CURS 2

REŢELE IONICE. LEGĂTURA IONICĂ

Reţelele ionice sunt formate din ioni pozitivi şi ioni negativi dispuşi
alternativ în spaţiu, între care se stabilesc legături ionice. În reţeaua cristalină ionii
sunt menţinuţi prin forţe de natură electrostatică, nedirijate, ceea ce face ca ionii să
se aşeze la cea mai mică distanţă posibilă; acest lucru este limitat de raza ionică şi
de sarcina electrică a ionilor. Formarea reţelei ionice are la bază principiul
compactibilităţii maxime şi al electroneutralităţii. Ionii se găsesc în raporturi fixe
în cristal şi ocupă nodurile reţelei cristaline, descriind o mişcare oscilatorie de
amplitudine mică în jurul acestor poziţii fixe. În reţelele ionice fiecare ion este
înconjurat de un număr egal de ioni de semn contrar. Numărul de atomi sau ioni
din imediata vecinătate a unui atom sau ion poartă numele de număr de coordinaţie
(N.C.)

Legătura ionică

Legătura ionică se formează prin cedare- acceptare de electroni. Când se

combină două elemente cu electronegativităţi diferite, electronii pot fi transferaţi
de la atomii unui element la atomii celuilalt element. Legătura ionică se formează
între elemente puternic electropozitive (elementele din grupele principale I, II, III)
şi elemente puternic electronegative (elementele din grupele VII, VI, V). Altfel
spus, legătura ionică se formează între un metal capabil să cedeze electroni şi un
nemetal capabil să accepte electroni.
Atomul care cedează electroni se transformă în ion pozitiv, iar cel care
acceptă electroni se transformă în ion negativ. Atracţia electrostatică dintre cei doi
ioni încărcaţi diferit este puternică ceea ce determină formarea legăturii ionice.
Prin cedare- acceptare de electroni atomii tind sa-şi formeaze configuraţia stabilă a
gazului rar cel mai apropiat, de dublet (configuraţia He) sau octet (a gazelor rare-
Ne, Ar, Kr, Xe, Rn).

1
Formarea cristalului de NaCl

Sodiul este un element care se găseşte în grupa Ia, perioada 3 a sistemului

periodic. Aranjarea electronilor pe straturi şi substraturi este următoarea:

Na Z = 11 1s2 2s2 2p6 3s1

Atomul de sodiu cedează electronul de pe ultimul strat, se transformă în ion
pozitiv monovalent şi are configuraţia stabilă a gazului rar Ne (Z = 10).

Na → Na + + 1e-

Clorul este un element care se găseşte în grupa VII-a, perioada 3 a

sistemului periodic. Aranjarea electronilor pe straturi şi substraturi este
următoarea:

Cl Z = 17 1s2 2s2 2p6 3s23p5

Atomul de clor acceptă un electron, se transformă în ion pozitiv

monovalent şi are configuraţia gazului rar următor, Ar (Z = 18).

Cl + 1e- → Cl -

În NaCl nu există atomi de sodiu sau atomi de clor, ci ioni încărcaţi pozitiv
şi respectiv negativi care se atrag ca urmare a sarcinilor electrice diferite. Forţele
de atracţie dintre cei doi ioni se numesc forţe ionice (forţe electrovalente).

Na + + Cl - → Na+Cl-

Clorura de sodiu (NaCl) cristalizează în reţea cubică cu feţe centrate în

nodurile căreia se găsesc ioni de Na+ care alternează cu ioni de Cl –. Fiecare ion de
sodiu este înconjurat de 6 ioni de clor şi fiecare ion de clor este înconjurat de 6
ioni de sodiu. Raportul dintre numărul ionilor de semn contrar este 1:1, astfel încât
pe ansamblu cristalul este neutru din punct de vedere electric. Numărul de
coordinaţie al ionului de sodiu este 6, la fel şi al ionului de clor (figura 14). Reţele
de acelaşi tip cu NaCl formează NaF, KBr, NaI, AgCl.

2
 Cristalul de NaCl

Proprietăţile substanţelor cu legături ionice

Starea de agregare: substanţele cu legături ionice sunt solide la temperatură

obişnuită
Punctul de topire: compuşii cu legături ionice au puncte de topire şi fierbere
ridicate; punctul de topire creşte cu diferenţa dintre caracterul chimic al
elementelor şi cu valenţa ionului respectiv
Comportarea la lovire: sub acţiunea unei forţe exterioare, cristalele ionice se
sfărâmă, sunt casante
Solubilitatea: substanţele cu legături ionice sunt solubile în solvenţi polari
(exemplu apa)
Conductibilitatea electrică: în stare solidă ionii ocupă poziţii fixe în reţea,
curentul electric nu trece prin cristal; în stare topită ionii devin mobili, sub
acţiunea unui câmp electric se pot deplasa spre electrozi ceea ce face posibilă
trecerea curentului electric

3
REŢELE ATOMICE. LEGĂTURA COVALENTĂ

Substanţele formate din reţele atomice au ca particule constituente atomi

identici sau diferiţi care ocupă nodurile reţelei cristaline. Atomii sunt legaţi între ei
prin legături covalente.

Legătura covalentă

Formarea configuraţiei stabile de dublet sau octet se poate realiza şi prin

punere în comun de electroni. Legătura chimică, care se formează prin punere în
comun de electroni se numeşte legătură covalentă. Legătura covalentă presupune
suprapunerea norilor electronici cu formarea unui singur nor între cei doi atomi.

Legătura covelentă nepolară

Legătura covalentă nepolară se formează prin punere în comun de electroni

între doi atomi identici. Legătura din molecula de hidrogen este prototipul pentru
legătura covalentă nepolară.

Formarea moleculei de H2

În molecula de H2 atomul de hidrogen are un electron pe orbitalul 1s. Dacă

distanţa dintre cei doi atomi scade, fiecare electron manifestă o atracţie atât pentru
propriul nucleu cât şi pentru nucleul celuilalt atom. Din această cauză electronii se
vor găsi în regiunea dintre cele două nuclee, acolo unde forţa de atracţie este mai
mare, iar orbitalii lor devin distorsionaţi. Cei doi orbitali atomici se întrepătrund şi
formează un orbital molecular. Perechea de electroni de legătură aparţine în egală
măsură celor doi atomi. Regiunea cu densitate electronică crescută – regiunea cu
probabilitatea cea mai mare de a găsi electronii de legătură va fi la jumătatea
distanţei dintre cei doi atomi. Cu cât întrepătrunderea orbitalilor este mai mare cu
atât legătura este mai puternică.

4
 Formarea moleculei de H2 prin legătură covalentă nepolară. (a)- doi atomi de
hidrogen; (b)- distorsionarea orbitalilor ca urmare a atracţiei dintre nucleul unui
atom şi electronul celuilalt atom; (c)- suprapunerea orbitalilor atomici şi formarea
legăturii covalente

Formarea moleculei de Cl2

Clorul este un element care se găseşte în grupa VII-a şi are 7 electroni pe

ultimul strat. Doi atomi de clor îşi pun în comun câte un electron şi formează
molecula de clor. Orbitalii atomici p se întrepătrund şi formează un orbital
molecular. Electronii de legătură aparţin în egală măsură celor doi atomi.

.. .. .. ..
:... :Cl.
Cl + .. Cl:..
:.. Cl:

Legătura covalentă polară

Dacă cei doi atomi care participă la formarea legăturii covalente sunt
diferiţi, au electronegativităţi diferite, electronii legăturii vor fi atraşi mai puternic
de elementul mai electronegativ. Regiunea cu densitate electronică crescută –
regiunea cu probabilitatea cea mai mare de a găsi electronii de legătură- va fi mai

5
aproape de nucleul care exercită atracţia mai mare. Unul din capetele legăturii este
mai negativ decât celălalt. Prin urmare legătura are un pol negativ (care se găseşte
la elementul mai electronegativ) şi un pol pozitiv, motiv pentru care se numeşte
legătură covalentă polară.
Exemple de compuşi cu legături covalente polare sunt HCl, H2O, H2S.

Formarea moleculei de HCl

Atomul de hidrogen are un electron pe orbitalul 1s. Atomul de clor are doi
electroni pe orbitalul 3s şi 5 electroni pe orbitalul 3p. Configuraţia electronică pe
ultimul strat este 3s2 3p5.

H Z=1 1s1 ↑_

Cl Z = 17 3s2 3p5 ↑↓ ↑↓ ↑↓ ↑_
Pentru formarea molecului de HCl orbitalul p al clorului cu un electron
necuplat se contopeşte cu orbitalul s al atomului de hidrogen.

.. .. ..
: Cl. + . H : Cl: H : Cl - H
.. .. ..

Hibridizări

La formarea legăturii covalente participă numai orbitalii s şi p. Orbitalul

molecular se formează prin întrepătrunderea celor doi orbitali atomici. Pauling a
fost primul care a arătat că pentru formarea legăturii covalente orbitalii s şi p nu
participă la legătură ca atare ci sub formă hibridizată. Hibridizarea poate fi:
● sp3- în legăturile simple
● sp2- în legăturile duble
● sp - în legăturile triple

Pentru exemplificare vom lua în discuţie hibridizarea orbitalilor s şi p ai

stratului de valenţă al atomului de carbon. Atomul de carbon are Z egal cu 6, iar
configuraţia sa este: 1s2 2s2 2p2. Aranjarea electronilor pe stratul de valenţă este
următoarea:

2p2
6
2s2
 Dacă atomul de carbon ar participa la legături chimice doar cu cei doi
electroni de pe orbitalii p ar fi divalent. În realitate în majoritatea compuşilor
atomul de carbon este tetracovalent, ceea ce înseamnă că el participă la legături
chimice cu toţi cei 4 electroni de pe ultimul strat. Tetracovalenţa atomului de
carbon se explică prin fenomenul de hibridizare.

3.2.1. Hibridizarea sp3

Are loc în două etape:

1. În prima etapă prin activare un electron de pe orbitalul 2s cu energie mai

mică sare pe orbitalul 2p cu energie mai mare; în urma acestui salt atomul
de carbon are un electron pe orbitalul 2s şi 3 electroni pe orbitalul 2p.
2. În etapa a doua orbitalul s şi cei trei orbitali p formează 4 orbitali hibrizi sp 3
cu aceeaşi formă şi energie, cu energie intermediară orbitalilor s şi p. Cei 4
electroni necuplaţi se repartizează fiecare în câte un orbital hibrid sp3.

7
 energie de
activare
2p2
sp3
2s2

Orbitalii hibrizi sp3 participă la formarea legăturilor de tip σ. Cei 4 orbitali

hibrizi sunt orientaţi în spaţiu în direcţia axelor unui tetraedru regulat, cu unghiul
dintre laturi de 109°28’. Într-o astfel de orientare respingerile dintre norii
electronici sunt minime.

În CH4, atomul de carbon este hibridizat sp3. Atomul de carbon prin

intermediul celor 4 electroni necuplaţi formează cu 4 atomi de hidrogen 4 legături
covalente simple σ. Legăturile se formează prin întrepătrunderea orbitalilor hibrizi
ai atomului de carbon cu 4 orbitali s ai atomului de hidrogen.

Formarea CH4 prin hibridizare sp3

Prin hibridizare sp 3 se formează moleculele de NH3, SiF4, ionii poliatomici

4+
NH şi H3O+.

Hibridizarea sp2

În cazul hibridizării sp2 prima etapă este identică cu cea de la hibridizarea

sp3, etapă în care un electron de pe orbitalul 2s sare prin absorbţie de energie pe
orbitalul 2p. La acest tip de hibridizare în etapa a doua participă orbitalul 2s şi doi

8
orbitali p. Se formează 3 orbitali hibrizi sp 2 cu aceeaşi formă şi energie, iar un
orbital p rămâne nehibridizat.

p
2
2p
sp2
2s2

Orbitalii de tip sp2 sunt coplanari, unghiurile dintre axele lor fiind de 120°.
Orbitalul de tip p nehibridizat este perpendicular pe axele orbitalilor hibrizi sp2 .

Hibridizarea sp2

Atomul de carbon este hibridizat sp2 în molecula de etenă. (CH2 = CH2). Cei
3 orbitali hibrizi ai atomului de carbon formează trei legături covalente simple σ
(două cu atomul de hidrogen şi una cu celălalt atom de carbon), iar prin
intermediul orbitalului p nehibridizat formează o legătură covalentă π (între cei doi
atomi de carbon). Prin urmare atomul de carbon hibridizat sp 2 participă la
formarea compuşilor cu legături duble.

9
 Formarea moleculei de etenă

Legătura dublă, formată dintr-o legătură σ şi o legătură π, nu permite rotaţia

liberă a atomilor pe care-i leagă, aşa cum se întâmplă în cazul legăturii covalente
simple σ.

Hibridizarea sp

La hibridizarea sp participă un orbital s şi un orbital p cu formarea a doi

orbitali hibrizi sp, iar doi orbitali p rămân nehibridizaţi.

p2
2
2p
sp
2
2s

Cei doi orbitali hibrizi sp sunt coliniari, unghiul dintre axele lor fiind de
180°. Orbitalii p nehibridizaţi sunt perpendiculari între ei şi perpendiculari pe axa
orbitalilor hibrizi. Atomul de carbon este hibridizat sp în etilenă. Prin intermediul
orbitalilor hibrizi sp atomul de carbon formează două legături covalente simple σ,
una cu celălalt atom de carbon şi una cu un atom de hidrogen. Orbitalii p
nehibridizaţi participă la formarea a două legături covalente π.

10
 Hibridizarea sp

Caracteristicile celor trei tipuri de hibridizări la care participă orbitali s şi p

sunt redate schematic astfel:

Hibridizare Geometrie

sp3 tetraedrică

sp2 trigonală, plană

sp lineară

Exemple de compuşi cu reţele covalente

Diamantul

Diamantul cristalizează în reţea cubică cu feţe centrate. Atomii de carbon

hibridizaţi sp3 sunt legaţi prin legături covalente. Unghiul dintre două legături
covalente este 109º 28’. Fiecare atom de carbon este înconjurat tetraedric de alţi
patru atomi de carbon, înconjuraţi la fel de alţii.
Reţeaua diamantului este o reţea afânată, în cristalul diamantului atomii de
carbon ocupând doar 34% din spaţiul disponibil. În diamant distanţa dintre doi

11
atomi de carbon este de 1,54A, aceasta fiind distanţa dintre atomii de carbon
hibridizaţi sp3 uniţi prin legătură covalentă σ.
Reţeaua diamantului este foarte stabilă deoarece la formarea ei participă
doar orbitali hibrizi. Această structură explică proprietăţile diamantului:
- punct de topire ridicat (peste 3500°C)
- duritate foarte mare (10 în scare Mohs)
- densitate mare (3,5g/cm3)
- rău conducător de căldură şi electricitate
- insolubil în apă, alcool, CS2
- reactivitate chimică foarte mică

Grafitul

Grafitul cristalizează în reţea atomică hexagonală, atomii de carbon fiind

hibridizaţi sp2. Electronii de pe orbitalii p nehibridizaţi ai fiecărui atom de carbon
sunt mobili şi aparţin tuturor atomilor de carbon dintr-un plan. Între atomii de
carbon dintr-un plan se manifestă legături covalente puternice, în timp ce între
atomii de carbon din planuri paralele legăturile sunt slabe.
Structura cristalină a grafitului explică proprietăţile sale:
- duritate mică (1 pe scara Mohs)
- clivează şi lasă urme pe hârtie
- conductibilitate electrică bună
- opac
Alţi compuşi cu reţele atomice folosiţi în stomatologie sunt: silicaţii,
cuarţul, aluminosilicaţii.

Proprietăţile substanţelor cu legături covalente

Stare de agregare: substanţele cu legături covalente sunt solide la temperatură

obişnuită
Punct de topire: compuşii cu legături covalente au puncte de topire ridicate
Solubilitate: substanţele cu legături covalente sunt insolubile în apă sau alţi
solvenţi
Conductibilitate electrică: substanţele cu legături covalente nu conduc curentul
electric

LEGĂTURA COORDINATIVĂ

Legătura coordinativă este un caz particular al legăturii covalente. Punerea

în comuni de electroni se face de către un singur atom care se numeşte atom donor.

12
Acesta are perechi de electroni neparticipanţi. Celălalt atom are orbitali vacanţi şi
se numeşte atom acceptor.
Ionul de hidroniu, H3O+, se formează dintr- o moleculă de apă şi un proton
+
(H ). Oxigenul este atomul donor, acceptorul este protonul.

H +
..
H ..
O: + H + O H
H
H
donor acceptor

REŢELE METALICE. LEGĂTURA METALICĂ

Metalele reprezintă două treimi din elementele sistemului periodic.

Metalele sunt acele elemente care ionizează pozitiv în soluţie şi care în stare solidă
au structură cristalină (excepţie face mercurul). Această posibilitate de a exista sub
forma ionilor pozitivi şi a sarcinilor electrice libere este cheia comportării
metalelor şi este explicaţia pentru proprietăţile metalice cu rol important în
stomatologie.
În cristalele metalice fiecare atom de metal este înconjurat de 8 sau 12
atomi de metal. Atomii metalelor ocupă poziţii fixe în nodurile reţelei cristaline.
Numărul lor este prea mare ca să poată forma legături covalente, prin urmare
metalele sunt menţinute în reţea prin legături metalice. Majoritatea metalelor
cristalizează în sistem cubic (reţea cubică centrată intern sau cubică cu feţe
centrate), sau sistem hexagonal (reţea hexagonală compactă).
Distribuţia electronilor într-un cristal metalic este diferită de cea din atomii
liberi. Astfel, într-un atom liber electronii sunt repartizaţi pe straturi şi substraturi.
În cazul metalelor numai electronii de pe nivelele cu energie joasă sunt aranjaţi pe
straturi şi substraturi. Electronii cu energie mai mare sunt comuni tuturor atomilor
de metal şi sunt repartizaţi în banda de valenţă. Aceşti electroni sunt mai puţin
atraşi de nuclee şi sunt mai mobili. Conductibilitatea electrică şi termică a
metalelor se explică prin faptul că electronii din banda de valenţă pot să treacă în
banda de conducţie.
Un exemplu îl reprezintă sodiul atomic şi sodiul metalic. În sodiu atomic,
electronii sunt aşezaţi pe straturi şi substraturi astfel: 1s 22s22p63s1. În sodiu metalic
doar electronii cu energia joasă sunt aşezaţi pe straturi şi substraturi. Electronii de
valenţă de pe substratul 3s sunt mobili şi aparţin tuturor atomilor de metal. Ei sunt
localizaţi în banda de valenţă. În cazul sodiului metalic banda de valenţă este pe
jumătate ocupată. Cealaltă jumătate goală formează banda de conducţie. Prin aport

13
de energie electronii din banda de valenţă trec în banda de conducţie ceea ce
explică conductibilitatea electrică ridicată a sodiului metalic.

Proprietăţile metalelor

Proprietăţile metalelor sunt o consecinţă a structurii lor.

Luciul metalic: este proprietatea metalelor de a reflecta lumina incidentă

Densitate: metalele au densitate ridicată, ca urmare a împachetării eficiente a
centrilor atomilor pe aceeaşi latură a cristalului.
Duritate: variază în funcţie de numărul de electroni cu care atomul participă la
legătura din metal; sodiul, potasiul sunt metale moi deoarece la legătura din metal
participă cu un singur electron; cel mai dur metal este cromul, deoarece la
formarea legăturii participă cu mai mulţi electroni
Conductibitate electrică: metalele au conductibitate electrică ridicată ca urmare a
mobilităţii electronilor de valenţă pe aceeaşi latură a cristalului; cele mai bune
conducătoare de electricitate sunt argintul, cuprul, aluminiul
Conductibilitate termică: se explică tot prin existenţa electronilor mobili din
benzile de energie; metalele cu conductibilitatea termică cea mai ridicată sunt
cuprul, argintul, aluminiul
Punct de topire: metalele au puncte de topire ridicate. Numărul electronilor de
valenţă pe centru atomic influenţează punctul de topire al metalelor. Astfel, odată
cu creşterea numărului electronilor de valenţă, legătura metalică capătă caracterul
unei legături covalente, ceea ce explică punctul de topire ridicat al acestora. Un
exemplu este fierul şi nichelul.
Proprietăţi corozive: Pentru metale ca sodiu sau potasiu cu un electron de valenţă,
legătura metalică este slabă, energia de dizolvare este mare. Aceste metale se
corodează foarte uşor în contact cu apa. Pentru metale ca aurul sau platina,
legătura metalică este puternică, energia de dizolvare este mai mică. Prin urmare
aurul şi platina se corodează mai greu.

REŢELE MOLECULARE

Reţelele moleculare sunt formate din molecule care ocupă nodurile reţelei
cristaline. Reţelele moleculare au stabilitate mai redusă comparativ cu reţelele
ionice şi atomice datorită faptului că forţele care asigură coeziunea particulelor în
reţea sunt forţe slabe, forţe van der Waals, legături de hidrogen sau legături dipol-
dipol. Cele mai simple reţele moleculare sunt cele ale gazelor rare.

14
 POLIMERI

Până la introducerea polimerilor acrilici în medicina stomatologică în 1937,

principalul polimer utilizat a fost cauciucul vulcanizat. Dintre polimerii introduşi
după 1937 menţionăm polistirenul, epoxizii, policarbonaţii, polivinilacetat-
polietilena, cis şi trans- poliizoprenul, polisulfurile, siliconii, polieterii şi acizii
poliacrilici. Au fost introduşi de asemenea oligomeri ca şi bisfenol, dimetacrilat şi
dimetacrilat uretanul.
Prima utilizare a polimerilor în stomatologie a fost la construcţia aplicaţiilor
protetice cum ar fi dentaţia obişnuită. Ei au fost de asemenea utilizaţi la obţinerea
cimenturilor dentare, a lacurilor, a materialelor de amprentă, a coroanelor şi
podurilor, implanturilor, modelelor de amprentare, coroanelor temporare, a
substanţelor utilizate pentru confecţionarea machetelor, a modelelor a gutierelor,
precum şi a numeroase materiale auxiliare.

COMPOZIŢIA CHIMICĂ A POLIMERILOR

Termenul de polimer desemnează o moleculă care se formează prin

repetarea de un număr foarte mare de ori a unei structuri denumită mer.
Monomerul sau merul reprezintă cea mai simplă unitate structurală care
prin repetare formează polimerul. Procesul prin care monomerii sunt transformaţi
în polimeri se numeşte polimerizare. Prin urmare polimetacrilatul de metil este un
polimer care are ca şi unitate structurală repetitivă metacrilatul de metil.

Dacă notăm monomerul cu M, reacţia de polimerizare poate fi reprezentată

astfel:

nM M
n
REACŢIA DE POLIMERIZARE
monomer polimer
Polimerizarea reprezintă procesul de
formare a polimerilor şi constă în legarea chimică a moleculelor de monomer
pentru a forma compuşi cu greutate moleculară mare.

Polimerizarea prin intermediul radicalilor liberi

Polimerizarea prin intermediul radicalilor liberi este cea mai frecventă

metodă utilizată pentru obţinerea polimerilor utilizaţi în stomatologie. Radicalii
liberi se obţin din specii numite iniţiatori. Aceştia sunt molecule care conţin o

15
legătură slabă capabilă să se rupă şi să formeze două molecule identice, fiecare
dintre acestea având un electron liber; din această cauză se numesc radicali liberi.
Formarea polimerilor prin mecanism radicalic este caracteristică
compuşilor cu duble legături, monomeri vinilici, un exemplu fiind alchenele.

16
 H X
C = C
H Y

X Y Monomer Polimer

H H Etenă Polietenă
H Cl Clorură de vinil Policlorură de vinil
H fenil Stiren Polistiren
H -CH = CH2 Butadienă Polibutadienă
H -CO2CH3 Metilacrilat Polimetilacrilat
CH3 -CO2CH3 Metacrilat de metil Polimetacrilat de metil

n CH = CH CH2 CH
2
R R n

Mecanismul polimerizării

Reacţia de polimerizare are patru etape: activarea, iniţierea, propagarea,

terminarea.

Activarea

Polimerizarea compuşilor vinilici necesită prezenţa radicalilor liberi, specii

foarte reactive care au în moleculă electroni neîmperechiaţi. Această etapă implică
descompunerea peroxizilor.
În formă generală activarea poate fi scrisă astfel:

R O O R 2 RO .

Iniţierea

Reacţia de polimerizare este iniţiată atunci când radicalul format prin

activare reacţionează cu molecula de monomer.

17
 RO . + M RO M.
unde M este molecula de monomer.

În această reacţie se formează un nou radical, radicalul monomerului prin

transferul electronului liber la capătul lanţului în creştere. Radicalul format poate
continua polimerizarea.

Propagarea

După etapa de iniţiere, radicalul monomerului este capabil să reacţioneze cu

o nouă moleculă de monomer. Altfel spus în această etapă radicalul monomerului
atacă succesiv noi molecule de monomer, pe care le leagă în sistemul “cap la
coadă”, formând radicali din ce în ce mai mari.
Fiecare reacţie a acestei etape produce noi specii reactive capabile să
participe la alte reacţii de polimerizare:

R M.+ M R M M.

R M M. + M R M M M.
R M M M. + M R M M M M.

Ecuaţia generală pentru etapa de propagare poate fi scrisă astfel:

RO M. + n M RO (M)n M.

,unde n reprezintă numărul de molecule de monomer şi determină lungimea

lanţului şi greutatea moleculară a polimerului.
Fiecare radical produs de iniţiator devine un centru de reacţie, iniţiind
creşterea lanţului şi formarea unui macroradical.

18
Terminarea

Etapa de propagare continuă atâta timp cât în sistem există radicali liberi.
Terminarea polimerizării poate avea loc fie prin unirea unui macroradical cu un
radical liber al iniţiatorului, sau prin unirea a doi macroradicali. De asemenea,
impurităţile sau solvenţii pot determina terminarea reacţiei de polimerizare.

RO M M. + .OR RO M .
M OR
.n
RO (M)n M + RO (M)n M. RO (M)n M M (M)n RO
n

Reacţia de polimerizare poate fi inhibată de orice substanţă capabilă să

reacţioneze cu radicalii liberi. Astfel de substanţe sunt hidrochinona, eugenolul,
oxigenul în cantitate mare. În acelaşi timp scade gradul de polimerizare şi
greutatea moleculară a polimerului.

RO M M. + Inh RO M M Inh
n n

REACŢIA DE COPOLIMERIZARE

Dacă la reacţia de polimerizare participă monomeri diferiţi procesul se

numeşte copolimerizare, iar compusul macromolecular obţinut se numeşte
copolimer. Compoziţia copolimerului depinde de raportul molecular dintre cei doi
monomeri, astfel că reacţia de copolimerizare poate fi reprezentată:

N[xA + yB] → [(A)x- (B)y]n, unde

x- reprezintă numărul moleculelor de monomer A

y- reprezintă numărul moleculelor de monomer B

Copolimerii au proprietăţi superioare monomerilor, de aceea

copolimerizarea este mult mai utilizată, mai ales la fabricarea cauciucurilor
sintetice.

Clasificarea copolimerilor

După structură copolimerii pot fi:

19
 - copolimeri alternativi: A-B-A-B-A-B-A-B-A-B-....
- copolimeri dezordonaţi: B-A-A-B-B-B-B-B-A-A-B-A-A-A....
- copolimeri în bloc: A-A-A-A-A-B-B-B-B-.....
- copolimeri ramificaţi: A-A-A-A-A-A-A-....
│
B- B- B- B

Copolimerii liniari dezordonaţi au cele două unităţi monomer aşezate aleator de- a
lungul lanţului. Copolimerii ramificaţi dezordonaţi prezintă o structură
asemănătoare copolimerilor dezordonaţi liniari dar au şi ramificaţii. Copolimerii
în bloc liniari au segmente sau blocuri de-a lungul lanţului în care unităţile
monomer se repetă alternativ. Copolimerii în bloc ramificaţi au structură
asemănătoare copolimerilor în bloc liniari dar prezintă ramificaţii. În fine se
cunosc copolimeri în bloc reticulaţi cu structură de reţea (figura 22).

Tipuri de copolimeri

20