UI.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4

LEGĂTURI CHIMICE. TEORIA ELECTRONICĂ

A LEGĂTURII CHIMICE

OBIECTIVE
 Explicarea interacţiilor dintre atomi şi formarea
combinaţiilor chimice ca o consecinţă a tendinţei
atomilor elementelor de a realiza configuraţii electronice
stabile;
 Corelarea proprietăţilor combinaţiilor chimice cu tipul
legăturii chimice.

CONŢINUT
 Legătura ionică ....................................................... pg. 73
 Legătura covalentă ................................................. pg. 76
 Rezumat ................................................................... pg. 83
 Exerciţii şi probleme rezolvate ............................... pg. 85
 Test de autoevaluare ............................................... pg. 87
 Bibliografie ............................................................ .pg. 90

71
UI. 4

4.1. TEORIA ELECTRONICĂ A LEGĂTURII

CHIMICE

Sub formă de atomi liberi stabili, în condiţiile existente, obişnuit, la

suprafaţa planetei noastre, există numai gazele rare şi metalele în stare de
vapori. Atomii celorlalte elemente se găsesc combinaţi, fie între ei, dar mai
ales cu atomii altor elemente.
Natura interacţiilor dintre atomi, aranjarea acestora în spaţiu,
corelarea structurii substanţelor cu proprietăţile lor sunt explicate prin
teoriile asupra legăturii chimice.
Studiul configuraţiei electronice a atomilor elementelor din sistemul
periodic a arătat că atomii elementelor din grupa a VIII –a A (gazele rare
sau gaze inerte) caracterizaţi printr-o stabilitate chimică deosebită, au pe
nivelul periferic (de valenţă) 8 electroni cuplaţi, cu excepţia heliului, care
are 2 electroni. Instabilitatea atomilor celorlalte elemente poate fi explicată
prin faptul că atomii acestor elemente au, în învelişul electronic exterior, un
număr mai mic de electroni. În consecinţă, ei tind să formeze configuraţii
stabile (configuraţia gazului inert cel mai apropiat din sistemul periodic)
prin interacţie cu alţi atomi, rezultând sisteme stabile: substanţe elementare
sau combinaţii chimice.
Teoria electronică explică transformările chimice ale substanţelor
prin redistribuirea electronilor de valenţă între atomi în molecule sau între
ioni .
După modul cum se realizează legăturile între atomi, se cunosc trei
tipuri de legături chimice:
 legătura electrovalentă sau ionică;
 legătura covalentă;
 legătura metalică.

72
 UI. 4

4.1.1. LEGĂTURA IONICĂ

4.1.1.1. Formarea legăturii ionice

Teoria electronică a legăturii ionice (electrovalenţei) fundamentată
de W. Kossel (1916) explică formarea combinaţiilor ionice prin atracţia
electrostatică între ionii cu sarcini de semn contrar, ioni rezultaţi în urma
unui transfer de electroni între atomi.
Teoria electronică a legăturii ionice arată că, prin combinare
chimică, atomii îşi modifică structura electronică periferică, în aşa fel încât
să realizeze o configuraţie electronică stabilă, asemănătoare cu a gazului rar
apropiat. Tendinţa atomilor de a forma, prin combinare cu alţi atomi,
configuraţii identice cu gazele rare explică reactivitatea acestora.
Exemplu:
Atomii elementelor din grupa I A pierd uşor electronul periferic,
devenind ioni pozitivi, denumiţi cationi, ioni care au configuraţia gazului rar
precedent din sistemul periodic:

11Na∙ - e-  11Na
+

1s22s22p63s1 - e-  1s22s22p6, configuraţie [10Ne]

Atomii elementelor din grupa a VII A, pentru a realiza configuraţia

de octet a gazului rar care urmează în sistemul periodic, acceptă un electron
şi se transformă în ioni negativi, denumiţi anioni:

1s22s22p63s23p5 + 1e-  1s22s22p63s23p6, configuraţie [18Ar]

Ionii formaţi în acest mod nu rămân izolaţi, ci se atrag prin forţe

electrostatice până la o anumită distanţă minimă, la care încep să se exercite
forţele repulsive dintre învelişurile electronice. Reacţia chimică dintre
atomii unui metal alcalin (Na) şi atomii unui halogen (Cl) conduce la o

73
UI. 4

combinaţie ionică, formată prin transfer de electroni de la atomii

elementului electropozitiv la atomii elementului electronegativ:

Numărul de electroni transferaţi de un atom reprezintă electrovalenţa

şi determină sarcinile elementare ale fiecărui ion.
Pentru elementele din grupele principale din sistemul periodic,
electrovalenţa poate fi dedusă uşor, din regula octetului: electrovalenţa este
egală cu numărul de electroni care trebuie să fie cedaţi sau acceptaţi de un
atom pentru a dobândi configuraţie stabilă, în general, configuraţie de octet.
Dubletul (configuraţia de doi electroni) reprezintă configuraţie
stabilă doar în forma 1s2. Atomii elementelor H, Li, Be realizează
configuraţii stabile în forma 1s2.
Ionii sunt, în general, mai stabili decât atomii respectivi. Stabilitatea
lor scade pe măsură ce creşte diferenţa între numărul sarcinilor nucleare (Z)
şi numărul electronilor din învelişul electronic. De aceea, stabili sunt
cationii mono- şi divalenţi. Dintre anioni, stabilitate maximă prezintă anionii
monovalenţi. Anionii di şi trivalenţi pot exista numai în stare solidă.
Carbonul are o tendinţă accentuată de a forma legături covalente şi foarte
redusă de a forma ioni. Astfel, ionul C4+ nu se cunoaşte, iar ionul C4− apare
numai în două combinaţii: carbura de beriliu, Be2C şi carbura de aluminiu,
Al4C3, combinaţii care există numai în stare solidă.
Regula octetului, impusă de teoria electronică, este valabilă numai
pentru elementele din grupele principale. Atomii elementelor din grupele
secundare (tranziţionale) pot forma combinaţii ionice în care ionii acestora
au structuri cu substratul (n - 1)d incomplet, semiocupat sau ocupat cu
electroni.
Exemplu:
Ionul Fe2+ are configuraţia ultimului strat 3s2 3p6 3d6 , ionul Fe3+ are
configuraţia este 3s2 3p6 3d5 iar pentru ionul Zn2+ configuraţia ultimului strat
este (n-1)s2p6d10 .

74
 UI. 4

4.1.1.2. Caracteristicile legăturii ionice

Legătura ionică este de natură fizică şi constă în atracţia
preponderent electrostatică dintre ioni.
Legătura ionică nu este orientată în spaţiu. Ionii se comportă ca
sfere rigide, încărcate uniform cu electricitate, care pot atrage din orice
direcţie ionii de semn contrar, pentru a forma un edificiu cristalin. Rezultă
că ionii pot ocupa orice poziţii. Numărul ionilor de semn contrar vecini unui
anumit ion este limitat doar de consideraţii sterice (spaţiale). De aceea, nu se
poate vorbi de o „moleculă” ionică ci, cel mult, de o pereche de ioni.
Numărul ionilor de semn contrar cu care se înconjoară un anumit
ion, numit număr de coordinaţie (N.C.) nu depinde de structura electronică
a ionilor, ci numai de raportul razelor ionilor.
Energia legăturii ionice (cantitatea de energie degajată la formarea
unui mol de substanţă) reflectă tăria legăturii ionice. Legătura ionică este o
legătură puternică, energia legăturii este de ordinul 100 - 200 kcal ·mol-1.

4.1.1.3. Proprietăţi generale conferite de legătura ionică

Proprietăţile combinaţiilor ionice sunt determinate de caracteristicile
legăturii.
Deoarece legăturile ionice sunt legături destul de puternice compuşii
ionici sunt, în condiţii normale, în stare solidă, cu valori ridicate ale
punctelor de topire şi de fierbere (tabelul 4.1).
Scăderea bruscă a punctului de topire corespunzător tetrafluorurii de
siliciu faţă de punctul de topire al trifluorurii de aluminiu poate fi pusă, în
parte, pe seama trecerii de la un compus ionic (AlF3) la un compus covalent
(SiF4). Scăderea bruscă a punctului de topire trebuie pusă, însă, în legătură
şi cu tipul de reţea corespunzătoare acestor compuşi. Pentru primele trei
fluoruri există o structură tipic ionică, în timp ce, pentru tetrafluorura de
siliciu este specifică o reţea moleculară, între molecule existând forţe van
der Waals. Ruperea unor forţe slabe (van der Waals) la topire explică
valoarea scăzută a punctului de topire corespunzător tetrafluorurii de siliciu.

75
UI. 4

Punctele de topire şi punctele de fierbere ale compuşilor ionici cresc

cu creşterea valenţei cationului.
Exemplu:
Fluorura de sodiu (NaF) are punctul de topire 1263 K, iar pentru
difluorura de magneziu (MgF2) punctul de topire este 1538 K.

Tabelul 4.1. Variaţia punctelor de topire ale fluorurilor elementelor

din perioada a-3-a
Compusul NaF MgF2 AlF3 SiF4 PF5 SF6
Punct topire 1263 1538 1563 196 190 268
[K]

Combinaţiile ionice sunt, în general, solubile în solvenţi polari (apă),

datorită interacţiilor ion - dipol care apar, fenomen numit solvatare sau
hidratare, dacă solventul este apa.
De remarcat sunt şi unele caracteristici legate de comportarea
chimică a compuşilor ionici. Printre acestea, se pot aminti: viteze mari ale
reacţiilor compuşilor ionici, reacţii ireversibile care se produc, în majoritatea
cazurilor, instantaneu.

4.1.2. LEGĂTURA COVALENTĂ

4.1.2.1. Formarea legăturii covalente

Teoria electronică a covalenţei a fost elaborată de G. N. Lewis
(1916) şi dezvoltată de I. Langmuir (1919). Potrivit acestei teorii, atomii
implicaţi în legătură pun în comun electronii impari din stratul de valenţă,
realizându-se, astfel, configuraţii de 2 sau 8 electroni pentru ambii parteneri.
Faptele experimentale au arătat că regula dubletului sau octetului,
impusă de teorie, este respectată numai de atomii elementelor din primele
două perioade, deoarece stratul electronic exterior al acestor atomi poate
conţine maxim 2 electroni (pentru elementele din perioada întâi) sau cel

76
 UI. 4

mult 8 electroni (pentru elementele din perioada a doua). Atomii

elementelor din perioadele următoare pot participa la formarea unor
combinaţii chimice cu 10 electroni (PF5), 12 electroni (SF6), respectiv 14
electroni (IF7). Explicaţia constă în posibilitatea folosirii de către atomi şi a
orbitalilor de tip „d” la formarea legăturilor covalente.
Legătura covalentă conduce la formarea moleculelor.
Exemple:
La formarea moleculei de hidrogen, fiecare atom de hidrogen
participă cu unicul electron la realizarea unei perechi de electroni comuni.
Reprezentând electronii de valenţă prin puncte, formarea moleculei de
hidrogen se indică în felul următor:

În mod asemănător, la formarea moleculei de clor, fiecare atom

participă cu câte un electron (electronul necuplat din stratul de valenţă)
realizându-se o pereche comună de electroni; în acest mod, fiecare atom îşi
realizează configuraţia de octet:

Dacă se notează perechea de electroni pusă în comun printr-o liniuţă,

pentru moleculele de hidrogen, respectiv clor se obţin următoarele
formulări:
H–H; Cl – Cl
Legătura covalentă se realizează nu numai între atomi identici, ci şi
între atomi ai unor elemente diferite, dar apropiate din punct de vedere al
caracterului electrochimic (elemente cu caracter electronegativ).
Exemple:
În molecula de acid clorhidric, clorul este legat de hidrogen printr-o
legătură covalentă. Atomul de clor, având şapte electroni pe stratul exterior
şi având nevoie de un electron pentru realizarea configuraţiei de octet, pune
în comun un electron cu electronul unui atom de hidrogen. Se formează o
pereche de electroni comuni:

77
UI. 4

La formarea amoniacului, prin combinarea azotului cu hidrogenul,

atomul de azot pune în comun trei electroni cu electronii a trei atomi de
hidrogen, realizând trei perechi de electroni comuni:

Există molecule în care atomii participă cu mai mulţi electroni

(legături multiple).
Exemplu :
În molecula de dioxid de carbon, atomul de carbon pune în comun,
cu fiecare atom de oxigen, pentru formarea legăturii, câte doi electroni
(legături duble):

4.1.2.2. Legătura covalent coordinativă

Atunci când, la formarea unei legături covalente, perechea de
electroni pusă în comun provine de la un singur atom, legătura care ia
naştere se numeşte legătură covalent - coordinativă. Pentru a se realiza
legătura coordinativă este necesar ca unul dintre atomi să posede o pereche
de electroni neparticipanţi la legătura chimică (atomul donor), iar celălalt
atom să posede un orbital liber (atomul acceptor). De aceea, legătura
coordinativă se numeşte şi legătură de tip donor - acceptor. Schematic, o
astfel de legătură se poate reprezenta în felul următor:

Exemplu: formarea ionului amoniu [NH4]+

În amoniac (NH3) atomul de azot se leagă prin trei covalenţe de trei
atomi de hidrogen, rămânând, la atomul de azot, o pereche de electroni
neparticipanţi la legătura chimică. La perechea de electroni neparticipanţi,

78
 UI. 4

atomul de azot poate adiţiona alţi atomi sau ioni, de exemplu un proton:

În ionul [NH4]+, toate cele patru legături între atomul de azot şi

hidrogen sunt identice, legătura coordinativă deosebindu-se de legătura
covalentă obişnuită doar ca mod de realizare. În legătura covalentă
obişnuită, perechea de electroni comuni este formată din electroni proveniţi
de la doi atomi diferiţi, în legătura coordinativă perechea de electroni
provine de la un singur atom. În ionul [NH4]+ sarcina pozitivă a protonului
adiţionat la atomul de azot se repartizează uniform între atomii din ion.
Donor de electroni poate fi şi atomul de oxigen.
Exemplu:
În molecula de apă, atomul de oxigen, având perechi de electroni
neparticipanţi, poate lega un proton, formând ionul hidroniu sau oxoniu:

4.1.2.3. Polaritatea legăturii şi moleculelor

În orice moleculă, se poate imagina un centru al sarcinilor pozitive şi
un centru al sarcinilor negative.
Dacă cei doi atomi care se leagă sunt identici, cum este cazul în
moleculele H2, Cl2, N2, electronii de legătură se repartizează în mod egal
între cei doi atomi. În acest caz centrul sarcinilor pozitive coincide cu
centrul sarcinilor negative şi legătura (respectiv molecula) este nepolară.
Schematic, o moleculă nepolară se reprezintă în felul următor:

Dacă atomii care se leagă sunt diferiţi din punct de vedere al valorii
electronegativităţii, electronii de legătură se vor deplasa spre atomul mai
electronegativ, fără ca aceştia să-i aparţină în totalitate (ca în cazul legăturii

79
UI. 4

ionice). Ca urmare, în jurul atomului mai electronegativ (B) densitatea

electronică creşte şi atomul se încarcă parţial negativ (-); atomul mai puţin
electronegativ (A), în jurul căruia densitatea electronică se micşorează,
capătă o sarcină parţial pozitivă (+):
A+  B-
Centrul sarcinilor pozitive nu mai coincide, în acest caz, cu centrul
sarcinilor negative. Astfel de molecule se numesc molecule polare
(figura 4.1).

Fig. 4.1. Reprezentarea schematică a unei molecule polare

Pentru a compara polarităţile diferitelor molecule se foloseşte

momentul electric sau momentul de dipol.
Momentul de dipol, , al unei molecule se defineşte ca fiind
produsul între sarcina electrică, e, şi distanţa, d, dintre centrele sarcinilor
pozitive şi negative:
 = e·d
Momentul de dipol este o mărime vectorială (se consideră vectorul
îndreptat spre polul negativ):
H  Cl
Unitatea de măsură pentru momentul de dipol este debye-ul, notat D
şi care are valoarea:
1D = 4,810-10u.e.s.10-8cm = 10-18u.e.s.cm
La moleculele diatomice eteronucleare (HCl, HBr, CO), cu cât
diferenţa între electronegativităţile atomilor componenţi este mai mare, cu
atât momentul de dipol este mai accentuat, adică legătura are, în proporţie
mai mare, caracter ionic.
La moleculele poliatomice momentul electric total este aproximativ

80
 UI. 4

egal cu suma vectorială a momentelor de dipol ale legăturilor din moleculă.

Cunoaşterea momentelor de dipol ale moleculelor dă indicaţii asupra
structurii moleculelor.
Momentul de dipol zero (molecule nepolare) arată existenţa unei
molecule diatomice formată din atomi identici (H2, N2 etc.), precum şi
existenţa unei compensări a momentelor de dipol în molecule poliatomice.
Există numeroase molecule poliatomice, pentru care momentul de dipol este
zero.
Exemple :
Moleculele de CO2 sau CS2 sunt nepolare, ceea ce dovedeşte faptul
că momentele de dipol ale legăturilor în moleculele respective sunt egale şi
dirijate în sens opus, astfel încât se compensează. Moleculele au structură
liniară:

În cazul moleculelor angulare, momentul de dipol al moleculei, fiind

o însumare de vectori, compensarea dispare, iar moleculele sunt asimetrice.
Existenţa unui moment de dipol în molecula de H2O sau de H2S este o
dovadă a structurii angulare a moleculelor respective:

4.1.2.4. Caracteristicile legăturii covalente

Orice covalenţă se caracterizează prin tărie (energia de legătură),
lungime (rază covalentă), unghi de valenţă, determinat de orientarea în
spaţiu a orbitalilor atomici, multiplicitate (ordin de legătură) şi polaritate.
Energia de legătură (kJ·mol-1) reprezintă energia degajată la
formarea covalenţei între doi atomi. Legătura covalentă este, în general, o
legătură puternică. Energia unei legături covalente este de ordinul a
400 kJ·mol-1.

81
UI. 4

Energiile de legătură pentru legăturile multiple au valori mai mari

decât cele pentru legături simple.
Exemple:
Energia legăturii simple C  C este 356 kJ∙mol−1, energia legăturii
duble C = C este 598 kJ∙mol−1, energia legăturii triple C ≡ C este
813 kJ∙mol−1.

4.1.2.5. Proprietăţi generale conferite de legătura covalentă

Legătura covalentă este dirijată în spaţiu. Hibridizarea explică, de
asemenea, structura spaţială a compuşilor covalenţi.
Între moleculele substanţelor covalente, în stare solidă sau lichidă,
există forţe de atracţie foarte slabe (van der Waals). La evaporare sau
topire, având loc ruperea forţelor van der Waals, compuşii covalenţi au, în
general, puncte de fierbere şi topire relativ scăzute (comparativ cu compuşii
ionici).
Compuşii covalenţi nepolari se dizolvă, în general, în solvenţi
nepolari (solvenţi cu constantă dielectrică mică) şi nu conduc curentul
electric.
Compuşii covalenţi polari se dizolvă în solvenţi polari. Dacă
dizolvarea este însoţită de un proces de ionizare soluţiile acestor compuşi
conduc curentul electric.
Exemplu:
Prin dizolvarea HCl în apă are loc reacţia de ionizare:

HCl + H2O → H3O+ + Cl−

astfel că, în soluţie, HCl conduce curentul electric datorită existenţei ionilor
liberi.
Din punct de vedere al proprietăţilor chimice compuşii covalenţi se
caracterizează prin desfăşurarea reacţiilor cu viteze mici, fapt care necesită
utilizarea catalizatorilor, existenţa reacţiilor în echilibru etc.

82
 UI. 4

REZUMAT

Teoria electronică a legăturii chimice explică transformările

chimice ale substanţelor prin redistribuirea electronilor de valenţă între
atomi în molecule sau între ioni în scopul realizării unei configuraţii stabile
(de octet sau de dublet).
După modul cum se realizează legăturile între atomi, se cunosc trei
tipuri de legături chimice:
 legătura electrovalentă sau ionică;
 legătura covalentă;
 legătura metalică.
Teoria electronică a legăturii ionice (electrovalenţei) explică formarea
combinaţiilor ionice prin atracţia electrostatică între ionii cu sarcini de
semn contrar, ioni rezultaţi în urma unui transfer de electroni între atomi.
Teoria electronică a legăturii ionice arată că, prin combinare chimică,
atomii îşi modifică structura electronică periferică, în aşa fel încât să
realizeze o configuraţie electronică stabilă, asemănătoare cu a gazului rar
apropiat. Tendinţa atomilor de a forma, prin combinare cu alţi atomi,
configuraţii identice cu gazele rare explică reactivitatea acestora.
Numărul de electroni transferaţi de un atom reprezintă
electrovalenţa şi determină sarcinile elementare ale fiecărui ion.
Pentru elementele din grupele principale din sistemul periodic
electrovalenţa este egală cu numărul de electroni care trebuie să fie cedaţi
sau acceptaţi de un atom pentru a dobândi configuraţie stabilă, în general,
configuraţie de octet.
Legătura ionică determină o serie de proprietăţi caracteristice
compuşilor ionici: stare de agregare solidă, puncte de topire ridicate,
solubilitate în solvenţi polari (apa).

83
UI. 4

Teoria electronică a covalenţei explică formarea legăturii prin

punerea în comun a electronilor impari din stratul de valenţă,
realizându-se astfel configuraţii de 2 sau 8 electroni pentru ambii parteneri.
Dacă cei doi atomi care se leagă sunt identici, electronii de legătură
se repartizează în mod egal între cei doi atomi şi legătura este nepolară.
Dacă atomii care se leagă sunt diferiţi din punct de vedere al valorii
electronegativităţii, electronii de legătură se vor deplasa spre atomul mai
electronegativ, centrul sarcinilor pozitive nu va mai coincide, în acest caz,
cu centrul sarcinilor negative şi legătura este polară.
Pentru a compara polarităţile diferitelor molecule se foloseşte
momentul electric sau momentul de dipol.
Legătura coordinativă este o legătură covalentă (se realizează prin
punere în comun de electroni) în care perechea de electroni pusă în comun
provine de la un singur atom.
Compuşii covalenţi sunt în stare de agregare gazoasă (compuşi cu
mase moleculare mici), lichidă sau solidă.
Compuşii covalenţi nepolari se dizolvă, în general, în solvenţi
nepolari (solvenţi cu constantă dielectrică mică) şi nu conduc curentul
electric.
Compuşii covalenţi polari se dizolvă în solvenţi polari. Dacă
dizolvarea este însoţită de un proces de ionizare soluţiile acestor compuşi
conduc curentul electric.
Teoria electronică a legăturii chimice, admiţând două posibilităţi
de realizare a configuraţiei stabile a ultimului strat electronic (transfer de
electroni între atomi sau punere în comun de electroni) a demonstrat că
sistemele moleculare sunt mai stabile decât atomii izolaţi.
Teoria electronică a legăturii chimice nu a explicat factorii care
determină cuplarea electronilor în cadrul legăturii covalente şi abaterile de
la regula octetului.

84
 UI. 4

EXERCIŢII ŞI PROBLEME REZOLVATE

1. Să se indice tipul de legătură şi să se reprezinte schematic

formarea următoarelor combinaţii: KCl, HCl.

Rezolvare:
Deoarece K este situate în grupa I A, atomii au în stratul de valenţă
un electron pe care, pentru a realiza configuraţia stabilă de octet a gazului
rar care precede în sistemul periodic, îl cedează şi se transformă în ion
pozitiv (K+):
K - 1e− → K+

Cl este situat în grupa VII A, astfel că atomii clorului acceptă un

electron pentru a realiza configuraţia stabilă de octet a gazului rar care
urmează în sistemul periodic şi se transformă în ion negative (Cl−):

Între ionii K+ şi ionii Cl− se exercită atracţie electrostatică şi rezultă o

combinaţie ionică (K+Cl−).
Atomul de hidrogen are nevoie de un electron pentru a realiza
configuraţia de dublet (1s2). Deoarece atomul de clor are nevoie de un
electron pentru a realiza configuraţia de octet, cei doi atomi pun în comun
câte un electron şi se realizează o legătură covalentă polară.

85
UI. 4

2. Să se discute conductibilitatea electrică a următorilor compuşi:

NaCl, HCl, Cl2.

Rezolvare:
Conductibilitatea electrică a substanţelor se realizează în două
moduri: prin deplasarea electronilor mobili sau prin deplasarea ionilor liberi
existenţi în substanţă.
Proprietatea substanţelor de a conduce curentul electric este
determinată de tipul de legătură chimică existentă în compus.
În NaCl legătura care se realizează este legătură ionică; NaCl
conduce curentul electric în topitură şi în soluţie.
În molecula HCl legătura este covalentă polară. Prin dizolvarea HCl
în apă are loc un proces de ionizare:
HCl + H2O → H3O+ + Cl−

HCl conduce curentul electric în soluţie.

În molecula Cl2 legătura care se realizează este covalentă nepolară,
astfel că acest compus nu conduce curentul electric.

3. Să se discute polaritatea următoarelor combinaţii: CO2, H2O,

CCl4.

Rezolvare:
La moleculele poliatomice momentul electric total (momentul de
dipol) este aproximativ egal cu suma vectorială a momentelor de dipol ale
legăturilor din moleculă.
Legăturile care se realizează între C şi O sunt polare (cele două
elemente au valori diferite ale electronegativităţii). Deoarece molecula CO2
este simetrică, momentele de dipol ale celor două legături se compensează şi
molecula CO2 este nepolară.

86
 UI. 4

Legăturile care se realizează între O şi H sunt polare. Molecula H2O

are o structură angulară, momentele de dipol ale celor două legături nu se
compensează şi molecula H2O este polară.
Legăturile care se realizează între Cl şi C sunt polare. Molecula CCl 4
are o structură simetrică, momentele de dipol ale legăturilor C−Cl se
compensează şi molecula CCl4 este nepolară.

4. Pentru fiecare dintre următoarele perechi:

a) Na, Na+;
b) Fe, Fe2+, Fe3+;
c) Cl, Cl¯;
indicaţi care specie este mai stabilă.

Rezolvare:
Ionii sunt specii mai stabile decât atomii elementelor din care provin.
Ei se formează din atomi prin cedare sau acceptare de electroni în scopul
formării unor configuraţii stabile (de octet sau de dublet) asemănătoare cu
cele ale gazului rar cel mai apropiat. Astfel:
a) ionul Na+ este mai stabil decât atomul Na;
b) ionul Fe3+ mai stabil decât Fe2+, mai stabil decât atomul Fe;
c) ionul Cl¯ este mai stabil decât atomul Cl.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Explicaţi şi exemplificaţi formarea legăturii ionice.

2. Explicaţi şi exemplificaţi formarea legăturii covalente.

3. Să se indice tipul de legătură şi să se reprezinte schematic

formarea următoarelor combinaţii: NaH; Na2O; H2O.

87
UI. 4

4. Să se discute polaritatea următoarelor combinaţii: H2; HCl; NaCl.

5. Se dau elementele A (Z = 12), B (Z = 9), C (Z =1). Se cere:

a) caracterul electrochimic al elementelor;
b) tipul de legătură care se realizează între atomii elementelor A şi
B, A şi C, B şi C. Să se reprezinte schematic formarea
combinaţiilor respective.

6. Să se discute conductibilitatea electrică a compuşilor: CaCl2, HCl,

H2, Cl2.

7. Pentru compuşii Cl2 şi HCl indicaţi asemănările şi deosebirile în

modul de realizare a legaturii chimice.

Indicaţii şi răspunsuri test de autoevaluare

3. În NaH legătura care se realizează este ionică. Atomul Na cedează

un electron pentru a realiza configuraţia stabilă de octet (1s22s22p6) şi
formează ionul Na+; atomul H pentru a realiza configuraţia stabilă de dublet
(1s2) acceptă un electron şi formează ionul H−. Între cei doi ioni se
realizează o atracţie electrostatică şi se formează compusul Na+H−.
Formarea NaH:

În Na2O legătura este ionică (atracţie electrostatică între ionii Na+ şi

O2−). Formarea Na2O:

În H2O legătura este covalentă polară: legătura se realizează între

atomi ai unor elemente electronegative cu valori diferite ale
electronegativităţii. Formarea H2O:

88
 UI. 4

4. În molecula H2 legătura este covalentă nepolară; în molecula HCl

legătura este covalentă polară; în CCl4 legăturile C-Cl sunt covalente polare;
datorită simetriei moleculei molecula CCl4 este nepolară (se compensează
momentele de dipol ale legăturilor).

5. a) Caracterul electrochimic este determinat de structura

electronică periferică şi de tendinţa atomilor elementelor de a ceda sau
accepta electroni pentru a realiza configuraţie stabilă.
Pentru elementul A (Z = 12), configuraţia electronică este:
1s22s22p63s2
Pentru a realiza configuraţia stabilă atomii elemetului A cedează 2
electroni şi formează ionul A2+. Elementul A are caracter electropozitiv.
Pentru elementul B (Z = 9), configuraţia electronică este:
1s22s22p5
Pentru a realiza configuraţia stabilă atomii elemetului B acceptă un
electron şi formează ionul negativ B−. Elementul B are caaracter
electronegativ.
Pentru elementul C (Z =1), configuraţia electronică este: 1s1
Pentru a realiza configuraţia stabilă atomii elemetului C acceptă un
electron şi formează ionul negativ C−. Elementul C are caaracter
electronegativ.
b) Între atomii elementelor A şi B legătura este ionică:

Între atomii elementelor A şi C legătura este ionică:

Între atomii elementelor B şi C legătura este covalentă polară:

89
UI. 4

6. CaCl2 conduce curentul electric în topitură şi în soluţie;

HCl conduce curentul electric în soluţie;
H2, Cl2 nu conduc curentul electric.

7. Asemănări: pentru ambii compuşi (Cl2 şi HCl) legaturile chimice

se realizează prin punerea în comun a electronilor impari din stratul de
valenţă, cu formare de legaturi covalente.
Deosebiri:
- în cazul moleculei de clor legătura chimică se realizează între
atomi identici (rezultă o legătură covalentă nepolară);
- la formarea moleculei de acid clorhidric legătura chimică se
realizează între atomi diferiţi (rezultă o legătură covalentă
polară).

BIBLIOGRAFIE

1. Chimie generală, M. Moraru, L. Antonescu, Al. Şchiopescu,

Ed. U. P.G., Ploieşti, 2003, pg. -91 – 114.
2. Chimie generală şi analize tehnice, L. Stoica,
I. Constantinescu, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti,
1983, pg. 60 -71, 91 -94.
3. Introductory Chemistry, Steven S. Zumdahl, 2010, U.S.A.,
pg. 316 -350.
4. Chemistry, E. Kostiner, W. Jesperson, New York, 2003,
50 -72.

90