Sunteți pe pagina 1din 89

Leo

Taxil
VIAŢA LUI IISUS



CUVÂNT ÎNAINTE.
Există trei păreri referitoare la Iisus Hristos:
1. Unii cred că este un zeu care a venit să-şi petreacă câtva timp pe pământ, în pielea
unui om;
2. Alţii sunt de părere că el a fost un agitator evreu care, având parte în special de
suferinţe, a fost zeificat de către adepţii ideilor sale de emancipare socială;
3. Şi cei din urmă care consideră că personajul nu a existat niciodată, nici el, nici
apostolii săi şi că, legenda sa, modelată după diverse alte mituri religioase, a fost fabricată
într-un moment în care, păgânismul fiind în declin, cei care beneficiază de pe urma
prostiei umane au hotărât să creeze o nouă religie.
Cântărind cu atenţie toate argumentele pro şi contra, sunt întru totul de partea
susţinătorilor ultimei versiuni.
Această carte nu a fost scrisă în scopul de a-l minimaliza pe Isus-zeul şi, prin aceasta, să
glorifice pe Isus-omul, întrucât autorul nu crede nici în existenţa unuia, nici în existenţa
celuilalt. Scopul pe care mi l-am propus este ca, urmărind pas cu pas legenda creştină, să
evidenţiem toate absurdităţile şi contradicţiile, pentru a demonstra în mod clar că, de la un
capăt la altul şi orice aspect am lua în considerare, povestea lui Iisus Hristos, fie el om sau
zeu, nu este decât o ţesătură de scorneli imorale şi prosteşti.
Fragment.
Cum putem crede în mod rezonabil că Isus Hristos a existat şi mai ales că a făcut minuni
extraordinare, atunci când nici un istoric, nici un scriitor contemporan n-a vorbit de el, cu
sau fără minuni?
Tacit, care a trăit între anul 54 şi 140, a cărui istorie abundă în detalii de mică importanţă,
l-a ignorat pe Isus Hristos. Suetoniu (65-135), istoricul minuţios al doisprezece Cezari, l-a
ignorat pe Isus Hristos. Quntilian, ilustrul orator, născut în timpul lui Claudius, l-a ignorat
pe Isus Hristos; el a cărui carte „De l’Institution oratorie” (Despre oratorie), unul dintre
cele mai frumoase monumente din literatura latină, a analizat toţi oratorii, avocaţii şi
sofiştii-predicatori. Pliniu cel Bătrân, născut în timpul lui Tiberius, mort în timpul lui
Titus, a fost un admirabil naturalist, îmbinând ştiinţa naturii cu povestiri ale faptelor
celebre din timpul său şi el l-a ignorat pe Isus Hristos; şi nepotul său, Pliniu cel Tânăr, ale
cărui nenumărate scrisori, vioaie şi instructive ca acelea ale Doamnei de Sévigne, acoperă
totul, nu ştia nimic de Isus Hristos, chiar şi în scrisorile sale către Traian, unde pomeneşte
creştinii ca pe o sectă desprinsă din Iudaism. Epictet, marele moralist, filosoful de analiza
căruia nici o credinţă religioasă nu a scăpat, l-a ignorat pe Isus Hristos; el care s-a născut
în Asia Mică, care a venit la Roma în timpul lui Nero şi a fost exilat în timpul lui
Dominiţian, el ale cărui lucrări au fost păstrate de discipolul său Arrian. Pomponius Mela,
care a scris în anul 43 (la zece ani după miracolele nemaipomenite din Vinerea Mare)
marea şi savanta sa lucrare „Descrierea Pământului”, a scris geografia în maniera lui
Strabon, adică a alăturat descrierii fiecărei ţări studiate de el principalele evenimente care
s-au petrecut; şi este complet mut pe subiectul Isus Hristos, atunci când vorbeşte de
Iudeea!
Şi Plutarh? S-a născut în anul 50, la Cheroneia, în plină Grecie, în această ţară unde
Biserica afirmă că discipolii lui Mesia Isus s-au răspândit după Rusalii, că au propovăduit,
că au înfăptuit minuni spectaculoase în urma cărora mulţimea se convertea; a murit în anul
120; a petrecut treizeci de ani la Roma, unde miracolele creştine au explodat extraordinar,
până în mijlocul Colossemului, sub ochii mulţimilor, ne spun preoţii. Plutarh avea, ca şi
istoric, o specialitate: scria biografia tuturor oamenilor celebrii, fără să neglijeze culegerea
legendelor uimitoare, iar el n-a scris biografia lui Isus Hristos!
Şi Seneca? s-a născut la Cordoba, în anul 2 şi a murit la Roma, în anul 66, el a fost
contemporan cu omul-dumnezeu; a trăit cea mai mare parte a vieţii sale la curtea
imperială; el a fost la Roma, între 51 şi 64, când s-a produs lunga luptă între minunile lui
Simon Petru şi cele ale lui Simon de Gitta, luptă încheiată cu moartea tragică a celui din
urmă, au zis papii infailibili. Acest Simon, şef al unei secte samaritene, se certase în
Iudeea cu Petru şi s-au angajat apoi la o competiţie serioasă, pentru prestigiu. Petru reda
vederea orbilor, dezumfla ciroticii, învia morţii, în numele lui Isus Hristos; Simon de Gitta
opera în numele unui Duh Sfânt, pe care îl numea Pneuma Hagion, iar minunile sale nu
erau o bagatelă, nicidecum, deşi de o altă factură: la porunca sa, statuile din locurile
publice coborau de pe soclu şi jucau pe stradă; el a aruncat o seceră în aer şi aceasta a
mers pe câmpul din apropiere şi a făcut singură munca a zece agricultori; într-o seară,
când lipsea lumina dintr-o sală de conferinţe, Simon a chemat luna, aceasta a coborât
reducându-şi dimensiunea, a intrat în sală şi s-a ţintuit la o oarecare distanţă de plafon,
pentru a lumina participanţii tot timpul necesar. În sfârşit, în prezenţa curţii imperiale,
senatorilor şi oamenilor, Simon de Gitta s-a ridicat în cer, într-un car de foc, apărut instant
la cererea sa, dar Petru, la rândul său, l-a invocat pe Isus Hristos şi carul a dispărut, iar
magicianul Simon a căzut de la o înălţime de sute de metri, rupându-şi picioarele în
cădere; de ciudă, el s-a aruncat imediat de la o fereastră şi, de data aceasta, s-a sinucis.
Toate acestea sunt convingeri religioase fundamentale… Ei bine, Seneca, care a scris mult,
n-a zis nimic despre aceste minuni; este adevărat că, mai târziu, călugării au distrus şi au
făcut să dispară tratatul său „Mişcarea Terrei”, care a fost, fără îndoială, contrar ideilor
dogmatice despre pământul plat şi imobil, cu un soare care se deplasează şi tratatul său
„Despre Superstiţii”, care, foarte probabil, dacă i-a menţionat pe creştini, nu îi trata cu
suficient respect sau le expunea primele lor legende, diferite de evanghelii.
Şi Philon din Alexandria, un Platon al evreilor, care a trăit o sută de ani (s-a născut în
anul 20 î.e.n. şi a murit în anul 80 e.n.), care a mers la Roma şi la Ierusalim, care a
filosofat în stilul esenian convingător, care a scris o mulţime de lucrări, conţinând anumite
teorii preluate apoi în şcolile teologice creştine; încă unul care l-a ignorat pe Isus Hristos,
Petru, Ioan, Paul şi alţi apostoli!
Şi Flavius Josephus însuşi nu ştia nimic de predicile publice ale lui Mesia Isus, nu ştia
nimic de miracolele sale, nimic de crucificarea sa publică; Josephus, istoricul evreu, care a
relatat toţi Mesia nesemnificativi, care a scris cu lux de amănunte istoria rasei sale şi în
special cea a iudeilor până la asediul Ierusalimului, la care a şi participat; născut la patru
ani după drama din Golgota şi la treizeci şi unu de ani după marea revoltă a lui Iuda
Galileanul, el a cunoscut iudeii creştini, dar pe creştinii de Petru, Pavel, nu!
Haideţi! Plecând de la o examinare atentă, domnul Isus Hristos nu este decât un mit, iar
adevărul fabricării legendei sale se întrevede, ca şi munca subterană şi latentă care a pus
puţin câte puţin baza unei noi religii, venită la momentul potrivit pentru a înlocui vechiul
păgânism greco-roman care se surpa. Necazul, care, prin mâna lui Titus, a lovit naţiunea
iudaică, a împărţit acest popor împrăştiat de Cezari în două categorii: unii, inflexibili,
încăpăţânaţi, au persistat în credinţa părinţilor lor; alţii, mai abili, s-au aplecat, tatonând şi
disimulându-se la început, sub jugul cuceritorilor, câştigând în cele din urmă, în ziua în
care Constantin a realizat că tronul imperial ar putea beneficia de noua religie.
Iudeo-creştinismul are prezentul; iudaismul încă mai speră să aibă viitorul. Ambele
religii greşesc: după râsul prolific a lui Voltaire, gândirea liberă face să se retragă toate
superstiţiile dezgustătoare sau ridicole; şi viitorul aparţine gândirii libere.”
Notă: Fragmentul este din lucrarea „Viaţa lui Isus”, de Leo Taxil, apărută în anul 1900, la
editura P. Fort – Franţa.
Fragment.
PARTEA ÎNTÂI.
Copilăria lui Hristos.
Capitolul I.
Viziunea lui Zaharia.
În acel moment, Cuvântul – adică Domnul Iisus (pe numele său mic: Alphonse1) încă nu
se născuse; dar era, printre preoţii din Ierusalim, un levit care se numea Zaharia.
Acest Zaharia locuia la ţară; căsuţa sa era situată în Youttah, în mijlocul munţilor Iudeii.
El avea o soţie (preoţii iudei pe atunci se căsătoreau) care răspundea – atunci când era
strigată – la numele Elisabeta.
Cei doi soţi, ne spune apostolul Luca, „erau drepţi înaintea lui Dumnezeu şi umblau fără
prihană în toate poruncile şi rânduielile Domnului.” Dar pietatea soţilor a fost pusă la grea
încercare. Poate credeţi că banii credincioşilor nu mai umpleau cutia milei? Nu, nu despre
asta era vorba.
Ceea ce îi mâhnea pe Zaharia şi Elisabeta, era faptul că, în ciuda tuturor eforturilor lor, ei
nu puteau avea copii.
Or, domnul preot şi diavoliţa de nevastă-sa erau deja la a doua tinereţe. Încă câţiva ani de
infertilitate a soţiei şi venerabilul levit ar fi trebuit să spună la revedere pentru totdeauna
speranţei de a lăsa un urmaş autentic. Acest lucru era cu atât mai regretabil, cu cât la iudei
se arătau cu degetul familiile lipsite de copii: infertilitatea era un motiv de ruşine.
Elisabeta şi Zaharia lucrau, prin urmare, cu ardoare să-şi facă nişte progenituri. Dar vezi
al naibii noroc, nu aveau deloc succes. Ioc!
Zaharia era în furios.
Între timp, levitul a fost chemat la Ierusalim, să slujească la Templu.
— Trebuie să vă spun că preoţii evrei îşi îndeplineau sarcinile cu rândul. Meseria nu mai
era deja prin ea însăşi obositoare şi apoi aveau şi vacanţe.
În timpul acestor vacanţe, Zaharia se relaxa în casa sa de la ţară, din Youttah.
Nu putea refuza. Zaharia ar fi preferat să continue, împreună soţia sa, să planteze verze,
acele verze extraordinare în care uneori se găseşte un bebeluş. Dar regula a fost acolo:
rigidă, categorică, absolută:
— Către Templu, Zaharia, către Templu!
Bietul om a simţit că rândul său pentru slujirea preoţească a venit prea devreme. Ce
necaz pe el! Trebuia să plece!
Astfel, Zaharia porni bombănind către Ierusalim. Din fericire, dacă fiecare medalie are
reversul ei, logica face ca fiecare revers de medalie să aibă partea sa frumoasă. Cum se
trăgeau la sorţi diversele slujbe ce trebuiau îndeplinite de către preoţi pe săptămână, soarta
l-a ales pe Zaharia pentru postul de „arzător de tămâie”. Or, e bine să ştiţi că cea mai mare
onoare care îi putea fi hărăzită unui preot era exact aceea de a fi arzător de tămâie.
A! Va să zică, aceasta nu era o nimica toată! La domnii evrei, lucrurile se petreceau cu
mare solemnitate.
În primul rând, în mijlocul sanctuarului de trei ori sfânt, între un imens candelabru cu
şapte braţe şi o masă garnisită cu pâine binecuvântată, era un altar de aur.
— Hei, ce ziceţi de asta, mieii mei? Nici că se putea ceva mai luxos!
Un simplu văl separa acest magnific sanctuar de o altă încăpere numită Tabernacol, care
era şi mai sacră decât sanctuarul; întrucât acolo era, învăluit în maiestuoasa sa
invizibilitate, tatăl Iehova, numit şi Preaînaltul sau Domnul Sabaot.
Nu intra oricine în Tabernacol: numai arzătorul de tămâie avea dreptul să pătrundă în
acest loc redutabil.
De îndată ce preotul însărcinat cu aceasta funcţie a sosit la Templu, mulţimea începea să
cânte imnuri de bucurie, flăcările lămpilor se reaprindeau, oamenii se plecau cu respect în
faţa preotului, care, lăsând copiii din cor la intrare, păşea de unul singur pe dalele
sanctuarului.
După care, la un semn dat de un mare preot, acesta arunca parfumuri în foc, cu alte
cuvinte, nu apă de Colonie, aşa cum aţi putea crede, ci o tămâie pură, reprezentând
rugăciunile credincioşilor. În timp ce tămâia ardea, domnul preot se înclina, apoi mergea
către Tabernacol, de-a-ndăratelea, pentru a nu-şi întoarce spatele la altar. Un clopot îi
anunţa ieşirea şi binecuvântările pe care le răspândea asupra oamenilor; Imediat leviţii
urlau imnuri pioase, acompaniaţi de sfânta hărmălaie a muzicii Templului. Era grandios,
era maiestuos, era impozant. O! Nu, te rog, nu-mi mai spune despre asta!
Această ceremonie era într-atât de uimitor de inedită, încât evreii niciodată nu asistau
niciodată la aceasta fără a simţi o nelinişte ascunsă. Gândiţi-vă doar! Preotul care intra în
Tabernacol ducea către însuşi Dumnezeu rugăciunile lor, simbolizate prin tămâia care
ardea înaintea cortinei lăsate: dacă Iehova îi respingea ofranda, dacă îl trăsnea pentru a-i
pedepsi o mica greşeală, această pedeapsă ar fi căzut de pe întregul popor din Israel şi toţi
evreii ar fi fost loviţi de o boală gravă. Ştiţi dvs., cu lucrurile sfinte nu-i de joacă! De
asemenea, ce nerăbdare din partea mulţimii, din momentul în care arzătorul de tămâie a
trecut de cealaltă parte a cortinei! Ce răspuns, se întreba toată lumea, avea el să aducă din
partea Eternităţii?
Prin urmare, se obişnuia ca arzătorul de tămâie să se achite de funcţia sa cât mai rapid
posibil, pentru a nu prelungi neliniştea generală.
Dar iată că, în această zi, Zaharia nu mai termina. Strigătele israeliţilor au fost animate:
secundele, apoi minutele treceau lent ca secolele şi Zaharia nu mai reapărea.
În cele din urmă, şi-a iţit nasul de după uşa-cortină, dar ce nas! Un nas imens, un nas
alungit într-o manieră lamentabilă. Atârna, trist şi lugubru, pe o faţă îngrozită. Mai mult,
proprietarul acestei feţe îngrozite şi al acestui nas trist tremura ca o frunză.
— Aşadar, se întâmplase ceva foarte grav în spatele cortinei?
— Cred şi eu!
Ceva de neimaginat. Ascultaţi povestea şi tremuraţi!
Zaharia, care nu era prost, îşi zise: „În timp ce duc bunului Dumnezeu tatăl rugăciunile
întregii lumi, pe care oricum nu dau două parale, ar trebui să-i prezint invizibilului Sabaot
o mică rugăminte personală.” Şi, după ce se gândi la toate acestea, a îngenunchiat
murmurând şoptit: „Doamne, dacă ai avea milă de un suflet, ai putea pune capăt sterilităţii
soţiei mele şi, graţie atotputerniciei tale, ai face în aşa fel încât Elisabeta să-mi dăruiască
un copil, fără să mă mai laşi deloc să aştept.” Şi Zaharia rămase pentru câteva clipe cu
fruntea atingându-i podeaua Tabernacolului.
Când şi-a ridicat capul, zbang! S-a trezit nas în nas cu un înger orbitor de luminos. În loc
să fie bucuros, prostănacul de Zaharia s-a panicat; nu se aştepta să vadă imediat un
mesager al Domnului. Îngerul chiar a trebuit să-l liniştească.
— Nu te teme, Zaharia binecuvântat intre toţi Zaharii, i-a spus îngerul. Domnul a auzit
rugăciunea ta şi ţi-a răspuns; printr-un efect special retroactiv, pe care mintea ta umană nu-
l poate pricepe, îţi transformă soţia. Ai lăsat-o pe Elizabeta în starea ei normală de
infertilitate; ei bine, înainte să treacă nouă luni, îmi vei spune veşti despre asta. Uite, vrei
să afli mai multe despre asta? Vei avea un băiat şi-l vei numi Ioan. Mai mult decât atât, va
fi bucuria ta şi a Israelului; nu va bea vin şi nici alte băuturi ameţitoare. El va predica
oamenilor şi, cum nu va predica beat, el va fi mereu crezut. Păcătoşii vor fi convertiţi prin
vocea lui şi, de fapt. Am de gând să te uimesc acum, bătrâne – este el, el, acest Ioan, cel
care va fi precursorul lui Mesia.
Era prea frumos. Soţul Elisabetei a crezut ca este o farsă şi i-a răspuns îngerului:
— Domnule, bunul Dumnezeu îmi dă mult mai mult decât i-am cerut, râde de mine în
acest fel? Aş vrea să te cred, dar da-mi o dovadă despre divinitatea mesajului dvs.
Îngerul s-a simţit ofensat de aceasta neîncredere.
— Deci aşa, bunul meu om! A răspuns el. Când am venit la tine ca prieten, cu
instrucţiuni de la tatăl Sabaot, tu îţi imaginezi ca vreau să te păcălesc! E prea mult! Ei
bine, atunci să ştii că eu sunt Gabriel, arhanghel de prim rang, unul dintre primele spirite
în faţa lui Dumnezeu. Şi, pentru a te învăţa de acum înainte să crezi fără să ceri explicaţii,
vei fi mut din aceasta clipa şi până în ziua când se va împlini ce te-am anunţat.
Cu aceste cuvinte, îngerul Gabriel a zburat prin tavan, fără să-i mai spună la revedere
stupefiatului Zaharia.
Or, misiunea îngerului a fost atât de puţin glumeaţă, încât Zaharia într-adevăr a găsit ca
este imposibil să se bucure. Mut ca un peşte, nefericitul!
Înţelegeţi acum că nefericitul levit a avut un motiv bun pentru a face o faţă ridicolă, când
a apărut în faţa oamenilor, revenind de la cealaltă parte a cortinei.
Zadarnic l-au întrebat oamenii:
— Ei bine? Ce s-a întâmplat? Vorbeşte, vorbeşte, domnule preot!
Scutura feţişoara comică, cu un aer consternat, care în nici un caz nu-i liniştea pe
credincioşi.
N-au putut scoate nimic de la el, doar nişte scuturări din cap şi nişte sunete nearticulate.
În acea seară, tot Israelul a mers la culcare cuprins de teribile îndoieli şi, noaptea, tot
Israelul a fost torturat de coşmaruri.
Capitolul II.
Precursorul.
Odată terminat serviciul său, Zaharia a revenit degrabă la Youttah. După scurt timp, burta
respectabilei preotese a început să se umfle. Acest fapt a pus în mişcare toate limbile
vecinilor, numai limba soţului ei a rămas complet inactivă. Şi nu era doar mut,
ghinionistul Zaharia, dar, în plus, a devenit şi surd, ceea ce nu era prevăzut în programul
iniţial.
Cu toate acestea, deşi surd, el a înţeles foarte bine că omenii se distrau pe seama faptului
că doamna Elisabeta s-a aflat atât de brusc într-o postură interesantă. Aşa că, în timpul
ultimilor cinci luni de sarcină, a ţinut-o ascunsă de ochii străinilor. „Nimic mai natural
decât această retragere, spun teologii catolici; A trebuit să se ascundă de atitudini şi priviri
răuvoitoare ale oamenilor indiferenţi de această neaşteptată concepţie miraculoasă.” Nu
mai este nevoie să spunem, un miracol într-adevăr incredibil.
La momentul potrivit, Elisabeta a adus pe lume un copil frumos, pe care moaşa l-a
declarat băiat. Profeţia îngerului s-a adeverit; dar această răutăcioasă profeţie nu a fost
încă realizată în întregime. În momentul naşterii copilului, evenimentul anunţat de Gabriel
a fost îndeplinit şi, în conformitate cu promisiunea mesagerului celest, Zaharia ar fi trebuit
să-şi recapete vocea. Nicidecum, el a rămas la fel de surd şi mut ca înainte. Bunul
Dumnezeu tatăl a insistat ca vindecarea preotului să fie realizată în public; la ce bun să
facă minuni pentru public puţin numeros?
Aşadar, Zaharia a fost lăsat mai surdo-mut ca oricând şi aşa avea să rămână până în ziua
ceremoniei publice religioase care, printre evrei, urmează naşterii oricărui băiat. Această
ceremonie a fost circumcizia. La opt zile după ce micul Ioan – acesta a fost numele pe
care l-a impus îngerul – şi-a făcut apariţia pe acest pământ, el a fost dus la Templu şi a
suferit o intervenţie chirurgicală care reprezintă botezul la evrei şi musulmani.
Deodată, Zaharia brusc a strigat:
— Ah!… Ah!… Ah! În sfârşit! Prieteni, pot vorbi! Vorbesc!
Şi pentru a compensa primele nouă luni de muţenie, el imediat a început să recite o
rugăciune lungă, de compoziţie proprie, în lauda lui Iehova-Savaot.
De exemplu, trebuie citat acest imn revelat; această rugăciune merită. Textul ei este dat în
întregime în Evanghelie. Aici este începutul: „Binecuvântat fie Domnul, a strigat Zaharia
îndată ce limba lui a fost dezlegată, binecuvântat să fie Dumnezeul lui Israel, pentru că el
a privit peste noi şi el a răscumpărat poporul său.” „În familia lui David, în familia mea,
Domnul a făcut un corn să crească şi acest corn va fi salvarea noastră”… etc. (Luca,
capitolul 1, versetele 68-69).
Acest lucru este direct din carte, nu am inventat nimic. Dar lăsaţi-ne să nu ne fie mila de
Zaharia, din moment ce el a fost atât de încântat de cornul lui.
Micuţul Ioan a fost crescut de mama sa şi de Zaharia cu grijă deosebită. Dar un detaliu
curios – băiatul a fugit cât de des a putut din casa părintească şi a mers să joace în jurul
cartierului. Acolo, obişnuia să discute cu el însuşi ore în şir.
După cum puteţi vedea, Ioan a fost, fără îndoială, precursorul lui Mesia, pe care evreii îl
aşteptau.
Când şi cum s-a născut îndelungul aşteptat Mesia?
Despre asta urmează să vedem, fără întârziere.
Capitolul III.
Lucrarea Sfântului Duh.
Îngerul Gabriel era un tânăr teribil de isteţ, acest tânăr trimis al lui Iehova pe care tocmai
l-am văzut în Tabernacol. Gabriel, dacă ar fi să ne luăm după ce spun vechile cărţi, era
specializat în uimirea oamenilor pe care îi informa că urmează să aibă copii. L-am văzut în
exerciţiul funcţiunii la naşterea lui Ioan, iar acum o să-l vedem în continuare în acelaşi rol.
Şi asta unde? În casa unei verişoare a Elisabetei.
Elisabeta avea o verişoară pe nume Maria, care locuia în Nazaret, un sătuc din Galilea.
Maria era tânără, oacheşă şi foarte drăguţă; o bucăţică numai bună pentru un rege, nu?
Pe atunci, nu exista nimeni altcineva pe post de rege în Iudea în afară de Irod care, ca să
fim cinstiţi, nu era adevăratul rege în ochii evreilor, din moment ce fusese impus de
romani, era un uzurpator. Dintr-un rege adevărat, evreii nu aveau nici măcar un fir de păr!
Dar în casta regală a lui David erau câţiva descendenţi, printre care era şi un tâmplar cu
numele predestinat de Iosif.
Aşadar, Maria, bucăţica potrivită pentru un rege, s-a logodit cu Iosif, urmaşul regelui
David.
Tatăl şi mama tinerei, tăticul Ioachim şi mămica Ana, îşi dedicaseră de la bun început
domnişoara Domnului, asta însemnând că, încă din fragedă pruncie, au făcut-o să promită
solemn chiar în Templu că nu se va mărita niciodată şi că se va dedica preoţilor.
Într-o bună zi, Ioachim şi Ana s-au răzgândit, dintr-un motiv pe care evanghelistul nu ni-l
împărtăşeşte şi şi-au logodit fiica cu tâmplarul Iosif. Poate că-i datorau acestuia o sumă
prea mare faţă de cât puteau ei să plătească, viclean cum era Iosif, le-a cerut tânăra fată ca
să stingă datoria. Uneori oamenii fac şi astfel de tranzacţii.
Pe scurt, au şters cu buretele toate angajamentele făcute anterior, şi logodna Mariei cu
Iosif a fost celebrată într-o maniera foarte solemnă în exact aceleaşi Templu în care fata
făcuse jurământul anterior. De-a lungul timpului, chiar şi în acele vremuri îndepărtate,
preoţii au avut întotdeauna un dezvoltat simţ al afacerii. Le fusese promisă o tânără
oacheşă drept slujnică, dar, în schimbul câtorva sute de arginţi, au căzut de acord să treacă
cu vederea acea promisiune şi au binecuvântat logodna cu tâmplarul, la fel cum au
binecuvântat-o şi pe aceea a vânzătorului de mentă.
Maria a fost singura care avea de pierdut. Iosif nu era tocmai la prima tinereţe; avea o
barbă mare şi stufoasă, un aer arţăgos, cam puţin păr în cap şi un fel cam ursuz de a vorbi.
Un asemenea logodnic nu însemna un viitor prea minunat şi, mai mult decât atât, fata
aceasta îşi lua foarte în serios jurămintele.
Întâia oară când tatăl ei i-a vorbit despre Iosif, ea a pufnit în modul ei caracteristic,
zicând:
— La naiba! Şi cum rămâne cu jurământul meu de virginitate?
Din fericire pentru el, Iosif era un fin diplomat. El a arborat un zâmbet viclean, şi-a trecut
degetele prin puţinul păr pe care-l avea şi a zis detaşat:
— Oh! Dacă ăsta este tot ce te îngrijorează domnişoară, pot să te liniştesc foarte uşor.
Presupun că-ţi închipui că ăsta este motivul pentru care vreau să mă însor. Iţi jur că nu aşa
stau lucrurile. Mie unu nu-mi prea pasă de lucrurile astea. Nu… pe scurt sunt îngrozitor de
plictisit. Nimeni care să-mi ţină companie. Am avut un papagal, dar mi-a murit săptămâna
trecută. Mai mult decât atât, uită-te la pantalonii mei: eu însumi îmi cos nasturii şi sunt
atât de prost cusuţi! Vezi tu, eu îmi caut o nevastă ca să am şi eu o friptură făcută bine şi
haine îngrijite cum trebuie. Asta-i căsătoria pentru mine.
Toate acestea au fost rostite pe un ton atât de blând încât i-au dat lacrimile mamei Ana.
S-a întors către fiica ei şi i-a spus acesteia la ureche următoarele:
— Ei, haide, nu te purta aşa ca o scorţoasă, prostuţo! În primul rând, eu şi cu tatăl tău
chiar vrem ca tu să te măriţi şi, întrucât ne datorezi supunere, ar fi mai bine să ne
împlineşti dorinţele. Nu avem mijloacele necesare ca tu să-ţi poţi ţine jurământul anterior.
Ştii doar că afacerile tatălui tău nu merg tocmai bine în ultima vreme. Ca tu să intri
definitiv slujnică la Templu, leviţii ne cer o contribuţie consistentă ca trusou, în timp ce
Iosif, pe de altă parte, te ia fără nici un fel de zestre. Haide, hotărăşte-te acuma, neghioabo
– pur şi simplu nu vei găsi nicicând un soţ aşa de bun.
Maria şi-a aplecat ochii şi a murmurat:
— Ei bine, în regulă, mamă, accept. Numai că vreau să fie bine înţeles faptul că eu nu-mi
voi încălca condiţiile impuse de mine.
Iosif s-a aplecat în faţă şi a replicat:
— Domnişoară, îmi faceţi o mare onoare.
Şi aşa a devenit fiica lui tata Ioachim, logodnica urmaşului lui David.
Până în ziua nunţii, tânăra brunetă locuia împreună cu mama şi tatăl său şi le îngrija
gospodăria, în timp ce aceştia îşi petreceau ziua fiecare la casele patronilor lor.
Acum, într-o dimineaţă minunată de martie, chiar la începutul primăverii, în clipa în care
Maria se afla singură în dormitorul ei, un tânăr chipeş a intrat în cameră. Era un tânăr bine
făcut şi arătos.
Tânăra bruneţică şi-a ridicat chipul cu o expresie de şoc întipărită pe faţă, însă surpriza
nu a fost deloc una neplăcută, ci dimpotrivă.
Tânărul cel chipeş a înaintat cu un zâmbet dulce pe buze.
— Ziua bună, Marie, zise el. Oh! Eşti cu adevărat plină de graţie. Oricine poate vedea că
Domnul este cu tine. El care este făcătorul de tot ce este frumos. Eşti privilegiată printre
toate femeile; copilul ce-l vei zămisli va fi de o mie de ori mai binecuvântat.
Maria era din ce în ce mai uimită, dar în acelaşi timp şi din ce în ce mai încântată.
Niciodată nu mai auzise ea o voce atât de melodioasă. Ce diferenţă faţă de vocea spartă a
bătrânului uncheş, pe care o forţaseră să-l ia de soţ.
Însă ce a uimit-o cel mai tare a fost să-l audă vorbind despre copilul pe care-l va naşte ea.
I-a răspuns tânărului chipeş (şi aici citez textul din Evanghelia lui Luca, capitolul 1,
versetul 34): „Cum s-ar putea una ca asta, dacă eu nu am cunoscut încă nici un bărbat?”
Naivitatea ei inocentă l-a făcut pe tânărul cel chipeş să se simtă pe deplin în largul lui.
— Nu-ţi face griji pentru asta, i-a răspuns. O, Maria cea plină de graţie. Nu te teme.
Acesta este un detaliu nesemnificativ. Numele meu este Gabriel şi sunt înger de profesie,
aşa încât mă poţi crede pe cuvânt. Lasă virtutea Preaînaltului să te acopere cu umbra sa şi
vei vedea mai apoi. Îţi spun, drăguţa mea, vei avea un copil şi-l vei boteza Isus şi toată
lumea îi va spune Fiul lui Dumnezeu.
Din acel moment, tânăra Maria a fost convinsă.
— Sunt servitoarea ta, i-a zis ea, abandonându-se voinţei Domnului. Lasă să mi se facă
aşa cum ai spus.
Ce s-a întâmplat atunci în casa din Nazaret? Se întreba mai târziu Monseniorul
Dupanloup care şi el a scris „Viaţa lui Isus”. Sfântul episcop spune: În acel moment,
Cuvântul s-a făcut trup.
Gata făcut Cuvântul!
Îngerul Gabriel, cu misiunea încheiată, a dat din aripi şi a dispărut, ca de obicei, prin
tavan.
Fecioara fusese însărcinată, lucrarea Sfântului Duh avusese un succes absolut.
În această privinţă, permiteţi-mi să pun o simplă întrebare vechiului meu prieten, Sfântul
nostru Părinte, Papa: De ce evangheliştii îl numesc pe Isus Cristos când „Fiul lui
Dumnezeu”, când „Fiul Omului”? La naiba, nu înseamnă asta că „Fiul Omului” sau „Fiul
lui Dumnezeu” sunt acelaşi lucru! Cu atât mai mult cu cât Gabriel este cuvântul evreiesc
care înseamnă ad litteram: Omul lui Dumnezeu.
Sfinte Părinte, n-ai vrea să fii atât de drăguţ încât să explici toate acestea la următorul
conciliu? Căci dacă unii credincioşi ar începe să creadă că evangheliştii, numindu-l pe
Cristos în acelaşi timp Fiul Omului şi Fiul lui Dumnezeu, voiau să spună că acest aşa zis
Isus era fiul „Omului lui Dumnezeu”, asta ne-ar forţa să comitem o nouă erezie.
În orice caz, Preasfinte Părinte, să nu crezi că fac această observaţie doar în numele meu.
În calitatea mea de credincios până în măduva oaselor, eu îl exclud pe îngerul Gabriel din
lucrarea Sfântului Duh. De departe prefer să cred – şi încă cu tărie, vă asigur – că
porumbelul este cel care a rezolvat această sarcină de unul singur.
Aceasta idee este infinit mai amuzantă.
Capitolul IV.
Maria la Elisabeta.
Aşadar, porumbelul a acţionat şi trebuie să recunoaştem faptul că porumbelul s-a
descurcat bine. De fapt, s-a descurcat atât de bine încât în doar câteva zile tânăra Maria a
fost perfect conştientă de fericitul accident care s-a abătut asupra ei. Nu a spus nimănui
nimic, aşa cum ne spune evanghelistul, dar ea ştia foarte bine la ce să se aştepte. Vedeţi, ce
fată obraznică!
De dimineaţă până seara, ea stătea îngândurată, amintindu-şi cu plăcere vizita chipeşului
Gabriel şi evenimentul care a urmat.
Întorşi seara de la muncă, tatăl Ioachim şi mama Ana s-au întrebat de ce fetiţa lor a
devenit aşa visătoare.
— Se gândeşte la Iosif, zicea Ioachim, făcându-i cu ochiul.
— Nici gând, răspundea Ana, mai şireată. E altceva la mijloc şi acel altceva nu se
numeşte în nici un caz Iosif.
— Crezi?
— Pun pariu că aşa stau lucrurile, Ioachime.
— Dar dacă aşa stau lucrurile, asta-i ceva grav.
— Eh! Nu-i chiar aşa grav! Măria nu e proastă, aşa încât sunt convinsă că micuţei noastre
diavoliţe îi umblă ceva prostioare prin cap… La vârsta ei, este permis, a ajuns la vârsta la
care inima dictează… Dar Maria este o fată cu capul pe umeri, despre asta putem să fim
liniştiţi… Este mult prea deşteaptă ca să calce strâmb… Ştiu eu ce drăcuşor am în
bătătură! Că doar nu degeaba sunt eu mă-sa!
În ce-l priveşte pe Iosif, el a continuat să se comporte cu Maria ca un logodnic desăvârşit,
care îşi ia rolul în serios. Nu trecea nici o săptămână fără să vină în casa lui Ioachim,
înarmat cu un buchet superb de flori, în care predominau crini magnifici. Avea bun gust şi
delicateţe. Tâmplarii au ştiut întotdeauna să fie curtenitori, rămânând în acelaşi timp
discreţi.
Cu toate acestea, Maria, care nu a îndrăznit să mărturisească secretul său mamei sau
tatălui, simţea nevoia de a turna din preaplinul sufletului ei într-un alt suflet devotat şi
discret. În plus, această nevoie de confidenţă nu era decât ceva natural.
Ea a cerut permisiunea lui Ioachim şi Anei pentru a merge şi a petrece o vreme la casa
verişoarei sale, Elisabeta.
Ioachim şi Ana s-au consultat între ei şi nu au văzut nici un inconvenient pentru
amânarea acestei dorinţe. Aşadar, Maria a mers în Youttah.
Trebuie menţionat că, la acest moment, soţia lui Zaharia nu-l adusese încă pe micuţul
Ioan pe lume, precursorul lui Mesia era doar pe drum. Într-adevăr, evanghelistul Luca, ale
cărui detalii sunt de o precizie incredibilă, ne informează că Elisabeta a conceput copilul
exact cu şase luni înainte de logodna Mariei cu Iosif.
Când Elisabeta, care locuia departe de oameni, în mijlocul munţilor Iudeii, a văzut-o
venind pe verişoara sa, a avut o surpriză plină de dulce satisfacţie. Dintr-o privire, cele
două femei s-au înţeles reciproc.
— Bine ai venit, Marie, a spus Elisabeta şi s-au pupat pe obraji.
— Verişoară, a spus Măria roşind puţin intimidată, ce fericită sunt că te văd! Deci
ştiai…?
— Da, ştiam… Suntem amândouă foarte fericite, dar mai mult tu, nu-i aşa…? De îndată
ce te-am văzut, oricât de curios ar părea, copilul s-a mişcat în pântecele meu… Este un
semn bun, crede-mă!
Maria nu vroia nimic mai mult decât să creadă toate aceste vorbe frumoase ale verişoarei
ei.
Şi au tot pălăvrăgit vreme îndelungată.
— Voi avea grijă de tine pentru câteva zile, draga mea, spuse Elisabeta. Prezenţa ta aici
mă va onora.
Nici că putea fi mai agreabilă de atât.
Aşadar, Măria nu a mai ţinut nici un secret faţă de Elisabeta. I-a spus acesteia despre
vizita îngerului şi de dragostea sa pentru El care a binevoit să-şi aplece privirea asupra ei.
Şi-a deschis sufletul şi a exclamat într-o explozie de bucurie:
— Sufletul meu îl glorifică pe Domnul meu şi inima mea, gândindu-se la el, se umple în
fiecare zi de bucurie. Sunt slujnica Domnului meu, el a ales să-mi acorde favorurile sale şi
a făcut lucruri măreţe în mine…
Elisabeta a zâmbit, plină de înţelegere faţă de Maria. Cea din urmă a continuat:
— Numele lui este sfânt pentru mine. Îmi era foame, iar el m-a îndestulat. Mi-a arătat
puterea braţului său, astfel încât toate generaţiile mă vor numi binecuvântată.
Elisabeta a luat-o de mâini:
— Eşti fermecătoare, draga mea Maria!
Această revărsare de fericire între verişoare a durat trei luni, până în ziua în care preotul
Zaharia a fost declarat tătic, în numele legii.
În acea zi, Maria s-a întors în Nazaret. Numai că, cum deja trecuseră trei luni de când
Cuvântul a devenit trup, burta tinerei brunete a început să atragă priviri.
Capitolul V.
Când Iosif, descoperind că ea fusese obraznică, ia o hotărâre.
Că Iosif era un bun tâmplar, asta o ştim. Totuşi, în ciuda aspectului său bonom, nu era
născut chiar ieri şi, în plus, avea şi el puţin respect de sine.
Când grâul începe să crească, înseamnă că cineva l-a semănat, zise el şi de cum o văzu pe
scumpa sa logodnică, adăugă:
— Cineva a umblat în grădina mea!
Şi tâmplarul „a cunoscut din acel moment cea mai amară tristeţe”.
Hai să-i dăm şi lui dreptate: nu era departe de adevăr. Oare putea să creadă el, un om
cuviincios, cu un suflet simplu, că un porumbel era singurul lui rival şi că Maria, deşi clar
însărcinată, era la fel de virgină ca înainte de lucrarea Sfântului Duh?
Nu, Iosif nu ar fi putut să creadă una ca asta.
Puneţi în locul lui pe cel mai credul apărător al bisericii. Să presupunem ca acest om plin
de credinţă şi devotament era logodnicul Mariei şi că, după ce ea s-a întors dintr-o
călătorie de trei luni în Youttah, a găsit-o pe tânăra brunetă în starea pe care o cunoaşteţi.
Pariez o sută de monezi, din cele ale Papei, că devotatul nostru apărător al bisericii ar fi
fost probabil şi mai grav rănit în amorul propriu decât a fost Iosif.
Iosif era nerăbdător să aibă o soţie care să-i gătească mâncarea şi să-i cârpească
pantalonii. Însă nu era nici într-atât de dezinteresat de aspectul conjugal încât să rămână
insensibil la postura ridicolă în care se încadrează, în mod inevitabil, un soţ încornorat.
În ziua în care, după reîntoarcerea Mariei, şi-a reluat obiceiul de a o vizita şi de a-i oferi
un buchet de flori, Iosif a remarcat imediat că pântecele logodnicei lui a luat proporţii
îngrijorătoare. S-a dat un pas înapoi, scăpându-i crinii din mână şi a strigat:
— Pe toţi sfinţii, domnişoară, da’ ştiu că n-ai pierdut timpul cu înşiratul perlelor de când
am avut ultima dată plăcerea de a te vedea…!
Maria, ruşinată, îşi plecă privirea.
Tata Ioachim şi mama Ana erau stupefiaţi.
Iosif se întoarse apoi către ei:
— La naiba! Dacă voi vă imaginaţi că eu o să mă mai însor cu netrebnica voastră de
fiică, atunci la fel de bine puteţi aştepta să crească şi pene la caise…! Doar acu’ câteva zile
colegii mei de muncă mă tachinau în legătură cu intenţiile mele faţă de o domnişoară…!
Mi-au compus chiar şi un cântec: „O, bietul meu Iosif, e terminat!” Parcă îi şi aud cântând
prin atelier… Şi ucenicii, care sunt tare obraznici, au făcut chiar şi un banc pe seama
mea…! Nu, pe onoarea mea, aşa nu merge… Sunt eliberat de jurământul meu… Nu am de
gând să devin subiectul de bârfă al întregului cartier…!
În timp ce Iosif vorbea, Maria şi-a mai recăpătat un pic sângele rece. A încercat să-şi
înduplece logodnicul, şi-a ţuguiat cât mai atrăgător buzele, pentru a mai îndulci pilula:
— Iosif, dragul meu, îţi jur că te înşeli… Sunt la fel de pură ca şi copilul ce se va naşte
din mine…
— La fel de pură ca şi viitorul tău copil, zici…! Asta-i chiar prea de tot…
— Iosif, iepuroiul meu, îţi dau cuvântul meu de onoare că întotdeauna am fost vrednică
de tine… Nici un bărbat nu se poate lăuda că mi-ar fi pupat nici măcar vârful degetelor…
— Bla, bla, bla, pot face şi eu diferenţa între cretă şi brânză, să ştii… Dacă nu a fost un
bărbat, atunci cine te-a pus în postura asta ingrată?
— Porumbelul, Iosif!
În acest moment, tâmplarul s-a făcut roşu ca racul.
— Târfa! Continuă să-şi bată joc de mine ca să menţinem învoiala… Pe toţi sfinţii! Am
avut un mare noroc că a început cu toate tertipurile astea acum, înainte de a ne fi dus în
faţa primarului. Odată pronunţată căsătoria subsemnatul ar fi fost în mare belea…!
Acestea fiind spuse, Iosif a plecat furios.
Este regretabil că evanghelistul Matei, care ne informează despre acest incident, nu ne-a
redat textual şi incriminările aduse de tipul ăla cuviincios, cu crinii. Cuvintele pe care
tocmai i le-am atribuit logodnicului Mariei trebuie că sunt mult prea blânde faţă de cele ce
au fost de fapt rostite. „Târfă” şi „netrebnică” sunt termeni extrem de palizi în comparaţie
cu cei pe care, cu certitudine, i-a adresat tâmplarul cel ofensat necredincioasei sale
logodnice. Fiindcă trebuie să presupunem că afaceristul nostru şi-a lepădat manierele
atunci când i-a spus Măriei tot ce avea pe suflet.
Cât despre Ioachim şi Ana, erau ca două stane de piatră, cu gurile căscate; şi pentru ei
şocul fusese la fel de puternic.
Cât timp Iosif era plecat, s-a iscat o ceartă în adevăratul sens al cuvântului. Cuvinte grele
i-au fost aruncate Mariei. Tăticul şi mămica ei doreau cu tot dinadinsul să ştie cine-i
vecinul obraznic care era autorul a ceea ce Ioachim şi Ana, în ignoranţa lor despre căile
Domnului, considera ca fiind o faptă josnică. Exista chiar şi un anumit văr, numit Pantera,
pe care îl bănuia mama Ana. Acest văr, Pantera, nu arăta rău şi, la un moment dat, o ceruse
pe tânăra fată de soţie.
În zadar jura Maria pe toţi zeii că porumbelul era singurul vinovat, că tot nu reuşea să
convingă pe nimeni.
Într-un sfârşit, Ana şi Ioachim, cu inimile zdrobite, s-au resemnat şi au aşteptat să vadă
ce urma.
Îşi pierduseră orice speranţă de a-şi mărita „netrebnica”, când, într-o bună dimineaţă, l-au
văzut pe Iosif venind. Tâmplarul îşi freca bucuros mâinile. Nu mai văzuseră nicicând o
persoană aşa de radioasă ca el.
— Ei bine, zise el, viitorule tată-socru şi viitoare mamă-soacră, mă mai vreţi încă de
ginere?
— Hai nu zău! Exclamară cei doi. Dar noi credeam că tu eşti cel care nu o mai vroia pe
Maria, după acel mic incident!
— Da, de fapt am fost furios, recunosc asta. Dar acum ştiu totul…
În acea clipă, Ana şi Ioachim au fost mai stupefiaţi decât oricând.
— Ce?! Zise tatăl. Acum ştii totul şi de-aia vrei să o iei de nevastă…?
— Exact.
— Fără îndoială că noi nu înţelegem cum trebuie.
— Repet: exact…
— Glumeşti doar… Iosif, nu-ţi bate joc de nefericirea noastră!
— Nu-mi bat joc… Ştiu totul şi pot să vă garantez că fata nu încerca să ne păcălească
deloc când a afirmat că porumbelul a fost.
Ana şi Ioachim se holbau unul la altul.
— Ei, haide, nu-i cazul să vă uitaţi aşa unul la altul, ca viţelul la poarta nouă… Sunt sigur
de ceea ce afirm acum, la rândul meu: e porumbelul!
— Bine atunci, dacă ţii atât de mult la ideea asta, murmură Ioachim, nu am nimic de
obiectat împotriva ideii că porumbelul este… Până la urmă, e problema ta…
— Imaginaţi-vă că aseară am avut un vis… Un înger chipeş cu aripi de aur s-a aşezat
comod pe covorul de lângă patul meu, cu picioarele încrucişate şi mi-a spus: Iosif, ştii că
eşti tare prost…? Nu trebuie decât să întinzi mâna ca să ai o comoară şi tu nici măcar nu
mişti un deget…!
— Unde este comoara? L-am întrebat pe înger.
— La doi paşi de casa ta, în satul tău, pe scurt, chiar aici în Nazaret! Această comoară
este Măria, fiica lui Ioachim, acea brunetă frumuşică cu care ai fost logodit.
— Da, i-am răspuns, aceea care este însărcinată cu nu ştiu cine; toată lumea crede că e cu
Pantera. Dacă Măria este o comoară, ei bine, cu siguranţă nu e o comoară a virtuţii.
— Iosif, te înşeli. Pantera nu are nimic de-a face cu asta şi nici un alt muritor de rând;
Măria este la fel de virgină ca pasărea care este încă în ou. Copilul pe care-l poartă în
pântece, bătrâne, este pur şi simplu Mesia, introdus de Sfântul Duh.
— Adică ce, faza cu porumbelul n-a fost o glumă? L-am întrebat.
— A fost adevărat, foarte adevărat! Eu sunt arhanghelul Gabriel, aşa că mă poţi crede pe
cuvânt.
— De vreme ce tu eşti arhanghelul Gabriel, nu mai am ce zice. Şi ce mă sfătuieşti să fac?
— Însoară-te cu Maria cât de repede poţi, băiete. Astfel vei fi, în faţa legii şi fără să
depui vreun efort, tatăl lui Mesia, care va salva poporul lui Israel şi chiar întreaga lume
odată cu el.
Ioachim şi Ana erau complet fermecaţi. Iosif a continuat:
— Acum înţelegeţi de ce mă grăbesc să devin ginerele vostru…! Un alt bărbat ar putea
avea aceeaşi revelaţie divină ca şi mine şi m-ar lăsa fără comoară.
— Aşa să fie, Iosif, ziseră tatăl şi mama, încântaţi. S-a făcut, bunul meu Iosif! Măria este
a ta; numai să facem public anunţul de căsătorie şi afacerea e încheiată… irevocabil, da?
— I-re-vo-ca-bil!
Zece zile mai târziu, tânăra Mărie devenea Doamna Iosif. La nuntă, câţiva tineri au riscat
o glumă două pe seama ghirlandei de flori de portocal2 pe care o purta mireasa. Dar
înaltul prelat Simeon care, în calitatea sa, era inspirat de Dumnezeu, îi dete un ghiont
tâmplarului şi-i şopti câteva cuvinte:
— Dă-i înainte, norocosule!
Capitolul VI.
Genealogia lui Mesia.
Acum, probabil, se vrea a se familiariza cititorul cu genealogia lui Isus şi se amintesc
promisiunile pe care Domnul le-a făcut patriarhilor. Şi acesta genealogie curioasă –
interesantă este mai ales concluzia sa – este descrisă în evanghelie şi, prin urmare, trebuie
să i se acorde locul meritat.
Este foarte posibil că, atunci când Maica Domnului era pe cale să nască, rămânând în
acelaşi timp fecioară, patriarhii au trimis o delegaţie la Domnul, în scopul de a-şi exprima
bucuria data de faptul că din descendenţă lor directă se naşte copilul pe care profeţii l-au
prezis pentru a salva rasa umană şi pentru a o ispăşi de păcatul comis Adam şi Eva.
Primul care se înfăţişă în faţa Preaînaltului fu Avraam care zise:
— Doamne Dumnezeule, în dar pentru credinţa în legile tale cereşti mi-ai promis că voi
deveni strămoş de os blagoslovit şi că printre primii mei succesori va fi mesia. Şi, iată,
vremea a trecut. Oh, dumnezeule atotputernic! Jurămintele tale sunt sfinte şi imuabile, tu
îţi ţii cuvântul.
— E de la sine înţeles, Avraam.
— Doamne, l-am adus pe lume pe Isaac.
Isaac veni şi spuse: Eu, doamne, l-am adus pe lume pe Iacov.
— Iacov veni şi spuse: Iar eu pe Iuda.
— Iuda veni şi spuse:
— Eu l-am adus pe lume pe Fares.
— Fares veni şi spuse: Eu l-am adus pe Esrom.
— Esrom veni şi spuse:
— Eu l-am adus pe lume Aminadav.
— Aminadav veni şi spuse: Eu l-am adus pe lume pe Naason.
— Naason veni şi spuse: Eu l-am adus pe lume pe Salmon.
— Salmon veni şi spuse: Eu l-am adus pe lume pe Booz.
— Booz veni şi spuse: Eu l-am adus pe lume pe Iobed.
— Iobed veni şi spuse:
— Eu l-am adus pe Iesei.
— Iesei veni şi spuse: Eu l-am adus pe David.
Şi-atunci apăru David. Iahve îl apucă prieteneşte de obraji şi îi zise:
— Dragă David, tu întotdeauna ai fost preferatul meu. De aceea ţi-am promis acelaşi
lucru pe care i l-am promis şi lui Avraam. În istorie, tu, dragul meu, vei fi numit strămoşul
lui Mesia.
David făcu o plecăciune şi spuse:
— Eu l-am adus pe lume pe Solomon.
Solomon veni şi spuse: Eu l-am adus pe lume pe Roboam.
— Roboam veni şi spuse: Eu l-am adus pe lume pe Abia.
— Abia veni şi spuse: Eu l-am adus pe lume pe Asa.
— aşa veni şi spuse: Eu l-am adus pe lume pe Iosafat.
— Iosafat veni şi spuse: Eu l-am adus pe lume pe Ioram.
— Ioram veni şi spuse: Eu l-am adus pe lume pe Ozia.
— Ozia veni şi spuse: Eu l-am adus pe lume pe Ioatam.
— Ioatam veni şi spuse: Eu l-am adus pe lume pe Ahaz.
— Ahaz veni şi spuse: Eu l-am adus pe lume pe Iezechia.
— Iezechia veni şi spuse: Eu l-am adus pe lume pe Manase.
Apăru Manase. El era deja gata să numească numele urmaşului său, dar dumnezeu îl opri
cu un gest.
— Tu, dar eu pe tine te ştiu bine, spuse Domnul. Te-ai aranjat bine, tu apari în scripte ca
strămoş al lui Mesia. Nu îţi fac reproşuri, dar întreaga ta viaţă ai fost un personaj negativ.
Pe conştiinţa ta nu stă doar o faptă necinstită: te-ai închinat diavolului, ai cerut să fie tăiat
în două Isaia, unul dintre profeţi mei favoriţi. Christos, care se va naşte din zi în zi, nu va
fi măgulit să te numeri printre strămoşi săi.
— Ce-i drept e drept, fu de acord Manasie. Recunosc, am fost necinstit şi nu am crezut în
dumnezeul meu. Ca să-mi mulţumesc idolii, am comandat asasinarea proorocului tău
Isaia. Dar, Doamne, adevărat e şi că nu am încălcat legile moralei, precum Solomon, nu
am speculat niciodată frumuseţile nevestei, precum Avraam, nu sunt fiul unei depravate,
precum Booz.
— Mă scuzaţi, mi-a ajuns cumva la ureche că aţi fi zis ceva la adresa mea? Se nelinişti
Booz.
— Care-i treaba? Care-i treaba? Se arătară interesaţi Avraam şi Solomon.
— Treaba e, răspunse Manasie, că Domnul mă acuză de blasfemie, iar eu i-am prezentat
nişte circumstanţe atenuante şi mă comparam cu voi. Pentru mesia nu e prea măgulitor să
mă aibă printre strămoşi, cu asta sunt întru totul de acord. Dar pentru mine, cred eu, n-are
de ce roşi mai tare decât pentru mama lui Booz, ţiitoarea Rahav, curvă de renume…
— Linişte, linişte! I-o tăie Preaînaltul. Să nu ne spălăm rufele în public, în faţa tuturor
acestor tineri heruvimi şi serafimi care ne ascultă. Liniştiţi-vă, drăguţilor! Manase,
prietene, îţi iert toate faptele şi nu trebuie să defăimăm alţi strămoşi ai lui Christos. Haideţi
să ne continuăm drumul prin arborele genealogic, care e destul de curios şi care are scopul
de a dovedi că eu mi-am ţinut cuvântul dat de mine lui Avraam şi lui David. Aşadar, pe
cine ai adus tu pe lume, Manase?
Manasie răspunse – Eu pe Amon l-am adus pe lume.
— Amon veni şi spuse: Eu l-am adus pe lume pe Iosia.
— Iosia veni şi spuse: Eu l-am adus pe lume pe Iehonia.
— Iehonia veni şi spuse: Eu l-am adus pe lume pe Salatiel.
— Salatiel veni şi spuse: Eu l-am adus pe lume pe Zorobabel.
— Zorobabel veni şi spuse: Eu l-am adus pe lume pe Abiud.
— Abiud veni şi spuse: Eu l-am adus pe lume pe Eliachim.
— Eliachim veni şi spuse: Eu l-am adus pe lume pe Azor.
— Azor veni şi spuse: Eu l-am adus pe lume pe Sadoc.
— Sadoc veni şi spuse: Eu l-am adus pe lume pe Achim.
— Achim veni şi spuse: Eu l-am adus pe lume pe Eliud.
— Eliud veni şi spuse: Eu l-am adus pe lume pe Eleazar.
— Eleazar veni şi spuse: Eu l-am adus pe lume pe Matan.
— Matan veni şi spuse: Eu l-am adus pe lume pe Iacov.
Iacov se ridică de pe locul său.
— Uf! Oftă Iehova.
— Numai tu ai mai rămas, dragul meu Iacov numărul doi.
— Da, da, doamne, nu de mult m-ai şters din cartea viilor, dar fiul meu e încă bine
sănătos.
— Da’ tu pe cine ai adus pe lume?
— Pe Iosif l-am adus! Răspunse Iacob. Patriarhii îşi aruncară ocheade.
— Aşadar, acesta e Iosif şi el va fi tatăl lui Mesia? Întrebă Avraam.
— Nicidecum, fiule; Iosif e bărbatul unei oarecare Maria, care l-a adus pe lume pe cel
numit Christos.
— Aşa-aşa! Observă David, bucuros că a priceput. Acest Iosif, descendent al meu, va fi
tatăl lui Mesia, cel trimis nouă de tine.
— În nici un caz, la dracu! acest Iosif este străin de această paternitate. El e bărbatul
Mariei şi cam atât. Şi în rest nici că ne priveşte.
Patriarhii şuşotiră îndelung, pentru ca apoi să exclame:
— Atunci, reiese, Doamne, că-ţi cam râzi de noi?
— La ce dracu atâta genealogie! Spuse Avraam. Dacă ultimul dintre urmaşii mei, pas cu
pas, nu a venit pe lume ca să-l aducă pe Mesia? Pur şi simplu m-ai păcălit!
— Pe toţi ne-a păcălit! Intrară în vorbă ceilalţi.
Dumnezeu-tatăl lovi cu pumnul în birou (un magnific birou din zinc, decorat cu
briliante).
— Ei, poftim ce căpoşi! Strigă el.
— Nu pot pricepe nimic, să mai dai la dezlegat vreo ghicitoare!
— Ghicitoarea e ghicitoare! Nu e lesne de înţeles – observă David. Dar nu mi-ai promis
tu mie că mesia va veni din linia mea genealogică? Da sau nu?
— Am promis.
— Dar mie? Se aruncă spre Dumnezeu Avraam.
— Fără doar şi poate. De-aia urmaşul vostru direct este un tâmplar Iosif, soţul Mariei,
care va deveni mâine mama lui Christos.
— Îndură-te, doamne – vorbi într-un glas toată compania. Dar dacă acest Iosif este pur şi
simplu un soţ platonic?
— Da, care e problema?
— Păi cum adică care e problema?! Îţi încalci promisiunile!
— Scuzaţi-mă, vă rog, dar…
— Eludezi îndeplinirea lor!
— Ba nicidecum.
— Şi-ncă cum!
Şi falşii strămoşi ai lui Mesia începură să bată din picioare, nemaiîncercând nici măcar să
îşi ascundă furia ieşită din această crudă dezamăgire.
Preaînaltul îşi pierdu răbdarea şi-şi ieşi şi el din fire.
— Ah! Mii de tunete! Strigă el cu un glas asurzitor. Pur şi simplu m-aţi omorât cu zile!
Căraţi-vă naiba de aici, hai, mai vioi! Pretenţiile voastre sunt pur şi simplu prosteşti. Mi-
am ţinut promisiunea, pentru că eu sunt fără prihană. Iosif nu e tatăl lui Mesia şi cu toate
acestea mesia a ieşit din neamul vostru. Chiar nu vă ajunge că asta susţin? Şi nu e de nasul
vostru această problemă, pentru că aici e ascunsă o taină.
Şi cum patriarhii continuară să facă scandal, atunci Sabaot ceru:
— Gărzi! Ia hai, scoateţi-i pe toţi pe uşă!
Într-o clipă, ordinul fu îndeplinit.
Iată de ce evanghelia se străduieşte din toate puterile să ne dovedească faptul că Iisus
Hristos se trage din David şi Avraam, deşi nici măcar nu pare să fie fiul lui Iosif, direct
descendent a acestor doi îndrăgiţi patriarhi ai domnului.
Ca să nu îmi reproşaţi că inventez poveşti prosteşti şi că pe urmă le atribui cărţii aşa zisă
sfântă, vă aduc cuvânt cu cuvânt primele şaisprezece versete din Evanghelia după Matei:
„Capitolul 1
1. Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam.
2. Avraam a născut pe Isaac; Isaac a născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iuda şi pe fraţii
lui;
3. Iuda a născut pe Fares şi pe Zara, din Tamar; Fares a născut pe Esrom; Esrom a născut
pe Aram;
4. Aram a născut pe Aminadav; Aminadav a născut pe Naason; Naason a născut pe
Salmon;
5. Salmon a născut pe Booz, din Rahav; Booz a născut pe Iobed, din Rut; Iobed a născut
pe Iesei;
6. Iesei a născut pe David regele; David a născut pe Solomon din femeia lui Urie;
7. Solomon a născut pe Roboam; Roboam a născut pe Abia; Abia a născut pe Asa;
8. aşa a născut pe Iosafat; Iosafat a născut pe Ioram; Ioram a născut pe Ozia;
9. Ozia a născut pe Ioatam; Ioatam a născut pe Ahaz; Ahaz a născut pe Iezechia;
10. Iezechia a născut pe Manase; Manase a născut pe Amon; Amon a născut pe Iosia;
11. Iosia a născut pe Iehonia şi pe fraţii lui, la strămutarea în Babilon;
12. După strămutarea în Babilon, Iehonia a născut pe Salatiel; Salatiel a născut pe
Zorobabel;
13. Zorobabel a născut pe Abiud; Abiud a născut pe Eliachim; Eliachim a născut pe
Azor;
14. Azor a născut pe Sadoc; Sadoc a născut pe Achim; Achim a născut pe Eliud;
15. Eliud a născut pe Eleazar; Eleazar a născut pe Matan; Matan a născut pe Iacov;
16. Iacov a născut pe Iosif, logodnicul Mariei, din care S-a născut Iisus, Care se cheamă
Hristos.”
Citind evanghelia, fără să vrei rămâi uimit de grămada de prostii şi de contradicţii
flagrante.
Aşadar, nu este oare absurdă doctrina religioasă, care în cea mai mare parte se bazează pe
castitatea Mariei şi pe interdicţia, sub pedeapsa anatemei, lui Iosif de a se implica câtuşi de
puţin în naşterea lui Mesia? Şi, în rând cu acestea, evanghelia se străduieşte din toate
puterile, purtând arborele genealogic platonicului soţ al Mariei de la David la Avraam,
dovedind astfel că Dumnezeu şi-a îndeplinit promisiunea, dată patriarhilor, iar mesia apare
drept urmaşul lor. Ce monument impresionant de prostie!
Dar chiar şi în această afirmaţie absurdă în sine, evanghelia se contrazice. Astfel, linia
genealogică a lui Hristos în prezentarea sfântului Luca nu este una şi aceiaşi cu cea din
prezentarea sfântului Matei. Iată cum arată genealogia lui mesia conform evanghelistului
Luca: „Capitolul 3.
23. Şi Iisus Însuşi era ca de treizeci de ani când a început (să propovăduiască), fiind,
precum se socotea, fiu al lui Iosif, care era fiul lui Eli,
24. Fiul lui Matat, fiul lui Levi, fiul lui Melhi, fiul lui Ianai, fiul lui Iosif,
25. Fiul lui Matatia, fiul lui Amos, fiul lui Naum, fiul lui Esli, fiul lui Nagai,
26. Fiul lui Iosua, fiul lui Matatia, fiul lui Semein, fiul lui Ioseh, fiul lui Ioda,
27. Fiul lui Ioanan, fiul lui Resa, fiul lui Zorobabel, fiul lui Salatiel, fiul lui Neri,
28. Fiul lui Melhi, fiul lui Adi, fiul lui Cosam, fiul lui Elmadam, fiul lui Er,
29. Fiul lui Iosua, fiul lui Eliezer, fiul lui Lorim, fiul lui Matat, fiul lui Levi,
30. Fiul lui Simeon, fiul lui Iuda, fiul lui Iosif, fiul lui Ionam, fiul lui Eliachim,
31. Fiul lui Melea, fiul lui Mena, fiul lui Matata, fiul lui Natan, fiul lui David,
32. Fiul lui Iesei, fiul lui Iobed, fiul lui Booz, fiul lui Sala, fiul lui Naason,
33. Fiul Aminadav, fiul lui Admin, fiul lui Arni, fiul lui Esrom, fiul lui Fares, fiul lui
Iuda.
34. Fiul lui Iacov, fiul lui Isaac, fiul lui Avraam,… „
Astfel, sfântul Matei şi sfântul Luca prezintă aceiaşi aşa-zisa genealogie a lui Iisus
Christos de la Avraam la David; dar începând cu David, cei doi evanghelişti, ambii
inspiraţi de porumbel, în mod evident, se contrazic: după spusele lui Matei, linia
genealogică a trecut prin Solomon, iar după spusele lui Luca, Dumnezeu şi-a îndeplinit
promisiunea prin Natan, o altă ramură a lui David. Minunea minunilor! Aceste două
ramuri opuse au putut totuşi să conducă la tâmplarul Iosif – iată până unde merge
atotputerea lui Iehova!
Concluzie: ambele genealogii ale lui Iisus Hristos, citate în evanghelii, nu numai că sunt
de râsul lumii chiar şi luate separate, câtă vreme concluziile lor năruiesc toate
construcţiile, dar una cu cealaltă se contrazic, ceea ce reprezintă o prostie şi mai mare.
Să ne plecăm, fraţilor, în faţa acestor bâlbâieli şi să credem în ele, chiar dacă nimic din ce
e în ele nu inteligibil.
CAPITOLUL VII.
NAŞTEREA ŞI CIOBANII.
Ştim că un vis i-a fost suficient lui Iosif pentru a-l linişti. Iosif, logodnicul model,
promitea să fie un soţ ideal. Ah! Fiica lui Ioachim greşise temându-se de căsătorie!
Imediat după oficierea căsătoriei, tâmplarul declara că în casa lui vor fi două paturi.
S-a ţinut el întotdeauna de cuvânt?
Legenda evanghelică nu este exactă în ceea ce priveşte acest aspect. Vom vedea, într-unul
din capitolele următoare, că e de presupus ca fecioara din Nazaret nu a fost întotdeauna
atât de aspru tratată de către soţul său demn. Dar să nu anticipăm evenimentele.
Adevărul ne obligă să recunoaştem (şi o facem de bună voie) că, cel puţin la început,
Maria se mulţumea cu lucrarea Sfântului Duh. 3
Şi apoi? Va întreba cititorul iscoditor.
— Apoi? Ei bine, vom vedea.
Iosif, la rândul său, era foarte mândru de onoarea însemnată care i-a revenit. Să fie numit
tatăl unui Mesia, chiar dacă nu era şi în fapt, nu era deloc o bagatelă! Aşadar, se proclama
bucuros tatăl legitim al prichindelului ce urma să se nască; o înconjura pe Maria cu şi mai
multă atenţie.
Între timp a venit un ordin de la Cezar Augustus prin care se poruncea recensământul
tuturor persoanelor din imperiul roman. Iudea făcea parte din acest puternic imperiu; era
administrată de delegaţii lui Cezar, printre care trebuie numit şi guvernatorul Irod, despre
care am mai pomenit anterior.
Ordinul împăratului prevedea ca recensământul să se facă, nu după originea sau
domiciliul persoanei, ci după locul de origine al familiei sau al tribului său. Întrucât Iosif,
care aparţinea neamului lui David, ce provenea din Bethleem, trebuia să meargă să se
înscrie la Bethleem.
Călătoria pe care se pregătea să o facă în acest scop pica foarte rău. Maria stătea să nască
în momentul în care urmau să plece din Nazaret.
De îndată ce au ajuns la destinaţie, biata tânără fu cuprinsă de durerile facerii. S-au
îndreptat către hanurile din sat; toate erau pline de călători şi nu i-au oferit cazare familiei
lui Iosif.
În aceste condiţii, ce era de făcut? Au căutat adăpost oriunde, au intrat în primul grajd
întâlnit şi a fost să fie ca, pe paiele ce serveau drept culcuş pentru dobitoace, departe de
orice ajutor, într-o noapte friguroasă de iarna, pe ninsoare, Maria să-l aducă pe lume pe
eroul nostru. Jalnică naştere pentru un dumnezeu!
Oricum, să nu ne întristăm atâta pentru această aventură, mai mult grotească decât de
plâns. Să-i deplângem pe bieţii oameni cărora li s-au întâmplat aceste nenorociri; dar să nu
uităm că acest adăpost mizerabil al lui Iisus fusese prevăzut şi dorit de către acesta, că
nimic nu-l obliga să se nască într-un grajd şi a fost urmarea propriei sale voinţe faptul că
martorii primelor lui scâncete au fost un bou şi un măgar. Să ne păstrăm deci compasiunea
pentru nenorocirile reale ale oamenilor supuşi unei sorţi nemeritate.
Voi profita doar de ocazie pentru a emite o mică idee care mă sâcâie de fiecare dată când
mă gândesc la naşterea lui Isus Cristos.
Iosif acceptase explicaţia pe care i-o dăduse un înger în vis, despre sarcina Mariei. Foarte
bine. Ideea că urma să aibă în familia sa pe Mesia îi liniştise îndoielile. Şi mai bine. Dar
dacă la momentul naşterii copilului Fecioarei, Mesia era fată, mă întreb şi vă întreb şi pe
dumneavoastră ce faţă ar fi făcut Iosif?
Îmi imaginez chiar că în acel moment suprem Tatăl Etern n-ar fi putut să fie lipsit de o
oarecare nelinişte. Îl şi văd, stând îngrijorat, numărând secundele şi zicându-şi: „Dacă
bruneta Maria ne dă un băiat, totul este în regulă; dar dacă Mesia pe care Sfântul Duh a
avut plăcerea de a-l concepe aparţine sexului frumos, cum o să o mai scot eu la capăt cu
una ca asta?”
De fapt, dacă Isus ar fi fost fată, omenirea s-ar fi lăsat, probabil, mult mai uşor convertită.
Oricum ar fi, bunul Dumnezeu Tatăl trebuia să-i fi împărtăşit gândurile sale domnului
Sfântul Duh; fără îndoială că şi-a expus pe larg angoasele, a subliniat cât de tare i-ar fi dat
peste cap planurile naşterea unei fete şi a concluzionat că un Cristos femeie ar fi fost greu
de crucificat, avânt în vedere binecunoscuta galanterie a soldaţilor, chiar şi a celor romani.
Dar porumbelul, care este personajul spiritual al Trinităţii, cu siguranţă n-a pregetat să
răspundă:
— Tată Sabaot, nu vă faceţi griji! Este imposibil ca Mesia să fie fată, întrucât el există de
dinainte de a se fi născut, de atâta timp de cât suntem şi noi. La început a fost Cuvântul, şi
Cuvântul era la Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu, viaţă din viaţă, lumină din lumină,
făclie din făclie. Prin urmare, întrucât Fiul dvs., pentru care eu sunt Tatăl, este la fel de
bătrân ca mine şi ca dvs., suntem siguri de sexul lui, care este cel masculin, aşa încât nu
avem de ce să ne facem nici o grijă.
La acest discurs spus dintr-o suflare, Iehova, fără îndoială, n-a găsit nici un alt răspuns,
doar, probabil, cel care urmează:
— Sfinte Duh, limbajul tău este la fel de frumos ca şi penajul tău. Eşti o pasăre pheonix!
Cât despre Maria, care n-avea porumbelul la îndemână în grajdul din Bethleem, ea nu a
ştiut la ce să se aştepte odată încheiată naşterea.
Din acea clipă, Iosif este fericit: îl are pe Mesia lui, îl ţine, îl înfăşoară în scutece, îl face
să râdă; este el şi nimeni altcineva care va trece drept tatăl. Ce glorie!
Fără a pune la socoteală că Iosif, care era sortit să meargă din uimire în uimire, nu
terminase cu surprizele: acesta era doar începutul.
Prima a fost o mulţime de ciobani care coborau de pe toate dealurile din împrejurimi
pentru a veni să se închine la fiul său.
Ciobani! O să-mi spuneţi, adică ciobani care hoinăresc pe dealuri în plină iarnă!; întrucât
scena se petrece pe 25 decembrie.
Da, doamnelor şi domnilor, ciobani în carne şi oase, ciobani care îşi păşteau turmele la
miezul nopţii, în plină zăpadă.
Oare vă surprinde acest fapt? Şi totuşi aşa este, întrucât Biserica îşi dă cuvântul de
onoare.
Aceşti ciobani erau instalaţi pe dealurile Bethleemului; îşi păzeau oile. Deodată, o lumină
mare i-a înconjurat. Cerul s-a deschis şi a lăsat să plouă cu o puzderie de îngeri, care,
suflând din trompetele lor, au început să facă o hărmălaie de toţi dracii. Zgomotul, cu
siguranţă, a fost formidabil; deoarece, spune sfântul Luca, „Ciobanii au fost cuprinşi de o
mare spaimă.”
— Liniştiţi-vă, ciobani, făcură îngerii. Venim să vă anunţăm o mare bucurie pentru voi şi
pentru tot poporul vostru. În acest moment, un Mântuitor s-a născut aşa cum v-aţi dorit.
Coborâţi în oraş; din drumul principal, luaţi-o pe a treia stradă la stânga; veţi găsi, la
cincizeci de paşi de la al şaselea felinar, un grajd cu uşa întredeschisă; în interior, veţi
vedea o tânără femeie, un bou, un bătrân, un măgar şi un bebeluş înfăşat greşit. Bebeluşul
respectiv este Mesia. Aţi citit cărţile profeţilor? Nu, pentru că voi nu ştiţi să citiţi. Dar nu
contează; ştiţi că profeţii au anunţat un Mesia; lumea întreagă îl aşteaptă de peste patru mii
de ani, vedeţi bine, nu este o noutate; or, acest Mesia pe care l-aţi aşteptat îl aveţi astăzi.
Mergeţi la Bethleem, mergeţi, îl aveţi!
Ciobanii se ridicară, iar îngerii, urcând înapoi la locul foarte înalt de unde căzuseră,
cântau cât îi ţineau plămânii: „Slavă! Slavă! Slavă celui din înaltul cerurilor, pace
oamenilor, pace oamenilor şi pace oamenilor de bună credinţă!”
După câteva sferturi de oră, ciobanii invadau grajdul, se prosternau în faţa bebeluşului
care scâncea aşa cum fac bebeluşii la vârsta asta, îl adorau, îi ofereau unt, lapte şi tot felul
de soiuri de brânză.
Iosif le mulţumea, le strângea mâna şi îndesa brânza în desaga lui zicând, cu ochii în
lacrimi şi plini de bucurie:
— Sunt pentru copil!
CAPITOLUL VIII.
Deşi virgină, Maria se purifică.
După îndeplinirea formalităţilor legale ale recensământului, Iosif nu mai avea nici un
motiv să rămână la Bethleem, acest sat neospitalier, unde fecioarele erau lăsate să nască în
grajduri.
Aşadar, îşi luă pălăria, femeia, umbrela şi prichindelul şi se îndreptă spre Ierusalim
pentru a prezenta copilaşul la Templu, conform obiceiului.
În a opta zi de la naştere, era necesară circumcizia micuţului Iisus, pentru a se conforma
întocmai prescripţiilor religiei israelite.
Printre savanţii teologi catolici s-au iscat discuţii aprinse referitoare la această
circumcizie: cine a fost chirurgul? Se întreabă toţi doctorii creştini.
Cert este că Evangheliile sunt mute în această privinţă, care ar fi fost totuşi interesant de
lămurit.
Cei mai inteligenţi se gândesc că a fost Iosif însuşi care a pus în practică ritualul sacru:
aşadar, tatăl vitreg vărsa astfel primele picături de sânge divin.
Dar, fără a ne pierde timpul pentru a examina dacă inteligenţii au dreptate, să constatăm
ciudăţenia acestui Dumnezeu, care coboară pe pământ în mod expres pentru a demola
religia israelită şi pentru a fonda o alta în locul său şi al cărei prime acţiuni (întrucât nimic
nu se face fără voia sa) este de a se consfinţi evreu.
Odată cu circumcizia asupra copiilor, acestora li se dă un nume. Eroul nostru îl primeşte
pe cel de Iisus, pe care îngerul Gabriel i-l indicase Mariei în ziua vizitei sale la Nazareth.
În ciuda acestui fapt, Iisus a fost chemat, în timpul vieţii şi după moartea sa, cu
nenumărate alte nume, printre care şi porecla de Hristos, ceea ce înseamnă „Unsul”. Un
singur prenume a fost uitat în catalogul clerical: cel care a fost scris la începutul acestei
lucrări (n. t.: Alphonse), care, ulterior, se va dovedi demn de a-l purta.
Vom vedea mai departe că nu exagerez deloc.
Dar asta nu e tot.
După legea lui Moise, nu era de ajuns să se prezinte la Templu doar copilul nou-născut:
mai trebuia purificată şi mama.
În toate epocile, clericii au fost pricepuţi în a imagina metode pentru a-şi garnisi mesele
şi a-şi umple buzunarele. Ceremonia de purificare obliga femeia, pe care autorităţile
Bisericii o declară apoi pângărită prin naşterea copilului, să aducă preoţilor iudei un
porumbel şi un miel sau, în lipsa lor, cinci şecheli, ceea ce înseamnă douăzeci de franci în
moneda noastră. Mielul, oferit primul ca jertfă pe altar, forma apoi în casa parohială
elementul principal al unei tocăniţe intime pentru preotul de serviciu; în cazul celor
douăzeci de franci, ei erau la fel de buni de luat ca şi mielul.
Maria nu a găsit de cuviinţă că ar trebui să se sustragă obiceiului stabilit. Ea putea foarte
bine să argumenteze că lucrarea Sfântului Duh nu o pângărise deloc, că ea era mai fecioară
ca niciodată şi, în consecinţă, ea nu avea nevoie de nici un fel de purificare. Trebuie deci
să credem că nici măcar ea însăşi nu aşa de convinsă de virginitatea sa cum era soţul său
tâmplarul.
Oricum, ea a făcut bine să meargă la Templu; căci acest lucru îi provoca plăcerea de a-l
reîntâlni pe bătrânul mare preot Simeon, acelaşi care binecuvântase unirea sa cu Iosif şi de
a-l asculta pe acest prelat cântând un cântec pe care ni-l raportează Evanghelia în
întregime.
Simion, în ciuda vârstei sale înaintate, poseda o minunată memorie a fizionomiilor. El îi
recunoaşte pe Maria şi Iosif dintr-o privire şi, când ei i-l prezentară pe micuţul Iisus, el
exclamă în mi bemol:
— Acum pot să închid ochii; îmi este egal, întrucât tocmai l-am văzut pe cel care va fi
salvarea lui Israel!
Şi, cum era inspirat în acea zi, el completă adresându-se mamei-fecioare:
— În ceea ce vă priveşte, micuţă mamă, nu aveţi aceeaşi şansă ca fiul vostru: el, el va fi
glorificat de întreg poporul nostru, în timp ce dvs., dvs. veţi avea inima străpunsă de sabie.
Admiraţi un pic ce frumuseţe, o profeţie.
Simion prezice Mariei că ea va avea inima străpunsă şi că Iisus, dimpotrivă, va fi copilul
răsfăţat de popor. Or, mama nu a avut niciodată inima străpunsă şi, cu siguranţă în cazul
fiului că poporul evreu a aplicat acest supliciu. Ei bine, întrebaţi primul bisericos întâlnit şi
vă va spune, vă garantez, că profeţia părintelui Simeon este realizată perfect în toate
aspectele.
Ceea ce dovedeşte că nimic nu este mai uşor decât să interpretezi discursurile
povestitorilor de ocazie. Cu puţină bunăvoinţă, se poate întotdeauna să se ajungă la
convingerea că ei aveau dreptate.
CAPITOLUL IX.
O STEA MIROBOLANTĂ.
În acea vreme, se găseau numeroase regate micuţe în Extremul Orient, iar aceste regate
erau conduse de monarhi care se numeau „magi”, deoarece aceştia se ocupau de magie,
astrologie şi de alte ştiinţe similare.
Trei dintre aceşti regi magi erau legaţi de o prietenie deosebită; îşi părăseau regatele lor şi
mergeau pe rând acasă la câte unul dintre ei, unde se adânceau în studierea cărţilor lor
vrăjitoreşti.
Evangheliştii nu cunoşteau numele acestor trei savanţi monarhi, dar sfântul Bede, un
bătrân călugăr anglican, care a trăit în secolul opt, a avut revelaţia despre asta şi, graţie lui,
toată lumea catolică îi cunoaşte astăzi foarte bine.
Aşadar, ei se numeau: primul, Melchior; al doilea, Gaspard; iar al treilea, Balthazar.
Sfântul Bede, care cunoaşte mai bine dedesubturile decât toţi cei patru evanghelişti la un
loc, ne dă mult mai multe informaţii. „Melchior era un bătrân cu părul alb, cu barba lungă;
Gaspard, dimpotrivă, era tânăr, fără pic de barbă şi era roşcat; cât despre Balthazar, el
aparţinea rasei negre şi nu-şi rădea barba.”
Cei trei regi-magi ai noştri, într-o frumoasă noapte de octombrie, s-au adunat la
observatorul astronomic al unuia dintre ei şi au privit stelele, încercând să descopere nişte
noi comete.
Deodată, au văzut apărând, din adâncurile bolţii cereşti, o stea mai strălucitoare decât
toate celelalte, care, în loc să stea pe loc, se mişca într-un mod neobişnuit.
Acest fenomen i-a surprins foarte tare pe cei trei observatori.
— Voi vedeţi? Îi întreba Melchior pe ceilalţi doi; steaua asta se mişcă, nu-i aşa?
— Se duce de la dreapta la stânga şi de la stânga la dreapta, zise Balthazar.
— Chiar aşa, eu cred, pe cuvântul meu, că dansează o polca, răspunse Gaspard.
Şi magii adăugară:
— Oare ce poate să însemne asta?
Melchior, în calitatea sa de decan al societăţii regale, făcu următoarea propunere:
— Ne vom retrage timp de o oră întreagă, fiecare într-un cabinet privat; în linişte şi
meditaţie, vom face săpături pe această temă şi apoi ne vom comunica rezultatul calculelor
noastre.
Zis şi făcut.
Timp de o oră, cei trei savanţi monarhi adunară, pe interminabili munţi de pergamente,
munţi de cifre. La expirarea timpului, aceştia erau groaznic de palizi, atât de tare îi
epuizase munca la care se înhămaseră.
Reveniţi în sala mare a observatorului, şi-au depus cu solemnitate pergamentele lor
cifrate pe masa din mijloc; apoi priviră încă o clipă pe fereastră.
Steaua strălucitoare era în continuare acolo şi se lansa şi mai frumoasă într-un dans
frenetic.
Ciudat! Ciudat! Ciudat! Mormăiră magii, reluându-şi locul la masa.
Melchior a luat primul cuvântul:
— Am numărat toate salturile stelei timp de şaptesprezece minute; am făcut totalul; am
multiplicat acest total cu 4.228.695. Din produs, am scăzut 5.672. Am împărţit apoi cifra
rămasă la 47. După care, am făcut 29 de înmulţiri, urmate de toate scăderile şi de toate
împărţirile, operând mereu cu acelaşi multiplicator, aceeaşi cantitate scăzătoare şi cu
acelaşi divizor. Iată rezultatul meu final.
Şi zicând aceasta, a arătat un număr incredibil de lung.
Gaspard şi Balthasar aveau de partea lor şi un târnăcop dur şi executau adevărate tururi
de forţă matematice, luând ca bază pentru calculele lor primele numere care le veneau în
minte.
Or – să vedeţi minune!
— Rezultatul lor final era acelaşi ca cel a lui Melchior.
Atunci, cei trei regi magi se priviră şi ziseră încet, toţi odată:
— Rezultatul calculelor noastre despre mişcarea acestei stele arată, clar ca lumina zilei,
atunci când nu este eclipsă, că, într-un sat din apropierea Ierusalimului, se va naşte, în
această iarnă, un nou rege între evrei şi că, acest rege fiind un zeu, noi trebuie să mergem
să-l adorăm.
Nimic mai frumos ca matematica! Nimic mai frumos decât ştiinţele exacte!
Ţineţi cont că nu exagerez deloc.
— După cum spune însăşi Evanghelia, nu este un înger cel care a venit să anunţe magilor
naşterea Unsului4; nu, este o stea mişcătoare care le-a dat de înţeles, prin comportamentul
său, că într-un sat din apropierea Ierusalimului etc…
Steaua nu le-a vorbit, aşa încât doar prin rezultatul calculelor extraordinare au putut să
dea de cap acestei probleme fenomenale.
— Să mergem să-l adorăm pe acest nou rege al iudeilor, repetară Gaspard, Balthazar şi
Melchior.
Fără a pierde timpul pentru a-şi saluta nevestele, porniră la drum, nefăcându-şi griji nici
măcar pentru faptul că îşi lăsau regatele fără conducător în timpul călătoriei lor, care avea
toate şansele să fie una lungă.
Dură patru luni această călătorie. Era în primele zile de februarie când cei trei monarhi
sosiră la Ierusalim.
Calculele lor le arătaseră acestor mari savanţi că un nou rege era pe punctul de a se naşte
printre evrei; dar calculele cu pricina nu desemnaseră locul exact al acestei naşteri
miraculoase. Pentru a găsi locul respectiv, aveau un ghid infailibil: steaua însăşi.
Această stea mergea înaintea lor, strălucind ziua ca noaptea. Nu mai trebuia decât să o
urmeze.
Ea i-a condus astfel până la Ierusalim, la câteva zile după ce Maria fusese purificată şi-şi
prezentase copilul la Templu.
CAPITOLUL X.
ÎNCHINAREA MAGILOR.
În fine, magii noştri constatară când sosiră că noul rege al evreilor se născuse acum
patruzeci de zile. Ei plecaseră cu aproximativ trei luni înainte de venirea lui pe lume.
Vă imaginaţi ce uimiţi trebuie că au fost oamenii din Ierusalim văzând această bogată
caravană de monarhi orientali. O astfel de splendoare nu văzuseră de mult timp. Copiii se
adunau pe străzi şi se holbau admirativ la toate cămilele acoperite cu pături din ţesături
preţioase.
Magii luară un ghid şi se lăsară conduşi la rege. Nefiind avertizaţi de calculele lor că
prinţul nou născut nu făcea parte din familia lui Irod, ei se aşteptau să găsească în palatul
principal al oraşului prichindelul căruia îi aduceau omagiile lor.
Cineva a fost totuşi surprins şi acela a fost Irod când i-a auzit pe colegii săi încoronaţi,
veniţi din ţări îndepărtate, zicându-i în cea mai pură limbă evreiască:
— Dragă coleg, am venit să vă felicităm pentru fericita naştere a fiului dvs.
— Nu zău! Răspunse Irod, dar soţia mea nu mi-a mai dăruit de mult timp un copil.
— Cu toate acestea, a obiectat Melchior, noi ştim cu certitudine matematică că un viitor
rege al evreilor s-a născut de câteva zile pe aici. Dacă el nu face parte din descendenţii
dvs., vă rugăm să aveţi măcar amabilitatea de a ne indica unde îl găsim.
— Ce tot îndrugaţi voi acolo? Întreabă Irod.
— O stea ni s-a arătat, maiestate, o stea mirobolantă, o stea care se plimbă. Ea ne-a
condus până în aceste locuri. Or, când o stea îşi permite astfel de libertăţi, nu se întâmplă
fără un motiv foarte serios. În plus, avem certitudinea a ceea ce afirmăm. Noi am
aprofundat serios ştiinţa astrelor şi nu putem decât să repetăm întrebarea noastră: Dacă
viitorul rege al evreilor nu este în casa dvs., unde este?
Irod s-a simţit tulburat de siguranţa cu care vorbeau aceşti savanţi eminenţi. Îşi zise în
sinea lui că aceşti nobili necunoscuţi n-ar fi străbătut atâtea mii de mile călare pe cămile
doar pentru a-i face o farsă. Şi, cum nu concepea pe viitor un alt rege evreu, altul decât
moştenitorul său legitim, a simţit o mare teamă în faţă unei concurenţe misterioase.
Cu toate acestea, fiind un om abil, nu lăsă să se vadă temerea ce-l măcina şi le răspunse
magilor cu zâmbetul pe buze:
— Vestea pe care mi-o aduceţi, dragi colegi, este o adevărată noutate pentru mine, dar ea
mă umple de bucurie. Fiţi atât de amabili şi continuaţi să vă urmaţi steaua şi când îl veţi
găsi pe viitorul rege al iudeilor, întoarceţi-vă la palatul meu să-mi spuneţi locul exact unde
se află. Voi fi fericit atunci să merg şi eu la rândul meu să-l vizitez pe acest copil
predestinat.
— O! Dar nu vrem să-i facem doar o simplă vizită, zise Gaspard; acest viitor rege al
evreilor va fi mult mai puternic decât noi şi dvs. Noi mergem de bună voie să ne închinăm
în faţa lui.
— Cum adică! Exclamă Irod, dar şi eu vreau să mă închin lui. Nu-mi puteţi refuza
această plăcere.
Irod le-a oferit magilor un pahar de vin şi un biscuit şi aceştia l-au părăsit promiţându-i
ca la întoarcere să-i dea adresa exactă a viitorului rege.
Din acel moment, Irod a fost cuprins de o mare îngrijorare. Era atât de îngrijorat încât nu
se putea gândi nici măcar la cea mai simplă modalitate prin care îl putea găsi pe acest
concurent a cărui naştere, ce i se revelase subit, îi provoca atâta mâhnire. Această
modalitate era aceasta: Irod nu avea decât să urmărească steaua, la fel ca magii; dar
această idee nu i-a dat prin minte.
Balthazar, Melchior şi Gasparg, singuri, continuară să urmeze mersul astrului vagabond.
Unde credeţi dvs. că i-a condus la finalul tuturor acestor peregrinări?
La Nazaret?
Nicidecum.
Iosif şi familia sa fuseseră înregistraţi la Bethleem, odată înscrişi în registrele
recensământului. Ei veniseră la Ierusalim pentru prezentarea lui Isus la Templu. După
aceasta, nu le rămânea decât să se întoarcă la Nazaret, domiciliul lor stabil.
Ei bine, nu, se pare că s-au reîntors la Bethleem, satul acela neospitalier, întrucât, după
cum ne spune evanghelia, la Bethleem a avut loc închinarea regilor.
În zadar se obiectează că această închinare s-a petrecut înainte de prezentarea la Templul
din Ierusalim.
Eu voi răspunde:
— Este imposibil. Irod, fiind prevenit de naşterea lui Mesia şi căutându-l, micul Isus n-ar
fi scăpat cu certitudine furiei sale, dacă părinţii săi ar fi făcut imprudenţa în acel moment
să-l expună în plină sinagogă şi într-o ceremonie publică prezidată de marele preot
Simeon5.
Adevărul este că totul este o minciună în legenda creştină, dar înşelătoriile preoţilor sunt
grosolane şi contradicţiile lor sunt flagrante.
Logic. Dacă putem vorbi de logică în ceea ce priveşte poveştile din evanghelie. Familia
lui Iosif şi-ar fi îndeplinit întâi formalităţile de prezentare şi purificare impuse de legea lui
Moise şi s-ar fi întors apoi la Bethleeem, fără nici un motiv. Poate că tâmplarul îşi uitase
îşi uitase pe masă o duzină de gulere pentru cămaşă.
A fost aşadar să fie ca steaua să se oprească în satul lui David şi toate cele despre
legendarul grajd, fără îndoială, boul şi măgarul se regăsesc din nou. Cât despre Iosif, dacă
e să-l credem pe Sf. Matei, el era absent.
„Regii, zice Noul Testament, au intrat în sărăcăciosul aşezământ, unde au văzut copilul
împreună cu Maria, mama lui; şi, îngenunchind, cu fruntea în pământ, i s-au închinat;
apoi, deschizându-şi comorile, i-au oferit în dar aur, tămâie şi smirnă.”
Această ofrandă a regilor-magi m-a pus întotdeauna pe gânduri.
Scriitorii ecleziastici ne arată în detaliu ce cadou a făcut fiecare dintre monarhi şi trebuie
să fim de acord că doi dintre ei n-au arătat o generozitate prea mare.
Melchior şi-a deschis caseta, dându-i întreg conţinutul, care era de aur. Gaspard a oferit
tămâie, care nu era mare lucru. Balthazar a depus în faţa aşezământului un pic de smirnă,
un fel de răşina parfumată care nu valora nici mai mult nici mai puţin decât tămâia.
Pentru nişte monarhi veniţi de aşa departe, Gaspard şi Balthazar au dovedit o zgârcenie
incredibilă. Mai mare deranjul de a călători timp de patru luni pentru a împărţi asemenea
cadouri de nimic!
Tămâia, dacă vreţi, era la modă, dar putea avea un sens măgulitor. Gaspard a ieşit ieftin
cu micul său dar.
Dar Balthazar? Of! Balthazar ăsta! Ce mizerabil! Smirnă? Iată tot ce i-a adus el
Dumnezeului său! Dacă asta n-ar face sa asude până şi lamele briciului!
Şi la ce foloseşte smirna dvs., Balthazar?
Sfântul Bede ne explică treaba asta: „Smirna, care era în mâinile regelui negru, amintea
că Fiul Omului era muritor.” Într-adevăr, se folosea smirna la antici pentru a îmbălsăma
morţii. Ei, ce părere aveţi? Iată o atenţie delicată, iată o premieră bine ţintită: răşină de
îmbălsămare pentru un nou-născut.
În ceea ce mă priveşte, refuz să admit explicaţia Sfântului Bede. După părerea mea,
Balthazar era un zgârcit, care nu cheltuia sume nebuneşti când se băga şi el în a plăti
cadouri. Dar nu vreau să îl nedreptăţesc, crezând că a vrut să-i facă lui Mesia o farsă
lugubră, oferindu-i la naştere un accesoriu de înmormântare. Iată ce cred eu: smirna, se
ştie, este folosită de farmacişti la fabricarea, printre altele, a muşamalei folosite pentru a-i
împiedica pe bebeluşi să facă pipi în pat. Aşadar, fără îndoială că în acest scop adusese
Balthazar răşina. Îmi place mai mult aşa.
Oricum ar fi, caseta de aur făcea să meargă tămâia şi smirna.
Luând toate astea în considerare, cadoul lui Melchior era într-adevăr regal. Presupunând
că era vorba de o casetă de mărime medie, ar fi trebuit să conţină aur de aproximativ 30 –
40 de mii de franci; asta era o adevărată avere pentru vremea aceea.
Un nou subiect de mirare pentru candoarea mea, Evanghelia nu vorbeşte deloc de această
avere; cartea sfântă ne spune, dimpotrivă, că Maria şi Iosif au trăit dintotdeauna în sărăcie;
în ceea ce îl priveşte pe Isus, el se purta toată viaţa ca şi cum nu era mare lucru de capul
lui, trăind din expediente, sau din generozitatea unor domnişoare, de care trebuie să ne
ocupăm.
Pentru aurul adus de regele-mag fusese atât de repede risipit de bruneta Maria, trebuie
deci să admitem că tânăra femeie avea vicii ascunse. Cine ştie? Nu i-a dezvăluit niciodată
lui Iosif norocul nesperat ce apăruse în urma vizitei bătrânului Melchior; apoi, ea a jucat la
loterie pentru a-şi dubla averea, pierzând tot.
CAPITOLUL XI.
FUGA SFINTEI FAMILII.
Fără cea mai mică suspiciune, cei trei regi-magi ai noştri şi-au propus să-şi ţină
promisiunea faţă de Irod. Aveau de gând să-l revadă pe guvernator şi să-i indice grajdul
unde trona viitorul său concurent: erau pe cale să comită o mare gafă. Din fericire, din
înaltul cerului, Iehova veghea asupra Fiului său.
— Numit astfel pentru că el a fost născut din porumbel.
Cei trei magi au avut într-o noapte acelaşi vis.
O voce le-a zis:
— Feriţi-vă de revederea regelui Irod. Acesta este un personaj negativ care vrea copilul
pe care voi îl iubiţi atât de mult. Nu mai călcaţi prin Ierusalim şi întoarceţi-vă în ţările
voastre pe un alt drum.
Magii noştri se conformară.
Cum au reuşit ei să ajungă în ţările lor fără să urmeze acelaşi drum pe care sosiseră?
Sfânta Evanghelie nu menţionează. O nouă stea (sau poate aceiaşi) le-a servit probabil
drept ghid.
La sosirea lor, cu siguranţă, şi-au găsit oamenii îngrijoraţi de absenţa lor şi şi-au reluat
conducerea guvernului ca înainte de plecare. Doar că, ce este curios, este că aceşti regi,
care au făcut o plimbare de opt luni, incluzând drumul dus şi întors, pentru a se închina
unui nou zeu, nu s-au gândit apoi să instituie religia acestuia în regatele lor. În fapt, nici un
istoric nu a consemnat vreodată că a fost venerat Christos în Persia, regiunea unde se
găseau regatele magilor.
Dar acestea sunt detalii nesemnificative.
Să revenim la Iosif.
Puţin după închinarea magilor, tâmplarul l-a văzut în vis – în mod cert, visurile joacă un
rol important în sfânta Scriptură – pe arhanghelul Gabriel. Acest mesager al cerului îl
informa de pericolul ce-l ameninţa pe micul Isus.
— Scoală-te, Iosif, zise arhanghelul. Ia copilaşul şi pe mama sa şi căraţi-vă de aici.
Mergeţi în Egipt, este la doi paşi; n-aveţi decât să traversaţi Arabia; Abraham, potrivit
Bibliei, a pierdut vreo şaizeci de ani să parcurgă acest drum, dar, dat fiind progresul
general, voi veţi merge mult mai repede. Fugi, fugi, Iosif, pentru că, de mâine, Irod îl va
căuta pe micuţul Isus să-l sugrume.
Lui Iosif n-a trebuit să i se zică de două ori. El n-a mai aşteptat ivirea zorilor.
Şi-a zgâlţâit nevasta care, pe paiele grajdului, visa la Sfântul Duh şi strigă:
— Sus! Sus! Nevastă, scoală-te!
— Ce-i? Ce s-a întâmplat? Întrebă Maria, frecându-se la ochi.
— Scoală! Scoală! Repetă soţul!
— Of! Iosif, eşti enervant! Nu mă poţi lăsa să dorm în linişte?
— Nu este timp de dormit, nevastă. Problema este că regele Irod vrea să-l omoare pe
Isus. Vrei să te lupţi împotriva acestui puternic monarh? Ştiu bine că fiul tău, care este un
zeu, nu ar permite să fie omorât, dar, după părerea mea, încă e prea devreme să ne bazăm
pe puterea supremă a sugarului. Aşadar, este mult mai înţelept să nu ne riscăm pielea în
măcelul care se pregăteşte. Ia-ţi copilul, doamna şi să fugim imediat cât ne ţin picioarele!
La acest îndemn, care nu admitea replică, madam Iosif se sculă.
— Fie! Zise ea, sunt de acord să fugim, dar cine va căra toate lucrurile mele? Îţi
imaginezi că nu vreau să car alte bagaje decât copilaşul.
— Asta nu-i o problemă, doamnă; luăm cu noi acest măgar.
— Dar el nu ne aparţine. Ne-am aciuat în acest grajd pentru un acoperiş. O minimă
decenţă nu ne dă dreptul să ni-l însuşim.
— Pardon, dar nu pentru noi îl luăm, ci în numele şi pentru bucuria fiului tău. Or, Isus nu
este el stăpânul lumii?
Nu mai era nimic de obiectat. Au confiscat măgarul. Maria s-a aşezat pe măgar, a luat
copilul în braţe şi au plecat6.
Când soarele a răsărit, sfânta familie era deja departe de Bethleem.
Au umblat toată ziua.
Pe seară, la căderea nopţii, bărbaţi cu figuri fioroase au înconjurat emigranţii.
— Banii sau viaţa! Strigă şeful bandei.
Maria nu-i spusese lui Iosif că luase cu ea o casetă plină cu aur de la regele mag.
Astfel că, la somaţia banditului, Iosif i-a răspuns cu o inocenţă totală.
— Dragii mei domni, vă înşelaţi amarnic în ceea ce ne priveşte. Nu suntem nişte călători
bogaţi, cum se pare că ne credeţi. În ceea ce mă priveşte, eu sunt amărât de tâmplar şi fără
de niciunele mi-am părăsit ţara. Dalta şi rindeaua sunt toată averea mea. Domnişoara pe
care o vedeţi este soţia mea şi micuţul nu este nimeni altul decât Mesia promis iudeilor de
către profeţi.
Banditul, după câte se pare, citise profeţiile şi chiar le şi credea.
Se aruncă la picioarele mamei-fecioară şi o rugă să-i ierte comportamentul un pic cam
brutal.
— Doamnă sau domnişoară, zise el, mă numesc Dimas. Sunt hoţ de profesie, dar asta nu
mă împiedică să am bun simţ. Vă cer iertare pentru că v-am oprit şi, pentru spaima pe care
banda mea trebuie că v-a pricinuit-o, vă rog să acceptaţi ospitalitatea mea în noaptea asta.
Şi eu am un copil; bietul de el este bolnav. Veniţi la mine acasă; este un bun adăpost; şi
întrucât pruncul vostru este Mesia, prezenţa voastră în casa mea îmi va aduce bucurie.
— Ce zici de oferta asta? O întrebă Iosif pe Maria; mi se pare că-i făcută din toată inima.
În plus, stă să plouă. N-ar fi corect să-l lăsăm să rabde de frig pe pruncul divin pe care
Iehova ni l-a încredinţat spre păstrare.
— Sunt oameni cinstiţi, chiar şi printre hoţi, răspunse Fecioara; să acceptăm, aşadar,
ospitalitatea pe care ne-o oferă. 7
Dimas era fericit de onoarea pe care i-o făcea mama Dumnezeului său. Conduse sfânta
familie la adăpostul său şi îi primi cum putu mai bine.
Legenda creştină nu ne-a mai păstrat nici un alt incident despre această plecare către
Egipt. Prima noapte de călătorie a familiei lui Iosif a fost petrecută la hoţul Dimas, pe
care-l vom regăsi mai târziu, la sfârşitul acestei poveşti. A doua zi, când Isus a părăsit casa
primitoare a hoţului, copilul bolnav era vindecat.
Mai mult, în această gospodărie, se găsea o fântână unde Maria i-a spălat scutecele
copilaşului divin; căci, oricât de Dumnezeu, Isus era supus legilor naturii umane.
În zilele noastre, încă se arată pelerinilor, în apropierea Bethleemului, această fântână a
lui Dimas, unde au fost spălate cârpele cu care era înfăşat micul Cristos; şi această fântână,
în memoria acestei spălări, face deseori mari miracole.
CAPITOLUL XII.
MAJESTATEA SA IROD ARE NERVII SĂI.
În acest timp, Irod, aşa cum spuneam, a fost conceput pentru a umbri naşterea micului
„Uns”. Acest nou-născut, aşa cum îi spuseseră magii, care păreau să-l cunoască, trebuia să
domnească mai târziu asupra Evreilor; asta însemna că el, Irod, va fi detronat. Tetrarhul
era cu atât mai posomorât cu cât ţinea la coroana lui.
El a chemat toţi arhiereii şi scribii sau doctorii poporului, şi i-a adunat în palatul său. Le-
a povestit în detaliu vizita regilor-magi, le-a repetat ceea ce ei i-au debitat, citând fapta
stelei rătăcitoare, şi le-a pus în mod clar această întrebare.
— În fond, ce este adevărat în toate acestea?
Arhiereii răspund:
— Am văzut bine caravana regilor-magi, am văzut bine steaua rătăcitoare, dar nu ştim ce
vrea să însemne lucrul acesta.
— Sunteţi, deci, măgari! Ripostă furios Irod. Ce? Aceşti magi, care nu au citit niciodată
cărţile profeţilor voştri, prin forţa calculelor asupra mişcării astrelor, au găsit că un nou
rege s-ar fi născut în apropierea Ierusalimului, şi voi, voi care aţi fost născuţi în Templu,
care cunoaşteţi pe degete toate previziunile formulate de aleşii Dumnezeului vostru, nu
sunteţi siguri despre ce se va întâmpla? Este prea mult! Nu vă meritaţi banii, domnilor.
Traduceţi-mi repede profeţiile, dacă nu, la spânzurătoare cu voi!
Însă scribii şi arhiereii nu se îngrijorau că vor fi spânzuraţi. Îşi aduseră toate cărţile şi se
puseră pe răsfoit.
Nimic în Biblie nu anunţa într-o manieră precisă naşterea unui rege al Evreilor în epoca
lui Cezar-Augustus. Cu toate acestea, pentru a-i da satisfacţie lui Irod, i-au tradus un pasaj
din profetul Mica, unde acesta spunea: „Şi tu, micule oraş Bethleem – Ephrata, tu eşti unul
dintre cele mai minuscule în teritoriul lui Iuda, şi totuşi din tine va ieşi un prinţ care prin el
va aduce poporul lui Israel înapoi la Dumnezeu”
Când şi cum va trebui să se nască acest prinţ?
Profeţia lui Mica nu spunea nimic de asta.
În speţă, pentru a nu-l contrazice pe Irod, doctorii evrei căzură de acord că putea foarte
bine să existe o coincidenţă între această previziune destul de vagă şi calculele algebrice
ale regilor-magi.
— Bine, spuse Irod, voi deschide ochiul asupra Bethleemului.
Şi îi îndepărtă pe preoţii Templului, fără să le facă cunoscute planurile sinistre la care
medita; căci el medita la planuri sinistre.
Cu toate acestea, printre aceşti membri ai clerului israelit era unul care putea să-l înveţe
pe Irod într-un mod foarte clar. Era marele-preot Simion, care a prezidat la purificarea
Mariei şi la prezentarea lui Iisus la Templu: inspirat de Iehova, Simion nu l-a uitat şi l-a
recunoscut drept Mesia de când l-a văzut. Este mai mult decât probabil că el făcea parte
din reuniunea arhiereilor de la palatul tetrarhului. Pentru ce nu dădea el nici o informaţie
asupra a ceea ce ştia? Fără îndoială, Iehova, care la 2 februarie l-a făcut atât de vorbăreţ,
de această dată îi închise gura.
Irod decise, deci, să aştepte întoarcerea magilor.
Dar magii, supuşi unei voci nocturne, se abţinuseră să mai treacă prin Ierusalim.
De unde rezultă că regele Irod, se plictisi din ce în ce mai tare, sfârşind prin a avea o
criză de nervi. Îl cuprinse o furie de nedescris, spărgând toată vesela, plesnind toate
slugile, întorcând spatele femeii sale în fiecare seară, smulgându-şi părul şi chiar luxându-
şi încheietura mâinii când vru să dea cu pumnul în gheaţă.
El a continuat la Bethleem, însoţit de executorul de lucrări mari şi de ajutoarele sale;
acolo, el a convocat în faţa lui pe locuitorii de seamă ai satului.
— Nu-i aşa că trei regi-magi din Extremul-Orient nu au fost recent pe aici? Îi întrebă el.
— Perfect adevărat, sire. Trei regi, călare pe cămile superbe, au urmat o stea şi s-au dus
la un grajd.
— Un grajd?
— Da, sire, la un grajd unde un bătrân şi femeia sa, care abia a născut, luaseră cabana.
— Sunteţi siguri de aceasta?
— Foarte! Sire, satul nostru nu numără decât trei mii de locuitori, răspunseră notabilii.
Noi ne cunoaştem toţi aici, deci gândiţi-vă bine că sosirea unei caravane de trei regi nu a
putut să treacă neobservată. Asta nu a fost o uimire mai uşoară decât vederea celor trei
regi şi cămilele lor intrând maiestuos într-un grajd! Un staul sărac săpat în stâncă, şi unde
nu au fost adăpostite decât bovinele păstorilor şi cărăuşii care nu puteau plăti.
Irod reflectează un moment; apoi îşi reia interogatoriul:
— Aceşti trei regi bizari, care vor merge în vizită la oameni în grajduri, unde sunt ei?
— Despre asta nu ştim nimic! Ei nu au întrebat nimic pe nimeni, în plus se bazau pe
steaua lor, şi au dispărut aşa cum au apărut.
— Şi bătrânul, şi femeia care abia a născut, şi copilul, mai sunt în grajd?
— Nu, sire; au dispărut într-o dimineaţă frumoasă, sau, mai bine zis, într-o noapte
frumoasă; căci dimineaţa am realizat că şi-au strâns lucrurile şi-au plecat. Au luat cu ei
chiar un măgar pe care un diavol sărac de măgărar îl adăpostise în acel staul. Nu ştim sigur
ce este cu această familie, dar cu siguranţă nu sunt oameni oneşti.
— Ajunge, murmură Irod. Voi îmi ascundeţi adevărul. Îl aveţi printre voi pe acel copil
extraordinar în onoarea căruia au venit la Bethleem cei trei regi şi steaua lor…
— Dar, sire, vă jurăm…
— Nu-mi pasă de jurămintele voastre. Întrucât am un interes politic foarte mare să nu
trăiască nici o secundă în plus copilul în cauză, şi cum vreau să fiu sigur că nu ratez,
domnul călău şi ajutoarele sale, pe care am onoarea să vii prezint, vor masacra, în acelaşi
timp, toţi băieţeii din Bethleem cu vârsta de sub doi ani.
Se iscă o lamentaţie generală. Nefericiţii se întinseră în lacrimi la picioarele lui Irod. El
era, însă, inflexibil.
— Călăi, strigă el, m-aţi auzit. Faceţi-vă datoria.
Curând după aceea, călăii începură turneul celor două sau trei sute de case care formau
satul, şi seara, când soarele dispăruse la orizont, îşi împliniseră munca lor sângeroasă: în
acest oraş de trei mii de suflete8, ei au măcelărit – ne spune Biserica – douăzeci de mii de
copii inocenţi.
Cât despre Dumnezeu tatăl, el nu a făcut nimic pentru a preveni acest masacru oribil.
Victimele furiei lui Irod trebuiau să fie, fără îndoială, interesate în mod particular de un
Dumnezeu puţin mai drept; o suflare a Celui Atotputernic ar fi putut feri de la moarte
această mulţime de bebeluşi, căruia nu-i putea fi atribuită, prin urmare, naşterea lui
Hristos. În acea zi, însă, Sabaot nu se gândea să coboare din norul său, şi asista cu un ochi
impasibil la acest groaznic masacru.
Considerăm util să facem o notă importantă în ceea ce priveşte acest sat, care după
legenda catolică, a fost leagănul religiei lui M. Louis Veuillot.
El este situat pe o colină înaltă care coboară prin câteva terase acoperite de vii şi de
măslini până în adâncul văilor care înconjoară cele trei coaste. Are o panoramă magnifică.
Actual, la dreapta se înalţă un vârf înconjurat de un donjon vechi, care poartă numele de
„Muntele Francilor” din timpul cruciadelor; la stânga apar domurile şi minaretele din
Ierusalim; în faţă, la est, orizontul este mărginit de lanţul albăstrui al munţilor Moab.
La marginea de est a oraşului, biserica Naşterii, a cărei construcţie, începută de Elena,
mama împăratului Constantin, a fost finalizată de acesta în anul 331, se ridică deasupra
grotei unde, urmând povestea, Iisus vine pe lume.
Această biserică este mascată la exterior de zidurile înalte şi de grădinile mănăstirilor
latină, greacă şi armeană care o înconjoară. Nu are decât o intrare, la est, precedată de un
loc cu alei acoperite cu resturi. Un vestibul întunecos, împărţit în trei camere, se deschide
deasupra bisericii.
Edificiul, al cărui plan este dispus în formă de cruce, este construit în stil roman. Piciorul
crucii cuprinde cinci nave, formate din patru rânduri de coloane corintice de şase metri
înălţime şi de douăzeci şi trei centimetri diametru. În număr total de patruzeci şi opt,
aceste coloane sunt monolite, dintr-un calcar cu aspect de marmură. Cele cinci nave au
aceeaşi înălţime, cea din centru este atât de largă (douăzeci şi şase pe treizeci metri) cât
celelalte patru la un loc.
Grinda crucii sau transeptul, care are aceeaşi lăţime cu a navei mari, se termină la fiecare
extremitate cu o absidă semicirculară care marchează formele sale la exterior.
Partea de sus a crucii, unde se găseşte corul sau sanctuarul, ridicat cu trei grade deasupra
marii nave, se termină, de asemenea, cu un semicerc care are dimensiunile egale cu cele
ale absidelor crucii.
Biserica nu are bolţi, deasupra coloanelor fiind o masă de lemn care, în nava centrală,
este depăşită de ziduri străpunse de ferestre mari. Un cadru recent, care unii autori cred să
fie din lemn de cedru, cuprinde baza de deasupra zidurilor şi se înalţă în dom pentru a
aduce o pânză ce nu a fost niciodată terminată. Acest cadru, care datează din secolul al
XVII-lea, se remarcă prin eleganţă şi lejeritate.
Mozaice pe fundal de aur şi picturi bizantine elegante din secolul al XII-lea acoperă
anterior coloanele şi partea superioară a pereţilor navei centrale. Aceste cărţi, preţioase
prin materialele alese şi grija cu care au fost executate, au fost parţial distruse de către
greci, spre 1842.
Un zid de închidere, ridicat la baza crucii, separă cele trei braţe superioare de piciorul
crucii, care nu este decât un fel de vestibul unde oamenii din toate sectele creştine, dar şi
turci şi arabi, vin să vorbească şi să fumeze. Întreaga armonie a liniilor arhitecturale este
întreruptă de această despărţitură.
Grecii ocupă toată partea superioară a crucii şi braţul drept al ei; în partea de jos a
altarului principal, ornat cu mai mult lux decât gust, se remarcă o stea de marmură, care,
urmând povestea, corespunde punctului din cer unde s-ar fi oprit steaua miraculoasă prin
care fură conduşi magii. Locul grajdului sau naşterea Savorii se găseşte perpendicular
dedesubtul acestei stele.
Altarul Armenilor este plasat în braţul stâng al transeptului, în locul unde se pretinde că
s-ar fi oprit cămilele magilor.
Catolicii romani nu au altar în biserica superioară, însă ei au toată grota Naşterii, la care
ne conduc două scări răsucite, alcătuite fiecare din cincisprezece grade.
Această grotă are formă neregulată, ea măsurând doisprezece metri lungime pe cinci
lăţime şi trei înălţime. Pereţii de stâncă şi solul sunt în întregime acoperiţi cu marmură
scumpă. Un număr mare de lămpi, care sunt aprinse tot timpul, luminează acest sanctuar
venerat de creştini. Chiar în fund este locul unde Fecioara se presupune că l-ar fi adus pe
lume pe Mesia, acesta fiind marcat de un bloc de marmură albă, încrustat cu jasp şi
înconjurat cu un cerc de argint cu raze în formă de soare; în jur se citesc următoarele
cuvinte: „ HIC DE VIRGINE MARIA JESUS CHRISTUS NATUS EST (171) „; „Chiar
aici, de către Fecioara Maria Iisus Hristos este născut. Astfel, este în exact locul unde fiul
lui Dumnezeu a văzut lumina zilei. La dreapta, în mijloc, se arată camera copilului al cărui
nivel este puţin interior celui al grotei; un bloc de marmură, săpat în formă de leagăn,
indică chiar locul unde copilul porumbelului a fost culcat pe paie.
Un călător, M. de Laborde, s-a întrebat cum au făcut animalele, boul şi măgarul
legendari, să pătrundă în acest loc întunecos.
Nu vom relata tradiţiile numeroase, mai mult sau mai puţin distractive, care se spun la
fiecare colţ despre acest sanctuar celebru; călătorul pe care l-am numit a remarcat pe una
dintre coloanele bisericii cinci găuri mici, dispuse în formă de cruce, care trec drept
amprente ale degetelor Fecioarei.
Mai multe coridoare subterane, tăiate în stâncă, conduc la grota Naşterii. Ni se arată locul
unde sfântul Ieronim, care era un iepure cald aşa cum se ştie, îşi petrecea cea mai mare
parte a vieţii, mormântul său şi cel al celor două amante, sfânta Paula şi sfânta Eustochia,
mama şi fiica. Ni se arată chiar un mormânt puţin mai mare decât celelalte, unde se găsesc
osemintele celor douăzeci de mii de inocenţi puşi să fie omorâţi de Irod. Să adăugăm că
aceste rămăşiţe sacre a celor douăzeci de mii de inocenţi se găsesc mod egal la catedrala
din Cologne. Este în mod evident mult mai bine că avem aceste oseminte în dublu
exemplar, pentru cazul în care s-ar fi pierdut. Ceea ce ar fi putut foarte bine să se întâmple.
CAPITOLUL XIII.
ISUS ÎN EGIPT.
Distanţa care există între Bethleem şi Heliopolis (oraşul din Egipt care, potrivit legendei
creştine, a fost refugiul sfintei familii) este de aproximativ patru sute de kilometri, ceea ce
reprezintă o sută de leghe9.
Adăugaţi la aceasta că, pentru a parcurge această distanţă considerabilă, a trebuit să
traverseze în frumoasa sa lăţime deşertul Arabiei, teritoriu de nisip şi pietre, lipsit de orice
drum, adevărat deşert unde ar fi fost imposibil să nu te rătăceşti dacă nu ai avea la
dispoziţie o busolă (sau, în lipsa acesteia, o stea mergătoare) şi veţi avea o idee despre
distracţia care a fost pentru familia lui Iosif să fugă în Egipt.
Dar mămica-fecioară şi soţul său nu s-au rătăcit deloc.
Ei au mers doar drept înainte, ghidaţi din timp în timp, de către îngeri.
Noaptea, ei se lipseau de felinare; „corpul copilului divin răspândea în jurul lui o lumină
vie.”
Oare măgarul şutit din grajd n-a murit el pe drum?
Nimeni nu ştie.
Potrivit sfântului Bonaventure, un părinte al bisericii, Iosif şi Maria au avut, la un
moment dat, mult mai mult decât acest amărât de echipaj: sfânta familie, zice el, călătorea
într-un car magnific tras de patru cai.
O pictură celebră, care există în biserica Sfântului Nicolae, la Revel, a confirmat
descrierea sfântului Bonaventure. M. Leouzon-Leduc, în lucrarea sa despre Baltica,
relatează compoziţia acestui tablou religios: „Fecioara merge cu copilul Isus într-o superbă
trăsură cu patru cai; sfântul Iosif, cu peruca pudrată, este pe capră, îndeplinind funcţia de
vizitiu, în timp ce îngerii fâlfâie la portiere, protejând divinii călători de dogoarea soarelui;
pare ca un bogat nobil estonian care revine pe pământurile sale.”
Evident, asta este o exagerare.
Ceea ce este cert – sau, mai corect spus – ceea ce este general acceptat de Biserică, este
că minunile se înmulţeau pe parcursul drumului sfintei familii, pentru a le uşura călătoria.
Drumurile li se aşterneau singure în faţă şi ghinionul este că ele dispăreau imediat ce
familia lui Iosif n-a mai avut nevoie de ele. Nisipul deşertului se transforma – provizoriu –
în pământ fertil pe care răsăreau pe loc trandafiri de Ierihon. Fructe, erau la tot pasul;
sfântul Iosif nu trebuia să se chinuie să le culeagă: arborii se aplecau ei înşişi.
Este de înţeles că, în aceste condiţii, sfânta familie a străbătut voios această sută de leghe.
Mai mult decât atât, leii din Arabia, tigrii şi chiar dragonii (observaţi că în acea epocă
erau dragoni) s-au îngrămădit în faţa Domnului şi s-au prosternat în semn de respect
pentru divinitatea sa.
Oraşul Heliopolis sau On, astăzi Matarieh, la opt kilometri de Cairo, este cel care a fost
reşedinţa familiei lui Iosif pe pământ egiptean.
Nimeni nu ştie cu ce s-au ocupat binecuvântaţii emigranţi în timpul exilului lor. Cel mai
clar din acest episod din viaţa lui Isus este că actualmente există la Matarieh o mânăstire
de călugări copţi, unde se arată pelerinilor, contra cost, un maiestuos smochin sălbatic
unde Fecioara a avut onoarea să se adăpostească pentru a-l alăpta pe micuţ.
Poate îmi veţi spune că acest smochin sălbatic trebuie să fie foarte bătrân şi foarte uscat.
Deloc. El este mai verde ca niciodată; în ciuda celor o mie nouă sute de anii ai săi, el îşi
păstrează toată vigoarea tinereţii.
Şi există sceptici care cer minuni pentru a se convinge? Să meargă la mânăstirea din
Matarieh, să petreacă doar vreo două trei sute de ani şi se vor convinge!
Un alt miracol, pe care toată lumea îl poate primi fără a fi nevoie să meargă în Egipt, este
miracolul curmalelor.
Cumpăraţi câteva curmale; mâncaţi-le; veţi observa că pe fiecare sâmbure al acestor
fructe există un mic O. Ei bine, anterior, nu exista micul O pe curmale; sâmburii erau toţi
uniţi.
Iată ce s-a întâmplat: Isus avea optsprezece luni; mama sa îi prezenta într-o zi curmalele;
bebeluşul, care până atunci nu gângurise, le privea şi zise deodată: „O! Ce fructe
frumoase!”
În memoria acestui miracol există un mic O pe sâmburii curmalelor; minunea perpetua
care aminteşte o alta.
Exilul sfintei familii a durat şapte ani, spune sfântul Bonaventure.
În acest timp, copilul a fost crescut de mama sa, care l-a hrănit cu laptele său: cu lapte de
fecioară, încă un miracol.
El se juca, fără îndoială, cu ustensilele tăticului Iosif; cel care, din nou fără îndoială, îi
confecţiona jucării hopa-mitică.
Pe scurt, prima parte a copilăriei lui Cristos, în afară de câteva minuni mici, s-a petrecut
la fel ca toate celelalte a altor prichindei; chiar se poate presupune că mucosul divin îşi
ştergea des nasul cu mâneca sa sau cu tivul de la fusta mamei sale.
Îngerii l-au ţinut pe Iosif la curent cu toate acţiunile lui Irod.
Astfel, el a aflat de masacrul celor douăzeci de mii de copii băieţi din Bethleem; ne
gândim că el se felicita bucuros pentru că-şi luase picioarele la spinare la momentul
oportun.
El ştia chiar şi că un fapt cu adevărat uimitor s-a petrecut în acest sens. Rahela, femeia
preferată de bătrânul Iacob, fiul lui Isaac, strămoşul său, Rahela, al cărei mormânt se găsea
la Rama, la o jumătate de oră de Bethleem, Rahela, în ziua masacrului, s-a trezit în
mormântul său şi a fost pătrunsă de strigătele de durere pe care le-a auzit de la o leghe.
Minunea este consemnată în Evanghelie. „Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire
multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată pentru că nu sunt.” (Matei,
cap. 2, verset 18).
Când Irod a murit, Iosif a fost informat, fără întârziere, de un înger.
A considerat atunci că a venit momentul să se întoarcă în Iudea şi, după ce a vândut
afacerea sa din Heliopolis, a reluat drumul către Nazaret unde se gândea să se stabilească
din nou. (Luca, cap. 2, verset 39).
Aş nota aici, pentru a încheia cu Irod, că o importantă contradicţie există între istorici şi
evanghelişti. Conform istoriei şi în special după calculele lui Whiston şi Freret, este
universal recunoscut că „Irod este mort cu patru ani înainte de data atribuită de Biserică
naşterii lui Isus.”
Altminteri, legenda creştină este expresia sinceră a adevărului. Aşadar, Irod a fost un
criminal măcelar de sugari. Blestemăm memoria acestui monstru care, chiar şi după
moartea sa, i-a primit în casa sa pe regii magi şi a ordonat groaznicul masacru.
CAPITOLUL XIV.
PRECOCITATEA FIULUI BUNULUI DUMNEZEU.
Crescând în ani şi în înţelepciune, astfel este reprezentat Isus al nostru de către
evanghelistul Luca.
Şi părinţii Bisericii adaugă: „Inteligenţa sa se trezea treptat şi pe măsură ce organele sale
se dezvoltau.” (Manuscrise ale Vaticanului, din Sinai şi de la Beze).
Poftim! Dar atunci Isus nu a fost aşadar în deplinătatea spiritului său divin chiar din
momentul concepţiei sale? Ce! Când tresălta în pântecele mamei, el nu era decât un banal
fetus? Ce! După cum organele sale au fost imperfecte, gândirea sa a fost imperfectă?
Mister, mister…
Abatele Fouard, autorul unei lucrări „Viaţa lui Isus” aprobată de către cardinalul de
Bonnechose, ne lămureşte buştean.
„Isus, zice el, dat fiind că era copil, a fost el supus procesului lent de creştere? Este aici,
mărturisim, o problemă de nepătruns şi este mult prea umil spiritul nostru pentru a ne
încăpăţâna să găsim rezolvarea. Credem cu tărie că Isus este fiul lui Dumnezeu,
Dumnezeu ca şi tatăl său şi, ca atare, infinit de înţelept şi infinit de mare; pe de altă parte,
citim în Evanghelie că Isus a fost copil, că a crescut în vârstă, în har, în înţelepciune.
Niciunul, nici celălalt dintre aceste adevăruri nu trebuie negat sau modificat; cât despre o
modalitate de conciliere, ea ne scapă; dar nu poate fi altfel, fără ca Întruparea să înceteze a
fi ceea ce Dumnezeu a vrut să fie, un mister ce depăşeşte gândirea noastră fără
contradicţie.”
Acest abate, într-adevăr, nu are nici un motiv de îngrijorare.
La urma urmei, ce contează că fiul Mariei şi al porumbelului a avut toate informaţiile
divine din momentul în care el a existat având statutul de simplu embrion, sau că toate
facultăţile spiritului său n-au fost perfecte până în ziua în care au fost complet dezvoltate.
Pentru a se umili şi mai mult, domnul Dumnezeu fiul n-a vrut să ştie ce spunea înainte de
epoca actuală, ca şi cum ar fi devenit un bun dumnezeu senil dacă ar fi murit de bătrâneţe.
Ar fi fost deplorabil dacă inteligenţa sa nu s-ar fi trezit niciodată şi dacă ar fi rămas un
nătâng pe tot parcursul zilelor sale preţioase. Biata religie creştină! Ea este deja prea plină
de o mulţime de absurdităţi ca să fi fost fondată de un Dumnezeu care a crescut în vârstă şi
în înţelepciune; gândiţi-vă un pic ce ar fi dacă fondatorul ei creştea în vârstă şi în
cretinism!
Din fericire, n-a fost aşa.
Micul Isus a fost supus tuturor dificultăţilor inerente naturii umane; dar a avut măcar
şansa să fie foarte precoce.
El ar fi putut să citească dintr-o dată, fără a avea nevoie să înveţe; stătea în puterea lui,
dacă ar fi vrut. Dar a preferat să nu vrea şi şi-a început instruirea la fel ca toată lumea, cu
primele silabe.
Mama sa a fost cea care i-a predat primele sale lecţii; ea l-a învăţat să citească din Biblie.
„Însă, spun teologii catolici, cartea sfântă nu vorbea decât de el, iar Maria ştia cine era el;
astfel că, însărcinată cu datoria de a-l instrui, ea nu uita niciodată să i se închine”.
Parcă văd aievea această educaţie pe două planuri:
MĂMICA – Isus, spune-mi lecţia!
MICUŢUL – Mămico, m-am trezit târziu în această dimineaţă şi n-am avut timp să o
învăţ.
MĂMICA – Atunci arată-mi temele.
MICUŢUL – Mămico, m-am enervat pentru că n-am putut termina o frază şi mi-am pătat
caietul cu cerneală şi, pe cuvânt, mi-am aruncat caietul de teme în foc.
MĂMICA – Domnule, sunteţi un obraznic; deseară, la cină, nu veţi primi desert.
MICUŢUL, smiorcăindu-se – Mami, mami, promit că nu mai fac!
MĂMICA, în sinea ei – Doamne Sfinte! Uite că l-am făcut să plângă pe Dumnezeul
meu!
MICUŢUL, liniştindu-se – Eu vreau desert, vreau! Şi tu nu mă poţi priva de desert,
întrucât eu sunt stăpânul întregului univers!
MĂMICA, împreunându-şi mâinile – O, Doamne Isuse, vă implor, nu fiţi supărat pe
mama dvs., roaba ta; veţi primi o mare felie cu gem, Stăpânul meu divin.
MICUŢUL – În sfârşit, mămico, aşa eşti foarte drăguţă; şi acum că lecţia s-a încheiat,
mămico, îngenunchează şi închină-mi-te.
Mămica îngenunche şi se închină la micuţ.
Totuşi, nu trebuie să credem că în fiecare zi lucrurile se petreceau la fel. În general,
micuţul Isus, care era precoce, îşi ştia lecţiile şi nu venea la şcoală cu caietele de teme
pătate de cerneală. Educaţia pe care i-o dădea mama sa, în timp ce i se închina, îi pria.
Când Isus avea doisprezece ani, Iosif i-a amintit Mariei că legea iudaică îi obliga să ducă
copilul la Ierusalim.
Într-adevăr, la acea vârstă, copilul israelit se află, într-o oarecare măsură, în afara
autorităţii părinteşti. Introdus în sinagogă, el începea să poarte în jurul frunţii
„phylacteres” (fâşii lungi de pergament inscripţionate cu texte sacre) şi devenea „Fiu al
Legii”, supus prescripţiilor sale, printre care una principală era aceea de a vizita
Ierusalimul de sărbătoarea Paştelui.
Aşadar, tânărul Uns avea doisprezece ani (Luca, cap. 2, versetul 42), când, fără îndoială
pentru prima data, a călătorit împreună cu familia sa la Ierusalim. Erau treizeci şi două de
leghe (n.t. – 128 de km) de la Nazaret până la acest oraş. Pentru a face această călătorie
erau necesare trei sau patru zile.
Sfânta familie a petrecut la Ierusalim cele şapte zile ale Paştelui. L-au dus pe Isus la
templu şi în toate barăcile pline de ciudăţenii ale bâlciului, întrucât Paştele era o adevărată
sărbătoare naţională, cu ocazia căreia veneau saltimbancii, ca întotdeauna, să câştige şi ei
un ban de la privitori.
Odată sărbătoarea terminată, Iosif şi Maria s-au gândit să se întoarcă la Nazaret şi s-au
alăturat caravanelor care mergeau în acea direcţie. După o zi de mers, tatăl şi mama şi-au
dat seama că copilul nu mai era cu ei. Isus a fost pierdut ca o simplă umbrelă.
Să cităm textul din Evanghelie: „Şi sfârşindu-se zilele, pe când se întorceau ei, Copilul
Iisus a rămas în Ierusalim şi părinţii Lui nu ştiau.
Şi socotind că este în ceata călătorilor de drum, au venit cale de o zi, căutându-L printre
rude şi printre cunoscuţi.
Şi, negăsindu-L, s-au întors la Ierusalim, căutându-L.”

(Luca, cap. 2, versetele 43, 44 şi 45).
— La dracu! La dracu! Făcu Iosif, îţi aminteşti, Mărie, dacă copilul era cu noi când am
ieşit de la locul cu viţelul cu şase capete?
— Nu sunt foarte sigură, dar mi se pare că da.
— Da, într-adevăr, aşa e; în acel moment, Isus era încă cu noi, întrucât sunt sigur că la
ieşirea de la locul cu viţelul cu şase capete i-am cumpărat copilului vafe… Bun! Acum îmi
dau seama unde l-am pierdut…
— Unde?
— La frumoasa Berenice, femeia sirenă.
— Nu!
— Ba da!
— Apropo de Mesia, cred mai degrabă că a rămas la menajeria de câini dresaţi… Îţi
aminteşti, Iosif, ce interesat a fost de exerciţiu făcut de cockerul spaniel care mergea pe o
minge?
— S-ar putea să ai dreptate… Să mergem să întrebăm la municipalitate unde sunt circarii
cu câinii dresaţi.
— Sper că aceşti blestemaţi de saltimbanci nu l-au luat pe micuţul nostru Isus cu ei,
gemu Maria. N-aş vrea să facă din copilul meu un circar!
— Calmează-te, femeie, calmează-te, răspunse Iosif; o să-l găsim: cu siguranţă este la
Primărie, la portar, împreună cu obiectele pierdute.
Aşadar, căutară peste tot, mai întâi la autorităţi, apoi prin localurile publice; nici urmă de
Isus!
Iosif era disperat: nu-i venea să creadă ce nenorocire se abătuse asupra lui; îşi dădea cu
pumnii în cap şi se acuza, nu fără motiv, de neglijenţă. I se părea tot timpul că se găseşte la
judecata de apoi şi că îl aude pe tatăl Etern strigându-l cu o voce tunătoare:
— Vino aici, Iosif! Mai aproape, secătură, ca să te pulverizez! Bătrân bun de nimic, ţi l-
am încredinţat pe fiul meu sau, mai degrabă, fiul porumbelului, ca tu să ai grijă de el; acest
fiu era un Mesia care trebuia să ia marea cruce a salvării pentru a ispăşi rasa umană plină
de păcate… M-am bazat pe tine că vei educa prichindelul divin la fel cum aş fi făcut-o eu
însumi dacă treburile mele mi-ar fi lăsat timp să vin pe pământ… Şi uite că mucosul n-a
făcut nici doisprezece ani că tu te-ai grăbit să faci prostia să-l pierzi în mulţime! Nu, o
asemenea prostie depăşeşte toate limitele! Din cauza ta, rasa umană n-a fost salvată, vezi
că nu l-am mai putut găsi pe al meu Mesia… Şi tu crezi că eu pot digera asta? Imbecilule,
neglijenţa ta este o crimă care merită o pedeapsă exemplară! Te condamn la trei eternităţi
în iad, Iosif; asta meriţi!
Nefericitul tâmplar se întreba tot timpul dacă nu cumva visa, i se părea prea mare
nenorocirea lui pentru a fi posibilă. De două ori pe oră, desfăcea una dintre valize pentru a
vedea dacă micuţul Isus nu era ascuns înăuntru, mai mare râsul.
Cât despre Maria, ea era îngrozită. Ar fi preferat să moară de o mie de ori decât să o mai
chinuie neliniştea.
Aceste căutări zadarnice au durat trei zile (Luca, cap. 2, verset 46); numai în a treia zi l-
au întâlnit pe copil, „aşezat în Templu, în mijlocul învăţaţilor, ascultându-i şi întrebându-i
şi toţi care îl auzeau se minunau de priceperea şi de răspunsurile lui.”
Se părea că puştiul era uimitor. Intrase acolo, în Templu, cu un aplomb imperturbabil, ca
la el acasă. Mai întâi a pus întrebări celor mai mari maeştri în teologie şi se amuza
punându-i în încurcătură.
Cu toate acestea, învăţaţii Templului nu erau deloc răutăcioşi. Era acolo toată crema
clerului israelit: „Hillel, venerat ca egal al lui Moise şi menţinându-şi încă toată
maiestuozitatea dată de vârsta înaintată; rigidul Shammai, înlănţuind tot ceea ce dezlegase
Hillel; Ionatan, fiul lui Uziel, ale cărui cuvinte erau atât de fierbinţi încât păsările se
ardeau dacă treceau pe la capul său sau se transformau în serafimi.10
Alături de ei, părinţii lui Isus l-au putut revedea pe Rabban Simeon, acelaşi care profeţise
în timpul ceremoniei de purificare; şi Iosif din Arimateea, care era senator.”
Şi micuţul Isus uluia toată această lume; rezolva în felul său problemele teologice
confuze şi complicate. Toţi au sfârşit prin a fi reduşi la tăcere; Isus monologa şi ei îl
ascultau cu gurile căscate.
„Cu toată admiraţia produsă de această scenă, Maria nu a putut să uite ceea ce avusese de
îndurat şi inima sa a răbufnit de reproşuri.”
— Ei bine, ce înseamnă asta, puşlama mica? Ai fugit de familia ta şi, în timp ce tatăl tău
şi cu mine te căutăm disperaţi, tu stai aici şi filosofezi! Să mergem, să mergem,
domnişorule vagabond, treci imediat acasă!
Isus, care n-avea nici o jenă să răspundă, replică cu un aer arogant:
— De ce era să mă căutaţi? Oare, nu ştiaţi că în cele ale tatălui meu trebuie să fiu?”
(Luca, cap. 2, verset 49).
Dar Iosif care, în virtutea legii, se considera tatăl legitim, nu a vrut să audă astfel de
glume. Prinse puştiul de braţ şi îl trase afară din Templu. După aceea, sfânta familie, în
formaţie completă, reluă drumul Nazaretului.
Chiar s-ar putea crede că Iosif, pentru a evita astfel de escapade, a întrerupt educaţia
şcolară a copilului; pentru că l-a pus să înveţe o meserie. L-a luat ca ucenic în magazinul
său şi adolescentul nostru savant a devenit un modest tâmplar, aşteptând ca veleităţile sale
de predicator să revină.
Într-adevăr, mai târziu, când compatrioţii săi l-au auzit în sinagoga din Nazaret, au
exclamat (aceasta este consemnată în Evanghelie): „Oare nu este acesta tâmplarul, fiul
Mariei?”
Până la vârsta de treizeci de ani, Isus a trăit liniştit, în atelierul său, mânuind fierăstrăul şi
rindeaua, preluând locul lui Iosif când acesta a murit.
Vom vedea acum demarând serios ceea ce el numea misiunea sa divină şi că n-a fost, la
urma urmei, decât un vagabondaj în fapte şi vorbe.
Chiar din ziua în care pălăvrăgea ore în şir, în mijlocul învăţaţilor din Templu, Isus
merita să fie numit „Cuvântul”. Vorbea întruna!
A DOUA PARTE.
ÎNCEPUTURILE CUVÂNTULUI.
CAPITOLUL XV.
NECREDINŢA FAMILIEI LUI IISUS.
Aşadar, până la treizeci de ani, Iisus fuse susţinătorul familiei sale, care era destul de
numeroasă.
Iosif, l-am văzut „nu cunoaşte pe Maria până în ziua când ea naşte un fiu, care fuse
Hristos”; dar apoi îşi ia în mod curajos revanşa.
La acel moment apărea el ca rival al Sfântului Duh şi îşi exercita dreptul său de soţ. Cum
se petrecea acest lucru? Nu ştim cu exactitate. Subiectul este deschis deci tuturor
presupunerilor.
Fără îndoială, Măria, care în perioada când nu era decât logodită privea cu groază la
perspectiva de a petrece toată viaţa alături de un tâmplar, revine încetul cu încetul asupra
temerilor sale şi sfârşeşte prin a se convinge că acestea erau nefondate.
În concluzie, bărbatul cu crini era băiat bun: sub scoarţa sa aspră se găsea o natură nu
chiar dezagreabilă.
Printre altele, se dovedeşte astăzi că Iosif era mult mai verde decât s-ar putea crede şi că
el era superior tânărului Pantera şi altor veri ai Măriei.
Cu timpul, sotia virgina înţelege că, din moment ce ea îşi păstrase puritatea intactă pentru
a-l naşte pe Mesia, aceasta era suficient şi că datoria sa faţa de Dumnezeu era îndeplinită
întocmai.
Oricum, Sfântul Duh nu avea nici un motiv de a coborî din nou pe Pământ pentru a da
naştere la un al doilea Hristos, pentru că primul, chiar dacă nu a fost vaccinat, a scăpat de
variolă, care face atâtea victime printre copiii mici.
Maria se găsea liberă de orice angajament.
Au fost multe jurăminte în fata altarelor în perioada în care era încă puştoaică; dar nu
fusese ea dezlegata de acest jurământ de către marele preot? Ce naiba, doar nu se mărita
pentru a sparge nucile!
În ceea ce priveşte promisiunea pe care şi-o făcuse ei însăşi, aceea de a nu reveni
niciodată asupra condiţiilor impuse de către logodnicul său, cu siguranţa aceasta nu era
decât o bagatelă. De câte ori o fetiţă nu îşi spune: „ Voi fi cuminte”, dar când se iveşte
ocazia să muşte din măr tot ea adaugă „într-o altă zi!”. Acest jurământ a fost tot atât de
fragil ca oricare jurământ făcut până atunci.
În realitate Iosif a trebuit sa manevreze abil.
El nu trezea suspiciuni tinerei sale neveste. După naşterea fiului porumbelului el se arăta
la fel de galant ca şi înainte – aş băga mâna în foc pentru asta. Cu certitudine, în asta
consta toată tactica bărbatului, care, în ciuda vârstei sale, ştia foarte bine să aştepte timpul
potrivit.
Nu aş fi surprins dacă aş afla într-o zi că primele avansuri au venit din partea Mariei.
Şi, de fapt, de ce nu?
Maria se obişnuise cu tâmplarul, care demonstra micului Iisus toată afecţiunea unui tată
„adevărat”; el a protejat zilele copilaşului divin; el l-a hrănit şi l-a crescut ca şi cum acesta
ar fi fost progenitura sa autentică.
Încetul cu încetul, Măria găsi în soţul său un aspect mai putin interzis; vocea sa puternică
părea un pic mai dulce; manierele sale îi păreau amabile. aşa că într-o seară îşi spuse:
— Sărmanul Iosif! Eu nu sunt drăguţă cu el, şi în acelaşi timp el este foarte drăguţ cu
mine!
Când o femeie gândeşte astfel, se pregătesc evenimente grave.
Concluzia acestui lucru a fost că patru evanghelişti din patru recunosc că Iisus a avut fraţi
şi surori (Matei, cap. XII, vers. 46-50; Marcu, cap. III, vers. 31-35; Luca, cap. VIII, vers.
19-21; Ioan, cap. VII, vers. 3-10). Nu se ştie numele şi numărul surorilor; dar Noul
Testament indică în mod clar numele fraţilor care erau patru: „Iacob, Iosif, Simon şi Iuda”
(Marcu, cap. VI, vers. 3).
Sfântul Epifanie, tată al Bisericii şi destul de cicălitor, insistă asupra faptului că aceşti
fraţi şi aceste surori ale lui Iisus erau copiii lui Iosif dintr-o căsătorie anterioară.
Du-te şi povesteşte altora aceasta istorie, prea inteligente Epifanie!
Mai întâi, nu spune nicăieri în Evanghelie că tâmplarul era văduv înainte să se
căsătorească cu Maria.
Şi apoi, există o legendă admisă de Biserică, de care nu am vorbit la începutul acestei
cărţi, dar care în acest loc încântă: „Când tatăl Iosif şi mama Ana, revenind asupra
promisiunii pe care o făcuseră, aceea de a o consacra pe Măria în serviciul Templului,
hotărâră să o aşeze la casa ei; aşa că au fost adunaţi toţi pretendenţi şi se decise ca mâna
micutei va fi acordată celui mai pur dintre ei. Nu a fost un concurs de virginitate. Proba
adoptată a fost aceasta: fiecare pretendent aducea un băţ uscat şi îl dădea Domnului pentru
a avea un miracol semnificativ; şi iată că betele tuturor rămăseseră uscate, în timp ce doar
băţul lui Iosif se puse imediat să înflorească, împodobindu-se cu un crin minunat. Acest
crin a spus mai multe decât orice comentariu.”
Am neglijat să prezentam cititorilor această aventura şi ne cerem scuze pentru aceasta;
dar nu este niciodată prea târziu pentru a spune lucruri frumoase.
În sfârşit, dacă Iosif ar fi avut copii dintr-o primă căsătorie, i-am fi văzut figurând la
Bethleem pentru recensământ şi, în plus, Iosif i-ar fi trimis de asemenea în Egipt.
În consecinţă, reevaluaţi-vă interpretarea, excelent sfânt Epifanie: cine vrea prea prea
mult găseşte că nu găseşte nimic.
Este foarte natural să admitem că Iisus era cel mai mare dintre fraţii şi surorile sale, căci
aceştia se născuseră spre perioada întoarcerii sale din Egipt, şi că Hristos era, cu şi după
Iosif, cel care câştiga pâinea întregii familii.
Când ajunse la vârsta de treizeci de ani, doi dintre fraţii săi trebuiau să ajungă la majorat;
Iisus, gândindu-se că ai săi de acum încolo puteau să trăiască fără el, se decise să-şi
înceapă predicile.
În primul moment, lucru despre care se discuta în familia sa era despre atunci când Unsul
îşi manifesta intenţiile de vorbărie; insă când el anunţa că ar mişca lumea din loc la auzul
vocii sale, se ridica din umeri.
Fraţii, părinţii şi prietenii săi abordau o mină tristă şi ţineau conversaţi de genul celei ce
urmează:
— Ei, bine, şi Iisus, ce a ajuns?
— L-am văzut ieri. Are mereu acelaşi capriciu…
— Asta nu-i trece, aşadar?
— Din păcate nu!
— Ce, el continua să vrea să convertească genul uman?
— Mai mult ca niciodată!
— Mi-e milă sincer, mai ales de mama sa. Această femeie curajoasă nu merită aşa ceva.
— Ce vreţi? Trebuie să-şi ia partea. Iisus are creierul deranjat şi este încăpăţânat ca un
chefal roşu. Dacă vrea să predice, să predice…
— Ah! El merge să povestească lucruri drăguţe!
— Nu ştiu ce va debita el spectatorilor; dar, fraţilor, cu siguranţă că nu sunt cu noi cei ce
merg să-l asculte. Ne-a prelucrat deja urechile cu o mulţime de prostii din altă lume: voi
sunteţi cei făcuţi idioţi în douazecişipatru de ore.
— Trist, trist; văd că el a pierdut mingea complet.
— Este aşa cum spuneţi.
— Ce nefericire pentru familia voastră! Băiatul ăsta de aici va sfârşi rău…
După care, părinţi şi prieteni se separă, dând lamentabil din cap.
Credeţi că exagerez?
Citiţi evanghelia sfântului Ioan (cap. VII, vers. 5): „Fraţii săi înşişi nu credeau în el”
Şi dacă aceasta nu este suficient, citiţi sfântul Marcu (cap. III, vers. 21): „Părinţii săi au
spus: El a înnebunit.”
Dacă Iosif ar fi fost incă pe pământ în momentul în care Iisus dovedea primele dorinţe de
vagabondaj, probabil l-ar fi pus în ordine pe acesta; dar bărbatul s-a dus să se alăture
strămoşilor săi. Moartea sa a fost fără îndoială foarte banală; căci Evanghelia nu spune
chiar nimic în ce circumstanţe tâmplarul şi-a desfiinţat atelierul.
Dinotdeauna va fi că Iisus avea familie şi că această familie era sceptică privind
divinitatea misiunii sale.
— El nu este un om mare pentru valetul său de cameră; el nu este profet pentru fratele
sau vărul său.
CAPITOLUL XVI.
IOAN BOTEZĂTORUL SE AMESTECĂ.
Să stabilim câteva date precise pentru a tachina puţin partizanii scornelii creştine.
Graţie a dovezilor incontestabile11, este recunoscut că Irod a murit în luna aprilie a
anului 750 de la fondarea Romei. Pe de altă parte, în conformitate cu ce au decis papii
infailibili, era creştină începe în anul naşterii lui Isus, căreia, tot conform papilor, îi
corespunde anul 753 de la fondarea Romei.
Aşadar, între moartea lui Irod şi naşterea lui Cristos au fost: nouă luni din anul 750, tot
anul 751, tot anul 752 şi anul 753 fără şase zile; adică aproximativ patru ani.
Biserica ne spune în continuare că Isus a început să predice la treizeci de ani, că a
predicat trei ani şi că a murit la vârsta de treizeci şi trei de ani; asta-i foarte clar.
Însă, sfântul Luca declară astfel în Evanghelia sa (capitolul 3, versetele 1-2): „În al
cincisprezecelea an al domniei Cezarului Tiberiu, pe când Ponţiu Pilat era procuratorul
Iudeii, Irod12, tetrarh al Galileii, Filip, fratele său, tetrarh al Itureii şi al ţinutului
Trahonitidei, iar Lisanias, tetrarh al Abilenei, în zilele arhiereilor Anna şi Caiafa, a fost
cuvântul lui Dumnezeu către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie.”
De asemenea, Noul Testament afirmă că propovăduirea lui Ioan a precedat doar cu câteva
luni prima apariţie publică a lui Isus.
Pe de altă parte, este cert că Cezar Augustus, care a fost urmat de Tiberius, a murit la 19
august, în anul 767 de la fondarea Romei; aşadar, al cincisprezecelea an al domniei lui
Tiberius începe la 19 august, în anul 781 de la fondarea Romei; în consecinţă, Isus avea
atunci douăzeci şi opt de ani, nicidecum treizeci.
De unde rezultă că, deşi inspirată de porumbel, Evanghelia este încă o dată în
contradicţie flagrantă cu ea însăşi. Pentru ca Isus să-şi fi făcut debutul la treizeci de ani,
trebuia ca el să se fi născut cu doi ani înainte de era creştină. Ceea ce este destul de
amuzant.
Dar să nu zăbovim prea mult la aceste gafe.
Să ajungem la acest Ioan, fiul lui Zaharia, despre a cărui naştere am luat la cunoştinţă în
primele noastre capitole.
Ioan, după cum spuneam, era un chiulangiu din primele zile ale copilăriei sale. În loc să
frecventeze tinerii săi amici, se ducea în deşert şi acolo îşi găsea plăcerea în a vorbi de
unul singur.
Pentru el, deşertul său era partea necultivată de teren care se întindea între Hebron şi
Ierusalim: nu este decât o serie de dealuri intercalate de văi aride. Doar nişte arbuşti
piperniciţi întrerup cu mare greutate monotonia terenului calcaros a cărui strălucire
oboseşte ochii. Chiar şi această vegetaţie rară dispare complet pe măsură ce ne apropiem
de Marea Moartă; dezolarea este absolută.
Aşa arată deşertul unde Ioan a rămas până la vârsta de treizeci de ani. Se pune întrebarea:
cu ce s-ar fi putut hrăni? Savaot i-a trimis prepeliţe prăjite din înaltul cerului?
Evanghelistul Matei spune că mânca lăcuste afumate la micul dejun şi la cină.
Oricum ar fi, rarii călători întâlniţi de omul nostru au vorbit despre asta şi mulţi curioşi
au venit să se holbeze la acest excentric care, de dimineaţa până seara, striga neîncetat:
— Găsiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui. Orice vale se va umple şi orice
munte şi orice deal se va pleca; căile cele strâmbe se vor face drepte şi cele colţuroase,
drumuri netede.” (Luca, capitolul III, versetele 4-5).
De asemenea, Scriptura relatează că acest sfânt om nu-şi tundea niciodată părul. Pletele
sale lungi, o centură de piele şi o haină din păr de cămilă alcătuiau tot veşmântul său.
Aceste diverse caraghioşenii n-au întârziat să facă din Ioan o mică celebritate.
Văzând aceasta, fiul lui Zaharia s-a stabilit pe malurile Iordanului. Îi invită pe vizitatorii
săi să intre în apă până la buric; apoi, le vărsa, pe deasupra, găleţi de apă în cap. Printre
mulţimea de curioşi, se găseau întotdeauna câţiva doritori care să ia parte la această
distracţie.
Din când în când, maniacul nostru primea cu ostilitate oamenii.
Indivizii care veneau să-i ceară botezul său 13, crezând că lui îi face plăcere, erau
întâmpinaţi cu această mustrare:
— Pui de vipere, şerpi născuţi de şerpi, cine v-a arătat să fugiţi de mânia ce va să fie?”
(Luca, cap.3, vers. 7).
Sau mai bine:
— Să nu credeţi că vă puteţi mândri în sinea voastră şi să ziceţi: „Părinte avem pe
Avraam”; căci, vă spun, Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam;
(Id., vers. 8).
Oamenii se priveau uimiţi; aveau şi de ce.
Apoi, Ioan, total satisfăcut de efectul produs, adăuga:
— Eu unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar cel ce vine după mine este mai puternic
decât mine; lui nu sunt vrednic să-i duc încălţămintea; acesta vă va boteza cu foc. (Matei,
cap. 3, verset 11) El are lopata în mână şi va curăţa aria sa şi va aduna grâul în jitniţă, iar
pleava o va arde cu foc nestins. (Id., verset 12)
Şi iată că într-o zi, Isus, în persoană, merse împreună cu mulţimea de curioşi în faţa
vărului său.
Ioan nu-l văzuse niciodată, dar îl recunoscu imediat.
— Pot face ceva pentru dvs.? Îl întrebă el pe Cristos.
— Normal! Răspunse acesta, la fel ca ceilalţi, am venit să mă botezi.
— Glumiţi când spuneţi asta? Replică Ioan. Eu sunt cel care ar trebui să fiu botezat de
dvs., iar dvs. veniţi la mine?
— Lasă, lasă aceste politeţuri inutile, răspunse Isus. Pentru un sfert de oră, tu îndeplineşti
atribuţiile de botezător. Botează-mă!
Ioan gândi că nu este cazul să insiste. Îl cuprinse în braţe pe fiul Mariei, îl scăldă în
Iordan şi îi aplică ritualul său.
Când Cristos, scuturându-şi trupul ud, a ieşit din râu, cerurile s-au deschis brusc şi un
porumbel, care putea foarte bine să fie o raţă, a coborât, venind şi aşezându-se pe umărul
lui Isus, iar Ioan a auzit pasărea pronunţând foarte clar următoarele cuvinte:
— Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit.” (Matei, cap. 3, versetele 13-
17).
Din păcate, oamenii care au asistat la această scenă n-au auzit aceste cuvinte. În caz
contrar, aceştia ar fi fost convertiţi la faţa locului, fără nici un dubiu. Însă, botezul lui Isus,
în ciuda acestei apariţii miraculoase a păsării Sfântul Duh, nu a produs nici o convertire.
Se pare că Ioan a fost singurul martor al miracolului; ceilalţi oameni, atunci când se
înfăptuia miracolul, aveau ochii închişi şi urechile acoperite.
Sfântul Iustin adaugă că, de îndată ce botezul lui Isus a avut loc, Iordanul s-a transformat
într-un râu de foc. (Dialogul cu Tryphon, paragraful 88).
Îmi place să cred că era punch cel care curgea pe râu şi cei care asistau au băut din
belşug.
CAPITOLUL XVII.
ÎN CARE DIAVOLUL ÎŞI PUNE ÎN CAP SĂ-L DEA NAIBII PE DUMNEZEU.
Nimic nu este mai molipsitor decât nebunia. Ioan Botezătorul avea mania deşertului;
Iisus, odată botezat, a avut-o la rândul său. Ioan nu se hrănea decât cu lăcuste afumate;
Iisus hotărăşte să facă ceva mai greu decât acesta.
Pe malul Ierihonului era un teren întins foarte asemănător aceluia unde Ioan îşi stabilise
domiciliul. Aici a fost locul unde a mers Unsul. Îşi stabileşte reşedinţa pe un deal plin de
grote, care a fost numit de atunci muntele Patruzecimii, deşi fiul Mariei nu a rămas aici
patruzeci de zile.
În acest deşert nu era nici măcar o lăcustă de pus în gură. Nu era nimic acolo, absolut
nimic, cu excepţia animalelor feroce. Profeţii au descris acest teritoriu pustiu. „Leii şi
leoparzii se plimbau, ieşind din tufişurile Iordaniei; muntele răsuna zi şi noapte de
strigătul înfiorător al şacalilor.” (Ieremia, cap. XLIX, vers. 19; cap. L, vers. 44; Zaharia,
cap. IX, vers. 3.). Astfel, Iisus îşi petrecu cele patruzeci de zile în mijlocul acestor
carnivore. Compania acestor animale sălbatice este constatată de evanghelistul Marcu.
(cap. I, vers. 13).
Mai avansat decât Ioan în perfecţiune, deoarece era Dumnezeu, Iisus nu se hrăneşte deloc
în timpul acestui lung sejur. Este drept să spunem că datorită chiar motivului că el era
Dumnezeu, Hristos nu avea vreun mare merit că a renunţat în totalitate la hrană. Ceea ce
este mai miraculos, spre exemplu, este că şacalii, leii şi leoparzii să nu-i fi oferit un biftec
Domnului; căci, după toate, din momentul în care nici ei nu aveau nimic să mănânce,
trebuie să fi făcut caz de toată carnea umană a acelora care au avut fantezia să vină să
exploreze bârlogurile lor.
Este adevărat că Dumnezeu, fiind atotputernic, putea în timpul liber să se facă nevăzut,
de îndată ce animalele feroce îşi imaginau că vor să-şi planteze dinţii în Cuvântul său făcut
trup.
„Şi îngerii îl serveau”, adaugă evanghelistul Marcu. Ne întrebăm cum anume, întrucât
Iisus Hristos se prezentase ca un tânăr complet. În mod evident, serafimii nu îi aduceau
cotlete cu mere pe o tavă de argint. Care era, deci, serviciul îngerilor faţă de Iisus?
— Ah! Ştiu: îi lustruiau cizmele.
Iisus se găsea în această situaţie atunci când diavolul, domnul Satan, avu o idee bizară: se
hotărî să meargă să-l ispitească pe Hristos.
Acest mare nerod de Satan era atât de contrariat de naşterea acestui Mesia, venit pe lume
pentru a răscumpăra crimă îngrozitoare a mărului, încât nu se gândi nici un minut să aibă
următorul raţionament:
— Dacă cineva este impecabil, este sigur Dumnezeu; este imposibil ca Dumnezeu să
permită să se comită un păcat. Vreau, deci, prosteşte să îmi pierd timpul cu ispita mea
absurdă.
Însă Satan dimpotrivă, uită să îşi spună acest lucru şi pleacă plin de speranţă.
— Va fi distractiv, gândea el, dacă voi reuşi să aduc asupra conştiinţei lui Iisus un păcat
de moarte! Bunul Dumnezeu în infern, ce noroc neaşteptat! Pentru acest moment voi
stârni ferm focul din rotisorul meu!
Şi ispititorul se îndreptă vesel spre deşertul Ierihonului.
Era, aşadar, a patruzecea zi a tânărului Iisus. În ciuda tuturor avantajelor divinităţii sale,
fiului Mariei începu să i se facă foame. Timp de patruzeci de zile una după alta, el nu a
avut nici o poftă de mâncare; dar, la capătul acestui interval de timp, stomacul ajunse să
ceară un pic de mâncare.
Evanghelia este cea care spune: „Va rămâne în deşert patruzeci de zile, şi nu va mânca
nimic în acest timp, şi atunci când aceste zile vor fi trecute, lui îi va fi foame.” (Luca, cap.
IV, vers. 2).
Satan se prezentă aşadar la el şi îşi făcu politicos plecăciunea, drăceşte de binecrescut.
— Tu eşti foarte bun, insinua el, să nu calmezi junghiurile stomacului. Adică tu ai acolo,
în faţa ta, pietre, şi tu nu le mănânci! Acest lucru este din păcate naiv!
Iisus ridică din umeri.
— Nu glumesc, continuă diavolul: eşti da sau ba Fiul lui Dumnezeu; dacă tu eşti acesta,
nu ai decât să comanzi pietrelor acestea să devină pâini, şi ele vor face o datorie din a
deveni acest lucru.
Aceasta a fost prima ispită. Să presupunem un moment că Iisus a urmat sfatul lui Satan;
eu nu văd prea mult unde era păcatul mortal comis. Să fabrici pâine printr-un miracol nu
este un act demn de infern. Câţi sfinţi, din contră, au fost canonizaţi de către papi pentru
că se presupune că ar fi executat trucuri de prestidigitaţie de acest gen! Şi Iisus nu trebuia
el însuşi, un pic mai târziu, să realizeze, în mai multe reprize, minuni asemănătoare?
Tot păcatul ar fi putut consta în ruptura de tânăr pe care Iisus avea să o sufere, în
conformitate cu deciziile tatălui Iehova; dar, la acest moment, tânărul era în mod precis
istovit, căci începând cu acea zi Iisus se puse să mănânce.
Nu contează! Hristos închidea urechea la ispită lui Satan.
El îi răspunde:
— Nu am nici o nevoie să transform aceste pietre în pâine. Omul nu trăieşte doar cu
pâine, ci şi cu toate cuvintele care ies din gura lui Dumnezeu.
Satan nu găsi nimic să dea replică la aceasta; ceea ce dovedeşte că cuvântul lui
Dumnezeu este o mâncare foarte hrănitoare. Dacă aş fi fost bucătarul unui episcop, când
mi-ar fi spus să-i servesc o omletă cu trufe, i-aş fi citit Biblia; aş fi fost curios să ştiu cum
ar fi luat acest lucru.
Diavolul nu a avut, deci, nici o obiecţie. El avea încă două corzi la arcul său. Îl luă cu
grijă pe braţele sale pe Iisus, care se lăsă dus, şi îl transportă prin aer până la unul dintre
vârfurile Templului din Ierusalim. Teologii cred că acesta era pe vârful porticului lui
Solomon, care mărginea torentul din Cedron (n. trad. Cedron este o râpă situată în estul
Ierusalimului între Oraşul Sfânt şi Muntele Măslinilor). Acoperişul acestei galerii înălţate
înainta proiectată pe cursurile Templului. Apoi, diavolul, arătând spre mulţimea care
umplea pătratul, sugeră lui Iisus să facă câteva gesturi de strălucire.
— Nu-i aşa, spuse el, iată o înălţime frumoasă. Este momentul să te arăţi, colegul meu.
Aruncă-te în jos; ştii că nu rişti să spargi în bucăţi, pentru că îngerii veghează asupra ta şi
te vor purta pe mâinile lor, că nu cumva picioarele tale să se lovească de vreo piatră.
Această a doua ispită, nu mai mult decât prima, nu îl determină pe Iisus să comită o
acţiune interzisă de Dumnezeu; însă Iisus respinse din nou propoziţiile lui Satan prin
aceste simple cuvinte:
— Este scris undeva: „Nu îl ispitiţi pe Domnul Dumnezeul vostru.”
Aşadar, demonul, uimit de noul Domnul Dumnezeu al său şi, retransportându-l prin
spaţiu, zbură cât de sus putu. În cele din urmă, îl aşeză pe vârful unui munte foarte înalt.
„De pe acest munte, afirmă Evanghelia, ar fi fost descoperite toate regatele pământului.”
Oricât de înalt ar fi fost acest vârf muntos, este dificil de explicat cum se putea să se
bucure de o privelişte care să cuprindă întreg pământul, care este rotund. Dar să trecem
peste acest detaliu.
Satan arătă lui Iisus toate regatele lumii şi gloria care le însoţeşte.
— Sunt destul de frumoase, toate acestea! Exclamă el. Ei bine, aceste imperii imense
sunt proprietatea mea, sunt pentru mine. Le împart cui doresc. Vrei unul, două, trei, patru?
Le vrei pe toate? Sunt gata să ţi le dau, dar cu o condiţie: aceea ca tu, care eşti dumnezeul
meu, să te pleci în faţa mea şi să mă adori, eu care sunt diavolul.
Iisus vă răspunde la această ofertă printr-o izbucnire într-un râs vesel; căci este evident că
la acel moment diavolul nu trebuie să fi fost în toate minţile.
Totuşi, el, Hristosul, care îngăduise ca Satan să-şi tină discreţia şi să facă călătorii aeriene
pe braţele sale infernale, se răzgândi de această dată şi îi spuse, pe un ton arţăgos:
— Destul, Satan, retrage-te, şi un pic mai cu viaţă! Să nu inversăm rolurile, bătrâne; tu
eşti cel care trebuie să mă adori şi să mă serveşti. Aşadar, să facem armistiţiu la aceste
glume! Vade retro!
Diavolului nu trebui să i se repete porunca de către stăpânul său, şi, tulind-o la fugă fără
să spună un cuvânt, se prăbuşi în abisuri, puternic jignit de nereuşita tentativei sale.14
CAPITOLUL XVIII.
PRIMELE COMPLEMENTE ALE VERBULUI.
În timp ce Hristos se lăsa dus de către diavol pe vârfurile Templului şi de pe un munte
înalt, stăpânul Ioan continua să răguşească pe malurile Iordanului. Şi, întrucât curioşii care
veneau la el erau din zi în zi mai numeroşi, el se îmbăia în apele râului.
Încetul cu încetul, în Ierusalim se răspândi zvonul că în Bethania era un străin care
stropea şi îmbăia oamenii, şi că, printre cei botezaţi astfel de el, se găsea unul care îi
spusese: „Acesta vine după mine, dar este deasupra mea, pentru că era înaintea mea”
(Ioan, cap. I, versetul 15).
La aflarea acestei veşti, câţiva dintre preoţii Sanhedrinului, care era marele consiliu al
clerului evreiesc, se treziră şi se întrebară dacă ar trebui să permită acestui Ioan –
Botezător să-şi urmeze fanteziile religioase. Era oare Ioan un concurent de temut, pe cale
să fondeze o nouă religie? Sau la fel de bine trebuia considerat ca unul dintre acei deliranţi
atât de numeroşi, a căror boală mintală nu prezintă nici un pericol?
Pentru a afla la ce să se aştepte, consiliul suprem desemnă câţiva dintre membri săi care
trebuiau să-l viziteze pe botezător şi să-l ia la întrebări în mod abil. Sanhedrinii desemnaţi
pentru această misiune fură aleşi din secta fariseilor, care erau la Evrei ceea ce iezuiţii sunt
la catolici: într-adevăr, fariseii formau o societate religioasă, ai cărui adepţi erau răspândiţi
în lume şi se bucurau de o mare credibilitate. Ei se ocupau în mod activ de politică,
pretindeau că vindecă toate bolile prin intermediul exorcismului şi aspirau, mai ales, să-şi
domine compatrioţii şi coreligionarii. Pe scurt, erau intriganţi ambiţioşi.
Escortaţi de către leviţi, delegaţii merseră în Bethania.
— Cine eşti? Îl întrebară ei pe botezător. Eşti tu Mesia pe care noi îl aşteptăm?
— Niciodată! Răspunse Ioan. Eu, Mesia! Nu sunt el, nu sunt el!
— Eşti din întâmplare Ilie, cel care a dispărut acum câteva sute de ani şi care a revenit pe
pământ?
— Nu sunt Ilie.
— Eşti măcar un profet?
— Nici atât.
— Atunci, ce eşti?
— Sunt vocea celui care strigă în deşert: Îndreptaţi căile Domnului!
De această dată fariseii fură resemnaţi. Cu toate acestea, unul dintre ei, gândind că Ioan
nu avea deloc dreptul să-şi îmbăieze vizitatorii, îi puse următoarea întrebare:
— De ce naiba botezi, dacă nu eşti nici Mesia, nici Ilie, nici profet?
Evitând un răspuns direct, Ioan îi spuse:
— Ei! Ce importanţă are pentru voi dacă eu botez? Pentru mine, eu botez în apă; dar este
unul în mijlocul vostru pe care nu îl cunoaşteţi, şi este precis cel care trebuie să vină după
mine, şi cel care este în mijlocul vostru, eu nu sunt demn să-i dezleg şireturile pantofilor!
15
Fariseii nu insistară. Fiecare dintre ei avea dreptul să ia drept compliment la propria
adresă ultima frază a botezătorului. Ei se reîntorseseră la Ierusalim şi îşi raportară
misiunea Sanhedrinului.
Iată care fuse, fără tăgadă, opinia lor:
— L-am văzut pe botezător. Ce căpiat, prieteni! Rar am cunoscut nebuni care să îl
întreacă pe acesta în farmec. În ceea ce priveşte a fi periculos, aceasta este o altă afacere:
atât timp cât se va mulţumi să strige în deşert, îl putem lăsa în pace. Un craniu dogit, atâta
tot.
În ziua următoare vizitei fariseilor, Iisus, care cobora din înălţimea muntelui, unde îi
permisese diavolului să îl transporte, a venit la rândul său spre Ioan Botezătorul.
De îndată ce fiul lui Zaharia se văzu cu vărul său, se puse să zbiere:
— Iată-l! Iată-l! Mielul divin! Iată-l, cel care poartă păcatele lumii!
Nevăzând nici miel, nici oaie, cei care asistau nu luară aminte la criza lui Ioan.
Ioan continuă:
— Eu nu l-am cunoscut pe mielul divin. Dar el vine după mine, şi el este deasupra mea,
pentru că el este înaintea mea.
— Deja aţi spus asta! Remarcă unul.
— Nu face nimic, eu o repet. Şi dacă mă întrebaţi de ce botez în apă, aflaţi că în acest
mod mielul va fi cunoscut de tot Israelul.
Se făcu un cerc în jurul lui Ioan. Mulţimea de curioşi care se adună îl încurajă să zbiere
mai tare ca oricând.
— L-am văzut pe Sfântul Duh, urmaţi-l, l-am văzut, l-am văzut; un porumbel a coborât
din cer pe miel şi este încă deasupra lui. Din partea mea, vă dau cuvântul cel mai sfânt, nu
l-am cunoscut; dar cel care m-a angajat ca botezător mi-a spus: „Când porumbelul va
coborî pe miel, mielul acela va fi fiul lui Dumnezeu „.16
Nimeni nu înţelesese că Ioan se referea la Iisus, aşa că au plecat de acolo, comentând
nebunia botezătorului.
A doua zi după, Ioan-Botezătorul era încă acolo cu doi pescari galileeni: Andrei, fiul lui
Iona, şi Ioan, fiul lui Zevedei; acesta din urmă era un tânăr adolescent, cu păr lung şi
blond, drăguţ ca o fată.
Trecu Iisus. De această dată, Botezătorul îl arătă cu un gest pe fiul Mariei, repetându-şi
refrenul:
— Îl vedeţi pe acel castaniu mare care rătăceşte acolo jos? Ei bine, el este mielul divin de
care v-am vorbit atâta.
Ioan şi Andrei îl lăsară pe Botezător şi îl urmară pe Iisus. Văzând că îl urmează, Hristos
se întoarse şi le zise:
— Ce căutaţi?
Ei îi răspunseră:
— Faceţi-ne să ştim doar unde locuiţi.
Iisus replică:
— În acest caz, veniţi cu mine.
Îi conduse, aşadar, la o colibă abandonată, unde el dormea noaptea uneori, intră şi închise
uşa în urma lor. Era a douăsprezecea oră a zilei, ceea ce înseamnă patru ore după amiază.
Ce se petrecea în colibă? Evanghelia nu spune nimic de asta. Cum se înteţinu Verbul cu
cele două complemente ale sale? Mister.
Un teolog, de la care am împrumutat de multe ori comentariile asupra Evangheliei, scrie
următoarele.17 „Acest interviu se prelungi fără îndoială şi deveni una dintre acele
comuniuni intime, dragi sufletelor sfinte, din care ele ies pline de forţă şi de lumină, cu
credinţa de nezdruncinat că Dumnezeu li s-a revelat lor. Când noaptea a venit, cei doi
discipoli fură cuceriţi de Iisus.” Nu insistăm.
Tot Andrei şi băiatul drăguţ Ioan fură încântaţi de noua lor cunoştinţă. Andrei îi vorbi
despre aceasta chiar fratelui său Simon, pescar ca şi el, şi îl conduse la Iisus.
Acesta le vorbi cam aşa:
— Voi sunteţi Simon, fiul lui Iona, nu-i aşa? Începând cu ziua de azi, vă schimb numele.
Voi vă veţi numi Kepha, adică „piatră”.
Simon acceptă să se numească pietricică.
În ziua următoare, Iisus, aflat tot pe malurile Iordanului, întâlnea un al patrulea galileean
numit Filip. Acesta era din Betsaida, satul lui Andrei şi al lui Petru.
— Urmează-mă, îi spuse Iisus; cine mă iubeşte mă urmează!
Filip l-a urmat.
În fine, un om pe nume Natanail, fiul lui Tolmai (Bar – Tolmai, de unde a fost numit şi
Bartolomeu), s-a alăturat micii trupe la îndemnul lui Filip.
Când îi fu prezentat, Iisus spuse:
— Iată un israelit adevărat; îmi place acest om.
— Poftim, obiectă Bartolomeu, de unde mă cunoaşteţi?
— Eu te-am văzut înainte să te strige Filip, îi răspunse Iisus.
— Când s-a întâmplat asta?
— Acum câtva timp.
— Unde anume?
— Ei! Ei! Sub smochin.18 „În mod evident, după cum afirmă teologul nostru
comentator, Iisus făcea aluzie la anumite acţiuni petrecute sub un smochin înaintea
chemării lui Filip, acţiune secretă pentru noi, dar cunoscută de el şi de Bartolomeu. Dacă
ne reamintim, Domnul se revelează ca fiind lumină divină căreia nimic nu-i poate fi
ascuns.”
— Oh! Strigă Bartolomeu, sunteţi puternic! Categoric, sunteţi Fiul lui Dumnezeu, regele
lui Israel!
Iisus a continuat:
— Ah! Te impresionez. Pentru că ţi-am zis că te-am văzut sub smochin, tu crezi. Asta nu
este nimic. Lasă-mă să fac, şi vei vedea lucruri mult mai mari.
— Ce aş putea altceva să văd? Întrebă Bartolomeu.
Ceilalţi discipoli îl întrebară la rândul lor pe Hristos printr-o privire curioasă.
— Vedeţi… vă dau dintr-astea o mie… vedeţi cerul deschis, şi îngerii lui Dumnezeu
urcând şi coborând deasupra mea. 19
Discipolii săriră în sus de bucurie la promisiunea acestui frumos spectacol.
În consecinţă, Iisus avea să formeze nucleul său de apostoli: Andrei, Ioan cel bine-plăcut,
Simon-Pietricică, Filip şi Bartolomeu.
Verbul era întregit prin cinci discipoli, care trebuiau la rândul lor să atragă noi aderenţi.
Astfel Botezătorul, care îi preceda lui Iisus, fu subiectul Verbului; apostolii fură
complementele sale. Vom găsi mai departe conjuncţia.
CAPITOLUL XIX.
CUM SE COMPORTĂ UN DUMNEZEU LA O NUNTĂ.
După ce reuni toate elementele bandei sale, şeful o porni la drum. Însoţit de cei cinci
locotenenţi ai săi, merse pe partea Nazaretului. Călătorind fără animale de povară,
înnoptară prima noapte probabil la Sichem, şi de acolo, traversând câmpia Esdrelon,
ajunseră la neînsemnatul sat unde se afla familia sa.
Să nu uităm că vagabonzii noştri nu aveau nici un ban: toţi şase îşi abandonaseră
meseriile, neprofitabile fără îndoială, însă onorabile, propunându-şi să trăiască în
continuare pe spinarea neghiobilor. Pe drumul lor, fără îndoială, hambarele erau bine
plasate, iar livezile multe la număr le asigurau desertul la mesele lor boeme.
Ar fi cerut poate ceva pomeni prietenilor lor din Nazaret, dacă, atunci când sosiră,
întreaga familie a lui Iisus nu ar fi fost la o nuntă în apropiere.
— Bine, remarcă Hristos, ne vom invita singuri la nuntă.
Şi porniră către Cana, care este doar la o leghe de Nazaret.
Era vorba de nişte meşteşugari umili care îşi căsătoreau fiica.
În Iudeea, căsătoria era un eveniment important al existenţei, şi, chiar şi în familiile
sărace, se celebra cu un anumit fast.
Când sosi Iisus, însoţit de cei doi tovarăşi de vagabondaj, nunta era deja în toi.
Ceremoniile care se fac la o nuntă se terminaseră, nerămânând decât ospăţul, care dura
adesea mai multe zile. Ospăţul era partea cea mai importantă pentru banda noastră de
pierde-vară, ei negândindu-se deci că ar fi ajuns prea târziu.
Nimeriră în mijlocul petrecerii, în momentul în care se termina procesiunea logodnicilor.
Era într-o miercuri, zi consacrată căsătoriei domnişoarelor; văduvele care se remăritau
aveau pentru ele ziua de joi.
Iată cum s-au petrecut lucrurile:
Soţia se pregătea cu atenţie pentru ziua cea mare. Mai întâi, în ajun, ea făcea o baie –
ceea ce, uneori, pentru frumoasă era o noutate. O baie parfumată. Apoi, se împodobea cu
toate bijuteriile şi ornamentele, printre care o centură de jad bine prinsă, pe care doar soţul
avea dreptul să o desfacă. La sfârşit, ea îşi puse pe frunte o coroană de mirt şi se acoperi
din cap până în picioare cu un voal imens.
Împodobită astfel, tânăra fată aştepta sosirea alaiului. Lângă ea se aflau zece fecioare
care urmau să o conducă, cu o lampă în mână. Era o oră târzie atunci când se auziră
strigatele recunoscute: „Iată, iată soţul! Ieşiţi înaintea lui!” Avură grijă să aleagă o noapte
frumoasă, ceea ce nu era dificil, având în vedere că timpul frumos era ceva frecvent în
Asia Mică. Procesiunea înainta, având în faţă o trupă de cântăreţi care îşi amestecau vocile
cu cele ale naiurilor şi tamburinelor. În spatele lor venea soţul, îmbrăcat în însemnele lui,
fruntea legată cu un turban aurit, înconjurat de ghirlande de mirt şi trandafiri. Alături de el,
zece prieteni ţineau în mână ramuri de palmier. Părinţii îl însoţeau, ducând torţe aprinse,
iar domnişoarele din cartier îi salutară toate pentru norocul lor:
— Uite-l pe Eleazar, care se căsătoreşte astăzi!
— Cea care îi este soţie este micuţa Noemi, nu-i aşa?
— Pe Jupiter, da! Faţa tatălui Samuel… S-au cunoscut la un bal, la Rebeca cea mare, în
pădurea de kikaju…
— Şi cum este ea, Noemi? Cu voalul său cel mare şi fără un fitil, cum naiba să-şi vadă
lungul nasului…
— O roşcată nici bună nici rea, cu o gură care pare mereu că ar vrea să înghită luna…
Este o persoană voinică…
— Să spunem că ea îşi iubeşte viitorul… Nu sunt nici opt zile de când au fost surprinşi
deranjând lipitorile din lac.
— Ticălosul de Eleazar, ce bucuros este! Uitaţi-vă, are ochii unui merlan fript!
Odată procesiunea terminată, soţul, urmat de tovarăşii săi, înaintă spre tânăra fată şi,
luând-o de mână, o aduse în pragul casei. Acolo primi de la socrul său o piatră mare şi lată
pe care scria suma zestrei.
— Atunci când ar fi existat o zestre.
După aceasta, alaiul îşi reluă marşul spre locul ospăţului.
Am spus că nunta dura mai multe zile, ca în Bretania. Mesele de seară urmau după
mesele de prânz, iar cinele urmau după mesele de seară. Se chefuia până pocneau burţile
şi, între pauze, se veseleau cu ghicitori şi alte jocuri de spirit. Lucrurile se petreceau chiar
aşa, nu inventez nimic.
„O săptămână întreagă, chiar două uneori, petreceau în această veselie.” (Tobias, cap.
VIII, vers. 23). De asemenea, pentru a modera excesul de plăcere şi a întoarce spiritele la
gândurile adânci, era obiceiul de a sparge din când în când paharele logodnicilor. Acest
obicei al paharului spart se continuă şi în zilele noastre la căsătoriile israelite.
După câteva momente toţi oaspeţii îşi acoperiră capul cu un prosop sau cu o bucată de
pânză, şi începură să scoată sunete jalnice.
Şirul de ospeţe era deschis când apăru şi banda noastră de pierde-vară. Se instalară fără
mofturi în mijlocul invitaţilor, şi, din cauza veseliei generale, stăpânul casei nu le făcu nici
un fel de afront.
Mireasa încercă cu greu să adreseze lui Iisus o dojană maternă, însă ticălosul, care nu
strălucea prin respect filial şi nici prin politeţe, îi răspunse cu impertinenţă:
— Femeie, ce avem noi doi în comun?”
Aceste cuvinte, mai mult decât grosolane, sunt raportate de Evanghelie cu sânge rece
(Ioan, cap. II, vers. 4), ca şi cum ar fi vorba de o replică naturală dată de un fiu mamei
sale.
De notat că aceste cuvinte nu sunt fapta unui mitocan, ci de asemenea a unui prost
notoriu. Iisus ar fi putut să îi spună lui Iosif, dacă ar fi fost acolo: „Noi doi nu avem nimic
în comun”; dar mamei sale! Ce monument de răutate!
Fac un apel la toţi taţii şi la toate mamele: nu-i aşa că acela merită o pereche bună de
capace?
O singură scuză poate pleda în favoarea lui Iisus: aceea că trebuie să fi înghiţit puţin cam
multe aperitive înainte de a intra în sala de banchet, şi avea în consecinţă capul destul de
încălzit.
Nu contează; Maria era neputincioasă, ca multe dintre mame. Ea se mulţumi să se
întoarcă spre gazdă şi slugile sale şi să le spună:
— Pe credinţa mea, lăsaţi-l, nu-l contraziceţi.
Sfinţii continuară să se instaleze la masa invitaţilor. Andrei, Simon, micul Ioan, Filip şi
Bartolomeu, pe care nimeni nu i-a văzut niciodată şi care nu primiseră invitaţie la nuntă,
se aşezară cu grijă în mijlocul nuntaşilor.
Cu bădărani de asemenea forţă, ne gândim că sticlele au fost repede golite. După un
timp, toată lumea cerea vin.
Iisus, care avea gâtul uscat ca toţi ceilalţi, simţi nevoia să joace feste folosindu-şi
puterea: se hotărî să se folosească de divinitatea sa pentru a produce o minune, şi trebuia
să aibă asistenţi.
Erau acolo şase urne de piatră, care au fost umplute cu apă la terminarea cinei, pentru ca
oaspeţii să-şi poată spăla mâinile.
Hristos chemă servitorii şi le zise:
— Umpleţi urnele cu apă.
Şi servitorii reumplură cu apă urnele până la vârf.
— Acum, continuă Iisus, uitaţi-vă în urne şi duceţi tuturor să bea.
Şi servitorii i se supuseră din nou.
O, minune! Apa era transformată în vin, într-un vin rafinat, vă rog.
Socru se gândi că rândul de băutură venea din partea ginerelui său, care vroia să le
pregătească invitaţilor o surpriză.
Îi spuse deci:
— Complimentele mele! Nu sunteţi ca alţii, care servesc mai întâi cu vinul cel bun, şi
apoi, când fiecare oaspete îşi deschide buzunarul, servesc cu un vin îndoielnic, de o
calitate mai proastă de care nimeni nu îşi dă seama. Voi ne-aţi oferit vinul bun mai întâi; şi
acum ne oferiţi unul şi mai bun. Este bine, prietenul meu, este perfect; aveţi toată stima
mea.
Dar proaspătul soţ ştia foarte bine numărul sticlelor sale; el răsplăti pe tâmplarul
vagabond care, fabricând subit vin bun din apă curată, îşi plăti datoria lui şi a tovarăşilor
săi intruşi. Dacă mai înainte Iisus nu fusese văzut cu ochi buni, acum deveni eroul
petrecerii.
Profită de aceasta pentru a fi aplaudat într-un cântecel compus de el, care a fost păstrat de
sfântul Augustin (Epistola 236, către episcopul Ceretius). Acest cântecel nu era probabil
foarte convenabilă, având în vedere prezenţa miresei al cărei soţ se pregătea să desfacă
centura; dar în sfârşi, facem ce putem, chiar atunci când este vorba de un Mesia.
Iată cântecul (melodie necunoscută):
Sunt lampa pentru voi cei care mă vedeţi, Sunt uşa pentru voi cei care loviţi;
Voi cei care vedeţi ce fac eu, vă spun.
Vreau să dezleg, şi vreau să fiu dezlegat;
Vreau să împodobesc, şi vreau să fiu împodobit;
Vreau să zămislesc, şi vreau să fiu zămislit, Vreau să cânt, să dansez cu bucurie.
Aceasta era poezia epocii.
În asemenea condiţii, înţelegeţi, seara se termină foarte vesel.
Datorită lui Iisus, vinurile din cele mai bune colecţii curgeau fără încetare. Se umplea
până sus, şi toată lumea era foarte bucuroasă de acest mic chef.
Prima minune a lui Hristos fu deci o minune de beţiv.
CAPITOLUL XX.
UN SCANDAL LA TEMPLU.
Vă las să vă gândiţi dacă minunea făcu vâlvă la Nazaret. Doar compatrioţii lui Iisus era
cei care nu prea credeau în minunile lui. Întâlnindu-se a doua zi după nuntă, nazarinenii
spuneau:
— Ştiaţi că Iisus, fiul tâmplarului…
— Ei bine, ce? Ce a mai făcut, derbedeul?
— Ieri s-a invitat la nunta lui Eleazar…
— Asta nu mă surprinde, el e plin de tupeu.
— Şi asta nu e tot: a adus cu el o bandă de cinci escroci pe care nu se ştie unde i-a
cunoscut şi pe care îi numeşte discipolii săi…
— Şi apoi?
— Au supt ca bureţii şi, când nu a mai fost vin, tâmplarul l-a fabricat…
— A fabricat vin! Şi cu ce?
— Cu apă.
— Da, cu apă şi cu campeche20, sau un alt lemn de esenţă roşie. Se ştie, toţi cârciumarii
fac vin ca acela.
— Totuşi nu! Se pare că nu s-a folosit decât de apă curată.
— Ce ştiţi voi despre asta? Aţi fost voi acolo, la nuntă?
— Eu nu; însă o spune Nabe, şi Nabe a aflat-o de la Mathuzael, care a aflat-o de la
Josias, care a aflat-o de la Gedeon, şi de care i-a povestit vărul Hircan.
— Ei! Acest văr Hircan este chiar unchiul logodnicei Noemi, nu-i aşa?
— În mod precis.
— La naiba, nu văd în ce fel ar putea ajuta cuvintele lui: este un beţiv de cea mai joasă
speţă, se va îmbăta după cum îi este obiceiul său sfânt, şi tâmplarul îl va face să vadă tot
ceea ce ar fi vrut.
— Cred că este foarte posibil; în rest, toată lumea de la nuntă era umplută ca nişte stridii.
— Pe Jupiter! Acest Iisus este un şmecher fără scrupule, a râs de noi toţi; minunea să
este, de felul ei, o înşelăciune. Este unul care nu se jenează de lucrurile morale!
Într-adevăr, dacă minunea din Cana punea în mişcare toate limbile nazarinenilor, cu atât
mai mult producea nenumărate ridicări din umeri.
Este ceea ce reiese din Evanghelie.
Micul Ioan, unul dintre discipolii prezenţi la nuntă, nu se sfii să-şi arate răutatea în cartea
sa de fiecare dată când are ocazia să vorbească de oamenii din Nazareth. „Poate veni ceva
bun de la Nazareth?” (Ioan, cap. I, vers. 46). Bartolomeu era şi el de aceeaşi părere.
„Grosolănia Nazarinenilor era proverbială, zice un pios comentator; probabil ei nu au
văzut decât impostură în minunea din Cana, şi îl obligară pe fiul lui Iosif, aşa cum îl
numeau, să plece din satul lor.”
Rezultat: – lăsând la o parte oaspeţii de la nuntă care, pentru a face lucrurile şi mai rele,
au neglijat să transmită impresiile lor posterităţii, lăsându-l şi pe micul Ioan, cu celebrul
turn de apă preschimbat în vin nu s-au întâlnit decât credulii.
Iisus a înţeles repede că la Nazareth nu ar fi avut nici un succes dacă ar fi vrut să încerce
o etalare de minuni, şi el grăbi să fugă din acest oraş unde era prea cunoscut.
Coborî pe malurile lacului Genesareth. Acolo ţinutul era splendid şi oamenii mai săraci
cu duhul. De asemenea, în jurul lacului erau multe case de plăceri unde micile frumoase
ale Galileei duceau o viaţă plină de bucurie; ori, libertinului nostru de Iisus nu-i displăcea
frecventarea pescăreselor tinere şi drăguţe. Capernaum, Magdala şi Tiberiada erau cele
mai renumite oraşe în produse de acest gen de pe malul lacului. În fine, malurile
Genesarethului se pretau admirabil predicilor sale. Hristos nu avea decât să se suie într-o
barcă şi de acolo să debiteze mulţimii discursul său seducător. În caz de pericol, la orice
apariţie a sergenţilor din oraş, el ar fi ridicat ancora şi ar fi întors pânzele mari către un
ţărm care nu ar fi aparţinut teritoriului guvernat de Irod Antipa.
Prima sa oprire fu la Capernaum, oraş de pe malul apei, unde nu va rămâne însă mult
timp.
Se gândi să îşi facă apariţia din nou după ce afacerea din Cana ar fi fost uitată, însă de
această dată chiar la Ierusalim. Era perioada Paştelui: caravanele se formau peste tot în
Galileea şi se porneau către oraşul sfânt. Iisus şi cei cinci tovarăşi urmară una dintre aceste
caravane, în compania altor cerşetori, pelerini şi vagabonzi.
Prima sa grijă la sosirea în Ierusalim a fost să se ducă la Templu. Mulţimea curgea în
valuri. Nu se putea alege un loc mai bun pentru un mic scandal.
Unsul avea planul său în cap.
În această perioadă Templul era sufocat de comercianţi de obiecte destinate sacrificiilor.
În curţi, parvize21, şi până pe peristil se găsea tot ceea ce era nevoie pentru ritualul de la
altar. La fel ca în jurul bisericilor noastre moderne, la fel ca în vestibulele catedralelor
noastre de astăzi, exista, pentru nevoia bigoţilor, o adevărată piaţă de produse religioase;
tot la fel, în timpul lui Iisus, vânzătorii ofereau vizitatorilor sanctuarului victimele
prescrise de lege. Astăzi este un asortiment complet de lumânări, medalii binecuvântate,
scapulare, agnuşi22, relicve, rozarii, imagini cu rugăciuni fierbinţi pe verso, catehisme,
meniuri fără indulgenţe, dar şi de vânzători alertaţi de trecerea naivilor fideli. Înainte erau
porumbei destinaţi ofrandelor săracilor, turme de vite şi de oi pentru ofrandele bogaţilor.
Într-adevăr, nu se sacrifica decât mielul pascal; evreii care locuiau în oraşele îndepărtate şi
care nu veneau în Ierusalim decât odată pe an, îşi păstrau devoţiunile pentru marea
sărbătoare religioasă naţională: aşadar, au fost ţinute toate promisiunile făcute pe timpul
celor douăsprezece luni ale anului, au fost îndeplinite toate promisiunile făcute lui
Dumnezeu. Lucrurile nu s-au schimbat, după cum se vede.
Este suficient să fi asistat, de exemplu, la Paris la cele nouă zile ale sfintei Genoveva din
Panteon, pentru a ne face o imagine corectă asupra hărmălaiei din parvizele Templului din
Ierusalim în timpul Paştelui.
Era un bazar universal, din care nu lipseau nici schimbătorii 23. Conform Bibliei
(Exodul, cap. XXX, versetele 11 – 16), fiecare datora preoţilor o jumătate de shekel de
argint „pentru răscumpărarea sufletului său”. Ori, după cucerirea romană, moneda
evreiască era rară; majoritatea pelerinilor nu aduceau cu ei decât monede cu efigia lui
Cezar, şi ne gândim că acest argint s-ar fi indignat dacă ar fi fost oferit Domnului. Astfel,
preoţii evrei instalară la poarta Templului birouri de schimb. Deloc proşti, preoţii timpului!
Li se plătea un drept de schimb asupra unei piese de argint pe care îl încasau fără să
livreze nici un fel de marfă. Dumneavoastră îmi daţi cinci franci, eu îi iau, şi vă fac să
vărsaţi încă cincisprezece centime sub pretextul că am fost pedepsit să pun cei cinci franci
ai voştri în buzunăraşul meu.
Iisus era acolo, cu cei cinci tovarăşi ai săi.
— Pe legea mea! Murmură Simon-Pietricică holbându-şi ochii, sunt bani de toate felurile
pe mesele astea! Şi se spune că nu avem nici un ban!
— Şi boi sunt! Şi oi! Adăugă Andrei.
— Ce frigare bună am face dintr-unul din mieii ăştia! Reîncepu Bartolomeu.
— Mă voi încărca bine cu o pereche de porumbei, gânguri micul Ioan.
Cei şase tâlhari se consultară din priviri.
— Atenţie! Declară şeful bandei, şi oprire la busculadă!
Confiscând o mână de sfori, se aruncă ca un nebun furios, în mijlocul comercianţilor din
Templu: cu o lovitură puternică de picior, răsturnă numărătorile schimbătorilor, aruncând
pe pământ stivele de bani; în acelaşi timp, lovi dur şi hotărât boii, oile şi mieii care,
zbierând şi behăind, se salvară sub smocul de sfori al lui Iisus; în ceea ce îi priveşte pe
porumbei, rasă prin care, totuşi, tatăl său l-a produs pe Duhul Sfânt, le sparse coliviile cu
pumnul urlând puternic la proprietarii lor:
— Afară de aici, vânzători neruşinaţi! Voi murdăriţi această casă de rugăciuni! Voi faceţi
din aceasta o peşteră de hoţi!
Şi aici se vede confuzia. Dacă Iisus s-ar fi dus de unul singur să lovească în stânga şi în
dreapta, în mod sigur nu ar fi fost teafăr, şi comercianţii l-ar fi pus imediat într-o situaţie
dificilă. Oricât de puternic ar fi, un individ nu îmbrânceşte fără nici un ajutor sute de
comercianţi înconjuraţi de o mulţime simpatizantă. Dimpotrivă, o bandă de ticăloşi,
grăbindu-se într-o mulţime în dezordine şi făcând scandalul descris de Evanghelie,
reuşeşte uşor să crească dezordinea fără prea mari riscuri. Acest eveniment aşa a avut loc,
fără îndoială.
Iisus a luat cea mai mare parte a acestei sarcini pentru el; însă a fost ajutat de cei cinci
tovarăşi, şi de alţi vagabonzi cu care au făcut cunoştinţă când veneau la Ierusalim.
Motivul acestui scandal nu a fost însă găsit.
Fie vorba între noi, acesta nu era decât un pretext, iar motivul părerii mele de mai sus
este următorul:
— Iisus era dumnezeu, nu contest acest lucru; în calitatea sa de dumnezeu, el citea
viitorul; citind viitorul, el ştia că preoţii creştini îşi vor pune bazarurile de articole
religioase la porţile bisericilor lor, la fel ca preoţii evrei la porţile Templului lor. În
calitatea sa de dumnezeu, Iisus trăieşte încă şi este atotputernic, aceasta este de netăgăduit;
trăind încă, el vede că preoţii creştini de astăzi sunt la fel de comercianţi ca preoţii evrei de
altădată; fiind atotputernic, dacă el nu îi pulverizează pe vânzătorii de rozarii şi lumânări
care ocupă vestibulele bisericilor catolice, este pentru că el consideră că comerţul nu
pângăreşte casa sa divină. Prin urmare, având în vedere divinitatea lui Iisus, având în
vedere darul său de a vedea viitorul, având în vedere eternitatea să, având în vedere
atotputernicia sa, este sigur că fiul porumbelului a jucat o mică comedie, tulburând la
Ierusalim pe comercianţii din Templu, sub pretextul că comerţul cu articole religioase nu
trebuie să se facă într-un loc sacru.
Adevărul trebuie să fie că Iisus a ţinut să se facă remarcat în capitala Iudeii, obţinând în
acelaşi timp la preţ redus pentru discipolii săi bani şi păpică.
Când mulţimea îşi reveni un pic din surpriză, câţiva din mulţime îl opriră pe vagabondul
turbulent şi îl întrebară pentru ce s-a comportat în felul acesta.
— Aşa! Răspunse Hristos orgolios, îmi cereţi socoteală pentru ceea ce fac? Eu sunt
Mesia, la naiba!
— Mesia? Spuseră ei, căscând gura. Şi cum puteţi să dovediţi ceea ce afirmaţi?
— Oh! Nimic mai simplu. Nu aveţi decât să dărâmaţi acest templu, şi mă angajez să îl
reconstruiesc în trei zile.
— Ce! Strigară Evreii, a fost nevoie de patruzeci şi şase de ani să se construiască acest
templu, şi voi îl veţi reconstrui în trei zile! Drept cine ne luaţi?
— Am spus, ripostă Iisus, şi nu retrag ce am spus. Batem pariu?
De această dată, o tăcere generală urmă după cuvintele lui Hristos. Verbul era triumfător,
şi acest lucru nu îl costă nici o minune. Credem că, pentru plăcerea de a ţine un pariu, cei
care asistau la această scenă nu ar fi mers să demoleze templul. Mai întâi, ei nu aveau
asupra lor uneltele necesare. Apoi, să dărâme un monument public ar fi însemnat să
comită un delict.
În ceea ce priveşte pe schimbătorii şi comercianţii de oi, aceştia aveau altceva de făcut
decât să discute valoarea propunerii ridicole a dumnezeului cu formă umană: unii
culegeau podoabele în formă de scut rostogolite pe pământ, alţii se murdăreau prinzându-
şi animalele fugite în toate direcţiile.
Profitând de uimirea generală provocată de îndrăzneala să imperturbabilă, domnul Iisus
dispăru în mulţime şi se alătură discipolilor săi, care, aşa cum ne-am gândit, nu pierdură
timpul.
CAPITOLUL XXI.
NICODIM.
Cred că nu aţi uitat acea delegaţie de farisei trimisă de Sanhedrin la Ioan-Botezătorul. Vă
amintiţi că aceşti delegaţi au revenit la Ierusalim cu convingerea fermă că mâncătorul de
lăcuste de pe malurile Iordanului era complet nebun.
Ei bine, adevărul mă obligă să spun că printre acei farisei se găsea unul care nu ştia exact
ce trebuie să înţeleagă din această situaţie.
El nu spuse nimic; însă ajungând acasă pe seară, începu să îşi pună în sinea lui o serie de
întrebări.
— Acest Ioan este un om iluminat fără educaţie? Sau chiar este inspirat de Dumnezeu?
Este un farsor care bate câmpii? Sau este un profet adevărat? El neagă că ar fi profet; el
neagă a fi Ilie; el varsă hârdaiele de apă pe capetele oamenilor, şi anunţă venirea unui
domn despre care spune că nu este demn să îi dezlege şireturile de la pantofi. Acest domn
a sosit deja? Va veni? Sau nu va veni? Să îl credem pe acest Ioan? Sau să nu îl credem?
Trebuie să fac un raport care să convingă că acest individ ciudat trebuie închis într-un
ospiciu de nebuni? Sau trebuie să mă închin în faţa lui şi să implor onoarea de a primi
hârdăul său de apă pe ceafa mea?
Fariseul în cauză rămăsese nedumerit.
El se numea Nicodim şi numele său a rămas în expresii. Când vrem să facem pe cineva
imbecil, îi spunem:
— Ei! Du-te de aici, Nicodim!
Nicodim stătea ca pe jar, de când îl văzu pe Ioan-Botezătorul.
Se uita în jos la valetul său, la grădinar, la bucătar, la vizitiu, şi spunea:
— Poate că acela este Mesia! Aş putea să îl iau în serviciul meu, însă nu sunt demn nici
măcar să îi dezleg şireturile de la pantofi!
Apoi, după ce s-a gândit mai mult la omul său, el reveni la gândurile interioare:
— Nicodim care sunt! Ce vrei să îi faci lui Mesia acum? Niciodată cultul Domnului nu a
fost mai prosper, niciodată devoţiunea nu a fost atât de ferventă. În fiecare an, de
sărbătoarea Paştelui, Templul este umplut cu pelerini veniţi din toate colţurile Iudeei. Ce
naiba! Credinţa nu moare, iar Mesia va veni mai târziu.
Noaptea, stând întins în patul său, îl cuprinse îndoiala şi adormi gândindu-se la Ioan-
Botezătorul.
În timpul somnului nevasta să se trezi cu o durere acută:
— Ah! Nicodim, ai înnebunit?
— Pardon, dragă, visam că Ioan îmi dădea botezul în deşert şi că mâncam lăcuste.
Această situaţie dura de mai mult timp şi îl ţinea pe senator într-o stare de incertitudine; –
căci trebuie să vă spun că Nicodim era membru al Senatului evreiesc.
De asemenea, atunci când Iisus veni să facă pe beţivul la Templu, Nicodim, aflând de
acest lucru, fu impresionat, şi vede în această aventură tot felul de coincidenţe în legătură
cu prorocirile lui Ioan-Botezătorul.
— Un om, se gândea el, care loveşte cu piciorul tejghelele schimbătorilor de monede,
este în mod evident un individ căruia primul venit nu îi dezleagă şireturile de la pantofi.
Şi îşi puse pentru a suta oară aceeaşi întrebare:
— Şi dacă acela este Mesia?
Pentru a ieşi din această situaţie, se hotărî să meargă să îl întrebe pe Iisus însuşi dacă nu
este, din întâmplare, personajul anunţat de către profeţi. Acest demers nu îl va costa nimic,
şi se va încheia, probabil, prin a se stabili adevărul.
Doar că domnul Nicodim, cu toate că se grăbea să scape de incertitudinea pe care o avea,
nu ţinea să se compromită, şi aşteptă să vină noaptea pentru a merge să facă o vizită
numitului Iisus.
El reuşi să găsească locul unde se afla vagabondul – deşi Evanghelia nu ne spune cum, şi
îi bătu la uşă.
Cum avea pretenţia că era viclean, Nicodim nu deschise întrevederea printr-o întrebare.
Dimpotrivă, el aplică planul de a plimba paharele pe sub nasul tâmplarului şi a-l
dezechilibra.
Îl salută până la pământ şi îl chemă: Rabbi.
La izraeliţi există două cuvinte care încep cu Ra, unul de maxim respect şi altul de
maximă injurie.
Este vorba de Rabbi şi Racca.
A spune cuiva Rabbi înseamnă a-i adresa toate laudele posibile şi imaginabile. A spune
cuiva Racca înseamnă mai mult decât a-l pălmui pe amândoi obrajii.
— Rabbi, făcu mieros Nicodim, ştim foarte bine că eşti venit din partea lui Dumnezeu
pentru a ne instrui ca un părinte al Bisericii. Nu există o singură voce în tot Ierusalimul
pentru a sărbători minunile pe care le vei săvârşi spre satisfacţia generală, şi, din moment
ce tu vei face minunile, înseamnă că Dumnezeu este cu tine.
Admiraţi un moment viclenia şi precauţia senatorului. Iisus nu făcuse încă nici o minune
în Ierusalim. Nu avea la activ decât afacerea cu apă schimbată în vin la Cana, tur executat
într-un mediu de beţivi, şi, deci, necredincioşii din Nazaret îl luau în derâdere. În orice
caz, dacă acest succes de prestidigitator era considerat o minune, ecoul lui nu ajunsese în
capitală. Nicodim nu era la curent cu nimic; totuşi, pentru a intra de la început în graţiile
Unsului, se gândea să înceapă cu un compliment pe care îl consideră cel mai potrivit.
Dar el avea de-a face cu adversarul. Vroia doar să-i tăie vorba Cuvântului, nu să îi fure
banii.
Iisus îşi puse pumnul în şold şi îi răspunse lui Nicodim:
— Sunteţi foarte drăguţ. Îmi dau seama de ce aţi venit. Vreţi nişte informaţii exacte
asupra misiunii mele; dar, bunul meu prieten, pentru a vedea regatul lui Dumnezeu,
trebuie mai întâi să fiţi pedepsiţi prin a vă naşte din nou.
Răspunsul fu neclar. Nicodim se simţi confuzionat.
— Mă scuzaţi, replică el. Nu prea înţeleg. Cum se poate naşte un om care deja este
bătrân? Poate el să intre în sânul mamei sale pentru a se naşte a doua oară?
Iisus râse în sinea lui.
— Ce nerod şi acesta, se gândea el, nu înţelege parabola mea: fii băiat bun şi ajută-l să
priceapă.
Şi răspunse:
— Într-adevăr, într-adevăr, îţi spun, excelent, Nicodim, dacă un om nu renaşte din apă şi
din suflare, nu poate intra în regatul lui Dumnezeu.
— Din apă?
— Da, din apă şi din suflare.
— Ce vrea să însemne aceasta?
— Ah! Ah! O să vă explic. Pentru că nu aţi fost cufundaţi în apă până la buric de către
vărul meu Ioan şi nu aţi primit pe ţeasta cheală suflarea porumbelului nu puteţi înţelege
sensul frazelor mele. Ceea ce este născut din carne este carne, iar ceea ce este născut din
spirit este spirit.
Nicodim făcu ochii mari.
Iisus continuă:
— Să nu vă surprindă ceea ce vă spun, este ceva foarte serios. Vă spun şi vă repet tot
ceea ce trebuie pentru ca să vă naşteţi din nou. Porumbelul va sufla unde va dori, şi voi îi
veţi auzi vocea; dar nu veţi şti nici de unde vine şi nici unde se duce. El este asemenea
tuturor celor care sunt născuţi din porumbel.
— La naiba! Strigă Nicodim, îmi spuneţi lucruri emoţionante; din păcate acestea sunt
peste puterea mea de înţelegere. Cum se pot întâmpla astfel de lucruri, adică porumbelul
să sufle şi din el să se nască oameni, şi oamenii să se nască a doua oară prin cufundare în
apă de către vărul vostru Ioan?
La rândul său, Iisus luă un aer surprins.
— Ce! Replică el, aţi trecut drept maestru în ştiinţa teologică, aparţineţi Sanhedrinului, şi
ignoraţi lucrul la care fac eu aluzie? Este ceva foarte ciudat.
— Pe cuvântul meu!
— Într-adevăr, într-adevăr, vă spun, nu încep o discuţie despre ceva ce nu cunosc şi nu
sunt gata să dovedesc. Eu am văzut lucrurile despre care vă vorbesc; iar voi, în timp ce vă
povestesc istorii extraordinare, rămâneţi cu gura căscată. Însă dacă nu mă credeţi când vă
vorbesc de apă şi de suflu, adică despre lucruri de pe pământ, cum să mă credeţi când vă
voi vorbi despre lucruri din cer? De asemenea, nimeni nu a urcat în cer decât cel care a
coborât din cer, şi anume Fiul Omului, cel care este în cer. Urmăreşte-mi raţionamentul.
Precum Moise a ridicat în deşert un şarpe de aramă… Eşti atent, nu-i aşa?
— Sunt tot timpul.
— Ei bine! Tot la fel trebuie să se fi ridicat în înaltul cerului şi Fiul Omului…
— Dar nu văd ce legătură ar avea…
— Astfel încât omul care crede în el să nu piară, şi să aibă viaţă veşnică. Vezi, dragul
meu prieten, Dumnezeu a iubit într-atât lumea că a dat pe Fiul său unic… Aceasta vă
impresionează? Şi totuşi aşa stau lucrurile. Ori, dacă Dumnezeu a trimis pe Fiul său în
lume, nu este pentru a judeca lumea, cum s-ar putea imagina, ci pentru a salva lumea.
Toate acestea vi le spun pentru că Fiul lui Dumnezeu este… cineva de care nu trebuie să
vă îndoiţi.
Această conversaţie este raportată pe parcursul întregii Evanghelii (Ioan, cap. III,
versetele 1-21). Dragi cititori, notaţi că noi am trecut peste asta, căci nu v-am trimis să fiţi
împreună cu Nicodim atunci când a ieşit de la Cuvânt.
Ah! Senator nefericit! Din cauza şocului se scufundă într-un ocean de perplexitate.
El, cel pe care Ioan Botezătorul a reuşit să-l intrige, îl frecventa acum pe fiul Mariei! Ori
Botezătorul nu era decât un ucenic care glumea cu vărul său.
Nicăieri în Evanghelie nu apare că Ioan înaintemergătorul ar fi fost cel mai puţin
convingător din lume. În timp ce cu Iisus era altă afacere! El nu se exprima întotdeauna pe
înţeles, însă cel puţin ţinea robinetul deschis cu uşurinţă timp îndelungat: se exprima cu
uşurinţă domnul Cuvânt; adică atunci când spunea prostii, spunea destule.
Acest nenorocos Nicodim avu timp de mai multe zile capul plin de fraze incoerente pe
care i le debitase morişca de cuvinte divină.
Când se întoarse la el acasă, urechile îi ţiuiau; i se părea că aude un zumzăit care nu se
mai oprea.
Reintrând în casă, se întrebă mai mult ca niciodată:
— Există un Mesia? Nu există? Este acesta Ioan Botezătorul? Este acesta Iisus? Nu este
nimeni? Ioan este nebun? Iisus râde de mine? Mă voi duce să mă nasc din nou? Voi spune
colegilor mei din Sanhedrin că Fiul lui Dumnezeu va veni? Sau le voi spune să nu-şi facă
nici un fel de griji şi să nu se preocupe de farsorii care vorbesc mult? Să mă duc la Irod să
îi spun de aceste lucruri? Sau să aştept să simt pe pielea capului suflul porumbelului?
Pe scurt, a vrut să joace până la sfârşit, însă nu i-a reuşit.
CAPITOLUL XXII.
ÎN CARE IOAN BOTEZĂTORUL ARE NECAZURI.
Să nu vă imaginaţi că, cel puţin de această dată, Verbul îşi stabileşte reşedinţa la
Ierusalim. Iisus al nostru nu era casnic; el nu putea rămâne pe loc.
În acest lucru este ajutat de faptul că, după busculada vânzătorilor din Templu, aerul din
Ierusalim nu era bun de respirat pentru el şi pentru discipolii lui.
Îşi reluă deci cursa sa vagabondă prin Iudeea.
Unde merse el? Nu ştim. Doctorii catolici presupun că spre frontierele Idumeei,
preocupându-se să stabilească dovezile în această privinţă. Nu îi contrazicem pentru un
lucru atât de mărunt.
În orice caz, el nu se duse nici până în vârful dealurilor, nici până în pământurile aride;
căci Evanghelia ne învaţă că după acest Paşte, Iisus se puse să boteze la fel ca sfântul Ioan.
Fiul lui Zaharia putea să vadă în acest lucru concurenţa neloială; însă el era o fire blândă.
Ei nu se numărau, însă, printre discipolii lui Ioan Botezătorul; mâncătorul de lăcuste
sfârşise prin a aduna în jurul său doar câteva persoane care împărtăşeau ideile sale baroce.
Aceştia îşi luară meseria de pontifi şi cufundau lumea în râu cu o seriozitate fără pereche.
Se gândeau că, nu se ştie din ce motiv, maestrul lor era cel care inventase ceremonia
hârdăului de apă pe cap şi, atunci când au venit la Iisus să îi înveţe acest hobby, ei strigară
că este un lucru contrafăcut.
Deci, s-au dus la Ioan Botezătorul şi i-au vorbit astfel:
— Maestre, avem veşti despre acest şaten-deschis căruia i-aţi dat botezul în epoca în care
exersaţi pe malurile Iordanului.
— Cu atât mai bine, prieteni, şi ce va deveni el?
— Este un plagiator. Se pare că ne imită în prezent. Se apucă să boteze ca şi cum ar fi
făcut lucrul acesta toată viaţa, şi, cel mai deranjant din această poveste este că toată lumea
vine la el.
Simţiţi amărăciunea din această plângere?
Ioan Botezătorul şi discipolii săi trebuiau să renunţe să lucreze gratuit. O concurenţă se
stabilise la câteva locuri de micul lor comerţ; iar discipolii se arătară răniţi în amorul lor
propriu de acest lucru.
Puneţi-vă puţin în pielea lor! Meseria devenise un lucru favorabil pentru ei, şi iată că
cineva vine să le-o strice.
Pentru moment se înfuriară.
Ioan al nostru – liniştit ca şi Botezător, este cazul să o spunem – le ascultă plângerile.
Ridică din umeri şi răspunse discipolilor:
— Soarele străluceşte pentru toată lumea, concurenţa este sufletul comerţului. Tot ceea
ce are omul este primit mai întâi din cer. Prieteni, trebuie să luăm în considerare aceste
lucruri într-un mod mai larg, pe legea mea! V-am spus întotdeauna că eu nu sunt Hristosul
şi că eu doar am fost trimis să-l anunţ.
— Dar tu eşti cel care a avut ideea hârdăului de apă, ziseră ceilalţi; Hristosul putea foarte
bine să se renunţe să te copie şi să ne aducă prin aceasta pagube.
Ioan ridică din umeri şi mai tare.
— Mă faceţi să râd, strigă el. Aveţi puţină bunăvoinţă şi ascultaţi această comparaţie: Soţ
este acela căruia îi aparţine soţia, adevărat? Ori, când un individ asistă la căsătoria
prietenului său, este pătruns de bucuria a-l vedea pe prietenul său care se căsătoreşte. La
fel, sunt pătruns de bucurie că şi elev pe care vărul meu Iisus este bucuros să îl boteze. În
loc să fiu gelos pe fericirea lui, mă bucur. Acesta este motivul prin care îl recunosc
adevăraţii prieteni! Iisus creşte tot timpul, iar eu, în acelaşi timp, scad. Trăiască vărul meu!
Discipolii nu erau convinşi de acest raţionament, şi de aceea fiul lui Zaharia adăugă:
— Vedeţi voi, mieluşeii mei, noi suntem de pe pământ, în timp ce vărul meu vine din cer.
Prin urmare, este clar că este deasupra noastră!
Discipolii surâseră.
— Nu râdeţi aşa, strigă Ioan Botezătorul. Iisus este fiul porumbelului, şi porumbelul este
Dumnezeu. Porumbelul nu a trimis în lume un fiu fără un motiv. Dumnezeu îşi iubeşte fii,
nu-i aşa? Aşadar, vă sfătuiesc să nu-l tracasaţi pe Iisus, având în vedere că cel care crede
în fiul lui Dumnezeu va avea viaţă veşnică, sau dimpotrivă, cel care nu crede va atrage
asupra lui mânia lui Dumnezeu. Aşa că valea!
De această dată, discipolii se gândiră că este inutil să insiste. Îşi formară propria lor
părere despre ideile Botezătorului; însă nu îşi contraziseră maestrul. Când Ioan
Botezătorul avea ceva în cap, nu avea şi în picioare.
Ca întotdeauna omul nostru fu în continuare departe de a se formaliza de faptul că Iisus îl
imită. Continuă, aşadar, să verse hârdaie de apă pe capetele oamenilor, şi chiar mai puse o
coardă la arcul său: se făcu orator politic şi se puse să critice guvernul.
Tetrarhul Galileei era, după cum am mai spus, Irod Antipa, fiul lui Irod cel Mare. Acest
Antipa era născut dintr-o samariteancă pe nume Maltachia, a patra femeie a lui Irod cel
bătrân, şi avea un frate Filip, tetrarh în Bataneea, Trahonitida şi Golanitida. Filip era
născut de Mariamne, fiica unui mare preot, a treia femeie a lui Irod cel Mare.
Filip era căsătorit cu una dintre nepoatele sale, frumoasa Irodiada, o femeie tânără, foarte
impunătoare şi pătimaşă.
Aflându-se într-o zi la curtea fratelui său Filip, Antipa se îndrăgosti de Irodiada, chiar
dacă îi era şi lui nepoată.
Pasiunea care se născu pentru ea îl apăsă mult timp după aceea; într-un final nu-i mai
putu rezista. Îi invită, aşadar, la cină pe fratele Filip şi pe femeia sa, oferindu-le un festin
somptuos, într-un cuvânt oferindu-le lucrul cel mai binevoitor din lume.
Filip îşi zise:
— Curios! Este mult prea amabil astăzi fratele meu Antipa. Bineînţeles, are ceva să-mi
ceară. Fără îndoială se gândeşte la un război cu prinţul vecin, şi îmi va cere imediat, între
fructe şi brânză, să fac alianţă cu el. Ce ticălos de Antipa! Şi viclean! Ghinionul lui este că
i-am văzut jocul.
Însă Filip nu vroia nimic din toate acestea.
Antipa nu se gândea la nici un război. Pentru a face onorurile casei invitaţilor săi, Antipa
îşi pusese femeia alături de fratele său, iar Irodiada, dimpotrivă, fu aşezată chiar lângă el.
Pe tot timpul cinei, Antipa o atingea cu genunchiul pe Irodiada, în timp ce Filip, fără să
bănuiască ceva, îi turna de băut cumnatei sale.
Cuvintele dulci veneau unul după altul, iar Antipa îi atingea genunchiul Irodiadei în
continuare. Într-un final, desertul fu servit.
— Filip, zise tetrarhul Galileei, am ceva să-ţi spun între patru ochi.
— Iată-ne, gândi Filip.
Şi adăugă cu voce tare, pe un ton de inteligenţă scăzută:
— Ia te uită… Ei bine, spune, dragul meu Antipa!
— Nu, nu acum, după cină.
— Fie cum doreşti.
— Filip, ceea ce vreau să-ţi spun nu poate fi spus în faţa acestor doamne.
— Nerodul! Exclamă tetrarhul Bataniei, care pe moment fu surprins.
Aşadar, nu era vorba de o alianţă împotriva unui război iminent. Ce putea să însemne
aerul misterios al fratelui Antipa? Soţiile lor nu trebuiau să audă ceea ce urma să îi spună;
în consecinţă era vorba de ceva foarte delicat.
Puternic intrigat, Filip îşi înghiţi deşertul din câteva îmbucături şi, fără să aibă timp să-şi
şteargă cu prosopul faţa murdară de prăjitură, se ridică de la masă. Antipa făcu la fel.
Cei doi fraţi se luară de braţ şi merseră în grădină, sub un arbore.
— Ce este, deci? Întrebă Filip.
— Dragul meu, femeia mea îmi scoate ochii, îmi stă tot timpul pe cap, şi aş vrea să o
repudiez.
— Înţeleg de ce nu ai putut să-mi spui aceasta la masă… Totuşi, Antipa, femeia ta nu
este deloc rea, este chiar drăguţă.
— Este un lucru complicat… Repudiaz-o pe femeia ta, întrucât nu o mai iubeşti, şi
căsătoreşte-te cu cea care îţi place. Tu ştii, însă, că socrul tău este o persoană incomodă:
este puternic, este regele Arabiei, şi comandă trupe numeroase. Cu siguranţă nu îi va pica
bine acest lucru şi îţi va declara război.
— Este adevărat! Dar o iubesc atâta pe cea pe care o iubesc!
— Săracul de tine, frate, iată-te prins în mrejele ei! Sincer, te plâng… Ştii, doar, Antipa,
afecţiunea mea pentru tine. Ei bine, contează pe mine. Dacă socrul tău îţi invadează
teritoriul, îţi voi veni în ajutor, îţi promit.
— Mulţumesc, Filip.
— Aşadar, te vei căsători din nou. Mă vei invita la nuntă, nu-i aşa?
— Vreau să îţi spun totul, Filip… Vreau desigur să o repudiez pe soţia mea, însă nu pot
să mă căsătoresc cu cea pe care o iubesc.
— Pentru ce?
— La naiba, este măritată.
— Fă-o să nu mai fie!
— Cum vrei! Doar că există situaţii pe care un bărbat este obligat să le respecte…
Presupun că dacă te-ai îndrăgostit de femeia unuia dintre cei mai buni prieteni ai tăi, nu te
vei duce să o seduci, ce naiba!
— Într-adevăr, situaţia este foarte jenantă!
— Dacă ne-am putea auzi cu prietenul, pentru a afla dacă este destul de devotat pentru a-
şi ceda femeia îndrăgostitului, totul ar merge ca pe roate.
— Ei bine, încercă Antipa. Du-te şi găseşte-l pe acest prieten şi deschide-ţi inima faţă de
el.
— Mă va refuza.
— Cine ştie? Nu toată lumea este plină de pasiune ca tine, bietul meu Antipa. Îmi dau
seama, pentru că, în ceea ce mă priveşte, femeia nu este decât o mobilă… şi o mobilă fără
importanţă.
Antipa scoase un suspin, apoi îşi făcu curaj:
— Filip, făcu el, îmi dai curaj; ţi-am promis că îţi voi spune totul, aşa că o voi face…
— Cea pe care o iubeşti, eu o cunosc?
— Da.
— Îţi pot fi de folos în negocierile din această afacere?
— Da.
— Spune-mi numele soţului, şi, dacă face parte din categoria de care îţi vorbesc, mă
angajez să îl conving că nu are altă alegere decât să divorţeze de femeia sa pentru a-ţi face
ţie plăcere.
— Filip… dragul meu Filip…
— Ce mai este?
— Este… este…
— Haide, vorbeşte, pe legea mea!
— Vrei acest lucru? Ei bine, acest soţ eşti tu.
— Ah! O iubeşti pe Irodiada?
— Dacă o iubesc?! Dar o ador, o idolatrizez! Vezuviul nu mai este la Napoli, ci în burta
mea!
Spunând aceasta, se lovi cu pumnul în stomac.
Pe moment, Filip fu surprins, însă imediat după aceea izbucni într-un hohot de râs.
— Ce chestie! Exclamă, nu mă aşteptam la un lucru ca acesta. Îmi iubeşti femeia şi nu
îmi spui nimic?
— Ce vrei, Filip? Sunt cazuri în care nu se poate striga dragostea în gura mare.
— Da, se poate în cazul pisicilor… Pe scurt, eşti îndrăgostit, vrei să renunţi la jumătatea
ta şi vrei să mă vezi şi pe mine făcând acest lucru… O ultimă întrebare: femeia mea te
iubeşte?
— Pe Jupiter! îţi jur că… ştii… nici cea mai mică tăietură de briceag în contractul tău…
— Afirmaţia ta îmi ajunge… Ei bine! Antipa, dragul meu Antipa, fiindcă o iubeşti pe
Irodiada, care ne este nepoată la amândoi, ţi-o cedez, divorţez, căsătoreşte-te.
— Nu îndrăznesc să ţi-o cer.
— Cât eşti de sentimental!
Şi cei doi fraţi se îmbrăţişară puternic.
Irodiadei îi plăcu această soluţie, însă nu şi fiicei regelui Arabiei!
Se ascunse sub masca demnităţii şi, fără să aştepte ca repudierea lui Irod Antipa să apară
în jurnalul oficial al regatului, se retrase în fortăreaţa Macheronte, aşezată pe unul dintre
munţii care străjuie la est Marea Moartă.
Filip îşi ţinu promisiunea: divorţul a avut loc în mod amiabil, şi Antipa se căsători
solemn cu Irodiada. Fostul soţ fu la nuntă, şi se poate crede că el chiar semnă ca martor,
dacă în acea epocă exista obiceiul că martorii să semneze.
Pe scurt, Filip se comportă faţă de Antipa ca cel mai bun dintre fraţi, şi Antipa nu ştia
cum să îi mai arate recunoştinţa să mai bine.
În mijlocul momentelor de dragoste îi spunea Irodiadei:
— Orice ar fi, poate un altul nu ar fi privit lucrurile la fel ca el… Filip este de invidiat!
Şi o strânse pe Irodiada la piept.
— Totdeauna a fost bun cu mine, adăugă frumoasă; fericirea noastră i-o datorăm
generozităţii lui.
Şi îşi puse capul cu dragoste pe umărul lui Antipa. Şi amândoi murmurară printre
săruturi:
— Fie ca Dumnezeu să îl ţină multe zile pe acest minunat Filip!
Dar iată că acolo era un domn pe care acest aranjament fratern îl exaspera în cel mai înalt
grad: era Ioan Botezătorul.
Când călătorii veneau în deşertul său pentru a li se vărsa hârdaie de apă pe cap, li se
cereau impresii asupra comportamentului lui Irod.
— Blasfemie! Urlă el. Este un scandal! Acest rege este de două ori incestuos. Noua sa
nevastă îi este în acelaşi timp nepoată şi cumnată. Infamie! Infamie!
— Pardon, obiectară câţiva; referitor la primul caz, acesta nu este prima căsătorie din
lume dintre un unchi şi o nepoată, şi nu este nimic de reproşat faptului că unchiul Filip s-a
căsătorit cu Irodiada; în ceea ce priveşte problema cumnatei, ce se poate face în această
situaţie, întrucât Filip a divorţat de bună voie şi respectând legea?
— Ce îmi poate face acest lucru? uite, mă supără!
— Viaţa privată a oamenilor nu vă priveşte.
— Ba mă priveşte! Intenţionez ca această uniune, care nu-mi place, să nu dureze mult
timp.
— Ce veţi face pentru a o opri?
— Voi striga de dimineaţă şi până seara şi de seara până dimineaţă că Irod a făcut acest
lucru, şi că Irodiada nu este mai departe de el.
— Acest lucru nu vă va ajuta cu nimic. Şi aceasta pentru că vă strigaţi la pereţi
nemulţumirea ca regele să îşi reia soţia pe care a repudiat-o după toate legile.
— Fie ce o fi, eu voi striga oricum.
— Se va râde de dumneata, Irod până la urmă se va supăra, şi veţi sfârşi prin a fi arestat.
— Nu va îndrăzni.
— Ţineţi cont, totuşi, de cele ce v-am spus!
Ioan Botezătorul nu vroi să asculte niciunul dintre sfaturile care i se dăduseră. Ca un
bătrân administrator, a mers şi în timp ce mergea striga în stânga şi în dreapta împotriva
tetrarhului.
La început, Irod găsi îl găsi nostim pe acest vânzător de hârdaie de apă, care se preocupă
să îi urmărească comportamentul. După un timp, declară că îl va invita pe Ioan
Botezătorul să facă pace cu el, invitaţia fiind făcută la iluminarea din Iordan. Dar acesta nu
se îngrijoră deloc!
După aceste avertismente, Irod trecu la ordine severe.
Poliţia se prezentă la Ioan Botezătorul:
— Te vom lăsa în pace atât timp cât te vei mulţumi doar să faci duşuri oamenilor, zise
şeful. Fariseii au raportat că dumneata eşti complet dus cu capul; de aceea îţi tolerăm
fanteziile religioase. Însă astăzi ai devenit au foc periculos. A devenit o obişnuinţă la
dumneata să adresezi injurii stăpânirii. Ţii predici religioase; ori cei religioşi spun că
respectul se datorează autorităţii. De fapt eşti în contradicţie cu tine însuţi; ceea ce arată că
eşti mai nebun ca niciodată. Pentru că acest lucru durează de prea mult timp, iată, avem
onoarea să vă arestăm.
Puseră, deci, mâna pe Botezător, îi luară hârdăul şi îi sigilară colibă.
După care îl duseră la fortăreaţa din Macheronte, unde se refugiase prima soţie a lui
Antipa. Soţia repudiată trăia aici în toată libertatea, în timp ce Ioan Botezătorul fu pus în
spatele unor gratii groase şi a unor ziduri solide.
Locul nu era tocmai plăcut, mai ales pentru un locuitor al deşertului, pentru un amator de
orizonturi largi.
În loc să îl calmeze, statul în închisoare îl făcea să îşi iasă din fire, şi, când o rândunică
coborî de pe un crenel pentru a se arunca în gol, Ioan Botezătorul, agitându-şi mâinile
printre gratiile de la fereastră, îi strigă ca un turbat:
— Rândunică dragă, du-te şi spune-i regelui Irod ca a pierdut toată stima mea şi că acest
lucru îi va purta ghinion!
CAPITOLUL XXIII.
CUCERIREA UNEI SAMARITENCE.
Cu toate că era atotputernic, domul Iisus nu era şi un om curajos. El avea chiar o anumită
laşitate.
Când află de arestarea lui Ioan Botezătorul, se gândi că ar putea veni şi rândul lui şi se
grăbi să părăsească ţinutul.
Pentru a ascunde ridicolul acestei laşităţi, Evanghelia explică situaţia prin aceea că
Hristos fu împins să evadeze prin „virtutea Sfântului Duh”, iar nu din proprie iniţiativă.
Iată că din nou porumbelul se amestecă. De fapt sfântul Luca este cel care a găsit cum să
aranjeze lucrurile atât de bine (cap. IV, vers. 14).
Pentru că vagabondul nostru boteza la frontierele Idumeei, iar Galileea era regiunea unde
decise să-şi poarte paşii, el a trebuit să traverseze toată Iudeea şi apoi Samaria.
Cel care se însărcină să ne transmită relatarea acestei călătorii fu apostolul Ioan, adică
băiatul cel drăguţ.
Se pare că Iisus trecu frontiera dintre Samaria şi Iudeea pe la mijlocul amiezii – de unde
se vede cât de exacte sunt amintirile lui Ioan24.
Micul oraş Sichem apăru în stânga drumului, înconjurat de păşuni şi grădini. Unsul nu
mai avea putere să ajungă până acolo. Obosit după un marş lung, se opri la intrarea în
valea unde se găsea oraşul, aproape de fântâna lui Iacob.
În răstimp, discipolii îşi continuară drumul până la Sichem; întrucât proviziile le erau pe
sfârşite el se hotărî să meargă undeva mai aproape de oraş să prade un pic pentru a-şi
procura ceva de mâncare.
Rămas singur, Iisus căută un adăpost sub bolta fântânii; în Orient aproape toate fântânile
au o boltă şi bănci.
Se uită în jur să vadă dacă era ceva cu care să bea apă din fântână: imposibilitate
absolută; era o fântână care nu avea găleată de scos apa. O funie se legăna singură pe un
scripete. Oamenii care veneau să scoată apă din fântână îşi aduceau un ulcior, îl prindeau
de sfoară, îl umpleau cu apă şi se reîntorceau astfel cu ulciorul plin.
Iisus era foarte însetat. Deşi bău apa cu care era îmbibată sfoara fântânii, nu putu să îşi
potolească setea.
În timp ce făcea acest lucru, văzu venind pe drum o femeie care ducea un ulcior pe umăr.
Era o samariteancă. Femeia era tânără, drăguţă şi grăbită.
— Iată afacerea mea, îşi spuse vagabondul.
O lăsă să se apropie.
Gândindu-se că are în faţa ei un bărbat, frumoasa din Sichem se temu şi grăbi pasul: într-
adevăr, femeile orientale sunt destul de timide. Ele nu au obiceiul să ia apă tocmai în
mijlocul zilei; ştiind cum sunt bărbaţii, ele nu se arată la fântână decât ca nişte umbre la
apusul soarelui. Deşi venea singură, femeia noastră nu se sperie când văzu întins pe banca
de lângă fântână un flăcău înalt.
Îşi prinse ulciorul de funia care se legăna şi, jumătate de minut mai târziu, o scoase plină
cu apă.
— Daţi-mi să beau, făcu Iisus, intrând în vorbă fără nici o altă introducere.
Samariteanca îl privi pe străin. Politeţea nu părea să fie virtutea de căpătâi a domnului.
După accent şi după îmbrăcăminte frumoasă fată înţelese că avea de a face cu un evreu.
— Ia te uită, răspunse ea uşor ironic, sunteţi evreu şi îmi cereţi de băut mie, care sunt
samariteancă?
Este bine că cititorul să ştie că o duşmănie nevăzută domnea între samariteni şi evrei.
Orgoliile copiilor Iudeei îi făceau pe aceştia să îşi considere vecinii că nu sunt demni de a
trăi.
Dar Iisus nu era în situaţia să o facă pe omul mândru; îi era prea sete. Aventura lui deveni
în acest punct stranie: acest prestidigitator emerit, care fabricase vin la nunta din Cana, la
Sichem nu era în stare să fabrice apă.
Săracul domn, de sete scotea limba de un cot. Pentru a obţine câteva picături din lichidul
de care gâtul său uscat avea nevoie, încercă să se facă interesant.
— Ah! Îi răspunse el Samaritencei, există apă între ape şi legătură de vreascuri între
legături de vreascuri. Vă cer ceva de băut şi am impresia că mă refuzaţi. Dacă aţi şti cine
este cel care vă vorbeşte, în loc să refuzaţi să îi daţi să bea, i-aţi cere să vă dea el apă vie.
— Vreţi să mă păcăliţi pe faţă cu apa voastră vie, făcu Samariteanca! Şi cum o să o
scoateţi din această fântână atât de adâncă, dacă nu aveţi nici măcar cea mai mică găleată
sau ulcior la dispoziţie? Sunteţi mai şiret decât strămoşul nostru Iacob, care ne-a lăsat
nouă această nouă fântână şi din care a băut el şi fii şi turmele sale?
Zicând acest lucru, frumoasa copilă îşi scoase ulciorul ascuns şi, nefiind în sufletul ei o
fiinţă rea, îl apropie cu marginea de gura lui Iisus. Acesta îşi stinse setea.
Apoi:
— Ascultaţi-mă! Continuă el discuţia. Apa pe care aţi scos-o din această fântână ne
potoleşte setea în totalitate, în timp ce apă de care vă vorbesc potoleşte setea pentru
totdeauna. Dacă veţi bea din izvorul meu, nu veţi mai cere pe vecie nici o picătură!
— Voinicul acesta chiar are haz, gândi Samariteanca.
Şi adăugă cu voce tare:
— Dacă tot sunteţi aici, aţi face bine să-mi daţi puţin din apa dumneavoastră, pentru ca
să nu mai cunosc setea niciodată.
Iisus clipi din ochi:
— Duceţi-vă să vă căutaţi soţul, spuse el; mi-ar plăcea să fac cunoştinţă cu el.
Samariteanca izbucni într-un hohot de râs:
— Dar eu nu am soţ! Făcu ea.
— Ce spuneţi? Replică Iisus. Nu aveţi soţ? La naiba! Cred că nu i-aţi numărat bine pe cei
cu care v-aţi căsătorit. Aveţi unu, doi, trei patru, cinci, o grămadă de soţi; iar cel pe care îl
aveţi acum nu este soţul vostru. Mă cunosc, mămico!
Mămica se opri, îl privi bine în faţă pe domnul Iisus, şi strigă:
— Sunteţi uimitor, pe cuvântul meu! Ghiciţi acest lucru doar dintr-o privire… Sunteţi
vrăjitor? Ah! Este deci adevărat ce mi s-a spus, că doctorii din Ierusalim sunt la curent cu
tot! căci înţeleg că sunteţi un doctor din Ierusalim… La zdrenţele de pe dumneavoastră, nu
este nici o îndoială; în fine, să spunem că savanţii de la voi sunt îmbrăcaţi în zdrenţe…
Vedeţi totuşi că se poate auzi… Ceea ce ne desparte neamurile este un lucru fără
importanţă: strămoşii noştri l-au adorat pe Dumnezeu pe acest munte, şi ai voştri spun că
trebuie să îl adorăm în templul din Ierusalim.
Iisus o ispiti pe Samariteancă:
— Credeţi în mine, îi spuse; va veni vremea când nu îl veţi mai adora pe Tatăl nici pe
acest munte, nici în Ierusalim. Cel pe care îl veţi adora, micuţa mea, va fi Mesia, va fi
Hristosul.
— Într-adevăr, ni s-a spus demult timp că un Mesia trebuie să vină şi că el ne va învăţa
multe lucruri. Aşadar, unde este Mesia?
— Este foarte simplu, sunt eu.
— Ah da!
— Dacă vă spun eu, înseamnă că puteţi să mă credeţi pe cuvânt.
Samariteanca era mânată de devoţiune, ca toate femeile de moravuri uşoare. Ea nu cerea
decât să adore pe un bărbat în plus. Se aruncă în genunchi în faţa vagabondului nostru şi îl
cuprinse cu mâinile. Acesta se felicită de propriul succes.
Imediat apărură şi discipolii.
— Oh, nu! Îşi spuse Iisus, ce nepoftiţi! Au ajuns tocmai când conversaţia cu această
copilă frumoasă era în toi.
Surprinsă cu mâinile pe un hăndrălău, Samariteanca se salvă repede, uitându-şi din grabă
ulciorul.
Oamenii din Sichem, întâlnind-o pe drum alergând tulburată, o întrebară:
— De ce alergaţi aşa? Sunteţi foarte tulburată.
— Am şi de ce, făcu ea. Am văzut un bărbat pe care nu îl cunosc. Mi-a povestit o
grămadă de istorii, cele mai bune; mi-a spus că este Hristosul. Şi dacă din întâmplare este
cu adevărat cel ce spune că este?
Oamenii din Sichem nu se opriră decât la fântână unde se afla personajul care le-a fost
semnalat.
Văzându-se în centrul atenţiei, bărbatul nostru începu un mic discurs.
În timp ce tovarăşii lui îi oferiră de mâncare, spunându-i: „Stăpâne, mâncaţi”, el le
răspunse cu voce tare, ca să fie auzit de toată lumea:
— Inutil să-mi oferiţi de mâncare, prieteni. Vă mulţumesc. Am mâncat o hrană de care
voi nu ştiţi.
Uimiţi, discipolii îşi spuseră unul altuia:
— Se pare că cineva i-a dat deja de mâncare. Trebuie să fie femeia cu care l-am găsit.
„Dar Iisus nu se referea la o hrană corporală, spune un teolog. El era bucuros să arunce
câteva scântei din dragostea divină în sufletul Samaritencei, şi deplina lui săturare îl făcea
să uite de oricare altă foame”
Din acest motiv el răspunse:
— Hrana mea este de a face voia celui care m-a trimis şi de a împlini opera sa.
Oamenii din Sichem se gândiră:
— Dacă el contează pe acest biftec pentru a se îngrăşa, în plângem.
Iisus continuă adresându-se tovarăşilor lui:
— Ridicaţi-vă ochii şi faceţi-mi plăcerea de a privi aceste câmpuri. În patru luni va fi
timpul secerişului, veţi spune. Ei bine, vă spun vouă: câmpurile sunt deja albe şi gata de a
fi recoltate. Şi mai adaug: cel care seamănă nu este totdeauna cu cel care culege recolta; şi
totuşi cei doi sunt mulţumiţi. Aşadar, observaţi aluzia mea: v-am trimis să recoltaţi pentru
a face de mâncare, şi, în timp ce vă duceaţi să recoltaţi, un altul a venit şi eu am fost cel
care l-a recoltat.
În timp ce fiul porumbelului vorbea într-o limbă pe care nu o înţelegea nimeni, fu
înconjurat de lumea curioasă.
Încântaţi de a-l auzi pe Verb, câţiva dintre ei îl invitară să rămână în satul lor, el
rămânând aici două zile.
La rândul ei, femeia de la fântână se ducea peste tot să povestească că îşi făcuse o nouă
cunoştinţă, şi că Iisus era mirobolant.
Locuitorii din Sichem îi spuseră Samaritencei:
— V-a impresionat, este posibil; dar nouă ne-a debitat mult mai multe. Acum când l-am
auzit suntem siguri că el este Hristosul şi că el ca salva lumea.
Ceea ce ne povesteşte Evanghelia este mult mai puţin.
Având în vedere că eu nu eram acolo, mă feresc să vă garantez autenticitatea limbajului
atribuit Sichemiţilor. Notaţi că eu nici măcar nu contest acest limbaj.
Îl înregistrez şi mă mulţumesc să vă atrag atenţia că nu găsim nici o urmă din această
conversaţie în nici un oraş, nici măcar în Evanghelie.
Sichemiţii proclamară în satul lor că Iisus era Hristosul şi că el va salva lumea; dar
niciunul dintre ei nu se gândea să se alăture micii escorte de discipoli. Cu alte cuvinte, o
conversaţie platonică.
Aceasta fu prima manifestare a lui Iisus faţă de compatrioţii lui Israel (Ioan, cap. IV,
versetele 1-42).
El a debutat printr-un miracol în cinstea unor oameni beţi; prima sa acţiune de strălucire
la Ierusalim a fost o acţiune de jefuire; şi când consideră că a venit momentul să se
manifeste, acela a fost pentru a cuceri mai întâi inima unei femei cu o viaţă discutabilă.
Căci toţi comentatorii catolici sunt de acord să recunoască că Samariteanca de la fântână
era o prostituată de cea mai joasă speţă.
CAPITOLUL XXIV.
PRIMUL AFRONT PUBLIC.
După ce îşi termină propagandă în Samaria, Iisus se întoarse în Galileea, îndreptându-se
spre Nazaret.
Bătăile de joc din partea compatrioţilor săi, ca urmare a afacerii din Cana, îl afectară,
însă nu disperă, cu gândul că va mai trece doar un timp până când va deveni în ochii
sătenilor un personaj important dintr-un simplu tâmplar.
El speră că de escalada sa de la Ierusalim să se fi auzit până la Nazaret. Îşi spuse că, dacă
ar reuşi să-şi crească un pic renumele în timpul cât i-a mai rămas din călătorie, va obţine
un triumf adevărat în umilul oraş locuit de familia sa.
Pentru a realiza acest lucru, peste tot pe unde se oprea ocazional, se dădea drept un
doctor expert în toate materiile teologice.
L-au primit în sinagogi şi i-au cerut să predice. Vă las să vă gândiţi dacă făcea acest lucru
cu inimă deschisă şi dacă limba sa mergea strună.
Citit pentru prima dată, acest verset din Biblie ar părea că nu se mai termină.
De notat faptul că, deşi nu urmase nici un curs special, îşi luase dreptul de a-şi spune
doctor. Ceea ce pentru unii era ceva nelegitim, pentru el era ceva foarte natural. Astfel,
deşi nu se sfia să rostească insulte, el era fiul porumbelului. Gafele care puteau să îi iasă
pe gură erau profeţii, din moment ce ieşeau din persoană divină care era el. Porumbelul,
care îi era tată şi coasociat în cadrul Trinităţii, era singurul răspunzător de discursurile
sale; cel care îl inspira era porumbelul şi era clar că în caz de greşeală, singurul vinovat ar
fi fost porumbelul.
El merse aşadar pe drumul său, fără să ia în seamă criticile.
Când punea piciorul într-un oraş, el se grăbea să ajungă mai întâi la sinagogă, în
momentul slujbei.
În acea epocă, sinagogile erau construite toate după acelaşi model. Nu se deosebeau între
ele decât prin bogăţie şi grandoare, după cât de important era şi oraşul în care se afla.
Planul lor de construcţie era uniform: o sală lungă se întindea între două porticuri, şi se
termină printr-un sanctuar.
Nu se vedeau nici icoane, nici altar, ci o ladă de lemn acoperită cu o pânză în care se
ţineau cărţile sfinte ale lui Israel. Această mobilă, care prin forma sa amintea de casă în
care se afla Iehova atunci când a vorbit noaptea cu micuţul Samuel, ocupa locul de onoare
în sinagogă.
Sanctuarul era cea mai venerată parte a edificiului. Aici se găseau scaunele unde scribii şi
fariseii îşi aşezau respectabilele lor dosuri; tot acolo se găseau şi locurile unde erau
conduşi cei care se distingeau prin opulenţa lor, căci din toate timpurile proprietarii de
capitaluri consistente erau foarte bine văzuţi de către biserică. Sfântul Frusquin este
eternul sfânt între sfinţi.
Spre mijloc se găsea estrada unde urcau cei care citeau cărţile sacre şi rabinul care
însoţea adunarea.
În ceea ce priveşte turma de fideli, ea se afla în naosul bisericii şi era separată în două
părţi, una pentru bărbaţi şi alta pentru femei.
O lampă ardea zi şi noapte în faţa cufărului cu cărţi sfinte.
La exterior, vârful monumentului trebuia să fie mai înalt decât toate casele oraşului, sau
cel puţin să le depăşească cu o săgeată lungă, la fel ca clopotniţele bisericilor moderne şi a
moscheilor musulmane.
Deasupra porţilor se găseau aşezate pe stâlpi diferite busturi, care aveau gurile gata
deschise pentru a înghiţi banii naivilor.
Se vede, aşadar, că fondatorii religiei creştine au copiat iudaismul în cele mai mici
detalii.
Toate sinagogile aveau în fruntea lor un şef, asistat de bătrâni care îşi luau numele de
păstori. Acesta prezida exerciţiile religioase, judeca, pedepsea, excomunica pe acei care
îndrăzneau să nu ţină toate mascaradele din sfântul butic; când necredincioşii mergeau
prea departe cu necredinţa în lucrurile sacre, se ajungea chiar să îi trimită în lanţuri în faţa
Sanhedrinului, marele consiliu de la Ierusalim.
Membrul cel mai activ avea un nume suav; se numea Îngerul. În trei sferturi din cazuri,
era un bătrân puturos, îndoit de spate, cu gingiile fără dinţi, cu buzele băloase, cu nasul ca
un cartof, cu capul scofâlcit, cu capul chel ca un ou de struţ. Faptul că era numit Îngerul
dădea o idee deloc avantajoasă despre cum arătau locuitorii cerurilor.
Deasupra demnitarilor se găsea Chazanul25, pastorul inferior ca rang care prezenta
cărţile sacre cititorului, păzea porţile şi făcea pregătirile necesare.
Când intră, îşi înmuia mâinile într-o apă binecuvântată, chipurile pentru a se spăla.
Pastorul care oficia recita o rugăciune cu braţele întinse. Apoi toată asistenţa intona
psalmi, fiecare răgând după cum îl ţinea puterile, ceea ce ducea la o cacofonie îngrozitoare
în mijlocul căreia se auzea vocea stridentă a cântăreţilor. Celebrantul26 recită invocaţiile,
şi toţi fidelii răspundeau în cor: Amin.
După aceea urma o serie de optsprezece binecuvântări şi predica, care era piesă de
rezistenţă a ceremoniei. În general Rabi27 era cel care făcea asta, însă când un evreu
străin, savant renumit, apăru în decor, fu condus repede pe estradă pentru a-i asculta
discursul.
Iisus sosi la Nazaret într-o zi de mare sărbătoare religioasă. Discipolii lui sosiră la
sinagogă înaintea lui, pentru a-i pregăti intrarea în scenă. Ei se amestecară în mulţime.
Unsul îşi schimbase puţin costumul. Comentatorii catolici ne spun că în acea zi era
acoperit cu o pelerină, iar pe cap îşi puse o pânză prinsă în jurul frunţii cu o cordeluţă după
modelul Beduinilor. Din îmbrăcămintea sa obişnuită nu îşi păstrase decât tunica.
Această tunică merită o menţiune specială: era fără nici o cusătură. Vă daţi seama? Fără
nici o cusătură! Şi cu aceasta era îmbrăcat încă de la naştere!
Tunica sa era dintr-o stofă specială, care creştea în acelaşi timp şi cu aceeaşi măsură cu
creşterea trupului lui Iisus. Deşi membrele creşteau în grandoare şi în forţă, devenind
puternice, tunica nu se rupea niciodată. Când îi creştea burta, tunica se lărgea; când slăbea,
tunica se retrăgea. Această tunică miraculoasă a fost păstrată de Iisus până la moarte.
Vedem ceea ce a devenit în acel moment tunica; căci această îmbrăcăminte are legenda ei.
Bunul prieten al Samaritencei se prezentă aşadar în mijlocul sinagogii din Nazaret.
Discipolii, care aveau cuvântul, strigară toţi odată:
— Un doctor! Un doctor la Ierusalim! La tribună! La tribună!
Întrucât fu cerut de asistenţă în unanimitate, Iisus se avântă pe estradă şi apucă sulul lung
de papirus pe care chazanul îl ţinea înfăşurat pe un baston de fildeş şi pe care erau scrise
textele sacre.
Imediat după aceea desfăcu papirusul şi se puse să citească sau să se facă că citeşte:
— Profeţie a lui Isaia! Atenţie! Duhul Sfânt este deasupra mea; m-a consacrat prin
ipocrizia sa şi m-a trimis pentru a evangheliza săracii, pentru a vindeca inimile îndurerate,
pentru a anunţa prinşilor eliberarea lor şi orbilor recăpătarea vederii, pentru a-i face liberi
pe cei care sunt apăsaţi de greutatea fiarelor în care sunt legaţi, pentru a vesti anul în care
va veni iertarea Domnului şi ziua judecăţii sale!
E uşor de înţeles ce parte din citatul său alese ticălosul să prezinte.
Închise cartea, o duse la ministru şi se aşeză.
Toată lumea din sinagogă avea ochii fixaţi asupra lui, după cum spune Evanghelia.
În acel moment începu cu o voce gravă:
— Doamnelor! Domnilor! Astăzi s-a împlinit proorocirea despre care v-am citit!
Afirmaţia fu făcută cu multă siguranţă.
Mulţimea de fideli, dispusă oricând să înghită toate gogomăniile care li se prezintă cu
autoritate, era răvăşită, numărând silabele care ieşeau din gura doctorului.
Iisus o dădea în continuare cu vorbele, când dintr-o dată cineva din asistenţă, unul mai
puţin naiv decât ceilalţi, strigă:
— Ah! Dar acesta este tâmplarul, fără îndoială, este fiul lui Iosif!
Şarmul pe care îl avea asupra mulţimii începu să dispară. Cine cunoaşte caracterul atât de
impresionabil şi de schimbător al nebunilor îşi va da seama cu uşurinţă de reacţia care se
produse imediat.
Câţiva dintre fideli îşi ziseră lor înşişi:
— Mi se pare că am mai văzut acest cap pe undeva.
Atunci când cel mai puţin naiv dintre ei strigă: „Este tâmplarul” toţi răspunseră în cor:
— La naiba!
Şi continuară cu interpelările, fiecare fiind rănit în amorul propriu de faptul că li s-a
impus cineva cu forţa.
Se produse o avalanşă de exclamaţii făţarnice:
— Ce tupeu!
— Vroia să ne înşele, tovarăşul!
— Iisus, totul este bine la tine?
— Unde ţi-e rindeaua?
— Ai lăsat tâmplăria pentru afacerea asta?
— Lasă baltă interpretarea profeţilor, bătrâne, mai ales pe Isaia, pe care l-ai masacrat cu
fierăstrăul!
— Întoarce-te de unde ai venit, Iisus!
— Dacă o faci pe doctorul, vindecă-te mai întâi pe tine însuţi! Eşti bolnav, sărăcuţul de
tine; trebuie să te îngrijeşti!
Remarcile răutăcioase cădeau ca grindină. Fiul porumbelului încercă să stăpânească
furtuna.
În primul moment de răgaz care apăru în hărmălaie, acesta spuse:
— Aud pe cineva care îmi strigă: „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi”. Înţeleg foarte bine
ironia. Văd în murmurele voastre că nu prea aveţi încredere în mine. Pentru ca să mă
credeţi, vreţi că minunile pe care le-am făcut la Cana să le fac şi aici, la Nazaret.
Permiteţi-mi o singură comparaţie. Pe vremea când în Israel era foamete de trei ani, Ilie
dădu ajutor unei văduve, care era, însă, o păgână din Sarepta, oraşul Sidonienilor. În plus,
sub profetul Elisei, existau mulţi leproşi pe teritoriul Iudeei. Pe cine vindecă Elisei? Pe
unul dintre compatrioţi? Nu, el vindecă pe Naaman, un general sirian. Deci, să nu vă fie cu
mirare dacă eu, la fel ca Ilie şi Elisei, am obiceiul de a păstra minunile pentru străini.
Răspunsul fu destul de obraznic, ceea ce i se potrivea. În sinagogă izbucni o explozie
generală de nemulţumire. Un nor de furie ridică adunarea. Ei, Nazarinenii, să fie
comparaţi cu păgânii şi leproşii! Era prea mult.
De astă dată nu se auziră numai murmure, ci şi un strigăt la unison:
— Luaţi-l de aici! Luaţi-l!
Mulţimea se aruncă asupra lui, îl desprinse de estradă şi îl scoase din sinagogă în şuturi.
Iisus încasă toate loviturile.
Îşi râdea, însă, în barbă; la fiecare lovitură de pumn sau de picior pe care o primea el
murmură cu voce joasă:
— Aşa, dragii mei compatrioţi, loviţi dur! Aţi fost uimiţi chiar acum!
Ceilalţi îl bruscară hotărâţi, neştiind ce li se pregătea. Astfel, îl împingeau înaintea lor, cu
îmbrânceli şi lovituri de pumn inevitabile, conducându-l până pe un munte înalt aflat în
apropierea oraşului şi pe care îl domina. În vârful acestui munte se afla o prăpastie;
necredincioşii noştri socoteau să îl facă pe tâmplar să sară de la înălţime.
Când ajunseră, însă, pe marginea prăpastiei, Iisus, punându-şi în acţiune imediat
divinitatea sa, îi despărţi în două, trecu prin mijlocul lor şi se retrase (Luca, cap. IV, vers.
15-30).
Nazarinenii rămaseră muţi de uimire. Doar ei erau cei care erau răuvoitori cu Iisus, căci
în ciuda miracolelor, niciunul dintre ei nu se converti.
Fiul porumbelului se întoarse cu inima plină de tristeţe. În loc să fie mândru că a oferit
compatrioţilor necredincioşi această probă indiscutabilă de forţă a sa, dimpotrivă, el nu se
gândea la această aventură decât pentru a-şi aminti de afrontul pe care îl primise la
sinagogă.
Cum adică?! El, dumnezeu şi al treilea dintre dumnezei până la urmă, acordase
Nazaretului onoarea de a-i număra mai mult de douăzeci de ani printre locuitorii lui, şi iată
în ce fel l-au primit.
Făcu efortul de a explica fidelilor pe care dintre profeţiile lui Isaia le duse la îndeplinire,
însă, de la primele cuvinte ale discursului său, fu primit cu fluierături generale, ca un tenor
care cântă fals!
Era jenant pentru amorul propriu.
În ceea ce îi priveşte pe apostoli, aceştia nu străluciră deloc în tot timpul acestui scandal.
Evanghelia nu povesteşte decât că doar unul singur dintre ei îşi făcu apariţia şi se
împotrivi conducerii la prăpastie.
Imediat ce văzură că lucrurile mergeau prost, ei nu mai scoaseră o vorbă.
Nu fură deci deloc surprinşi să îl vadă pe şeful lor revenind sănătos şi în siguranţă de pe
munte.
Şi dacă Iisus i-ar fi întrebat:
— Unde naiba v-aţi dus?
— Fără îndoială, ei ar fi răspuns că ar fi făcut tot posibilul pentru a împiedica ca
Maestrul să fie rupt în bucăţi, dar că eforturile lor ar fi fost risipite de furia mulţimii şi
că… etc. Etc.
CAPITOLUL XXV.
OFIŢERUL DIN CAPERNAUM.
Urmărit de cei din Nazaret, Iisus se îndreptă spre Cana` şi de acolo către micile orăşele
din împrejurimi, aşezate pe malurile lacului Tiberiada. Spusesem într-un capitol precedent
din ce fel de oameni erau compusă majoritatea celor care trăiau în aceste orăşele: era
ţinutul plăcerii unde se adunau toate femeile de moravuri uşoare din Iudeea şi Galileea.
Evanghelia ne spune foarte clar că Hristos a fost modelul vagabonzilor, şi că el nu a avut
un domiciliu în tot timpul vieţii lui, adică nu a avut niciodată un loc unde să îşi aşeze
capul.
După părerea mea, acest lucru este ceva exagerat.
Iisus nu era atât de naiv încât să nu găsească un loc unde să doarmă şi ceva de-ale gurii.
Plus că lui îi plăcea să se culce sub cerul liber. Îi vreau binele, dar nu mă va face să cred că
el a avut întotdeauna deasupra patului de dormit cerul înstelat.
În rest, se ştie că femeile erau nebune după el, fiind urmat adesea de cele cu moravuri
uşoare, chiar în intimitatea lui. Era vorba de mai ales de bătrânele prostituate, care nu
ţineau cont de convenienţele publice şi care îl primeau cel mai bine.
Acest lucru este afirmat în fiecare pagină a noului Testament.
În aceste condiţii îmi este greu să cred că galantul nostru personaj îşi petrecea noaptea în
stradă.
Îşi plimba aşadar harurile de la Cana la Emaus, de la Emaus la Tiberiada, de la Tiberiada
la Magdala, de la Magdala la Ghenizaret, de la Ghenizaret la Capernaum, de la
Capernaum la Betsaida şi de la Betsaida la Chorozain, făcând peste tot furori. Favorurile
acestui erou oarecum sălbatic aveau o originalitate căreia nu-i lipsea farmecul, cunoscut
fiind faptul că bătrânelor prostituate le place ceea ce este măcar puţin original.
Într-o zi, când pierdea timpul prin Cana, veni la el un ofiţer de la curtea lui Irod.
— Vai! Vai! Gândi artistul, iată cine vine să mă caute pentru că i-am ţinut companie
vărului meu Ioan Botezătorul.
Cei cinci discipoli, căci nu erau decât cinci la acel moment, dintr-o privire scrutară
orizontul pentru a vedea dacă nu descoperă vreo ascunzătoare unde să se refugieze.
Maestrului şi apostolilor le tremurau bucile, adică începu să le fie frică.
Ofiţerul regal nu era animat de nici o intenţie duşmănoasă. Purta cu el un plic, dar nu era
un mandat de aducere.
Militarul venea într-adevăr la Capernaum, oraş unde trăia familia sa, să primească o
scrisoare prin care află că fiul său era pe punctul de a trece în lumea cealaltă.
Evanghelia nu ne dă numele ofiţerului în cauză. Câţiva interpreţi catolici îl sugerează pe
Manahem, fiul femeii care l-a alăptat pe Irod, pe care Faptele Apostolilor îl pun în rând cu
primii creştini (Fapte, XIII, 1). Alţii afirmă că acesta ar fi un oarecare Chuza, intendent al
tetrarhului, pe a cărei femeie o vedem printre galileencele care îl urmau pe Iisus (Luca,
VIII, v. 3).
Dar numele bărbatului nostru nu schimbă cu nimic realitatea care îl exprimă.
Ofiţerul auzi vorbindu-se de vagabondul nostru prin bârfele din oraş. El schimbă apa în
vin, citea în străfundul inimilor, povestea primului venit aventurile pe care acesta le credea
cele mai secrete, cu alte cuvinte el trecea drept vrăjitor.
Se ştie că oamenii din micile orăşele au tendinţa de a umfla cele mai mici fapte. Datorită
bârfelor purtate din gură în gură de către naivi, Iisus ajunse să fie reprezentat în ochii
multora drept un vindecător care avea asupra lui reţete miraculoase, care nu dădeau greş
niciodată.
La urma urmelor, deşi nu făcuse până acum nici o vindecare miraculoasă, fostul tâmplar
avea dreptul ca renumele său să fie refăcut; căci, în definitiv, el era fiul porumbelului şi,
atunci când eşti fiul porumbelului, eşti capabil de orice minune.
Ofiţerul se prezentă, aşadar, la Iisus şi, cu lacrimi în glas, îi spuse:
— Stăpâne, vă rog să citiţi scrisoarea pe care am primit-o din Capernaum.
Iisus luă papirusul şi îl parcurse.
— Ei bine? Îl întrebă el pe militar; nu am onoarea să îl cunosc nici pe fiul dumitale, nici
pe dumneata. Vă compătimesc pentru că acest tânăr este bolnav.
Ofiţerul nu veni însă pentru a primi consolaţii banale, aşa că spuse din nou:
— Stăpâne, o consultaţie medicală a fost făcută ieri seară la căpătâiul patului fiului meu.
Doctorii au declarat că săracul copil nu va scăpa.
— E un lucru trist.
— Mie îmi spuneţi?! Dar dumneata, stăpâne, nu puteţi face nimic pentru a-i salva zilele
fiului meu drag?
— Ei! Ei! Nu spun asta.
— Vă rog din suflet, vă implor; vedeţi, mă arunc în genunchi; vindecaţi, vindecaţi copilul
care e pe moarte!
Iisus îşi sprijini bărbia în mână şi se gândi câteva secunde.
Apoi replică:
— Este o minune ceea ce îmi cereţi, dacă nu mă înşel… Nu vă refuz, dar permiteţi-mi să
constat un lucru: voi evreii sunteţi toţi la fel… Dacă eu nu fac minuni la cererea voastră,
voi nu credeţi nici un pic în mine.
Ofiţerul îl imploră cât de tare putu, strigând:
— Doamne, în numele a ceea ce aveţi mai drag, veniţi la Capernaum, veniţi înainte ca
săracul meu copil să moară!
Să admirăm în trecere ingeniozitatea acestui militar: el credea în puterea supranaturală a
lui Iisus, căci veni la el să ceară o minune. Ori, dacă Iisus era capabil să facă minuni, nu
avea nevoie să meargă la Capernaum pentru a-l vindeca pe muribund. El putea foarte bine
să-şi facă trucurile de la distanţă.
Iisus se gândi ce avea de făcut. El avea fără îndoială câteva randevuuri pentru seară în
împrejurimi, şi îşi făcea un pic griji că trebuie să alerge în mai multe locuri în Cana, când i
se permise să salveze viaţa muribunzilor fără să se deranjeze.
Astfel, când ofiţerul îşi repetă invitaţia, el îi răspunse:
— Dragul meu prieten, este inutil să mă duc la căpătâiul patului fiului tău; la această oră
el este viu.
— Viu! Strigă tatăl. E posibil, dar, în orice caz, trage să moară.
— Nu, nu; fiul tău se poartă ca un trezit din morţi.
— Doamne, este adevărat?
— Mergeţi şi vedeţi… Unu! Doi! Fiul tău este vindecat!
Liniştit de aceste cuvinte, ofiţerul regal se ridică binecuvântând pe vraciul divin.
După aceea se porni la drum, pentru a se întoarce la Capernaum. Era a şaptea oră a zilei,
care corespunde orei unu după-amiază, după modul actual de socotire a timpului.
Omul nostru se încrezu în vorbele vagabondului, aşa că nu se grăbi să ajungă la fiul său.
Pe drum, se opri şi îşi petrecu noaptea într-un han.
În dimineaţa următoare, când se pregătea să pornească la drum, se întâlni cu slujitorii lui,
care, la rândul lor, mergeau la Cana.
— Bucuraţi-vă, strigară ei, crezând că îi aduc o veste mare. Fiul vostru se poartă bine.
— Ştiu, făcu el flegmatic. Şi la ce oră se simţi el mai bine?
— Ieri, la a şaptea oră.
— Eram sigur.
Nu este nevoie să mai spun că slujitorii nu înţeleseseră nimic din perspicacitatea
stăpânului lor (Ioan, cap. IV, versetele 46-54).
Îşi bătură capetele să desluşească misterul acestei aventuri uimitoare.
Ofiţerul povesti familiei sale ce se întâmplă, iar aceasta se converti imediat.
În ceea ce ne priveşte, dragi cititori, nu vom ezita să-i dăm o notă bună lui Iisus, întrucât
în această afacere se comportă foarte bine.
Necazul este că personajul nu a existat niciodată.
CAPITOLUL XXVI.
UN POSEDAT DE DIAVOL.
Cele două oraşe Nazaret şi Capernaum erau foarte diferite între ele. Dacă în primul nu se
putea simţi Christul, în al doilea el era deja considerat maestru în vrăjitorie.
Bartolomeu, micul Ioan şi alţi trei discipoli povestiră istoria ofiţerului la toţi cei care
vroiau să o asculte. Şi astfel că, a doua zi după afacere, toată lumea vroia să-l vadă pe
vagabondul vindecător.
Ziua următoare era sâmbătă, zi de sabat, adică duminica la evrei; era ziua în care
credincioşii mergeau la biserică în mod special.
Serviciul religios începea dis-de-dimineaţă în sinagogă. Iisus se gândi să vină la ora la
care mulţimea era în număr mare. Erau veniţi foarte mulţi curioşi.
Se recitau rugăciuni, se urlau câţiva psalmi, după ritualul obişnuit; apoi, popa cel bătrân,
numit Îngerul, politicos, merse spre Iisus şi, după ce îl salută, îi spuse surâzând:
— Dacă renumele dumitale nu este ceva înşelător, cum ne amuzăm noi să credem, sunteţi
cel mai savant dintre doctori…
Flatat, Iisus se umflă în pene.
Îngerul continuă:
— Fiţi bun şi urcaţi pe estradă şi debitaţi pentru noi o predică pe care noi vom fi foarte
bucuroşi să o ascultăm. Vă vom sorbi cuvintele de dinainte, dragă Maestre.
— E un moment prielnic! Gândi Iisus. Iată o invitaţie în toată regula: cei din Capernaum
nu seamănă deloc cu ticăloşii din Nazaret.
Mulţumi Îngerului cu voce tare şi urcă la tribună.
Imediat în biserică se auzi o mişcare de scaune care dură mult, ceea ce arătă simpatia
auditoriului. Fiecare îşi căuta poziţia cea mai bună, pentru a savura cât mai confortabil
cuvintele extraordinare şi pline de înţeles care ar fi ieşit din această gură sacră.
La rândul său, Iisus îşi aranjă pliurile tunicii, se desfăcu la gât şi îşi suflecă uşor
mânecile. Verbul28 era gata de un discurs lung.
Tuşi de câteva ori pentru a opri mişcarea scaunelor în sinagogă. În acel moment, nu se
auzea nici musca zburând.
Verbul se dădu un pas înapoi, îşi trecu mâna prin barbă, punându-şi bărbia sa divină pe
pieptul său divin, apoi înaintă dintr-o dată, deschise braţul cu un gest de efect, şi rosti
aceste fraze admirabile:
— Doamnelor! Domnilor! Cel care stă astăzi înaintea voastră nu este, cum fără îndoială
vă imaginaţi, obişnuit cu lupte oratorice, şi cere mai întâi îngăduinţa celor ce îl ascultă…
Crescut într-o dulgherie, nu m-am hrănit de mic copil cu laptele retoricii… Las scribilor şi
fariseilor artificiile limbajului, şi, în ciuda elocvenţei mele insuficiente, dacă reuşesc să vă
interesez măcar puţin, mă voi considera foarte fericit şi foarte mândru…
Se opri o secundă pentru a vedea rezultatul micii sale introduceri. Bărbaţii deschideau o
gură largă şi admirau această introducere plină de rezervă şi de modestie. Femeile îl
priveau pe Iisus cu coada ochiului şi vorbeau între ele:
— Ce predicator adorabil! Este fermecător, se exprimă cu o drăgălăşenie îmbătătoare,
este divin.
Iisus fu satisfăcut, aşa că reluă:
— Vă mulţumesc, doamnelor şi domnilor, de binevenită atenţie pe care binevoiţi a mi-o
mărturisi. Toate eforturile mele se îndreaptă spre a nu fi mai prejos de bunătatea voastră…
Un alt moment de aşteptare. Hum! Hum!
După care, abordând direct subiectul, strigă:
— Există momente în viaţa oamenilor în care omida devine fluture. La contactul cu
divinitatea care se dezvăluie, popoarele ies din amorţirea lor, se ridică şi merg pentru a
cuceri noi orizonturi. Săracul, vechiul, obscurul, luminează dintr-o dată că strălucirea unui
fulger, şi bogatul, intimidat, intră în cochilia sa…
— Foarte bine! Foarte bine! Murmurară câţiva entuziaşti.
— În acest moment, cuvântul Domnului, în loc să se mulţumească să atingă doar scoarţa
sufletului, pătrunde până în străfundul inimilor pentru a-şi răspândi puterea de convingere.
Dezmoşteniţii de starea socială, iluminaţi dintr-o dată de spiritul din înalturi, înţeleg că le
revine o anumită misiune, şi, rupându-şi lanţurile…
În momentul când pronunţă acest cuvânt29, Iisus fu întrerupt de un strigăt venit dintr-un
colţ al sinagogii. Verbul se opri brusc, iar auditorii se urcară pe scaune pentru a vedea cine
este neruşinatul care şi-a permis să taie în două un cuvânt atât de convingător.
— Afară pe uşă! Strigară unii.
— Daţi-i banii lui înapoi, şi să plece! Lătrară alţii.
— Săriţi pe el! Urlară cei mai deranjaţi.
Iisus întinse mâna pentru a face linişte. Oh! Da, cel care întrerupsese îi împingea pe
gălăgioşii sălbatici şi se agita că un turbat. Zarva crescu.
Dintr-o dată, unul dintre asistenţi, dotat cu mai multă clarvedere decât colegii săi, îl
recunoscu pe scandalagiu şi zise:
— Este un demonizat, un posedat!
Descoperirea aceasta nu surprinse auditoriul. La acea epocă, se întâlneau destul de des,
chiar şi în biserici, indivizi cărora diavolul le jucă o farsă neplăcută, intrând în corpul lor.
Astăzi nu se mai întâlnesc posedaţi. Din acest motiv este dificil să ne facem o idee despre
acei enoriaşi. De aceea este necesar să ne raportăm la teologii catolici, care au dat
posedaţilor de demoni cele mai amănunţite descrieri.
În zadar profesorii de medicină ai şcolii contemporane neagă posedarea de către diavol a
anumitor indivizi; în zadar ştiinţa modernă declară că această stare în care se găsesc
sclavii lui Satan este doar rezultatul unei alienări mintale: Evanghelia aduce un argument
care lasă fără replică şi medicină şi ştiinţa modernă. Numeroasele fapte pe care le citează
în teza sa de bază se întind de-a lungul a mai multor secole şi, de aceea, noi nu le putem
verifica, din păcate.
Din ceea ce am văzut, se pare că demonizaţii, datorită diavolului care sălăşluieşte în ei,
fac lucruri cu adevărat fenomenale.
Iată, în mare, cum se petrece acest lucru, după teologii care au mers mai în profunzime
cu studiul:
Într-o dimineaţă, diavolul se prezintă la individul pe care are intenţia să îl posede. Pentru
aceasta el ia o formă de jumătate om – jumătate animal, ca, de exemplu, un om-câine sau
un om-broască. După ce îl sperie destul pe nefericit, paralizându-l de frică, diavolul intră
în el pe gură. „Odată instalat în corpul unui posedat, afirmă episcopul de Segur, demonul
devine stăpân pe toate facultăţile sale: îl muşcă, îl arde, îi smulge inima, creierul,
intestinele, şi îl chinuie în nenumărate feluri; el emană un miros infect, uneori de pucioasă,
alteori de capră. Pe de altă parte, mai ales la femei, se remarcă o particularitate, şi anume
spiritul rău le determină să facă propuneri obscene. Câţiva demonizaţi au fost ridicaţi în
aer, transportaţi în infern, unde, cuprinşi de spaimă şi teroare, contemplă chinurile
condamnaţilor. Alţii au fost transformaţi în animale, în copaci şi chiar în fructe. Diavolul a
mers până într-atât cu furia sa încât i-a transformat în cenuşă pe nefericiţi şi s-a băgat chiar
şi în cenuşa lor; însă câţiva dintre ei, sub efectul exorcizării unui preot, au fost resuscitaţi,
regeneraţi. Mai mulţi au fost înconjuraţi de reptile hidoase sau de cadavre. Sunt şi dintre
aceia care şi-au vândut sufletul lui Satan, cu care au semnat pact cu sângele lor, şi care
sunt condamnaţi pentru totdeauna. În sfârşit, sunt şi dintre aceia care, în loc să fie torturaţi,
se bucură de toate favorurile spiritului tenebrelor. Pe aceştia din urmă diavolul îi
protejează, îi învaţă secretul fabricării aurului, le prevesteşte viitorul, le dezvăluie
misterele infernului şi le conferă puterea de a face minuni, care, se înţelege, nu sunt decât
iluzii. Căci numai în aparenţă sunt favorizaţi, în realitate având sufletul pierdut pentru
totdeauna”
Posedatul din Capernaum aparţinea categoriei de demonizaţi locuiţi de un spirit impur,
întrucât se zvârcolea pe parvizul sinagogii şi scotea urlete însoţite de gesturi obscene.
Acest lucru este afirmat de abatele Fouard, iar eu nu îl voi contrazice deloc.
Furiosul se strecură printre rândurile mulţimii, însă cuvântul fiului porumbelului nu
întârzie să pună pe seama diavolului toate stările sale de tulburare.
Neputând să înfrâneze prea mult timp spiritul care îl domina, individul nostru începu să
arunce cu invective abominabile asupra convingătorului predicator. La urma urmei, faptul
că îl insulta pe fostul tâmplar nu era o vină aşa de mare, întrucât nu el ci Satan era cel care
se exprimă prin gura sa.
Iritată la început de autorul scandalului, mulţimea se calmă puţin câte puţin. Căci
posedatul nu era responsabil nici de gesturile, nici de cuvintele lui, şi, în definitiv,
spectacolul pe care îl dădea era ceva curios.
Să vezi diavolul în luptă cu profetul se dovedea o atracţie amestecată cu oroare.
Iisus, care era dumnezeu până în vârful unghiilor, era, prin anticipare, sigur de victoria
sa. Îl lăsă pe demonizat să se agite şi ceru să fie adus în faţa sa.
— Ce vrei? Făcu fiul porumbelului, adresându-se posedatului.
— Lasă-ne în pace, iată ce vrem! Răspunse celălalt. Ce este între tine şi noi, Iisus din
Nazaret? Eşti venit pentru a ne pierde? Haide, ştiu bine cine eşti: Dumnezeu cel Sfânt!
Prin faptul că îi constată originea, această mărturisire diabolică fu făcută, după toate
probabilităţile, pentru a-i face pe plac lui Iisus. Pioşii comentatori ai Evangheliei spun că
este mărturisirea smulsă prin teroare, vorba mieroasă a unui sclav care tremură la vederea
biciului şi care caută să-l îmbuneze pe stăpânul pregătit să-l pedepsească.
În acest timp, Iisus respinse laudele. Îl numi drept posedat şi începu să-l ameninţe pe
demonul care îl agita pe bietul om:
— Taci, îi spuse el, şi ieşi din acest om!
„Aşadar, spiritul impur, provocă convulsii oribile şi, scoţând un strigăt puternic, ieşi din
el”
Spectacol straniu, după cum era văzută nenorocirea, se releva paşnic, făcându-l pe diavol
să strângă din dinţi. Corpul persoanei, care servise drept locuinţă pentru puteri infernale,
nu prezenta nici o urmă de violenţă.
La vederea acestui lucru, admiraţia asistenţilor era fără de margini. Pentru ei, Iisus nu
mai era un vrăjitor obişnuit.
La Israeliţi, posedaţii se numărau cu sutele; însă pentru a-i elibera, aveau un ceremonial
care nu fu folosit însă de Iisus.
Astfel, din ceea ce povesteşte Iosif, demonul era scos din posedaţi pe nări, cu ajutorul
unui inel şi a unei rădăcini magice. Apoi demonizatul era aruncat la pământ şi, pentru a-şi
dovedi ieşirea din corp, diavolul vărsa toate vasele cu apă puse la o anumită distanţă.
Ori Iisus nu procedase aşa, adică după regulile exorcismului consacrat. El se mulţumi să
rostească câteva cuvinte pentru a-l expulza pe maestru Satan din corpul unde se instalase.
Şi acest procedeu atât de simplu reuşi în totalitate.
— Ce este asta? Îşi spuneau între ei Capernauţii şocaţi. Ce doctrină nouă şi atotputernică!
El comandă spiritelor şi acestea i se supun lui (Marcu, cap. I, versetele 21-27).

SFÂRŞIT


1 (n. t.) Alphonse este uneori folosit ca nume generic pentru un proxenet în limba
franceză, după titlul dramei „Monsieur Alphonse” (1873), de Alexandre Dumas Fiul.
Hristos este prezentat ca un proxenet, procurând clienţi pentru o dezmăţată clasă clericală
care se prostituează ea însăşi pentru a avea o viaţă preoţească uşoară.
2 (n.t.) Florile de portocal sunt asociate simbolic cu puritatea virginităţii.
3 Textul sacru, reprodus de abatele Fouard, profesor la Facultatea de Teologie din Rouen,
într-o carte despre Viaţa lui Isus, spune astfel: „Ceremonia nunţii introduce tânăra
logodnică în casa lui; dar Iosif nu a cunoscut-o PÂNĂ ÎN ZIUA ÎN CARE EA VA NAŞTE
UN FIU şi îl va numi Isus” (Extras din Vulgata)
4 Să nu uităm că Christos înseamnă Unsul
5 S-ar mai putea obiecta că data fixată de Biserică pentru închinarea regilor este 6
ianuarie, în timp ce prezentarea la Templu n-a avut loc decât pe 2 februarie; că, prin
urmare, vizita magilor a precedat purificarea. Eu voi răspunde: datele fixate de Biserică au
fost contrare bunului simţ; într-adevăr, cum se explică că închinarea regilor făcându-se pe
6 ianuarie, masacrul copiilor nevinovaţi (rezultatul închinării) a avut loc, după calendarul
catolic, cu nouă zile înainte, adică pe 28 decembrie?
6 Conform Evangheliei însăşi, Iosif şi Maria au fost hoţi ordinari, demni de dat pe mâna
poliţiei. Într-adevăr, Evanghelia ne prezintă mai întâi tâmplarul şi nevasta sa mergând pe
jos, în modul cel mai sărăcăcios din lume, la Bethleem pentru recensământ. Ei sunt
refuzaţi la hanurile locale şi, cum Maria este cuprinsă de durerile facerii, ei se refugiază
într-un grajd, unde se găseau două animale, un bou şi un măgar, priponiţi acolo. Chiar în
grajdul acestor animale unde Isus a venit pe lume, mama îi aranjează un pătuţ în paiele ce
serveau drept culcuş pentru animale. Or, acest bou şi acest măgar aveau evident
proprietari. Acesta este grajdul în care sfânta familie a primit mai întâi vizita ciobanilor şi
apoi vizita magilor. Chiar în noaptea ce a urmat închinării magilor, îngerul i-a apărut lui
Iosif şi i-a poruncit să plece împreună cu mama şi copilul fără să mai aştepte nici măcar
ivirea zorilor. Iosif şi Maria pleacă; toate legendele catolice ne prezintă existenţa unui
măgar în fuga lor în Egipt. Acest măgar este, fără nici un dubiu, cel din grajd, întrucât nu
s-ar fi dus în mijlocul nopţii să cumpere unul de la vânzătorii de animale din localitate.
Mai mult decât atât, această fugă s-a făcut în grabă şi cu discreţia impusă de
circumstanţele periculoase în care se găsea copilaşul. Dacă, totuşi, Iosif şi Maria ar fi
cumpărat vreun măgar care a servit la fuga lor, Evanghelia, care ne dă cele mai
nesemnificative detalii, ar fi zis-o. În consecinţă, asta-i este cert, mama lui Isus şi soţul ei
au furat măgarul, imposibil de negat.
Ştiu bine ce-mi vor răspunde catolicii: „Totul în univers aparţine lui Dumnezeu şi, prin
urmare, lui Cristos care este una din cele trei persoane ale Treimii, astfel încât, luând
măgarul pentru nevoile micuţului Isus, Maria şi Iosif nu au comis nici un furt.”
Nu insist; este la aprecierea fiecăruia.
7 În realitate, Maria şi Iosif cu greu se puteau pretinde cinstiţi. Ei tocmai ce şutiseră
măgarul din grajdul de la Bethleem şi nu se puteau simţi stânjeniţi să se afle în compania
unui hoţ de profesie.
8 Bethleem nu a avut niciodată mai mult de 3000 de locuitori, aceasta fiind cifra maximă
pe care a atins-o populaţia sa, şi asta nu în timpul lui Iisus.
La început, acest sat se numea BETHLEEM – EPHRATA, Bethleem însemnând „casa
pâinii”, iar Ephrata „fertilă”
9 (n.t.) O leghe reprezintă distanţa pe care o persoană o poate parcurge, mergând sau
călare, într-o oră. Ea are diferite valori în funcţie de ţară. La francezi valoarea unei leghe
este de 4 kilometri.
10 Mishma, Soucca, 28; Baba-Batra, 131.
11 Diverse pasaje ale istoricului Josephus stabilesc fără dubiu data precisă a acestei
morţi. M. Wallon însuşi, un bun catolic, se îndoieşte şi mărturiseşte în lucrarea sa despre
CREDINŢA DATORATĂ EVANGHELIEI, capitolul IV, partea a doua.
12 Este vorba de Irod Antipas de această dată. Acest Irod Antipas este unul din fiii lui
Irod cel Mare, care, deşi mort cu patru ani înainte de naşterea Isus Cristos, a ordonat
masacrul inocenţilor.
13 Astfel numea el duşul său.
14 Pentru totul în legătură cu tentaţia şi convingerea sa pe care le-am urmărit în textul
sacru a se citi Evangheliile următoare: Matei, cap. IV, vers. 1-11, Marcu, cap. 1, vers. 12-
13, Luca, cap. IV, vers. 1-13
15 Toate aceste divagaţii se găsesc textual în Evanghelie (Ioan, cap. I, vers. 13-28)
16 Ioan, cap. I, vers. 19-31
17 Abatele Fouard
18 Ioan, cap. I, vers. 48
19 Ioan, cap. I, vers. 49-50
20 campeche = colorant roşu, dintr-un arbore din America; numele este după portul
Campeche din Mexic, unde se încărcau arborii din care se fabrică colorantul roşu respectiv
21 parviz = fiecare dintre cele trei curţi ale templului din Ierusalim; piaţă sau curte situată
în faţa porţii principale a unui edificiu religios
22 angus = medalie de ceară albă pe care este imprimată imaginea unui miel
23 schimbătorii = se referă la schimbătorii de valută, care existau şi pe vremea aceea
24 Să amintim că Ioan avea mai mult de 24 de ani când îşi scria evanghelia. Ce memorie!
25 chazanul = cantorul
26 celebrantul = pastorul care oficiază o slujbă o mesă, oficiantul principal al unei acţiuni
liturgice
27 Rabi = rabinul şef
28 Verbul = se referă la faptul că Dumnezeu este considerat a fi Cuvântul, deci şi fiul său
este tot cuvântul (sau Verbul, după cum îi place lui Leo Taxil să spună)
29… acest cuvânt… = se referă la cuvântul lanţurile