CHIMIE*C* CG.

COMPUŞI CHIMICI DE IMPORTANŢĂ TEHNICĂ

Capitolul CG.01. Metale

Cuvinte-cheie
metale

De-a lungul timpului, omul a utilizat şi a dezvoltat diverse materiale pentru a-şi satisface anumite
nevoi. În ultimii ani, studiile efectuate în domeniul ştiinţei materialelor au condus la identificarea
unui număr mare de noi materiale cu diverse aplicaţii.

Prin cunoaşterea resurselor necesare obţinerii materialelor şi a naturii lor, inginerii pot selecta
materialele adecvate şi le pot utiliza cu cea mai mare eficienţă în cantităţi minime, cu un impact
minim asupra mediului înconjurător în procesele de extracţie, purificare şi prelucrare.

Selectarea materialelor adecvate pentru o anumită aplicaţie se face ţinând cont de câteva cerinţe de
bază, precum:
- proprietăţile materialelor – în funcţie de aplicaţie: conductivitate, rezistenţă la coroziune,
rezistenţă mecanică, duritate, prelucrabilitate.
- factori comerciali: cost, disponibilitate.

Materialele metalice ocupa un rol important in numeroase aplicatii, sub forma de metale sau aliaje,
datorita proprietatilor speciale pe care le poseda.
Deşi numărul metalelor este relativ mare, aşa cum se poate observa din sistemul periodic, sunt
totuşi insuficiente pentru a satisface prin proprietăţile lor individuale nevoile tehnicii moderne.

Practic s-a constatat că prin adăugarea la metalele pure a anumitor substanţe (oxizi, carburi) sau a
altor metale, nemetale sau semimetale, se obţin amestecuri cu proprietăţi fizico-chimice superioare,
numite aliaje.

  ‐ 1 ‐
CHIMIE*C* CG. COMPUŞI CHIMICI DE IMPORTANŢĂ TEHNICĂ

Aliajele sunt amestecuri omogene, cu proprietăţi metalice, a două sau mai multe materiale, din care
cel puţin unul este metal şi de obicei se află în cantitate mai mare.

Aliajele pot fi formate din două metale (aliaje binare), trei metale (aliaje ternare), patru metale
(aliaje cuaternare) sau mai multe metale (aliaje polinare).

Majoritatea aliajelor în stare topită se amestecă în orice proporţie, dar sunt si metale sau semimetale
care nu se amestecă în stare topită cu alte metale.

Tendinţa de a forma serii continue de soluţii solide se întâlneşte la metalele înrudite din punct de
vedere chimic, cum sunt cele ce aparţin aceleiaşi grupe sau subgrupe (K-Rb, Au-Ag, Au-Cu...) şi la
metalele din grupe nu prea îndepărtate (Au-Mn, Au-Ni, Au-Pt, Cu-Ni, Cu-Pd, Ag-Pd, Pt-Rh, Pt-Ir,
Fe-Mn, Fe-Ni).

Există două tipuri de soluţii solide: de substituţie şi de inserţie. Un aliaj format din doi componenţi
A şi B, formează o soluţie solidă de substituţie, dacă o parte din atomii A sunt înlocuiţi de atomii B
(sau invers) iar soluţiile solide de inserţie se formează atunci când atomii dizolvaţi ocupă poziţii
interstiţiale între atomii solventului

În funcţie de natura fazelor, aliajele pot fi clasificate în:

- aliaje eterogene (de tip I) constituite din două sau mai multe faze în stare solidă; metalele
componente după solidificare nu se mai dizolvă unul în altul şi formează amestecuri mecanice (Pb +
Sb, Bi + Cd etc.);
- aliaje omogene (de tip II) în stare solidă conţin o singură fază şi formează soluţii solide (Bi + Sb,
Cu + Ni, Ag + Au). În această grupă intră şi aliajele formate din combinaţii chimice (Al3Mg4,
Cu3Sn, Cu5Sn);

Materialele metalice se clasifică în:

‐ Materiale metalice feroase – sunt reprezentate de acele materiale alcătuite exclusiv sau
preponderent din fier. Sunt utilizate în aplicaţii care necesită rezistenţă mecanică mare la costuri
scăzute, greutatea nefiind un aspect important.
‐ Materiale metalice neferoase – celelalte metale şi aliaje care nu conţin Fe. Sunt utilizate
datorită proprietăţilor lor speciale: rezistenţă la coroziune, conductivitate electrică şi termică.

CG.01.1. Materiale metalice feroase

Fierul este unul dintre metalele cunoscute din cele mai vechi timpuri. Este pe locul şase ca
abundenţă în Univers. La nivelul scoarţei terestre, fierul se găseşte în proporţie de 5%, însă se
estimează că miezul Pământului este alcătuit în principal dintr-un aliaj fier-nichel ce reprezintă 35%
din masa Pământului. Prin urmare, fierul este cel mai abundent element pe planetă, dar pe locul
patru la nivelul scoarţei. Majoritatea fierului din scoarţa terestră se găseşte sub forma unor
combinaţii cu oxigenul (minerale de tipul hematită – Fe2O3, şi magnetită – Fe3O4). Cea mai
cunoscută sulfură este pirita (FeS2).

  ‐ 2 ‐
CHIMIE*C* CG. COMPUŞI CHIMICI DE IMPORTANŢĂ TEHNICĂ

CG.01.1.1. Metode de obţinere a fierului

Industrial, fierul se obţine din minereuri de fier (în special hematită şi magnetită) prin reducere cu
carbon în furnal, la temperaturi de aprox. 2000°C. Minereul de fier, carbonul sub formă de cocs,
împreună cu un flux de carbonat de calciu sunt alimentate pe la partea superioară a furnalului, în
timp ce prin partea inferioară a acestuia se suflă un curent de aer cald (4 t aer/t fier).

În furnal, cocsul reacţionează cu oxigenul din curentul de aer, rezultând monoxid de carbon care, la
rândul său, reduce oxizii de fier din minereu la fier []:

2C + O2 2CO

Fe2O3 + 3CO 2Fe + 3CO2

Fe3O4 + 4CO 3Fe + 4CO2

Minereul ajuns în partea inferioară a furnalului reacţionează direct cu cocsul:

2Fe2O3 + 3C 4Fe + 3CO2

Fluxul de carbonat de calciu are rolul de a topi impurităţile de dioxid de siliciu sau alţi silicaţi
prezenţi în minereu. Carbonatul de calciu se descompune, iar oxidul de calciu rezultat reacţionează
cu dioxidul de siliciu formând o zgură lichidă:

CaCO3 CaO + CO2

CaO + SiO 2 CaSiO3

Topitura de zgură se ridică la suprafaţa fierului topit si prin deschiderea fantelor laterale ale
furnalului, topitura de zgură şi topitura de fier sunt colectate separat. Materialul obţinut prin răcire
poartă numele de fontă brută, în timp ce zgura este folosită în construcţia de drumuri sau în
agricultură.

Datorită preocupărilor legate de mediul înconjurător, s-au dezvoltat noi metode alternative de
procesare a fierului. Una dintre aceste metode este reducerea directă a fierului.

În acest procedeu, minereul de fier este redus la o pulbere numită fier spongios. Într-o primă etapă,
gazul natural se oxidează parţial, la încălzire şi în prezenţa catalizatorului. În etapa ulterioară,
gazele rezultate din acest proces reduc în furnal minereul de fier, rezultând fier spongios solid:

2CH4 + O2 2CO + 4H2

Fe2O3 + CO + 2H2 2Fe + CO2 + 2H2O

Fierul astfel obţinut nu este pur, având în compoziţia sa 4-5% carbon şi impurităţi (Mn, Mg, S, P
etc.).

  ‐ 3 ‐
CHIMIE*C* CG. COMPUŞI CHIMICI DE IMPORTANŢĂ TEHNICĂ

CG.01.1.2. Aliajele fierului

Fierul detine mai multe posibilitati de aliere generand materiale cu proprietati specifice folosite în
diferite aplicaţii.

Feroaliajele sunt aliaje de fier şi unul sau mai multe elemente prezente în concentraţii ridicate. Cele
mai cunoscute feroaliaje sunt: ferosiliciu – FeSi, feromangan – FeMn, ferocrom – FeCr, feronichel
– FeNi, feromolibden – FeMo, ferotitan – FeTi, ferowolfram – FeW, feroaluminiu – FeAl,
feromagneziu – FeMg, ferovanadiu – FeV, ferobor – FeB, ferofosfor – FeP, feroniobiu – FeNb.

Cele mai multe elemente de aliere formează soluţii solide de substituţie cu fierul. În timp ce unele
(Ni, Co) sunt complet solubile în fier, altele (B, N, O, H) formează soluţii interstiţiale cu fierul la
concentraţii foarte mici.

Totusi, aliajele fierului cu carbonul, numite fontă şi oţel, sunt materialele metalice feroase cele mai
utilizate în tehnică.

Oţelul

Deşi metodele de extracţie şi prelucrare a fierului s-au dezvoltat pe parcursul câtorva milenii,
producţia pe scară largă a oţelurilor carbon s-a dezvoltat în secolul XIX. Oţelurile carbon reprezintă
aprox. 90% din producţia de oţel. Pe lângă acestea, au apărut oţeluri aliate:
‐ Oţeluri slab aliate – ce conţin până la 6% Cr, Ni etc.;
‐ Oţelurile inoxidabile – ce au în compoziţie, adesea, 18% Cr şi 8% Ni;
‐ Oţeluri pentru scule – oţeluri înalt aliate cu Cr, Mo, W, V şi Co

Carbonul este cel mai ieftin şi mai eficient element de aliere pentru creşterea durităţii fierului.
Conform Standardului European DIN EN 10020 din 2000, oţelul este un aliaj al Fe, al cărui
conţinut de carbon este – în general – mai mic de 2% şi care conţine şi alte elemente.

Detalii referitoare la formarea soluţiilor solide Fe – C şi a constituenţilor sistemului, obţinuţi prin

răcire lentă, sunt prezentate în diagrama de fază Fe-Fe3C din Figura CG.01.1.

La viteze mari de răcire, echilibrul nu se mai poate menţine. Temperaturile de transformare sunt
mai scăzute, putând rezulta oţeluri cu microstructuri diferite de cele obţinute în urma răcirii lente.
Astfel, martensita se formează prin răcirea bruscă a austenitei, într-un anumit interval de
temperatură.

La temperatura ambiantă, microstructura şi proprietăţile oţelului carbon depind de conţinutul de

carbon al acestuia.

După cum s-a menţionat anterior, pe lângă fier şi carbon, oţelurile carbon au în compoziţia lor şi
alte elemente. Conţinutul de elemente însoţitoare (Si, Mn, Al, Cr, Ni, Mo, Ti, B, W, Cu, S, P, O
etc.) nu depăşeşte, de obicei, 5%. Prezenţa acestora este determinată de procesul tehnologic de
obţinere şi de prelucrare a oţelului, de îmbunătăţirea anumitor proprietăţi, în timp ce altele (S, P, O
etc.) reprezintă impurităţi provenite din materiile prime.

Proprietăţile mecanice ale oţelurilor carbon variază, de asemenea, cu conţinutul de carbon. Limita
de curgere şi rezistenţa la tracţiune cresc liniar cu conţinutul de carbon, deoarece Fe3C are rol de

  ‐ 4 ‐
CHIMIE*C* CG. COMPUŞI CHIMICI DE IMPORTANŢĂ TEHNICĂ

consolidare iar proporţia de Fe3C din oţel este direct proporţională cu concentraţia de carbon. Pe de
altă parte, ductilitatea oţelului scade drastic odată cu creşterea conţinutului de carbon.

Figura CG.01.2. Conţinutul de carbon al diverselor aliaje ale Fe.

O parte mică dar importantă a pieţei de oţel este reprezentată de oţelurile aliate. Elementele de
aliere sunt adăugate cu scopul de a îmbunătăţi călibilitatea oţelului, rezistenţa sa la coroziune,
precum şi pentru a stabiliza austenita la temperatura camerei.

Cel mai simplu aliaj inoxidabil conţine numai fier şi crom, fiind numit fier inoxidabil (deoarece nu
conţine carbon). Oţelurile inoxidabile călibile conţin, de obicei, până la 0,6% carbon.

Numeroase oţeluri inoxidabile sunt austenitice (retea c.f.c.) la temperatura camerei. Cel mai utilizat
oţel inoxidabil austenitic are în compoziţia sa, ca elemente de aliere C (0,1%), Cr (18%), Ni (8%),
Mn (1%). Cr are rolul de a mări rezistenţa la coroziune, iar Ni stabilizează austenita. Faţa de
oţelurile feritice, oţelurile austenitice sunt mai rezistente şi mai ductile. De asemenea, ele nu sunt
magnetice, ceea ce le face ideale pentru confecţionarea unor instrumente precum microscoape
electronice şi spectrometre de masă.

Fonta

Fonta este aliajul fierului cu carbonul si alte elemente, care conţine între 1.7 % şi 4 % carbon.
Carbonul poate fi prezent liber sau sub forma de carbura de fier, F3C.

Fonta este utilizată în turnătorii pentru confecţionarea ţevilor, plitelor, radiatoarelor, şinelor etc.

Fonta brută este utilizată la confecţionarea oţelurilor. Prin diferite procedee, o parte din carbonul din
fontă este oxidat, impreună cu alte impurităţi, în timp ce alte elemente pot fi adăugate în vederea
obţinerii oţelurilor aliate.

Carbonul scade temperatura de topire a fierului: în timp ce oţelul carbon semidur se topeşte la
aprox. 1500°C, fonta de turnătorie cu 4% C se topeşte la numai 1160°C; în consecinţă, aceasta din
urmă poate fi topită utilizând cuptoare simple.

Fonta de turnătorie a fost utilizată de secole pentru confecţionarea podurilor, coloanelor

arhitectonice, cilindrilor motoarelor cu abur, mobilierului de exterior etc. Cea mai mare parte a
fontelor de turnătorie sunt însă friabile. De aceea, nu se utilizează pentru aplicaţii care presupun
expunerea la şocuri sau tensiuni puternice. În astfel de cazuri se utilizează oţelul.

Există două tipuri de fonte de turnătorie: albă şi gri.

  ‐ 5 ‐
CHIMIE*C* CG. COMPUŞI CHIMICI DE IMPORTANŢĂ TEHNICĂ

Fazele prezente în fonta albă sunt α-Fe şi Fe3C; fracţia volumică mare a Fe3C determină friabilitatea
materialului.

În fontele gri, o mare parte din carbon segregă sub formă de grafit (fără a mai forma Fe3C). Fontele
gri conţin şi aprox. 2% Si; prezenţa Si alterează termodinamica sistemului. Proprietăţile fontelor gri
depind de forma fazei grafitice. Dacă grafitul este prezent sub formă de foiţe, rezilienţa este scăzută
deoarece foile de grafit constituie planuri de rezistenţa redusă.

Dacă grafitul are formă sferică, rezilienţa materialului este mare iar acesta este ductil. Pentru a
obţine fonte gri cu grafit în formă sferică se adaugă magneziu sau ceriu.

CG.01.2. Materiale neferoase

Materialele neferoase au fost primele metale folosite de oameni pentru metalurgie. Astazi, acestea
fiind in general mai scumpe decât metalele feroase, sunt utilizate datorită unor proprietati speciale,
cum ar fi greutatea redusă (de exemplu, aluminiu), conductivitate mai mare (de exemplu, cupru) sau
rezistenta la coroziune (de exemplu, zinc).

Cele mai importante metale neferoase sunt aluminiu, cupru, plumb, nichel, staniu, titan şi zinc.
Metale preţioase cum ar fi aur, argint şi platină precum şi metalele rare, cobalt, mercur, wolfram,
beriliu, bismut, ceriu, cadmiu, niobiu, indiu, galiu, germaniu, litiu, seleniu, tantal, telur, vanadiu, şi
zirconiu sunt, de asemenea, neferoase.

CG.01.2.1. Aluminiul şi aliajele sale

Aluminiul este cel mai abundent element metalic din scoarţa terestră. El se găseşte de obicei în
mineralele vulcanice de tipul feldspat şi mică. Eroziunea acestora conduce la argile precum
2+
Mg1,8Fe0,9 Al4,3SiO10(OH)2(H2O)4
vermiculita, , montmorilonit,
Na0,2Ca0,1Al2Si4O10(OH)2(H2O)10 , şi caolinit, Al2(OH)4Si2O5 . Cea mai importantă sursă

comercială de aluminiu este bauxita: AlOx(OH)3-2x (0 < x < 1) . Aceasta apare în regiunile tropicale
şi subtropicale ca rezultat al lixivierii complete a silicei şi a altor metale din aluminosilicaţi.
Numeroasele aplicaţii ale Al se datorează abundenţei mari a acestuia.

Deşi cea mai mare parte din Al se găseşte sub formă de aluminosilicaţi, extracţia din aceştia este
extrem de dificilă [].

De aceea, Al se obţine industrial din bauxită, printr-un proces în două etape:

(i) purificarea bauxitei prin procedeul Bayer; aceasta presupune dizolvarea în NaOH, separarea
de impurităţile insolubile (nămol roşu ce conţine Fe2O3), urmată de precipitarea Al(OH)3 prin
tratarea soluţiei cu dioxid de carbon; prin calcinarea hidroxidului la aprox. 1000°C se obţine Al2O3
(Fig. CG.01.3);

  ‐ 6 ‐
CHIMIE*C* CG. COMPUŞI CHIMICI DE IMPORTANŢĂ TEHNICĂ

Bauxită

măcinare

Solu ie Vas de presiune

NaOH (t=170-180°C)
filtrare

Na[Al(OH)4]

răcire

Cristalizare

Calcinare

Al2O3

Figura CG.01.3. Schema procesului Bayer.

(ii) electroliza amestecului de criolit (Na3AlF6 – hexafluoroaluminat de sodiu), alumină (Al2O3)

şi fluorură de aluminiu (AlF3) în stare de topitură (la aprox. 1000°C) (procesul Hall-Héroult); tancul
de grafit reprezintă catodul, în timp ce anodul constă din bare de grafit (Fig. CG.01.4).

Figura CG.01.4. Schema procesului Hall-Héroult [].

Procesele care au loc la cei doi electrozi sunt:

‐ la catod, reducerea aluminiului:
‐ Al3+ + 3e- Al
‐ la anod, oxidarea anionului oxid:

‐ 2O2- O2 + 4e-

Topitura de aluminiu rezultată la catod se depune la partea inferioară a celulei, de unde este extras
în exterior. Oxigenul rezultat la anod reacţionează cu C, formând CO2. Acest proces este puternic
  ‐ 7 ‐
CHIMIE*C* CG. COMPUŞI CHIMICI DE IMPORTANŢĂ TEHNICĂ

energofag; de aceea, de obicei în procesul de producere a Al se utilizează energia electrică produsă

de hidrocentrale.

Din punct de vedere chimic, Al are un comportament caracteristic metalelor. Se combină cu

majoritatea nemetalelor, formând compuşi în care starea de oxidare este 3+. De asemenea, formează
compuşi intermetalici cu elementele metalice. Al prezintă o afinitate foarte ridicată pentru oxigen,
fiind adesea utilizat ca agent reducător la obţinerea Cr, Mn, V. Pulberea fin divizată de Al metalic
explodează la contactul cu oxigenul lichid. În general însă, metalul este protejat de reacţia cu
oxigenul, apa şi acizii diluaţi prin formarea unui film protector, aderent şi compact, de oxid. Orice
substanţă care poate distruge acest film (în special acizii, bazele, ionii clorură şi sărurile de mercur)
poate determina apariţia procesului de coroziune sau reacţia rapidă a aluminiului. Astfel, Al se
dizolvă uşor la temperatura camerei în HCl concentrat:

Al(s) + 3HCl(aq) + 6H2O(aq) [Al(H2O)6]3+ -

(aq)+ 3Cl (aq)+ 3/2 H2 (g)

dar şi în soluţii apoase de hidroxid de sodiu şi de potasiu:

-
Al(s) + MOH(aq) + 3H2O(aq) M+(aq) + [Al(OH)4](aq) + 3/2 H2 (g)

Protecţia realizată de filmul de oxid nativ poate fi amplificată prin anodizare, procedeu cunoscut
sub numele de eloxare. Aluminiul este imersat într-o soluţie de H2SO4 15-20% şi conectat la borna
pozitivă a unei surse, metalul de la suprafaţă oxidându-se la alumină. Un strat oxidic cu grosimea de
10-20 μm este utilizat adesea pentru a proteja aluminiul în atmosferă cu pH din domeniu 4,5-8,7.

Aliajele aluminiului

Din punct de vedere al comportamentului pe parcursul tratamentului termic se disting două tipuri de
aliaje de aluminiu: aliaje călibile (Al-Cu-Mg, Al-Mg-Si, Al-Zn-Mg) şi aliaje necălibile (dure
natural, precum Al-Si-Cu, Al-Si, Al-Mg, Al-Mn). Caracteristica aliajelor necălibile este aceea că
rezistenţa lor nu se mai poate îmbunătăţi prin tratament termic, spre deosebire de aliajele călibile.

Pentru aliajul Al-Cu cu un conţinut de Cu de aprox. 4 % (m), stabil la temperatura camerei,

încălzirea la 500°C un anumit timp conduce la obţinerea unei singure faze [].

Călirea (răcirea rapidă) la temperatura camerei a acestui material forţează elementul de aliere (în
speţă Cu) să rămână dizolvat în matricea de aluminiu. Dacă aceeaşi structură este supusă însă unei
durificări prin îmbătrânire la temperatura camerei sau la temperaturi mai mari, are loc precipitarea
unei faze secundare (conform diagramei de fază din Figura CG.01.5).

În funcţie de temperatura de durificare, procesul de precipitare poate conduce la:

‐ particule coerente - cu o compoziţie diferită de cea a matricei, dar având aceeaşi structură a
reţelei;
‐ particule parţial coerente - în care structura reţelei este reprodusă parţial;
‐ particule incoerente - cu structură reticulară diferită de cea a matricei.

Particulele coerente formate la temperatura camerei pot fi transformate în particule incoerente prin
creşterea temperaturii, fiind favorizat procesul de difuzie.

  ‐ 8 ‐
CHIMIE*C* CG. COMPUŞI CHIMICI DE IMPORTANŢĂ TEHNICĂ

Figura CG.01.5. Diagrama de fază a aliajului Al-Cu.

Particulele formate prin precipitare restricţionează mişcarea de dislocare a reţelei matricei,

conducând astfel la creşterea durităţii. Cu cât particulele precipitate sunt mai fine, cu atât efectul
acestora este mai puternic. Prin îmbătrânirea la cald la temperatură crescută un anumit timp, faza
secundară precipitată atinge un maximum. Menţinerea la această temperatură un timp mai lung
determină creşterea particulelor datorită difuziei, având ca efect diminuarea durităţii. Deteriorarea
proprietăţilor mecanice ale materialului în cazul îmbătrânirii la cald are loc numai dacă timpul de
maturare este excesiv.

Duraluminiul a fost descoperit de Alfred Wilm la începutul secolului XX. Acesta a patentat aliajul
aluminiului cu 3,5-5,5% Cu şi mai puţin de 1% Mg şi Mn, descoperind întâmplător şi procesul de
durificare prin îmbătrânire []. După descoperirea duraluminiului s-au intensificat cercetările în
scopul identificării de noi aliaje de aluminiu cu rezistenţe superioare. Astfel, aliajul Al-4.3Cu-
1.5Mg-0.6Mn are o duritate cu 20% mai mare decât cea a duraluminiului. Aliajele bazate pe
sistemul Al-Cu au o bună rezistenţă la fluaj la temperaturi crescute. De aceea, aliajul 2618 (Al-
2.2Cu-1.5Mg-1.1Fe-1Ni-0.2Si) este utilizat în structura avionului Concorde.

Încercările de durificare prin îmbătrânire a aliajelor binare Al-Mg şi Al-Si nu s-au bucurat de
succes. În schimb, aliajele ternare Al-Mg-Si pot fi durificate prin îmbătrânire. Adaosul de Mg şi Si
se realizează în cantităţi care să permită formarea aliajelor quasi-binare Al-Mg2Si sau în exces de
Si. Aceste aliaje sunt utilizate pentru confecţionarea roţilor automobilelor şi a componentelor
moroarelor.

Pornind de la premisa că reducerea densităţii materialelor este un mijloc creştere a eficienţei

vehiculelor, au fost dezvoltate aliaje având la bază sistemul Al-Li. Litiul are o densitate scăzută
(0,54 g/cm3) şi este unul dintre puţinele elemente cu solubilitate mare în aluminiu. Pentru fiecare
1% Li adăugat în Al, densitatea aliajului de aluminiu scade cu 3%; în plus, modulul elastic creşte cu
6%. Aceste aliaje sunt utilizate la confecţionarea piesellor pentru avioane.

  ‐ 9 ‐
CHIMIE*C* CG. COMPUŞI CHIMICI DE IMPORTANŢĂ TEHNICĂ

În cazul aliajelor necălibile, durificarea se realizează prin prelucrare la rece. Rezistenţa la tracţiune
creşte odată cu creşterea conţinutului de elemente de aliere, ca urmare a creşterii gradului de
deformare a reţelei.

Aluminiul este utilizat pe scară largă în industria construcţiilor, la confecţionarea ustensilelor

domestice, cablurilor electrice etc. Densitatea sa mică (2,7x103 kg/m3) este una dintre
caracteristicile cele mai cunoscute. Al pur comercial are o rezistenţă la tracţiune de 90 MPa. Prin
urmare, aplicaţiile sale sunt oarecum limitate. Prelucrarea la rece şi alierea creşte substanţial
rezistenţa la tracţiune, cu un impact negativ însă asupra rezistenţei la coroziune.

Aliajele aluminiului sunt utilizate la construcţia navelor, avioanelor şi navetelor spaţiale. Cele mai
utilizate elemente de aliere sunt cupru, mangan, siliciu, magneziu sau zinc.

Utilizarea aluminiului la fabricarea automobilelor a crescut în ultimii ani cu peste 80% []. Această
creştere spectaculoasă a fost determinată de preocupările legate de impactul asupra mediului
înconjurător (utilizarea materialelor cu densitate scăzută conduce la îmbunătăţirea eficienţei
combustibilului). Astfel, fonta utilizată la confecţionarea blocului motor a fost înlocuită cu
materiale pe bază de aluminiu, diminuându-se astfel drastic masa acestuia. Piesele turnate din
aluminu sunt folosite la confecţionarea pistoanelor si a capetelor de cilindri. Aluminiul este utilizat
şi la confecţionarea echipamentului de rulare (roţi, lanţuri, componente de frânare), suspensiilor
(suporţi, pârghii).

Aliajele de aluminiu sunt utilizate la fabricarea schimbătoarelor de căldură. Până în anii 1970,
radiatoarele automobilelor erau confecţionate din cupru şi alamă. Criza petrolului a condus la
necesitatea diminuării masei automobilelor şi,implicit, la creşterea interesului faţă de aluminiu.

Preţul ridicat al aluminiului rămâne însă un impediment important în calea extinderii aplicaţiilor
acestuia.

CG.01.2.2. Cuprul şi aliajele sale

Cuprul este unul dintre primele 25 cele mai abundete elemente din scoarţa terestră. Cuprul metalic a
jucat un rol important în dezvoltarea tehnologică, industrială şi culturală a umanităţii. Alături de fier
şi aur, a fost unul dintre primele metale utilizate pe scară largă, datorită faptului că se regăseşte sub
formă elementală şi poate fi prelucrat uşor pentru obţinerea uneltelor şi armelor. Cu metalic şi
aliajele sale şi-au găsit numeroase aplicaţii datorită calităţilor lor: ductilitate, maleabilitate,
rezistenţă mecanică, rezistenţă la coroziune, conductivitate termică şi electrică ridicate, precum şi
aspectul său atractiv. Cuprul a fost utilizat, alături de argint şi aur, pentru confecţionarea monezilor.

Minereurile comerciale de cupru sunt sulfurile, în special calcopirita (CuFeS2). O primă etapă în
procesul de rafinare a cuprului este mărunţirea minereurilor. Aceasta este urmată de concentrarea
prin flotaţie cu spumare. Rezultă astfel un material cu un conţinut de 15-20% Cu, având ca
principală impuritate fierul, dar şi nichel, aur şi argint. Concentratul este introdus, împreună cu
dioxid de siliciu, într-un cuptor cu reverberaţie. Prin încălzirea amestecului la ∼1400°C rezultă o
topitură, a cărei prăjire cu aer transformă fierul în oxid:

2CuFeS2 + O2 Cu2S + 2FeO + 3SO2

  ‐ 10 ‐
CHIMIE*C* CG. COMPUŞI CHIMICI DE IMPORTANŢĂ TEHNICĂ

2FeS + 3O2 2FeO + 2SO2

Oxidul de fier rezultat reacţionează cu silicea pentru a forma o zgură de silicat de fier:

2FeO + SiO2 Fe2SiO4

Această zgură se separă spontan în straturi. Stratul superior se înlătură periodic, masa lichidă ce
conţine Cu2S şi FeS fiind introdusă într-un convertor cu silice, peste care se trece un curent de aer.
Reacţiile care au loc în convertor sunt:

2Cu2S + 3O2 2Cu2O + 2SO2

Cu2O + FeS Cu2S + FeO

Cu2S + O2 2Cu + SO2

2Cu2O + Cu2S 6Cu + SO2

Astfel se obţine cuprul metalic, cu o puritate de 98-99%. Acesta poate fi purificat prin electroliză
şi/sau topire zonală. În procedeul electrolitic de purificare, anodul este reprezentat de cuprul impur,
drept catod se utilizează cuprul pur, iar soluţia de electrolit conţine H2SO4 şi CuSO4. Cuprul obţinut
la catod are o puritate de ∼99,95%. Prin rafinare zonală ulterioară se poate obţine un cupru de
puritate 99,9999%.

În procesul de obţinere a cuprului rezultă produse secundare de importanţă comercială: argint,

molibden, seleniu, telur, aur şi acid sulfuric.

Cuprul poate fi extras din minereuri şi prin procedee umede. Acestea presupun spălarea minereului
cu soluţii de acid sulfuric diluat sau utilizarea unor soluţii ce conţin agenţi de chelatare.

Cuprul este unul dintre puţinele metale pentru care în aplicaţiile comerciale se utilizează o cantitate
mai mare de metal pur decât de aliaj. Cele mai importante utilizări ale cuprului vizează domeniile
construcţiilor (piese de acoperiş, rigole), instalaţiilor sanitare (valve, racorduri), produse electrice şi
electronice (fire, motoare, generatoare, transformatoare, cabluri telefonice etc.), echipamente
industriale, transporturi (compresoare, radiatoare, pompe etc.), dispozitive casnice (frigidere, maşini
de spălat, aparate de aer condiţionat etc.) şi alte produse precum vase de gătit, bijuterii, obiecte de
artă etc. În plus, cuprul intră în compoziţia aliajelor folosite la confecţionarea monezilor.

Cuprul metalic este stabil în aerul uscat pur la temperatura camerei. În atmosferă însă se formează
un strat superficial protector, verde, sau patină, alcătuit din hidroxocarbonaţi şi hidroxosulfaţi.
Cuprul este atacat mai uşor de alţi oxidanţi, precum sulf elemental şi halogeni. De asemenea, cuprul
se dizolvă în acid sulfuric concentrat şi în acid azotic concentrat şi diluat.

De-a lungul timpului au fost studiate peste 1000 aliaje de cupru, fiecare prezentând proprietăţi uşor
diferite de cele ale cuprului metalic pur. Alierea cu alte metale determină modificarea culorii şi
îmbunătăţirea performanţelor în ceea ce priveşte durabilitatea în timp, rezistenţa la coroziune şi la
uzură şi prelucrabilitatea.

  ‐ 11 ‐
CHIMIE*C* CG. COMPUŞI CHIMICI DE IMPORTANŢĂ TEHNICĂ

Cele mai cunoscute aliaje ale cuprului sunt alama (Cu/Zn), bronzul (Cu/Sn), cupro-nichelul
(Cu/Ni).

Detalii referitoare la formarea soluţiilor solide Cu-Zn din alama sunt prezentate în diagrama de fază
din Figura CG 01.6.

Bronzurile sunt aliaje ale cuprului cu staniu, aluminiu, siliciu şi nichel. Bronzul este, în general, un
material mai rezistent decât alama. Însă, staniul este mai scump decât zincul, iar conductivităţile
termice şi electrice ale alamei sunt mai mari decât cele corespunzătoare bronzului. Există
numeroase tipuri de bronz, cel mai utilizat având compoziţia 88% Cu şi 12% Sn. De obicei bronzul
se oxidează numai superficial. Odată format stratul oxidic superficial (care devine, în cele din urmă,
carbonat), metalul aflat sub acesta este protejat faţă de coroziune. Dacă însă la suprafaţă se
formează un strat de cloruri de cupru, procesul coroziv cunoscut sub numele de ”boala bronzului”
va avansa, în final distrugând complet metalul. Bronzul este încă utilizat pentru confecţionarea
elicelor navelor.

Cupronichelul este aliajul cuprului cu nichel. Aliajul cu 25% Ni este utilizat în multe ţări pentru
confecţionarea monezilor. Cuprul se amestecă cu nichelul în stare topită în orice proporţie. Prin
adaosul a 2-45% Ni la Cu se obţin aliaje cu o rezistenţă mai mare faţă de oxidarea la temperaturi
înalte comparativ cu Cu pur. Aliajul Cu cu 30% Ni este utilizat pentru fabricarea tuburilor
condensatoarelor din instalaţiile de obţinere a energiei electrice cu ajutorul aburului. Aliajul Cu-
20% Ni este utilizat la realizarea părţilor expuse ale automobilelor.

Cupronichelul are rezistivitate electrică mare. Constantanul (aliajul 55% Cu – 45% Ni) este utilizat
în rezistori, termocuple şi reostate [].

CG.01-2.3. Plumbul şi aliajele sale

Plumbul este cunoscut încă din antichitate. În trecut, plumbul era utilizat pe scară largă la
confecţionarea conductelor şi instalaţiilor de apă. Din nefericire, în prezent el este asociat cu
efectele sale toxice. În ultimele decenii, toxicitatea plumbului îşi are originea în special în emisiile
autovehiculelor ca urmare a utilizării tetraetil plumbului drept agent anti-detonant.

Plumbul este obţinut din minereul de PbS (galenă) prin procedeul pirometalurgic (Fig. CG.01.7).

Minereul de plumb se concentrează prin flotaţie, apoi este prăjit la 450-700°C, sub curent de aer:

2PbS + 7/2O2 PbO + PbSO4 + SO2

PbO sau PbS sunt apoi reduse în furnal, la ∼900°C, cu carbon sau fier:

PbO + C Pb + CO

PbO + CO Pb + CO2

PbS + Fe Pb + FeS

Plumbul topit este colectat pe la baza furnalului.

  ‐ 12 ‐
CHIMIE*C* CG. COMPUŞI CHIMICI DE IMPORTANŢĂ TEHNICĂ

Figura CG.01.7. Etapele procesului de obţinere a Pb.

Plumbul este un metal moale, maleabil şi ductil, cu temperatură de topire joasă (327°C). Este foarte
dens (11,342 g/cm3 la 20°C) şi posedă o structură tipic metalică, cubică cu feţe centrate. Pb are o
rezistivitate electrică foarte mică (20 x 10-6 Ω cm la 20°C). În stare fin divizată plumbul este
piroforic; reactivitatea sa este însă mult diminuată prin formarea unui strat protector subţire şi
coerent de oxid, oxocarbonat, sulfat sau clorură, în funcţie de atmosfera înconjurătoare. Ca urmare,
plumbul este relativ inert, fiind utilizat în manevrarea acidului sulfuric concentrat fierbinte.

Deoarece Pb este foarte moale şi ductil, este comercializat sub formă de aliaje. Cele mai utilizate
elemente de aliere sunt stibiul, staniul, arseniul şi calciul.

Aliajul Pb-Sb este utilizat la confecţionarea grătarelor din acumulatoarele acide cu Pb, a foilor,
conductelor, muniţiei militare şi sportive. Foile de aliaj Pb-Sb sunt utilizate pentru protecţia faţă de
raze X şi gamma, în construcţii, la atenuarea vibraţiilor şi la izolare fonică.

Sb îi conferă plumbului duritate şi rezistenţă. Conţinutul de Sb din aliaj poate varia de la 0,5 la 25%
(uzual 2-5%). Diagrama de fază Pb-Sb este prezentată în Figura CG.01.8.

Aliajele Pb-Sn sunt utilizate ca aliaje de lipit. Sunt diponibile comercial în concentraţii ale Sn
variind între 5% şi 70%(m). Creşterea concentraţiei staniului determină creşterea rezistenţei la
tracţiune şi la rupere a lipiturii. Aliajele utilizate în mod curent în electronică sunt cele care conţin
60%(m) Sn (cu temperatura de topire 188°C) şi 62%(m) Sn (corespunzător eutecticului, cu
temperaturade topire 183°C).

Detalii suplimentare sunt prezentate in diagrama de fază Pb-Sn din Figura CG.01.9.

În cazul instalaţiilor, la lipirea ţevilor se utilizează aliajul cu 50%(m) Sn, deoarece acesta se
solidifică mai lent.

  ‐ 13 ‐
CHIMIE*C* CG. COMPUŞI CHIMICI DE IMPORTANŢĂ TEHNICĂ

Figura CG.01.8. Diagrama de fază Pb-Sb.

Figura CG.01-9. Diagrama de fază Pb-Sn [].

CG.01-2.4. Titanul şi aliajele sale

În scoarţa terestră, titanul se găseşte sub forma unor minerale, cele mai importante fiind ilmenitul
(FeTiO3) şi rutilul (o formă a TiO2). Titanul metalic nu se poate obţine prin reacţia clasică de
reducere a oxidului său cu carbon, datorită formării unei carburi foarte stabile. Pe de altă parte,
reducerea TiO2 cu hidrogen la 900°C se face numai până la Ti2O3.
  ‐ 14 ‐
CHIMIE*C* CG. COMPUŞI CHIMICI DE IMPORTANŢĂ TEHNICĂ

În laborator, titanul se obţine prin reducerea TiO2 cu hidrură de calciu în exces, într-un recipient de
molibden, conform reacţiei:

TiO2 + CaH2 Ti + 2CaO + 2H2

Procesul are loc la 900°C, în vid sau în atmosferă de hidrogen.

La scară industrială, titanul se obţine prin procedeul Kroll, conform următoarelor etape []:
(i) tratarea ilmenitului sau rutilului cu clor şi carbon, la 900°C:
o
900 C
2FeTiO3 + 7Cl2 + 6C 2TiCl4 + 2FeCl3 + 6CO2
(ii) distilarea fracţionată a TiCl4 din amestecul rezultat, fiind astfel separat de FeCl3 şi de alte
impurităţi;
(iii) reducerea TiCl4 cu topitură de Mg, la aprox. 1000°C, în atmosferă inertă (Ar):
o
TiCl4 + 2Mg 1000 C Ti + 2MgCl2
îndepărtarea MgCl2 şi a excesului de Mg prin volatilizare (la 1000°C) sau cu HCl diluat.

Titanul rezultat este spongios, el putând fi turnat în lingouri după topirea în arc electric în atmosferă
de argon.

Titanul este un metal ductil, de culoare argintie. Fiind mai uşor decât fierul, mai dur decât aluminiul
şi posedând o rezistenţă la coroziune comparativă cu cea a platinei, are numeroase aplicaţii
industriale.

La temperatră ambiantă, titanul are o structură hexagonală (grup de spaţiu P6/mmm). La 882°C
acesta suferă o transformare de fază, rezultând forma β, cubică (grup de spaţiu Im-3m) (Fig.
CG.01.10).

882oC

Forma hexagonală Forma cubică

Figura CG.01.10. Rearanjarea atomilor de Ti indusă de temperatură.

La temperaturi ridicate, Ti metalic are o afinitate crescută faţă de O2, N2 şi H2. Numai absorbţia
hidrogenului este însă reversibilă.

Pulberea de titan reacţionează violent cu aerul. Suprafaţa proaspătă a Ti arde spontan în oxigen la
25 atm. Urmele de oxigen şi azot fragilizează metalul, făcându-l inutil.

Titanul nu este atacat de acizii minerali la temperatură ambiantă sau de soluţiile apoase alcaline
fierbinţi. Se dizolvă însă în HF, dar şi în acizii clorhidric, azotic şi fosforic fierbinţi.
  ‐ 15 ‐
CHIMIE*C* CG. COMPUŞI CHIMICI DE IMPORTANŢĂ TEHNICĂ

Titanul reacţionează cu numeroase metale şi nemetale, formând compuşi intermetalici sau

interstiţiali.

Rezistenţa mare la coroziune şi biocompatibilitatea, împreună cu rezistenţa crescută caracteristice

titanului şi aliajelor sale determină aplicaţiile acestora în industria chimică şi petrochimică, în medii
marine şi biomateriale.

Aliajele titanului

Elementele cu o rază atomică egală cu 0,85-1,15 din raza atomului de titan îl substituie pe acesta în
reţea; ele au o solubilitate ridicată în Ti, formând aliaje. Pe de altă parte, elementele a căror rază
atomică este mai mică decât 0,59 din raza atomului de titan ocupă centri interstiţiali din structura
acestuia, având de asemenea o solubilitate bună [].

Elementele de aliere ale Ti pot fi împărţite în două categorii:

‐ elemente care stabilizează faza α: Al, O, N, Ga;
‐ elemente care stabilizează faza β: Mo, V, W, Ta, Cu, Mn, Fe, Ni, Co, H.

Elementele de aliere cele mai utilizate sunt Mo şi V, acestea având cea mai mare influenţă asupra
stabilităţii fazei β. W se utilizează extrem de rar datorită densităţii sale mari, în timp ce Cu
formează TiCu2, ceea ce permite durificarea prin îmbătrânire a aliajelor de Ti. În aliajele comerciale
conţinutul de Cu este situat sub 2,5%(m).

Elementele care ocupă centri interstiţiali în structura titanului determină modificarea parametrilor
de reţea. Cel mai important element de acest tip este hidrogenul. Ti cubic are 3 centri interstiţiali
octaedrici/atom, în timp ce în structura hexagonală există numai 1 centru/atom. Prin urmare,
solubilitatea elementelor care ocupă aceste poziţii (O, N, C) este mult mai mare în faza α a Ti.

Titanul poate absorbi până la 60%(at) hidrogen, cantitate ce poate fi îndepărtată din structura sa prin
încălzire în vid. Solubilitatea în Ti a hidrogenului scade odată cu creşterea temperaturii. Datorită
acestei caracteristici, Ti este un bun candidat pentru confecţionarea pereţilor reactoarelor de
fuziune.

În cazul aliajelor α, principalul element de aliere este Al. Prezenţa unei mici cantităţi de fază β în
aliajele de tip α constituie un avantaj pentru tratamentul termic şi forjarea materialului. De aceea,
aliajele pot conţine aprox. 1%(m) Mo. Astfel, în aliajul Ti-6Al-2Sn-4Zr-2Mo, prezenţa Zr şi Sn
conferă rezistenţă soluţiei solide. Pentru aplicaţii de temperatură înaltă, cel mai utilizat aliaj este Ti-
6Al-2Sn-4Zr-2Mo-xSi. Acest aliaj a fost utilizat pentru prima dată la confecţionarea componentelor
turbinelor.

Majoritatea aliajelor α + β posedă rezistenţă crescută şi o bună capacitate de prelucrare. Un astfel

de aliaj este Ti-6Al-4V - cel mai utilizat aliaj al titanului, reprezentând 45% din masa totală de
aliaje de titan comercializate []. Aceasta se datorează combinaţiei unice dintre proprietăţile atractive
şi capacitatea de a fi prelucrat. De aceea, Ti-6Al-4V a devenit un standard cu care se compară toate
celelalte aliaje ale titanului. Aplicaţiile Ti-6Al-4V sunt însă limitate în domeniul de temperatură mai
mici de 400°C. Al scade densitatea aliajului, stabilizează şi creşte rezistenţa fazei α, în timp ce V
are rolul de a asigura prezenţa fazei mai ductile, β.

  ‐ 16 ‐
CHIMIE*C* CG. COMPUŞI CHIMICI DE IMPORTANŢĂ TEHNICĂ

Titanul utilizat la fabricarea aeromotoarelor şi a schimbătoarelor de căldură din industria chimică se

poate aprinde. Adaosul de Cr în concentraţii mai mari de 10%(m) îmbunătăţeşte rezistenţa la
aprindere a aliajelor de Ti.

  ‐ 17 ‐