
identităţii europene în procesul complicat al „unităţii în diversitate”. Destinul comun al
popoarelor europene nu înseamnă neapărat nivelarea automată a destinelor lor individuale,
întrucât Europa unificată va fi democratică numai dacă va accepta multiidentitatea, pluralitatea
culturilor, precum şi memoriile colective diferite ale membrilor ei.
Acum când ştim bine cum va arăta Europa „lărgită”, despre care un istoric scria, cândva,
că e important să aibă „dimensiunile potrivite”, putem spune că imperiul roman a fost chiar mic,
în comparaţie cu perimetrele pe care le va avea Uniunea Europeană.

6
 Dar, Europa trebuie să păstreze spiritul cetăţii romane, desluşit cu atâta profunzime şi
fineţe de marele istoric Nicolae Iorga: „Roma nu există numai pentru că vrea să dureze, ci pentru
că trebuie să fie”. Dreptul roman caracterizat printr-o mare receptivitate faţă de tot ce este
omenesc, prin spiritul de toleranţă şi compromis au făcut ca ideea Romei să supravieţuiască, ea
devenind prin creştinism un mit tonifiant pentru alcătuirea unei societăţi umane, aşa cum o
dorim în pragul mileniului trei.
Lucrarea de faţă se află în strânsă corelaţie cu îndrumarul pentru studenţi: Teorii politice.
Integrare europeană, apărut în aceeaşi editură, care cuprinde sintetic cele mai semnificative
texte din literatura de specialitate, centrate pe câte o idee – cheie, oferind posibilitatea unei
analize atotcuprinzătoare a problematicii integrării, pentru a forma şi dezvolta studenţilor un
spirit deschis spre o înţelegere cât mai adâncă a evoluţiei sinuoase a construcţiei europene.
Metodologia de redactare a lucrării îmbină sistematizarea şi interpretarea nuanţată a
problematicii complexe a construcţiei europene cu valorificarea exigenţelor didactice, întrucât
motivaţia acestei cărţi este dată atât de vechimea experienţei profesionale, cât şi de noutatea
tinerească, tipică celorlalţi patru autori cu care am realizat o excelentă colaborare şi conlucrare
universitară.
Prin conţinutul său bogat şi documentat, ştiinţific elaborat, într-o manieră
interdisciplinară, lucrarea se adresează atât studenţilor de la cursurile universitare susţinute de
membrii catedrei de Politologie şi Istorie, cât şi celor care urmează Masteratul în domeniul
Integrare europeană de la toate profilurile şi doresc să se documenteze cu privire la conţinutul
tematic şi ideatic din aria fenomenelor legate de procesul construcţiei europene. De asemenea,
ea se adresează şi factorilor politici, precum şi publicului larg, interesat să cunoască mai amplu
diferitele aspecte ale integrării europene.
Mulţumim autorilor de prestigiu din literatura de specialitate ale căror lucrări au fost
valorificate şi citate în volumul de faţă, precum şi prestigioasei edituri Politehnica Press pentru
interesul depus nu numai în pregătirea tehnică, ci şi în formarea unui larg orizont ştiinţific,
socio-politic şi cultural al tinerilor.

Angela Banciu, Bucureşti, iunie, 2006

7
 CAPITOLUL I

IDEEA EUROPEANĂ ÎN ISTORIE

1. Originea şi specificul Europei

Ideea de Europa a însufleţit, încă din timpurile străvechi, gândirea şi interesul istoricilor,
filosofilor, poeţilor, economiştilor, antropologilor etc., iar după al doilea război mondial, studiile
consacrate acestei probleme capătă o şi mai mare amploare.
Ideea europeană a devenit, într-un anume fel, atât de comună încât pare uneori
insesizabilă, găsindu-se pretutindeni şi nicăieri. Ea are o vechime de milenii, spre deosebire de
construcţia europeană care reprezintă procesul conştient de formare a unităţii economice,
politice şi instituţionale a acestui spaţiu, cu o vechime de doar câteva decenii. Ideea europeană
are conotaţii diferite de natură mitologică, astronomică, geografică, geopolitică, spirituală,
istorică reunind într-un ansamblu unitar, toate aspectele, mai înainte menţionate. Numele de
Europa are o etimologie controversată, unii autori atribuindu-i fie o origine semitică, fie celtică
sau grecească. De pildă, în Enciclopedia franceză, Europa provine de la cuvântul fenician hereb
care înseamnă uscat, alţi autori stabilind o relaţie între Europa şi cuvântul semitic oreb sau ereb
ce desemnează Apusul sau „Ţara soarelui Apune”, cum era văzută această porţiune de pământ
din ţările Magrebului. Cert este faptul că noţiunea de Europa apare pentru prima dată în
mitologia greacă, fiind numele prinţesei din Tyr (Fenicia), fiica mai mică a lui Poseidon, răpită
de Zeus, preschimbat în taur şi dusă în Creta. Din căsătoria lor s-a născut Minos, întemeietorul
dinastiei cretane, lumea miceniană-cretană constituind leagănul civilizaţiei europene 1.
Dacă termenul de Europa îi era necunoscut lui Homer, el apare pentru prima oară la
Hesiod, în opera sa Theogonia, în secolul VIII î.H., acesta nedesemnând, însă, un continent, ci
unul din numele celor trei mii de Oceanide, nimfe ale mării, fiicele Oceanului şi ale zeiţei
Tethys.
O altă conotaţie a Europei este cea astronomică, ea fiind al patrulea satelit ca mărime al
planetei Jupiter, descoperit de Galilei şi botezat, astfel, de un astronom german 2. Dar, cele mai
semnificative conotaţii ale Europei sunt geografice şi istorice. Ele ilustrează construirea unui
spaţiu ce se individualizează în raport cu Asia şi Africa, devenind a treia parte a lumii cunoscute
ce tindea spre o entitate cu caracteristici proprii. Primul care stabileşte dimensiunile sale
geografice este tot Hesiod, care situează Europa la nord de Grecia continentală, excluzând
Peloponezul şi insulele greceşti. Două secole mai târziu, Herodot evocă ambiţiile regelui Xerxès
de a cuceri Europa „pământ extraordinar de frumos […], unde nici un muritor nu este demn de a
fi stăpân”3. Referindu-se la greci, Herodot arată că aceştia împart pământul în trei părţi: Europa,
Asia şi Libia (Africa de azi). El fixează limitele estice ale Europei pe Tanais (Don).
Conturându-se la primul istoric al antichităţii, dimensiunea geografică va căpăta o
descriere din ce în ce mai complexă la Strabon, Plinus cel Bătrân şi Ptolemeu care vor preciza cu
acurateţe frontierele sudice şi vestice ale continentului, mai puţin cele estice şi nord-estice care
rămân, multă vreme, obiect de controversă. Însă, treptat, din antichitate şi până în epoca
modernă au fost determinate limitele exacte ale continentului nostru, ajungându-se la cele pe
care le are astăzi Kilometrul 1777 al transsiberianului care marchează la Est direcţia Asiei şi la
vest pe cea a Europei. Munţii Urali şi fluviul Ural ce se varsă în Marea Caspică sunt considerate,
prin tradiţie, ca fiind frontierele orientale ale continentului, 4 formula celebră a generalului de
Gaulle „Europa de la Atlantic la Urali” întărind această dimensiune 5. Pentru Jean-Baptiste
Duroselle, Europa coincide, înainte de toate, cu o entitate geografică, ea descriind un cadrilater
ale cărui limite rămân, totuşi, foarte fluctuante6. Continentul european, în ordinea mărimii, este
penultimul, fiind urmat doar de Australia, fapt ce confirmă, într-un anume fel, caracterizarea lui
Paul Velery că Europa este „un apendice al Asiei”. Ea ocupă o cincime din suprafaţa terestră a
pământului, având 10,4 milioane de kilometri pătraţi. În 1990, continentul nostru era locuit de
787,7 milioane de oameni7.
Europa s-a confruntat, în decursul timpului, cu diverse tipuri de diviziuni, care i-au
marcat evoluţia şi i-au pecetluit destinul istoric. Dincolo de diviziunea geografică (Europa
mediteraneană, de vest, de nord, de est) a existat o diviziune etnică (Europa latină, germanică
sau slavă), ce a caracterizat feudalismul timpuriu, apoi o diviziune religioasă (Europa catolică,
ortodoxă, protestantă) şi ideologică (Europa capitalistă sau comunistă). Nici un alt continent nu a
avut o evoluţie asemănătoare, atât de zbuciumată şi, totuşi, atât de creatoare în istorie. Începând
din 325, după conciliul de la Niceea, se produce o separare treptată între Europa Occidentală şi
Răsăriteană care are temeiuri atât religioase cât şi politice, legate de împărţirea, la 395, în
vremea împăratului Theodosius cel Mare a imperiului în Imperiul Roman de Apus şi de Răsărit.
Formal schisma dintre cele două biserici se produce, la 1054 şi se adânceşte după cucerirea
Constantinopolului de către cruciaţi, la 1204.
Dar, cu toate acestea, nu se poate susţine că Europa catolică şi, mai târziu, protestantă s-
ar opune Europei ortodoxe aşa cum vrea să demonstreze Samuel Huntington şi alţi istorici
preocupaţi numai de interese politice 8. În Europa centrele culturale şi de putere s-au deplasat,
dintr-un loc în altul, ea nefiind circumscrisă unui singur pol civilizator, iar bogăţia şi frumuseţea

9
culturii europene îşi are sorgintea tocmai în diversitatea şi multitudinea formelor sale, apărute pe
o fundaţie comună.
Dacă creştinătatea europeană occidentală a apărut ca o entitate distinctă între secolele
VIII-X, pentru câteva sute de ani ea a rămas în urma marilor civilizaţii ale vremii. Bizanţul,
China, şi lumea islamică, o depăşeau prin bogăţie, teritoriu, putere militară, realizări literare,
artistice şi ştiinţifice. Cultura europeană occidentală a început să se dezvolte, graţie influenţelor
provenite din înaltele civilizaţii ale Bizanţului şi Islamului. Coliziunea dintre societatea bizantină
occidentală şi islamică, produsă datorită cruciadelor, a dat posibilitatea Europei occidentale să
fie beneficiara unor forme superioare de civilizaţie.
Apoi, Renaşterea a deschis coordonatele majore de evoluţie ale lumii occidentale, marele
istoric francez Jean Delumeau definind acest mare fenomen cultural ca fiind momentul de
promovare a Occidentului în fruntea civilizaţiei europene 9.
Vorbind de dimensiunea spaţială a Europei valabilă şi astăzi, credem că noţiunea de
Europa mediană (alături de Europa occidentală şi răsăriteană) este preferabilă Europei centrale
„care este prea limitată spaţial şi prea asociată cu proiectele pangermaniste ale Mitteleuropa” 10.
Apartenenţa geografică la Europa, adică plasarea între Atlantic şi Urali, precum şi
apartenenţa istorică comună, nu decid automat apartenenţa europeană „Geografia şi istoria sunt
condiţii inseparabile, dar, unificarea fiind un proces de primă linie instituţional şi cultural,
apartenenţa europeană se judecă considerând instituţiile şi cultura,” 11 adică spiritualitatea în
totalitatea caracteristicilor ei specifice. Plasarea în geografia şi istoria europeană nu conferă de la
sine şi, nimănui, un statut european, după cum o europenitate spirituală se regăseşte în zone care
nu aparţin geografic şi istoric Europei.
Entitatea umană europeană este, la originea ei, strâns legată de ideea responsabilităţii şi
libertăţii consacrate în temeiul legilor. Când Asia ameninţă, prin perşi, Europa, acest cuvânt
desemnează pentru prima oară şi o entitate umană, europenii care rezistă, adică grecii. 12
Herodot, în Istoriile sale explică victoria grecilor asupra barbarilor, în cele două războaie
medice, punând în evidenţă superioritatea grecilor care nu au alt stăpân decât Legea şi se conduc
ei înşişi, spre deosebire de războinicii persani care se spun unui singur om şi nu au altă motivaţie
decât interesul şi teama. Tot la fel, Eschil, în marea sa tragedie Perşii pune în valoare, ca şi
Herodot, exact acest dat fundamental: „Grecii se conduc ei înşişi şi nu se supun decât legii, în
timp ce popoarele asiatice sunt supuse arbitrariului unui singur om” 13. Mai târziu, în secolul IV
î.H., Socrate reia ideea unei Europe opusă Asiei, programul său fiind simplu impunând unirea
polisurilor şi triumful Greciei împotriva barbarilor, ca rezultat al acestei uniuni.

10
 Marea invenţie a grecilor în istorie reprezintă punctul esenţial de plecare pentru cultura
europeană, adică, legarea strânsă a acesteia de politic. Astfel, superioritatea culturii europene
este, dată de „logos” care radiază de la greci.
Din această perspectivă se ridică întrebarea: Care este specificul Europei şi al culturii
sale?
Unitatea geografică pe care o numim Europa este indisolubil legată de noţiunile de
cultură şi civilizaţie14. Când spunem Europa ne gândim întotdeauna la cultura şi civilizaţia ei,
astfel încât aceste trei noţiuni pot fi, uneori, înlocuite.
Dacă astăzi Europa înseamnă cultură şi civilizaţie este important de observat că, poate
într-un mod paradoxal, ea sa format din barbarie, din năvălirile popoarelor germanice şi slave şi
a trebuit să lupte greu pentru a supravieţui în istorie, fiind după expresia lui Marc Bloch o
„citadelă asediată sau mai bine spus invadată” 15.
Lumea europeană la începuturile ei a fost „o lume frământată, chinuită înăuntru, hărţuită
în afară”16 dar de o evidentă omogenitate. O civilizaţie născută din multiple amestecuri etnice,
politice, economice, dar având tradiţii şi credinţe comune şi, mai ales, „aceleaşi necazuri”, cum
spune Braudel, pe care a încercat mereu să le remedieze.
Civilizaţia europeană are la baza trei componente originare: creştinismul, umanismul
grec şi ordinea juridică romană. Ea a conservat aceste moşteniri cărora le-a adăugat noi elemente
ce definesc astăzi, deopotrivă, structura sa unitară şi diversitatea ei. Astfel, la contribuţia pe care
lumea greco-romană şi creştinismul au adus-o la înflorirea Europei, trebuie să adăugăm
construcţia instituţională a regimurilor feudale şi apoi parlamentare moderne, ce exprimă
diversitatea de organizare funciară şi culturală europeană. Cu prilejul unei conferinţe, susţinută
la universitatea din Zürich, în noiembrie 1922, Paul Valery spunea: „Eu voi considera ca
european toate popoarele care în decursul istoriei lor s-au aflat sub trei influenţe pe care le voi
enumera. Prima este cea a Romei […] model etern al puterii organizate şi stabile. A doua este
cea a creştinismului care vizează şi atinge progresiv conştiinţa profundă … În fine aportul
Greciei căreia îi datorăm disciplina spiritului …, o metodă de a gândi care tinde să raporteze
toate lucrurile la om, la omul complet”. În concluzia conferinţei sale, el încheia cu această
formulă: „Toate rasele şi tot pământul care a fost succesiv romanizat, creştinat şi supus spiritului
grecilor sunt categoric europene”.17
La sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI influenţa spiritualităţii europene
asupra lumii a sporit, întregul glob aflându-se practic, sub impactul modelului european, Europa
fiind purtătoarea de cuvânt a umanităţii18. Cultura şi civilizaţia europeană se deschid spre restul
lumii, înspre toate culturile şi civilizaţiile ştiute. Pe bună dreptate, Constantin Noica afirma că
misterul culturii şi civilizaţiei europene este acela de a nu avea mister, închidere în sine. Cultura

11
europeană nu reclamă iniţiere; raţiunea ei filosofică, modelele ştiinţifice, valorile politice şi
morale pot fi cunoscute şi înţelese de oricine doreşte să se integreze spiritului ei.
Spiritualitatea europeană are o existenţă prin continua creativitate sau „neodihna
creativităţii” cum spunea atât de inspirat tot Constantin Noica. Intrarea în stagnare istorică,
întâlnită în cadrul altor civilizaţii, este străină spiritului european. Spre deosebire de alte
civilizaţii ale lumii, spiritualitatea europeană se întemeiază pe noţiunea de persoană, ea afirmând
şi dezvoltând ideea personalităţii şi creativităţii umane în libera ei dezvoltare ca scop şi sens al
existenţei noastre. Noţiunea de persoană are o origine greco-romană, ce s-a corelat organic cu
conţinutul creştinismului evanghelic. Apoi, triburile germanice au favorizat întărirea şi afirmarea
libertăţii individuale, ca fundament al alcătuirii şi funcţionării societăţilor europene. În acest
context, este important de amintit că marele filosof german Hegel a relevat specificitatea
Europei prin conştiinţa libertăţii individuale apărută în interiorul ei şi obiectivată prin voinţă şi
acţiune19. Libertatea s-a promovat şi afirmat atât în conştiinţa europeană cât şi în structurile
instituţionale.
Civilizaţia europeană, având o origine comună, a evoluat în condiţiile unei permanente
înfruntării între diverse forme de organizare socială şi politică, acestea fiind expresia concretă a
manifestării unui pluralism de principii, doctrine, idei. Dacă în sânul societăţilor omeneşti se
înfruntă, două mari forţe şi două mari drepturi, autoritatea şi libertatea20, spre deosebire de alte
mari comunităţi, Europa creştină nu s-a aflat niciodată sub dominaţia incontestabilă a unuia sau
altuia dintre cele două principii adverse. Tensiunea şi rivalitatea constantă dintre ele au avut o
contribuţie fundamentală la dezvoltarea Europei, la menţinerea şi afirmarea libertăţilor publice şi
individuale.
Analizând caracteristicile Occidentului, filosoful german Karl Jaspers21 aprecia că ideea
de libertate politică născută în Grecia, raţionalitatea asociată cu o conştiinţă a limitelor ei,
subiectivitatea despre existenţa personală şi alcătuirea unor instituţii care nu se închistează sunt
principalele elemente definitorii, specifice ale acestuia, şi am adăuga noi, ale întregii Europe, în
devenire. Continentul nostru reprezintă o unitate spirituală iar specificitatea Europei s-a făcut în
raport cu Asia, iar mai recent cu America.
Dorind să definească ce este Europa, Nietzsche a configurat „conceptul cultural al
Europei”, America fiind „ţara fiică a culturii noastre” iar Rusia exprimând „ceea ce curge din
Europa spre Asia”. Acest concept include numai „acele popoare şi părţi de popoare care au un
trecut comun în grecism, romanitate, iudaism şi creştinism” 22. În aceeaşi perspectivă, filosoful
Andrei Marga exprimă specificul culturii europene prin trei concepte: conceptul grec al
individualităţii, conceptul roman al justiţiei şi cetăţeanului şi conceptul biblic al persoanei
umane23, iar Nicolae Bagdasar socotea, în perioada interbelică, că sunt patru domenii

12
fundamentale de valori pe care Europa le consideră ca făcând parte integrantă din spiritualitatea
ei: domeniul ştiinţei, al moralei, al esteticii şi al religiei, toate patru formând un tot închegat şi
articulat. Aceste patru categorii de valori formează „corpul” culturii europene, constituie
trăsătura caracteristică a evoluţiei acestei culturi. 24
În primul rând, cercetarea fenomenelor naturii n-a fost întreprinsă şi dezvoltată într-o
asemenea manieră, de nici o altă cultură ca cea europeană. Intelectualii europeni au făcut din
cercetarea ştiinţifică mijlocul esenţial pentru stabilirea adevărului, indiferent de prejudecăţile
moştenite, de nevoile morale, spirituale sau politice. Adevărul mai presus de toate, adevărul
pentru adevăr, dincolo de consecinţele pe care acesta l-ar avea asupra credinţelor religioase sau
asupra întregii societăţii. De aceea, în spiritul european precum precumpăneşte logosul
matematic şi cel istoric.
În domeniul eticii, întâlnim particularităţi semnificative ale culturii europene: libertate,
responsabilitate, normă, personalitate sunt categoriile de seamă ale moralei europene. Gândirea
nici unei culturi nu a reuşit să elibereze conştiinţa morală a omului de puteri oculte sau forţe
transcendente ca cea europeană.
Arta europeană are o structură aparte, sociologul german Max Weber demonstrând cum
europenii au ştiut să introducă raţionalitatea în toate domeniile artei, atât de preţuite în timp. De
asemenea, religia popoarelor europene are unele caracteristici faţă de celelalte religii ale lumii.
Catolicismul şi ortodoxismul, întemeindu-se pe actul originar al creaţiei, nu exclud din sânul lor
formele logice. De aceea, în timp a apărut o transformare evidentă a „dogmei” creştine.
O caracteristică fundamentală a creştinismului este ideea transcendenţei ca sursă a ordinii
sociale şi morale, ideea unei divinităţi identice cu lumea fiind străină spiritului european. O altă
caracteristică majoră a creştinismului este ideea de muncă pregnant exprimată de protestantism,
aceasta având urmări benefice asupra dezvoltării civilizaţiei europene 25.
Lumea europeană s-a întemeiat pe o organizare de stat, preluată şi dezvoltată din dreptul
roman, care a devenit model pentru întreg globul. Ordinea juridică raţională a rămas de la
romani ca o moştenire sacră a popoarelor europene, cultura dreptului promovând individul ca
scop şi sens al dezvoltării istorice. Satele europene sunt state juridice, întreaga lor evoluţie fiind
străbătură de principii de drept riguroase. „Pereat mundus, fiat justita” este o normă de viaţă
publică ce reflectă rolul esenţial pe care-l are justiţia în societatea europeană.
Europa a păşit, apoi, cea dintâi în sfera civilizaţiei tehnice, democraţia şi industrialismul
constituind două instituţii capitale ale lumii moderne, făurite în Anglia şi preluate ca model de
întreaga lume. Englezii au pus bazele primei societăţi europene care a realizat trecerea de la un
stil de viaţă agricol şi aristocratic la un stil de viaţă industrial şi democratic, izbutind să extindă
sistemul democratic al oraşului-stat din epoca antichităţii, la scară naţională. Aici se află, după

13
opinia marelui istoric englez Arnold Toynbee, originalitatea structurilor politico-juridice pe care
le-a construit Anglia în epoca modernă şi care au devenit o particularitate specifică a Europei 26,
lăsată moştenire întregii lumi.
Dacă specificitatea Europei era raportată, în trecut, aşa cum menţionam, doar la Asia ea
se conturează acum tot mai mult şi în corelaţie cu America. De altminteri, Alexis de Tocqueville
sesiza, încă de la mijlocul secolului al XIX, mai precis, din 1835, unele deosebiri între
spiritualitatea europeană şi americană 27. Dar, dacă se poate face o distincţie între cultura
europeană şi americană, cele două entităţi culturale nu pot fi plasate într-o opoziţie, ci mai
degrabă putem vorbi de strânsă legătură între ele. Aceasta ne îngăduie să socotim America drept
expresia culturii europene, fiind potrivite noţiunile de „cultură şi civilizaţie euroamericană”.
În momentul de faţă, Europa reprezintă o realitate gândită, fiind expresia întregirii ei, iar
pentru a realiza acest obiectiv trebuie „să privim – aşa cum sublinia Alexandru Duţu - Europa
dinspre Sud-Est şi să judecăm Sud-Estul privindu-l dinspre Occident”28. Europa geografică şi
istorică trebuie să devină o Europă instituţional-politică şi culturală puternică atât pentru sine cât
şi pentru ordinea mondială contemporană. În acest sens, o retrospectivă istorică de ansamblu
asupra evoluţiei lente a ideii europene ne ajută să înţelegem mai bine faptele, judecăţile prezente.
Să ştim cum sau de ce suntem europeni. Să facem mai multă lumină privind situaţia actuală, de
la începutul mileniului trei. Să cunoaştem moştenirea Europei, având în acelaşi timp, misiunea
de a inova continuu procesul dezvoltării ei.

2. Evoluţia lentă a ideii europene de la medieval la modern

Mesajul grec despre Europa ca o entitate umană ce are o superioritate culturală a fost
transmis Romei, care-l reinterpretează şi remodelează. De la istoricul Polibius şi poetul
Virgilius, până la istoricii contemporani a rămas de referinţă, forţa ideii romane constituită într-
un concept puternic de civilizaţie unitară care trebuia să supravieţuiască la toate popoarele
cucerite. Cheia succesului Romei rezidă, în mare măsură, în asigurarea participării învinşilor la
toate drepturile cetăţii atât de riguros formulate şi respectate. În mod cert, nu constrângerea i-a
determinat pe învinşi să adopte civilizaţia romană şi să se integreze ei, ci conştiinţa clară că
lumea în care pătrundeau le asigura condiţii mai bune de viaţă, prosperitate, dreptate şi linişte
socială. De altminteri, raţiunea de a fi a imperiului era lumea civilizată, exprimată prin valorile
inerente ale cetăţeniei romane care trebuiau afirmate şi apărate împotriva barbarilor ce se aflau
în afara limes-ului, frontierei romane.

14
 Romanii au avut capacitatea şi arta de apropiere a spaţiilor şi etniilor 29. Fiind mari
urbanişti, romanii au ştiut să administreze şi gestioneze zone imense ale imperiului printr-o reţea
de comunicaţii, pe care au lăsat-o moştenire Europei.
Dacă grecii au avut, în decursul istoriei lor, un anume dispreţ faţă de ordinea teritorială,
romanii au acordat o atenţie majoră frontierelor, teritoriului stăpânit şi cucerit. În vreme ce grecii
erau centrifugi, romanii au fost mereu marcaţi de tendinţe centripete, de coagulare în jurul
metropolei şi de asigurare a coerenţei teritoriale a imperiului. Aceasta a înlesnit comunicarea
dintre diverse provincii romane, având un rol esenţial în expansiunea culturală romană.
Durabilitatea şi stabilitatea imperiului roman, fenomen remarcabil în întreaga istorie
umană, dezvăluie faptul că Roma a reuşit, acolo unde a dat greş Atena. Romanii au avut o mare
receptivitate faţă de tot ce este omenesc, de aici izvorând spiritul de toleranţă, compromis cu
efecte benefice asupra Europei. „Fiecare provincie – spunea Nicolae Iorga – a trăit după datinile
ei şi a avut atâta libertate câtă era libertatea în datinile pe care le moştenise” 30. Nu a existat o
orânduire romană pentru tot Imperiul care să transforme şi înăbuşe viaţa tradiţională. Astfel, de
la particularisme şi culturi locale, s-a afirmat un model cultural care a dobândit o vocaţie
universală. Perspectiva universalistă a fost întărită în urma Edictului de la Milan din anul 313,
conferit de Constantin cel Mare, care a permis libertatea cultului creştin şi a restituit bunurile
confiscate bisericii şi creştinilor. Edictul a schimbat soarta imperiului, generând convertirea la
creştinism a majorităţii lumii romane. Imperiul roman devine creştin iar universalismul creştin
se întemeiază pe ideea credinţei personale a fiecărui individ ce-l alcătuieşte. Astfel, popoarele
europene romanizate şi creştinate şi-au dezvoltat propria cultură în cadrul unei culturi vaste, iar
diversitatea şi unitatea culturală au devenit, de atunci, maniera de a fi european. Pavăza militară
romană a introdus ordine şi linişte în multe locuri unde odinioară erau tensiuni şi războaie,
asigurând cadrul de dezvoltare specific Romei, ea îndeplinind secole de-a rândul o funcţie de
pacificare a lumii şi oferind popoarelor o siguranţă internă şi externă necunoscută până atunci.
„Ordo Romanus” nu era „un punct de program al Romei ci al întregii umanităţi” întrucât, după o
perioadă de aprige războaie, lumea tânjea după linişte, „ea şi-a întins mâinile rugătoare spre
Roma”31.
Imperiul a servit nu numai Romei ci, mai ales, indivizilor care-l alcătuiau. Marea
abilitate a Romei a constat în a demonstra limpede că popoarele barbare se pot integra
imperiului numai dacă-şi exprimă adeziunea la un set de valori şi acceptă regulile de drept
cuprinse în viaţa cetăţii, în viaţa publică 32. Ideologia romană a fost, în totalitate, deschisă, ea
având un aer de modernitate care se reflectă, atât în raport cu particularităţile locale ale
popoarelor incluse în imperiu, cât şi faţă de străini, iar din acest motiv, ideea Romei a

15
supravieţuit până astăzi, ea devenind, prin creştinism, un mit tonifiant pentru alcătuirea unei
societăţi umane.
Este drept că principiul imperiului roman era, în esenţa lui, unitar şi centralizator, fapt
care a generat o contradicţie permanentă între tendinţele unitare, pe de-o parte şi cele de
emancipare locală, pe de alta. Dar Roma a ştiut să stăpânească într-o mare diversitate de situaţii
şi să soluţioneze, din mers, problemele apărute într-o parte sau alta a imperiului său.
Constituindu-se pe fundamentele civilizaţiei greco-romane, Europa medievală creştină se
desăvârşeşte în jurul secolului al X-lea şi-şi afirmă propria identitate în lupta cu Islamul.
Creştinismul a îndeplinit un rol esenţial în transmiterea valorilor culturale civilizatoare romane
către Occidentul şi Orientul medieval. Europa occidentală conservă moştenirea antichităţii
romane, prin intermediul instituţiilor creştinismului, la care se adaugă apoi influenţele germanice
şi ulterior bizantine şi islamice. Dacă la căderea Imperiului roman erau trei societăţi diferite care
se află la originea celei europene (societatea municipală specifică organizării Romei, societatea
creştină şi societatea barbară),33 creştinismul a fost liantul integrator în modelarea structurilor şi
caracteristicilor acesteia. Aşa după cum afirmă François Guizot, Biserica a „atacat” barbaria din
toate părţile dominând-o34. A introdus în civilizaţia europeană deopotrivă principiile ordinii şi
binelui, devenind cea mai înaltă instanţă morală a societăţii. Vechea legătură juridică proprie
Romei se substituie cu o legătură religioasă, la fel de puternică.
Trecerea de la Republica Romană la Respublica Christiana a fost favorizată de două
procese fundamentale: invaziile migratorilor care au accelerat căderea Romei la 476, urmate de
formarea regatelor barbare germanice şi apoi adâncirea separării dintre cele două imperii
romane. La acestea, adăugăm prezenţa musulmanilor în Europa, începând cu secolul VIII şi
lupta împotriva Islamului, din vremea cruciadelor.
Dacă cuvântul Europa a desemnat, mai întâi, pentru prima oară o entitate de oameni,
grecii, care rezistă ameninţării persane, cuvântul „europeni” apare, pentru prima oară, în textele
cronicarului Isidor cel Tânăr la 759 35, fiind folosit pentru a exprima victoria împotriva Islamului.
Acesta ne dă informaţia potrivit căreia, Carol Martel, regele francilor victorios la Poitièrs, a
apelat la armatele europenilor. Puţin timp mai târziu, lumea carolingiană este desemnată cu
numele de „Europa” căreia Carol cel Mare îi este „Pater”. În vremea lui, se înregistrează
momentul de vârf în utilizarea frecventă a noţiunii de Europa.
Spaţiul carolingian a prefigurat viitoare Europă unită. În opoziţie cu cel roman, el este
deschis spre Nord şi Est. Exact în interiorul acestuia, după tragicele războaie mondiale fraticide,
s-a format Comunitatea europeană a celor şase state europene. Imperiul carolingian rămâne,
astfel, de referinţă pentru Europa unită, cronicarul Angilbert denumindu-l pompos pe regele
franc, Carol cel Mare „conducătorul adevărat al Europei” 36. Încoronarea lui la Roma, în anul

16
800, simbolizează faptul că Dumnezeu i-a conferit stăpânirea asupra tuturor frontierelor Europei.
Acum s-a născut ideea despre Respublica christiana reprezentată de o Europă formată din mai
multe regate barbare, creştinismul alcătuind liantul puternic al acestora. Prin intermediul religiei
creştine se reeditează, pentru prima oară, o solidaritate lărgită de factură organică la nivelul
întregii Europe37. Convertirea la creştinism generează nu numai o redefinire a ansamblului
credinţelor, ci modifică cadrul temporal şi spaţial, precum şi sistemul relaţional, economic,
politic etc. Legăturile organice de natură creştină sunt prezente în viaţa cotidiană, în relaţiile
dintre membrii familiei, în toate formele de asociere create, ele fiind mult mai puternice decât
solidarităţile organizate impuse de putere. În această atmosferă, barbarii nu mai sunt străini, ci
păgâni care pot fi asimilaţi imperiului în schimbul convertirii la creştinism.
Dar, moştenirea lui Carol cel Mare se destramă în virtutea tratatului de la Verdun, din
843, când cei trei fii ai săi capătă câte o parte din marele Imperiu. Lui Lothar, cel mai mare
dintre ei, îi revine privilegiul de a prelua Imperiul de centru cu reşedinţa la Aix-la-Chapelle
(Achen) şi titlul de împărat, domnind peste două reşedinţe importante ale vechiului imperiu:
Achen şi Roma. Carol Pleşuvul alege Imperiul Occidental (Franţa, Spania, Flandra), Ludovic de
Bavaria, zis Germanicul, preia Imperiul de Est, respectiv o bună parte din Germania actuală.
Decizia luată la Verdun va permite, în viitor, formarea Europei naţiunilor, fiecare cu
identitatea sa proprie. În acest context, este important de relevat că înainte de semnarea
Tratatului de la Verdun cei doi fraţi, Ludovic Germanicul şi Carol Pleşuvul au depus Jurământul
de la Strasbourg, în 842, actuala reşedinţă europeană, după mărturia cronicarului Nithard,
aliindu-se împotriva fratelui lor mai mare Lotharr. Având o dimensiune eminamente politică,
jurământul devine, însă, un fapt cultural major, căci textul a fost pronunţat în două limbi: lingua
romana (vechea limbă franceză) şi lingua theodisca (vechea limbă germană) 38. În bilingvismul
jurământului se schiţează, astfel, un fenomen cultural de mare semnificaţie, legat de cele două
identităţi lingvistice ale Europei, care-şi au originea în moştenirea carolingiană 39.
Domnia lui Carol cel Mare reprezintă momentul istoric de simbioză dintre noţiunea de
Europa şi cea de Roma Nouă, adică Imperiul Occidental reconstituit. Carol cel Mare şi urmaşii
săi au susţinut marea mişcare culturală, denumită „renaşterea carolingiană” fenomen care a
permis supravieţuirea latinităţii într-o arie spaţială extinsă. Ea a asigurat apariţia şi dezvoltarea
stilului romanic în arta europeană, precum şi procesul de redescoperire, treptată, a antichităţii,
prin renaşteri succesive tot mai adânci.
Împărţirea Imperiului lui Carol cel Mare nu a însemnat sfârşitul unităţii europene,
deoarece ea continuă să existe prin credinţă, fiind un ideal spiritual şi o realitate trăită. Pe tot
parcursul evului mediu, în mentalitatea colectivă, a persistat permanent nostalgia imperiului şi
unitatea pierdută. În secolele X-XI împăratul Othon a fost proclamat suveran, nu numai al

17
poporului roman, ci al întregii Europe40, chiar dacă teritoriile lui nu mai erau comparabile cu ale
lui Carol cel Mare. Această nostalgie imperială explică, într-o anumită măsură, relativa
întârziere în apariţia sentimentelor naţionale. Pornind de la acest fapt, marele istoric german
Leopold Ranke consideră că până la începutul secolului al XVIII-lea popoarele Occidentului au
format o singură unitate spirituală 41.
În toată perioada medievală a triumfat Republica christiana, Biserica organizată şi
ierarhizată realizând o adevărată cimentare a relaţiilor sociale şi spirituale. Odată cu apariţia
ordinelor militare călugăreşti, în vremea cruciadelor, creştinătatea europeană a dispus de un
instrument de poliţie internaţională special destinat pentru a proteja atât frontierele sale
exterioare, cât şi cele interioare. Prin dimensiunea sa creştină, evul mediu european a asigurat o
stabilitate continentului, acesta având structuri specifice, forme de apărare şi financiare proprii.
Conştiinţa europocreştină a avut prilejul să se manifeste în lupta contra Islamului, el fiind
singura civilizaţie care a pus în mare dificultate supravieţuirea continentului nostru. Timp de
aproape o mie de ani de când primul maur a intrat în Spania, până la al doilea asediu al turcilor
asupra Vienei, Europa s-a aflat sub ameninţarea constantă a Semilunei42. Chiar dacă certurile
dintre creştinii latini şi bizantini au fost puternice, în timpul cruciadei occidentale ofensive
împotriva Islamului (secolele XI-XIV), după Căderea Constantinopolului sub turci (1453),
cruciada defensivă antiotomană generează forme de solidaritate politică şi religioasă la nivelul
întregii Europe.
Este important de relevat că, dincolo de disputele politice şi religioase a existat un spaţiu
european comun pe plan cultural. În sânul comunităţilor creştine medievale cultura clericală îşi
reînnoieşte sursele şi formele odată cu afirmarea oraşelor medievale (secolele XII-XIII), prin
înglobarea tot mai largă a valorilor antichităţii. Dezvoltarea remarcabilă a arhitecturii romanice
şi apoi gotice precum şi difuzarea modelelor în întreaga Europă latină, ilustrează circulaţia
ideilor şi reprezentărilor tehnice în interiorul aceleaşi arii culturale. Astfel, „arta, arhitectura,
sculptura, pictura au fost elementele de bază ale fondului spiritual comun al creştinătăţii
europene”43. Mănăstirile au jucat, apoi, un rol important în transmiterea moştenirii culturale a
antichităţii. Ele cuprindeau laolaltă locuitorii din diverse părţi ale Europei, monarhismul oferind
un tip de cultură comună.
Unele din universităţile medievale îşi au originea în şcolile mănăstireşti şi episcopale.
Universităţile s-au constituit sub formă corporatistă, grupând totalitatea (universitas) profesorilor
(magistrilor) şi studenţilor. Papii le-au acordat studenţilor şi magiştrilor dreptul de a se informa
pretutindeni (licentia ubique docendi). Primind studenţi din diverse părţi ale Europei,
universităţile capătă un adevărat caracter european, limba comună fiind latina. Învăţământul
universitar s-a dezvoltat după un model care s-a diversificat apoi destul de lent. Fiecare

18
Universitate cuprindea, în general, patru facultăţi: Arte (învăţământ iniţial), Drept canonic,
Medicină şi Thaeologie. Una din primele Universităţi a fost Bologna (1158), apoi Paris (1222),
Oxford (1219), Cambrige etc. În 1400 erau în întreaga Europă 150 de universităţi44, iar
mobilitatea studenţilor şi profesorilor era un fapt cultural remarcabil. Astfel, marele filosof
creştin Thomas d’Aquino, originar din sudul Italiei, a studiat la Paris, Roma, Neapole, iar, mai
târziu, în epoca Renaşterii acest fapt devine şi mai frecvent.
Odată cu afirmarea fenomenului renascentist şi explorările atlantice, imaginarul european
se îmbogăţeşte, oamenii căpătând o nouă viziune asupra spaţiului. Ei capătă tot mai clar
conştiinţa vechimii lumii greco-romane şi descoperă, prin durata istoriei, semnificaţia valorilor
acesteia. Deopotrivă cu expansiunea în timp, ei dobândesc, prin călătorii, o imagine asupra lumii
despre care îşi dau seama că este finită, confruntându-se direct cu America, Asia, Africa. Spaţiul
cunoscut se lărgeşte considerabil, la cel mediteranean adăugându-se Oceanul Pacific, Atlantic,
Indian. Ideea europeană se îmbogăţeşte prin raportarea la celelalte continente iar universul
mental al omului se transformă rapid.
Spiritul umanist al renaşterii este expresia unui sincretism izvorât din efortul de
conciliere al Evangheliei cu înţelepciunea greacă. El reprezintă emanciparea personalităţii
umane în cadrul unui proces larg despre care vorbeşte Jules Michelet „descoperirea lumii,
descoperirea omului”. Renaşterea sporeşte încrederea omului în posibilitatea de a modifica sau
ameliora destinul său. Bogăţia acestei perioade constă în marea fluiditate a frontierelor culturale
europene. Erasmus din Rotterdam, cel mai cunoscut umanist, trăieşte în patru ţări şi predă la
universităţile din Frieburg, Basel, Bologna, Cambrige. Este unul din primii cetăţeni „europeni”,
simbol al remarcabilei mobilităţi culturale de la sfârşitul evului mediu şi zorii timpurilor
moderne.
Secolul Luminilor face trecerea de la mica la Marea Europă45care se construieşte prin
recuperarea creştinătăţii orientale şi extinderea accelerată a frontierelor colonizării occidentale.
Europa clasică era o Europă mică blocată la Sud-Est de Imperiul Otoman, izolată de Marea
Neagră prin Hanatul Crimeii. Între mijlocul secolului al XVII şi mijlocul secolului al XVIII-lea,
spaţiul european se dublează, prin reîncorporarea creştinătăţii orientale, pe care schisma
religioasă, distanţa, năvălirile barbare din stepă şi destinul vitreg al aşezării turcilor în Balcani, o
despărţiseră de creştinătatea occidentală. Două mari fenomene, unul de natură politică şi celălalt
de natură religioasă au generat şi uşurat acest proces. Evenimentul capital sub raport politic a
fost învingerea turcilor sub zidurile Vienei, iar cel religios este strâns legat de triumful
protestantismului, a liberei cugetări religioase, a toleranţei. Două mari mutaţii spaţiale se produc
în Secolul Luminilor cu consecinţe semnificative asupra conştiinţei europene. Slavii de tradiţie
latină, din Polonia, Boemia, Moravia, Croaţia, îşi redescoperă valoarea legăturilor etnice şi

19
culturale cu slavii de răsărit, după ce secole se orientaseră spre Apus, iar latinii de tradiţie
catolică îi regăsesc pe cei de aceeaşi origine, pe romanii ortodocşi. Conştiinţa dilatării spaţiului
european va marca puternic gândirea iluministă, care va genera o imagine mai bogată şi mai
profundă despre Europa în totalitate, precum şi despre valorile ei.
Apare conceptul de Europa de Est, creat de enciclopedişti, mai exact de Voltaire.
Lucrarea sa Istoria lui Carol al XII-lea, reprezintă fundamentul filosofic al iluminismului pentru
construirea Europei de Est46. Dacă până în secolul al XVIII-lea, Europa era privită de la Sud spre
Nord, umaniştii italieni având un sentiment de condescendenţă faţă de popoarele septentrionale,
Voltaire a deschis o nouă perspectivă geografică despre Europa, ea fiind privită de la Est spre
Vest. Ca lider incontestabil al iluminismului, Voltaire concepe Europa de Est ca aflându-se pe
scara progresului, într-un proces de trezire de la barbarie spre civilizaţie. El dezvăluie
dinamismul popoarelor din acest spaţiu (ruşi, români, cehi, polonezi, albanezi) şi introduce în
gândirea europeană ideea acţiunii istorice, izvorâtă din nevoia recuperării rămânerii în urmă, „a
timpului pierdut”. Este paradoxal cum problema de înapoiere şi dezvoltare a Europei de Est,
abordată şi formulată în secolul al XVIII-lea, a continuat să structureze modul în care Occidentul
a privit această zonă după 1989. Într-o lucrare recentă, istoricul american Larry Wolf analizează
şi evidenţiază puterea vechilor formule, care devenind clişee au marcat negativ istoria recentă a
Europei de Est47.
În secolul al XVIII-lea, ca urmare a mutaţiilor spaţiale, a creşterii demografice, a
spectacolului grandios al revoluţiei industriale şi agricole, a dezvoltării instituţiilor politice, a
evoluţiei moravurilor, gânditorii vremii sunt puşi în situaţia de a reflecta mult mai profund
asupra condiţiei lor specifice de europeni. Chiar Voltaire, în Eseu asupra moravurilor şi
spiritului naţiunilor, apărut în 1756, se întreabă care este viitorul Europei şi observă că
progresele obţinute sunt promiţătoare, apreciind, în mod deosebit, succesele împotriva turcilor 48.
Într-adevăr, dezvoltarea este un fenomen capital ce caracterizează Europa de Nord şi de
Est, iar mutaţiile privind modul de viaţă marchează evoluţia specifică a Europei de Est. Ea se
urbanizează, se organizează şi se structurează, aflându-se în plin proces de transformare a
instituţiilor statului. Spiritul europoncentrist iese pregnant în evidenţă, iluminiştii apreciind
valorile continentului european. Ele sunt rezumate sintetic în faimoasa Enciclopedie care arată
că Europa este cea mai importantă dintre părţile lumii prin comerţ, navigaţie, bogăţie, prin
gândirea şi hărnicia sa, prin cunoaşterea ştiinţei, artelor şi meseriilor. Afirmarea superiorităţii
omului european nu conduce, însă, pe gânditorii iluminişti la justificarea drepturilor popoarelor
de pe acest continent de a subjuga pe altele. Spiritele luminate de vremii au avut o atitudine
anticolonialistă clară, formulând concluzii severe, de denunţare şi condamnare a exploatării
celorlalte continente. Este demn de relevat că afirmarea spiritului european superior, în Secolul

20
Luminilor, se manifestă în numele unui ideal umanitar major, de a ridica celelalte popoare la
nivelul Europei.
Evoluţia lentă a ideii europene de la medieval la modern poate fi concretizată în
modalitatea de alcătuire şi conţinutul proiectelor de unificare europeană, care devin din ce în ce
mai numeroase, pe măsură ce conştiinţa europeană se formează şi se dezvoltă tot mai mult.

3. Proiectele privind Uniunea Europeană (XV-XIX)

Unul din documentele cele mai vechi cu privire la unitatea Europei şi care reprezintă
primul proiect articulat şi coerent pe această temă, îi aparţine juristului Pierre du Bois (1250-
1320). Studiind la Universitatea din Paris, du Bois a îndeplinit funcţii, succesiv, în serviciul
regilor Franţei şi Angliei. Proiectul său este interesant deoarece, pentru prima dată, el pune
problema raportului dintre suveranitatea statală şi instituţiile supranaţionale ale Europei,
problemă cheie, mai ales, pentru dezbaterile de după cel de-al doilea război mondial. Soluţia
propusă este constituirea unei confederaţii europene sub egida Papalităţii, pentru a asigura pacea
între naţiunile creştine şi lupta împotriva necredincioşilor. Conflictele dintre creştini urmau să
fie supuse arbitrajului unui Consiliu care putea acorda şi sancţiuni statelor găsite vinovate de
încălcarea prevederilor acestuia. La fel, marele poet Dante Alighieri, într-o lucrare din 1308,
intitulată De Monarchia, se pronunţă pentru unitatea lumii creştine şi asigurarea păcii universale,
autorul operând o distincţie între puterea temporală a monarhului şi puterea spirituală a
papalităţii.
În epoca Renaşterii, regele Boemiei George Podiebrad supune, în 1464, atenţiei regelui
Franţei şi senioriei Veneţiei, un proiect de confederaţie europeană mult mai elaborat şi în acelaşi
timp, având un conţinut precis exprimat. Comunitatea europeană era descrisă ca fiind o totalitate
«Universitas» şi ea avea menirea de a realiza pacea în toată creştinătate. Concordia şi
fraternitatea statelor creştine trebuia cuprinsă într-un Tratat solemn (Tractatus), prin care statele
se obligau să nu recurgă la arme în lupta dintre ele şi să se ajute reciproc pentru pedepsirea
delictelor comise pe teritoriul lor. Spiritul Pactului era astfel definit: „să se stabilească între
creştini o pace veritabilă şi solidă, care să asigure unitatea, astfel încât credinţa creştină să fie
apărată împotriva abominabilei puteri turceşti” 49. Pentru înfăptuirea acestor obiective trebuia să
se înfiinţeze o Adunare, unde hotărârile să fie luate cu majoritate de voturi, fiecare din statele
participante, beneficiind de un vot: regele şi principii din Franţa, principii Germaniei, dogele
Veneţiei, principii italieni, regii Spaniei, Poloniei, Ungariei, ducii Burgundiei şi Bavariei.
Adunarea urma să se întrunească la Basel, pe timp de cinci ani, urmând apoi ca sediul ei să se
transfere, tot pe cinci ani, în diferite oraşe din Franţa, Italia, Polonia etc. În fruntea Adunării se

21
afla un Consiliu, cu un preşedinte ales. O Curte de Justiţie sau consistoriu general decidea în
procesele juridice. Adunarea dispunea de un blazon propriu, reşedinţă, arhivă, aparat
administrativ etc. În caz de conflicte între state, Adunarea, prin intermediul unor delegaţi, va
restabili pacea prin înţelegeri reciproce şi arbitraj. Dacă vreun stat nu se supune arbitrajului,
celelalte state îl vor aduce la ascultare printr-o acţiune comună. Tot Adunarea era împuternicită
să decidă momentul acţiunii comune antiotomane, să stabilească forţele participante,
echipamentul necesar şi conducătorii militari, locul de instruire etc. Pentru a acoperi resursele
necesare luptei antiotomane, statele participante se angajau să subscrie cu venitul lor pe trei zile,
iar Papalitatea era solicitată să cedeze resursele ei provenite din dijmele ecleziastice.
Este interesant de relevat că proiectul vorbea de unitatea Europei, incluzând atât partea
occidentală cât şi orientală a continentului. El conţinea o serie de idei, care şi-au găsit reflectarea
în practica politică europeană după cel de-al doilea război mondial: organisme politice şi juridice
suprastatale, arbitraj internaţional, armată comună, buget federal. În epocă, însă, proiectul a
întâmpinat opoziţii puternice, regele Ludovic al IX-lea al Franţei respingându-l categoric, iar
Papalitatea mergând până la excomunicarea regelui Boemiei.
Mutaţiile produse în Europa, în timpul Renaşterii şi marilor descoperiri geografice,
generează un proces de afirmare a statelor naţionale şi a suveranităţii lor. Astfel, Jean Bodin
(1529-1596) susţine suveranitatea absolută a statelor care nu pot fi reunite într-o singură unitate
politică, iar Niccolo Machiavelli (1469-1527), afirmând aceeaşi idee susţinea că existenţa a
numeroase state suverane, aflate în conflict unele cu altele, reprezintă sursa virtuţilor militare şi
explică apariţia marilor personalităţi. Pronunţându-se împotriva soluţiei uniunii, Machiavelli
consideră că aceasta generează, în timp, un proces de decădere a Europei similar imperiului
Roman. În acest spirit, generat de reprezentanţii Renaşterii politice europene, Erasmus din
Rotterdam (1466-1536) susţinea, în locul unei monarhii universale, ideea echilibrului dintre
state, care va face carieră în politica europeană a secolului al XIX-lea.
În vâltoarea războaielor religioase din secolul al XVI-lea cu consecinţe politice
dezastruoase, precum şi a experienţelor generate de rivalităţile interstatale din secolul următor,
apar unele proiecte ingenioase, care devin punct de referinţă pentru iniţiativele, ulterioare, de
unitate europeană. În această perspectivă, la începutul secolului al XVII-lea, a fost elaborat
«Proiectul politic al ducelui de Sully, ministru al regelui Henric al IV-lea» al Franţei, inclus în
Memoriile acestuia şi publicate mult mai târziu, în 1788 50. Cunoscând, în chip admirabil,
problemele politice ale continentului european, marele om de stat francez caută să le soluţioneze
prin formule de tip federal. El imaginează realizarea unui echilibru între state şi între
confesiunile religioase (catolică, luterană, calvină), pentru a asigura pacea şi securitatea Europei.
În vederea dezvoltării problemelor litigioase, el propunea crearea unui Consiliu al Europei,

22
format din şase Consilii provinciale, cu reşedinţele la Danzig pentru nord-estul Europei,
Nüremberg pentru Germania, Viena pentru Europa răsăriteană, Bologna pentru Italia, Konstanz
pentru Elveţia, Lombardia şi un oraş nedesemnat pentru Europa Occidentală. De asemenea, se
înfiinţa şi un Consiliu general al Europei, care-şi va stabili anual reşedinţa, într-un oraş din
centrul continentului, el urmând să fie compus din patruzeci de reprezentanţi ai statelor, aleşi pe
trei ani, câte patru din statele mari şi câte doi din statele mai mici ale Europei. Acest organism
avea menirea de a reglementa toate problemele de interes comun, diferendele dintre state,
inclusiv cele teritoriale precum şi problemele apărute între suveran şi popor din cadrul fiecărui
stat. Consiliului îi revenea şi rolul de a elabora Proiectul general al Republicii creştine. Pentru a
desemna uniunea de state creştine, în textul acestuia, figura formula de „confederaţie”.
Dacă toate proiectele amintite nu au reprezentat decât exerciţii intelectuale, fără a avea
efecte în practica imediată a vieţii politice, decât peste timp, Wiliam Penn, care obţine în 1681
teritoriul Pensylvania, în America de Nord, are posibilitatea de a experimenta aici funcţionarea
unei organizaţii constituţionale de tip federal, pacifist şi tolerant. Experienţele dobândite le va
valorifica într-o lucrare intitulată Eseu despre pacea prezentă şi viitoare a Europei, publicată în
1693, în vremea când continentul european era zguduit de războaiele lui Ludovic al XIV-lea,
pentru a asigura hegemonia Franţei în Europa. Vizând tocmai eliminarea acestora şi înfăptuirea
unei guvernări raţionale şi paşnice, Penn propunea crearea unei Diete suverane sau imperiale, un
fel de Parlament al Europei, în care statele să fie reprezentate în funcţie de veniturile şi puterea
lor economică. Dieta trebuia să se întrunească anual sau la doi ani, urmând să stabilească
normele generale de justiţie şi să reglementeze diferendele apărute, jucând rolul de arbitru în
relaţiile dintre state, putând sancţiona, în caz de război, pe agresor. Ea avea şi rolul de a organiza
o intervenţie armată împotriva unui stat care refuză arbitrajul.
Cel mai cunoscut proiect de instaurare a păcii generale este elaborat între 1713 şi 1717 de
către abatele Charles Irénée de Saint Pierre, participant la pacea de la Utrecht (1712), care punea
capăt războaielor lui Ludovic al XIV-lea. Intitulat Proiect pentru o pace perpetuă în Europa şi
Proiect pentru o pace perpetuă între suveranii creştini, el oscilează, încă, între ideea europeană
şi ideea creştină, preconizând ca suveranii să înfiinţeze o Societate europeană, având un
Congres sau Senat permanent, care să garanteze status-quoul teritorial existent. Acesta nu putea
fi schimbat decât cu trei pătrimi din voturile membrilor congresului, războiul fiind interzis
dintre state. Doar Congresul era cel care avea autoritatea de a declara război, în condiţiile când
un stat era proclamat de către acest organism drept duşman. Erau prevăzute reglementări cu
caracter comercial, bazate pe echilibru dintre statele europene, iar contribuţia lor la veniturile
comune se făcea proporţional cu bogăţia fiecăruia. Introducerea măsurilor preconizate urma a se
realiza treptat, primul pas fiind convocarea unui Congres la Haga.

23
 Proiectul abatelui de Saint-Pierre s-a bucurat de aprecierea marelui filosof Leibniz, care a
adăugat la aspectele politico-juridice şi înfiinţarea unei Academii europene care să reunească pe
toţi savanţii continentului. Ea avea şi misiunea de a coordona activitatea desfăşurată pentru
elaborarea unei limbi universale. De asemenea, Jean-Jacques Rousseau a studiat, cu interes,
proiectul abatelui de Saint-Pierre, publicând o sinteză din conţinutul său, în 1761, urmată de o
lucrare, în 1782, incluzând aprecierile sale personale privind pacea, intitulată Judecată asupra
păcii perpetue. Proiectul lui Rousseau preia o mare parte din ideile dezvoltate de abatele de
Saint-Pierre, filosoful iluminist, aducând, însă, şi unele critici acestora. De pildă, apreciază că
suveranii nu vor renunţa niciodată la interesele lor particulare în favoarea binelui comun.
Socoteşte că pacea poate fi asigurată nu prin intermediul unui Congres al suveranilor ci prin
crearea unei federaţii de state întemeiată pe principiile voinţei naţionale 51.
În Germania, Immanuel Kant publică la Koenisberg, în timpul revoluţiei franceze, în
1795, Pentru pacea perpetuă, unde la fel ca şi Rousseau propune o confederaţie generală a
statelor europene a căror regimuri politice trebuie să fie, însă, republicane, întrucât numai în
această formă de stat se poate obţine consimţământul cetăţenilor pentru a se declara război,
sperând ca aceştia să-l limiteze sau chiar să-l elimine din raporturile statale 52.
O perspectivă asupra problematicii europene aduce romantismul, în varianta sa germană,
când apare şi se afirmă nostalgia unei Europe medievale unite. În acest sens, în 1799, poetul
Frederich von Hardenberg Novalis, în eseul intitulat Creştinismul sau Europa, evocă imaginea
unei unităţi europene, anterioare Reformei, în timp ce Europa creştină se afla sub egida
papalităţii. Din acest punct de vedere, singura posibilitate a unităţii europene era renaşterea
religioasă, printr-un mare Conciliu european ecumenic expresie a tuturor confesiunilor
religioase. În spiritul lui Novalis, mulţi filosofi, istorici, literaţi ai vremii au susţinut o federaţie
creştină bazată pe unirea celor trei confesiuni (catolică, protestantă, ortodoxă) cu atragerea
Rusiei în cadrul Europei unite.
În secolul al XVIII-lea numeroasele propuneri şi proiecte menite să se materializeze
concret în plan constituţional, dezvăluie faptul că sentimentul unităţii continentale domină elita
intelectuală a vremii.
Actul final al congresului de la Viena, din 1815, constituie noua cartă teritorială a
Europei. Aflându-se sub ideea Restauraţiei după războaiele napoleoniene, Congresul a creat o
nouă ordine europeană. Pentru a asigura durabilitatea deciziilor adoptate a fost creat un sistem
diplomatic original, instituindu-se principiul conferinţelor interaliate şi a reuniunilor regulate
dintre reprezentanţii celor patru puteri victorioase (Austria, Anglia, Prusia şi Rusia). Acum îşi
are originea noţiunea de Concert european al marilor puteri, bazat pe echilibrul de forţe dintre
acestea, tendinţele hegemonice ale uneia fiind contracarate de acţiunea comună a celorlalte.

24
Evitarea războiului nu se baza pe forţa coercitivă a unor instituţii supranaţionale, ci pe adevărul
concret că declanşarea conflictelor violente nu poate aduce foloase nimănui.
În mod paradoxal, în secolul al XIX-lea, denumit secolul naţionalităţilor în istoria
Europei, când sentimentul naţional este puternic, numeroşi intelectuali sau oameni politici
afirmă şi dezvoltă ideea europeană, care venea oarecum în contradicţie cu statul-naţiune. De
altminteri, în secolul al XIX-lea, proiectele despre unitatea europeană abundă în spiritualitatea
continentului. Dintre acestea, proiectul reformatorului utopist Henri de Saint-Simon (1760-1825)
a exercitat o mare influenţă în epocă, impunându-se ca o adevărată chartă model a ideii europene
în secolul naţionalităţilor. Fiind un proiect al Statelor Unite ale Europei, el încorporează ideile
liberalismului, pacifismului şi utopismului într-o formulă federativă intitulat: Reorganizarea
societăţii europene sau necesitatea şi mijloacele de a uni laolaltă popoarele europene 53. În
timpul lucrărilor desfăşurate la Viena, Saint-Simon afirma că ,,a restabili pacea între puterile
Europei, soluţionând problemele fiecăreia şi conciliind interesele tuturor, acesta este scopul
Congresului”54.
Proiectul său elaborat, la 1814, aduce un adevărat omagiu creştinătăţii medievale, singura
organizare europeană coerentă din istorie, după opinia autorului. Este semnificativ faptul că,
ideea lui Saint-Simon de unitate europeană trebuia să se întemeieze, în primul rând, pe
înţelegerea franco-britanică. Ea era exprimată prin crearea unui Parlament general, întemeiat pe
interesele comune ale Europei şi nu pe cele particulare ale naţiunilor componente. Parlamentul
va elabora un cod moral general pe care să se întemeieze federaţia europeană şi se va ocupa, se
asemenea, de toate problemele continentului de la cele financiare până la cele legate de
instrucţiunea publică, exercitarea liberă a tuturor religiilor sau colonizarea Lumii Noi. Într-o
epocă când lupta pentru formarea şi afirmarea unor noi naţiuni genera rivalităţi între statele
europene, proiectul lui Saint-Simon avea menirea de a promova unitatea comună a europenilor,
pentru a anihila caracterul potenţial războinic al statelor-naţiune. Dar, acest mesaj nu a fost
înţeles atunci de factorii politici, ci doar de o parte a elitei intelectuale care a receptat spiritul
proiectului saint-simonian, cum a fost, de pildă, Johann Wolfgang Goethe. Fiind un mare
european, el a militat pentru unitatea spirituală nu numai a continentului, ci a lumii prin
promovarea unor idealuri universale, de mare ecou în gândirea contemporanilor şi a posterităţii.
Într-un anume fel, cea mai mare parte a proiectelor nu a fost exceptată de contradicţii,
prezente atât în forma cât şi în conţinutul acestora. De pildă, republicanii se manifestau şi se
exprimau ca sinceri proeuropeni, dar ei ezitau între formula susţinerii unei Europe care să se
identifice cu o juxtapunere de identităţi naţionale şi o Europă unitară pe baze federaliste.
Fondator, în 1834, a mişcării Tinerei Europe, italianul Giuseppe Mazzini propune depăşirea
acestei contradicţii prin satisfacerea, mai întâi, a sentimentelor naţionale şi apoi crearea unei

25
federaţii de republici europene. Concepţia lui Mazzini reprezentând o viziune ideală asupra unei
umanităţi perfecte, nu cuprindea, însă, proiecte concrete de realizare a unităţii europene şi
universale, ci doar o declaraţie de principii morale universale referitoare la libertate, egalitate şi
progres, lăsându-se tot ceea ce depăşea sfera interesului general, în seama deplinei libertăţi de
acţiune a naţiunilor 55.
Expresia Statele Unite ale Europei îi aparţine deopotrivă italianului Carlo Cattaneo
(1801-1869) filosof, istoric, economist, geograf şi lingvist, conducător al revoluţiei milaneze,
din 1848, cât şi marelui romancier francez Victor Hugo. Carlo Calttaneo afirma că „nu va exista
pace decât atunci când se vor crea Statele Unite ale Europei”56. De asemenea, cu prilejul
Congresului de pace, organizat la Paris, în august 1849, Victor Hugo, în calitate de preşedinte al
prezidiului, asistat de Richard Cobden, a pronunţat un discurs rămas, de atunci, celebru şi
profetic, punând în perspectivă „piaţa comună” şi o „comunitate culturală”, în locul puştilor şi
bombardamentelor. Ele vor fi înlocuite „de voturi, prin sufragiul universal al popoarelor, prin
veritabilul arbitraj al unui mare Senat suveran, care va fi Europa, aşa cum este astăzi
Parlamentul englez”57. „Va veni o zi – spunea Victor Hugo – când tu Franţă, tu Rusie, tu Anglie,
tu Germanie, voi toate, naţiuni ale continentului, fără a pierde calităţile voastre distincte şi
glorioasa voastră individualitate, vă veţi contopi într-o unitate superioară şi veţi constitui
fraternitatea europeană, la fel cum Bretagne, Burgundia, Lorena, Alsacia s-au topit în Franţa58.
Noţiunea de Statele Unite ale Europei era evocată pentru a sugera apropierea şi contactele
strânse cu Statele Unite ale Americii „va veni o zi când vom vedea cele două tabere imense,
Statele Unite ale Americii şi Statele Unite ale Europei, aşezate una în faţa celeilalte, dându-şi
mâna peste mări, făcând schimb cu produsele lor, punând în relaţie comerţul lor, industriile lor,
artele lor, geniile lor, defrişând globul, colonizând pustiurile, perfecţionând creaţia divină sub
ochii Creatorului”59.
În ce măsură oare perspectivele deschise de Saint-Simon, Mazzini şi Victor Hugo au
cunoscut o dezvoltare în deceniile care au precedat primul război mondial?
Ideea organizării Europei a fost prezentă la conferinţele de pace, desfăşurate la cumpăna
dintre secolele al XIX-lea şi al XX-lea. La acestea, s-a dezbătut pe larg, atât internaţionalismul
cât şi europenismul. De pildă, la cel de-al doilea Congres internaţional al păcii, reunit la Roma,
în 1891, mai mulţi teoreticieni au relansat tema privind Statele Unite ale Europei. Apoi la
Conferinţa Păcii de la Haga din 1899, iniţiată de ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei, s-au dezbătut
atât problemele legate de ambiţiile universaliste, internaţionaliste ale statelor participante, cât şi
cele privind unitatea europeană. La fel s-a întâmplat şi la cea de-a doua Conferinţă a păcii de la
Haga, din 1907.

26
 La congresul Ştiinţelor Politice organizat la Paris, în 1900, printre temele dezbătute s-a
aflat cea a Statelor Unite ale Europei. Uniunea europeană a fost analizată din perspectiva a trei
idei principale: Care sunt scopurile Uniunii? Cum trebuie concepute Statele Unite ale Europei?
Ce spaţiu include Uniunea?60 S-a relevat, în primul rând, ideea că uniunea europeană este
singurul mijloc de garantare a păcii. În al doilea rând, s-a reţinut mai mult formula confederaţiei
decât a federaţiei europene. În privinţa spaţiului Uniunii s-a propus o asociaţie continentală care
să excludă Marea Britanie, Turcia şi Rusia.
Dar, înainte să se deschidă marea carieră a Europei Unite, ea a fost înăbuşită, ipotetic, de
naţionalismele de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. De altfel, Bismark,
după unificarea Germaniei, vorbea de Europa numai în termeni echilibrului politic dintre marile
puteri, echilibru care va fi rupt, în 1914, când s-a comis prima „crimă contra Europei” după
expresia lui Romain Rolland 61.
În acest context, este important de relevat că în aria central-europeană, frământată de
confruntarea tendinţelor naţionale divergente, se formulează, încă de la mijlocul secolului al
XIX-lea, proiecte de federalizare a monarhiei Habsburgice, concepută ca o arie viitoare a
Confederaţiei dunărene. Este vorba de o recompunere a spaţiului dunărean, după dezmembrarea
monarhiei habsburgice, prin formarea unei confederaţii incluzând Polonia, Ungaria, România
teritoriile slavilor de sud. Ea urma să fie constituită cu sprijinul Turciei, pentru a contracara
opoziţia previzibilă a Austriei şi Rusiei. În 1851, aflat în emigraţie, conducătorul revoluţiei
maghiare, Ludovic Kossuth propune federalizarea dunăreană a ungurilor, românilor, slavilor de
sud, contra Austriei şi a pericolului panslav. El se arată, mai deschis faţă de soluţionarea
problemelor imperiului, decât în perioada revoluţiei, acceptând ideea unor componente naţionale
ale federaţiei, care să se bucure de o largă autonomie internă.
Formula dualismului austro-ungar, creat în 1867, a înăbuşit, pentru câteva decenii,
dezvoltarea ideilor federaliste. Însă, în 1906, românul Aurel C. Popovici în lucrarea intitulată
Statele Unite ale Austriei Mari 62 elaborează un model închegat şi amănunţit de soluţie federală
privind reorganizarea monarhiei cu scopul de a contracara pericolul hegemoniei germanice sau
ruseşti în aria central-europeană. Statele Unite ale Austriei Mari trebuiau să înglobeze 15 state
federale componente (Austria germană, Boemia germană, Moravia, Boemia cehă, Galiţia
occidentală, Transilvania, Croaţia, Slovenia, Slovacia, Voievodina, Ungaria, Secuimea, Trento şi
Triest), fiecare având o constituţie şi un guvern, parlament şi justiţie proprie. De asemenea,
trebuiau create instituţii federale la Viena, incluzând un guvern central, un parlament ales prin
vot direct şi organe federale de Justiţie, limba oficială fiind cea germană. Acest proiect s-a
bucurat de sprijinul larg al arhiducelui Franz-Ferdinand, care nu a renunţat niciodată la ideea
federală, socotind-o a fi capabilă să îmblânzească sau chiar să potolească naţionalismele, în

27
periculoasă creştere, mai ales, în centrul şi sud-estul Europei. De altminteri, Franz-Ferdinand i-a
avut colaboratori, în această acţiune pe românii Vaida Voievod şi Aurel C. Popovici.
Primul război mondial, a doua mare catastrofă europeană după căderea Romei, a generat
intrarea continentului într-o adevărată stare de anarhie, marcând sfârşitul dramatic al soluţiilor
privind unitatea statelor europene.

4. De la ideea declinului Europei la „Statele Unite ale Europei” în perioada

interbelică. Utopii şi realităţi

Lecţia ucigătoare a războiului mondial i-a obligat pe europeni să reflecteze, din nou, cu o
anume spaimă, la propria lor identitate. În atmosfera sumbră postbelică teama declinului
continentului devine aproape obsesivă, mai ales, în sfera spiritualităţii germane. Ea a fost
generată de înfrângerea în război, precum şi de articolul 231 din tratatul de la Versailles privind
clauza vinovăţiei de război a Germaniei. Ideea se amplifică o dată cu apariţia lucrării lui Oswald
Spengler, Declinul Occidentului. Primul volum al lucrării, de şase sute de pagini al filosofului
german a apărut, în 1918, într-un tiraj de şaptezeci de mii de exemplare, iar al doilea volum, în
192263.
Problema declinului Europei nu era o idee foarte originală. În secolul precedent, mai
mulţi filosofi şi istorici au abordat-o ca, de pildă, Burkhardt, Nietzsche, Schelling, Lepold Ranke
etc.
Dar, după război era nou altceva şi anume sentimentul limpede al oamenilor cu privire la
sfârşitul unei lumi, culturi, civilizaţii, în sensul că nimic nu mai putea fi ca înainte de
declanşarea marelui cataclism.
Teza lui Spengler se fundamentează pe o concepţie ciclică cu privire la evoluţia
civilizaţiilor, pesimismul său marcând, până astăzi, gândirea europeană şi universală. Pentru
Spengler civilizaţia reprezintă moartea unei culturi, întrucât fiecare cultură traversează fazele
evolutive ale omului, având un „ciclu vital” ce include copilăria, adolescenţa, maturitatea şi
bătrâneţea. Anchilozarea unei culturi, prin bătrâneţea ei, transformă cultura în civilizaţie
„Civilizaţiile – spune Spengler – sunt stadiile cele mai superficiale şi mai artificiale pe care le
poate atinge o comunitate umană superioară. Ele reprezintă un sfârşit; ele urmează devenirea ca
devenit, ca existent, urmează viaţa ca moarte, evoluţia ca încremenire... Ele reprezintă un soroc
irevocabil, dar la care se ajunge, întotdeauna, dintr-o profundă necesitate”64. După Spengler,
fiecare mare cultură are un ciclu vital de o mie de ani, cât au durat culturile babiloniană, indiană,
greco-romană.

28
 Apărând în preajma anului o mie, cultura occidentală s-a transformat în civilizaţie în
secolul al XVIII-lea şi nu va depăşi cu mult anul 2000, când se va apropia de încheierea ciclului
său vital. Astfel, Spengler lansează ideea unui destin implacabil care va duce la eşuarea societăţii
occidentale, dominată de forţa banului, care prevalează şi asupra justiţiei, adevărului şi culturii.
Dezvoltarea organică a societăţii face firească această sentinţă, indiferent de voinţa individuală a
oamenilor. Acest sentiment tragic era împărtăşit, într-o bună măsură, de mai mulţi intelectuali ai
vremii precum André Gide, Paul Valery sau André Malraux.
Reacţia acestor mari spirite europene în faţa perspectivelor sumbre ale viitorului, era
căutarea unor soluţii care să salveze de la piere civilizaţia continentului. Iar primul pas îl
reprezenta redefinirea surselor şi trăsăturilor caracteristice ale spiritualităţii europene. Paul
Valery (1871-1945), aşa cum menţionam, a dat o definiţie clară europenismului iar Thomas
Mann (1875-1955) vedea calea de salvare prin dezvoltarea unui nou umanism european, bazat
pe libertate, toleranţă şi raţiune. Jose Ortega y Gasset în lucrarea sa de mare răsunet Revolta
maselor consideră că problemele prezentului sunt efectul naţionalismelor violent declanşate, ele
nereprezentând o perspectivă, fiind contrare creaţiei istorice. Socotea că din criza fecundă,
traversată de Europa, se va naşte Noua Europă unită, conştientă de misiunea ei istorică şi
civilizatoare.
La începutul lui octombrie 1923, apărea la Viena lucrarea intitulată Paneuropa, scrisă de
Richard de Coudenhove-Kalergi, unde autorul îşi exprimă marea sa ambiţie de a-i uni pe
europeni. Născut la Tokyo, în 1894, Kalergi era fiul unui funcţionar austro-ungar, de origine
cretană, mama sa fiind japoneză. Doctor în filozofie al Universităţii din Viena, prin originea şi
formaţie era un cetăţean european sau mai precis un euroasiatic 65. El a sprijinit programul
mişcării paneuropene care avea obiective şi scopuri precise: să înfăptuiască unificarea
continentului în scopul asigurării stabilităţii şi păcii mondiale. Decăderea Europei era apreciată,
de către Kalergi, ca fiind generată de sistemul său politic învechit, de conflictele de clasă şi de
îmbinarea slăbiciunilor interne cu vulnerabilitatea externă, ca urmare a ascensiunii marilor puteri
extraeuropene. În opinia lui, graniţele Paneuropei trebuiau să fie trasate în funcţie de factori
politici şi culturali, iar realizarea obiectivelor de unificare urma să se facă în etape. Paneuropa
cuprindea, într-o primă fază, statele continentale, Angliei rămânându-i deschisă posibilitatea
aderării viitoare. O constituţie paneuropeană şi un parlament bicameral al continentului, alcătuit
dintr-o cameră a popoarelor, cu 300 de deputaţi, şi cealaltă a statelor, expresie a celor 26 de ţări
continentale, va desăvârşi unificarea.
Activitatea organizatorică impresionantă a contelui Kalergi a permis naşterea unei
mişcări paneuropene de anvergură, care a avut o influenţă atât la nivelul factorilor politici şi de
putere ai vremii, cât şi în rândul opiniei publice. Prin cărţi, reviste (Statele Unite ale Europei,

29
Europa Nouă) s-a difuzat şi dezbătut, inclusiv în Europa centrală şi orientală, programul
paneuropean. Miniştri de externe francez şi german, respectiv Aristide Briand şi Gustav
Stresemann, împreună cu contele Kalergi au dezbătut problema unificării europene. De
asemenea, în 1924, prim ministru francez Eduard Herriot este de acord cu ideea Statelor Unite
ale Europei.
Mişcarea europeană înregistrează un succes organizatoric remarcabil, cu prilejul
Congresului paneuropean desfăşurat, în octombrie 1926, la Viena, sub preşedinţia lui Eduard
Beneş având 2000 de participanţi.
Dar, marea responsabilitate de a elabora planul unificării europene şi de a-l supune
dezbaterii politice oficiale interguvernamentale i-a revenit lui Aristide Briend, ministru francez
de externe şi preşedintele de onoare al mişcării Paneuropene. Întâlnindu-se la Madrid, în 11
iunie 1929, cu Gustav Stresemann, Aristide Briand i-a făcut cunoscut omologului său german
proiectul federaţiei europene. El era susţinut şi de Marea Britanie şi avea scopul să asigure atât
pacea continentului cât şi piaţa comună europeană, protejând-o în faţa expansiunii economice
americane.
Europa lui Aristide Briand s-a creionat în cadrul Adunării generale a Ligii Naţiunilor, din
5 septembrie 1929, când ministrul de externe francez care îndeplinea atunci şi funcţia de prim
ministru al Franţei a expus Planul Uniunii federale europene66, punându-l în dezbaterea oficială
a acestui for internaţional.
În plenul dezbaterilor, Aristide Briand a propus adoptarea principială a ideii unificării şi
iniţierea de dezbateri oficiale pentru concretizarea ei, fiind sprijinit, în această acţiune, de
Gustave Stresemann. Prim ministrul francez preciza că Uniunea va acţiona, mai ales, în
domeniul economic, iar fără să atingă suveranitatea naţională, ea va include şi aspectele politice
şi sociale.
Planul lui Aristide Briand conţinea in nuce contradicţii evidente. Mai întâi, menţinerea
integrală a suveranităţii naţionale nu era compatibilă cu ideea federală, exprimată imprecis prin
cuvântul „legături federale” din textul proiectului 67. Apoi, Briand folosea, fie noţiunea de Statele
Unite ale Europei, fie „asociere”, fie „legături federale”, fără să precizeze clar despre ce anume
este vorba68.
Dacă Gustave Sresemann s-a declarat total de acord cu prioritatea problemelor
economice în cadrul Uniunii, el a formulat însă rezerve faţă de domeniul politic. Tot la fel,
Henderson din partea Marii Britanii, sprijinindu-se pe experienţa Cmmonwealth-ului, a arătat că
este greu să realizezi unificarea fără să afectezi suveranitatea statelor 69. La întrunirea celor 27 de
state europene, desfăşurată în aceeaşi zi, la propunerea miniştrilor de externe german şi britanic,

30
Aristide Briand a fost solicitat să prezinte la viitoarea Adunare generală a Ligii Naţiunilor un
memorandum scris despre proiectul detaliat al uniunii europene.
Dar, în următoarele luni, conjunctura economică şi politică mondială se modifică
substanţial, astfel încât amânarea dezbaterii proiectului i-a pecetluit, practic, soarta. Apoi,
moartea lui Sreeasemann, la 3 octombrie 1929, a reprezentat o grea lovitură dată concilierii
franco-germane, ea fiind fundamentul creării Uniunii. Venirea la putere a guvernului Brüning, în
urma alegerilor din 1930, a generat o adevărată cotitură în politica externă germană, ideea
reconcilierii cu Franţa, cedând loc celei privind revizuirea tratatelor şi întăririi poziţiei
Germaniei pe continent. Reapar, treptat, proiectele de unificare regională a ţărilor central-
europene, cartea lui Frederik Naumann Mitteleuropa, apărută încă din 1915, devenind extrem de
populară ea fiind susţinută de principalii factori politici germani, care orientau tot mai mult
regimul spre dreapta.
Şi în Franţa guvernul lui Aristide Briand este înlocuit cu guvernul Tardieu, unde, deşi
autorul planului european îşi păstrează portofoliul de externe, datorită presiunii forţelor de
dreapta, el este nevoit să renunţe la unele idei unificatoare importante susţinute anterior.
Memorandumul asupra organizării unei uniuni federale europene este prezentat, în mai
1930, tuturor guvernelor din Europa ce excepţia Uniunii Sovietice şi Turciei, prin intermediul
ambasadorilor francezi, din fiecare ţară a continentului. Textul final al Memorandumului era
diferit faţă de principiile generale enunţate, în septembrie 1929, de Aristide Briand. Dacă,
proiectul iniţial a lui Briand punea accentul pe crearea bazelor economice ale uniunii, în
conţinutul Memorandumului, garantarea securităţii statelor era prioritară. Apoi, suveranitatea
naţională a statelor membre, amenda drastic principiul federalist. Memorandumul a dezamăgit
pe adepţii mişcării Paneuropene iar Conferinţa reprezentanţilor statelor europene întrunită la
Geneva, la 9 septembrie 1930, a luat în dezbatere conţinutul acestuia. Aristide Briand a cerut
adoptarea unei declaraţii de principii în favoarea constituirii Uniunii europene şi a Adunării
federale. Dar, rezoluţia finală a prevăzut doar constituirea, în cadrul Ligii Naţiunilor, a unei
comisii de studiu privind problemele Uniunii. Aceasta s-a întrunit, în ianuarie 1931, la Geneva şi
a avut mai multe sesiuni până în septembrie 1931, fără a adopta, însă, rezoluţii ci doar rapoarte
adresate Adunării Generale a Ligii Naţiunilor. Chiar şi ultima propunere a lui Aristide Briand de
alcătuire a unei comisii permanente a Ligii Naţiunilor pentru problema unităţii europene a fost
respinsă70. Înaintea morţii sale, intervenită în martie 1932, Aristide Briand, dezamăgit şi
descumpănit a cerut retragerea proiectului său sfârşind, astfel, destinul celei mai frumoase
iniţiative interbelice de creare a unităţii europene.

31
 Dar, multe din problemele interesante apărute în dezbaterile comisiei de studiu privind
iniţiativele lui Aristide Briand au fost valorificate, în practică, după cel de-al doilea război
mondial.

32
 CAPITOLUL II

PROCESUL ISTORIC AL CONSTRUCŢIEI EUROPENE

1. Afirmarea conştiinţei europene. Permanenţe şi preocupări convergente

Comunitatea europeană este fiica războiului rece şi chiar dacă în decursul istoriei sale şi-
a modificat, treptat, obiectivele, ea a rămas marcată de amprenta originilor sale, cu atât mai mult
cu cât căderea Zidului Berlinului şi prăbuşirea comunismului au modificat într-o manieră
fundamentală nu numai perimetrele, ci şi toate structurile acesteia. Nici unii din actorii integrării
europene şi nici unii din ideologii săi nu şi-au putut imagina un scenariu în care să se deplaseze
cu atâta rapiditate centrul de greutate al intereselor ei politice şi economice spre estul European.
Diviziunea politică şi militară a Europei părea ireversibilă, iar astăzi putem aprecia, în totalitate,
consecinţele pozitive şi paradoxale ale stabilităţii occidentale realizată prin echilibrul terorii,
când în nici o parte a lumii rivalitatea dintre blocurile antagoniste nu părea mai imuabilă decât în
sfera continentului nostru.
Poate că niciodată conştiinţa europeană nu a fost mai puternică decât la sfârşitul celei
mai mari catastrofe care a zguduit Europa. Titlul lucrării lui Gaston Riou “Să ne unim ori
murim”1 este emblematic pentru a evoca unitatea europeană ca pe o necesitate imperioasă. În
atmosfera sumbră a Europei postbelice de la 1945, numeroşi intelectuali sau oameni politici se
întrebau despre destinul viitor al ei. La această întrebare se poate răspunde parcurgând
istoriografia europeană care s-a îmbogăţit substanţial în ultimul deceniu şi jumătate, numeroase
lucrări reînnoind istoria începuturilor construcţiei europene. Cu prilejul colocviilor sau
simpozioanelor consacrate istoriografiei construcţiei europene s-a relevat şi contribuţia şcolii
istorice din Europa postcomunistă la afirmarea conştiinţei europene la începutul mileniului trei. 2
Dacă părinţii fondatori ai comunităţii europene (Jean Monnet, Robert Schuman, Konrad
Adenauer, Alcide de Gasperi) aparţineau generaţiei celor două războaie, există, în anii imediat
postbelici, numeroase mişcări pentru înfăptuirea Europei unite, în fruntea cărora se aflau
personalităţi din apropierea cercurilor politice conducătoare dintre cele două războaie mondiale
sau din sfera puterii postbelice, precum şi o impresionantă reţea de intelectuali cu o largă
influenţă în epocă. Pentru aceste mişcări, ideea unităţii europene era strâns legată de cea a
menţinerii păcii cu scopul de a construi o Europă prin crearea unor raporturi interstatale strânse
care să prevină reafirmarea naţionalismelor şi extremismelor.

33
 Este important de subliniat că mişcarea pentru unitate europeană postbelică avea ca scop,
în perspectivă, construcţia unei Europe la dimensiunile sale geografice, adică înglobând şi statele
din Estul european. În timpul războiului se creaseră legături puternice între intelectualii
occidentali şi democraţii Est europeni, aflaţi în exil, care au continuat şi după război, când s-a
lărgit numărul emigraţiei răsăritene.
Studiile consacrate pregătirii Congresului de la Haga arată că la vremea respectivă,
existau încă speranţe de construire a unei Europe care să nu excludă popoarele din Est, însă
lovitura de stat de la Praga, din februarie 1948 şi apoi blocada Berlinului din iunie, acelaşi an,
umbresc definitiv aşteptările privind înfăptuirea imediată a unităţii europene.
Congresul de la Haga pentru Europa unită care şi-a desfăşurat lucrările între 7–11 mai
1948 a fost îndelung pregătit, fiind reprezentat de participarea a 27 de naţiuni şi a numeroase
personalităţi printre care englezii Winston Churchill, ginerele său Duncan Sandys, Antony Eden,
Herold Macmillan, francezii Jean Monnet, Leon Blum, François Mitterand, italienii De Gasperi,
Spinelli, germanii în frunte cu Konrad Adenauer. Participau reprezentanţii Mişcării pentru
Unitate Europeană, Consiliul Francez pentru Unitatea Europei, Liga europeană pentru
cooperare economică, Uniunea europeană a federaliştilor etc.3
Mişcarea pentru unitate europeană era reprezentată de Duncan Sandys care a jucat un rol
important în elaborarea rezoluţiei politice, supusă dezbaterii reprezentanţilor reuniţi la Haga.
Congresul constituie un moment crucial în acţiunea de consolidare a mişcării europene. A fost
adoptat un Memorandum european, ce includea rezoluţiile adoptate la Haga, el fiind adresat
guvernelor, cu scopul de a-şi defini obiectivele precise, în raport cu Europa unită.
Este important de relevat că la Haga a participat şi Grigore Gafencu, fost ministru de
externe român în perioada interbelică, aflat în exil, sub preşedinţia căruia se constituise la Paris o
grupare română pentru Europa unită. Românii susţineau crearea unei Europe federaliste, în
cuvântul său de la lucrările Congresului, Grigore Gafencu precizând că „această federaţie se va
realiza sub presiunea pericolului sovietic care îi ameninţă pe occidentali şi sub influenţa
S.U.A.”4
De altminteri, scopul grupării române pentru Europa Unită era de a „se strânge împreună
şi a lupta pentru a integra cauza română şi cauza europeană”. 5
Congresul de la Haga nu a luat decizii spectaculoase, deşi discursurile au fost lungi şi
pasionate, federaliştii neavând câştig de cauză. Rezoluţia votată la congres, în loc să susţină
alegerea, prin sufragiu universal, a unei Adunări constituante europene, recomanda instituirea
unei Adunări formate din membrii parlamentelor naţionale în vederea examinării implicaţiilor
politice şi juridice ale unei uniuni sau federaţii europene6.

34
 Cel de-al doilea Congres al Mişcării Europene de la Haga (8–10 octombrie 1953) a
reunit 370 de delegaţi din ţările Europei Occidentale, la care s-au adăugat reprezentanţii a nouă
ţări aflate sub Cortina de Fier. Deschizându-şi lucrările sub preşedinţia lui Paul-Henri Spaak, în
prezenţa reginei Iuliana a Olandei, Congresul a afirmat, încă o dată, dorinţa de unitate a opiniei
publice europene. Contele Kalergi, prezent la lucrări, a subliniat că teama de o hegemonie
germană în Europa este reală dacă se acceptă formula Confederaţiei, dar falsă dacă triumfă ideea
unei Europe federale, cu organe centrale proprii, înzestrată cu puteri efective 7. În declaraţia
comună erau cuprinse şi câteva rânduri rezervate Europei de Est. Reprezentantul italian Altiero
Spinelli a introdus o prevedere potrivit căreia Europa de Vest, o dată federalizată, va constitui –
aşa cum s-a şi întâmplat – „un centru de atracţie şi speranţă” pentru toate popoarele din răsăritul
continentului. Reprezentanţii celor nouă ţări din Europa de Est şi-au exprimat ataşamentul faţă
de ideologia federalistă a Europei ca întreg, adăugând că, Comunitatea Economică a Cărbunelui
şi Oţelului, deja existentă (CECO) va constitui un punct de plecare spre înfăptuirea Uniunii
Europene, prin eliberarea şi integrarea Europei de Est.8
Declaraţia adoptată la Congres a fost semnată de patru reprezentanţi români: prof. Virgil
Veniamin, din partea Comitetului Naţional Român pentru Europa, Grigore Gafencu, George
Ciorănescu şi Gabriel Bădărărău. 9
Cei nouă reprezentanţi ai Europei de Est au propus o rezoluţie politică adoptată de
Adunarea plenară cu următorul conţinut: „Fără a accepta status–quo-ul divizării Germaniei şi a
Europei şi hotărât să ajute prin toate mijloacele paşnice popoarele supuse jugului sovietic,
Congresul afirmă că numai Comunitatea Europeană poate garanta soluţia paşnică a tuturor
problemelor europene în suspensie şi să ofere Rusiei garanţii valabile de neagresiune”. 10
De altfel reprezentanţii români în exil au avut o contribuţie substanţială în cadrul
mişcărilor create, după al doilea război mondial, pentru a susţine unitatea europeană. De pildă,
George Ciorănescu a prezentat un raport intitulat Creştinii în spatele Cortinei de Fier la cel de-al
VI-lea Congres al Noilor Echipe Internaţionale (NEI) ţinut la Fribourg (Elveţia), la 14
septembrie 1952, precum şi o intervenţie Tinerii şi imperativul european susţinută la Conferinţa
Mişcării Europene asupra problemelor Europei Centrale şi Orientale, de la Londra din 21-24
ianuarie 1952.11 Printre delegaţi, alături de George Ciorănescu, mai făceau parte personalităţi din
exil, precum Grigore Gafencu, Dinu Hiott, Ghiţă Ionescu, Constantin Vişoianu, ei exprimându-
şi speranţa că „Europa unită va triumfa cu certitudine”, chiar dacă Estul simboliza atunci, în
lumea occidentală, „conştiinţa dureroasă a Europei rănite”.12
În confruntarea de idei postbelică au apărut şi s-au dezvoltat trei curente de gândire cu
privire la „ideea europeană” şi care au avut o influenţă concretă şi un impact asupra evoluţiei
vieţii comunitare.

35
 Un prim curent de gândire a fost cel confederalist care sub această denumire desemna
acţiunea de instituire a diferitelor forme de acorduri între state pentru a asigura o cooperare cât
mai bună între ele. Reprezentanţii acestui curent se pronunţau pentru păstrarea şi întărirea
instituţiilor statale ale fiecărei ţări, fără ca acestea să afecteze în nici un fel atributele
suveranităţii lor. Printre numeroasele personalităţi ale lumii politice şi culturale europene
postbelice, adepte ale acestui curent, cităm, în primul rând, pe cei doi protagonişti importanţi ai
istoriei secolului XX, Winston Churchill şi Charles de Gaulle. Primul şi-a apărat întotdeauna
opţiunea printr-o excelentă retorică, iar cel de-al doilea a avut o mare influenţă datorită susţinerii
ideii de modernizare a modelului de „concert” european, caracteristic secolului precedent şi
aplicarea lui printr-o acţiune diplomatică care să vizeze schimbarea, într-o nouă viziune, a
structurii raporturilor dintre statele europene.
Cel de-al doilea curent ce integra ideea europeană a fost mai militant şi mai combativ
decât primul. El propunea o transformare radicală a structurilor de putere, trecând peste barierele
statelor-naţiune, cu scopul de a-i federaliza pe europeni, asigurându-le o viaţă socială comună.
El întrunea adeziunea unor personalităţi precum scriitorul elveţian Denis de Rougemont,
fondator al Centrului european de cultură, italianul Altiero Spinelli, filosoful francez Raymond
Aron etc.
Cel de-al treilea curent, îi grupa de funcţionalişti, după care obiectivul Uniunii europene
nu poate fi atins decât printr-o integrare sectorială succesivă, cedându-se parţial şi treptat din
prerogativele suveranităţii statelor. Dezvoltarea progresivă a integrării pe sectoare atrăgea, în
mod inevitabil în timp, un proces asemănător în sectoarele vecine. Funcţionaliştii au fost
regrupaţi în jurul lui Robert Schuman şi Jean Monnet, ei fiind părinţii fondatori ai unităţii
europene.13 Congresul de la Haga din 1948, deja menţionat, a permis confruntarea diverselor
opinii în legătură cu construcţia europeană. El stă mărturie pentru a exemplifica astăzi, în
perspectivă istorică, vigoarea mişcării asociative europene. Chiar dacă rezultatele lui au fost mai
modeste decât se spera iniţial de către organizatori, succesul manifestaţiei a fost de necontestat.
Congresul s-a desfăşurat într-un moment când, urmare a acţiunilor întreprinse, opinia publică s-a
sensibilizat rapid cu privire la viitorul continentului european. Pentru a ilustra starea de spirit a
europenilor occidentali este interesant să ne raportăm la sondajele efectuate la sfârşitul anului
1947 şi primăvara lui1948. Trebuie să subliniem că primul mare sondaj cu privire la ideea
unităţii europene a fost efectuat de mai mulţi cercetători afiliaţi Grupului Gallup. Din această
perioadă apar unele trăsături specifice cu privire la unificarea europeană. După prima mare
consultare europeană, de mare anvergură, se degajă o atitudine foarte favorabilă unificării în
Franţa, Belgia, Olanda şi o atitudine mai ezitantă în Norvegia şi Suedia, unde apar îndoieli în
legătură cu posibilitatea realizării Europei unite. 14 În decembrie 1947 un sondaj mai precis,

36
realizat în Franţa, arată că 61% din francezi sunt favorabili Statelor Unite ale Europei, 10% sunt
contra şi 29% nu au o opinie în acest sens. Câteva luni mai târziu, după lovitura de la Praga din
februarie 1948, când ruptura Europei părea a fi ineluctabilă, apare o restructurare spectaculoasă
în privinţa opiniilor, 63% din cei chestionaţi sunt contra Statelor Unite ale Europei, 14% nu mai
cred uniunea posibilă, 23% sunt fără opinie. În schimb, 68% sunt de acord cu o Uniune
economică a Europei de Vest, 14% spun nu, 18% sunt fără opinie. 15
După şaizeci de ani de la Congresul de la Haga, în 2007, în ciuda eşecurilor şi decepţiilor
care au însoţit procesul sinuos de evoluţie al ei, integrarea europeană va fi desăvârşită.

2. Solidaritatea transatlantică şi cooperarea europeană în perioada Planului

Marshall

Europa, în peisajul geopolitic generat de războiul rece, părea că şi-a pierdut reperele
specifice de odinioară, ea având un puternic sentiment de teamă şi nesiguranţă în raport cu
viitorul.
În discursul rostit la Fulton în 5 martie 1946, când Winston Churchill a vorbit despre
Cortina de Fier care s-a aşternut asupra Europei, el a pronunţat şi primele idei în legătură cu
Uniunea europeană. Acestea au fost apoi reluate, în septembrie 1946, într-o cuvântare ţinută la
Universitatea din Zürich, unde marele om de stat englez s-a referit, pe larg, la Statele Unite ale
Europei, care trebuie să se întemeieze pe reconcilierea dintre Franţa şi Germania, “Marea
Britanie – spunea el – familia popoarelor britanice, puternica Americă, şi eu sper sincer URSS-
ul, trebuie să devină prieteni şi protectori ai Noii Europe”.16 Marii Britanii îi revenea atât un rol
în ceea ce priveşte impulsionarea acţiunilor în vederea creerii Statelor Unite ale Europei, cât şi în
plasarea ei într-o poziţie de arbitru a continentului. Discursul avea marele merit de a relansa, la
nivelul factorilor politici, dezbaterea privind căile de reconstrucţie şi integrare, problemă aflată
deja în atenţia diferitelor mişcări europene. De altminteri, datorită influenţei exercitate de
Churchill, precum şi de social-democraţi şi creştini, s-a deschis şi Congresul de la Haga din mai
1948.
Pentru a contracara expansiunea Uniunii Sovietice în Europa şi a contribui la stabilitatea
politică a vechiului continent, prin preşedintele Harry Truman, americanii au ales „arma
economică”. La 12 martie 1947, adresându-se Congresului, Truman afirma că popoarele libere
din Europa „au ochii fixaţi asupra noastră şi aşteaptă ca noi să le ajutăm să-şi păstreze
libertatea”.17 El a cerut membrilor Congresului să voteze imediat un ajutor de 400 milioane de
dolari în sprijinul Greciei şi Turciei, care ocupau o poziţie cheie de apărare a expansiunii
comuniste, atât în Europa, cât şi în Orientul Mijlociu. Se avea în vedere o acţiune de mari

37
proporţii care să cuprindă, atât un ajutor de urgenţă pe termen scurt, cât şi un program de
reconstrucţie pe termen lung. Generalului George Marshall, secretar de stat american, i-a revenit
misiunea de a se ocupa de acest plan. La 5 iunie 1947, într-un discurs susţinut la Harvard,
Marshall intuia, pe bună dreptate, faptul că fără un ajutor important, Europa era „expusă unei
dislocări economice, sociale şi politice foarte grave”.18 După opinia sa, singurul remediu consta
în spargerea cercului vicios şi „restaurarea încrederii locuitorilor în viitorul propriilor ţări şi a
Europei în întregime”.19 Pentru a pune Europa pe picioare proprii în domeniul economic,
iniţiativa trebuie să vină din partea Europei. „Rostul ţării noastre – spunea Marshall – constă în
a-i ajuta pe europeni – în măsura în care vom putea face acest lucru – să elaboreze un asemenea
program, iar apoi să-l aplice”. 20 Adevăratul mesaj al autorităţilor americane consta într-o idee,
devenită celebră: „Ajută-te singur şi cerul – adică America – te va ajuta”.
Alături de Georges Marshall, un rol important în reconstrucţia Europei l-a avut George
Kennan, fost diplomat al Ambasadei americane la Moscova, autorul celebrei telegrame lungi
privind „îndiguirea”, care s-a aflat, apoi, în fruntea Secretariatului planificării. Deşi se spera
într-un ajutor american, contemporanii au fost totuşi surprinşi de amploarea şi perspectivele
planului Marshall. Ajutorul a fost oferit şi ţărilor din Europa de Est, dar la intervenţia Moscovei,
acestea au fost obligate să-l respingă, pe motiv că planul reprezintă un mijloc de amestec
american în treburile lor interne. De altfel, Marshall impusese ţărilor din Europa de Est condiţia
renunţării la orientarea economiei spre Uniunea Sovietică şi integrarea lor într-un vast proiect
european. Pravda a denunţat, în termeni extrem de duri, planul Marshall, iar ministrul de externe
sovietic Molotov l-a respins, motivând că el atinge grav suveranitatea statelor.
La sfârşitul anilor '40 şi până la mijlocul anilor '50, se implementează originile integrării
europene. Invitaţi la Washington să coopereze pe plan comercial şi financiar, europenii pun
bazele unei renaşteri economice concertate, vizând crearea unui spaţiu comun, ideea unei Europe
europene renăscând din ruinele ultimului război. Când este limpede că războiul rece generează
divizarea politică a Europei, partizanii unităţii Europei Occidentale văd în aceasta atât un
răspuns la extinderea comunismului în Est, cât şi o modalitate de a rezista la excesul de influenţă
americană.
În urma unei convenţii semnată la Paris (16 aprilie 1948), ia naştere Organizaţia
europeană a cooperării economice (OECE), reunind şaptesprezece state europene. Ea a
reprezentat un instrument decisiv în accelerarea reconstrucţiei Europei, statele angajându-se să
administreze în comun ajutorul american, cuprins în planul Marshall, exprimându-şi totodată
intenţia de a-şi deschide progresiv frontierele şi a permite liberul schimb. Americanii au fost
favorabili realizării unităţii europene, care încuraja deschiderea frontierelor şi gestionarea
comună a ajutorului căpătat în cadrul planului Marshall.

38
 La 5 mai 1949, pe baza tratatului de la Londra, s-a creat Consiliul Europei la iniţiativa
„părinţilor fondatori”, el fiind rezultatul unui compromis laborios între zece state participante:
Anglia, Franţa, Belgia, Olanda, Luxemburg, Norvegia, Suedia, Danemarca, Irlanda şi Italia.
Ţărilor fondatoare li s-au adăugat, treptat, celelalte ţări occidentale, iar după căderea
comunismului, ţările din Europa de Est.
Consiliul Europei îşi propunea obiective destul de ambiţioase: să realizeze o uniune
strânsă între statele membre, cu scopul salvgardării şi promovării idealurilor şi principiilor ce
reprezintă patrimoniul comun şi să favorizeze progresul lor economic şi social. Accentul
principal se punea pe dezvoltarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Observăm că
sfera de acţiune a Consiliului era largă, iar obiectivele formulate implicau o adeziune deplină la
principiile cuprinse în conţinutul tratatului. Membrii Consiliului erau chemaţi să le respecte şi
promoveze. În cursul dezbaterilor pregătitoare de la Londra s-a afirmat, deseori, că organizarea
economică şi socială nu poate progresa fără o Uniune politică. Consiliul, astfel creat, este o
organizaţie interguvernamentală, cu competenţe în domeniile sociale, de sănătate, mediu,
cultură, adresând doar recomandări statelor membre.
Consiliul Europei a permis să se pună în evidenţă noţiunea de spaţiu european aşa cum
acesta se manifesta în perioada războiului rece. Beneficiind de un curent de opinie favorabil,
dezvoltat datorită Congresului de la Haga (7-10 mai 1948), Georges Bidault a susţinut ideea de a
se merge mai departe, conferindu-se popoarelor europene posibilitatea de a-şi exprima opiniile
prin crearea unei Adunări europene. Prima sesiune a Adunării a avut loc la Strasbourg, în
august-septembrie 1949. Ea deschidea perspectiva unei Europe lărgite la dimensiunile
continentului. Este de relevat faptul că, Georges Bidault a previzionat, încă de la sfârşitul anului
1949, existenţa unui mers ireversibil al Europei spre unitate.21
Dezbaterile din anii '50 s-au desfăşurat între Europenii veniţi din diverse părţi, printre
care figurau intelectualii originari din Estul Europei, martori la proiectele cuprinzând înfăptuirea
Uniunii Europei. Chiar dacă unele puncte de vedere au fost divergente sau poate puerile pentru
vremurile de atunci, ele rămân deosebit de semnificative pentru evoluţia ulterioară a Uniunii, din
ultimul deceniu şi jumătate.
Între partizanii Marii Europe şi Micii Europe s-a desfăşurat o dispută privitoare nu numai
la spaţiul european, ci o dezbatere mult mai subtilă incluzând două concepţii de unitate diferite.
Una foarte liberală, susţinută de britanici, ce urmărea crearea unei mari zone de liber-schimb,
adică o mare piaţă comună, cealaltă legată de o viaţă comunitară care să reunească pe cetăţeni în
jurul apărării unor valori comune. Partizanii unei Europe la dimensiunile continentului erau
intelectualii care gravitau în jurul Centrului european de cultură. Ei căutau să păstreze legături şi
cu Estul european, şi cu comunităţile din exil. Refuzând logica războiului rece şi mutilarea

39
Europei, se pronunţau pentru o Europă deschisă. De pildă, Denis Rougemont şi colaboratorii săi
doreau să promoveze o Europă plurială, „şcoală de toleranţă”, o cetate deschisă oamenilor şi
ideilor care să poată circula în libertate, estimând că naţionalismele exacerbate trebuie să fie
înăbuşite.22
Consiliul Europei a fost considerat o etapă tranzitorie, care a favorizat naşterea unui
spirit european în opinia publică şi a antrenat guvernele naţionale pe drumul unităţii.
În vreme ce la nivel european se înfiinţau aceste prime organisme, Statele Unite ale
Americii, sub preşedinţia lui Harry Truman, în urma unor intense dezbateri, au renunţat solemn
şi definitiv la tentaţia doctrinei izolaţionismului stabilind, pentru prima oară în istorie, legături
stabile cu alte ţări, în cadrul unei alianţe militare, înfiinţată în timp de pace, Pactul Atlanticului
de Nord (NATO). Alianţa sancţiona permanenta prezenţă americană în Europa şi rolul
preponderent al acesteia în interiorul pactului.

3. Etapele de realizare practică a Uniunii Europene

De la început trebuie să precizăm că guvernele europene au manifestat o maximă

reticenţă în privinţa temei unităţii europene. Dar, unele dintre elitele intelectuale din interiorul
puterii şi din afara ei au susţinut unificarea, dându-şi seama de pericolele politice şi îngroziţi de
masacrele inutile şi de dezastrele postbelice. Se conturează tot mai mult un curent care afirmă că
misiunea de reconstruire a Europei de mâine trebuie să fie opera comună nu numai a prietenilor,
ci şi a duşmanilor de ieri. Aşa cum afirma Jean Monnet care a rămas, pe bună dreptate, unul din
părinţii Europei: „Noi nu coalizăm state, noi unim oameni” 23, el militând pentru depăşirea
antagonismelor ucigătoare ale trecutului. Mai întâi, trebuia creat un nou tip de raporturi între
Franţa şi Germania, pentru a construi structurile unei noi ordini în Europa Occidentală.
În decursul vremii, Franţa şi Germania au fost în conflict armat de 27 de ori după 1529,
iar la sfârşitul secolului al XIX-lea termenul de „duşmani ereditari” era deja consacrat.24 Aşa
după cum declara Konrad Adenauer, în discursul său de investitură în calitate de cancelar,
„ostilitatea franco-germană care domină viaţa politică europeană de sute de ani şi care a generat
atâtea războaie, atâtea ravagii şi vărsări de sânge trebuie să înceteze”. 25 Cel puţin trei condiţii
majore au stat la baza înţelegerii franco-germane. În primul rând, reconcilierea popoarelor în
faţa barbariei hitleriste. În al doilea rând, legăturile strânse ale intelectualilor francezi şi germani,
precum şi edificarea democraţiei în Germania de Vest. În al treilea rând, primele instituţii
europene au oferit cadrul indispensabil înţelegerii franco-germane. Robert Schuman, ministru de
externe francez şi Jean Monnet aflat, din ianuarie 1944, în fruntea Comisariatului general al
Planului de Echipament şi de Modernizare francez26 au înţeles că Franţa nu mai are dreptul să

40
repete erorile primului război mondial, umilind Germania sau lăsând-o în izolare, pradă braţului
comunismului sovietic. Pentru dezvoltarea Europei şi reuşita păcii trebuie restabilită egalitatea
dintre Franţa şi Germania, iar singura posibilitate era legată, pentru început, de folosirea, în
comun, a cărbunelui şi oţelului. Jean Monnet, împreună cu colaboratorii săi, pornind de la
premisa că bazinul carbonifer din nord este un tot, un întreg pe care naţiunile l-au divizat
artificial trasând numeroase frontiere 27, au elaborat un proiect de construcţie a unei instituţii
supranaţionale, producţia în comun a cărbunelui şi oţelului, embrionul Europei unite. Europa a
avut şansa de a merge în procesul de unificare, treptat şi pragmatic, adică pas cu pas.
Proiectul lui Monnet a fost prezentat, la 9 mai 1950, Consiliului de Miniştri al Franţei,
care îl aprobă iar, în aceeaşi zi, ministrul de externe Robert Schuman îl prezintă presei.
Declaraţia Schuman din 9 mai 1950 a avut o structură logică, textul fiind conceput cu scopul de
a avea o mare operaţionalitate. Demonstrând că Europa nu se poate construi dintr-odată, ci prin
realizări concrete şi o solidaritate de fapt, Schuman formula, în termeni categorici, faptul că
opoziţia seculară dintre Franţa şi Germania trebuie imediat eliminată. Exploatarea în comun a
cărbunelui şi oţelului va asigura stabilirea bazelor dezvoltării economice, „prima etapă a
federalizării europene şi a schimbării destinului acestor regiuni folosite mult timp doar pentru
producerea de arme, ale căror victime constante au fost apoi ele însele”. 28
Robert Schuman şi Konrad Adenauer au aparţinut aceleiaşi familii spirituale a
democraţiei creştine. De altfel, tema reconcilierii franco-germane a reprezentat o dezbatere
majoră în cadrul reuniunilor concrete de la Geneva şi mişcările pentru înfăptuirea Europei
unite.29
Declaraţia Schuman, acceptată la 3 iunie 1950 de către Franţa, Germania, Italia şi ţările
Beneluxului, devine la 18 aprilie 1951, Tratatul de Constituire a Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Marea Britanie a refuzat să adere la CECO, nedorind să renunţe
la principiul suveranităţii, păstrând doar relaţii de cooperare cu aceasta. Parafat la Paris, Tratatul
este ratificat de parlamentele ţărilor semnatare, în iulie 1952. La 10 august 1952, Jean Monnet se
instalează la Luxemburg în calitate de preşedinte al Înaltei Autorităţi a CECO. 30 Aceasta avea un
colegiu de nouă membri numiţi de cele şase state, ei fiind total independenţi în raport cu acestea,
pe durata de şase ani cât îşi exercitau mandatul. Este vorba de un adevărat guvern al comunităţii.
Consiliul compus din reprezentanţii guvernelor statelor membre avea rolul de a armoniza
acţiunile Înaltei Autorităţi cu cea a statelor membre. Apoi, o curte de justiţie, formată din şapte
judecători, avea menirea de a asigura respectul legii şi aplicarea normelor tratatului.
CECO a deschis o nouă „metodă” în ceea ce priveşte stabilirea raporturilor dintre state în
Europa Occidentală, generând trecerea de la Europa cooperării la Europa integrării. CECO
reprezenta calea unei Europe unite pe o temelie supranaţională, federalistă, integrată din punct

41
de vedere militar şi cu o politică externă şi de securitate comune. CECO a însemnat semnalul
major al unei evoluţii care a marcat nu numai relaţiile franco-germane, ci şi întreaga Europă.
Anii 1953 – 1956, anii destinderii între Est şi Vest, ca urmare a morţii lui Stalin, coincid
cu intrarea procesului de integrare într-o nouă etapă. Jean Monnet înfiinţează în 1955, Comitetul
pentru Statele Unite ale Europei, până la moartea sa, în 1979, el luptându-se pentru ca Europa
integrată să devină o realitate. Începând din 1954, apare o nouă optică în privinţa raporturilor
dintre statele Europei Occidentale, afirmându-se Europa negustorilor, ceea ce va deveni ulterior
Piaţa Comună sau Comunitatea Economică Europeană (CEE). De altfel, între 1953 şi 1956,
dezbaterile în privinţa viitorului Europei oscilau încă între ideea unei cooperări între state sau a
integrării lor.
Cu puţin înainte de a surveni relansarea construcţiei europene, are loc un eveniment
important pentru destinul Europei Occidentale. Tratatul de la Bruxelles semnat, în 1948, de
Benelux, Franţa, Marea Britanie, care prevedea crearea unui Consiliu Militar Permanent
însărcinat cu organizarea apărării comune a acestora şi constituirea Uniunii Occidentale (UO), se
extinde, în 1954, şi asupra RFG şi Italiei şi devine Uniunea Europei Occidentale (UEO), organ
consultativ şi de cooperare militară dintre cele şase ţări europene ale CECO şi Marea Britanie.
Uniunea Europei Occidentale a fost preludiul intrării RFG în NATO, la 5 mai 1956 31, acest din
urmă proces dovedindu-se extrem de anevoios.
Primul cuvânt în relansarea construcţiei europene, în alte domenii, l-a avut tot Jean
Monnet care anunţă că nu va mai candida pentru un nou mandat de preşedinte al Înaltei
Autorităţi a CECO, mandatul său expirând în februarie 1956. Pentru a-i desemna un succesor, la
1 iunie 1955, se reuneşte Conferinţa de la Messina a celor şase miniştri de externe ai ţărilor
CECO. Este desemnat ca succesor al lui Jean Monnet, preşedintele Consiliului de Miniştri
francez, René Mayer. Dar, cei şase miniştri de externe decid să relanseze construirea Europei,
„prin dezvoltarea instituţiilor comune, fuziunea progresivă a economiilor naţionale, crearea unei
pieţe comune şi armonizarea progresivă a politicilor sociale”.32 A fost creat un comitet de
experţi pentru a pune în aplicare acest obiectiv în frunte cu belgianul Paul-Henri Spaak, fost
ministru de externe. Deci, ideea integrării europene renaşte prin activitatea Comitetului Spaak şi
datorită unei conjuncturi internaţionale favorabile, legată de revoluţia maghiară şi criza
Canalului de Suez, din toamna anului 1956. Aceasta din urmă a demonstrat că Franţa şi Marea
Britanie, pentru a juca un rol important în lume, trebuie să se sprijine pe o Europă unită, care nu
mai părea doar posibilă, ci şi realizabilă cât de urgent. De aici şi până la Tratatul de la Roma,
semnat la 25 martie 1957, evenimentele s-au succedat rapid. La Roma au fost semnate Tratatul
pentru înfiinţarea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi Tratatul privind înfiinţarea
Comunităţii Europene pentru Energie Atomică (Euratom). Cele două tratate au fost ratificate de

42
parlamentele celor şase ţări şi au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, înainte ca Piaţa Comună să
fie instituită efectiv la 1 ianuarie 1959. Elaborarea textului tratatului a suscitat laborioase
negocieri, întrucât cei şase erau în principiu de acord cu instituirea Pieţei Comune, dar aveau
puncte de vedere divergente în privinţa modalităţilor concrete de funcţionare a acesteia.
Principalele divergenţe porneau de la înţelegerea Pieţei Comune ca spaţiu deschis sau protejat,
precum şi cu privire la funcţionarea viitoarelor instituţii ale Comunităţii. RFG şi Statele
Beneluxului, exportatori puternici, erau adepţi ai liberalismului economic, în vreme ce Franţa şi
Italia, mai puţin competitive, doreau să se instituie mecanisme care să regularizeze piaţa şi să
asigure o oarecare protecţie exterioară. 33
Tratatul pentru înfiinţarea Comunităţii Economice Europene (CEE) stipula că misiunea
acesteia era instituirea unei pieţe comune şi apropierea progresivă a politicilor sociale ale
statelor membre, prin dezvoltarea activităţilor economice în întreaga Comunitate, cu scopul
asigurării unei puternice stabilităţi şi ridicării crescânde a nivelului de viaţă al membrilor ei. 34
Propunându-şi să stabilească fundamentele unei Uniuni din ce în ce mai strânse dintre
popoarele europene, şefii de stat şi de guvern ai celor şase state ale Comunităţii erau de acord cu
evoluţia ulterioară a acesteia, dar refuzau să circumscrie construcţia europeană într-un model
prestabilit. După cum au subliniat cei mai mulţi din specialiştii în drept constituţional,
arhitectura instituţională a Comunităţii are o construcţie foarte originală, având o structură
ambivalentă. Astfel, Tratatul de la Roma conţine două logici, una supranaţională, alta
interguvernamentală. Instituţiile Comunităţii nu au precedent, iar forţa şi eficacitatea sistemului
comunitar rezidă în capacitatea de prevedere a acestuia. 35
Interpretarea textelor tratatelor a generat deseori dezbateri aprinse între „federalişti” şi
partizanii cooperării interguvernamentale. În cursul anilor şaizeci, aspiraţiile federaliste au fost
combătute de apărătorii concepţiei Uniunii, întemeiată pe cooperarea dintre State. Apoi,
chestiunile de natură politică sunt cele care provoacă dezbateri aprinse, continuând să agite
puternic, în această perioadă, statele Europei Occidentale. Sub preşedinţia generalului de Gaulle,
Franţa propune noi căi în ceea ce priveşte cooperarea politică. El are o concepţie personală
despre rolul Franţei în interiorul unei Europe comune, izvorâtă mai ales din dezacordul său faţă
de NATO. Acesta explică de ce de Gaulle s-a opus unei Europe supranaţionale, preferând o
Europă a statelor.36 În cadrul conferinţei de presă, rămasă celebră, din 5 septembrie 1960, el
lansează ideea Uniunii Statelor Europene sub formula de „concert al naţiunilor”. Cunoscută sub
denumirea de declaraţia despre Europa Statelor, ea conţine ideea cooperării politice, pornind
„nu de la idealuri, ci de la realitate”. 37 Scopul acestei Uniuni era, în primul rând, adoptarea unei
politici externe comune. Un al doilea obiectiv se referea la cooperarea în domeniile ştiinţei şi
culturii. Al treilea viza apărarea drepturilor omului şi întărirea democraţiei. În fine, ultimul

43
conţinea cooperarea cu alte naţiuni libere şi securitatea statelor membre în faţa oricărei
agresiuni. 38 Concepţia lui de Gaulle a impulsionat viitorul Plan Fouchet, care conţine o viziune
de ansamblu asupra viitorului Uniunii europene. Supus spre aprobare, la data de 12 octombrie
1961, Planul Fouchet prevedea ca scopurile Uniunii să fie decise de organisme
interguvernamentale: un Consiliu al Şefilor de Stat şi de guvern, o Comisie de înalţi funcţionari
de stat, o Adunare parlamentară. Acesta părea a fi un compromis între viziunea franceză cu
privire la noul tip de „concert al naţiunilor” şi concepţiile federaliste şi supranaţionale ale
Beneluxului şi Germaniei. Dar, ulterior Franţa decide să modifice textul pe care îl acceptase deja
în cadrul comisiei Fouchet, la 15 decembrie 1961. Franţa dorea o Europă europeană care să se
îndepărteze tot mai mult de SUA, în vreme ce partenerii ei aveau o viziune despre o Europă
supranaţională şi federală, legată de Alianţa Atlantică, respectiv SUA. În aceste condiţii, cei
cinci, după ce acceptaseră o serie de concesii făcute lui de Gaulle, refuză în bloc planul Fouchet,
proiectul fiind abandonat. Eşecul acestuia provoacă consecinţe ulterioare, de pildă, în domeniul
apărării şi securităţii, Tratatul de la Maastricht, din 1991, fiind mai puţin avansat decât ultima
versiune a planului agreat de cei şase, la 15 decembrie 1961. 39
Este important de subliniat pentru a completa acest tablou că relaţiile personale care s-au
stabilit între Charles de Gaulle şi Konrad Adenauer, în decursul perioadei 1958-1963, i-au oferit
preşedintelui francez posibilitatea de a-şi exprima veto-ul în legătură cu intrarea Marii Britanii în
Piaţa Comună.
După întâlnirea din septembrie 1958 de la Colomby-les-deux-Églises dintre de Gaulle şi
Adenauer, cei doi mari oameni politici au depăşit reticenţele, punând bazele celei mai sincere
prietenii dintre doi mari oameni politici din istoria contemporană europeană. 40 Pactul de Gaulle
– Adenauer întărea reconcilierea franco-germană, cu atât mai mult cu cât generalul francez
fusese campionul luptei împotriva Germaniei naziste. Totodată, pentru de Gaulle pactul devenea
un instrument diplomatic util în polemicile avute, de aici înainte, cu SUA şi Marea Britanie.
Dar, din păcate, veto-ul francez la intrarea Marii Britanii în Comunitatea europeană a
afectat negativ viaţa Uniunii. Ea este confruntată cu o criză de creştere care a zguduit structurile
comunitare. Candidatura britanică a fost prezentată de guvernul conservator al lui Macmillan, în
1961, negocierile de aderare debutând, în noiembrie 1961, ele soldându-se cu un eşec total.
Problema britanică umbreşte progresele CEE într-o asemenea măsură încât foarte mulţi
specialişti, în anii 1964-1965, puneau sub semnul întrebării însăşi viabilitatea ei.
Cu toate acestea, CEE înaintează cu greu, servindu-se de integrarea economică pentru a
realiza construcţia politică. În această perspectivă, se înscrie planul propus de germanul Walter
Hallstein, la 31 martie 1965, care viza dotarea CEE cu resurse proprii şi acordarea dreptului de
control bugetar Adunării parlamentare, după modelul unui parlament naţional. Dar, Franţa este

44
împotriva logicii federale, iar doctrina Hallstein nu este sprijinită nici de ceilalţi cinci membri,
fapt ce confirmă existenţa unor divergenţe adânci în sânul comunităţii, chiar dacă conflictul se
soluţionează, în final, la 29 ianuarie 1966, prin compromisul de la Luxemburg. Acesta prevedea
ca votul majoritar să rămână în vigoare, dar în probleme majore privind interesele unuia sau mai
multor parteneri să fie acceptat consensul.
După Luxemburg sunt reluate discuţiile cu britanicii în privinţa aderării, Anglia
candidând din nou, în mai 1967, în timpul guvernului laburist al lui Harold Winston, Danemarca
şi Irlanda procedând la fel. Dar, din nou, Franţa se opune, generând un adevărat sentiment de
disperare printre ceilalţi cinci membri ai Comunităţii. De abia, după eşecul referendumului din
1969, când de Gaulle părăseşte puterea, procesul de edificare a Europei poate să avanseze.
La iniţiativa Franţei, se desfăşoară reuniunea la cel mai înalt nivel de la Haga, din 1-2
decembrie 1969, cu prilejul căreia se semnează un acord triplu care prevedea: a) implementarea
unui sistem de resurse proprii, în conformitate cu planul Hallstein din 1965; b) adâncirea
integrării europene prin crearea Uniunii economice şi monetare; c) lărgirea Comunităţii prin
lansarea unor negocieri cu alţi candidaţi.41 În iunie 1970 sunt lansate negocierile de aderare ale
Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei, iar în 22 ianuarie 1972 este semnat tratatul de aderare a
acestor ţări la CEE, intrat în vigoare la 11 ianuarie 1973. Între timp, în 1972, cele şase ţări
fondatoare ale CEE creează „şarpele monetar”, prin care diferenţa instaurată în cursul de schimb
a două monede naţionale nu poate depăşi 2,2%. De aici şi până la o monedă unică, nu mai este
vorba decât de un pas.
Sfârşitul anilor şaizeci şi primii ani ai deceniului următor coincid cu importante mutaţii
în plan politic, economic, cultural. În aceşti ani, construcţia europeană este marcată de adeziunea
unor noi parteneri, precum şi de iniţiativele în favoarea renovării Comunităţii. Schimbările se
produc pe fondul destinderii relaţiilor dintre Estul şi Vestul Europei, marcate de Ostpolitik a
cancelarului german Willy Brandt. Totodată, primele manifestări ale crizei energetice impun o
mai strânsă interdependenţă între economiile statelor din Piaţa comună, acestea reglându-şi mai
armonios raporturile dintre ele.

4. Lărgirea Uniunii Europene

La începutul anilor optzeci, Comunitatea Europeană trece de la şase la nouă membri.

Prima extindere spre Nord nu a fost lipsită de dificultăţi. Europa bătrânului continent se zbate în
dezbateri sufocante, iar proiectele de avansare a integrării sunt oprite în loc de proteste repetate.
La 10 decembrie 1974, când Valery Giscard d’Estaing accede la preşedinţia Franţei, el propune,
la reuniunea la nivel înalt de la Paris, înfăptuirea unui organism denumit Consiliul European

45
care să se reunească de trei ori pe an (în caz de forţă majoră de mai multe ori) şefii de state şi
guverne, în numele unei cooperări politice. Era un fel de concert al naţiunilor modern propus de
generalul de Gaulle. Tot în cadrul aceleiaşi reuniuni s-a hotărât alegerea, începând din 1979, a
unei Adunări Parlamentare prin sufragiu universal.
Cu toate că integrarea progresează, disputele se menţin în interiorul Comunităţii.
Începând din 1 aprilie 1974, britanicii îşi pun problema dacă să rămână sau nu în Uniune. Dar,
consultaţi printr-un referendum, ei sunt de acord cu o majoritate de 70%. În anul 1979, primul
ministru conservator Margaret Thatcher se pronunţă pentru o nouă „renegociere” a tratatului şi
obţine un acord, în mai 1980, cu privire la contribuţia Marii Britanii la bugetul Comunităţii. În
urma unor largi dezbateri, la 13 martie 1979, intră în vigoare decizia Consiliului European din
decembrie 1978 privind aplicarea sistemului monetar european pentru opt state membre
(exceptând Marea Britanie). El prevedea crearea unei unităţi monetare „ecu”, aceasta nefiind o
monedă în înţelesul propriu al cuvântului, tranzacţiile desfăşurându-se tot în monede naţionale.
Dar, fiecare dintre acestea poseda un curs-pivot în raport cu „ecu” care nu putea depăşi 2,25%.42
Acest sistem avea menirea de a transforma Europa într-o zonă de stabilitate economică şi a
îmbunătăţi integrarea ţărilor occidentale.
În deceniul al nouălea al secolului XX, Europa de Vest, în urma prosperităţii economice
căpătate în deceniile anterioare, se emancipează treptat şi din punct de vedere politic. Efectul de
lărgire a Comunităţii generează disfuncţionalităţi în cadrul CEE, dar pentru a exista, ea trebuia
să crească. Europa descoperă importanţa unei strategii către sudul Continentului, procesul de
aderare a Greciei prelungindu-se din 1975 şi până la 1 ianuarie 1981, când a intrat în vigoare
tratatul. Au urmat Spania şi Portugalia, procesul lor de aderare, începând cu 1977 şi încheindu-
se la 1 ianuarie 1986. Iniţial calendarul acestora prevedea aderarea până în ianuarie 1983, dar
Franţa, prin Valery Giscard d’Estaing, s-a opus integrării lor, pe motiv că CEE trebuie să se
consolideze, în urma lărgirilor anterioare, şi numai după aceea să primească noi membri. Cu
prilejul discursului rostit la intrarea în CEE a Spaniei şi Portugaliei, din ianuarie 1986, Jaques
Delors, referindu-se la aceste aspecte, saluta reglementarea „certurilor de familie”, precum şi
şansele noi pe care le poate oferi o „familie lărgită”.43 Dar controversele cu privire la
constituirea Europei îi privesc doar pe factorii de putere şi mai puţin pe cetăţenii vest-europeni,
interesaţi mai mult de standardele de dezvoltare, care le asigură un bun nivel de trai.
Prăbuşirea comunismului a provocat schimbări fundamentale în cadrul procesului de
integrare în ultimul deceniu al secolului XX. Unificarea Germaniei a deschis perspectiva
unificării întregii Europe. Într-o conferinţă de presă, la şase zile de la căderea zidului Berlinului,
François Mitterand declara „Eu nu mă tem de reunificarea Germaniei”, şi adăuga „dacă germanii
o doresc ei o pot face, dorinţa lor de unitate este legitimă”. 44

46
 Dacă Margaret Thatcher regretă slăbiciunea lui Gorbaciov şi nu este de acord cu
îndrăzneala asumată de Helmut Kohl, François Mitterand alege o altă strategie care s-a dovedit a
fi pozitivă şi înţeleaptă. El păstrează şi întăreşte relaţia franco-germană, mai ales că Helmut
Kohl, asemeni lui Adenauer, manifestă un ataşament sincer faţă de ideea Europei Unite şi
relansează construcţia europeană. Decât o dispută cu Germania, Mitterand preferă o axă Paris-
Bonn drept motor pentru continuarea eforturilor de integrare europeană. Primele negocieri
privind uniunea politică încep, în ianuarie 1991, când preşedinţia Consiliului Comunităţii a fost
preluată de Luxemburg. Astfel, în aprilie 1991, a fost elaborat proiectul de tratat asupra Uniunii
politice, care redeschidea problema structurii Uniunii. Acesta cuprindea reorganizarea Uniunii
pe trei paliere. Primul îl constituia comunitatea europeană, care îngloba cele trei comunităţi
existente: CECA, CEE şi Euratom. Al doilea palier era consacrat politicii externe şi de securitate
comună. Al treilea cuprindea noile competenţe interguvernamentale privind afacerile interne şi
justiţia. 45 Astfel, se deschidea posibilitatea unui proces gradual, care să conducă la o Uniune de
vocaţie federală. Pentru prima oară după anii cincizeci, termenul de „federal” apărea în
conţinutul unui tratat. Această problemă îi mobilizează pe partenerii din Uniunea Europeană
care la 9 şi 10 decembrie, la reuniunea la nivel înalt de la Maastricht, discută acordul privind
Tratatul Uniunii Economice şi Monetare (UEM) şi Tratatul Uniunii politice. La 7 februarie 1992
este semnat Tratatul de la Masstricht care intră în vigoare la 1 noiembrie 1993. Începând cu
1991 şi cu semnarea Tratatului de la Maastricht, noţiunea de „apărare europeană comună” capătă
o fundamentare juridică, prin instaurarea PESC (Politica externă şi de securitate comună). 46
Comunitatea Europeană devine Uniunea Europeană, iar atmosfera socio-politică este favorabilă
integrării întregului continent, popoarele din Est manifestându-şi dorinţa de a aboli împărţirea
Europei în două zone diferite, aşa cum s-a întâmplat după 1947. Între timp, Europa centrală şi de
Est îşi reglementează, cu excepţia Iugoslaviei, pe cale paşnică, vechile dispute naţionale. În acest
sens, se semnează tratate de bună vecinătate între Ucraina şi Ungaria (1991), Polonia (1992),
Slovacia (1993), între Belarus şi Polonia (1992). La 9 aprilie 1990, preşedintele Cehoslovaciei
Vaclav Havel ia iniţiativa de a-i reuni pe omologii săi unguri şi polonezi, la Bratislava, cu scopul
de a se pune de acord în legătură cu problemele economice, politice şi militare de interes comun.
Grupul numit Višegrad, denumire de rezonanţă istorică ce semnifica locul unde în urmă cu
aproape şapte sute de ani, la 1395, se reuniseră cei trei regi ai Poloniei, Boemiei şi Ungariei
(respectiv Cazimir al Poloniei, Ioan al Boemiei şi Carol al Ungariei) pentru a pecetlui relaţiile
lor, va avea un rol important în apropierea celor trei ţări după căderea comunismului. La 15
februarie 1991, grupul de la Višegrad, căutând o identitate comună, discută deja despre
apropierea celor trei ţări la Comunitatea Europeană.

47
 Unul din evenimentele importante desfăşurate în această zonă, care generează o
transformare geopolitică majoră în inima Europei, este separarea, prin bună înţelegere, dintre
Cehia şi Slovacia (1993). Totodată, sunt reglementate relaţiile ungaro-române, aflate de mult în
dificultate după Trianon, chiar dacă negocierile se vor derula lent, pe parcursul primei jumătăţi a
deceniului nouă al secolului XX. Tratatul româno-maghiar s-a semnat la 16 septembrie 1996,
Ungaria recunoscând status-quo-ul teritorial, iar România angajându-se să acorde drepturi
specifice minorităţii maghiare. Prin conţinutul semnificativ al tratatului, se aşeza ultima piatră a
unui edificiu legal şi democratic, menit să asigure stabilitatea păcii în centrul Europei.
Dacă evenimentele petrecute în Europa, începând cu anul 1989, ar fi putut genera şocuri
adânci în ceea ce priveşte construcţia comunitară, realitatea a infirmat, însă, opiniile sumbre
privind viitorul acesteia. În vâltoarea profundelor transformări petrecute după căderea zidului
Berlinului, reapropierea dintre Franţa şi Germania, precum şi solidarizarea occidentalilor în
atitudinea favorabilă faţă de Estul european au devenit faptele cele mai evidente în raporturile
dintre statele europene. În acest spirit, în iunie 1996, nouă şefi de state din Polonia, Slovacia,
Cehia, Ucraina, Germania, Slovenia, Italia, Austria şi Ungaria se întâlnesc la castelul din Lancut,
din estul Poloniei, pentru a marca relaţiile lor de bună vecinătate şi a releva importanţa
legăturilor dintre ţările fost comuniste şi celelalte ţări europene, precum şi pentru a discuta
despre configuraţia viitoare a Europei. 47
În mai puţin de zece ani de la căderea Zidului Berlinului, evoluţia continuă a democraţiei
politice şi a economiei de piaţă din ţările ex-comuniste va face posibilă deschiderea Uniunii
Europene spre Estul Continentului. De la Declaraţia lui Robert Schuman şi crearea în 1951 a
Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, până la Tratatul de la Maastricht din 1991,
Franţa, în strânsă legătură cu Germania, a iniţiat şi condus procesul de unificare a Europei
Occidentale, deschizând apoi drumul spre înfăptuirea unităţii întregii Europe.
Instaurarea oficială la 1 ianuarie 1993 a unei pieţe unice monetare a sporit încrederea în
viitorul politico-juridic şi cultural al Uniunii.
După aderarea, la 1 ianuarie 1995, a Suediei, Finlandei şi Austriei, Uniunea Europeană
se pregăteşte pentru cea mai largă extindere din istoria ei. Fiind în faţa unei alternative legată de
o extindere fără o instituţionalizare prealabilă sau o evoluţie lentă realizată abia după o reformă
instituţională, Uniunea Europeană a găsit un compromis, între reuniunea de la Madrid din
decembrie 1995 şi cea de la Amsterdam din 17 iunie 1997. Reforma instituţiilor Uniunii se va
face după o nouă lărgire în cadrul Conferinţei interguvernamentale (CIG), iar negocierile de
aderare vor începe la şase luni după închiderea acesteia. S-a ajuns la o înţelegere între Franţa şi
Germania în sensul că aceasta din urmă este de acord cu reforma instituţională susţinută de
Franţa, în condiţiile când francezii nu vor întârzia lărgirea după încheierea reformei.

48
 Reforma în vederea „lărgirii” s-a desfăşurat pe baza Tratatului de la Amsterdam şi s-a
definitivat prin cel de la Nisa, denumit al „extinderii”. De acum, viitorul întregii Europe va
depinde, cu prioritate, de felul cum se vor duce la bun sfârşit eforturile democraţiilor din Europa
de Est în legătură cu alegerea făcută privind integrarea europeană. 48
Lărgirea Uniunii Europene, de la începutul mileniului trei, a reprezentat cea mai mare
provocare, ea fiind un proces evolutiv şi continuu. Pentru Uniune, acceptarea de noi membri nu
a fost un fapt inedit. Dar, noutatea a constat în amploarea lărgirii din punct de vedere cantitativ
şi calitativ. 49 În această etapă, Uniunea a înglobat şi intenţionează să accepte cel puţin
doisprezece membri, mai mulţi decât a primit în ultimii patruzeci de ani. Dacă în trecut, ţările
membre aveau similitudini în procesul dezvoltării economico-sociale şi politice, în prezent
majoritatea ţărilor sunt mai sărace, se află într-un proces de tranziţie spre economia de piaţă şi au
o construcţie relativ recentă a regimurilor democratice de tip occidental. În sfârşit, au mărimi
inegale, unele fiind aproape mari (Polonia, România), altele majoritar mici (Slovenia şi cele trei
ţări baltice) sau sunt microstate (Cipru şi Malta). 50
Punctul de cotitură al politicii Uniunii Europene faţă de ţările centrale şi est-europene s-a
realizat, în iunie 1993, la Consiliul European de la Copenhaga, când s-a stabilit că acestea pot
deveni membre dacă doresc acest lucru: „Aderarea va avea loc în momentul în care ţara asociată
va fi capabilă să îşi asume obligaţiile de membru prin îndeplinirea condiţiilor economice şi
politice cerute.”51 Ungaria şi Polonia au făcut cereri de aderare în 1994, iar România la 22 iunie
1995. În iulie 1997 au apărut opiniile asupra celor zece ţări din Centrul şi Estul Europei, ca parte
a documentelor Agendei 2000, împreună cu propunerile Comisiei pentru o strategie a lărgirii.
Opinia Comisiei a fost aceea că numai cinci din ţările asociate (plus Cipru) erau pregătite pentru
negocierile de aderare (Polonia, Ungaria, Cehia, Estonia, Slovenia), celelalte cinci (Slovacia,
România, Bulgaria, Letonia, Lituania) au fost temporar respinse. Consiliul European de la
Luxemburg, din decembrie 1997, a probat evaluările Comisiei din Agenda 2000, lansând
procesul de aderare a zece state candidate din Europa Centrală şi de Est şi a Ciprului. El a
relevat că Uniunea Europeană are o bogată experienţă în privinţa aderării,acţiunea întreprinsă
fiind de mare anvergură, dar posibilă. 52 Într-adevăr, în decursul a patru decenii, au fost nouă
aderări care au avut loc în patru valuri succesive. 53
Un aspect important al negocierilor de aderare a fost, întotdeauna, insistenţa statelor
membre existente ca ţara candidată să accepte acquis-ul comunitar, adică totalitatea legilor şi
reglementărilor care s-au dezvoltat de-a lungul timpului fără schimbări majore pentru a se
asigura stabilitatea Uniunii.
Tratatul de la Nisa, din 26 februarie 2001, a definitivat extinderea, iar la 16 aprilie 2003
s-a semnat, la Atena, de către zece state, tratatul de aderare la Uniunea Europeană (Cehia,

49
Ungaria, Polonia, Slovacia, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania, Cipru, Malta). Procesul de
extindere va continua prin integrarea la 1 ianuarie 2007 a României şi Bulgariei.
Pentru România, problema integrării europene a fost o constantă a secolului al XIX-lea şi
a primei jumătăţi a secolului XX. România a privit, după 1848, spre Apus şi nu spre Răsărit,
conştiinţa culturală românească rămânând, dincolo de divizarea politică, pro europeană, întrucât
nici o influenţă nu a putut învinge această aspiraţie profundă. 54 Rămâne ca ea să-şi descifreze,
identifice şi analizeze şansele concrete pe care le oferă aderarea, dincolo de costurile enorme
care le implică, la nivel economic şi social.
Dacă la început a existat o lipsă de entuziasm şi un scepticism public privind utilitatea
Uniunii Europene, în ţările membre, atât faţă de marea extindere din 2004, cât şi faţă de cea din
2007, treptat, aderarea aderarea a trezit noi speranţe.55 Sentimentul de nelinişte faţă de costurile
financiare şi politice implicate a fost înlocuit cu cel de „oportunitate istorică”. Astfel, atenţia se
îndreaptă acum de la „costurile” lărgirii, la „oportunităţile” apărute, cum ar fi extinderea pieţei
de la 370 milioane la 470 milioane de consumatori, ce va stimula creşterea economică şi va
asigura noi afaceri în întreaga Europă. Totodată, se va extinde zona de stabilitate în Europa, fapt
ce va contribui la securitatea şi pacea continentului. O Europă lărgită va asigura o cooperare mai
bună în soluţionarea problemelor paneuropene (mediu înconjurător, crimă organizată), generând
continentului o securitate sporită. De asemenea, o Europă unită va fi un partener comercial mai
puternic, va avea o mai mare greutate în afacerile mondiale. Problema principală care se ridică,
în prezent, este strâns legată de transformarea Europei istorice şi geografice într-o Europă
politică şi funcţională, atât pentru propria ei prosperitate, cât şi pentru sistemul internaţional în
genere. De aceea, construcţia europeană şi problemele ei trebuie privite echilibrat, fără a le
idealiza sau condamna într-un fel sau altul. Caracteristicile pe care le va dobândi în viitor Europa
depind, în mare măsură, de ambiţia muncii comunitare, acest continent fiind în stare să obţină, în
pofida luptelor nimicitoare prea des reînnoite, performanţe economice şi progrese sociale
spectaculoase.
După o fractură de o jumătate de secol, continentul nostru şi-a regăsit, în sfârşit, unitatea
geopolitică, ce ne permite să-l concepem într-o viziune de ansamblu, ca un tot unitar.
Perspectiva Statelor Unite ale Europei, adevărată utopie romantică, visată de Victor Hugo, apare
astăzi ca fiind şansa continentului nostru, el având conştiinţa limpede că revenirea la Europa
naţiunilor poate fi mai periculoasă, în viitor, decât un solid spaţiu comunitar reunit.

50
 CAPITOLUL III

CONSTITUŢIA – FUNDAMENT AL INSTITUŢIILOR EUROPENE

1. Tradiţii constituţionale europene

Constituţia reprezintă legea fundamentală a oricărui stat, ea fiind legea legilor.

Noţiunea de Constituţie îşi are originea încă din antichitate, fiind folosită în accepţiunea
de lege. Etimologic cuvântul provine, astfel, din limba latină, constitutio însemnând aşezare cu
temei, starea unui lucru. La Roma toate legile date de împărat purtau denumirea de constituţii
imperiale. De altminteri, se cunoaşte faptul că ceea ce definea, în primul rând, cetatea romană
era legea. După romani, caracteristica fundamentală a unei societăţi nu era nici morala, nici
credinţa, ci dreptul ei. Iar dreptul izvora direct din morală şi avea ca şi acesta rolul de a asigura
stabilitatea şi continuitatea cetăţii. Privind în perspectivă istorică, i-am putea atribui cetăţii
romane rolul pe care marele istoric Nicolae Iorga i l-a desluşit cu atâta profunzime şi fineţe
„Roma nu există numai pentru că vrea să dureze, ci pentru că trebuie să fie” 1.
De la romani termenul de Constituţie se păstrează cu sensul de lege, până în secolul al
XVIII-lea, când aparte accepţiunea actuală de lege fundamentală, preluată de toate statele lumii.
Constituţia a fost creată pentru a exprima o nouă ideologie politică şi juridică generată de
revoluţiile burgheze victorioase, iar adoptarea ei a marcat un eveniment de mare importanţă
pentru societatea umană. Constituţia cuprinde ansamblul normelor juridice exprimate într-o
formulare concisă şi sistematică, bucurându-se de o eficienţă juridică superioară tuturor
celorlalte legi.
Doctrina juridică nu are o viziune unitară în ceea ce priveşte momentul apariţiei primei
constituţii în lume. Aceasta deoarece unii iau în considerare numai constituţia scrisă, alţii
recunosc şi valoarea Constituţiei cutumiare sau a Constituţiei mixte (scrisă şi cutumiară). Din
această perspectivă, sunt mulţi jurişti care apreciază că prima Constituţie a apărut în Anglia,
procesul de închegare a acestei constituţii începând din secolul al XIII-lea, odată cu adoptarea
documentului intitulat Magna Charta Libertatum de la 1215. Ea îngrădea puterea regelui,
fixând în scris privilegiile bisericii, nobilimii laice şi orăşenilor londonezi 2. Importanţa acestui
act a fost când exagerată, când subestimată în decursul timpului, dar semnificaţia Chartei constă
în actualitatea principiilor care au stat la baza alcătuirii ei. Ea reprezintă un document aproape
modern, apărut în plină epocă feudală.

51
 Charta limita pretenţiile fiscale ale Coroanei, garanta libertatea oraşelor şi stabilea
condiţiile desfăşurării comerţului liber de orice taxe şi vămi arbitrare. Este interesant articolul 39
al Chartei care garanta, în scris, egalitatea cetăţenilor în faţa legii. Totodată, Charta fixa cadrul
de funcţionare a puterii judecătoreşti, prin stabilirea modalităţilor de desfăşurare a proceselor
civile şi prin obligaţia curţilor criminale de a se întruni cu fiecare comitat. Pedeapsa trebuia să
corespundă faptei vinovatului, iar aplicarea ei să nu afecteze mijloacele de întreţinere ale
acestuia. La pronunţarea pedepsei participau concetăţenii localnici ai inculpatului, pentru a se
evita arbitrariul în adoptarea sancţiunii. Charta preciza: „Nici un om liber nu va fi închis sau
expulzat, sau nimicit în vreun fel, fără a fi judecat în mod egal de egalii săi potrivit legilor
ţării”3.
Importanţa Chartei constă nu atât în conţinutul exact al prevederilor ei, ci în principiile
fundamentale pe care generaţiile viitoare le-au extras din substanţa valorică a acestui document:
„Există legi ale statului, drepturi aparţinând comunităţii. Regele trebuie să le respecte. Dacă le
violează, loialitatea încetează a fi o datorie şi supuşii au dreptul să se răscoale” 4. Pe acest temei,
Parlamentul cel Lung (1640-1653) a declanşat lupta împotriva regelui Carol I Stuart, Revoluţia
engleză căpătând particularităţi specifice izvorâte din această confruntare. Ea a îmbrăcat o haină
religioasă, desfăşurându-se sub forma unei confruntări între catolici şi protestanţi, numiţi
„puritani”. Ei îşi propuneau să „purifice” biserica engleză de influenţele catolicismului şi au avut
un rol atât de mare în evenimentele care au zguduit veacul al XVII-lea, încât unii istorici
britanici folosesc denumirea de „Revoluţie puritană” pentru a marca conţinutul acesteia.
Revoluţia a avut drept ţel lichidarea puterii regelui în favoarea supuşilor şi crearea unor instituţii
politice care să garanteze răspunderea guvernului, ca deţinător al puterii executive în faţa
Parlamentului ca reprezentant al poporului.
După restauraţia lui Carol al II-lea (1660-1685) monarhia a recunoscut la 1679 – Habeas
Corpus Act – document ce reprezintă temelia constituţionalismului şi a libertăţilor individuale
engleze. Avându-şi izvorul în Magna Charta Libertatum de la 1215, actul din 1679 stabilea că
nici o persoană nu putea fi arestată decât pe baza unei ordonanţe judecătoreşti scrise, motivele
arestării trebuind să fie comunicate în maximum 24 de ore, în caz contrar existând obligaţia
juridică a punerii în libertate a persoanei respective.
„Revoluţia glorioasă” de la 1688 prin care era înlăturat Iacob al II-lea, tronul revenind lui
Wilhelm de Orania a desăvârşit sistemul constituţional al libertăţilor engleze. Billul Drepturilor
(Bill of Right) de la 1689, unul din cele mai importante acte constituţionale britanice, asigura
garantarea din partea regelui a convocării regulate a parlamentului, libertatea dezbaterilor sale şi
dreptul exclusiv al acestuia în materie financiară. Regele pierdea dreptul de a suspenda aplicarea
unor legi sau de a le abroga total sau parţial. Dreptul de a întreţine armata, componentele şi

52
efectivele acesteia erau condiţionate de aprobarea generală a parlamentului. Prin „revoluţia
glorioasă”, nesângeroasă, puterea regală a fost definitiv îngrădită.
Actul din 1701 care reglementa succesiunea la tron (prevăzând excluderea pentru
totdeauna de la domnie a ramurii directe a Stuarţilor, tronul urmând să revină dinastiei de
Hanovra) cuprindea unele garanţii constituţionale care desăvârşeau sistemul democratic al
monarhiei constituţionale. Fiecare act al regelui trebuia să fie contrasemnat de ministrul de resort
care-şi asuma răspunderea pentru acel act, instituindu-se formula „regele domneşte dar nu
guvernează”.
Constituţia engleză se prezintă astăzi ca fiind formată dintr-o parte scrisă, în care este
cuprins dreptul statutar (statute law), dreptul judiciar sau al precedentelor (common law) şi dintr-
o parte nescrisa, formată din dreptul cutumiar, aşa-numitele convenţii constituţionale.
Din actele constituţionale engleze s-au inspirat Constituţiile moderne, începând cu
constituţia americană, apoi cea franceză, care a influenţat celelalte constituţii europene. De
remarcat este faptul că, din punct de vedere cronologic, prima Constituţie scrisă este cea
americană din 1787 (Constituţia de la Philadelphia). Dar, sub aspectul importanţei istorice, a
influenţei exercitate asupra dezvoltării mişcării constituţionale europene, întâietatea revine
Constituţiei franceze de la 1791.
Revoluţia franceză, ca o reacţie firească contra absolutismului monarhic, a promovat o
concepţie juridică având drept obiectiv limitarea puterii guvernanţilor şi garantarea drepturilor
fundamentale ale omului şi cetăţeanului, individul fiind scopul, iar societatea, exprimat prin stat,
mijlocul. În consecinţă, baza şi scopul dreptului îl reprezintă consacrarea libertăţilor
individuale. În articolul 1 al Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului din 26 august 1799 se
afirmă că „oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi”, iar articolul 2 preciza că „Scopul
oricărei asociaţii politice este conservarea drepturilor naturale şi imprescriptibile ale omului”.
Apoi articolul 5 menţiona că „Legea nu poate opri decât acţiunile vătămătoare societăţii. Tot
ceea ce nu este oprit de lege este permis.” Cu alte cuvinte, omul se naşte cu o serie de drepturi
care-i aparţin şi care nu pot fi îngrădite sau limitate de către stat, scopul acestuia fiind apărarea şi
conservarea acestor drepturi. Iar societatea, adică statul nu poate face ceva contrar acestor
drepturi, fără a-şi depăşi raţiunea de a fi.
Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului având 17 articole, enunţa într-o formulare
clară şi categorică, principiile generale ale libertăţilor individuale, valabile pentru toţi oamenii,
indiferent de pe ce meridian ar trăi. Mai mult decât Declaraţia de independenţă americană, cea
franceză a fost eliberată de orice preocupare naţională. Prin caracterul său absolut universal
Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului a devenit programul comun de libertate şi
democraţie al tuturor naţiunilor, afirmând că „ignoranţa, uitarea sau nesocotirea drepturilor

53
omului sunt singurele cauze ale nenorocirilor publice şi ale corupţiei guvernanaţilor.” 5 Cele mai
importante drepturi ale omului erau socotite a fi libertatea, proprietatea şi rezistenţa la opresiune.
Între oameni nu există alte deosebiri decât acelea ale virtuţilor şi talentelor lor. Iar pentru ca
aceste drepturi să poată fi exercitate, societatea trebuia să se organizeze după principiul separării
puterilor în stat. Cele 17 articole ale Declaraţiei exprimau idealul de libertate al omenirii la acea
dată.
Revoluţia franceză consacră concepţia omului investit cu drepturi de la natură, în
calitatea lui de om. „Ideologii revoluţiei franceze nu utilizează, după cum spuneam, conceptul de
„drepturi ale francezilor, ci de drepturi ale omului, în timp ce în doctrina juridică engleză sau
americană, deşi sunt amintite aceste drepturi, ele sunt considerate ca „drepturi ale englezilor”
sau „drepturi ale americanilor”. De asemenea, în concepţia revoluţiei franceze noţiunea de om şi
noţiunea de persoană sunt identice, întrucât toţi oamenii şi numai oamenii sunt consideraţi ca
persoane. Se poate spune că, din acest punct de vedere, asistăm la o răsturnare a vechilor
concepţii şi doctrine ce au dominat dreptul roman, unde fundamentul dreptului nu era ideea de
om, ci de cetate, omul dobândind drepturi nu în calitate de om, ci de membru al unei cetăţi,
concretizate în cele trei statusuri: „status libertatis”, „status civitatis” şi „status familiae”
(adică să fie liber, să fie cetăţean, şi sui-juris). Consecinţele acestei concepţii „antropocentriste”
în materie juridică vor fi consacrarea şi afirmarea în actul constituţional din 1791 a principalelor
drepturi înnăscute ale omului mai sus menţionate: libertatea, proprietatea, rezistenţa la
opresiune. În consecinţă toate „drepturile civile se reduc la drepturile de libertate, de proprietate
şi de a contracta”6.
Apariţia Constituţiei trebuie privită ca un proces desfăşurat în timp, început cu mult
înainte de revoluţia burgheză, dar meritul burgheziei a constat în sistematizarea regulilor
fundamentale de organizare a guvernării, într-o lege scrisă. Este important de subliniat că
adoptarea Constituţiei s-a realizat, după modelul francez, prin forme şi proceduri solemne,
investite cu cea mai înaltă forţă juridică. Procedura specială de adoptare pune în valoare
supremaţia Constituţiei şi deosebirea acesteia faţă de celelalte legi ordinare. Pe tot parcursul
secolului al XIX-lea au fost elaborate şi adoptate constituţii în majoritatea statelor europene.
Ideea constituţională a dominat spiritul acestui veac, când Europa devine continentul statului
naţional constituţional. Dintre acestea, Constituţia belgiană de la 1831 a transcris cel mai bine
dreptul nescris englez. Iar în acest context este de menţionat faptul că românii, la 1866, când au
elaborat şi adoptat prima Constituţie modernă, au avut drept model, constituţia belgiană.
Procesul de geneză a formelor constituţionale moderne este un rezultat direct al sincronismului
politic şi cultural european care a generat un ansamblu de principii şi reguli juridice prezente în
aproape toate constituţiile. Din punct de vedere a modurilor de adoptare a constituţiilor acestea

54
sunt de mai multe feluri: constituţia acordată, statutul, pactul constituţional, constituţia convenţie
şi constituţia parlamentară.
Constituţia acordată este adoptată de monarh ca suveran absolut, ca de pildă: Constituţia
franceză dată de Ludovic al XVIII-lea (1814), Constituţia Piemontului şi Sardiniei (1848),
Constituţia japoneză (1898) etc. Spre deosebire de Constituţia acordată, Statutul este dat tot de
monarh, dar ratificat prin plebiscit. În categoria statutelor menţionăm: Statutul Albertin (1848)
care devine Constituţia Italiei, Statutul lui Al. I. Cuza (1864), constituţia regelui Carol al II.lea
din România (1938) etc.
Constituţia pact este rezultatul înţelegerii între rege şi popor, reprezentat prin parlament.
Multe din constituţiile europene din a doua jumătate a secolului al XIX-lea au fost de acest tip,
printre care şi Constituţia României de la 1866, precum şi cea din 1923, elaborată după primul
război mondial.
Constituţia convenţie este opera unei adunări aleasă special pentru a adopta constituţia,
care apoi poate fi şi aprobată prin referendum (Constituţie referendară) cum a fost, de pildă,
Constituţia României de la 1991.
Constituţia parlamentară este opera parlamentului care o adoptă cu o majoritate
calificată (cel puţin 2/3 din numărul total al membrilor acestuia). În acest mod s-au adoptat
constituţii după cel de-al doilea război mondial, mai ales în ţările Europei de Est.
În evoluţia constituţională europeană a existat un „corpus” de reguli şi practici juridice,
privind organizarea şi funcţionarea societăţii, a instituţiilor statului, protecţia şi garantarea
drepturilor individuale, la care fiecare naţiune şi popor şi-a adus partea de creativitate şi
originalitate. Caracteristicile fiecărei epoci au imprimat constituţiilor anumite trăsături specifice,
care configurează juridicitatea şi normativitatea acestora.
Dezvoltarea constituţională europeană dezvăluie faptul că afirmarea formelor
instituţionale moderne nu s-a realizat în mod paşnic, ci prin „luptă”, conflict şi sforţare continuă,
fiind rezultatul ciocnirii intereselor şi scopurilor urmărite de diferitele grupuri sociale şi politice
ce alcătuiesc societatea. În consecinţă, „lupta în drept” şi „scopul în drept” sunt cei doi vectori
care caracterizează şi direcţionează viaţa dreptului, după cum preciza Rudolph von Thering, unul
din continuatorii şcolii istorice a dreptului7. Iar despre organizările şi instituţiile juridice , ca şi
despre constituţiile politice, se poate spune că ele nu se formează şi se dezvoltă în mod paşnic şi
liniştit, ci conflictual, fiind rezultanta raportului de forţe existent la un moment dat în cadrul
societăţii. Constituţiile elaborate în diferite state europene preluate şi adoptate după modelul
deschis de revoluţia franceză şi constituţia americană au reprezentat forma juridică prin care
statul organizează cadrul politic de funcţionare a instituţiilor sale fundamentale, în interiorul

55
căruia indivizii dobândesc şi li se recunosc o serie de drepturi şi libertăţi politice, economice şi
sociale.
„Corpus-ul” comun de reguli şi practici juridice existente în conţinutul constituţiilor
europene a constituit temeiul elaborării Constituţiei europene, care asigură organizarea pe baze
federale a continentului nostru. Totodată racordarea la valorile şi principiile Constituţiei
europene reprezintă un proces extrem de complex şi, în acelaşi timp, delicat, statele europene
raportându-se, în mod diferit, faţă de adoptarea acesteia (de pildă olandezii şi francezii au
respins, prin referendum, Tratatul asupra Constituţiei europene).
Dar, elaborarea şi adoptarea Constituţiei reprezintă un pas important în procesul de
adâncire a construcţiei europene, conferind continentului nostru un instrument eficace pentru
funcţionarea şi dezvoltarea sa pe baze federale întărind, în acelaşi timp, prestigiul Uniunii, în
raporturile internaţionale.

2. Caracterul şi conţinutul Tratatului constituţional

După 50 de ani de la începutul construcţiei europene, în urma unor extinderi succesive

care au făcut ca în prezent Uniunea Europeană să aibă 25 de membri, era momentul ca diferitele
tratate care s-au succedat de-a lungul anilor să fie contopite într-un singur text.

Însăşi ideea de „Constituţie” reprezintă un progres imens în direcţia aprofundării

integrării şi a apropierii Uniunii Europene de cetăţeni. În condiţiile în care adoptarea unei
Constituţii este de natură să aprofundeze, în mod decisiv, integrarea politică la nivelul Uniunii,
prin dispariţia tradiţionalilor piloni (pilonul comunitar, politica externă şi de securitate comună
şi cooperarea în materie judiciară şi poliţienească), un astfel de instrument devine un adevărat
catalizator pentru consacrarea Uniunii ca un actor internaţional de prim rang la nivelul societăţii
internaţionale.

Declaraţia asupra viitorului Uniunii Europene, adoptată de către Conferinţa

intervugernamentală de la Nisa din 7 - 9 decembrie 2002, prevedea o nouă reformă a tratatelor,
centrată în special asupra a patru teme: repartizarea competenţelor între Uniune şi statele
membre; simplificare instrumentelor Uniunii; rolul Parlamentelor naţionale; statutul Chartei
drepturilor fundamentale ale cetăţenilor europeni.
În cadrul Consiliului European de la Laeken, din 14 – 15 decembrie 2001, şefii de stat şi
de guvern din ţările UE au luat decizia ca, după modelul deja experimentat în cazul elaborării
Chartei drepturilor fundamentale ale cetăţenilor europeni, să se constituie o Convenţie pentru
viitorul Europei (sau Convenţie europeană). Rolul acesteia era de a reflecta şi de a găsi soluţii

56
pentru transpunerea în practică a reformei tratatelor comunitare, respectiv de a face faţă noilor
provocări: pe plan intern (nevoia de a aduce Uniunea şi instituţiile sale mult mai aproape de
cetăţeni), dar şi pe plan internaţional (fenomenul globalizării, în principal).
Lansată la 28 februarie 2002 şi prezidată de Valéry Giscard d’Estaing, Convenţia era
compusă din 105 membri plini şi 102 supleanţi: un reprezentant al fiecărui guvern, doi membri
pentru fiecare Parlament naţional, şaisprezece membri ai Parlamentului european şi doi
reprezentanţi ai Comisiei europene. Ţările candidate erau reprezentate în aceleaşi condiţii ca şi
statele membre (fără a putea totuşi să împiedice consensul, regula decizională în cadrul
Convenţiei). Lucrările erau conduse de către un prezidiu format din treisprezece membri,
reprezentând toate cele patru secţiuni ale Convenţiei. Pe parcursul anului 2002, grupurile de
lucruri şi-au prezentat în faţa adunărilor în plen raporturile finale, sinteză a concluziilor adoptate.
În iunie 2003, în conformitate cu calendarul stabilit, Convenţia a prezentat Consiliului
European de la Salonic textul Proiectului de Tratat constituţional. La 18 iulie 2003, a fost
adoptată o variantă revizuită şi completată a documentului.
Pasul următor a fost supunerea acestui Proiect aprobării Conferinţei
Interguvernamentale, ale cărei lucrări s-au deschis în octombrie 2003. Ulterior eşecului din
cadrul Consiliului European de la Bruxelles, din 12 - 13 decembrie 2003, şefii de stat şi de
guverne ai ţărilor membre U.E. au ajuns la un rezultat pozitiv cu ocazia summit-ului, din zilele
de 17 - 18 iunie 2004: adoptarea textului final al Proiectului de Tratat constituţional pentru
Europa, care a păstrat cea mai mare parte a propunerilor Convenţiei. Formula rezultată în urma
negocierilor, care au durat aproximativ nouă luni, reprezintă, probabil, maximul posibil în acest
stadiu al integrării europene8.
La 29 octombrie 2004, şefii de stat şi de guvern ai celor 25 de state membre ale Uniunii
au semnat Tratatul Constituţional la Roma. Acest loc a fost ales, în mod simbolic, pentru a
reaminti tuturor de unde a pornit ambiţiosul proiect european: de la semnarea, la 25 martie 1957,
pe colina Capitoliului, de către reprezentanţii Belgiei, Franţei, Germaniei, Luxemburgului şi
Olandei a Tratatelor instituind Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea Europeană a
Energiei Atomice (Euratom). Tratatul nu va intra în vigoare decât după ratificarea sa, conform
propriilor proceduri constituţionale, de către toatele statele membre ale Uniunii. Data cea mai
probabilă a încheierii acestui proces este 1 noiembrie 2006.

Menită să înlocuiască toate tratatele comunitare existente, Constituţia debutează cu un

Preambul şi este împărţită în patru părţi, respectiv 448 de articole: dispoziţiile fundamentale care
definesc U.E. (obiective, competenţe, proceduri decizionale, instituţii); Charta drepturilor
fundamentale ale cetăţenilor europeni; politicile Uniunii; clauzele finale (procedurile de
adoptare şi de revizie) 9.

57
 3. Definiţia, obiectivele şi valorile Uniunii

Preambulul Tratatului Constituţional anticipează valorile Uniunii, reglementate în detaliu

în Partea I: civilizaţie, umanitate, egalitate, libertate, drepturile omului, stat de drept, cultură,
educaţie, progres social, justiţie, solidaritate. De remarcat că în ultimul paragraf al Preambulului
se mulţumeşte membrilor Convenţiei Europene pentru contribuţia lor la elaborarea Tratatului
Constituţional „în numele cetăţenelor şi cetăţenilor şi al statelor Europei”. Astfel, este subliniată
încă de la început dubla legitimitate a Uniunii: interstatală şi populară, interguvernamentală şi
comunitară10.
Inspirată de dorinţa cetăţenelor şi cetăţenilor, şi a statelor Europei de a construi un viitor
comun, Constituţia instituie Uniunea Europeană, căreia statele membre îi conferă competenţe
pentru atingerea obiectivelor comune. Pentru prima dată, într-un Tratat constitutiv se vorbeşte
despre „competenţe” în vederea atingerii unor „obiective comune” – se evită, totuşi, sintagma
„competenţe comune”. Până în prezent, ideea de „delegare de competenţe” sau de „exercitare în
comun a anumitor competenţe” se regăsea doar în hotărârile Curţii de Justiţie a Comunităţilor
Europene sau în dispoziţiile din constituţiile unor state membre – de exemplu, art. 88, al. 1 din
Constituţia Republicii Franceze – referitoare la participarea la Uniunea Europeană. Semnificaţia
acestor prevederi este aprofundarea integrării economice şi politice la nivelul Uniunii Europene.
Uniunea coordonează politicile statelor membre pentru atingerea acestor obiective şi
exercită, prin metoda comunitară, competenţele ce i-au fost transferate de către acestea. Metoda
comunitară reprezintă o noţiune recent introdusă în vocabularul juridic. Aceasta poate fi definită
ca ansamblul principiilor care guvernează mecanismele decizionale la nivelul UE şi care reflectă
dualitatea Uniunii de organism fondat pe voinţa statelor şi cetăţenilor de a aprofunda a
integrarea. În mod concret, metoda comunitară este reflectată prin consacrarea procedurii co-
deciziei, care presupune intervenţia Consiliului (organism al statelor) şi a Parlamentului
European (organism al cetăţenilor).
Se precizează că Uniunea este deschisă tuturor statelor europene care respectă valorile
sale şi care se angajează să le promoveze în comun. Astfel sunt extinse prevederile art. 49 (fostul
art. O, modificat la Amsterdam) din Tratatul de la Maastricht - prin referirea la „împărtăşirea,
respectarea şi promovarea valorilor comune de către statele care doresc să adere”. Totodată, se
păstrează atributul „european”, reţinut de Tratatul de la Maastricht, referitor la statele care pot
deveni membre.

58
 Lista valorilor europene fundamentale, comune statelor membre sunt: respectul
demnităţii umane; libertatea; democraţia; egalitatea; statul de drept; respectul pentru drepturile
omului, inclusiv drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor. Totodată, este enunţat caracterul
comun al acestor valori, precum şi scopul realizării unei societăţi caracterizate prin: pluralism;
toleranţă; justiţie; solidaritate; egalitate între femei şi bărbaţi; nediscriminare.
Scopul Uniunii este de a promova pacea, respectul faţă de valorile sale fundamentale şi
bunăstarea popoarelor sale. Ea optează pentru un model de societate întemeiat pe dezvoltarea
durabilă, consecinţă a creşterii economice echilibrate, cu o piaţă unică, un grad cât mai ridicat de
ocupare a forţei de muncă, de competitivitate şi al nivelului de trai. Totodată, U.E. combate
excluderea socială şi discriminările şi promovează justiţia şi protecţia socială, egalitatea între
femei şi bărbaţi, solidaritatea între generaţii şi protecţia drepturilor copilului. Uniunea susţine
coeziunea economică, socială şi teritorială, precum şi solidaritatea între statele membre.
Organizaţia respectă bogăţia diversităţii sale culturale şi lingvistice şi veghează la păstrarea şi
dezvoltarea patrimoniului cultural european. În domeniul relaţiilor externe, Uniunea promovează
pacea, securitatea, dezvoltarea durabilă, solidaritatea şi respectul între popoare, comerţul liber şi
echitabil, eradicarea sărăciei şi protecţia drepturilor omului, în special a drepturilor copilului.
Sunt menţionate ca obiective respectarea strictă şi dezvoltarea dreptului internaţional, precum şi
respectul principiilor Cartei Naţiunilor Unite. Toate aceste obiective sunt duse la îndeplinire
prin mijloace adecvate, în funcţie de competenţele conferite Uniunii prin prevederile
constituţionale.
Libertăţile fundamentale recunoscute la nivelul Uniunii Europene sunt: garantarea liberei
circulaţii a persoanelor, a bunurilor, a capitalurilor şi a serviciilor, precum şi libertatea de
stabilire. În acest sens, este necesară separarea noţiunii de libertate fundamentală în sensul de
„drept al omului” (în formularea Convenţiei pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului), respectiv în sensul dreptului comunitar, care presupune un principiu –
dublat de un drept subiectiv – cu încărcătură economică, specific „pieţei comune”.
Un loc deosebit a fost rezervat nediscriminării fondate pe cetăţenie, complementară
libertăţilor fundamentale (nereglementând, practic, un drept al omului). Precizăm că principiul
nediscriminării este explicitat pe baza unui criteriu cvasi-exhaustiv (sex, rasă, culoare, origine
etnică sau socială, trăsături genetice, limbă, religie sau credinţă, opinie politică sau de orice altă
natură, apartenenţa la o minoritate naţională, proprietate, naştere, disfuncţie, vârstă sau orientare
sexuală) de art. II-81 al Chartei drepturilor fundamentale ale cetăţenilor europeni, parte
integrantă din Tratat.
Uniunea respectă identitatea naţională a statelor sale membre în ceea ce priveşte
structurile lor fundamentale politice şi constituţionale, inclusiv autonomia locală şi regională.

59
Acest principiu subliniază ideea că diversitatea este una din trăsăturile sale caracteristice (actuala
deviză fiind chiar aceasta, “Unitate în diversitate”). Textul se regăseşte, de altfel, în articolul F
al Tratatului de la Maastricht (6, în numerotarea Nisa).
Un alt principiu fundamental al Uniunii este cooperarea loială între statele membre.
Aceasta implică respectul reciproc, acordarea de asistenţă pentru îndeplinirea sarcinilor ce
decurg din Constituţie, obligaţia de a facilita atingerea obiectivelor comunitare şi de a se abţine
de la orice măsură care ar putea împiedica realizarea acestor obiective. În contextul în care
aprofundarea integrării lărgeşte sfera decizională comunitară, scopul articolului este de a
menţine împreună Uniunea şi statele membre printr-o obligaţie comună de loialitate. Implicit,
vocaţia textului poartă nu numai asupra relaţiilor Uniunii cu statele membre, ci şi asupra celor
dintre statele membre. Obligaţia de loialitate şi de cooperare reală reflectă faptul că procesul
decizional ar trebui să fie aplicat astfel încât toate statele membre să se implice în implementarea
deciziilor şi să nu adopte o atitudine pasivă faţă de deciziile adoptate cu majoritate calificată.
Astfel, cooperarea loială s-ar traduce în faptul că deciziile sunt aduse la îndeplinire cu conştiinţa
subiectivă a faptului că identitatea naţională a fiecărui stat va fi respectată, respectiv că statele
membre vor primi asistenţă în caz de dificultate. Constituţia reflectă principiul cooperării loiale
în unele reglementări – evoluţii semnificative faţă de tratatele constitutive anterioare: implicarea
sporită a Parlamentelor naţionale, prevederi referitoare la solidaritate, relevanţa compromisului
„Ioannina” decis la summit-ul de la Bruxelles din 17-18 iunie 2004.
Art. I-6 consacră un alt principiu al dreptului comunitar: supremaţia să faţă de dreptul
naţional în domeniile în care Uniunea îşi exercită competenţele, în baza cărora poate adopta acte
normative obligatorii din punct de vedere juridic. Acest principiu a fost consacrat pe cale
jurisprudenţială, de către C.J.C.E. (de exemplu, în Hotărârea Van Gend en Loos11, din 1963,
referitoare la art. 12 din Tratatul asupra Comunităţii Economice Europene, sau Hotărârea
Simmenthal12, din 1978, referitoare la art. 28 al aceluiaşi tratat), fiind confirmat în deciziile sale
ulterioare, găsindu-şi acum consacrarea în textul Tratatului Constituţional şi devenind astfel
izvor de drept scris.
Art. I-7 acordă personalitate juridică unică Uniunii şi o va înlocui pe cea a Comunităţilor,
contribuind, din punct de vedere politic, atât la o mai bună vizibilitate a sa pe plan extern, cât şi
la apropierea faţă de cetăţeni, fiind mult mai uşor de stabilit cine răspunde pentru acţiunile
desfăşurate. Tratatele actuale nu fac referire în cuprinsul lor la Uniune ca având personalitate
juridică, chiar dacă după, modificările adoptate la Nisa, unele prevederi ar fi putut fi interpretate
în acest sens (asemenea încercări au fost realizate şi de către C.J.C.E., prin jurisprudenţa sa). Cu
toate acestea, doctrina dreptului comunitar considera, în cvasiunanimitate, că personalitatea
juridică aparţine Comunităţii Europene şi nu Uniunii Europene. Menţionăm că există şi anumite

60
opinii, susţinute în principal de serviciile juridice ale Consiliului, respectiv Comisiei, conform
cărora UE ar fi deţinut o personalitate juridică implicită, rezultată din atribuţiile conferite de
Tratatul asupra Uniunii Europene, inclusiv în domeniile P.E.S.C. şi J.A.I. În acest sens, este
invocată şi practica încheierii de către Uniunea Europeană a unor acorduri internaţionale (de
exemplu, privind statutul misiunilor U.E. în Macedonia sau Bosnia-Herţegovina). Prin
prevederea în mod expres a acordării personalităţii juridice Uniunii, sunt înlăturate toate
ambiguităţile prevederilor Tratatelor actuale.
Simbolurile Uniunii, deja consacrate, sunt stabilite prin art. I-8: steagul - un cerc cu
douăsprezece stele aurii pe fundal albastru; imnul - Oda bucuriei din Simfonia a IX-a de Ludwig
van Beethoven; motto-ul - „Unitate în diversitate”; moneda - euro; Ziua Europei - 9 mai.
Prezentarea însemnelor Uniunii în partea I prezintă semnificaţia consolidării elementelor care
stau la temelia sa, conducând către ideea aprofundării integrării, inclusiv la nivel politic.
Art. I-9 clarifică atât problema valorii juridice a Chartei drepturilor fundamentale ale
cetăţenilor europeni, cât şi problema aderării Uniunii la Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului. Astfel, Charta drepturilor fundamentale dobândeşte atât valoare juridică obligatorie,
cât şi valoare constituţională. Această prevedere are caracter de noutate, întrucât discuţii privind
valoarea sa juridică au avut loc şi după adoptarea sa la Nisa, în anul 2000, neîntrunindu-se însă
un consens în direcţia obligativităţii sale. Acordarea personalităţii juridice Uniunii face posibilă
aderarea acesteia la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Principala dificultate legată de
aderarea Uniunii la Convenţie se referă la raportul care va fi stabilit între cele două Curţi de
Justiţie, fiind exprimată îngrijorarea că, prin aceasta, Curtea de la Strasbourg va deveni
competentă să se pronunţe cu privire la dreptul comunitar, şi mai ales asupra competenţelor
statele membre şi ale Uniunii. Totodată, se mai ridică problema raporturilor dintre dispoziţiile
Cartei drepturilor fundamentale şi cele ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Soluţia
este precizată, însă, de art. II-112 paragraful 3 din Chartă, care arată că, în cazul în care un drept
reglementat de Chartă este se regăseşte şi în prevederile Convenţiei, conţinutul şi sfera sa de
aplicare vor fi înţelese ca cele reglementate de Convenţie.
Constituţia stabileşte, la art. I-10, preluând prevederile deja existente în tratatele
anterioare, că cetăţenia europeană nu o înlocuieşte pe cea a Statului naţional, ci se adaugă
acesteia. Sunt enumerate o serie de drepturi de care se bucură cetăţenii europeni: la libera
circulaţie şi la stabilirea reşedinţei; de a alege şi de a fi ales în organele comunitare şi în cadrul
alegerilor locale în orice stat membru; la protecţie diplomatică din partea oricărui stat membru
pe teritoriul unui stat terţ în care statul membru al cărui cetăţean este persoana respectivă, nu
este reprezentat; de petiţionare. Prevederea în conformitate cu care exercitarea drepturilor
prevăzute în acest articol se face în limitele şi în condiţiile prevăzute de textul Constituţiei şi a

61
măsurilor adoptate în baza acestuia consacră caracterul relativ (şi nu absolut) al drepturilor
reglementate. Se realizează, în acelaşi timp, şi distincţia între esenţa drepturilor – garantate prin
Constituţie – şi exerciţiul acestora – supus limitelor prevederilor Părţii a III-a şi a normelor
conţinute de dreptul derivat.
Principiile fundamentale ale Uniunii sunt expuse în art. I-11. Se precizează că
delimitarea competenţelor Uniunii are la bază principiul atribuirii. Astfel, UE acţionează în
limitele competenţelor atribuite prin Constituţie de către statele membre, în vederea atingerii
obiectivelor stabilite de comun acord de către aceasta. Orice altă competenţă neatribuită Uniunii
prin Constituţie aparţine entităţilor statale componente. Exercitarea competenţelor UE se
bazează pe principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii, reglementate printr-un Protocol anexat
Tratatului constituţional. Astfel, în temeiul principiului subsidiarităţii, în domeniile care nu ţin
de competenţa sa exclusivă, Uniunea intervine numai şi în măsura în care obiectivele acţiunii
preconizate nu pot fi atinse în mod satisfăcător de către statele membre nici la nivel central, nici
la nivel regional şi local, dar pot fi, datorită dimensiunilor şi efectelor preconizate, mai bine
atinse la nivelul Uniunii.
Cele trei categorii de competenţe exercitate în cadrul Uniunii sunt: exclusive; partajate
între statele membre şi Uniune; de sprijin, de coordonare sau complementare ale Uniunii.
Prevederi speciale sunt rezervate unor domenii, precum: politicile economice ale statelor
membre, care fac obiectul unei acţiuni de coordonare din partea UE; politica externă şi de
securitate comună, Uniunea având doar competenţa de a o defini şi implementa; politica de
apărare, al cărei cadru urmează a fi stabilit progresiv tot de către Uniune. Conturarea progresivă
a unei politici de apărare comună constituie o dovadă în plus pentru tendinţa tot mai accentuată
de integrare politică, prin dezvoltarea actualei Politici Europene de Securitate şi Apărare
(P.E.S.A.) din cadrul P.E.S.C. Va trebui avută în vedere, în cadrul acestei politici, necesitatea
evitării suprapunerii competenţelor U.E. peste cele ale alianţelor militare la care sunt parte unii
dintre membrii Uniunii.
Competenţele exclusive ale Uniunii vor acoperi întregul domeniu al politicii comerciale
comune lato sensu: concurenţa, politica monetară pentru statele membre care au adoptat moneda
euro, politica comercială comună, uniunea vamală. Cu respectarea unor condiţii, Uniunea devine
singura competentă să încheie acorduri internaţionale în domeniul politicii comerciale comune.
Domeniile în care se exercită competenţele partajate sunt delimitate în art. I- 14 prin
excludere faţă de domeniile care fac obiectul competenţelor exclusive şi complementare ale
Uniunii: dacă Tratatul constituţional nu le-a consacrat ca fiind exclusive sau complementare,
atunci ele sunt partajate. Această tehnică face ca enumerarea lor să nu fie limitativă, lăsând loc
evoluţiei ulterioare. Astfel, sunt enumerate principalele domenii în cadrul cărora funcţionează

62
competenţele partajate: piaţa internă, spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, agricultură şi
pescuit, transport, reţele trans-europene, energie, politica socială, economie, coeziune socială şi
teritorială, mediu, protecţia consumatorului, sănătate publică. Un caz special de competenţă
partajată priveşte cooperarea pentru dezvoltare şi ajutorul umanitar, domenii în care Uniunea
poate acţiona sau pune la punct o politică comună, fără însă a împiedica statele membre să-şi
exercite propriile competenţe. Practic, în acest domeniu, este eliminată obligaţia entităţilor
statale componente de a nu acţiona atât timp cât Uniunea a întreprins măsuri în acel domeniu
(art. I-12, paragraful 2).
Domeniile în care Uniunea îşi va desfăşura acţiunile de sprijin de coordonare ori
complementare sunt precizate în art. I-17: industrie, educaţie, stimularea vocaţiilor şi tineret,
cultură, turism, sport şi protecţie împotriva dezastrelor. O importanţă specială se acordă
problematicii ocupării forţei de muncă, arătându-se că, în cadrul Uniunii, statele membre îşi vor
coordona politicile în acest domeniu. Trebuie menţionat că, deşi UE va deţine dreptul de a
desfăşura acţiuni de sprijin, aceste arii aparţin statelor membre. În acest sens, se prevede expres
că pentru acest tip de competenţe, actele având forţă juridică obligatorie adoptate de către
Uniune în baza prevederilor referitoare la aceste domenii nu pot conduce la armonizarea
legislaţiei statelor membre în domeniul în care pot fi exercitate.
Articolul I-15 face referire la modul în care îşi vor desfăşura acţiunea statele membre,
respectiv, Uniunea în domeniul politicilor economice: UE nu are decât posibilitatea de a
coordona politicile economice desfăşurate de statele membre, prin stabilirea principiilor
directoare; entităţile statale au obligaţia de a-şi desfăşura acţiunile ţinând cont de interesul
comun, astfel încât să contribuie la realizarea obiectivelor Uniunii; statelor care au adoptat
moneda euro li se aplică prevederi speciale, detaliate în Partea a II-a a Tratatului constituţional;
Uniunea adoptă liniile generale ale politicii ocupaţionale a forţei de muncă.

Sfera politicii externe şi de securitate comună este definită, de art. I-16, în mod larg:
toate domeniile politicii externe şi toate chestiunile legate de securitatea Uniunii, inclusiv
conturarea progresivă a unei politici comune de apărare, care ar putea conduce la o apărare
comună. Se stabilesc obligaţiile Statelor membre, care vor sprijini în mod activ şi fără rezerve
politica desfăşurată de Uniune, într-un spirit de solidaritate reciprocă şi de loialitate. Este
prescrisă obligaţia acestora de a se abţine de la orice acţiune contrară interesului Uniunii ori care
ar putea aduce atingere efectivităţii sale. Reglementarea unei sfere largi a politicii externe şi de
securitate comună, care cuprinde dezvoltarea progresivă a politicii de apărare comună, conduce
spre posibilitatea accentuării integrării la nivel politic.

63
 Tratatul constituţional prezintă în art. I-18 o clauză de flexibilitate, care permite
adaptarea competenţelor Uniunii la situaţiile neprevăzute, care pot apărea ca urmare a unor
evoluţii ulterioare. Utilizarea acestui articol ca temei pentru extinderea atribuţiilor Uniunii este
limitat prin precizarea unui mecanism procedural declanşabil doar în anumite condiţii.
Paragraful 2 al articolului sus-menţionat menţionează, conform principiului subsidiarităţii,
implicarea Parlamentelor naţionale în această procedură, la iniţiativa Comisiei Europene. Ca şi
în cazul competenţelor complementare, se prevede faptul că acolo unde Tratatul exclude
armonizarea legislaţiei statelor membre, măsurile adoptate în baza acestui articol nu pot impune
un asemenea demers, după cum este precizat şi de către C.J.C.E. prin jurisprudenţa sa.

Structura instituţională a UE este unică, având ca scop: contribuţia la progresul

obiectivelor Uniunii; promovarea valorilor Uniunii; servirea intereselor Uniunii, ale cetăţenilor
săi şi ale statelor membre. Sarcina pe care trebuie să o îndeplinească instituţiile Uniunii este
aceea de a asigura coerenţa, efectivitatea şi continuitatea acţiunilor şi politicilor asumate. Aceste
instituţii sunt: Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul, Comisia Europeană, Curtea
de Justiţie a Uniunii Europene. Se remarcă un element de noutate al Constituţiei în raport cu
tratatele anterioare, includerea Consiliului European în categoria instituţiilor Uniunii. Astfel,
apreciem ca nu are loc o redefinire a termenului de instituţie, ci o reconsiderare a rolului şi
poziţiei Consiliului European, ale cărui acte vor produce, în conformitate cu Constituţia, efecte
juridice, nu doar politice. Ultimul paragraf al articolului consacră principiul atribuirii de
competenţe (fiecare instituţie trebuie să acţioneze numai în limita puterilor conferite de către
Constituţie, în conformitate cu procedurile şi condiţiile stabilite), precum şi obligaţia instituţiilor
de a coopera pe deplin (principii prevăzute şi la art.I-11).
Atribuţiile Parlamentului European sunt reglementate prin art. I–20: este legislatorul UE
împreună cu Consiliul, exercită funcţii bugetare, de control politic şi de consultare şi îl numeşte
preşedintele Comisiei Europene. Parlamentul este ales prin vot liber, direct, secret şi universal
pentru un mandat de cinci ani. Tot pentru un mandat de cinci ani sunt aleşi Preşedintele şi
funcţionarii care vor deservi activităţile Parlamentului. Numărul de locuri în forul legislativ este
limitat la 750, numărul minim de parlamentari provenind dintr-un stat membru fiind de şase, iar
cel maxim de 9913.
Conform art. I-21, Consiliul European dobândeşte calitatea de instituţie, funcţionarea sa
fiind formalizată. Caracterul de instituţie determină şi faptul că actele adoptate de acesta vor
avea caracter obligatoriu. Astfel, în conformitate cu art. I-35, Consiliul European adoptă decizii,
în situaţiile prevăzute de Constituţie. Rolul acestei instituţii, aşa cum apare înscris în primul
paragraf, este de a furniza impulsul necesar dezvoltării Uniunii şi de a defini direcţiile politice
generale, precum şi priorităţile de acţiune. Foarte importantă este precizarea că această instituţie

64
nu are funcţii legislative. Consiliul exercită, împreună cu Parlamentul European, funcţiile
legislativă şi bugetară. Alte funcţii ale Consiliului sunt de coordonare şi de elaborare a politicilor
comunitare.
Din Consiliul European fac parte, ca şi până acum, şefii de stat şi de guvern, cărora li se
alătură Preşedintele Comisiei Europene, precum şi Preşedintele Consiliului European. La
lucrările acestei instituţii participă şi Ministrul de Externe al UE. În funcţie de problemele
stabilite pe agenda de lucru, membrii Consiliului European pot decide să fie asistaţi de către un
ministru, respectiv de către un comisar, în cazul Preşedintelui Comisiei. Tratatele actuale
precizează că şefii de stat şi de guvern pot fi secondaţi de către miniştrii de Externe, aceştia
făcând astfel parte din Consiliul European. Tratatul Constituţional limitează însă participarea
miniştrilor şi a comisarilor doar la cazurile necesare, încercându-se astfel o reducere a numărului
de participanţi la şedinţe. Reuniunile Consiliului European au loc de patru ori pe an, Preşedintele
acestei instituţii urmând a stabili când anume. În situaţii speciale, se prevede că pot fi ţinute
reuniuni suplimentare. Conform Tratatelor actuale, Consiliului European se întruneşte de cel
puţin două ori pe an. În urma Consiliului European de la Lisabona, din 23 – 24 martie 2000, s-a
stabilit o a treia reuniune, pentru a urmări aplicarea noii strategii economice, de ocupare a forţei
de muncă şi de coeziune socială, precizate cu ocazia acestei reuniuni („Strategia de la
Lisabona”) . Regula pentru adoptarea deciziilor în Consiliului European este consensul, cu
excepţia cazurilor exprese prevăzute în care Tratat.
Alegerea unui preşedinte în fruntea Consiliului European reprezintă un element de
noutate faţă de Tratatele anterioare, deşi discuţii în acest sens au existat în ultimii ani.
Preşedintele va fi ales de către Consiliul European, cu majoritate calificată, pentru un mandat de
doi ani şi jumătate, reînnoibil o singură dată. În materie de politică externă şi de securitate
comună, rolul său este de a asigura reprezentarea efectivă pe scena internaţională, fără a aduce
atingere competenţelor Ministrului Afacerilor Externe. Alte activităţi desfăşurate de acesta sunt:
prezidarea întrunirilor; buna pregătire a reuniunilor, precum şi continuitatea activităţii, facilitarea
coeziunii şi consensului în cadrul Consiliului; prezentarea, după fiecare reuniune, a unui raport
în faţa Parlamentului European. În acelaşi timp, este prevăzută interdicţia pentru Preşedintele
Consiliului de a deţine un mandat naţional. Preşedintele Consiliului European va constitui un
element de unitate şi reprezentativitate al Uniunii, atât spre interior, cât şi spre exterior, de natură
să consolideze coerenţa acţiunii acesteia. Unele probleme s-ar putea ridica, în practică, cu privire
la relaţia dintre Preşedintele Consiliului European şi Ministrul Afacerilor Externe, ambii având
competenţe în materie de politică externă şi de securitate comună şi de reprezentare în raport cu
statele terţe şi organizaţiile internaţionale. Sintagma „fără a aduce atingere competenţelor

65
Ministrului Afacerilor Externe” nu exclude, însă, posibilitatea unei „dublări” a anumitor
competenţe sau demersuri.
Articolul I-24 precizează care sunt, în principal, formaţiunile în care Consiliul se poate
întruni: Consiliul General al Afacerilor (care are rolul, alături de Consiliul Legislativ, de a
conferi coerenţă lucrărilor Consiliului; când participă şi Comisia, rolul său este de a pregăti
reuniunile Consiliului European); Consiliul Legislativ (elaborează, împreună cu Parlamentul
European, legile/legile-cadru europene); Consiliul Afacerilor Externe (pe baza liniilor strategice
directoare elaborate de către Consiliul European, el are misiunea de a concretiza politica externă
a UE; este prezidat de Ministrul Afacerilor Externe UE). Printr-o decizie a Consiliului European
se pot stabili noi formaţiuni ale Consiliului. Remarcăm eliminarea formaţiunilor Consiliului
Economic şi de Finanţe şi a Consiliului privind Justiţia şi Securitatea. Preşedinţia formaţiunilor
Consiliului, altele decât Consiliul Afacerilor Externe, va fi asigurată prin rotaţie, respectându-se
principiului repartiţiei politice şi geografice echitabile şi a diversităţii statelor membre.
Definiţia majorităţii calificate în cadrul Consiliului European este dată de art. I-25: cel
puţin 55% din statele membre, reprezentând cel puţin 15 state membre şi cel puţin 65% din
populaţia Uniunii. Practic, 12 state (într-o UE cu 25 de membri) sau un număr reprezentând
35,01% din populaţia Uniunii au posibilitatea de a respinge o iniţiativă legislativă. O primă
consecinţă a acestei modalităţi de adoptare a deciziilor este consolidarea poziţiei statelor mici şi
mijlocii în raport cu cele mari. Minoritatea de blocaj trebuie să includă cel puţin patru membri ai
Consiliului. Scopul acestei prevederi este de a evita ca cele trei state mari să nu dispună de un
drept de veto. Dispoziţiile sus-menţionate se referă la situaţia-regulă, şi anume când propunerea
de act legislativ vine din partea Comisiei.
Paragraful 2 al aceluiaşi articol prevede pentru situaţiile excepţionale (când propunerea
nu vine din partea Comisiei ori a Ministrului Afacerilor Externe al UE) un alt tip de majoritate
calificată: 72% din numărul statelor membre, reprezentând cel puţin 65% din populaţia UE.
Paragraful 4 instituie interdicţia de a vota în cadrul Consiliului European pentru Preşedintele
Consiliului European şi pentru cel al Comisiei. Precizăm că dispoziţiile cu privire la modalitatea
de vot vor intra în vigoare începând cu 1 noiembrie 2009. Până atunci, funcţionează un sistem
apropiat de cel actual. Numărul de voturi pe care îl deţine fiecare stat, în perioada tranzitorie,
este precizat în Protocolul – Anexa III a Tratatului Constituţional14.
Rolul Comisiei este de a proteja interesul european general, de a veghea la aplicarea
Constituţiei, precum şi de a supraveghea acţiunile desfăşurate de instituţiile Uniunii, în baza
Tratatului Constituţional. Comisia are funcţii de coordonare, executive şi de gestiune, execuţie
bugetară, gestionare a programelor comunitare, reprezentare externă. Durata mandatului său este
de 5 ani.

66
 Iniţiativa legislativă este un drept pe care Constituţia îl acordă, ca regulă generală, acestei
instituţii. Începând cu 2009, Comisia va avea următoarea componenţă: Colegiul va cuprinde
Preşedintele Comisiei, Ministrul Afacerilor Externe al Uniunii ca vicepreşedinte şi treisprezece
comisari europeni, selectaţi din statele membre pe baza unui sistem echitabil de rotaţie. Din
ţările comunitare care nu au comisari într-un mandat, Preşedintele Comisiei va desemna
comisari fără drept de vot15. Principiul independenţei Comisiei este reiterat în paragraful 7 al
articolului sus-menţionat: în desfăşurarea activităţii lor, comisarii nici nu vor căuta, nici nu vor
accepta instrucţiuni din partea statelor membre ori a altor organisme comunitare.
Parlamentul European este cel care aprobă componenţa Comisiei şi pe Preşedintele
acesteia, ca pe un corp colegial. Comisia, în ansamblul său, este răspunzătoare în faţă forului
legislativ european, acesta având posibilitatea de a introduce o moţiune de cenzură. Ţinând cont
de rezultatul alegerilor pentru Parlamentul European şi după consultările necesare, Consiliul
European, hotărând cu majoritate calificată, propune forului legislativ european un candidat la
funcţia de Preşedinte al Comisiei. Acest trebuie să întrunească majoritatea voturilor
Parlamentului. În cazul în care persoana desemnată nu îndeplineşte această condiţie, Consiliul
European propune, în termen de o lună, un nou candidat, care va parcurge aceeaşi procedură.
Criteriile de eligibilitate sunt competenţa, independenţa şi angajamentul faţă de Uniune.
Numirea comisarilor de către Preşedinte se face pe liste de câte trei candidaţi, propuse de
fiecare stat membru. Preşedintele conduce activitatea Comisiei. El ia decizii cu privire la
organizarea internă şi asigură consistenţa şi eficienţa activităţii acestei instituţii, precum şi
respectarea principiului colegialităţii, care stă la baza acţiunii sale. În cazul în care unul dintre
comisari îşi desfăşoară activitatea în mod necorespunzător, Preşedintele Comisiei îi poate cere să
îşi dea demisia.
Una dintre cele mai importante inovaţii ale Tratatului constituţional este instituirea
funcţiei de Ministrul al Afacerilor Externe, reglementată prin art. I-28. Acesta are un dublu
statut, el făcând parte atât din Consiliul European, cât şi din Comisie. Consiliul European este
acela care, cu majoritate calificată şi cu acordul Preşedintelui Comisiei, îl numeşte pe Ministrul
Afacerilor Externe al Uniunii. În baza mandatului dat de Consiliu, Ministrul Afacerilor Externe
contribuie cu propuneri la dezvoltarea politicii externe şi de securitate comune, cât şi a politicii
comune de apărare şi securitate. Ministrul este totodată şi unul dintre vice-preşedinţii Comisiei
Europene, în cadrul acesteia ocupându-se de relaţiile externe şi de coordonarea altor aspecte ale
acţiunii Uniunii pe plan extern. Atunci când acţionează în cadrul Comisiei, el se supune
procedurilor aplicabile activităţii acesteia.
Conform art. I-29, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E.)este compusă din:
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Tribunalul General (care înlocuieşte Tribunalul de Primă

67
Instanţă existent în prezent) şi instanţele specializate. Precizăm că Curtea de Justiţie reprezintă
instituţia în ansamblul său, care include toate cele trei categorii de instanţe. Curtea de Justiţie
este instanţa comunitară supremă, care are rolul de a asigura respectul faţă de Constituţie şi de
dreptul Uniunii.
Fiecare stat membru are câte un judecător la C.J.U.E. şi cel puţin unul la Tribunalul
General (numărul exact urmează a fi stabilit prin Statutul C.J.U.E.). Judecătorii sunt asistaţi de
avocaţi generali. Numirea judecătorilor şi a avocaţilor generali are loc în urma acordului comun
al statelor membre. Mandatul este stabilit la o durată de 6 ani, reînnoibil o singură dată.
Atribuţiile Curţii de Justiţie vizează soluţionarea litigiilor dintre statele membre, dintre Uniune şi
statele membre, dintre instituţiile unionale şi dintre particulari şi Uniune. Ea rezolvă şi cererile
de interpretare a dreptului comunitar adresate de Tribunalele naţionale, necesare în vederea
aplicării unitare a dreptului comunitar pe teritoriul unional.
Banca Centrală Europeană (B.C.E.) şi Curtea de Conturi sunt tratate într-un capitol
distinct al Titlului IV, intitulat „Alte instituţii şi organe”, care cuprinde art. I-30 - 32. Primele
trei paragrafe ale articolului I-30 menţionează activităţile B.C.E.: împreună cu Băncile Centrale
Naţionale formează Sistemul European al Băncilor Centrale 16, pe care îl dirijează; menţine
stabilitatea preţurilor; sprijină politicile economice generale ale Uniunii; defineşte şi
implementează politica monetară a Uniunii, autorizează emiterea monedei unice. B.C.E. are
personalitate juridică şi îşi exercită activitatea în mod independent, principiu pe care statele
membre trebuie să îl respecte. Obligativitatea de a consulta B.C.E. în domeniile sale de
competenţă cu privire la propunerile de acte europene ori de regulamente la nivel naţional este
înscrisă în paragraful 5 al articolului sus-menţionat. Se precizează şi că organele B.C.E.,
compunerea lor şi metodele de operare sunt definite în Partea a II-a a Tratatului Constituţional,
precum şi în Statutul Băncii.
Curtea de Conturi realizează auditul în cadrul Uniunii, activitatea sa constând în
examinarea conturilor de venituri şi cheltuieli şi asigurarea unei bune gestiuni a finanţelor
comunitare. Fiecare stat membru este reprezentat în cadrul Curţii de Conturi, principiul
independenţei în activitatea pe care aceştia o desfăşoară fiind, de asemenea, înscris în textul
articolului. S-a considerat necesar să se menţioneze expres faptul că Curtea de Conturi reprezintă
o instituţie comunitara, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta, în special faptul că actele
sale produc efecte juridice.
Conform articolul I-32, Parlamentul European, Consiliul şi Comisia sunt asistate de un
Comitet al Regiunilor şi de un Comitet Economic şi Social, care exercită funcţii consultative.
Paragrafele 2 şi 3 precizează componenţa celor două Comitete: Comitetul Regiunilor -
reprezentanţi ai organismelor locale şi regionale, care ori au fost aleşi în structuri

68
locale/regionale, ori sunt din punct de vedere politic responsabili în faţa unei Adunări alese
(aceasta este o dispoziţie cu caracter de noutate introdusă pentru prima dată la Nisa); Comitetul
Economic şi Social - reprezentanţi ai organizaţiilor patronale, ai sindicatelor, precum şi ai
societăţii civile, mai ales din domeniile: socio-economic, civic, profesional şi cultural. În
activitatea lor, membrii celor două Comitete sunt independenţi, neluând în considerare decât
interesul general al Uniunii. Consiliul, în urma unei propuneri a Comisiei, are competenţa de a
revizui regulile care stabilesc compunerea Comitetelor, în funcţie de evoluţiile economice,
sociale şi demografice înregistrate în Uniune.
În exercitarea competenţelor Uniunii, Constituţia stipulează că instituţiile acesteia
utilizează ca instrumente juridice, în conformitate cu dispoziţiile Părţii a III-a, legea europeană,
legea-cadru europeană, regulamentul european, decizia europeană, recomandările şi avizele.
Definiţiile date actelor Uniunii sunt o preluare a celor prevăzute de articolul 249 al T.C.E.
Astfel, legea europeană înlocuieşte actualul regulament; legea - cadru europeană ia locul
directivei; regulamentul, spre deosebire de forma sa actuală, reprezintă un act non-legislativ
edictat pentru aplicarea unor prevederi specifice ale Constituţiei, fie obligatoriu şi direct
aplicabil, fie obligatoriu în ceea ce priveşte rezultatele, lăsând statelor membre libertatea alegerii
mijloacelor; decizia îşi păstrează caracterul de act non-legislativ obligatoriu în întregul său;
recomandările şi avizele sunt acte fără forţă juridică obligatorie.
Pentru prima dată un izvor scris realizează o ierarhizare a acestor instrumente pe trei
categorii: legislative, nonlegislative şi fără forţă juridică obligatorie. Reglementarea actelor
Uniunii este dovada unei integrări politice mai profunde, care rezultă din denumirile acordate
actelor. Astfel, fără a se opera schimbări radicale pe fond, introducerea denumirilor de legi
europene şi legi - cadru europene este de natură să dovedească evoluţia Uniunii către o structură
competentă, să emită acte legislative apropiate celor emise în dreptul intern al statelor.
Conform art. I-34 actele legislative, respectiv legile europene şi legile - cadru europene,
sunt adoptate prin co-decizie, denumită procedură legislativă. Astfel, este consolidat rolului
Parlamentului European calitate de co-legislator, pe picior de egalitate cu Consiliul, ceea ce
întăreşte legitimitatea la nivelul Uniunii. Este evidentă preocuparea pentru transparenţă,
şedinţele Parlamentului European şi Consiliului U.E. pentru adoptarea actelor legislative având
un caracter public; până acum, doar reuniunile Parlamentului erau publice.
În discuţiile care au precedat adoptarea Constituţiei s-a pus problema dacă există, într-
adevăr, o diferenţă din punct de vedere juridic între acte legislative şi acte non-legislative (forţă
juridică etc.). Concluzia, pe care o reţinem, este că din punctul de vedere al forţei juridice, ca
regulă, nu se poate vorbi de o ierarhie. De asemenea, distincţia este dificilă din punctul de
vedere al separării tradiţionale a Executivului de Legislativ. Astfel, dacă procedura legislativă

69
poate fi individualizată în Uniunea Europeană, nu avem de-a face cu un Executiv propriu zis, în
condiţiile în care, spre exemplu, Consiliul deţine deopotrivă atribute legislative şi executive. O
altă problemă a fost încadrarea regulamentelor delegate în această distincţie, având în vedere că
ele modifică acte legislative, neavând însă această calitate. În plus, s-a recunoscut că distincţia
prezintă şi o semnificaţie simbolică deosebită, fiind poate necesară pentru impulsionarea unei
dezvoltări, în viitor, a dreptului constituţional comunitar.
Constituţia reafirmă principiul potrivit căruia statele membre deţin competenţa de a
implementa, prin măsurile adoptate la nivel naţional, actele Uniunii. Cu toate acestea, atunci
când condiţii uniforme pentru aplicare sunt necesare, competenţa revine, în temeiul actului
juridic a cărui aplicare se cere, Comisiei, ca regulă generală, iar în cazul P.E.S.C., Consiliului.
Prin legi europene se vor adopta principii şi reguli, instituind astfel un mecanism de control al
acestor acte, ca şi în cazul regulamentelor delegate.
Un principiu comun fundamental al actelor juridice ale Uniunii Europene, enunţat în art.
I-38, este cel al libertăţii alegerii: instituţiile sunt cele care decid tipul de act juridic adecvat
pentru acţiunile lor, respectând procedurile prevăzute de Tratat pentru fiecare în parte şi, mai
ales, respectând principiului proporţionalităţii. De asemenea, legile şi legile - cadru europene,
regulamentele şi deciziile trebuie să conţină raţiunile care s-au aflat la baza adoptării unui act,
precum şi propunerile sau avizele în baza cărora s-au elaborat.
Uniunea Europeană duce o politică externă şi de securitate comună, bazată pe
dezvoltarea solidarităţii politice reciproce a statelor membre, pe identificarea problemelor de
interes general şi pe obţinerea unei convergenţe tot mai ridicate a acţiunilor statelor membre.
Mecanismul decizional în cadrul P.E.S.C. cuprinde următoarele etape: Consiliul European
determină liniile generale şi obiectivele; Consiliul determină politica externă, în cadrul liniilor
generale; aplicarea deciziilor se realizează de către Ministrul Afacerilor Externe şi de către
statele membre, cu resurse naţionale şi comunitare. Actele juridice care se adoptă în cadrul
P.E.S.C. de către Consiliul European şi Consiliu sunt deciziile, sistemul de vot fiind
unanimitatea, cu anumite excepţii (Consiliul European poate decide în care situaţii Consiliul
poate adopta decizii cu majoritate calificată); propunerile sunt avansate de un stat membru sau
de Ministrul Afacerilor Externe, singur sau susţinut de Comisie. Parlamentul European este
periodic consultat şi informat în legătură cu politica externă şi de securitate comună a Uniunii.
Se remarcă gradul ridicat de integrare politică, în condiţiile în care în cadrul P.E.S.C.
urmează să adopte acte juridice cu caracter obligatoriu – deciziile –, spre deosebire de
reglementarea anterioară a Tratatului asupra Uniunii Europene, care prevedea acţiunile comune,
poziţiile comune şi strategiile comune. Cu toate acestea, menţinerea unanimităţii ar putea

70
conduce la anumite dificultăţi în ceea ce priveşte posibilitatea adoptării de decizii în anumite
probleme sensibile de politică externă.
Libertatea de acţiune a statelor membre este restrânsă în ceea ce priveşte acţiunile de
politică externă. Astfel, în temeiul principiilor convergenţei şi solidarităţii, se instituie obligaţia
ţărilor comunitare de a se consulta reciproc în cadrul Consiliului European sau Consiliului,
referitor la orice problemă de politică externă de interes general, şi înainte de întreprinderea
orice acţiuni în acest domeniu.
Politica Comună de Securitate şi Apărare a UE este menţionată în art. I-41 ca entitate
componentă a P.E.S.C., care presupune conferirea U.E. a unei capacităţi operaţionale. Totodată,
se prevede posibilitatea angajării în misiuni de menţinere a păcii, prevenirea conflictelor sau
consolidarea securităţii internaţionale, în afara Uniunii.
Elementul de noutate aduse de Tratatul constituţional, prin paragraful 7 al art. I-41 constă
în conturarea progresivă a unei politici de apărare comună. Astfel, dacă un stat membru este
victima unei agresiuni armate pe propriul teritoriu, celelalte state participante la cooperare vor
acorda ajutor şi asistenţă prin toate mijloacele aflate la dispoziţia lor, în conformitate cu art. 51
din Charta O.N.U. (referitor la dreptul individual sau colectiv la autoapărare). Paragraful 7 se
referă, în cazul agresiunii împotriva unui stat membru, la cooperare strânsă cu N.A.T.O..
Paragraful 2 menţionează, însă, că politica comună de securitate şi apărare nu va aduce atingere
obligaţiilor statelor membre care au ales să îşi asigure securitatea în cadrul N.A.T.O. (textul se
regăseşte şi în Tratatul de la Nisa). În contextul stabilirii, în viitor, a unei politici de apărare
comune, ceea ce presupune, practic, o alianţă militară, va fi necesar să se analizeze în mod
aprofundat relaţia dintre o astfel de structură şi N.A.T.O., în vederea evitării dublării de
competenţe.
Este prevăzută, totodată, obligaţia statelor membre de a pune la dispoziţia U.E.
capacităţile necesare, în vederea creării de forţe multinaţionale comune. Pentru gestionarea unei
politici comune în ceea ce priveşte capacităţile şi armamentele, Tratatul Constituţional creează o
structură instituţională: Agenţia Europeană a Armamentelor, Cercetării şi Capacităţilor Militare.
Mecanismul decizional presupune adoptarea unei decizii de către Consiliu, cu unanimitate, la
propunerea unui stat membru sau a Ministrului Afacerilor Externe. Sarcina îndeplinirii unei
misiuni sau a executării unei decizii poate fi transmisă, în cadrul Uniunii, unui grup de State
membre. De asemenea, periodic, Parlamentul European este consultat şi informat. Ultimul
paragraf al articolului sus-menţionat prevede o clauză de flexibilitate: acele state membre ale
căror capacităţi militare îndeplinesc criteriile necesare pentru realizarea unor misiuni mai
solicitante vor stabili structuri de cooperare în cadrul Uniunii (mecanismele sunt prezentate pe
larg în art. III – 312).

71
 Un element de noutate absolută a Tratatului Constituţional îl reprezintă art. I-43, care
conţine o clauză de solidaritate. Acesta este răspunsul legal şi instituţional al U.E. în raport cu
ameninţările contemporane ulterioare atentatelor din 11 septembrie 2001: terorismul
internaţional. Principiul solidarităţii între statele membre presupune acordarea de asistenţă, prin
toate mijloacele posibile, inclusiv militare, în situaţii excepţionale, cum ar fi atacul terorist sau
un dezastru natural sau provocat. În ceea ce priveşte atacul terorist, se prevede şi asistenţă pentru
prevenirea riscului terorist şi protejarea instituţiilor democratice şi a populaţiei civile.
Articolul I-44 preia practic din dispoziţiile art. 43 şi 44 ale Tratatului asupra Uniunii
Europene, stipulând că statele membre care doresc să stabilească între ele un mecanism de
cooperare intensificată în domeniile în care U.E. nu deţine competenţe exclusive, pot folosi
instituţiile Uniunii şi pot exercita anumite competenţe prin aplicarea prevederilor Constituţiei.
Cooperarea intensificată este reglementată astfel: scopul ei să fie promovarea intereselor
Uniunii, a obiectivelor sale şi întărirea procesului de integrare; implicarea a cel puţin unei treimi
din statele membre (numărul s-a redus, faţă de 8 ţări, în Tratatul asupra Uniunii Europene);
autorizarea Consiliului, acordată în conformitate cu procedurile stabilite în Partea a III-a;
aprecierea prealabilă a Consiliului că obiectivele cooperării nu puteau fi atinse într-un termen
rezonabil de Uniune în întregul său. Paragraful 3 al articolului sus-menţionat reglementează
mecanismele de vot în cadrul Consiliului în cazul cooperării intensificate. Principiul de bază este
reprezentat de faptul că numai statele participante în cooperare au drept de vot, celelalte ţări
putând doar participa la lucrările Consiliului. Actele rezultate din cooperarea intensificată sunt
obligatorii numai pentru statele participante. Totodată, acestea nu vor fi considerate acquis
comunitar, netrebuind deci să fie preluate de statele candidate la aderare.
În vederea asigurării caracterului democratic şi a unei mai mari apropieri de cetăţeni,
Tratatul Constituţional stabileşte, în art. I-45 - I-48, o serie de principii ale funcţionării Uniunii.
Astfel, conform principiului egalităţii democratice, Uniunea va acorda atenţie şi tratament egale
tuturor cetăţenilor (principiu similar egalităţii în faţa legii şi a autorităţilor reglementat de dreptul
constituţional intern). Principiul democraţiei reprezentative stipulează că instituţiile Uniunii
reprezintă, direct sau prin intermediul statelor membre, cetăţenii europeni. Aceştia au dreptul să
participe la viaţa politică a Uniunii şi la conturarea curentelor politice, inclusiv prin intermediul
partidelor politice la nivel european. Conform principiului democraţiei participative, asociaţiile
reprezentative şi societatea civilă îşi pot face cunoscute poziţiile, Uniunea urmând să întreţină cu
acestea un dialog continuu şi consultări, prin intermediul Comisiei. Totodată, este reglementat
dreptul de iniţiativă legislativă populară: cel puţin un milion de cetăţeni dintr-un număr
reprezentativ de state membre pot invita Comisia să prezinte o propunere legislativă. Tratatul
Constituţional menţionează şi principiul dialogului social, cărora Uniunea le respectă autonomia.

72
Principiul transparenţei procedurale este prevăzut distinct în art. I-50, în conţinutul acestuia fiind
cuprinse: obligaţia instituţiilor Uniunii de a-şi desfăşura activitatea în modul cel mai deschis
posibil; caracterul public al dezbaterilor Parlamentului European şi ale Consiliului, atunci când
adoptă o propunere legislativă; dreptul cetăţenilor Uniunii şi al persoanelor juridice cu sediul
într-un stat membru sau înregistrate într-un sat membru de a avea acces la documentele
instituţiilor Uniunii, în condiţiile prevăzute de Partea a III-a a documentului.
Conform art. I-49, Mediatorul European, ales de către Parlamentul European, primeşte
plângerile cu privire la cazurile de administrare defectuoasă în cadrul instituţiilor, organelor,
organisme sau agenţiilor Uniunii, în condiţiile prevăzute de Constituţie, le anchetează şi
întocmeşte un raport cu privire la acestea. Mediatorul European îşi exercită funcţiile în deplină
independenţă.

Protecţia datelor personale este reglementată prin art. I-51, prevăzându-se că o lege
europeană va stipula regulile referitoare la prelucrarea lor, de către instituţiile Uniunii şi de către
statele membre, atunci când îndeplinesc activităţi în sfera de competenţă a Uniunii, precum şi
regulile referitoare la libera circulaţie a acestor date. Este prevăzut, totodată, faptul că aceste
reguli vor fi supuse controlului unei autorităţi independente.

Statutul Bisericilor şi organizaţiilor non-confesionale reprezintă, de asemenea, un

element de noutate în Tratatul constituţional, fiind reglementat de art. I-52. Principalele
elemente ale statutului juridic al acestor organizaţii sunt: neinfluenţarea de către politicile şi
dreptul Uniunii a statutului Bisericilor, asociaţiilor şi comunităţilor religioase, a asociaţiilor
filosofice şi non-confesionale reglementat de dreptul intern al statelor; menţinerea unui dialog
deschis, transparent şi regulat cu aceste structuri.
Principiile finanţelor şi bugetului Uniunii sunt expuse în art. I-53, sunt: includerea
veniturilor şi cheltuielilor într-un estimativ pentru fiecare an financiar; echilibrarea veniturilor şi
cheltuielilor; executarea bugetului în temeiul unui act normativ (lege, lege - cadru, regulament
sau decizie); obligaţia ca, înainte de adoptarea unui act normativ, să se prevadă asigurările
necesare că măsura propusă este acoperită în bugetul Uniunii; executarea bugetului conform
principiului gestiunii financiare sănătoase; combaterea fraudei şi a altor activităţi ilicite.
Stabilind principiul conform căruia, în general, bugetul Uniunii este asigurat din resurse
proprii, Constituţia reglementează, în art. I-54, că o lege europeană va stabili limita şi categoriile
acestor resurse. Aceasta va fi adoptată de Consiliu, în unanimitate, cu consultarea Parlamentului
European, şi nu va intra în vigoare înainte de aprobarea acesteia de către statele membre în
conformitate cu procedurile constituţionale interne. Cadrul financiar multianual, stipulat în art. I-
55 , are rolul de a asigura încadrarea veniturilor şi cheltuielilor în limitele necesare, urmând a

73
determina sumele anuale estimate pentru fiecare categorie de cheltuieli. Bugetul anual se va
adopta, prin urmare, în conformitate cu acest cadru financiar multianual.
Art. I-57 (singurul articol al titlului VIII) reglementează relaţia U.E. cu statele vecine
Astfel, scopul Uniunii este stabilirea unei relaţii speciale, urmărind realizarea unei zone de
prosperitate şi bună vecinătate, bazată pe valorile sale comune şi caracterizată prin cooperare
strânsă şi paşnică. În acest sens, se prevede că Uniunea va putea încheia acorduri cu aceste state,
conţinând drepturi şi obligaţii reciproce şi având drept obiectiv realizarea de acţiuni comune.
Aplicarea lor face obiectul unei consultări periodice.
Condiţiile şi procedura aderării la Uniunea Europeană, prezentat în art. I-48, au rămas, în
esenţă, neschimbate faţă de prevederile art. 49 al Tratatului asupra Uniunii Europene: poate
adera orice stat european care respectă valorile Uniunii şi este hotărât să le promoveze în comun.
Cererea de aderare se depune la Consiliu, care o notifică Parlamentului European şi
Parlamentelor naţionale, urmând a adopta o decizie în unanimitate după consultarea Comisiei şi
după obţinerea avizului Parlamentului European. Aderarea este reglementată, printr-un acord,
între ţările membre şi statul candidat, ratificat de fiecare parte contractantă.
Suspendarea anumitor drepturi decurgând din calitatea de membru al Uniunii, stipulată în
art. I-59, apare ca o sancţiune, în urma unei grave încălcări a valorilor Uniunii, menţionate în art.
I-2 al Constituţiei. Reglementarea unei astfel de sancţiuni este utilă, având drept rezultat o mai
mare convergenţă în conduita statelor membre. Sancţiunea suspendării calităţii de membru apare
în grade succesive, procedura adoptării acesteia fiind, de asemenea, etapizată. Etapa I:
determinarea existenţei riscului unei încălcări grave a valorilor Uniunii de către un stat membru.
Procedura cuprinde: o decizie a Consiliului , cu majoritate de patru cincimi, la propunerea unei
treimi a statelor membre, a Parlamentului sau a Consiliului, cu avizul conform al Parlamentului
European. Consiliul audiază statul vizat şi îi adresează eventuale recomandări. Etapa a II-a:
determinarea existenţei unei încălcări serioase şi persistente a valorilor Uniunii de către un stat
membru. Procedura cuprinde o decizie a Consiliului, cu unanimitate, la propunerea unei treimi a
statelor membre, a Parlamentului sau a Consiliului, cu avizul conform al Parlamentului
European. Statul vizat este invitat să depună observaţii. Etapa a III-a: suspendarea calităţii de
membru. Ulterior adoptării unei decizii în cadrul etapei a II-a, Consiliul poate, printr-o decizie
adoptată cu majoritate calificată, să suspende anumite drepturi ale statului vizat rezultate din
Constituţie, inclusiv dreptul de vot în Consiliu. Caracterul de sancţiune al măsurii rezultă şi din
faptul că obligaţiile statului membru stipulate în Constituţie nu sunt afectate. În toate situaţiile,
votul statului vizat nu se ia în considerare. În cazul unanimităţii, abţinerile nu vor împiedica
luarea deciziei. Modificarea sau revocarea măsurii, în funcţie de schimbarea situaţiei de fapt, se
realizează prin decizie adoptată cu majoritate calificată de către Consiliu.

74
 Conform art. I-60 este reglementată, pentru prima dată la nivelul Uniunii, retragerea
voluntară a unei ţări17. Procedura retragerii voluntare conţine următoarele etape: 1) notificarea
intenţiei de retragere către Consiliul European; 2) ca urmare a examinării de către Consiliul
European şi a stabilirii unor concluzii, Uniunea negociază cu statul în cauză un acord care
stabileşte condiţiile retragerii, având în vedere cadrul relaţiilor viitoare cu statul respectiv; 3)
acordul se încheie în numele Uniunii de către Consiliu, acţionând cu majoritate calificată şi cu
avizul conform al Parlamentului European. Reprezentanţii statului vizat nu participă la lucrările
Consiliului European, respectiv ale Consiliului; 4) calitatea de membru încetează la data intrării
în vigoare a acordului privind retragerea sau la expirarea unui termen de 2 ani de la depunerea
notificării, dacă Consiliul European, în acord cu statul vizat, nu decide prelungirea perioadei. În
cazul în care ţara respectivă decide să redevină membră al Uniunii, este necesară reluarea
procedurii de aderare prevăzută de art. I-58.

4. Importanţa Constituţiei Uniunii Europene

Mai multe dintre principiile avansate de către Tratatul constituţional întăresc, în mod
incontestabil, legitimitatea democratică a U.E. Drepturile cetăţenilor sunt mai bine protejate,
odată cu includerea Cartei drepturilor fundamentale. Sunt puse în evidenţă angajamentele etice
ale Uniunii, iar noi obiective şi valori sunt recunoscute: dreptatea socială, progresul social,
economia socială de piaţă, egalitatea între femei şi bărbaţi, combaterea excluderii sociale,
coeziunea teritorială şi diversitatea culturală şi lingvistică.
Prerogativele Parlamentului european sunt întărite şi lărgite. Adoptarea în comun a
legilor şi legilor-cadru europene de către Parlamentul European şi Consiliu devine normă
(procedură legislativă ordinară). Forul legislativ îşi vede recunoscut un drept de decizie egal cu
cel al Consiliului în domeniul bugetar, mai ales pentru procedura bugetară anuală (în condiţiile
în care în prezent Consiliul este cel care are ultimul cuvânt asupra cheltuielilor obligatorii) şi a
obţinut şi dreptul de a aproba cadrul financiar plurianual. De asemenea, Parlamentul alege
preşedintele Comisiei, care va fi propus de către Consiliu, în baza rezultatelor alegerilor
europene. Înainte de a propune un candidat, Consiliul European va trebuie să se consulte cu
Parlamentul.
Pentru prima dată sunt definite fundamentele democratice ale Uniunii, inclusiv
democraţia participativă. Este introdus dreptul la iniţiativă civică pentru cetăţeni (la cererea a cel
puţin un milion de cetăţeni dintr-un anumit număr de state membre, Comisia poate fi
determinată sa înainteze o propunere legislativă conform doleanţelor semnatarilor). Dialogul

75
civil şi social este consacrat prin recunoaşterea diferitelor mecanisme de consultare, în mod
special summit-ul social tripartit.
Transparenţa lucrărilor Parlamentului European şi a Consiliului de Miniştri când
analizează şi adoptă o propunere legislativă (transparenţa procedurilor) permite o reală
informare şi participare a societăţii civile.
Totodată, este consolidată punerea în aplicare a principiilor subsidiarităţii şi
proporţionalităţii: fiecare Parlament naţional va avea posibilitatea să analizeze propunerile
Comisiei din punct de vedere al principiului subsidiarităţii, concluziile putând duce la revizuirea
acestora. De asemenea, datorită unui „mecanism de alertă timpurie”, Parlamentele naţionale au
posibilitatea de a sesiza Curtea de Justiţie în cazul unei violări a principiului subsidiarităţii.
Prin acest Tratat constituţional, Uniunea va deveni mai eficientă. Competenţele
(exclusive, partajate şi de coordonare) şi repartizarea lor între state membre şi Uniune sunt
definite în mod clar şi irevocabil. Noul sistem de majoritate calificată (55% dintre statele
membre reprezentând 65% din populaţie) va îmbunătăţi capacitatea decizională a Consiliului.
Sunt create câteva clauze-pasarelă pentru facilitarea extinderii ulterioare a aplicării votului cu
majoritate calificată şi trecerea la procedura legislativă ordinară.
Instituirea unei preşedinţii stabile a Consiliului European, cu un mandat de doi ani si
jumătate, va conferi mai multă continuitate şi coerenţă lucrărilor acestuia.
Ministrul Afacerilor Externe al Uniunii, care va cumula funcţiile Înaltului Reprezentant
pentru P.E.S.C. şi al comisarului pentru Relaţiile Externe, va reprezenta imaginea politicii
externe a Uniunii. El se va baza pe un serviciu diplomatic european care va unifica politica
Consiliului, a serviciilor Comisiei şi a reprezentanţilor diplomatici ai statelor membre.
Reducerea, începând cu 2014, a componenţei Comisiei europene la două treimi din
numărul statelor membre va păstra spiritul de colegialitate, garant al eficacităţii luării deciziilor.
In plus, comisarii îşi vor exercita funcţia prin rotaţie.
Uniunea dobândeşte personalitate juridică, prin fuziunea Uniunii Europene cu
Comunitatea Europeană. Valorile şi obiectivele sale sunt consacrate formal de dreptul
comunitar.
“Pilonii” sunt desfiinţaţi prin includerea celui de-al doilea pilon (Politica Externa şi de
Securitate Comună) şi a celui de-al treilea pilon (Justiţie şi Afaceri Interne) în cadrul comunitar.
Aceste domenii erau reglementate anterior prin metoda interguvernamentală. Politica Externa şi
de Securitate Comună este consolidată şi prin definirea progresivă a unei politici comune de
apărare, de exemplu prin crearea unei Agenţii Europene pentru Apărare şi autorizarea cooperării
consolidate în acest domeniu.

76
 Instrumentele de acţiune legislativă ale Uniunii sunt simplificate, numărul lor fiind redus
de la 15 la 6 (acelaşi lucru se întâmplă cu terminologia, prin introducerea legii europene şi a legii
cadru-europene).
Constituţia permite Uniunii să dezvolte acţiuni şi politici care să răspundă mai bine
aşteptărilor cetăţenilor. Ea acordă noi competenţe în domenii neabordate până acum: spaţiu,
energie, sport, cooperare administrativă, protecţie civilă, turism.
Este important de subliniat că, 25 de noi domenii trec de la adoptarea prin unanimitate la
majoritatea calificată. Acestea se referă mai ales la aspecte de drept penal, politica
imigraţionistă, cooperare judiciară, politică socială, cultură şi politică comercială.
Tratatul constituţional întăreşte competenţele Uniunii în domeniul Justiţiei şi a Afacerilor
interne. Astfel, este prevăzută crearea unei zone de libertate, securitate şi justiţie prin
implementarea planificată a politicilor comune în domeniul azilului, imigraţiei, controlului
frontierelor externe, al cooperării poliţieneşti şi judiciare, prin extinderea acţiunilor Europol şi
Eurojust şi crearea unui Birou al Procurorului European.
Constituţia consolidează politica regională a Uniunii, o politică bazată pe solidaritate şi
proximitate faţă de cetăţeni. Politica regională promovează “coeziunea şi solidaritatea
economică, socială şi teritorială între statele membre”. Astfel, solidaritatea şi coeziunea devin
obiectivul principal al Uniunii Europene. Aceasta înseamnă că de solidaritatea UE, mai concret,
de asistenţa sa financiară, beneficiază toate regiunile dezavantajate sau regiunile în dificultate.
Totodată, principiul dezvoltării durabile ocupă un loc central în proiectul european
În ceea ce ne priveşte, dezbaterile din jurul Constituţiei Europene ar putea părea fără
implicaţii directe pentru viaţa de zi cu zi a cetăţeanului român. Cu toate acestea, cetăţeanul
român va deveni, în scurt timp, şi cetăţean european.
România nu a privit procesul dificil al redactării şi negocierii Constituţiei ca pe un
simplu exerciţiu al statelor membre. Ea a avut statut de observator activ, atât în cadrul
Convenţiei pentru viitorul Europei, cât şi în cadrul Conferinţei Interguvernamentale, iar
deznodământul corespunde pe deplin aşteptărilor României. Statutul de observator activ
comportă posibilitatea de a-ţi exprima propria opinie şi viziune în cadrul procesului de reflecţie,
redactare şi convenire a noii Constituţii. Acesta s-a constituit, de asemenea, într-un prim
exerciţiu european pentru România, extrem de util din punctul de vedere al viitoarei funcţionări
ca membru U.E.
După aderare, România va juca un rol important în cadrul arhitecturii instituţionale a
U.E. Timp de două mandate ale Comisiei, România va avea propriul comisar european. În cadrul
Consiliului, forul legislativ al U.E, România va ocupa locul 7 ca putere de influenţare a
deciziilor. În ceea ce priveşte Parlamentul European, România va beneficia de 35 de locuri de

77
europarlamentari. După 2009, acest număr va fi modificat printr-o redistribuire a numărului de
locuri alocat fiecărei ţări.

78
 CAPITOLUL IV

SISTEMUL INSTITUŢIILOR COMUNITARE ALE UNIUNII EUROPENE

Motto:

„Experienţa fiecărui om se reia. Singurele care devin mai

înţelepte sunt instituţiile: ele acumulează experienţa colectivă şi, din
această experienţă, din această înţelepciune, oamenii supuşi aceloraşi
reguli nu vor vedea schimbarea naturii lor, ci vor vedea cum
comportamentul lor se va schimba gradual”,
Amiel.

1. Problematica instituţiilor europene

Încercarea de a construi Europa unită este, de fapt, continua căutare a echivalentului

modern al polis-ului armonios şi comunitar pe care vechii greci l-au creat1. Europa nu poate fi
gândită fără recuperarea libertăţii spiritului, a libertăţilor politice şi individuale ale omului în
cadrul unei societăţi care se califică democratică.
Imaginea megalopolis-ului anarhic trebuie înlocuită cu imaginea unei Europe
armonioase, comunitare. Europenii au fost puşi în situaţia de a inventa atât instituţii care
respectă ambiţiile naţionale legitime ale popoarelor europene, cât şi nevoia de acţiune comună
eficientă. Ideea după care Europa se construieşte este cea a unităţii în diversitate, astfel încât ea
trebuie să se menţină într-un ansamblu ale cărui instituţii ar fi ineficace, dacă n-ar fi
supranaţionale, adică în stare să adopte hotărâri care se impun tuturor guvernelor şi nu numai
celor care figurează în majoritatea celor care le-au luat.
Cuvântul federaţie2 conţine, din punct de vedere istoric, fracturile pe care Europa le-a
cunoscut: imperialismul napoleonian, cultul extrem al naţiunii, pangermanismul şi hitlerismul,
panslavismul. Începând cu 1948 se poartă discuţii cu privire la arhitectura instituţională
europeană, se dezbate asupra federalismului sau federaţiei în Europa, asupra lărgirii Uniunii.
Răspunsurile date nu au fost ferme, înfruntarea fiind animată atât de partizanii abandonului
suveranităţii, cât şi de cei ai unei „Europe a statelor”. Europa s-a federalizat prudent, dar real, în
jurul instituţiilor cu geometrie variabilă 3. Europa a fost capabilă să promoveze ideea arbitrajului
ca regulă de comportament internaţional. Arbitrajul, intervenţia dreptului în raporturile
intereuropene şi internaţionale fac parte din instituţiile mondiale şi europene. Europa a dorit să
creeze condiţiile unei relaţii în care cei patru „D” să fie respectaţi: democraţia, dialogul,
dezvoltarea, drepturile omului4.

79
 După căderea regimurilor comuniste în Europa Centrală şi de Est, apariţia unor probleme
noi sau acutizarea celor vechi - identitatea în faţa diversităţii culturale, integritatea persoanei şi a
mediului în faţa tehnologiei, demnitatea celor care nu reuşesc să se integreze în societatea
modernă - a impus factorului politic găsirea unor soluţii. Factorii decidenţi sunt acuzaţi adesea
de neputinţă, de pierderea contactului cu realitatea. Deciziile asupra binelui comun sunt luate în
baza unor „reguli oligarhice şi ineficiente şi generează riscul unei îndepărtări progresive a
indivizilor de instituţii şi al unei afirmări a radicalismului sau apatiei” 5. Identificarea
problemelor noi impune găsirea de soluţii noi. Pentru aceasta politica europeană trebuie să
răspundă următoarelor chestiuni6: reforma modelului economic şi social european, înfruntarea
temerilor privind identitatea indivizilor, corelarea tradiţiei solidariste a statului social (cucerire a
secolului al XX-lea) cu capacitatea de a concura într-o economie globalizată, ce reprezintă
marea sfidare a secolului al XXI-lea.
Încercarea de a împăca democraţia cu interdependenţa internaţională tot mai mare este o
problemă care depăşeşte frontierele Europei. Este de fapt una dintre problemele cheie ale
dezbaterii asupra globalizării. Europenii au o şansă mult mai mare să o negocieze eficient, dată
fiind lunga lor istorie de cooperare strânsă bazată, mai ales, pe reguli şi instituţii comune şi pe
respingerea făţişă a puterii hegemonice. În prezent, descendenţii celor care au inventat
suveranitatea şi statul naţional sunt solicitaţi să creeze noi forme de democraţie supranaţională
pentru a îngloba noul tip de integrare politică deja realizată. Ei vor avea nevoie de idei
novatoare, întrucât nu au un model care să fie copiat sau de la care pur şi simplu să se înveţe
ceva, iar în joc se află soliditatea construcţiei regionale, pacea şi democraţia în Europa.
Construirea Comunităţilor Europene, apoi a Uniunii Europene trebuie înţeleasă prin
prisma celor două noţiuni fundamentale vehiculate, supranaţionalitatea şi
interguvernamentalitatea7: a) Supranaţionalitatea (sau integrarea) presupune un transfer sau
transferuri de competenţă de la statele participante către o persoană juridică superioară. Entitatea
juridică către care se face transferul este Comunitatea Europeană şi se realizează în urma
încheierii unui act juridic, tratat cu precădere, prin care statele acceptă această transmitere de
atribuţii. Din acest motiv, Uniunea Europeană nu are încă o personalitate juridică, adică nu poate
fi suportul unui transfer de competenţă. b) Interguvernamentalitatea (sau concertarea,
cooperarea) nu implică transfer de competenţe, decizia luată fiind doar un simplu acord prin
consens. Din punct de vedere politic, luarea unei decizii implică doar o orientare, o acţiune
comună, nu are forţă juridică, iar execuţia acestei decizii revine doar administraţiilor naţionale.
În construcţia europeană sunt utilizate atât formule ale supranaţionalităţii, cât şi ale
interguvernamentalităţii, mergând de la integrarea pură - piaţa unică, controlul concurenţei,
moneda unică etc. până la interguvernamentalitatea pură – politica externă şi de securitate

80
comună, justiţia şi afacerile interne etc., fiind posibile şi dozări intermediare. Prin însăşi
construcţia mecanismului luării deciziei8 se garantează că nici un stat membru nu poate fi în
măsură să exercite asupra altuia o hegemonie durabilă.
Uniunea Europeană dispune de o structură instituţională unică, având drept scop 9
urmărirea obiectivelor Uniunii, promovarea valorilor sale, servirea intereselor Uniunii, ale
cetăţenilor săi şi ale statelor membre, asigurarea coerenţei, eficacităţii şi continuităţii politicilor
şi acţiunilor întreprinse în atingerea obiectivelor sale.
Sistemul instituţional al Uniunii Europene cuprinde10: Parlamentul European, Comisia
Europeană (conţine şi funcţia de ministru de externe al Uniunii Europene în calitate de
vicepreşedinte al Comisiei), Consiliul de Miniştri (Consiliul Uniunii Europene), Curtea de
Justiţie (cuprinde Curtea Europeană de Justiţie, Tribunalul de Mare Instanţă şi tribunalele
specializate), Consiliul European, precum şi instituţii care întregesc cadrul instituţional ca Banca
Centrală Europeană, Mediatorul European, Curtea de Conturi, Controlorul European al
Protecţiei Datelor şi Preşedinţia Uniunii, Banca Europeană de Investiţii (BEI). Alte instituţii ce
au rol ajutător consultativ, de avizare sau de specialitate sunt Comitetul Reprezentanţilor
Permanenţi (COREPER), Comitetul Economic şi Social (CES), Comitetul Regiunilor (CR). Pe
lângă acestea funcţionează alte organisme ale comunităţii, precum şi agenţii descentralizate.
Organizarea Uniunii Europene se bazează pe principiul conlucrării puterilor, nu pe cel al
separării, printr-o reprezentare a intereselor predominante11. Fiecare instituţie acţionează în
aplicarea unui interes specific în procesul decizional comunitar. Comisia Europeană reprezintă
interesul general, Parlamentul European reprezintă interesele cetăţenilor Uniunii Europene,
Consiliul Uniunii Europene este instituţia care reprezintă interesele statelor membre, iar Curtea
de Justiţie asigură respectarea dreptului comunitar. Instituţiile Uniunii Europene sunt mai
puternice decât organizaţiile internaţionale convenţionale şi oferă un suport mai mare pentru
dezvoltare.
Principiile care constituie baza edificiului comunitar actual12 şi care stau la baza
repartizării competenţelor13 între instituţiile comunitare sunt: superioritatea instituţiilor,
independenţa instituţiilor comunitare, colaborarea instituţiilor, egalitatea între state,
competenţa de atribuire, echilibrul instituţional, autonomia instituţiilor, cooperarea loială.
Superioritatea instituţiilor constă în experienţa înmagazinată şi fructificată, în rezultatele vizibile
obţinute în plan societal şi individual. Independenţa instituţiilor comunitare este garantată prin
dispunerea de autoritate proprie, independenţă financiară, responsabilitatea Comisiei în faţa
Parlamentului European. Pe principiul independenţei instituţionale au fost concepute Comisia
Europeană, Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene, Curtea de Conturi şi Banca Centrală
Europeană. De pildă, numirea comisarilor trebuie făcută de comun acord între guverne şi prin

81
votul de investitură dat de Parlamentul European. Comisarii europeni nu exercită un mandat
imperativ şi nici unul reprezentativ, nu sunt delegaţi naţionali şi nici aleşi prin vot universal, nu
primesc şi nu pot să primească instrucţiuni de la statele membre din care provin sau de la alte
state, sunt personalităţi care îşi exercită autoritatea independent de orice instrucţiuni. Instituţiile
comunitare au independenţă financiară asigurată prin prelevarea de resurse proprii
(organizaţiile internaţionale beneficiază doar de contribuţiile statelor membre). Comisia
Europeană este responsabilă doar în faţa Parlamentului European care poate demite Comisia prin
votarea cu majoritate calificată a unei moţiuni de cenzură. Independenţa Comisiei este
fundamentală pentru sistemul instituţional comunitar, în acelaşi timp rolul Consiliului Uniunii
nu trebuie neglijat, prin intermediul acestuia făcându-se auzită vocea statelor, susţinerea
intereselor naţionale. Dialogul între instituţiile Comunităţilor era organizat încă din 1951, fiind
aşezat pe principiul colaborării şi nu al subordonării. Fiecare instituţie îşi exercita propriile
funcţii în cadrul unui sistem decizional, de natură prefederală. Renunţarea la facilităţile oferite
de dreptul de veto reprezintă unul dintre fundamentele juridice ale Comunităţii. Egalitatea între
state, după cum considera Jean Monnet, era de natură să creeze o nouă mentalitate şi să
întemeieze juridic Comunitatea. În acelaşi sens, cancelarul Germaniei Konrad Adenauer arăta în
1951 la întâlnirea de la Bonn: „eu nu văd Comunitatea în afara egalităţii totale.” 14
Principiile ce stau la baza repartizării competenţelor15 sunt principiul competenţelor de
atribuire conform căruia instituţiile îşi exercită atribuţiile în conformitate cu dispoziţiile din
tratatele comunitare; al echilibrului instituţional conform căruia fiecare instituţie trebuie să-şi
exercite competenţele ce i-au fost atribuite, fără a împiedica în nici un mod exercitarea
competenţelor ce au fost atribuite altor instituţii; al autonomiei instituţiilor ce permite fiecărei
instituţii de a se organiza liber în limitele legale stabilite (nu au personalitate juridică, doar
Comunităţile au); cooperării loiale care se impune atât între instituţiile comunitare, cât şi între
acestea şi statele membre.
În legătură cu configuraţia Uniunii s-au ridicat multe întrebări privind crearea unei
organizaţii transnaţionale sau internaţionale, natura structurii statale în formare, tipul de
guvernare aflat în schimbare etc. Răspunsurile formulate depind întotdeauna de contextul şi
perspectiva de abordare.
Perspectiva comportamentalistă asupra instituţiilor politice şi factorilor naţionali,
implicaţi în construcţia europeană relevă că aceştia afişează tipare de comportament diferite în
funcţie de domeniul politic şi de perioada istorică. De exemplu, unele instituţii ale Comunităţii
Europene (Comisia Europeană, Parlamentul European, Curtea de Justiţie) s-au aflat la „periferia
evoluţiilor majore”, au fost mai curând factori pasivi, în timp ce dinamica cea mai intensă a fost
identificată în interacţiunile dintre factorii politici naţionali 16. Această perspectivă relevă că prin

82
structurile instituţionale nou create s-a sprijinit mai mult „transguvernamentalismul intensiv”
decât integrarea în cadrul procedurilor comunitare tradiţionale (comunitarizarea). Există, după
opinia unor autori, tentaţia de a vedea în aceste realizări o victorie a
„interguvernamentalismului” 17 asupra „supranaţionalismului”18. Ceea ce rezultă, de fapt, este o
politică transnaţională, un nou mod de elaborare a politicilor, un „transguvernamentalism
intensiv”. În această accepţiune interguvernamentalismul este o formă mai slabă de elaborare a
politicilor şi mai puţin restrictivă, iar transguvernamentalismul presupune o mai mare intensitate
în elaborarea politicilor şi restricţii mai multe. Guvernele statelor membre ale Uniunii au
acumulat o bogată experienţă pe care o fructifică în elaborarea politicilor, iar
„transguvernamentalismul” presupune 19 implicare activă a Consiliului European în stabilirea
direcţiei generale a politicilor, rolul crescut al Consiliului Uniunii în consolidarea cooperării,
rolul limitat sau marginal al Comisiei, excluderea Parlamentului European şi a Curţii Europene
de Justiţie din aria de implicare, implicarea unui cerc distinct de factori politici naţionali-cheie,
adoptarea unor acorduri speciale pentru administrarea cooperării, lipsa de transparenţă a
procesului politic pentru parlamentele naţionale, dar şi pentru public, capacitatea de a adopta din
când în când politici comune fundamentale.
Alte abordări vorbesc de mixturi procedurale şi politice, de grade de integrare în
construcţia europeană, deoarece sunt utilizate atât formule ale supranaţionalităţii, cât şi ale
interguvernamentalităţii, mergând de la integrarea pură - piaţa unică, controlul concurenţei,
moneda unică etc. până la interguvernamentalitatea pură – politica externă şi de securitate
comună, justiţia şi afacerile interne etc., fiind posibile şi dozări intermediare.
Rezultă că se poate vorbi mai curând de „guvernare” („guvernanţă”) decât de
“guvernământ” şi de o guvernanţă cu multiple niveluri – infranaţional, naţional, internaţional,
supranaţional. U.E. a luat naştere ca parte a unui „tipar de guvernare europeană reconfigurat prin
evoluţia structurilor instituţionale şi a proceselor asociate care prezintă caracteristici noi,
interesante20”. „Guvernarea infranaţională” ţine de aceste noi tipare de comportament şi de noile
raporturi create între instituţiile politice europene şi comunităţile locale. În „guvernarea
infranaţională” autorităţile locale sau regionale ale căror responsabilităţi sunt atribuite de
sistemele Uniunii Europene au contacte directe cu instituţiile Uniunii Europene. De asemenea,
creşterea numărului de organisme cu funcţie de politică publică externalizată guvernărilor
centrale (plasate între public şi privat) de tipul agenţiilor autonome sau semiautonome, instalarea
unei relaţii de parteneriat între public şi privat relevă noua configuraţie a guvernării europene.
Putem spune că activitatea de coordonare prin intermediul agenţiilor este una dintre trăsăturile
cheie ale Uniunii. Prin metoda cooperării, prin concertare, prin interguvernamentalism se

83
realizează politicile la nivel internaţional. Nivelul supranaţional presupune instalarea unor noi
raporturi între statele membre şi instituţiile comunitare ale Uniunii.
Construcţia unei structuri statale evidenţiază rolul semnificativ al instituţiilor în acest
proces, numite „federale”21, deoarece se bazează pe procedura votului majoritar în Consiliu ca
regulă generală în ceea ce priveşte competenţa a Comunităţii; Parlamentul şi Consiliul de
Miniştri prin competenţa colegislativă fac ca legile comunitare să fie aprobate de amândouă;
Comisia are competenţe executive în limitele legii comunitare. Aceste reforme convertesc
Consiliul şi Parlamentul într-un „legislativ bicameral” şi Comisia în Guvern al Comunităţii.
Acestea şi Curtea de Justiţie alcătuiesc principalele instituţii ale unui sistem federal ce va fi
responsabil de problemele tratate la nivel comunitar, în timp ce competenţa în alte domenii
revine statelor membre. Caracterul specific al instituţiilor Uniunii este dat de independenţa faţă
de guvernele statelor membre (de exemplu, Comisia Europeană, Curtea de Europeană de
Justiţie, Banca Centrală Europeană). Această structură a fost numită „federalism comunitar” a
cărei caracteristică rezidă în păstrarea atributelor cărora le suntem legitim ataşaţi 22.
Perspectiva istorică asupra construcţiei europene relevă caracterul continuu al
transformărilor, precum şi nevoia adaptărilor şi ajustărilor pe care structura instituţională a
Comunităţii, apoi a Uniunii, le-a cunoscut. Iniţial, fiecare dintre cele trei comunităţi (C.E.C.O.,
C.E.E., EURATOM) îşi avea propriile instituţii, dar prin Tratatul de fuziune (8 aprilie1965) are
loc unificarea instituţională, tratatele ce stau la baza lor rămânând separate (Tratatul de la
Paris,1951, Tratatele de la Roma, 1957).
Actul Unic European (17 februarie 1986, în vigoare 1 iulie 1987) a extins competenţele
Comunităţii, a introdus modificări şi reguli de funcţionare ale instituţiilor, a dat un statut juridic
cooperării politice europene, care funcţiona din 1970 pe baza unor simple acorduri
interguvernamentale. A dat „o mai bună funcţionare a instituţiilor” 23, luând în considerare
deficitul democratic de care suferă Comunităţile, faptul că legea comunitară nu este elaborată de
un organ ales prin vot universal direct, desemnând populaţiile (Parlamentul European), ci de
către un organ neales, ce reprezintă guvernele, Consiliul de Miniştri şi că proiectele de acte
normative sunt pregătite de către Comisie, formată din înalţi funcţionari, birocraţi 24. După opinia
unor specialişti din literatura de specialitate, Parlamentul European trebuia să-şi asume
responsabilităţi depline de colegislator în procedura de cooperare. Interesul european cerea
impunerea unei mai bune funcţionări a triunghiului instituţional Consiliul/Parlament/Comisie.
După modelul procedurii numite de cooperare, Comisia trebuia să poată să joace pe deplin rolul
său de iniţiativă, iar Consiliul şi Parlamentul să fie asociate, în părţi egale, la toate etapele
procedurii bugetare. Consiliul trebuia să se aplece asupra propriilor sale mecanisme interne,
pentru a preîntâmpina „explodarea procesului de decizie” 25. Reforma instituţiilor trebuia

84
continuată, Tratatul de la Amsterdam (1997) vizând consolidarea acestora. Instituţiile Uniunii
trebuiau adaptate la realitatea presupusă prin extindere (instituţii concepute pentru 6 state
membre nu pot satisface 27) şi la contextul internaţional în continuă transformare. Pentru a
soluţiona aceste neajunsuri măsurile luate constau în întărirea puterilor Parlamentului, anularea
dreptului de veto în cazuri excepţionale, reorganizarea Comisiei Europene şi a puterilor sale, o
politică externă europeană comună în privinţa imigrării şi dreptului de azil, precum şi realizarea
unui spaţiu social comun în interiorul căruia să se realizeze o uniune eficientă.
Legitimarea democratică a instituţiilor şi eficacitatea politicilor cer un proiect ambiţios
bazat pe consolidarea puterilor de codecizie ale Parlamentului European, pe creşterea utilizării
votului majoritar în cadrul Consiliului Uniunii şi pe o formă electivă în stabilirea preşedintelui
Comisiei. În planul politicii interne, pentru România, de pildă, obiectivele sunt stabilitatea
politică, participarea activă a cetăţenilor la viaţa cetăţii, alegerea corectă a programelor moderne,
reconstrucţia sistemului de partide, apariţia unei „bipolarităţi active”, partidiste care să ofere
soluţii problemelor generale ale societăţii.
Sistemul instituţional al Uniunii Europene exprimă, totodată, natura sa dublă: o Uniune a
popoarelor şi o Uniune a statelor. Din această perspectivă, sistemul comunitar se caracterizează
prin anumite particularităţi ce ţin de câteva elemente: limitarea voluntară a suveranităţii
naţionale în unele domenii şi administrarea acestora în comun prin elementele sistemului
comunitar (instituţii, buget, drept); conlucrarea puterilor prin asocierea interguvernamental –
supranaţional; suprapunerea funcţiei legislativă cu cea executivă.
Structura instituţională a Uniunii este una policentrică - Bruxelles, Strasbourg,
Luxembourg, având ca scop reducerea deficitului democratic prin calitatea guvernanţei
comunitare.
Instituţiile Uniunii pot fi grupate în trei categorii principale: a) instituţii de orientare,
direcţie, decizie (Consiliul European, Consiliul de Miniştri, Comisia Europeană); b) de control
(Parlamentul European, Curtea de Justiţie a Comunităţilor, Curtea de Conturi); c) alte organisme
(consultative, de legătură, cu roluri diverse).
În momentul actual, 26 funcţionarea Uniunii se bazează pe cinci instituţii: Comisia
Europeană, Parlamentul European, Consiliul de Miniştri, numit pe scurt Consiliu, Curtea de
Justiţie a Comunităţilor Europene (prescurtat C.J.C.E.) şi Curtea de Conturi. Tratatul
constituţional consacră formal funcţionarea Consiliului European ca instituţie de sine stătătoare.
Pe lângă instituţii, UE include o serie de organisme specializate: Mediatorul European şi
instituţiile financiare: Banca Centrală Europeană si Banca Europeană de Investiţii; organisme cu
rol consultativ: Comitetul Regiunilor si Comitetul Economic si Social. Organismele
interinstituţionale sunt următoarele: Oficiul de Publicaţii Oficiale al Comunităţilor Europene şi

85
Oficiul de Selecţie a Personalului Comunităţilor Europene. Alături de acestea funcţionează
agenţii descentralizate în cadrul celor trei piloni ai Uniunii Europene: 17 agenţii comunitare
specializate care funcţionează în cadrul domeniului comunitar (primul pilon al Tratatului CE);
ISIS (Institutul European pentru Studii de Securitate) şi Centrul European pentru Observaţii din
Satelit, ambele funcţionale în cadrul Politicii Externe si de Securitate Comună (al doilea pilon);
Europol şi Eurojust în cadrul Cooperării Poliţieneşti şi Judiciare în Materie Penală (al treilea
pilon).

2. Parlamentul European şi Parlamentele naţionale

Parlamentul European este „primul şi singurul experiment în democraţia

transnaţională”27. Este cea mai mare adunare multinaţională a lumii şi emanaţia directă a voinţei
democratice a popoarelor din Uniune. Intitulată iniţial „Adunare”, mai apoi „Parlament”
instituţia în care cetăţenii europeni îşi investesc încrederea şi care-i reprezintă este Parlamentul
european28. Alegerea europarlamentarilor prin sufragiu universal direct a fost prevăzută în
tratatul ce instituia Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului.
Parlamentul European este ansamblul reprezentativ a 435 de milioane de cetăţeni ai
Uniunii, ales democratic la nivel transeuropean care îşi desfăşoară activitatea în trei locuri
diferite. Europarlamentarii sunt exponenţii culturii politice naţionale. Ei beneficiază de
privilegiile şi imunităţile prevăzute de Protocolul privind privilegiile şi imunităţile din anul
1965, menţinute în Actul din 1976.
Primele alegeri europene s-au organizat între 7-10 iulie 1979, când cetăţenii statelor
membre ale Comunităţilor şi-au desemnat reprezentanţii prin vot universal direct în Parlamentul
European. De la Reuniunea de la Strasbourg (19 martie 1958) şi până la prima consultare prin
sufragiu universal direct, parlamentarii europeni au fost desemnaţi prin vot universal indirect de
către parlamentele naţionale şi trebuiau să fie membri ai acestora.
Parlamentul European este un organism de exprimare democratică şi de control politic al
Comunităţilor Europene, participă la procesul legislativ şi se profilează ca adunare politică a
unei Uniuni Europene fondată juridic, după 1 noiembrie 1993 29. Instituirea sa fusese prevăzută
de Tratatul de la Roma (1957). Parlamentarii sunt aleşi pe o perioadă de cinci ani, prin sufragiu
universal direct. Alegerile europene din 1989, 1994, 1999, 2004 au avut un coeficient de
participare redus încă din 1979 ce tinde să scadă: în 1979, 63%; în 1984, 61%; în 1989, 58,4%;
în 1994, 56,8%, în 1999, 49,9%; în 2004, 44,o3% (352 milioane de alegători). Participarea
partidelor politice din rândul celor 15 vechi state membre a fost de 47,55% şi 26,34% în rândul
celor 10 nou venite în Uniune . Parlamentarii europeni sunt aleşi de către cetăţenii europeni,

86
excluzându-se principiul naţionalităţii. Orice cetăţean al Uniunii care trăieşte într-un stat
membru, dar nu este originar din acesta, are drept de vot şi de eligibilitate în aceleaşi condiţii ca
şi resortisanţii statului respectiv aşa cum se subliniază în Tratatul de la Maastricht.
Numărul europarlamentarilor diferă în funcţie de importanţa demografică, geografică şi
economică a respectivului stat. O dezbatere susţinută pe tema „suprareprezentării” şi
„subreprezentării” cetăţenilor statelor membre ale Uniunii a făcut ca limita minimă ca şi cea
maximă a numărului de locuri în Parlament să fluctueze. În 1995, după cea de-a patra
extindere30, numărul europarlamentarilor era de 626, iar în 2004, după cea de-a cincea extindere,
numărul acestora ajunge la 682 (cu Bulgaria,17 şi România, 33 în perspectivă, numărul
parlamentarilor nu depăşeşte 732). Potrivit Tratatului de la Nisa, pe durata legislaturii 2004-
2009, 35 de locuri vor fi atribuite României şi 18 Bulgariei, iar după anul 2009, componenţa va
fi revizuită. Parlamentul va avea un maxim de 736 locuri, România şi Bulgaria vor avea câte 33,
respectiv 17 locuri. Constituţia Europeană prevede că numărul maxim al europarlamentarilor nu
trebuie să depăşească cifra de 750 31. Reprezentarea în Parlamentul European este garantată în
mod degresiv proporţional, cu un minim de 6 şi un maxim de 96 de locuri. Atribuirea locurilor
se face în funcţie de criteriul demografic, dar şi de nivelul de dezvoltare economică al statelor.
Astfel, sunt alocate un număr de 6 locuri pentru fiecare stat; de la 1 milion până la 25 de
milioane de locuitori câte un loc în plus, suplimentar la fiecare 1 milion de locuitori: peste 60 de
milioane câte 1 loc în plus pentru fiecare 2 milioane de locuitori32. Textul Constituţiei prevede
ca o decizie privind compoziţia Parlamentului European pentru mandatul 2009-2014 să fie luată
de Consiliul European la propunerea Parlamentului, prin vot unanim.
Alegerea membrilor Parlamentului nu se face după o procedură electorală uniformă, ci se
limitează la câteva reguli minime. Ea se desfăşoară în cursul unei perioade care începe joi
dimineaţa şi se termină în duminica următoare, de obicei în prima parte a lunii iunie, vârsta
minimă a electorului fiind de 18 ani.
Mandatul poate fi cumulat cu cel de parlamentar naţional şi este incompatibil cu
apartenenţa la guvernul unui stat sau la instituţiile, organismele sau comitetele create în virtutea
sau în aplicarea Tratatelor constitutive. Legile din fiecare stat membru pot completa regimul
incompatibilităţilor. Europarlamentarii pot cumula mandatul european cu mandatul naţional pe
plan european, dar el este interzis pe plan naţional 33.
Membrii sunt grupaţi în funcţie de partidele politice cu scopul creării unei familii politice
europene, cărora le aparţin şi nu în funcţie de naţionalitate34. În Italia şi Irlanda s-au putut
prezenta candidaţi din alte state membre cum a fost, de pildă, Maurice Duverger, cetăţean
francez a fost ales europarlamentar în Italia, 1989, înainte de adoptarea Tratatului de la
Maastricht. Nu există secţiuni naţionale, ci grupuri politice organizate pe plan comunitar, de

87
exemplu grupul Partidului Popular European (democraţi-creştini) şi al Democraţilor Europeni
(PPE-DE), grupul Verzilor şi al Alianţei Libere Europene (Verzi-ALE), grupul Partidului
Socialiştilor Europeni (PSE), grupul Partidului European al Liberalilor, Democraţilor şi
Reformatorilor (ELDR), grupul Stânga Unitară Europeană-Stânga Verde Nordică (GUE-NGL),
Uniunea pentru Europa Naţiunilor (UEN), grupul pentru o Europă a Democraţiilor şi
Diferenţelor (EDD), grupul independenţilor. După cum se arată în Tratatul de la Maastricht,
partidele politice, la nivel european sunt importante ca factori de integrare în cadrul Uniunii.
Scena politică a Uniunii este dominată de două mari partide politice ce continuă să deţină
2/3 din locuri: Partidul Popular European – PPE, creştin-democrat şi Partidul Socialist European
– PSE. În practică, cele două mari forţe politice europene, ambele moderate, sunt constrânse să
lucreze împreună, numeroase texte trebuind, pentru a fi adoptate, să întrunească nu majoritatea
relativă a votanţilor, ci majoritatea absolută a voturilor europarlamentarilor 35. Cealaltă treime se
împarte între o extremă stângă (comunişti şi stânga ecologistă nordică), elemente de centru
stânga (ecologişti, radicali, liberali) şi, în sfârşit, naţionalişti de dreapta. Pentru europarlamentari
împărţirile ideologice şi politice sunt mai importante decât cele ce ţin de apartenenţa naţională în
determinarea locului unde se aşează în sală şi a modului în care votează, semn al unei maturităţi
relative a sistemului politic european. Coeziunea internă a marilor grupuri politice poate fi
comparată cu cea din cadrul Congresului Statelor Unite ale Americii 36. Datorită naturii
sistemului decizional din U.E.. şi, mai ales din P.E., există mari posibilităţi de lobby.
Organizarea Parlamentului este comparabilă cu cea a unui parlament naţional. Acesta
cuprinde: un Birou, Conferinţa preşedinţilor, comisii şi grupuri politice parlamentare. Acesta îşi
înfiinţează un Birou al Parlamentului, alege un preşedinte pe 2 ani şi jumătate, 14 vicepreşedinţi,
5 chestori cu vot consultativ care au sarcini administrative şi financiare. Numărul de
parlamentari necesar pentru constituirea unui grup parlamentar este de 29 (dacă aparţin unui
singur stat), 23 (dacă provin din 2 state), 18 (dacă provin din 3 state), 14 (dacă provin din 4 sau
mai multe state).
Noul text al Regulamentului adoptat de Parlament suprimă Biroul lărgit ce era alcătuit
din membrii Biroului şi preşedinţii grupurilor politice parlamentare, fiind înlocuit cu Conferinţa
preşedinţilor 37. Conferinţa preşedinţilor este alcătuită din Preşedintele Parlamentului şi din
preşedinţii grupurilor politice. Preşedintele este cel ce se coordonează toate activităţile
Parlamentului şi ale organelor sale, prezidează sesiunile plenare, reprezintă instituţia şi exercită
puteri în cadrul procedurii cobugetare. Se lucrează în 17 comisii permanente, ce pregătesc
lucrările Parlamentului, întocmesc rapoarte şi menţin relaţiile cu Comisia şi Consiliul. Comisiile
sunt specializate pe anumite domenii (agricultură, pescuit şi dezvoltare rurală, bugete, relaţii
economice externe etc.). De asemenea se lucrează şi în comisii temporare sau comisii de anchetă

88
când este vorba de probleme comunitare, în special de droguri, rasism, externe, agricole. Sunt
prevăzute şi delegaţiile interparlamentare ce au un rol important în contactele externe ale
Parlamentului şi în cooperarea interparlamentară. Parlamentul poate înfiinţa comisii
parlamentare mixte în care participă parlamentari din statele asociate la Comunitate sau din
statele aflate în curs de aderare.
Principalele funcţii ale Parlamentului European sunt următoarele:
 colegislativă: în cele mai multe cazuri Parlamentul împarte puterea legislativă cu
Consiliul, în special prin metoda deciziei comune;
 cobugetară: Parlamentul împarte puterea bugetară cu Consiliul prin vot pe bugetul anual,
care este impus prin semnătura preşedintelui parlamentului, şi prevăzând implementarea
acestuia;
 de control asupra instituţiilor Uniunii, îndeosebi asupra Comisiei. Parlamentul poate
înainta o moţiune de cenzură la adresa activităţii membrilor Comisiei Europene. Exercită, de
asemenea, o puterea de control asupra activităţilor Uniunii prin întrebările scrise sau orale pe
care le poate adresa Comisiei sau Consiliului. Parlamentarii pot pune întrebări Comisiei
Europene, Consiliului Uniunii, dispunând de un mijloc de control, de pildă „un timp pentru
întrebări” (Question time) pentru Comisia europeană, Consiliul de Miniştri. Poate, de asemenea,
să stabilească comitete temporare şi comitete de anchetă ale căror atribuţii nu sunt neapărat
corespunzătoare activităţilor instituţiilor Comunităţii, dar care se pot extinde acţiunilor
întreprinse de statele membre în implementarea politicilor Comunităţii.
Competenţele Parlamentului au fost extinse devenind o „adunare din ce în ce mai
parlamentară”38. Traseul parcurs de Parlament în planul competenţelor trece prin consultare,
cooperare şi se ajunge la codecizie. Astfel, Parlamentul deţine puterea de codecizie bugetară şi
codecizie legislativă. Prin Actul Unic se arată că Parlamentul European trebuie să-şi asume
responsabilităţi depline de colegislator în procedura de cooperare, iar prin Tratatul de la
Maastricht se prevede că dispoziţiile date de Consiliu vor fi date în urma avizului conform al
Parlamentului European, care se pronunţă cu majoritatea membrilor ce-l compun. Tratatul de la
Amsterdam (în vigoare din 1999) a întărit puterile Parlamentului prin extinderea considerabilă a
procedurii de codecizie. Tratatul de la Nisa, intrat în vigoare în 2003, a sporit rolul
Parlamentului în calitate de colegislator, prin extinderea procedurii de decizie comună şi a
garantat Parlamentului dreptul de a înainta petiţii Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.
Constituţia Europeană, în curs de ratificare, furnizează Parlamentului o mai mare putere în
calitate de colegislator. Procedura de codecizie urmează să se extindă către arii noi şi
Parlamentului urmează să i se acorde puteri egale cu ale Consiliului Uniunii în luarea deciziilor
în probleme bugetare.

89
 Parlamentului îi revine rolul de a controla activitatea Comisiei Europene în mod
independent şi imparţial, sau o poate demite prin moţiune de cenzură. Aprobă prin vot
nominalizarea preşedintelui şi a celorlalţi membri ai Comisiei, deţinând puterea de „investitură”
a Comisiei. Dispune de mijloace de informare, propune dezbateri şi adoptarea unor hotărâri prin
proceduri adecvate, întăreşte dreptul de petiţie, primind petiţiile oricărui cetăţean al Uniunii,
persoanelor fizice şi juridice care îşi au reşedinţa într-unul din statele membre. Adoptă bugetul,
dar funcţia de control bugetar este împărţită între Parlament, Consiliu şi Comisie. După
Maastricht, funcţia legislativă este împărţită între Parlament şi Consiliul Uniunii Europene.
Parlamentul are şi puterea de a adopta directive, reglementări sau decizii. Aprobă cererile de
intrare în Comunitate, acordurile de asociere şi Acordurile Comerciale cu terţe părţi. Totodată,
Parlamentul numeşte Mediatorul European, instituţie creată pentru a primi reclamaţiile de la
cetăţenii Uniunii şi de la alte persoane rezidente pe teritoriul Uniunii.
În ciuda abţinerilor numeroase, Parlamentul European se afirmă tot mai mult ca un actor
determinant în procesul decizional european. Unul din semnele acestei evoluţii este creşterea
numărului lobbyiştilor. Ei sunt conştienţi că, de acum înainte, este esenţial să acţioneze pe lângă
europarlamentari, datorită puterii Parlamentului de a propune amendamente. Forţa Parlamentului
European apare, mai ales, din a doua jumătate a anilor 1990, prin manifestarea capacităţii de
blocaj. De exemplu, în 1997, Parlamentul contestă Comisia Santer39, ce demisionează în martie
1999, iar în 2004 respinge propunerile făcute, iniţial, pentru alcătuirea Comisiei Barroso40.
Prin Tratatul ce instituie o Constituţie pentru Europa se dă mai multă putere
Parlamentului European, singura instituţie europeană direct aleasă de cetăţeni. Astfel, creşte
responsabilitatea politică a Uniunii Europene şi se măreşte capacitatea cetăţenilor de a influenţa
deciziile U.E. Marele câştigător al ratificării Constituţiei europene ar fi Parlamentul European,
prin introducerea unei noi proceduri legislative. În prezent, codecizia Parlamentului European
are în vedere 37 de domenii, dar acest număr va creşte până la aproape 80 de domenii. În viitor,
toate domeniile care acoperă cele mai importante politici ale Uniunii vor fi guvernate de noua
procedură legislativă, pe baza votului majorităţii calificate din Consiliu. Lista excepţiilor de la
această regulă se limitează la circa 10 domenii, dintre care unele au o incidenţă asupra ordinii
constituţionale (cum este cazul cetăţeniei europene), iar altele sunt prea sensibile pentru statele
membre (fiscalitatea, anumite aspecte ale politicii sociale şi mediul înconjurător). Competenţele
Parlamentului European au fost, de asemenea, extinse, în mod semnificativ, în privinţa
procedurii bugetare41. Constituţia consacră, după cum aminteam, natura duală a Uniunii
Europene, uniune a popoarelor şi uniune a statelor Europei.
Parlamentul European, originar din parlamentele naţionale, a dobândit însă, în etape
succesive, configuraţia unei instituţii comunitare independente, supranaţionale cum se afirmă

90
astăzi. El reprezintă rezultatul instituirii sufragiului universal direct pentru alegerea propriilor
membri şi a întăririi puterilor sale. Legătura cu parlamentele naţionale nu a fost întreruptă. În
ceea ce priveşte rolul parlamentelor naţionale în cadrul Uniunii Europene, opiniile formulate
sunt diferite. Un punct de vedere este acela conform căruia parlamentele naţionale s-au adaptat
mai lent la schimbările intervenite pe plan european şi se numără, de fapt, printre instituţiile
naţionale ale căror activităţi sunt limitate de apariţia unei dimensiuni europene în elaborarea
politicilor42. În implementarea politicilor europene este implicat în special executivul, ceea ce ar
duce la o „deparlamentizare a politicilor publice”. Mai mult chiar, parlamentele naţionale sunt
văzute ca „învinşii” integrării europene, deoarece au un rol minor în „europenizare” şi au pierdut
unele prerogative naţionale fără să obţină nimic în schimb la nivelul Uniunii. În legătură cu
aceste opinii, credem că se impun anumite clarificări. În primul rând, rolul parlamentelor
naţionale depinde de regimul politic din ţara respectivă: parlamentar, semiprezidenţial sau
prezidenţial. Apoi, unele parlamente au reacţionat la „europenizare” prin ajustări structurale,
prin amendarea propriilor Constituţii cum s-a întâmplat în Franţa sau modificarea Constituţiei
României prin referendum în 2003. De asemenea, există schimburi, contacte, proiecte comune
între parlamentele naţionale şi Parlamentul European, cum a fost de pildă negocierea „Agendei
2000”. Parlamentele tuturor statelor membre ale Uniunii Europene au comitete speciale pentru
domeniul afaceri europene, ele stabilind o cooperare specială în ceea ce priveşte relaţiile
europene prin intermediul COSAC43. Este important de subliniat că unele parlamente naţionale
au proprii lor reprezentanţi la Bruxelles, ce operează asemeni unui sistem de avertizare timpuriu
pentru parlamentele naţionale.
Un alt punct de vedere evidenţiază reevaluarea rolului parlamentelor naţionale după
încheierea Tratatului de la Nisa (2000) şi a Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru
Europa (2004). Parlamentele naţionale sunt asociate la definirea şi implementarea politicilor
europene. Implicarea parlamentelor nu se reduce, însă, doar la funcţiile tradiţionale de control al
executivului şi la elaborarea legislaţiei, ci presupune participare la definirea politicilor şi
iniţierea de texte legislative europene prin intermediul reprezentanţilor naţionali în structurile
comunitare. De asemenea, poziţia de actor politic important în planul instituţional intern face ca
parlamentele naţionale să aibă o influenţă semnificativă în ceea ce priveşte captarea şi
canalizarea nemulţumirilor populaţiei faţă de unele politici europene, aşa cum s-a întâmplat în
momentul adoptării monedei unice, euro în Italia.
Utilizarea temei „europenizării”pentru a alimenta euroscepticismul populaţiei şi a
sancţiona propriile guverne face parte din arsenalul pe care opoziţia din parlamentele naţionale îl
foloseşte tot mai frecvent. Respingerea prin referendum a Constituţiei europene în Franţa şi

91
Olanda este rezultatul unor astfel de practici când insuccesele guvernării sunt imputate de
populaţie dimensiunii pe care a căpătat-o „europenizarea”.
Constituţia europeană conferă parlamentelor naţionale mai multă greutate în chestiunile
europene. Ele pot decide dacă să blocheze sau nu anumite părţi ale legislaţiei europene.
Parlamentele naţionale se implică tot mai mult în viaţa Uniunii Europene, în timp ce Parlamentul
european îşi întăreşte relaţiile cu parlamentele naţionale. Pentru intensificarea contactelor au loc
reuniuni regulate între preşedinţii parlamentelor. Reuniunile Parlamentului European şi ale
parlamentelor naţionale sunt numite „Curţi parlamentare”, iar în cadrul lor se discută orientările
Uniunii Europene, mai ales, lărgirea şi aprofundarea acesteia.
Parlamentul european trebuie să devină un forum efectiv al cetăţenilor europeni să fie
preocupat de problemele lor şi să contribuie la diminuarea îngrijorărilor cu privire la unele
probleme de viitor ale existenţei acestora.

3. Comisia Europeană

Comisia Europeană reprezintă şi susţine interesele generale ale Uniunii. Este un

„executiv colectiv şi mixt” al Uniunii Europene, alcătuit din 25 membri, independenţi de
guvernele naţionale, aleşi de comun acord de către guvernele statelor membre, după consultarea
Parlamentului European. Ei sunt „investiţi” prin votul Parlamentului pentru o perioadă de 5 ani
(Tratatul de la Maastricht). Prin Tratatul de la Amsterdam personalitatea care este propusă ca
preşedinte al Comisiei este supusă aprobării Parlamentului, primind astfel o legitimitate
democratică directă. Comisia investită în 2004 este prezidată de Jose Manuel Barroso, care-i
succede în această funcţie lui Romano Prodi.
În componenţa Comisiei intră câte un membru desemnat din statele membre ale Uniunii
Europene44, fiind astfel un corp multinaţional. Calitatea de comisar poate fi deţinută numai de
către cetăţeni ai statelor membre. Reuniunea de la Nisa din decembrie 2000, a examinat
problemele legate de extinderea Uniunii prin aderarea statelor din centrul şi estul Europei.
Problema componenţei Comisiei a făcut şi ea obiectul negocierilor şi s-a convenit ca statele mari
să renunţe la cel de-al doilea comisar. Până la extinderea din 2004, în formula de 15, statele mari
aveau câte doi comisari europeni, numărul comisarilor ajungând la 20, iar din anul 2005,
numărul lor nu trebuia să depăşească 27 de membri.
Membrii Comisiei, foşti miniştri sau înalţi oficiali ai statelor membre, nu solicită şi nu
acceptă instrucţiuni de la vreun guvern sau organizaţie. Mandatul poate fi întrerupt fie colectiv
prin moţiune de cenzură, fie individual, prin decesul persoanei, prin demisie voluntară sau din
oficiu, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene fiind sesizată de către Consiliu sau Comisie.

92
Imunitatea diplomatică poate fi ridicată chiar de către comisie, cum a fost cazul lui Edith
Cresson, din 15 februarie 2000 45.
Comisarii europeni răspund colectiv în faţa Parlamentului, care poate constrânge
Comisia să demisioneze prin votul unei moţiuni de cenzură (2/3 din sufragii din majoritatea
absolută a votanţilor.)
Comisia Europeană nu este rezultanta unui proces electoral, ca în cazul unui guvern. Ea
este organizată după modelul unui guvern, dar, în acelaşi timp, este un veritabil „organism
supranaţional”. Rolul său de «organ executiv» al Comunităţii şi al Uniunii a fost clar configurat
prin Tratatul de la Maastricht. Sediul Comisiei se află la Bruxelles şi funcţionează pe principiul
autoorganizării şi al “colegialităţii”, adică toate actele şi acţiunile privind reglementările,
deciziile, prevederile către Consiliu trebuie să aparţină întregii Comisii şi nu unuia dintre
membri. Comisia se reuneşte o dată pe săptămână (miercurea) şi de câte ori se consideră necesar
de către preşedinte sau unul dintre membri. Comisarii au sarcini privind sectoare specifice. De
exemplu, Günther Verheugen, din partea Germaniei se ocupa de extindere în mandatul
„Comisiei Prodi”, iar Olli Rehn se ocupă de acelaşi domeniu în „Comisia Barroso”. Hotărârile
Comisiei sunt luate cu majoritate absolută, dezbaterile nefiind publice.
Comisia Europeană este împărţită în 24 de direcţii, ce pot fi echivalate diferitelor
ministere, asistate de un oficiu statistic, de unul juridic şi de un birou al publicaţiilor oficiale.
Comisia are peste17.000 funcţionari (2.000 traducători) şi secretariat general.
În activitatea sa Comisia ţine seama de principiul subsidiarităţii prevăzut în Tratatul de
la Maastricht, ce presupune autodeterminarea la nivelul persoanei şi al autorităţilor locale, o
diviziune a responsabilităţilor şi obligaţiilor între organismele centrale şi locale ale statului.
Termenul a intrat în limbajul politic al Comunităţii Europene din necesitatea de a se preciza
raporturile dintre obligaţiile ce revin organismelor comunitare europene şi guvernelor
naţionale46. Consecventă acestui principiu, Comisia iniţiază legislaţie numai în domeniile în care
Uniunea este mai bine situată, acţionând cu o mai mare eficienţă, cum ar fi de exemplu,
industria, comerţul, agricultura, politicile sociale, ecologia, transporturile şi telecomunicaţiile,
educaţia. Comisia are rol determinant în domeniile enunţate şi redus în cele privind politica
externă, securitatea comună, justiţia şi afacerile interne.
Atribuţiile Comisiei sunt numeroase, necesită timp şi suscită critici mai mult sau mai
puţin fondate. De Gaulle, de pildă, numea Comisia „tehnocraţie embrionică, în cea mai mare
parte străină”47. Ea trebuie să vegheze la buna aplicare a dreptului comunitar şi, în eventualitatea
unei încălcări a acestuia de către unul dintre statele membre, poate să-i adreseze o recomandare.
Este numită, pe bună dreptate, “paznic al tratatelor”, fiind „jandarmul supranaţional” pentru cei
ce nu respectă directivele. Are atribuţii de control şi sancţionare, dar această putere nu este

93
arbitrară, deoarece se exercită sub controlul C.J.C.E., fiind posibilă înaintarea unor recursuri.
Iniţiază, supraveghează şi duce la îndeplinire tratatele. Are putere de decizie asupra aplicării
tratatului, are “o misiune generală de iniţiativă” pentru care a şi fost numită „locomotiva,
motorul comunităţii”. Comisia a fost „arhitectul”, adesea iniţiatorul multora din realizările
comunitare. Este numită „instituţia far a Uniunii”. Comisia accelerează derularea programelor
sau relansează anumite proiecte. De pildă, Roy Jenkins fost preşedinte al Comisiei Europene a
relansat integrarea monetară, rezultând Sistemul Monetar European. Neofuncţionaliştii au
inventat termenul de angrenaj (din fr. engrenage, a angrena, a pune în mişcare), pentru a
exprima cooptarea oficialilor statelor membre de către Comisie pentru a realiza obiectivele
Uniunii. Consiliul Uniunii poate amenda propunerile Comisiei prin vot, iar practica unanimităţii
în Consiliu nu face altceva decât să blocheze activitatea Comisiei. Deşi Comisia apare ca un
guvern în viziunea federalistă, membrii guvernelor, adică latura interguvernamentală domină
încă Comunitatea. Soluţia ar fi asigurarea unui echilibru între activitatea Comisiei şi aceea a
Consiliului.
Constatarea unei prezumţii de infracţiune este înregistrată de Comisie, fie la iniţiativa
serviciilor sale, fie în urma plângerilor unor guverne, agenţi economici sau persoane particulare.
După analiza plângerilor, statul învinuit este chemat să-şi prezinte observaţiile sau justificările în
legătură cu acuzaţia dusă. Dacă nu prezintă o justificare care să schimbe opinia Comisiei, i se
adresează un aviz motivat pentru a se conforma deciziilor Tratatelor într-un timp prevăzut. În
caz contrar, este sesizată Curtea de Justiţie, a cărei intervenţie are caracter constrângător atât
pentru Statul membru, cât şi pentru instituţiile sale.
Cetăţenii şi agenţii economici au posibilitatea de a chema Comisia în judecată sau să
ceară daune în cazul dovedirii vinovăţiei.
Comisia are şi competenţe specifice, poate face recomandări în privinţa politicii
economice, supraveghează datoria publică, elaborează un proiect preliminar în plan bugetar (ce
serveşte Consiliului ca punct de plecare), administrează bugetul Uniunii, înaintea oricăror
fonduri comunitare, adică acele credite destinate intervenţiilor publice ale Comunităţii (FSE,
FEOGA, FEDER, FED), se pronunţă asupra clauzelor de apărare, ce permit o derogare
provizorie de la regulile în vigoare. Modul de elaborare al deciziilor şi propunerilor către
Consiliu se face prin definirea liniilor directoare şi clarificarea modalităţilor practice ale unei
politici, consultări cu mediile politice, elaborarea unei strategii clare, colaborarea cu experţi
naţionali. Comisia este cea care stabileşte agenda datorită puterii de iniţiativă pe care o are, fiind
terenul fertil al lobbysm-ului european48. Resursele pe care le are Comisia, capacitatea de
dezvolta reţele şi coaliţii politice, de a obţine clienţi şi şansa de a sprijini guvernele statelor
membre în a-şi rezolva dificultăţile politice impun Comisia Europeană ca instituţie fundamentală

94
a Uniunii. Cu toate acestea rezultatele politicilor puse în aplicare depind de felul şi intensitatea
colaborării cu instituţiile naţionale care operează în practică majoritatea reglementărilor şi
programelor comunitare. Parteneriatul între nivelul de guvernare şi cel european este o trăsătură
a procesului politic din UE, iar mecanismul creat în acest scop poartă numele de „comitologie”49
Pe scena internaţională, Comisia are funcţia de reprezentare a Comunităţilor, negociind
acordurile tarifare sau comerciale, după consultarea comitetelor special desemnate şi cu
respectarea hotărârilor luate de către Consiliul Uniunii. Criticile virulente la adresa birocraţilor
săi au dus la reconsiderarea poziţiei Comisiei în ansamblul instituţiilor Uniunii. Comisia este
„executivul european”, aşa cum l-a dorit Jean Monnet, instituţia – cheie a Comunităţii şi este
văzută ca simbolizând din ce în ce mai mult Uniunea Europeană, preşedintele ei apărând ca
preşedinte al Europei50.

4. Consiliul Uniunii Europene şi Consiliul European

Consiliul Uniunii Europene reprezintă expresia guvernelor statelor membre. Este

instituţia decizională principală a Uniunii şi reuneşte reprezentanţii la nivel ministerial ai fiecărui
stat membru, abilitaţi să angajeze guvernul acestui stat, fiind un forum colectiv pentru
reprezentanţii guvernelor. Miniştrii statelor membre exprimă interesele naţionale, neavând
posibilitatea de a acţiona independent precum membrii Comisiei. Consiliul este alcătuit asemeni
unei organizaţii internaţionale. Preşedinţia Consiliului este exercitată pe o perioadă de 6 luni,
prin rotaţie, de către fiecare dintre statele membre (1 ianuarie, respectiv 1 iulie se instalează noul
preşedinte)51. La început de mandat, preşedintele îşi publică programul.
Consiliul, din punct de vedere al structurii, este alcătuit din reprezentanţi ai fiecărei ţări
la nivel ministerial, abilitaţi să angajeze guvernul. În funcţie de subiectul pe ordinea de zi
participă ministrul de resort. Consiliul este ajutat de peste 2000 de funcţionari, dispune de un
Secretariat general (Javier Solana Madariaga din 1999). Consiliul Uniunii Europene asigură
coordonarea politicilor economice generale ale Statelor membre, are putere cvasi-legislativă,
colegislativă împărţită cu Parlamentul European şi Comisia Europeană. Are atribuţii în ceea ce
priveşte adoptarea bugetului împreună cu Comisia Europeană şi Parlamentul European. Adoptă
acordurile internaţionale negociate de Comisie. Consiliul are responsabilitatea de a găsi o soluţie
care ar fi în beneficiul Uniunii ca întreg.
Criticile care se aduc Consiliului susţin că departe de a fi coerent, de a forma un singur
grup de miniştri, este un conglomerat de „hydra-capete” ale mai multor consilii, fiecare
reprezentând ministerul responsabil pe un anumit domeniu. Este un „Consiliu neobişnuit” cu
enorm de multe responsabilităţi52. Astfel, Consiliul Uniunii adoptă legislaţia, ia decizii,

95
coordonează politica externă şi de securitate comună, combină rolurile legislative, executive şi
diplomatice. Metoda utilizată este cea a cooperării şi nu a integrării, fiind prezent
interguvernamentalismul şi nu supranaţionalismul. Altiero Spinelli considera ca ineficientă şi
nedemocratică dominanta interguvernamentală, deşi teoretic miniştrii pot fi controlaţi de
membrii parlamentelor naţionale. Pe aceleaşi coordonate se situează şi John Pinder, pentru care
viitorul Uniunii se află în dezvoltarea instituţiilor sale într-o structură federală.

Dezbaterile Consiliului au loc la Bruxelles, iar în aprilie, iunie, septembrie au loc la

Luxemburg. Consiliul Uniunii Europene este asistat de Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi
care pregăteşte lucrările Consiliului şi misiunile încredinţate de acesta. Reuniunile Consiliului
sunt convocate la iniţiativa preşedintelui, la cererea unuia dintre membri sau la cererea Comisiei,
aceasta având dreptul de a participa la dezbateri pentru a-şi apăra punctul de vedere. Dezbaterile
pot fi transmise în direct, hotărârile fiind făcute publice. Deciziile sunt pregătite de COREPER,
iar adoptarea lor se face prin procedura tot mai lărgită a majorităţii calificate, care tinde să
înlocuiască procedura unanimităţii. În probleme delicate, precum taxe, industrie, fonduri sociale
şi regionale, programe de cercetare sau cu prilejul modificărilor constituţionale se cere
unanimitate. De asemenea, fiecare stat are drept de veto, în subiectele ce pot aduce atingere
suveranităţii naţionale. Pentru a se evita „politica scaunelor libere (goale)” 53 s-a recunoscut
dreptul de veto, atunci când negocierea nu este posibilă.
Consiliul poate lua decizii utilizând trei tipuri de scrutin: majoritate simplă, calificată,
unanimitate. În momentul actual, numărul de voturi atribuite diferitelor state variază între 3 şi
29, însumând un total de 345 de voturi. Majoritatea calificată, adică numărul de voturi necesar
pentru adoptarea unei decizii este 169. Un membru al Consiliului poate cere verificarea obţinerii
majorităţii calificate, respectiv aceasta să reprezinte cel puţin 62% din populaţia totală a Uniunii.
În prezent, o minoritate care să blocheze promovarea unei decizii presupune asocierea a 26 de
voturi, respectiv a trei dintre statele cu cea mai mare populaţie, Germania, Franţa, Marea
Britanie, Italia sau a unui grup relativ mare de state mici. În condiţiile actualei extinderi,
ponderea relativă a statelor mici şi mijlocii va creşte. La reuniunea de la Nisa a fost decisă
realocarea ponderilor şi modificarea majorităţii calificate, cu începere de la 1 ianuarie 2005,
pentru a se evita blocajul procesului decizional.

UNIUNEA EUROPEANA în formula extinsă cu 27 de state54

Nr. crt. Membrii Consiliului Voturi ponderate Locuri în Parlamentul European

96
1. Germania 29 99

2. Marea Britanie 29 72

3. Franţa 29 72

4. Italia 29 72

5. Spania 27 50

6. Polonia 27 50

7. România 14 33

8. Olanda 13 25

9. Grecia 12 22

10. Republica Cehă 12 20

11. Belgia 12 22

12. Ungaria 12 20

13. Portugalia 12 22

14. Suedia 10 18

15. Bulgaria 10 17

16. Austria 10 17

17. Slovacia 7 13

18. Danemarca 7 13

19. Finlanda 7 13

20. Irlanda 7 12

97
21. Lituania 7 12

22. Letonia 4 8

23. Slovenia 4 7

24. Estonia 4 6

25. Cipru 4 6

26. Luxemburg 4 6

27. Malta 3 5

TOTAL 345 732

Competenţele Consiliului rezidă în adoptarea dreptului derivat, fiind văzut fie ca

veritabilul legiuitor comunitar 55, fie considerat drept a doua cameră legislativă 56. Evoluţia
procesului comunitar îi atribuie o funcţie colegislativă alături de Parlamentul European. Prin
Actul Unic şi Tratatul de la Maastricht, creşte puterea Comisiei şi, mai ales, a Parlamentului.
Textele legislative relevante primului pilon nu mai pot fi adoptate doar de către Consiliu, ci
împreună cu Parlamentul. Consiliul Uniunii Europene are rol în coordonarea şi armonizarea
acţiunilor Comisiei cu cele ale statelor membre. Dispune de putere de decizie, pune în practică
pilonii doi şi trei, respectiv politica de securitate comună, justiţie, afaceri interne. Are rol de
codecizie bugetară împreună cu Parlamentul, elaborează un proiect de buget, hotărăşte asupra
cheltuielile obligatorii. Face recomandări statelor membre şi încheie acorduri internaţionale,
poate interveni în revizuirea tratatelor, examinează cererile de aderare şi se pronunţă asupra lor
după avizul Comisiei şi al Parlamentului. Consiliul Uniunii este garant al respectării idealurilor
democratice, fiind forţa predominantă între instituţiile comunitare.
Consiliul European este creat în decembrie 1974, cu ocazia Conferinţei la nivel înalt de
la Paris, în care şefii de stat sau de guvern din Comunitate au decis să se reunească, însoţiţi de
miniştrii afacerilor externe, de trei ori pe an şi de fiecare dată când e necesar, în Consiliul
comunităţii, cu titlul de „cooperare politică”. Înfiinţarea sa a fost expresia rezistenţei vizavi de
ideea de a fi conduşi de un for supranaţional. Chiar Jean Monnet, promotorul ideii comunitare şi
al federaţiei, vedea în crearea Consiliului European un „guvern european provizoriu” 57.
Consiliul poate promova sau dimpotrivă poate bloca ideea supranaţională. În practică, rolul
Consiliului European este crucial, membrii fiind cei ce duc la îndeplinire hotărârile luate la

98
nivel european. Consacrarea Consiliului European şi stipularea participării preşedintelui
Comisiei alături de şefii de stat sau de guvern se face prin Actul Unic din 1986: „Consiliul
European reuneşte şefii de stat sau de guvern, precum şi Preşedintele Comisiei Comunităţilor
Europene. Aceştia sunt asistaţi de miniştrii Afacerilor Externe şi de un membru al Comisiei”
(Art.2).
Consiliul European a fost caracterizat ca fiind drept un organ interguvernamental de
cooperare, deoarece are atribuţii de orientare generală a politicii comunitare. De asemenea s-a
considerat că ar fi instanţa politică supremă a Europei unite58. Deşi nu face parte dintre
instituţiile comunitare, respectă competenţele acestor instituţii. S-a apreciat şi că reprezintă un
organ de sine stătător, el putând să acţioneze atât în calitate de organ comunitar (substituindu-se
Consiliului Uniunii ), cât şi ca organ guvernamental59.
Domeniul său de competenţă nu e limitat, ci merge de la dosarele comunitare la
problemele de politică externă. Şedinţele regulate ale Consiliului European constituie
momentele cele mai importante ale unificării europene. Problemele fără soluţie, blocajele ajung
la Consiliul European, acesta exercitând o funcţie de „arbitraj politic”. În disputele financiare şi
instituţionale Consiliul European a devenit principalul organ de decizie al Uniunii Europene. Se
consideră că rolul său este de a direcţiona politic construcţia comunitară, de a stabili strategiile
comune60. În acest sens, impulsionează politicile comunitare generale, coordonează politicile
comunitare, defineşte noile sectoare de activitate comunitară. Consiliul European acţionează ca
un veritabil arhitect constituţional şi ca un detonator politic al procesului de integrare. Asemenea
Comisiei, Consiliul European se poate considera şi el Guvernul Europei Unite, aşa cum consacră
Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană (art. D al.1): „Consiliul European dă
Uniunii impulsul necesar dezvoltării şi îi defineşte orientările politice generale” 61. De asemenea,
Consiliul European este cel ce decide asupra strategiilor comune care vor fi puse în practică de
Uniune în domeniile în care statele membre au interese comune importante.
Pentru exercitarea acestor competenţe se creează comisii sau comitete de direcţie care au
obligaţia să întocmească rapoarte la problema analizată şi pe baza cărora se adoptă deciziile.
Putem exemplifica prin Raportul Tindemans privind crearea Uniunii Europene sau Raportul
Vedel privind examinarea măsurilor pentru creşterea competenţelor Parlamentului European.
Documentele adoptate de Consiliul European sunt decizii, decizii de procedură, orientări şi
directive, declaraţii.
Afirmarea Consiliului European modifică întregul echilibru instituţional al comunităţii.
Consiliul European reuneşte cei mai înalţi responsabili guvernamentali, ca şi pe Preşedintele
Comisiei Uniunii Europene. Orientările, declaraţiile Consiliului European materializează o
Europă unică, fondată pe concertarea interstatală. Prin Tratatul de la la Nisa din decembrie

99
2000, se stabileşte ca începând din 2002, Consiliul European pe fiecare preşedinţie să se ţină la
Bruxelles, chiar într-o Uniune extinsă, cu 27 de state membre. Pentru a asigura continuitatea şi
eficienţa lucrărilor Consiliului European, Tratatul ce instituie o Constituţie pentru Europa
stabileşte ca această instituţie să-şi aleagă un preşedinte pe o durată de doi ani şi jumătate, care
să poată fi reales o singură dată. Funcţiile preşedintelui nu vor fi diferite de cele din prezent,
exceptând faptul că ele vor fi exercitate pe o perioadă mai lungă de timp şi vor fi definite de
Constituţie. El va prezida şi va modera lucrările Consiliului European, dar va fi, totodată,
responsabil pentru pregătirea şi asigurarea continuităţii viitoarelor întruniri, cooperând în acest
scop cu Comisia Europeană şi Consiliul Afacerilor Generale. În cele din urmă, va acţiona pentru
asigurarea coeziunii şi consensului în cadrul Consiliului.

5. Curtea de Justiţie

Tratatul de la Amsterdam introduce o prevedere prin care se arată că „Uniunea este

fundamentată [...] pe statul de drept”. Nici statele membre şi nici instituţiile sale nu se pot
sustrage judecăţii de conformitate cu Tratatul, a măsurilor pe care Comunitatea le adoptă.
Instanţele comunitare62 au ca responsabilitate asigurarea respectării legii comunitare. Curtea de
Justiţie a Comunităţii Europene şi Tribunalul de Primă Instanţă sunt părţi ale sistemului
instituţional al Comunităţii Europene şi au menirea de a veghea asupra corectei interpretări şi
aplicări a dreptului comunitar. Indiferent de hotărârea instituţiilor sau de acţiunile persoanelor
fizice sau juridice, toţi şi toate se supun controlului celor două instanţe comunitare 63. Misiunea
Curţii este de a asigura respectarea dreptului comunitar, aplicarea tratatelor comunitare şi a
dispoziţiilor Consiliului şi Comisiei. Curtea are activitate jurisdicţională şi de creare de drepturi.
Ea elaborează principiile ordinii comunitare. Unul dintre acestea este supremaţia legii
comunitare asupra dreptului intern al statului membru. Un alt principiu este efectul direct al legii
europene asupra cetăţenilor din Uniune. Curtea a fost considerată datorită caracteristicilor sale
ca aparţinând fie tribunalelor internaţionale, Comunităţile apărând ca organizaţii internaţionale
clasice şi dreptul comunitar drept internaţional, fie ca aparţinând tribunalelor naţionale sau fiind
asemănată cu o Curte Constituţională64. Din aceste considerente se poate vorbi de un federalism
care „nu îndrăzneşte să se numească ca atare, fiind acceptat în practică de guverne şi curţi de
justiţie naţionale. Fenomenul este descris ca „federalism târâtor”, cu instanţele comunitare pe
post de instrument principal şi factor cheie de integrare 65.
Instanţele comunitare nu au ca sarcină doar interpretarea, ci şi formularea legii în lipsa
unor prevederi explicite. Nu este o „jurisdicţie supremă”, dar tinde să devină o „curte supremă”,
între ea şi judecătorii naţionali existând proceduri de cooperare şi nu ierarhice. Ea are jurisdicţie

100
în disputele privind statele membre, instituţiile Uniunii, persoane fizice şi juridice. Instanţele
comunitare se exprimă doar atunci când sunt solicitate, ele construind de-a lungul timpului
reguli şi principii relevante ce au configurat dreptul comunitar. Au furnizat hotărâri solicitate de
către judecătorii naţionali care se confruntau cu chestiuni legate de reglementările comunitare
aplicabile în procesele aflate pe rol în faţa propriilor instanţe. În acest mod, se relevă importanţa
rolului jucat de către judecătorii naţionali în implementarea şi interpretarea dreptului
comunitar 66. Trebuie menţionat că jurisdicţia Curţii este obligatorie şi exclusivă, adică în
legătură cu o speţă aflată pe rolul Curţii nu se pot pronunţa nici instanţele naţionale, nici cele
internaţionale. Deciziile sale sunt executorii în teritoriul statelor membre.
Sediul Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene se află la Luxemburg. În componenţa sa
intră 25 de judecători, asistaţi de 8 avocaţi generali care nu sunt membri ai Curţii, însărcinaţi să
prezinte concluziile în deplină autonomie. Avocatul general nu are corespondent în dreptul
intern, el apare din dorinţa de a exista un jurist care să-şi prezinte concluziile, publicate
împreună cu sentinţa67. Ei nu reprezintă state membre, putând avea orice naţionalitate. În
practică, posturile se repartizează între statele membre. Judecătorii au un mandat de 6 ani, care
poate fi reînnoit. La fiecare trei ani se realizează o înlocuire parţială a judecătorilor. Preşedintele
Curţii este numit pentru o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea de a fi reales. Judecătorii nu sunt
reprezentanţi ai statelor membre, ci sunt doar numiţi de ele, ca şi avocaţii. Judecătorii şi avocaţii
generali sunt aleşi dintre acele persoane a căror independenţă este dincolo de orice îndoială.
Numărul judecătorilor şi al avocaţilor generali poate fi mărit de către Consiliu la cererea Curţii 68.
Înainte de preluarea funcţiei, judecătorii depun un jurământ public prin care se angajează să-şi
exercite funcţia imparţial şi conştiincios şi să păstreze confidenţialitatea deliberărilor Curţii 69.
Curtea funcţionează în plen şi are 5 complete de judecată de 5 sau 3 judecători. În fiecare an
Curtea desemnează preşedinţia Camerelor şi un prim avocat general. Tribunalul de Primă
Instanţă este alcătuit din 25 membri, dintre care se alege un preşedinte; funcţionează în plen şi în
complete de 5 sau 3 judecători.
Funcţiile îndeplinite de Curte sunt: a) funcţia de justiţie administrativă, adică protejează
agenţii comunitari de eventualele acţiuni ilegale sau păgubitoare ale instituţiilor comunitare prin
acordarea de despăgubiri, repararea unor daune cauzate de acte normative, acţiuni ale
Comunităţii sau ale agenţilor săi; b) funcţia de justiţie constituţională, ce rezidă în stabilirea
compatibilităţii proiectului de acord cu prevederile tratatului, decizia Curţii de incompatibilitate
putând bloca intrarea în vigoare a acordului; c) funcţia de justiţie internaţională ce rezidă în
soluţionarea unor litigii dintre două sau mai multe subiecte de drept. Curtea nu reprezintă o
instanţă internaţională, ci este o jurisdicţie internă a comunităţii; d) funcţia de instanţă de recurs
ce constă în soluţionarea recursurilor introduse împotriva tribunalului de primă instanţă. 70

101
 Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene are, deci, atribuţia de a constata şi sancţiona
sub formă de constrângere forţată neîndeplinirea obligaţiilor statelor membre, de a asigura
respectarea uniformă a dreptului comunitar, de a aprecia compatibilităţile unui acord extern
propus de Uniune cu Tratatele.
Importanţa Curţii este recunoscută atât de susţinătorii integrării europene, cât şi de
adversarii ei, mai ales, în actualele condiţii când implementarea şi aplicarea legii au devenit o
mare problemă şi când se caută modalităţi de implicare a Curţii în domenii politice considerate
sensibile (de exemplu, Politica Externă şi de Securitate Comună şi Justiţie şi Afaceri Interne).
Curtea este o parte componentă semnificativă a metodei comunitare de guvernare cu tot ce
implică atât în integrare, cât şi în cooperare.

6. Alte instituţii şi organisme ale Uniunii

Instituţia Curţii de Conturi a fost creată prin Tratatul de la Bruxelles din 22 iulie 1975
ca urmare a cererii Parlamentului European. Este formată din 25 membri, independenţi, numiţi
pe 6 ani, mandatul lor putând fi reînnoit, prin decizia unanimă a Consiliului după consultarea
Parlamentului European. Membrii curţii nu solicită şi nu acceptă instrucţiuni în exercitarea
atribuţiilor ce le revin. Curtea de Conturi este condusă de un preşedinte ales pe timp de trei ani.
Atribuţiile Curţii de Conturi se exercită în cadrul primului pilon comunitar şi constau în
controlarea veniturilor şi cheltuielilor oricărui organism creat de Comunitate, controlarea
execuţiei bugetare, Parlamentului revenindu-i competenţa descărcării Comisiei de execuţia
bugetară. De asemenea, Curtea de conturi trebuie consultată de celelalte instituţii comunitare cu
privire la orice proiect din sfera financiară şi bugetară. În acest sens emite avize consultative,
exercitând un control financiar preventiv.
Instituţia Mediatorului European a fost introdusă prin Tratatul de la Maastricht.
Mediatorul European este expresia unei concepţii noi despre relaţiile dintre Uniune şi cetăţenii
săi. Este mijlocul prin care orice cetăţean european, orice persoană fizică sau juridică rezidentă,
ori cu sediul statutar pe teritoriul unuia dintre statele membre îşi poate apăra interesele în faţa
autorităţilor.
Acestor instituţii li se adaugă alte organe comunitare ce au un caracter complementar:
Banca Centrală Europeană elaborează şi implementează politica monetară europeană,
realizează operaţiile de schimb valutar extern şi asigură funcţionarea normală a sistemului de
plăţi. Actele şi emisiunile B.C.E. sunt supuse controlului şi interpretării Curţii de Justiţie. Este o
instituţie supranaţională, independentă de guvernele statelor membre. Bancherii Băncii Centrale

102
sunt consideraţi a fi „înalţii prelaţi ce slujesc în templul finanţei mondiale” 71, în care politicienii
nu au voie nici măcar să păşească.
Banca Europeană de Investiţii are ca membri statele ce alcătuiesc Uniunea Europeană.
Are personalitate juridică şi se bucură de capacitatea cea mai largă recunoscută persoanelor
juridice prin legislaţia naţională. Prin această instituţie financiară Uniunea finanţează proiectele
destinate să contribuie la o dezvoltare mai echilibrată în toate domeniile economiei. Sunt
proiecte ce vizează dezvoltarea regiunilor mai puţin dezvoltate, altele care vizează modernizarea
sau conversia întreprinderilor sau crearea de noi activităţi ca urmare a instituirii progresive a
pieţei comune şi proiecte de interes comun pentru mai multe state membre, care prin amploarea
lor nu pot fi finanţate în întregime prin mijloacele ce stau la dispoziţia membrilor Uniunii. Banca
Centrală Europeană, Banca Europeană de Investiţii (BEI) şi Fondul European de Investiţii sunt
considerate organisme financiare. Rolul crescut al Băncii Centrale Europene face din aceasta o
instituţie de nivel supranaţional, situată alături de Comisia Europeană şi de Curtea de Justiţie a
Comunităţilor.
Comitetul Economic şi Social este compus din 323 de membri - limitat la maxim 350
cu România şi Bulgaria membri cu drepturi depline din 2007 - ce au un mandat de patru ani,
sunt numiţi de Consiliu la propunerea organizaţiilor profesionale şi reprezintă punctele de vedere
şi interesele societăţii civile în raport cu instituţiile Uniunii. Trebuie consultat în probleme de
politici economice şi sociale, fiind însărcinat cu formularea de avize asupra diferitelor propuneri.
Are dreptul de a iniţia puncte de vedere şi asupra altor domenii importante. România are 15
locuri atât în Comitetul Economic şi Social , cât şi în Comitetul Regiunilor
Comitetul Regiunilor este cel ce veghează la respectarea identităţilor şi prerogativelor
regionale şi locale, are rol consultativ în probleme privind politicile regionale, mediul şi
educaţia. Este compus din 344 membri, ce sunt reprezentanţi ai comunităţilor regionale şi locale.
Alături de aceste instituţii mai funcţionează Oficiul European de Lupta Contra Fraudei
(OLAF), EuropeAid - Oficiul de Cooperare, Controlorul European pentru Protecţia Datelor,
Oficiul pentru Publicaţii Oficiale ale Comunităţilor Europene (EUR-OP), Oficiul European
pentru Selecţia Personalului (EPSO). Lor li se adaugă organismele descentralizate ale Uniunii
Europene (agenţii):
Agenţia Europeană pentru Siguranţa Aeriană (AESA)
Agenţia Europeană pentru Evaluarea Medicamentelor (EMEA)
Agenţia Europeană a Mediului (EEA)
Fundaţia Europeană pentru Formare Profesională (ETF)
Agenţia Europeană pentru Reconstrucţie (EAR)
Agenţia Europeană pentru Securitate şi Sănătate în Muncă (OSHA)

103
Autoritatea Europeană pentru Securitate Alimentară (EFSA)
Agenţia Europeană pentru Siguranţa Maritimă (EMSA)
Centrul European de Monitorizare a Drogurilor şi a Dependenţei de Droguri (EMCDDA)
Centrul European de Monitorizare a Rasismului şi Xenofobiei (EUMC)
Centrul European pentru Dezvoltarea Formării Profesionale (CEDEFOP)
Fundaţia Europeană pentru Îmbunătăţirea Condiţiilor de Viaţa şi Muncă (E. FOUND)
Oficiul Comunitar pentru Varietăţi Vegetale (CPVO)
Oficiul pentru Armonizare în Piaţa Internă (OHIM)
Centrul de Traduceri pentru Instituţiile Uniunii Europene
Agenţia Europeană pentru Securitatea Reţelelor şi a Informaţiei (ENISA)
Centrul European pentru Prevenirea şi Controlul Bolilor Transmisibile (ECDC).
Pentru pilonii doi şi trei ai Uniunii, Politica Externă şi de Securitate Comună activează
Centrul European pentru Observaţii din Satelit (EUSC) şi Institutul European pentru Studii de
Securitate (ISS), precum şi în domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală,
Europol şi Organismul European pentru Îmbunătăţirea Cooperării Judiciare (Eurojust).
Arhitectura instituţională a Uniunii Europene relevă ceea ce Jean Monnet, părinte
fondator al Comunităţii, susţinea cu privire la importanţa instituţiilor europene comune: “Forţa
nu reglează raporturile între oameni, ci diferendele sunt reglate după reguli comune prin instituţii
comune. Deciziile importante ce afectează direct viaţa cetăţenilor nu trebuie luate separat, ci
împreună, în cadrul instituţiilor europene discutate şi create, urmând reguli ce sunt aceleaşi
pentru toţi. Instituţiile europene reprezintă începutul Statelor Unite ale Europei. Naţiunile îşi
schimbă formele tradiţionale de relaţionare, comportamentul popoarelor europene unele faţă de
altele se modifică. Interesele şi destinul lor devin comune. Naţiunile Europei nu mai caută forţa,
ci uniunea oamenilor. Acesta ar putea fi începutul organizării păcii în lume 72.

104
 CAPITOLUL V

INSTITUŢIA BĂNCII CENTRALE EUROPENE 1

1. Necesitatea Uniunii Economice şi Monetare

Începutul anilor '90 dezvăluia persistenţa barierelor în calea realizării Marii Pieţe Unice,
una dintre acestea constituind-o costurile de tranziţie, comisioanele de schimb datorate
coexistenţei monedelor naţionale. Introducerea monedei unice trebuia să ducă la eliminarea
barierelor din calea existenţei unui spaţiu european, la perfecţionarea Pieţei Unice prin întărirea
concurenţei şi a schimburilor comerciale, în scopul stimulării şi ridicării nivelului bunăstării.
Înlăturarea taxelor vamale, liberalizarea capitalurilor, libertatea de circulaţie a serviciilor şi
persoanelor, introducerea monedei unice erau paşii necesari spre crearea a ceea ce astăzi numim
Uniunea Economică şi Monetară (U.E.M.).
Ţările Comunităţii Europene au încercat, începând cu 1972, să evite perturbările datorate
suspendării de către Statele Unite a convertibilităţii dolarului în aur şi instalării progresive a
schimburilor fluctuante, prin conceperea de mecanisme de consolidare financiară. De asemenea,
şocurile petroliere din anii '70 au determinat Comunitatea Europeană să realizeze o convergenţă
economică şi monetară. Pentru a pune capăt instabilităţii monetare pe pieţele de schimb,
Comunitatea a iniţiat negocieri în vederea realizării unui sistem monetar performant. Drept
urmare, la 13 martie 1979 se creează un spaţiu monetar denumit Sistemul Monetar European
(S.M.E.), bazat pe o unitate de cont, denumită E.C.U. Acesta trebuia să conducă către o zonă de
stabilitate în Europa şi să faciliteze convergenţa dezvoltării economice. Pentru a atinge
obiectivele preconizate, S.M.E. a fost prevăzut cu anumite mecanisme precum moneda comună
E.C.U. (European Currency United)2, o disciplină de schimb care limitează fluctuaţiile şi
proceduri de susţinere financiară pentru menţinerea cursului. S.M.E. era astfel conceput, încât să
realizeze „gestiunea concertată a monedelor participante cu prelungiri supranaţionale limitate,
cum ar fi E.C.U.”3. Prin Tratatul de la Maastricht, ECU devenea monedă mijloc de plată şi
rezervă, elaborându-se şi o singură politică monetară.
Sistemul Monetar European viza stabilirea unor relaţii mai stabile între monedele
europene care participau la mecanismul de schimb şi intervenţie, realizarea unei apropieri a
situaţiei economice a statelor. S.M.E. nu era numai un sistem de schimb şi intervenţie, ci şi un
sistem de reglare şi de credite reciproce, în caz de atacuri speculative asupra monedelor. Era

105
considerat un instrument important în lupta împotriva inflaţiei, iar crearea sa a însemnat o
acceptare implicită a priorităţilor politicii germane de către celelalte guverne europene 4. Poziţia
antiinflaţionistă şi opţiunea pentru o monedă puternică au făcut din Germania vârful de lance al
politicii monetare europene.
S.M.E. a fost utilizat ca mecanism de protecţie şi în raport cu „neglijenţa” SUA în raport
cu dolarul, mai ales, că nu se întrevedea nici o reformă serioasă a sistemului monetar
internaţional.
În iunie 1989, Consiliul European de la Madrid a aprobat Raportul „Comitetului
înţelepţilor”(Raportul Delors), care propunea crearea unei Uniuni Economice şi Monetare (în
cadrul S.M.E.) în trei etape. Consiliul European de la Madrid a decis iniţierea de la 1 iulie 1990
a primei faze a U.E.M. Următorul pas a fost făcut în decembrie 1991, la Maastricht, unde ţările
UE au decis să treacă la o monedă unică. Tratatul de la Maastricht instituie Uniunea Economică
şi Monetară şi prevede trei faze pentru realizarea sa: 1. coordonarea şi liberalizarea completă a
mişcărilor de capital ce se va desfăşura între 1 iulie 1990 şi 31 decembrie 1993; 2. pregătirea
U.E.M. prin crearea Institutului Monetar European (I.M.E.) şi coordonarea crescută a politicilor
monetare şi economice cuprinsă între 1 ianuarie 1994 şi 31 decembrie 1999; 3. fixarea
irevocabilă a parităţilor şi introducerea rapidă a monedei unice, începând cu 1 ianuarie 1999.
Adoptarea monedei comune înseamnă pentru europeni călătoria în aceeaşi navă
economică şi monetară, fapt ce necesită o strictă supraveghere şi o mare atenţie în pilotaj.
Punerea în aplicare a Tratatului a impus o convergenţă sistematică a politicilor monetare şi
fixarea de reguli comune. În vederea trecerii la moneda unică au fost fixate trei principii de
acţiune: a) data trecerii la Euro5, 1 ianuarie 1999; b) conduita politicii monetare a monedei unice
ce va fi supravegheată de Banca Centrală Europeană, ce-şi propune ca obiectiv menţinerea
stabilităţii preţurilor şi a inflaţiei la un nivel aproape de zero; c) definirea criteriilor de
convergenţă ale politicii monetare pentru ca trecerea la moneda unică să nu creeze tensiuni
economice insurmontabile. Criteriile de convergenţă ce se cer a fi îndeplinite pentru fiecare
stat candidat la U.E.M. se referă la: a) moneda naţională va respecta marjele de fluctuaţie; b) rata
dobânzii să nu depăşească, în cursul anului ce a precedat examinarea, cu mai mult de două
puncte media celor trei state cu cea mai slabă creştere de preţuri; c) rată slabă a inflaţiei care să
nu depăşească, timp de un an, cu mai mult de 1,5% media ratelor celor 3 ţări membre cu cele
mai bune rezultate în materie de stabilitate a preţurilor; d) echilibru bugetar, o poziţie financiară
stabilă, deficitul bugetar nu va depăşi 3% din P.I.B.; e) datoria publică nu trebuie să depăşească
60% din P.I.B.
La Consiliul European de la Madrid, în decembrie 1995, s-a operat o modificare făcută la
cererea I.M.E. şi anume, durata dublei circulaţii a monedelor şi a bancnotelor să fie prelungită cu

106
şase luni. Modificarea nu este un element de noutate, după cum nici asupra datei introducerii
monedei unice nu a existat un consens. În cele din urmă, data de 1 ianuarie 2002 a fost stabilită
pentru înlocuirea monedelor naţionale a 12 state, Franţa, Germania, Belgia, Luxemburg, Olanda,
Italia, Spania, Portugalia, Austria, Irlanda, Finlanda, Grecia, cu moneda euro 6, lansarea monedei
unice fiind apreciată drept „cea mai importantă revoluţie monetară din istorie” 7.
Trebuie să subliniem că procesul prin care au luat naştere Piaţa Comună, apoi Uniunea
Economică şi Monetară a fost unul anevoios, presărat cu obstacole care, în cele din urmă, nu au
fost insurmontabile. Forma pe care trebuia să o îmbrace U.E.M. a constituit subiect al dezbaterii.
Amprentă supranaţională sau interguvernamentală: aceasta era întrebarea la care trebuia să se
răspundă. Pe fondul dezbaterii supranaţionalism-interguvernamentalism, Jacques Delors în
calitate de Preşedinte al Comisiei Europene reiterează ideea necesităţii însoţirii pieţei unice de o
monedă unică. Proiectul, produs al interguvernamentalismului, a găsit susţinerea necesară la doi
lideri europeni, François Mitterand şi Helmut Kohl.
Dezbaterile în ceea ce priveşte forma Uniunii Monetare, a atribuţiilor cu care să fie
dotată instituţia Băncii Centrale Europene (B.C.E.) au continuat. Franţa şi Germania au avut tot
timpul puncte de vedere diferite în această chestiune. Franţa a acordat prioritate, întotdeauna,
creşterii economice, chiar cu riscul unei inflaţii ridicate, pe când Germania a promovat
permanent o politică antiinflaţionistă. Franţa favoriza aranjamentele instituţionale care ar fi pus
B.C.E. sub îndrumarea şi controlul guvernelor statelor membre, pe când Germania dorea o bancă
centrală independentă, nu pentru că guvernul german ar fi vrut creşterea gradului de
supranaţionalism în arhitectura instituţională a Uniunii, ci pentru că stabilitatea cursului monetar
nu trebuia să fie subiect al interferenţei politicului. O bancă independentă trebuia să stabilească
politica monetară. Modelul era cel al Bundensbank, independentă faţă de guvernul german
federal şi în care poporul german avea deplină încredere. Aceeaşi susţinere se dorea şi pentru
instituţia Băncii Centrale Europene, deci modelul trebuia urmat. Punctul de vedere german a
prevalat, rezultând şi o creştere a gradului de supranaţionalism al Uniunii, chiar dacă nu aceasta
fusese intenţia. O consecinţă a acestei politici promovate de Germania, în ceea ce priveşte
Uniunea Monetară, este stabilirea sediului B.C.E. la Frankfurt. În ceea ce priveşte situaţia Marii
Britanii trebuie să arătăm că deşi ţinerea sub control a inflaţiei printr-o politică monetară
riguroasă este caracteristică şi modelului anglo-saxon, această ţară nu participă la Euro-zonă.
Dar a susţinut Germania în eforturile sale de negociere a formei instituţionalizate a Uniunii
Monetare.
Actuala formă a Uniunii Economice şi Monetare, deşi a fost negociată, a generat dispute
pe tema abandonului suveranităţii monetare. Moneda este un simbol al identităţii naţionale. În
Marea Britanie dezbaterile asupra adoptării monedei unice s-au transformat în dezbateri asupra

107
identităţii, ignorându-se consecinţele pozitive ale acestei schimbări economice. În Germania,
clasa politică s-a coalizat şi a susţinut intrarea în Uniunea Monetară, deşi costurile pentru
poporul german erau foarte mari, ca atare nivelul susţinerii era destul de scăzut. Pe de o parte
erau costurile reunificării, pe de alta cele ale susţinerii Uniunii Economice şi Monetare.
Danemarca a respins prin referendum participarea la Uniunea Economică şi Monetară. Suedia
nu participă nici ea la zona Euro. Grecia a îndeplinit criteriile de convergenţă stipulate în
Tratatul de la Maastricht şi participă din 2001 la zona Euro, alăturându-se celorlalte 11 state
membre ale U.E.M. .

2. Definirea şi punerea în aplicare a politicii monetare

Uniunea Economică şi Monetară se caracterizează prin existenţa politicilor economice

concertate, o politică monetară unică, o instituţie monetară responsabilă cu emiterea monedei
unice, Euro, numită Sistemul European de Bănci Centrale 8, format din Banca Centrală
Europeană şi Băncile Centrale Naţionale ale statelor membre. Fiecare stat ce participă la U.E.M.
îşi abandonează suveranitatea în domeniul monetar în favoarea unei suveranităţi comune.
Principiile ce stau la baza Uniunii Monetare sunt determinarea unei politici monetare
comune ce constă în definirea obiectivelor şi instrumentelor de acţiune unice, fixarea ratelor de
schimb şi instaurarea unei monede unice, crearea unei autorităţi comune, Banca Centrală
Europeană, care să definească politica monetară unică şi să intervină pe piaţa schimburilor faţă
de terţe ţări.
Sistemul European al Băncilor Centrale (S.E.B.C.) este format din băncile naţionale ale
celor 259 de state membre ale Uniunii Europene şi din Banca Centrală Europeană (B.C.E.).
Eurosistemul sau zona Euro 1 este compusă din Banca Centrală Europeană şi din băncile
naţionale ale statelor membre ale UE care au îndeplinit criteriile de convergenţă necesare pentru
adoptarea sistemului monedei euro. Zona Euro1 (de la 1 ianuarie 1999) a fost compusă din
Belgia, Germania, Spania, Franţa, Italia, Irlanda, Luxemburg, Olanda, Austria, Portugalia,
Finlanda. Începând cu 1 ianuarie 2001 Banca Naţională a Greciei a devenit parte a
Eurosistemului. Cu toate acestea, băncile naţionale ale statelor care nu au adoptat moneda unică
europeană sunt membre ale SEBC, având un statut special. Ele se ocupă de politicile monetare
naţionale, fărăa lua parte la adoptarea deciziilor referitoare la politica monetară unică a zonei
Euro.
Obiectivele de bază ale Eurosistemului sunt: a) definirea şi implementarea politicii
monetare a zonei Euro; b) desfăşurarea operaţiunilor de schimb valutar; c) păstrarea şi
gestionarea rezervelor externe oficiale ale statelor membre; d) asigurarea funcţionării normale a

108
sistemelor de plată. Eurosistemul contribuie la supravegherea instituţiilor de credit şi a
stabilităţii sistemului financiar. Eurosistemul este independent, nici Banca Centrală Europeană,
nici băncile naţionale ale statelor membre nu pot primi instrucţiuni de la vreun organism extern.
Instituţiile comunitare şi guvernele statelor membre nu trebuie să încerce să influenţeze membrii
organismelor decizionale ale băncilor din Eurosistem în ceea ce priveşte îndeplinirea sarcinilor
acestora.
Obiectivul principal al Sistemului European al Băncilor Centrale este de a menţine
stabilitatea preţurilor10. Banca Centrală a definit ceea ce ea consideră că se înţelege prin
stabilitatea preţurilor, adică progresia indicelui armonizat al preţului de consum în zona Euro să
fie sub 2% pe an11. Fără să aducă atingere acestui obiectiv, Sistemul European al Băncilor
Centrale sprijină politicile economice generale în cadrul Uniunii, pentru a contribui la realizarea
obiectivelor acesteia. Sistemul European al Băncilor Centrale acţionează conform principiului
economiei de piaţă deschise, în care concurenţa este liberă, favorizând o alocare eficientă a
resurselor. Guvernele statelor membre deţin şi gestionează unele fonduri de rulment în devize
fără a intra în conflict cu B.C.E.
Sistemul European al Băncilor Centrale contribuie la buna gestionare a politicilor duse
de către autorităţile competente cu privire la controlul prudenţial al instituţiilor de credit şi
stabilitatea sistemului financiar. Procesul de adoptare a deciziilor în cadrul S.E.B.C. este realizat
de către organismele decizionale ale B.C.E.. Acestea sunt Consiliul Guvernatorilor, Comitetul
Executiv sau Directoratul, şi Consiliul General.
Consiliul guvernatorilor Băncii Centrale Europene este format din membrii
Comitetului executiv al Băncii Centrale Europene şi din guvernatorii băncilor centrale naţionale
ale statelor membre care nu fac obiectul unei derogări12. Are rolul de a stabili orientările şi a lua
deciziile necesare pentru îndeplinirea misiunilor SEBC, adică definirea politicilor monetare,
conducerea operaţiunilor de schimb, gestiunea rezervelor valutare. El hotărăşte cu majoritate
simplă asupra ratelor dobânzilor, prevederii lichidităţilor în sistem, necesităţii rezervelor.
Comitetul executiv sau Directoratul este format din preşedinte, vicepreşedinte şi alţi
patru membri. Preşedintele, vicepreşedintele şi ceilalţi patru membri ai comitetului executiv sunt
numiţi de comun acord de către Consiliul European, la recomandarea Consiliului şi după
consultarea Parlamentului European şi a Consiliului guvernatorilor Băncii Centrale Europene,
dintre persoanele a căror autoritate şi experienţă profesională în domeniul monetar sau bancar
sunt recunoscute. Mandatul lor are o durată de opt ani şi nu poate fi reînnoit şi nici întrerupt.
Numai resortisanţii statelor membre pot fi membri ai Comitetului executiv. Acest organ al BCE
pune în practică politica monetară, conform orientărilor definite de către Consiliul
guvernatorilor. De asemenea, dă instrucţiunile necesare băncilor naţionale.

109
 Consiliul general al Băncii Centrale Europene se constituie ca al treilea organ de
decizie al Băncii Centrale Europene alcătuit din guvernatorii statelor membre care fac obiectul
unei derogări13. Are rolul de a permite asocierea la procesul de luare a deciziilor în UEM a
statelor care nu participă încă pe deplin la Uniunea Economică şi Monetară.
Banca Centrală Europeană a fost înfiinţată în urma semnării Tratatului de la Maastricht
la 7 februarie 1992 şi şi-a început activitatea la 1 iunie 1998, când a fost numit Comitetul
executiv. BCE este pilon central al Uniunii Economice şi Monetare, acţionează în totală
independenţă şi este responsabilă cu emiterea şi administrarea monedei unice europene. BCE are
nu numai independenţă operaţională, ci şi politică. Banca Centrală este puternic protejată de
influenţele politice, fiind practic, în mare măsură, lipsită de obligaţia răspunderii.
Obiectivul principal al BCE este menţinerea stabilităţii preţurilor. De asemenea, Banca
sprijină politicile economice generale ale Comunităţii Europene şi acţionează în concordanţă cu
principiile economiei de piaţă. Politica monetară este stabilită de către Comitetul executiv al
BCE împreună cu guvernatorii băncilor centrale naţionale. Membrii Comitetului executiv
nu pot fi înlocuiţi din funcţie după ce au fost numiţi, dar pot fi selectaţi pe criterii politice
la numirea lor. BCE are rol consultativ pentru Comunitatea Europeană şi pentru autorităţile
naţionale cu privire la problemele aflate în competenţa sa şi, în special, în legătură cu legislaţia
comunitară şi naţională. Cu ajutorul băncilor naţionale culege informaţiile statistice necesare de
la autorităţile naţionale.
Capitalul B.C.E. este de 5 miliarde euro. Singurii subscriptori şi deţinători ai capitalului
acestei bănci sunt băncile naţionale din sistem. Procentul subscris de fiecare stat este stabilit pe
baza produsului intern brut şi a populaţiei ţării respective. Capitalul întreg a fost vărsat doar de
statele din zona Euro, ţările neparticipante contribuind cu 5% din partea pe care trebuie să o
plătească, restul urmând să fie plătit în momentul în care aceste state vor fi membre cu drepturi
depline ale Eurosistemului. Rezerva externă se ridică la aproximativ 40 miliarde euro,
contribuţia fiecărui stat fiind stabilită în mod proporţional cu capitalul subscris. Acesta constă în
aur (15%), dolari americani şi yeni japonezi (85%). Fiecare bancă naţională poate solicita, atunci
când este nevoie, echivalentul în euro al contribuţiei sale.
Un principiu de bază în activitatea S.E.B.C. este cel al independenţei în exercitarea
funcţiilor sale, respectând însă orientările generale stabilite de către Consiliul European şi
competenţele Consiliului de Miniştri, în acest caz, ECOFIN. Nici Banca Centrală Europeană,
nici o bancă centrală naţională şi nici un membru oarecare al organelor lor de decizie nu pot
solicita şi nici accepta instrucţiuni venind din partea instituţiilor, organelor, organismelor sau
agenţiilor Uniunii, guvernelor statelor membre sau oricărui alt organism în exercitarea
competenţelor sale şi în îndeplinirea misiunilor şi sarcinilor care i-au fost conferite prin

110
Constituţie şi prin statutele Sistemului European al Băncilor Centrale şi Băncii Centrale
Europene. Instituţiile, organele, organismele şi agenţiile Uniunii, precum şi guvernele statelor
membre se angajează să respecte acest principiu şi să nu încerce să influenţeze membrii
organelor de decizie ale Băncii Centrale Europene sau ale băncilor centrale naţionale în
îndeplinirea misiunilor lor. Independenţa SEBC a fost completată prin asigurarea legitimităţii
democratice. Astfel, tratatul prin care instituţia a fost creată trebuia ratificat de parlamentele
naţionale, iar numirea Preşedintelui BCE şi a Comitetului executiv se face de către Consiliul
European după consultarea Parlamentului European.
Organizarea UEM se fondează pe independenţa BCE, care are ca obiectiv principal
controlul inflaţiei în absenţa unei coordonări externe a politicilor bugetare, pe fondul unei
politici monetare comune şi încadrarea politicii bugetare în limite prudenţiale 14. După cum arată
specialiştii în teorie economică, un astfel de cadru instituţional ridică probleme, deoarece nu
defineşte coordonatele interne şi externe ale politicilor economice, nu ridică problema coerenţei
între politicile economice, nu rezolvă dilemele inflaţie-şomaj şi datorie publică – rata dobânzii
reale, pe care le lasă în gestiunea BCE, în primul caz, în cea a statului, în cel de-al doilea. O
singură constrângere importantă există şi, anume, evitarea deficitelor bugetare excesive.
Deficitul bugetar are consecinţe majore negative asupra condiţiilor în care se desfăşoară
politica monetară15. O consecinţă este cea a generării unei nevoi de plăţi suplimentare ce ar
afecta nivelul de lichidităţi. B.C.E. s-ar afla în situaţia pierderii legitimităţii sale. În această
situaţie, fie acceptă creşterea masei monetare, riscând creşterea inflaţiei sau oferă bani, riscând
provocarea unei crize economice. O altă consecinţă este aceea a agravării datoriei publice, aflată
peste tot în Europa la un nivel foarte ridicat, riscând ca statele neîndatorate să fie puse să
plătească. Într-un asemenea caz, B.C.E. ar fi obligată să intervină, avansând sumele necesare. În
Pactul de Stabilitate şi Creştere se prevede în privinţa deficitului bugetar că „orice stat care
depăşeşte 3% din produsul lui intern brut este pus sub supraveghere; el poate fi constrâns de
Consiliul de Miniştri să facă la BCE un depozit neproducător de dobânzi, care poate fi reţinut ca
o amendă dacă deficitul nu este corectat. Instituirea unui nou sistem bugetar european care să
contribuie în mod real la controlul ciclurilor economice şi să împiedice orice derivă bugetară.
este văzută ca o „zgardă severă” pentru statele europene16.
Deficitele bugetare scăzute contribuie la menţinerea unei rate a dobânzii puţin ridicate pe
termen scurt, dar scăzute pe termen lung, ceea ce favorizează creşterea volumului investiţiilor.
Disciplina bugetară reduce volumul datoriei publice şi disponibilizează bani publici pentru
punerea în aplicare a politicilor pe termen lung în direcţia creşterii economice şi a creării de
locuri de muncă.

111
 Întărirea finanţelor publice este impusă de Tratatul de la Maastricht, iar mijloacele de
realizare a acestui obiectiv sunt reglementate prin Pactul de Stabilitate Bugetară şi de Creştere
Economică. Regulile de funcţionare ale pactului, încheiat la Consiliul European de la Dublin, în
1996, prevăd întărirea supravegherii disciplinei bugetare, precum şi clarificarea procedurii de
adoptat în cazul deficitelor excesive 17.
În domeniul economic, intervenţiilor guvernamentale le sunt atribuite trei funcţii
distincte: alocativă, de reglare şi stabilizare şi redistributivă 18. Aceste funcţii sunt dobândite, în
mare parte, şi de Uniunea Europeană.
Funcţia alocativă vizează stimularea eficienţei, a dezvoltării şi a prosperităţii. Unul
dintre principalele obiective pe care CE le-a urmărit a fost crearea Marii Pieţe Unice.
Desăvârşirea ei a dus la încheierea unui proces iniţiat o dată cu desfiinţarea taxelor vamale prin
semnarea Tratatului de la Roma, din 1957 şi continuat în decembrie 1992 cu desfiinţarea
barierelor vamale. Aceste bariere constituiau un simbol al controlului statului asupra celor patru
libertăţi fundamentale: libera circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi capitalului.
Crearea Pieţei Unice cu peste 350 de milioane de consumatori este unul dintre
principalele argumente aduse în favoarea integrării europene. O piaţă de desfacere foarte mare
este un avantaj, deoarece poate susţine un anumit număr de întreprinderi, inclusiv pe cele mari,
care sunt supuse unei competiţii sporite. Intervenţia organismelor Uniunii sub diverse forme
(sfaturi, indicaţii, avertismente şi, în cele din urmă, sancţiuni penale) constituie o activitate
politico-economică al cărei scop constă în preîntâmpinarea situaţiilor în care: a) marile
întreprinderi ar stabili acorduri de cooperare ce ar reinstitui, într-o manieră mascată, frontierele
vamale abolite de către Piaţa Comună; b) orice întreprindere, în virtutea poziţiei ei naturale, ar
exploata situaţia pentru a-şi mări puterea economică în dezavantajul consumatorilor, al
concurenţei şi al furnizorilor; c) statele ar subvenţiona întreprinderile cu unicul scop de a sprijini
anumite companii naţionale, creând astfel dificultăţi pentru celelalte întreprinderi care sunt
capabile să ofere, fără sprijin, aceleaşi produse sau servicii la preţuri mai mici. Măsurile adoptate
în Uniunea Europeană vizează stimularea eficienţei şi a prosperităţii în condiţiile concurenţei
loiale şi ale respectării dreptului la iniţiativă.
Funcţia de reglare şi stabilizare rezidă în căutarea şi adoptarea celor mai potrivite
metode ce ar reduce efectele oricărui şoc survenit în derularea normală a activităţilor economice.
Aceste efecte trebuie să se încadreze în anumite limite ce pot fi suportate, în mod colectiv şi
individual, de către ţările europene. Schimbările economice sunt, în prezent, influenţate de
situaţii şi procese de adaptare internă care interacţionează cu condiţiile externe predominante.
Realizarea stabilităţii atât la nivel comunitar, cât şi la nivel individual se poate obţine prin
crearea unui cadru referenţial comun şi prin câştigarea sprijinului din partea mediilor de afaceri,

112
a cetăţenilor a statelor. Adaptarea la noile circumstanţe interne şi internaţionale ar putea genera
cheltuieli suplimentare, greu de suportat atât de state, medii de afaceri, cetăţeni. Pentru a
preîntâmpina acumularea unor tensiuni şi nemulţumiri, Uniunea Europeană a acţionat prudent şi
destul de lent, acordurile încheiate, iniţial, limitându-se la trasarea unor obiective generale, ce
aveau în vedere păstrarea echilibrului balanţei de plăţi, protejarea puterii de cumpărare internă şi
externă a monedei naţionale şi menţinerea unui nivel ridicat de angajare. Metodele folosite
constau în coordonarea politicilor economice şi monetare, mai ales în situaţii dificile, realizarea
unor intervenţii de sprijin reciproc, inclusiv un sistem de împrumuturi în cazul în care o ţară
avea probleme cu conturile externe.
Funcţia redistributivă constă în intervenţia guvernului prin reglementări pentru
sprijinirea persoanelor dezavantajate sau a zonelor mai puţin favorizate. În toate statele membre
ale Uniunii Europene reducerea inegalităţilor existente în distribuirea veniturilor ca urmare a
abilităţilor diferite de exploatare a oportunităţilor sau datorată minimalizării pierderilor generate
de dezvoltarea economică este percepută ca o îndatorire civilă.
În timpul procesului construcţiei europene, creşterea productivităţii şi efectele
expansiunii economice au generat consecinţe dureroase şi inacceptabile pentru anumite grupuri
sociale din diverse ţări. Prin urmare, redistribuirea unei părţi din beneficiile obţinute în urma
integrării economice şi politice acelor zone sau acelor ţări care au rămas în urmă sau care nu ştiu
să se folosească de rezultatele obţinute, reprezintă o preocupare constantă a Uniunii.
Materializarea acestei preocupări constă în includerea unor noi aspecte în elaborarea politicii
sociale şi regionale.
Actul Unic European din 1986 a înlocuit conceptul de convergenţă cu un altul, mai
cuprinzător, coeziunea economică şi socială, în scopul realizării unei mai bune repartizări
geografice a creşterii nivelului de trai. A.U.E a inclus redistribuirea ca parte în pachetul de
negocieri europene. În jargon comunitar, acest lucru poartă numele de „coeziune economică şi
socială”19. Pentru a întări coeziunea economică şi socială au fost elaborate politica socială şi
regională, ce delimitează un nou cadru de intervenţii, fiind utilizate ca instrumente fondurile
structurale. Fondurile structurale 20au fost orientate către o mai bună repartizare geografică a
creşterii nivelului de trai. Metoda intervenţiei asigură realizarea următoarelor principii:
concentrarea mijloacelor, complementaritatea cu acţiunile naţionale şi parteneriatul. Prin
implementarea acestui cadru se urmăreşte promovarea dezvoltării regiunilor al căror progres
înregistrează un ritm lent; dezvoltarea regiunilor celor mai sărace 21; susţinerea restructurării
economice şi sociale a zonelor cu dificultăţi structurale, adică cele care au înregistrat un anumit
declin în unele sectoare industriale, a zonelor rurale care doresc să-şi diversifice activităţile şi
zone urbane aflate în dificultate; susţinerea adaptării şi modernizării politicilor şi sistemelor de

113
educaţie, de formare şi de acces la locurile de muncă din toate regiunile, cu prioritate lupta
împotriva dificultăţilor generate de şomajul pe termen lung şi a excluderii; sprijinirea
iniţiativelor de facilitare a angajării tinerilor; facilitarea adaptării muncitorilor la schimbările
industriale şi la evoluţia sistemelor de producţie; sprijinirea regiunilor cu o densitate scăzută a
populaţiei.
Obiectivele Uniunii sunt realizate fie prin intervenţie directă, fie prin reglementări la
nivel general. Iniţiativele comunitare sunt intervenţii directe ce se concentrează asupra
cooperării transnaţionale (INTEREG), dezvoltării rurale (LEADER) luptei împotriva
inegalităţilor de pe piaţa muncii (EQUAL), dezvoltării urbane (URBAN). 22 Trasarea cadrului
general prin reglementarea activităţilor economice are aceeaşi importanţă ca şi intervenţia
directă şi se referă, de pildă, la acapararea resurselor necesare funcţionării instituţiilor Uniunii.
Instituţiile UE au numeroase sarcini economice şi monetare, ce ar trebui sporite pentru a realiza
unificarea23.
Interacţiunea statului cu piaţa este determinată de instituţiile europene. În funcţie de
gradul de interacţiune se stabilesc şi tipurile de intervenţii. În politica monetară, de pildă,
Uniunea a optat pentru centralizare, în timp ce în cazul politicii fiscale nu a fost stabilit modul de
împărţire a puterilor între uniune şi instituţiile naţionale, chiar dacă accentual cade pe luarea
deciziei în plan naţional. În ceea ce priveşte redistribuţia, principala responsabilitate este încă a
statului, multe aspecte ale politicilor sociale rămânând un prerogativ naţional, deşi volumul
transferurilor între ţări este foarte mare 24.
Principiile generale ale politicii economice şi monetare, pe care le găsim enunţate în
Constituţia Europeană sunt: a) coordonarea strânsă între statele membre; b) definirea unor
obiective comune, în baza principiului economiei de piaţă cu concurenţă liberă; c) definirea unei
politici monetare şi de rate de schimb unice, având drept scop stabilitatea preţurilor; d)
activităţile Uniunii şi statelor membre vor respecta stabilitatea preţurilor, condiţiile financiare şi
monetare sănătoase şi stabilitatea balanţei de plăţi.
În ceea ce priveşte politica economică, modificările aduse de Constituţia Europeană se
referă la procedura prin care Comisia adoptă măsuri pentru sesizarea deficitelor guvernamentale.
Astfel, avizul Comisiei asupra existenţei unui deficit guvernamental este trimis direct statului
vizat (în reglementarea TCE, acesta era transmis Consiliului). Evoluţia reglementării în acest
domeniu cuprinde şi definirea unei minorităţi de blocaj speciale, reprezentată de 35% din
populaţia statelor membre, plus un stat membru. Aceasta facilitează adoptarea deciziilor
Consiliului în raport cu statul care nu respectă regulile privind deficitele excesive . O asemenea
măsură îşi are originile în dificultăţile apărute în practică în legătură cu decizia Consiliului de a

114
nu sancţiona Franţa şi Germania ca urmare a încălcării regulilor conţinute de Pactul de
Stabilitate şi Creştere, decizie invalidată de C.J.C.E.

3. Competenţele Băncii Centrale Europene

În domeniul politicii monetare se constată, în primul rând, simplificarea 25 procedurilor

prin care pot fi adoptate legile europene de amendare a Statutului Sistemului European al
Băncilor Centrale şi a Băncii Centrale Europene. Ele se fac la propunerea Comisiei, cu
consultarea B.C.E., sau la recomandarea B.C.E., cu consultarea Comisiei; totodată, a fost
eliminată reglementarea care prevedea posibilitatea Consiliului de a încheia acorduri cu state
terţe privind ratele de schimb, în condiţiile creării unei competenţe generale a Uniunii de a
încheia acorduri în domeniul economic şi monetar.
Banca Centrală Europeană prezintă Parlamentului European, Consiliului şi Comisiei,
precum şi Consiliului European, un raport anual asupra activităţilor Sistemului European al
Băncilor Centrale şi asupra politicii monetare din anul precedent şi din anul în curs. Preşedintele
Băncii Centrale Europene prezintă acest raport Consiliului şi Parlamentului European care poate
organiza o dezbatere generală pe baza acestui document. dar nu poate iniţia o moţiune de
cenzură. De asemenea, Preşedintele Băncii Centrale Europene şi ceilalţi membri ai Comitetului
executiv pot, la cererea Parlamentului European sau din proprie iniţiativă, să fie audiaţi de către
comisiile competente ale Parlamentului European, întrucât Banca Centrală Europeană are
calitatea de instituţie a Uniunii26.
Banca Centrală Europeană este consultată în următoarele situaţii: a) asupra oricărui act al
Uniunii propus în domeniile care ţin de competenţa sa; b) de către autorităţile naţionale asupra
oricărui proiect de reglementare din domeniile care ţin de competenţa sa, dar în limitele şi
conform condiţiilor stabilite de Consiliu.
Banca Centrală Europeană poate, în domeniile care ţin de competenţa sa, să prezinte
avize instituţiilor, organelor, organismelor sau agenţiilor Uniunii sau autorităţilor naţionale.
Legile europene pot încredinţa Băncii Centrale Europene misiuni specifice în legătură cu
politicile în materie de control prudenţial al instituţiilor de credit şi al altor instituţii financiare,
cu excepţia societăţilor de asigurare. Acestea sunt adoptate după consultarea Băncii Centrale
Europene.
Banca Centrală Europeană este singura abilitată să autorizeze emisiunea de bancnote
euro în cadrul Uniunii. Banca Centrală Europeană şi băncile centrale naţionale pot emite astfel
de bancnote. Bancnotele emise de Banca Centrală Europeană şi băncile centrale naţionale sunt
singurele care circulă legal în cadrul Uniunii. Statele membre pot emite monede euro, sub

115
rezerva aprobării de către Banca Centrală Europeană a volumului emisiunii. Consiliul, la
propunerea Comisiei, poate adopta regulamente europene de stabilire a măsurilor de armonizare
a valorilor unitare şi a specificaţiilor tehnice ale tuturor monedelor destinate punerii în circulaţie,
în măsura în care acest lucru este necesar pentru buna lor circulaţie în cadrul Uniunii. Consiliul
hotărăşte după consultarea Parlamentului European şi a Băncii Centrale Europene.
Consiliul adoptă regulamentele europene de stabilire a limitelor şi condiţiilor în care
Banca Centrală Europeană este autorizată să impună întreprinderilor amenzi şi penalităţi în caz
de nerespectare a regulamentelor şi a deciziilor europene. Fără să aducă atingere competenţelor
Băncii Centrale Europene, o lege sau o lege-cadru europeană stabileşte măsurile necesare pentru
utilizarea euro ca monedă unică de către statele membre. Aceasta este adoptată după consultarea
Băncii Centrale Europene.
Există mai multe nivele în ceea ce priveşte aplicarea politicii monetare în cadrul Uniunii.
Un prim nivel este reprezentat de statele care au îndeplinit criteriile de convergenţă şi au adoptat
moneda unică, participând cu toate drepturile la U.E.M. Este vorba de 12 state, care formează
grupul statelor din zona Euro sau Euro grupul. Există al doilea nivel cel al statelor care
îndeplinesc criteriile de convergenţă, dar care nu participă cu drepturi depline la zona Euro, ele
făcând obiectul unei derogări. Este cazul Marii Britanii, al Danemarcei şi al Suediei. De
asemenea este prezent un al treilea nivel, cel al statelor care nu îndeplinesc criteriile de
convergenţă, adică statele admise în extinderea din 2004. România şi Bulgaria, devenind
membre ale Uniunii Europene cu drepturi depline, vor participa la al treilea nivel până când vor
îndeplini criteriile de convergenţă şi vor adopta moneda unică. Este aşa-numitul efect de „spill
over” despre care vorbesc teoreticienii integrării.
Pentru a contribui la buna funcţionare a Uniunii Economice şi Monetare 27, Consiliul
adoptă măsuri privind statele membre care fac parte din zona euro. Aceste măsuri constau
în întărirea coordonării disciplinei lor bugetare şi supravegherea acesteia, precum şi în
elaborarea orientărilor de politică economică, veghind ca acestea să fie compatibile cu cele
adoptate pentru întreaga Uniune. De asemenea, modalităţile de organizare a întrunirilor
miniştrilor statelor membre care fac parte din zona euro sunt stabilite într-un document,
Protocolul privind Eurogrup28. Consiliul, la propunerea Comisiei şi după consultarea Băncii
Centrale Europene, adoptă o decizie europeană de stabilire a poziţiilor comune cu privire la
chestiunile de interes deosebit pentru Uniunea Economică şi Monetară în cadrul instituţiilor şi al
organizaţiilor financiare internaţionale competente. Numai membrii Consiliului reprezentând
statele membre care fac parte din zona Euro votează asupra acestor chestiuni, majoritatea cerută
fiind cea calificată.

116
 Statele membre care nu fac obiectul unei derogări trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii: a) să adopte părţi din marile orientări ale politicilor economice care privesc zona euro
în general; b) să aibă mijloace de constrângere pentru remedierea deficitelor excesive; c) să
realizeze obiectivele şi misiunile Sistemului European al Băncilor Centrale; d) emisiunea de
euro; e) acte ale Băncii Centrale Europene; f) măsuri referitoare la utilizarea euro; g) acorduri
monetare şi alte măsuri referitoare la politica de schimb; h) desemnarea membrilor comitetului
executiv al Băncii Centrale Europene; i) decizii europene care stabilesc poziţii comune cu
privire la relevanţa pentru U.E.M. în cadrul instituţiilor şi organizaţiilor financiare internaţionale
competente; j) măsuri care să asigure o reprezentare unitară în cadrul instituţiilor şi
organizaţiilor financiare internaţionale.
Drepturile de vot ale membrilor Consiliului reprezentând statele membre care fac
obiectul unei derogări sunt suspendate29 din momentul adoptării de către Consiliu a măsurilor
menţionate mai sus şi în următoarele situaţii: a) recomandări făcute acelor state membre care fac
parte din zona euro în cadrul supravegherii multilaterale, inclusiv cu privire la programe de
stabilitate şi avertizări; b) măsuri legate de deficitele excesive din statele membre din zona euro.
Marea Britanie, Danemarca şi Suedia nu au adoptat moneda unică 30.
Cel puţin la fiecare doi ani sau la cererea unui stat membru care face obiectul unei
derogări31, Comisia şi Banca Centrală Europeană raportează Consiliului despre progresele
statelor membre care fac obiectul unei derogări în îndeplinirea obligaţiilor lor pentru realizarea
U.E.M.. Aceste rapoarte examinează, în special, dacă legislaţia naţională a fiecăruia din aceste
state membre, inclusiv statutul băncii sale centrale naţionale, este compatibilă cu prevederile
tratatului32, cu statutul S.E.B.C. şi al Băncii Centrale Europene. Rapoartele examinează, de
asemenea, dacă s-a realizat un înalt grad de convergenţă durabilă, analizând în ce măsură
fiecare din aceste state membre îndeplineşte criteriile următoare: a) realizarea unui înalt grad de
stabilitate a preţurilor, adică o rată a inflaţiei cât mai apropiată faţă de cea din cel mult trei state
membre cu cele mai bune rezultate în materie de stabilitate a preţurilor; b) îmbunătăţirea situaţiei
finanţelor publice, adică o situaţie bugetară fără deficit public excesiv; c) respectarea unor marje
normale de fluctuaţie prevăzute prin mecanismul ratei de schimb, timp de doi ani cel puţin, fără
devalorizarea monedei în raport cu euro; d) caracterul durabil al convergenţei atinse de statul
membru care face obiectul unei derogări şi al participării acestuia la mecanismul ratei de
schimb, care se reflectă în nivelurile dobânzii pe termen lung. Rapoartele Comisiei şi ale Băncii
Centrale Europene ţin cont, de asemenea, de rezultatele integrării pieţelor, de situaţia şi de
evoluţia balanţelor de plăţi curente şi de examinarea evoluţiei costurilor salariale unitare şi a
altor indici de preţ.

117
 După consultarea Parlamentului European şi după discuţii în cadrul Consiliului
European, Consiliul, la propunerea Comisiei, adoptă o decizie europeană stabilind ce state
membre care fac obiectul unei derogări îndeplinesc condiţiile necesare participării la zona
euro şi pune capăt derogării statelor membre respective. Consiliul decide după primirea
recomandării din partea majorităţii calificate a statelor membre din zona euro. Următorul pas
după încetarea derogării este adoptarea de către Consiliu, la propunerea Comisiei şi după
consultarea Băncii Centrale Europene, în unanimitate (statele membre care nu fac obiectul unei
derogări şi statul membru respectiv), de regulamente sau decizii europene, fixând în mod
irevocabil data la care Euro înlocuieşte moneda statului membru în cauză şi stabilind
celelalte măsuri necesare pentru introducerea euro ca monedă unică în acest stat membru.
Banca Centrală Europeană acţionează în ceea ce priveşte statele membre care fac
obiectul unei derogări în sensul întăririi cooperării între băncile centrale naţionale, al
coordonării politicilor monetare ale statelor membre pentru a asigura stabilitatea preţurilor, al
supravegherii funcţionării mecanismului ratei de schimb, al organizării de consultări cu
privire la chestiuni care ţin de competenţa băncilor centrale naţionale şi care afectează
stabilitatea instituţiilor şi a pieţelor financiare. B.C.E. exercită fostele funcţii ale Fondului
European de Cooperare Monetară, preluate anterior de Institutul Monetar European. Fiecare stat
membru care face obiectul unei derogări trebuie să trateze politica sa de schimb ca pe o
problemă de interes comun.
În caz de dificultăţi sau de ameninţare gravă cu dificultăţi în balanţa de plăţi a unui
stat membru care face obiectul unei derogări, datorate fie unui dezechilibru global al balanţei, fie
naturii devizelor de care dispune, şi care pot compromite în special funcţionarea pieţei interne
sau realizarea politicii comerciale comune, Comisia examinează fără întârziere situaţia acestui
stat, precum şi acţiunea pe care a întreprins-o sau pe care o poate întreprinde 33, făcând apel la
toate mijloacele de care dispune. Comisia indică măsurile a căror adoptare o recomandă statului
membru în cauză. Dacă acţiunea întreprinsă de un stat membru care face obiectul unei derogări
şi măsurile sugerate de Comisie nu par suficiente pentru a depăşi dificultăţile sau ameninţarea cu
dificultăţi, Comisia recomandă Consiliului, după consultarea Comitetului Economic şi
Financiar, acordarea de asistenţă reciprocă şi metodele adecvate. Comisia informează periodic
Consiliul cu privire la situaţie şi la evoluţia acesteia.
Consiliul acordă asistenţă reciprocă în cazul statelor care fac obiectul unei derogări. El
adoptă, totodată, regulamentele sau deciziile europene de stabilire a condiţiilor şi modalităţile
acesteia. Asistenţa reciprocă poate îmbracă următoarele forme: a) realizarea unor acţiuni
concertate pe lângă alte organizaţii internaţionale, la care pot recurge statele membre care fac
obiectul unei derogări; b) adoptarea unor măsuri necesare pentru evitarea devierilor comerţului,

118
atunci când statul membru care face obiectul unei derogări se află în dificultate, menţinând sau
restabilind restricţii comerciale cantitative faţă de ţări terţe; c) acordarea unor credite limitate din
partea altor state membre, sub rezerva acordului acestora.
În ceea ce priveşte statul aflat în dificultate, dacă asistenţa reciprocă recomandată de
Comisie nu a fost acordată de Consiliu sau dacă asistenţa reciprocă şi măsurile luate sunt
insuficiente, Comisia autorizează statul membru care face obiectul unei derogări să ia măsurile
de salvgardare ale căror condiţii şi modalităţi le defineşte. Această autorizare poate fi revocată şi
aceste condiţii pot fi modificate de către Consiliu. Măsurile de salvgardare necesare trebuie să
producă perturbări minime în funcţionarea pieţei interne şi nu pot avea un domeniu de aplicare
mai larg decât este strict necesar pentru remedierea dificultăţilor neprevăzute care au apărut.
Comisia şi celelalte state membre trebuie să fie informate cu privire la aceste măsuri de
salvgardare cel târziu în momentul intrării lor în vigoare. Comisia poate recomanda Consiliului
acordarea de asistenţă reciprocă. Cu avizul Comisiei şi după consultarea Comitetului economic
şi financiar, Consiliul poate adopta o decizie care să prevadă că statul membru în cauză trebuie
să modifice, să suspende sau să elimine măsurile de salvgardare menţionate anterior.
Efectele acestor măsuri găsesc ecouri şi puncte de vedere diferite. De pe poziţiile unui
neoliberalism doctrinar, se consideră că datorită intervenţiei prin acordarea de credite statele
naţionale supraîndatorate vor deveni direct tributare, financiar şi politic, faţă de acest „nou stat
central”, BCE, moneda unică favorizând centralizarea instituţiilor politice. Urmarea ar fi că
statele membre nu mai pot lua singure decizii, ci depind de „bunăvoinţa statului federal şi de
firimiturile pe care acesta le aruncă” 34. De asemenea, se consideră că prin crearea B.C.E. şi Euro
se dă naştere unei duble tendinţe: pe de o parte, apariţia şi extinderea unui stat asistenţial
european, iar, pe de altă parte, acumularea de noi datorii publice, de această dată în numele unui
stat central. Ambele tendinţe conduc, după cum afirmă unii specialişti, pe termen lung sau
mediu, la prăbuşirea sistemului, fie prin hiperinflaţie, fie prin surparea statului central
atotputernic sub greutatea propriei sale ineficienţe 35. Plecându-se de la aceste considerente, sunt
propuse soluţii alternative politicii monetare actuale, cum ar fi revenirea la sistemul anilor '70
sau introducerea unei monede paralele, iar luarea deciziilor trebuie să aparţină pieţei şi nu unei
birocraţii prost informată despre nevoile reale ale pieţei. Concluzia acestui demers constă în
retragerea completă a statului din sistemul monetar şi întoarcerea la moneda-marfă36.
Acestui punct de vedere i se opune cel conform căruia nu se poate pune bază pe piaţă
pentru a regla mecanismul economic 37, De pildă, Kenneth Dyson arată că există argumente
pentru o coordonare a politicilor monetare şi fiscale, pentru sporirea flexibilităţii politicii fiscale,
în scopul utilizării acesteia ca instrument la nivel regional şi naţional. Riscul unui asemenea
demers constă într-o „excursie pe gratis” a guvernelor naţionale sau chiar regionale ce operează

119
sub oblăduirea Uniunii Europene. Pactul de Stabilitate şi Creştere, ca şi prevederile Tratatului
de la Maastricht au în vedere aceşti „călători pe gratis” din U.E.M.
De asemenea, întrebarea care persistă este dacă politica monetară a fost ruptă de
autoritatea politică, deoarece apariţia unei B.C.E. fără o autoritate politică corespunzătoare i-a
făcut pe unii analişti să vadă un scenariu catastrofic pentru UEM şi pentru întreaga UE, în cazul
unei recesiuni sau dacă BCE ar fi percepută ca răspunzând neadecvat cererilor populare pentru o
politică expansionistă mai mare.
Nici în planul reprezentării internaţionale situaţia nu este mai clară. Cu toate că
Preşedintele Consiliului de Miniştri şi preşedintele B.C.E. reprezintă ţările din zona Euro în
cadrul reuniunilor Grupului celor 7 (+Rusia - 8), alături de ei se găsesc şi colegi din guverne ale
statelor membre mai mari. De aici, rezultă că nu există o reprezentare unică în cadrul
organizaţiilor financiare internaţionale. În ceea ce priveşte Euro-moneda, ea operează, deja, ca
un vehicul internaţional şi ca o valută de rezervă.

4. Provocări şi efecte ale adoptării monedei unice şi rolul instituţiilor comunitare în

politica monetară

Prin introducerea monedei unice avantajele obţinute se referă la stimularea comerţului,

dispariţia costurilor de tranzacţionare, reducerea dobânzilor, favorizarea investiţiilor, creşterea
economică şi crearea de noi locuri de muncă. Cel mai important efect pozitiv al adoptării
monedei unice este dispariţia constrângerilor de schimb între statele participante la U.E.M..
Reversul îl reprezintă dispariţia unui element major de flexibilitate în relaţiile dintre partenerii
din Uniune ce trebuie căutat în altă parte, fie pe piaţa muncii, care nu este atât de flexibilă în
momentul actual, fie la nivelul întreprinderilor, singurele pe care se poate conta. În actualele
condiţii întreprinderile pot să-şi planifice investiţiile mai bine şi să-şi amelioreze politica
achiziţiilor.
Cu toate acestea introducerea monedei unice nu are un efect miraculos, nu rezolvă toate
problemele cu care se confruntă economiile europene. Moneda europeană trebuie să evolueze
într-un mediu în care deficitele publice să fie mai bine controlate, iar stabilitatea preţurilor să fie
asigurată. Tot ceea ce se economiseşte, consideră unii specialişti, trebuie folosit în finanţarea
investiţiilor în sectorul productiv. O asemenea perspectivă, consideră Jacques Léonard va
favoriza schimburile intracomunitare, va întări creşterea economică, va crea mai multe locuri de
muncă, îmbunătăţind nivelul de trai. 38 .
Euro joacă rolul de accelerator al integrării europene. Un val de fuziuni şi de achiziţii a
precedat intrarea sa pe piaţă, în special în sectorul bancar, reorganizările continuând în sfera

120
financiară. De asemenea, Euro le impune întreprinderilor să fie mai competitive, să se regrupeze
în ceea ce priveşte producţia şi logistica, să posede o mobilitate cât mai mare. BCE întreprinde
gestionarea ratelor dobânzilor, deţine controlul politicii monetare în Euro - zonă. Scopul este
acela al reechilibrării diferitelor părţi ale zonelor europene. prin transferuri bugetare din
regiunile cu o creştere economică către regiunile stagnante sau în recesiune. 39 Cu toate aceste
măsuri şi eforturi, anumiţi decidenţi ai Uniunii consideră că progresele realizate în conducerea
economică şi reprezentarea externă a monedei „euro” sunt necorespunzătoare şi că soluţia ar fi
ca statele membre care au aceeaşi monedă să fie autorizate să ia împreună decizii, conform
metodei comunitare40.
În acest context se ridică întrebarea firească: care este rolul instituţiilor comunitare în
politica monetară?
La nivel naţional o bancă centrală independentă răspunde în faţa instituţiilor democratice
şi îşi poate trage deciziile din rezerva de legitimitate a statului naţional. La nivelul Uniunii
lucrurile nu stau aşa. Banca Centrală Europeană, arată Tsoukalis, are nevoie de un echivalent
politic pentru a putea să funcţioneze în mod corespunzător, dar şi pentru a-şi întări credibilitatea
şi legitimitatea. O bancă centrală independentă fără un interlocutor politic credibil nu este o
bancă puternică. Ea trebuie să răspundă în faţa unui interlocutor politic. O mai mare încredere în
sine ar putea fi dobândită prin experienţă şi faţă în faţă cu o instituţie politică europeană. Aceasta
ar trebui să conducă BCE către un mai mic conservatorism şi către o mai mare răspundere în faţa
Parlamentului European. Independenţa se însoţeşte întotdeauna de răspundere 41.
Parlamentul European are responsabilitatea de a asigura supravegherea democratică a
Băncii Centrale Europene (BCE). Preşedintele Băncii Centrale Europene şi ceilalţi membri ai
Comitetului executiv pot, la cererea Parlamentului European sau din proprie iniţiativă, să fie
audiaţi de către comisiile competente ale Parlamentului European. Membrii B.C.E. pot fi audiaţi
în cadrul comisiilor parlamentare la cererea europarlamentarilor sau la propria cerere. B.C.E.
elaborează un raport pentru Parlamentul European. De asemenea, Parlamentul European are un
rol consultativ în desemnarea preşedintelui şi a membrilor Comitetului executiv al B.C.E.
Numirea Preşedintelui B.C.E. şi a Comitetului executiv se face de către Consiliul European după
consultarea Parlamentului European. În afara dezbaterilor periodice asupra situaţiei economice
şi financiare, Parlamentul European intervine şi în adoptarea legislaţiei referitoare la Uniunea
Economică şi Monetară şi este consultat de către Consiliul European atunci când se pune
problema acceptării unei cereri de adeziune la euro.
Banca Centrală Europeană prezintă Parlamentului European, Consiliului şi Comisiei,
precum şi Consiliului European, un raport anual asupra activităţilor Sistemului European al
Băncilor Centrale şi asupra politicii monetare din anul precedent şi din anul în curs. Preşedintele

121
Băncii Centrale Europene prezintă acest raport Consiliului şi Parlamentului European care poate
organiza o dezbatere generală pe această bază, dar nu poate iniţia o moţiune de cenzură, de
pildă.
Comisia Europeană are un spectru larg de responsabilităţi la nivelul administrării şi
consolidării Uniunii Economice şi Monetare. Ea iniţiază propunerile legislative şi controlează
aplicarea reglementărilor comunitare. Principalele activităţi ale Comisiei pe acest domeniu sunt:
a) propune în fiecare an orientările generale de politică economică pentru ţările membre ale
Uniunii Europene; b) coordonează politicile economice şi supraveghează dezvoltarea economică
din fiecare stat membru şi conformitatea cu liniile directoare; c) oferă Parlamentului rezultatele
supravegherii multilaterale; d) garantează respectarea regulilor Pactului de Stabilitate şi de
Creştere Economică; supraveghează acţiunea statelor membre, având grijă ca acestea să-şi
îndeplinească obligaţiile în materie de deficit bugetar; e) informează Consiliul în momentul
constatării unui deficit excesiv şi, după caz, propune intervenţia Consiliului European sau a
Consiliului ECOFIN; f) întocmeşte pentru Consiliul European rapoarte asupra primirii
candidaturilor de aderare la zona-Euro şi face recomandări în vederea acceptării sau respingerii
acestora.
Consiliul ECOFIN este forumul neoficial al miniştrilor economiei şi finanţelor din
statele membre şi joacă rolul unui comitet de administrare al Uniunii Economice şi Monetare.
Acest Consiliu hotărăşte dacă un stat membru poate sau nu să adopte moneda euro. Este
potenţialul interlocutor politic al B.C.E.42. Consiliul ECOFIN determină orientarea politicii
economice şi monetare. ECOFIN răspunde de aspectele specifice ale politicii economice. După
ce a primit avizul Comisiei Europene, Consiliul ECOFlN trebuie să indice dacă programele de
stabilitate anuale ale statelor membre sunt conforme cu normele de disciplină economică impuse
prin Pactul de Stabilitate Bugetară şi de Creştere Economică. De asemenea, stabileşte
sancţiunile aplicabile statului care a încălcat aceste norme. El este cel ce supraveghează ratele de
schimb ale euro şi poate determina orientarea sau abordarea generală a politicii ratelor de
schimb. Cea mai mare parte a activităţii sale este pregătită de către Comitetul economic şi
financiar, cel care reuneşte doi reprezentanţi ai Comisiei Europene, delegaţi ai BCE, miniştrii
de finanţe şi delegaţi ai băncilor naţionale din statele membre. În vederea promovării şi
coordonării politicilor statelor membre, în măsura necesară funcţionării pieţei interne s-a instituit
un Comitet economic şi financiar, ce are misiunea de a emite avize, fie la cererea Consiliului sau
a Comisiei, fie din proprie iniţiativă. El are rolul de a supraveghea situaţia economică şi
financiară a statelor membre şi a Uniunii şi de a raporta periodic Consiliului şi Comisiei cu
privire la relaţiile financiare cu ţările terţe şi cu instituţiile internaţionale. Are rolul de a examina,
cel puţin o dată pe an, situaţia circulaţiei capitalurilor şi a libertăţii plăţilor, raportând Comisiei şi

122
Consiliului rezultatele acestei examinări. Comitetul economic şi financiar urmăreşte situaţia
monetară şi financiară, precum şi regimul general al plăţilor în acele state membre care fac
obiectul unei derogări şi raportează periodic Consiliului şi Comisiei cu privire la aceasta.
Comitetul este interfaţa între Consiliul ECOFIN şi celelalte instituţii şi organisme comunitare.
Preşedintele Consiliului de Miniştri şi un membru al Comisiei pot participa, fără vot
deliberativ, la întrunirile Consiliului guvernatorilor Băncii Centrale Europene. Preşedintele
Consiliului poate supune o moţiune deliberării Consiliului guvernatorilor Băncii Centrale
Europene. Preşedintele Băncii Centrale Europene este invitat să participe la întrunirile
Consiliului, atunci când acesta deliberează asupra chestiunilor referitoare la obiectivele şi
misiunile Sistemului European al Băncilor Centrale.
Băncile centrale naţionale acţionează conform orientărilor şi instrucţiunilor BCE., dar
exercită şi acţiuni proprii, cum ar fi acordarea de credite, colectarea resurselor, gestionarea
mijloacelor de plată. Prin instalarea regulii majorităţii simple se conferă puteri excesive
membrilor mai mici, dar principiul este că guvernatorii băncilor centrale naţionale nu reprezintă
acolo interesele naţionale. Acest principiu se aplică şi membrilor Comitetului executiv. Iar
pentru a proteja membrii Consiliului guvernatorilor şi pe cei ai Comitetului executiv de
presiunile politice, nu există obligaţia de a face public procesul decizional.
Politica monetară europeană a fost, astfel, încredinţată tehnicienilor. Aceasta denotă nu
doar transferul de putere de la nivelul naţional către cel european, ci şi transferul puterii de la
reprezentanţii aleşi la tehnocraţi. În centrul acestui sistem se află cei şase membri ai Comitetului
executiv care stabilesc agenda şi implementează deciziile B.C.E. prin instruirea băncilor centrale
naţionale.
Euro-zona reprezintă victoria modelului german materializată în structura de guvernare a
B.C.E., iar susţinerea stabilităţii preţurilor este o precondiţie a politicilor economice social-
democrate43. Asigurarea valorilor social-democrate din Europa se poate realiza prin stabilitatea
preţurilor şi încurajarea formelor descentralizate şi flexibile de colaborare.
Exercitarea politicii economice şi monetare este una dintre prerogativele cele mai
importante ale statului şi de pe poziţiile interguvernamentalismului ea a fost apărată cu destulă
înverşunare44. Şi de pe poziţiile supranaţionalismului este evidenţiată importanţa acestor politici
considerate pivot esenţial al programului de integrare politică. Divergenţa de opinii şi de
susţineri vine să ne arate că forma pe care o îmbracă Uniunea Europeană încă nu este
desăvârşită. Dar, caracteristicile enunţate şi tendinţele înregistrate ne conduc spre a aprecia că
sistemul decizional al U.E.M. se apropie tot mai mult de cel al unei structuri federale.

123
 CAPITOLUL VI

CETĂŢENIA UNIUNII ŞI DREPTURILE FUNDAMENTALE

1. Identitate naţională şi identitate europeană

Dacă în 1851 Victor Hugo era ironizat de conaţionalii săi când lansa conceptul de
,,Europă unită”, astăzi tendinţele ,,conservatoare” de apărare a noţiunii de stat cu ,,suveranitate
nealterată” sunt la fel de criticate.1 Gânditori ai secolului al XIX-lea, precum Saint-Simon,
Heine, Nietzsche ori Unamuno vedeau în reunificarea politică, religioasă şi culturală a Europei
rezolvarea conflictelor existente pe bătrânul continent. În veacul următor, zguduit de două
războaie mondiale, ideea creării unei identităţi europene şi a realizării unităţii continentale, s-a
dezvoltat ca o posibilă soluţie pentru salvarea Europei de la distrugere. ,,Europa păcii şi
dialogului” transpare din scrierile lui Hesse sau Thomas Mann. Numeroşi alţi gânditori ai
veacului XX au luat în dezbatere ideea unităţii europene, care a cunoscut o puternică dezvoltare
şi evoluţie. Deşi se vorbeşte tot mai mult despre transformarea statului naţional în stat
,,postnaţional”, naţiunile europene continuă să-şi păstreze mult din robusteţe. În ciuda faptului că
statele din UE au cedat din suveranitate, înţelegând că vor câştiga dacă unele decizii sunt luate
de organe de conducere centrale, rolul lor a rămas semnificativ în trasarea ,,agendei politice
europene”.2 Transformarea postnaţională a mentalităţii oficiale europene, a fost rezultatul
creşterii încrederii în relaţiile dintre state. Aceste ţări au fost dispuse să cedeze tot mai mult din
din propria suveranitate şi au consfinţit ca 50% din legislaţia internă şi 80% din cea economică,
să fie elaborată la Bruxelles. 3 Evoluţia continentului european spre o integrare tot mai accentuată
a fost rezultatul unui proces de maturizare politică şi de învăţare din greşelile trecutului.
Conştiinţa Europei de natură postnaţională a determinat Germania, după al doilea război
mondial, să aspire spre o identitate mai largă, cea europeană, îmbrăţişând fără ezitare
propunerile franceze. S-a creat o nouă concepţie asupra relaţiilor internaţionale, bazată pe
cooperare din ce în ce mai strânsă, în vederea păstrării competitivităţii economice în ,,era
globalizării”.4
Identitatea naţională presupune conştientizarea apartenenţei la un câmp de valori
împărtăşite cu membrii unei comunităţi, ,,exprimate în cultură, limbă, obiceiuri şi tradiţii”.
Conceptul de identitate naţională este la fel de vechi ca şi naţiunea, datând din secolul al XIX-
lea. Artizanii construcţiei europene au înţeles că identitatea europeană nu trebuie să presupună
abandonarea identităţii naţionale, ci crearea unei comunităţi de drept, dar şi economică, politică

124
şi socială. În opinia lui Yves Henri Nouihat, identitatea europeană se întemeiază pe ,,unitatea de
cultură şi civilizaţie”, având baze religioase. Profesorul Nouihat, consideră că o comunitate
europeană nu este de dată recentă, fiind veche de secole, procesul de integrare intensificându-se
după al doilea război mondial. Tratatele de la Maastricht şi Amsterdam statuează că UE este
fondată pe principiile libertăţii, democraţiei şi statului de drept, fundamente care stau la baza
admiterii statelor candidate la aderare. Crearea unui patrimoniu constituţional a dus la un
,,patriotism constituţional”, expresie a fidelităţii faţă de un sistem de valori. Unul dintre
elementele capabile să ,,coaguleze forţele interne” ale UE este păstrarea păcii şi a securităţii,
principalul ideal al părinţilor fondatori. Crearea unei politici externe şi de securitate comună,
considerată de Nouihat ,,un element constitutiv puternic al formării identităţii europene”, rămâne
totuşi încă neconvingătoare. Războiul din Irak, din 2003, a ilustrat lipsa de coeziune, ,,vocea
unică” a Uniunii Europene nu a fost auzită. Dimpotrivă, Franţa şi Germania s-au opus
războiului, în timp ce Marea Britanie, Italia şi Spania au susţinut Statele Unite în declanşarea
conflictului. În vederea creşterii coeziunii, s-au adoptat măsuri nu întotdeauna eficiente, pentru
crearea unei Europe sociale, care să asigure prosperitatea generală şi să atenueze subdezvoltarea
din anumite zone. 5
În ciuda eforturilor oficialilor, sentimentul de ,,apartenenţă” la Europa nu e resimţit de
toţi cetăţenii ţărilor membre. Potrivit Eurobarometrului din 1999, 6 din 10 cetăţeni europeni se
declară foarte ataşaţi sau ataşaţi de UE. În acest clasament conduc cei din Luxemburg 78%,
Danemarca şi Suedia 71%. La cealaltă extremă se află britanicii 37%, grecii 41% şi olandezii
49%. State în care cetăţenii se consideră, într-o mare măsură, europeni sunt: Italia 71%, Spania
63%, Franţa 59%, Belgia 57%, Olanda 55%, Austria 50% şi Germania 49%. În unele ţări,
indivizii care se identifică numai cu propria lor identitate, sunt în majoritate. Exemple în acest
sens sunt Marea Britanie, Suedia, Finlanda, Grecia şi Danemarca, unde identitatea naţională se
păstrează foarte puternică. Cifrele prezentate demonstrează că formarea unei identităţi europene
este un proces de durată, o jumătate de secol nefiind suficientă pentru coagularea unei puternice
identităţi şi conştiinţe europene. Explicaţia oferită de Nouilhat rezidă în insuficienta
reprezentare, ca entităţi, a instituţiilor europene, faţă de cele ale statelor naţionale. 6 Apariţia
cetăţeanului european a fost considerată de Nouilhat revoluţionară. Noua cetăţenie permite
exercitarea unui ,,rol civic” într-un spaţiu mult mai extins.
Dominique Wolton afirmă dimpotrivă, că nu există un spaţiu public european şi, în
consecinţă, o identitate europeană, fără de care acesta nu poate fiinţa, întrucât condiţiile
favorizante, care au dus la crearea de asemenea ,,spaţii” în cadrul unor state-naţiune nu sunt
întrunite la scară continentală. Europa nu este decât rezultatul unor decizii ,,impuse de guverne
opiniilor publice”, în general reticente la schimbare. Europa este un spaţiu economic, juridic şi

125
politic, un amalgam de măsuri care ,,amestecă” şi cultura. 7 Crearea unităţii europene presupune
asumarea anumitor ,,precauţii”: dacă populaţia este pregătită să accepte uniunea economică şi
politică, o monedă unică, nu este dispusă să accepte precipitat ,,un spaţiu comun social, cultural,
istoric şi religios”, miza actuală a integrării. Simularea forţată a unităţii şi identităţii europene
poate provoca o reacţie antieuropeană din partea oamenilor obişnuiţi ,,îmbarcaţi” în istoria
europeană, fără să se simtă părtaşi ai acesteia. Simbolurile naţionale trebuie ,,menajate”, acestea
constituind ,,părţi ale identităţii culturale, politice sau naţionale”. Construcţia Europei a devenit
din ce în ce mai dificilă, odată cu trecerea de la economie la politică, istorie, sociologie şi
antropologie. Ce s-a realizat până acum a fost ,,partea cea mai uşoară” a construcţiei europene.
Trebuie evitat conflictul dintre o minoritate a ,,elitelor luminate”, proeuropene, care vine în
contradicţie cu ,,arhaismul demodat” al opiniilor publice naţionale, reticenţe la renunţarea la
prerogativele naţionale. Integrarea trebuie realizată treptat şi într-o manieră democratică.
Deschiderea frontierelor din necesităţi economice şi tehnologice, nu a antrenat deschiderea
societăţilor unele faţă de altele. Alegerile europene pentru Parlamentul de la Strasbourg nu sunt
decât proiecţii ale disputelor naţionale, ,,dimensiunea europeană” nefiind decât ,,un decor de
fundal”. Cu excepţia naţiunii şi creştinismului, Europa nu dispune de valori comune. Chiar şi
acestea sunt insuficient antrenate, întrucât au fost creatoare de conflicte, iar noul model european
presupune ,,o societate laică, raţională şi secularizată”. Existenţa unei culturi comune, legată de
istorie, tradiţii, valori, pare a fi insuficentă pentru conştientizarea unei identităţi comune,
,,detaliile vieţii cotidiene” separându-i pe europeni. Wolton oferă şi o posibilă rezolvare: religia
şi drepturile omului, pot fi puncte de plecare pentru crearea unei formule identitare europene. 8
Rolul statului naţional, nu trebuie subestimat în procesul de integrare. Când oficialii
Comunităţii Europene au subapreciat tăria interesului naţional, integrarea a fost încetinită.
Naţiunea era prea puternic împământenită pentru a fi abandonată uşor. Într-o primă etapă,
integrarea a fost redusă şi limitată la domeniile în care statul-naţiune nu se dovedea eficient. În
zilele noastre, unele temeri asupra pierderii identităţii naţionale sunt revigorate şi determină o
accentuare, o accentuare a spiritului local, a identităţii naţionale, culturale şi religioase.
Preşedintele Comisiei Europene, Romano Prodi, a afirmat că se doreşte crearea unei
uniuni a diversităţii, nu a uniformităţii. Dacă în contextul integrării europene, statele au cedat o
parte a suveranităţii organelor centrale ale UE, în momentul de faţă este greu de conceput o
Europă supranaţională. În procesul de construcţie europeană, mai ales în primul deceniu, au
apărut viziuni diferite asupra ,,tipului de Europă” ce urma să fie clădită. De Gaulle – aşa cum
menţionam anterior - a respins ideea de supranaţionalitate, susţinând crearea unei ,,Europe a
patriilor” – concept redevenit actual – care să se întindă de la Atlantic până la Ural. Confruntarea
dintre ,,naţionalişti” şi ,,federalişti” are o lungă istorie şi, după aprecierea lui Maurice Duverger,

126
nu se va finaliza niciodată, pornind de la caracterul diversificat al continentului european. Se
acceptă unanim ireversibilitatea procesului de integrare europeană, însă direcţia rămâne în
continuare nesigură. Franţa susţine o Europă a patriilor, a naţiunilor, Germania optează pentru
ideea statului federal, adecvat evoluţiei sale istorice, prin constituirea unui Guvern European,
care să dispună de depline puteri executive în cadrul Federaţiei Europene. Alături de opţiunea
federalistă, s-a mai conturat un curent: Europa regiunilor, sprijinit de Italia şi Spania, dar şi de
Germania. UE se găseşte astăzi într-un plin proces de reaşezare a direcţiei de dezvoltare,
materializat printr-o reformare instituţională, impusă şi de noile lărgiri. 9
În prezent, identitatea europeană rămâne încă greu de cristalizat în raport cu identitatea
naţională, rezultat al unei îndelungate evoluţii istorice. Naţiunea constituie o comunitate care are
conştiinţa împărtăşirii unor valori şi simboluri comune, precum şi sentimentul loialităţii,
manifestat prin patriotism. 10 Rolul culturii în coagularea conştiinţei naţionale şi a trasării
frontierelor, a fost fundamental, însă cultura poate întoarce procesul spre răsturnarea limitărilor
naţionale pentru crearea unei identităţi europene.
Naţionalismul în Uniunea Europeană are mai multe semnificaţii. A fost identificat cu
intoleranţa şi teroarea, fiind considerat principala cauză a celor două războaie mondiale. Pe de
altă parte, are şi susţinători, pentru care naţionalismul ,,înseamnă forţă, ţelul care conturează
emanciparea politică, socială, economică şi culturală”. Criticat sau adulat, rămâne dominant în
Europa, în ciuda încercărilor oficialilor europeni de construire rapidă a unei ,,naţiuni
supranaţionale”, prin adoptarea unor măsuri comune în favoarea cetăţenilor ţărilor membre. 11 Pe
de altă parte, UE apărea ca fiind un ,,concept îndepărtat” pentru cea mai mare parte a populaţiei
statelor comunitare. Problemele Uniunii erau percepute ca interesându-i doar pe politicieni şi
experţi. Populaţia conştientiza avantajele economice rezultate din construcţia europeană, însă la
nivelul ,,vieţii cotidiene a cetăţenilor”, influenţa UE era redusă. Această lipsă de interes i-a
determinat pe şefii de guverne din CE să se gândească la adoptarea unor măsuri ,,pentru a
încuraja sentimentele de solidaritate şi loialitate între cetăţenii statelor membre”. Pentru
îmbunătăţirea imaginii Comunităţii, în iunie 1984 la Fontainebleau, s-a hotărât crearea unui
Comitet pentru o Europă Populară. (Acesta a fost numit Comitetul Adonnino, după numele celui
care l-a prezidat). Rezultatele activităţii sale s-au concretizat în două rapoarte – aprobate ,,în
principiu” în cadrul unor întruniri la nivel înalt din martie şi iunie 1985 - care înaintau propuneri
pentru protejarea şi lărgirea drepturilor cetăţenilor membrii ai Comunităţii Europene.
Modalităţile efective de implementare se refereau la uniformizarea procedurilor electorale şi
dreptul de a vota atât în ţara de origine, cât şi în cea de reşedinţă; ,,dreptul la exprimare şi
asociere” pentru cetăţenii comunitari în condiţii egale cu locuitorii ţării gazdă; dreptul

127
rezidenţilor permanenţi din statele CE de a vota şi candida la alegerile locale; o informare a
cetăţenilor asupra raţiunii de a exista a Uniunii şi asupra necesităţii extinderii acesteia. 12
Grete Tartler vorbea despre ,,contururi suprapuse” ale proiectelor de creare a unei
identităţi comunitare, datorate politicienilor, care au avut perspective diferite asupra viitorului
Europei. Nu numai partizanii integrării supranaţionale, dar şi cei ai păstrării nealterate a
suveranităţii statale, şi-au întemeiat opinia atât pe ,,argumente tehnice”, referitoare la probleme
economice, dar şi prin alte ,,moduri de expresie şi comunicare”, cum ar fi simbolurile, care stau
la baza clădirii unei identităţi. Simbolistica naţională a făcut posibilă identificarea şi
recunoaşterea statelor naţionale în Europa (steagul, stema, moneda). 13 Construcţia europeană a
impus găsirea unor noi simboluri, care să fie comune tuturor statelor comunitare şi să creeze un
sentiment de solidaritate în cadrul Uniunii. Neintroducerea unui simbolism comun a fost
considerată o cauză a întârzierii constituirii unui ataşament al populaţiei faţă de UE. Deficienţa a
fost depăşită prin adoptarea, începând din 1986, a unui drapel al Uniunii, care reprezintă un cerc
format din 12 stele pe un fond albastru,(drapelul Consiliului Europei încă din 1955). Acesta
reprezintă în prezent ambele organizaţii. Însă drapelele naţionale şi-au păstrat popularitatea
neştirbită, o consecinţă a evoluţiei istorice şi a memoriei individuale. Cele două structuri au de
asemenea şi un imn comun (pe versurile ,,Odei bucuriei” a lui Schiller şi muzica Simfoniei a
IX-a a lui Beethoven). La summit-ul de la Milano din 1985, la propunerea lui Robert Schuman,
ziua de 9 mai a fost desemnată Ziua Europei, în amintirea încheierii războiului, sperându-se ca
aceasta să devină o sărbătoare naţională în fiecare stat membru. Mulţi cetăţeni europeni nu
cunosc, însă, semnificaţia acestei zile, aşa încât nu au mutive să o sărbătorească. Data de 1
ianuarie 1985 a fost stabilită ca zi de introducere a unui paşaport european, iar în 1980, Consiliul
de Miniştri a votat o directivă privind introducerea în două etape a unui permis de conducere
comunitar.14 Moneda Euro, face parte, de asemenea, din simbolismul comunitar. Începând cu 1
ianuarie 1999, afacerile se pot desfăşura în moneda unică europeană, iar de la 1 ianuarie 2002
circulă efectiv. Faptul că Danemarca a respins moneda unică, exprimă ataşamentul pentru un
vechi simbol naţional, coroana daneză. Simbolurile naţionale şi europene coexistă, iar primele
au impact mai puternic în cadrul populaţiei, datorită încărcăturii lor afective. Limba reprezintă
,,marea dilemă” a identităţii europene. Sigur, oficialii europeni utilizează engleza, însă
impunerea unei lingua franca, acceptată şi vorbită de întreaga populaţie, nu poate fi decât un
deziderat utopic.15
Ministrul danez al Afacerilor Externe, Mogens Lykketoft declara în dezbaterea ,,După
Nisa şi înainte de 2004”, că statele comunitare vor putea să coopereze în condiţii foarte bune, în
continuare, fără ca Uniunea să devină stat unic, ,,ci o uniune de state independente”, ataşate
valorilor naţionale. La 7 mai 2001, cancelarul german Gerhard Schröder, într-un discurs, în

128
cadrul celui de-al 5-lea Congres al Partidului Socialiştilor Europeni şi al PSD de la Berlin,
susţinea ideea că Europa reprezintă un sistem de valori: ,,Europa a devenit un model, o dovadă
că după decenii de duşmănie sângeroasă şi războaie ucigătoare, problemele politice şi
economice nu pot fi rezolvate în folosul tuturor prin hegemonie sau pe cale naţională, ci prin
conlucrare permanentă. Europa e recunoscută azi în lume ca simbol al păcii şi libertăţii. Pentru
realizarea cu succes a democraţiei, drepturilor omului, pluralismului şi diversităţii. [...] Creşterea
economică şi competitivitatea depind din ce în ce mai mult de competenţa profesională şi de
calificări. Educaţia rămâne cheia către prosperitate, către şansele în viaţă ale fiecărui individ”. 16
În anii din urmă, au fost gândite şi puse în practică numeroase programe dedicate
învăţământului, care au devenit adevărate simboluri identitare comunitare: Tineretul pentru
Europa (schimbul de tineri între 15-25 de ani), Programul European de schimburi pentru tinerii
lucrători (dedicat îmbunătăţirii experienţei profesionale), Socrates (adresat elevilor, studenţilor şi
educaţiei adulţilor), Comenius (pentru introducerea în şcoli a tehnologiei de ultimă oră), Lingua
(învăţarea limbilor străine), Erasmus (schimburi de profesori şi studenţi, elaborarea comună a
cursurilor), Leonardo da Vinci (cu subprogramele FORCE, în vederea formării profesionale,
PETRA- pregătirea profesională a tinerilor, COMETT-pentru crearea unui parteneriat între
universităţi şi industrie şi EUROTECNET).
Eşecul în crearea unei identităţi comunitare a demonstrat că economia are ritmuri de
dezvoltare diferite de cele ale culturii. Anthony D. Smith avansează ipoteza că integrarea în plan
economic nu poate progresa fără a fi în pas cu evoluţiile culturale. Susţine o trenare economică,
necesară progresului cultural. Altminteri, naţionalismele, rezultate din insuficienta armonizare
culturală, pot crea bariere în dezvoltarea economică. 17
Naţionalismele rămân încă puternice în UE. Construirea unei identităţi comune ar putea
să urmeze tiparul identităţilor naţionale sau alte modele. Dacă tendinţa de creare a unei naţiuni
supra-naţionale nu este încă suficient de puternică, aceasta se datorează faptului că Uniunea
rămâne încă suficient de cunoscută de populaţie, fiind apanajul unor ,,corifei”, care nu
popularizează suficient.
Europa începutului de mileniu poate contabiliza totuşi succese majore: ,,realizarea”
uniunii monetare, dărâmarea vechilor linii de demarcaţie prin extinderea UE şi ,,afirmarea”
universală a principiilor libertăţii şi democraţiei. Dar şi insuccese: scăderea demografică, apariţia
unor semne de întrebare asupra posibilităţii păstrării modelului european de protecţie socială,
rata necontrolată a şomajului. Potrivit profesorului universitar şi oficialului european Romano
Prodi, politica europeană actuală are de înfruntat două mari provocări: ,,reforma modelului
economic şi social european” şi adoptarea unor politici capabile ,,să înfrunte temerile privitoare
la identitatea indivizilor”.18 Dacă primul capitol al politicii pe termen lung ţine de capacitatea de

129
a face faţă concurenţei într-o economie globalizată, cel de-al doilea ţine de domeniul culturii şi
de dezvoltarea ,,unei politici comune a educaţiei”. Încă în căutarea unităţii identitare, Europa
poate găsi în cultură şi educaţie ,,marele instrument al unificării continentului”. De asemenea,
dispune de un patrimoniu pe care îl poate valorifica tocmai pentru a depăşi ,,dispersarea”
culturală. Datorită dezvoltării graduale, Europa are la începutul secolului XXI mai multe
semnificaţii: reprezintă o mare piaţă competitivă şi stimulatoare, un model societal întemeiat pe
drepturi individuale şi construirea coeziunii sociale. Şi, nu în ultimul rând, o mare putere în
arena politică internaţională.19

2. Cetăţenia europeană şi semnificaţia acesteia

Părinţii fondatori, printre care şi Jean Monnet, au conceput construcţia europeană printr-
o integrare sectorială, percepută ca fiind mai realistă la acea vreme pentru a menaja
circumspecţia statelor angajate în proces, îngrijorate de afectarea suveranităţii naţionale.
Succesul scontat al integrării economice, datorat liberalizării pieţei interne, ar fi putut conduce
gradat la o integrare politică şi la dezvoltarea în cadrul cetăţenilor statelor membre a
sentimentelor de ataşament faţă de Comunitate. Aprecierea s-a dovedit nerealistă, cel puţin în
această ultimă privinţă. Nu întâmplător, Jean Monnet şi-a exprimat mai târziu regretul că nu a
iniţiat procesul construcţiei europene având drept port-drapel cultura, care să favorizeze crearea
unei identităţi comune europene. Şi Robert Schuman a înţeles importanţa domeniului cultural,
apreciind că Europa trebuie să devină, în primul rând, o ,,comunitate culturală”. 20 Crearea unei
consimilitudini culturale colective europene a fost însă un drum lung şi el continuă şi astăzi.
După al doilea război mondial, şase ţări ale Europei Occidentale au hotărât să depăşească
barierele create de conflict şi să treacă la o cooperare economică mult mai strânsă, care devenise
o necesitate. Ideea europeană avea nevoie de un fundament economic, de crearea unei
solidarităţi populare faţă de o iniţiativă curajoasă, funcţională şi eficientă.
Legătura dintre cetăţenie şi naţiune este de natură istorică. Democraţia s-a dezvoltat în
cadrul statelor naţionale. Câştigarea independenţei ţărilor din Europa şi America veacurilor
XVIII şi XIX, a Africii şi Asiei din secolul XX a avut loc prin afirmarea cetăţeniei. Însă
conexiunea conceptelor ,,nu este nici logică, nici necesară”. 21 Atunci de ce nu ar putea să existe
cetăţenie la nivel mondial? Integrarea europeană presupune mai mult decât crearea unei simple
pieţe, constituirea unei voinţe politice comune. În prezent, cetăţenia naţională este condiţionată
de cea naţională. În Uniune, cetăţenii beneficiază de aceleaşi drepturi economice şi sociale,
(inclusiv străinii comunitari instalaţi legal într-o altă ţară decât cea de origine). Crearea unei

130
reale cetăţenii europene implică dezvoltarea unui spaţiu public european, în interiorul căruia
indivizii se recunosc cetăţeni.
Pentru Dominique Schnapper ,,sensul real” al cetăţeniei merge în direcţia evoluţiei
drepturilor politice. În viziunea sa, ar trebui ca dezbaterile, instituţiile şi interesele să devină un
,,domeniul politic comun” pentru toţi cetăţenii Europei, care să adere la aceleaşi aspiraţii şi
valori. Alegerile europene trebuie să fie rupte de politica naţională. Mulţi autori consideră astăzi
că în procesul construcţiei europene, vechea cetăţenie clasică – devalorizată - nu mai corespunde
noilor provocări şi ar fi necesară crearea unei noi concepţii despre cetăţenie. Aceştia sunt de
părere că lărgirea cetăţeniei naţionale la nivel european nu poate fi soluţia. Europa nu se poate
metamorfoza într-o ,,naţiune” mai mare, astfel încât procesul istoric se îndreaptă spre
,,inventarea” unei noi cetăţenii. Pentru susţinătorii acestei teorii, cetăţenia nu înseamnă doar un
cumul de drepturi-libertăţi (definiţia politică), ci şi ,,drepturi creanţe”, care devin adevărate
drepturi politice. Ştergerea frontierelor a dus la îndepărtarea limitărilor pentru factorii
economici, participarea economică şi socială devenind tot mai importantă. Noul tip de cetăţenie
se va baza pe concepţia comună tuturor europenilor, a ,,societăţii şi dreptăţii sociale”. Cetăţeanul
european poate să-şi apere drepturile în faţa celor două Curţi europene de justiţie, inclusiv
împotriva statului naţional. Un exemplu în această privinţă îl constituie Franţa, care la 12 iulie
1999, a fost condamnată pentru ,,torturi”de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Hotărârile
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (o adevărată Constituţie europeană a drepturilor
omului), primează asupra legislaţiei naţionale.
Jürgen Habermas, unul dintre teoreticienii ,,noii cetăţenii”, a propus un nou concept,
,,cetăţenia postnaţională”. În viziunea sa, sensul politic al cetăţeniei trebuie păstrat şi raportat la
valorile comune europene, prin ,,aderarea” la drepturile omului. De asemenea, optează pentru
separaţia dintre naţionalitate şi cetăţenie, prin construirea ,,patriotismului constituţional”.
Concepţia sa leagă sentimentul patriotic de principiul statului de drept şi separă ideea naţională
(patriotismul) de experienţa cetăţeniei exercitate la nivelul Europei. Patriotismul naţional ar fi
coroborat cu ,,patriotismul constituţional” al cetăţeniei (cuprinzând principiile abstracte
conţinute de Declaraţiile drepturilor omului). Presupunând ruperea identităţii naţionale şi a
componentelor sale istorice, etnice şi culturale, de participarea civică şi politică, în virtutea legii
şi a drepturilor omului. Astfel, patriotismul constituţional nu era altceva decât o simplă practică,
separată de apartenenţa la naţiune.22 Întrebarea care se impune se referă la viabilitatea unei astfel
de forme politice la nivel continental. Rămâne destul de greu de imaginat că indivizii pot ajunge
la o înţelegere dacă nu deţin o limbă, o cultură sau valori comune. O societate politică ,,pur
civică” ar reuşi să mobilizeze oamenii pe baza unor idei abstracte în vederea construirii unei
societăţi? Însă, oricât ne-am strădui să teoretizăm, nu putem ocoli realitatea evidentă, anume că,

131
cetăţenia este, în acelaşi timp, civică şi etnică, iar pe cele două componente se sprijină
participarea socială.
Concepţia identitară colectivă a fost un proces natural, rezultat al asumării unor elemente
distincte de alte comunităţi sau în urma unor decizii politice. În cazul creării cetăţeniei UE, s-a
trecut peste prima etapă a identificării spontane cu anumite valori. Accentul fiind pus în special
pe dezvoltări economice, s-a creat o discrepanţă între construirea unui organism suprastatal într-
o regiune unde, din punct de vedere cultural ,,reperele naţionale domină”. 23
Cetăţenia ,,clasică” reprezintă expresia apartenenţei individului la un stat şi legătura
juridică dintre individ şi stat, bazată pe drepturi şi obligaţii reciproce.24 Crearea unei cetăţenii
europene a fost unul dintre obiectivele politice şi avea drept scop creşterea protecţiei drepturilor
şi intereselor statelor comunitare. Absenţa unei ,,dimensiuni umane” a comunităţii, prin accentul
pus excesiv pe aspectele economice, era considerată responsabilă de lipsa de interes a
cetăţeanului comunitar pentru desfăşurarea procesului de integrare europeană. În ciuda acestei
preocupări, nu fuseseră luate decât puţine măsuri în această direcţie, prin intermediul unor
rezoluţii ale Parlamentului Europen şi ale Consiliului, pe baza ,,Rapoartelor Adonnino” din
1985.25
Noţiunea de cetăţenie europeană se regăseşte în documentele Consiliului European de la
Fontainbleau (1984). Preocuparea pentru acordarea cetăţenilor celor nouă state membre a unor
drepturi speciale rezultate din calitatea de cetăţeni ai statelor CE, a fost exprimată anterior la
întâlnirea şefilor de state şi de guverne de la Paris (10-11 decembrie 1974), când s-a semnat
acordul de înfiinţare a unui ,,grup de lucru”, care să analizeze acestă problematică şi să ofere
soluţii. Raportându-se la rezultatele cercetării, Comisia a avansat Consiliului un raport referitor
la această problematică. Totuşi, la acel moment nu exista încă intenţia introducerii instituţiei
cetăţeniei europene în actele oficiale. La Fontainbleau s-a căzut de acord şi asupra adoptării unor
măsuri pentru eliminarea controalelor la frontiere şi libera circulaţie a persoanelor: eliminarea
formalităţilor vamale şi poliţieneşti. La 14 iunie 1985, a fost semnat primul Acord Schengen,
prin care Franţa, Germania, Belgia, Luxemburg şi Olanda s-au angajat să elimine progresiv
controalele la graniţele comunitare. După cinci ani, aceste state au încheiat un al doilea acord
Schengen, care stabilea condiţii şi garanţii în vederea introducerii liberei circulaţii a
persoanelor.26
În cadrul reuniunii de la Dublin a Consiliului European (1990), s-a luat în discuţie
instituirea unei cetăţenii europene, pe baza căreia să fie recunoscute o serie de drepturi politice şi
sociale pentru cetăţenii comunitari. Aceasta urma să constituie un suport al uniunii politice, care
era pe punctul de a se constitui. Nu se avea în vedere o contopire între identitatea naţională şi

132
europeană. Discuţiile s-au purtat mai întâi asupra liberei circulaţii a persoanelor, după care au
fost extinse asupra acordării de drepturi peste frontierele naţionale.

3. Libertăţile şi drepturile omului şi ale cetăţeanului

Tratatul de la Maastricht a instituit cetăţenia europeană (art. 8 şi art. 8 A-F). Consiliul

European de la Maastricht din 9-10 decembrie 1991, a luat în dezbatere, printre altele,
recunoaşterea unei cetăţenii duble şi instituirea unor drepturi cetăţenilor Uniunii, independent de
cetăţenia acestora.27 Întrucât fiecare persoană are cetăţenia statului său, care îi oferă drepturi şi
obligaţii, cetăţenia europeană nu trebuie să constituie o substituire a acesteia, ci are un caracter
complementar. Cetăţenia europeană nu constituie altceva decât ,,consecinţa” deţinerii unei
cetăţenii a unui stat comunitar. În această direcţie, Tratatul de la Maastricht (art. 6, ex-art. F, par.
1 şi 3), precizează: ,,Uniunea este fondată pe principiul libertăţii, al democraţiei, al respectării
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi al statului de drept, principii care sunt
comune statelor membre. [...] Uniunea respectă identitatea naţională a statelor membre”. 28
Conceptul de cetăţenie stabileşte principiul liberei circulaţii în Uniune; oferă cetăţeanului
european dreptul de a participa la alegeri municipale sau europene în orice stat al Uniunii, în
condiţii similare cu ale cetăţeanului statului respectiv; conferă cetăţenilor europeni aflaţi pe
teritoriul unui alt stat din afara Uniunii, drept de protecţie din partea reprezentanţelor
diplomatice sau consulare ale oricărui stat comunitar; dreptul cetăţenilor europeni de a înainta
petiţii Parlamentului European şi posibilitatea de a se adresa Avocatului Poporului, instituţie nou
înfiinţată. Comisia Europeană era însărcinată să adreseze un raport, o dată la trei ani,
Parlamentului European, Consiliului şi Comitetului Economic şi Social, referitor la stadiul
aplicării acestor reglementări. Unele ţări şi-au modificat Constituţia pentru a permite cetăţenilor
comunitari să voteze în alegerile locale, în ţara de reşedinţă. Cetăţeanul european dobândea, pe
lângă un ,,statut naţional” şi unul ,,transnaţional”, asemănător celui naţional. Indivizii nu mai
erau doar cetăţenii unei ,,mari pieţe”, ci şi ai unei ,,entităţi politico-economice”. Erau angrenaţi
într-un nivel superior de integrare europeană, integrarea în plan politic. 29 Implementarea noii
cetăţenii s-a lovit de o serie de dificultăţi. În primul rând punerea de acord a legislaţiilor
naţionale şi constituţiilor cu noile reglementări, în al doilea rând, opoziţia neaşteptată a
Danemarcei, care a refuzat să aplice dispoziţiile Tratatului privitoare la cetăţenie. 30
Tratatul asupra Uniunii Europene a instituit drepturi politice pentru toţi europenii. Unele
probleme grave al Europei: sărăcia, şomajul, educaţia, egalitatea dintre sexe, au devenit
preocupări ale instituţiilor centrale. S-au pus bazele construirii unei noi ,,configuraţii”, care

133
alătură strategii naţionale, regionale şi europene. Se naşte o cetăţenie care nu va fi ,,nici
naţională, nici cosmopolită, ci multiplă”. 31
Deşi în cadrul Consiliului European de la Nisa, din decembrie 2000, s-a intenţionat
includerea în Tratatul asupra Uniunii Europene a unei Carte a Drepturilor Fundamentale ale UE,
datorită reticenţelor unor state precum Marea Britanie, Danemarca sau Germania, Carta a fost
adoptată în forma unei Declaraţii Politice, fără a fi inclusă în Tratat. 32
Această Cartă nu inovează, ci reiterează, într-un singur document, drepturi recunoscute
treptat, de-a lungul a două veacuri33. Al doilea dintre cele şase capitole, intitulat ,,Libertăţile”,
proclamă:
 Dreptul la libertate şi la siguranţă (art. 6), prevedere aflată în concordanţă cu o
reglementare inclusă în cadrul Convenţiei europene a drepturilor omului 34.
 Respectarea vieţii private şi familiale, a domiciliului său şi a comunicaţiilor
persoanei (art. 7). Această menţiune este similară textului Convenţiei europene a
drepturilor omului, cu o singură deosebire, în privinţa termenilor utilizaţi. Carta
introduce noţiunea de ,,comunicaţii”, în loc de ,,corespondenţă”, în concordanţă cu
progresul tehnologic desfăşurat de-a lungul deceniilor 35.
 Protejarea datelor având caracter personal (art. 8). Utilizarea unor date personale, nu
poate fi realizată fără consimţământul persoanei în cauză şi numai în temeiul
legitimităţii oferită de lege.
 Dreptul de a se căsători şi dreptul de a întemeia o familie (art.9). Acest drept,
întemeiat, de asemenea, pe reglementările Convenţiei, se exercită în conformitate cu
legislaţia naţională a fiecărui stat.
 Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie (art. 10), cuprinde libertatea de
schimbare a religiei sau a convingerilor, precum şi de manifestare a acestora în mod
individual sau colectiv, în public sau în particular.
 Libertatea de exprimare şi de informare (art. 11), implică libertatea de opinie şi
dreptul de a primi sau comunica informaţii ori idei, fără amestecul autorităţilor
publice şi în afara reglementărilor legate de frontierele naţionale. De asemenea, este
consacrată libertatea media, precum şi pluralismul acesteia.
 Libertatea de întrunire şi de asociere (art.12). Acest drept priveşte toate nivelurile şi
domeniile politic, sindical şi civic, precizând faptul că partidele politice contribuie la
manifestarea voinţei politice a cetăţenilor Uniunii.
 Libertatea artelor şi ştiinţelor (art. 13), include şi respectarea libertăţii academice.
 Dreptul la educaţie (art. 14), implică gratuitatea învăţământului obligatoriu şi accesul
la formarea profesională şi continuă. În plus, presupune dreptul părinţilor de a
134
 asigura educaţia copiilor lor conform propriilor principii religioase, filosofice şi
pedagogice, cu respectarea legislaţiei naţionale.
 Libertatea profesională şi dreptul la muncă (art. 15), se referă nu numai la dreptul de
a munci în ţara de origine, ci şi la libertatea de stabilire şi de furnizare de servicii în
oricare stat al Uniunii. Cetăţenii statelor terţe, care lucrează legal pe teritoriul ţărilor
comunitare, beneficiază de condiţii de muncă similare cu ale cetăţenilor UE.
 Libertatea de întreprindere (art. 16), este recunoscută în conformitate cu dreptul
comunitar şi legislaţiile naţionale.
 Dreptul de proprietate (art. 17). Carta subliniază faptul că nimeni nu poate fi
deposedat de proprietatea sa, decât în anumite situaţii bine precizate: motive de
utilitate publică, în condiţii prevăzute de lege şi prin plata unei despăgubiri juste. Se
face precizarea, de asemenea, că proprietatea intelectuală este protejată.
 Dreptul de azil (art. 18), este garantat în conformitate cu regulile stabilite prin
Convenţia de la Geneva din 28 iulie 1951, Protocolul din 31 ianuarie 1967 cu privire
la statutul refugiaţilor şi Tratatul instituind Comunitatea Europeană.
 Dreptul de protecţie în caz de îndepărtare, expulzare şi extrădare (art. 19), presupune
interzicerea expulzărilor colective şi extrădarea unei persoane către un stat în care
poate fi supus tratamentelor degradante, pedepsei cu moartea sau torturii 36.
Deşi iniţial un document fără statut legal, Carta Drepturilor Fundamentale a fost inclusă
în Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, căpătând astfel legitimitate. 37 Însă
adoptarea Tratatului Constituţional mai are încă de aşteptat, datorită dificultăţilor întâmpinate în
procesul de ratificare.
Uniunea Europeană se bazează pe respectarea valorilor demnităţii umane, a libertăţii, a
democraţiei, a egalităţii, a statului de drept, precum şi pe respectarea drepturilor omului, inclusiv
drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor 38. Aceste valori sunt comune statelor membre
într-o societate caracterizată prin pluralism, toleranţă, justiţie, solidaritate şi nediscriminare.
Prin integrarea Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene ca parte distinctă
în Tratatul constituţional se urmăreşte asigurarea unei protecţii mai eficiente a drepturilor
cetăţenilor Europei. Uniunea Europeană trebuie să respecte drepturile omului prevăzute de Cartă
în aplicarea politicii sale interne sau externe.
Expresiile drepturi ale omului şi drepturi ale cetăţenilor se află într-o strânsă
corelaţie, desemnează acelaşi domeniu şi nu se confundă39. Expresia drepturile omului evocă
drepturile fiinţei umane, fiinţă înzestrată cu raţiune şi conştiinţă, căreia îi sunt recunoscute
drepturile sale naturale ca drepturi inalienabile şi imprescriptibile. Omul, ca fiinţă socială, se
prezintă din punct de vedere juridic într-o triplă ipostază: cetăţean, străin sau apatrid. Pe planul

135
realităţilor juridice interne omul devine cetăţean, altfel spus fiinţa umană se integrează într-un
anumit sistem social-politic, comandat de reguli juridice ce recunosc şi exprimă drepturile
naturale ale omului. Constituţia consacră şi alte drepturi care rezultă din acestea sau le asigură
existenţa, ori sunt necesare protejării şi dezvoltării sistemului social. Dacă cetăţenii, în principiu,
beneficiază de toate drepturile prevăzute de Constituţie, străinii şi apatrizii beneficiază doar de
unele dintre ele şi, în orice caz, de cele ce sunt indispensabile fiinţei umane. După cum
subliniază Ioan Muraru, "drepturile omului pe planul realităţilor universale, devin drepturi ale
cetăţenilor pe planul realităţilor interne ale fiecărui stat"40.
Drepturile fundamentale41 ale cetăţenilor se află într-o continuă dinamică, ele trebuind să
reflecte realităţile societale existente. De aici şi caracterul eterogen al drepturilor omului, atât
din punctul de vedere al originii lor, cât şi din cel al obiectivelor pe care le declară şi urmăresc.
Drepturile omului sunt prezentate, din punct de vedere tehnic, într-o clasificare ce cuprinde trei
generaţii, ceea ce permite o perspectivă de ansamblu, având, deci, un caracter istoric şi fiind
complementare, atât în momentul revendicării, cât şi în cel al recunoaşterii juridice.
Din prima generaţie fac parte drepturile civile, politice (cum ar fi libertatea individuală,
libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare etc.). Aceste drepturi au exprimat un anumit stadiu
de dezvoltare a societăţii, când existau puternice revendicări în lupta contra tiraniei şi
despotismului. Drepturile şi libertăţile civile şi politice (libertăţile individuale, mai ales) au
apărut ca măsuri de protecţie a individului, ele presupunând o intervenţie activă din partea
statului, nu doar pentru garantarea lor, ci chiar şi pentru asigurarea realizării lor efective. În acest
scop, sunt create instituţii specializate cum ar fi şcolile, spitalele etc.
Drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale (dreptul la educaţie, accesul la
cultură, la ocrotirea sănătăţii, la un mediu sănătos, dreptul la muncă şi protecţie socială, dreptul
la grevă etc.) aparţin celei de-a doua generaţii de drepturi.
S-a impus şi o a treia generaţie de drepturi, considerate discutabile, denumite drepturi
de solidaritate, cum ar fi dreptul la pace, dreptul la dezvoltare, dreptul la un mediu înconjurător
sănătos etc.. Ele exprimă noi aspiraţii sociale şi politice, pe care orice individ le poate opune în
mod valabil puterii publice. Aceste drepturi nu pot fi realizate de fiecare stat în parte, ci
presupun cu necesitate cooperarea statelor. De pildă, dreptul la un mediu înconjurător sănătos,
nu poate pune în sarcina unui anumit stat obligaţii concrete, ci poate doar contribui la stabilirea
unor obiective generale pentru acţiunile ulterioare ale respectivului stat.
Datorită efectelor pe care noile tehnologii ale informaţiei şi comunicării le produc, unii
autori42 vorbesc despre o a patra generaţie de drepturi, care ar include dreptul la protecţia
datelor personale, dreptul la protecţia vieţii private (privacy) etc.. Constituţiile statelor,
Constituţia Europeană consacră noua generaţie de drepturi. 43 Spre exemplu, „Protecţia datelor

136
personale” se referă la dreptul oricărei persoane la protecţia datelor cu caracter personal care o
privesc. Legea europeană sau o lege cadru stabileşte normele privind protecţia persoanelor
fizice, referitoare la prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituţiile, organele,
organismele şi agenţiile Uniunii, precum şi de către statele membre, în exercitarea activităţilor
din domeniul de aplicare a dreptului Uniunii, precum şi normele despre libera circulaţie a
acestora. Respectarea normelor este supusă controlului unei autorităţi independente, este vorba
de instituţia Controlorului European pentru Protecţia Datelor. Parlamentul European şi Consiliul
au adoptat Regulamentul (CE) 45/2001 referitor la protecţia indivizilor cu privire la procesarea
datelor personale de către instituţiile şi organele CE şi la libera circulaţie a acestor date. Acest
regulament stabileşte o autoritate independentă de supervizare, European Data Protection
Supervisor – E.D.P.S.44. În plus, fiecare instituţie are un Data Protection Officer care
colaborează cu E.D.P.S. şi îi notifică anumite operaţii de utilizare a datelor în domeniu (de
exemplu, sănătate, evaluare a personalului etc.).
Generaţiile de drepturi sunt rezultatul evoluţiei conceptului de drepturi ale omului, sunt
etape succesive ale unui proces unitar, ilustrând gândirea filosofică în istoricitatea sa.

4. Demnitatea umană

Demnitatea umană este inviolabilă şi trebuie să fie respectată şi protejată. Ea este nu

doar un drept fundamental în sine, ci însuşi fundamentul tuturor drepturilor. Carta Drepturilor
Fundamentale reia unul dintre principiile cuprinse în Preambulul Declaraţiei Universale a
Drepturilor Omului. Dreptul la demnitate este prezent de altfel şi în cadrul Convenţiei Europene
a Drepturilor Omului (CEDO), deşi nu este expres reglementat în nici unul dintre articolele sale.
Carta consacră următoarele drepturi45: dreptul la viaţă, dreptul oricărei persoane la integritate
fizică şi psihică, dreptul de a nu fi supus torturii şi pedepselor sau tratamentelor inumane sau
degradante, dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau servitute şi de a nu fi constrâns la muncă forţată
sau obligatorie, precum şi interzicerea traficului de fiinţe umane.
Dreptul la viaţă al oricărei persoane; nimeni nu poate fi condamnat la pedeapsa cu
moartea sau executat. Este cel mai natural drept al omului şi a fost consacrat încă din primele
declaraţii de drepturi şi prin constituţii. Cele mai importante acte internaţionale în domeniul
drepturilor omului stabilesc acest drept. De pildă, în Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului se stabileşte că : orice om are dreptul la viaţă, libertate şi la inviolabilitatea persoanei”.
De asemenea Convenţia Europeană pentru Protecţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
Fundamentale consacră în art. 2 : “Dreptul oricărei persoane la viaţă este protejat de lege.
Moartea nu poate fi aplicată în mod intenţionat decât în executarea unei sentinţe capitale

137
pronunţată de către un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată de lege cu această
pedeapsă”. Pactul privitor la drepturile civile şi politice stabileşte că "Dreptul la viaţă este
inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţa
sa în mod arbitrar". Interzicerea pedepsei cu moartea exprimă tendinţa dominantă azi în lume,
prezentă în documentele juridice, politice şi sociologice, de înlăturare a acestei sancţiuni.
Pedeapsa cu moartea este o încălcare a drepturilor omului şi o cruzime care nu poate fi nici
dreaptă şi nici eficientă. În cazul unei erori judiciare, efectele acestei pedepse sunt ireparabile.
Dreptul oricărei persoane la integritate fizică şi psihică, cu precizarea că în cadrul
medicinii şi biologiei, trebuie respectate în special: consimţământul liber şi în cunoştinţă de
cauză al persoanei implicate, conform prevederilor legii; interzicerea practicilor de eugenie, în
special a acelora care au drept scop selecţia persoanelor; interzicerea utilizării corpului uman şi
părţilor sale, ca atare, ca sursă de profit; interzicerea clonării umane în scopul reproducerii.
Orice atingere adusă integrităţii fizice a persoanei trebuie sancţionată de lege. Dacă din
considerente sociale se impune afectarea integrităţii, acest fapt trebuie prevăzut de lege. De
exemplu, în cazul vaccinărilor obligatorii, recoltarea sângelui pentru stabilirea alcoolemiei,
efectuarea unor operaţii medicale se face numai cu acordul pacientului sau al familiei. Carta
consacră drepturi relativ noi prin afirmarea dreptului persoanei la integritate fizică şi psihică şi
enumerarea principiilor ce trebuie respectate în cadrul medicinii şi biologiei. Sunt reiterate
principiile Convenţiei privind drepturile omului şi ale biomedicinii, care nu a fost ratificată de
către majoritatea statelor membre ale Uniunii şi ale Statutului Curţii penale internaţionale,
semnat la Roma la 17 iulie 1998. Dreptul la integritate psihică este protejat, omul fiind conceput
ca o entitate fizică şi psihică.
Dreptul de a nu fi supus torturii şi pedepselor sau tratamentelor inumane sau
degradante Interzicerea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante
însoţeşte în mod firesc dreptul la viaţă şi la respectarea integrităţii fizice şi psihice. Nimeni nu
poate fi supus torturii şi nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Aplicarea
unor asemenea procedee sau tratamente este o încălcare a demnităţii umane şi ţine de anumite
obiceiuri primitive din istoria umanităţii ce trebuie respinse şi sancţionate. În Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, în Convenţia contra torturii şi altor pedepse sau tratamente
crude, inumane sau degradante din 10 decembrie 1984, precum şi în Pactul internaţional
relative la drepturile civile şi politice se resping şi sunt sancţionate asemenea practice.
Demnitatea fiind considerată a fi una dintre valorile fundamentale ale oricărei societăţi
democratice, aceasta garanţie reprezintă un drept intangibil.
Dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau servitute şi de a nu fi constrâns la muncă
forţată sau obligatorie, precum şi interzicerea traficului de fiinţe umane. Carta consacră

138
acest drept prin care nimeni nu poate fi ţinut în sclavie sau în servitute; nimeni nu poate fi
constrâns să presteze o muncă forţată sau obligatorie 46. Este interzis traficul cu fiinţe umane.
Carta reia prevederile Convenţiei Europene47 prin dispoziţiile căreia se interzice sclavia şi starea
de servitute, constrângerea la prestarea unei munci forţate sau obligatorii. Interzicerea traficului
de fiinţe umane a fost reluată în conformitate cu dispoziţiile Convenţiei Europol, ţinându-se
seama de noile aspecte ale criminalităţii organizate , precum filierele imigraţiei ilegale sau
exploatarea sexuală.

5. Egalitatea şi solidaritatea

Egalitatea48 este asigurată prin consacrarea în Cartă a următoarelor drepturi

fundamentale: egalitatea în drept , dreptul la nediscriminare, respectul diversităţii culturale,
religioase şi lingvistice, egalitatea între bărbaţi şi femei, drepturile copilului, dreptul persoanelor
vârstnice de a duce o viaţă demnă şi independentă, dreptul persoanelor cu handicap la integrare.
Egalitatea în drept, adică în faţa legii a tuturor persoanelor este un drept şi un
principiu consacrat în toate textele constituţionale europene. Este considerată de Curtea de
Justiţie a Uniunii Europene ca un principiu al dreptului comunitar, aşa cum apare prin deciziile
sale. Toate persoanele sunt egale în faţa legii.
Dreptul la nediscriminare este prevăzut în mai multe texte convenţionale 49 şi prevede
interzicerea oricărei discriminări bazată, mai ales, pe motive de sex, rasă, culoare, origini etnice
sau sociale, caracteristici genetice, limbă, religie sau convingeri, opinii politice sau de altă
natură, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere, handicap, vârstă sau orientare
sexuală. Carta mai precizează că orice discriminare bazată pe cetăţenie este interzisă. Potrivit
acestui drept persoanele fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex,
opinie sau apartenenţă politică, avere sau origine socială, se pot folosi, în mod egal, de toate
drepturile prevăzute în Constituţie şi legi, pot participa în egală măsură la viaţa politică,
economică, socială şi culturală.
Elementul de noutate, în raport cu varianta textului Tratatului constituţional propusă de
Convenţia privind viitorul Europei este reprezentat de introducerea referirii la drepturile
persoanelor aparţinând minorităţilor. Propunerea a aparţinut delegaţiei ungare în cadrul
C.I.G., varianta iniţială urmărind referirea la drepturile minorităţilor naţionale. Textul acceptat în
cadrul conferinţei ministeriale C.I.G. de la Napoli, din noiembrie 2003, susţinut şi de România,
menţiona „drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale”. Spre deosebire de textul
avansat iniţial, ultima variantă corespundea standardelor internaţionale general recunoscute în
materie. Astfel, Convenţia cadru din cadrul Consiliului Europei privind protecţia minorităţilor

139
naţionale, adoptată în 1994, reglementează ca şi concept fundamental, drepturile individuale, ale
căror titulari sunt persoanele aparţinând minorităţilor naţionale, drepturile (în speţă, dreptul la
identitate etnică, lingvistică, culturală şi religioasă) îşi menţin caracterul individual chiar dacă
exerciţiul lor se realizează, în anumite cazuri, în mod comun, de către mai mulţi titulari. Acest
concept este opus celui de drepturi colective aparţinând minorităţilor, concept care s-ar fi putut
desprinde, în mod implicit, din formularea „drepturi ale minorităţilor naţionale”, sugerată iniţial
de delegaţia ungară. Varianta finală a textului reţinut în Tratatul constituţional a eliminat
atributul „minorităţi naţionale”, extinzând, practic, sfera de aplicare a prevederii. Prin urmare, se
consideră în mod justificat că în cadrul valorilor Uniunii sunt incluse şi drepturile persoanelor
aparţinând şi altor categorii de minorităţi (cum ar fi minorităţile sexuale, minorităţile religioase
etc.).
Carta precizează că Uniunea Europeană respectă diversitatea culturală, religioasă şi
lingvistică. Diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică reprezintă unul dintre principiile de
bază ale dreptului comunitar.
Egalitatea între bărbaţi şi femei 50 trebuie să fie asigurată în toate domeniile, inclusiv în
ceea ce priveşte angajarea, munca şi salarizarea, cu posibilitatea de a menţine sau adopta măsuri
ce prevăd avantaje specifice în favoarea sexului subreprezentat. Este afirmată egalitatea dintre
bărbaţi şi femei în toate domeniile, inclusiv în materie de angajare, muncă şi salarizare. Sunt
enunţate dispoziţii referitoare la discriminarea pozitivă, Astfel, principiul egalităţii nu
împiedică menţinerea sau adoptarea unor măsuri ce prevăd avantaje specifice în favoarea sexului
subreprezentat. Elementul de noutate în raport cu textul propus de Convenţia pentru viitorul
Europei la 18 iulie 2003, introdus la propunerea delegaţiei suedeze în cadrul C.I.G., este
reprezentat de egalitatea între bărbaţi şi femei.
Din examinarea conţinutului acestui principiu se pot identifica trei aspecte şi anume:
egalitatea între bărbaţi şi femei; egalitatea în drepturi a tuturor persoanelor fără deosebire de
rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, avere sau origine socială; egalitatea în drepturi a
persoanelor fără deosebire de religie, opinie sau apartenenţă politică. Totodată, egalitatea în
drepturi se manifestă în toate domeniile de activitate.
Egalitatea între bărbaţi şi femei exprimă realitatea că în toate împlinirile materiale şi
spirituale este încorporată, deopotrivă, munca ambelor sexe. Femeile se bucură, în mod egal cu
bărbaţii, de toate drepturile, pot ocupa în condiţii egale cu bărbaţii orice funcţii şi demnităţi. De
asemenea, sunt menţinute sau adoptate măsuri de discriminare pozitivă, adică se prevăd avantaje
specifice în favoarea sexului subreprezentat.
Prin egalitatea în drepturi a persoanelor fără deosebire de rasă, naţionalitate sau origine
etnică, limbă, avere sau origine socială, se recunoaşte şi se garantează persoanelor aparţinând

140
minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţilor etnice,
culturale, lingvistice şi religioase. Uniunea respectă diversitatea culturală, religioasă şi
lingvistică.
Egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de religie, opinie sau apartenenţă
politică, este de fapt o prelungire a celorlalte două aspecte mai înainte explicate, aici urmărindu-
se ca opţiunile politice sau religioase ale oamenilor să nu fie speculate în sensul discriminării în
drepturi.
Majoritatea drepturilor enumerate în Cartă sunt recunoscute oricărei persoane, dar
anumite drepturi sunt recunoscute unor categorii specifice de persoane: copii, lucrători, cetăţeni
ai Uniunii (libertatea de a munci, condiţii de muncă juste şi echitabile, dreptul de acces la
servicii de plasare, accesul egal la prestaţiile de securitate socială şi ajutor social, dreptul a alege
şi de a candida la alegerile pentru Parlamentul European şi la alegerile locale, libertatea de
circulaţie şi de şedere pe teritoriul statelor membre, dreptul la o bună administraţie).
Drepturile copilului 51 .Copiii au dreptul la protecţie şi la îngrijirile necesare pentru
asigurarea bunăstării lor. Ei pot să-şi exprime în mod liber opiniile, care vor fi luate în
considerare pentru aspectele ce îi privesc, în funcţie de vârsta şi de gradul lor de maturitate. În
toate actele referitoare la copii, indiferent dacă sunt realizate de autorităţi publice sau de instituţii
private, interesul superior al copilului trebuie să reprezinte o preocupare primordială. De
asemenea, orice copil are dreptul de a avea, periodic, relaţii personale şi contacte directe cu
ambii părinţi, cu excepţia cazului în care acest lucru contravine interesului său.
Uniunea Europeană recunoaşte şi respectă dreptul persoanelor vârstnice de a duce o
viaţă demnă şi independentă şi de a participa la viaţa socială şi culturală. Se reiau, de fapt,
prevederile Cartei Sociale Europene revizuite şi ale Cartei Drepturilor Sociale Fundamentale
ale Muncitorilor, recunoscând dreptul persoanelor în vârstă de a duce o viaţă demnă şi
independentă şi de a participa la viaţa socială şi culturală.
Uniunea Europeană recunoaşte şi respectă dreptul persoanelor cu handicap la
integrare, adică de a beneficia de măsuri ce vizează asigurarea autonomiei lor, a integrării lor
sociale şi profesionale şi a participării lor la viaţa comunităţii. Sunt reluate dispoziţiile 52 Cartei
Sociale Europene, ale Cartei Sociale Europene, revizuită, şi ale Cartei comunitare privind
drepturile sociale fundamentale ale muncitorilor. Astfel, Uniunea Europeană recunoaşte şi
respectă dreptul persoanelor cu handicap de a beneficia de măsuri ce vizează asigurarea
autonomiei lor, a integrării lor sociale şi profesionale şi a participării lor la viaţa comunităţii.
Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, 1950 şi Carta socială Europeană,
1962 sunt instrumente de protecţie pentru cetăţenii statelor afiliate la Consiliul Europei.

141
 Solidaritatea53 este asigurată prin consacrarea în Cartă a următoarelor drepturi: dreptul
lucrătorilor la informare şi la consultare, dreptul la negociere şi la acţiuni colective, dreptul de
acces la serviciile gratuite de plasament, dreptul la protecţie în cazul concedierii nejustificate,
dreptul muncitorilor la condiţii de lucru corecte şi echitabile prin care să se respecte sănătatea,
securitatea şi demnitatea lor, interzicerea muncii copiilor şi protecţia tinerilor la locul de muncă,
dreptul la protecţia familiei în plan juridic, economic şi social, dreptul de acces la prestaţiile de
securitate socială şi asistenţă socială, dreptul de acces la serviciile de asistenţă medicală,. dreptul
de acces la serviciile de interes economic general, asigurarea unui nivel ridicat de protecţie a
mediului, asigurarea unui nivel ridicat de protecţie a consumatorilor. Aceste drepturi sunt
considerate ca aparţinând generaţiei a treia , o generaţie mai nouă de drepturi, rezultat al
transformărilor şi adaptărilor vieţii omului la un mediu societal în continuă schimbare. Sunt
drepturi care nu pot fi puse exclusiv în sarcina statelor membre sau a Uniunii, ci ele rezultă din
stabilirea unor obiective generale.
Carta prevede dreptul lucrătorilor la informare şi la consultare în cadrul
întreprinderii. Lucrătorilor sau reprezentanţilor acestora trebuie să le fie garantate, la niveluri
adecvate şi în timp util, o informare şi o consultare în cazurile şi în condiţiile prevăzute de
dreptul comunitar şi de legislaţiile şi practicile naţionale. Aceste prevederi au ca fundament
Carta Socială Europeană revizuită, Carta Comunitară privind Drepturile Sociale Fundamentale
ale Muncitorilor. Lucrătorii sau reprezentanţii acestora au dreptul de a fi informaţi şi consultaţi,
la toate nivelurile, în cadrul întreprinderilor, în condiţiile prevăzute de dreptul comunitar şi de
legislaţiile şi practicile naţionale.
Lucrătorii şi angajatorii sau organizaţiile lor au dreptul, conform dreptului Uniunii şi al
legislaţiilor şi practicilor naţionale, dreptul la negociere şi la acţiuni colective. Ei au dreptul de
a negocia şi de a încheia convenţii colective la nivelele corespunzătoare şi de a recurge la acţiuni
colective, inclusiv la grevă, în caz de conflict de interese, în scopul apărării intereselor lor 54
fundamentale.
Orice persoană are dreptul de a avea acces la un serviciu gratuit de plasare, prevedere
regăsită în Carta Socială Europeană şi Carta Comunitară a Drepturilor Sociale Fundamentale
ale Muncitorilor garantându-se, astfel, dreptul oricărei persoane de a avea acces la un serviciu
gratuit de plasare.
Orice lucrător are dreptul la protecţie împotriva oricărei concedieri nejustificate,
conform dreptului Uniunii şi al legislaţiilor şi practicilor naţionale. Este inspirat de prevederile
Cartei Sociale revizuite55, Fiecare lucrător are dreptul la protecţie împotriva oricărei concedieri
nejustificate, conform dreptului Uniunii şi legislaţiei şi practicilor naţionale.

142
 Carta consacră dreptul muncitorilor la condiţii de lucru corecte şi echitabile prin
care să se respecte sănătatea, securitatea şi demnitatea lor. Orice lucrător are dreptul la o
limitare a duratei maxime de muncă şi la perioade de repaus zilnic şi săptămânal, precum şi la o
perioadă anuală de concediu cu plată. Această prevedere se întemeiază pe Carta Socială, Carta
Comunitară privind Drepturile Muncitorilor şi Carta Socială revizuită (“dreptul la muncă în
condiţii demne”). De asemenea, în TCE se afirmă dreptul oricărui muncitor la condiţii de muncă
care să respecte sănătatea, securitatea şi demnitatea sa. Conceptul de “muncă decentă” promovat
de Organizaţia Mondială a Muncii se regăseşte în prevederile Cartei Uniunii . Acest drept
aparţine unei sfere mai largi de drepturi , cea a dreptului la muncă şi a protecţiei sociale a
muncii, domeniu de o importanţă majoră. În ceea ce priveşte generaţia de drepturi cărora le
aparţin, găsim atât drepturi de generaţia a doua, socio-economice, cât şi drepturi generaţia a
treia, de solidaritate. Dispoziţiile privitoare la durata normală a zilei de muncă receptează practic
obligaţiile ce rezultă din Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi
culturale şi anume de a se crea condiţii de muncă juste şi favorabile printre care repaosul, timpul
liber, limitarea rezonabilă a duratei muncii, concedii periodice plătite, remuneraţia zilelor de
sărbătoare.
Carta interzice munca copiilor şi asigură protecţia tinerilor la locul de muncă 56.
Vârsta minimă de acceptare la lucru nu poate fi inferioară celei la care încetează perioada de
şcolarizare obligatorie, fără să aducă atingere normelor mai favorabile tinerilor şi în absenţa unor
derogări limitate. Tinerii acceptaţi să lucreze trebuie să beneficieze de condiţii de muncă
adaptate vârstei lor şi să fie protejaţi împotriva exploatării economice sau împotriva oricărei
activităţi care ar putea pune în pericol securitatea, sănătatea, dezvoltarea lor fizică, psihică,
morală sau socială sau care le-ar putea compromite educaţia.
Dreptul la protecţia familiei în plan juridic, economic şi social este asigurat prin
Carta Drepturilor, considerându-se că pentru a putea să concilieze viaţa de familie şi cea
profesională, orice persoană are dreptul să fie protejată împotriva oricărei concedieri din motive
de maternitate, precum şi dreptul la un concediu de maternitate plătit şi la un concediu parental,
ca urmare a naşterii sau adopţiei unui copil. Acest drept este inspirat de Carta Socială
Europeană.
Carta prevede dreptul de acces la prestaţiile de securitate socială şi asistenţă socială..
Uniunea Europeană recunoaşte şi respectă dreptul de acces la prestaţiile de securitate socială şi
la serviciile sociale care acordă protecţie în caz de maternitate, boală, accident de muncă,
dependenţă sau bătrâneţe, precum şi în caz de pierdere a locului de muncă, potrivit normelor
stabilite de dreptul Uniunii şi de legislaţiile şi practicile naţionale. Orice persoană care are
reşedinţa sau se deplasează legal în interiorul Uniunii are dreptul la prestaţii de securitate socială

143
şi la avantaje sociale, în conformitate cu dreptul Uniunii şi cu legislaţiile şi practicile naţionale.
Pentru a combate excluderea socială şi sărăcia, Uniunea Europeană recunoaşte şi respectă
dreptul la ajutor social şi la ajutor pentru locuinţă destinate să asigure o existenţă demnă tuturor
celor care nu dispun de resurse suficiente, potrivit normelor stabilite de dreptul Uniunii şi de
legislaţiile şi practicile naţionale.
Dreptul de acces la serviciile de asistenţă medicală .Orice persoană are dreptul de a
beneficia de îngrijiri medicale în condiţiile stabilite de legislaţiile şi practicile naţionale. Prin
definirea şi punerea în aplicare a politicilor şi acţiunilor Uniunii, se asigură un nivel ridicat de
asistenţă medicală. TCE şi Cartei Sociale Europene. Acesta conţine dispoziţii referitoare la
dreptul de acces al fiecărei persoane la asistenţă medicală şi la îngrijiri medicale în condiţiile
stabilite de legislaţiile şi practicile naţionale. Un nivel ridicat de asistenţă medicală este asigurat,
prin definirea şi punerea în aplicare a politicilor şi acţiunilor Uniunii.
Dreptul de acces la serviciile de interes economic general înseamnă că Uniunea
recunoaşte şi respectă accesul la serviciile de interes economic general, aşa cum este prevăzut în
legislaţiile şi practicile naţionale,conform Constituţiei, în scopul promovării coeziunii sociale şi
teritoriale a Uniunii. Sursă de bază este TCE.
În conformitate cu principiul dezvoltării durabile, politicile Uniunii trebuie sa prevadă un
nivel înalt de protecţie a mediului şi îmbunătăţire a calităţii acestuia. Sunt prevederi
referitoare la protecţia mediului şi îmbunătăţirea calităţii acestuia, având drept sursă TCE şi
câteva constituţii naţionale. Dreptul la un mediu înconjurător sănătos, la menţinerea
echilibrului ecologic este prevăzut în Cartă. Evoluţia realităţilor sociale a dovedit că este
necesară stabilirea unor adevărate obiective, prin precizarea unor obligaţii în această materie
pentru statele membre, dar şi pentru Uniune în ansamblul său. Statele trebuie să participe şi la
nivel comunitar, dar şi la nivelul cooperării internaţionale în acest domeniu, ştiut fiind că
problema protecţiei mediului înconjurător face tot mai des în zilele noastre obiectul nu doar al
colaborărilor în plan ştiinţific, dar mai ales al negocierilor politice şi al documentelor
internaţionale, deşi de cele mai multe ori adoptarea acestor documente nu îmbracă în mod
necesar forma constrângătoare a unor obligaţii însoţite de sancţiuni în caz de nerespectare.
Protecţia şi ameliorarea mediului înconjurător este o veritabilă obligaţie juridică pentru toate
persoanele fizice şi juridice.
De asemenea, politicile Uniunii asigură un nivel ridicat de protecţie a
consumatorilor57

6. Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului

144
 Carta Drepturilor Fundamentale dobândeşte atât valoare juridică obligatorie, cât şi
valoare constituţională, prin reglementarea statutului său în partea constituţională a Proiectului
de Tratat. Această prevedere are caracter de noutate, întrucât discuţii privind valoarea sa juridică
au avut loc şi după adoptarea sa, neîntrunindu-se un consens în direcţia obligativităţii sale.
Acordarea personalităţii juridice Uniunii face posibilă aderarea acesteia la Convenţia Europeană
a Drepturilor Omului. “Uniunea va adera la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului”.
Principala dificultate legată de aderarea Uniunii la Convenţie se referă la raportul care va
fi stabilit între cele două Curţi de justiţie, fiind exprimată îngrijorarea că prin aceasta Curtea de
la Strasbourg va deveni competentă să se pronunţe cu privire la dreptul comunitar, şi, mai ales,
asupra competenţelor statelor membre şi ale Uniunii. În raportul său, Grupul de lucru a precizat
că rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului este cel al unei jurisdicţii specializate care
veghează la respectarea de către Uniune a obligaţiilor sale internaţionale, ce rezultă din aderarea
la Convenţie şi nicidecum cel al unei Curţi supreme, care verifică activitatea desfăşurată de
CJCE. Totodată, unii autori apreciază că, în viitor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului ar
putea avea, în raport cu CJCE, rolul unei instanţe internaţionale în raport cu o instanţă internă. O
altă problemă ridicată este cea a raporturilor dintre dispoziţiile Cartei Drepturilor Fundamentale
şi cele ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Soluţia este precizată, însă, în Carta
Drepturilor Fundamentale, care arată că, în cazul în care un drept reglementat de Cartă este
reglementat, în acelaşi timp, şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, conţinutul şi sfera
de aplicare ale acestui drept vor fi înţelese ca cele reglementate de Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului.
Dispoziţiile Cartei se adresează instituţiilor, organismelor şi agenţilor Uniunii, cu
respectarea principiului subsidiarităţii, precum şi statelor membre, atunci când acestea pun în
aplicare dreptul Uniunii. Carta nu extinde domeniul de aplicare a dreptului Uniunii în afara
competenţelor acesteia şi nici nu creează vreo competenţă şi responsabilitate nouă pentru Uniune
şi nu modifică competenţele sau responsabilităţile stabilite în celelalte părţi ale Constituţiei. Se
reglementează, astfel, delimitarea dintre sfera de aplicare a Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului şi a Cartei Drepturilor Fundamentale. Astfel, CEDO se aplică statelor, în timp ce Carta
Drepturilor Fundamentale se aplică instituţiilor, organismelor şi agenţiilor Uniunii, dar şi statelor
membre, atunci când pun în aplicare dreptul Uniunii.
Se pune întrebarea firească: care va fi relaţia dintre CEDO şi Carta Drepturilor
Fundamentale atunci când U.E. va deveni parte la CEDO ? În mod clar, pentru un act al statului
în domenii care nu sunt de competenţa U.E. va fi competentă Curtea de la Strasbourg, după
epuizarea căilor de recurs interne. Pentru actele instituţiilor, organelor, organismelor sau
agenţiilor Uniunii, va fi competentă Curtea de la Strasbourg după epuizarea căilor de recurs

145
interne care vor fi reprezentate de acţiunea în faţa CJUE întemeiată pe dispoziţiile Cartei
Drepturilor Fundamentale. Probleme se ridică şi în legătură cu actele statelor membre atunci
când acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Teoretic, Curtea de la Strasbourg ar putea judeca
un caz după epuizarea căilor de recurs interne naţionale ale statelor; cu toate acestea, există şi
posibilitatea unui recurs în faţa CJUE. Probabil va fi în sarcina jurisprudenţei să elucideze
această situaţie.
Trebuie remarcat că în privinţa întinderii drepturilor Carta stipulează că, în măsura în
care prezenta Cartă conţine drepturi ce corespund unor drepturi garantate de Convenţia
Europeană de Apărare a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, sensul şi sfera lor de
cuprindere sunt aceleaşi, ca şi cele pe care le conferă respectiva Convenţie. Această dispoziţie nu
împiedică dreptul Uniunii Europene să acorde o protecţie mai amplă. Drepturile fundamentale
recunoscute, aşa cum rezultă ele din tradiţiile constituţionale comune statelor membre sunt
interpretate în conformitate cu aceste tradiţii. Respectând principiul proporţionalităţii, pot fi
aduse limitări numai dacă sunt necesare şi dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general
recunoscute de Uniune şi cerinţei de protecţie a drepturilor şi libertăţilor persoanei.
Adoptarea Cartei ca parte integrantă a Tratatului constituţional o face pe aceasta
opozabilă instituţiilor comunitare şi statelor membre ori de câte ori acestea aplicau dreptul
comunitar. Carta nu conţine doar drepturi civile şi politice, care au fost incluse în Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului, ci şi drepturi sociale, protecţia mediului sau dreptul la o mai
bună administraţie. Includerea clauzei prin care Uniunea Europeană aderă la Convenţia
Europeană, situează UE într-o postură similară statelor membre, adică supune Uniunea
controlului Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg., în materie de drepturi
fundamentale58.
În Constituţia Europeană se arată că Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi
principiile enunţate în Carta Drepturilor Fundamentale ce se constituie în parte integrantă a
prezentei Constituţii. Uniunea va adera la Convenţia Europeană de Apărare a Drepturilor
Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. Aderarea la această Convenţie nu modifică
competenţele Uniunii aşa cum sunt definite în prezenta Constituţie. Drepturile fundamentale,
garantate prin Convenţia Europeană de Apărare a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
Fundamentale şi care rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, fac parte din
dreptul Uniunii ca principii generale.
Aspiraţiile concrete ale cetăţenilor Uniunii vizează încheierea procesului având drept
scop crearea unei cetăţenii europene, care să stabilească drepturi sociale şi politice minime ale
cetăţenilor sub semnul Cartei Sociale Europene. O propunere semnificativă este cea privitoare la

146
jus soli, drepturi conferite de locul naşterii, astfel ca toţi cei ce se nasc în Uniunea Europeană să
fie cetăţeni europeni.

147
 CAPITOLUL VII

POLITICILE ŞI FUNCŢIONAREA UNIUNII

1. Apropierea legislaţiilor şi instituirea pieţei interne. Libertatea de stabilire şi

prestare a serviciilor

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, exista convingerea că numai ,,unificarea
europeană” poate duce la evitarea repetării erorilor trecutului. Asigurarea păcii în Europa a fost
primul deziderat al construcţiei europene. Al doilea, dezvoltat mai ales după jumătatea anilor
'50, a vizat crearea unei extinse pieţe comune.1 Succesul economic al Statelor Unite constituia
un exemplu pentru o astfel de abordare economică. Existau însă puncte de vedere diferite asupra
realizării acestei întreprinderi ambiţioase: germanii şi olandezii se pronunţau pentru liber
schimb, pe când francezii consimţeau la introducerea noului model al pieţei comune pentru
bunurile industriale, numai dacă se constituia o piaţă agricolă comună, care să le faciliteze
propriile exporturi. Conceptul unei pieţe comune extinse a urmat de-a lungul anilor o evoluţie
organică, legată de progresul tehnologic şi creşterea interdependenţei economice. Pe măsura
întăririi economiilor ţărilor comunitare, firmele deveneau din ce în ce mai interesate de
pătrunderea pe o piaţă extinsă şi sigură. Treptat, planul incipient al Comunităţii Economice
Europene (CEE), axat pe suprimarea taxelor într-o uniune vamală, a fost extins prin programul
pieţei unice, apoi prin moneda unică. Toate cele trei proiecte au fost motivate de considerente
atât economice, cât şi politice: deveniseră evidente câştigurile ,,raţionalităţii economice”, dar,
totodată, cimentarea ansamblului comunitar oferea un climat favorabil relaţiilor paşnice între
ţările membre. Cei doi factori, economia şi politica, au stat şi la baza punerii în practică a
proiectelor, întrucât integrarea economiilor a presupus şi presupune implementarea unui cadru
legal şi, în consecinţă, crearea de instituţii politice şi juridice comune. 2 Cei doi factori au rămas
inseparabili în construcţia europeană. Reuşita doar pe unul dintre planuri, ar fi fost insuficientă
pentru edificarea unei uniuni vamale şi a unei pieţe unice. Lansarea monedei unice a fost, de
asemenea, rezultatul unui cumul de considerente de ordin economic şi politic.
Piaţa Comună urma să devină nucleul incipient al unei coagulări mai ample pe diverse
planuri: monetar, politic, militar, social, cultural. Primul pas spre constituirea pieţei unice a
urmărit coordonarea în domenii strategice: cele ale cărbunelui şi oţelului. Timp de mai bine de
un deceniu are loc o dezvoltare a conceptului de piaţă comună, prin eliminarea barierelor
vamale, introducerea tarifului extern comun, politica agricolă comună. În perioada cuprinsă între

148
sfârşitul anilor '60 şi începutul anilor '80, problematica pieţei unice a devenit secundară, alte
priorităţi apărând în prim-planul interesului comun (lărgirile, dezbaterile monetare). Abia între
1983-1985, interesul redevine actual, din mai multe cauze: statele europene conştientizează
rămânerea în urmă faţă de marile economii mondiale: SUA şi Japonia. Pe de altă parte, era
nevoie de un nou impuls care să ofere Comunităţii împotmolită în controversele ei bugetare un
nou impuls. În sfârşit, devenise evident că Piaţa Comună nu era un proiect încă realizat, în ciuda
eliminării restricţiilor vamale. Conceptul de piaţă unică ridică mai multe interpretări la nivelul
statelor europene. Dacă pentru Franţa acest spaţiu integrat presupune construirea unei ,,identităţi
europene” bazate pe politici, monedă şi strategii comune, Germania îşi manifestă interesul
pentru ,,dimensiunile instituţionale ale pieţei (controlul condiţiilor de concurenţă)”. 3 Pe de altă
parte, Marea Britanie, în virtutea tradiţiilor istorice, se pronunţă pentru ,,deschiderea spaţiului
european spre exterior”. După mai bine de cincizeci de ani de la de la iniţierea sa, Piaţa Unică
reprezintă o rezultantă a interdependenţelor în domenii variate: comerţ, investiţii, capitaluri,
cooperări tehnice. În anul 1995, exporturile între statele comunitare erau cuprinse între 55%
(Italia) şi 80% (Olanda), iar importurile se situau între 55% (Germania, Marea Britanie) şi 75%
(Austria, Portugalia). Pentru anul 1997, schimburile interstate se situau aproape de 2/3 (64%)
din comerţul lor exterior total. Bilanţul Pieţei Unice poate fi cuantificat prin prisma analizării
nivelului de punere în practică a ,,celor patru libertăţi”: mărfuri, servicii, capitaluri şi persoane.
Sistemul se pune în mişcare din momentul implementării tratatelor fondatoare din anii '50, prin
stabilirea normelor (regulamente, directive) şi a procedurilor de supraveghere şi control, prin
Comisie şi Curtea de Justiţie. Comisia constituie ,,paznicul tratatului” fiind responsabilă cu
respectarea condiţiilor de concurenţă (articolele de la 81 la 89 ale Tratatului CE, Tratatele
Consolidate). Mecanismul avizului motivat (articolul 226 din Tratatul CE, Tratatele
Consolidate), împuterniceşte Comisia să constrângă statele membre care nu-şi îndeplinesc
angajamentele să îşi modifice atitudinea, litigiul putând ajunge până la Curtea de Justiţie a
Comunităţii, al doilea stâlp al dispoziţiilor de reglementare.4
La începutul construcţiei Comunităţii, libertatea comerţului era împiedicată de tarife şi
taxe, a căror suprimare era prevăzută în Tratatul de la Roma. Acesta mai conţinea o prevedere
foarte importantă - excluderea ,,măsurilor cu efecte similare”, un alt tip de obstacole, numite, în
termeni generici, bariere netarifare (BNT). Acestea nu erau implementate cu scopul de a
îngreuna comerţul intracomunitar, însă produceau tocmai acest efect. Barierele netarifare
cuprindeau: standarde sau reglementări diferite în privinţa bunurilor şi serviciilor în cadrul
statelor membre ale Comunităţii; controalele vamale asupra bunurilor şi persoanelor; unele taxe
indirecte discriminatorii; tratamentul preferenţial acordat autorităţilor comerciale publice şi
întreprinderilor de stat. În textul tratatului se menţiona, de asemenea, limitarea subvenţiilor

149
acordate de stat firmelor pentru evitarea competiţiei inechitabile cu întreprinderi mai eficiente
din alte state comunitare. Însă, odată cu dezvoltarea tehnologică, BNT au crescut ca număr, iar
recesiunea decadei '70 a întărit practica guvernamentală de introducere de subvenţii, ca măsuri
de protecţie. De aceea, proiectul de finalizare a pieţei interne a presupus un larg program
legislativ, pentru excluderea BNT. O bună parte a planului a fost finalizat, până la sfârşitul
anului 1992, deşi nu au fost încă eliminate barierele din anumite sectoare.
Încercarea de diminuare a tarifelor şi taxelor de import a debutat la iniţiativa americană
prin Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT). Însă ţările membre ale Comunităţii erau
pregătite să meargă mai departe. Temelia construcţiei europene a constituit-o crearea unei pieţe
unice între statele membre. Astfel, a fost creată uniunea vamală a CEE, prin care au fost
eliminate tarifele şi taxele de schimb reciproc, introducându-se un tarif extern comun. Între anii
1958 şi 1968, gradat, taxele şi cotele comerciale între statele comunitare au fost suprimate. Drept
rezultat, comerţul a fost revigorat, dublându-se până la sfârşitul decadei. Pe lângă tarife şi cote,
libera competiţie era obstrucţionată de practicile restrictive şi de abuzul celor de pe poziţii
privilegiate în sectorul privat. În 1989, Comisia a primit importantul prerogativ de a controla
fuziunile şi achiziţiile suficient de mari pentru a ameninţa competiţia în Comunitate. Sprijinindu-
se pe noua atribuţie, aceasta a întreprins măsuri pentru descurajarea manifestările
anticompetiţionale. Comisia a luat măsuri pentru stoparea subvenţiile alocate de executivul unui
stat comunitar unei firme sau unui sector (aşa-numitele ,,ajutoare de stat”, în jargonul UE). O
monitorizare a guvernelor s-a dovedit însă mai dificilă decât cea consacrată firmelor. După ce
începutul a fost curajos, Comisia adoptând o serie de măsuri împotriva unora dintre cabinete, din
anii '70 însă, odată cu impactul provocat de recesiune asupra ţărilor europene, măsurile sale
împotriva politicii de subvenţii s-au dovedit extrem de modeste. Alături de subvenţii, principala
piedică pentru desăvârşirea unui comerţ liber rămâneau barierele netarifare amintite, datorate
progresului tehnologic, care a dus la introducerea unor legiferări foarte diferite de la o ţară
comunitară la alta. Un rol esenţial în instaurarea aşa-numitei ,,euroscleroze”, l-au constituit
măsurile întreprinse în favoarea persoanelor afectate de stagflaţie. Era nevoie de o largă
schimbare a opticii la nivel comunitar pentru desăvârşirea acestei situaţii, aşa încât, Comisia,
sprijinită de marile trusturi de afaceri, au reuşit să convingă guvernele asupra necesităţii
elaborării unui program pentru definitivarea pieţei interne a Comunităţii. 5
Pornindu-se de la reuşita suprimării taxelor interne din anii '60, au început să fie
concepute programe pentru depăşirea barierelor netarifare. Ajuns preşedinte al Comisiei, în anul
1985, Jacques Delors, a adoptat această idee ca unica modalitate de ,,relansare a Comunităţii”,
după o perioadă îndelungată de stagnare. Delors a fost ajutat în întocmirea proiectului de Lordul
Cockfield, comisar din partea Marii Britanii. În iunie 1985, cei doi au prezentat proiectul

150
Consiliului European. Problema barierelor netarifare impunea însă un larg plan de reorganizare a
legislaţiei comunitare. Comisia a întocmit o Cartă albă, care prevedea aproximativ 300 de
dispoziţii ce urmau a fi întreprinse şi recomanda termene pentru definitivarea programului în
decurs de opt ani. Carta a primit aprobarea Consiliului European, fiind inclusă în cadrul Actului
Unic European, indicatorul urmând să fie îndeplinit până la sfârşitul anului 1992. Tratatul de la
Roma stopa toate măsurile care aveau un efect echivalent cu taxele de import, specificând, în
acest mod, eliminarea barierelor netarifare. Procedura votului unanim împiedica procesul
legislativ. O schimbare semnificativă aduce Actul Unic European (1986), care introduce votul
majorităţii calificate, referitor la cele mai multe dintre măsurile necesare definitivării
programului. A doua jumătate a anilor '80 a însemnat relansarea economică a Comunităţii.
Statele cu industria mai puţin dezvoltată, Grecia, Portugalia, Spania şi Irlanda, îngrijorate de
efectele negative ale competiţiei puternice, au obţinut dublarea fondurilor structurale, care să le
ajute în procesul de adaptare, fiind sprijinite şi de expansiunea economiei Comunităţii şi
beneficiind, în acest mod, de pe urma programului. 6
Implementarea liberei circulaţii a mărfurilor a fost cea mai facilă măsură dintre cele patru
libertăţi. Tratatul CEE prevedea eliminarea barierelor vamale şi introducerea unui tarif extern
comun până la 31 decembrie 1969. Aceste deziderate sunt aduse la îndeplinire mai devreme,
începând cu 1 iulie 1968. Marele proiect al realizării pieţei interne, iniţiat în iunie 1985,
dezvăluie faptul că rămân obstacole multiple în calea circulaţiei mărfurilor. O problemă
stringentă a Comunităţii rămânea armonizarea miilor de norme, foarte variate de la un stat la
altul şi elaborarea unor nome noi, care să se bucure de acceptul statelor membre. Pieţele publice
ale ţărilor comunitare rămân, de asemenea, o problemă a Uniunii Europene. Acestea deţin
aproximativ 10% din produsul intern brut al Comunităţii. Însă, accesul furnizorilor străini pe
aceste pieţe rămâne redus. 7
Artizanii construcţiei europene, fie că vorbim de deputaţi, comisari sau funcţionari,
conştientizând posibila rezistenţă a liderilor politici naţionali sau chiar a populaţiilor respective,
au promovat o ,,tiranie soft”, care presupunea edificarea paşnică a comunităţii. Jean Monnet
invoca ,,dinamismul evolutiv”, tradus în fapt prin instituţionalizarea progresivă a organelor
comunitare. Începând cu Tratatul de la Maastricht, Uniunea dispune de un cadru instituţional
unic, care asigură coerenţa şi continuitatea deciziilor. Această structurare unică, este alcătuită
din Comisie, Parlament şi Consiliu.
Comisia monitorizează aplicarea dreptului comunitar de către statele Uniunii. În acelaşi
timp, deţine funcţia de organ de execuţie al Comunităţilor, fiind responsabilă de realizarea şi
gestiunea politicilor implementate, şi de iniţierea politicii comune, înaintând Consiliului
propuneri şi proiecte de reglementare. A fost instituţia comună a celor trei Comunităţi din anul

151
1967 (CEE, CECA, Euratom). Temelia organizării şi prerogativele sale, au fost puse de către
comisarii europeni, prezidaţi de Walter Hallstein în 1958. Etichetaţi drept ,,apatrizi”, aceştia nu
au considerat epitetul o injurie, ci un îndemn pentru asumarea unei noi responsabilităţi şi a unui
nou rol politic. Jurământul de credinţă depus odată cu acceptarea funcţiei, rămâne edificator în
acest sens: ,,Jur, ca în îndeplinirea datoriilor mele, să nu solicit şi să nu accept instrucţiuni de la
nici un guvern, şi să mă abţin de la orice act incompatibil caracterului funcţiilor mele”(art. 157
din Tratatul de la Roma).8 Comisia se întruneşte în colegiu săptămânal, sub conducerea
preşedintelui său (J. Delors, 1985-1995; J. Santer, 1995-1999; R. Prodi, din 1999; iar din 2004,
Jose Manuel Barroso), deliberând prin majoritate de voturi. Începând din anul 1995, cei 20 de
comisari deţin un mandat reînnoibil de 5 ani, având atribuţii specializate pe diferite domenii
(concurenţă, mediul înconjurător etc).
De la debutul construcţiei europene, CEE a urmărit nu doar implementarea unei uniuni
vamale, precum şi adoptarea unul tarif extern comun. Se avea în vedere constituirea unei pieţe
caracterizată printr-o libertate totală de circulaţie a serviciilor, capitalurilor şi persoanelor pe de
o parte, şi a unei uniuni economice întemeiate pe politici comune (în domeniul agriculturii,
pescuitului, transporturilor etc.). Suprimarea barierelor vamale la 1 iulie 1968, nu a întâmpinat
dificultăţi, însă crearea unei pieţe interne, nelimitată doar la mărfuri, părea a fi un demers mai
dificil, din mai multe considerente:
 Datorită diversităţii dispoziţiilor, care au impact negativ asupra dinamizării
schimburilor (norme tehnice, fiscalitate, reglementări). Serviciile nu sunt la fel de
mobile ca şi bunurile, iar deplasarea persoanelor implică dificultăţi de natură juridică
şi practică (de exemplu, accesul la locuri de muncă sau procesul de echivalare a
diplomelor de studiu).9
 Din cauza procedurilor de adoptare a directivelor şi reglementărilor de către Consiliul
European: compromisul de la Luxemburg (28-29 ianuarie 1996), a exclus
unanimitatea, introducând principiul majorităţii calificate, ceea ce a dus la
obstrucţionarea actului de decizie;
 Adoptarea unor măsuri neoprotecţioniste, cauzate în principal de îngrijorarea indusă
de crizele petroliere din 1973 şi 1979, sub diferite forme, (norme tehnice, reguli de
securitate, proceduri administrative).
Prin Carta albă, întocmită de Lordul Cockfield şi adoptată de Consiliile de la Milano şi
Luxemburg (din iunie şi decembrie 1985), a fost stabilită o listă a măsurilor necesare liberalizării
complete a schimburilor, ce urmau a fi puse în practică până la 31 decembrie 1992. La 17 şi 28
februarie, din iniţiativa Comisiei, a fost semnat Tratatul unic, intrat în vigoare la 1 iulie 1987.
Tratatul sporind puterile Parlamentului European, a dus la dezvoltarea unor noi politici

152
comunitare şi a instituit cooperarea în materie de relaţii diplomatice. Obiectivul reafirmat consta
în crearea unei pieţe de 300 de milioane de oameni, care să ducă la o creştere a eficienţei
economice, îmbunătăţirea nivelului de trai şi reducerea şomajului. 10
În anul 1985, a fost adoptat raportul Cechinni, care sublinia faptul că avantajele unei
asemenea pieţe, nu vor putea fi puse în valoare fără înlăturarea instabilităţii, chiar minore, a
ratelor de schimb ale monedelor statelor membre. În consecinţă, Consiliul European de la
Hanovra, desfăşurat în iunie 1988, a solicitat preşedintelui Comisiei Europene, Jacques Delors,
un raport asupra modalităţilor de realizare a Uniunii Economice şi Monetare (UEM). Raportul
Delors, finalizat în aprilie 1989, prevedea realizarea UEM în trei etape, prin coordonarea strânsă
a politicilor economice naţionale, reguli stricte privind mărimea şi finanţarea deficitelor bugetare
şi constituirea unei instituţii comunitare independente, care să definească şi să aplice politica
monetară comunitară. Prima etapă a debutat la 1 iulie 1990, prin eliminarea ultimelor bariere în
calea tranzacţiilor monetare, ajutând să se întărească coordonarea politicilor economice şi
bugetare şi cooperarea între băncile centrale ale statelor membre.11 La 1 ianuarie 1994 a început
etapa a doua, care, a implicat transferul autorităţii monetare către Sistemul European al Băncilor
Centrale (SEBC), precum şi crearea Institutului Monetar European. A treia etapă a fost iniţiată la
1 ianuarie 1999, cu 11 state care au îndeplinit criteriile de convergenţă (Austria, Belgia,
Finlanda, Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia şi Spania), şi a
presupus trecerea la UEM propriu-zisă şi la moneda unică. Grecia li s-a alăturat începând cu 1
ianuarie 2001, după îndeplinirea criteriilor de convergenţă. Pentru păstrarea ,,suveranităţii
naţionale”, au optat Danemarca, Marea Britanie şi Suedia. Astăzi, pentru cele 12 state
participante, politica monetară este de competenţa Băncii Centrale Europene, care înlocuieşte
Institutul Monetar European. Din 1 ianuarie 1999, moneda comună Euro a înlocuit treptat
valutele naţionale. Începând cu 1 ianuarie 2002, orice operaţiune se desfăşoară exclusiv în euro
pe teritoriul celor 12 state membre UE. 12
Funcţionarea eficientă a componentelor financiare şi comerciale ale UE, se află în strânsă
legătură cu dreptul de stabilire şi de a presta servicii pe teritoriul comunitar. În vederea
eficientizării mecanismelor într-o piaţă integrată, firmele trebuie să aibă posibilitatea să-şi
deschidă sucursale şi filiale oriunde în Uniune, prin asigurarea unor servicii peste graniţă. 13 De
altfel, crearea noului spaţiu economic, avea drept scop final favorizarea investiţiilor şi a ocupării
forţei de muncă. Aceasta a presupus impulsionarea schimburilor în domeniul serviciilor,
capitalurilor şi mărfurilor, prin eliminarea restricţiilor vamale, precum şi excluderea limitărilor
privitoare la libertatea de circulaţie şi de stabilire a persoanelor în spaţiul comunitar. În privinţa
liberalizării serviciilor, prestatorii au posibilitatea să se stabilească liber în oricare stat membru
al Uniunii, dacă îndeplinesc o serie de condiţii minime de acceptare. De asemenea, au

153
posibilitatea să-şi ofere serviciile în afara graniţelor naţionale, în conformitate cu legislaţia ţării
de origine. Acest fapt presupune armonizarea legislaţiilor naţionale în privinţa supravegherii
pieţei, a securităţii şi protecţiei consumatorului. 14
Instituirea liberei circulaţii a persoanelor a avut drept scop, în plan economic,
constituirea unei pieţe comune a forţei de muncă şi, în acelaşi timp, să creeze un nivel ridicat al
coeziunii popoarelor din cadrul Comunităţii, prin eliberarea barierelor privind migraţia şi
promovarea unei cetăţenii comunitare. Dinamizarea circulaţiei forţei de muncă, trebuie să
permită ţărilor care se confruntă cu un nivel ridicat al şomajului să ,,exporte” din surplusul lor
către ţările în care se înregistrează o penurie a mâinii de lucru. 15
Efectele unificării au fost, în ansamblu, pozitive. Integrarea a dus la o dezvoltare a
concurenţei, determinând o reducere a costurilor bunurilor şi serviciilor în favoarea
consumatorului. În acelaşi timp, au crescut producţia, investiţiile şi veniturile, dinamizându-se
schimburile între statele Uniunii, fără afectarea comerţului extracomunitar. Creşterea economică
a Spaniei, Irlandei şi Portugaliei a fost accelerată. Totuşi, una dintre problemele majore, încă
nerezolvate, este aceea a ocupării forţei de muncă. Însă, introducerea monedei Euro poate
determina o relansare a Uniunii, prin adoptarea unor noi politici comune în domeniul monetar,
în vederea păstrării tendinţei de creştere a nivelului de trai şi a numărului locurilor de muncă.

2. Politica socială europeană

Temeiul legislativ al politicii sociale a UE a rămas restrâns, comparativ cu procesele de

armonizare din alte sectoare (de exemplu, libera circulaţie a persoanelor). Artizanii construcţiei
europene au considerat că implementarea Pieţei Comune va conduce, de la sine, spre
uniformizarea protecţiei sociale la nivel comunitar. A fost, totuşi, o viziune mult prea
optimistă.16 În domeniul politicii sociale, angajarea Uniunii Europene a rămas ,,minimală”,
conform aprecierii majorităţii analiştilor. Însă acest fapt nu a impietat asupra evoluţiei
integraţioniste a pieţei la nivel comunitar. Piedicile în elaborarea unei politici ,,activiste” a
Uniunii, au constat în opoziţia guvernelor naţionale, preocupate de pierderea autonomiei, a
contradicţiei între zonele sărace şi cele bogate, între angajaţi şi angajatori. Datorită presiunilor
rezultate din procesul de integrare a pieţelor, statele comunitare au pierdut o parte a controlului
asupra politicilor de asigurări sociale comunitare, UE, obţinând în felul acesta un transfer al
autorităţii. 17 Astăzi implicarea UE în politicile sociale europene rămâne totuşi destul de redusă.
Axându-se asupra construirii pieţei, Uniunea nu s-a implicat în nici un fel în organizarea
sistemului de asigurări sociale, domeniu rezervat statului-naţiune. În acest sector, suveranitatea
statelor pare neatinsă, însă se erodează permanent, datorită amplificării interdependenţei

154
economice. ,,Gândirea tradiţională” afirmă că, pe terenul politicii sociale, suveranitatea naţională
a rămas intactă. Dar, tot mai mulţi specialişti consideră, dimpotrivă, că integrarea europeană a
limitat suveranitatea (autoritatea legală) şi autonomia (capacitatea de reglementare). Sistemele
de asigurări sociale naţionale funcţionează sub presiunea crescândă a ,,politicii multinivel”. Însă,
dezvoltarea pieţei interne a invadat domeniul politicilor sociale. Crearea pieţei unice din anii '80
s-a întemeiat pe adoptarea unor măsuri de asigurare a liberei deplasări a bunurilor, persoanelor,
serviciilor şi a capitalurilor, separate de iniţiative, privind domeniul politicii sociale, rămas un
atribut al statelor membre. Dar o separaţie între piaţa la nivel supranaţional şi problematica
socialului, legată de sfera naţionalului, nu se poate realiza în practică. 18 Evoluţia rezultă dintr-un
cumul a trei procese: presiuni directe de integrare prin intermediul iniţiativelor pozitive de
uniformizare a standardelor sociale la nivel comunitar; aşa-numita ,,reformă negativă” acţionând
prin constrângerea Curţii Europene de Justiţie, a cererilor de compatibilitate cu piaţa, care
restricţionează şi redefinesc politicile sociale ale statelor membre; de asemenea, procesul
integrării europene dezvoltă şi presiuni indirecte (armonizarea sistemului taxelor, de exemplu),
care, deşi nu o impun legal, duc la adaptarea sistemelor de asigurări sociale naţionale. Politica
socială la nivel european a avut de înfruntat rezistenţe puternice: însăşi instituţiile, insuficient de
flexibile, au îngreunat reforma; resursele financiare restrânse; dorinţa statelor comunitare de a-şi
proteja resursele sistemului de stat. Dezvoltarea sa a avut la bază cerinţele de compatibilitate cu
piaţa, ducând la revizuirea sistemelor de asigurări sociale naţionale, care intrau în contradicţie cu
piaţa unică, mobilitatea forţei de muncă, iar de la 1 ianuarie 1999, la o zonă a unei monede unice
pentru unsprezece state membre.19
Politica socială, dezvoltată în Tratatul CEE, (de la articolul 117 la 122), a rămas ,,ruda
săracă” a integrării europene. Cele mai importante progrese ale acestui sector pe terenul bazei
legale, au constat în coordonarea regimurilor de protecţie socială pentru muncitorii emigranţi. La
nivel comunitar instituţional reglementarea relaţiilor sociale revine Comitetului Permanent
pentru Angajări. Însă statele naţionale păstrează un rol hotărâtor în trasarea strategiilor proprii,
care dezvăluie concepţii diferite în cadrul acestui sector. Marea Britanie, în conformitate cu
,,liberalismul thatcherian”, s-a remarcat în cadrul opoziţiei mai largi a ţărilor europene, prin
respingerea oricărui cadru juridic constrângător în materie socială. Carta Socială Europeană,
adoptată de Consiliul European la 9 decembrie 1989, nu a depăşit cadrul unei declaraţii de
principiu. O realizare importantă a anului 1996 a fost crearea Comitetelor de Grup Europene.
Întreprinderile sau grupurile de dimensiune comunitară, implantate în cel puţin două state ale
UE, trebuie să dispună de un astfel de comitet. Numărul acestora a crescut până în anul 2000 la
630.

155
 Conferinţa la nivel înalt, desfăşurată în anul 1969 la Haga, a evidenţiat necesitatea
adâncirii cooperării în domeniul politicii sociale. În aceeaşi direcţie, în 1974, a fost votat un
program iniţial de acţiune socială, iar în 1984, Consiliul European reiterează necesitatea
construirii unui veritabil ,,spaţiu social european”.20 La 14 decembrie 1970, printr-o decizie a
Consiliului, a fost creat Comitetul permanent asupra ocupării forţei de muncă, care avea menirea
unui forum de dezbatere şi consultare dintre Comisie, Consiliu, patronat şi salariaţi, precum şi de
a coordona politicile de ocupare a forţei de muncă între statele membre, în acord cu obiectivele
Comunităţii. În ciuda întâlnirilor periodice, Consiliul nu şi-a îndeplinit sarcinile conferite de
instituţiile europene. Din anul 1970, au fost iniţiate Conferinţele tripartite, cu scopul de a se
depăşi lipsa de progres în politicile sociale ale comunităţii. 21 Acestea reunind şi reprezentanţi ai
ministerelor economiei şi finanţelor din ţările membre, au eşuat, la rândul lor, datorită
diferenţelor majore de opinii. În perioada cuprinsă între 1989 şi 1992, au fost adoptate o serie de
declaraţii comune, a căror importanţă ,a fost recunoscută de Tratatul de la Maasatricht.
Comitetul de lucru a fost înlocuit cu un Comitet de Dialog Social.
Din anii '70, Comunitatea Europeană se confruntă cu o problemă majoră, creşterea
şomajului: mai mult de 18 milioane de persoane în 1997 nu aveau un loc de muncă (aproape 5
milioane în Germania şi peste 3 milioane în Franţa). Se poate aprecia că, în această privinţă, UE
nu a reuşit să atingă nivelul SUA, care a găsit mecanisme de rezolvare a problemei angajării
propriilor cetăţeni. În cadrul ţărilor UE, măsurile adoptate pentru contracararea şomajului au fost
uneori opuse. Dacă Marea Britanie, atât în timpul guvernării Margaret Thatcher, cât şi Tony
Blair, a trecut la o politică de flexibilitate a pieţei muncii, cu efect în scăderea şomajului şi în
apariţia unor locuri de muncă nesigure şi prost plătite, Franţa şi Germania au promovat, în
continuare mecanismele de reglare a angajărilor (salariul minim), care a descurajat, însă,
angajările. Uniunea reprezintă un spaţiu de competiţie, nu numai între întreprinderi, dar şi între
state, care urmăresc să valorifice cât mai optim piaţa unică. În materie de angajări şi pentru
îmbunătăţirea condiţiilor şi normelor sociale, Franţa şi ţările mediteraneene, susţin armonizarea
acestora, pentru a combate concurenţa sălbatică dintre ţări. 22 Marea Britanie şi alte state,
dimpotrivă, resping această armonizare, care, în viziunea lor, n-ar face decât să contribuie la
creşterea şomajului.
Între 20 şi 21 noiembrie 1997, s-a desfăşurat la Luxemburg un summit european cu
privire la angajări, care nu a avut drept finalitate decât o recapitulare a marilor principii şi câteva
acţiuni punctuale. În iunie acelaşi an, Consiliul European de la Köln a adoptat un pact european
al angajărilor, care s-a limitat la evocarea unor generalităţi consensuale. Revenirea la putere în
Marea Britanie a Partidului Laburist, în 1997, a determinat renunţarea la ,,exceptarea (opting-
out)” de la politica socială europeană, după Tratatul de la Maastricht asupra UE. Tony Blair nu a

156
modificat însă politica socială promovată de Thatcher, încurajarea iniţiativelor individuale,
mecanismele de solidaritate fiind destinate numai celor care nu reuşesc să se angreneze în
competiţie. 23
Prin Tratatul de la Amsterdam, UE îşi asumă funcţii de echitate. Jacques Pelkmans
atrăgea însă atenţia că există diferenţe enorme între retorica şi realitatea politicilor UE. Politicile
sociale reprezintă componentele principale ale modului în care organismele centrale acţionează
în plan social pentru îmbunătăţirea vieţii cetăţenilor. Unii din aceşti termeni sunt parţial
compromişi: asigurările sociale, protecţia socială, bunăstarea, securitatea socială, politica
ocupării forţei de muncă. Tratatul foloseşte termenii de coeziune economică şi socială.
Coeziunea se referă la la interesul UE pentru ameliorarea graduală a diferenţelor economice
între state şi zone din Uniune. Coeziunea socială, care se află în antiteză cu excluderea socială,
reflectă intenţia de a nu îndepărta lucrătorii europeni de construcţia europeană. 24 Potrivit lui
Pelkmans există trei elemente ale politicii sociale: transferurile sociale (statul bunăstării şi
securitatea socială întărită prin lege); reglementări cu privire la funcţionarea pieţei muncii
(măsuri referitoare la sănătate şi securitatea la locul de muncă, încurajarea mobilităţii
ocupaţionale); relaţiile instituţionale şi de parteneriat social. Acquis-ul social comunitar rămâne
extrem de modest, iar perspectivele nu sunt încurajatoare. Agenda de Politică Socială propusă de
Comisie în 28 iunie 2000, pentru perioada 2000-2005, este edificatoare în acest sens. Unele
formulări ar putea fi amăgitoare: ,,Esenţa Agendei este modernizarea modelului social
european”, ori aceasta constituie ,,o abordare cuprinzătoare şi coerentă pentru confruntarea UE
cu noile provocări ale politicii sociale”. Însă, pe de altă parte, se afirmă fără echivoc că Agenda
,,nu urmăreşte armonizarea politicilor sociale” (la p. 7) şi dispune de ,,o metodă deschisă de
coordonare” pentru stabilirea unor ,,linii directoare” pentru politici şi un ,,sistem de
monitorizare”. Transferurile sociale în interiorul statelor comunitare sunt ridicate, reprezentând
între 15% şi 25 % din PIB, însă nici un element al acestora nu a fost implementat la nivel
comunitar, dacă facem excepţie de un foarte modest Fond Social (unul dintre cele patru fonduri
mutuale). Acesta nu se ridică nici măcar la 0,1% din PIB-ul Uniunii, iar caracterul de echitate şi
transfer este minor, comparativ cu transferurile sociale naţionale, datorită obiectivelor sale legate
de problemele structurale. Reglementările care influenţează funcţionarea pieţei de muncă
cuprind măsuri determinate de eşecurile pieţei şi cele care fixează standarde sociale, obligatorii,
în acest caz, independent de eşecurile pieţei, cuprinde sănătatea şi securitatea la locul de muncă.
O cerinţă socială obligatorie este înscrisă în articolul 141 (anterior art. 119) CE: ,,renumeraţie
egală pentru muncă egală între bărbaţi şi femei”. Un aspect al politicii sociale, tratat cu fermitate
la nivelul UE, l-a constituit art. 119 CEE, introdus de Franţa. Până la jumătatea anilor '70,
principiul nu s-a bucurat de o aderenţă semnificativă, în ciuda faptului că era menţionat într-un

157
articol explicit al tratatului. Abia în 1976, Curtea CE hotăra că art. 119 CEE avea efect direct,
ceea ce însemna că putea fi invocat în instanţele naţionale, indiferent de reglementările
naţionale. Procesul a fost accelerat de Consiliu, care a adoptat în aceeaşi perioadă, două directive
de armonizare. Tratatul de la Amsterdam a lărgit cadrul referitor la politicile UE asupra egalităţii
între sexe. Art. 2 CE face referire la egalitatea între bărbaţi şi femei, ca un obiectiv mai larg,
nelimitat doar la egalitatea salariilor. Prin noul articol 137 (care a fost preluat din Protocolul
Social şi inclus în tratat), Consiliul este împuternicit să adopte măsuri cu privire la egalitatea
dintre bărbaţi şi femei, în ceea ce priveşte oportunităţile şi tratamentul la locul de muncă.
Articolul 141 CE (fostul articol 119), a fost revizuit, anumite precizări au fost lărgite: astfel,
,,munca egală”, a devenit ,,muncă de valoare egală” şi a stabilit cadrul legal pentru încurajarea
egalităţii de şanse în chestiuni legate de ocuparea forţei de muncă şi de profesie. Cu toate aceste
măsuri, un raport al Comisiei din 8 martie 2000, relevă decalajul de plată între sexe (în sectorul
privat), care a rămas, în medie, la 28%. Această reglementare comunitară rămâne singulară într-
o mare de reglementări naţionale ale pieţei muncii privind contracararea, angajarea şi
concedierea, salariile minime. 25
În virtutea prevederilor iniţiale ale Tratatului de instituire a Comunităţii Economice
Europene, semnat la Roma în 1957, Comunitatea nu dispunea de competenţe proprii în domeniul
politicii sociale, ţările comunitare invitate să adopte o politică de armonizare a legislaţiilor
naţionale. 26 La 26 februarie 2001 a fost semnat Tratatul de la Nisa, care a adus unele revizuiri
privind unele prevederi din Titlul XI (,,Politica socială, educaţia, formarea profesională şi
tineret”), partea a 3-a, a Tratatului CE. Articolul 137 restructurat, prevede competenţele
Comunităţii, în susţinerea şi completarea acţiunilor statelor membre în următoarele domenii:
îmbunătăţirea mediului şi a condiţiilor de muncă; protecţia socială, informarea şi consultarea
lucrătorilor, precum şi apărarea intereselor acestora; egalitatea între bărbaţi şi femei pe piaţa
muncii; accesul la muncă pentru cetăţenii statelor terţe, care sunt stabiliţi în mod legal în spaţiul
comunitar.27

3. Politica bugetară

Activitatea financiară a UE se întemeiază pe un buget propriu de venituri şi cheltuieli.

Adoptarea acestuia revine Consiliului şi Parlamentului European, prin hotărâre comună, cu
menţiunea că actul decizional este de competenţa Parlamentului, care, anual, asigură încheierea
exerciţiului bugetar şi garantează, totodată, fondurile ce se acordă pentru anul următor. 28 Bugetul
comunitar a fost rezultatul unor negocieri aprinse în cadrul principalelor instituţii ale UE, până la
stabilirea unor reguli ferme. Acesta a crescut în strânsă legătură cu evoluţia integrării

158
economice, concretizată prin introducerea unor politici comune şi construirea Marii Pieţe Unice.
Creşterea a fost permanentă, dar s-a desfăşurat într-un ritm inegal, fiind influenţată de aderarea
unor noi membri şi conferirea unor prerogative suplimentare. Au fost puse în discuţie două
aspecte principale: cea a instituţiei deţinătoare a puterii de decizie financiară şi cea a naturii
resurselor ce trebuie colectate. Primele nevoi bugetare au fost legate de ,,unele activităţi ale
Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), precum şi de funcţionarea unor servicii
ale Comunităţii. 29 În anii '60, sursa bugetului comunitar o reprezintă aportul celor şase state
membre. Cheltuielile sunt necesare funcţionării Comunităţilor, dar, în primul rând, susţinerii
politicii agricole comune, care începea să se aplice. La sfârşitul deceniului, în cadrul summit-
ului de la Haga, din decembrie 1969, bugetul comunitar a fost destinat să fie finanţat prin resurse
proprii (decizia din 21 aprilie 1970), care înlocuiesc contribuţiile statelor membre. Noile surse
reprezintă, în special, drepturile de vamă şi prelevările agricole. Alte surse erau constituite din
TVA (1% din cadrul acestui impozit).30
În cadrul sistemului bugetar, se face distincţia între cheltuielile obligatorii (CO), care
rezultă, în mod obligatoriu din tratate sau din actele emise în virtutea lor şi celelalte cheltuieli
neobligatorii (CNO). Cele dintâi se refereau, în principal, la cheltuielile de susţinere a preţurilor
agricole, în cadrul Fondului European de Orientare şi de Garanţie (FEOGA). La începutul
decadei '70, cheltuielile din acest domeniu însumau trei pătrimi din bugetul comunitar (44,5% în
anul 2000). În cadrul CNO, erau incluse creditele structurale (Fond social, Fond regional,
cercetare, energie, transporturi, ajutor pentru dezvoltare, mediu). Distincţia între CO şi CNO se
afla în strânsă legătură cu puterile bugetare ale Parlamentului European, care poate modifica
CNO, după cum Comisia hotărăşte în domeniul CO. Odată constituit, sistemul bugetar cunoaşte,
în anii '70, o perioadă de salturi şi echilibre temporare. Instabilitatea este determinată de doi
factori: invocarea principiilor echităţii şi redistribuirii şi problema controlului cheltuielilor
bugetare. În prim-planul controverselor s-a aflat Marea Britanie, care în aprilie 1974 a solicitat
renegocierea termenilor aderării. Londra considera bugetul comunitar inechitabil, mai ales prin
prisma propriei sale contribuţii. Marea Britanie dispunea de o agricultură restrânsă şi importa
alimentele necesare populaţiei mai ales din ţările Commonwealth-ului. În aceste condiţii, a
contestat politica agricolă comună, considerând că este nedrept să-şi asume susţinerea unei
ţărănimi numeroase şi înapoiate din afara propriilor graniţe. Chestiunea a fost reluată în 1979 de
Margaret Thatcher, care a accentuat respectarea a două exigenţe: contribuţia fiecărui stat
membru către bugetul comunitar trebuie să fie echivalentă cu ponderea produsului intern brut
(PIB) al acelui stat în PIB-ul comunitar (,,fiecăruia după bogăţie”); contribuţia fiecărui stat
membru trebuie să atingă o sumă apropiată de aceea din cheltuielile comunitare de care
beneficiază (principiul compensaţiei). 31 După numeroase dezbateri, problema a fost rezolvată cu

159
ocazia reuniunii Consiliului European de la Fontainebleau (25-26 iunie 1984). Se realizează o
corecţie, făcându-se comparaţia între partea de plăţi cu titlu de TVA ale fiecăruia dintre statele
membre şi partea sa din totalul cheltuielilor comunitare; dacă există o diferenţă, ea trebuie
suprimată, sau măcar redusă.
Structura Comunităţii se modifică, din punct de vedere structural, după aderarea Irlandei
(1973), Greciei (1981), Spaniei şi Portugaliei (1986). Dintr-o asociaţie de state bogate (cu
excepţia Italiei până în anii '80), devine un spaţiu eterogen. Noile ţări oferă Comunităţii propriile
pieţe, primind, în schimb, posibilitatea de a accede la abundenţă. În noile condiţii, rolul
bugetului comunitar, ca factor de transfer şi redistribuire creşte considerabil. Între 1972-1974,
este înfiinţat Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER), ale cărui credite, repartizate
în funcţie de cotele naţionale, trebuie să ajute regiunile predominant agricole (Irlanda, sudul
Italiei, de exemplu) sau zone afectate de de declinul industrial (nordul şi vestul Angliei).
Conflictele bugetare nu încetează nici în anii '80. Pe de o parte, statele cu o contribuţie netă mai
mare, se opun sporirii cheltuielilor bugetare, pe când celelalte, în special din zona Mediteranei,
se pronunţă pentru creşterea intervenţiilor structurale. Totuşi, în faţa sporirii necesarului, în
cadrul aceluiaşi Consiliu European de la Fontainebleau, se hotărăşte ridicarea plafonului TVA
de la 1 la 1,4%. În ciuda faptului că a cunoscut o creştere de zece ori între debutul anilor '70 şi
finele anilor '80, bugetul Comunităţii s-a păstrat la o valoare restrânsă. Acesta, în anul 2000, abia
absoarbe 1,20% din PIB-ul statelor membre.32 De altfel, contribuţia statelor membre privind
aportul din TVA, s-a redus la 0,75% în 2002 şi 0,50 în 2004.33
Cheltuielile bugetare în anul 2000 au însumat 89,6 miliarde euro, reprezentând 1,13%
din PIB-ul Uniunii. Pentru perioada 2000-2006, nivelul cheltuielilor s-a păstrat sub 1,20 % din
PNB pe an. Bugetul comunitar în anii '60 avea, în principal, rolul de a finanţa PAC şi de a
susţine politica agricolă. În decurs de aproape 40 de ani, cheltuielile agricole au scăzut de la
peste 90% la 45% în anul 2000. Pentru acelaşi an, bugetul comun, (excluzând PAC), era împărţit
astfel: Politicile regionale 35%; politicile interne 6%; politicile externe 5%; administraţie 5%;
ajutoare preaderare 3%; rezerve 1%. În 1988, a fost stabilită o nouă sursă de venit, sub forma
unui mic procent din PNB al fiecărui stat membru. Acesta este direct proporţional cu veniturile
şi a ajuns în 1999 să reprezinte circa jumătate din încasările UE. Sursele de venit, în anul 2000,
erau următoarele: procent din PNB al statelor membre 46%; procent din TVA 36%; taxe vamale
14%; perceperi din importurile agricole 2%; altele 2%. Contribuţia netă a statelor comunitare din
PNB era în anii '90 următoarea: Germania care a fost mult timp cel mai important contribuitor
net, era ajunsă de Olanda, ambele ţări oferind peste 0,6% din PIB; contribuţiile Marii Britanii,
Austriei şi Belgiei se situau între 0,3% şi 0,5%, iar a Franţei şi Italiei în jurul a 0,1% din PIB. 34
Din 1988, după mai mulţi ani de discuţii contradictorii, Uniunea a adoptat un sistem al

160
perspectivelor financiare, derulat pe o perioadă de cinci până la şapte ani, sau asupra unor
pachete de înţelegeri, propuse de Comisie şi negociate de Autoritatea Bugetară (Consiliul şi
Parlamentul European - PE). Tratativele pentru stabilirea unui buget au fost legate de costurile şi
beneficiile naţionale, reorganizarea politicii agricole comune, combaterea dezechilibrelor
regionale şi lărgirea Uniunii. Pachetul Delors-2, din 1992, a fost o consecinţă a Tratatului asupra
Uniunii Europene; pachetul din 1999, de la Berlin, a răspuns Agendei 2000 a Comisiei, lansată
la finele conferinţei interguvernamentale din 1996-1997.35 Introducerea cheltuielilor obligatorii
pentru susţinerea politicii agricole comune, a determinat, în debutul anilor '80, creşterea
rezistenţei naţionale faţă de sporirea dimensiunii totale a bugetului. Extinderea mediteraneană a
determinat presiuni asupra transferurilor bugetare în creştere; pachetul Delors-I din 1988 a
cuprins o creştere importantă a fondurilor structurale. Apariţia semnalelor cu privire la fraudarea
implementării, au determinat constituirea Curţii de Auditori, în 1975, la întocmirea raportului
,,Wise Men” al Parlamentului European, iar în martie 1999, la demisia Comisiei. Constituirea
,,Clubului contribuabililor germani”, din care făceau parte iniţial Germania şi Marea Britanie, la
care s-au adăugat Olanda şi alţi membri nordici, a avut drept mobil limitarea, în cadrul
pachetului de la Berlin, a plafonului cheltuielilor anticipate la 1,13 procente din produsul intern
brut, până în 2006.
Procedura bugetară cuprinde mai multe etape. În primă instanţă, toate instituţiile comune
îşi estimează cheltuielile pe care le vor efectua până la 1 martie a anului următor. Pe baza acestor
aprecieri, Comisia realizează un anteproiect de buget. Acesta urmează să fie supus deliberării
Consiliului, până la data de 1 septembrie a anului în curs. Pe baza anteproiectului, şi
consultându-se cu organismele interesate, Consiliul alcătuieşte proiectul de buget, care este
remis Parlamentului European, până la data de 1 octombrie a aceluiaşi an. Dezbaterile şi
ponderea bugetului presupune mecanisme care ţin de competenţa Consiliului şi Parlamentului.
Prin urmare, adoptarea bugetului se află în legătură directă cu raporturile existente între Consiliu
şi Parlament.36 În termen de 45 de zile de la primirea proiectului de buget, Parlamentul trebuie să
îl aprobe. Dacă Parlamentul respinge proiectul, formulând amendamente, urmează un schimb de
documente între Parlament şi Consiliu, care se finalizează printr-o decizie a Parlamentului
European, cu rol de consfinţire a adoptării bugetului. De cele mai multe ori, contradicţiile în
stabilirea cheltuielilor, le provoacă politica agricolă comună. Titularul execuţiei bugetare este
Comisia. Aceasta îşi exercită respectiva atribuţie în limitele creditelor deschise prin decizia
Consiliului, cu consultarea prealabilă a Parlamentului şi cu avizul Curţii de Conturi. Controlul
bugetar se exercită de către Curtea de Conturi. Pe baza raportului Curţii de Conturi, se va da
descărcare de către Parlament, cu privire la execuţia bugetară.37

161
 Tratativele politice în cadrul UE, referitoare la politica bugetară se referă, în principal la
trei componente ale creării bugetului comunitar: de unde vin banii, cum sunt cheltuiţi şi care
sunt procesele după care sunt distribuiţi. Bugetele au o importantă semnificaţie politică, întrucât
presupun o decizie asupra alocării şi distribuirii unor resurse limitate. Politica bugetară a ocupat
un rol central în evoluţia UE, din mai multe considerente. În cadrul construcţiei europene, s-au
căutat surse de finanţare autonome. Problematica bugetară a suscitat numeroase dezbateri
privitoare la rolul şi atribuţiilor instituţiilor UE. Fluxurile bugetare către statele comunitare se
derulau la vedere, astfel încât ,,învingătorii” şi ,,învinşii” în procesul de atragere de fonduri
puteau fi cu uşurinţă identificaţi. Există o corelaţie strânsă între utilizarea finanţelor publice şi
evoluţia politică a Uniunii. Modificarea concepţiilor asupra rolului finanţelor publice în
integrare, dictează agendele publice în sectoare precum: cel al uniunii economice şi monetare,
politicii sociale şi politicii regionale. În accelerarea integrării pieţelor bugetul a deţinut, de
asemenea, un rol important. Rămâne şi astăzi subiectul unor dispute puternice între statele
comunitare şi instituţiile UE. Impunerea bugetului ca ,,instrument al politicii publice europene”,
a fost şi este marcată de un considerent care influenţează finanţele UE: în raport cu PNB al
Comunităţii şi în relaţie cu valoarea cheltuielilor publice din ţările comunitare, bugetul Uniunii
rămâne redus.38

4. Politica în domeniul mediului

Politica mediului a constituit un domeniu inovator pentru UE în anii '70 şi '80.

Mecanismul a fost pus în mişcare de aşa-numitele guverne ,,verzi” şi ,,grupurile de propagandă”,
care au determinat treptat implementarea în statele comunitare a unor standarde ale
reglementărilor de mediu, superioare celor pe care le-ar fi adaptat la nivel naţional. Abia în
decada '90, întreaga stare de lucruri s-a modificat. Rezultanta acestei noi atitudini s-a întemeiat
pe conştientizarea costurilor ridicate pe care le-ar presupune remedierea efectelor nocive asupra
mediului înconjurător. Dat fiind că negocierile au căpătat un caracter global, de exemplu asupra
Convenţiei Cadru a Naţiunilor Unite referitoare la Schimbarea Climei (UNFCCC), presiunea
externă exercitată asupra Uniunii, a dus la naşterea unei abordări comune a statelor
comunitare.39 Drept urmare, UE a devenit un factor de influenţă în cadrul negocierilor de la
Kyoto din 1997. Protocolul încheiat în localitatea japoneză, a fixat limite pentru emisiile de
combustibil şi a impus noul sistem al cotelor tranzacţionale.
Politica în domeniul mediului a avut o evoluţie inegală, în primul rând datorită lipsei
unei definiri a competenţelor Comunităţii în acest sector. Deşi Consiliul de Miniştri nu a
solicitat, înainte de 1985, un raport asupra situaţiei existente în domeniul stării mediului şi a

162
resurselor naturale ale CE, din 1972 a elaborat o serie de programe de acţiune cu o durată de
cinci ani, care au evoluat de la nivelul unei reacţii de urgenţă faţă de o situaţie stringentă, spre o
strategie globală de protecţie a mediului şi a resurselor naturale. S-au întreprins măsuri în
numeroase domenii: poluarea apei şi a atmosferei; zgomotul; produsele chimice; eliminarea
deşeurilor; protecţia naturii. 40
La nivel european, s-au manifestat relativ târziu preocupări în direcţia preocupării
mediului. Din anii '70, Comunitatea a introdus primele reglementări, dar abia din 1987 dispune
de o politică în acest domeniu, deocamdată insuficientă, dar în plin proces de dezvoltare.
Legislaţia primară a CEE în această privinţă avea în vedere o protecţie minimă, în sectoare
extrem de sensibile: calitatea apei şi a aerului, controlul produselor chimice periculoase şi
eliminarea deşeurilor. Comunitatea va dobândi însă competenţă în acest domeniu, abia în anul
1986, prin intermediul Actului Unic (articolul 130 R-T), care accentuează principiul ,,poluant =
plătitor”. Tratatele de la Maastricht şi Amsterdam includ în aplicarea diverselor politici
comunitare raportări la protecţia mediului, în virtutea principiului dezvoltării durabile. Totuşi,
această problematică a fost mult timp mai mult invocată decât aplicată, fiind greu de conciliat
competitivitatea cu ecologia în procesul creării Marii Pieţe Europene.41
Deşi Tratatul de la Roma (EEC) nu face nici o referire la protecţia mediului, în urma
Conferinţei Naţiunilor Unite Asupra Mediului Uman de la Stockholm din 1972, în anul următor,
s-a decis de către şefii de state şi de guverne, să implice Comunitatea în arena politică
internaţională, invocând art. 235 (astăzi 308) al EEC. Acesta făcea posibilă angajarea
Comunităţii în sectoare nemenţionate în Tratatul de la Roma. Preocuparea pentru protecţia
mediului a crescut mai ales în ţări cu pieţe importante, cum ar fi Germania. Noua acţiune politică
autoriza Comunitatea să pătrundă pe un teren nou, fără ca această iniţiativă să fie menţionată în
textul tratatului. Problematica mediului devenise stringentă, ajungând să transceadă politicul.
După ce şefii de state şi de guverne şi-au dat acordul, Comisia a redactat primul Program de
Acţiune în Problema Mediului. La acea dată, procedura de decizie a Consiliului de Miniştri era
unanimitatea, în virtutea art. 235 (EEC), iar Parlamentul European încă deţinea un rol minor. În
debutul anilor '80, problemele legate de deteriorarea calităţii mediului au devenit o chestiune
politică majoră, în state precum Germania, Olanda şi Danemarca. Executivele acestor state
,,verzi” au făcut presiuni pentru o legislaţie mai largă la nivel european. În mod aparent
paradoxal, tocmai industriaşii germani se arătau interesaţi pentru implementarea unor
reglementări legate de protecţia mediului, atât în ţara de origine, cât şi în celelalte state
comunitare. Acest fapt nu era întâmplător însă, şi rezulta din îngrijorarea lor în privinţa
suportării, din resurse proprii, a costurilor foarte mari necesare protecţiei mediului, impuse prin
legislaţia naţională şi care ar fi putut duce la reducerea competitivităţii întreprinderilor proprii. 42

163
Comunitatea a demarat implementarea unei legislaţii a mediului mai drastică decât cea pe care
cele mai multe state comunitare ar fi votat-o la nivel naţional. S-au adoptat măsuri legislative
importante în domeniul politicii calităţii apei şi aerului, creându-se un acquis fără o bază legală
în tratate. Baza legală a fost oferită prin adoptarea Actului Unic European. După intrarea în
vigoare a acestuia, adoptarea legislaţiei în domeniul protecţiei mediului s-a accelerat. Progresul
înregistrat a continuat prin impunerea procedurii votului majorităţii calificate în Consiliul de
Miniştri pentru adoptarea legislaţiei mediului şi a procedurii de cooperare în Parlamentul
European. În plus, legislaţia dedicată protecţiei mediului, care nu era legată de piaţa unică a
dobândit o bază în tratate, chiar dacă necesita unanimitate. Tratatul asupra Uniunii Europene a
oferit domeniilor protecţiei mediului nelegate de piaţa unică măsuri armonizatoare prin
intermediul regulii votului majorităţii calificate în Consiliul de Miniştri şi procedurii cooperării
în Parlamentul European. Sectoarele referitoare la armonizarea pieţei interne, au devenit subiect
al puternicei proceduri a deciziei comune în cadrul Parlamentului European. Totuşi, procedura
votului unanim a continuat să se aplice în cazul introducerii măsurilor fiscale pentru atingerea
scopului de protecţie a mediului. Posibilitatea ca Uniunea să deţină relaţii externe în sectorul
politicii protecţiei mediului era specificată atât Actul Unic European, cât şi în Tratatul asupra
Uniunii Europene. În timp, gradul de implicare a Uniunii în cadrul ONU a crescut, deţinând un
rol fundamental în negocierile cu privire la schimburile climaterice, care s-au concretizat prin
semnarea Protocolului de la Kyoto. Impulsionarea politicii în domeniul mediului a fost
determinată şi de aderarea la UE a Austriei, Finlandei şi Suediei, state cu un standard ridicat în
domeniul protecţiei mediului şi pentru care acest sector deţine o mare importanţă politică.
Tratatul de la Amsterdam a introdus simplificarea procedurii de luare a deciziei în domeniul
politicii mediului. În cea mai mare parte, legislaţia în domeniul mediului se află sub incidenţa
votului majorităţii calificate şi procedurii de decizie comună (simplificată). Parlamentul
European deţine un rol mai important, decât cel rezervat prin Tratatul asupra Uniunii Europene.
Puţinele excepţii de la regula votului majorităţii calificate rămân aceleaşi prevăzute anterior la
Maastricht: planificarea utilizării mediului, măsurile fiscale, resursele de energie şi de apă. În
timpul Conferinţei Interguvernamentale, au apărut încercări de introducere a unei eco-taxe.
Iniţiativa a aparţinut Danemarcei, care implementase anterior o eco-taxă domestică, şi a propus
un Protocol care ar fi exceptat câteva taxe de mediu din prevederile generale, care specifică
faptul că măsurile fiscale necesită unanimitatea Consiliului de Miniştri. Scopul noii proceduri
urmărea facilitarea implementării ulterioare a unor taxe de mediu. Însă, propunerea daneză nu a
avut susţinători. Această decizie nu a surprins pe nimeni, mai ales că majoritatea miniştrilor de
finanţe din statele comunitare s-au opus introducerii votului majorităţii calificate în domeniul
măsurilor fiscale.

164
 Care sunt modalităţile efective de implicare a UE în cadrul politicii de mediu?
Instrumentele de acţiune sunt reprezentate de regulamente şi obiective (ultimele incluse în
legislaţiile naţionale), dar şi prin fixarea obiectivelor prioritare, materializate în programe de
acţiune. Al cincilea dintre aceste programe, adoptat în 1992 sub titulatura Spre o dezvoltare
durabilă, lansa o ,,strategie voluntaristă”, care fusese dezbătută şi la Summit-ul Terrei,
desfăşurat la Rio de Janeiro, în acelaşi an, sub patronajul Naţiunilor Unite. Obiectivele stabilite
ca fiind de maximă urgenţă erau atât prevenirea degradării mediului, cât şi conlucrarea dintre
autorităţile publice, agenţii industriali şi consumatori, responsabilităţile fiind împărţite între
parteneri. Prin decizia Consiliului din 1990, a fost constituită Agenţia Europeană pentru Mediu
(AEM), cu sediul la Copenhaga. Aceasta a început să funcţioneze din 1993, având atribuţii de
informare, evoluare şi studiere. Un rol de prim rang este deţinut de mijloacele mobilizate, în
special fondurile structurale (secţiunea de orientare din cadrul FEOGA, FEDER şi FSE), precum
şi fondurile de coeziune, la care se adaugă apariţia în 1996 a unui suport specific (LIFE), a cărui
contribuţie se bazează pe încurajarea de iniţiative din partea unor firme, asociaţii sau
colectivităţi.
Protecţia mediului presupune, într-un grad ridicat, interdependenţă internaţională.
Politicile ecologiste europene nu pot fi rupte de politica internaţională. Subţierea stratului de
ozon sau încălzirea globală, au reprezentat şi reprezintă semnale, care au condus la o creştere
exponenţială a preocupărilor pentru domeniul protecţiei ecologiste a continentului european şi
nu numai. În aceste condiţii, nu trebuie ignorat rolul organizaţiilor mediatoare dintre
organizaţiilor mondiale şi state, în speţă Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător
şi Dezvoltare. Astfel s-au constituit numeroase organizaţii cu preocupări în domeniul protecţiei
mediului. Uniunea Europeană deţine jurisdicţie în probleme ecologice, acţionând ca o
organizaţie supranaţională. Riscurile ecologice sunt abordate şi de multe alte organizaţii:
Convenţia privind Poluarea Atmosferică Transfrontalieră pe arii Extinse (LRTAP) din cadrul
Comisiei Europene pentru Europa (ECE) a Naţiunilor Unite, Comisia Mării Baltice (HELCOM)
şi multe altele.43 Consiliul Europei, de asemenea, se arată preocupat de aspecte legate de
moştenirea culturală şi dezvoltarea urbană, în timp ce Organizaţia pentru Cooperare şi
Dezvoltare Economică (OECD), încearcă să aducă la un numitor comun economia şi ecologia.
Au existat preocupări materializate în tratate binaţionale şi multinaţionale, referitoare la o
varietate largă de aspecte ecologice, de la securitatea nucleară la poluarea Rinului, a Lacului
Konstantz şi a Elbei. Problematica ecologistă a fost dezbătută în cadrul Conferinţelor pentru
Securitate şi Cooperare (CSCE) din Europa, întrunirilor statelor din Grupul celor Douăzeci şi
Patru (G-24), precum şi Banca Europeană pentru Investiţii.

165
 Politicile în domeniul mediului au reprezentat mult timp un aspect secundar al politicii
CE. În Tratatele de la Roma nu au fost menţionate direct. Abia din 1973, Comisia va iniţia
procesul de elaborare a unor recomandări, direcţii pentru politici, ,,precum şi propuneri cu
sprijinul Parlamentului European. Pe plan juridic însă, Actul Unic European (SEA) din 1985, a
pus bazele politicii ecologiste europene comune. Dezvoltarea preocupării pentru iniţierea unor
politici comune în acest sector, a fost şi rezultatul altor politici divergente ale Comunităţii, care
au cauzat probleme în domeniul ecologiei. Câteva exemple sunt edificatoare în această direcţie.
Politicile agricole au dus la introducerea a numeroase pesticide şi alte substanţe chimice,
determinând creşterea acidităţii solului şi a apelor şi poluarea cu nitraţi a solului şi a pânzei
freatice. Politicile regionale şi structurale au determinat distrugerea parcurilor şi a peisajelor
naturale, în special în sudul Europei. Politicile în domeniul energiei au îndepărtat preocuparea
pentru căutarea unor surse energetice alternative non-fosile şi non-nucleare. După accidentele de
amploare de la Cernobîl în URSS, dar şi accidentele chimice din Basel şi alte oraşe de pe valea
Rinului, care au otrăvit apa potabilă a 20 de milioane de oameni din Germania şi Olanda, a
devenit evident că era necesar dezvoltarea unei strategii în acest domeniu. Costurile foarte mari
de limitare a dezastrelor a determinat apariţia unei noi strategii: cea a măsurilor preventive. De
asemenea, s-a pus accent pe cristalizarea unei conştiinţe ecologice în cadrul populaţiei, care să
ducă la modificarea ,,stilului de viaţă al societăţii în ansamblu”. 44
Inclusă în categoria politicilor comunitare de ,,acompaniament”, în vederea accentuării
rolului secund alături de alte politici, precum cele din domeniul concurenţei, a politicii sociale, a
sănătăţii publice, protecţiei consumatorilor, a politicii regionale, a politicii legate de
infrastructuri, a politicii comerciale, a constituit o preocupare constantă a decidenţilor europeni,
fără însă a fi o prioritate, acest fapt reieşind din bugetul redus alocat.45 Totodată, se regăseşte în
categoria politicilor de protecţie, împreună cu protecţia socială şi protecţia consumatorului,
pentru a indica faptul că piaţa internă nu este doar un spaţiu al relaţiilor economice, ci şi de
protecţie. Politica în domeniul mediului nu a constituit un sector de interes în primii ani ai
construcţiei europene.(CEE). Primele domenii vizate au fost cele legate de libertatea circulaţiei
produselor, serviciilor şi persoanelor. Tratatele constitutive nu conţin referiri asupra protecţiei
mediului. Preocuparea în acest sector a crescut abia după declanşarea unei crize majore în
domeniul mediului în anii '60. 46
Astăzi politica în domeniul mediului este marcată de faptul că numeroase reglementări
au fost introduse într-un timp foarte scurt. În consecinţă, protecţia mediului în interiorul UE a
dobândit un caracter extensiv, devenind uneori nedorită pentru statele membre. Acumulările
legislative, au transformat acest sector într-unul dintre marile domenii politice, în care Bruxelles-
ul joacă un rol critic. Unele state, precum Marea Britanie, au depus eforturi deosebite pentru a se

166
alinia legislaţiei UE, altele, cum este cazul Germaniei, care a avut, în mod tradiţional un rol
semnificativ în trasarea agendei mediului a UE, ea fiind liderul în protecţia mediului la nivel
european, s-a retras din prim-planul preocupărilor în acest domeniu. Pentru toate aceste ţări însă,
impactul legislaţiei comunitare asupra celei naţionale este semnificativ. Dacă în anii '70
numeroşi oficiali comunitari considerau mediul ca ,,lucrul cel mai la modă, dar cu cea mai mică
legătură cu politica”, în momentul de faţă a devenit, un domeniu important al portofoliului
politic al UE. Progresul în sectorul jurisdicţional s-a datorat sprijinului politic acordat protecţiei
mediului în trecut de către o serie de state precum Danemarca, Olanda şi mai ales Germania, la
care s-a adăugat edificarea unui sistem instituţional în care protecţia mediului a dobândit
proeminenţă. De vreme ce, aceste realizări au fost, de cele mai multe ori, rezultatul unui
compromis, statele membre au pendulat între dorinţa de a întreprinde paşi concreţi în direcţia
protecţiei mediului şi costurile pe care le presupune aceasta.
În anii '90, acţiunea politică de protecţie a mediului a acumulat o serie de paradoxuri.
Actul Unic European, Tratatul asupra Uniunii Europene şi Tratatul de la Amsterdam au inclus
protecţia mediului înconjurător în portofoliul politic al UE prin utilizarea votului majorităţii
calificate şi prin participarea crescută a Parlamentului European. ,,Stridenţa politică” în
domeniul mediului s-a redus totuşi în această perioadă. Există mai multe motive care pot elucida
acest fenomen: unificarea Germaniei, cu repercusiunile sale asupra politicii interne şi externe a
ţării; problema de durată a locului de muncă; creşterea competiţiei globale. În aceste condiţii, s-a
constatat limitarea prezenţei protecţiei mediului pe agenda politică a UE. 47 Din punct de vedere
instituţional, legislaţia în domeniul mediului, adoptată prin procedura votului majorităţii
calificate, în locul celei a unanimităţii, a devenit astăzi mai lesne de adoptat, dar se constată o
dezangajare politică pentru introducerea de regulamente stringente şi nedorite, prin procese de
comandă şi control. Totodată însă, în această decadă, au fost votate noi instrumente politice, iar
Uniunea s-a implicat tot mai mult în cadrul politicii internaţionale a mediului. Putem vorbi
despre o perioadă de tranziţie caracterizată de o continuare a elaborărilor legislative
impulsionate de dinamica internă şi, în egală măsură, de acordurile internaţionale, la negocierea
cărora Uniunea Europeană a deţinut un rol major. Pe măsură ce problematica protecţiei mediului
a sporit în complexitate, Germania nu mai deţine, aşa cum menţionam, un rol major în acest
domeniu. Vechea sa filosofie se întemeia pe reglementările tradiţionale de comandă şi control,
cea mai bună tehnologie disponibilă şi excluderea grupurilor de interes public din procesele
administrative. Costurile neaşteptat de ridicate ale unificării, au determinat o schimbare de
optică la Berlin, ea devenind, în dese rânduri, un oponent principal al noilor abordări politice în
sector. În prezent, politica de protecţie a mediului înconjurător este rezultatul competiţiei dintre
filosofiile de reglementare şi preocuparea guvernelor asupra modului în care protecţia mediului

167
afectează competitivitatea firmelor lor şi propriile finanţe publice. Sunt prezente, de asemenea,
şi diferendele referitoare la suveranitatea naţională (cazul eco-taxei). Uniunea trebuie să se
adapteze noilor provocări din partea arenei internaţionale. 48
Aliniindu-se la evoluţiile de pe plan mondial, Uniunea Europeană a întocmit o strategie
pe termen lung, pentru alăturarea într-un efort amplu a politicilor care vizează ,,dezvoltarea
durabilă din punct de vedere al mediului, economic şi social”, în vederea îmbunătăţirii
condiţiilor de viaţă ale populaţiei (comunicare a Comisiei din 15 mai 2001). Această strategie se
întemeiază pe trei piloni: economic, social şi de mediu, care să se potenţeze reciproc pentru a
asigura această devenire durabilă. Gândită într-o concepţie mai largă, această strategie îşi
propune să transmeargă cele 25 de state membre şi să participe la promovarea obiectivelor
dezvoltării la scară planetară.49 Comunicarea Comisiei din anul următor, dedicată parteneriatului
mondial pentru dezvoltare durabilă, a fost aprobată de Consiliul European de la Barcelona.
Strategia individualiza o serie de tendinţe nedurabile, ce necesită întreprinderea unor măsuri:
reducerea ritmului schimbărilor climatice; securitatea calităţii hranei; diminuarea până în anul
2020 a riscurilor pentru sănătate şi mediu, provocate de produsele chimice; oprirea limitării
biodiversităţii, până în anul 2010. O contabilizare a rezultatelor acestei strategii a fost întreprinsă
de Comisie în 2005. Consiliul European de la Bruxelles, desfăşurat în iunie acelaşi an, a
reconfirmat principalele obiective ale dezvoltării durabile, protecţia mediului deţinând un rol
central.50

5. Cultură, educaţie şi formare profesională

Ignorată la început de artizanii construcţiei europene, cultura a dobândit un rol tot mai
important pe agenda de lucru a acestora, pe măsură ce s-a înţeles importanţa sa în apropierea
naţiunilor şi implementarea unei cetăţenii europene. Astăzi a apărut necesitatea dezvoltării
culturilor naţionale în temeiul moştenirii culturale comune europene. 51 Tratatul de la Roma nu
rezerva un capitol special pentru politica în acest domeniu. Cultura era enunţată numai în
preambulul Tratatului, ca determinant al dezvoltării sociale şi economice. Creşterea preocupării
pentru o acţiune comună în domeniul cultural, a devenit din ce în ce mai evidentă, pornind de la
întâlnirile şefilor de stat şi de guvern, începând cu anul 1969, cât şi prin rezoluţiile Parlamentului
European. În acest spirit, Tratatul asupra Uniunii Europene a extins competenţele Uniunii” în
domeniul cultural.
Obiectivele Bruxelles-ului urmăreau:
 dezvoltarea unei identităţi europene comune, în paralel cu respectarea valorilor şi
tradiţiilor culturale naţionale;

168
  înlesnirea şi încurajarea accesului cetăţenilor comunitari la cultură, privită, din ce în ce
mai mult, ca un mijloc de integrare socială;
 punerea în valoare a potenţialului sectorului cultural de a oferi locuri de muncă;
 adoptarea de măsuri pentru popularizarea culturii europene pe alte continente. 52
 conservarea patrimoniului cultural european;
 încurajarea schimburilor culturale noncomerciale;
 promovarea valorilor artistice şi literare, inclusiv în sectorul audiovizual. 53
Pentru îndeplinirea obiectivelor propuse, Consiliul adoptă măsuri de încurajare, care nu
prevăd armonizări legislative şi regulamentare ale statelor membre. Neavându-se în vedere o
apropiere a legislaţiilor naţionale în materie de cultură, s-a urmărit condiţia realizării
unanimităţii de-a lungul întregii proceduri, atunci când Consiliul legiferează. De asemenea,
Consiliul va aprobă recomandări, statuând în unanimitate la propunerea Comisiei. 54
De-a lungul timpului au fost puse în practică mai multe programe culturale. În 1996, a
debutat Programul Kaleidoscope, dedicat schimbului şi cooperării în domeniul cultural. Acesta
a funcţionat până la 31 decembrie 1999, dispunând de un buget pe întreaga perioadă de 36,7
milioane euro. Programul Ariane a fost iniţiat în 1997, fiind planificat să aibă o durată de doi ani
(1997-1998). A fost prelungit însă, până în 1999 şi, prin decizia Parlamentului European,
bugetul său a crescut de la 7 milioane ECU la 11,1 milioane ECU. Programul viza popularizarea
operelor literare şi a istoriei popoarelor europene prin intermediul traducerilor. Începând cu
1997, a fost instrumentat Programul Raphael, care a vizat perioada 1997-2000, dispunând de un
buget de 30 milioane ECU. Obiectivul său consta în iniţierea unor acţiuni pentru cooperarea
ţărilor comunitare în domeniul moştenirii culturale cu dimensiune europeană. În mai 1998, la
propunerea Comisiei, Parlamentul a votat primul program cadru în sprijinul culturii – Cultura
2000, având o durată de cinci ani (2000-2004). Scopul său a fost crearea unui cadru unitar pentru
finanţarea şi organizarea cooperării culturale. Programul Cultura 2000, care a dispus de un
buget total de 167 milioane euro, s-a adresat şi statelor din Europa Centrală şi Răsăriteană, în
termenii prevăzuţi în acordurile de asociere.
Pentru sprijinirea culturii, s-au desfăşurat şi alte activităţi. Capitala europeană a culturii
a fost iniţiat în 1985 la Atena, ca o iniţiativă interguvernamentală. În anul 1997, Comisia
Europeană a înaintat o propunere pentru includerea acestei acţiuni în cadrul comunitar din 2005.
Înlăturarea controalelor vamale a determinat căutarea unor soluţii pentru protejarea bunurilor
culturale. În 1992, Consiliul a adoptat reglementarea 3911/92, care stabilea modul de
desfăşurare a exportului bunurilor culturale: în temeiul unei licenţe de export, cu valabilitate pe
întreg teritoriul Comunităţii. Datorită construirii pieţei unice şi a dezvoltării tehnologice rapide,
Comunitatea a devenit din ce în ce mai preocupată de domeniul protecţiei legale a dreptului de

169
autor. Primele directive în această direcţie au fost adoptate începând din 1991. În 1997, Comisia
a propus elaborarea unei directive pentru extinderea protecţiei în domeniul digital: Internet-ul,
CD-ROM-urile şi DVD-urile. 55
În cadrul Tratatului CECO, era prevăzută reorientarea profesională a muncitorilor.
Tratatul CE stipula recunoaşterea reciprocă a diplomelor, precum şi a învăţământului profesional
pentru muncitori şi fermieri. Obiectivele domeniului educaţiei şi formării profesionale, priveau
construirea unei dimensiuni europene în acest sector şi identificarea posibilităţilor de implicare a
Comunităţii în sectoarele cercetării, tehnologiei şi învăţământului superior. Conform cu
prevederile Tratatului de la Maastricht, Uniunea Europeană se implică în creşterea calităţii
educaţiei, prin sprijinirea şi completarea măsurilor adoptate de statele comunitare. De asemenea,
urmăreşte punerea în practică a politicii de formare profesională, care să susţină procesul de
adaptabilitate la schimbările industriale. Pentru punerea în practică a acestor obiective, au fost
constituite două organisme: Centrul European pentru Dezvoltarea Învăţământului Profesional şi
Fundaţia Europeană pentru Învăţământ. A implementat, de asemenea, trei programe principale:
Socrates, Leonardo da Vinci şi Youth.56
O componentă a procesului de integrare europeană a României l-a constituit şi
participarea sa la programe de cooperare europeană în domeniul educaţiei. Implicarea în cadrul
acestor proiecte favorizează armonizarea sistemului educativ românesc cu cel european, la
nivelul obiectivelor, conţinuturilor şi obiectivelor de învăţământ; adaptarea sistemului de
evaluare românesc la standardele europene; constituirea unei baze de date din statele membre ale
UE, în vederea realizării unor cercetări comparative. Prin Decizia nr. 2/1997, Consiliul de
Asociere la Comunitatea Europeană a hotărât participarea României la programele de cooperare
europeană Socrates, Leonardo da Vinci şi Tineret pentru Europa. Hotărârea a fost luată în
contextul asocierii României la UE. În conformitate cu decizia primului-ministru al României,
Ministerul Educaţiei Naţionale coordonează primele dintre aceste programe. 57
Tratatul Constituţional, care se află în curs de ratificare, rezervă culturii includerea în
cadrul domeniilor unde Uniunea acţionează pentru completarea şi suplinirea iniţiativelor statelor
membre (,,competenţă complementară”), acestea putând fi normate prin intermediul legilor-
cadru şi recomandărilor.58
Cultura, acest sistem de structuri şi interdependenţe cu o evoluţie specifică, rămâne un
domeniu important şi ,,dificil” în procesul de construire a unei Europe unite. Statele Unite au
reuşit, într-o anumită măsură, integrarea indivizilor în cadrul naţiunii americane, în temeiul unei
limbi, a unor idealuri şi simboluri comune. Diferenţele culturale sunt prezente însă şi acolo,
manifestându-se uneori cu violenţă. Constituirea naţiunii americane şi integrarea europeană sunt
fenomene istorice atât de diferite, încât exemplul american nu poate fi un model pentru Europa.

170
Pe vechiul continent, înţelegerea reciprocă este ,,îngreunată” de faptul că însăşi ,,conceptele
fundamentale”, precum statul, economia, sindicatul, elita, nu au semnificaţii întru totul
echivalente.59 Mai mult decât atât, americanii, în ciuda marii diferenţieri etnice, conştientizează
apartenenţa la o naţiune unică, pe când europenii cunosc individualităţi naţionale care nu s-au
erodat în timp, ci dimpotrivă, devin tot mai pregnante în procesul integrării. De aceea, soluţia
pentru Europa este mult mai complexă.
Uniunea Europeană de astăzi reprezintă o structură contradictorie, din punct de vedere
politic, economic şi cultural, dar în acelaşi timp dinamică. Construirea Pieţei Comune a creat
interdependenţe economice care au dus la apariţia unei societăţi europene comune. Totuşi,
depăşirea barierelor culturale şi naţionale rămâne un element esenţial şi necesar în progresul
procesului de unificare europeană.

171
 CAPITOLUL VIII

CONSTRUCŢIA EUROPEI REGIUNILOR ŞI ORGANISMELE

CONSULTATIVE ALE UNIUNII

1. Obiectivele şi principiile politicii regionale

Politica de dezvoltare regională a devenit, în ultimii ani, una dintre politicile cele mai
importante ale Uniunii Europene, motivul determinant pentru acest lucru fiind disparităţile
economice şi sociale existente între diferitele regiuni ale Europei, care s-au accentuat odată cu
aderarea la Uniune a 10 noi state din Europa centrală, estică şi sudică, cu niveluri de dezvoltare
economică mult inferioare statelor membre în UE-151. Recunoaşterea a ceea ce numim, astăzi,
realitate regională reprezintă un fenomen recent, el nefiind conturat de la începuturile
Comunităţii. În anii ’50, când apărea Comunitatea Europeană, statele care au impulsionat
construcţia europeană, cu excepţia Republicii Federale Germane, erau puternic centralizate, iar
tratatele constitutive nu făceau nici o referire la regiuni. De-abia din 1972 se deschide
perspectiva unei regionalizări, când se alocă fonduri speciale pentru zonele defavorizate din
punct de vedere economic. Pe măsură ce procesul de integrare europeană a avansat, s-a afirmat
tot mai mult nevoia de descentralizare, ce a devenit o adevărată vocaţie a Uniunii, conferindu-i o
nouă conotaţie în procesul de apropiere a nivelului de dezvoltare a statelor componente.
Analiza regionalismului presupune, în primul rând, definirea conceptului de regiune, aşa
cum este înţeles el la nivel comunitar. Din această perspectivă, Carta comunitară a
Regionalizării sublinia că „prin regiune se înţelege un teritoriu care formează, din punct de
vedere geografic, o unitate netă, sau un ansamblu similar de teritorii în care există continuitate,
în care populaţia posed anumite elemente comune şi doreşte să-şi păstreze specificitatea astfel
rezultată şi să o dezvolte cu scopul de a asimila progresul cultural, social şi
economic”(Document elaborat de Parlamentul European la 18 noiembrie 1988).
Realitatea regională poate fi exprimată într-o tripla dimensiune: a) ea contribuie la
dezvoltarea economică, socială şi culturală; b) realizează apropierea cetăţenilor de Uniunea
Europeană; c) este expresia unei Europe pluraliste, în care convieţuiesc structuri culturale,
lingvistice şi sociale diverse. Importanţa politicii de dezvoltare regională este demonstrată şi de
nivelul ridicat al sumelor alocate din bugetul Comunităţii, care reprezintă aproximativ o treime
din bugetul Uniunii2.

172
 Necesitatea reducerii disparităţilor existente între diversele regiuni ale Uniunii a
determinat includerea prevederilor legate de dezvoltarea regională în cadrul Tratatului privind
Uniunea Europeană (TUE), care defineşte obiectivul politicii regionale în „reducerea
disparităţilor existente între nivelele de dezvoltare ale diferitelor regiuni şi a rămânerii în urmă a
regiunilor mai puţin dezvoltate, sau a insulelor, inclusiv a regiunilor rurale”. Mai mult decât atât,
instituţii comunitare importante, cum ar fi spre exemplu Comisia sau Parlamentul European, au
dezvoltat pe parcursul timpului structuri interne cu misiunea de a elabora politica regională
comună (DG-Regio a Comisiei Europene, spre exemplu).
Unele dintre statele membre ale Uniunii au politici de dezvoltare regională elaborate cu
mult timp înainte ca acestea să intre în atenţia instituţiilor comunitare (acesta este cazul Marii
Britanii, unde preocupările legate de dezvoltarea regională au peste 60 de ani vechime 3), rolul
acestor politici fiind acela de a găsi soluţii pentru regiunile cu probleme economice, pentru
relansarea acestora. La nivel european, conceptul de dezvoltare regională este în strânsă legătură
cu alte politici importante ale Uniunii, cum ar fi politica agricolă, politica de coeziune
economică şi socială şi politicile şi acţiunile pentru realizarea uniunii economice şi monetare.
Politica Uniunii Europene de dezvoltare regională se bazează pe principiul solidarităţii
financiare, ceea ce presupune că din bugetul constituit ca urmare a contribuţiilor financiare ale
statelor membre, o parte să fie redistribuită în direcţia regiunilor mai sărace sau cu probleme.
Dorinţa politicii de dezvoltare regională constă în intervenţia prin diferite mijloace,
inclusiv, sau mai ales, prin mijloace financiare, în vederea dezvoltării regionale; aceasta intenţie
lăudabilă în teorie, a fost contrazisă în numeroase cazuri de practică: pe parcursul timpului,
experienţele unor state ca Italia sau Spania, au demonstrat că dezvoltarea regiunilor bogate este
mult mai puternică decât a celor mai slab dezvoltate, chiar şi în condiţiile în care regiunile
subdezvoltate sunt asistate financiar mult mai puternic 4. Motivele care determină acest paradox
sunt numeroase, pornind de la lipsa unor structuri administrative eficiente şi până la nivelul de
expertiză profesională sau cultură politică a persoanelor care lucrează la nivelul respectivelor
administraţii.
Fondurile utilizate de către Uniunea Europeană pentru reducerea disparităţilor care există
între regiunile din cadrul statelor membre sunt cunoscute sub denumirea de fonduri structurale.
Acestea sunt de mai multe tipuri şi se adresează unui număr mare de politici de la nivelul
regiunilor respective (de la politici care vizează domeniul agricol la protecţie socială,
dezvoltarea infrastructurii, dezvoltarea cercetării şi inovaţiei tehnologice, etc.). O primă
dificultate întâmpinată a fost aceea de a stabili ce înseamnă o regiune; de asemenea, numărul
mare de criterii după care regiunile pot fi delimitate (caracteristici fizice, socio-economice,
lingvistice, istorice, etc.) a determinat diferite tipuri de regiuni: regiuni geografice, regiuni

173
istorice, regiuni subdezvoltate, regiuni în declin economic, regiuni îndepărtate, etc. La toate
acestea s-a adăugat şi numărul mare de modele de organizare administrativă a statelor membre
ale Uniunii.
Din considerente statistice şi pentru colectarea datelor, la nivelul Uniunii europene s-a
introdus sistemul NUTS (Nomenclatorul unităţilor teritoriale statistice), care este organizat pe
niveluri teritoriale, pornind de la nivelurile mari către cele mici. Conform acestuia, regiunile UE
se împart, în funcţie de populaţia lor, în trei categorii:
 NUTS 1 – cu o populaţie între 3 şi 7 milioane de locuitori;
 NUTS 2 – cu o populaţie între 800.000 şi 3 milioane de locuitori;
 NUTS 3 – cu o populaţie între 150.000 şi 800.000 de locuitori.
Celelalte categorii NUTS se adresează nivelului local, nivelul NUTS 2 fiind nivelul la
care este implementată politica de dezvoltare regională a Uniunii Europene.
Fondurile structurale, prin care se face finanţarea dezvoltării regionale, au la baza o serie
de principii care au fost schiţate cu ocazia reformelor din 1988 şi 1999 a fondurilor structurale:
principiul concentrării geografice, principiul programării, principiul parteneriatului, principiul
adiţionalităţii şi principiul monitorizării, controlului şi evaluării.
a) Principiul concentrării geografice prevede că asistenţa structurală se adresează unor zone
geografice bine delimitate şi definite printr-o combinaţie de indicatori economici şi
demografici (PIB/locuitor şi populaţia), în general zone care se confruntă cu mari dificultăţi
economice sau sociale, situate ca nivel de dezvoltare sub media de la nivel european. În
urma reformei fondurilor structurale, din 1999, principiul concentrării nu se mai regăseşte în
mod explicit, însă, cu toate acestea, el continuă să fie principiul director al fondurilor
structurale. Reforma din 1999 a vizat simplificarea managementului fondurilor structurale şi
întărirea principiului subsidiarităţii, prin întărirea rolului autorităţilor naţionale, regionale şi
locale în implementarea acestor fonduri.
b) Principiul programării prevede elaborarea unor programe multianuale de dezvoltare,
bazate pe deciziile luate la nivelul Uniunii Europene, în parteneriat cu nivelurile naţionale şi
regionale şi care includ măsurile şi acţiunile care urmează să fie luate pentru asigurarea
dezvoltării regionale. În etapa următoare, statele membre înaintează Comisiei spre aprobare
Documente Cadru de Sprijin Comunitar, care sunt apoi transpuse în Planuri Operaţionale
(aprobate de Comisie de comun acord cu statul membru) sau în Documente Unice de
Programare (amploarea acestora este mult mai mică, urmărind un număr restrâns de
activităţi). Ele conţin strategia şi priorităţile de acţiune ale părţilor, obiectivele lor specifice,
contribuţia financiară a fondurilor structurale şi alte resurse financiare.

174
c) Principiul parteneriatului presupune colaborarea între Comisie şi autorităţile naţionale,
regionale sau locale, precum şi cu diverşi parteneri economici şi sociali implicaţi în proces,
colaborare care are loc din etapa de elaborare şi aprobare a planurilor de dezvoltare şi până la
implementarea şi monitorizarea acestora.
d) Principiul adiţionalităţii prevede că finanţarea comunitară trebuie să fie asistată de o
componentă de finanţare naţională, motivul fiind acela că fondurile structurale nu sunt
destinate pentru a înlocui eforturile statelor membre de dezvoltare a unui anumit sector, ci
sunt complementare acestor eforturi. Adiţionalitatea este verificată în trei momente ale
procesului de formulare şi implementare a politicilor: la începutul procesului (ex ante) în
cadrul negocierilor dintre Comisie şi statul membru; la jumătatea intervalului (de obicei
după trei ani de la aprobarea iniţială), când este verificată respectarea obligaţiilor
contractuale şi adiţionalitatea; la sfârşitul perioadei de finanţare (ex post), când este
verificată adiţionalitatea totală. Pe baza acestei verificări, Comisia şi autorităţile naţionale
negociază următoarele programe de finanţare.
e) Principiul monitorizării, evaluării şi controlului are ca principal obiectiv pe acela de a
asigura o utilizare transparentă, eficientă şi eficace a fondurilor structurale, sarcină care
aparţine autorităţilor naţionale. În baza acestui principiu, autorităţile naţionale sunt obligate
să desemneze şi o autoritate de plăţi, care să asigure respectarea regulilor de utilizare a
fondurilor. Comisia Europeană poate efectua controale ad-hoc şi audituri financiare în limita
a 5% din bugetul fiecărui program5.
Obiectivele cărora se adresează fondurile structurale sunt specifice fiecărei perioade de
programare şi urmăresc principalele priorităţi pentru reducerea disparităţilor economice şi
sociale între diversele regiuni. Numărul obiectivelor variază în funcţie de perioadă: etapa 1993-
1999 a avut 6 obiective prioritare; pentru perioada 2000-2006 numărul acestora a scăzut la 3.
Obiectivul 1 urmăreşte dezvoltarea regiunilor rămase în urmă (regiunile cu PIB-ul pe cap de
locuitor al UE sub 75% din media europeană); Obiectivul 2 urmăreşte sprijinirea reconversiei
economice şi sociale în zonele industriale şi rurale cu şomaj ridicat sau cu niveluri ridicate de
sărăcie; Obiectivul 3 se referă la modernizarea politicilor şi sistemelor de educaţie, formare şi
ocupare profesională.
În perspectiva unei Europe lărgite şi având 27 de membri, problemele vor deveni mult
mai complicate şi mai delicate. Tocmai de aceea, pentru perioada de programare următoare
(2007-20013), Comisia a propus doar trei priorităţi comunitare, în dorinţa de a simplifica şi de a
face mai transparentă politica de coeziune. Cele trei priorităţi privesc convergenţa,
competitivitatea regională şi ocuparea forţei de muncă şi respectiv cooperarea teritorială.
Programele legate de convergenţă vor acţiona în direcţia în care operează în prezent Obiectivul

175
1, adică se vor adresa regiunilor cu un PIB / cap de locuitor sub 75% din media UE, în scopul de
a promova creşterea economică în vedere atingerii convergenţei reale. Programele care vor fi
prezentate în cadrul acestei priorităţi vor utiliza resursele Fondului European de Dezvoltare
Regională (FEDR), Fondului Social European (FSE) şi a Fondului de Coeziune.
Cea de-a doua prioritate priveşte competitivitatea şi ocuparea forţei de muncă în vederea
atingerii obiectivelor fixate prin strategia de la Lisabona. Abordarea acestei componente se va
face atât la nivel regional, cât şi la nivel naţional, pentru proiectele dezvoltate la nivel regional
finanţările fiind din Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR).
Cea de-a treia prioritate priveşte cooperarea teritorială la nivel european propunând, în
baza experienţei pozitive a Iniţiativei Interreg, intensificarea cooperării transfrontaliere,
transnaţionale şi inter-regionale. Finanţarea va fi asigurată din Fondul European de Dezvoltare
Regională (FEDR).
Pentru o imagine mai bună a diverselor fonduri existente la nivelul Uniunii Europene,
este utilă descrierea fondurilor structurale şi a celorlalte instrumente financiare destinate
dezvoltării regionale şi a modului cum acestea operează.
Fondul Social European (FSE) a fost creat în anul 1958 odată cu semnarea Tratatului
de la Roma şi este cel mai vechi instrument financiar aflat la dispoziţia instituţiilor comunitare.
Apariţia lui a fost determinată de temerile Italiei (care în acel moment avea cea mai puţin
performantă economie dintre cei şase membri) că liberalizarea comerţului va determina efecte
negative asupra forţei de muncă, mai ales, din regiunile mai slab dezvoltate economic (sudul
Italiei). În prezent, scopul său este de a îmbunătăţi funcţionarea pieţei forţei de muncă în
condiţiile liberei circulaţii a acesteia şi de a asigura reintegrarea şomerilor pe piaţa muncii.
Tipurile de măsuri finanţate din Fondul Social European au în vedere aspecte legate de
elaborarea unor politici active pentru: combaterea şomajului (în special a şomajului pe termen
lung); reintegrarea profesională a acestora şi furnizarea de sprijin pentru cei care intră pe piaţa
muncii; promovarea egalităţii de şanse în ceea ce priveşte accesul la piaţa muncii; dezvoltarea
sistemelor de educaţie şi formare; îmbunătăţirea participării femeilor pe piaţa muncii;
concentrarea potenţialului uman în domeniile cercetării şi dezvoltării; etc.
Fondul European pentru Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA) a apărut în anul
1962 şi este împărţit în două secţiuni (secţiunea Garantare şi secţiunea Orientare); primei
secţiuni îi sunt alocate majoritatea fondurilor, deoarece contribuie la finanţarea Politicii Agricole
Comune (PAC) prin acoperirea cheltuielilor legate de organizarea comună a pieţelor şi
finanţarea subvenţiilor pentru susţinerea preţurilor produselor agricole. FEOGA este cel mai
important fond structural din punct de vedere bugetar, deoarece concentrează aproximativ 40%
din bugetul Comunităţii6.

176
 Secţiunea Orientare acţionează ca un fond structural, urmărind dezvoltarea zonelor rurale
prin măsuri care vizează: finanţarea investiţiilor în exploataţiile agricole; sprijinirea tinerilor
agricultori; ajutoarea pentru pensionarea anticipată în agricultură; susţinerea zonelor
defavorizate şi a zonelor cu restricţii ecologice; promovarea metodelor de producţie agricolă
destinate protecţiei mediului şi conservării spaţiului natural (agromediul); îmbunătăţirea
prelucrării şi comercializării produselor agricole; dezvoltarea şi utilizarea optimă a pădurilor;
încurajarea turismului şi a activităţilor artizanale; etc.7
Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) a apărut în anul 1975 şi este
principalul fond structural care vizează dezvoltarea regională. Obiectivul său principal este acela
de a promova coeziunea economică şi socială prin reducerea disparităţilor existente între
regiunile ţărilor membre. Motivul constituirii Fondului European de Dezvoltare Regională l-a
constituit aderarea, în anul 1973, a Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei la Comunitatea
Economică Europeană; Marea Britanie în special, a negociat aderarea sa, deoarece urma să aibă
o contribuţie însemnată la Politica Agricolă Comună, iar nivelul de dezvoltare al economiei
britanice se situa sub cel al statelor care erau deja membre în Comunitate. În acelaşi timp, cei
trei noi membri aveau dificultăţi importante legate de unele regiuni, confruntate cu importante
dificultăţi economice. 8
Intervenţiile FEDR urmăresc: investiţii productive care să conducă la crearea şi
menţinerea de locuri de muncă; investiţii în infrastructură, care să contribuie la revitalizarea
zonelor aflate în declin economic, a zonelor urbane inactive, dezvoltare rurală; sprijinirea
dezvoltării locale şi a activităţii întreprinderilor mici şi mijlocii; investiţii în educaţie şi sănătate.
Instrumentul Financiar de Orientare în domeniul Pescuitului (IFOP) a fost creat, în
anul 1994, prin concentrarea tuturor instrumentelor financiare care priveau pescuitul, această
reformă fiind determinată de aderarea statelor nordice la Uniune, state care aveau un ridicat
nivel de dependenţă faţă de acest segment economic. Obiectivele IFOP urmăresc: realizarea unui
echilibru pe termen lung între resursele piscicole şi exploatarea acestora; modernizarea flotelor;
protecţia zonelor marine; dezvoltarea acvaculturii; sprijinirea dezvoltării zonelor dependente de
pescuit şi acvacultura; sprijinirea prelucrării şi comercializării produselor piscicole; promovarea
produselor; sprijinirea tinerilor pescari la achiziţionarea primului lor vas; combaterea pescuitului
în exces; etc.
Iniţiativele comunitare (IC) au fost introduse, în anul 1988 şi au ca principală
caracteristică faptul că furnizează Comisiei resurse financiare pentru a interveni, independent de
voinţa statelor membre, în domenii pe care le consideră esenţiale pentru asigurarea coeziunii
economice şi sociale, dar şi de a experimenta finanţarea unor acţiuni care sunt considerate
inovatoare şi care diferă de cele finanţate de fondurile structurale clasice. Astfel, Comisia a

177
utilizat iniţiativele comunitare pentru a finanţa domenii noi, care nu figurau în cadrul
prevederilor tratatelor (spre exemplu politica urbană), adresându-se nivelului local în locul celui
regional9.
Suma alocată pentru iniţiativele comunitare este de 9% din bugetul total al fondurilor
structurale, iar fiecare program este finanţat dintr-un singur fond. Numărul iniţial al iniţiativelor
comunitare a fost de doisprezece, ele fiind extinse la treisprezece pentru perioada 1994-1999, iar
prin reforma din 1999 au fost reduse la patru:
- Interreg III: este finanţat din FEDR şi are trei componente: componenta A (cooperare
transfrontalieră), componenta B (cooperare transnaţională) şi componenta C (cooperare
interregională). Programul urmăreşte stimularea celor trei tipuri de cooperare şi a altor
iniţiative regionale, regiunile fiind considerate ca entităţi geografice şi culturale distincte,
independent de apartenenţa lor la un stat sau la altul. Este, de asemenea, susţinută
cooperarea între regiuni ale statelor membre şi cele ale statelor candidate. Din acest
punct de vedere, programul susţine în modul cel mai autentic ideea unei „Europe a
regiunilor”;
- Urban II: este finanţat prin FEDR şi urmăreşte regenerarea economică şi socială a
oraşelor aflate în declin economic. Acest program al UE a fost stabilit, în anul 1994, în
continuarea programului Urban I. O caracteristică importantă a acestui program o
constituie faptul că se bazează pe implicarea directă a autorităţilor locale, prin prisma
problemelor şi responsabilităţilor pe care le au pentru soluţionarea problemelor de la
nivel local;
- Leader+: este finanţat din FEOGA-secţiunea Orientare şi urmăreşte dezvoltarea rurală
prin sprijinirea proiectelor şi iniţiativelor grupurilor locale de acţiune. Programul s-a
dezvoltat pe baza iniţiativelor precedente Leader I (1991-1994) şi Leader II (1994-1999)
şi urmăreşte implicarea actorilor, din mediul rural, în identificarea potenţialului pe
termen lung al zonei lor şi sprijinirea financiară a acestora în implementarea strategiilor
proprii pentru dezvoltarea acestui potenţial. Scopul programului este de a conserva şi
întări moştenirea culturală şi naturală a zonelor rurale, de a stimula mediul economic din
zonele respective, dar şi de a îmbunătăţi capabilităţile organizatorice ale comunităţilor
rurale;
- Equal: este finanţat prin FSE şi urmăreşte combaterea discriminării şi inegalităţilor de pe
piaţa forţei de muncă, dar şi facilitarea integrării profesionale a azilanţilor, care constituie
o problemă serioasă pentru un mare număr de state membre. Apărut ca program
comunitar în anul 2000, are la bază iniţiativele comunitare precedente Adapt şi
Employment.

178
 Pentru perioada de programare 2000-2006 a apărut un instrument nou, cunoscut sub
denumirea de rezerva de performanţă, care are rolul de a spori eficacitatea asistenţei oferite
statelor membre prin intermediul fondurilor structurale. Fondul funcţionează sub forma unui
premiu care se acordă programelor cu cel mai mare succes la sfârşitul anului 2003, când are loc
evaluarea intermediară. Bugetul acestui fond este de 4% din bugetul alocat fiecărui stat membru
şi este alocat de către Comisie, în funcţie de propunerile primite din partea fiecărui stat10.
În afara fondurilor prezentate anterior, la nivelul Uniunii Europene, mai există alte două
fonduri speciale: Fondul de Coeziune şi Fondul European de Solidaritate. Fondul de Coeziune
datează din anul 1992 şi este unul dintre instrumentele financiare cele mai noi. Aşa cum indică şi
denumirea, Fondul de Coeziune este destinat special pentru atingerea unuia dintre scopurile
fundamentale ale Uniunii Europene şi anume cel al coeziunii sociale. Conceptul de coeziune
socială a apărut odată cu Actul Unic European (1986), iar prin Tratatul de la Maastricht
coeziunea socială este corelată cu realizarea uniunii economice şi monetare, având un rol
important în realizarea şi funcţionarea pieţei şi monedei unice.
Motivul care a stat la baza apariţiei acestui fond este faptul că patru dintre statele
membre ale Uniunii (Spania, Portugalia, Grecia şi Irlanda) aveau probleme serioase în atingerea
criteriilor de convergenţă, ceea ce ar fi putut crea probleme odată cu aderarea la Uniunea
Economică şi Monetară (UEM). Intenţia acestui fond a fost de a ajuta cele patru state, mai puţin
dezvoltate, să facă faţă dureroaselor transformări necesare pentru intrarea în UEM: tocmai de
aceea, statele eligibile pentru Fondul de Coeziune sunt restricţionate la cele care au un Produs
Intern Brut (PIB) pe cap de locuitor sub 90% din media UE. Succesul acestui fond a fost unul
foarte mare dacă avem în vedere ritmurile de creştere ale economiilor portugheză, spaniolă şi
irlandeză din ultimii ani, cu mult peste media de creştere a celorlalte state membre.
Fondul de Coeziune acţionează în două domenii importante: sprijinirea atingerii de către
state a obiectivelor politicii comunitare prin finanţarea proiectelor de mediu pe scară largă şi
sprijinirea îmbunătăţirii infrastructurii de transport, prin finanţarea creării sau dezvoltării
reţelelor de transport transeuropean. Sprijinul financiar, în cadrul acestui fond, diferă de cel al
fondurilor structurale prin aceea că el este structurat pe bază de proiecte şi nu de programe, ca în
cazul fondurilor structurale.
Fondul European de Solidaritate a fost înfiinţat în anul 2002, în urma inundaţiilor care
au devastat numeroase state europene (Franţa, Germania, Austria, etc.). Obiectivul acestui fond
este acela de a sprijini statele care sunt afectate de diverse dezastre naturale majore, în baza
principiului solidarităţii care stă la baza tuturor fondurilor structurale. Pentru a putea accesa
suportul financiar este necesar să fie îndeplinite două criterii: în primul rând, în cazul unui stat,
pierderile estimate trebuie să fie de 3 miliarde Euro sau mai mult de 0,6% din venitul naţional

179
brut; în cazul unor dezastre regionale majore, daunele trebuie să afecteze cea mai mare parte a
populaţiei din regiunea respectivă şi să aibă consecinţe majore în ceea ce priveşte condiţiile de
viaţă şi stabilitatea economică a zonei respective.
Numărul mare de fonduri de finanţare existente la nivelul Uniunii, precum şi sumele
importante care sunt alocate dezvoltării regionale contribuie, în mod semnificativ, la finanţarea
proiectelor de dezvoltare de la nivelul regiunilor europene. Cu toate acestea, există şi unele
aspecte negative, dintre care se remarcă gradul ridicat de complexitate şi tehnicitate al acestora,
ceea ce face ca accesul la finanţare să fie, în unele cazuri, dificil. O altă problemă importantă
este aceea că, odată cu extinderea semnificativă din primul deceniu al celui de-al doilea mileniu,
presiunea asupra acestor fonduri va fi cu mult mai importantă, în condiţiile în care, cu toate ca s-
au făcut semnificative măriri ale sumelor alocate din bugetul UE, se remarcă o reticenţă din ce în
ce mai mare a statelor bogate ale Uniunii (în special din partea Germaniei care este principalul
contributor la bugetul Uniunii) de a suporta creşteri ale acestora11.

2. Comitetul Regiunilor şi relevanţa sa instituţională în Europa comunitară

Comitetul Regiunilor reprezintă un element important al aprofundării descentralizării,

prin sporirea eficienţei participării administraţiilor regionale şi locale, contribuind la diminuarea
„deficitului” democratic la nivel comunitar. El este expresia regionalului şi localului în
instituţiile comunitare.
Necesitatea lui a fost determinată, deci, de faptul că instituţiile Uniunii Europene sunt
situate departe de cetăţeni, ceea ce a creat o problemă în ceea ce priveşte afecţiunea acestora faţă
de construcţia europeană. Acest lucru a devenit evident la semnarea Tratatului de la Maastricht,
respins în cadrul unui prim referendum care a avut loc în Danemarca în 1992, fiind aprobat cu o
majoritate mică în anul următor. Această tendinţă continuă să fie vizibilă şi în prezent. Cu ocazia
referendumurilor care au fost organizate în Franţa şi Olanda pentru aprobarea proiectului de
tratat care instituie o constituţie pentru Uniunea Europeană, locuitorii din ambele state
fondatoare ale construcţiei europene au respins proiectul care presupunea extinderea uniunii
politice. Tocmai de aceea este necesară constituirea unor instrumente pentru a aduce procesul
decizional de la nivel european mult mai aproape de cetăţeni, în baza principiului subsidiarităţii.
Pentru a răspunde problemei de vizibilitate în rândul cetăţenilor pe care o avea
construcţia europeană, Tratatul de la Maastricht a creat în cadrul Uniunii Europene (art. 198a –
198c) un „Comitet al Regiunilor”, compus din reprezentanţi ai diferitelor colectivităţi regionale
şi locale. Acest Comitet a fost creat ca urmare a presiunilor tot mai mari pe care acestea le
exercitau asupra statelor membre pentru a determina participarea lor la luarea deciziilor. Prima

180
menţiune a Comitetului Regiunilor apare la nivelul la art. 4, unde se stipulează că atât Consiliul,
cât şi Comisia, sunt sprijinite de un Comitet Economic şi Social şi de un Comitet al Regiunilor,
care exercită funcţii consultative. Tratatul de la Amsterdam adaugă Parlamentul European
instituţiilor care pot să consulte Comitetul Regiunilor.
Consultarea Comitetului Regiunilor este obligatorie pentru prevederile stipulate în Tratat
sau poate fi iniţiată de Comisie, Consiliu sau Parlamentul European pentru problemele în care
consideră oportună consultarea. Comitetul Regiunilor are dreptul de a emite avize atunci când
apreciază a fi necesar. În cazul când Comisia sau Consiliul au considerat necesar avizul
Comitetului, termenul în care acesta trebuie să-l prezinte, nu poate fi mai mic de o lună,
începând cu data comunicării pentru solicitarea avizului, trimisă preşedintelui Comitetului. Dacă
acesta nu prezintă avizul în termenul menţionat, se poate trece peste lipsa avizului.
Numărul membrilor Comitetului a fost stabilit la 22212, repartizarea acestora pe ţări fiind:
Belgia (12), Danemarca (9), Germania (24), Grecia (12), Spania (21), Franţa (24), Irlanda (9),
Italia (24), Luxemburg (6), Olanda (12), Portugalia (12) şi Marea Britanie (24). Numărul
acestora este completat ulterior pe măsura extinderii Uniunii Europene cu noi membri: astfel,
prin Tratatul de la Amsterdam (art. 263), Comitetul Regiunilor a fost lărgit, incluzând
reprezentanţi ai noilor state care au aderat la Uniune: Austria (12), Finlanda (9) şi Suedia (12).
Apoi, Tratatul de la Nisa stabileşte ca numărul membrilor Comitetului Regiunilor nu poate
depăşi 350, iar repartizarea locurilor pe state pentru o Uniune cu 27 de state este următoarea:
Germania, Marea Britanie, Franţa şi Italia (24); Spania şi Portugalia (21); România (15);
Olanda, Grecia, Cehia, Belgia, Ungaria, Portugalia, Suedia, Bulgaria, Austria (12); Slovacia,
Danemarca, Finlanda, Irlanda şi Lituania (9); Letonia, Slovenia şi Estonia (7); Cipru şi
Luxemburg (6) şi Malta (5), în total 344 de membri. Comitetul are un număr similar de membri
supleanţi, care participă la şedinţe în absenţa titularului.
Membrii titulari şi supleanţi sunt propuşi de statele membre şi numiţi de Consiliu pentru
o perioadă de patru ani; mandatul lor poate fi reînnoit. Membrii Comitetului Regiunilor nu pot fi
legaţi printr-un mandat imperativ, ei îşi exercită funcţia în deplină independenţă şi în interesul
general al Comunităţii. Tratatul de la Amsterdam introduce o incompatibilitate referitoare la
persoanele care pot fi membri ai Comitetului, excluzându-le pe cele deja existente în
Parlamentul European. Tratatul de la Nisa prevede că membrii Comitetului Regiunilor trebuie să
fie aleşi în cadrul unor autorităţi regionale sau locale sau să răspundă din punct de vedere politic,
în faţa unei adunări alese.
Comitetul Regiunilor îşi desemnează dintre membrii săi preşedintele, prim
vicepreşedintele şi biroul, care sunt aleşi pentru o perioadă de doi ani. De asemenea, Comitetul
îşi stabileşte propriul regulament de funcţionare, care este aprobat în unanimitate de către

181
Consiliu. Sesiunea constitutivă a CoR s-a ţinut la 9-10 martie 1994. În baza tratatului de
instituire a unei constituţii pentru Europa, mandatul se va prelungi la 5 ani (similar cu cel al
Parlamentului European). Preşedintele şi biroul vor avea un mandat de doi ani şi jumătate.
Organismele constitutive ale Comitetului Regiunilor sunt: preşedintele, Biroul, Adunarea
plenară şi comisiile13.
Biroul este ales pe o perioadă de doi ani de către Adunarea plenară. Acesta este format
din 56 persoane: preşedinte, prim-vicepreşedinte, 25 de vicepreşedinţi, 25 de membri, cei patru
preşedinţi ai grupărilor politice. Cu excepţia Preşedintelui, prim-vicepreşedintelui şi preşedinţilor
grupărilor politice, locurile Biroului sunt repartizate între delegaţiile naţionale după cum
urmează: Germania, Spania, Franţa, Italia, Polonia, Marea Britanie (3 locuri); Belgia,
Danemarca, Grecia, Ungaria, Irlanda, Lituania, Olanda, Austria, Portugalia, Cehia, Slovacia,
Finlanda, Suedia (2 locuri), Letonia, Slovenia, Estonia, Cipru, Luxemburg, Malta (1 loc).
Biroul îşi asumă următoarele sarcini:
a) stabilirea proiectului programului politic la începutul fiecărui mandat şi controlarea executării
acestuia. O dată pe an, precum şi la expirarea fiecărui mandat, la solicitarea Biroului,
Preşedintele prezintă Adunării plenare un raport de evaluare a reuşitei lucrărilor Comitetului;
b) pregătirea, organizarea şi coordonarea lucrărilor Adunării plenare şi a comisiilor;
c) competenţa generală pentru probleme de natură financiară, organizatorică şi administrativă
privind membrii titulari şi membrii supleanţi, organizarea internă a Comitetului şi a
secretariatului general al acestuia inclusiv planul de organizare şi organismele Comitetului;
d) Biroul mai are dreptul:
- de a constitui grupuri de lucru alcătuite din membrii Biroului sau alţi membri ai Comitetului,
pentru a oferi consultanţă acestuia în anumite probleme; acestea pot avea un număr maxim de
opt membri;
- să ceară ca la reuniunile acestora să asiste şi alţi membri ai Comitetului, în funcţie de
competenţa şi de funcţiile deţinute, precum şi persoane din exterior;
e) angajarea Secretarului general, a funcţionarilor şi a altor agenţi superiori în grad;
f) prezentarea în faţa Adunării plenare a proiectului de stare previzională a încasărilor şi
datoriilor Comitetului;
g) autorizarea reuniunilor în afara punctelor de lucru obişnuite, luarea de măsuri privind
structura şi modalităţile de funcţionare a grupurilor de lucru sau a comitetelor mixte constituite
cu ţările candidate la aderare.
Comitetul se reuneşte în cadrul Adunării plenare. Principalele sarcini exercitate, în mod
special, de Adunarea plenară vizează: adoptarea avizelor, rapoartelor şi rezoluţiilor; adoptarea
proiectului de stare previzională a încasărilor şi datoriilor Comitetului; adoptarea programului

182
politic al Comitetului la începutul fiecărui mandat; alegerea Preşedintelui, a prim vice-
preşedintelui şi a altor membri ai Biroului; constituirea comisiilor; adoptarea şi revizuirea
regulamentului de procedură al Comitetului.
Preşedintele Comitetului convoacă Adunarea plenară cel puţin o dată pe trimestru.
Calendarul sesiunilor plenare este fixat în cel de-al treilea trimestru al anului precedent. Atunci
când, cel puţin o treime din membri solicită acest lucru, în scris, Preşedintele trebuie să
convoace o sesiune plenară extraordinară care va avea loc cel mai devreme într-o săptămână şi
cel mai târziu la data solicitată în cerere. Aceasta trebuie să specifice problema care va fi
examinată în cadrul sesiunii plenare extraordinare. Nici un alt subiect nu poate figura în ordinea
de zi a acesteia.
Sesiunile Adunării plenare sunt deschise publicului, cu excepţia cazului în care se
stabileşte altfel pentru întreaga sesiune sau pentru un anumit punct aflat pe ordinea de zi.
Reprezentanţii Parlamentului European, cei ai Consiliului şi Comisiei pot participa la sesiunile
plenare.
Membrii Comitetului regiunilor sunt organizaţi în şase comisii, însărcinate cu asigurarea
întocmirii avizelor Comitetului Regiunilor la propunerile Comisiei Europene. În prezent, există
şase comisii specializate:

COTER Comisia pentru politica privind coeziunea teritorială (politica regională,

transporturile, turismul)
ECOS Comisia pentru politică economică şi socială (dreptul muncii, politica socială,
sănătate, piaţa internă)
DEVE Comisia pentru dezvoltare durabilă (mediu, agricultură, pescuit, politica privind
consumatorii)
EDUC Comisia pentru cultură şi educaţie (educaţie şi cercetare, cultură, societatea
informaţiei)
CONST Comisia pentru probleme constituţionale şi de guvernare (dosare instituţionale, în
special reforma instituţiilor UE, securitate şi justiţie)
RELEX Comisia pentru relaţii externe (extindere, relaţiile cu ţările terţe, imigrare)

Comisiile au în special ca misiune elaborarea proiectelor privind avizele, rapoartele şi

rezoluţiile care sunt ulterior supuse adoptării de către Adunarea plenară. Structura comisiilor
trebuie să reflecte modul de reprezentare a Statelor membre în cadrul Comitetului. Membrii
Comitetului trebuie să facă parte din cel puţin o comisie, dar nu mai mult de două. Pot fi
prevăzute excepţii de către Birou pentru membrii care aparţin delegaţiilor naţionale alcătuite

183
dintr-un număr mai mic de membri decât numărul comisiilor. În cadrul primei reuniuni, fiecare
comisie desemnează dintre membrii săi un preşedinte, un prim vice-preşedinte şi, dacă este
necesar, un număr de maxim doi vicepreşedinţi care alcătuiesc biroul comisiei respective.
Membrii titulari şi membrii supleanţi ai unui Stat membru alcătuiesc o delegaţie
naţională. Fiecare delegaţie naţională îşi stabileşte propria organizare internă şi îşi alege un
preşedinte, al cărui nume este comunicat oficial Preşedintelui Comitetului.
Membrii titulari şi membrii supleanţi ai Comitetului Regiunilor au constituit grupări care
reflectă orientarea politică a acestora. Criteriile de admitere sunt stabilite în regulamentul de
procedură specific fiecărei grupări politice. Înscrierea este efectuată de către membri la
secretariatului grupării alese. Membrii Comitetului Regiunilor care nu doresc să adere la una
dintre acestea grupări sunt consideraţi neînscrişi. În prezent, există patru grupări politice:
Partidul socialiştilor europeni (PSE), Partidul popular european (PPE), Alianţa democraţilor şi
liberalilor pentru Europa (ALDE) şi Uniunea pentru o Europă a Naţiunilor – Alianţa europeană
(UEN-AE).
Pentru constituirea unei grupări politice este necesar un număr minim de douăzeci de
membri titulari sau membri supleanţi care reprezintă cel puţin trei State membre, un număr de
optsprezece membri titulari sau membri supleanţi, reprezentând cel puţin de patru State membre
sau un număr de şaisprezece membri titulari sau membri supleanţi, reprezentând cel puţin cinci
State membre, din care cel puţin jumătate, în fiecare caz, trebuie să fie membri titulari. Un
membru titular sau supleant nu poate adera decât la o singură grupare politică. O grupare politică
este dizolvată atunci când nu este întrunit numărul necesar de membri.
Comitetul Regiunilor are ca sarcină principală participarea la procesul decizional al
Uniunii Europene pentru a reprezenta şi apăra interesele colectivităţilor teritoriale. Aceasta se
realizează în special prin intermediul avizelor adresate Comisiei europene, Consiliului Uniunii
Europene şi Parlamentului European. Avizele, în funcţie de forma de prezentare a acestora, sunt:
1. Prezentare obligatorie: Tratatul care instituie Comunitatea Europeană impune consultarea, de
către Consiliu sau Comisie, a Comitetului Regiunilor în următoarele domenii: educaţie, formare
profesională, tineret şi cultură, sănătate publică, mediu, transport, reţele transeuropene în
sectoarele infrastructurii, telecomunicaţiilor şi energiei, coeziunii economice şi sociale, dreptului
muncii, politicii sociale, şi Fondului Social European;
2. Prezentare facultativă: Comisia, Consiliul sau Parlamentul european pot, atunci când
consideră că este oportun, consulta Comitetul Regiunilor în privinţa altor subiecte decât cele
prezentate pentru consultare obligatorie; în plus, Comisia şi/sau Consiliul transmite adesea şi
alte documente Comitetului. În acest caz, Comitetul poate, atunci când consideră că interesele
regionale specifice sunt în joc, să emită un aviz în legătură cu acest subiect;

184
3. Prezentare automată: În fine, din proprie iniţiativă, Comitetul poate decide emiterea unui aviz
sau elaborarea unui raport atunci când acesta doreşte să lanseze o discuţie pe un anumit subiect.
În afara avizelor de prezentare sau a prezentărilor automate legate de consultările
Comisiei Europene, ale Consiliului şi Parlamentului European, Comitetul Regiunilor emite de
asemenea rapoarte prospective, rezoluţii, rapoarte şi declaraţii.
Este evident faptul că, rolul Comitetului Regiunilor va deveni din ce în ce mai
semnificativ odată cu extindere Uniunii la un număr mai mare de membri, precum şi cu
introducerea şi lărgirea utilizării principiului subsidiarităţii. Totodată, sarcinile autotităţilor
locale şi regionale referitoare la dezvoltarea regiunilor sunt din ce în ce mai importante, ceea ce
va avea, în mod cert, un puternic efect şi la nivel comunitar, probabil prin întărirea
competenţelor Comitetului.

3. Comitetul Economic şi Social

Comitetul Economic şi Social (CES) este unul dintre organismele consultative cele mai
vechi din cadrul Uniunii, creat în anul 1958, în baza Tratatelor de la Roma (Tratatul Comunităţii
Economice Europene şi cel al Comunităţii Europene a Energiei Atomice). La nivelul său sunt
reprezentate cele mai diverse categorii economice şi sociale de la nivel european, care au
posibilitatea să-şi exprime punctele de vedere asupra activităţilor şi iniţiativelor comunitare.
Datorită eterogenităţii componenţei sale (sunt incluşi reprezentanţi ai producătorilor,
agricultorilor, transportatorilor, comercianţilor, profesiunilor liberale şi de interes general,
meseriaşilor şi muncitorilor), Comitetul Economic şi Social poate fi considerat ca fiind cel mai
eficient instrument de legătură între instituţiile comunitare şi societatea civilă europeană.
Diversitatea mare a intereselor reprezentate la nivelul Comitetului face ca, în unele cazuri,
compromisul asupra soluţiei acceptabile pentru toţi factorii implicaţi să fie dificil de găsit; cu
toate acestea, în cei aproape 50 de ani de existenţă, Comitetul a devenit un partener viabil al
instituţiilor europene, ariile sale de competenţă fiind extinse permanent de la un tratat la altul. În
foarte multe cazuri, Comisia consultă Comitetul în acele domenii în care consideră că expertiza
sa este insuficientă sau iniţiază noi propuneri, pe baza problemelor semnalate de CES.
Având în vedere că misiunea esenţială a Comitetului Economic şi Social este de a asista
instituţiile comunitare importante (Parlamentul European, Comisia şi Consiliul) şi de a sprijini
organizaţiile societăţii civile de la nivel european, pentru a se implica în procesul de luare a
deciziilor, prevederile din Tratatul CEE stipulează că CES trebuie consultat în următoarele
domenii: politică agricolă; libera circulaţie a forţei de muncă; dreptul de rezidenţă; extinderea
serviciilor; transport; piaţa comună; politica socială; Fondul Social European; pregătirea

185
profesională; cercetarea şi dezvoltarea tehnologică şi mediul. Tratatul de la Maastricht a extins
ariile în care Comitetul trebuie consultat şi asupra unor domenii care nu erau prevăzute iniţial
(spre exemplu, politica regională). Mai mult decât atât, la articolul 198 se prevede: „Comitetul
este consultat, în mod obligatoriu, de Consiliu sau de Comisie în cazurile prevăzute de prezentul
tratat. Comitetul poate fi consultat de aceste instituţii în toate cazurile în care acestea consideră
oportun. Comitetul poate lua iniţiativa emiterii unui aviz în toate cazurile în care consideră
oportun.”14 (s.n.)
Activitatea Comitetului Economic şi Social se desfăşoară la nivelul următoarelor
structuri: adunarea, biroul, preşedintele şi secţiunile 15. În urma extinderii Uniunii Europene, din
anul 2004, numărul membrilor Comitetului a ajuns la 317 membri, repartiţia acestora între
statele membre fiind similară cu cea din Comitetul Regiunilor: Belgia (12); Cehia (12);
Danemarca (9); Germania (24); Estonia (7); Grecia (12); Spania (21); Franţa (24); Irlanda (9);
Italia (24); Cipru (6); Letonia (7); Lituania (9); Luxemburg (6); Ungaria (12); Malta (5); Olanda
(12); Austria (12); Polonia (21); Portugalia (12); Slovenia (7); Slovacia (9); Finlanda (9); Suedia
(12) şi Marea Britanie (24). Membrii sunt propuşi de către guvernele statele membre şi sunt
numiţi de Consiliul Uniunii Europene pentru un mandat de 4 ani, care poate fi reînnoit.
Biroul este alcătuit din 37 de membri din toate statele membre şi cuprinde:
a) preşedintele, cei doi vicepreşedinţi şi 25 de membri aleşi, în mod direct, de către adunare
şi reprezentând toate statele membre;
b) preşedinţii celor 3 grupuri ale CES;
c) preşedinţii celor 6 secţiuni specializate.
Preşedintele trebuie ales dintre membrii celor trei grupuri şi nu poate fi reales pentru
mandatul următor; vicepreşedinţii sunt aleşi dintre membrii celor două grupuri rămase.
Mandatul biroului şi al preşedintelui este de 2 ani. Sarcina preşedintelui este de a reprezenta
Comitetul în relaţiile cu instituţiile europene sau cu terţi, în timp ce biroul organizează
activitatea CES.
Cele trei grupuri stabilite la nivelul Comitetului sunt următoarele:
a) Grupul I – este format din reprezentanţii patronatelor de la nivelul statelor membre şi
are în componenţă persoane din sectorul privat şi public industrial, a micilor afaceri, a
camerelor de comerţ, sistemului bancar şi de asigurări, transport şi agricultură. Politicile
de la nivelul acestui grup, reflectă poziţia mediului de afaceri faţă de dezvoltarea Uniunii
Europene ca o piaţă liberă, bazată pe libera circulaţie a capitalurilor, bunurilor şi
produselor, ca premise pentru dezvoltarea economică şi creşterea eficienţei.
b) Grupul II – este alcătuit din reprezentanţii salariaţilor, în general persoane cu experienţă
în cadrul organizaţiilor sindicale. Grupul II este alcătuit din 110 persoane şi au ca

186
 prioritate îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi viaţă ale muncitorilor, promovarea
progresului uman al locuitorilor Uniunii, dar şi al celor din afara acesteia.
c) Grupul III – este grupul cel mai eterogen şi reflectă modificările care au loc la nivelul
Europei. El este alcătuit din reprezentanţii diferitelor grupuri de interese: organizaţii ale
fermierilor, ale micilor oameni de afaceri, meseriaşilor, asociaţii non-profit, organizaţii
ale consumatorilor, pentru protecţia mediului, persoanelor cu handicap, membri ai
comunităţii ştiinţifice şi academice şi ai altor organizaţii neguvernamentale. În acest mod
sunt reprezentate majoritatea intereselor existente la nivelul cetăţenilor Comunităţii, care
sunt astfel implicaţi în luarea deciziilor comunitare.
Secţiunile sunt create în aşa fel încât să acopere întreaga arie a prevederilor de la nivelul
tratatelor; o dată la patru ani acestea pot fi modificate/adaptate în funcţie de noile arii care se
doresc a fi acoperite. De obicei, secţiunile stabilesc un grup de studiu, care cuprinde în
componenţa sa un raportor, asistat de experţi cu rolul de a pregăti opiniile Comitetului. Pentru
probleme cu caracter particular pot fi înfiinţate subcomitete, care sunt structuri ad-hoc pe
marginea unei probleme punctuale. Cele şase secţiuni ale Comitetului pentru perioada 2002-
2006 sunt:
a) Secţiunea pentru Uniune Economică şi Monetară şi Coeziune Socială (ECO), care este
responsabilă cu remiterea de opinii legate de politicile economice, a resurselor financiare
şi bugetare ale Uniunii, a problemelor legate de sistemele de impozitare şi de probleme
legate de politicile structurale, de dezvoltare regională şi de coeziune economică şi
socială. Tot în aria de competenţă a acestei secţiuni intră şi problemele legate de
planificare teritorială, politici urbane şi ale zonelor metropolitane.
b) Secţiunea pentru Piaţa Unică, Producţie şi Consum (INT) acoperă domeniile politicilor
industriale, ale concurenţei, întreprinderilor mici şi mijlocii, serviciilor (comerţ, sistem
bancar, turism, etc.).
c) Secţiunea pentru Transport, Energie, Infrastructură şi Societatea Informaţiei (TEN) se
ocupă de probleme legate de reţelele de transport paneuropean, de modurile de transport,
producere a energiei electrice, serviciilor de interes general şi a societăţii informaţiei.
d) Secţiunea Forţă de Muncă, Afaceri Sociale şi Cetăţenie (SOC) acoperă o gamă mare de
politici: condiţii de muncă, protecţie socială, egalitatea între sexe, includerea socială,
sănătate publică, combaterea discriminărilor, drepturile cetăţeneşti şi democraţia
participativă la nivelul Uniunii, etc.
e) Secţiunea pentru Agricultură, Dezvoltare Rurală şi Mediu (NAT) acoperă domeniul
politicii agricole comune, dezvoltarea rurală, politicile de pescuit, protecţia mediului.

187
 f) Secţiunea pentru Relaţii Externe (REX) are ca arii de activitate comerţul, dezvoltarea de
relaţii cu zone din diverse zone ale globului, mai ales cu cele din zonele învecinate cu
UE.
Comitetul Economic şi Social emite opinii ca răspuns la documentele înaintate de către
Consiliu, Comisie sau Parlamentul European, din proprie iniţiativă şi opinii exploratorii la
solicitarea celor trei instituţii, pentru domenii care vor fi ulterior reglementate şi în care
instituţiilor comunitare le lipseşte expertiza. Solicitările pentru formularea opiniei CES urmează
următoarea procedură: Consiliul, Comisia sau Parlamentul European transmit preşedintelui
cererea pentru formularea unei opinii; Biroul decide cărei secţiuni îi va reveni sarcina de a
elabora punctul de vedere asupra documentului; secţiunea responsabilă formează un grup de
studiu (format în medie din 9 membri) şi numeşte un raportor, care este asistat de experţi
(maxim 4); pe baza documentului elaborat de grupul de studiu, secţiunea adoptă, cu majoritate
simplă, opinia respectivă şi o înaintează preşedintelui CES; după discutarea textului opiniei, cu
majoritate simplă, adunarea CES o adoptă şi o transmite instituţiei care a solicitat formularea
opiniei, ea fiind, apoi, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
În cazul opiniilor din proprie iniţiativă, procedura de adoptare este similară, cu excepţia
faptului că, opinia propusă de către biroul CES trebuie adoptată, mai întâi, de către adunarea
Comitetului.

4. Banca Europeană de Investiţii

Banca Europeană de Investiţii (BEI) a fost creată prin tratatul CEE de la Roma, în anul
1958, care prevedea că aceasta este un organism cu personalitate juridică, fără scop lucrativ, cu
sediul la Luxemburg şi a cărei misiune este „să contribuie, recurgând la pieţele de capital şi la
resursele proprii, la dezvoltarea armonioasă şi firească a pieţei comune în interesul Comunităţii.
În acest scop, Banca Europeană de Investiţii facilitează, prin acordarea de împrumuturi şi
garanţii şi fără a avea scop lucrativ, finanţarea proiectelor menţionate mai jos în toate sectoarele
economiei:
(a) proiecte destinate să pună în valoare regiunile mai puţin dezvoltate,
(b) proiecte care urmăresc modernizarea sau reconversia întreprinderilor sau crearea unor
noi activităţi impuse de instituirea treptată a pieţei comune, care, prin amploarea sau
natura lor, nu pot fi acoperite în totalitate prin diferitele mijloace de finanţare existente în
fiecare dintre statele membre,

188
 (c) proiecte de interes comun pentru mai multe state membre care, prin amploarea sau natura
lor, nu pot fi acoperite în totalitate prin diferite mijloace de finanţare existente în fiecare
din statele membre.”16
Tratatul de la Maastricht completează misiunea BEI cu următoarea prevedere (art. 198e):
„În îndeplinirea misiunii sale, Banca facilitează finanţarea programelor de investiţii în legătură
cu intervenţiile fondurilor structurale şi ale altor instrumente financiare ale Comunităţii.”
Banca Europeană de Investiţii a devenit, la ora actuală, principala instituţie de credit a
Uniunii Europene şi acordă împrumuturi şi garanţii în toate sectoarele de activitate economică.
Capitalul social al BEI este format din contribuţiile financiare ale statelor membre şi este de
163.653.737.000 Euro, distribuţia acestora între statele membre fiind 17:

Germania 26.649.532.500
Franţa 26.649.532.500
Italia 26.649.532.500
Marea Britanie 26.649.532.500
Spania 15.989.719.500
Belgia 7.387.065.000
Olanda 7.387.065.000
Suedia 4.900.585.500
Danemarca 3.740.283.000
Austria 3.666.973.500
Polonia 3.411.263.500
Finlanda 2.106.816.000
Grecia 2.003.725.500
Portugalia 1.291.287.000
Cehia 1.258.785.500
Ungaria 1.190.868.500
Irlanda 935.070.000
Slovacia 428.490.500
Slovenia 397.815.000
Lituania 249.617.500
Luxemburg 187.015.500
Cipru 183.382.000
Letonia 152.335.000
Estonia 117.640.000

189
 Malta 69.804.000

Organele de conducere şi administrare ale BEI sunt: Consiliul Guvernatorilor, Consiliul

de Administraţie şi Comitetul Director. Consiliul Guvernatorilor este format din miniştri de
finanţe ai statelor membre şi are rolul de a stabili direcţiile generale ale politicii de credit ale
Băncii, acordând o atenţie deosebită pentru dezvoltarea pieţei comune; el mai aprobă raportul
anual al Băncii, regulamentul de funcţionare al acesteia, datele financiare anuale, creşterea
capitalului social, numeşte membrii Consiliului de Administraţiei şi pe cei ai Comitetului
Director. Hotărârile Consiliului Guvernatorilor sunt luate cu majoritate, dar aceasta trebuie să
reprezinte cel puţin 50% din capitalul social subscris.
Consiliul de Administraţie este singurul care poate decide referitor la acordarea
împrumuturilor şi garanţiilor; de asemenea, el fixează nivelul dobânzilor şi supraveghează
funcţionarea corespunzătoare a Băncii, în conformitate cu prevederile tratatelor şi cu directivele
adoptate de Consiliul Guvernatorilor. Consiliul de Administraţie este alcătuit din 26 de directori
şi din 16 directori supleanţi. Directorii sunt numiţi de către Consiliul Guvernatorilor, pentru un
mandat de 5 ani şi sunt câte unul din partea fiecărui stat membru, iar un director este nominalizat
de către Comisie. Directorii supleanţi sunt numiţi de către Consiliul Guvernatorilor pentru
aceeaşi perioadă, distribuţia lor între statele membre fiind următoarea: Germania, Franţa, Italia şi
Marea Britanie (2); un director supleant fixat de comun acord de către Spania şi Portugalia; unul
de către Belgia, Olanda şi Luxemburg; unul de Danemarca, Grecia şi Irlanda; unul de Austria,
Finlanda şi Suedia; unul de către Cehia, Estonia, Cipru, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta,
Polonia, Slovenia şi Slovacia; ultimul director supleant este nominalizat de către Comisia
Europeana. De asemenea, pot fi cooptaţi în cadrul Consiliului de Administraţie şase experţi fără
drept de vot (trei ca membri şi trei ca membri supleanţi). Mandatul membrilor Consiliului de
Administraţie poate fi reînnoit după expirarea acestuia. Directorii supleanţi pot participa la
şedinţele Consiliului de Administraţie, dar au drept de vot doar dacă directorul lipseşte de la
şedinţă.
Şedinţele Consiliului de Administraţie sunt prezidate de preşedintele Comitetului
Director, sau în absenţa acestuia, de unul dintre vicepreşedinţi, dar acesta nu poate vota.
Persoanele care fac parte din Consiliul de Administraţie sunt alese pe baza meritelor
profesionale şi a independenţei, fiind responsabile doar faţă de Bancă. Deciziile sunt luate cu cel
puţin o treime din membri, dar aceştia trebuie să reprezinte cel puţin jumătate din capitalul social
subscris.
Comitetul Director este alcătuit din Preşedinte şi 8 vicepreşedinţi, numiţi de Consiliul
Guvernatorilor la propunerea Consiliului de Administraţie, pentru o perioada de şase ani. Printr-

190
o decizie unanimă, Consiliul Guvernatorilor poate modifica numărul membrilor din Comitetul
Director. Acesta este responsabil cu derularea activităţilor cotidiene ale Băncii. Pentru a putea
decide este necesară prezenţa a cel puţin cinci membri.
Structurile de la nivelul BEI sunt completate cu un Comitet de Audit, format din trei
membrii, numiţi de Consiliul Guvernatorilor, care are ca responsabilitate verificarea anuală a
operaţiunilor Băncii, a raportului financiar şi a contului de profit şi pierderi ale Băncii.
În concluzie, putem aprecia, aşa după cum afirma Jacques Delors, că „regionalismul este
o sursă de viitor pentru Europa”18. Iar integrarea europeană şi impulsul către regionalizare nu
sunt fenomene contradictorii între ele, nu reprezintă procese antagonice, ci fac parte din
reconsiderarea actuală a rolului şi funcţiilor statului în societate. Acesta nu mai este puternic, aşa
cum apare în concepţia clasică a lui Hobbes, şi nici singurul cadru organizat de soluţionare a
problemelor cu care se confruntă societatea. Statul va parcurge un proces evolutiv în două
sensuri: pe de o parte, generat de crearea structurilor suprastatale, pe de altă parte, de
descentralizarea largă în cadrul noii Europe a regiunilor. Ea va deţine, din perspectiva pluralistă,
un rol de prim rang în integrarea societăţilor şi cetăţenilor europeni în noua realitate politică a
Comunităţii.

191
 CAPITOLUL IX

JUSTIŢIE ŞI AFACERI INTERNE (J.A.I.)

1. Crearea „laboratorului” Schengen pentru spaţiul comunitar

După o jumătate de secol de existenţă, construcţia europeană nu mai seamănă, din multe
puncte de vedere, cu ceea ce era în 1957 1: în primul rând, numărul membrilor s-a modificat
simţitor în urma extinderilor succesive (dintre care, cea mai importantă a fost cea cu zece noi
state, în 2002); în al doilea rând, omogenitatea existentă între cele şase state fondatoare a suferit
prin includerea unor state cu nivele de dezvoltare economică, dar şi politică, diferite; în al treilea
rând, contextul internaţional este radical diferit faţă de anii ’60 sau ’70, dacă avem în vedere
proliferarea unor fenomene negative, de genul migraţiei ilegale, muncii la negru, criminalităţii
transfrontaliere, traficului de persoane sau de droguri, arme, proliferării terorismului la nivel
mondial2, etc.
Prăbuşirea regimurilor comuniste totalitare din estul Europei a creat posibilitatea
unificării spaţiului european, în limitele sale geografice şi politice, desfiinţând „Cortina de Fier”
care a divizat statele Europei, timp de peste jumătate de secol. În acelaşi timp însă, libertatea
instituită în aceste state, a creat posibilitatea manifestării din ce în ce mai accentuate a
tendinţelor negative prezentate anterior. Dezvoltarea economică a fostelor state comuniste nu a
avut loc într-un ritm suficient de rapid, creând convulsii societăţilor respective, ceea ce a afectat
şi statele din fosta Europă occidentală.
Construcţia europeană a vizat, în primele sale decenii, dezvoltarea economică comună a
statelor din vestul Europei, obiectiv uşor de realizat, în condiţiile în care, nivelurile de dezvoltare
ale membrilor fondatori erau similare, compatibilitatea economiilor mare, sistemul economic
comun, etc. Unificarea economică şi crearea unei pieţe unice au fost desăvârşite odată cu
deceniul al nouălea al secolului trecut. Problema esenţială la acel moment era aceea de a trece la
un nivel superior în ceea ce priveşte cooperarea între statele membre: unul dintre domeniile în
care necesitatea cooperării a devenit evidentă era cel legat de domeniul afacerilor interne şi al
justiţiei. Evoluţia în acest domeniu, de la începuturile sale şi până în prezent, a fost sinuoasă şi
putem afirma că nu este încă finalizată.
Acest lucru a fost determinat de faptul că domeniul afacerilor interne a fost şi este
perceput, de foarte multe state membre, ca un atribut esenţial şi exclusiv al statului modern
suveran: fiecare dintre acestea are ca responsabilitate menţinerea ordinii în interiorul graniţelor

192
sale, asigurarea securităţii propriilor cetăţeni faţă de ameninţările interne sau externe, protecţia
teritoriului naţional la nivelul graniţelor externe sau administrarea justiţiei. Renunţarea la
îndeplinirea acestor funcţii de către fiecare din statele membre şi transferarea acestor atribuţii la
nivelul instituţiilor comunitare s-a făcut foarte greu, cu o mare rezistenţă din partea unor state
membre (spre exemplu, Marea Britanie) şi pentru foarte multe domenii, doar parţial.
Tratatele fondatoare nu făceau nici o referire la cooperarea în domeniile afacerilor
interne şi a justiţiei, de aceea, statele membre colaborau sporadic şi pe un număr relativ restrâns
de domenii, colaborarea având un caracter eminamente interguvernamental. Un rol important în
această etapă a fost jucat de către Consiliul Europei, unde au fost dezbătute şi aprobate unele
convenţii cu un impact important pentru dezvoltarea unui domeniu comunitar al afacerilor
interne şi justiţiei (Convenţia privind extrădarea din 1957, asistenţa reciprocă în materie penală
în 1972, etc.). Din nefericire, Consiliului Europei i-au lipsit mijloacele legale de a impune
statelor membre respectarea prevederilor din convenţii, impactul acestora fiind în consecinţă
redus. Însă, dezbaterea acestor probleme la nivelul unei instituţii cu vocaţie europeană cum este
Consiliul Europei, a contribuit la sensibilizarea elitelor europene şi a decidenţilor politici de la
nivelul statelor europene asupra importanţei acestor probleme şi a necesităţii abordării lor dintr-o
perspectivă comună.
Tratatul de la Roma vorbea despre cele patru libertăţi de mişcare esenţiale (a bunurilor,
serviciilor, persoanelor şi capitalurilor) care trebuie să existe la frontierele dintre statele membre.
Libertatea de circulaţie pentru cele patru categorii era esenţială în vedere atingerii obiectivelor
economice pentru care fusese creată CE, mai ales în ceea ce priveşte dezvoltarea economică a
statelor membre şi crearea unui spaţiu de prosperitate economică. Deşi la momentul acela
accepţiunea oferită pentru persoane era limitată la aspectul economic al acestora (ca forţă de
muncă şi nu ca indivizi care beneficiau de acest drept), stipularea acestei libertăţi a influenţat
percepţia cetăţenilor din statele membre, aceştia realizând beneficiile de a putea circula liber în
cadrul Comunităţii.
Primul pas pentru crearea unui cadru unitar de abordare a problemelor din domeniul
afacerilor interne a fost făcut în anul 1975, când miniştrii de interne ai statelor membre,
confruntaţi cu proliferarea terorismului la scară internaţională, au creat cadrul TREVI
(Terrorisme, radicalisme et violence internationale). Acesta prevedea organizarea de întâlniri
regulate între miniştri de interne sau înalţi funcţionari din ministerele de resort, cu scopul de a
schimba informaţii legate de activităţile grupărilor teroriste, de a colabora şi a-şi coordona
acţiunile de combatere a acestora, precum şi de a facilita cooperarea transfrontalieră, în vederea
prevenirii şi combaterii ameninţărilor teroriste la adresa statelor europene. Cadrul TREVI a fost
creat în afara structurilor şi instituţiilor comunitare, ca o formă de colaborare benevolă a părţilor

193
implicate, neavând o formă de organizare juridică, resurse financiare sau umane proprii, lucru
care a determinat limitarea eficienţei acestei forme de colaborare. Avantajele sale au fost vizibile
pe termen lung, deoarece au determinat o deschidere a structurilor de informaţii înspre
colaborarea cu structurile similare din celelalte state membre. Datorită succesului repurtat în
combaterea activităţilor teroriste, domeniile de colaborare au fost extinse şi la spălarea banilor,
traficul de droguri sau combaterea crimei organizate. Acordul TREVI poate fi considerat, pe
bună dreptate, ca precursorul viitoarelor acorduri Schengen, care vor pune bazele unei cooperări
mult mai strânse şi mai sistematizate între statele membre.
În afara ameninţărilor din partea organizaţiilor teroriste, au mai existat şi alţi factori ce au
contribuit la conturarea necesităţii de cooperare între statele membre la începutul anilor ’80:
obiectivul politic declarat al Uniunii era acela de a asigura libertatea de circulaţie a persoanelor,
urmărindu-se crearea unei „Europe a cetăţenilor”; pe de altă parte, obiectivul economic declarat
al Comunităţii Europene consta în finalizarea pieţei interne şi suprimarea controalelor la
frontierele interne.
În baza experienţei de colaborare acumulate prin intermediul cadrului TREVI, cinci state
membre (Olanda, Belgia, Luxemburg, Franţa şi Germania) au luat iniţiativa de a avansa în
direcţia unei uniuni mai strânse între ele, prin eliminarea graniţelor interne şi asigurarea liberei
circulaţii a persoanelor în cadrul acestui spaţiu. Securitatea noului spaţiu urma să fie asigurată la
frontiera externă a acestor state. Acordurile Schengen au fost semnate la data de 14 iunie 1985 şi
presupuneau eliminarea graduală a controalelor vamale la graniţele comune. Denumirea acestor
acorduri provine de la localitatea în care au fost semnate (Schengen), un oraş luxemburghez,
aşezat simbolic pe graniţa cu Franţa şi Germania.
Iniţiativa celor cinci state se baza şi pe existenţa unor forme anterioare de liberă
circulaţie între unele state vest-europene: Uniunea vamală Benelux, încheiată între Belgia,
Olanda şi Luxemburg, acordurile dintre statele nordice (Suedia, Norvegia, Finlanda, Danemarca
şi Islanda) sau între Marea Britanie şi Irlanda (acordurile de liberă circulaţie între cele două state
datează din 1921, chiar dacă în practică controlul la graniţe a fost menţinut).
Acordurile Schengen au fost gradual acceptate de majoritatea statelor membre ale
Uniunii Europene, cu excepţia Marii Britanii, care, din cauza poziţiei ei insulare, continuă să
considere că abolirea controalelor la graniţele interne dintre statele membre, nu oferă suficientă
protecţie. Irlanda, datorită vecinătăţii sale cu Marea Britanie, a fost obligată să nu participe la
aceste acorduri, iar Danemarca le-a acceptat doar parţial.
Convenţia Schengen a fost semnată în luna iunie 1990 şi a intrat în vigoare în martie
1995, rolul ei fiind acela de a oferi statelor care au acceptat acordurile Schengen garanţii
suplimentare, sau ceea ce se numeşte „măsuri compensatorii”, cu rolul de a suplini deficitul de

194
securitate rezultat în urma desfiinţării controlului la graniţele interne. Aceste măsuri includ
stabilirea unui regim comun al vizelor, îmbunătăţirea cooperării între organele de poliţie, vamale
şi judiciare, precum şi măsuri suplimentare în vederea combaterii ameninţărilor teroriste şi a
crimei organizate.
Măsurile adoptate prin intermediul convenţiei Schengen se refereau la următoarele
domenii:
 eliminarea controlului la frontierele interne şi mutarea acestuia la frontierele externe ale
Uniunii. În paralel, controlul la frontierele externe are la bază un set de reguli comune şi
trebuie să fie cu mult mai sever;
 accesul diferenţiat pentru cetăţenii UE şi cei care aparţin unor state terţe la punctele de
intrare în spaţiul Schengen (aeroporturi, porturi, etc.);
 armonizarea condiţiilor de acces pe teritoriul statelor membre şi a vizelor;
 cooperarea în domeniul judiciar pentru accelerarea procesului de extrădare;
 crearea Sistemului de Informaţii Schengen (SIS).
Beneficiile desfiinţării controlului la nivelul graniţelor interne între statele membre sunt
evidente, atât în ceea ce priveşte domeniul economic, cât şi pentru cetăţenii europeni. Din
nefericire, riscurile suprimării acestor controale pentru siguranţa statelor care au aderat la
spaţiul Schengen, au determinat reticenţele manifestate de unele state..
Momentul de cotitură pentru domeniul justiţiei şi afacerilor interne este reprezentat de
reforma profundă care a avut loc odată cu Tratatul de la Maastricht, considerat de unii autorii3
„un nou pact fondator”, cu rolul de a oferi soluţii la problemele extinderii, aprofundării
construcţiei europene şi pentru identificarea unor soluţii în vederea sporirii eficacităţii
instituţiilor europene şi asigurarea unei reprezentativităţi crescute.
Încă din preambulul Tratatului Uniunii Europene, reprezentanţii statelor membre
reafirmă că obiectivul Uniunii este de a asigura condiţiile pentru libera circulaţie a persoanelor,
garantând în acelaşi timp siguranţa şi securitatea popoarelor pe care le reprezintă, acesta fiind şi
motivul pentru care sunt introduse în tratat dispoziţii privind justiţia şi afacerile interne. Avem
aşadar un obiectiv dual, pe de o parte rezultatul viziunii liberale privind necesitatea existenţei
unei libertăţi de mişcare totale în interiorul Uniunii, iar pe de altă parte, avem restricţiile care
provin din teama liderilor europeni, dar şi a cetăţenilor, de a nu permite, unor persoane
indezirabile, accesul pe teritoriul statelor europene. Temerile acestora sunt în mare măsură
justificate dacă ne gândim la faptul că statele Uniunii Europene au un grad de prosperitate
economică care atrage persoane din ţările „lumii a treia”, cu scopul de a se stabili şi lucra în
aceste state. Problema se complică şi mai mult dacă ne gândim că, din aceste state sărace sosesc,
pe lângă persoanele dornice să lucreze şi un număr mare de persoane cu potenţial infracţional

195
ridicat. Extinderile succesive ale Uniunii (mai întâi cu Austria, Finlanda şi Suedia în anii ’90, iar
din 2004 cu alte 10 state din centrul şi estul Europei) au creat probleme în ceea ce priveşte
securizarea graniţelor externe. Mutarea acestora către state cu potenţial infracţional ridicat
(fostul spaţiu sovietic, spre exemplu) a pus o presiune suplimentară asupra statelor Uniunii în
vederea asigurării securităţii lor.
Articolul B al Tratatului introduce între obiectivele Uniunii şi pe acela privind
„dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiţiei şi afacerilor interne”. Mai mult decât
atât, se vorbeşte şi de o cetăţenie europeană, care vine să completeze cetăţenia naţională şi
asigură cetăţenilor nou createi Uniuni Europene dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul
statelor Uniunii.
Pentru detalierea domeniilor şi modalităţilor de cooperare în domeniul justiţiei şi
afacerilor interne este introdus un nou titlu, Titlul VI – Dispoziţii privind cooperarea în
domeniile justiţiei şi afacerilor interne. Conform articolului K.1 din acest titlu, domeniile
considerate de interes comun sunt următoarele:
1. politica de azil;
2. regulile privind trecerea frontierelor externe ale statelor membre de către persoane şi
exercitarea controlului asupra acestei treceri;
3. politica de emigrare şi politica faţă de resortisanţii ţărilor terţe (aici fiind vizate condiţiile
de intrare şi de circulaţie ale acestora pe teritoriul statelor membre, condiţiile de şedere în
statele membre, inclusiv reîntregirea familiei şi accesul pe piaţa forţei de muncă şi lupta
împotriva imigraţiei, şederii şi muncii ilegale);
4. lupta împotriva toxicomaniei;
5. lupta împotriva fraudei de dimensiuni internaţionale;
6. cooperarea judiciară în domeniul civil;
7. cooperarea judiciară în domeniul penal;
8. cooperarea vamală;
9. cooperarea poliţienească în vederea prevenirii şi combaterii terorismului, traficului ilegal
de droguri şi a altor forme grave de criminalitate internaţională, inclusiv organizarea la
nivelul Uniunii a unui sistem de schimburi de informaţii, prin crearea Biroului European
de Poliţie (Europol).
Tratatul de la Maastricht creează o structură a Uniunii cu trei piloni: primul pilon vizează
cooperarea în domeniul economic, cel de-al doilea se referă la o politică externă şi de apărare
comune, iar cel de-al treilea vizează cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (JAI).
Acordul şi Convenţia Schengen sunt introduse la nivelul tratatului, acquis-ul Schengen devenind
parte a dreptului comunitar.

196
 Procedura de lucru în domeniul JAI este una interguvernamentală, statele membre
informându-se şi consultându-se reciproc la nivelul Consiliului European, care şi ia decizii în
ceea ce priveşte domeniul JAI. Pentru o perioadă tranzitorie, aceste decizii se iau prin
unanimitatea statelor. De asemenea, ele stabilesc şi o colaborare între serviciile competente din
cadrul administraţiilor naţionale pentru îndeplinirea acestor obligaţii. Comisia are dreptul de
iniţiativă doar pentru obiectivele prevăzute la punctele 1-6. Prevederile introduse prin
intermediul Tratatului de la Maastricht în ceea ce priveşte domeniul justiţiei şi afacerilor interne
au constituit un evident progres, prin faptul că au inclus acest domeniu în sfera comunitară.
Limitarea rolului de iniţiativă a Comisiei Europene doar la anumite domenii şi necesitatea
existenţei unei unanimităţi pentru luarea deciziilor în domeniul JAI, au făcut ca eficienţa acestor
acţiuni să fie limitată. Cu toate acestea, este important de subliniat faptul că JAI a devenit unul
dintre cele mai dinamice sectoare de dezvoltare a acquis-ului comunitar, anual fiind adoptate
mai mult de o sută de texte legislative pentru acest domeniu.
Necesitatea luării deciziilor prin unanimitatea statelor membre a creat, în foarte multe
cazuri, blocaje în adoptarea acestor decizii, deoarece divergenţele între state asupra problemelor
din domeniul JAI au fost numeroase. Deficienţele existente au determinat modificări majore prin
Tratatul de la Amsterdam în ceea ce priveşte cel „de-al treilea pilon” constituit prin Tratatul de
la Maastricht. Mutaţiile sunt atât la nivel conceptual, cât şi în ceea ce priveşte modalităţile şi
domeniile de cooperare. Sunt introduse şi instrumentele necesare pentru a susţine acest nou tip
de cooperare:
a) poziţiile comune: se referă la probleme de natură punctuală cu care se confruntă statele
membre, stabilind răspunsuri punctuale pentru acestea (spre exemplu, sunt oferite
definiţii comune pentru unii termeni, care altfel lasă loc unor interpretări particulare:
refugiat, imigrant, etc.)
b) acţiunile comune: sunt utilizate atunci când, pentru atingerea obiectivelor Uniunii acest
lucru poate fi realizat mai uşor prin acţiunea comună statelor membre, datorită
dimensiunii sau efectelor acţiunii preconizate;
c) convenţii: sunt utilizate pentru a recomanda statelor membre anumite moduri de acţiune
sau norme, aplicabile în conformitate cu prevederile constituţionale ale fiecărui stat
(Convenţia pentru înfiinţarea unor instituţii, spre exemplu Europol).
Tratatul de la Amsterdam reconfirmă intenţia statelor membre de a colabora în vederea
asigurării obiectivului Uniunii de a oferi cetăţenilor un nivel ridicat de protecţie „într-un spaţiu
de libertate, securitate şi justiţie”. Această nouă sintagmă introduce un obiectiv, considerat de
unii autori4, ca mult prea pompos şi ambiţios. Motivele care stau la baza acestei aprecieri sunt
legate de faptul că cele trei concepte sunt vagi şi greu de atins în practică. Pe de altă parte,

197
termenii sunt utilizaţi cu un înţeles specific: libertatea se referă doar la libera circulaţie în cadrul
graniţelor interne, securitatea acoperă doar lupta împotriva infracţionalităţii internaţionale, iar
justiţia este sinonimă cu cooperarea în domeniul problemelor civile şi penale. Mai mult decât
atât, cerinţele impuse de fiecare dintre cei trei termeni şi măsurile necesare pentru transpunerea
lor în practică, fac ca să apară incompatibilităţi între cele trei valori. În foarte multe cazuri,
libertatea este incompatibilă cu securitatea, iar asigurarea ambelor poate fi dificilă. Spre
exemplu, pentru a oferi cetăţenilor securitate atât de mult dorită, este necesară luarea unor
măsuri de supraveghere care pot atinge în unele cazuri libertatea.

2. Securizarea frontierelor şi stoparea migraţiei ilegale

Instituirea celui de-al treilea pilon prin intermediul tratatelor a avut în mod evident efecte
benefice, deoarece a permis abordarea unor subiecte care altfel erau în afara sferelor de acţiune
comunitară, fiind gestionate de către fiecare stat în mod individual. Marele dezavantaj l-a
constituit faptul că modul de operare la nivelul acestui pilon se baza pe un mod de adoptare a
deciziilor de natură interguvernamentală, care presupunea în consecinţă unanimitatea statelor
membre (care în foarte mult cazuri a fost foarte greu de atins, ceea ce a determinat numeroase
blocaje). Mai mult decât atât, unii autori5 consideră că mai existau şi alte slăbiciuni grave: lipsa
unor obiective precise şi a unor instrumente juridice corespunzătoare, acordarea unui drept
limitat de iniţiativă Comisiei, rolul minor jucat de Curtea de Justiţie şi de Parlamentul European.
Cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor interne a devenit unul dintre obiectivele
Uniunii, iar domeniile azilului, imigraţiei, controlului la frontieră şi cooperării în materie civilă
au fost „comunitarizate”, ceea ce a permis uniformizarea modului de abordarea a acestor
probleme de către statele membre.
Chiar dacă transferarea unor competenţe ale statelor naţionale spre instituţiile comunitare
nu a convenit acestora întotdeauna, noul context politic din anii ’90 a impus necesitatea acestor
transferuri de competenţe: Uniunea Europeană a celor 15 era asaltată de un număr mare de
imigranţi din ţările sărace ale „lumii a treia” sau de către persoane din statele est-europene care
soseau în statele vest-europene în căutarea unui loc de muncă. Mai mult decât atât, în teritoriile
aflate în imediata vecinătate a Uniunii apăruseră fenomene care ameninţau securitatea acesteia:
este suficient să ne gândim la emergenţa diferitelor structuri mafiote din fostele state ex-
comuniste (mafia rusească este poate exemplul cel mai bine cunoscut), care desfăşurau activităţi
ilegale importante pe teritoriul statelor occidentale.
Statele din Europa centrală şi de est doreau să devină, cât mai curând posibil, membre ale
Uniunii Europene. Aceasta însemna că vor participa în mod automat şi la spaţiul Schengen, ceea

198
ce ridica problema stabilirii mai întâi a viitoarelor graniţe externe ale Uniunii şi, abia după
aceea, securizarea acestora. Din nefericire, procesul de aderare este lung şi presupune
îndeplinirea mai multor cerinţe de către noile state până la abolirea controlului la graniţele
interne. Procedura prevede că, după ce un stat a devenit membru al Uniunii, acesta nu participă
automat şi la spaţiul Schengen, ci există o perioadă de tranziţie („procesul de evaluare
Schengen”), în care este monitorizată modalitatea în care noul state pune în aplicare obligaţiile
Schengen. Perioada necesară pentru îndeplinirea acestor obligaţii poate varia de la stat la stat:
Italiei şi Greciei le-au fost necesari opt ani după semnarea tratatului de aderare şi până la luarea
deciziei de abolire a controalelor la graniţele interne. Pentru cele 10 state central şi est-europene
care au aderat la Uniune în 2004, se estimează că această perioadă tranzitorie va dura până în
20066.
Lipsa unor frontiere externe stabile (cel puţin până la finalizarea aderării tuturor statelor
prevăzute, aici fiind incluse şi Bulgaria şi România) a făcut imposibilă luarea măsurilor necesare
pentru securizarea acestor frontiere, fapt care determină o vulnerabilitate crescută a statelor
membre ale Uniunii la fluxurile migraţionale internaţionale. Această vulnerabilitate este
accentuată şi de faptul că unele state, îndeosebi noii membrii ai Uniunii, sunt mai puţin
performanţi în combaterea la graniţele lor a acestor ameninţări externe.
Ameninţările care au apărut pe scena internaţională după atacurile din 11 septembrie
2001 au determinat creşterea în greutate a problemelor legate de justiţie şi afaceri interne la nivel
european. Ameninţările teroriste nu sunt numai la adresa Statelor Unite, ci vizează şi statele
europene, îndeosebi pe cele care au un parteneriat cu Statele Unite (Marea Britanie, Italia,
Spania, etc.). Tocmai de aceea, abordarea problemelor legate de cooperarea în domeniul JAI,
securizarea graniţelor externe în vederea stopării pătrunderii persoanelor sau grupărilor care
prezintă riscuri pentru securitatea statelor Uniunii, s-a aflat în permanenţă în dezbaterea liderilor
europeni întruniţi în Consiliul European.
Consiliul European de la Tampere, din 15-16 octombrie 1999, a discutat luarea de măsuri
pentru crearea unor politici comune de azil şi în domeniul migraţiei la nivelul Uniunii, măsuri
care privesc crearea de parteneriate cu statele de origine în vederea repatrierii acestora,
acordarea unui tratament corect pentru cetăţenii altor state stabiliţi temporar pe teritoriul
Uniunii, managementul fluxurilor migraţionale, uniformizarea justiţiei statelor europene,
recunoaşterea reciprocă a deciziilor judiciare, creşterea convergenţei în materia legislaţiei civile,
îmbunătăţirea cooperării împotriva criminalităţii transfrontaliere între statele membre,
combaterea spălării banilor, etc.
După dezbateri foarte aprinse între statele membre, s-a ajuns foarte greu la un compromis
în ceea ce priveşte statele care trebuie să figureze pe aşa-numita „listă albă”. Ea cuprinde statele

199
de unde cetăţenii nu au nevoie de viză pentru a călători pe teritoriul Uniunii şi statele aflate pe
„lista neagră”, pentru care sunt solicitate vize.
În afara dificultăţilor evidente existente, s-au făcut şi unele progrese evidente în
domeniul securizării frontierele şi combaterii migraţiei ilegale. Statele membre ale spaţiului
Schengen au elaborat şi implementat Sistemul de Informaţii Schengen (SIS), ce include o reţea
informatică între statele membre prin intermediul căreia pot fi obţinute, de către orice secţie de
poliţie sau consulat dintr-un stat membru al spaţiului Schengen, informaţii legate de persoane,
vehicule sau bunuri furate sau dispărute. Pe baza datelor din cadrul acestui sistem, posturile de
poliţie de frontieră sunt în poziţia de a avea informaţii despre persoanele care doresc să acceadă
în spaţiul Schengen, putând să decidă dacă acestea urmează a fi admise, respinse sau arestate,
când au săvârşit vreo infracţiune. Sistemul este operaţional la nivelul naţional (N-SIS), el fiind
conectat la un sistem central (C-SIS), aflat în curs de perfecţionare, urmând să fie transformat în
SIS II, până la sfârşitul anului 2007.
Securizarea frontierelor externe ale Uniunii este una dintre priorităţile pentru perioada
următoare, astfel încât să fie preîntâmpinat accesul unor persoane care prezintă diverse riscuri
pentru statele respective. Din acest punct de vedere, s-a decis crearea unei agenţii europene
pentru gestionarea cooperării la frontierele externe. Agenţia va avea sediul la Varşovia şi a
devenit operaţională la sfârşitul anului 2005. Scopul agenţiei este acela de a permite coordonarea
între statele membre, precum şi acela de a oferi acestora evaluări legate de riscurile de la
frontiere, asistenţă tehnică şi formarea de personal calificat.
„Vizele Schengen” se bazează în prezent pe un format comun pentru toate statele
membre, procedurile de emitere a acestor vize sunt standardizate şi s-a ajuns la un acord în ceea
ce priveşte lista ţărilor ai căror resortisanţi au nevoie de vize pentru a accede în spaţiul
Schengen. Începând cu anul 2004, Consiliul a decis instituirea unui Sistem de Informare privind
Vizele (VIS), care permite membrilor din spaţiul Schengen să schimbe informaţii, astfel încât să
se preîntâmpine încălcarea regulilor prevăzute în sistemul de vize Schengen7.
Printr-o întreagă serie de rezoluţii, Consiliul European a încercat să limiteze accesul
persoanelor rezidente în state din afara Uniunii, pentru a se angaja sau a desfăşura alte activităţi
pe teritoriul Uniunii. Comisia Europeană a recomandat fiecărui stat membru să-şi dezvolte
propria strategie pentru controlul migraţiei şi să promoveze schimbul de informaţii cu celelalte
state. Politica statelor europene legată de forţa de muncă care lucrează pe teritoriul Uniunii
trebuie să aibă în vedere faptul că acestea trebuie să combată munca la negru sau exploatarea
femeilor şi copiilor. În condiţiile când libera circulaţie a persoanelor în cadrul UE este garantată,
iar controlul la frontierele interne a fost eliminat, armonizarea legislaţiei este absolut necesară,
dacă ne gândim la faptul că lipsa unui sistem uniform şi existenţa unor măsuri mai aspre de

200
acordare a dreptului de azil în unele state, determină în mod automat, orientarea persoanelor care
solicită azil către statele mai permisive.
Pentru măsuri comune în ceea ce priveşte domeniul azilului, s-a elaborat Convenţia de la
Dublin, intrată în vigoare în 1997, transformată ulterior într-un regulament al CE8. Ea instituie
criteriile pentru determinarea statului care urmează să examineze cererea de azil. Ele iau în
considerare existenţa legăturilor familiale ale persoanei care solicită azilul în statul respectiv şi
introduc criterii de determinare a statului care urmează să se pronunţe referitor la cererea de azil.
Odată ce acest lucru a avut loc, celelalte state membre recunosc această decizie, astfel încât
persoana care solicită azilul, nu mai poate face acest lucru şi într-un alt stat membru.
Din nefericire, nu s-a putut ajunge la un compromis în ceea ce priveşte statele care pot fi
considerate sigure, astfel încât solicitantul de azil să poată fi returnat după analizarea cererii de
azil. Consiliul a avut însă mai mult succes în stabilirea unor standarde minime în ceea ce
priveşte primirea solicitanţilor de azil, cărora trebuie să li se asigure condiţii minime de
subzistenţă, precum şi unele drepturi sociale, cum ar fi accesul la sănătate sau educaţie. Între
statele membre continuă să existe însă deosebiri în privinţa condiţiilor de acces pe piaţa muncii a
acestor persoane. Merită subliniat faptul că statele membre au ajuns la un consens pentru
constituirea unui Fond European pentru Refugiaţi (2000), care are menirea să cofinanţeze
proiectele statelor pentru primirea, integrarea sau repatrierea refugiaţilor. Apariţia acestui fond a
fost determinată de faptul că unele state, în special Germania, sunt asaltate de un număr foarte
mare de imigranţi, iar gestionarea lor necesită cheltuieli foarte mari, care, din punct de vedere al
germanilor, trebuie suportate în mod solidar de către statele membre.
Dacă în ceea ce priveşte problema azilanţilor şi a emigraţiei ilegale s-a ajuns la un relativ
compromis între statele, deoarece provocările sunt comune, pentru problema imigraţiei legale,
progresul a fost mult mai lent şi putem spune că există încă numeroase divergenţe între statele
membre. Acest lucru este determinat şi de faptul că există numeroase deosebiri legate de
condiţiile economice şi de climatul pieţei forţei de muncă, ceea ce face dificilă identificarea unor
măsuri comune pentru statele membre. Cu toate acestea, s-au înregistrat două succese notabile: o
directivă referitoare la dreptul de reunificare a familiei pentru resortisanţii unui terţ stat,
incluzând condiţiile minime de vârstă şi grad de rudenie care trebuiesc îndeplinite; cea de-a doua
directivă vizează statutul resortisanţilor din state terţe, rezidenţi pe termen lung, unde sunt
definite drepturile de care se bucură aceştia, după ce în prealabil au avut statutul de rezident
legal în statul respectiv, pentru cel puţin cinci ani.
Prin Convenţia de la Dublin s-au pus bazele ERODAC, agenţie responsabilă cu
menţinerea unei baze de date pentru compararea amprentelor digitale ale persoanelor care
solicită azil.

201
 Discuţiile9 între statele membre în direcţia uniformizării procedurilor de azil şi
introducerea unui statut comun în ceea ce priveşte azilul, crearea unui instrument financiar
comun pentru cooperarea în privinţa securităţii frontierelor externe, operaţionalizarea sistemului
SIS II până în anul 2007, continuă cu ocazia fiecărei întâlniri a Consiliului European, dar
progresele sunt foarte lente, creând frustrări atât la nivelul decidenţilor politici, cât şi al
populaţiei. Temerile cele mai mari sunt la nivelul populaţiei europene, care îşi vede locurile de
muncă şi prosperitatea ameninţate de persoane provenind din zone de civilizaţie diferite şi
observă o creştere permanentă a infracţionalităţii determinată de aceste persoane. Starea de
frustrare a populaţiei în faţa ineficienţei autorităţilor naţionale şi a instituţiilor europene în
combaterea acestor fenomene, creează o presiune asupra liderilor politici, ei fiind, în foarte
multe cazuri, tentaţi să revină la situaţia în care statele naţionale gestionau aceste probleme,
uneori cu o eficienţă mai mare decât cea a instituţiilor şi agenţiilor europene.

3. Lupta contra criminalităţii transfrontaliere

Statele din centrul şi estul Europei au fost obligate ca, într-un timp relativ scurt, să
realizeze reforme în domeniul economic şi politic, reforme ce au determinat unele convulsii
sociale în aceste state (un grad ridicat al şomajului, creşterea activităţilor criminale, un nivel
ridicat la corupţiei, scăderea puterii de cumpărare a locuitorilor din statele respective, etc.).
Declinul economic a determinat şi apariţia şi răspândirea unor fenomene negative: prostituţie,
traficul de persoane, inclusiv minori, munca la negru, furtul de maşini, precum şi constituirea
unor reţele transnaţionale pentru traficarea acestora, falsificarea paşapoartelor sau vizelor pentru
cetăţenii statelor care erau obligaţi să călătorească cu vize în spaţiul Schengen, traficul de
droguri, arme, activităţi de falsificare a banilor, de spălare a banilor, crearea unor reţele de crimă
organizată şi mafiote, pătrunderea reţelelor teroriste, etc.
Confruntate cu această varietate mare de infracţionalităţi transfrontaliere, pentru care, în
mod evident, statele europene (atât cele din vestul, cât şi cele din estul continentului) nu erau
pregătite, le-a determinat să identifice diferite tipuri de măsuri pentru combaterea lor, să creeze
instituţii capabile să controleze aceste fenomene negative. Având în vedere că aceste fenomene
nu au un caracter temporar, s-a încercat identificarea unor măsuri pe termen lung pentru
combaterea lor, măsuri care au inclus crearea unor baze de date pentru amprente, introducerea
unor noi tipuri de documente de identitate, mai greu de falsificat, crearea unor sisteme
computerizate pentru supravegherea intrărilor şi ieşirilor din spaţiul statelor membre ale Uniunii,
etc. Costurile pentru aceste noi sisteme sunt foarte mari, iar în unele cazuri eficienţa acestora
este relativ scăzută.

202
 În paralel cu măsurile luate la nivelul statelor membre, instituţiile de la nivelul acestora,
dar şi cele de la nivel comunitar, cu responsabilităţi în combaterea fenomenelor amintite, s-au
implicat în pregătirea instituţiilor similare din statele candidate pentru gestionarea lor10.
Programele de schimburi între instituţii, precum şi cele existente la nivel european pentru
pregătirea instituţiilor din statele candidate pentru gestionarea acestor fenomene, au contribuit la
creşterea performanţelor din domeniu, reflectată prin creşterea numărului de persoane capturate
la trecerea ilegală a graniţelor sau importantele capturi de droguri care vizau state occidentale.
Pentru o eficienţă mai mare a activităţii, a fost creat Europol, cu sediul la Haga, devenit
operaţional în 1997. Având un număr de aproximativ 400 de angajaţi, Europol are misiunea de a
eficientiza activitatea autorităţilor competente din statele membre şi întări cooperarea în
următoarele domenii: prevenirea şi combaterea terorismului; traficul ilegal de droguri; traficul
de fiinţe umane; traficul clandestin de imigranţi; traficul ilegal de materiale radioactive şi
substanţe nucleare; traficul ilegal de vehicule; combaterea falsificării Euro; combaterea
activităţilor de spălare a banilor de către diversele organizaţii criminale internaţionale.
Sarcinile Europol constau în facilitarea schimbului de informaţii între structurile
responsabile din statele membre; colectarea şi analizarea informaţiilor legate de domeniile de
activitate ale Europol; informarea statelor membre despre posibilele ameninţări din partea
organizaţiilor criminale internaţionale; sprijinirea logistică a statelor membre în cadrul
investigaţiilor; menţinerea unui sistem computerizat de informaţii.
Sarcinile Europol sunt, aşa cum consideră foarte mulţi autori11, esenţiale în ceea ce
priveşte cooperarea statelor pentru culegerea de informaţii şi crearea unor baze de date, pentru
realizarea cărora Europol colaborează cu instituţiile naţionale responsabile în aceste domenii,
însă problema esenţială este aceea că Europol nu este o forţă de poliţie la nivel european,
investită cu puteri executive care să poată opera nerestricţionat pe teritoriul european (aşa cum
este de exemplu în Statele Unite FBI – Biroul Federal de Investigaţii), ci acţionează, în toate
fazele anchetei, doar pe lângă forţele naţionale de poliţie, ceea ce constituie un handicap pentru
eficienţa acestei instituţii.
Fiecare stat membru numeşte ofiţeri de legătură, care pot opera atât pe teritoriul Uniunii,
cât şi în afara acesteia. Sarcina lor constă în colectarea şi schimbul de informaţii cu autorităţile
competente din statele unde operează. Pentru eficientizarea activităţii, statele membre pot, la
cererea unui alt stat membru, să urmărească, identifice şi confişte instrumente utilizate pentru
săvârşirea unei infracţiuni. Pentru prevenirea spălării banilor, statele membre au interzis, prin
lege, acest gen de operaţiuni, introducând în acelaşi timp obligativitatea instituţiilor financiare de
a avea o evidenţă clară a operaţiunilor sau tranzacţiilor mai mari de 15.000 Euro.

203
 Un alt sistem utilizat este Sistemul CIS (Sistemul de Informaţii Vamale), care constă
într-o reţea computerizată, cu scopul conectării autorităţilor vamale din statele membre, oferind
informaţii relevante pentru acestea, legate de persoane sau diferite organizaţii.
Instituţiile Comunitare, dar şi statele membre ale Uniunii, acordă o mare importanţă
protejării intereselor financiare şi economice ale Comunităţilor, precum şi luptei împotriva
crimei organizate transfrontaliere, a fraudei şi oricăror alte activităţi ilegale, care ar putea afecta
bugetul comunitar. Răspunderea Comisiei în acest domeniu este strâns legată de misiunea sa de
implementare a bugetului ( Articolul 274 al Tratatului CE).
Pentru a consolida mijloacele de prevenire a fraudei, Comisia a creat Oficiul European
de Luptă Contra Fraudei (OLAF), în cadrul propriei structuri, prin Decizia CE, CECO 1999/352
din 28 aprilie 1999. Oficiul a primit sarcina de a conduce anchetele în cazurile de fraudă şi i s-a
conferit un statut special de organism independent. Oficiul şi-a început activitatea la 1 iunie
1999 şi a preluat operaţiunile „Grupului de Acţiune pentru Coordonarea Prevenirii Fraudei”
(UCLAF), creat în 1988 în cadrul Secretariatului General al Comisiei. Deşi are statutul de
organism independent, în desfăşurarea anchetelor, OLAF face parte şi din structura
organizatorică a Comisiei Europene, fiind subordonat Comisarului responsabil cu bugetul
comunitar.
OLAF îndeplineşte sarcinile de investigare conferite Comisiei prin legislaţia comunitară
în vederea promovării luptei contra fraudei, a corupţiei si a oricăror alte activităţi ilegale, care
aduc atingere intereselor financiare ale Comunităţii Europene.
Competenţele principale ale OLAF sunt: efectuarea de investigaţii administrative externe
pentru combaterea fraudei, corupţiei sau a altor activităţi ilegale; efectuarea de investigaţii
interne care urmăresc combaterea acestui gen de activităţi ilegale la nivelul Uniunii sau referitor
la încălcarea obligaţiilor de către funcţionarii comunitari; coordonarea activităţilor de luptă
împotriva fraudelor, etc.
Înfiinţat prin decizia Consiliului din 28 februarie 2002, Eurojust este organismul
european cu rolul de a intensifica cooperarea şi coordonarea judiciară între statele membre, prin
adoptarea de măsuri la nivelul Uniunii Europene pentru facilitarea coordonării acţiunilor de
investigare şi punere sub acuzare a suspecţilor pe teritoriile statelor membre, respectând, pe
deplin, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor. Principalele obiective ale Eurojust
sunt:
 stimularea coordonării între autorităţile competente ale Statelor membre în investigarea
şi punerea sub acuzare în statele membre a persoanelor suspecte de diverse infracţiuni;
 îmbunătăţirea coordonării între autorităţile competente din statele membre, în special în
facilitarea asistenţei legale reciproce şi implementarea cererilor de extrădare;

204
  sprijinirea autorităţilor competente din statele membre pentru a eficientiza investigaţiile
şi punerea sub acuzare.
Eurojust este cel mai nou organism european, alcătuit în acest moment din 25 de
reprezentanţi naţionali, procurori sau judecători cu experienţă, câte unul din fiecare stat membru.
Complementar se găseşte şi Reţeaua Judiciară Europeană, formată din reprezentanţi ai
autorităţilor competente pentru cooperarea judiciară internaţională.

4. Uniunea Europeană, un pol de siguranţă şi stabilitate?

Răspunsul la această întrebare este mai degrabă unul negativ, dacă avem în vedere că
fenomenele care trebuie combătute au proliferat în ultimii ani, iar soluţiile găsite au avut o
eficienţă redusă, creând nemulţumiri la nivelul elitelor politice a statelor membre, dar mai ales la
nivelul populaţiei, asaltate de ştirile zilnice legate de imigranţii ilegali, ameninţările teroriste,
creşterea criminalităţii şi infracţionalităţii interne, etc. Pe de altă parte, dacă comparăm spaţiul
european cu alte zone ale lumii, putem afirma, fără echivoc, că Uniunea Europeană oferă
siguranţă şi stabilitate cetăţenilor săi12.
Cauzele acestei ambivalenţe sunt multiple, mergând de la nivelul instituţiilor şi
politicilor comunitare până la problemele interne ale fiecărui stat. Datorită originii sale
interguvernamentale, sensibilităţii domeniului cooperării în domeniul justiţiei şi afacerilor
interne pentru statele naţionale, foarte multe dintre deciziile în acest domeniu sunt luate la
nivelul Consiliul, rolul Comisiei în acest domeniu fiind unul relativ redus. Cel mai important
factor decizional continuă să fie Consiliul de Miniştri, care se întruneşte ca şi Consiliu JAI, fiind
alcătuit din miniştri de resort (justiţie şi cei ai afacerilor interne) ai statelor membre. Dificultatea
luării deciziilor în acest domeniu consistă în faptul că, pe lângă divergenţele existente între
statele membre, în foarte multe cazuri există divergenţe între cei doi miniştri de resort ai
aceleiaşi ţări. Acest lucru a făcut ca progresul să fie relativ lent şi sinuos, generând un „deficit de
securitate”.
Procesul de extindere al Uniunii Europene cu state din centrul şi estul Europei a
determinat o serie de constrângeri şi tensiuni între statele membre, ceea ce a constituit un
obstacol în calea statelor membre de a avansa în direcţia unor politici comune pentru domeniul
JAI. Creşterea numărului de state membre la 27 în viitorul apropiat, va face ca unanimitatea să
fie mult mai greu de găsit, existând astfel riscul apariţiei unor blocaje în luarea deciziilor şi
aplicarea lor. Alţi autori13 consideră că, printre cele mai importante motive, se numără
următoarele: statele membre sunt în multe cazuri, fie incapabile, fie nu doresc să cedeze o
prerogativă importantă a suveranităţii naţionale, şi nu reuşesc să implementeze deciziile luate la

205
nivelul comunitar; în acelaşi timp, înţelesul pe care îl dau statele membre unor termeni, concepte
şi probleme, diferă foarte mult de la un caz la latul.
Un alt subiect care determină o diferenţiere între statele membre şi determină
imposibilitatea găsirii unor soluţii comune ţine de faptul că fiecare dintre ele are propriul sistem
poliţienesc şi judiciar, cu caracteristicile şi evoluţia istorică proprie, ceea ce face greoaie, în
unele cazuri, găsirea unor soluţii comune la problemele cu care, din nefericire, se confruntă toate
statele membre. Tot la acest capitol, putem spune că modalităţile de operare a forţelor de poliţie
variază foarte mult între statele membre. Este suficient, de pildă, să ne gândim la problema
utilizării armelor de foc de către forţele de poliţie şi unde există o mare varietate de practici între
statele membre.
La toate acestea trebuie să adăugăm că, în general, forţele de poliţie din noile state
membre continuă să aibă unele obiceiuri şi practici care provin din perioada totalitară, ca să nu
mai vorbim de faptul că, în foarte multe cazuri, acestea sunt serios afectate, uneori până la cele
mai înalte nivele, de diverse forme de corupţie. În unele state, problemele legate de imigraţie
sunt mult mai serioase decât în altele (printre statele care se confruntă cu nivele ridicate ale
imigraţiei se numără statele dezvoltate: Germania, Franţa, Marea Britanie, etc.), tocmai de aceea
perspectiva între cele care au probleme serioase, pentru care trebuie să identifice soluţii şi cele
care nu au acest tip de probleme pe agenda politică, duce la diferenţe de percepţie majore.
Acelaşi lucru este valabil şi dacă vorbim despre munca la negru, traficul de persoane, terorism,
cererile de azil; întotdeauna există state, care, prin faptul că sunt mai dezvoltate sau mai
permisive, constituie ţinta sau punctul final al diverselor activităţi infracţionale sau chiar
criminale, cu potenţial de risc la adresa securităţii lor naţionale.
Revenind la problemei corupţiei, există temerea din partea statelor care au măsuri de
combatere a corupţiei severe, că, odată cu intrarea în Uniune a unor state cu standarde mult mai
joase, fenomenul să nu contamineze şi statele care au reuşit să limiteze acest flagel. Potenţialul
de răspândire al corupţiei este mare , mai ales dacă avem în vedere anumite sectoare, cum este şi
JAI, în care nu există încă suficientă legislaţiei comunitară pentru a avea abordări comune ale
acestei probleme, unde rolul instituţiilor comunitare şi în general al Uniunii este relativ scăzut.
Scenariile legate de cooperarea în domeniul JAI pentru următorii ani sunt numeroase şi
diverse. Ele merg de la o viziune optimistă până la poziţia euroscepticilor, care consideră că
acest sistem va intra în regres, datorită numeroaselor probleme ale statelor membre, ceea ce le va
determina să apeleze la suveranitate şi să încerce să-şi gestioneze într-un mod propriu
problemele, reacţie ce va determina dezintegrarea acestei componente şi poate chiar a Uniunii.
Unii specialişti14 consideră că acest scenariu este puţin probabil, dacă avem în vedere
experienţa cooperării în acest domeniu până în acest moment, experienţă care dovedeşte că

206
statele membre au dat dovadă, în momentele critice, de flexibilitate şi au ajuns la compromisuri
privind problemele divergente (chiar dacă în unele cazuri aceste compromisuri au fost relativ
fragile). Exemplul cel mai elocvent, din acest punct de vedere, este cel legat de rămânerea unor
state ca Marea Britanie, Irlanda sau Danemarca în afara spaţiului Schengen. Oricum,
flexibilitatea va fi esenţială în momentul în care vom avea de-a face cu o Uniune cu un număr
mai mare de state, ceea ce va face ca unele compromisuri să fie mult mai greu de găsit. Dincolo
de diferenţele care există din punct de vedere al evoluţiei istorice între structurile şi modalităţile
de abordarea a problemelor ce ţin de justiţie şi afaceri interne, putem spune că există la nivel
european câteva puncte comune, care sunt în general acceptate de către toate statele
continentului, chiar dacă acceptarea este doar la nivel de principii. În acest sens, capătă tot mai
mult contur ideea potrivit căreia cultura politică şi administrativă comună poate constitui liantul
pentru conturarea unei legislaţii şi a unui set de instituţii comune în domeniul JAI.
Un prim scenariu de viitor este acela al păstrării status quo-ului actual, unde problemele
legate de justiţie şi afaceri interne sunt gestionate de către statele naţionale, în baza suveranităţii
lor, iar măsurile comune rămân în structura celui de-al treilea pilon, discuţiile şi măsurile
urmând să aibă, în continuare un caracter interguvernamental, lucru ce pare puţin probabil, dacă
ne gândim la faptul că actualul sistem are multe deficienţe.
Un al doilea scenariu vizează avansarea în direcţia unor noi măsuri comune şi extinderea
acquis-ului şi jurisdicţiei instituţiilor europene asupra unor noi domenii, îmbunătăţirea cooperării
între statele membre. Este un scenariu care porneşte de la ideea că, având în vedere problemele
sensibile din acest domeniu, evoluţia înspre politici şi instituţii comune la nivel european, va fi
lentă şi graduală.
Un ultim scenariu implică măsurile prevăzute de proiectul de constituţie, el vizând şi
avansarea în direcţia unui stat federal veritabil, inclusiv prin desfiinţarea actualei structuri bazate
pe piloni. Dezbaterile legate de structura federală sunt foarte aprinse, cu aderenţi pro şi contra
foarte numeroşi. Mai mult decât atât, procente importante din cetăţenii europeni, confruntaţi cu
fenomene negative de genul imigraţiei sau ale criminalităţii din ce în ce mai ridicate din statele
lor, sunt din ce în ce mai reticenţi faţă de transferarea unor atribuţii esenţiale pentru siguranţa
lor, unor instituţii aflate departe de ei şi care, oricum, au în prezent un deficit de
reprezentativitate. Respingerea proiectului de constituţie la referendumurile din Franţa şi
Olanda, a fost un semnal în ceea ce priveşte starea de spirit a europenilor, dominată de teamă şi
frustrare în faţa ineficienţei construcţiei europene de a gestiona problemele imigraţiei şi
infracţionalităţii.
O ultimă problemă este aceea că actuala structură organizată pe piloni este ineficientă şi
generează confuzie. Astfel avem domenii care au intrat în sfera de acţiune a instituţiilor

207
comunitare şi care sunt reglementate în mod unitar la nivel european, intră sub incidenţa Curţii
de Justiţie, iar altele continuă să fie parţial sau integral interguvernamentale, cu toate
neajunsurile pe care aceasta le generează: lipsa unor instrumente comune, a unei legislaţii unice,
a unor instituţii europene cu competenţe, a mijloacelor financiare, a consensului între state, etc.
Mai mult ca sigur, din acest punct de vedere, proiectul de constituţie, care desfiinţează actuala
structură pe piloni, este un lucru bun şi va determina, în cazul aprobării proiectului, o mai bună
gestionare a acestor probleme la nivel european.
Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa aduce o serie de ameliorări şi prin
introducerea Cartei UE a Drepturilor Fundamentale în cadrul Constituţiei; în al doilea rând,
posibilităţile de acţiune ale Uniunii în domeniile JAI sunt mărite; în al treilea rând, este
introdusă procedura de codecizie pentru Parlamentul European, ceea ce va determina o
democratizare a acestui domeniu. De asemenea, tratatul mai prevede organizarea unui Parchet
European, a cărui competenţă va viza combaterea fraudelor la adresa bugetului comunitar şi a
criminalităţii transfrontaliere. Eurojust va putea declanşa, în conformitate cu noile prevederi ale
tratatului, anchete penale şi propune începerea urmăririi penale împotriva persoanelor suspecte
de infracţiuni în domeniile menţionate anterior. Complementar, va fi creat şi un Comitet
permanent pentru cooperarea în materie de securitate internă.
Convergenţa privind spaţiul de libertate, securitate şi justiţie este încă relativ redusă.
Cerinţele libertăţii sunt, uneori, chiar şi la nivel de principii, greu de armonizat cu cele care ţin
de securitate şi justiţie. Lucrurile devin şi mai complicate în momentul când ne referim la
identificarea de măsuri concrete, de punere în practică în mod uniform în statele membre, în
condiţiile în care există diferenţe de viziune, evoluţie istorică sau dacă ne gândim că în foarte
multe cazuri, acestea nu doresc să cedeze suveranitatea într-un domeniu atât de sensibil ca cel al
„afacerilor interne”, perceput ca un domeniu exclusiv de competenţă al statelor naţionale şi
suverane. La celălalt pol, internaţionalizarea unor ameninţări de genul emigraţiei, criminalităţii
internaţionale, terorismului pun problema unei cooperări mai strânse între statele care doresc să
combată aceste flageluri, fie că ele sunt membre ale Uniunii şi vor coopera la acest nivel, fie că
vorbim de relaţia specială care există între cele două ţărmuri ale Atlanticului. Protecţia împotriva
acestor fenomene nu mai poate fi realizată de către fiecare stat individual, tocmai de aceea
nevoia de cooperare este mai mare ca oricând.
Statele democratice nu reuşesc să găsească întotdeauna cele mai bune soluţii pentru a se
proteja împotriva unor ameninţări venite din partea unor organizaţii care nu operează în baza
legalităţii, protecţiei drepturilor omului sau cu mijloace clasice.
La nivelul elitelor europene, dar şi al cetăţenilor, o problemă importantă trebuie să-şi
găsească răspunsul cuvenit şi anume, aceea dacă, idealuri nobile ca libertatea (inclusiv de

208
mişcare), securitatea şi justiţia pot fi realizate la nivelul unui teritoriu care este înconjurat de
haos şi încălcări ale acestor principii. În acelaşi timp, tentaţia de a transforma Europa într-o
fortăreaţă, nu este soluţia cea mai bună pentru soluţionarea gravelor probleme cu care se
confruntă Europa.

209
 CAPITOLUL X

PROBLEMELE UNIUNII EUROPENE – PROVOCĂRI ŞI PERSPECTIVE

1. Occidentalii şi evenimentele din Estul european

Ultimul deceniu al secolul XX a adus schimbări geopolitice majore în Centrul şi Estul

Europei. Încă de la mijlocul anilor ’80, această parte a continentului a traversat evenimente
politice şi transformări economice care au modificat radical realităţile postbelice. Zeci de ani
înăbuşite de către regimurile autoritare ale lagărului sovietic, aspiraţiile popoarelor către
libertate, democraţie şi respectarea drepturilor omului s-au putut manifesta din ce în ce mai
deschis datorită reformelor iniţiate în de Mihail Gorbaciov. Ales la 11 martie 1985 în funcţia de
secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (P.C.U.S.), acesta a acţionat pentru
redresarea situaţiei din ţara sa, lansând mai întâi lozinca uskorenie (accelerare) în speranţa că
astfel vor fi reduse decalajele economice ale U.R.S.S. faţă de Occident. Din 1986 el a început să
se pronunţe pentru glasnosti şi perestroika.
În acei ani, gorbaciovismul părea o soluţie miraculoasă, iar liderul de la Kremlin apărea
ca un mare om de stat, modern, deschis dialogului cu societatea. Dar, prin reformele iniţiate,
situaţia U.R.S.S. nu numai că nu s-a îmbunătăţit, ci a cunoscut o deteriorare economică tot mai
gravă, iar criza politică s-a accentuat. Realitatea istorică a demonstrat că, odată deschisă „cutia
Pandorei”, populaţia nu a mai putut fi ţinută în frâu de regimul dictatorial. Glasnosti însemna
pentru mulţi nu doar cosmetizarea imaginii Partidului Comunist, care s-ar fi arătat dispus să
întreţină un dialog real cu cetăţenii, ci chiar înlăturarea monopolului politic al acestui partid.
Drepturile omului treceau în prim-plan, deasupra intereselor de partid, iar opţiunile politice,
chiar cele anticomuniste, cereau să se manifeste liber. Perestroika nu era doar reconstrucţia
sistemului socialist-totalitar, ci a societăţii însăşi, prin desfiinţarea modelului centralizat de
conducere şi asigurarea unui curs liber pentru economia de piaţă 1.
Gorbaciovismul a impus modificarea poziţiei Partidului Comunist faţă de Biserică.
Regimul sovietic s-a caracterizat, timp de decenii, printr-o atitudine extrem de negativă faţă de
religie; bisericile au fost închise, preoţii arestaţi, iar ateismul devenise religie de stat. Doar în
perioada războiului, I. V. Stalin a recurs la Biserică pentru a ridica moralul populaţiei,
stimulând-o în lupta împotriva Germaniei şi pentru apărarea patriei. În aprilie 1988, Gorbaciov l-
a primit pe patriarhul Rusiei, după care bisericile au fost redeschise, slujbele religioase
desfăşurându-se fără oprelişti; unele, la care participa însuşi Gorbaciov, erau transmise la

210
televizor. Această atitudine faţă de Biserică s-a extins şi în alte state socialiste, liderii reformatori
recurgând la sprijinul clerului în acţiunea lor împotriva conservatorilor atei.
Noua atitudine faţă de religie se interfera cu acţiunile Papei Ioan Paul al II-lea. Fostul
arhiepiscop al Cracoviei, Karol Vojtila, a fost ales papă în 1978, fiind primul şef al Bisericii
catolice provenit dintr-o ţară din Estul Europei. Cunoscând bine realităţile din această zonă, Ioan
Paul al II-lea a impus o nouă definiţie a relaţiilor cu Estul, bazată pe „adevăr şi nu pe concesii
fundamentale”. El a adresat cetăţenilor din statele totalitare un apel devenit celebru: „Nu vă fie
frică!” Adică, să nu se teamă şi să lupte împotriva dictaturii, pentru libertate şi credinţă. Un pas
important în structurarea dialogului cu Vest/Estul a fost făcut la 1 decembrie 1989, când, la
Roma, s-au întâlnit cei doi conducători ai unor lumi atât de opuse: Papa Ioan Paul al II-lea şi
Mihail Gorbaciov.
Din iniţiativa lui Gorbaciov au fost reabilitaţi mai mulţi disidenţi, în frunte cu Andrei
Saharov, a început acţiunea de reconsiderare a unor personalităţi ale Partidului Comunist al
Uniunii Sovietice, căzute victimă represiunilor din timpul lui Stalin; între acestea, Nicolai
Buharin, Grigori Zenoviev şi chiar Leon Troţki.
Apreciind că Uniunea Sovietică nu mai putea face faţă cursei înarmărilor, Gorbaciov s-a
pronunţat pentru o nouă abordare a relaţiilor internaţionale. În discursul rostit de la tribuna
O.N.U., în ziua de 7 decembrie 1988, el a afirmat că în relaţiile internaţionale trebuie să se treacă
de la confruntare la cooperare, că forţa nu mai constituia un instrument de politică externă. De
asemenea, în opinia sa, „principiul liberei opţiuni devine neapărat necesar”, iar „diversitatea se
impune de la sine în lume” 2. În vara anului 1989, luând cuvântul în plenul Parlamentului
Comunităţii Europene de la Strassbourg, el a repudiat vechea doctrină brejneviană a
“suveranităţii limitate”, admiţând chiar că nu există un sistem social imuabil, sugerând astfel că
şi în Europa Răsăriteană ar putea avea loc transformări de proporţii. Câteva zile mai târziu, cu
ocazia întâlnirii liderilor statelor care făceau parte din Pactul de la Varşovia, desfăşurată la
Bucureşti, Mihail Gorbaciov s-a pronunţat, în aceeaşi logică, pentru transformarea alianţei dintr-
una militară şi politică, într-una politică şi militară. Iar comunicatul final al summit-ului nega
existenţa unui model socialist universal3.
Iar în acest complicat context, în care crizele interne nu mai puteau fi controlate de
încercările reformatoare ale reprezentanţilor regimului comunist, impulsul decisiv a venit de la
răsturnarea sistemului în spaţiul est-german. La 9 noiembrie 1989, zidul care, din 1961, împărţea
Berlinul în două a fost dărâmat. Simbolul Războiului Rece, al divizării continentului între Vest
şi Est, între democraţie şi comunism s-a prăbuşit sub loviturile de ciocan venite de o parte şi de
alta a sa.

211
 Consecinţa imediată a acestui eveniment a fost accelerarea decisivă a proceselor
reformiste. În Cehoslovacia, la 29 decembrie 1989, dizidentul Václav Havel a fost ales
preşedinte al Republicii, iar la 8 iunie 1990, Forumul Civic câştigat alegerile legislative. În
Ungaria, consultările electorale din 2 aprilie 1990 au dus la formarea guvernului de către
Forumul democratic. La 9 decembrie 1990, Lech Walesa a devenit preşedintele Poloniei. În
Bulgaria, un guvern de coaliţie a fost format la 7 decembrie 1990, iar o nouă Constituţie a fost
adoptată la 9 iulie 1991. În România, ca urmare a Revoluţiei din decembrie 1989, a fost instaurat
un regim democratic, consfinţit prin noua Lege fundamentală din 8 decembrie 1991.
Structurile blocului comunist s-au dezintegrat. Consiliul Economic de Ajutor Reciproc
(C.A.E.R.), creat în 1949 ca o contrapondere la Planul Marshall şi la Organizaţia Europeană de
Cooperare Economică (O.E.C.E.) a fost dizolvat, ca urmare a acordului comun la care au ajuns
toţi membrii săi, la 10 decembrie 1990. La rândul său, Pactul de la Varşovia, înfiinţat în 1955,
şi-a încheiat existenţa un an mai târziu.
În 1990, preşedintele francez, François Mitternad, a lansat ideea unei Confederaţii
europene, deschisă tuturor statele democratice. Prima extindere către Est a Comunităţii
Europene a avut loc odată cu încorporarea fostei R. D. Germane la R. F. Germană. Astfel,
Consiliul European de la Dublin, din aprilie 1990, a hotărât că integrarea teritorială a landurilor
est-germane va deveni efectivă din momentul în care unificarea va fi stabilită de drept, fără
revizuirea tratatelor, sub rezerva unor măsuri tranzitorii, privind mai ales schimburile externe,
agricultura, politicile structurale şi mediul. Fosta R.D.G. urma să primească ajutoare comunitare
la fel ca şi regiunile defavorizate ale Comunităţii Europene din Italia, Grecia, Spania, Portugalia,
Irlanda.
Aplicând articolul 23 al Constituţiei federale, care prevedea aderarea de noi landuri (şi
care fusese deja utilizat în 1957 pentru includerea regiunii Saar), reunificarea germană devine
efectivă din punct de vedere juridic la 31 august 1990, prin semnarea Tratatului de la Berlin.
Conform acestuia, regimul politic şi administrativ al R.F.G. a fost extins şi la cele cinci landuri
ale R.D.G. (Mecklemburg, Brandenburg, Saxonia, Saxonia-Anhalt, Thuringia), iar Capitala fost
stabilită la Berlin.

2. Evoluţia relaţiilor Est-Vest după dezintegrarea Blocului comunist

Ulterior imploziei comunismului, UE a susţinut imediat procesul de democratizare în

Centrul şi Sud-Estul continentului, a furnizat asistenţa tehnică şi financiară necesare bunei
funcţionări unei economii de piaţă. La mijlocul anilor ’90, acorduri comerciale dădeau ţărilor ex-
comuniste (PECO, în terminologia comunitară) dreptul la un acces preferenţial pe pieţele UE

212
pentru cea mai mare parte a exporturilor lor 4. Acorduri similare fuseseră încheiate cu Malta şi
Cipru în anii ’70.
Articolul 49 al Tratatului de la Maastricht preciza că orice stat european care respectă
principiile libertăţii, democraţiei, respectului drepturilor omului şi ale libertăţilor fundamentale,
precum şi ale statului de drept, poate solicita să devină membru al Uniunii. Precizări
suplimentare au fost aduse în iunie 1993, cu ocazia Consiliul European de la Copenhaga, care a
stabilit criteriile politice şi economice pe care fiecare ţară candidată trebuie să le îndeplinească
pentru a deveni membră a UE: instituţii stabile, care să garanteze democraţia, statul de drept,
drepturile omului, respectarea şi protecţia minorităţilor; economie de piaţă viabilă, capabilă să
facă faţă forţelor concurenţiale şi presiunii din Piaţa Unică a UE; capacitatea de a-şi asuma
obligaţiile de membru, adică de a adopta cadrul legislativ şi instituţional al Comunităţii, numit şi
acquis comunitar5, şi de a subscrie obiectivelor uniunii politice, economice şi monetare. Doi ani
mai târziu, Consiliul European de la Madrid a introdus un criteriu suplimentar, acela al
existenţei unei administraţii naţionale capabilă să gestioneze calitatea de membru al UE.
Procedura de desfăşurare a negocierilor de aderare a fost stabilită în 1997, iar negocierile
propriu-zise au început la 31 martie 1998 cu 6 ţări candidate: Cehia (cerere oficială de aderare
înaintată la 17 ianuarie 1996), Cipru (3 iulie 1990), Estonia (24 noiembrie 1995), Polonia (5
aprilie 994), Slovenia (10 iunie1996) şi Ungaria (31 martie1994). La 13 octombrie 1999,
Comisia Europeană a recomandat statelor membre să deschidă negocierile şi cu Bulgaria (cerere
oficială de aderare înaintată la 14 decembrie 1995), Letonia (13 octombrie 1995), Lituania (8
decembrie 1995), Malta (16 iulie 1990), România (22 iunie 1995) şi Slovacia (27 iunie 1995).

Negocierile de aderare determină condiţiile în care fiecare ţară candidată va adera la UE,
desfăşurându-se pentru cele 31 de capitole ale acquis-ului comunitar, prin trecerea în revistă,
domeniu cu domeniu, a progreselor ţării respective privind transpunerea normelor comunitare în
legislaţia internă şi aplicarea efectivă a regulilor care guvernează funcţionarea UE. Negocierile
se axează pe acceptarea unor aranjamente tranzitorii, care trebuie să fie limitate ca domeniu şi
durată, menite să permită noilor veniţi să realizeze conformitatea cu anumite norme juridice
până la data convenită prin negociere. Sesiunile de negociere au loc la nivel de miniştri sau
adjuncţi (reprezentanţi permanenţi) pentru statele membre, respectiv ambasadori sau
negociatori-şefi pentru ţările candidate.
Fiecare ţară candidată elaborează şi prezintă Comisiei Europene documente de poziţie
asupra celor 31 de capitole ale acquis-ului comunitar, prin care îşi face cunoscut punctul de
vedere privind modul în care înţelege să negocieze domeniul respectiv, perioadele tranzitorii pe
care le solicită pentru armonizarea deplină a cadrului legislativ sau alte elemente considerate

213
importante pentru interesele sale în sectorul respectiv de activitate. Fiecare ţară numeşte un
negociator-şef, susţinut de o echipă de experţi.
Din partea Uniunii, două instituţii sunt implicate în procesul de negociere: Consiliul
Uniunii Europene şi Comisia Europeană (respectiv Direcţia Generală de Extindere).Comisia
Europeană pregăteşte documentele comune de poziţie ale UE pentru fiecare capitol, pe care le
înaintează Consiliului, iar acesta dă Comisiei un mandat de negociere. Toate statele membre
stabilesc, prin intermediul Consiliului, o poziţie comună faţă de documentul de poziţie respectiv
şi faţă de oportunitatea închiderii capitolelor aflate în negociere. Comisia Europeană menţine
legătura cu ţările candidate, pentru a căuta împreună soluţii la problemele care apar pe parcursul
negocierilor. Parlamentul European este permanent informat asupra progresului negocierilor.
Începând cu anul 2000, UE sprijină ţările candidate din Europa Centrală şi de Est în
forturile acestora de pregătire pentru aderare prin 3 instrumente financiare: PHARE; ISPA ŞI
SAPARD6.
Programul PHARE a fost creat la începutul anului 1989 pentru Polonia şi Ungaria,
primele ţări din regiune care au renunţat la comunism şi economia centralizată. Scopul său era
de a ajuta aceste două ţări în procesul de tranziţie spre democraţie şi economie de piaţă (de aici
şi denumirea sa: Poland Hungary Aid for Reconstruction and Eonomy). Pe măsură ce alte state
din Europa Centrală şi de Est au trecut la un regim democratic, acestea au fost incluse, de
asemenea, în program. În 1996, primeau fonduri nerambursabile PHARE 10 state candidate
(Bulgaria, Cehia, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia şi Slovenia),
precum şi Albania, Bosnia-Herţegovina şi Fosta Republică Iugoslavă Macedonia.
Din 2000, cele trei state din partea vestică a Balcanilor au fost incluse în Programul
CARDS (Asistenţă Comunitară pentru Reconstrucţia, Dezvoltarea şi Stabilitatea Balcanilor),
PHARE devenind un instrument concentrat exclusiv pe susţinerea procesului de aderare a celor
10 state candidate din Europa Centrală şi de Est. Din 2004, beneficiază de asistenţă PHARE
numai România şi Bulgaria.
PHARE se concentrează pe 3 domenii principale. Primul este consolidarea administraţiei
şi instituţiilor publice din statele candidate, pentru ca acestea să poată funcţiona eficient în
cadrul Uniunii („Dezvoltare instituţională”). Dezvoltarea instituţională se referă atât la
armonizarea legislaţiei ţării candidate cu cea a UE, cât şi la modul în care legislaţia este pusă în
practică şi respectată. Această implică pregătirea unui număr mare de funcţionari publici, oficiali
şi experţi, de la judecători şi inspectori financiari până la inspectori de protecţia mediului şi
statisticieni. Un instrument foarte important în acest sens este înfrăţirea instituţională (twinning),
care acoperă întregul acquis. Ea implică detaşarea unor funcţionari publici din statele membre
ale UE în cele candidate pentru o perioadă de cel puţin 1 an (consilieri rezidenţi de twinning).

214
Proiectele de înfrăţire instituţională sunt realizate de administraţiile publice sau organisme
mandatate de acestea.
Dezvoltarea instituţională se poate realiza şi prin intermediul contractelor de servicii
obţinute de pe piaţa de consultanţă. Astfel, alte două mecanisme de consolidare instituţională
sunt furnizarea expertizei în domeniul acquis-ului prin Biroul de Schimburi de Asistenţă
Tehnică şi Informaţii, respectiv reforma administraţiei publice şi a organismelor de reglementare
prin programul de Sprijin pentru Îmbunătăţirea Managementului şi Guvernării în Ţările din
Europa Centrală şi de Est.
Al doilea domeniu de acţiune al PHARE este sprijinirea statelor candidate în efortul
investiţional de aliniere a activităţilor industriale şi a infrastructurii la standardele UE („Investiţii
pentru aplicarea legislaţiei comunitare”). Câteva exemple de astfel de investiţii: achiziţionarea
de echipamente şi software pentru dezvoltarea sistemelor informatice din ministere, agenţii
guvernamentale sau alte instituţii publice, achiziţionarea de echipamente necesare pentru
organizarea de campanii publice de informare sau alte activităţi de relaţii publice, echiparea
laboratoarelor de control sau a birourilor locale (ex.: laboratoarele de control sanitar-veterinar,
laboratoarele de control a calităţii vinului), achiziţionarea de echipamente de supraveghere a
traficului rutier şi asigurarea securităţii acestuia, achiziţionarea de echipamente pentru
supravegherea şi controlul frontierelor etc.
Acolo unde este vorba de investiţii de anvergură, PHARE nu poate furniza decât o mică
parte din necesarul finanţării, dar poate juca un rol catalizator în mobilizarea co-finanţării
împreună cu ţările partenere şi instituţiile financiare internaţionale (Banca Europeană pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare, Banca Europeană de Investiţii, Banca Mondială).
Al treilea obiectiv PHARE este promovarea coeziunii economice şi sociale („Investiţii în
coeziune economică şi socială”). Sunt finanţate proiecte de investiţii în domenii-cheie precum
susţinerea sectorului privat, dezvoltarea resurselor umane, eficienţa energetică, dezvoltarea
infrastructurii locale şi/sau regionale, servicii sociale, servicii turistice etc.. Scopul acestor
investiţii este crearea de locuri de muncă, creşterea nivelului competitivităţii şi, în general, o mai
bună calitate a vieţii pentru locuitorii acestor regiuni. În Uniunea există, de altfel, o politică a
solidarităţii cu regiunile mai puţin dezvoltate şi cu oamenii care trăiesc acolo. Aceasta este o
politică pe care România o va aplica şi de care va beneficia după aderare. Şi pentru aceasta este
nevoie de o perioadă de pregătire. Acesta este al doilea obiectiv al alocării unor astfel de
fonduri: familiarizarea cu procedurile pe baza cărora se finanţează proiecte prin intermediul
Fondurilor Structurale.

215
 Programul ISPA (Instrument for Structural Policies for Pre-Accesion; Instrument pentru
Politici Structurale de Pre-Aderare) finanţează proiecte în domeniul infrastructurii de transport şi
de mediu.
Programul ISPA a demarat la 1 ianuarie 2000. Iniţial a fost deulat în Bulgaria, Cehia,
Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia, Slovenia, Ungaria. Din 2004,
beneficiază de asistenţă numai România şi Bulgaria. Programul urmăreşte alinierea la
standardele de mediu ale UE, extinderea şi conectarea reţelelor de transport ale ţărilor
beneficiare cu cele trans-europene şi familiarizarea ţărilor beneficiare cu politicile şi procedurile
aplicate de Fondurile Structurale şi de Coeziune.
În ceea ce priveşte mediul, domeniile de interes sunt: rezerva de apă potabilă; tratarea
apelor reziduale; administrarea deşeurilor solide şi a celor periculoase; poluarea aerului.
Implementarea acestor directive este strâns legată de îmbunătăţirea sănătăţii şi calităţii vieţii
cetăţenilor, având un impact pozitiv direct asupra coeziunii economice şi sociale din ţările
beneficiare.
În domeniul transporturilor, ISPA încurajează finanţarea proiectelor care permit ţărilor
candidate să întrunească obiectivele Parteneriatului de Aderare. Acest lucru presupune: 1)
extinderea reţelelor de transport trans-europene în vederea asigurării de legături bune între UE şi
ţările candidate, de interconexiuni între reţelele naţionale şi de legături cu reţelele de transport
trans-europene; 2) sprijinirea unor forme durabile de ale circulaţiei persoanelor şi bunurilor, este
vorba în special de proiecte de interes pentru UE. ISPA contribuie la finanţarea reabilitării şi
dezvoltării de căi ferate, drumuri, porturi şi aeroporturi, ţinând cont de cerinţele impuse pentru
un transport durabil şi inter-mondial.
Programul SAPARD (Special Pre-Accesion Programme for Agriculture and Rural
Development - Programul Special de Pre-aderare pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală)
sprijină ţările candidate pentru participarea la Politica Agricolă Comună (PAC) şi la Piaţa
Internă şi în rezolvarea problemelor specifice legate de agricultură şi o dezvoltare rurală
durabilă. SAPARD a fost creat iniţial pentru aceleaşi 10 state candidate; în prezent, singurele
beneficiare sunt România şi Bulgaria.
Pentru atingerea obiectivelor sus-menţionate, fiecare stat inclus în programul SAPAD a
adoptat un Plan Naţional pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (PNADR), în conformitate cu
principiile utilizate de către statele membre. Conţinutul fiecărui program reflectă priorităţile
fiecărei autorităţi naţionale în funcţie de circumstanţe şi probleme specifice, dar în limitele
stabilite prin Regulamentul SAPARD.
Conform acestui Regulament, Planul poate include măsuri privind următoarele aspecte:
1) investiţii în exploataţii agricole; 2) îmbunătăţirea procesului de producţie şi comercializarea

216
produselor agricole şi piscicole; 3) îmbunătăţirea calităţii şi a standardelor privind sănătatea
produselor de origine vegetală şi animală; 4) metode de producţie care au în vederea protejarea
mediului înconjurător şi conservarea peisajul natural; 5) dezvoltarea şi diversificarea activităţilor
economice; 6) crearea de grupuri de producători agricoli; 7) crearea de servicii de asistenţă şi de
management agricol; 8) renovarea şi dezvoltarea satelor, protejarea şi conservarea moştenirii
rurale; 9) îmbunătăţirea calităţii terenurilor reparcelare; 10) crearea şi actualizarea registrelor
funciare; 11) managementul resurselor de apă; 12) dezvoltarea şi îmbunătăţirea infrastructurii
rurale; 13) măsuri forestiere, inclusiv împădurirea suprafeţelor agricole, investiţii în exploataţiile
forestiere private şi prelucrarea/comercializarea produselor forestiere; 14) îmbunătăţirea
pregătirii profesionale; 15) asistenţă tehnică, inclusiv studii care să contribuie la pregătirea şi
monitorizarea programului, precum şi la campaniile de informare şi publicitate 7.
Lista include o serie de măsuri similare cu cele finanţate în statele membre, prin
intermediul programelor UE dedicate agriculturii şi dezvoltării rurale. Fac excepţie măsurile care
au în vedere crearea capacităţii de a aplica legislaţia comunitară (cum ar fi cele referitoare la
crearea şi actualizarea registrelor funciare).
Ritmul negocierilor depinde de nivelul de pregătire al fiecărei ţări şi de complexitatea
problemelor care trebuie rezolvate. Închiderea unui capitol înseamnă că negocierile au fost
finalizate provizoriu, conform principiului că nimic nu este considerat definitiv negociat, atâta
timp cât nu s-au epuizat negocierile la toate cele 31 de capitole. De regulă, negocierile durează,
de regulă, câţiva ani. Când întreg pachetul de domenii supuse negocierilor a fost epuizat,
rezultatele se reunesc într-un Tratat de aderare. Acesta este trimis Consiliului pentru aprobare şi
Parlamentului European pentru avizare. După semnare, tratatul este trimis statelor membre şi
ţării candidate pentru ratificare.
Procedurile de ratificare durează între 1,5 – 2 ani. Abia după parcurgerea acestuia proces,
apartenenţa respectivei ţări la UE devine efectivă. Complexul proces de negociere s-a încheiat
pentru 10 state candidate la 16 aprilie 2003, odată cu semnarea Tratatului de la Atena; procesul
de ratificare s-a încheiat la 1 mai 2004, dată care marchează a cincia şi totodată cea mai mare
extindere a Uniunii Europene.

3. Semnificaţia momentului 1 Mai 2004

Dacă prăbuşirea Cortinei de Fier în 1989 a marcat o ruptură istorică majoră, 1 mai 2004
reprezintă un moment decisiv în construcţia europeană. Această dată are şi o încărcătură
simoblică, punând capăt unei lungi perioade de separare a continentului în două blocuri. S-au

217
scurs 15 ani de la implozia comunismului, în 1989, şi până la aderarea la Uniunea Europeană a
opt state din fostul lagăr comunist, la care se adaugă Cipru şi Malta. Procesul de adaptare pentru
a satisface cerinţele impuse de integrare poate fi lung şi dificil.
De altfel, Comunitatea Europeană s-a confruntat, încă de la înfiinţare, cu numeroase
probleme, izvorâte atât din desfăşurarea raporturilor dintre statele membre, cât şi din nevoia şi
dorinţa extinderii. Creşterea numărului membrilor comunităţii a fost o chestiune deschisă încă de
la origini, întrucât a „a trăi” înseamnă „a spori” continuu efectivele ei.
Deşi înfăptuirea Europei Unite s-a bazat pe reconcilierea franco-germană, au existat
totuşi mari divergenţe între Franţa şi Germania privind dezvoltarea C.E.E. Dar acestea au fost
soluţionate, pe parcurs, Franţa renunţând, de pildă, la unele iniţiative politice din dorinţa sinceră
de a nu distruge Comunitatea. Tot la fel au fost rezolvate şi disputele privind Politica Agricolă
Comună (PAC), principala discordie fiind generată, din 1967, de preţurile uniforme ce urmau a
fi stabilite la cereale.
Au existat, de asemenea, dispute pe probleme organizatorice şi financiare. Putem spune
că cele financiare au fost permanente, întrucât existau fluctuaţii ale ratei de schimb în rândul
membrilor ei.
Apoi, în timpul când Margaret Thatcher s-a aflat în fruntea guvernului britanic, progresul
Comunităţii europene a fost deseori obstrucţionat, dar fără să apară un pericol major pentru
soarta ei.
De altfel, problemele devin mai dificile din momentul extinderii Comunităţii, lumea
percepându-le ca pe o ilustrare a disfuncţionalităţilor C.E.E. Astfel, Marea Britanie nu a putut
adera decât la a doua încercare, în 1973, în acelaşi timp cu Danemarca şi Olanda. Grecia a
devenit stat membru în 1981, la zece ani după depunerea cererii de aderare, iar Spania şi
Portugalia au avut şi ele nevoie de zece ani de eforturi susţinute pentru a se integra în
Comunitatea Europeană, în 1986. De pildă, în iunie 1980, Valéry Giscard d’Estaing a recuzat
calendarul prevăzut pentru Spania – cu integrarea pentru ianuarie 1983 -, pe motiv că „mai întâi
Comunitatea trebuie să digere prima sa lărgire, înainte de a se gândi la a doua” 8. Comparativ cu
aceste state, aderarea Austriei, Finlandei şi Suediei, în 1975, s-a derulat într-o manieră relativ
rapidă.
Pentru a se alătura Uniunii, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia,
Slovenia şi Ungaria au muncit din greu pentru a ajunge la acest moment de sărbătoare, dar el
este şi plin de consecinţe. Trecerea de la un regim comunist şi de la o economie centralizată, la
democraţie pluralistă şi economie de piaţă a cerut mari eforturi deopotrivă pentru conducători,
cât şi pentru cetăţeni. Iată de ce această extindere este diferită de celelalte, nu numai datorită

218
numărului record de state integrate, ci şi implicaţiilor profunde, respectiv a mutaţiilor politice,
economice, sociale, mentale care s-au produs în interiorul acestora într-un răstimp de 16 ani9.
Experienţa precedentelor momente de primiri de noi membri a demonstrat buna
funcţionare a procesului de integrare comunitară, desfăşurat pe mai multe niveluri. În primul
rând, la nivel instituţional: încă din prima zi, noii veniţi participă la structurile decizionale ale
UE. Astfel, miniştrii lor iau decizii împreună cu colegii din Consiliul Uniunii Europene,
reprezentanţii aleşi îşi desfăşoară activitatea în Parlamentul european şi fiecare stat desemnează
câte un membru în Comisia europeană. Limbile lor devin limbi oficiale ale Uniunii.
La un al doilea nivel, integrarea celor 10 este susţinută prin accesul la fondurile şi
programele europene. Resursele noilor membri sunt limitate, iar nevoile lor sociale ori din
domeniul infrastructurii sunt foarte mari. Pentru perioada mai 2004 – decembrie 2006, o sumă
de 21,75 miliarde de euro, provenind din Fondurile Structurale, respectiv din Fondul de
Coeziune, ale U.E. este rezervată noilor state membre. Agricultorii acestor ţări vor beneficia,
progresiv, de sprijin în cadrul Politicii Agricole Comune.
Totuşi, aceste state trebuie să facă dovada unei capacităţi de absorbţie eficientă,
elaborând programe bine structurate; în caz contrar, ele nu vor putea beneficia de facilităţile
oferite de fondurile comunitare. În plus, trebuie să existe un control eficient, astfel încât banii
rezultaţi din contribuţiile bugetare ale ţărilor mai dezvoltate să ajungă într-adevăr acolo unde
este nevoie de ei, nu să fie deturnaţi de mafiile locale.
Al treilea aspect se referă la misiunea care revine noilor membri de a proteja dreptul
tuturor cetăţenilor europeni la libera circulaţie şi la securitatea personală. Mobilitatea internă şi
securitatea în interiorul UE sunt garantate inclusiv prin controlul eficient exercitat la frontierele
sale exterioare. Dată fiind situarea lor geografică, cei 10 îşi asumă responsabilitatea controlului
unei mari părţi a acestor frontiere. Pentru a îndeplini această sarcină, până în decembrie 2006,
UE le pune la dispoziţie. resurse considerabile, menită să acopere cheltuielile implicate de
achiziţionarea unor echipamente moderne, respectiv de formarea personalului specializat.
Şi relaţiile externe ale Uniunii, ulterior extinderii, sunt jalonate de următoarele repere:
efectul asupra ţărilor europene care sunt (sau ar putea fi) candidate la aderare; noile ţări
învecinate cu UE (Belarus, Moldova, Rusia şi Ucraina – în Est; ţările mediteraneene – în Sud);
relaţiile comerciale într-o lume globalizată.
Schimbările importante sunt întotdeauna o sursă de nelinişte, iar ultima extindere nu face
excepţie de la regula. Amploarea actului de la 1 mai 2004 a ridicat multe întrebări în rândul
cetăţenilor vechilor şi noilor state membre ale Uniunii, referitoare la impactul acestuia asupra
vieţii lor de zi cu zi. În general, preocupările manifestate de unii nu sunt altceva decât reflexul în
oglindă a celor exprimate de către ceilalţi.

219
 Deoarece cele 10 state sunt mai sărace decât media europeană 10, în rândul celor 15, în
Vest existau temeri legate de o creştere dramatică emigraţiei, respectiv de afluxul unei mâni de
lucru ieftine. Dacă firmele aveau să îşi delocalizeze producţia în uzinele mai puţin scumpe a
noilor state membre? Alţi occidentali erau preocupaţi de relaxarea normelor de mediu sau de
creşterea emigraţiei clandestine ori a criminalităţii în U.E., via noile graniţe, care ar fi fost
insuficient protejate.
La rândul lor, cetăţenii din statele nou intrate erau neliniştiţi dacă economiile ţărilor lor
vor putea rivaliza cu cele 15 sau dacă agricultorii lor puteau concura cu cei care au beneficiat de
ani de zile de subvenţiile comunitare. Est-europenii se îngrijorau şi de o eventuală creştere
exponenţială a preţurilor imobiliare, drept consecinţă a interesului arătat de vesticii mult mai
prosperi.
Din punct de vedere politic, unii şi-au pus întrebarea dacă nu cumva o extindere la o
asemenea scară fără precedent nu ar întârzia integrarea europeană sau nu ar atenua efectele
realizării sale. În unele state recent intrate în U.E. existau temeri de abandonare a suveranităţii
lor în favoarea „Bruxelles-ului”, în condiţiile în care de-abia scăpaseră de opresiunea sovietică.
De asemenea, mulţi se întrebau dacă Uniunea extinsă va menţine clivajul Vest – Est, resimţit din
plin în ultimii 40 de ani.
Toate aceste întrebări au fost abordate în cadrul negocierilor de aderare. Lor li s-au găsit
răspunsuri prin acţiunile concrete întreprinse în această perioadă. Ca şi în cazul extinderilor
precedente, mecanismele de salvgardare protejează diferitele state membre împotriva unor
dificultăţi neprevăzute, datorate extinderii. Acest mecanism expiră la trei ani după aderarea
noilor state membre. Alte probleme au fost rezolvate prin punerea în aplicare a unor măsuri
tranzitorii, care atenuează timp de mai mulţi ani impactul problemelor sensibile. Statele deja
membre ale UE în 2004 pot opta ca, timp de până la şapte ani, să nu îşi deschidă piaţa muncii
lucrătorilor proveniţi din cele 10 ţări recent integrate. Totuşi, în cazul precedentele extinderi a
existat un flux emigraţionist relativ limitat de mână de lucru. La rândul lor, noile state membre
au timp de şapte ani libertatea de a decide asupra dreptului de cesiune acordat cetăţenilor
europeni, tocmai pentru a evita o eventuală vânzare masivă a pământurilor cultivabile şi a
bunurilor imobiliare. Excepţie de la această regulă face Polonia, care poate prelungi până la
doisprezece ani această deschidere.
Condiţiile de aderare acceptate de noile state membre includ angajamentul de a adopta
euro şi de a respecta disciplina Uniunii Economice şi Monetare (UEM). Aceste ţări nu intră
automat în zona euro şi nu a fost stabilit un calendar în acest sens. Nici unul dintre noii membri
nu a solicitat o clauză de exceptare pentru euro, aşa cum au făcut Danemarca şi Marea Britanie.

220
 Totuşi, înainte de a adopta euro, cei 10 vor trebui să îndeplinească exigenţele normative
ale UEM, referitoare la deficitul intern, datoria publică, inflaţia şi stabilitatea ratelor de
schimb11. Înainte de a adopta euro, aceste state vor trebui să evalueze deopotrivă avantajele şi
dezavantajele implicate de o asemenea măsură, strategii diferite putând fi aplicate în funcţie de
interesele naţionale. Este adevărat că a participa cât mai repede la UEM favorizează investiţiile
străine şi antrenează, foarte probabil o scădere a dobânzilor pentru firme şi consumatori. Invers,
a rămâne în afara UEM pentru o anumită perioadă, va conferi ţării o suficientă flexibilitate
pentru a controla ratele de schimb, deficitele şi inflaţia, stimulând totodată creşterea într-un mod
mai eficient decât ar permite disciplina impusă prin Pactul de stabilitate şi creştere.
Un clivaj Vest – Est în abordarea anumitor probleme politice este foarte puţin probabil.
Uniunea celor 15 a cunoscut divizări pe axul Nord – Sud sau între membrii mici şi mari, atunci
când trebuiau luate decizii sensibile, în domenii punctuale şi pentru intervale scurte de timp. În
general, statele mici resimt o mai mare nevoie de a-şi proteja interesele, datorită structurii
instituţionale specifice a UE. Pe de altă parte, majoritatea aspectelor politice îşi găsesc
deopotrivă adepţii şi adversarii în rândul statelor mari, ca şi a celor mici. Cu excepţia Poloniei,
noii membri sunt state mici. Acesta a fost unul dintre motivele lansării procesului de redactare a
unui nou tratat constituţional pentru Uniunea extinsă. O prioritate a redactării acestui act a
reprezentat-o facilitarea procesului decizional într-o Uniune cu 25 de state membre şi chiar mai
multe12.
Conform raportului prezentat la Bruxelles, la 3 mai 2006, cea mai importantă extindere a
Uniunii este prezentată ca fiind o reuşită. Comisarul pentru afaceri economice şi monetare,
Joaquin Almunia, a declarat că reunificarea Europei nu a reprezentat doar un succes politic de
prim rang, ci şi o reuşită pe plan economic, care nu poate fi negată. Astfel, în cei doi ani
economiile noilor membri au înregistrat o creştere rapidă, care le va permite să acopere în mod
progresiv distanţa care le separă de vecinii mai bogaţi. Reversul l-a reprezentat însă creşterea
şomajului, ca urmare a transformărilor structurale care au avut loc. Astfel, cu o creştere
economică medie de 3,75% în perioada 1997 – 2005, cele 10 state au obţinut scoruri superioare
celor din UE 15, cu doar 2,5% pentru acelaşi interval de timp; rata şomajului, de 13,4%,
depăşeşte însă cu 5,5% media celor 15. O altă problemă o reprezintă nivelul ocupaţional ridicat
în sectorul primar, respectiv 22%, faţă de 4,5% cât era media în UE 1513. La rândul său,
comisarul pentru extindere, Olli Rehn, a subliniat că, în ciuda numeroaselor scenarii pesimiste
imaginate înaintea acestei extinderi, nici unul dintre ele nu s-a adeverit. Astfel, nu au apărut
probleme economice şi nici nu au avut loc fluxuri emigraţionist masive.
Pe bună dreptate, într-o declaraţie recentă, comisarul Olli Rehn afirma că „angoasele”
extinderii nu sunt altceva decât „angoasele globalizării”. „Nu sunt orb şi nici surd. Pot observa

221
că există o anumită reticenţă în ceea ce priveşte extinderea, dar nu trebuie să facem din extindere
ţapul ispăşitor pentru eşecul politicilor noastre interne” 14.
Un prim bilanţ efectuat după extindere arată că procesul de integrare se desfăşoară fără
mari dificultăţi. Noile state membre s-au integrat în cadrul instituţiilor având putere decizională
în sânul Uniunii15.

4. Perspectivele Uniunii Europene la începutul mileniului III

În momentul în care Uniunea marca munca de asimilare a celor 10 noi membri, scadenţa
viitoarei extinderi se apropie deja. Bulgaria şi România au semnat Tratatul de aderare la 25
aprilie 2005, iar intrarea lor efectivă în rândul ţărilor membre ar trebui să se producă în ianuarie
2007.
Privind cifrele 16, provocările sunt mari: trecerea de la UE 15 (379,4 milioane de
locuitori), la UE 27 (484,2 milioane de locuitori) ar aduce un plus de 104,8 milioane de locuitori
în spaţiul comunitar. Teritorial, se va trece de la 3,2 milioane km² (UE 15), la 4,5 milioane km²
(UE 27), respectiv o creştere de 40,6%. Cu toate acestea, nu se poate contabila şi un câştig
demografic şi teritorial imediat, deoarece în acestea state există foarte mari carenţe la nivelul
infrastructurilor, care împiedică o racordare efectivă şi eficientă la cele comunitare. Recuperarea
acestor decalaje va implica un efort financiar deosebit. Astfel, spaţiul este mai mare, dar mai
eterogen. Pe de altă parte, în medie, populaţia acestor state nu beneficiază decât de aproximativ
jumătate din media comunitară a puterii de cumpărare. Ca urmare a extinderii spre Est, PIB-ul
mediu pe cap de locuitor al UE va scădea în termeni reali cu 12,5%, respectiv cu 8% în funcţie
de paritatea puterii de cumpărare. Astfel, PIB-ul Estoniei este de 144 de ori mai mic decât cel al
Germaniei, iar PIB-ul Poloniei (cel mai mare pentru statele PECO) este de 5 ori mai mic. În
raport cu puterea de cumpărare (UE 15 = 100), pentru anul 2002, statisticile arătau astfel:
România şi Bulgaria – 25%; Letonia – 35%; Lituania – 39%; Polonia – 40%; Estonia – 42%;
Slovacia – 48%; Ungaria – 57%; Cehia – 60%; Slovenia – 74%.
Această stare de fapt ridică întrebări referitoare mai ales la natura şi durata efectivă a
recuperării decalajelor economice, a tipologiei noilor state membre în funcţie de atuu-urile ori
handicapurile lor structurale, implicaţiile politicii de redistribuire realizată în cadrul bugetului
european. Pentru orizontul 2015, doar două ţări foste comuniste vor depăşi media de 75% din
PIB/per capita din UE 15: Slovenia şi Cehia. Dar ponderea lor este minimă: 1,9 milioane
locuitori, respectiv 10,2 milioane locuitori17, cifre care echivalează cu populaţiile cumulate ale
unor aglomerări urbane precum Paris, Lyon şi Marislia. Altfel spus, 7/8 din locuitorii noilor state
membre UE vor rămâne în 2015 sub pragul de 75% din PIB/per capita din UE 15, care

222
reprezintă criteriul de eligibilitate pentru ajutoarele comunitare. Cel mai populat stat nou
membru, Polonia (38,6 milioane de locuitori) va ajunge în 2015 la doar 54% din PIB/per capita
al Uniunii celor 15. La rândul lor, Lituania şi Letonia nu vor atinge decât 40%, România – 35%
şi Bulgaria – 33%. Până în prezent, pentru aceste state nu a fost stabilit nici un orizont de
atingere a pragului de 75% din media comunitară a UE 15. Pe de altă parte, nu trebuie să ne
iluzionăm că mai vechii membri nu vor face progrese economice şi nu vor continua să prospere,
mărind în permanenţă cifrele din statistici, astfel încât, chiar dacă acest prag va fi atins, tot vor
continua să existe decalaje.
Deşi pe termen mediu, acest proces va solicita multe costuri pentru cei 15, pe termen
lung sunt de aşteptat avantaje macroeconomice pentru ansamblul comunităţii: dinamizarea
creşterii economice printr-o sporire a exporturilor statelor vestice către cele estice, sporirea
competitivităţii, productivităţii şi a investiţiilor în general. Dar, până la culegerea acestor roade,
statele membre vor trebui să facă faţă unor inevitabile şi totodată previzibile crize sociale,
bugetare şi chiar politice. Extinderea va pune la încercare capacitatea Europei de a-şi urma, într-
un mediu economic mai complex şi mai eterogen, vocaţia de solidaritate, stabilitate şi creştere.
O altă problemă importantă este cea de demografică. Cea mai mare parte a noilor
membre cunosc o dinamică de depopulare. După 1993, sporul demografic a atins în mod
constant cote negative în Estul continentului, iar până în 2003 statele din această zonă au pierdut
mai bine de 8 milioane de persoane. O provocare pentru UE va fi definirea unei politici
demografice coerente, care să includă două dimensiuni fundamentale: familială şi
emigraţionistă.
Alte trei ţări candidate, Turcia, Croaţia şi Fosta Republică Iugoslavă Macedonia şi-au
propus ca obiectiv integrarea în U.E., atunci când vor fi pe deplin pregătite să facă acest pas.
Turcia, multă vreme respinsă, pe motiv că nu respectă drepturile omului şi libertăţile civile, a
demarat recent procedurile de aderare. Alte potenţiale ţări candidate, foste comuniste, sunt
Albania, Bosnia-Herţegovina, Kosovo, Serbia, Muntenegru. Toate aceste ţări au un nivel scăzut
de dezvoltare economică, inferior chiar celor 12.
Potenţiale ţări candidate pot fi şi ţările Asociaţiei Europene de Liber Schimb (AELE):
Islanda, Liechtenstein, Norvegia şi Elveţia. Negocierile de aderare cu Norvegia au fost iniţiate
de două ori şi tot de atâtea ori stopate în urma unor referendumuri naţionale. Elveţia a depus o
cerere de adeziune în 1992, dar a hotărât, tot în urma unui referendum, să nu mai urmeze această
cale. Îşi vor revizui oare aceste state poziţia şi daca da, când?
Preşedintele Comisiei europene, José Manuel Barroso, şi comisarul pentru relaţii
instituţionale şi comunicare, Margot Walström, au prezentat, la 10 mai 2006, o evaluare asupra
viitorului Uniunii Europene. Principalele provocări se referă la relansarea comunităţii, respectiv

223
la pregătirea terenului pentru un nou ciclu instituţional. José Manuel Barroso a preconizat
raportarea până în 2008 a oricărei decizii referitoare la Tratatul Constituţional, susţinând
totodată adoptarea prealabilă a unei declaraţii solemne asupra viitorului UE cu ocazia
semicentenarului Tratatului de la Roma, care va fi celebrat în 2007. Preşedintele Comisiei
europene a subliniat că această declaraţie ar reprezenta un prim pas al unui proces menit să se
încheie cu un viitor acord instituţional, stabilind o serie de principii şi de obiective cu valoare de
angajament. Totodată, răspunzând preocupărilor exprimate de cetăţenii de durata perioadei de
reflecţie, lansată în anul 2005, José Manuel Barroso a prezentat 12 propuneri menite să asigure
progresul Uniunii, în lipsa unei constituţii. Acestea sunt: reeaxminarea de către Comisie a Pieţei
unice, pentru a ridica obstacolele reziduale şi prezentarea, în cursul anului 2007, a unui raport
conţinând propuneri concrete; acces universal şi solidaritate, un proiect care va fi dezvoltat în
paralele cu reexaminarea Pieţei unice; „Carta drepturilor”, care să permită tuturor cetăţenilor
Uniunii să fie informaţi asupra drepturilor lor; ameliorarea procesului decizional în domeniile
justiţiei, libertăţii şi securităţii, printr-o mai bună folosire a metodei comunitare în domenii
precum lupta împotriva criminalităţii organizate, a terorismului şi a traficului de fiinţe umane,
precum şi a cooperării poliţieneşti; publicarea de către Comisie a unui document referitor la
strategia extinderii, pentru a face să avanseze dezbaterile asupra acestui subiect; competitivitatea
externă, prin definirea unei noi metode de abordare şi lansarea unei reflecţii asupra îmbunătăţirii
accesului pe pieţele străine şi fixarea unor noi priorităţi în relaţiile comerciale; rolul Europei în
lume, prin elaborarea unui document de strategie; o legiferare mai bună, prin propuneri concrete
de reducere a birocraţiei în UE; transparenţă, prin accelerarea accesului la documentele
comunitare; cooperarea cu Parlamentele naţionale, prin dezvoltarea unor mai bune relaţii cu
acestea, inclusiv prin transmiterea directă a noilor propuneri şi a documentelor consultative; o
abordare graduală a problemelor instituţionale, prin înaintarea unei propuneri de calendar; o
nouă declaraţie politică, inspirându-se din cea adoptată la Messina, şi reînnoirea angajamentelor
statelor membre.
Care vor fi statele membre ale UE în 2020 şi cum funcţiona aceasta? Este dificil de găsit
un răspuns la această întrebare, însă, în mod cert, extinderea din 2004 va fi fost poate cea mai
mare din întreaga istorie a organizaţie, dar nu, în mod cert, şi cea din urmă.

224
 CAPITOLUL XI

POLITICA EXTERNĂ ŞI DE SECURITATE COMUNĂ (P.E.S.C.)

1. Rolul Uniunii Europene în lume

Ideea conform căreia Uniunea ar trebui să se exprime printr-o singură voce pe scena
internaţională este la fel de veche precum însuşi procesul de integrare europeană. Totuşi, pe
parcursul anilor, U.E. a realizat mai multe progrese în realizarea unei pieţe şi unei monede unice,
decât în conceperea unei politici externe şi de securitate comune. Astfel, de la crearea sa în anii
’50, Uniunea a constituit o reţea de relaţii cu restul lumii, datorită unei politici comerciale
comune, acordării unei asistenţe pentru dezvoltare şi încheierii unor acorduri formale de comerţ
şi cooperare cu ţări sau grupuri regionale de ţări.
În anii ’70, Uniunea a început să acorde ajutor umanitar populaţiilor din lume întreagă
aflate în situaţii limită. Din 1993, prin Tratatul de la Maastricht, ea a pus la punct o politică
externă şi de securitate comună (PESC) care îi permite să angajeze o acţiune comunitară, atunci
când interesele Uniunii, în întregul său, sunt în joc. Apărarea a devenit un aspect important al
PESC, Uniunea străduindu-se să promoveze şi să menţină stabilitatea în lume. De altfel, ea
cooperează strâns cu alte ţări şi organizaţii internaţionale pentru a lupta împotriva terorismului,
criminalităţii internaţionale, traficului de droguri şi emigrării ilegale şi pentru a aborda probleme
de relevanţă planetară, precum mediul.
Uniunea gestionează politica sa comercială comună pe două niveluri. Pe de o parte, ea
participă în mod activ la fixarea regulilor unui sistem multilateral al comerţului mondial în
cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului (O.M.C.) şi, pe de altă parte, ea negociază propriile
sale acorduri bilaterale cu ţări sau grupuri regionale de ţări.
La mijlocul anilor ’70, asistenţa şi participarea la dezvoltare care, iniţial, se referea în
mod esenţial la Africa, s-au extins la Asia, America Latină şi ţările din Estul şi Sudul regiunii
mediteraneene. Obiectivul adiacent rămâne susţinerea pentru creştere şi dezvoltare durabilă în
ţările beneficiind de aceste măsuri, pentru a putea dispune de resursele necesare în vederea
eradicării sărăciei. Uniunea este foarte interesată în susţinerea partenerilor săi şi în a-i încuraja să
reuşească şi să prospere.
Acordurile încheiate între U.E. şi ţerţe state includ nu numai comerţul şi asistenţa
financiară şi tehnică tradiţională, ci şi reforme economice şi de alt tip, programe consacrate

225
infrastructurilor, sănătăţii şi educaţiei. Ele reprezintă, de asemenea, un cadru pentru dialog
politic şi includ o clauză care permite Uniunii să suspende sau să anuleze ajutorul sau
schimburile comerciale, dacă ţara parteneră încalcă drepturile omului1. Mai mult, Uniunea a
decis în 2003 ca toate noile acorduri să prevadă o clauză prin care partenerii săi se angajează să
garanteze neproliferarea armelor de distrugere în masă.
Uniunea Europeană este un actor de anvergură mondială. Având 450 milioane de
locuitori (mai mult decât Statele Unite şi Rusia împreună), ea a ajuns prima putere comercială a
lumii şi generează un sfert din bunăstarea planetei. În domeniul într-ajutorării ţărilor sărace,
Uniunea se situează pe primul loc al donatorilor, iar pe pieţele financiare internaţionale, moneda
sa, euro, nu este depăşită decât de dolarul american.
Iniţial, intenţia nu era de a face din U.E. o putere mondială. Primul obiectiv al acestei
Uniuni, născută din consecinţele celui de-al doilea război mondial, era de a apropia naţiunile şi
popoarele Europei. Dar extinderea sa şi noile responsabilităţi pe care şi le-a asumat au contribuit
la o mai bună definirea a relaţiilor sale cu restul lumii. Reprezentând o experienţă reuşită de
suprimare a barierelor comerciale, a dezvoltării regiunilor cele mai sărace şi a promovării unei
cooperări paşnice în cadrul frontierelor sale, Uniunea cooperează împreună cu alte ţări şi
organizaţii internaţionale pentru ca din ce în ce mai mulţi să beneficieze de deschiderea pieţelor,
de creştere economică şi de stabilitate, într-o lume din ce în ce mai interdependentă. În mod
simultan, Uniunea îşi apăra interesele economice şi comerciale legitime în arena internaţională.
În prezent, Uniunea trebuie să facă faţă provocării de a extinde climatul de pace şi
securitate dincolo de frontierele sale; de aceea, ea a dezvoltat o politică externă şi de securitate
comună, pentru a putea acţiona ca o forţă de stabilitate, de cooperare şi de înţelegere mutuală în
lume2.
Uniunea trebuie să se asigure că diferitele aspecte ale politicii sale externe sunt
compatibile între ele şi purtătoare ale unui mesaj clar. În acest scop, ea a numit, în 1999, un Înalt
Reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună. În iunie 2004, conducătorii U.E. au
convenit asupra principiului de a crea un post de ministru al Afacerilor Străine al Uniunii.
Această iniţiativă face parte din noile dispoziţii ale Tratatului constituţional al U.E.
Timp de mai bine de 40 de ani, războiul rece a împărţit o mare parte a lumii în două
tabere; încheierea sa a marcat instaurarea unei ordini mondiale mai complexe şi mai fragile,
cerând ca Uniunea să se implice mai mult în prevenirea conflictelor, menţinerea păcii şi lupta
împotriva terorismului. Uniunea ajută la finanţarea administraţiei civile a Naţiunilor Unite în
Kosovo, aduce o susţinere financiară continuă Autorităţii Palestiniene şi are o contribuţie de un
miliard de euro la reconstrucţia Afganistanului. În Balcanii de Vest şi în Africa Centrală, U.E. a
lansat în 2003 primele misiuni ale noii sale politici de apărare şi securitate. Favorizând

226
instaurarea unui climat de securitate şi de stabilitate în lume, Uniunea contribuie la crearea unui
mediu mai sigur în interiorul propriilor sale frontiere.

2. Instituţiile implicate în gestionarea Politicii Externe şi de Securitate Comună

Ideea că o Europă puternică trebuie să fie unită în acţiunea sa pe scena mondială a

încurajat ţările membre să coopereze pentru a elabora o strategie coerentă de politică externă.
Realizările ultimilor ani au fost lente, dar constante.
Începutul anilor ’50 a fost marcat de o tentativă ambiţioasă, dar nereuşită, a celor şase
membri fondatori de a crea o comunitate europeană de apărare 3. Apoi, în anii ’70, a fost lansat
procesul intitulat Cooperarea Politică Europeană (C.P.E.), menit să coordoneze poziţiile statelor
membre asupra problemelor legate de politica externă. Ţările Uniunii elaborau declaraţii comune
atunci când se ivea ocazia. Totuşi, nu era întotdeauna posibil să se ajungă la unanimitate, mai
ales în cazul aspectelor în mod particular sensibile.
În cursul ultimilor 15 ani, Uniunea şi-a intensificat eforturile pentru a juca, în domeniul
politic şi al securităţii, un rol internaţional mai pe măsura statutului său economic. Conflictele
care au izbucnit în Europa după căderea zidului Berlinului, în 1989, au convins conducătorii
Uniunii de necesitatea unei acţiuni comune eficiente. Mai recent, lupta împotriva terorismului a
întărit această convingere.
Principiul unei politici externe şi de securitate comune a fost consacrat în 1992 prin
Tratatul de la Maastricht, care a consfinţit voinţa politică de transformare a C.E.E., entitate
economică, într-o uniune dispunând de competenţe politice. Uniunea Europeană se sprijină pe
trei piloni4: 1) Comunitatea Europeană (care include piaţa internă europeană, politicile
economice comune – socială, regională, agricolă, de mediu etc. – şi Uniunea Monetară). Pentru
domeniile care ţin de acest pilon, statele membre au transferat o parte relativ importante a
competenţelor lor Uniunii Europene; 2) Politica Externă şi de Securitate Comună (P.E.S.C.),
cooperare interguvernamentală, în domeniul relaţiilor externe şi de securitate. Ansamblul
regulilor referitoare la P.E.S.C. se regăsesc în Titlul V al Tratatului asupra Uniunii Europene; 3)
Cooperarea juridică şi poliţienească în materie penală, cooperare interguvernamentală.
Domeniile din acest pilon sunt cunoscute sub denumirea de JAI (Justiţie şi Afaceri Interne).
Primul pilon se bazează pe procedurile comunitare (implicarea Comisiei, Consiliului,
Parlamentului, Curţii), votul cu majoritate calificată în cadrul Consiliului de Miniştri. Ceilalţi
doi sunt reglementaţi prin procedurile interguvernamentale (decizii luate cu unanimitate, slabă
implicare a Comisiei şi a Parlamentului).

227
 Obiectivele PESC sunt: 1) apărarea valorilor comune, a intereselor fundamentale şi a
independenţei Uniunii; 2) întărirea securităţii Uniunii şi a statelor membre, prin toate mijloacele;
3) menţinerea păcii şi întărirea securităţii internaţionale, în conformitate cu principiile Cartei
Naţiunilor Unite, Actului Final de la Helsinki şi a obiectivelor Cartei de la Paris.; 4)
promovarea cooperării internaţionale; 5) dezvoltarea şi consolidarea democraţiei şi a statului de
drept, respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Metodele PESC, spre deosebire de metoda comunitară, proprie integrării economice, se
conturează prin cooperarea sistematică între statele membre, pentru conducerea politicilor şi prin
punerea graduală în practică a unor acţiuni comune, în domeniile în care statele membre au
interese în comun. În acelaşi timp, statele îşi asumă angajamentul de a sprijini activ şi fără
rezerve PESC, de a se abţine de la orice acţiune contrară intereselor Uniunii, de a veghea la
conformitatea politicilor lor naţionale cu poziţiile comune, de a se informa reciproc asupra
oricăror probleme de politică externă şi de securitate şi de a susţine poziţii comune în cadrul
organizaţiilor internaţionale.
Tratatul de la Maastricht menţiona că, în timp, PESC trebuia să poată conduce la o
apărare comună. Formula menaja preocupările statelor care considerau necesară afirmarea unei
identităţi europene în ceea ce priveşte apărarea şi ale celor care nu doreau să-şi asume riscul unei
diluări a relaţiilor de solidaritate contractate în cadrul Alianţei Nord-Atlantice. Însă conceptul de
„apărare comună” marca un pas înainte în ambiţia de a progresa pe calea unei uniuni complete,
incluzând dimensiunea strategică şi militară.
Instituţiile comunitare care participă la funcţionarea PESC sunt: Consiliul european
stabileşte marile linii directoare; Consiliul Uniunii Europene adoptă deciziile şi, prin intermediul
preşedinţiei sale, reprezintă Uniunea Europeană în exterior; Comisia Europeană iniţiază
propuneri şi execută bugetul; Parlamentul european are un drept de informare şi de consultare.
Prin Tratatul de la Amsterdam au fost create două noi organisme. Primul este
Secretarul general al Consiliului Uniunii Europene şi Înaltul Reprezentant pentru PESC. Acesta
asistă Consiliul, contribuind la elaborarea şi la punerea în practică a deciziilor politice. El poate
acţiona în numele Consiliului la cererea Preşedinţiei, conducând dialogul cu terţe părţi. Javier
Solana a fost ales în 1999 pentru un mandat de 5 ani şi reconfirmat în funcţie în iulie 2004. El
îndeplineşte şi funcţia de Secretar general al Uniunii Europei Occidentale (UEO). Al doilea
organism este Unitatea de Planificare a Politicii şi de Alertă Rapidă (UPPAR): compusă din
specialişti provenind din statele membre, Consiliul U.E., Comisiei europene şi a U.E.O. şi în
subordinea Înaltului Reprezentant pentru PESC, UPPAR are drept misiune să fixeze priorităţile
strategice de acţiune ale Uniunii şi de a determina mijloacele prin care să fie puse în aplicare.
Tratatul de la Amsterdam precizează şi că al treilea obiectiv al PESC (menţinerea păcii şi

228
întărirea securităţii internaţionale, în conformitate cu principiile Cartei Naţiunilor Unite, Actului
Final de la Helsinki şi a obiectivelor Cartei de la Paris) se referă şi la graniţele externe
Consiliul European de la Nisa a creat trei structuri permanente: Comitetul Politic şi de
Securitate (COPS); Comitetul Militar al Uniunii Europene (CMUE) ; Statul-Major al Uniunii
Europene (EMUE). Tratatul de la Nisa prevede posibilitatea ca COPS să ia singur decizii în
vederea asumării controlului politic şi a direcţiei strategice a unei operaţii în criză.
Regula generală pentru procesul decizional în domeniul PESC rămâne unanimitatea, dar
de la Tratatul de la Amsterdam, majoritatea calificată este acceptată pentru acţiunile sau poziţiile
comune sau pentru oricare altă decizie bazată pe o strategie comună. Această derogare este
temperată prin principiul „abţinerii constructive”: un stat poate decide să nu participe la o
acţiune votată de alţii cu majoritate calificată. Dacă el consideră că interesele sale vitale sunt
ameninţate, poate bloca acţiunea comună care nu va putea fi deblocată decât printr-un vot
unanim. De altfel, Tratatul de la Nisa introduce o procedură de cooperare întărită, pentru
punerea în aplicare a unei acţiuni sau poziţii comune, excluzând aspectele care au implicaţii
militare sau din domeniul apărării.
Tratatele de la Maastricht şi Amsterdam dotează PESC cu trei instrumente principale:
1) strategiile comune: Consiliul Uniunii Europene defineşte prin consens strategii comune în
domeniile în care statele membre au interese comune importante. Strategii comune precizează
obiectivele, durata şi mijloacele furnizate de către U.E. şi statele membre; 2) poziţiile comune:
Consiliul U.E. poate defini poziţii comune care servesc drept linii directoare pentru politica dusă
de statele membre şi le permit să îşi coordoneze acţiunea. Odată ce o poziţie comună este
adoptată de către Consiliu, statele membre trebuie să vegheze ca politicile lor naţionale să se
conformeze acestora; 3) acţiunile comune: Consiliul Uniunii Europene poate să adopte şi
acţiuni comune, care vizează ca acţiunile conduse de statele membre pe scena internaţională să
fie convergente. Punerea lor în practică cade în responsabilitatea Preşedinţiei, iar modalităţile
concrete pot fi decise cu majoritate calificată.

3. Raporturile Uniunii Europene cu Tratatul Atlanticului de Nord (NATO)

Uniunea Europei Occidentale (UEO) este o organizaţie creată în 1948 pentru scopuri
legate de cooperare în domeniul apărării şi securităţii. În Tratatul de la Maastricht, UEO este
recunoscută drept parte integrantă în dezvoltarea Uniunii, respectându-i-se autonomia
instituţională şi având sarcina de a elabora şi implementa decizii şi acţiuni cu implicaţii în
domeniul apărării. Se mai precizează că PESC nu afectează caracterul specific al politicii de

229
securitate şi de apărare a anumitor state membre şi respectă obligaţiile ce decurg pentru anumite
state din Tratatul Atlanticului de Nord.
Miniştrii Afacerilor Externe şi ai Apărării din statele membre ale UE/UEO au dat
publicităţii Declaraţia de la Petersburg, care, pe baza Tratatului de la Maastricht, enunţa liniile
directoare pentru dezvoltarea viitoare a organizaţiei. Membrii UEO se angajează să susţină
acţiunile de prevenire a conflictelor şi de menţinere a păcii, în cooperare cu alte instituţii de
securitate. S-a hotărât crearea unei Celule de Planificare Militară şi punerea la dispoziţie a unor
unităţi militare operative din trupele de uscat, aviaţia şi marina militară, care să rămână
dislocate pe teritoriile de origine, dar, la nevoie, să acţioneze împreună sub comanda UEO.
Aceste forţe, constituite într-o structura comună (FAWEU – Forces Anwerable to the Western
European Union) urmau să îndeplinească trei tipuri de misiuni: umanitare sau de evacuare a
resortisanţilor; de menţinere a păcii şi de gestiune a crizelor, inclusiv operaţiuni de restabilire a
păcii. Misiunea principală a Celulei consta în pregătirea operaţiunilor sub egida UEO, la care se
adăugau şi responsabilităţile pe linia gestionării FAWEU şi a actualizării regulilor de angajare.
Următorul pas în realizarea componentei de apărare a U.E. s-a făcut cu ocazia reuniunii
la nivel înalt a Alianţei Atlanticului de Nord, din 1994, de la Bruxelles, când statele NATO şi-au
exprimat sprijinul deplin faţă de dezvoltarea unei Identităţi Europene de Securitate şi Apărare
(IESA) şi faţă de pilonul european al Alianţei, prin intermediul UEO, ca o componentă a U.E.
NATO a fost de acord să pună la dispoziţia UEO infrastructura şi baza materială pentru
organizarea şi desfăşurarea unor eventuale operaţiuni militare în spaţiul Europei, exclusiv sub
autoritatea UEO. În acest context a fost introdus şi conceptul de Forţe Inter-Arme Multinaţionale
(CJTF), destinat ducerii operaţiunilor militare organizate şi conduse de UEO, cu folosirea
facilităţilor NATO. Condiţia este ca, după utilizare, acestea să revină sub controlul NATO.
În planul securităţii europene şi euro-atlantice au avut loc două procese: realizarea
Identităţii Europene de Securitate şi Apărare (IESA) în cadrul NATO şi a PESC în cadrul
UE. Acestea sunt concepte complementare şi nu concurenţiale, de unde şi principiul
„separabil, dar nu separat” de NATO în privinţa utilizării forţelor şi mijloacelor.
Declaraţia de la Ostend, din 19 noiembrie 1996, este un document de referinţă ce atestă
creşterea UEO. Reprezintă un punct de plecare în declanşarea unei operaţiuni importante,
integrarea industriilor de apărare din statele membre ale UE şi pe această bază, apariţia unei
pieţe de armament unice, cu reglementări legislative standard. Este declanşat procesul de
regrupare, restructurare şi concentrare a industriilor militare din spaţiul UE – ca fundament
material al UEO şi crearea pieţei unice, integrate de armament a UE/UEO.
Declaraţia de la Rhodos, din mai 1998, constata definitivarea realizării tuturor
instrumentelor operaţionale care să permită UEO organizarea şi desfăşurarea de operaţiuni

230
militare sub conducere proprie. Referirile la relaţiile dintre NATO şi UEO cuprind convingerea
că „Alianţa Atlanticului de Nord continuă să constituie baza unui concept colectiv de securitate
potrivit prevederilor Tratatului de la Washington – şi va rămâne forumul principal de consultaţii
între aliaţi, într-un context în care aliaţii europeni îşi asumă responsabilităţi sporite pentru
propria lor securitate şi apărare”.
Raportul reuniunii Consiliului European, din iunie 1999, a propus integrarea cât mai
rapidă a UEO în UE, ca o primă etapă şi ulterior crearea unei armate europene. Liderii nord-
europeni au considerat că episodul Kosovo a confirmat pe deplin necesitatea şi chiar urgenţa
afirmării unei Europe a Apărării, care să acţioneze fie în sânul Alianţei Atlantice, fie de manieră
autonomă, în funcţie de natura crizelor.
Proiectul elaborat la summit-ul de la Helsinki, din 10 – 11 decembrie 1999, afirma
disponibilitatea statelor membre de a dezvolta mijloacele care le vor permite să facă faţă în mod
autonom gestiunii militare şi nemilitare a crizelor. În raport cu NATO, forţa ce va fi creată va
opera în concentrare şi în totală transparenţă, în scopul principal de a evita repetările sau
eventualele paralelisme. Această cooperare şi transparenţă deplină şi integrală între UE şi NATO
va fi definită ţinând seama de nevoile tuturor membrilor UE, precum şi de cele ale altor state.
Pe 13 noiembrie 2000 s-a semnat la Marsilia actul de deces al UEO, care şi-a cedat
prerogativele UE. Concret, Institutul de Studii Strategice din Paris şi Centrul de Sateliţi de la
Torrejan, Spania, au trecut sub autoritatea U.E. S-a aprobat şi crearea a trei organe politico-
militare europene permanente: un comitet politic şi de securitate, un comitet militar şi un stat
major. S-a stabilit şi înfiinţarea Forţei de Reacţie Rapidă (FRR), structură militară menită să se
implice în prevenirea şi soluţionarea conflictelor regionale, cu un efectiv de minim 60.000 de
militari care să poată fi mobilizaţi în maxim 60 de zile şi desfăşuraţi în zona de conflict pe o
perioadă de un an de zile. Aceste forţe vor putea fi folosite atât pentru misiuni ale UE, cât şi ale
NATO.

4. Politica Europeană de Securitate şi Apărare

Semnarea Tratatului de la Maastricht, care consacra principiul unei politici externe şi de

securitate comună, a fost urmată la câteva luni de izbucnirea războiului în fosta Iugoslavia.
Uniunea Europeană s-a străduit atunci, fără succes, să negocieze o soluţie politică la această
criză. Întrucât nu dispunea de propriile sale efective militare, statele membre nu puteau interveni
decât sub egida forţelor Naţiunilor Unite şi ale NATO, care au fost trimise ulterior în regiune.
Uniunea a învăţat lecţia acestei experienţe şi a creat, în contextul războaielor din
Balcani şi a conflictelor izbucnite în Africa în anii ’905, o politică europeană de securitate şi

231
de apărare (PESD) în cadrul general al PESC. Decizia a fost luată la summit-ul de la
Cologna, în 1999, precizându-se că PESD nu implica crearea unei armate europene, evoluând
într-o manieră compatibilă şi coordonată cu NATO.
PESD permite să se trimită forţe militare sau de poliţie în zonele de criză pentru a putea
desfăşura operaţiuni umanitare şi de menţinere a păcii, gestionare a crizelor şi chiar de a încerca
să reconcilieze părţile în conflict. Operaţiunile militare sunt puse în aplicare de o Forţă de
Reacţie Rapidă a Uniunii, distinctă de NATO, dar având acces la resursele acestei organizaţii.
Totodată, PESD a pus la dispoziţia Uniunii noi metode, precum colectarea de informaţii şi
urmărirea convenţiilor internaţionale pentru a anticipa potenţiale conflicte.
Primele misiuni ţinând de PESD au fost duse în fosta Iugoslavie, sursă de frustrări pentru
U.E., cu câţiva ani mai înainte. Prima operaţiune a început la 1 ianuarie 2003, când misiunea de
poliţie a U.E. formată din 500 de militari a preluat ştafeta de la forţa de poliţie internaţională a
Naţiunilor Unite în Bosnia-Herţegovina. Această misiune, care trebuia să dureze iniţial 3 ani, a
fost prelungită până în 2007. Principalul său obiectiv constă în formarea unor agenţi de poliţie
locali şi la crearea unor dispozitive de poliţie durabile, conforme normelor şi practicilor
europene. Cea de-a doua operaţie a urmat în 2003. Un mic contingent NATO, desfăşurat în
Macedonia, a fost înlocuit iniţial de o forţă militară a Uniunii, iar mai apoi de o misiune de
poliţie a Uniunii, formată din 200 de persoane, aflată încă în dispozitiv. Principala operaţiune a
fost angajată în decembrie 2004. O forţă militară a Uniunii Europene (EUFOR) a înlocuit
forţele de securitate NATO (SFOR), detaşate încă de la încheierea ostilităţilor, în 1995. UFOR
numără în total 8.000 persoane.
De-a lungul anilor au fost realizate eforturi pentru a încerca raţionalizarea modului de
adoptare a deciziilor în cadrul PESC. Totuşi, deciziile esenţiale cer în continuare unanimitatea,
iar într-o Uniune cu 25 de membri consensul este tot mai greu de găsit. În ciuda angajamentului
lor în favoarea PESC, statele membre au câteodată dificultăţi în a-şi modifica propria politică
naţională în numele solidarităţii europene. Profundele disensiuni apărute între statele membre ale
Uniunii, în primăvara 2003, asupra problemei dacă Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite ar
trebui sau nu să autorizeze războiul declanşat de SUA în Irak, ilustrează foarte bine dificultatea
acestui proces.
Cu ocazia summit-ului din decembrie 2003, conducătorii Uniunii au adoptat o strategie
de securitate europeană, recunoscând astfel că cetăţenii Europei şi de pretutindeni sunt
ameninţaţi de terorism, de multiplicarea armelor de distrugere în masă şi de imigraţia
clandestină. Fiecărui tip de ameninţare trebuie să îi corespundă un răspuns adecvat, care necesită
adesea un efort de cooperare internaţională. Totodată, Franţa, Germania, Belgia şi Luxemburg
au decis să angajeze anumite iniţiative concrete militare.

232
 Într-o lume în care puterea nu mai este în mod necesar o garanţie de securitate, Uniunea
Europeană trebuie să fie în măsură să reacţioneze rapid, în situaţii precise, în momentul în care
ele survin, folosindu-se în mod adecvat de instrumentele de care dispune.

5. Cooperarea cu ţările terţe şi ajutorul comunitar; ajutorul umanitar

Primă putere comercială a lumii, Uniunea Europeană intervine în 20% din volumul total
al importurilor şi exporturilor mondiale. Deschiderea schimburilor între membrii săi a fost în
centrul creării Uniunii, acum aproape 50 de ani, şi a generat o prosperitate crescândă pentru
toate statele membre. De aceea Uniunea este iniţiatoarea unei acţiuni în favoarea deschiderii
schimburilor mondiale, în interesul mutual al ţărilor bogate şi al ţărilor sărace. Aproape jumătate
din fondurile consacrate într-ajutorării ţărilor sărace provine din partea Uniunii Europene sau a
statelor sale membre, ceea ce face ca UE să fie principalul furnizor de ajutor din lume, mai
precis 30 miliarde de euro pe an. Din această sumă, aproximativ 6 miliarde sunt acordate prin
intermediul instituţiilor Uniunii. Aceasta s-a angajat ca până în 2006, totalul anual să ajungă la
39 de miliarde de euro. Deşi statele membre, precum şi alte state industrializate, au acceptat
obiectivul unui ajutor anual egal cu 0,7% din PNB lor, doar Danemarca, Luxemburg, Olanda şi
Suedia l-au atins. Celelalte ţări s-au angajat să-şi recupereze întârzierea. Media generală a
Uniunii, care este de 0,34%, este superioară Statelor Unite sau Japoniei6.
Dezvoltarea schimburilor poate favoriza creşterea mondială şi se poate dovedi profitabilă
pentru toţi: consumatorii dispun de o paletă mai largă de alegeri, concurenţa între importuri şi
produsele locale antrenează o scădere a preţurilor şi o sporire a calităţii. Uniunea consideră că
globalizarea poate fi o sursă de avantaje economice pentru toţi, mai ales pentru ţările în curs de
dezvoltare, facilitându-se accesul pe piaţa sa, pe termen scurt, şi acordându-le mai mult timp
pentru a-şi deschide propriile lor pieţe pentru produsele europene.
Uniunea a devenit un actor esenţial al ciclurilor succesive de negociere vizând
deschiderea schimburilor. Ea acordă o importanţă esenţială ciclului actual, intitulat „programul
de la Doha pentru dezvoltare”, lansat în 2001. Obiectivul este suprimarea tuturor obstacolelor
în deschiderea pieţelor, mai ales în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare.
Mai mult, Uniunea a încheiat o serie de acorduri comerciale bilaterale cu diferite ţări şi
regiuni ale lumii. U.E. a înţeles că schimburile pot stimula creşterea economică şi capacitatea de
producţie a naţiunilor sărace. Încă din 1971, în cadrul Sistemului de Preferinţe Generalizate
(SPG), Uniunea a început să reducă sau să suprime drepturile vamale şi taxele pe importurile
provenind din ţările în curs de dezvoltare. De altfel, iniţiativa sa „Tot în afară de arme”, lansată
în 2001, rezervă celor 49 de ţări cele mai puţin avansate ale lumii liberul acces pe pieţele Uniunii

233
pentru a-şi vinde produsele, cu excepţia armelor. Relaţia particulară legată între Uniune şi cei 78
de parteneri din Africa, Caraibe şi Pacific (grupul ACP) în domeniul comerţului şi al ajutorului,
datează din 1975 şi este considerată ca un model de asistenţă al ţărilor bogate în favoarea ţărilor
sărace.
O iniţiativă comunitară lansată în 2002, „Apă pentru viaţă”, are drept obiectiv ca şi
regiunile cele mai sărace ale lumii să beneficieze de apă potabilă şi de sisteme de irigaţii, mai
ales în Africa, dar şi în Caucaz sau în Asia centrală, în regiunea mediteraneeană şi în America
Latină. Uniunea a deblocat 1 miliard de euro pentru a finanţa această iniţiativă.
Conştientă de faptul că pacea este o condiţie esenţială pentru dezvoltarea durabilă,
Uniunea a aprobat în 2004 crearea unui fond intitulat „Facilitate de susţinere a păcii”, finanţat
cu aproximativ 250 milioane de euro şi vizând susţinerea operaţiunilor de menţinere a păcii şi de
prevenire a conflictelor în Africa.
Uniunea Europeană este activă în toate zonele de criză şi mai ales în Irak, Afganistan,
Teritoriile palestiniene şi în mai multe regiuni din Africa. Ea intervine în lumea întreagă, adesea
departe de media internaţionale, în regiunile de criză „uitate”. Astfel, mai ales Nordul
Caucazului (mai ales Cecenia), Tadjikistan în Asia Centrală, Nepal, Sri Lanka şi America
Centrală au beneficiat de ajutorul Uniunii. U.E. împărtăşeşte din experienţa sa pentru a ajuta
populaţia să se pregătească pentru eventuale catastrofe în regiunile şi ţările cu risc înalt, expuse
cutremurelor, uraganelor, inundaţiilor sau secetei.
Uniunea acordă ajutorul de urgenţă prin intermediul Oficiului de Ajutor Umanitar
(ECHO). De la crearea sa în 1992, acesta a intervenit în teatrul de crize grave în mai mult de 100
de ţări, furnizând cât mai repede posibil victimelor echipamentele şi produsele de primă
necesitate. Bugetul său anual este de peste 500 de milioane euro, ECHO finanţând şi echipele
medicale, experţii în deminare, transport şi susţinere logistică.
ECHO nu dispune de resursele necesare pentru a duce la bun sfârşit toate aceste misiuni,
el cooperând strâns cu parteneri umanitari, respectiv organizaţii non-guvernamentale, agenţii
specializate a Naţiunilor Unite şi Crucea Roşie sau Semiluna Roşie, pentru a putea aduce hrană
şi echipamente, a furniza echipe de salvatori, a instala spitale de campanie şi a instala sistemele
de comunicaţii temporare.

6. Acorduri internaţionale

Uniunea Europeană a format o amplă reţea de acorduri de asociere, de cooperare şi de

comerţ cu ţările din lumea întreagă, fie că este vorba despre vecinii săi europeni sau de parteneri

234
mai îndepărtaţi, în Asia sau din Pacific. Pentru a gestiona aceste relaţii, Uniunea organizează în
mod regulat summit-uri sau reuniuni ministeriale împreună cu principalii săi parteneri 7.
Uniunea întreţine relaţiile cele mai intensive cu patru vecini din Europa Occidentală:
Elveţia, Norvegia, Islanda şi Liechtenstein. Membre ale Asociaţiei Europene de Liber-Schimb
(AELE), aceste ţări s-au aliniat în numeroase domenii ale legislaţiei europene referitoare la piaţa
internă şi urmează Uniunea în alte domenii politice. Cu excepţia Elveţiei, toate fac parte,
împreună cu Uniunea, din Spaţiul Economic European (EEE). Astfel, cele trei state au adoptat
regulile pieţei unice din U.E. (toate directivele, reglementările şi dispoziţiile necesare, precum şi
politicile comunitare din domeniul cercetării, protecţiei consumatorilor şi a mediului).
Patru ţări din Sud-Estul Europei sunt candidate la aderarea la Uniune. Bulgaria şi
România, care au semnat deja la Luxemburg, în 2005, un Tratat de Aderare, ar trebui să se
alăture celor 25 în 2007. Turcia, care şi-a depus candidatura încă din 1987, a fost admisă pentru
deschiderea negocierilor în iunie 2006. Această ţară este unul dintre cel mai vechi parteneri
comerciali ai Uniunii, încheind în 1963 un acord de asociere care include acum o uniune vamală.
Candidatura Croaţiei a fost acceptată de Uniuni în iunie 2004, iar data adeziunii sale va depinde
de timpul necesar pentru încheierea negocierilor. O altă ţară din Balcanii de Vest, Fosta
Republică Iugoslavă a Macedoniei (FRYM) şi-a depus cererea de candidatură în martie 2004,
ceea ce reprezintă prima etapă pentru a obţine statutul de ţară candidată.
Uniunea Europeană şi ţările Balcanilor de Vest au instaurat împreună un proces de
stabilizare şi de asociere care regrupează Croaţia şi Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei
(FRYM), Albania, Bosnia-Herţegovina, Serbia şi Muntenegru. Dacă obiectivul ultim este
aderarea la UE, aceste ţări beneficiază deja de liberul acces pe piaţa unică europeană şi primesc
un ajutor comunitar pentru a-şi duce la bun sfârşit programele naţionale de reformă. În cadrul
unei viitoare etape, ele vor putea negocia acorduri de stabilizare şi de asociere cu Uniunea, deja
semnate de Croaţia şi Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei (FRYM), înainte de a-şi depune
o eventuală candidatură de aderare la Uniune.
Uniunea se străduieşte să stabilească legături cât mai strânse cu vecinii din Est (Rusia,
Ucraina, Moldova, Belarus) şi Sud (ţările mediteraneene). În martie 2003, Comisia Europeană a
prezentat o comunicare intitulată O Vecinătate Europeană Avansată: un nou cadru pentru
relaţiile cu vecinii estici şi sudici, care a definit principiile de bază ale Politicii Europene
privind Vecinătatea (PEV). Aceasta îşi propune, în principal, să împartă beneficiile aduse de
extinderea din 2004 cu ţările vecine şi să crească securitatea în vecinătatea Uniunii. PEV se
adresează vecinilor UE 25, în special celor care au această poziţie după extinderea din 2004,
cum sunt în Europa de Est: Rusia, Ucraina, Belarus şi Moldova. Rusia şi UE au decis să

235
îmbunătăţească parteneriatul strategic dintre ele prin crearea a "patru spaţii comune", aşa cum s-
a decis la Summit-ul de la St.Petersburg din 2003.
Comisia a recomandat, încă din martie 2003, includerea Georgiei, Azerbaijanului şi
Armeniei în PEV. De altfel, Strategia Europeană de Securitate a individualizat Caucazul de Sud
ca o regiune în care Uniunea trebuie să se implice mai mult.
La 12 mai 2004, Comisia Europeană a adoptat un Document de Strategie, care prevede
modul în care UE va preîntâmpina formarea de noi bariere în Europa. Astfel, se va defini,
împreună cu ţările partenere, un set de priorităţi ce vor fi notate în Planuri de Acţiune. Acestea
vor avea la bază angajamentul pentru valorile comune: respectul pentru drepturile omului,
inclusiv drepturile minorităţilor; domnia legii; o bună guvernare; promovarea unei bune relaţii
cu vecinii; respectarea principiilor economiei de piaţă şi a dezvoltării durabile. Apropierea în
politica externă reprezintă un alt pilon al Planurilor. Modul în care UE îşi va dezvolta legăturile
cu fiecare partener va fi direct proporţional cu modul în care valorile comune anterior citate sunt
efectiv împărtăşite. Planurile de Acţiune vor acoperi şi următoarele domenii: dialogul politic
(sunt incluse aici lupta împotriva terorismului şi a proliferării armelor de distrugere în masă,
precum şi rezolvarea conflictelor regionale); politica economică şi socială (se va promova
participarea într-un număr de programe UE, precum şi îmbunătăţirea legăturilor cu UE -
transport, energie etc.); comerţ (se prevede o deschidere mai mare a pieţei, în conformitate cu
standardele UE); justiţia şi afacerile interne (o mai apropiată cooperare în domenii precum
managementul frontierelor, migraţia, lupta împotriva terorismului, traficul cu fiinţe umane,
droguri şi arme, crima organizată, spălarea banilor, precum şi criminalitatea economico-
financiară).
Planurile de Acţiune vor fi diferenţiate, astfel încât să reflecte stadiul existent al relaţiilor
UE cu fiecare ţară în discuţie. Acestea vor avea ca marjă definită de timp o perioadă de 3 – 5 ani.
Există posibilitatea ca, odată cu îndeplinirea priorităţilor stabilite de Planurile de Acţiune,
actuala generaţie de acorduri bilaterale să fie înlocuite cu o formă nouă de parteneriat privilegiat,
respectiv Acordurile Europene de Vecinătate. Ajutorul financiar furnizat acestor ţări va fi
suplimentat în viitor prin crearea unui nou instrument financiar, Instrumentul European pentru
Vecinătate, care se va focaliza pe colaborarea transfrontalieră de-a lungul graniţei Uniunii celor
25.
În cadrul Procesului Barcelona, Uniunea s-a angajat să instaureze o zonă de liber-
schimb cu vecinii său mediteraneeni până în 2010. Ea va include ţările arabe din Sudul şi Estul
Mediteranei, precum şi Israelul şi Teritoriile Palestiniene. Schimburile comerciale sunt în
prezent facilitate între Uniune şi fiecare dintre partenerii săi, care, la rândul lor, iau măsuri

236
pentru a intensifica relaţiile comerciale dintre ei. Este ceea ce ilustrează şi Acordul de la Agadir,
un acord de liber-schimb semnat în 2004 între Egipt, Maroc, Iordania şi Tunisia.
Parteneriatul transatlantic cu Statele Unite este unul dintre axele esenţiale al relaţiilor
externe ale Uniunii Europene. Fluxurile comerciale şi de investiţii între cele două părţi ajung
zilnic la aproximativ 1 miliard de euro. În plus, Uniunea Europeană şi Statele Unite au în comun
un mare număr de valori şi interese în comun, chiar dacă orientările şi strategiile adoptate sunt
câteodată divergente.
În 2004, Uniunea a lansat două iniţiative inovatoare pentru a întări relaţiile cu Canada.
Prima vizează crearea unui program de parteneriat UE - Canada pentru cooperarea asupra
problemelor mondiale, cealaltă fiind axată pe negocierea unui noi acord menit să favorizeze
investiţiile şi schimburile între cele părţi.
În Orientul Mijlociu, Uniunea negociază un acord de liber schimb cu şase ţări din
Consiliul de Cooperare al Golfului (Bahrein, Kuweit, Oman, Qatar, Arabia Saudită şi Emiratele
Arabe Unite). Ea susţine şi eforturile de reconstrucţie din Irak.
Deşi China şi Japonia sunt principalii său parteneri comerciali în Asia, cu cele şapte
membre ale Asociaţiei Naţiunilor Asiei de Sud-Est (ANASE), Uniunea întreţine cea mai veche
relaţie: ea a debutat în 1972 şi a fost oficializată în 1980, printr-un acord de cooperare. ANASE
a luat iniţiativa să-şi extindă relaţiile cu Uniunea în cadrul procesului ASEM (întâlnire Asia –
Europa), la care participă şi Japonia, China şi Coreea de Sud. Un summit ASEM are loc la
fiecare doi ani.
De câţiva ani, Uniunea Europeană şi-a intensificat relaţiile cu Japonia. Planul de acţiune
UE – Japonia, adoptat în 2001, extinde cooperarea biltaerală, până atunci axată pe comerţ şi
investiţii, afaceri culturale şi politice. Europa a devenit principala sursă de investiţii străine
directe pentru Japonia şi primul beneficiar al investiţiilor străine japoneze, depăşind astfel
Statele Unite şi China.
Relaţiile dintre Uniunea Europeană şi China au crescut în mod dinamic în ultimii ani,
dialogul politic, acordurile sectoriale şi schimburile instituţionale ocupând un loc din ce în ca
mai mare. Referitor la schimburi, China este în prezent al doilea partener comercial non-
european al Uniunii, clasându-se după Statele Unite şi în faţa Japoniei. La rândul său, Uniunea
este una dintre principalele surse de investiţii străine în China.
Uniunea este primul partener comercial al Indiei şi cea mai importantă sursă de investiţii
străine în această ţară. De la prima reuniune la vârf din iunie 2000, relaţiile s-au dezvoltat şi
înglobează în prezent nu numai comerţul, ci şi dialogul politic, summit-urile de afaceri,
cooperarea culturală şi proiectele comune de cercetare8.

237
 U.E. este al doilea partener comercial al Americii Latine, principala sa sursă de investiţii
străine directe. La fiecare doi ani, Uniunea şi toate ţările din America Latină şi Caraibe participă
la summit-uri biregionale în cursul cărora sunt abordate numeroase probleme – politice,
economice, educative, ştiinţifice, tehnologice, culturale şi sociale. Toate ţările Americii Latine
sunt în prezent legate de Uniune, individual sau în grup, prin acorduri de asociere, de cooperare
sau de comerţ. Uniunea Europeană şi MERCOSUR (care reuneşte Brazilia, Argentina, Paraguay
şi Uruguay) negociază în prezent un acord de asociere prevăzând o zonă de liber-schimb între
cele două părţi.
În 2003, Uniunea a încheiat două acorduri distincte, referitoare la dialog politic şi
cooperare, unul cu Comunitatea andină şi celălalt cu America Centrală. Viitoarea etapă constă în
negocierea acordurilor de asociere cu cele două regiuni. Uniunea a încheiat deja acest tip de
acord (prevăzând un regim de liber-schimb) cu Mexic şi Chile, în 1997, respectiv în 2002.
Dincolo de legăturile tradiţionale care unesc Uniunea şi ţările africane în cadrul
acordurilor mediteraneene sau a relaţiei cu ţările ACP, U.E. şi Uniunea Africană (U.A.) au
deschis un nou dialog referitor la prevenirea şi rezolvarea conflictelor, precum şi susţinerea
acordată de UE pentru eforturile de menţinere a păcii desfăşurate pe continent de UA şi
Naţiunile Unite. Parteneriatul U.E. – Africa acoperă şi cooperarea economică regională,
integrarea şi comerţul, acţiunile împotriva secetei şi deşertificării, lupta împotriva HIV şi
maladiile transmisibile, securitatea alimentară, drepturile omului şi democraţia, lupta împotriva
terorismului.

238
 CAPITOLUL XII

INTEGRAREA ROMÂNIEI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

1. Spiritul european la români

Analizând procesul integrării României în Uniunea Europeană, se ridică, în primul rând,

problema de a găsi răspunsul la o întrebare prezentă în istoriografia de specialitate: cărui spaţiu
îi aparţine România: Europei Centrale, Răsăritene sau Balcanilor? Dintr-o perspectivă strict
geografică, Peninsula Balcanică limitată la nord, de Dunăre nu cuprinde şi România. Însă,
aceasta nu poate fi ruptă de Balcani, datorită unei îndelungate istorii, a multiplelor raporturi
umane şi culturale. O ,,rezolvare” au găsit istoricii, prin formula Europa de Sud-Est, care ar
cuprinde şi România.1
Potrivit lui Lucian Boia, România este concomitent balcanică, răsăriteană şi central-
europeană, prin multitudinea influenţelor care au marcat evoluţia istorică a provinciilor
româneşti. De altfel, aceste clasificări cu substrat geopolitic au suferit transformări în timp. În
perioada dominaţiei sovietice toate statele din spatele ,,Cortinei de Fier” erau catalogate drept
,,est-europene” sau ,,răsăritene”. După prăbuşirea regimurilor comuniste, o parte dintre acestea
au devenit ,,central-europene”. ,,Spaţiul românesc” constituie un ,,spaţiu de margine”. O zonă
care s-a dezvoltat la graniţa Imperiului roman (după retragerea aureliană), a Imperiului Bizantin
sau Otoman. Apoi, în epoca modernă, a fost locul de întâlnire a imperiilor otoman, habsburgic şi
rus. România din prezent se găseşte la frontiera răsăriteană a Uniunii Europene, cu perspectiva,
în viitorul apropiat, de a deveni, ,,ţară de frontieră”, în cadrul acesteia.
Orientarea românilor spre Apusul Europei, nu reprezintă un fenomen contemporan. Încă
din evul mediu, românii încep să privească spre sudul şi vestul continentului. Pentru Miron
Costin, Italia constituie ,,scaunul şi cuibul a toată dăscălia şi învăţătura, cum era într-o vreme la
greci Atena, acum Padova la Italia şi de alte iscusite şi trufaşe meşteşuguri”. 2 Noţiunile de
,,creştinătate” şi ,,Europa”, constituie acum repere geopolitice ale lumii creştine. În cadrul
,,Letopiseţului” lui Ion Neculce, termenul de ,,Europa”, era asociat direct sau indirect cu
noţiunea politică şi confesională de ,,creştinătate”, în opoziţie cu Imperiul Otoman. 3 Umaniştii
români ai sfârşitul de secol XVII, încântaţi de ,,cărţile şi ideile”, sosite din Occident, păstrau
totuşi convingerea că deţin o moştenire culturală solidă, pe care se întemeia societatea în care
trăiau (Miron Costin nu pare impresionat de noutatea Reformei, pe care a tratat-o lapidar).
Interesul cărturarilor se îndrepta spre ,,asimilarea creatoare”, nefiind marcată de ,,reevaluări”. 4

239
Românii au căpătat sentimentul că aparţin familiei spirituale europene, având conştiinţa
ortodoxismului, grefată pe matricea Bizanţului. 5
Aşezarea geografică a marcat psihologia românului, polarizată între capacitatea de a
asimila influenţe diverse şi un ataşament faţă de valorile autohtone. 6 Însă a intervenit, la un
moment dat, o ,,alegere decisivă”. Elita intelectuală românească, din epoca modernă, a încercat
să se ,,rupă” de moştenirea balcanică, începând să privească mult peste graniţele ţării, spre
Occidentul civilizat şi dezvoltat economic, de unde şi-a extras modelele culturale, aproape
ignorându-şi vecinii. La cumpăna dintre secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, oamenii de cultură
sau politicienii timpului: Ienăchiţă Văcărescu, Petru Maior, Ion Budai Deleanu, Gheorghe
Şincai, Gheorghe Lazăr, Ion Heloade Rădulescu, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, îi
poziţiona pe români, din punct de vedere geografic, în Europa, însă, în plan cultural şi politic,
conştientizau faptul că acestia trebuiau ,, să-şi fixeze alte baremuri, pentru a se simţi europeni”. 7
Întreg secolul XIX, a fost dedicat modernizării ţării, pornindu-se de la exemplul european.
Racordarea societăţii româneşti la la marile curente de idei ale Europei, s-a realizat de sus, de la
nivelul elitelor, cu implicaţii şi repercursiuni socio-politice largi. 8 În această perioadă, la ideea
romanităţii se adaugă cea a acţiunii istorice, exprimată prin efortul de a recupera rămânerea în
urmă faţă de Occident. Uneori această tendinţă devine mai mult emoţională decât realistă,
provocând în conştiinţa naţională nevoia de a nega tradiţia pentru a statua europenizarea. A fost
fundamentată concepţia potrivit căreia, europenizarea înseamnă transformarea instituţiilor ţării
după model occidental. Acestea trebuiau să joace un rol esenţial în progresul economic şi social,
liberalismul juridic organizând spaţiul nostru românesc din punct de vedere juridic şi
instituţional, compatibil cu cel european.9 Într-o manieră sui-generis, cultura participă la
europenizare, integrarea noastră în ceea ce se numea atunci Europa naţiunilor, a fost mai întâi o
integrare spirituală şi apoi politică şi economică. 10
Pe întreg continentul european, perioada interbelică a produs transformări structurale
social-economice, dar şi politice, în fapt instituindu-se un nou sistem de relaţii internaţionale.
După primul război mondial, statele europene devenite egale, prin prisma noului drept
internaţional, stabilesc relaţii noi între ele. În noua conjunctură internaţională, Tudor Vianu relua
în iunie 1919, în ,,Sburătorul”, o temă veche, despre care scria că reprezintă datoria generaţiei
sale: raportarea permanentă la ,,marea cultură” - cea europeană. 11 Eugen Filotti, directorul
revistei săptămânale ,,Cuvântul liber”, aprecia, la rândul său: ,,în occidentalizarea acestei ţări
este scăparea”, propunând o sinteză: ,,afirmarea geniului şi fiinţei noastre specifice, în forme de
cultură europene”. Alinierea la cultura şi civilizaţia europeană implica şi ,,elementul naţional”:
,,Nu desfiinţarea, nu ştergerea a tot ce ne e particular, a tot ce face farmecul şi preţul sufletului
naţional; dar înglobarea lui în întregul culturii europene, orientarea lui spre vestul căruia

240
aparţinem, de care suntem legaţi pe viaţă şi pe moarte”.12 Un program similar enunţa revista
,,Ideea europeană”, apărută în iunie 1919, sub conducerea lui C. Rădulescu-Motru. Scopul său
declarat era să popularizeze în cadrul publicului românesc curentele de idei şi transformările
sociale din Europa, fără a le ignora pe cele autohtone. Având printre colaboratori nume de
referinţă ale culturii româneşti: Eugen Lovinescu, C. Stere, S. Mehedinţi, P.P. Negulescu,
Nicolae Iorga, Ştefan Zeletin, D. Gusti şi alţii, publicaţia tindea să devină ,,un adevărat organ al
întregii pături intelectuale” pentru a duce la bun sfârşit ,,încercarea de europenizare a spiritului
public”. Polemicile asupra europenizării au marcat întreaga perioadă interbelică, interval în care
România a îmbrăţişat din plin modelul occidental. Însă, în deceniul '30 al secolului trecut,
existau şi voci care criticau ,,europenizarea ţării”, întrucât aceasta ar fi adus cu sine ,,o industrie
parazitară, un comerţ bancar putred; o agricultură care ocoleşte munca pământului şi trăieşte din
legi de expediente”. Aceste voci nu condamnau însă europenizarea în sine, ci falsa europenizare,
pronunţându-se pentru o ,,autentică europenizare”. 13
Problematica poziţionării României la extremitatea răsăriteană a Europei era abordată de
Simion Mehedinţi în studiul publicat în 1941, ,,România în marginea continentului. O problemă
geopolitică românească şi europeană”. 14 Acesta reliefa foarte sugestiv tendinţa existentă în
societatea românească a veacului al XIX-lea, în temeiul moştenirii latine, de a supralicita
modelele occidentale: ,,În filologie porniserăm de la latina clasică. Aşa că a trebuit timp, până ce
experienţa Dicţionarului Academic să ne înduplece a schimba perspectiva Latiumului cu
perspectiva Carpaţilor, care ne-a împăcat cu elementele slavone infiltrate în limbă. În latura
organizării statului, începusem, de asemenea, cu revoluţia franceză şi aşezămintele legate de ea,
până ce ne-am deprins a ne aduce aminte din nou de obiceiul pământului şi de alte întocmiri
sociale, dezvoltate sub înrâurirea vecinilor noştri din Orient”. 15
Evoluţia naturală a ţării, după modelul statelor occidentale, a suferit o dramatică ruptură
după impunerea forţată în România a modelului comunist de organizare a societăţii. În
consecinţă, ideea europeană a dispărut din societatea românească, ea fiind asociată
cosmopolitismului care era combătut, condamnat şi criticat cu asprime de ideologia oficială a
vremii. 16 Fenomenul amplu de separare şi izolare europeană a avut consecinţe negative asupra
mentalului colectiv, dezechilibrând şi afectând procesul de dezvoltare firească a societăţii
româneşti timp de decenii (1949-1989).17 Această perioadă a avut implicaţii negative asupra
destinului european al statului român.
După 1990, românii având o conştiinţă europeană adânc înrădăcinată în devenirea lor
istorică, au manifestat o mare deschidere spre valorile spirituale şi politice ale continentului
nostru, care nu a fost valorificată însă de factorii politici, fapt ce a generat ,,întârzierea” în

241
procesul integrării comparativ cu alte state postcomuniste, transformările socio-politice fiind
lente la români.

2. Cadrul programatic al integrării. Armonizarea legislaţiei româneşti cu acquis-ul

comunitar

Uniunea Europeană a cunoscut până în prezent cinci valuri de extindere: mai întâi, în
1973, prin grupul ţărilor AELS, în frunte cu Marea Britanie, apoi Grecia în 1981, (care a aderat
singură, un caz unic în procesul de integrare), urmată de Spania şi Portugalia (1986), iar în 1995:
Austria, Finlanda şi Suedia. Consiliul European de la Copenhaga din decembrie 2002, a luat
hotărârea, de a admite, după cum menţionam anterior, alte zece noi state (Polonia, Ungaria,
Republica Cehă, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania, Slovenia, Cipru şi Malta). Două dintre
ţările din Europa de Est, care au început negocierile de aderare în 2000, România şi Bulgaria, nu
au fost acceptate, ele deţinând totuşi statutul de candidaţi oficiali şi punându-şi mari speranţe în
aderarea de la 1 ianuarie 2007. Refuzul Bruxelles-ului s-a datorat progresului lent în
implementarea reformelor interne, cele două state nefiind pregătite să se integreze în Uniune
odată cu celelalte zece. Un caz special îl constituie o altă candidată, Turcia, care a început însă
negocierile de aderare foarte târziu, abia în iunie 2006, în primul rând datorită problemelor sale
legate de respectarea drepturilor omului. În februarie 2003, un alt stat, Croaţia, şi-a depus
cererea de aderare.18
Existenţa unui număr mare de state doritoare să se integreze, impune o întrebare care
pare legitimă: din ce motive atât de numeroase ţări îşi propun să adere la Uniunea Europeană? În
primul rând, acestea urmăresc să acceadă la piaţa europeană, la fondurile publice şi private dar şi
la o comunitate întemeiată pe principii democratice. 19
Parcursul a fost însă lung. În cadrul summit-ului de la Copenhaga din 1993, statele
comunitare au decis ca ţările asociate din Europa centrală şi de Est, care îşi exprimă dorinţa în
acest sens, să fi admise în UE, dacă îndeplinesc o serie de condiţii economice şi politice.
Condiţionările, aşa-numitele ,,criterii de la Copenhaga”, pe care fiecare stat doritor să acceadă în
la Comunitatea Europeană, trebuie să le îndeplinească, pot fi rezumate astfel:
 criterii politice: consolidarea instituţiilor democratice; supremaţia legii; respectarea
drepturilor omului; protecţia drepturilor minorităţilor.
 criterii economice: instituirea unei economii de piaţă funcţionale; dezvoltarea
mecanismelor de rezistenţă faţă de presiunile concurenţiale din UE.
În 1994, la Essen, s-a stabilit traseul efectiv ce trebuia parcurs de ţările asociate pentru
pătrunderea pe piaţa internă a Comunităţii, fixându-se trei domenii: concurenţa, controlul

242
ajutoarelor de stat şi acquis-ul comunitar.20 Acest din urmă aspect privea cadrul instituţional şi
de reglementare al UE, cuprinzând următoarele elemente componente:
 principiile, conţinutul şi obiectivele politice ale tratatelor, inclusiv cele de la
Maastricht şi Amsterdam;
 legislaţia adoptată, ce urmează tratatelor şi hotărârilor Curţii de Justiţie;
 rezoluţii şi declaraţii adoptate în cadrul UE;
 poziţii comune, acţiuni comune, convenţii semnate, rezoluţii, declaraţii şi alte acte
agreate în ceea ce priveşte problemele justiţiei şi ale afacerilor interne;
 acordurile internaţionale încheiate de UE şi cele încheiate între membrii acesteia, cu
privire la activităţile Uniunii. 21
La 12 decembrie 1997, Consiliul European de la Luxemburg a iniţiat procesul efectiv de
aderare, pe baza principiului egalităţii de criterii şi de statut. În cadrul întrunirii de la
Luxemburg, s-a hotărât ca negocierile de aderare să înceapă în 1998, cu 6 ţări candidate, cele
mai avansate în procesul tranziţiei economice şi politice: Cehia, Estonia, Ungaria, Polonia,
Slovenia şi Cipru. România a iniţiat negocierile de aderare alături de Bulgaria, Letonia, Lituania,
Malta şi Slovacia, în anul 2000, după Conferinţa de la Helsinki. 22
Istoria ultimilor cincisprezece ani a demonstrat faptul că ,,a doua intrare în Europa” a
României (după cea din secolul al XIX-lea), pare a fi mai dificilă decât prima. 23 Regimul
comunist a lăsat urme adânci în societatea românească, bulversându-i structura şi valorile.
Introducerea reformei a fost lentă şi limitată, fără însă ca îndelungata tranziţie să nu fie
dureroasă pentru majoritatea românilor. Raportat la ,,terapia de şoc” implementată de polonezi,
românii s-au găsit la extrema cealaltă. S-a considerat mult timp (timp preţios pe care România l-
a pierdut), că ,,stagnarea reformei” ţine în frâu şomajul, dar a avut drept rezultat perpetuarea
sărăciei.
România s-a înscris pe drumul tranziţiei pornind de la un handicap semnificativ faţă de
celelalte state din Europa de Est, angajate în acelaşi proces. ,,Stalinismul târziu”, care a
caracterizat regimul Ceauşescu, s-a tradus în fapt prin izolarea internă, industrializarea forţată şi
reticenţă totală în implementarea unor reforme. Desprinderea de trecutul politic şi economic a
părut a fi cea mai dificilă, deşi majoritatea covârşitoare a românilor a dorit prăbuşirea regimului
comunist. O reorganizare a societăţii a apărut multora, inclusiv clasei politice, suficient de
confuză. În consecinţă, s-au dezvoltat polemici asupra modului de realizare a privatizării, în ceea
ce priveşte ritmul reformelor economice sau atitudinea faţă de capitalul străin, care au afectat
consecvenţa politicii de reformă. În perioada 1990-1992, România a cunoscut o puternică
recesiune, (care a fost specifică, de altfel, tuturor statelor aflate în tranziţie). Inflaţia galopantă
avea rate de trei cifre.24 După 1992, realizând că nu există decât o singură cale - cea a deschiderii

243
spre Occident şi a construirii economiei de piaţă - liderii români au abordat ,,politica paşilor
mărunţi” pentru introducerea reformelor. 25 Privită cu multă simpatie după evenimentele din
decembrie 1989, România a pierdut treptat încrederea Occidentului. Din 1993 şi până în 1996,
se constată un trend ascendent al producţiei şi o reducere a inflaţiei, însoţite însă de creşterea
datoriei externe. Din 1996, situaţia economică, departe de a se îmbunătăţi, a devenit mai
dramatică, plătind tribut lipsei de coerenţă în decizii a clasei politice. Programul economic din
perioada 1997 – 1999, pe lângă faptul că a avut costuri majore, a dus la un declin al economiei
de cca. 16% din PIB. Cu toate acestea, din fericire, România a evitat, în 1999, pericolul de a se
afla în încetare de plăţi. Poticnirile României au fost amendate de Bruxelles. Abia din 1 ianuarie
2002, românii au putut să călătorească liber în spaţiul Schengen. Mai mult decât atât, la finele
aceluiaşi an, Comisia Europeană a stabilit că România nu deţine încă o economie de piaţă
funcţională. Bucureştiul era depăşit şi de Sofia, care a încercat la un moment dat, desprinderea
din tandemul cu România, considerată o frână în demersurile sale de integrare europeană (în
2006 situaţia s-a inversat). Extinderea stabilită în decembrie 2002 nu a cuprins România şi
Bulgaria, pentru cele două state apărând perspectiva anului 2007, nu însă fără îndeplinirea
angajamentelor asumate. În sinuosul drum al României către Uniunea Europeană, se ivesc însă
probleme neaşteptate. În anul 2000, aceasta avea restanţe la îndeplinirea criteriilor economice al
UE, cele politice fiind aduse la îndeplinire. Peste patru ani, în 2004, în ciuda faptului că, din
punct de vedere economic, situaţia ţării cunoscuse progrese, democraţia din România părea să
sufere un regres, prin amplificarea unor puncte extrem de sensibile: corupţia, lipsa de
independenţă a justiţiei şi chiar îngrădirea libertăţii mediilor de informare. Anul 2000 va rămâne
o dată de referinţă în istoria României, semnificând angajarea fără echivoc alături de Occident.
Însă va marca nu atât un succes al Românei, ,,cât teribila ei întârziere”. 26
Pe plan economic, abia începând cu anul 2000 se înregistrează o uşoară relansare. PIB-ul
a înregistrat o creştere de 1,6%, dar inflaţia (deşi într-o uşoară scădere), rămânea la o valoare
foarte ridicată: 40,7%. Prin relaţia cu UE România are însă oportunitatea de a cunoaşte o
accelerare a procesului de modernizare. O ,,creştere economică susţinută”, sau ceea ce poartă
denumirea în literatura anglo-saxonă catching-up (ajungerea din urmă), nu este un demers uşor
de îndeplinit. Există puţine exemple în istoria ultimelor decenii: cazul Irlandei (cel mai
semnificativ), al Spaniei (mai puţin spectaculos), ori a aşa-numiţilor ,,tigri” din Asia de Sud-
Est.27 De ce are totuşi nevoie România pentru a înregistra o creştere care să-i permită, cel puţin
atingerea nivelului mediu al venitului pe cap de locuitor al ţărilor UE? Soluţia poate fi oferită de
crearea unor instituţii adecvate şi coordonarea unei politici publice responsabile (active). Cele
mai optimiste calcule relevă următorul fapt: dacă România înregistrează o rată medie de creştere
pe termen lung de 5%, în timp ce rata de creştere medie în UE ar constitui 2%, ar avea nevoie de

244
aproximativ 20 de ani pentru a atinge doar jumătate din nivelul mediu al venitului pe locuitor
în Uniune.28 De asemenea, ajungerea din urmă, în ceea ce priveşte venitul pe locuitor (la
paritatea puterii de cumpărare), s-ar putea înregistra după 45 de ani. Însă, pentru depăşirea
decalajelor imense, România trebuie să economisească şi să investească substanţial mai mult, să
dezvolte capitalul uman şi infrastructura. Dar rolul esenţial revine funcţionării instituţiilor,
fără de care celelalte realizări nu pot fi posibile.
Beneficiile schimburilor comerciale dintre România şi Comunităţile Europene s-au
întemeiat pe apropierea din punct de vedere geografic, accesul pe o piaţă de mari dimensiuni şi
acorduri avantajoase negociate de România cu CEE. Din anii '90, relaţiile se dezvoltă cu
recunoaşterea oficială de către Bucureşti a organizaţiei europene. În iunie 1990, a fost încheiat
,,Acordul de comerţ, cooperare comercială şi economică” dintre cele două părţi, acord devenit
funcţional din 1 mai 1991. Pe măsura punerii în practică a acestui acord, România a început să
beneficieze şi de sprijin financiar PHARE, destinat de către CE ţărilor din Europa Centrală şi
răsăriteană. De asemenea, Comunitatea a renunţat la restricţiile cantitative impuse anterior
României. O parte a statelor est-europene (Polonia, Cehia, Slovacia şi Ungaria), demaraseră
negocieri de aderare la Comunitatea Europeană, astfel încât exporturile româneşti se puteau
confrunta cu spectrul concurenţei negative, faţă de celelalte state est-europene.
Drumul european al României a început în decembrie 1991, când au început la Bucureşti
discuţiile exploratorii pentru negocierea unui acord de asociere cu România. Discuţiile s-au
derulat în perioada mai-noiembrie 1992, iar la 1 februarie 1993 a fost ratificat ,,Acordul
european de asociere a României la Comunităţile Europene”. În acelaşi timp, discuţiile s-au
purtat şi pentru semnarea unui ,,Acord interimar”, cu valabilitate din 1 martie 1993. Acordul
European de asociere a României a devenit aplicabil abia în 1995.
Obiectivele sale priveau:
 Dezvoltarea relaţiilor pe un palier larg de domenii: cooperare economică, socială,
financiară şi culturală.
 Susţinerea României în demersul de accelerare a tranziţiei spre economia de piaţă şi
întărirea democraţiei.
 Constituirea unor instituţii care să facă posibil ,,demersul” de asociere.
 Crearea unui cadru propice în vederea integrării treptate a României în Comunităţile
Europene.29
Reperele care au jalonat şi au ghidat drumul european al României au fost ,,Acordul
European” amintit, apoi ,,Planul Naţional de aderare a României la Uniunea Europeană”,
,,Strategia Naţională de Dezvoltare Economică a României pe termen mediu”, ,,Parteneriatul de
aderare” şi ,,Raportul Comisiei Europene privind progresele înregistrate de România pe anul

245
2000”. Pregătirea aderării a fost continuată prin ,,Strategia întărită de aderare”, inclusă în
Agenda 2000. Măsurile efective iniţiate de România pentru îndeplinirea criteriilor de la
Copenhaga, au fost prezentate în Planul de acţiuni pentru perioada 2001-2004. Prin constituirea
Ministerului Integrării Europene în ianuarie 2001, s-a creat o autoritate guvernamentală unică,
responsabilă cu integrarea europeană a ţării. Obiectivul a fost accelerarea procesului de aliniere
la cerinţele europene. Ministrul Integrării Europene deţine funcţia de negociator-şef, dar, în
acelaşi timp, fiecare ministru dispune de un post de secretar de stat responsabil cu integrarea.
Secretarii de stat au întâlniri periodice, în cadrul unui comitet ministerial. De asemenea, au fost
constituite grupuri interministeriale de lucru, la nivelul funcţionarilor publici, pentru pregătirea
fiecărui capitol de negociere.
Asocierea României la CEE a presupus, în plan economic, constituirea unei zone de
liber-schimb, conlucrarea pe plan economic şi financiar în vederea restructurării economiei
româneşti. Pe plan politic, s-a avut în vedere punerea bazelor unui cadru instituţional, care să
permită punerea în practică efectivă a demersului. Preambulul acordului evocă specificul
tradiţional al relaţiilor dintre CE şi România şi dorinţa reciprocă de strângere a acestora.
Necesitatea ca România să avanseze spre un sistem politic şi economic, având sprijinul CE.
Referitor la schimburile comerciale bilaterale, Acordul european stabileşte instituirea între cele
două părţi, a unei zone de comerţ liber în interiorul căreia, barierele tarifare şi netarifare, vor fi
gradual eliminate. În privinţa produselor industriale, exceptându-le pe cele textile şi siderurgice,
Comunitatea a eliminat, încă din momentul intrării în vigoarea a Acordului, restricţionările în
privinţa cantităţii şi a abolit taxele vamale de import din România pentru circa 90% din
nomenclatorul tarifar al acestor produse. Datorită dificultăţilor procesului de restructurare,
Bucureştiul s-a axat pe păstrarea unei politici protecţioniste pentru produsele industriale
naţionale şi pentru obţinerea unui interval de timp în restructurarea subramurilor industriale.
Raportându-se la aceste cerinţe ale României, negociatorii au stabilit abolirea graduală a de către
aceasta a taxelor vamale pentru importul a circa 70-75% din mărfurile industriale provenind din
state membre CE, într-un interval cuprins între cinci şi nouă ani. Pentru produsele agricole de
bază, statele membre CE au fost mult mai reticente în a acorda concesii României. Acestea s-au
concretizat în diminuarea treptată cu 25% a taxelor vamale de impozit, pe o perioadă de cinci ani
şi vizând produse complementare producţiei interne. 30
În 2000, schimburile comerciale dintre România şi UE s-au cifrat la 14 miliarde de
dolari, înregistrând o creştere de trei ori faţă de anul 1992 înainte de implementarea Acordului
European.31 Pentru acelaşi an, exporturile României cu destinaţia UE au reprezentat 6,6
miliarde dolari, (faţă de 1,5 miliarde dolari în 1992). În ciuda unei uşoare tendinţe de redresare,
deficitul balanţei comerciale înregistra în anul 2000 un nivel ridicat: 0,8 miliarde dolari. 32

246
Aderarea României presupune şi o serie de riscuri asumate, astăzi încă dificil de cuantificat.
Acestea se referă, mai ales, la gradul redus de competitivitate a firmelor industriale autohtone şi,
în acelaşi timp, a produselor industriale româneşti. 33 Conectarea României la structurile
economice europene, presupune un efort deosebit în vederea reconstrucţiei şi reaşezării
economiei sale pe noi coordonate, pentru crearea unor structuri care să facă faţă concurenţei
europene.
Economia românească a cunoscut, în decada '90 un declin accelerat, provocat, în
principal, de scăderea producţiei industriale, care plătea tribut unei politici greşite de
restructurare şi privatizare macroeconomică. Această politică a dus la o creştere economică
artificială între anii 1994 şi 1996. Începând însă cu 1996, situaţia economică a României s-a
agravat, iar la sfârşitul anului 1997 a avut loc o cădere a creşterii economice cu 6,5% şi cu 7,3%
în 1998, scăderea continuând şi în 1999. Comerţul exterior a înregistrat un trend descendent,
balanţa comercială fiind deficitară în permanenţă din 1990, în urma unui cumul de factori:
sporirea importului de bunuri de investiţii, nu a avut corespondent în sporirea corespunzătoare a
capacităţii productive a ţării; creşterea netă a importurilor bunurilor de larg consum, de materii
prime şi de combustibil, destinate unor sectoare industriale energointensive.
Economia României cunoaşte un decalaj semnificativ faţă de cea a statelor membre UE.
Există diferenţieri pronunţate în privinţa gradului de dezvoltare la nivel economic şi social.
Pentru a face faţă cerinţelor pieţei interne din Uniune, România trebuie să implementeze
legislaţia comunitară. Deşi punerea în practică a acesteia, este de presupus că va crea mari
dificultăţi pe termen scurt.34
Consiliul European de la Helsinki din decembrie 1999, a dat undă verde deschiderii
negocierilor de aderare cu România, procesul propriu-zis debutând la 15 februarie 2000.
Metodologia de lucru a constat din sesiuni bilaterale, desfăşurate între statele comunitare şi
România. Pentru o mai bună desfăşurare a discuţiilor, acquis-ul a fost structurat în 31 de capitole
de negocieri. În cazul fiecărui capitol în parte, România, ca şi toate celelalte state candidate, a
expus poziţia sa oficială în privinţa acquis-ului din sectorul respectiv. Constând în general, din
informaţii asupra nivelului de aplicare a acquis-ului, a instituţiilor responsabile de aplicarea lui,
asupra dificultăţilor existente, precum şi din înaintarea unor propuneri în vederea depăşirii
acestora. Negocierile au cuprins, pentru fiecare capitol, două etape: expunerea poziţiilor de
principiu ale celor două părţi şi ajungerea la un acord, care însemna închiderea provizorie a
capitolului luat în discuţie. S-a stabilit că numai după închiderea celor 31 de capitole de
negocieri se va putea trece la redactarea unui posibil tratat de aderare. 35 Celor trei criterii
preliminare de convergenţă: politic, economic şi juridic, li s-a alăturat cel administrativ, în urma
Consiliului European de la Madrid din 1995.

247
 Până la sfârşitul anului 2001, România a închis provizoriu 9 capitole de negociere,
deschizând negocierile la alte 8. Au fost închise provizoriu capitolele: pescuitul (8) 36, dreptul
societăţilor comerciale (5), statistica (12), întreprinderile mici şi mijlocii (16), ştiinţă şi cercetare
(17), educaţie, pregătire profesională şi tineret (18), protecţia consumatorilor şi a sănătăţii (23),
relaţii externe (26), politica externă şi de securitate comună (27). Capitole deschise: libera
circulaţie a capitalului (4), politica în domeniul concurenţei (6), politica în domeniul
transporturilor (9), impozitarea (10), politici sociale şi ocuparea forţei de muncă (13),
telecomunicaţii şi tehnologia informaţiei (19), cultura şi politica în domeniul audiovizualului
(20), uniunea vamală (25).37
La finele lunii mai 2002, România avea 24 de capitole de negociere deschise şi 11
închise provizoriu. În primul semestru al anului 2002, au fost iniţiate negocierile pentru
următoarele: libera circulaţie a mărfurilor (1), energia (14), politica regională şi coordonarea
instrumentelor structurale (21), mediul înconjurător (22), cooperarea în domeniul justiţiei şi
afacerilor interne (24), instituţii (30). În aceeaşi perioadă, au fost închise capitolele: politica
socială şi ocuparea forţei de muncă (13) şi instituţii (30). 38 Până la începutul anului 2003,
România a reuşit să închidă jumătate din capitolele de negociere (16). Discuţiile se mai purtau
încă în privinţa capitolelor: libera circulaţie a mărfurilor (1), libera circulaţie a persoanelor (2),
libera circulaţie a capitalului (4), politica în domeniul concurenţei (6), agricultura (7), politica în
domeniul transporturilor (9), impozitare (10), energie (14), politica regională şi coordonarea
instrumentelor structurale (21), protecţia mediului înconjurător (22), justiţia şi afacerile interne
(24), controlul financiar (28), prevederi financiare şi bugetare (29).39
Unul dintre cele mai dificile dosare negociate de România cu UE, a fost cel referitor la
mediu. Partea română a invocat faptul că economia nu poate fi restructurată în ritmul impus prin
criterii ,,extrem de dure”, stabilite prin reglementări, directive şi decizii obligatorii pentru statele
membre.40 În virtutea acestor mari dificultăţi de aliniere la cerinţele europene, România a
demarat abia în martie 2002 negocierile referitoare la capitolul 22-protecţia mediului, din
acquis-ul comunitar. Până la acea dată, se înregistrase o inerţie ridicată, atât a instituţiilor
statului, cât şi a mediului economic. Deşi acţiunea de armonizare a înlăturat, între timp, decalajul
legislativ, numeroase organizaţii nonguvernamentale de mediu şi-au exprimat rezerve faţă de
capacitatea administrativă a autorităţilor de a acţiona conform acquis-ului comunitar. În cadrul
unui seminar organizat de ziarul ,,Adevărul”, a fost difuzată o statistică îngrijorătoare: dintr-un
număr total de 716 firme care generează o poluare multiplă, doar 13 au obţinut până în
octombrie 2005 autorizaţia integrată de mediu pentru a putea intra pe piaţa europeană. 41 Este
adevărat că, în procesul de negociere, România a reuşit să obţină 11 perioade de tranziţie, cu
durate între 1 şi 12 ani, în domeniile: calitatea apei, managementul deşeurilor, controlul poluării

248
industriale42. Pe de altă parte însă, un raport întocmit în 2005 de organizaţia Euractiv, referitor la
ducerea la îndeplinire a condiţiilor de aderare, a stabilit pentru România, la capitolul mediu, cea
mai mică notă, raportat la celelalte capitole, respectiv 4,6 pe o scară de la 1 la 10, mai puţin
decât lupta împotriva corupţiei, care a primit 4,9 puncte. 43
Sfârşitul anului 2004, a consemnat încheierea negocierilor oficiale pentru aderare,
ajungându-se la momentul de ,,confirmare juridică”, respectiv semnarea protocolului de aderare
la UE. Din păcate, România a fost ultima ţară candidată din primul val al extinderii Uniunii spre
Răsărit, care a încheiat negocierile de aderare. Eforturile nu s-au întrerupt însă în decembrie
2004. Dimpotrivă, anii 2005 şi 2006 reprezintă perioada de confirmare a transformărilor în
direcţia integrării. Ultimele ajustări la nivelul compatibilităţii, se întemeiază pe doi piloni:
justiţia şi concurenţa, primul reprezentând esenţa criteriului politic, cel de-al doilea temelia
rezistenţei economiei româneşti în faţa competiţiei de pe piaţa europeană. Capitolele de
negociere, destinate alinierii la acquis-ul comunitar, indică acţiunile ce rămân a fi întreprinse,
până la momentul aderării. Asimilarea acquis-ului, reprezentând aproximativ 80000 de pagini
până în 2005, implică un efort deosebit, datorită necesităţii asumării sale complete, (cu excepţiile
prevăzute de protocoalele de tranziţie), inclusiv a celui care va mai apărea până la 1 ianuarie
2007.44
În 2006, la capitolul adoptării acquis-ului comunitar, înregistrase progrese importante şi
aştepta cu înfrigurare decizia Uniunii referitoare la data integrării. La 16 mai 2006, Comisia
Europeană dădea următorul verdict: România şi Bulgaria ,,ar putea” să adere la Uniunea
Europeană la data de 1 ianuarie 2007, însă rămâne să soluţioneze o serie de probleme legate de
corupţie şi funcţionarea justiţiei. Olli Rehn, comisarul pentru extindere, aprecia în faţa
Parlamentului European că o recomandare finală va fi înaintată în luna octombrie, când se va
hotărî dacă va fi sau nu păstrată data aderării de 1 ianuarie 2007. ,,Comisia consideră că
România şi Bulgaria ar trebui să fie pregătite pentru aderare la 1 ianuarie 2007, dacă reuşesc să
rezolve o serie de probleme deosebite în următoarele luni”, a subliniat şi preşedintele Comisiei
Europene, Manuel Barroso. Bucureştiul ,,a primit” patru steguleţe roşii, trei dintre acestea
referindu-se la situaţia din agricultură şi unul la domeniul Finanţelor, cu referire la sistemul
computerizat de colectare a TVA. În privinţa Agriculturii, restanţele de implementare priveau
operaţionalizarea completă a Agenţiilor de Plăţi, cele care se ocupă de gestionarea fondurilor
directe către fermieri, în cadrul PAC; la crearea unui sistem integrat de administraţie şi control în
agricultură, precum şi instituirea unui sistem de colectare şi tratare a deşeurilor animale, în
conformitate cu acquis-ul comunitar. Cel de-al patrulea steguleţ roşu priveşte punerea în practică
a sistemelor IT pentru administrarea fiscală, în vederea asigurării interoperabilităţii cu cele din
spaţiul UE, pentru o colectare corespunzătoare a TVA, pe întreg teritoriul pieţei interne.

249
 La rândul său, Jonathan Schelle, şeful Delegaţiei Comisiei Europene la Bucureşti,
declara că pe baza progreselor realizate de România, Executivul Comisiei Europene va decide
dacă va păstra data aderării în 2007.45 Raportul comisarului Rehn menţiona faptul că România a
rămas cu doar 4 steguleţe roşii din cele 14 avute anterior, dar şi cu un număr semnificativ de
steguleţe galbene: 44! Acestea din urmă priveau 14 capitole ale acquis-ului comunitar, în
domeniile: agricultură, justiţie şi afaceri interne, mediu, concurenţă, controlul financiar,
învăţământ şi politică socială.
A doua zi după prezentarea raportului, preşedintele Comisiei şi comisarul european
pentru extindere au făcut o scurtă vizită la Bucureşti. Cu acest prilej, Manuel Barroso declara:
,,Am venit cu un mesaj de încurajare. Realizarea obiectivului 1 ianuarie 2007 este posibil, dar
este momentul ca unii oficiali români să îşi suflece mâinile şi să îşi scurteze vacanţele, pentru a
demonstra mai multe rezultate în domeniile semnalate”. Mai mult, cei doi oficiali europeni le-au
recomandat liderilor partidelor parlamentare păstrarea stabilităţii politice interne, Barroso
invocând exemplul Bulgariei, a cărei instabilitate politică a avut repercusiuni asupra punerii în
practică a cerinţelor europene.46
Integrarea în UE a României şi Bulgariei înseamnă mai mult decât un ,,sacrificiu” al
cetăţeanului comunitar în vederea ,,europenizării săracilor”, după cum afirmă unele voci din
Occident. Decalajele sunt într-adevăr foarte mari şi pe multiple planuri. Totuşi, Uniunea
Europeană nu alocă fonduri pentru aceste state din considerente umanitare. Aderarea se
întemeiază, în primul rând, pe motivaţii de ordin economic. După Polonia, România dispune de
cea mai mare piaţă dintre ţările fostului bloc comunist. Această piaţă oferă oportunităţi pentru
mediul de afaceri, capitalurile pot fi valorificate, producând plus-valoare economiei UE. Există
numeroase sectoare care oferă potenţial de creştere economiei UE: imobiliar, infrastructură,
servicii sociale, agricol, bancar, IT&C ş.a. Perspectiva aderării României la UE a impulsionat
investiţiile străine, numai valoarea achiziţiilor întreprinse de investitorii străini cifrându-se, în
intervalul 2000-2005, la circa 8 miliarde de euro. Acest fapt demonstrează interesul transferării
capitalurilor pe piaţa românească ale marilor companii occidentale. România are o piaţă cu un
consum în continuă creştere. În consecinţă, poate înghiţi produse marca UE, cu mai multă
uşurinţă decât alte pieţe, marcate de concurenţa dintre producătorii comunitari şi
extracomunitari. România oferă, de asemenea şi oportunităţi pentru dezvoltarea unor noi
capacităţi de producţie, dispunând de o forţă de muncă mult mai ieftină. 47

3. Constituţia europeană şi revizuirea Constituţiei României

250
 În anul 1991, prin referendum, a fost adoptată noua Constituţie a României. Legea
fundamentală de la începutul anilor '90, în ciuda imperfecţiunilor sale, a oferit cadrul juridic al
reinstaurării democraţiei constituţionale, după mai bine de patru decenii de regim comunist. 48
Revizuirea sa a devenit însă necesară, în contextul demersurilor României de aderare la
Uniunea Europeană. Integrarea europeană presupune pentru un stat cedarea unor ,,atribuţii
tradiţionale”, socotite a fi strâns legate de suveranitatea naţională. În acelaşi timp, includerea
dreptului comunitar în dreptul naţional, are drept rezultat supremaţia dreptului comunitar.
Cetăţenia Uniunii presupune două categorii de drepturi electorale din punct de vedere juridic şi
politic: participarea la alegerile pentru Parlamentul European şi la alegerile locale. 49 De
asemenea, accesul cetăţenilor UE la funcţiile publice într-un alt stat comunitar, constituie un
element esenţial al liberei circulaţii a persoanelor în spaţiul Uniunii. Implicaţiile aderării se vor
răsfrânge şi asupra drepturilor fundamentale, care stau la temelia construcţiei europene.
România a trebuit să aibă în vedere alinierea prevederilor sale constituţionale la standardele
europene. Integrarea europeană presupune o serie de adaptări a organizării interne a justiţiei,
Parlamentului şi Guvernului. Parlamentele sunt instituţiile cu un rol fundamental în adoptarea
dreptului comunitar, transpunerea directivelor, de exemplu, făcându-se prin adoptarea de legi. În
acest scop, Parlamentul României va trebui să creeze structuri specializate. Guvernul va deţine
atribuţii noi: participarea la negocieri şi redactarea documentelor Uniunii, precum şi punerea în
practică a normelor comunitare.
Drumul european al României a presupus completarea unor prevederi constituţionale
referitoare la suveranitate, integrarea dreptului comunitar în cel intern, recunoaşterea cetăţeniei
europene şi accesul cetăţenilor UE la funcţii publice. O aliniere la standardele europene în
privinţa drepturilor omului. Începând cu anul 2000, s-a amplificat ,,dezbaterea publică”,
privitoare la modificarea art. 41 şi 135, care nu ofereau o garanţie constituţională proprietăţii
private. Polemica a continuat pe marginea altor aspecte: modul de desemnare al preşedintelui
statului, sistemul de vot pentru alegerile parlamentare sau necesitatea existenţei a două camere
parlamentare cu funcţii identice. Imperativul revizuirii Constituţiei s-a impus însă în contextul
negocierilor de aderare la UE. Au fost puse, cu tot mai mare insistenţă în discuţie, prevederile
discriminatorii ale art. 16(3), care interzicea accesul la funcţiile publice a cetăţenilor români cu
dublă cetăţenie, sau art. 41(2), ce refuza străinilor dreptul de proprietate asupra terenurilor.
Integrarea europeană a adus cu sine un proces de adaptări constituţionale, prin care au
trecut toate statele comunitare. Tratatul de Maastricht a marcat un moment de cotitură în disputa
dintre dreptul constituţional (naţional) şi construcţia europeană. În context, o serie de state au
adus modificări Constituţiilor naţionale, în domenii precum suveranitatea şi drepturile politice
(Belgia, Franţa, Germania, Spania). Şi statele, care au aderat la 1 mai 2004, au luat măsuri în

251
acest sens. Cehia, de exemplu, a adoptat legea constituţională nr. 395 din 18 octombrie 2001,
care aducea revizuiri Constituţiei adoptate în 1993, referitor la acordarea de prioritate pentru
tratatele internaţionale, transferul de puteri către organizaţii internaţionale, reglementări noi în
relaţia dintre Guvern şi Parlament. Prin H.G. 1367 din decembrie 2000, în România s-a instituit
un grup de lucru, format din reprezentanţi ai Ministerului Justiţiei, Ministerul Afacerilor
Externe, Ministerului de Interne şi Ministerul Funcţiei Publice, în vederea găsirii modalităţilor
de armonizare cu acquis-ul comunitar.50 Presiunea asupra autorităţilor române a fost exercitată şi
prin intermediul rapoartelor anuale ale Comisiei Europene, care ofereau ,,indicaţii” asupra
măsurilor ce trebuie întreprinse. Cel din 2001 preciza: ,,România trebuie în continuare să adopte
sau să amendeze legislaţia existentă în mai multe domenii importante (de ex. statutul străinilor,
frontiera de stat). [...] Ar trebui să se asigure ca la momentul aderării să nu fie prevederi în
legislaţia României care să contrazică reglementări comunitare, în special în privinţa cerinţelor
de cetăţenie, reşedinţă ori limbă. Evoluţiile recente au dus la întărirea legilor române care
discriminează pe cetăţenii UE în privinţa dreptului de stabilire şi a libertăţii de a presta
servicii”. 51
În contextul integrării europene a României, Legea de revizuire Constituţiei52 din
septembrie 2003, a oferit unu cadru nou sistemului decizional, în vederea perfecţionării
democraţiei constituţionale, prin includerea unor drepturi fundamentale şi sporirea mecanismelor
constituţionale de protecţie a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. În cadrul Titlului I, Art. 4 a
fost completat cu alin. (1): ,,Statul are ca fundament unitatea poporului român şi solidaritatea
cetăţenilor săi”, făcându-se referire la un principiu care stă la baza construcţiei europene,
conform căruia, solidaritatea, pe temeiul ,,valorilor comune”, reprezintă temelia vieţii în comun
al oamenilor.53 Art. 16 alin. (3) stabileşte: ,,Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare,
pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenie română şi domiciliu în ţară.
Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi, pentru ocuparea acestor funcţii
şi demnităţi”54. Noua reglementare introduce două inovaţii esenţiale: pe de o parte, a fost exclusă
condiţia de a avea cetăţenie română pentru a putea accede la funcţii publice, întrucât integrarea
europeană presupune şi posibilitatea deţinerii unei astfel de demnităţi de către cetăţeni români
(care deţin cetăţenia română) şi locuiesc în România. Pe de altă parte, se face referire la o
preocupare constantă a Uniunii Europene, în cadrul politicii sociale, de egalizare a şanselor între
femei şi bărbaţi. Alin. (4) al Art. 16, completează alin. (3) cu o precizare esenţială: ,,Cetăţenii
Uniunii, care îndeplinesc cerinţele legii organice, au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în
autorităţile administraţiei publice locale”, consacrând astfel un drept al cetăţenilor UE, odată
integraţi în viaţa unei comunităţi din afara ţării de origine. 55 În Legea de revizuire , la Art. 19,
alături de alin. (1), existent anterior în Constituţie, care prevede: ,,Cetăţeanul român nu poate fi

252
extrădat sau expulzat din România” 56, a fost introdus Art. (11 ): ,,Prin derogare de la prevederile
alineatului (1), cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care
România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate”. Această precizare se înscrie în
spiritul constituirii unui spaţiu de securitate juridică în UE, pentru combaterea infracţionalităţii
internaţionale. Necesitatea introducerii aliniatului rezidă în faptul că astfel de infracţiuni implică
judecarea autorilor în cadrul unei jurisdicţii unice. 57
Legea de revizuire include un articol (Art. 331) referitor la ,,dreptul la mediu sănătos”.
Protecţia mediului a constituit o preocupare constantă a statelor Uniunii Europene. Dreptul la un
mediu înconjurător sănătos a fost inclus în a treia generaţie de drepturi, denumite şi drepturi de
solidaritate, care pot fi dezvoltate atât prin intervenţia internă a statului, cât şi prin cooperare.
Articolul 351, introduce, de asemenea, o prevedere cu totul nouă, dreptul de a fi ales în
Parlamentul European: ,,În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii români
au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul European”. Articolul 41, referitor la dreptul
de proprietate privată, prevede la alin. (2) că aceasta nu este doar ,,garantată”, ci şi ,,ocrotită în
mod egal de lege, indiferent de titular”. De asemenea, cuprinde o modificare de substanţă a
prevederilor anterioare, ce precizau clar că ,,cetăţenii străini şi apatrizii nu puteau dobândi
dreptul de proprietate privată asupra terenurilor”. Textul revizuit conţine precizarea că aceştia
pot beneficia de dreptul respectiv, ,,numai în condiţiile rezultate din aderarea României la UE şi
din alte tratate internaţionale, la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile
prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală”. Reprezintă o adaptare
constituţională în spiritul liberei circulaţii a capitalurilor, una din cele patru libertăţi ale Pieţei
Comune. 58
Articolul 83 prevede o prelungire a duratei mandatului preşedintelui cu un an, de la 4 la 5
ani. Această modificare constituie, de asemenea, o reglementare în spirit european. Pe bătrânul
continent, numai Letonia dispune de un mandat prezidenţial de 4 ani. În cele mai multe state,
mandatul preşedintelui este de 5 ani (Germania, Portugalia, Polonia, Ungaria, Bulgaria,
Slovenia), în două dintre acestea este de 6 ani (Austria şi Finlanda), iar în Franţa, Italia şi Irlanda
de 7 ani. Prin vot direct, (la fel ca în România), fiind ales doar într-o serie de state (Franţa,
Austria, Portugalia, Finlanda). 59
Articolul 134 (din cadrul Titlului IV Economia şi finanţele publice), completează
sarcinile statului cu prevederi legate de dezvoltarea regională, una dintre dimensiunile integrării
României în UE. Din moment ce Uniunea Europeană reprezintă un spaţiu economic comun, cu o
monedă comună – Euro (introdusă în prezent doar în 12 state), în perspectivă, România îşi
propune să adere la noua monedă. Pentru crearea unui cadru legal, Art. 136, alin. (2), stipulează:

253
,,În condiţiile aderării la UE, prin lege organică, se poate recunoaşte circulaţia şi înlocuirea
monedei naţionale cu aceea a Uniunii Europene”. 60
În cadrul Legii de revizuire a Constituţiei, a fost inclus un întreg titlu (Titlul V 1), dedicat
integrării euro-atlantice. Articolul 1451, la alin. (1), se referă la aderarea României la Uniunea
Europeană, precizând că tratatul de integrare urmează să fie adoptat în cadrul unei şedinţe
comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului, ,,cu o majoritate de două treimi”. Alin. (2) al
aceluiaşi articol, precizează: ,,Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale UE,
precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de
dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”.
Conţinutul aderării implică aşadar, şi cedarea unor atribute şi exercitarea în comun a unor
competenţe, întemeiate pe prioritatea dreptului comunitar.61
Scena politică europeană a ultimilor ani a fost marcată de dezbaterile privitoare la
transpunerea în fapt a unei Constituţii europene. Ideea unei Constituţii pentru Europa, a fost
lansată iniţial de Ioshka Fischer în anul 2000, fiind îmbrăţişată imediat, cu entuziasm, de oficialii
francezi. La 15 decembrie 2001, în localitatea Laeken, s-a hotărât convocarea Conferinţei de la
Bruxelles pentru Viitorul Europei, pentru demararea discuţiilor. Dincolo de ideea de
,,Constituţie”, se dorea de fapt o restructurare a UE, pornită de la concluzia oficialilor europeni
asupra dezinteresului manifestat de cetăţenii comunitari, faţă de instituţiile comune şi asupra
scepticismului în privinţa reformării Europei. Proiectul Spinelli (1954), nu a dus la
restructurarea instituţiilor comunitare. Procesul a fost declanşat la Nisa, în 2000 şi continuat la
Laeken, anul următor. În cadrul Convenţiei de la Bruxelles, negocierile s-au purtat pe marginea
relaţiilor dintre Parlamentul European şi parlamentele naţionale, a atribuţiilor executivului
european, respectarea principiului subsidiarităţii.
Marea problemă a constat însă, în a se stabili dacă prin intrarea în vigoare a Tratatului
European, statele europene îşi vor pierde suveranitatea, sau dacă Uniunea Europeană va rămâne,
în continuare, o asociaţie de state egale, suverane. Entuziasmul nedisimulat al unor susţinători ai
,,federalizării Europei”, s-a atenuat treptat, în timpul celor 16 luni de negocieri pragmatice.
Documentul final nu a primit însă calificativul de ,,Constituţie Europeană”, ci de ,,Tratat
Constituţional”, în consecinţă, nu poate fi vorba despre o constituţie statală în adevăratul înţeles
al cuvântului. Adoptarea documentului, nu a întrunit nici unanimitate de voturi. Opt membri ai
convenţiei au semnat chiar un document separat, intitulat ,,Contra-raportul Europa
democraţiilor”, în care critică Tratatul, considerând că ,,parlamentele naţionale îşi pierd din
influenţă în raport cu instituţiile comunitare”, proiectul creând ,,un nou stat centralizat, mai
puternic, mai îndepărtat”, în favoarea oamenilor politici, ,,mai birocratic şi adâncind prăpastia
între conducători şi conduşi”. 62

254
 Dificultatea principală a rămas totuşi ratificarea documentului de către statele
comunitare. Cu siguranţă, acest proces va rămâne condiţionat de măsura în care naţiunile vor fi
convinse că drepturile lor vechi, garantate prin tratate, nu vor fi abolite de o birocraţie rigidă,
care nu-i înţelege interesele. Trebuie precizat însă, că Tratatul Constituţional European permite
retragerea oricărui stat membru, în condiţiile specificate în cuprinsul său. Consacră principiile
integrării întemeiate pe prioritatea legislaţiei comunitare, dar permite întreruperea procesului,
dacă un stat consideră că interesele sale sunt afectate.
Reforma constituţională desfăşurată în România în 2003, nu se referă la un ,,transfer de
suveranitate”, ci la ,,transferarea unor atribuţii” către instituţiile comunitare. Textul
constituţional revizuit recunoaşte prioritatea prevederilor tratatelor comunitare, cu precizarea că
Parlamentul, preşedintele României şi Guvernul şi autoritatea judecătorească ,,garantează
aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate”.63 Prin prevederile sale, Constituţia României se
află în acord cu prevederile acquis-ului comunitar, inclusiv al Tratatului Constituţional
European, creându-se astfel fundamentele legale şi constituţionale ale aderării României la UE. 64

4. Costuri şi beneficii ale integrării României în Uniunea Europeană

Conform unui Eurobarometru, realizat la cererea Comisiei Europene, în perioada

octombrie-noiembrie 2004, în cele 25 de state membre ale UE şi în cele patru state candidate
(România, Bulgaria, Croaţia şi Turcia), românii par a avea cel mai ridicat nivel de încredere în
Uniunea Europeană. Rezultatele Eurobarometrului 62 de Opinie Publică, au fost incluse într-un
Raport Naţional pentru România, prezentat la Bucureşti. Scopul sondajului a fost să scoată în
evidenţă opinia românilor faţă de Uniune, problemele din ţară, instituţiile naţionale şi europene
şi valorile Comunităţii în general. Potrivit raportului, 74% dintre românii chestionaţi şi-au
exprimat încrederea în instituţiile UE. Într-un ,,clasament” al încrederii, Uniunea devansează
armata şi biserica, instituţii aflate, în mod tradiţional, pe primele două poziţii. Pe aceeaşi linie cu
România, a încrederii în UE, se plasează Lituania cu 68% şi Ungaria cu 64%. La cealaltă
extremă se află Croaţia cu 42% (aspect surprinzător pentru un stat care doreşte să adere), Marea
Britanie (36%) şi Suedia (33%). Această încredere a românilor, nu era susţinută însă de o
cunoaştere a modului de funcţionare a Uniunii (în cazul românilor, dar şi al bulgarilor sau
turcilor). Pentru români, UE reprezintă, în principal, libertatea de mişcare a persoanelor şi
prosperitate economică. Aşteptările lor faţă de integrare sunt printre cele mai ridicate. Solicitaţi
să nominalizeze primele trei acţiuni pe care Uniunea ar trebui să le realizeze în România, aceştia
s-au referit la combaterea sărăciei şi a excluderii sociale (56%), combaterea traficului de droguri
şi a crimei organizate (41%) şi asigurarea securităţii pe continent (40%). Referitor la temerile

255
legate de integrare, românii sunt de părere că integrarea va duce la creşterea traficului de droguri
(46%) şi a taxelor plătibile Uniunii (46%). Numai 41% dintre cei intervievaţi, au declarat la
capitolul temeri, dificultăţile pe care le vor avea de înfruntat fermierii români. 65
Această introducere a avut menirea de a oferi o imagine succintă asupra imaginii Uniunii
Europene asupra populaţiei din România, întrucât aderarea va avea un impact puternic, în primul
rând asupra capitalului uman. Actualmente, nivelul scăzut al veniturilor din România, a făcut ca
migraţia pentru muncă să devină o strategie de viaţă. În cazul României, alături de pericolul
scurgerii de materie cenuşie, migraţia forţei de muncă aduce şi beneficii, prin intermediul
,,veniturilor repatriate”.66 Dar fenomenul migraţiei forţei de muncă se poate manifesta şi în sens
invers. Creşterea investiţiilor străine ale statelor comunitare, va duce şi la o sporire a interesului
pentru piaţa muncii din România. Se poate produce astfel o imigrare la nivelul personalului
calificat, care ar putea determina creşterea presiunii concurenţiale pe anumite segmente ale
pieţei muncii. Un alt efort investiţional pe care România trebuie să îl facă, se referă la
recalificarea şi reorientarea personalului. Din păcate, potrivit unor studii, Bucureştiul se găseşte
pe ultimul loc în Europa în privinţa educaţiei permanente. De asemenea, dispune de un număr
ridicat de absolvenţi de liceu cu profil general şi, în consecinţă, cu un minim de specializare.
Integrarea în UE va impune o acţiune de restructurare, cu rezultate benefice în plan
economic, dar şi cu mari costuri sociale. Domeniile necompetitive vor cunoaşte falimentul, însă
sectoarele cu un grad ridicat de competitivitate vor înregistra o creştere a numărului de firme.
Atenuarea consecinţelor negative ale aderării, va depinde şi de constituirea unui sistem eficace
de protecţie socială.
În urma aderării, se aşteaptă o creştere a nivelului investiţiilor străine directe. Experienţa
celorlalte state din Europa de Est, confirmă acest fapt. Hotărârea UE din 1997 de a începe
negocierile de aderare cu cinci dintre ţările candidate, a determinat majorarea investiţiilor străine
directe (ISD) în statele respective, cu implicaţii importante în creşterea economică. Beneficiile
ISD constau în: apariţia de noi locuri de muncă; creşterea concurenţei; transfer de tehnologie şi
strategii inovatoare în domeniile managerial şi de marketing; asigurarea accesului în cadrul
pieţelor pe care companiile investigatoare acţionează; reducerea impactului asupra mediului. 67
Protecţia mediului constituie, de altfel, un capitol cheie al integrării, datorită costurilor ridicate
pe care le implică alinierea la standardele UE. În acest domeniu, beneficiile sunt mai greu de
cuantificat şi privesc sectoare precum sănătatea sau o serie de ramuri ale economiei: pescuitul şi
turismul. În privinţa costurilor, acestea se regăsesc în preţul produselor, reflectat de costul de
fabricaţie, care le poate afecta competitivitatea.
Cunoaşterea integrată în produse şi servicii reprezintă astăzi ,,axul competitivităţii”. Nu
întâmplător, UE a stabilit ca obiectiv să devină cea mai competitivă economie a cunoaşterii.

256
Integrarea va avea loc şi în domenii care ţin de ,,noua economie”, spre exemplu, cercetarea şi
societatea informaţională. Noua economie presupune efecte de antrenare foarte puternice, ceea
ce face mai dificilă estimarea beneficiilor în prezent.68
Agricultura constituie unul dintre cele mai dificile domenii ale aderării, datorită
numărului foarte ridicat al populaţiei care lucrează în acest sector: 42%, la o populaţie rurală de
46,7%, în 1 iulie 2003.69 În acest sector, productivitatea este foarte redusă, agricultura practicată
în România fiind una de subzistenţă. Succesul integrării va depinde de măsura în care sursele de
finanţare vor fi întrebuinţate eficient şi de gradul în care statele comunitare vor fi dispuse să
finanţeze aceste costuri.
În sectorul industriei, integrarea europeană a României priveşte două probleme
interdependente: implementarea acquis-ului comunitar şi competitivitatea pe piaţa unică.
Introducerea standardelor de calitate permite accesul pe piaţa europeană, dar implică o serie de
costuri suplimentare, cu impact asupra competitivităţii produselor. Depăşirea decalajului
industrial va impune costuri importante, ce vor fi susţinute de Fondurile Structurale, dar, mai
ales, de bugetul statului. 70 Potrivit unor surse, precum EU Sectoral Competitiveness Indicators şi
Strenghtening EU Manufacturing, România s-a axat pe o serie de sectoare care pot fi considerate
,,,necâştigătoare””, dacă avem în vedere gradul de competitivitate pe plan extern, mai ales în
legătură cu Uniunea Europeană. În domeniul industriei textile, a confecţiilor şi pielăriei-
încălţămintei, concurenţa produselor din China a pus în dificultate atât producătorii din
România, cât şi din UE. Referitor la industria alimentară şi de băuturi, situaţia pare foarte
favorabilă pe piaţa internă, însă exporturile sunt nesemnificative. În România, industria textilă a
cunoscut o scădere de 3% în intervalul 1999-2004. Acelaşi fenomen s-a petrecut şi în UE, unde
între 1993-2004, a suferit o reducere, în medie, de 2%. Sectorul trebuie să facă faţă unor
provocări legate de inovaţie, drepturile de proprietate intelectuală, competiţia forţei de muncă
ieftină. Industria alimentară românească a fost considerată un domeniu cu avantaje relativ
stabile. Cu toate acestea, producţia a scăzut constant, de la 18% în 1998, la 12% în 2002. În
prezent, reprezintă 13% din producţia industrială. A fost afectată de gripa aviară, efectele
acesteia fiind încă dificil de estimat. Un alt domeniu al industriei care a cunoscut o creştere (în
medie, de 16% între 1999 şi 2004), a fost prelucrarea lemnului. Acest proces s-a datorat
exploatării masive de masă lemnoasă. Între 2004 şi 2005, cotele de exploatare la nivel naţional
s-au ridicat la aproape nouă milioane de metri cubi, cu implicaţii ecologice serioase. Unele
sectoare au un potenţial considerabil de creştere, însă trebuie sprijinite: maşinile electrice,
tehnica de calcul şi echipamentele de telecomunicaţii, mijloacele de transport. O creştere într-un
ritm scăzut dar sigur a cunoscut industria electronică şi de software, fiind impulsionată atât de

257
acţiuni guvernamentale, cât şi de eforturi de marketing ale organizaţiilor profesionale şi
companiilor.
Îngrijorătoare rămâne însă slaba performanţă a sectoarelor cheie ale industriei de
prelucrare din anul 2005, fără a exista perspective mai optimiste pentru 2006 sau 2007.
Integrarea europeană va surprinde pe picior greşit întreprinzătorii care nu şi-au pus la punct
sistemele de management al calităţii sau standardele de mediu. Multe sectoare industriale au
suferit o restructurare forţată, care le-a redus profitul. Planul Naţional de Dezvoltare 2007-2015,
elaborat de autorităţi, după consultarea mediului de afaceri, face referire, atât la problemele
industriei de prelucrare, cât şi la o serie de avantaje ale mediului industrial românesc: forţa de
muncă ieftină şi calificată, existenţa unei pieţe cu un potenţial ridicat de absorbţie. Pentru 2005,
40% din cifra de afaceri a industriei româneşti a fost realizată de întreprinderile mici şi mijlocii
(58% în UE). În România, creşterea productivităţii s-a realizat prin reducerea numărului de
angajaţi. De fapt, forţa de muncă nu este calificată pentru utilizarea tehnologiilor performante.
Un avantaj îl constituie prezenţa în industria de prelucrare a capitalului străin, care este, de altfel
majoritar. Pe de altă parte, cea mai mare parte a acestuia este venit prin realocări. În măsura în
care costurile de producţie vor creşte, aceste companii se pot deplasa în altă parte, în căutarea
costurilor mai reduse.
Amplasarea geostrategică nu poate constitui în sine un avantaj, în absenţa infrastructurii
necesare. Un studiu realizat de Centrul Român de Modelare Economică (CERME), arată că
succesul economic al României va depinde de modul în care aceasta va reuşi să atragă investiţii
străine, în domenii pe care piaţa, după 25 de ani, le-a demonstrat ca fiind câştigătoare: maşinile
electrice, mijloacele de calcul, echipamentele de telecomunicaţii, aparate de măsură, mijloace de
transport rutier, maşini şi echipamente. Constatările unui reprezentant CERME, nu par a fi însă
prea optimiste: ,,În România, companiile nu ştiu încă să realizeze produse pentru UE. Nu
realizează că, dacă nu încep repede să se adapteze, vor fi puse în situaţia să piardă porţiuni
importante din piaţă”.71
După aderare, România va trebui să elimine barierele comerciale, în interiorul uniunii
vamale europene şi să introducă tariful extern comun (TEC) al UE, care vor duce la modificarea
protecţiei tarifare şi, în consecinţă, a importurilor. Adoptarea tarifului vamal extern al UE va
reduce protecţia tarifară în România. În această situaţie, producătorii autohtoni vor fi nevoiţi să
concureze cu produse mai ieftine (şi superioare calitativ) şi pentru a rezista, să îşi mărească
gradul de competitivitate. O consecinţă aproape firească a integrării europene va fi creşterea
importurilor, mai ales în sectoarele mai puţin eficiente. Dintre efectele aşteptate de unii
specialişti, mai amintim: intensificarea schimburilor comerciale; alinierea preţurilor pe diferite

258
pieţe; restrângerea veniturilor rezultate din taxele vamale; reducerea costurilor, datorită creşterii
dimensiunilor producţiei prin lărgirea pieţei. 72
România prezintă dezavantaje competitive în sfera serviciilor, comparativ cu membrii
actuali ai UE, inclusiv cei care au aderat în mai 2004. Datorită faptului că liberalizarea
tranzacţiilor cu servicii intra-UE va viza, în egală măsură, comerţul propriu-zis cu srvici, dar şi
dreptul de stabilire (tranzacţii cu servicii intermediare prin investiţii străine directe), se poate
aprecia că sectorul român de servicii va beneficia de o implicare sporită a ţărilor comunitare în
România, sub forma ISD. O creştere a acestora va atrage după sine tehnologii moderne şi
capabilităţi organizaţionale, cu un impact esenţial în modernizarea sectorului naţional de
servicii. Integrarea europeană constituie, de altfel, un proces în plină desfăşurare, concretizat,
după anul 1990, în sporirea fluxurilor comerciale şi investiţionale, provenind din UE.
Exporturile româneşti de bunuri materiale către Uniune au crescut, de la 34% în 1990, la 73% în
2004, importurile înregistrând, de asemenea, o sporire de la 22% la 65%. În acelaşi context,
ţările membre ale UE, deţineau 65% din valoarea totală a ISD din România, la finele anului
2004.73 Includerea sectorului românesc de servicii în structurile europene va determina
modernizarea acestuia. Adaptarea standardelor europene va face posibil accesul pe piaţa globală
a serviciilor. În acelaşi timp însă, integrarea serviciilor româneşti în piaţa UE va necesita costuri
de ajustare. Acestea vor fi necesare pentru creşterea capacităţii de producţie a sectorului
autohton pentru a rezista concurenţei.
Privitor la dezavantajele competitive ale României, performanţele înregistrate de ţările
membre UE, ridică provocări majore la adresa capacităţii acesteia de a face faţă presiunii
concurenţiale în domeniu. Economiile acestor state sunt, de câteva decenii, ,,economii de
servicii”, domeniile respective având cea mai ridicată pondere în producţia, consumul şi
fluxurile investiţionale ale UE. Chiar noile ţări membre au întreprins cu succes măsuri de
recuperare a decalajului faţă de membrii vechi ai UE, în timp ce, România deţine un sector de
servicii cu un nivel scăzut de dezvoltare. Pentru anul 2003, ponderea serviciilor (exceptând
construcţiile) la valoarea adăugată brută (VAB) în ansamblul economiei româneşti, s-a ridicat la
50,5%, iar în privinţa ocupării forţei de muncă totale, la 35,6%. În comparaţie, media UE-15,
reprezintă 68%, în privinţa ambilor indicatori. În toată perioada 1990-2003, nivelul serviciilor în
ocuparea forţei de muncă, a crescut abia cu 8%, ceea ce constituie jumătate din media UE-15. Pe
de altă parte, forţa de muncă din agricultura românească, este de 7 ori mai numeroasă decât
media UE-15 şi cea mai ridicată din ţările Europei Centrale şi de Est.74 Schimburile
internaţionale cu servicii cuprind şi fluxurile de servicii, constituite prin intermediul ISD. Nici la
acest capitol România nu stă prea bine. Cu o valoare a investiţiilor străine de 12,7 miliarde

259
dolari la sfârşitul anului 2004, aceasta se află la mare distanţă de Polonia (cu un stoc de 52
miliarde dolari în 2003), Ungaria (43 miliarde dolari) şi Republica Cehă (41 miliarde dolari). 75
În procesul de integrare, România poate învăţa experienţa statelor din Europa Centrală,
care au aderat la 1 mai 2004. Un exemplu în acest sens poate fi Slovacia. Aceasta, datorită
problemelor politice de ordin intern, deşi a depus cererea de aderare în 1995, nu a fost invitată să
înceapă negocierile cu vecinii săi în 1997, ci doi ani mai târziu, în 2002 finalizându-le.
Experienţa slovacă demonstrează că informaţia adusă al zi este esenţială în procesul adaptării la
o nouă piaţă. Deşi cu o economie mai competitivă decât a României în momentul aderării, poate
fi un indicator asupra unei posibile evoluţii a economiei româneşti prinsă în angrenajul pieţei
extinse europene.
Companiile slovace au fost nevoite să acţioneze în două domenii esenţiale: adaptarea la
legislaţia armonizată şi, totodată, la noile condiţii de piaţă. Marile firme şi o parte a celor de
mărime medie, unele dintre ele angajate în comerţ cu firme din UE (subsidiarele unor companii
europene), s-au adaptat relativ uşor la condiţiile pieţei unice. Însă, în privinţa companiilor mici şi
mijlocii, situaţia a fost cu totul alta. Adaptarea a fost mult mai dificilă, datorită limitării
resurselor şi a expertizei de care dispun. După un an de la integrare, nu se poate vorbi despre un
,,şoc postaderare” în nici un sector economic. Totuşi, cel mai bine pregătit domeniu s-a dovedit a
fi cel financiar. Sectoarele care au avut cel mai mult de suferit au fost agricultura şi industria
prelucrătoare de carne. Referitor la agricultură, subvenţiile acordate de UE pentru fermieri, au
contribuit la îmbunătăţirea situaţiei sectorului, produsele agricole fiind competitive pe piaţă.
Companiile de prelucrare a alimentelor, obligate să investească pentru a se alinia condiţiilor de
igienă, au dificultăţi în a rambursa creditele. Confruntate fiind cu o concurenţă acerbă, nu şi-au
permis creşterea preţurilor.
Un nivel ridicat de investiţii a presupus şi adaptarea companiilor industriale la condiţiile
de mediu. Un câştig l-a constituit însă îndepărtarea barierelor administrative (libera circulaţie a
bunurilor), care a dus la o scădere a costurilor logistice şi introducerea de produse noi pe piaţa
unică. Cel mai important factor implicat în creşterea competitivităţii companiilor slovace, l-a
constituit îmbunătăţirea mediului de afaceri. Trebuie subliniat că, în paralel cu desfăşurarea
negocierilor de aderare la UE, Slovacia a iniţiat un program de reforme, care au implicat:
finanţele publice, piaţa muncii, sistemul de pensii, sistemul social, cel de sănătate şi
descentralizarea administraţiei publice.
În privinţa avantajelor aderării, antreprenorii sunt de părere că cel mai important
beneficiu îl constituie crearea unui mediu legislativ unic, care le-a oferit şansa de a concura în
mod egal. Aproximativ 30% dintre antreprenori, nu consideră aderarea un avantaj pentru

260
afacerea lor. Iar 45% apreciază că principalul dezavantaj al aderării, îl reprezintă nivelul ridicat
de competitivitate de pe piaţa internă.
Concluzionând, aderarea presupune avantaje pentru cei care sunt pregătiţi să facă faţă
competiţiei. Procesul este condiţionat atât de acţiunea guvernului, prin îmbunătăţirea mediului
de afaceri, cât şi de a companiilor, care trebuie să-şi îmbunătăţească nivelul de eficienţă. Deşi
costurile adaptării la standardele de mediu, igienă, protecţie a consumatorului, sunt ridicate,
adoptarea acestor măsuri are un impact favorabil asupra economiei pe termen lung. În urma
aderării, dezvoltarea economică va fi marcată de suportul financiar acordat prin fondurile
structurale. Însă pregătirea şi evaluarea proiectelor depinde de fiecare ţară în parte. Un alt câştig,
datorat creşterii credibilităţii ţării, s-a tradus prin creşterea investiţiilor străine. 76

261
 Capitolul I
Note
1
Cf Jean Carpentier şi François Lebrun, Istoria Europei, Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 13-15.
2
Cf. Andrei Marga, Filosofia Unificării Europene, Editura Fundaţiei Pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2001,
p. 21.
3
Cf. Elisabeth du Rèau, L’ideé d’Europe au XXe siècle, Edition complexe, f.a., p. 18.
4
V. Vasile Vesa, Adrian L Ivan, Istoria integrării europene, Presa Universitară Clujeană, 2001, p. 14-18.
5
V. Fondation Robert Schuman, Les nouvelles frontères de l’Europe, Ed. Economică, Paris, 1993, p. 13.
6
Jean Baptiste-Duroselle, L’ideé d’Europe dans l’Histoire, Paris, 1965, p. 30.
7
The New Enciclopedia Britanica, London, Chicago, 1992, vol.4, p. 602.
8
V. Samuel Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Antet, 1998, p. 459-462.
9
V.Jean Delumeau, La civilisation de la Renaissance, Arthand, Paris, 1967; idem, Civilizaţia Renaşterii, Editura
Meridiane, Biblioteca de Artă, Bucureşti, 1995.
10
Fondation Robert Schuman, op.cit., p. 18.
11
Andrei Marga, op.cit., p. 27.
12
Cf. Karl Ferdinand Werner, Identités nationales et conscience européenne, Paris, 1992, p. 13.
13
Idem, Histoire de France, Les Origines, tome I, Paris, Livre du Poche, 1992, p. 24-25.
14
v.Angela Banciu, Cultură şi civilizaţie europeană. Repere istorice şi semnificaţii valorice, Lumina Lex, 2003, p.
30-34.
15
cf.Fernand Braudel, Gramatica civilizaţiilor, vol.I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1994, p. 15.
16
Ibidem.
17
Paul Valery, Variétés, în Oeuvres ompletes, Paris, Galimard, 1957; v.Elisabeth du Rèau, op.cit., p. 20.
18
V.Constantin Noica, Modelul cultural european, Humanitas, Bucureşti, 1968, p. 29.
19
Hegel, Prelegeri de filozofie a istoriei, Editura Academiei, Bucureşti, 1968, p. 409.
20
François Guizot, Istoria civilizaţiei în Europa. De la căderea Imperiului roman până la Revoluţia franceză,
Fundaţia Concept, Humanitas, 2000, p. 44-56.
21
Nicoale Bagdasar, Teoreticieni ai civilizaţiei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 91-92.
22
Andrei Marga, op.cit., p. 30.
23
Ibidem, p. 33.
24
Nicolae Bagdasar, Din problemele culturii europene, Bucureşti, Societatea română de filozofie, 1931, p. 12.
25
V.Max Weber, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Bucureşti, Humanitas, 1993, p. 53-70.
26
Arnold J.Toynbee, Studiu asupra istoriei, sinteză a volumelor I-II de D.C. Somervell, trad. Engleză de Dan
Lăzărescu, Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 324.
27
V.Alexis de Tocqueville, Despre democraţie în America, Vol. I şi II, Humanitas, 1995.
28
Alexandru Duţu, Ideea de Europa şi evoluţia conştiinţei europene, Ed. All, 1999, p. 25.
29
V.Remy Brague, Europe, le voie romaine, Paris, 1992, p. 31-33.
30
Nicolae Iorga, Evoluţia ideii de libertate, Ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de Ilie Bădescu, Editura
Meridiane, Bucureşti, 1987, p. 110.
31
Ibidem, p. 108-109.
32
Elisabeth du Rèau, op.cit., p. 19.
33
François Guizot, op.cit., p. 60.
34
Ibidem, p. 70
35
Elisabeth du Rèau, op. cit., p. 21.
36
Fondation Robert Schuman, op.cit., p. 22.
37
Alexandru Duţu, op.cit., p.8-9; Pierre Renouvin, Jean Bapriste Duroselle, Introduction à l’histoire de relations
internationales, Libraire Armand Colin, 1970, p. 250.
38
Elisabeth du Rèau, op.cit., p. 21.
39
V. pe larg Pierre Riche, Les Carolingienes, une famille qui fit l’Europe, Paris, Hachette, 1983.
40
Fondation Robert Schuman, op.cit., p. 24.
41
Ibidem.
42
Samuel P.Huntington, op.cit., p. 308.
43
Jean Baptiste-Duroselle, L’Europe. Histoire de ses penples, Paris, Perrin, 1990, p. 232-233.
44
Elisabeth du Rèau, op.cit., p. 26.
45
Pierre Chaunu, Civilizaţia Europei în Secolul Luminilor, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986, p. 61-62.
46
v. pe larg Dumitru Almaş, Angela Banciu, Voltaire istoric, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1994, p. 26-34.
47
Larry Wolf, Inventarea Europei de est. Harta civilizaţei în epoca luminilor, Humanitas, 2000.
48
Dumitru Almaş, Angela Banciu, op.cit., p. 50-90.
49
Elisabeth du Rèau, op.cit., p. 39.

262
50
Ibidem.
51
Jean Baptiste Duroselle, L’Europe. Histoire de les peuples, op.cit., p. 358-359.
52
Ibidem.
53
Fondation Robert Schuman, op.cit., p. 27-28.
54
Elisabeth du Rèau, op.cit., p. 45.
55
Sergio Romano, Histoire de l’Italie, du Risargimento à nos jours, Paris, Seul, 1977, p. 19-20.
56
Ibidem.
57
Lucien de Sainte-Lorette, L’idée d’union fédérale européenne, Paris, Colin, 1955, p. 31-32.
58
Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european. De la 1850 până la sfârşitul secolului al
XX-lea, trad. din franceză, Em. Galaicu-Păun, Cartier, 2001, p. 9.
59
Ibidem.
60
Elisabeth du Rèau, op.cit., p. 68.
61
L’ idée européenne, în Fundation Robert Schumann, op.cit., p. 29.
62
George Ciorănescu, Europa unită. De la idee la întemeiere, Paideea, 2004, p. 103.
63
Oswald Spengler, Le Declin de l’Occident, Parin, Galimard, 1931, p. 1-3.
64
Idem, Declinul occidentului, Editura Beladi, Craiova, 1996, vol. I, p. 5.
65
Elisabeth du Rèau, op.cit., p.81.
66
Coudenhove Kalergi, J’ai choisi l’Europe, Paris, Plon, 1952, p. 175-177.
67
Elisabeth du Rèau, op.cit., p. 103.
68
Fondation Robert Schuman, op.cit., p. 30-31.
69
Elisabeth du Rèau, op.cit., p.104.
70
Ibidem, p.116-123; Fondation Archives Européenes,. Le plan Briand d’Union fédérale européenne,
Geneve, 1992.

Capitolul II
Note
1
Élisabeth du Réau, L’idée d’Europe au XXe siècle, Editions complexes, f.a., p. 127.
2
Din 1993, cu prilejul celui de-al cincilea simpozion de la Bruxelles, s-au făcut cunoscute şi lucrările consacrate
acestei probleme şi apărute în Europa de Est.
3
.Ibidem.
4
Grigore Gafencu, Le Congres de l’Europe, în George Ciorănescu, Europa unită. De la idee la întemeiere, Paideia,
2004, p. 398.
5
V. Manifestul grupului român pentru Europa unită, în George Ciorănescu, op. Cit., p. 398.
6
Bino Olivi, L’Europe difficile, Histoire politique de la Communauté européene, Gallimard, 1998, p. 19.
7
George Ciorănescu, op. cit., p. 377.
8
Ibidem, p. 377-378.
9
Ibidem, p. 378.
10
Ibidem.
11
Ibidem, p. 366-369.
12
Ibidem, p. 375.
13
Bino Olivi, op.cit., p. 14-18.
14
Élisabeth du Réau, op.cit., p. 172.
15
Ibidem, p. 172-173.
16
Ibidem, p. 166.
17
Ibidem, p. 147.
18
Ibidem, p. 148.
19
Ibidem.
20
Jean-Michel Gaillard, Antony Rowley, Istoria continentului european. De la 1850 până la sfârşitul secolului al
XX-lea, Editura Cartier, 2001, p. 445-446.
21
Élisabeth du Réau, op.cit., p. 187.
22
Ibidem, p. 193.
23
Ibidem, p. 165.
24
Fondation Robert Schuman, Les nouvelles frontières de l’Europe, Ed. Economica, Paris, 1993, p. 146.
25
Ibidem.
26
Jean-Michel Gaillard, Antony Rowley, op.cit., p. 448.
27
Ibidem, p. 449.
28
Bino Olivi, op.cit., p. 29.
29
Ibidem.
30
Jean-Michel Gaillard, Antony Rowley, op.cit., p. 449.
31
Ibidem, p. 450.

263
32
Ibidem, p. 451.
33
Pierre Gerbet, La construction de l’Europe, Paris, nouvelle édition, Imprimerie Nationale, 1994, p. 185-187.
34
Daniela Maricica Cotoară, Uniunea europeană, Cartea Universitară, Bucureşti, 2004, p. 58-62.
35
Jean Boulois, Droit institutionel des Comunautés européenes, Paris, 1991, p.29; Pierre Gerbet, op.cit., p. 185.
36
Fondation Robert Schuman, op.cit., p. 147.
37
Élisabeth du Réau, op.cit., p. 249.
38
Ibidem.
39
Jean-Michel Gaillard, Antony Rowley, op.cit., p. 457.
40
Fondation Robert Schuman, op.cit., p.146-147; Bino Olivi, op.cit., p. 96-100.
41
Jean-Michel Gaillard, Antony Rowley, op.cit., p. 461.
42
Ibidem, p. 464.
43
Jekie Gower, Lărgirea Uniunii Europene, Perspective, trad. şi cons. Ştiinţific prof.univ.dr.Petre Prisecaru,
Editura Club Europa, 2000, p. 1415.
44
Wolfgang Schäuble, France et alemagne: fin de l’age d’or ou commencement d’une ère nouvelle ?, în
Foundation Robert Schuman, op.cit., p. 146; 146-160.
45
Bino Olivi, op.cit., p. 483-484.
46
Ibidem, p. 500-521.
47
Jean-Michel Gaillard, Antony Rowley, op.cit., p. 587.
48
Fondation Robert Schuman, op.cit., p. XV.
49
Jeckie Gower, John Schuman, Lărgirea Uniunii Europene, Perspective, op.cit., p. 1.
50
Ibidem.
51
v. Transferuri financiare şi lărgirea estică, raport al TEPSA, Budapesta, 1997, în Jackie Gower, John Redmond,
op.cit., p. 4.
52
Ibidem, p. 15.
53
Primul val al extinderii spre Nord în ianuarie 1972 (Marea Britanie, Danemarca, Irlanda). Al doilea val al
extinderii spre Sud, în ianuarie 1981 (Grecia). Al treilea val, în ianuarie 1986, tot spre Sud (Spania şi Portugalia). Al
patrulea val, în ianuarie 1995, spre Centrul şi Nordul Europei (Austria, Suedia, Finlanda).
54
Adrian Marino, Revenirea în Europa. Idei şi controverse româneşti 1990-1995, Craiova, 1996, p. V.
55
Jeckie Gower, John Redmond, op.cit., p. 34.

Capitolul III
Note
1
cf. Barbu B. Berceanu, Istoria constituţională a României în context internaţional, comentată juridic, Editura
Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 9.
2
v. Angela Banciu, Cultură şi civilizaţie europeană, Repere istorice şi semnificaţii valorice, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2003, pp. 230 – 235.
3
cf. André Maurois, Istoria Angliei, vol.I, Editura Politică, Bucureşti, 1970, p. 160.
4
Ibidem, p. 159. Angela Banciu, Istoria constituţională a României. Deziderate naţionale şi realităţi sociale,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 17.
5
Angela Banciu, Cultură şi civilizaţie europeană, ed.cit., p. 258.
6
Alexandru Valimărescu, Dan D. Stănescu, De la Codul napoleonian la Volkssetzbuch, în “Cercetări juridice”, anul
III, ianuarie - martie, 1943, p. 46.
7
v. Angela Banciu, Istoria constituţională a României, ed. cit., p. 20.
8
Vezi Tratatul prin care se instituie o Constituţie pentru Europa, Iaşi, Institutul European, 2005.
9
Foarte multe informaţii despre Tratatul constituţional se pot găsi pe site-ul U.E., http://europa.eu.int?constitution.
De asemenea, o secţiune specială este dedicată acestui subiect pe site-ul oficial al Consiliului Uniunii Europene:
http://ue.eu.int/showPage.asp?id=735&lang=en&mode=g. În limba română, informaţii oferite de Centrul de
Informare al Comisiei Europene în România sunt disponibile pe site-ul http://www.infoeuropa.ro. Site-ul
Ministerului Integrării Europene oferă la rândul său precizări legate de acest subiect: http://www.mie.ro.
10
Comentarii foarte utile sunt cele aparţinându-i lui Philippe Moreau Defarges, Comprendre la Constitution
européenne, Paris, Editions d’Organisation, 2004. Dacian Cosmin Dragoş consacră un întreg capitol Tratatului
constituţional în lucrarea sa Uniunea Europeană. Instituţii. Mecanisme (ed. a II-a), Bucureşti, Editura All Beck,
2005.
11
5 februarie 1963. Curtea de Justiţie a precizat că Comunitatea constituie o nouă ordine juridică, în favoarea căreia
statele membre au consimţit să îşi limiteze drepturile suverane.
12
9 martie 1978. Curtea de Justiţie a reafirmat principiul primordialităţii dreptului comunitar.
13
În prezent, în Parlamentul European sunt 736 de eurodeputaţi. Până la alegerile din 2009, Consiliul European
trebuie să stabilească exact, pe baza propunerilor Parlamentului şi cu consimţământul acestuia, repartiţia
mandatelor pentru fiecare stat. Până în acel moment, Parlamentul European va funcţiona pe baza Protocolului
privind dispoziţiile tranzitorii, anexat Tratatului constituţional. Astfel, numărul de parlamentari stabilit este

264
următorul: Germania – 99; Franţa, Italia, Marea Britanie – 78; Spania, Polonia – 54; Olanda – 27; Suedia –19;
Austria – 18; Belgia, Grecia, cehia, Ungaria, Portugalia – 24; Danemarca, Slovacia, Finlanda – 14; Irlanda, Lituania
– 13; Letonia – 9; Slovenia – 7. Estonia, Cipru, Luxemburg – 6; Malta 5. Dacă România şi Bulgaria vor adera
înainte de alegerile din 2009, vor avea 33, respectiv 17 locuri în Parlamentul European.
14
Numărul voturilor fiecărei ţări în Consiliu a fost stabilit astfel: Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie – 29;
Spania, Polonia – 27; Olanda – 13; Suedia, Austria – 10; Belgia, Grecia, Cehia, Ungaria, Portugalia – 12;
Danemarca, Irlanda, Slovacia, Finlanda, Lituania – 7; Letonia, Cipru, Slovenia, Estonia, Luxemburg, - 4; Malta – 3.
Dacă România şi Bulgaria vor adera înainte de alegerile din 2009, vor avea 14, respectiv 10 voturi în Consiliu
European.
15
În prezent, Comisia număra 30 de comisari, cele cinci state mari (Franţa, Germania, Spania, Marea Britanie şi
Italia) având câte doi.
16
Sistemul European al Băncilor Centrale (S.E.B.C.) nu are personalitate juridică şi este alcătuit din B.C.E. şi
Băncile Centrale Naţionale.
17
Primul (şi, deocamdată, singurul) caz de retragere din Comunitatea Europeană a fost cel al Groenlandei, în 1982,
după ce aceasta obţinuse, în 1979, statutul de teritoriu autonom ataşat
coroanei daneze.

Capitolul IV
Note
1
George Uscătescu, Europa, nuestra utopía, Reus, S.A., Madrid, 1978, p. 21.
2
„Europa naţiunilor” în viziunea lui Charles De Gaulle, „Europa cetăţenilor”, în accepţiunea lui Jean Monet.
3
René Girault, Gérard Bossuat (sous la direction de), Europe: nouvelle reflexions sur l'unité européenne au XX-e
siècle. Europe brisée, Europe retrouvée, Paris, Publications de la Sorbonne, 1994, p. 410.
4
Hélène Ahrweiler, în René Girault, op. cit., p. 413.
5
Romano Prodi, O viziune asupra Europei, Ed. Polirom, Iaşi, 2001, p. 6.
6
Ibidem, p. 8.
7
Philippe Moreau Defarges, Instituţiile europene, Ed. Amarcord, Timişoara, 2002, pp. 36-37.
8
O Comisie independentă propune o măsură unui Consiliu de Miniştri, care decide.
9
Proiect de Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa, art.18.
10
Constituţia Europei, art. 110-132.
11
Daniela Maricica Cotoară, Uniunea Europeană, Ed. Cartea Universitară, Bucureşti, 2004, p. 66.
12
Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ediţia a II-a, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2004, pp. 22-25.
13
Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Drept comunitar general, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pp. 101-111.
14
Jean Monnet, Mémoires, Fayard, Paris, 1976, p. 413.
15
Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Drept comunitar general, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pp. 101-111.
16
Hellen Walllace, William Wallace, Procesul politic în Uniunea Europeană, Ed. ARC, Chişinău, 2004, p.6.
17
Procesul în care decizia luată de state este un simplu acord şi se ia prin consens.
18
Procesul care implică transfer sau transferuri de competenţă de la statele participante către o persoană juridică
superioară, în care noile instituţii europene se bucură de autonomie şi autoritate politică.
19
Hellen Walllace, William Wallace, op. cit., p. 37.
20
Ibidem, p. 9.
21
John Pinder, European Community. The Building of a Union, Oxford, New York, Oxford University Press, 1991,
pp. 18.
22
Jacques Leprette, Une Clef pour l'Europe, 2ème édition, Brylant, Bruxelles, 1996, p.24.
23
Jacques Delors, Prezentarea Actului Unic European în Parlamentul European 15 februarie 1986, în Daniela
Maricica Cotoară, op.cit., pp. 197-198.
24
Christian Hen, Jacques Léonard, Uniunea Europeană, Ed. C.N.I. "Coresi" S.A.", Bucureşti, 2003, p. 62.
25
Ibidem, p. 63.
26
Site www. infoeuropa.ro, 2006.
27
Conway Henderson, în Ion A. Popescu, Uniunea statelor europene. Alternativă la sfidările secolului al XXI-lea,
Ed. Economica, Bucureşti, 2005, pp. 248-252.
28
Din 1962.
29
Jean-Louis Burban, Parlamentul European, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1999, p. 7.
30
I-1973, II-1981, III-1986, IV-1995, V-2004 momentele extinderilor europene.
31
Convenţia prevedea un maxim de 735 de membri ai P.E.
32
Ion A. Popescu, op. cit., p. 253.
33
Augustin Fuerea, op. cit., p.93.
34
Vezi şi metamorfozele din partidismul românesc, atât în plan ideologic, cât şi în plan acţional: schimbările de
doctrină, noile afilieri politice pentru a obţine sprijinul familiilor politice europene şi a se regăsi în configuraţia
parlamentară europeană.

265
35
Philippe Moreau Defarges, op. cit., p. 59.
36
Loukas Tsoukalis, Ce fel de Europă?, Ed. BIC ALL, Bucureşti, 2005, pp. 42-43.
37
Jöel Rideau, Droit institutionnel de l'Union et des Communautés européennes, 3-e édition, L.G.D.J., Paris, 1999,
p. 35.
38
Jean–Louis Burban, op. cit., p. 31.
39
Acuzată de superficialitate, şi iresponsabilitate, de gestionationare deficitară a „afacerea vacii nebune”.
40
Una dintre persoanele nominalizate de către italieni pentru postul de comisar a lansat o campanie împotriva
homoxesualităţii.
41
Site: http://www.robert-schuman.org/synth136.htm.
42
H. Walllace, W. Wallace, op. cit., p. 31.
43
Conferinţa Organelor Specializate în Afaceri Comunitare (COSAC) a fost lansată în 16-17 noiembrie 1989 la
Paris cu scopul de a înainta propuneri instituţiilor Comunităţii şi de a fi consultată de către guvernele statelor
membre.
44
Constituţia Europeană prevede o restângere a membrilor Comisiei, astfel încât numirile în Comisie se vor face
prin rotaţie.
45
Comisarul european a fost disculpat de către instanţa judecătorească cinci ani mai târziu.
46
Sergiu Tămaş, op. cit., p.241.
47
John Pinder, op.cit., p.21- 22.
48
Bino Olivi, L'Europa difficile, storia politica della Comunita, Il Mulino, Bologna, 1994, p. 394.
49
Comitete legislative, consultative create pentru a fi canale de comunicare.
50
Ibidem, p. 42.
51
Constituţia Europeană aduce modificări, 2 ani şi jumătate este durata prevăzută pentru mandatul preşedintelui,
ales prin rotaţie.
52
John Pinder, op. cit., p. 25.
53
Charles de Gaulle s-a opus unei posibile reguli a majorităţii calificate în Consiliul de Miniştri, refuzând ocuparea
scaunului între 24 martie 1965 şi 30 ianuarie 1966; el respinsese propunerea lui Walter Hallenstein privind un
proiect de finanţare FEOGA pentru a înlocui contribuţiile statelor membre cu resurse proprii, constituite din taxe
vamale şi prelevări din agricultură. Franţa blocase acest proiect, iar ulterior s-a recunoscut dreptul de veto, atunci
când negocierea nu este posibilă (nu avem unanimitate).
54
Christian Hen, Jacques Léonard, op. cit., pp. 75-76.
55
Jean Boulois, apud V. Marcu, Nicoleta Diaconu, op. cit., p.127.
56
John Pinder, op. cit., p. 37.
57
Jean Monnet, op. cit., p. 592.
58
Philippe Moreau Defarges, op. cit., pp. 48-49.
59
Philip Manin, apud Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, op. cit., 113.
60
Stabileşte obiectivele, durata, mijloacele de realizare.
61
Art. 4 din Tratatul UE, Tratatele consolidate.
62
Prin constituirea Tribunalului de Primă Instanţă în 1988.
63
Pierre Mathijsen, Compendiu de drept european, ediţia a 7-a, Ed. Club Europa, Bucureşti, 2002, p. 133.
64
Iordan Gheorghe Bărbulescu, Uniunea Europeană de la economic la politic, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2005, p. 190.
65
Loukas Tsoukalis, op. cit., p. 43.
66
Pierre Mathijsen, op. cit., p. 134.
67
Iordan Gheorghe Bărbulescu, op. cit., pp. 191-192.
68
O anomalie, deoarece singura în măsură să facă propuneri de modificare a Tratatelor este Comisia Europeană.
69
Protocolul asupra statutului Curţii, art. 2.
70
Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, op. cit., p. 189-191.
71
Loukas Tsoukalis, op. cit., p. 89.
72
Jean Monnet, Prefaţă, în Jean Baptiste Duroselle, L'Idée d 'Europe dans l'histoire, Denoël, Paris, 1965, p. 13.

Capitolul V
Note
1
Art. III-382 în Tratat de instituire a unei Constituţi pentru Europa.
2
Unitatea de Cont Europeană egală cu suma cursurilor de schimb ale valutelor componente, ponderate în funcţie de
cota-parte în cadrul coşului – ECU.
3
Philippe Moreau Defarges, Instituţiile europene, Ed. Amarcord, Timişoara, 2000, p. 74.
4
Vezi Loukas Tsoukalis, Ce fel de Europă?, Ed. ALL, Bucureşti, 2005, p. 169 şi Stephen George, Ian Bache,
Politics in the European Union, Oxford University Press, 2001, p. 352.
5
Numită astfel din 16 decembrie 1995.
6
Codul pentru euro este EUR, iar simbolul este €, provenind din litera greacă Є. Se face astfel referire la leagănul
civilizaţiei europene, dar şi la prima literă a cuvântului Europa.Liniile paralele semnifică stabilitatea monedei euro.

266
7
În Marius Profiroiu, Irina Popescu, Politici europene, Ed. Economica, Bucureşti, 2003, p. 194.
8
În T.U.E., art. G 4A sunt referiri la S.E.B.C.
9
Cu România şi Bulgaria 27 de state membre ale UE.
10
Art. 105 al.1 din Tratatul de la Maastricht.
11
la 13 octombrie 1998.
12
Fac parte cei 12 guvernatori ai băncilor centrale din statele zonei Euro.
13
Christian Hen, Jacques Léonard, Uniunea Europeană, ediţia a 10-a, Ed. C.N.I. „Coresi” S.A., 2003, p. 134.
14
Christian Hen, Jacques Léonard, op. cit., pp. 124-126.
15
Bruno Lemoine, L'Europe et la finance, Centre Européen de la Culture, Actes Sud, 1998, pp. 108-110.
16
Ibidem, p. 115.
17
În momentul în care deficitul bugetar depăşeşte 3% din PIB, Comisia europeană realizează un raport privind
”existenţa unui deficit public excesiv”, în care apreciază dacă există sau nu circumstanţe excepţionale.
18
Bruno Lemoine, op. cit., p. 185.
19
Lokas Tsoukalis, op. cit., p. 28.
20
Fondul European de Dezvoltare Regională – F.E.D.E.R., Fondul social European – F.S.E., Fondul European
pentru Dezvoltare şi Garantare Agricolă-F.E.O.G.A., Fondul European de Investiţii – F.E.I.
21
al căror P.I.B. este mai mic decât 75% din media P.I.B.-ului U.E..
22
Christian Hen, Jacques Léonard, op. cit., p. 140.
23
cea mai importantă sarcină a fost înfiinţarea Uniunii Economice şi Monetare.
24
Lokas Tsoukalis, op. cit., p. 29.
25
În Tratat de instituire a unei Constituţi pentru Europa.
26
Vezi art.112, respectiv 113 din TCE.
27
În Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa.
28
Statele membre ale U.E. care au adoptat moneda Euro.
29
Marea Britanie s-a simţit exclusă, deşi ea este cea care a cerut derogarea.
30
Danemarca a supus referendumului din 28 septembrie 2000 adoptarea monedei euro, rezultatul votului fiind
negativ.
31
Statele membre cu privire la care Consiliul nu a decis că îndeplinesc condiţiile pentru adoptarea euro sunt
denumite „state membre care fac obiectul unei derogări”. Statele membre care fac obiectul unei derogări şi băncile
lor centrale naţionale sunt excluse de la drepturile şi obligaţiile din cadrul Sistemului European al Băncilor Centrale
prevăzute în Statutul S.E.B.C. şi al Băncii Centrale Europene.
32
Ale Constituţiei Europene din momentul intrării în vigoare.
33
Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa.
34
Murray Newton Rothband, Ce le- a făcut Statul banilor noştri?, posfaţă de J.G. Hülsmann, Institutul Ludwig von
Mises, România, 2005, p. 147.
35
Ibidem, p. 148.
36
Ibidem, p. 167.
37
Kenneth Dyson (ed.), European States and the Euro, Oxford University Press, 2002, p. 360.
38
Christian Hen, Jacques Léonard, op. cit., p.129.
39
în teorie economică este cunoscută sub numele de “zonă monetară optimală”. Robert Mundell, laureat al
Premiului Nobel pentru economie în 1999, consideră că zona monetară optimală este cea în care actorii nu mai
dispun de capacitate de manipulare monetară, căutându-se alte flexibilităţi , efectele acestei organizări fiind cele
descries mai sus.
40
site: www.europa.eu.int, Romano Prodi, “La Convention européenne: Rendre l'UE plus proche de ses citoyens”.
41
Loukas Tsoukalis, op. cit., p. 185.
42
Hellen Wallace şi William Wallace, Procesul politic în Uniunea Europeană, Ed. Arc, Chişinău, 2005, p. 180.
43
Kenneth Dyson (ed.), op. cit., p. 361; vezi şi Stephen George, Ian Bache, op. cit., p. 357.
44
Vezi poziţia Marii Britanii, Danemarcei, Suediei, dar şi a Franţei. Cele trei state au refuzat să adopte moneda
unică, iar Franţa a insistat în instituirea unui control politic din partea Consiliului European în ceea ce priveşte
activitatea B.C.E. şi chiar a căutat să influenţeze numirea primului preşedinte al B.C.E.

Capitolul VI
Note
1
Grete Tartler, Europa naţiunilor Europa raţiunilor, Cartea Românească, 2001, p. 5.
2
Ibidem, p. 7.
3
Elizabeth Pond, Renaşterea Europei, Editura PANDORA-M, Târgovişte, 2003, p.20.
4
Ibidem, p. 21.
5
Maria Cobianu-Băcanu, Petruş Alexandrescu, Elena Cobianu, Adolescenţii: <<Primăvara Europei>>: cultura
procesului de integrare europeană, Arvin Press, 2004, p. 151.
6
Ibidem, p. 156.

267
7
Dominique Wolton, Naţiunea: Nu există spaţiu public european, în volumul Spiritul Europei, coord. Antoine
Compagnon şi Jacques Sebacher, Polirom, Iaşi, 2002, p. 126.
8
Ibidem, p. 141.
9
Maria Cobianu-Băcanu, Petruş Alexandrescu, Elena Cobianu, op. cit., p. 162.
10
Andrew Heywood, Politics, London Macmillan Foundation, 1997, p. 103.
11
Grete Tatler, op. cit., p. 9.
12
Dick Leonard, Ghidul Uniunii Europene, Editura Teora, Bucureşti, 2001, p. 168.
13
Grete Tartler, op. cit., p. 14.
14
Dick Leonard, op. cit., p. 169.
15
Grete Tartler, op. cit., p. 18.
16
Ibidem, pp.29-30.
17
A.D. Smith, National and Nationalism in a Global Era, Polity, 1996, p. 137.
18
Romano Prodi, O viziune asupra Europei, Polirom, Iaşi, 2001, p. 8.
19
Ibidem, p. 25.
20
Cezar Bîrzea, Cetăţenia europeană, Editura POLITEIA – SNSPA, Bucureşti, 2005, p. 191.
21
Dominique Schnapper, Christian Bachelier, Ce este cetăţenia? Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 154.
22
Ibidem, p. 167.
23
Bîrzea, op. cit., p. 194.
24
Barbu B. Berceanu, Cetăţenia: monografie juridică, Bucureşti, Editura ALL BECK, 1999, p. 8.
25
Iordan Gheorghe Bărbulescu, Uniunea Europeană – aprofundare şi extindere: de la Comunităţile Europene la
Uniunea Europeană, Editura Trei, Bucureşti, 2001, p. 205.
26
Walter Cairns, Introducere în legislaţia Uniunii Europene, Editura Universal Dalsi, 2001, p. 219.
27
Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Drept comunitar, LUMINA LEX, 2002, p. 309.
28
Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene, coord. Valentin Constantin, Editura Polirom, Iaşi, 2003,
pp.156-157.
29
Iordan Gherghe Bărbulescu, op. cit., p. 206.
30
Philippe Moreau Defarges, Instituţiile europene, Editura AMARCOND, Timişoara, 2002, p. 185.
31
Dominique Schnapper în colaborare cu Christian Bachelier, op. cit., p. 154.
32
Iordan Gheorghe Rădulescu, op. cit., p. 206.
33
Philippe Moreau Defrages, op. cit., p. 182.
34
Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene, p. 501.
35
Stelian Scăunaş, Uniunea Europeană: construcţie, indtituţii, drept, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2005, p. 135.
36
Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene, p. 502.
37
Luciana-Alexandra Ghica, Enciclopedia Uniunii Europene, Editura Meronia, Bucureşti, 2005, p. 36.
38
Art. I-2 din Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa.
39
Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed, ALLL Beck, Bucureşti, 2003, p. 142.
40
Ibidem, p. 143.
41
Sunt drepturi subiective ale cetăţenilor, esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea acestora, indispensabile
pentru dezvoltarea liberă a personalităţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi garantate prin Constituţie şi
legi.
42
Ioan Muraru, op. cit., p. 144.
43
În Tratatul ce instituie o Constituţie pentru Europa.
44
statutul EDPS este stabilit prin Decizia nr.1247/2002/EC – 1iulie 2002.
45
Titlu I art. art. 61-65.
46
Excepţie fac situaţiile clar definite de lege, de exemplu, executarea unei pedepse sau obligaţiile civile normale –
munca în caz de calamitate, pentru sprijinul comunităţii.
47
Art. 4 al C.E.D.O.
48
Art. II – 80-86 din Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa.
49
Convenţia Europeană pentru Protecţia Drepturilor Omului, Tratatul Comunităţii Europene, Convenţia privind
drepturile omului şi biomedicinii.
50
Vezi şi Carta Socială Europeană revizuite din 3 mai 1996, Carta Europeană privind Drepturile Muncitorilor.
51
Drepturile copilului sunt instituite prin Convenţia asupra Drepturilor Copilului, New York, 20 noiembrie 1989.
52
Vezi art. 15 al Cartei Sociale Europene, art.23 al Cartei Sociale Europene, revizuită, şi punctului 26 al Cartei
Comunitare privind Drepturile Sociale Fundamentale ale Muncitorilor.
53
Art. 87- 98 din Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa.
54
articolul 6 al Cartei Sociale Europene, punctele 12 şi 14 ale Cartei comunitare privind drepturile sociale
fundamentale ale muncitorilor, decizii ale Curţii Europene a Drepturilor Omului.
55
Art. 24 la care se adaugă şi directivele privind ocrotirea drepturilor angajatului în cazul transferării întreprinderii
şi a protecţiei angajaţilor în cazul stării de insolvenţă a angajatorului.
56
dispoziţiile Directivei 94/33/EC, Carta Socială Europeană, Carta Comunitară privind Drepturile Fundamentale
Sociale ale Muncitorilor şi Convenţia asupra Drepturilor Copilului.

268
57
Art.. 153 T.C.E.
58
Iordan Gheorghe Bărbulescu, Uniunea Europeană de la economic la politic, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2005, p.
377.

Capitolul VII
Note
1
Iordan Gheorghe Bărbulescu, Uniunea Europeană-aprofundare şi extindere: de la Comunităţile Europene la
Uniunea Europeană, Editura Trei, Bucureşti, 2001, p. 24.
2
John Pinder, Uniunea Europeană: foarte scurtă introducere, Editura ALL, Bucureşti, 2005, p. 60.
3
Philippe Moreau Defarges, Instituţiile europene, Editura Amarcond, Timişoara, 2002, p. 122.
4
Ibidem, p. 124.
5
Ibidem, p. 62.
6
Ibidem, p. 65.
7
Ibidem, p. 125.
8
Guillaume Courty, Guillaume Devin, Construcţia europeană, Editura ,,CORESI” S.A., Bucureşti, p. 60 şi urm.
9
Gilles Ferréol (coord.), Dicţionarul Uniunii Europene, Polirom, Iaşi, 2001, p. 104.
10
Ibidem, 105.
11
Ileana Pascal, Ştefan Deaconu, Codru Vrabie, Niculae Fabian, Uniunea economică şi monetară, Centrul de
Resurse Juridice, Bucureşti, 2002.
12
Ibidem, p. 12.
13
Allan Thatham, Eugen Osmochescu, Dreptul Uniunii Europene, Editura Arc, 2003, p. 182.
14
Claude Henry, Concurrence et services dans l'Union europeénne, PUF, Paris, p. 51.
15
Camelia Stoica, Libera circulaţie a persoanelor în Uniunea Europeană, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2001, p.
63.
16
Walter Cairns, Introducere în legislaţia Uniunii Europene, Editura Universal Dalsi, 2001, p. 292.
17
Stephan Leibfried şi Paul Piersen, Politica socială, în vol. Procesul politic în Uniunea Europeană, Ediţia a IV-a,
responsabili de ediţie Helen Wallace şi William Wallace, Editura ARC, Chişinău, 2004, p. 273.
18
Ibidem, p. 274.
19
Ibidem, p. 276.
20
George Poede, Politici sociale. Abordare politologică, Editura Edict, Iaşi, 2002, p. 42.
21
Ibidem, p. 43.
22
Philippe Moreau Defrages, op. cit., p. 142.
23
Ibidem, p. 143.
24
Jacques Pelkmans, Integrarea europeană: metode şi analiză economică, Institutul European din România,
Bucureşti, 2003, p. 292.
25
Ibidem, p. 293.
26
Ovidiu Ţinca, Drept social comunitar, Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 22.
27
Ibidem, p. 35
28
Gabriel Popescu, Politici agricole. Acorduri europene, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 25.
29
Gilles Ferréol, op. cit., p. 24.
30
Gabriel Popescu, op.cit., p. 27.
31
Philippe Moreau Defrages, op. cit., p. 67.
32
Ibidem, p.69.
33
Felicia Dumitru, Construcţia europeană, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2004, p. 52.
34
John Pinder, op. cit., p. 91.
35
Brigid Laffan şi Michael Shackelton, Bugetul, în vol. Procesul politic în Uniunea Europeană, p. 271.
36
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, Drept instituţional european, Bucureşti, 1994, p. 105.
37
Ibidem, p. 106.
38
Ibidem, p. 219.
39
Alberta M. Sbragia, Politica de mediu. Constrângeri economice şi presiuni externe, în vol. Procesul politic în
Uniunea Europeană, p. 301.
40
Dick Leonard, Ghidul Uniunii Europene, Teora, Bucureşti, 2001, p. 150.
41
Gilles Ferréol (coord.), op. cit., p. 111.
42
Alberta M. Sbragia, op. cit., p. 304.
43
Michael Strübel, Politicile ecologiste în Europa. O înverzire a Europei? În vol. Europa după Maastricht.
Perspective americane şi europene, editor Paul Michael Lützeler, Institutul European, Iaşi, 2004, p. 266.
44
Ibidem, p. 267.
45
Michel Ayral, Le marché intérieur de l'Union européenne. Les règules du jeu, La Documentation française, Paris,
1998, p. 10.

269
46
Mircea Duţu, Principii şi instituţii fundamentale de drept comunita al mediuluir, Editura Economică, Bucureşti,
2005, p. 37.
47
Alberta M. Sbragia, op. cit., p. 303.
48
Ibidem, p. 304.
49
Mircea Duţu, op. cit., Editura Economică, Bucureşti, 2005, p. 57.
50
Ibidem, p. 59.
51
Octavian Manolache, Drept comunitar. Cele patru libertăţi fundamentale. Politici comunitare, Ediţa a 2-a,
Editura ALL BECK, Bucureşti, 1999, p. 180.
52
Christian Hen, Jacques Léonard, Uniunea Europeană, Ediţia a 10-a, Editura C.N.I. ,,CORESI” S.A., Bucureşti, p.
157.
53
Ion A. Popescu, Aurelian A. Bondrea, Mădălina I. Constantinescu, Uniunea statelor europene: alternativă la
sfidările secolulu al XXI-lea, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p. 186.
54
Octavian Manolache, op. cit.
55
http://www.infoeuropa.ro.
56
Marius Profiroiu, Irina Popescu, Politici europene, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 31.
57
Alexandru Modrescu (coord.), Sistemul educaţional în România. Descriere a responsabilităţilor, structurilor şi
acţiunilor de politică educaţională, Editura Trei, Bucureşti, 1999, p. 247.
58
Luciana Ghica (coord.), Enciclopedia Uniunii Europene, Editura Meronia, Bucureşti, 2005.
59
Robert Picht, Politicile culturale după Maastricht, în vol. Europa după Maastricht. Perspective americane şi
europene, p. 312.

Capitolul VIII
Note
1
Teritoriul şi populaţia Uniunii vor creşte cu aproape o treime, în timp ce creşterea PIB-ului va fi de doar 5-6%.
2
Pentru perioada de programare 2000-2006 acestea însumează 213 miliarde Euro.
3
Vezi pe larg Pascariu Gabriel (coord.), Stănculescu Manuela, Jula Dorin, Luţaş Mihaela şi Lhomel Edith, Impactul
politicii de coeziune socială asupra dezvoltării economico-sociale la nivel regional în România, Studiul nr. 9,
Studii de impact privind pre-aderarea, Institutul European din România, Bucureşti, 2003, p. 50-52.
4
Vezi pe larg Putnam Robert D., Leonardi Robert şi Nanetti Raffaela Y., Cum funcţionează democraţia. Tradiţii
civice ale Italiei moderne, Editura Polirom, Iaşi, 2001.
5
Politica de dezvoltare regională, Institutul European din România, Bucureşti, 2003, Seria Micromonografii –
Politici Europene, p. 17.
6
Koutalakis, Charalampos, „Politica UE de dezvoltare regională şi de coeziune economică” în Manualul Afacerilor
Europene, Institutul European din România, Bucureşti, 2005, p. 168.
7
Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1257/1999 din 17 mai 1999 prind ajutorul acordat din Fondul European de
Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA) pentru dezvoltare rurală şi de modificare şi abrogare a unor regulamente.
8
Pinder, John, Uniunea Europeană. Foarte scurtă introducere, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2005, p. 84.
9
Vezi în acest sens şi Koutalakis, Charalampos, „Politica UE de dezvoltare regională şi de coeziune economică”, în
Manualul Afacerilor Europene, Institutul European din România, Bucureşti, 2005, p. 169.
10
Vezi pe larg Politica de dezvoltare regională, Institutul European din România, Bucureşti, 2003, Seria
Micromonografii – Politici Europene, p. 34.
11
Vezi Tsoukalis Loukas, Ce fel de Europă?, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2005, p. 157-162.
12
Conform Tratatului de la Maastricht.
13
Vezi structura Comitetului Regiunilor şi modalităţile în care ele operează în Rules of Procedures CdR 1/2004.
14
Acest drept a fost conferit Comitetului Economic şi Social încă din 1972, dar consfinţirea lui la nivelul legislaţiei
primare are loc doar prin Tratatul Uniunii Europene.
15
Vezi Regulamentul de funcţionare (Rules of procedure), varianta utilizată, în acest capitol, fiind cea din
octombrie 2004, disponibilă pe site-ul Consiliului Economic şi Social.
16
Articolul 130 din Tratatul de la Roma.
17
Statutul şi Regulamentul de funcţionare ale Băncii Europene de Investiţii pe site-ul Băncii Europene de Investiţii.
18
Miguel Roca Junyent, „Europa regională”, Politis nr. 3/1995, p. 52.

Capitolul IX
Note

1
Data semnării Tratatului de la Roma.
2
Atacurile de la Madrid şi Londra au demonstrat că nu doar Statele Unite sunt posibile ţinte ale terorismului
internaţional, ci şi alte state care fac parte din ceea ce am putea numi lumea occidentală, creştină.

270
3
Christian Hen şi Jacques Leonard, Uniunea Europeană, Ediţia a 10-a, Editura C.N.I. Coresi, Bucureşti, 2003, p.
11.
4
John Pinder, Uniunea Europeană. Foarte scurtă introducere, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2005, pp. 104-105.
5
Jorg Monar, „Justiţie şi afaceri interne”, în Manualul Afacerilor Europene, Institutul European din România,
Bucureşti, 2005, pp. 277-278
6
Adam Dudzic, „Punerea în aplicare a politicii UE în domeniul justiţiei şi afacerilor interne în Polonia”, în
Manualul Afacerilor Europene, Institutul European din România, Bucureşti, 2005, pp. 291-292.
7
Decizia Consiliului 2004/512/CE, publicată în JO L 213/5 din 15.06.2004.
8
Regulamentul CE nr. 343/2003, publicat în JO L 50/1 din 25.02.2003.
9
Vezi pe larg programul de la Haga, adoptat cu ocazia întâlnirii Consiliului European din data de 4-5 noiembrie
2004.
10
Vezi pe larg Didier Bigo, „Border regimes, police cooperation and security in an enlarged European Union”, în
Jan Zielonka (ed.), Europe Unbound. Enlarging and reshaping the boundaries of the European Union, Routledge,
London and New York, 2002, pp. 219-229.
11
Peter Cullen, „The Third Pillar: Criminal Law Aspects of ‘Convention Law’”, în John A. Usher (ed.), The State of
the European Union. Structure, enlargement and economic union, Pearson Education Limited, Harlow, 2000.
12
Vezi Tsoukalis Loukas, Ce fel de Europă?, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2005, p. 110-111.
13
Vezi pe larg Joanna Apap şi Sergio Carrera, „Progress and Obstacles in the Area of Justice and Home Affairs in
an Enlarging Europe”, în Romanian Journal of European Affairs, vol. 3, no. 3, 2003, pp. 72-74
14
Vezi pe larg Malcom Anderson, „The future border regime of the European Union. Enlargement and implications
of the Amsterdam Treaty”, în Jan Zielonka (ed.), Europe Unbound. Enlarging and reshaping the boundaries of the
European Union, Routledge, London and New York, 2002, pp. 219-229, pp. 249-253.

Capitolul X
Note
1
Vezi Ioan Scurtu, Revoluţia Română din Decembrie 1989 în context internaţional, Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 2006 (cap. I, Criza regimului socialist-totalitar).
2
Mihail Gorbaciov, Memorii, Memorii, Bucureşti, Editura Nemira, 1994, pp. 211 – 222.
3
Jean-François Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, Iaşi, Editura
Polirom, 1998, p. p. 289.
4
Andrew Mayhew, Recreating Europe. The European Union’s Policy towards Central and Eastern Europe,
Cambridge, Cambridge University Press, 1998.
5
Acquis-ul comunitar este ansamblul de drepturi şi obligaţii asumate de statele membre ale Uniunii Europene,
normele juridice ce reglementează activitatea instituţiilor UE, acţiunile şi politicile comunitare. El este constă din:
1) legislaţia comunitară primară (Tratatele originare ale Comunităţilor Europene şi cele ulterioare – Actul Unic
European, Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa, respectiv Tratatele de aderare
etc.); 2) legislaţia secundară, adoptată de instituţiile UE pentru punerea în practică a prevederilor Tratatelor
(regulamente, directive, decizii, opinii şi recomandări); 3) jurisprudenţa Curţii de Justiţie şi a Tribunalului de Primă
Instanţă; 4) declaraţiile şi rezoluţiile adoptate în cadrul UE; 5) acţiuni comune, poziţii comune, convenţii semnate,
rezoluţii, declaraţii şi alte acte adoptate în cadrul Politicii Externe şi de Securitate Comună (PESC) şi al cooperării
din domeniul Justiţiei şi al Afacerilor Interne (JAI); 6) acordurile internaţionale la care UE este parte, precum şi cele
încheiate între statele membre ale UE cu referire la activitatea acesteia.
Acquis-ul comunitar este o construcţie complexă, care s-a dezvoltat în decursul a 50 de ani, fiind estimat la
80.000 - 90.000 de pagini de Jurnal Oficial al Uniunii Europene. Numărul de pagini de acquis comunitar nu poate
fi însă calculat cu exactitate deoarece acquis-ul are un caracter dinamic, în fiecare zi adoptându-se acte noi şi
abrogându-se altele. Acquis-ul comunitar are un efect de directă aplicare. Normele nu trebuie ratificate; ele fie se
transpun în legislaţia internă, cum este cazul directivelor, fie se aplică direct, cum este cazul regulamentelor. Pentru
a fi cunoscute, aceste dispoziţii trebuie să existe în limba naţională a statului membru respectiv. În prezent, UE are
20 de limbi oficiale; astfel, fiecare act trebuie să fie disponibil în 20 de variante originale, toate versiunile
lingvistice având aceeaşi forţă juridică. Accesul, atât al persoanelor fizice, cât şi al celor juridice la aceste informaţii
trebuie să fie nediscriminatoriu.
Din raţiuni practice, acquis-ul comunitar a fost împărţit în 31 de capitole: 1) Libera circulaţie a mărfurilor;
2) Libera circulaţie a persoanelor; 3) Libera circulaţie a serviciilor; 4) Libera circulaţie a capitalului; 5) Dreptul
societăţilor comerciale; 6) Concurenţa; 7) Agricultura; 8) Pescuitul; 9) Transporturi; 10) Impozitare; 11) Uniunea
Economică şi Monetară; 12) Statistica; 13) Politica Socială şi ocuparea forţei de muncă; 14) Energie; 15) Industrie;
16) Întreprinderi mici şi mijlocii ; 17) Ştiinţă şi cercetare; 18) Educaţie, pregătire profesională, tineret; 19)
Telecomunicaţii; 20) Cultura şi audiovizual; 21) Politica Regională; 22) Protecţia mediului înconjurător; 23)
Sănătatea şi protecţia consumatorilor; 24) Justiţie şi Afaceri Interne; 25) Uniune Vamală; 26) Relaţii externe; 27)
Politica Externă şi de Securitate Comună ; 28) Control financiar; 29) Prevederi financiare şi bugetare; 30) Instituţii ;
31) Altele.

271
6
Informaţii utile pe site-ul http://www.infoeuropa.ro la rubrica Finantare>Phare, Ispa, Sapard>Cautare programe;
selectaţi în funcţie de domeniile de interes; site-ul Ministerului Integrării Europene http://www.mie.ro. Vezi şi
broşura Cum se lucrează cu PHARE, ISPA şi SAPARD, editată de Delegaţia Comisiei Europene în România, 2005;
aceasta sintetizează modul de funcţionare a acestor programe, actorii-cheie implicaţi în implementarea lor şi
procedurile pe baza cărora se derulează.
7
Cum se lucrează cu PHARE, ISPA şi SAPARD, pp. 26.
8
Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european. De la 1850 la sfârşitul secolului al XX-
lea, Bucureşti, Editura Cartier, 2001, p. 527.
9
Vezi Michael A. Landesmann & Darius K. Rosati, Shaping the new Europe – Economic Policy Challenges of
European Union Enlargement, London, Palgrave Macmillan, 2004.
10
Conform Eurostat, nivelul PIB/per capita, în raport cu media europeană, al noilor membri era următorul: Letonia
– 35%, Lituania şi Polonia – 39%, Estonia – 42%, Slovacia – 47%, Malta – 55%, Ungaria – 57%, Cehia – 60%,
Cipru – 72%, Slovenia – 74% (sursă: Comisia europeană, http://europa.eu.int/comm/publications).
11
Criteriile de convergenţă pentru adoptarea monedei unice sunt: 1) deficit public inferior a 3% din PIB; 2) datorie
publică mai mică decât 60% din PIB; 3) inflaţie inferioară a 1,5% din media celor trei state comunitare cu inflaţia
cea mai scăzută; 4) rata dobânzii pe termen lung inferioară a 2% din media celor trei state comunitare cu dobânzile
pe termen lung cele mai reduse; 5) moneda naţională să se încadreze timp de doi ani în marjele de fluctuaţie ale
Sistemului Monetar European.
12
Vezi broşura Davantage d’unité et de diversité. L’élargissement historique de l’Union Européenne, editată de
Direcţia Generală Presă şi Comunicare a Comisiei Europene, 2003.
13
Date oferite de Comisia europeană:
http://europa.eu.int/comm/economy_finance/publications/occasionalpaers_en.htm
14
vezi 7 plus, nr. 397 din 21 iunie 2006, p. 12.
15
Vezi raportul Elargissement de l’UE. Résultats et défis. Rapport de Wim Kok à la Commission europénne,
disponibil pe site-ul Comisiei europene.
16
Datele folosite în această secţiune aparţin Wiener Institut für Internationale Wirtschaft, fiind preluate de site-ul
http://www.diploweb.com.
17
Cifre valabile pentru anul 2002, conform Eurobarometrului: http://europa.eu.int/comm/public_opinion.

Capitolul XI
Note
1
Uniunea Europeană ajută şi la finanţarea unei serii de activităţi de apărare a drepturilor omului, precum iniţiativa
europeană pentru democraţie şi drepturile omului, care consacră anual aproximativ 100 milioane euro pentru
activităţi precum: consolidarea democraţiei, buna guvernare şi statul de drept; susţinerea abolirii pedepsei cu
moartea în lumea întreagă; lupta împotriva torturii, susţinere pentru curţile penale şi tribunalele internaţionale; lupta
împotriva rasismului, xenofobiei şi discriminării împotriva minorităţilor şi populaţiilor autohtone.
2
Vezi Nicholas Moussis, Guide to European Policies, 10th rev.ed., Brussels, European Study Service, 2005
3
La 25 mai 1950, declanşarea ostilităţilor în Coreea agravează războiul rece. Statele Unite fac presiuni pentru ca
Germania de Vest să fie repede reînarmată. Ostilă renaşterii unei armate germane necontrolate, Franţa propune
integrarea acesteia într-o armată europeană (declaraţia preşedintelui Consiliului, René Pleven, din 24 octombrie
1950). Propunerea franceză face obiectul unei negocieri iniţiate la Paris, pe 15 februarie 1951. Tratatul care instituie
Comunitatea Europeană de Apărare (C.E.A.) este semnat de cele şase state membre C.E.C.O., la 28 mai 1952. Clasa
politică franceză se divizează însă profund în momentul în care Adunarea Naţională lansează apelul de semnare a
tratatului. După lungi şi dificile dezbateri, care au destabilizat viaţa politică a celei de-a IV-a Republici franceze,
ratificarea Tratatului asupra C.E.A. este respinsă de către Adunarea Naţională, la 30 august 1954.
Tratatul de Alianţă de la Bruxelles, din 1948, a fost modificat în 1954 pentru a crea Uniunea Europei
Occidentale (U.E.O.), care va fi, până la Tratatul de la Amsterdam, singura organizaţie europeană gestionând
apărarea şi securitatea. Deşi întărea mai vechiul tratat de alianţă, U.E.O. va rămâne o entitate simbolică fără putere
sau cooperare reală în faţa N.A.T.O., mai ales în timpul războiului rece. Principalul său rol va rămâne cel legat de
dezvoltarea forţelor nucleare autonome franceze şi britanice (mai ales după evenimentele legate de Canalul de Suez
şi cu ocazia conflictelor create de decolonizarea celor două foste puteri coloniale, asigurând neutralitatea altor ţări
europene în aceste conflicte şi evitând să lase apărarea Europei occidentale unicului control american al N.A.T.O.)
4
Imaginea „pilonului” s-a impus în primăvara anului 1991, după modelul unui templu antic, care se sprijină pe trei
piloni şi are deasupra un fronton (care include obiectivele U.E. : cetăţenia europeană, piaţa unică, integrarea
economică, politica externă).
Reamintim că Tratatul constituţional, semnat la Roma la 29 octombrie 2004 şi în prezent în curs de
ratificare, propune contopirea celor trei piloni, precum şi adăugarea de noi domenii de cooperare şi o revizuire a
nivelurilor decizionale.
5
În anii ’90, lumea a fost zguduită de şapte conflicte violente, care au costat comunitatea internaţională 200
miliarde euro.

272
6
Vezi Neill Nugent, The Government and Politics of the European Union, 5th ed., London, Palgrave Macmillan,
2003
7
Vezi broşura Un acteur mondial. Les relations extérieures de l’Union Européene, edidată de Direcţia Generală
Presă şi Comunicare a Comisiei europene, 2003
8
China şi India au decis să participe la proiectul Galileo, sistemul de navigaţie prin satelit al Uniunii. Lansarea
sistemului Galilelo este prevăzută pentru 2008.

Capitolul XII
Note
1
Lucian Boia, România, ţară de frontieră a Europei, Bucureşti, Humanitas, 2005, p. 13.
2
Apud Ion A. Popescu, Aurelian A. Bondrea, Mădălina I. Constantinescu, Uniunea statelor europene: alternativă
la sfidările secolului al XXI-lea, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p. 325.
3
Ana Maria Dobre (coord.), România şi integrarea europeană, Institutul European, Iaşi, 2005, p. 44.
4
Alexandru Duţu, Ideea europeană şi evoluţia conştiinţei europene, Editura ALL, Bucureşti, 1999.
5
V. Angela Banciu, Europenism şi tradiţionalism la români, în Strategii cognitive şi integrare europeană,
Politehnica Press, 2003, p. 141.
6
Lucian Boia, op. cit., p. 15.
7
Ana Maria Dobre (coord.), op. cit., p. 50.
8
Angela Banciu, op. cit., p. 142.
9
Idem, Istoria constituţională a României. Deziderate naţionale şi realităţi sociale, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2001, p. 21-38.
10
Ibidem, pp. 67-78.
11
Alexandru Husar, Ideea europeană sau noi şi Europa (istorie, cultură, civilizaţie), Institutul European, Iaşi, 1993
12
Eugen Filotti, Gândul nostru, în ;,Cuvântul liber”, seria a II-a, nr. 1 din 26 ianuarie 1924, p. 3.
13
Cf. Z. Ornea, Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea, Bucureşti, 1968, p. 351.
14
Studiul a apărut în publicaţia Geopolitica şi geoistoria, anul I, nr. 1, Ramuri, Craiova, 1941.
15
Geopolitica şi geoistoria, anul I, nr. 1, p. 2.
16
V. Angela Banciu, Europenism şi tradiţionalism la români, ed. cit., p. 144.
17
Ibidem.
18
Loukas Tsoukalis, Ce fel de Europă? Editura ALL, Bucureşti, 2005, p. 196.
19
Ibidem.
20
Liviu Maha, România şi integrarea în Uniunea Europeană; perspectivă economică, în vol. Noi şi Europa, Adrian
Neculau (coord.), Polirom, Iaşi, 2002, p. 69.
21
Ioan Diaconiţă, Aristiţa Rotilă, România şi integrarea economică europeană, Alma Mater, Bacău, 2004, p. 203.
22
Liviu Maha, op. cit.
23
Lucian Boia, op. cit., p. 145.
24
Daniel Dăianu, Radu Vrânceanu, România şi Uniunea Europeană: inflaţie, balanţă de plăţi, creştere economică,
Polirom, Iaşi, 2000, p.19.
25
Lucian Boia, op. cit., p. 155.
26
Ibidem, p. 175.
27
Daniel Dăianu, Radu Vrânceanu, op. cit., p. 24.
28
Progress toward the unification of Europe, Washington DC, The World Bank, 2000, p. 42.
29
Ion A. Popescu, Aurelian A. Bondrea, Mădălina I. Constantinescu, op. cit., p. 330.
30
Ibidem, p. 333.
31
www.rcc.ro.
32
www.trafic.media.ro.
33
Felicia Dumitru, Construcţia europeană, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2004, p. 91.
34
Ibidem, p. 93.
35
Constantin Ciupagea, Valentin Lazea, Reforma instituţională şi aderarea la UE, în vol. Modificări structurale şi
performanţa economică, Institutul Român pentru Libera Întreprindere, Bucureşti, 2003, p. 234.
36
Numărul oficial al capitolului în cadrul negocierilor acquis-ului comunitar.
37
Ibidem, p. 237.
38
,,Programul Naţional de Aderare la Uniunea Europeană”, vol. I, iunie 2002, p. 17.
39
http://www.mie.ro./negocieri.
40
Constantin Stoenescu, Însemnări marginale la dosarul mediu din acquis-ul comunitar, în ,,Sfera Pliticii”, anul
XIII, nr. 119/2005, p. 25.
41
Ibidem, p. 28.
42
Ana Maria Dobre, Ramona Coman (coord.), op. cit. , Institutul European, Iaşi, 2005, p. 240.
43
Constantin Stoenescu, op. cit., p. 29.

273
44
Napoleon Pop, România şi Uniunea Europeană: experienţa parcursă şi iminenta aderare, în ,,Probleme
economice”, vol. 147/2005, p. 23.
45
,,Adevărul” din 17 mai 2006.
46
,,Adevărul” din 18 mai 2006.
47
,,De ce ne vrea Europa?” editorial semnat de Adriana Halpert în ,,Adevărul” din 17 mai 2006.
48
Angela Banciu, Istoria constituţională a României. Deziderate naţionale şi realităţi sociale, Lumina Lex,
Bucureşti, 2001, p. 403.
49
Ioana Cornescu, Monica Macovei, Oana Diana Duţescu, Jean-Claude Masclet, Implicaţiile adoptării acquis-ului
comunitar asupra Constituţiei României, Institutul European din România, Bucureşti, 2003, p. 5.
50
Ibidem , p. 9.
51
Ibidem, p. 10.
52
V. pe larg Legea de revizuire a Constituţiei, publicată în ,,Monitorul Oficial al României”, Anul 171 (XV), nr.
669, Partea I-a, Legi, decrete, hotărâri şi alte acte, din 22 septembrie 2003.
53
Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Antonie Iorgovan, Revizuirea Constituţiei României, Editura Rosetti,
Bucureşti, 2003, p. 10.
54
,,Monitorul Oficial al României” nr. 669 din 22 septembrie 2003.
55
Ibidem, p. 15.
56
Constituţia României, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 11.
57
Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Antonie Iorgovan, op. cit., p. 16.
58
Ibidem, p. 36.
59
Ibidem, p. 72.
60
,,Monitorul Oficial al României” nr. 669 din 22 septembrie 2003.
61
Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Antonie Iorgovan, op. cit., p. 132.
62
Victor Duculescu, Constituţia europeană. ,,Fata Morgana”, obiect de ,,adulaţie” sau un nou ,,decalog” al
relaţiilor dintre statele continentului? în ,,Sfera Politicii”, anul XII, nr. 112/2004, p. 25.
63
Ibidem, p. 27.
64
Amelia Chirteş, Reflectarea principiilor democratice în Constituţiile României, în ,,Sfera Politicii”, anul XIII,nr.
114/2005, p. 18.
65
Revista română de statistică, nr. 2/2005, pp. 96-97.
66
Radu Gheorghiu, Constantin Ciupagea, Geomina Ţurlea, Abordarea costurilor şi beneficiilor din perspectiva
factorilor de producţie, în ,,Probleme economice”, vol. 116/2004, p. 12.
67
Ibidem, p. 15.
68
Ibidem, p. 17.
69
Anuarul Statistic al României 2003, Institutul Naţional de Statistică, p. 50.
70
Radu Gheorghiu, Constantin Ciupagea, Geomina Ţurlea, op. cit., p. 18.
71
Carmen Costea, Vom intra în UE cu o industrie necompetitivă, în ,,Finanţe şi afaceri”, anul 2, nr.9 din martie
2006.
72
Ibidem, p. 29.
73
Agnes Ghibuţiu, Liberalizarea comerţului cu servicii în UE: implicaţii pentru România, în ,,Probleme
economice”, vol. 194/2006, p. 29.
74
Ibidem, p. 31.
75
Ibidem, p. 36.
76
Nicoleta Puiu, Lecţia slovacă, în ,,Piaţa financiară”, nr. 7-8 din iulie-august 2005, pp. 104-105.

274
Anexa 1: Istoricul construcţiei europene

19 septembrie 1946 Într-un discurs istoric, ţinut la Zurich, Winston Churchill vorbeşte
despre necesitatea creării „Statelor Unite ale Europei”.
9 mai 1950 Robert Schuman, ministrul de externe al Franţei, inspirat de Jean
Monnet, propune planul ce va sta la baza Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului sau CECO („Declaraţia Schuman”).
18 aprilie 1951 Este semnat Tratatul de la Paris pentru constituirea CECO, de către
Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda.
10 august 1952 Sunt înfiinţate CECO şi Adunarea sa Parlamentară. Jean Monnet
devine preşedintele Înaltei Autorităţi a Cărbunelui şi Oţelului.
10 februarie 1953 Piaţa Comună a cărbunelui şi oţelului devine funcţională. Cele şase
state fondatoare înlătură barierele vamale şi restricţiile cantitative cu
privire la materiile prime menţionate.
30 august 1954 Proiectul de tratat pentru crearea unei Comunităţi politice europene
eşuează, odată cu respingerea de către Parlamentul francez, în august
1954, a tratatului asupra Comunităţii Europene a Apărării.
25 martie 1957 Sunt semnate tratatele care instituie Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice (EURATOM) şi Comunitatea Economică Europeană (CEE)
de către cele şase ţări - Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi
Olanda; tratatele de înfiinţare sunt cunoscute sub numele de Tratatele
de la Roma şi au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.
1961 Marea Britanie, Irlanda, Danemarca şi Norvegia înaintează cererea de
aderare la CEE.
14 ianuarie 1963 Franţa opune veto-ul ei aderării Marii Britanii.
1 iulie 1965 Debutul crizei scaunului liber.
28-30 ianuarie 1966 Compromisul de la Luxemburg
1967 Marea Britanie, Irlanda, Danemarca şi Norvegia fac din nou cerere de
aderare la CEE, dar Franţa îşi menţine veto-ul.
1 iulie 1967 Intră în vigoare Tratatul de constituire a unui singur Consiliu şi a unei
singure Comisii a Comunităţilor Europene.
1 iulie 1968 Este definitivată uniunea vamală între statele membre ale CE, care
însemna desfiinţarea taxelor vamale în interiorul Comunităţii.

275
30 iunie 1970 Încep negocierile între statele CE şi cele patru state care fuseseră
blocate de vetourile succesive ale Franţei.
22 ianuarie 1972 Cele patru state semnează Tratatele de aderare.
Septembrie 1972 Populaţia Norvegiei respinge prin referendum aderarea ţării la
Comunitate.
1 ianuarie 1973 Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca devin membri ai CE, care
numără acum nouă state membre.
12 iunie 1975 Grecia înaintează cererea de aderare la CE.
28 martie 1977 Portugalia înaintează cererea de aderare la CE.
28 iulie 1977 Spania înaintează cererea de aderare la CE.
7-10 iunie 1979 Au loc primele alegeri directe pentru Parlamentul European.
1 ianuarie 1981 Grecia devine membru al CE.
14 iunie 1985 Semnarea acordurilor Schengen.
1 ianuarie 1986 Spania şi Portugalia devin membre ale CE (CE numără douăsprezece
state).
1 iulie 1987 Intră în vigoare Actul Unic European (AUE), care adăugă cooperarea
politică celei economice.
17 iulie 1989 Austria înaintează cererea de aderare la CE.
19 iunie 1990 Semnarea Convenţiei Schengen.
1990 Malta şi Cipru fac cerere de aderare la CE.
1 iulie 1991 Suedia face cerere de aderare la CE.
18 martie 1992 Finlanda înaintează cererea de aderare la CE.
25 noiembrie 1992 Norvegia înaintează o nouă cererea de aderare la UE.
1 noiembrie 1993 Intră în vigoare Tratatul asupra Uniunii Europene. Comunităţile
Europene (CECO, EURATOM şi CEE), împreună cu Politica externă
şi de securitate comună şi Justiţia şi afacerile interne reprezintă cei trei
piloni ai UE.
Aprilie 1994 Polonia şi Ungaria înaintează cereri de aderare la UE.
25 iunie 1994 Semnarea Tratatelor de aderare între statele membre ale UE şi Austria,
Finlanda, Suedia şi Norvegia.
Noiembrie 1994 Populaţia Norvegiei respinge la un nou referendum aderarea la UE.
1 ianuarie 1995 Austria, Finlanda şi Suedia devin membre ale UE (numărul membrilor
este de 15 state)

276
16 iulie 1997 Este adoptată „Agenda 2000 – pentru o Europă mai puternică şi mai
extinsă”, care tratează reforma instituţională a UE, prezintă viziunea
asupra extinderii Uniunii şi opiniile Comisiei cu privire la cererile de
aderare la UE ale celor zece ţări central europene.
1 ianuarie 1999 Lansarea monedei unice europene în 11 state europene care au
îndeplinit criteriile de convergenţă (Franţa, Germania, Olanda, Belgia,
Luxemburg, Austria, Italia, Spania, Portugalia, Finlanda, Irlanda).
1 mai 1999 Intră în vigoare Tratatul de la Amsterdam.
9 mai 2000 Instituţiile europene celebrează a 50-a aniversare a „Declaraţiei
Schuman”.
7-11 decembrie 2000 Consiliul European de la Nisa este în favoarea accelerării negocierilor
de aderare cu statele candidate şi apreciază pozitiv efortul acestora de a
îndeplini condiţiile pentru adoptarea şi aplicarea acquis-ului.
Conferinţa Interguvernamentală s-a încheiat cu un acord politic privind
Tratatul de la Nisa.
2 ianuarie 2001 Grecia devine cel de al 12-lea membru al zonei euro.
26 februarie 2001 Tratatul de la Nisa a fost adoptat de către guvernele Statelor Membre.
Tratatul va intra în vigoare după ratificarea sa de către toate
parlamentele naţionale.
15-16 iunie 2001 Consiliul European de la Goteborg a decis printre altele ca, în ce
priveşte extinderea UE şi procesul de aderare, „eforturi speciale să fie
dedicate asistenţei acordate Bulgariei şi României”.
14-15 decembrie 2001 Consiliul European de la Laeken (Belgia) decide să convoace o
Convenţie privind viitorul UE, prezidată de Valéry Giscard d’Estaing.
1 ianuarie 2002 Monedele şi bancnotele euro intră în circulaţie în cele 12 state
participante la zona euro: Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania,
Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia şi Spania.
28 februarie 2002 Perioada circulaţiei monetare duale ia sfârşit şi euro devine singura
monedă a celor 12 state participante la zona euro. Are loc, la
Bruxelles, sesiunea inaugurală a Convenţiei privind Viitorul Europei.
1 ianuarie 2004 Ziua Extinderii: 10 ţări aderă la Uniunea Europeană (Cipru, Estonia,
Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia şi
Ungaria).

277
25 aprilie 2005 Semnarea Tratatului de Aderare la Uniunea Europeană între Bulgaria,
România şi cele 25 de State Membre.
29 mai 2005 Franţa respinge prin referendum ratificarea Tratatului Constituţional.
1 iunie 2005 Olanda respinge prin referendum ratificarea Tratatului Constituţional.
3 octombrie 2005 Uniunea Europeană decide deschiderea negocierilor de aderare cu
Turcia şi Croaţia.
9 noiembrie 2005 Comisia Europeană dă publicităţii strategia globală de extindere pentru
ţările candidate, Croaţia şi Turcia, şi pentru Balcanii Occidentali.

Anexa 2: Breviar al instituţiilor europene

Parlamentul European

Parlamentul European reprezintă, în viziunea Tratatului de la Roma, din 1957,

„popoarele statelor reunite în cadrul Uniunii Europene.”
Primele alegeri directe pentru desemnarea euro-parlamentarilor au avut loc în iunie 1979.
Numărul de mandate este repartizat pe ţări, în funcţie de mărimea populaţiei acestora. Din 2004,
cei 338 de milioane de alegători din cele 25 de state membre ale Uniunii Europene aleg 732 de
reprezentanţi în Parlamentul European. Mandatul Parlamentului European este de 5 ani.
Parlamentul European este singura instituţie comunitară ale cărei şedinţe şi deliberări
sunt publice.
Parlamentul are trei funcţii esenţiale:
1. alături de Consiliul Uniunii Europene, are atribuţii legislative, adică adoptă legislaţia Uniunii
(regulamente, directive, decizii). Participarea sa la procesul legislativ contribuie la garantarea
legitimităţii democratice a textelor adoptate;
2. împarte autoritatea în domeniul bugetar cu Consiliul Uniunii Europene, prin urmare, poate
modifica cheltuielile bugetare.
3. exercită un control democratic asupra Comisiei. Aprobă desemnarea membrilor Comisiei şi
are dreptul de a cenzura Comisia. De asemenea, exercită un control politic asupra ansamblului
instituţiilor comunitare.
În prezent, Parlamentul European se întruneşte alternativ la Strasbourg şi Bruxelles.

Comisia Europeană

278
 Comisia funcţionează ca organ executiv al Uniunii Europene, veghind la respectarea
Tratatelor încheiate. Ea reprezintă interesul comun şi, în mare măsură, semnifică personalitatea
Uniunii. Principala sa preocupare este aceea de a apăra interesele cetăţenilor Europei. Fiecare
stat membru îşi desemnează comisarii la care are dreptul, dar odată numiţi, aceştia trebuie să-şi
îndeplinească mandatul independent de interesele statului de origine, în baza unui jurământ de
independenţă.
Comisia Europeană îndeplineşte trei funcţii de bază:
1. Este singurul iniţiator al politicilor comunitare (dreptul de iniţiativă);
2. O altă funcţie a Comisiei este aceea de a veghea la respectarea tratatelor UE, astfel încât
legislaţia UE sa fie corect şi uniform aplicată de către statele membre;
3. Cea de-a treia funcţie a Comisiei este aceea de organ executiv al Uniunii, având
responsabilitatea implementării şi coordonării politicilor. Una dintre atribuţiile sale executive
constă în gestionarea bugetului anual al Uniunii şi a Fondurilor Structurale, al căror principal
scop este de a elimina decalajele economice.

Consiliul European

Rolul principal al Consiliului European este definit de articolul 4 al dispoziţiilor comune

din Tratatul Uniunii Europene: „Consiliul European dă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării
sale şi îi defineşte orientările politice generale.”
Consiliul European reuneşte şefii de state sau guverne ai celor 25 state membre ale
Uniunii Europene şi pe preşedintele Comisiei Europene, care este vicepreşedinte al Consiliului.
Nu trebuie confundat cu Consiliul Europei (care este un organism internaţional) sau cu Consiliul
Uniunii Europene (care este format din miniştri ai statelor membre).
Lucrările Consiliului European sunt găzduite de statul membru care asigură preşedinţia
Consiliului şi sunt organizate cel puţin de două ori pe an (de obicei, în lunile iunie şi decembrie).
Din 2002, în conformitate cu prevederile Tratatului de la Nisa, cel puţin un Consiliu
European per preşedinţie se ţine la Bruxelles. După extinderea Uniunii se aşteaptă ca toate
întâlnirile Consiliului European să aibă loc la Bruxelles.
Consiliul are următoarele responsabilităţi: este organismul legislativ al Comunităţii, dar
în numeroase probleme comunitare îşi exercită această putere legislativă împreună cu
Parlamentul European; coordonează politica economică generală a statelor membre; încheie, în
numele Comunităţii, acordurile internaţionale dintre aceasta şi unul sau mai multe state sau
organizaţii internaţionale; împreună cu Parlamentul European, formează autoritatea bugetară

279
care adoptă bugetul Comunităţii; adoptă deciziile necesare pentru definirea şi punerea în practică
a politicii externe şi de securitate comună; coordonează activităţile statelor membre şi adoptă
măsurile necesare cu privire la cooperarea poliţienească şi juridică în materie penală.
Preşedinţia Consiliului este asigurată, prin rotaţie, de fiecare dintre statele membre, pe
durata unui mandat de şase luni, în ordine alfabetică, pe baza unui algoritm fixat în tratate.

Consiliul de Miniştri

Consiliul de Miniştri este organul de decizie al Uniunii şi se întâlneşte în diverse

formule, în funcţie de specificul problemelor care urmează a fi discutate, fiind format din
miniştri de resort ai statelor membre, sau din reprezentanţii acestora. Spre exemplu, miniştrii de
externe se întrunesc în ceea ce se cheamă Cooperare Politică Europeană.
În anumite sfere de activitate, deciziile sunt luate în prezent cu majoritate calificată,
nemaifiind necesară unanimitatea reprezentanţilor statelor membre. Voturile sunt ponderate în
funcţie de populaţia fiecărui stat membru.

Curtea de Justiţie

Curtea de Justiţie, ca instituţie jurisdicţională a Comunităţii, reprezintă autoritatea

juridică supremă a UE. Judecătorii trebuie să asigure uniformitatea interpretării şi aplicării
dreptului comunitar în fiecare stat membru.
Pentru îndeplinirea acestui rol, Curtea de Justiţie are competenţă de soluţionare a
litigiilor în care se constituie ca părţi state membre, instituţii comunitare, întreprinderi sau
persoane fizice. Legat de jurisdicţia Curţii, există două principii fundamentale, primul fiind legat
de aplicabilitatea directă a legislaţiei comunitare, iar cel de-al doilea referitor la supremaţia
acesteia în raport cu legislaţia statelor membre.
Curtea de Justiţie număra 15 judecători şi 8 avocaţi generali, numiţi de guvernele statelor
membre, pentru un mandat de şase ani, cu posibilitatea de reînnoire. Ei sunt aleşi din rândul
juriştilor care au dovedit în activitatea lor independenţă şi competenţă profesională. Judecătorii
aleg din rândul lor preşedintele Curţii, pentru un mandat de trei ani, ce poate fi reînnoit.
Preşedintele conduce lucrările Curţii şi prezidează audierile şi dezbaterile.
Avocaţii generali acordă asistenţă Curţii în îndeplinirea atribuţiilor sale, prezentând în
şedinţe deschise, în condiţii de completă imparţialitate şi independenţă, avize referitoare la
speţele aflate în dezbaterea Curţii.

280
Tribunalul de Prima Instanţă

Tribunalul de Primă Instanţă (TPI) a fost înfiinţat în 1989, cu scopul de a consolida

garanţiile judiciare acordate persoanelor fizice, prin instaurarea unui al doilea nivel al autorităţii
judiciare, permiţând astfel Curţii de Justiţie să se concentreze asupra atribuţiei sale de bază,
interpretarea uniformă a legislaţiei comunitare. Nu trebuie confundat cu Tribunalul Penal
Internaţional.
TPI nu este o nouă instituţie, ci mai degrabă o componentă a Curţii de Justiţie. Cu toate
acestea, este un organism autonom, separat, din punct de vedere organizatoric, de Curtea de
Justiţie.
Tribunalul de Primă Instanţă este compus din 15 judecători, numiţi prin acord comun de
către guvernele statelor membre, pentru un mandat de şase ani, cu posibilitatea de reînnoire.
Tribunalul de Prima Instanţă nu are în componenţa sa avocaţi generali.

Mediatorul European

Mediatorul European (sau Ombudsman) investighează plângerile cetăţenilor, firmelor,

asociaţiilor, etc. din statele membre privind funcţionarea defectuoasă a instituţiilor şi a
organismelor din cadrul Comunităţii Europene. Mediatorul nu se ocupă de plângerile care
privesc administraţia naţională, regională sau locală din statele membre.

Curtea de Conturi Europeană

Curtea Europeană de Conturi are ca principala atribuţie verificarea conturilor şi a

execuţiei bugetului Uniunii Europene, cu dublul scop de a îmbunătăţi gestionarea resurselor
financiare şi informarea cetăţenilor Europei cu privire la utilizarea fondurilor publice de către
autorităţile cu responsabilităţi de gestiune.
Curtea Europeană de Conturi este formată din 25 de membri, provenind din partea
fiecărui stat membru, numiţi pentru un mandat de 6 ani. Membrii Curţii de Conturi sunt
independenţi şi au experienţă în domeniul auditării finanţelor publice. Membrii Curţii îşi aleg un
preşedinte cu mandatul de 3 ani. La Curtea de Conturi îşi desfăşoară în prezent activitatea 550
de profesionişti din cele 25 ţări ale Uniunii Europene, dintre care circa 250 sunt auditori.

281
Comitetul Economic şi Social

Comitetul Economic şi Social a fost creat prin Tratatele de la Roma din 1957, ca
organism non-politic ce oferă reprezentanţilor grupurilor de interese socio-profesionale europene
(patronat, sindicate, consumatori, asociaţii profesionale, etc.), o platformă pentru exprimarea
punctelor de vedere cu privire la problemele Uniunii Europene. Opiniile CES sunt trimise
instituţiilor importante: Consiliului, Comisiei Europene şi Parlamentului European.
Membrii sunt propuşi de către guvernele naţionale şi numiţi de către Consiliul Uniunii
Europene, pentru un mandat de 4 ani, care poate fi reînnoit. Ei aparţin unuia din cele trei
grupuri, angajatori, angajaţi si interese diverse.
Consultarea CES de către Comisie sau Consiliu este obligatorie în anumite cazuri; CES
poate adopta, de asemenea, opinii din proprie iniţiativă.
În ultimii ani, Comitetul Economic şi Social şi-a consolidat rolul în cadrul Uniunii
Europene şi a depăşit limitele impuse de Tratate. El funcţionează ca un forum pentru Piaţa Unică
şi a organizat, cu sprijinul altor organisme europene, o serie de evenimente pentru a apropia
Uniunea Europeană de cetăţeni.

Comitetul Regiunilor

Înfiinţarea Comitetului Regiunilor (CoR) prin Tratatul de la Maastricht a răspuns cererii

formulate de autorităţile locale şi regionale de a fi reprezentate la nivelul Uniunii Europene.
În prezent, Comitetul Regiunilor este un organism complementar celor trei instituţii
comunitare (Consiliul, Comisia, Parlamentul). Comitetul şi-a câştigat un loc bine definit datorită
experienţei politice a membrilor săi la diferite niveluri locale, precum şi a cunoaşterii
aprofundate a problematicii regionale şi locale. Unul din principalele sale obiective îl reprezintă
consolidarea coeziunii economice şi sociale a statelor membre.
CoR are, ca şi consecinţă a extinderii, până la 344 de membri şi un număr egal de
membri supleanţi, numiţi pentru o perioadă de patru ani de către Consiliul Uniunii Europene.
Mandatul membrilor poate fi reînnoit.
CoR este un organism independent. Membrii săi nu se supun nici unor instrucţiuni
obligatorii. Ei acţionează complet independent pentru îndeplinirea atribuţiilor specifice,
urmărind interesul general al Uniunii Europene.
Comitetul Regiunilor reprezintă o „punte” de legătură între instituţiile europene şi
regiunile, comunele şi oraşele Uniunii Europene. Membrii CoR deţin mandate (administrative)

282
pe plan regional sau local şi se reunesc de cinci ori pe an în sesiune plenară, ocazie cu care
adoptă recomandările făcute pe baza datelor furnizate de diversele comisii.

Banca Centrală Europeană

Sistemul European de Bănci Centrale (SEBC) este compus din Banca Centrală
Europeană (BCE) şi toate celelalte bănci centrale ale celor 25 de state membre.
Principalele funcţii ale SEBC sunt: definirea şi implementarea politicilor monetare
pentru zona euro; derularea operaţiunilor externe; păstrarea şi administrarea rezervelor statelor
membre; promovarea unui sistem eficient de plăţi.
SEBC este guvernat de Consiliul Director şi de Comitetul Executiv al Băncii Centrale
Europene. Consiliul Director este compus din membrii Comitetului Executiv şi din guvernatorii
băncilor centrale naţionale din statele zonei Euro. Comitetul Executiv este alcătuit din
preşedintele BCE, vice-preşedintele ei şi alţi patru membri, aleşi dintre profesionişti recunoscuţi
în domeniul monetar bancar.

Banca Europeană de Investiţii

Înfiinţată în temeiul Tratatului de la Roma în anul 1958, Banca Europeană de Investiţii

(BEI) este instituţia financiară a Uniunii Europene. Rolul Băncii Europene de Investiţii este de a
contribui la integrarea, dezvoltarea echilibrată şi coeziunea economică şi socială a statelor
membre. Pentru acest scop, ea colectează de pe pieţele financiare, volume substanţiale de
fonduri pe care le orientează, în condiţii avantajoase, spre finanţarea de proiecte importante,
conform obiectivelor Uniunii Europene.
În afara Uniunii Europene, BEI implementează componentele financiare ale acordurilor
încheiate în cadrul politicilor de dezvoltare şi cooperare ale UE.
Consiliul Guvernatorilor este format din miniştrii desemnaţi de fiecare dintre statele
membre, de regulă miniştrii de finanţe. Consiliul stabileşte politicile de creditare, aprobă bilanţul
şi raportul anual, autorizează operaţiunile de finanţare în afara Uniunii şi ia decizii cu privire la
majorările de capital. De asemenea, numeşte membrii Consiliului Directorilor, ai Comitetului de
Management şi ai Comitetului de Audit.
Consiliul Directorilor este compus din 26 de directori şi 16 membri supleanţi, numiţi de
către Consiliul Guvernatorilor. Statele membre desemnează 25 de directori şi 15 membri
supleanţi iar Comisia Europeană este reprezentată printr-un director şi un membru supleant.

283
 Comitetul de Management, organ executiv colegial, controlează toate operaţiunile
curente; face recomandări Directorilor cu privire la hotărârile pe care urmează să le adopte şi
răspunde de aplicarea acestora.
Comitetul de Audit verifică operaţiunile şi contabilitatea Băncii, pe baza activităţii
desfăşurate atât de organele interne de control şi audit, cât şi de auditorii externi.

Fondul European de Investiţii

Fondul European de Investiţii (FEI) este o instituţie europeană cu competenţe în

sprijinirea apariţiei, creşterii şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii şi dezvoltarea unei
societăţi bazate pe cunoaştere, axată pe inovaţie, creştere economică şi ocuparea
corespunzătoare a forţei de muncă, pe promovarea liberei iniţiative, pe dezvoltare regională şi
coeziune.
Din structura tripartită a acţionariatului său fac parte Banca Europeană de Investiţii,
Uniunea Europeană, reprezentată de Comisia Europeană şi un număr de bănci şi instituţii
financiare europene.
FEI acţionează independent, pe baze comerciale, în condiţii de piaţă urmărind obţinerea
de venituri pentru acţionarii săi.

Anexa 3: Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa

TITLUL I
DEFINIŢIA ŞI OBIECTIVELE UNIUNII

Articolul I-1
Instituirea Uniunii

1. Inspirată de voinţa cetăţenilor şi a statelor Europei de a-şi construi un viitor comun,

prezenta Constituţie instituie Uniunea Europeană, căreia statele membre îi atribuie competenţe
pentru atingerea obiectivelor comune. Uniunea coordonează politicile statelor membre care au
drept scop atingerea acestor obiective şi exercită în maniera comunitară competenţele pe care
acestea i le atribuie.
2. Uniunea este deschisă tuturor statelor europene care respectă valorile sale şi care se
angajează să le promoveze în comun.

284
 Articolul I-2
Valorile Uniunii

Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnităţii umane, a libertăţii, democraţiei,

egalităţii, statului de drept, precum şi pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor
persoanelor care aparţin minorităţilor. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o
societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranţă, justiţie, solidaritate şi egalitate
între femei şi bărbaţi.

Articolul I-3
Obiectivele Uniunii

1. Scopul Uniunii este de a promova pacea, valorile sale şi bunăstarea popoarelor sale.
Uniunea oferă cetăţenilor săi un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, fără frontiere
interne, precum şi o piaţă internă unde concurenţa este liberă şi nedenaturată.
Uniunea acţionează pentru dezvoltarea durabilă a Europei, întemeiată pe o creştere
economică echilibrată şi pe stabilitatea preţurilor, pe o economie socială de piaţă foarte
competitivă, care tinde spre ocuparea întregii forţe de muncă şi spre progres social şi pe un nivel
înalt de protecţie şi de îmbunătăţire a calităţii mediului. Uniunea promovează progresul ştiinţific
şi tehnic.
Combate excluderea socială şi discriminările şi promovează justiţia şi protecţia socială,
egalitatea între femei şi bărbaţi, solidaritatea între generaţii şi protecţia drepturilor copilului.
Promovează coeziunea economică, socială şi teritorială, precum şi solidaritatea între statele
membre.
Uniunea respectă bogăţia diversităţii sale culturale şi lingvistice şi veghează la protejarea
şi dezvoltarea patrimoniului cultural european.
2. În relaţiile cu restul lumii, Uniunea îşi afirmă şi promovează valorile şi interesele.
Contribuie la pacea, la securitatea, la dezvoltarea durabilă a planetei, la solidaritatea şi la
respectul reciproc între popoare, la comerţul liber şi echitabil, la eliminarea sărăciei şi la
protecţia drepturilor omului, în special a drepturilor copilului, precum şi la respectarea strictă şi
la dezvoltarea dreptului internaţional, în special la respectarea principiilor Cartei Organizaţiei
Naţiunilor Unite.

285
 3. Uniunea îşi urmăreşte obiectivele prin mijloace corespunzătoare, în funcţie de
competenţele care îi sunt atribuite prin Constituţie.

Articolul I-4
Libertăţile fundamentale şi nediscriminarea

1. Libera circulaţie a persoanelor, serviciilor, mărfurilor şi capitalurilor, precum şi

libertatea de stabilire sunt garantate de Uniune şi în interiorul acesteia, în conformitate cu
dispoziţiile Constituţiei.
2. În domeniul de aplicare a Constituţiei şi fără a aduce atingere dispoziţiilor speciale
prevăzute în aceasta, este interzisă orice discriminare bazată pe cetăţenie.

Articolul I-5
Relaţiile dintre Uniune şi statele membre

1. Uniunea respectă egalitatea statelor membre în faţa Constituţiei, precum şi identitatea

lor naţională în ceea ce priveşte structurile lor fundamentale politice şi constituţionale, inclusiv
în ceea ce priveşte autonomia locală şi regională. Respectă funcţiile esenţiale ale statului, în
special cele care au ca obiect asigurarea integrităţii sale teritoriale, menţinerea ordinii publice şi
apărarea securităţii naţionale.
2. În temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea şi statele membre se respectă şi se
asistă reciproc în îndeplinirea misiunilor ce decurg din Constituţie.
Statele membre iau orice măsură generală sau specială care să asigure îndeplinirea
obligaţiilor care decurg din Constituţie sau care rezultă din actele instituţiilor Uniunii.
Statele membre facilitează îndeplinirea de către Uniune a misiunii sale şi se abţin de la
orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii.

Articolul I-6
Dreptul Uniunii

Constituţia şi dreptul adoptat de către instituţiile Uniunii, în exercitarea competenţelor

care îi sunt atribuite acesteia, au întâietate faţă de dreptul statelor membre.

Articolul I-7

286
 Personalitatea juridică

Uniunea are personalitate juridică.

Articolul I-8
Simbolurile Uniunii

Drapelul Uniunii reprezintă un cerc cu douăsprezece stele aurii pe fond albastru.

Imnul Uniunii este extras din „Oda Bucuriei” din Simfonia a IX-a de Ludwig van
Beethoven.
Deviza Uniunii este: „Unită în diversitate”.
Moneda Uniunii este euro.
Ziua Europei se sărbătoreşte la 9 mai în întreaga Uniune.

TITLUL II
DREPTURILE FUNDAMENTALE ŞI CETÃŢENIA UNIUNII

Articolul I-9
Drepturile fundamentale

1. Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile enunţate în Carta Drepturilor

Fundamentale care constituie partea II.
2. Uniunea aderă la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale. Aceasta aderare nu modifică competenţele Uniunii astfel cum sunt
definite în Constituţie.
3. Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenţia europeană pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi care rezultă din tradiţiile
constituţionale comune statelor membre, fac parte din dreptul Uniunii ca principii generale.

Articolul I-10
Cetăţenia Uniunii

1. Orice persoană care are cetăţenia unui stat membru posedă cetăţenia Uniunii.
Cetăţenia Uniunii se adaugă la cetăţenia naţională şi nu o înlocuieşte pe aceasta.

287
 2. Cetăţenii Uniunii se bucură de drepturile şi au obligaţiile prevăzute în Constituţie. Ei
au:
(a) dreptul de liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre;
(b) dreptul de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul European, precum şi la alegerile locale în
statul membru unde au reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acestui stat;
(c) dreptul de a beneficia, pe teritoriul unei ţări terţe în care statul membru ai cărui resortisanţi
sunt nu este reprezentat, de protecţie din partea autorităţilor diplomatice şi consulare ale oricărui
stat membru, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acestui stat;
(d) dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European, de a se adresa Ombudsmanului European,
precum şi dreptul de a se adresa instituţiilor şi organelor consultative ale Uniunii într-una din
limbile Constituţiei şi de a primi răspuns în aceeaşi limbă.
Aceste drepturi se exercită în condiţiile şi limitele definite în Constituţie şi prin măsurile
adoptate în aplicarea acesteia.

TITLUL III
COMPETENŢELE UNIUNII

Articolul I-11
Principii fundamentale

1. Principiul atribuirii reglementează delimitarea competenţelor Uniunii. Principiile

subsidiarităţii şi proporţionalităţii reglementează exercitarea acestor competenţe.
2. În temeiul principiului atribuirii, Uniunea acţionează în limitele competenţelor ce i-au
fost atribuite prin Constituţie de către statele membre pentru atingerea obiectivelor stabilite de
către aceasta. Orice altă competenţă neatribuită Uniunii prin Constituţie aparţine statelor
membre.
3. În temeiul principiului subsidiarităţii, în domeniile care nu ţin de competenţa sa
exclusivă, Uniunea intervine numai dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii preconizate nu
pot fi atinse în mod satisfăcător de către statele membre nici la nivel central, nici la nivel
regional şi local, dar pot fi mai bine atinse, datorită dimensiunilor şi efectelor acţiunii
preconizate, la nivelul Uniunii.
Instituţiile Uniunii aplică principiul subsidiarităţii în conformitate cu Protocolul privind
aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Parlamentele naţionale veghează la
respectarea acestui principiu în conformitate cu procedura prevăzută în acest protocol.

288
 4. În temeiul principiului proporţionalităţii, conţinutul şi forma de acţiune a Uniunii nu
depăşesc ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor Constituţiei.
Instituţiile Uniunii aplică principiul proporţionalităţii în conformitate cu Protocolul
privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii.

Articolul I-12
Categorii de competenţe

1. Atunci când Constituţia atribuie Uniunii competenţa exclusivă într-un domeniu

determinat, numai Uniunea poate legifera şi adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic,
statele membre neputând să facă acest lucru decât dacă sunt abilitate de Uniune sau pentru a
pune în aplicare actele Uniunii.
2. Atunci când Constituţia îi atribuie Uniunii o competenţă partajată cu statele membre
într-un domeniu determinat, Uniunea şi statele membre pot legifera şi adopta acte obligatorii din
punct de vedere juridic în acest domeniu. Statele membre îşi exercită competenţa în măsura în
care Uniunea nu şi-a exercitat competenţa sau a decis să înceteze să şi-o mai exercite.
3. Statele membre îşi coordonează politicile economice şi de ocupare a forţei de muncă
în conformitate cu modalităţile prevăzute în partea III, pentru definirea cărora Uniunea dispune
de competenţă.
4. Uniunea dispune de competenţă pentru definirea şi punerea în aplicare a unei politici
externe şi de securitate comune, inclusiv pentru definirea progresivă a unei politici de apărare
comune.
5. În anumite domenii şi în condiţiile prevăzute în Constituţie, Uniunea dispune de
competenţă de a întreprinde acţiuni de sprijinire, coordonare sau completare a acţiunii statelor
membre, fără a înlocui însă prin aceasta competenţa lor în aceste domenii.
Actele Uniunii obligatorii din punct de vedere juridic, adoptate pe baza dispoziţiilor
părţii III referitoare la aceste domenii, nu pot implica armonizarea legilor şi regulamentelor
statelor membre.
6. Întinderea şi modalităţile de exercitare a competenţelor Uniunii sunt determinate prin
dispoziţiile părţii III referitoare la fiecare domeniu.

Articolul I-13
Domeniile de competenţă exclusivă

289
 1. Uniunea dispune de competenţă exclusivă în următoarele domenii:
(a) uniunea vamală;
(b) stabilirea regulilor de concurenţă necesare funcţionarii pieţei interne;
(c) politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro;
(d) conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune în domeniul pescuitului;
(e) politica comercială comună.
2. Uniunea dispune, de asemenea, de competenţă exclusivă pentru încheierea unui acord
internaţional atunci când această încheiere este prevăzută într-un act legislativ al Uniunii sau
este necesară pentru a permite Uniunii să-şi exercite competenţa internă sau în măsura în care
aceasta ar putea afecta normele comune sau le-ar putea modifica întinderea.

Articolul I-14
Domeniile de competenţă partajată

1. Uniunea dispune de competenţă partajată cu statele membre atunci când Constituţia îi

atribuie o competenta care nu se referă la domeniile prevăzute în articolele I-13 şi I-17.
2. Competenţele partajate între Uniune şi statele membre se aplică în următoarele
domenii principale:
(a) piaţa internă;
(b) politica socială, pentru aspectele definite în partea III;
(c) coeziunea economică, socială şi teritorială;
(d) agricultură şi pescuit, cu excepţia conservării resurselor biologice ale mării;
(e) mediu;
(f) protecţia consumatorilor;
(g) transporturi;
(h) reţelele transeuropene;
(i) energie;
(j) spaţiul de libertate, securitate şi justiţie;
(k) obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică, pentru aspectele definite în
partea III.
3. În domeniile cercetării, dezvoltării tehnologice şi spaţiului, Uniunea dispune de
competenţă pentru a desfăşura acţiuni, în special pentru definirea şi punerea în aplicare a
programelor, fără ca exercitarea acestei competenţe să poată avea ca efect împiedicarea statelor
membre de a-şi exercita propria competenţă.

290
 4. În domeniile cooperării pentru dezvoltare şi al ajutorului umanitar, Uniunea dispune
de competenţă pentru a întreprinde acţiuni şi pentru a duce o politică comună, fără ca exercitarea
acestei competenţe să poată avea ca efect împiedicarea statelor membre de a-şi exercita propria
competenţă.

Articolul I-15
Coordonarea politicilor economice şi de ocupare a forţei de muncă

1. Statele membre îşi coordonează politicile economice în cadrul Uniunii. În acest sens,
Consiliul de Miniştri adoptă măsuri, în special orientările generale ale acestor politici.
Statelor membre a căror monedă este euro li se aplică dispoziţii speciale.
2. Uniunea ia măsuri pentru a asigura coordonarea politicilor de ocupare a forţei de
muncă ale statelor membre, în special prin definirea liniilor directoare ale acestor politici.
3. Uniunea poate adopta iniţiative pentru a asigura coordonarea politicilor sociale ale
statelor membre.

Articolul I-16
Politica externă şi de securitate comună

1. Competenţa Uniunii în materie de politică externă şi de securitate comună se întinde

asupra tuturor domeniilor politicii externe, precum şi asupra tuturor problemelor referitoare la
securitatea Uniunii, inclusiv definirea progresivă a unei politici de apărare comune care poate
conduce la o apărare comună.
2. Statele membre sprijină activ şi fără rezerve politica externă şi de securitate comună a
Uniunii în spiritul loialităţii şi solidarităţii reciproce şi respectă acţiunea Uniunii în acest
domeniu. Ele se abţin de la orice acţiune contrară intereselor Uniunii sau care ar putea dauna
eficacităţii sale.

291
 Bibliografie

Almaş Dimitru, Banciu Angela, Voltaire istoric, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1994.
Agrigoroaiei Ion (coord.), România interbelică în paradigma europeană, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2005.
*** ,,Anuarul Statistic al României 2003”, Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti
Apap, Joanna, Carrera, Sergio, „Progress and Obstacles in the Area of Justice and Home Affairs
in an Enlarging Europe”, în Romanian Journal of European Affairs, vol. 3, no. 3, 2003.
Ayral, Michel, Le marché intérieur de l'Union européenne. Les règules du jeu, La
Documentation française, Paris, 1998.
Bagdasar Nicolae, Teoreticieni ai civilizaţiei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969.
Bagdasar Nicolae, Din problemele culturii europene, Societatea Română de Filosofie, 1931.
Banciu Angela, Istoria constituţională a României. Deziderate naţionale şi realităţi sociale,
Editura Lumina Lex, 2001.
Banciu Angela, Cultură şi civilizaţie europeană. Repere istorice şi semnificaţii valorice, Editura
Lumina Lex, 2003.
Banciu Angela, Europenism şi tradiţionalism la români, Politehnica Press, Bucureşti, 2003.
Banciu Angela, Introducere în istoria României moderne şi contemporane, Editura Printech,
Bucureşti, 2005.
Bărbulescu, Iordan Gheorghe, Uniunea Europeană - aprofundare şi extindere: de la
Comunităţile Europene la Uniunea Europeană, Editura Trei, Bucureşti, 2001.
Bărbulescu, Iordan Gheorghe, Uniunea Europeană de la economic la politic, Editura Tritonic,
Bucureşti, 2005.
Berceanu, Barbu B., Istoria constituţională a României în context internaţional, comentată
juridic, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003.
Bitsch, Marie Thérèse, Histoire de la construction européenne, Editions Complexe, Bruxelles,
2000.
Bragne, Rémy, Europe, Editions La Voie Romaine, Paris, 1992.
Braudel, Fernand, Gramatica civilizaţiilor, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1994.
Boulouis, Jean, Droit institutionnel des Communuautés européennes, Paris, 1991.
Berceanu, Barbu, B., Cetăţenia: monografie juridică, Editura All Beck, Bucureşti, 1999.
Bîrzea, Cezar, Cetăţenia europeană, Editura Politeia - SNSPA, Bucureşti, 2005.
Boia, Lucian, România, ţară de frontieră a Europei, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005.
Burban, Jean-Louis, Parlamentul European, Editura Meridiane, Bucureşti, 1999.

292
Cairns, Walter, Introducere în legislaţia Uniunii Europene, Editura Universal Dalsi, 2001.
Carpentier, Jean, Istoria Europei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997.
Chaunu, Pierre, Civilizaţia Europei în Secolul Luminilor, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986.
Chirteş, Amelia, „Reflectarea principiilor democratice în Constituţiilor României”, în Sfera
Politicii, Anul XIII, nr. 114/2005.
Ciupagea, Constantin, Valentin Lazea (coord.), Reforma instituţională şi aderarea la UE, în vol.
Modificări structurale şi performanţa economică, Institutul Român pentru Libera Întreprindere,
Bucureşti, 2003.
Constantinescu, Mihai, Ioan Muraru, Antonie Iorgovan, Revizuirea Constituţiei României,
Editura Rosetti, Bucureşti, 2003.
*** Constituţia României, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998.
Cornescu, Ioana, Monica Macovei, Oana Diana Duţescu, Jean-Claude Masclet, Implicaţiile
adoptării acquis-ului comunitar asupra Constituţiei României, Institutul European din România,
Bucureşti, 2003.
Costea, Simion, Ideea europeană şi interesele statelor, Cluj-Napoca, 2005.
Cotoară, Daniela Maricica, Uniunea Europeană, Editura Cartea Universitară, Bucureşti, 2004.
Courty, Guillaume, Guillaume Devin, Construcţia europeană, Editura ,,Coresi” S.A., Bucureşti,
2003.
Dăianu, Daniel, Radu Vrânceanu, România şi Uniunea Europeană: inflaţie, balanţă de plăţi,
creştere economică, Polirom, Iaşi, 2000.
Defarges, Philippe Moreau, Instituţiile europene, Editura Amarcond, Timişoara, 2002.
Deloise, Philippe, Vers l’Europe des 30. Le processus d’élargissement de l’Union européene,
Editions Gualine, Paris, 1995.
Diaconiţă, Ioan, Aristiţa Rotilă, România şi integrarea economică europeană, Alma Mater,
Bacău, 2004.
Dobre, Ana Maria (coord.), România şi integrarea europeană, Institutul European, Iaşi, 2005.
Doutriaux, Yves, Les institutions de l’Union Européenne, reflexe Europe, f.a.
Dragoş, Dacian Cosmin, Uniunea Europeană. Instituţii. Mecanisme (ed. a II-a), Bucureşti,
Editura All Beck, 2005.
Duculescu, Victor, „Constituţia europeană. „Fata Morgana”, obiect de „adulaţie” sau un nou
„decalog” al relaţiilor dintre statele continentului?”, în Sfera Politicii, anul XII, nr. 112/2004.
Dumitru, Felicia, Construcţia europeană, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2004.
Duroselle, Jean Baptiste, L’Europe. Histoire de ses peuples, Editions Perrin, Paris, 1990.
Duroselle, Jean Baptiste, L’idee d’Europe dans l’histoire, Paris, 1965.

293
Duţu, Alexandru, Ideea de Europa şi evoluţia conştiinţei europene, Editura All, Bucureşti, 1999.
Duţu, Mircea, Principii şi instituţii fundamentale de drept comunitar, Editura Economică,
Bucureşti, 2005.
Dutheil de la Rochère, Jacqueline, Introduction au droit de l’Union Européenne, Editions
Hachette, Paris, 1995.
Dyson, Kenneth (ed.), European States and the Euro, Oxford University Press, 2002.
Ferréol, Gilles (coord.), Dicţionarul Uniunii Europene, Polirom, Iaşi, 2001.
Filipescu, Ion P., Augustin Fuerea, Drept instituţional european, Bucureşti, 1994.
Fondation Robert Schuman, Les nouvelles frontières de l’Europe, Editions Economica, Paris,
1993.
Fuerea, Augustin, Manualul Uniunii Europene, ediţia a II-a, Editura Universul juridic,
Bucureşti, 2004.
Gafencu, Grigore, Le Congres de l’Europe, în George Ciorănescu, Europa unită. De la idee la
întemeiere, Editura Paideia, Bucureşti, 2004.
Gaillard, Michel Jean, Ronley, Anthony, Istoria continentului european. De la 1850 până la
sfârşitul secolului al XX-lea, Editura Cartier, Bucureşti, 2001.
George, Stephen, Bache, Ian, Politics in the European Union, Oxford University Press, 2001.
Gerbert, Pierre, La construction de l’Europe, Paris, Nouvelle Edition, Imprimerie Nationale,
1998.
Ghica, Luciana (coord.), Enciclopedia Uniunii Europene, Editura Meronia, Bucureşti, 2005.
Girault, René, Bossuat, Gérard (sous la direction de), Europe: nouvelle reflexions sur l'unité
européenne au XX-e siècle, Paris, Publications de la Sorbonne, 1994.
Girault, René, Bossuat, Gérard, Europe brisée, Europe retrouvée, Paris, Publications de la
Sorbonne, 1994.
Gorbaciov, Mihail, Memorii, Editura Nemira, Bucureşti, 1994.
Gower, Jekie, Lărgirea Uniunii Europene. Perspective, trad. şi cons. ştiinţific, prof.univ.dr.
Petre Prisecaru, Editura Club Europa, 2001.
Guizot, François, Istoria civilizaţiei în Europa. De la căderea imperiului roman până la
Revoluţia franceză, Fundaţia Concept, Editura Humanitas, 2000.
Hegel, Prelegeri de filosofia istoriei, Editura Academiei, Bucureşti, 1968.
Hen, Christian, Jacques Léonard, Uniunea Europeană, Ediţia a 10-a, Editura C.N.I. ,,Coresi”
S.A., Bucureşti.
Heywood, Andrew, Politics, London Macmillan Foundation, 1997.

294
Houteer, Cristine, La construction européenne. Etapes, objectifs, réalisations, Editions Nathan,
Paris, 2000.
Huntington, P. Samuel, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Editura Antet,
Bucureşti, 1998.
Husar, Alexandru, Ideea europeană sau noi şi Europa (istorie, cultură, civilizaţie), Institutul
European, Iaşi, 1993.
Iorga, Nicolae, Evoluţia ideii de libertate. Ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de Ilie
Bădescu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1987.
Junyent, Miguel Roca, Europa regionalã, Politis nr. 3/1995.
*** Justiţie şi afaceri interne, Seria Micromonografii – Politici Europene, Institutul European
din România, Bucureşti, 2005.
Kalergi, Condenhore, J’ai choisi l’Europe, Editions Plon, Paris, 1952.
Landesmann, Michael A., Rosati, Darius K., Shaping the new Europe – Economic Policy
Challenges of European Union Enlargement, Palgrave Macmillan, London, 2004.
Leibfried, Stephan, Paul Piersen, Politica socială, în vol. Procesul politic în Uniunea
Europeană, Ediţia a IV-a, responsabili de ediţie Helen Wallace şi William Wallace, Editura Arc,
Chişinău, 2004.
Lemoine, Bruno, L'Europe et la finance, Centre Européen de la Culture, Actes Sud, 1998.
Leonard, Dick, Ghidul Uniunii Europene, Editura Trei, Bucureşti, 2001.
Leprette, Jacques, Une Clef pour l'Europe, 2ème édition, Editions Brylant, Bruxelles, 1996.
Lorette, Lucien de Saint, L’ideé d’Union fédérale européenne, Editions Colin, Paris, 1955.
Maha, Liviu, România şi integrarea în Uniunea Europeană; perspectivă economică, în vol. Noi
şi Europa, Adrian Neculau (coord.), Polirom, Iaşi, 2002.
Manolache, Octavian, Drept comunitar. Cele patru libertăţi fundamentale. Politici comunitare,
Ediţia a II-a, Editura All Beck, Bucureşti, 1999.
*** Manualul Afacerilor Europene, Institutul European din România, Bucureşti, 2005.
Marcu, Viorel, Nicoleta Diaconu, Drept comunitar general, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2002.
Marga, Andrei, Filosofia Uniunii Europene, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-
Napoca, 2001.
Marino, Adrian, Revenirea în Europa. Idei şi controverse româneşti. 1990 – 1995, Craiova,
1996.
Mathijsen, Pierre, Compendiu de drept european, ediţia a 7-a, Ed. Club Europa, Bucureşti, 2002.
Maurois, André, Istoria Angliei, vol. I, Editura Politică, Bucureşti, 1970.

295
Mayhew, Andrew, Recreating Europe. The European Union’s Policy towards Central and
Eastern Europe, Cambridge University Press, Cambridge, 1998.
Modrescu, Alexandru (coord.), Sistemul educaţional în România. Descriere a
responsabilităţilor, structurilor şi acţiunilor de politică educaţională, Editura Trei, Bucureşti,
1999.
*** ,,Monitorul Oficial al României”, anul 171 (XV), nr. 669, Partea I-a, Legi, decrete, hotărâri
şi alte acte, din 22 septembrie 2003.
Monnet, Jean, Mémoires, Fayard, Paris, 1976.
Moreau Defarges, Philippe, Comprendre la Constitution européenne, Editions d’Organisation,
Paris, 2004.
Moussis, Nicholas, Guide to European Policies, 10th rev.ed., European Study Service, Brussels,
2005.
Noica Constantin, Modelul cultural european, Humanitas, Bucureşti, 1993.
Nugent, Neill, The Government and Politics of the European Union, 5th ed., Palgrave
Macmillan, London, 2003.
Olivi, Bina, L’Europe difficile. Histoire politique de la Communauté européenne, Editions
Gallimard, Paris, 1998.
Pascal, Ileana, Ştefan Deaconu, Codru Vrabie, Niculae Fabian, Uniunea Economică şi monetară,
Centrul de Resurse Juridice, Bucureşti, 2002.
Pascariu, Gabriel (coord.), Manuela Stănculescu, Dorin Jula, Mihaela Luţaş şi Edith Lhomel,
„Impactul politicii de coeziune socială asupra dezvoltării economico-sociale la nivel regional în
România, Studiul nr. 9, Studii de impact privind pre-aderarea, Institutul European din România,
Bucureşti”.
Pelkmans, Jacques, Integrarea europeană: metode şi analiză economică, Institutul European din
România, Bucureşti, 2003.
Pinder, John, European Community. The Building of a Union, Oxford, New York, Oxford
University Press, 1991.
Pinder, John, Uniunea Europeană: foarte scurtă introducere, Editura All, Bucureşti, 2005.
Poede, George, Politici sociale. Abordare politologică, Editura Edict, Iaşi, 2002.
*** Politica de dezvoltare regionalã, Seria Micromonografii – Politici Europene, Institutul
European din România, Bucureşti, 2003.
Pond, Elizabeth, Renaşterea Europei, Editura Pandora-M, Târgovişte, 2003.
Pop, Napoleon, „România şi Uniunea Europeană: experienţa parcursă şi iminenta aderare”, în
Probleme economice, vol. 147/2005.

296
Popescu, Gabriel, Politici agricole. Acorduri europene, Editura Economică, Bucureşti, 1999.
Popescu, Ion A., Aurelian A. Bondrea, Mădălina I. Constantinescu, Uniunea statelor europene:
alternativă la sfidările secolului al XXI-lea, Editura Economică, Bucureşti, 2005.
Prodi, Romano, O viziune asupra Europei, Polirom , Iaşi, 2001.
Profiroiu, Marius, Irina Popescu, Politici europene, Editura Economică, Bucureşti, 2003.
*** ,,Programul Naţional de Aderare la Uniunea Europeană”, vol. I, iunie, 2002.
Putnam, Robert D., Leonardi Robert şi Nanetti Raffaela Y., Cum funcţioneazã democraţia.
Tradiţii civice ale Italiei moderne, Editura Polirom, Iaşi, 2001.
Réau, Elisabeth du, L’ideé d’Europe au XX-e siècle, Editions Complexe, f.a.
Riche, Pierre, Les Carolingiens, une famille qui fit l’Europe, Editions Hachette, Paris, 1983.
Rideau, Jöel, Droit institutionnel de l'Union et des Communautés européennes, 3-e édition,
L.G.D.J., Paris, 1999.
Romano, Sergio, Histoire de l’Italie, du Risorgimento à nos jours, Editions du Seuil, Paris,
1977.
Rothband, Murray Newton, Ce le- a făcut Statul banilor noştri?, postfaţă de J.G. Hülsmann,
Institutul Ludwig von Mises, România, 2005.
Scurtu, Ioan, Revoluţia Română din Decembrie 1989 în context internaţional, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 2006.
Schnapper, Dominique, Christian Bachelier, Ce este cetăţenia? Polirom, Iaşi, 2001.
Sefura Gabriel (coord.), România şi problemele integrării europene, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2005.
Schnöble, Wolfgang, France et Allemagne: fin de l’age d’or ou commencement d’une ère
nouvelle?, Fondation Robert Schuman.
Soulet, Jean-François, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre,
Editura Polirom, Iaşi, 1998.
Spengler, Oswald, Le déclin de l’Occident, Editions Galiimard, Paris, 1931.
Spengler, Oswald, Declinul Occidentului, Editura Baladi, Craiova, 1996.
Stoenescu, Constantin, „Însemnări marginale la dosarul mediu din acquis-ul comunitar”, în
Sfera Politicii, anul XIII, nr. 119/2005.
Stoica, Camelia, Libera circulaţie a persoanelor în Uniunea Europeană, Editura Oscar Print,
Bucureşti, 2001.
Strübel, Michael, Politici ecologiste în Europa. O înverzire a Europei? în vol. Europa după
Maastricht. Perspective americane şi europene, Paul Michael Lützeler (ed.), Institutul
European, Iaşi, 2004.

297
Tartler, Grete, Europa naţiunilor Europa raţiunilor, Cartea Românească, Bucureşti, 2001.
Thatham, Allan, Eugen Osmochescu, Dreptul Uniunii Europene, Editura Arc, Chişinău, 2003.
*** The New Enciclopedia Britanica, vol. IV, London, Chicago, 1992.
Toynbee, Arnold, Studii asupra istoriei, sinteză a vol. I – II de D.C. Sommerwell, trad. de Dan
Lăzărescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997.
Tismăneanu, Vladimir, Încet, spre Europa, Editura Polirom, Iaşi, 2000.
Tismăneanu, Vladimir, Spectrele Europei Centrale, Editura Polirom, Iaşi, 2001.
Tismăneanu, Vladimir, Arheologia terorii, Editura Allfa, Bucureşti, 1998.
*** Transferuri financiare şi lărgirea estică, Raport al TEPSA, Budapesta, 1997.
*** Tratatul prin care se instituie o Constituţie pentru Europa, Iaşi, Institutul European, 2005.
Tsoukalis, Loukas, Ce fel de Europă? Editura ALL, Bucureşti, 2005.
Trăistaru, Marin, Integrare europeană, teorii şi modele, Editura Bren, Bucureşti, 2002.
Tudorică, Roxana, Dimensiunea europeană a învăţământului românesc, Institutul European,
Iaşi, 2004.
Ţinca, Ovidiu, Drept social comunitar, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002.
Uscătescu, George, Europa nuestra utopía, Reus, S.A., Madrid, 1978.
Usher, John A. (ed.), The State of the European Union. Structure, enlargement and economic
union, Pearson Education Limited, Harlow, 2000.
Valéry, Paul, „Variétés” în Oeuvres complètes, Editions Gallimard, Paris, 1957.
Văduva, Gheorghe, Strategia europeană a integrării, Editura Universităţii Naţionale de
Apărare, Bucureşti, 2005.
Vesa Vasile, Ivan, Adrian L., Istoria integrării europene, Presa Universitară Clujeană, 2001.
*** Universitatea Politehnica din Bucureşti, Departamentul de Ştiinţe Socio-Umane, Strategii
cognitive şi integrare europeană, Editura Politehnica Press, Bucureşti, 2003.
Walllace, Hellen, Wallace, William, Procesul politic în Uniunea Europeană, Editura ARC,
Chişinău, 2004.
Weber, Max, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993.
Werner, Karl Fernand, Identités nationales et conscience européenne, Paris, 1992.
Werner, Karl Fernand, Histoire de France. Les origines, tome I, Paris, Livre de Poche, 1992.
Wolf, Larry, Inventarea Europei de Est. Harta civilizaţiei în Epoca Luminilor, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2000.
Wolton, Dominique, „Naţiunea: nu există spaţiu public european”, în vol. Spiritul Europei,
Antoine Compagnon şi Jacques Sebacher (coord.), Polirom, Iaşi, 2002.

298
Zielonka, Jan (ed.), Europe Unbound. Enlarging and reshaping the boundaries of the European
Union, Routledge, London and New York, 2002.
Zub, Alexandru, Cunoaşterea de sine şi integrare, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”,
Iaşi, 2004.

Broşuri editate de Direcţia Generală Presă şi Comunicare a Comisiei europene

Un acteur mondial. Les relations extérieures de l’Union Européene, 2003.
Davantage d’unité et de diversité. L’élargissement historique de l’Union Européenne, 2003.
Cum se lucrează cu PHARE, ISPA şi SAPARD, 2005.

Webografie
http://www.europa.eu.int
http://www.cor.eu.int
http://www.eesc.europa.eu
www.bei.europa.eu
http://www.diploweb.com
http://www.robert-schuman.org
http://www.infoeuropa.ro
http://www.mie.ro

299