Sunteți pe pagina 1din 33

Capitolul II. Limba română vs.

limba moldovenească
II.1.Limba română
Limba româna este vorbita in: România,
Republica Moldova, Voivodina, Rusia,
Ţări şi teritorii vorbitoare de
Ucraina, Israel, Serbia, Ungaria, Balcani, limbă română (Românime)
Canada, SUA, Spania, Italia, Germania

Classificare:limbi indo-
europene,italice,romanice,romanice
orientale, română .

Statut oficial:

Moldova
MunteleAthos(Grecia) vorbitori populaţie
ţară vorbitori
România (%) (2005)
Voivodina(Serbia); Asia
neoficială:
Organizatii internationale: Israel 3,7% 250 000 6 800 000
Kazahstan
UniuneaEuropeană 1 0,1% 20 054 14 953 126
Uniunea Latină.
Rusia 1 0,12% 178 000 145 537 200
Reglementata de Academia Romana Europa
România 91%19 736 517 21 698 181
Moldova 2 76,5% 2 588 355 3 383 332
Transnistria
3 31,9% 177 050 555 500
Voivodina
1,5% 29 512 2 031 992
(Serbia)
neoficială:
Timoc
8,2% 58 221 712 050
(Serbia) 4
naţională oficială minoritate naţională Ucraina 5 0,8% 327 703 48 055 439
minoritate UE
Ungaria 0,08% 8 482 10 198 315
America
neoficială:
Canada 0,2% 60 520 32 207 113
Statele
0,11% 300 000 281 421 906
Unite
1
Mulţi sunt moldoveni, inclusiv deportaţi
2
Datele se referă la raioanele din dreapta
Nistrului (fără Transnistria şi municipiul Tighina)
În Moldova, limba se numeşte "moldovenească"
3
Independenţa Transnistriei nu este recunoscută
Aici limba se cheamă "moldovenească" şi este
scrisă în alfabetul chirilic
4
Împărţiţi oficial în vlahi şi români (v. Evoluţia
demografică a românilor din Serbia)
5
În nordul Bucovinei 170 000, Bugeac 78 300, în
Transcarpatia 31 800, în teritorile de peste Nistru
48 000.

77
Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească

Limba română (sau dacoromână) este o limbă indo-europeană, din grupul italic,
făcând parte din subgrupul oriental al limbilor romanice. Printre limbile romanice, româna
este a cincea ca mărime după numărul de vorbitori, în urma spaniolei, portughezei,
francezei şi italienei.

Ea este vorbită în toată lumea de aproximativ 26 de milioane de persoane. Dintre


acestea, 20 de milioane se află în România (unde româna este limbă oficială şi, conform
datelor din 2002, limbă maternă pentru mai bine de 90% din populaţie). Limba română se
bucură de statutul de limbă de stat în Republica Moldova (potrivit Constituţiei „limba
moldovenească”,[2] fiind limba maternă pentru 80% din populaţie) şi este una dintre cele
şase limbi oficiale ale Provinciei Autonome Voivodina (Serbia). De asemenea este limbă
oficială sau administrativă în câteva comunităţi şi organizaţii internaţionale (precum
Uniunea Latină sau Uniunea Europeană — de la 1 ianuarie 2007).

Distribuţie geografică

Limba română ca limbă secundară în estul Europei

maternă peste 3% 1-3% sub 1% n/a

Limba română este limba oficială şi naţională în România. Nu este exclus ca însuşi
numele ţării să semnifice etimologic aria lingvistică a limbii române, mai degrabă decât
România, denumirea administrativă tardivă a Imperiului Roman de Răsărit, apoi a
Imperiului Bizantin.

În afară de România, limba română se mai vorbeşte în:

• Republica Moldova, ca limbă oficială, este limba maternă pentru 2,5 milioane de
locuitori (redenumită limba moldovenească în anumite cadre oficiale din motive
politice, deşi este recunoscută oficial identitatea sa cu limba română ).
• Provincia Autonomă Voivodina, Serbia, unde este limbă oficială.
• Ţările vecine României şi Republicii Moldova, şi anume în Ucraina, Ungaria, Serbia
(Valea Timocului), şi Bulgaria.
• Extremele ariei lingvistice româneşti se află la apus în bazinul cursului mijlociu al
Dunării (Croaţia, Slovenia, Slovacia şi Polonia) iar la răsărit, dincolo de Nistru.
• Cea mai mare comunitate de vorbitori de limba română din Asia se găseşte în
Israel, unde în 1995 limba română era vorbită de 5% din populaţie.
78
Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească
• Româna este vorbită ca limbă străină de arabi din Orientul Mijlociu care au studiat
în România. Se estimează că aproape jumătate de milion de arabi din Orientul
Mijlociu au studiat în România în anii 1980.
• Prin deportări masive, în special ale moldovenilor din RSS Moldovenească, româna
a devenit o limbă minoritară în Azerbaidjan, Kazahstan, Kârgâzstan, Rusia,
Tadjikistan şi Turkmenistan.
• Vorbitori de limbă română se găsesc şi în multe alte ţări occidentale (datorită
emigraţiei), precum Italia, Spania, Statele Unite, Canada, Franţa, Germania sau
Australia (cf. români). Peste 3 000 000 de vorbitori de română locuiesc legal în
Europa şi America de Nord.
• Româna este una dintre cele cinci limbi în care sunt oficiate servicii religioase în
statul monastic Muntele Athos, o regiune autonomă din Grecia, fiind vorbită în
schiturile Prodromu şi Lacu.

Româna ca a doua limbă şi ca limbă străină

Folosirea românei ca a doua limbă este întâlnită între minorităţile etnice din România şi
Republica Moldova. În cadrul recensământului din 1979, desfăşurat în RSS
Moldovenească (aşa cum se numea Republica Moldova pe atunci), aproximativ 4% din
populaţie a indicat româna/moldoveneasca ca a doua limbă. Rezultatele eurobarometrului
de opinie 64.3/2005, desfăşurat în perioada noiembrie-decembrie 2005, arată că 4% dintre
cetăţenii români vorbesc limba română ca limbă străină. Acelaşi sondaj arată că 1% din
respondenţii bulgari şi ciprioţi, şi 3% din cei maghiari sunt capabili să desfăşoare o
conversaţie în limba română.

Româna este studiată şi predată în unele ţări est-europene, în care există comunităţi
semnificative româneşti, cum ar fi Serbia (Voivodina), Bulgaria, Ucraina şi Ungaria.
Institutul Cultural Român (ICR) organizează încă din 1992 cursuri de vară pentru
perfecţionarea cadrelor didactice care predau limba română în aceste ţări. În unele şcoli
bilingve, învaţă şi membri ai altor comunităţi etnice decât cea română, studiind româna ca
limbă străină (de exemplu Liceul Nicolae Bălcescu din Gyula, Ungaria).

Circa 400 000 de evrei vorbitori de limba română din România şi circa 40 000 de evrei
din Republica Moldova au emigrat în Israel.

Cursuri de limba română ca limbă străină sunt organizate în instituţii de învăţământ din
38 de ţări ale lumii, cum ar fi Spania, Italia, Germania, Olanda, Statele Unite, Mexic,
Suedia, şi altele.

Româna pe Internet

Taste româneşti pe tastatura unui laptop Apple MacBook Pro

Chiar dacă limba engleză rămâne predominantă pe Internet, statisticile arată un


progres constant al principalelor limbi neolatine (franceza, italiana, portugheza, româna şi
spaniola) în reţea. Un studiu realizat de Fundaţia Reţele şi Dezvoltare (Funredes) în
colaborare cu Uniunea Latină, arată că între 1998 şi 2005, prezenţa limbilor neolatine pe

79
Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească
Internet aproape s-a dublat, în timp ce engleza a scăzut de la 75% la 45%. În anul 1998,
prezenţa limbii române pe Internet era cotată la 0,15%. Tendinţa limbii române a avut un
parcurs neregulat, înregistrând o scădere dramatică de la 0,22% în 2000 la 0,11% în 2003
(acest fapt se datorează şi anumitor schimbări operate în metodologia de realizare a
studiului). Conform statisticii, între luna februarie a anului 2003 şi martie a anului 2005,
prezenţa limbii române pe Internet aproape s-a dublat atingând cota de 0,17%. Situaţia
celorlalte limbi romanice este prin comparaţie mai bună: prezenţa spaniolei în Internet este
de 4,60 la sută, a francezei de 4,95 la sută, a italienei de 3,05 la sută şi a portughezei de
1,87 la sută.

Este evident că valorile de prezenţă absolută nu constituie un indicator perfect al vigorii


unei limbi în cadrul reţelelor. Pentru a obţine un rezultat semnificativ, valorile care exprimă
prezenţa limbilor pe Internet trebuie adaptate la dimensiunile prezenţei acestora în lumea
reală. Astfel, luând în considerare numărul de vorbitori al limbii române (estimat la 30 de
milioane de Uniunea Latină, adică 0,5% din populaţia mondială), se obţine un coeficient de
0,33 pentru prezenţa ponderată a limbii pe Internet, faţă de 0,59 pentru limba portugheză
sau 0,74 pentru limba spaniolă. Acest coeficient este mai mic decât 1 în toate cele trei
cazuri, motiv pentru care este considerat redus.

Acelaşi studiu arată că există aproximativ 4,4 milioane de internauţi românofoni, adică
aproape o şesime din totalul vorbitorilor de română şi 0,4% din totalul internauţilor. Potrivit
Ministerului Dezvoltării Informaţionale din Republica Moldova, la începutul anului 2005,
erau înregistrate 85 000 de domenii .ro şi 7 200 de domenii .md.

Clasificare şi limbi înrudite

Distribuţia vorbitorilor de limbă română ca limbă maternă după ţară

Limba română este o limbă romanică, din grupul italic al familiei de limbi indo-
europene, prezentând multe similarităţi cu limbile franceză, italiană, spaniolă sau
portugheză.

Este general acceptată ideea că limba română a apărut simultan atât la nord cât şi la
sud de cursul inferior al Dunării, cu mult înaintea apariţiei triburilor migratoare slave în
această zonă. Limba română vorbită în nordul Dunării, în România şi Republica Moldova,
este deseori numită limba dacoromână, pentru a o deosebi de celelalte trei limbi romanice
de est, care sunt foarte apropiate genetic de aceasta, şi sunt considerate de unii lingvişti a
fi chiar dialecte ale aceleiaşi limbi:

• aromâna (var. armâna) sau macedoromâna, vorbită pe arii relativ largi din
Macedonia, Albania, Grecia, Bulgaria, Serbia şi România, unde există importante
80
Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească
comunităţi aromâne, mai ales în Dobrogea. Se presupune că despărţirea dintre
limba aromână şi dacoromână s-a produs între secolele al IX-lea şi al XII-lea.

• meglenita sau meglenoromâna, vorbită pe o arie relativ mică în regiunea Meglen


din sudul Peninsulei Balcanice. Se crede că meglenoromâna s-a separat mai târziu
decât aromâna, şi anume aproximativ în secolul al XIV-lea, motiv pentru care
asemănarea cu limba română actuală este mai pregnantă.

• istroromâna, vorbită în câteva sate din nord-estul peninsulei Istria din Croaţia,
geografic mult mai apropiată de Italia decât România, dar prezentând asemănări
evidente cu limba română. Comunitatea de istroromâni se pare că există aici
dinainte de secolul al XII-lea.

Toate aceste patru limbi formează aşa-numitul grup estic al limbilor romanice. Distincţia
dintre dialect şi limbă este un subiect controversat în lingvistică, şi foarte adesea influenţat
de interese politice. Din acest motiv nu există un consens în privinţa statutului celor patru
limbi din grupul de est al limbilor romanice. Numeroşi cercetători, printre care şi
majoritatea lingviştilor români, susţin că aceste limbi nu sunt altceva decât dialecte ale
aceleiaşi limbi. Alţi lingvişti afirmă că este vorba de patru limbi înrudite, dar separate. Un
mic număr de lingvişti, mai ales din Grecia, susţin teoria potrivit căreia limba aromână nu
s-a desprins din limba română, ci s-a format independent prin romanizarea unei populaţii
greceşti; această ipoteză este însă criticată de majoritatea lingviştilor deoarece nu explică
o serie întreagă de caracteristici ale limbii aromâne, ca de exemplu articolul hotărât
enclitic. Originea istroromânei nu este înţeleasă în termenii clasici ai latinităţii post-romane
şi continuă să provoace teoreticienii lingvisticii comparate indo-europene.

Vitalitatea limbilor înrudite

În timp ce limba română prezintă toate însuşirile unei limbi de sine stătătoare cu şanse
indiscutabile de a continua să fie transmisă generaţiilor viitoare, celelalte trei limbi înrudite
se află în diferite grade de pericol de dispariţie:

• Limba aromână se află în cea mai bună situaţie, având un număr relativ mare de
vorbitori (estimat astăzi la circa 700 000), dar duce lipsă de acceptarea ca limbă
minoritară oficială, de învăţământ în limba maternă, de un organism de
reglementare echivalent Academiei Române, iar o mare parte din vorbitori sunt
bilingvi, cu o proporţie îngrijorătoare de vorbitori pasivi în rândul tinerilor.
• Situaţia meglenoromânei (vorbită în prezent de un număr mic de persoane, între
5 000 şi 12 000) şi cea a istroromânei (care are sub 1 000 de vorbitori) este în
schimb îngrijorătoare, lucru care a determinat UNESCO să le includă pe lista
limbilor aflate în mare pericol de dispariţie.

„Limba moldovenească” (la aceasta tema revenim mai sus)

Varianta românei vorbită în Republica Moldova era numită „moldovenească“ în


documentele oficiale ale autorităţilor sovietice, lucru care a rămas în vigoare în Moldova şi
după destrămarea URSS. Cei mai mulţi lingvişti nu recunosc existenţa acestei limbi ca de
sine stătătoare, deşi au existat şi voci venite în sprijinul moldovenismului (cf. Vasile Stati).
Identitatea dintre limba română şi limba moldovenească este recunoscută prin legislaţia
moldovenească.

81
Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească

Harta graiurilor vorbite pe teritoriul României

Graiuri
Limba română este împărţită în diverse graiuri, câteodată numite subdialecte, care au
diferenţe minore de pronunţie şi vocabular, dar sunt inteligibile între ele. Graiurile limbii
române, în afara românei standard, includ:

• Româna bănăţeană
• Româna crişeană
• Româna moldovenească (România)
• Româna moldovenească (Republica Moldova)
• Româna maramureşeană
• Româna muntenească
• Româna timoceană

Istorie

Harta Balcanilor cu regiunile locuite de români (vlahi)

Istoria limbii române este la fel de controversată ca şi cea a poporului român, din două
motive principale: penuria izvoarelor istorice, în special a celor scrise, şi interesele politice.
Din aceste cauze există mai multe variante de istorie a limbii române, din acestea
derivând variante de istorie a poporului român.

82
Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească
Este interesant de observat că pentru a impune o variantă sau alta de istorie a
poporului, se porneşte în mare măsură de la istoria limbii acestuia. Astfel se poate spune
că istoria limbii române este chiar mai disputată şi controversată decât cea a acestui
popor, deoarece o concluzie definitivă în acest sens ar duce automat la o concluzie
definitivă şi în cealaltă privinţă.

Romanizarea

Varianta oficială a istoriei limbii române, cea mai răspândită între istoricii contemporani
este aceea derivată din teoria romanizării Daciei. Conform acestei variante, Imperiul
Roman a colonizat Dacia într-o perioadă foarte scurtă de timp cu o masă reprezentativă
de colonişti veniţi din tot Imperiul, dar în special de cultură latină (aproximativ 80%).

Argumentele pentru această colonizare intensivă sunt în particular legate de dârzenia


remarcabilă a apărării dacice, care a aruncat în luptă aproape toată populaţia de sex
masculin a provinciei, lăsând în urma războaielor o populaţie decimată. S-a ajuns astfel la
o reprezentare infimă a numelor geto-dacice în inscripţiile rămase (au fost studiate
aproximativ 4 000 de inscripţii, dintre care numai 2% conţineau nume de geto-daci, faţă de
aproximativ 30% ca reprezentare a populaţiei autohtone în alte provincii romanizate).

În urma acestei colonizări neobişnuite a unei provincii romane (acest fenomen nu se


mai petrecuse niciodată în Imperiu), limba originală a provinciei, limba dacă, ar fi dispărut,
mai puţin câteva cuvinte păstrate în bagajul curent al limbii române.

Continuitatea

Varianta oficială a istoriei limbii române este contestată de varianta continuităţii geto-
dacice în regiune. Această teorie a continuităţii se împarte la rândul ei în mai multe sub-
versiuni - unele mai îndrăzneţe, altele care încearcă doar să rezolve discrepanţele şi
improbabilităţile din teoria romanizării complete a Daciei.

Astfel, limba română ar continua direct limba dacă, în aceeaşi arie lingvistică (o limbă
din grupul tracic, despre care există date puţine şi intens controversate). După încheierea
cuceririi romane a Daciei, în 106, şi până la retragerea trupelor imperiale la sud de Dunăre
din 275, populaţia locală dacică este desigur romanizată. Cu toate acestea, s-a
argumentat că intervalul de 169 de ani nu a fost un timp suficient pentru schimbarea
completă, într-un teritoriu relativ întins, a caracterului lingvistic local. Mai mult, din
consideraţii socio-lingvistice, se consideră că proporţia militarilor şi administratorilor romani
la nord de Dunăre în comparaţie cu un număr foarte redus de vorbitori ai limbii latine culte
a împiedicat impunerea acestora din urmă în faţa vorbitorilor de latină vulgară. Acest lucru
a determinat existenţa în întreg bazinul Dunării de Jos a unei limbi proto-româneşti, ca o
"lingua franca", o limbă unică, comună tuturor dialectelor române.

Astfel apare o ipoteză care ar explica trăsăturile latine atât de manifeste ale limbii
române, prin existenţa unei îndelungate latinităţi pre-romane în Dacia. Un argument
comparativ adus deseori în discuţie aici este caracterul mult mai latin, evident, al românei
în raport cu acela al limbilor vechi celtice, pictice şi scotice din insulele britanice - care au
fost ocupate militar şi continuu romanizate timp de aproape şase secole (55 î. Hr. - 430 d.
Hr. apoi până la invazia saxonă).

Există chiar şi o teorie alternativă a originilor limbii române mai vechi decât Imperiul
roman însuşi. Această soluţie este bazată pe observaţiile originale ale umanistului
Buonaventura Vulcanius, bibliotecarului Simon Pelloutier, sau istoricului Barthold Georg
83
Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească
Niebuhr. Bogat ilustrată de enciclopedistul Haşdeu, teoria, cunoscută drept pelasgică, a
fost dezvoltată mai ales în monumentalul proiect Etymologicum Magnum Romaniae, dar şi
de istoricul Nicolae Densuşianu în vasta, mult controversata Dacie Preistorică.

Unitatea lingvistică românească este însă oprită în secolul XI odată cu scăderea


influenţei imperiale bizantine şi creşterea rolului slavonei liturgice.

O caracteristică esenţială a limbii române este lipsa dialectelor. Pretutindeni la nord de


Dunăre, unde daco-româna se confundă cu româna, graiurile din Muntenia, Moldova,
Banat, Maramureş şi întreaga Transilvanie sunt aproape identice, existând şi relativ puţine
regionalisme. Un filolog de reputaţia lui Alexandru Philippide insistă chiar asupra unicităţii
limbii române ca limbă fără dialecte, vorbind doar de subdialecte. Este interesant de
menţionat aici că alte limbi europene foarte vechi, deci conservatoare, la fel de stabile şi
„mereu vii“ ca româna, de exemplu euskara (limba bască) au în zilele noastre, pentru circa
800 000 vorbitori declaraţi, pe un teritoriu relativ mic faţă de aria lingvistică românească,
cinci sau opt dialecte principale (bascii au nevoie să o unifice artificial prin normare
euskara batua). Alf Lombard a calificat starea de fapt a unicităţii în care se află limba
română drept una „fără precedent“. Maturitatea şi armonia limbii române pot fi puse în
legătură cu succesul fenomenal al „patriei comune“ din care s-au răspândit, în neoliticul
îndepărtat, toate limbile indo-europene, dintre care foarte aproape de trunchi, mai aproape
ca latina, se află limba dacilor.

Nenumăratele popoarele migratoare (germanice, turcice, slavice, sau fino-ugrice) care


au parcurs aria lingvistică românească, au contribuit la rândul lor, intervenind fiecare
punctual, în evoluţia limbii române, prin diversificarea fondului de cuvinte neprincipal,
lăsând însă structura gramaticală „latină“ sau pre-latină aproape neatinsă.

Faptul că celelalte limbi romanice de est, din sudul Dunării, nu au suferit influenţa
lexicală slavă cu aceeaşi intensitate ca daco-româna este pus de obicei în legătură atât cu
bilingvismul cât şi cu istoria complexă a ţaratelor româno-bulgare.

Primele atestări

Cel mai vechi document păstrat, scris în limba română, este Scrisoarea lui Neacşu de Câmpulung, datând
din anul 1521. Aceasta a fost scrisă cu alfabetul chirilic.

Doi cronicari bizantini, Teofan Mărturisitorul din secolul VI şi Teofilact din Symocatta
secolul VII amintesc faimosul episod al expediţiei militare contra avarilor, din 587, cunoscut
sub numele de (re)torna, (torna,) fratre. Există numeroase ediţii şi comentarii ale acestor
pasaje care spulberă mitul lipsei de documente istorice ale limbii române vechi. Poate cea
mai remarcabilă trimitere va rămâne Patrologiae cursus completus. Series graeca, vol.
116, col. 109, 531, 1361 editat de JP Migne.

Cel mai vechi document păstrat, scris în română, este Scrisoarea lui Neacşu, o
scrisoare din 1521, în care Neacşu de Câmpulung îi scria primarului braşovean despre
atacurile iminente ale turcilor. Aceasta era scrisă cu alfabetul chirilic, la fel ca majoritatea
scrierilor româneşti din acea perioadă. O primă folosire a alfabetului latin este atestată

84
Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească
printr-un document transilvănean, scris după convenţiile alfabetului maghiar la sfârşitul
secolului XVI.

Iată mai jos un text de la începutul secolului XIX, care foloseşte o versiune arhaică a
alfabetului latin:

Liturgiariu: Transliterare:
"Santu esci cu adeveritu, si présantu, si nu "Sfânt eşti cu adevărat şi preasfânt, şi nu
este mesura maretîei santîei tale, si dreptu este măsură măreţiei sfinţiei tale, şi drept
esci intru tóte lucrurile tale. Ca cu dreptate eşti întru toate lucrurile tale. Căci cu
si cu multa sîlintia adeverita, ne ai adusu dreptate şi cu multă silinţă adevărată ne-ai
tóte. Ca plasmuindu pe omu, si luandu adus toate. Că plăsmuind pe om, şi luând
terana d'in pamentu, si cu tipulu teu ţărână din pământ, şi cu chipul tău
cinstindulu, Dumnedieule, pusulu ai in cinstindu-l, Dumnezeule, pusu-l-ai în raiul
raiulu resfaçului, fogaduindui intru padia răsfăţului, făgăduindu-i, întru paza
porunciloru tale, vieati'a ceea fara de mórte poruncilor tale, viaţa cea fără de moarte şi
si moscenirea bunatatîloru tale celoru moştenirea bunătăţilor tale celor veşnice..."
vecinice..."

De asemenea, recent,a fost descoperit la Prima Scoala Romaneasca din Scheii


Brasovului de catre profesorul Vasile Oltean, un manual scolar ("Omniliar") din secolul XI.
Documentul este in limba romana si scris cu caractere chirilice. Chiar daca nu este
propriuzis contestat ca fiind primul text in limba romana, acesta nu este recunoscut
deocamdata ca atare.

Influenţa altor limbi


Limba dacă

Limba dacă era o limbă indo-europeană vorbită de geto-daci. Se presupune că ar fi


fost prima limbă care a influenţat latina vorbită în Dacia, însă se ştiu prea puţine despre
această limbă. S-au găsit aproximativ 300 de cuvinte pur româneşti (în toate dialectele)
sau cu corespondente în limba albaneză despre care se crede că ar putea fi moştenite din
limba dacă, multe dintre ele legate de viaţa pastorală (de exemplu: balaur, brânză, mal; a
se vedea listă de cuvinte dacice). Câţiva lingvişti afirmă că albanezii ar fi daci
neromanizaţi, care au migrat înspre sud.

Un alt punct de vedere afirmă că aceste cuvinte non-latine (multe cu corespondente


albaneze) nu sunt neapărat de origine dacă, ci ar fi fost aduse pe teritoriul României de
păstori romanizaţi care migrau din Albania, Serbia şi Grecia de nord în spaţiul carpato-
danubiano-pontic, devenind mai târziu poporul român. Totuşi, substratul est-romanic pare
să fie o limbă satem, în timp ce limbile paleo-balcanice vorbite în nordul Greciei (limba
macedoneană antică) şi Albania (limba iliră) erau mai degrabă limbi centum.

Se consideră că limba dacă era o limbă satem, asemenea limbii trace. Daca era ori o
limbă apropiată limbilor albaneze sau balto-slavice, ori o membră a unei subfamilii
distincte a limbilor indo-europene.

85
Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească
Uniunea lingvistică balcanică

Deşi cea mai mare parte a gramaticii şi morfologiei româneşti se bazează pe cea a
latinei vulgare, limba română prezintă câteva trăsături specifice Balcanilor, care nu se
găsesc în celelalte limbi romanice.

Limbile din această uniune lingvistică aparţin unor subfamilii distincte de limbi indo-
europene: bulgara, macedoneana, şi sârba sunt limbi slave, albaneza este o limbă traco-
iliră iar greaca formează propria subfamilie.

Printre trăsăturile comune în cadrul acestei uniuni lingvistice se numără articolul


hotărât enclitic, sincretismul cazurilor genitiv şi dativ, formarea timpurilor viitor şi perfect,
precum şi evitarea infinitivului.

Limbile slave

Influenţa slavă a fost prima survenită în timpul formării limbii române, datorită migraţiei
triburilor slave (care traversau teritoriul României de astăzi). Este interesant faptul că slavii
au fost asimilaţi la nord de Dunăre, în timp ce au asimilat aproape complet populaţia
romanizată sud-dunăreană (vlahi).

Influenţa slavă a continuat în Evul Mediu, în special prin folosirea limbii slave bisericeşti
în cadrul serviciilor religioase, până în secolul al XVIII-lea. Celelalte limbi învecinate (toate
de sorginte slavă, cu excepţia limbii maghiare) au influenţat româna.

Influenţa slavă se simte atât la nivel fonetic cât şi lexical. Până la 20% din vocabularul
limbii române este de origine slavă (a iubi, glas, nevoie, prieten). Totuşi, multe cuvinte
slave sunt arhaisme şi se estimează că doar 10% din lexicul românei moderne este de
origine slavă.

Alte influenţe

Până în secolul al XIX-lea, româna a intrat în contact cu câteva limbi apropriate


geografic de aceasta:

• germană (de exemplu: cartof < Kartoffel; bere < Bier; şurub < Schraube)
• greacă (de exemplu: folos < ófelos; buzunar < buzunára; proaspăt < prósfatos)
• maghiară (de exemplu: oraş < város; a cheltui < költeni; a făgădui < fogadni)
• turcă (de exemplu: cafea < kahve; cutie < kutu; papuc < papuç)

Neologisme

Începând cu secolul al XIX-lea, multe neologisme împrumutate din alte limbi romanice,
în special din franceză şi italiană, au pătruns în limba română (de exemplu birou, avion
sau exploata). S-a estimat că aproximativ 38% din cuvintele româneşti sunt de origine
franceză sau italiană.

Câteva cuvinte de origine latină au pătruns în limba română de două ori, odată în
nucleul lexical (vocabularul popular) şi ulterior ca neologisme. De obicei, cuvântul popular
este un substantiv, iar neologismul este adjectiv (de exemplu: frate / fratern, deget / digital,
apă / acvatic, frig / frigid, ochi / ocular).

86
Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească
Recent au intrat în limbă multe cuvinte englezeşti, precum gem (jam), interviu
(interview), meci (match), manager (manager). Aceste cuvinte primesc gen gramatical şi
se acordă conform regulilor limbii române.

Vocabular
Vocabularul reprezentativ (de bază) al limbii române, (cf. Sala, M. et.al., Vocabularul
reprezentativ al limbilor romanice, Ed. Şt. Encicl. Bucureşti, 1988, p.19-79), situaţia se
prezintă astfel:

• Elemente romanice 71.66%, din care


o 30,33% latineşti moştenite
o 22,12% franceze
o 15,26% latineşti savante
o 3,95% italiene
• Formaţii interne 3,91% (majoritatea fiind bazate pe etimoane latine)
• Slave total 14,17%, din care
o 9,18% slava veche
o 2,6% bulgăreşti
o 1,12% ruseşti
o 0,85% sârbo-croate
o 0,23% ucrainene
o 0,19% poloneze
• Germane 2,47%
• Neogreceşti 1,7%
• Traco-dace de substrat 0,96%
• Maghiare 1,43%
• Turceşti 0,73%
• Englezeşti 0,07% (în creştere)
• Onomatopee 0,19%
• Origine incertă 2,71%

Procentajul elementului autohton este discutabil, mulţi cercetători considerând că ar


avea o pondere mai mare (în paralel cu existenţa unor false slavisme şi maghiarisme) -
circa 2%.

Gramatică
Substantivele româneşti se declină în funcţie de gen (feminin, masculin şi neutru),
număr (singular şi plural) şi caz (nominativ/acuzativ, dativ/genitiv şi vocativ). Articolul,
asemenea adjectivelor şi pronumelor, se acordă în gen şi număr cu substantivul pe care îl
determină.

Româna este singura limbă romanică în care articolul hotărât este enclitic, adică este
ataşat la sfârşitul substantivului. Articolele au evoluat din pronumele demonstrative din
limba latină.

Româna are patru conjugări verbale. Verbele pot fi puse la patru moduri personale, şi
anume (indicativ, conjunctiv, condiţional-optativ şi imperativ şi patru moduri impersonale
(infinitiv, gerunziu, supin şi participiu).

87
Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească

Sunete
Limba română foloseşte şapte vocale: /a/, /e/, /i/, /o/, /u/, /ə/ şi /ɨ/. În plus, vocalele /ø/ şi
/y/ pot să apară în unele cuvinte.

La sfârşitul cuvintelor, după consoane (rar în interiorul cuvintelor) poate apărea un /i/
scurt non-silabic, care se marchează în AFI cu /ʲ/ şi este pronunţat ca o palatalizare a
consoanei precedente. Un sunet similar, terminaţia u surd, exista în româna veche, dar a
dispărut cu timpul în limba standard.

Există de asemenea patru semivocale şi douăzeci de consoane.

Diftongi

• Diftongi descendenţi: ai, au, ei, eu, ii, iu, oi, ou, ui, ăi, ău, îi, îu
• Diftongi ascendenţi: ea, eo, ia, ie, io, iu, oa, ua, uă

Triftongi

• cu vocala intercalată între două semivocale): eai, eau, iai, iau, iei, ieu, ioi, iou, oai.
• cu două semivocale în faţa vocalei: eoa, ioa.

Evoluţii fonetice

Datorită izolării, evoluţia fonetică a românei este diferită de a celorlalte limbi romanice,
dar seamănă întrucâtva cu cea italiană, de exemplu prin evoluţia grupării [kl] în (lat. clarus
> rom. chiar, ital. chiaro) şi cea dalmată, de exemplu prin evoluţia grupării [gn] în [mn] (lat.
cognatus > rom. cumnat, dalm. comnut).

Principalele schimbări fonetice constau în:

• apariţia diftongilor vocalelor e, i, o

lat. cera > rom. ceară


lat. sole > rom. soare

• iotacism [e] → [i]

lat. herba > rom. iarbă

• consoanele velare ([k], [g]) → consoane labiale ([p], [b], [m])

lat. octo > rom. opt


lat. lingua > rom. limbă
lat. signum > rom. semn
lat. coxa > rom. coapsă

• rotacism [l] → [r]

88
Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească
lat. caelum > rom. cer

• consoanele alveolare [d] şi [t] se palatalizează în [dz]/[z] şi respectiv [ts] înainte


sunetelor [e] şi [i]

lat. deus > rom. zeu


lat. tenem > rom. ţine

Ortografie
În principiu, limba română are o ortografie fonemică. Cu toate acestea, ortografia
contemporană prezintă o serie de excepţii de la principiul fonetic.

Istoric

Limba română a fost scrisă în istoria sa cu răbojuri sau vechi „rune“ europene, alfabete
latine, greceşti, glagolitice, paleo-slave, alfabete de tranziţie şi în final din nou latine.

Despre epoca şi formele adoptării alfabetului chirilic în scrierea limbii române, au


existat multe păreri contradictorii. Dimitrie Cantemir, în Descriptio Moldaviae, scrisă în
1716 în limba latină, afirma că s-a scris cu litere latine până la Conciliul de la Florenţa
(1439). Domnitorul Alexandru cel Bun, sfătuit de mitropolitul său, ar fi poruncit arderea
cărţilor şi textelor scrise până atunci cu litere latine, introducând, în loc, alfabetul chirilic şi
limba slavă, pentru a împiedica răspândirea catolicismului în ţară. Mihail Kogălniceanu, un
mare istoric şi cărturar român, a susţinut aceeaşi teză, la 1838, în revista Alăuta
Românească.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, învăţaţi ca Timotei Cipariu, episcopul


Melchisedec, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Dimitrie Onciul şi alţii au afirmat că limba slavă a
fost introdusă în ţările române înainte de Conciliul de la Florenţa, respectiv în secolele X-
XII, după creştinarea bulgarilor, aducând în acest sens argumente şi izvoare de ordin
filologic şi istoric.

Primele documente româneşti, care au ajuns până la noi, erau toate scrise cu ajutorul
alfabetului chirilic, datorită influenţelor limbii slavone (limba slavă bisericească), care era
folosită ca limbă de cult şi de cancelarie în spaţiul balcanic în secolele XI - XVII. La
sfârşitul secolului al XVIII-lea, învăţaţii Şcolii Ardelene, remarcând originea latină a limbii
române, au început implementarea alfabetului latin. Alfabetul chirilic a continuat să fie
folosit până în anii 1860, când limba română a început să fie reglementată oficial.

La început, alfabetul latin folosit pentru limba română avea ca litere cu diacritice
următoarele: â, é, ó, î şi ç.

• á se folosea în cuvinte monosilabice de obicei, pentru a deosebi ă de a.


• â se folosea doar în cuvintele în care sunetul â apărea în interiorul cuvintelor, în
afara unei nazalizări, dar unde etimologic trebuia să apară un a. Astfel, se scria
„câtu“, însă „cantecu“ (fără semn diacritic), căci e vorba de o vocală nazală.
• î se folosea doar în cuvintele în care sunetul î apărea la începutul sau în interiorul
cuvintelor, în afara unei nazalizări, dar unde etimologic trebuia să apară un i sau un
e. Astfel, se scria „a urî“, însă „vent“ (nu „vînt“, nici „vânt“), căci e vorba de o vocală
nazală.

89
Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească
• é şi ó apar ca vocale tipic ardelene, corespunzând lui è din limba franceză şi
respectiv lui å din limbile nordice. În alte regiuni acestea se pronunţă drept diftongi
ea şi oa.
• ç corespundea sunetului ţ, atunci când acesta apărea independent de vocala i şi
etimologic provenea din c latinesc. Astfel, se scria „faça“ (faţă) şi „Ióniçe“ (Ioniţă)
datorită formei latine Ioannicius, însă „tiéra“ (ţară).

În rest, regulile de citire erau destul de simple.

• Un a la capăt de cuvânt se citea ă.


• Un an sau in sau en se citea în.
• Pentru a citi a înaintea unui n, se scria nn. De pildă, „manna“ (pentru a citi „mană“),
spre a se deosebi de „mana“ (mână).
• Pentru a deosebi un ă final (forma feminină nearticulată) de un a final (forma
articulată), se punea un apostrof: „viéti'a“ (viaţa), pentru a se deosebi de forma
nearticulată „viétia“ (viaţă).
• che şi chi se citeau ca în ziua de azi, însă ch înaintea altor caractere decât e şi i se
citea ca în limba latină. Uneori, ch se scria din motiv pur etimologic, fără prea multă
grijă de pronunţare. Astfel, se scria: „Christos“, „chrestin“, „chrisantéma“, „stich“.
• di se citea z sau dz, ti se citea ţ. La fel, existau ca în ziua de astăzi grupurile ce, ci,
ge, gi.
• k înlocuia uneori qu din latină, pentru numele proprii. Astfel se scria: „Kiriniu“
(Quirinius).
• sc se scria etimologic, ceea ce corespunde pronunţărilor bănăţene sau bistriţene.
Exemplu: „Bucuresci“.
• u final, mut sau citit, se scria, ca în siciliană şi corsicană.
• Etimologic, se folosea caracterul y pentru numele de oraşe sau de persoane, însă
nu şi pentru substantive. Astfel, se scria: „Cyril“, „Myra“, dar totodată: „cirilic“, „santul
mir“.
• formele scurte ale pronumelui personal în acuzativ se lipeau de cuvântul precedent:
„Apoilu intréba.“ (Apoi îl întreabă.)

Scrierile din acest timp, datorită rolului şcolii ardelene, aveau forme tipice ardelene:
„acmu“, „tipu“, „resfaçu“, pentru „acum“, „chip“, „desfătare“. Principiul ortografic era cel
folosit în limba neerlandeză: scriem toţi la fel, dar fiecare pronunţă ca în regiunea sa.

Mai târziu s-au adăugat alte glife sau litere cu semne diacritice: ă, à, ḑ, ě, ê, ş, ţ, ů,
precum şi diftongii ea şi oa; s-au scos á, ç. S-au modificat şi regulile ortografice.

Pe urmă, treptat, s-a scos ê, apoi ů. În cele din urmă s-a introdus ortografia fonetică.

Înainte de 1989, în RSS Moldovenească se folosea o versiune specială a alfabetului


chirilic. Legea cu privire la folosirea limbilor pe teritoriul republicii (septembrie 1989) a
confirmat revenirea la alfabetul românesc pe bază latină.

Româna liturgică
Anumite cuvinte creştine româneşti (Domn, „a mărturisi“, „a ierta“) sunt unice pentru
română, între limbile romanice.

Crezul primelor sinoade ecumenice, cel din 325 de la Niceea, şi cel din 381 de la
Constantinopol este rostit până azi neschimbat, prin cuvinte cu etimologii latine. Mai

90
Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească
concret, el nu a fost niciodată tradus în limba română, însă el a evoluat, deodată cu limba
română.

O dată cu introducerea ritului bizantin şi a limbii slavone în cult, prin anul 990, limba
română liturgică s-a slavizat puternic, îndeosebi în terminologia oficială, dar anumite
cuvinte vechi s-au păstrat în limbajul poporului. Românii au păstrat - în limbă de
asemenea - anumite caracteristici ale vechiului rit galic în folosinţă până atunci. De aceea,
diaconul Coresi, precum şi episcopul de la Muncaciu, Vasile Tarascovici în 1646, au
îmbogăţit pe mai departe un lexic dogmatic şi liturgic deja foarte amplu, tocmai pentru a
uşura folosirea limbii române în biserică. Biblia de la Bucureşti, sau Biblia lui Şerban, este
un monument de limbă română liturgică. Totuşi, dat fiind faptul că Ardealul a fost primul a fi
săvârşit slujbele în limba română, aici s-a oprit pierderea termenilor vechi romani şi
înlocuirea lor cu termeni slavi. Unirea bisericii din Transilvania cu Roma în 1698 a
determinat o scindare între termenii liturgici folosiţi în Vechiul Regat (de origine slavă) şi
cei folosiţi în Transilvania (de origine latină).

Coduri internaţionale SIL şi ISO 639-x


Standardul internaţional etnologic ISO 639 conferă limbii române codurile ro (ISO 639-
1), rum (ISO 639-2/B), şi mai recent ron (conform ISO 639-2/T). Limbii moldoveneşti i-au
fost atribuite codurile mo şi respectiv mol.

Autori
Constantin Noica a elaborat o sinteză vastă şi adâncă a limbii române ca limbaj al
filozofiei, pornind de la Rostirea filozofică românească. Iată câteva exemple de autori:

• Anonimul care a strigat torna, torna, fratre, citat de Teofilact din Symocatta
• Autorul anonim al Codicelui Voroneţean
• Coresi
• Mitropolitul Dosoftei
• Mitropolitul Varlaam
• Mitropolitul Antim Ivireanul, născut în Iviria, (Georgia caucaziană)
• Grigore Ureche
• Mihai Eminescu
• Bogdan Petriceicu Haşdeu
• Nicolae Densuşianu
• Ovid Densuşianu
• George Murnu
• Dan Botta
• Constantin Noica , Rafail Noica

Propun să urmărim şi nişte date despre zisa limbă moldovenească.

II.2.Limba moldovenească
„Limba moldovenească” este denumirea dată în unele medii oficiale limbii române în
Republica Moldova. Standardul internaţional ISO 639 a atribuit limbii moldoveneşti
codurile mol şi mo; nu există un cod Ethnologue echivalent. Autorităţile moldovene
folosesc în unele documente oficiale termenul de „limbă moldovenească” cu referire la
limba oficială a ţării; în alte documente sunt folosiţi termenii „limba de stat” sau „limba

91
Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească
română”. Clasificarea sa ca limbă de sine stătătoare este puternic contestată. Majoritatea
lingviştilor specializaţi pe limba română şi o mare parte a populaţiei Republicii Moldova
care vorbeşte limba română ca limbă maternă, susţin că limba moldovenească este pur şi
simplu limba română redenumită după criterii politice, deşi au existat şi voci venite în
sprijinul moldovenismului (cf. Vasile Stati). Limba este maternă pentru aproximativ 2,5
milioane de locuitori ai Moldovei (aproximativ 60% din populaţia ţării).

Legea din 1989 cu privire la folosirea limbilor pe teritoriul RSS Moldoveneşti, care este
încă în vigoare conform Constituţiei moldoveneşti, menţionează identitatea moldo-română
realmente existentă. Totodată, în Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova,
aceeaşi limbă este denumită „română”.

Titlul I, Articolul XIII al Constituţiei Republicii Moldova o denumeşte „limba de stat“. În


republica separatistă Transnistria, limba moldovenească este co-oficială cu limbile
ucraineană şi rusă, iar în Găgăuzia cu găgăuza şi rusa.

Premise
La nivel oral, idiomul moldovenesc şi româna standard sunt uşor inteligibile, dar există
diferenţe de vocabular, care au următoarele cauze:

• influenţa limbii ruse şi, într-o mai mică măsură, a limbii ucrainene, care sunt limbi
dominante la nivel regional în Republica Moldova;
• regionalismele: faptul că Republica Moldova a fost separată politic de România
după cel de Al Doilea Război Mondial, a micşorat oportunităţile de unificare a
vocabularului. Astfel, multe cuvinte care au devenit arhaisme în România, dar care
încă mai sunt folosite în comunităţi restrânse în provincia românească Moldova, au
rămas în vocabularul de zi de zi al moldovenilor. De asemenea, câteva cuvinte şi
calcuri ruseşti sunt încă utilizate. Totuşi, datorită influenţei mass-media şi a
învăţământului, româna standard tinde să se impună şi în Republica Moldova.

Istorie
Basarabia, provincie istorică din care face parte teritoriul actualei Republici Moldova, a
fost parte componentă a principatului (voievodatului) românesc Moldova în timpul Evului
Mediu. In 1812, însă, Basarabia a fost anexată de Imperiul Rus (Ţarist). În 1918 Sfatul
Ţării de la Chişinău a hotărât unirea cu România.

În regiunea din stânga Nistrului autorităţile sovietice au înfiinţat în 1924 RASS


Moldovenească, ca o republică autonomă subordonată RSS Ucraineană. Aici îşi are
obârşia teoria unei limbi moldoveneşti diferită de română, prin această teorie URSS
încercând să-şi justifice pretenţiile asupra Basarabiei.

Ţăranii moldoveni din Transnistria erau în mare parte analfabeţi şi nu cunoşteau limba
română literară. Autorităţile sovietice au încercat să creeze o nouă limbă literară, scrisă în
alfabet chirilic şi cît mai depărtată de limba română. Cu crearea noii limbi literare s-a
ocupat lingvistul Leonid Madan, dar nu a existat niciodată o acceptare unanimă a
invenţiilor acestuia de către autorităţile sovietice. Metodele folosite la crearea noii limbi
literare moldoveneşti au inclus:

• Notarea în scris a tuturor diferenţelor de rostire dintre graiul vorbit al moldovenilor


din Transnistria sau Basarabia şi limba română literară.

92
Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească
• Folosirea unor împrumuturi din rusă, de pildă: galstuh = cravată, slovari = dicţionar
• Născocirea unor neologisme mai ales pentru noţiuni abstracte care lipseau din
vorbirea obişnuită a ţăranilor moldoveni analfabeţi. Exemple de neologisme
născocite cu acest prilej: unofelnic = monoton, singurcîrmuiri = autoadministrare,
unogîndiri = unitate de idei, amuvremnic = contemporan

Exemplu de "limbă moldovenească" din anii '20 (transpusă în alfabet latin): "De-amu v-
o două luni di zăli, dicînd "Plugaru Roş" îşi lunjeşte discusîia dispri orfografia
moldovineascî, mai întîi trebui di spus cî sfada merji nu dispri limba moldovineascî, dar
dispri orfografii, adicî dispri sămnuirea sunitilor cari sînt în limba jii moldovineascî" (Petru
Chior, comisar al poporului pentru învăţămînt în RSSA Moldovenească, în broşura
"Despre orfografia moldovenească" din 1929).

În perioada 1932-1938 sovieticii au renunţat la teoria moldovenistă, trecându-se la


folosirea alfabetului latin şi a limbii române literare. În 1938 alfabetul chirilic a fost
reintrodus, adepţii alfabetului latin trimişi în puşcării, iar teoria limbii moldoveneşti diferită
de română a revenit în forţă. După al doilea război mondial, autorităţile sovietice au
introdus alfabetul chirilic şi noţiunea de limbă moldovenească şi în Basarabia, fără însă să
se revină la formele extreme de diferenţiere faţă de română propăvăduite în anii '20.
Limba literară moldovenească de după al doilea război mondial a fost practic identică cu
limba literară română, cu excepţia folosirii alfabetului chirilic şi a câtorva cuvinte diferite.

Diferenţele dintre limba moldovenească literară şi limba română constau în:

• Cuvinte oarecum "oficiale" în URSS: soviet suprem = parlament, soviet sătesc


(raional) = consiliu (sfat) local, ucaz = decret, colhoz = cooperativă agricolă, sovhoz
= întreprindere agricolă de stat
• Evitarea unor neologisme din română în favoarea unor sinonime care însă se află şi
ele în limba română literară, nefiind specific moldoveneşti: biruinţă = victorie, taină =
secret, norod = popor (se formase şi adjectivul norodnic = popular, al poporului)
• Cazuri relativ rare de folosire a unor forme dialectale: răsărită = floarea soarelui,
păpuşoi = porumb, harbuz = pepene verde (lubeniţă)

În 1989, limba moldovenească a fost declarată limbă oficială a Moldovei (pe atunci
încă RSS Moldovenească), iar folosirea alfabetului latin a fost restaurată.

După declararea independenţei Moldovei în 1991, constituţia a continuat promovarea


existenţei limbii moldoveneşti. O încercare din 1996 a preşedintelui moldovean Mircea
Snegur de a schimba numele limbii în română a fost anulată de către parlamentul
moldovean.

În 2002 guvernul Moldovei a încercat să dea limbii ruse aceleaşi privilegii ca limbii de
stat, prin introducerea acestei limbi ca limbă străină obligatorie în ciclul primar de
învăţământ – limba rusă este disciplină obligatorie în curriculumul gimnazial. Această
măsură a stârnit un val de indignare în rândul populaţiei majoritare vorbitoare nativă de
română, fiind organizate proteste împotriva acestei decizii în Chişinău şi în alte oraşe
importante. În cele din urmă noile legi au fost suspendate.

Distribuţie geografică
Potrivit datelor finale ale recensământului din 2004, 558 508 (16,5%) din cei 3 383 332
de locuitori ai Republicii Moldova (fără regiunea nistreană) au declarat limba română ca

93
Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească
limbă maternă, în timp ce 2 029 847 (60%) au declarat ca limbă maternă "limba
moldovenească".

Totodată, la capitolul limba vorbită de obicei dintre cele 2 milioane 564 de mii de
persoane care se declară etnici moldoveni, aproape 2 milioane (58,8%) declară că
vorbesc, zilnic, „limba moldovenească”. Alte 475 de mii afirmă că vorbesc româna.
Acestora li se adaugă şi aproximativ 70 de mii de cetăţeni care se consideră etnici români,
ridicând totalul celor care declară că vorbesc româna la peste jumătate de milion (16,4%),
dar totuşi de aproape 4 ori mai puţin decât numărul celor ce declară că vorbesc de obicei
"moldovenească".

Numărul celor care vorbesc româna este mai mare în mediul urban, unde aproximativ
23% din cei chestionaţi au afirmat că au limba română ca limba maternă şi că aceasta
este limba în care vorbesc de obicei. De asemenea 40% din populaţia Moldovei a indicat
limba moldovenească ca limbă maternă în mediul urban, dar procentul scade până la 37%
în capitolul limba vorbită de obicei. În mediul rural, raportul între română şi moldovenească
este de unu la şapte.

Româna şi moldoveneasca în recensământ

limba maternă limba vorbită de obicei


Populaţia
mold. % română % mold. % română %
general 2 029 847 60% 558 508 16,5% 1 988 540 58,8% 554 814 16,4%
urban 521 323 40% 302 857 23,2% 481 114 36,8% 299 815 22,9%
rural 1 508 524 72,6% 255 651 12,3% 1 507 426 72,5% 254 999 12,3%
Note:
1
Datele au fost înregistrate la recensământul din 2004 şi au fost publicate în aprilie 2006 de Biroul Naţional
de Statistică.
2
Procentele sunt raportate la populaţia totală (respectiv total urbană sau total rurală) a Republicii Moldova.

Modul în care s-a desfăşurat recensământul din 2004 la capitolul apartenenţă etnică şi
limba vorbită, a fost criticat de către reprezentanţii Consiliului Europei. Potrivit unui articol
al portalului „Moldova Azi“ din 18 mai 2005, grupul de experţi internaţionali în
recensăminte a declarat că "în general, recensământul moldovean a fost organizat de o
manieră profesionistă", dar au remarcat că subiectele din chestionare ce ţin de
naţionalitate şi limbă au fost cele mai delicate, în special înregistrarea răspunsurilor de
"moldovean" sau "român" şi de aceea a conclus că o atenţie deosebită va trebui să fie
acordată la utilizarea acestor date.

Şeful grupului de observatori ai Consiliului Europei care au monitorizat recensământul,


John Kelly, a declarat atunci că şapte din cele zece grupuri de observatori internaţionali au
înregistrat un număr considerabil de cazuri în care recenzorii le-au recomandat
respondenţilor să se declare moldoveni şi nu români.

Identitate
În şcoli, limba se numeşte română, iar în primii ani de democraţie a fost studiată chiar
cu manuale din România. Academia de Ştiinţe a Moldovei foloseşte termenul de limbă
română. Înainte de 19 iunie 2006 majoritatea instituţiilor oficiale moldoveneşti foloseau
acelaşi termen, inclusiv pe siturile lor web. O hotărâre a guvernului cu privire la modul de

94
Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească
publicare a informaţiei pe paginile oficiale ale autorităţilor administraţiei publice în reţeaua
Internet de la acea dată stipula că „informaţia pe paginile-web oficiale ale autorităţilor
administraţiei publice va fi publicată, în mod obligatoriu, în limba moldovenească şi în
limba rusă, în conformitate cu legislaţia în vigoare privind funcţionarea limbilor”. Unele
situri web s-au conformat normei, deşi există în continuare situri web care folosesc
denumirea de „limbă română” sau abrevieri ale acesteia. Printre siturile web care folosesc
în continuare denumirea de „limba română” se numără Ministerul Administraţiei Publice
Locale, Consiliul Naţional pentru Acreditare şi Atestare, Agenţia Privatizare de pe
lângă Ministerul Economiei şi Comerţului, Departamentul pentru Migraţie, Academia
de Ştiinţe a Moldovei, Agenţia Naţională pentru Reglementare în Telecomunicaţii şi
Informatică, Agenţia Relaţii Funciare şi Cadastru, Agenţia Naţională de Dezvoltare
Rurală şi multe altele. Există şi situri web disponibile doar în limba română (deci care nu
au indicatori de limbă) sau care în locul limbii afişează un steag tricolor (uneori cu stema
Moldovei), evitând astfel problema denumirii limbii.

În 1993, Vasile Stati şi-a exprimat convingerilor ce susţineau existenţa unei limbi
moldoveneşti de sine stătoare, diferită de cea română, în cartea sa „Moldovenii în lume”.
Cartea sa conţinea o mulţime de neadevăruri şi falsuri, lucruri care i-au atras o mulţime de
critici. Lui Stati i se părea totodată de neomis faptul că anterior, mulţi autori moldoveni îşi
numeau limba moldovenească, de la Grigore Ureche la Miron Costin sau Dimitrie
Cantemir.

Eugen Coşeriu, implicat şi el în dezbaterea referitoare la glotonimul de „limbă


moldovenească”, preciza că înşişi susţinătorii moldovenismului scriu într-o română
îngrijită, pe care o denumesc „moldovenească”, fapt care constituie un argument irefutabil
împotriva existenţei acestei limbi ca limbă de sine stătătoare şi în favoarea punctului de
vedere că cele două glotonime sunt pur şi simplu sinonime. Ion Stici afirma că nicio limbă
nu poate avea două denumiri, în timp ce fostul preşedinte moldovean, Mircea Snegur
găsea recunoaşterea a două glotonime pentru o limbă incompatibilă cu adevărul ştiinţific.
Snegur afirma în discursul său din 27 aprilie 1995: „Numele corect al limbii pe care o
vorbim este română, iar cei ce nu vor să înţeleagă – să consulte savanţii, care ştiu mai
multe despre etimologia şi dezvoltarea limbii noastre.”

Totodată, idiomul moldovenesc este de cele mai multe ori asociat celorlalte graiuri
vorbite pe teritoriul României, muntenesc, crişean ş.a., aşadar o echivalare între cele două
este nepotrivită (după Ion Stici, Silviu Berejan, Vitalie Marin, Eugen Coşeriu). Astfel,
cuvintele lui Stati despre aşa-numita „limbă moldovenească” sunt de cele mai multe ori
calificate drept „himere”, „un fals ştiinţific”, o „absurditate”, o „utopie”, un „act de genocid
etnic şi cultural”. Glotonimul de „limbă moldovenească” a primit la rândul său calificative ca
„fals” (Nicolae Leahu, Gheorghe Mihăilă), „himeric” (Vlad Cubreacov), „artistic”
(Moldopres, 20 iulie 1995).

Din punct de vedere internaţional, termenul de „limbă română” este folosit pentru a
denumi limba oficială în Republica Moldova de către diverse instituţii şi organizaţii, ca
ONU, Uniunea Europeană, Banca Mondială, CIA sau Departamentul de Stat al SUA.

În anul 2002, ministrul moldovean de Justiţie Ion Morei, a declarat că româna şi


moldoveneasca sunt una şi aceeaşi limbă, şi că Constituţia Republicii Moldova ar trebui
modificată, nu neapărat prin schimbarea cuvântului moldovenească în română, ci prin
adăugarea sintagmei „Româna şi moldoveneasca sunt aceeaşi limbă“. Ministrul
moldovean al Învăţământului, Valentin Beniuc, zicea: „Am spus nu o dată că noţiunile de
limbă moldovenească şi limbă română reflectă unul şi acelaşi fenomen lingvistic în
esenţă“.

95
Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească
Academicianul Silviu Berejan, cercetător ştiintific principal în cadrul Institutului de
Lingvistică de pe lângă Academia de Ştiinţe a Moldovei, a pledat în Conferinţa privind
denumirea limbii de stat a Republicii Moldova pentru inexistenţa unei aşa-numite limbi
moldoveneşti.

Unele dintre cele mai impresionante contribuţii în sprijinul identităţii sunt lucrările lui
Nicolae Mătcaş, printre care şi Comunicarea prezentată la Congresul al V-lea al Filologilor
Români, Iaşi-Chişinău, 6-9 iulie 1994. Mătcaş, la fel ca şi Coşeriu, reformulează
„argumentele“ moldoveniste (aşa încât acestea să sune a texte ştiinţifice), după care
desfiinţează teoria moldovenistă, paragraf cu paragraf. La sfârşit filologul îşi „justifică“
gestul: „Ştiinţa nu trebuie să se afle la cheremul cutărui sau cutărui conducător sau partid,
scopul suprem al ei constând în a sluji adevărul.“

Conform relatărilor despre recentul recensământ moldovean, aproximativ 2/3 din cei
care şi-au declarat limba maternă ca fiind română sau moldovenească au folosit primul
termen. Ulterior, datele oficiale finale ale recensământului au arătat că doar puţin peste o
cincime din vorbitorii de limbă română/moldoveană au indicat româna ca limă maternă,
însă rezultatele cu privire la acest subiect au fost puse la îndoială.

Bilingvism
Dialectul moldovenesc îmbogăţit cu elemente de vocabular din limba rusă este
preponderent folosit la nivel naţional. În oraşe (cu excepţia Transnistriei, româna
moldovenească şi rusa sunt folosite într-un raport de 50:50, deşi dialectul moldovenesc
câştigă teren în ultimii ani ca limbă oficială şi limbă vorbită de obicei.

Un fenomen frecvent este folosirea cuvintelor şi construcţiilor ruseşti, a calcurilor de


formă şi sens în limba vorbită în Moldova. De obicei, cuvântul rus vine declinat după
regulile gramaticale ale limbii române. Există totuşi cazuri când o astfel de adaptare la
forma de plural a substantivului este greoaie sau chiar imposibilă din punct de vedere
fonetic. În acest caz, cuvântului îi este ataşat un articol enclitic la forma sa rusă de plural.
Elocvente pentru această situaţie, care apare la substantivele ruseşti terminate în „-чка”,
„-жка” (şi analog la cele cu terminaţia „-ска”, „-шка”, „-вка” printre altele) sunt exemple ca
„tapocichile” (pantofii sport), „bulocichile” (chiflele), „leajchile” (bătătoarele), „sosischile”
(cârnăciorii), „slivchile” (cremele). Vocabularul cultural şi terminologia ştiinţifică este aliniat
în schimb limbii române.

O altă marcă a bilingvismului este penetrarea balcanismelor în limba rusă. În acest


sens, se remarcă nediferenţierea între desemnarea locului (prepoziţional) şi direcţia
deplasării (acuzativ), de exemplu „oни приехали в городе” în loc de „в город” (au venit în
oraş/sunt veniţi în oraş). Mai rar, apare folosirea formelor personale în locul infinitivului
„позволяет, чтоб мы работали” (ne permite a lucra/ne permite să lucrăm). De remarcat
este şi tranzitivitatea acţiunii substantivului, de exemplu „oб увековечении имя певицы”
(despre eternalizarea numelui cântăreţei), sau expresii ca „это я тоже имею
запланировано” însemnând asta am plănuit şi eu (folosită şi de preşedintele Petru
Lucinschi în discursul său din 29 noiembrie 1996), care ilustrează folosirea construcţiei
perfectului după modelul limbilor vest-europene (romanice) în limbile slavice (un fapt
asemănător apare în limba macedoneană, datorat substratului său aromân).

96
Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească
Diferenţe
Ortografie şi alfabet

Principala diferenţă de ortografie între cele două variante consta înainte de publicarea
„Dicţionarului ortografic al limbii române (ortopepic, morfologic, cu norme de punctuaţie)”
(elaborat de Academia de Ştiinţe a Moldovei şi recomandat spre editare în urma şedinţei
din 15 noiembrie 2000) în folosirea literelor â şi î. În timp ce în româna standard sunt
folosite ambele glife (cu excepţia unor publicaţii care continuă să folosească ortografia de
dinainte de 1990), cu reguli clare de folosire (a se vedea â şi î), în româna moldovenească
era recomandată folosirea lui î din i. Totuşi, multe publicaţii de limbă română din Republica
Moldova foloseau şi înainte de acest moment â (Flux, Accente, Ziarul de Garda, Timpul,
etc.), la fel cum în România există publicaţii care folosesc vechea ortografie (Academia
Caţavencu printre altele). Faptul că ortografia oficială reglementată în Republica Moldova
impunea folosirea în exclusivitate a literei î se datora faptului că, după perioada sovietică
în care româna era scrisă cu alfabetul chirilic, când Academia de Ştiinţe a Moldovei a
adoptat alfabetul latin cu ortografia din România, Academia Română încă nu
reintrodusese simbolul â în forma inspirată de ortografia interbelică.

Din acelaşi motiv, cuvântul sunt se scria în Moldova sînt.

În perioada comunistă, şi în primii ani de după revoluţie, româna din România folosea
la rândul ei aceeaşi ortografie (scrierea cu î din i şi sînt). Decizia de a reforma ortografia
pentru a include şi caracterul „â” a fost luată de Academia Română în 1993.

Cu toate acestea în noua ediţie a „Dicţionarului ortografic al limbii române (ortopepic,


morfologic, cu norme de punctuaţie)” se aplică Hotărârea Adunării generale a Academiei
Române din 17 februarie 1993 privind la revenirea la „â” şi „sunt” în ortografia limbii
române. „Dicţionarul ortografic al limbii române (ortopepic, morfologic, cu norme de
punctuaţie)” este elaborat pe baza „Dicţionarului ortografic cu elemente de ortoepie şi
morfologie”, apărut la Chişinău în anul 1990, care, la rândul lui, a fost pregătit după
„Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române”, publicat la Editura
Academiei Române în anul 1982, şi reprezintă, în esenţă, o ediţie adăugată a acestora.
Ediţia s-a îmbogăţit cu 25 000 de unităţi lexicale, ajungând astfel la cifra de 75 000.

În Republica Moldova, alfabetul chirilic a fost înlocuit de cel latin în 1989. Conform unui
studiu AEGEE din 1997, aproape toată populaţia urbană moldovenească cunoaşte
alfabetul latin, deşi mulţi moldoveni de peste 30 de ani preferă literele chirilice.

Vocabular

În 2003, Vasile Stati, un promotor al argumentului „moldovenist“, a publicat un dicţionar


moldovenesc-român, cu o prefaţă virulentă şi cu scopul declarat de a demonstra că în cele
două ţări se vorbesc limbi diferite. Lingviştii Academiei Române au declarat că toate
cuvintele moldoveneşti sunt de asemenea cuvinte româneşti. Şi în Republica Moldova,
şeful Institutului de Lingvistică din cadrul Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Ion Bărbuţă, a
descris dicţionarul ca fiind o „absurditate, servind scopuri politice“. Aceste reacţii
academice au fost catalogate ca tendinţe expansioniste româneşti de către Stati, care a
acuzat guvernul român de aceasta în faţa forurilor internaţionale.

97
Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească
Situaţia din Ucraina
În perioada sovietică, în RSS Ucraineană minoritatea românofonă a fost împărţită între
"moldoveni" şi "români" pe baza criteriului geografic, astfel:

• În regiunea Odesa care cuprinde Sudul Basarabiei şi cele 8 raioane din fosta RASS
Moldovenească care în 1940 au fost incluse în Ucraina, toţi românofonii au fost
etichetaţi drept moldoveni, iar limba vorbită de ei drept moldovenească.
• În Transcarpatia (Maramureşul de Nord) românofonii erau recunoscuţi ca având
naţionalitate română.
• În regiunea Cernăuţi populaţia românofonă era împărţită între "moldoveni" şi
"români" după criterii nu foarte exacte (uneori în cadrul aceleiaşi familii existau
asemenea împărţiri artificiale), însă ca regulă generală nu foarte strict aplicată, în
partea basarabeană a regiunii (fostul judeţ Hotin) românofonii erau declaraţi
moldoveni, iar în partea bucovineană a regiunii era acceptată şi declararea
naţionalităţii române.
• În celelalte regiuni ucrainene unde existau sate româneşti, locuitorii erau consideraţi
moldoveni.

În sistemul de învăţămînt pentru minoritatea românofonă se folosea exclusiv "limba


moldovenească" scrisă cu alfabet chirilic. Inclusiv românilor din Maramureşul de Nord,
care niciodată nu s-au considerat moldoveni şi erau recunoscuţi oficial drept români de
autorităţile sovietice, li se preda în şcoli "limba moldovenească".

După trecerea la alfabetul latin în Republica Moldova, au trecut la alfabetul latin şi


moldovenii din Ucraina.

În Ucraina, învăţământ în limba română/moldovenească există doar în regiunile Odesa,


Cernăuţi şi Transcarpatia. În perioada de început a URSS, înainte de al doilea război
mondial, au existat şcoli moldoveneşti şi în alte regiuni.

Situaţia lingvistică în stânga Nistrului


Aşezăminte moldoveneşti sunt menţionate în stânga Nistrului încă din secolul XVII, cu
toate că acestea nu au făcut niciodată parte din Principatul Moldovei. Până la includerea
acestui spaţiu în Imperiul Rus la sfârşitul secolului XVIII, aşezările s-au aflat sub
stăpânirea tătarilor, cu excepţia nordului inclus în Regatul Poloniei. Odată cu formarea în
1924 a Republicii Sovietice Socialiste Autonome Moldoveneşti, limba română a fost
introdusă în educaţie, presă şi publicistică. Până în 1928 s-a dezvoltat limba română,
scrisă iniţial cu caractere chirilice – pentru acomodarea populaţiei, iar mai apoi cu alfabetul
latin. Această dezvoltare a fost întreruptă în anii următori, în scopul sincronizării cu politica
de proletcultism a Uniunii Sovietice, care cerea anularea realizărilor progresive ale
societăţii civile. Acest fapt a afectat şi idiomul moldovenesc care trebuia să funcţioneze ca
o limbă independentă faţă de limba română, politică al cărui principal susţinător era
lingvistul Leonid Madan. Noile norme fonetice şi gramaticale, precum şi neologismele
introduse nu s-au bucurat de succes şi au fost eliminate în 1932, fapt urmat de adoptarea
normei literare limbii române cu alfabet latin. Această perioadă nu a durat decât până în
1938, până la începerea terorii staliniste, a cărei victime au fost „românizatorii”, alături de
milioane de alţi „duşmani ai poporului”. Limba standard a fost din nou scrisă cu caractere
chirilice şi îmbogăţită cu cuvinte de sorginte rusă, după o normă construită de I. C.
Ciobanu.

98
Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească
În iunie 1940, după 22 de ani de la unirea din 1918, Uniunea Sovietică reocupa
Basarabia şi ocupa Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa. Un an mai târziu, România a atacat
URSS-ul, ca parte a Operaţiunii Barbarossa şi a eliberat ţinuturile vremelnic ocupate, în
acelaşi timp ocupând şi teritoriile dintre Bug şi Nistru (care au primit prin extensie numele
de Transnistria). Dupa o perioadă numai de 3 ani în care limba şi alfabetul moldoveneşti
au fost înlocuite de limba română şi grafia latină, zona a fost reocupată de URSS în 1944
şi a rămas în cadrul statului unional sovietic până disoluţia acestuia din 1991. După război,
conducerea sovietică a renunţat la planurile de introducerea unei limbi de stat bazată pe
dialectul moldovenesc, urmând ca după mai multe concesii limba română să devină limba
standard, dar scrisă încă cu caractere chirilice. Statutul limbii în Transnistria era până în
1989 identic cu cel din Basarabia, deşi în mediul cotidian româna avea o importanţă mult
mai redusă în stânga Nistrului – o cauză a acestui fapt era şi faptul că moldovenii
constituiau doar 40% din populaţie, iar prestigiul limbii era chiar şi printre ei mai scăzut
decât în restul RSS Moldoveneşti. În timp ce deja în 1989 în Basarabia limba era denumită
„română”, fiind introdus şi alfabetul latin, autorităţile de la est de Nistru şi-au declarat
unilateral independenţa faţă de Republica Moldova şi au adopta rusa, ucraineana şi
moldoveneasca ca limbi oficiale. De fapt însă, limba de stat în republica separatistă
nistreană este rusa, dominantă în mediul urban, în special în capitala Tiraspol. În mass
media este folosită şi aşa-numita „moldovenească”, limba română standard scrisă cu
alfabetul chiriclic. Universitatea, care a folosit pentru o perioadă de timp alfabetul latin, a
fost mutată la Chişinău. Astfel, Universitatea de Stat din Tiraspol se află în Chişinău, iar la
Tiraspol funcţionează Universitatea Nisteană Şevcenco. În general, dialectul moldovenesc
joacă un rol periferic în mediul din stânga Nistrului.

Republica s-a autodenumit „Nistrenia”. Numele de „Transnistria” era folosit în România


înaintea izbucnirii celui de Al Doilea Război Mondial, fără să posede conotaţii speciale. În
URSS însă, numele făcea referire la regimul de ocupaţie româno-german asupra
teritoriului dintre Nistru şi Bug (cu centrul la Odessa) din perioada 1941-1944, motiv pentru
care termenul este evitat în zilele noastre. Cu toate acestea, termenul „Nistrenia” se
conformează normei lingvistice româneşti.

În vara lui 2004, miliţiile separatiste au început să închidă şcolile din Transnistria în
care se preda limba română cu alfabet latin, iar părinţii şi elevii care s-au opus au fost
arestaţi. O parte din elevii care au luptat la acea vreme pentru a se putea exprima în limba
română şi-au petrectut sărbătorile de iarnă din 2004 în România la invitaţia Ministerului
Afacerilor Externe. Şcolilele româneşti închise au fost apoi redeschise, însă acestea au
statut de "şcoli neguvernamentale", şi în consecinţă nu primesc fonduri de la autorităţile
RMN. Potrivit agenţiei de presă oficiale de la Tiraspol, Olivia-Press, în şcolile din stânga
Nistrului, 11 200 de elevi învaţă în „limba moldovenească” (cu alfabetul chirilic), în vreme
ce 3.400 de elevi sunt înscrişi în cele 6 instituţii de învăţământ neguvernamentale în care
se învaţă în „limba română” (cu alfabetul latin).

99
Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească
II.3.Istoria limbii române în Republica Moldova

Invăţătoare şi elevi la o şcoală rurală din Basarabia în


perioada interbelică

Istoria „limbii moldoveneşti” se referă la


istoria limbii române în regiunile istorice şi
politice Basarabia şi Transnistria, unde poartă
în mod oficial numele de „limba
moldovenească”.

Situaţia limbii vorbite în


Moldova înainte de 1812
Domnul Laţcu (aproximativ 1365-1373), fiul primului domnitor al Moldovei, era
recunoscut de către Sfântul Scaun ca "Duce al Moldovei" printr-o scrisoare în care se
adăuga că Moldova este parte a naţiunii vlahe (române): dux Moldavie partium seu
nationis Wlachie.

Cronicarul polonez Jan Długosz afirma în 1476 că moldovenii şi valahii "au aceleaşi
limbă şi obiceiuri". Trimiteri la o aşa-numită "limbă moldovenească" pot fi găsite în lucrări
timpurii precum cea a lui Grigore Ureche Letopiseţul Ţării Moldovei, unde autorul notează
că de fapt această limbă este vorbită de moldoveni, valahi şi vlahii transilvăneni.

Miron Costin, în lucrarea sa De neamul moldovenilor, afirmă că naţiunea română


trăieşte în Moldova, Muntenia şi ţinuturile ungureşti şi mai notează că, deşi oamenii din
Moldova se autodenumesc "moldoveni", ei îşi numesc limba "românească", nu
moldovenească.

Marele cărturar Dimitrie Cantemir afirmă în Descriptio Moldaviae (Berlin 1714) că


moldovenii vorbesc aceiaşi limbă cu valahii şi transilvănenii. Cantemir este primul care
introduce ideea că anumite cuvinte româneşti au rădăcini dacice.

Rusificarea limbii în Basarabia ocupată de Imperiul Rus


În primii ani ai ocupaţiei ţariste de după 1812, peste 95% din populaţia regiunii era
românească, iar limba română a foat acceptată ca limbă oficială în instituţiile basarabene,
alături de limba rusă.

Gradual, limbii ruse a început să i se acorde o tot mai mare importanţă. Conform
autorităţilor imperiale, din 1828 actele oficiale au început să fie publicate numai în limba
rusă, iar pe la 1835, s-a acordat un termen de 7 ani în care instituţiile statului mai puteau
accepta acte redactate în limba română.

Limba română a mai fost acceptată ca limbă de predare în învăţământul public până în
1842, din acest moment statutul ei devenind unul de obiect secundar. Astfel, la seminarul
din Chişinău limba română s-a regăsit printre materiile obligatoriu de studiu, (10 ore pe
săptămână) până în 1863, când catedra respectivă a fost desfiinţată. La Liceul nr. 1 din
Chişinău, elevii aveau posibilitatea să aleagă studiul uneia dintre următoarele limbi:
100
Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească
română, germană şi greacă până pe 9 februarie 1866, când autorităţile imperiale au
interzis studierea limbii române, oferind următoarea explicaţie: "elevii cunosc această
limbă în modul practic, iar învăţarea ei urmăreşte alte scopuri".

Prin 1871, ţarul a emis un ucaz "Asupra suspendării studierii limbii române în şcolile
din Basarabia" deoarece "în Imperiul Rus nu se studiază limbile locale".

Statutul limbii moldoveneşti în timpul stăpânirii ruseşti


Situaţia lingvistică din Basarabia din 1812 până în 1918 a evoluat de la bilingvism până
la impunerea unei singure limbi oficiale – limba rusă. Limba rusă a căpatat statut de
singură limbă oficială, în timp ce limba română era limba majorităţii populaţiei. Evoluţia
acestei situaţii şi inventarea noii limbi moldoveneşti poate fi împărţită în cinci perioade.

Prima fază: 1812 – 1828

Perioada 1812 – 1828 a fost una de bilingvism funcţional. Deşi limba rusă avea o
poziţie privilegiată, limba română era folosită în special în domeniile administraţiei publice,
învăţământului public (în special cel religios) şi culturii. În anii care au urmat imediat
anexării Basarabiei, păstrarea limbii şi obiceiurilor naţionale deveniseră foarte importante.
La Seminarul teologic din Chişinău, deschis în 1813, a fost publicată o gramatică a limbii
române, iar imprimeriile din Chişinău au început tipărirea de carte religioasă în limba
română.

A doua fază: 1828 – 1843

Perioada 1828 –1843 a fost una a bilingvismului parţial diglosic. În această perioadă, a
fost interzisă folosirea limbii române în administraţie. Româna a fost exclusă din codul
civil, dar a continuat să fie folosită în învăţământ, dar numai ca un subiect separat. Au fost
publicate manuale bilingve, aşa cum a fost gramatica româno-rusă Bucoavne a lui Iacob
Ghinculov. Cărţile religioase şi predicile de duminică din biserici au rămas singurele forme
de manifestare publică a limbii române. Până în 1843, înlocuirea limbii române din
administraţie a fost completă.

A treia fază: 1843 – 1871

Perioada dintre 1843 şi 1871 a fost aceea a asimilării. Limba română a mai continuat
să fie obiect de studiu până în 1866 la "Liceul regional", până în 1867 la "Seminarul
teologic" şi până în 1871 în şcolile primare din teritoriu. După acest moment, studierea
limbii române a fost interzisă prin lege.

A patra fază: 1871 – 1905

Perioada 1871 – 1905 a fost una de monoglotism oficial în rusă. Orice folosire publică
a limbii române a fost înlocuită cu limba rusă. Româna a continuat să fie folosită doar în
familie şi între prieteni. Aceasta a fost una dintre perioadele cu cel mai înalt grad de
asimilare din Imperiul Rus. În 1872, Pavel Lebedev a ordonat ca toate documentele

101
Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească
bisericeşti să fie scrise exclusiv în limba rusă, iar, în 1882, tiparniţa bisericească din
Chişinău a fost închisă din ordinul Sfântului Sinod.

A cincea fază: 1905 – 1917

Perioada 1905 – 1917 a fost una a creşterii conflictelor lingvistice, apărute odată ce
redeşteptarea conştiinţei naţionale româneşti. În 1905 şi 1906 zemstvele basarabene au
cerut reintroducerea limbii române ca "limbă obligatorie de studiu" şi "libertatea de studiere
în limba maternă (română)". În acelaşi timp, au început să apară primele ziare în limba
română: Basarabia (1906), Viaţa Basarabiei (1907), Moldovanul (1907), Luminătorul
(1908), Cuvînt moldovenesc (1913), Glasul Basarabiei (1913). Din 1913, Sfântul Sinod a
permis "bisericilor din Basarabia să folosească limba română".

Limbă moldovenească a fost o inveţie a acestor timpuri, scopul statului ţarist fiind acela
al creării unei limbi care să se deosebească cel puţin prin nume de limba română. Cu
toate acestea, Ştefan Margeală, care publica în 1827 un dicţionar biligv, afirma în prefaţă
că lucrarea sa doreşte "să ofere celor 800.000 de români care trăiesc în Basarabia,... ca şi
milioanelor de români care trăiesc de cealaltă parte a Prutului, posibilitatea cunoaşterii
limbii ruse şi, de asemenea, fiind destinată ruşilor care doresc să studieze limba română".
În 1865, Ioan Doncev, în prefaţa abecedarului său şi a manualului de gramatică, afirma că
moldoveneasca este valaho-română, ori română. Totuşi, după această dată, termenul
"limba română" apare numai sporadic în corespondenţa autorităţilor şcolare. În mod
gradual, limba moldovenească devine singura denumire acceptată pentru limba vorbită de
majoritatea populaţiei băştinaşe. Această situaţie s-a dovedit folositoare pentru cei care
doreau o separaţie culturală a Basarabiei de România.

Deşi se referă la o altă perioadă istorică (cea de după 1991), afirmaţia lui Kl. Heitmann
este valabilă şi pentru ce s-a întâmplat la sfârşitul secolului al XIX-lea începutul celui de-al
XX-lea: "Teoria a două limbi – română şi moldovenească – a servit atât la Moscova, cât şi
la Chişinău, pentru combaterea veleităţilor naţionaliste ale Republicii Moldova, fiind în fapt
o acţiune împotriva naţionalismului românesc". (Heitmann, 1965). Obiectivele ale politicii
lingvistice ruseşti în Basarabia s-a schimbat de la interzicerea limbii române la
dialectizarea ei. A. Arţimovici, un funcţionar superior al Departamentului Educaţiei cu
sediul la Odessa, scria într-o scrisoare către Ministerul Instrucţiunii Publice ( 11 februarie
1863): "Opinia mea este că va fi greu de oprit populaţia românească din Basarabia să
folosească limba din principatele învecinate, unde populaţia românească concentrată
poate dezvolta limba bazată pe elementele ei latine, care nu sunt bune pentru limba slavă.
Direcţiile guvernamentale legate de acest caz, care urmăresc să creeze un nou dialect in
Basarabia, mai puternic bazat pe limba slavă, vor fi, aşa cum se va vedea, fără folos: nu
putem sili profesorii să predea o limbă care va muri curând în Moldova şi Valahia... părinţii
nu vor dori ca urmaşii lor să înveţe o limbă diferită de cea pe care o vorbesc în mod
curent". Deşi anumiţi oficiali, asemeni lui Arţimovici, şi-au dat seamă că dezvoltarea unui
dialect diferit de limba vorbită în Principatele Unite nu va fi niciodată o încercare
încununată de succes, cei mai mulţi funcţionari guvernamentali ţarişti,"urărind ţelul
îndeplinirii politicii guvernului, au numit în mod tendenţios limba majoritară
moldovenească, chiar şi in contextele în care română se folosise întotdeauna până
atunci".

Începuturile limbii moldoveneşti

102
Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească

Harta României din 1924. România cuprindea la acea dată cea mai mare parte a ceea ce este azi Republica
Moldova. Pe malul stâng al Nistrului se află RSSA Moldovenească, (1924 – 1940), care este azi în cea mai
mare parte regăsită în Transnistria.

Teritoriul Basarabiei, care formează cea mai mare parte a Republicii Moldova din zilele
noastre, şi care reprezintă partea estică a regiunii istorice a Principatului Moldova, a fost
anexată de Imperiul Rus în 1812 şi a rămas sub stăpânirea ruşilor până în 1917. În 1918,
Basarabia s-a unit cu România.

În Uniunea Sovietică, autorităţile comuniste au luat în 1924 iniţiativa creării RSSA


Moldoveneşti în cadrul RSS Ucrainiene. Autorităţile au proclamat că limba vorbită de
moldoveni este "limba moldovenească", după cum pare, pentru a da regiunii o identitate
separată de cea română. Alfabetul latin, care fusese folosit pentru scrierea limbii în ultimii
80 de ani a fost înlocuit cu o versiune a alfabetului chirilic, derivată din alfabetul rus.
Justificarea autorităţilor a fost aceea că, în urmă cu 80 de ani, limba fusese scrisă cu
alfabetul chirilic.

După 1944, când Basarabia a ajuns din nou sub stăpânire rusească, refugierea unei
părţi a populaţiei băştinaşe în România, deportările etnicilor români din Basarabia şi
încurajarea aşezării în noua republică sovietică a cetăţenilor din restul URSS-ului, a făcut
ca în RSS Moldovenească să apară mari comunităţi de rusofoni. În perioada sovietică,
moldovenii au fost încurajaţi să înveţe limba rusă ca premisă obligatorie pentru accesul la
învăţământul superior, la un statut social şi politic superior. Toate aceste acţiuni au dus la
proliferarea împrumuturilor lingvistice ruseşti în limba băştinaşilor.

Românizatorii şi originaliştii
În perioada de existenţă a RSSA Moldoveneşti a existat o dispută între suporterii –
"românizatorii" sau "româniştii" – şi oponenţii – "originaliştii" – convergenţei limbilor
moldoveneşti şi române.

În particular, originaliştii încercau să pună bazele unei limbi literare moldoveneşti


bazate pe graiul local. Au fost create neologisme pentru acoperirea articolelor tehnice
pentru care limba locală nu avea echivalente. Ca urmare, textele ştiinţifice, de exemplu din
botanică sau fizică, au devenit de neînţeles pentru neiniţiaţi.

În februarie 1932, comuniştii moldoveni au primit sarcina din partea Partidului


Comunist Ucrainian să schimbe grafia limbii moldoveneşti astfel încât să se folosească
alfabetul latin. Aceasta era o parte a unei mai vaste campanii în URSS, care urmărea
latinizarea alfabetelor limbilor naţionalităţilor mai puţin numeroase. Acţiunea se baza pe

103
Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească
teoria lingvistului sovietic Nicolai Marr, care postula convergenţa către o singură limbă
mondială, care trebuia să fie limba societăţii fără clase – comunismul. Această directivă a
fost sabotată pasiv de "originalişti", până când Stanislav Kosior (Secretar General al
Partidului Comunist Ucrainian) şi o delegaţie de comunişti moldoveni au fost primiţi de
Stalin – unde, după cum se afirmă, s-a insitat pe o mai rapidă latinizare, cu scopul suprem
al convergenţei culturilor moldoveneşti şi română, care urmărea ca, într-un viitor apropiat,
Moldova şi România să fie unite, evident sub domnia sovietică. Totuşi, rezistenţa la
românizare a persistat şi, după 1933, un număr de "originalişti" reprezentativi au fost
întamniţaţi, cărţile lor distruse, iar neologismele inventate de ei, interzise.

După Plenara CC al PC al URSS din februarie-martie 1937, care a exacerbat epurările


staliniste, atât romanizatorii, cât şi originaliştii au fost declaraţi "spioni imperialişti": primii
ca"agenţi ai României boiereşti" ("Боярская Румыния"), iar cei din urmă datorită sabotării
latinizării alfabetului.

In februarie 1938, comuniştii moldoveni au emis o declaraţie prin care treceau încă o
dată modul de scriere la alfabeltul chirilic, această declaraţie fiind oficializată printr-o lege
a republicii autonome. Motivul invocat de această dată a fost acela că latinizarea a fost
folosită de "elementele burghezo - naţionaliste" pentru "îndepărtarea populaţiei
moldoveneşti de cele ucrainiene şi ruse, cu scopul final al separării Moldovei Sovietice de
URSS".

Limba moldovenească în RSS Moldovenească


În iunie 1940, după 22 de ani de la unirea din 1918, Uniunea Sovietică reocupa
Basarabia şi ocupa Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa. Un an mai târziu, România a atacat
URSS-ul, ca parte a Planului Barbarossa şi a eliberat ţinuturile vremelnic ocupate, în
acelaşi timp ocupând şi teritoriile dintre Bug şi Nistru (care au primit prin extensie numele
de Transnistria). Dupa o perioadă numai de 3 ani în care limba şi alfabetul moldoveneşti
au fost înlocuite de limba română şi grafia latină, zona a fost reocupată de URSS în 1944
şi a rămas în cadrul statului unional sovietic până disoluţia acestuia din 1991.

În 1956, în timpul reabilitării victimelor represiunilor staliniste, a fost făcut un raport


special cu privire la statutul limbii moldoveneşti, prin care se afirma că discuţiile dintre
romanizatori şi originalişti din deceniul al patrulea au fost în mare parte neştiinţifice, de
vreme ce în republică erau foarte puţini lingvişti, iar gramatica şi vocabularul de bază al
limbilor literare română şi moldovenească erau practic identice, în timp ce diferenţele erau
neesenţiale. Planul de convergenţă al limbilor română şi moldovenească a fost aprobat
încă o dată, în substrat fiind situaţia din Republica Populară Română.

Cu toate acestea, ultimul plan nu a fost pus niciodată în practică. Mai mult, pentru a
justifica ocuparea Basarabiei, teoriile eliberării poporului moldovenesc de sub jugul
otoman de către ruşi, a trădării naţionale a burghezo-moşierimii moldovene reprezentate
în Sfatul Ţării, care a proclamat Unirea din 1918, a ocupaţiei româneşti, ca şi teoria
aberantă a existenţei a încă unui popor neolatin în răsăritul Europei (ceea ce ar fi implicat
existenţa a încă unei limbi romanice – limba moldovenească), născut prin romanizarea
separată a dacilor şi a geţilor, au fost ridicate la rang de politică oficială în RSS
Moldovenească.

Diferiţi reprezentanţi ai lumii ştiinţifice sovietice, istorici sau lingvişti, s-au străduit în
cadrul unor diferite întâlniri internaţionale să obţină recunoaşterea teoriilor
desnaţionalizatoare.

104
Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească
Revenirea la grafia latină
În 1989, versiunea din acel moment al alfabetului român a fost proclamată alfabet
oficial în RSS Moldovenească, unde limba oficială se numea în continuare
moldovenească.

După proclamarea independenţei Moldovei din 1991, "româna" a fost proclamată limbă
oficială, (alături de alte simboluri oficiale de inspiraţie românească: imnul naţional
Deşteaptă-te, române!, steagul tricolor albastru-galben-roşu, stema naţională), pentru ca,
în 1994, prin noua constituţie să se revină la denumire oficială din perioada sovietică,
aceea de "limbă moldovenească".

Când în 1992, Academia Română a schimbat unilateral ortografia oficială a limbii


române, Institutul de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe a Moldovei nu a făcut schimbări
asemănătoare.

În 1996, o încercare a preşedintelui Mircea Snegur de schimbare a numelui limbii


oficiale în "română" a fost respinsă de Parlamentul moldovenesc, sub motivul că ar
încuraja expansionismul românesc.

În 2002, o încercare a guvernului de la Chişinău de a acorda limbii ruse statutul de a


doua limbă oficială şi de obiect obligatoriu de studiu în şcoli a provocat un val de indignare
populară în capitală şi în numeroase localităţi ale republicii. În faţa valului de proteste, s-a
renunţat la această hotărâre.

În 2003, a apărut la Chişinău un Dicţionar Moldovenesc-Românesc al cărui autor,


Vasile Stati, relua practic multe dintre teoriile lingvistice sovietice. Lingviştii Academiei
Române au demonstrat că toate cuvintele moldoveneşti din dicţionar sunt şi cuvinte
româneşti, iar cele câteva care nu-şi au corespondent sunt neologisme rezultate în urma
rusificării. La Chişinău, preşedintele Academiei Moldovei, Ion Bărbuţă, a descris dicţionarul
ca pe "o absurditate, servind interease politice". Stati, a acuzat pe membrii celor două
academii naţionale de promovarea "colonialismului românesc".

La recensământul din 2004, presa a afirmat că două treimi din populaţia


moldovenească a republicii a declarat că limba lor maternâ este "româna", iar o treime -
"moldoveneasca", acesta fiind motivul pentru care rezultatele oficiale ale recensământului
oficial au întârziat să fie publicate.

105
Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească
II.4.De neamul moldovénilor, din ce ţară au ieşit
strămoşii lor
de Miron Costin
Capul al şaselea - De numerile neamului acestor ţări şi de port
şi de limba graiului, de unde au luat, aşijderea şi de tunsura,
carei să află şi acmu la prostime pe supt munte, lăcuitorii ce
suntu şi de lége creştinească, de unde au luat
Mare dovadă neamurilor, din ce rădăcină şi izvor suntŭ, numile care au şi în de sine şi
la alte ţări streine şi măcară că nici un neam nu ieste în toată lumea să aibă numai un
nume, ci unile dispre capetile céle dintăi a vreunui norod stăpânitoare, alte nume suntŭ di
pre locuri, de unde suntŭ începute, multe di pre cetăţi mari, multe de pre ape vestite. Cum
vedem neamul nemţescŭ suptŭ acéste numere: întăi şi mai ales şi mai de cinste: alamani
şi aşa le zic istoriile céle vechi şi turcii; al doilea nume: gherman, adecă doi fraţi, latinéşte
ghermanus; o seamă de istorici le zicŭ tevtones, di pre capul lor Tevton, italiianii zicu
tudesco, poate fi iară di pre Tevton; léşii, moscalii, noi zicem némţi. Mai apoi alte numere
despărţite ca crăngile dintr-un copaciŭ: şvedzii, danii, franţozii, saxonii, belghii, batavii şi
alte ţări mai mărunte, totŭ din rădăcina cea véche a alamanilor crăngi şi părţi suntŭ.

Aşa hişpanii; ibării, ţiltiberii, portogalii, iară tot un neam suntŭ; franţozii, galii tot un
neam suntŭ. Turcii, de pre locul lor, Turhistan, de pe capul lor cel dintăi Osmangic:
otomani, osmanlâi. Moscalii, rusii, bolgarii, sârbii, harvaţii, slovaţii, bohemii, raţii, polaţii totŭ
un neam slovenescŭ suntŭ, fără alte numere ce suntŭ la streini. Că întăi acestui neam
grecii le-au zis savromatis, de pe ochi mierăi şi albeneţi, adecă ochi de şopârlă. Tătarii,
tartari, de pe apa Tartara, schitii de pe sălbătăcie, nohai. Aşa toate neamurile suptŭ multe
numere toate suntŭ. Ungurii: huni, maghiari, ugrii, iară sasii: dachii, saţii, goţii, masaghetii.
Şi acéstea nu toate numerile, numai unile dintr-însile ţi le-am însemnatŭ, pentru înţelesul
numerilor mai lesne neamului şi acestor ţări, Moldovei şi Ţărâi Munteneşti şi românilor din
Ardeal.

Aşa şi neamul acésta, de carele scriem, al ţărâlor acestora, numele vechiŭ şi mai
direptŭ ieste rumân, adecă râmlean, de la Roma. Acest nume de la discălicatul lor
de Traian, şi cât au trăit pănă la pustiirea lor di pre acéste locuri şi cât au trăitŭ în
munţi, în Maramoroş şi pe Olt, tot acest nume au ţinut şi ţin pănă astăzi şi încă mai
bine munténii decât moldovénii, că ei şi acum zic şi scriu ţara sa rumânească, ca şi
românii cei din Ardeal.

Iară streinii şi ţările împrejur le-au pus acestŭ nume vlah, de pe vloh, cum s-au mai
poménit, valios, valascos, olah, voloşin, tot de la streini suntŭ puse acéste numere, de pre
Italiia, cărora zic vloh. Apoi mai târziu, turcii, de pre numere domnului carile au închinat
ţara întăi la turci, ne zic bogdani, munténilor cara-vlah, grecii bogdano-vlah, munténilor
vlahos. Că acestŭ nume, moldovan, ieste de pre apa Moldovei, după al doilea discălicatul
aceştii ţări de Dragoşu-vodă. Şi munténilor, ori de pe munte, muntean, ori de pe Olt,
olteani, că léşii aşa le zic, molteani.

Măcară dară că şi la istorii şi la graiul şi streinilor şi înde sine cu vréme, cu


vacuri, cu primenéle au şi dobândescŭ şi alte numere, iară acela carile ieste vechiŭ
nume stă întemeiat şi înrădăcinat: rumân. Cum vedem că, măcară că ne răspundem
acum moldovéni, iară nu întrebăm: ştii moldovenéşte?, ce ştii românéşte?, adecă
106
Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească
râmlenéşte, puţin nu zicem: sţis romaniţe? pre limba latinească. Stă dară numele cel
vechiŭ ca un teméi neclătit, deşi adaog ori vrémile îndelungate, ori streini adaog şi
alte numere, iară cela din rădăcină nu să mută. Şi aşa ieste acestor ţări şi ţărâi
noastre, Moldovei şi Ţărâi Munteneşti numele cel direptŭ de moşie, ieste rumân,
cum să răspundŭ şi acum toţi acéia din Ţările Ungureşti lăcuitori şi munténii ţara lor
şi scriu şi răspundŭ cu graiul: Ţara Românească.

Şi acestŭ nume vlah de la turci şi de la greci ieste, de la némţi vallios, de la franţoji


valahos, de la léşi voloşin, de la moscali şi de la rusi tot aşa voloşin şi de la unguri olah;
acesta nume tot de pe vloh ieste şi vloh ieste italiianŭ, din care ţări a vlohului, adecă a
Italiei, au pornitŭ Traian, împăratul Râmului, fără număr mulţime de norod şi i-au aşezatŭ
în aceste ţări a Dachiei cei vechi. Să fie acest nume vlah de pre Fleac hatmanul Râmului,
precum scriu unii, basne suntŭ.

Şi aşa dovedindŭ numele neamului acestuia, cum vezi din isto-rici mari şi mărturiia
ţărâlor înprejur, ne trage rândul a pomeni de portul. Care acum portul stătătoriŭ ca numele
şi ca limba nu ieste, ci ia un neam de la alt neam porturile cu vréme. La care schimbarea
hainelor face şi locul, de le caută a face şi îmbrăcăminte trupului, precum ieste firea
ceriului a vreunii părţi de lume. Că întăi la acéste părţi de lume, unde trăéscŭ moscalii,
rusii, tătarii, să fie omul îmbrăcat în haine franţozeşti, ar crăpa de frigŭ. Şi măcară şi la noi
pre aicea ce ierni suntŭ, Ţara Italiei ierni ca acéstea nu are niciodată, ci foarte blânde ierni,
cum suntŭ la nŭoi toamnile, şi mare darŭ au acéle ţări a Italiei, cât şi vara năduşăli nu
suntŭ ca aicea la noi, ci călduri cuvioase, puţin nu ca primăvara, cum ieste la noi la maiu,
la iunie. Le-au căutatŭ dară acestora oameni mutaţi pre acéste locuri a-şi schimba portul
hainelor după vrémea acestor locuri.

Cătră acéstea toate, caută ce scrie de portul rumânilor iscusitul istoric Lavrentie
Topeltin din Mediiaşi, cuvintele lui ţi le izvodescŭ: Rumânii de Ardeal, ai noştri, poartă o
haină de la umere pănă peste tot trupul îmbrăcaţi, ne fac mare învăţătură portului de
vacurile céle de demult, care au ţinut părţile acéstea de la septentrion, adecă părţile carile
suntŭ aproape spre miiazănoapte, tot trupul acoperitŭ, care feliŭ de haine pomenéşte un
dascal anume Marţialis, că să chiema endromida, cu aceste cuvinte: Îţi trimitem
endromida, vechiŭ portŭ, nu mândru, iar bun de luna lui dichemvrie. Şlice au de pâslă, pe
limba noastră deţască cuglă (eu socotesc cu chivere, care am apucatŭ eu şi la boieri
aicea). Caută ce zice de opinci tot acela istoric Topeltin, şi nu de la sine, ci pune cuvintele
a mai vechi de sine istoricilor, anume Alfon-sŭ şi pre Plavt şi pre Ag. Ghel, carile au scris
cărţi de porturile céle vechi limbilor: Féliul încălţămintelor a românilor ieste cu piiéle crudă,
de fiéştece dobitoc, piste picior învălit bine în obiiele de lână încalţă şi apoi piielea acéia
leagă cu curea piste picior, de înfăşoară piciorul de la dégite pănă sus, toată glezna. Şi
acéstea ieste portul râmlénilor celor vechi, strămoşilor lor, care purta la oşti. Acestŭ fél de
încălţăminte a slujitorilor oşténi era la râmléni. Numai atâta osebire vedem, pe cum cetim
în istoriile céle vechi, că oşténii Râmului nu învăliia în obiiele, ce gol piciorul încălţa cu
piiele şi cu legături în cruciş, ca gratia; în opinci numai cât, ţine piciorul la călcăi lega.
Acéstea suntŭ cuvintile acelui istoric, din cuvântŭ în cuvântŭ. La noi de necinste ieste
acést fél de încălţăminte acum, la acéstea vacuri, care era de cinste la râmléni şi de vitejie
portŭ. Vedem acum la cerchezi că acest, fél de port de încălţăminte pentru sprinteniie ţin.

Aicé ieste locul a pomeni şi de tunsura acia, de care au scris un Simion Dascal şi mai
nainte de dânsul Istratie logofătul.Precum s-au arătat de portul şi încălţămintele opincilor
din historicul Topeltin şi iarăşi dintr-însul să arată, de care aşea dzice: Mă mirŭ cum de doo
feluri de tunsuri au luat ardelenii noştri de la râmléni, carii o ţin o samă şi pănă astădzi: un
fel de tunsură mai adâncŭ la tunsură, pe lângă peliţă aproape, alt fel mai departe de peliţă
prin peptine tund părul. Şi acei tunsuri mai aproape de pieliţă noi dachii o numim schieren,

107
Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească
iar acesta mai depărtat de peliţă o numim coluen. Şi tot Topeltin dzice: Râmlenilor le
placea a rade şi în chipul ceatleului acoperiè cărunteţile sale şi pricină da că la cap din
dos, la ceafă, tundea părul, să fie capul totŭ slobod de sudori şi în răcoreală la ostenele.
Vede-se dară că ieste vechiŭ obiceiŭ tunsura aceasta, care şi pănă astădzi se vede la o
samă de lăcuitorii a ţărâi noastre şi-n Ardeal, şi ieste de la râmléni aceasta, sămnŭ
slujitorescŭ, că în chipul cetlăului îşi învăluia capul slujitorii Râmului cu taftă supţire, ca-n
chip de cunună slujitorească. Vădu-să dar basnele acelor scriitori mai sus pomeniţi,
Simion Dascalul şi Istrate logofătul şi acel amăgeu, Misail Călugărul, carii au scris că
sămnul acei tunsuri ca un cetlău au fostŭ sămnŭ tălhărescŭ, cu carei însamnă râmlenii cei
de rău făcători.

Rămâne aici rândul a arăta de graiul şi slovele, de unde ieste izvorât, acestor ţări de
care pomenim. Precum dar s-au arătat de-plin neamul acestor ţări aşedzate pe aceste
locuri de râmleni, aşè şi graiul totŭ de la râmleni izvorât, cu ciilalţi historici mărturiséşte şi
Topeltin, care aşè dzice: Am dovedit mai sus a fi Italiia pricina descălicării valahilor, aşè şi
aicè aceiiaş laudă mărturisim, că limba lor ieste limba vechilor romani, amestecată sau
mai mult stricată cu sârbască, rusască, dăţască, horvăţască slovenească procâi. Şi dzice
precum şi un historicŭ ce-i dzic Covaţiiocie au socotit precum graiul de casă a ardelenilor
mai mult are în sine însămnarea graiului românescŭ şi lătinescŭ, decât a graiului de acmu
a italiianilor.

Şi cu vréme îndelungată, ce nu strămută şi nu astupă, vestite împărăţii, crăii, domnii,


aşè şi graiul romanilor pre aceste locuri cu îndelungată vréme şi răsipă lăcuitorilor, romanii
de supt aceste locuri, care pustiindu-să de năvala tătarâlor, să mutase aceştia de aicè la
Maramorăş, cei din Ţara Muntenească la locurile Oltului, trecândŭ munţii, ş-au stremutat,
şi graiul. Că unde dzice lătinéşte: Deus, noi dzicem: Dzău sau Dumnădzău, meus, al mieu,
aşijderea, unde ţelum ei, ceriul, homo, omul, fronsu, fruntea, anghelus, îngerul. Iar nice
unili cuvinte nu suntŭ să nu fie protivnice cu lătinéşte, sau la început, sau la mijloc sau la
fârşit, iar unele stau neclătite, cumu-i barba-barba, luna-luna şi altete ca acestea: vinum-
vinul, panis-pâne, manus-mena, culter-cuţit.

Şi aşè cum amu dzis, cu vrémea ş-au schimbat graiul şi s-au amestecat cu
slovenescŭ, daţescŭ şi cu alte care le-am pomenit dintru Topeltin. Pe această poveste
cură şi aflatul slovelor, cu care şi scrisoarea de la sirbi o au luat-o, amu după a doa
descălecătură de Dragoş-vodă aicè în ţară şi la munténi Negrul-vodă.

Cătră acestea adaogim rândul aicè obiceilor meselor şi ospeţelor, carii să văd că-s
vechi ţinute aicè într-aceste ţări şi le ieste de la vechii romani, precum a închina păhar
pentru sănătăţile priietinilor ş-a împăraţilor, că scrie Dion vestitul historicul, care întru laudă
împăratului Avgustŭ cum vechiŭ obicei au fostŭ ca nărodul giurând pre piedzii cei buni sau
nărocirea împăratului, să bè la ospeţe pentru sănătatea lui. Ciiarcă de aceasta mai pre
largŭ la Pliniie. Acestŭ obiceiŭ şi la némţi şi la unguri, la ardeléni, vechii romani şi la noi pe
urmă, de pomenesc la mese sănătăţile domnilor cu păhare pline de băuturi, aşè şi a
priietinilor. La acestea şi obiceiul ce stă încă într-aceste ţări, adecă aicè la noi şi la muntèni
şi la darea datoriei de opşte, adecă la moarte, vechiŭ obiceiŭ, că dzice Topeltin: În Ardeal
dachilor, obiceiŭ cu mare petrecere a duce mortul la groapniţa; mărgŭ înaintea boierilor
cântăreţii şi preuţii, pe urmă viniia cielaltă mulţime, închipuind cum şi ceielalţi vor mérge
unde şi cel mortŭ, ca cum ar dzice: mergi, că noi te vom urma. Vechiŭ obiceiŭ şi la
râmleni; le dzicé trimbiţe înaintea osălor, cum mărturiséşte Ovidius: Cantabat moestis tibia
funeribus adecă: Cânta trâmbiţă de jelea astrucării. Şi aceasta la cei mai de cinste oameni
să făcè, precum şi astădzi la aceste ţări, la astrucări domnilor şi la alţii oameni de cinste.
Şi iar tot acel Topeltin dzice: Muierile daţilor osăle părinţilor, a ficiorilor, a bărbaţilor şi altor
rudenii cu bocet nespus mărgŭ după ose, cu plânsuri de mirat şi cuvinte de jele cuprindŭ

108
Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească
osăle şi cu glas mare toată viiaţa omenească o plângŭ. Scrie Varro în cartea a 4, de viiaţa
romanilor, cum cerca muiere, care avea glas mai bun, de cânta la osă, precum aceastaş şi
aici în ţară să face şi pănă astădzi şi cu alăute. Şi acestea le-am arătat ca şi dintru acéştea
să să cunoască niiamul cu obicéiurile că au ieşit de la Râmŭ.

II.5. Academia Română, prezidată de Ionel Haiduc, a criticat


sever pe aceia care susţin existenţa unei "limbi moldoveneşti",
spunând că acest concept sfidează adevărul ştiinţific.
Într-un comunicat de presă, Academia de la Bucureşti, reaminteşte că împotriva
conceptului de "limbă moldovenească" s-au pronunţat de-a lungul vremii numeroşi
romanişti de prestigiu, inlcuis din fosta URSS.

"Acum o jumătate de secol, doi renumiţi profesori ai Universităţii din Moscova,


romanistul R.A. Budagov şi slavistul S.B. Bernstein, au trimis revistei Voprosî
jazâkoznanija (Probleme de lingvistică) articolul Cu privire la unitatea de limbă româno-
moldovenească, articol ce a fost publicat abia în 1988 în revista Nistru", se spune în
comunicat.

"Cei doi savanţi arătau în mod clar că s-au irosit multe forţe şi mult timp pentru a
demonstra teza eronată cum că moldovenii şi românii vorbesc limbi romanice înrudite, dar
diferite. Dovezi în favoarea acestei teze n-au existat şi nu pot exista."

În comunicatul Academiei se reaminteşte şi poziţia exprimată în 1997 de renumitul


lingvist Eugen Coşeriu, originar din Basarabia.

"A promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română, este,
din punct de vedre strict lingvistic, ori o greşeală masivă, ori o fraudă ştiinţifică; din punct
de vedere istoric şi practic, este o absurditate şi o utopie; din punct de vedere politic, e o
anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi deci un act de genocid etnic şi
cultural," spunea regretatul Eugen Coşeriu.

Recent, europarlamentarii PSD au criticat o rezoluţie a Parlamentului European cu


privire la regimul de vize pentru cetăţenii Republicii Moldova, în care era menţionată
"limba moldovenească".

Iar preşedintele Vladimir Voronin a acordat o serie de interviuri în care critica sever pe
aceia din România şi Republica Moldova care neagă existenţa "limbii moldoveneşti".

Academia Română reaminteşte şi de poziţia exprimată de Uniunea Scriitorilor din


Republica Moldova, în acord cu poziţia Academiei de Ştiinţe, care declara în septembrie
1994: "Folosirea glotonimului 'limba moldoveneasca' creează o confuzie periculoasă în
faţa lumii civilizate şi ne face de ruşine în faţa copiilor noştri şi a generaţiilor care vor veni.'"

Forurile politice din România şi din Republica Moldova trebuie să asculte glasul raţiunii,
să apere cu fermitate adevărul ştiinţific şi dreptul românilor de pretutindeni de a avea o limbă
unică, în concertul limbilor europene şi al lumii civilizate.( ACADEMIA ROMANA)

109