PRINCIPIILE TAXONOMIEI

Teoria cunoasterii stiintifice poarta denumirea de epistemologie. Exista doua

maniere de abordare a cunoasterii stiintifice:
a) inductiva care se bazeaza pe urmatoarele principii:
-e posibil sa deduci legile generale pornind de la fapte particulare; se ajunge,
astfel, la previziuni care, odata confirmate, devin teorii sau legi;
-adevarul unei legi se deduce dupa numarul de observatii care o confirma;
-cunoasterea stiintifica progreseaza prin acumularea de fapte particulare
b) ipotetico-deductiva care se bazeaza pe urmatoarele principii:
-observatia este facuta in lumina unei teorii
-metoda stiintifica este o metoda de conjuncturi si tentative indraznete emise
pentru a le respinge
-sporirea unei cunoasteri consta in modificarea unei cunostinte prin
denaturarea sau respingerea ei
Metoda inductiva se preocupa in a acumula fapte favorabile ipotezei emise
(metoda inchisa), in timp ce metoda ipotetico-deductiva isi testeaza ipotezele prin fapte
care o resping (metoda deschisa).
Taxonomia este cea mai veche ramura a zoologiei, ramanand permanent
actuala. Pana in anii ’50, taxonomia si sistematica erau termeni care se considerau
sinonimi. Odata cu dezvoltarea studiului privind clasificarea organismelor, cei doi
termeni au fost diferentiati. Astfel, taxonomia (taxis(gr)=a aranja; nomos=lege), conform
definitiei lui Mayr (1969), reprezinta studiul teoretic al clasificarii organismelor, in timp ce
sistematica (systema (gr)=system, se refera la un sistem de clasificare), dupa Simpson
(1961), reprezinta “studiul stiintific al felurilor si diversitatii organismelor si al legaturilor
de orice fel dintre ele”. Aceste legaturi se refera nu numai la relatiile filogenetice, ci la
toate legaturile biologice dintre organism.
Astfel, daca taxonomia reprezinta stiinta clasificarii organismelor pe baza unor
principii, sistematica stabileste caracteristicile de baza ale speciilor si taxonilor superiori,
determinand trasaturile comune si deosebirile dintre taxoni, precum si variabilitatea din
cadrul taxonilor. Sistematica aduce si un punct de vedere istoric, explicand organismele
si prin oglinda evolutiei trecute. Ea isi pastreaza actualitatea nu numai prin faptul ca
scopul ei principal nu a fost atins, ci si prin faptul ca si alte stiinte recurg la
sistematicieni. Ea desemneaza si metoda utilizata (se spune de exemplu „sistematica
filogenetica”) si rezultatele obtinute cu aceasta metoda („sistematica Primates”). In
sensul concret al rezultatului, insa, cele doua stiinte se disting putin si sunt deseori
confundate, chiar practicate simultan de aceeasi persoana. Taxonomistii au fost numiti
deseori sistematicieni, caci dupa ce au studiat si descris organismele, au incercat sa le
claseze pornind de la nivelul de jos al speciilor („taxonomia primara”). Cei ce utilizeaza
cel mai adesea sensul metodei, filogeneticienii in mod special, numesc deseori
rezultatul clasificare sau taxonomie.
In cea mai mare parte a stiintelor biologice, termenul taxonomie este inseparabil
de cel de sistematica, stiinta care numara si claseaza taxonii intr-o anumita ordine, pe
baza unor principii diferite.
Clasificarea
Pentru evitarea confuziilor in sistematica, este foarte importanta definirea
termenului de clasificare, care prezinta un grad de suprapunere cu termenii de
taxonomie si sistematica. Conform lui Mayr (1969), clasificarea reprezinta atat rezultatul
muncii taxonomistului (de exemplu, clasificarea unui grup de plante sau animale),
indicand, totodata, si activitatea insasi a clasificarii (clasificarea grupelor de plante si
animale pe baza legaturilor lor filogenetice).
Clasificarea se deosebeste radical de identificare. Astfel pentru clasificare:
- aranjarea populatiilor in taxoni se face prin metode inductive
- se bazeaza pe un numai foarte mare de caractere
- se opereaza cu populatii sau grupe de populatii
Pentru identificare
- aranjarea indivizilor in taxoni se face pe baza metodelor deductive
- se bazeaza pe analiza unui numar mic de caractere care permit plasarea
indivizilor de o parte sau de alta a cheiei de identificare
- se opereaza cu indivizi
Istoricul taxonomiei
Primii sistematicieni au fost cei creationisti. Conform acestora, sistematica punea
ordine in diversitatea organismelor si incerca sa depisteze planul lui Dumnezeu in
creatiile sale. S-a elaborat astfel o clasificare a organismelor vii in linii mari.
Vom vedea ca vechii naturalisti erau observatori foarte buni, unii neputand ignora
seriile evolutive ce conduc de la o familie sau gen la altul. Astfel, plecand de la un tip
superior la unul inferior, au elaborat notiunea de degenerescenta. Altii considerau ca
Dumnezeu si-a ameliorat succesiv creatia prin faze terminate cu revolutii, ultima
ramanand in amintirea umanitatii ca potopul universal.
Cele dintai lucrari de taxonomie dateaza din 490-430 I.C. si apartin lui
Empedocle din Akrages care considera ca material vie se trage din materie nevie. Cea
mai valoroasa parte a teorie sale continea, desi cu multe notiuni eronate, rudimentele
conceptului de selecte naturala si evolutie a organismelor.
Alaturi de Emepdocle poate fi pus Anaximandru, care considera ca organismele
terestre se trag din cele acvatice, iar omul are ca stramos un animal asemanator
rechinului. Astfel, cei doi antici pot fi considerate primi autori al sistemului transformarii
si perfectionarii successive a speciilor animale.
In 384-322 I.C. Aristotel este primul si singurul naturalist al Antichitatii care a
incercat sa descrie sis a clasifice animalele. In lucrarea sa “Istoria animalelor´,ARistotel
da cateva reguli de clasificare:
-nici un animal terestru nu este fixat pe sol;
-toate animalele fara picioare sunt lipsite de aripi
-toate animalele, fara exceptie, au gura si simt tactil
-toate insectele care au acul in partea anterioara au doua aripi, iar cele care au
acul in partea posterioara au patru aripi.
Pe baza acestor reguli, autorul imparte animalele in animale cu sange (om,
patrupede vivipare si ovipare, pasari, cetacee si pesti) si animale fara sange.
Aristotel transfera studentilor sai multe dintre tainele cunoasterii, astfel incat
Theofrast devine un precursor al teoriei clasificarii si problemelor de clasificare, intr-un
cuvant - al taxonomiei.
De la sfarsitul antichitatii pana in Renastere urmeaza o perioada in care se
publica lucrari de regula exclusiv descriptive, fara incercarea de a interpreta
variabilitatea naturii sau legile care stau la baza ei. Se remarca preluarea informatiilor
de la Aristotel, uneori imbracata intr-o lumina religioasa.
In 1668 J. Wilkins publica o serie de tabele pentru a arata natura si legaturile
existente intre diverse finite si obiecte. El a numit 40 genuri (notate de la I la XL) si le-a
clasificat intr-o schema cu 23 componente structurale. Mai tarziu Ray si Willoughby au
alcatuit tabele pentru plante si animale in grupe de cate 3, fiecare cu 2 subdiviziuni si in
perechi de elemente contrastante, care sa conduca la grupuri de 9, idei ce se reflecta in
gruparea facuta de el pentru pesti.
In 1693 Ray imbunatatind sistemul de clasificare a lui Aristotel cu date de
anatomie interna, realizeaza o clasificare a regnului animal.
La inceputul secolului XVIII sistemele de clasificare ale lumii vii erau inca
aproape inexistente. Existenta a numeroase grupuri principale corespunzand unor
planuri diferite de organizare srabileau un sistem pur artificial. Pe de alta parte, exista
tendinta descrierii si colectionarii unui numar cat mai mare de specii. Cativa cerectatori
au inteles necesitatea de a studia morfologia externa si interna pentru a realiza o
sistematica rationala.
In 1722 Lange, naturalist elvetian, descrie un sistem de clasificare a testaceelor
marine, un model de clasificare artificial in care defineste clar principiile sistematicii.
In 1735 apare “Systema naturae” a lui Linneaus, reformatorul sistematicii si
nomenclaturii. El a introdus nomenclatura binara.
In 1763 botanistul englez Adanson in lucrarea sa “Familiile naturale de plante”,
pune bazele unei metode de clasificare – metoda adansoniana – care sta la baza
taxonomiei numerice de astazi, prin aceea ca utilize un numar mare de caractere pentru
clasificare.
Cu mult timp inainte de aparitia primelor idei de evolutie era aproape unanim
acceptat ca intr-o clasificare naturala, speciile trebuie grupate impreuna, deoarece ele
impart o afinitate, similitudine naturala. Aceste afinitati pot fi observate doar prin studiul
asemanarilor si deosebirilor intre specii. Caracterele care pareau sa arate o asemanare
adevarat erau denumite omoloage, iar cele care aratau o falsa asemanare, analoage.
De aceea, sarcina taxonomistului si sistematicianului era de a gasi metode de a distinge
omologii si analogii si de a descoperi afinitatile naturale care puteau sta la baza unui
sistem natural de clasificare.
Cu toate acestea, in 1801 Lamarck in lucrarile sale, comenteaza favorabil
sistemele artificiale de clasificare, in care fiecare diviziune este dicotomica, cu
alternative contradictorii si bazate pe un singur caracter usor de observant,
considerandu-le utile in munca specialistilor sau profanilor in recunoasterea diferitelor
specii.
In 1813, botanistul elvetian de Candolle introduce, pentru prima data termenul
de “taxonomie” in lucrarea sa de botanica elementara „Théorie élémentaire de la
botanique” unde expunea principiile clasificarii naturale si arta descrierii si studierii
vegetalelor, pentru a desemna propria „teorie a clasificarii” si „bazele botanicii filozofice”
in acelasi timp
Termenul a intrat in uzajul curent, fie sub grafia originala, fie sub grafia corijata de
Émile Littré de „taxinomie”, dar trebuie remarcat ca termenul „taxonomie” este foarte
raspandit datorit traducerii din engleza „taxonomy”.
In 1819 McLeay are prima ode de aranjare circular a genurilor in familii. Idea de
baza este ca fiecare grup natural este compus din cinci subgrupuri aranjate astfel incat
sa arate afinitati cu subgrupuri similar ale altui grup natural, punand bazele asa-
numitului current “quinarian”. Acest model este combatut asiduu de cercetatori precum
Flemming (1829), care considera ca modelele dihotomice sunt cele naturale, sau
Strikland (1841) care pledeaza pentru reprezentarea filogenetica prin dendrograme.
La mijlocul secolului XIX apar lucrarile lui Darwin despre selectia speciilor si
evolutia omului, care revolutioneaza biologia. Pe baza teoriilor darwiniste Haeckel
formuleaza teoria biogenetica fundamental (ontogeneza repeat filogeneza) si
elaboreaza primul arbore filogenetic pertinent si inteligibil al organismelor animale.
Ca urmare a intensificarii studiilor de biologie, a descrierii si descoperirii
numeroaselor vietuitoare care populeaza Terra, in 1905 se publica pentru prima oara
codul international de nomenclatura care are drept scop stabilirea normelor de
nomenclatura si reglementarea situatiilor dubioase si litigioase intervenite pana in acel
moment. Aceasta lucrare va fi urmata dupa 40 ani de “Nomenclator zoologicus” care,
pentru a evita denumirea unui gen nou cu un nume homonym preocupat, a publicat, in
4 volume, toate denumirile de genuri de animale publicate in ordine alfabetica.
In 1924 Lubosch afirma ca evolutia nu poate fi reprezentata sub forma unui
trunchi care se ramifica, ci sub forma unei retele, ca in genealogiile umane, in care
fiecare descendent are doi parinti.
In 1929 Racovita defineste taxonomia drept “filogenie aplicata” si tot el introduce
in limba romana, pentru prima oara, temenul de “speciatie”. In 1938 Huxley propune
pentru prima oara termenul de “clina” pentru a indica trecerea gradata intre subspecii,
care altfel nu pot fi delimitate perfect.
In 1950 Hennig publica o lucrare in care se pun bazele stiintifice ale sistematicii
cladistice sau filogenetice, ale carei reguli de aplicare poarta denumirea de “metoda
consecvent filogenetica”. Principal sarcina a sistematicii filogenetice ar fi de a stabili
pentru fiecare specie sau taxon superior care este specia sora sau grupul sora cel mai
inrudit.
In 1953 Mayr, Linsley si Usinger publica “Metode si principii ale sistematicii
zoologice” care trateaza procedurile de baza in sistematica animala.
In 1962 Sokal si Sneath devin promotorii unui nou current in taxonomie, asa-
zisa “taxonomie numerica” bazata pe cat mai multe caractere care sa exprime, obiectiv,
gradul de asemanare si nu cel de inrudire intre specii. De aici rezulta si notiunea de
“sistematica fenetica” opus celei de “sistematica filogenetica” a lui Hennig.
Lucrarea lui Patterson din 1982 “Probleme in reconstructia filogenetica”pune
bazele cladismului structural, autorul afirmand ca nu este necesar sa cantarim
caracterele, deoarece ele se cantaresc singure, aratand asocieri ce nu pot fi atribuite
hazardului.
Unii cercetatori actuali considera sistematica pur descriptiva, afirmand ca
explicatia inrudirii dintre grupuri si studiul proceselor evolutive nu fac parte din
sistematica (atitudine neutralista care reprezinta o prima etapa a cercetarii sistematice
indispensabila unui proces mai extins).
Biologia generala cauta structuri si procese comune tuturor fiintelor vii,
concentrandu-se asupra caracterelor universale. Pentru biologia generala diversitatea
organismelor este un “zgomot de fond” care trebuie eliminate pentru a descoperi marile
teorii unificatoare. Totusi, putine proprietati sunt comune tuturor fiintelor vii. Ca urmare,
lumea vie este caracterizata de universalitate si diversitate.
Biologia comparata studiaza diversitatea lumii vii. Pentru multi cercetatori, ea
este acelasi lucru cu sistematica (Nelson, Mayr).
Whiley (1981) afirma ca sistematica este studiul diversitatii organismelor,
diversitate legata de relatiile ce se crede ca exista intre populatii, specii, grupe de rang
mai inalt.
Dubois, Hideux, Gougit (1984) considera ca sistematica este studiul stiintific al
organismelor in diversitatea lor, evolutia lor in timp si spatiu, clasificarea lor, toate
traducand legile lor mutuale. Ei considera lumea vie ca o retea tesuta de evolutie,
dotata cu dimensiune istorica, temporala.

Cel mai important lucru in studiul taxonomic si sistematic a fost impunerea

organismelor biparentale drept comunitate reproductive si admiterea “speciei” drept
unitate de baza in clasificare. Hennig sustine ca specia reprezinta unitatea de baza a
filogeniei
Exista mai multe conceptii asupra speciilor:
1. specia nominalista. Buffon, Adalson si Ghiselin (nominalisti) considera ca
studiul analitic se poate realiza doar pe esantioane, fara a fi siguri ca esantioanele
apartin unei singure specii. De aceea ei sustin ca doar indivizii exista cu adevarat, in
timp ce specia nu este mai mult decat un termen abstract.
Acest concept nu poate fi acceptat din simplul motiv ca grupurile de organisme
specifice, infra- si supraspecifice exista in natura. Fiecarea grup de organisme (alge,
ferigi, ciuperci, insect, reptile, pasari etc) are propria origine si constitutie genetica, este
rezultatul evolutiei si este supus unui proces de permanenta evolutie.
2. Specia tipologica se bazeaza pe filozofiile lui Platon si Aristotel conform carora
diversitatea universului se reduce la o serie de tipuri mentale imuabile si eterne.
Elementele componente ale diverselor tipuri – lucrurile fiintele – sunt expresii ale
aceluiasi tip mental, micile diferente dintre elemenetele unui tip explicandu-se prin
imperfectiunea manifestarii acelui tip (Mayr 1969).
Linnee sustine acest concept considerand speciile fixe si imuabile. Creata de
divinitate, specia ramane neschimbata in timp si spatiu, iar intre indivizii unei specii nu
exista nici un fel de legaturi. Ei sunt foarte asemanatori, astfel incat, analizand un singur
individ, putem caracteriza intreaga specie. Aceasta conceptie este foarte raspandita la
bastinasi.
Conform conceptiei tipologice, pentru a caracteriza un tip (in cazul nostru o
specie) trebuie sa ne bazam pe caractere morfologice. Se ajunge la o suprapunere a
conceptiei de specie tipologica cu conceptia de specie morfologica
3. Specia morfologica (Cain, 1954, Mayr, 1963). Se bazeaza pe caracterele
morfologice in descrierea unei specii. Este foarte important ca in descrierea morfologica
a unui caracter al speciei sa se tina cont de variabilitatea indivizilor din cadrul
populatiilor ce alcatuiesc specia, stabilindu-se limitele variatiilor ereditare sau
neereditare intalnite. Pentru fiecare speciei presupusa, se stabileste o diagnoza bazata
pe caractere specifice care permit definirea unui esantion ca membru al unei specii si
nu al alteia.
In cazul speciilor surori (sibling species) indivizii celor doua specii prezinta
aparent variatii morfologice neinsemnate si totusi, se incadreaza in specii diferite,
izolate reproductive. Aceasta denota faptul ca utilizarea exclusiv a criteriului morfologic
nu poate constitui o baza stiintifica pentru caracterizarea speciilor.
In general, conceptia speciei morfologice este utilizata in paleontologie si in
studiul nevertebratelor la care cunostintele asupra interfertilitatii, variatiei etc. sunt
limitate. La insecte, unde criteriile morfologice sunt utilizate in cerectare de peste doua
secole, descoperirea faptului ca mai multe populatii ale aceleiasi specii sunt intersterile,
a fost urmata de descoperirea unor criterii foarte fine ce permit separarea lor (de ex:
Drosophila).
4.Specia nedimensionala. Aceasta conceptie pleaca de la premiza ca in orice
localitate se intalnesc mai multe specii (de plante sau animale) complet separate intre
ele (intre care nu exista un flux genetic). Astfel de specii simpatrice (traiesc in acelasi
loc) si sincronice (traiesc in acelasi timp) sunt specii nedimensionale, deoarece le
lipsesc dimensiunile de spatiu si timp (Mayr 1969). Se observa insa, ca in acest caz,
specia se identifica cu populatia naturala.
Cazurile in care specia se identifica cu populatia sunt foarte rare. In mod normal
specia este formata din mai multe populatii naturale care nu se deosebesc marcant
intrele. Uneori, insa, exista populatii ale aceleiasi specii care difera marcant intre ele si
fata de populatia de baza. In acest caz avem de-a face cu un proces de evolutie in
urma careia populatia a atins nivel de subspecie. Astfel, exista specii politipice (alcatuite
din mai multe subspecii) si monotipice (nedivizata in subspecii). Doar izolarea
reproductiva poate arata daca o populatie a atins nivel de specie.
5. Specia multidimensionala. Conform acesteia, specia reprezinta un sistem de
populatii alopatrice (traiesc in locuri diferite) si alocronice care se pot incrucisa “actual
sau potential” intre ele. Aceasta specie multidimensionala este distribuita intr-un habitat
larg in care fiecare populatie ocupa o anumita nisa ecologica.
 Partea vulnerabila a acestui concept consta in dificultatea de a stabili care
populatii se pot incrucisa potential si care nu. Se poate presupune ca populatiile
alopatrice invecinate se incruciseaza fara restrictii, in timp ce populatii izolate geografic
se pot incrucisa doar potential (deoarece nu pot veni in contact).
Acest concept este superior celui de specie nedimensionala, deoarece defineste
specia ca fiind un grup de populatii care se pot incrucisa intre ele, promovand
conceptual speciei politipice.
6. Specia genetica. Sustinuta de Simpson (1961) aceasta conceptie utilizeaza
drept criteriu de caracterizare a speciei constitutia sa genetica. Deoarece structura
genetica a indivizilor conspecifici (din aceeasi specie) se reflecta in fenotipul acestora,
conceptia genetica se suprapune cu cele tipologica si morfologica.
S-a incercat eliminarea deficientelor prin introducerea criteriului izolarii sexuale,
dar problema a fost rezolvata doar partial. Ar fi necesar sa se ia in considerare
totalitatea caracterelor determinate de genotip (caractere morfologice, fiziologice,
ecologice, biochimice, de comportament) tinandu-se seama de izolarea reproductiva
determinata, de asemenea, de factori genetici.
7. Specia biologica. Conform acestei conceptii, specia reprezinta un grup de
indivizi interfecunzi, cu un fond genetic comun, incapabili de a se incrucisa cu
indivizi din alte specii. Jordan (1905) a fost primul biolog care a introdus acest
concept, considerand specia ca fiind unitatea biologica reala, alcatuita din populatii, cu
un fond propriu de gene si reprezentand produsul unei evolutii istorice. In
conceptia sa, specia se formeaza prin mutatie si izolare.
Contributii la fundamentarea stiintifica a conceptului de specie biologica au fost
aduse de Mayr, Dobzhansky, Simpson s.a.
Aceasta conceptie e considerata superioara celorlaltor conceptii pe planul
obiectivitatii stiintifice. Ea cuprinde urmatoarele elemente:
-specia este format din una sau mai multe populatii naturale
-populatiile unei specii sunt izolate reproductive prin unul sau mai multe
mecanisme de populatiile altor specii
-specia are o constelatie proprie de gene
 -relatiile dintre indivizii unei specii sunt generate de schimbul efectiv de gene pe
cale sexuala intre indivizii respectivi, iar relatiile dintre populatiile care apartin la specii
diferite sunt conditionate de imposibilitatea efectuarii acestui schimb. Fluxul de gene
intre populatiile speciei determina homeostazia speciei.
Aceasta conceptie este contrazisa de Eldrege si Gould care considera ca, prin
insasi formarea speciei, aceasta acumuleaza prin izolare un puternic sistem
homeostazic (echilibru genetic).
Criteriul de interfecunditate nu este universal valabil. El este greu de observat in
practica mai ales pentru ca incrucisarea nu poate fi observata usor in natura sau
realizata experimental. De asemenea, acest criteriu nu se aplica la speciile agame sau
uniparentale. Aceste specii asexuate sunt, ca si speciile sexuate, rezultatul unui proces
de evolutie. Ca urmare, existenta lor nu poate fi negata, mai corect fiind sa afirmam ca
speciile:
-sunt separate mai curand prin izolare fata de alte specii decat prin
interfertilitatea indivizilor care o alcatuiesc;
-constau din populatii integrate si nu din indivizi separati
8. Specie evolutiva. Acest concept a fost formulat de Simpson (1961) si
completat, ulterior, de Hennig. Spre deosebire de celelalte concepte asupra speciei,
specia evolutiva este o cronospecie, o specie cronologica.
Simpson o defineste ca pe o linie, o secventa de populatii in pozitie de stramosi
si descendenti, care evolueaza separat, cu rol si evolutie proprii.
Conform lui Simpson, intr-un arbore filogenetic, punctele terminale ale spitelor,
care au ajuns pana in zilele noastre, reprezinta speciile actuale, iar punctele finale ale
spitelor din trecut, speciile stinse. Nu exista mijloc nearbitrar pentru a subdiviza o linie
continua.
Pentru exemplificare Mettler si Greg (1969) au prezentat arborele genealogic al
calului, in care filiatia principal este cea de la Eohippus. Potrivit conceptului de specie
evolutiva, intreaga linie a calului modern, incepand cu Eohippus, trecand prin
Orohippus, Epihippus, Mesohippus, Parahippus, Meryhippus si Pliohippus, si sfarsind
cu calul actual (Equus) reprezinta o singura specie.
 Daca evolutia s-ar fi petrecut asa, numarul speciilor care au trait pe pamant ar fi
trebuit sa fi fost mult mai mci decat cel evaluat in prezent. Or, dimpotriva, pe masura ce
se descopera noi fosile, numarul speciilor din trecutul genealogic creste continuu, iar in
cadrul aceleiasi spite filogenetice ies la iveala noi specii. Teoretic, o evolutie in cadrul
aceleiasi spite filogenetice care sa nu depaseasca nivelul speciei ar fi putut avea loc
doar daca factorii ecologici din arealul speciei ar fi suferit foarte putine modificari in
decursul timpului geologic.
Hennig considera ca specia evolutiva are o dimensiune cronologica. Limitele sale
trebuie sa corespunda proceselor de speciatie. Longevitatea sa este data de cele doua
procese de speciatie: primul ca duce la formarea, nasterea speciei, si cea de-a doua
care duce la disparitia ei.
Clel doua conceptii nu sunt identice. Pentru Hennig specia, ca taxon, nu poate
supravietui procesului de speciatie. O specie mama si o specie fiica nu poate fi una si
aceeasi specie, si trebuie sa poarte denumiri diferite, chiar daca sunt asemanatoare
fenotipic.
In 1978, Wiley afirma ca specia reprezinta o linie unica de populatii formata dintr-
o suita unica de stramosi si descendenti, cu identitate proprie fata de alte linii, ci
evolutie si istoric proprii. Taxonii supraspecifici sunt ansambluri de linii.
Whiley concluzioneaza ca:
1. Un arbore filogenetic este compus din specii
2. Toti taxonii terminali sunt specii
3. Toti taxonii supraspeciifici au ca origine specia
Dupa Hennig, taxonii supraspecifici se nasc in acelasi timp cu specia ancestral.
Astfel, o familie, de exemplu, e formata, la origine, doar dintr-o specie evolutiva. Pentru
a-si mentine identitatea si tendinta evolutiva, speciile trebuie sa fie izolate reproductive
unele de altele.
Problema speciei evolutive este legata de faptul ca nu o putem vedea in mod
real. Noi experimentam asupra unor frangmente de populatii despre care consideram
ca sunt representative pentru specie. Aceste fragmente constituie hipodigma lui
Simpson. In cercetarea sistematica se utilizeaza diferite criterii (morfologice, ecologice,
biochimice, genetice). Specia este purtatoarea acestor caractere constant sau variabile
in limite restranse.
 Codul nomenclaturii. Tipul reprezinta esantionul international de referinta la care
ne raportam in caz de indoiala sau litigiu in cazul identificarii unui esantion. El reprezinta
etalonul de referinta ce determina aplicarea unei denumiri stiintifice. Desi limitele speciei
sunt intr-o oarecare masura subiective, tipul unei specii este imuabil si obiectiv.
Tipul unei specii nominale reprezentate printr-un exemplar e pur legal pentru ca
este evident ca specia alcatuita din exemplare mai mult sau mai putin egale nu se poate
raporta la un exemplar unic.
Cand este descrisa o specie noua, se descrie, de fapt exemplarul cercetat numit
holotip. Acesta primeste un numar, o data si este depus la muzeu sau intr-o institutie de
cerectare/invatamant. In cazul speciilor cu dimorfism sexual evident se impune
descrierea unui al doilea exemplar de sex diferit numit alotip.
Toti indivizii examinati impreuna cu holotipul se numesc paratipi. In cazul in care
holotipul si paratipii sunt pierduti sau distrusi, se recolteaza un alt exemplar dintr-un loc
apropiat cu cel al holotipului, iar acest exemplar va purta denumirea de neotip.
Daca exista insecte (si mai exact diptere intepatoare) cu larve importante in
taxonomie, o astfel de larva intra in colectie sub denumirea de pedotip.
In istoricul cercetarilor, au fost descrise exemplare ca apartinand unei specii la
care nu exista holotipul. Aceste exemplare poarta denumirea de sintipi. Cand un
cercetator descrie un sintip echivalent holoptipului, acesta poarta denumirea de lectotip.
Celelalte exemplare corespunzatoare paratipilor vor purta denumirea de paralectotipi.
Orice exemplar recoltat din aceeasi localitate ca si holotipul poarta denumirea de
topotip.
In cazul in care specia si limitele ei de variabilitate sunt foarte cunoscute, atunci
holotipii isi pot pierde semnificatia.
Pentru delimitarea unei specii este necesara cercetarea cat mai multor
exemplare conservate si proaspete, pentru stabilirea limitelor de variabilitate ale
caracterelor. Pentru descrierea unei specii se examineaza holotipii si se atribuie fiecarei
specii cate un holotip. Dupa examinarea unui numar mare de exemplare se conchide
care specie este valabila. Daca un exemplar nu se incadreaza in nici un holotip, atunci
avem de-a face cu o specie noua.
Pentru ca un nume stiintific sa fie valabil, trebuie sa se mentioneze:
 1. Limitele de variabilitate de pe tot arealul cunoscut si valorile medii si extreme
ale populatiei din acel areal.
2. Limitele de variabilitate si valorile medii si extreme ale populatiei din
localitatea tip
3. Valoarea constatata la holotip
Nomenclatura zoologica si regulile ei.
Regulile nomenclaturii zoologice au fost consemnate in Codul international al
nomenclaturii zoologice adoptat la cel de-al V-lea Congres international de zoologie
tinut la Berlin in 1901 si definitivat la Berna in 1904. Ulterior el a fost rectificat si
completat, mai ales in momentul in care a fost adoptata “subspecia” ca singura
subdiviziune a speciei. Astfel, o nomenclatura ca initial era binara, a devenit ternara.
Scopul regulilor de nomenclatura este de a asigura unicitatea si universalitatea: o
specie sau un alt taxon trebuie sa aiba un singur nume care sa fie folosit de toti biologii
din lume, iar doua specii diferite nu pot avea acelasi nume.
Trebuie subliniat faptul ca intotdeauna primul nume, cel al genului, se scrie cu
majuscule, iar celelalte doua se scriu cu litere mici. Genul si specia trebuie acordate in
gen: daca numele genului este masculin, atunci si numele speciei (daca este adjectiv)
este tot la genul masculin.
Un gen sau o specie trebuie sa aia un singur nume, care sa fie folosit de toti
autorii. Numeroase specii, insa, au primit de-a lungul istoriei stiintei biologice mai multe
denumiri. Acest lucru era determinat de faptul ca autorii credeau ca este vorba de specii
noi. Erau aczuri in care aceeasi specie era decsrisa cam in aceeasi eprioada de doi
autori diferiti care nu stiau unul de celalalt, sau descrierea unei specii nu era sufficient
de clara pentru a permite recunoasterea exemplarelor studiate. Putem pune la
socoteala si variabilitatea intraspecifica.
Cand s-au dat denumiri diferite pentru acelasi gen sau specie, ramane valabila
prima, in ordine cronologica. Celelalte sunt doar sinonime. Regula prioritatii impune
pastrarea primului nume publicat, avand importanta data publicatiei, nu cand a fost
comunicata sau inaintata spre tiparire.
Denumirile taxonilor supragenerici sunt substantive la nominative plural si se
scriu cu majuscule. Ele sunt unice.
 Adoptarea principiului prioritatii a determinat pe multi biologi sa caute in cele mai
ptuin cunoscute publicatii denumiri de care nimieni nu mai stia, dar care aveau
prioritate. S-au inlocuit, astfel, denumiri bine intrate in uz cum ar fi Triturus in loc de
Triton, Bombina in loc de Bombinator. In asemenea situatii condul international da
posibilitatea de a se mentine denumiri intrate in uz, daca numele anterior publicat nu a
fost utilizat in literature timp de minim 50 ani.
Dezavantajul schimbarii denumirilor este ca, in timp ce specialistii iau cunostinta
foarte repede de ea, marea masa a biologilor au nevoie in medie de 20-30 ani pentru a
adopta noul nume.