Ioan Slavici și Confucius

Între sursele româneşti care evidenţiază relaţia Slavici (1848-1925) şi Confucius (551-479 î.Hr.),
studiile scrise de Eleonora Slavici, Ion Breazu, Perpessicius, Ion Banu, Scarlat Struţeanu, Teodor
Gal, D. Vatamaniuc şi Pompiliu Marcea, neuitându-l nici pe Gala Galaction, merită o aplecare
deosebită, ambianţele savante şi subtilităţile intelectuale îmbiind la căutări multiple şi la
descoperirea argumentului chinez în gândirea lui Slavici. Schopenhauer, Buddha, Kant, Darwin,
J.J. Rousseau, Pestalozzi, Herbart, Spencer, Platon, Aristotel, Quintilian, J. Locke au fecundat, mai
mult sau mai puţin, ideologia lui Slavici, dar „dintre toţi filosofii pe care i-a cunoscut, Confucius
a exercitat cea mai mare influenţă asupra sa” (Eleonora Slavici, Apărarea unui proces sufletesc,
Hotarul, nr. 12, Arad, 1935, p. 7). „Şi fără mărturisirea lui Slavici despre cultul faţă de filosoful
chinez – spun exegeţii săi – ar trebui să căutăm corespondenţele şi să le dăm importanţa cuvenită
atunci când vrem să cunoaştem izvorul ideilor unuia dintre cei mai de seamă scriitori români”
(Ion Breazu, Slavici şi Confucius, „Studii literare”, Cluj, 1948, p. 67).

Urmând acest îndemn cultural, cu asumarea exigenţelor ştiinţifice cuvenite unei cercetări de severă
aplicaţie intelectuală, descoperim tangenţele filosofice şi practice – punctele de osmoză din
gândirea celor doi mari cărturari, prin depistarea influenţei lui Confucius asupra ideologiei,
activităţii practice şi creaţiei literare a lui Ioan Slavici. Osmoza dintre gândirea lui Slavici şi
filosofia antică din China se întâmplase în vremurile începutului de la Viena, când Eminescu l-a
făcut pe Slavici să guste din fructul amar al cunoaşterii filosofice. Schopenhauer, prima fântână cu
apă vie din care se adăpau cei doi, i-a dezvăluit puterea înţelepciunii orientale. Termenii elogioşi
adresaţi de filosoful german lui Confucius – apreciat drept „cel mai cu minte dintre oamenii care
au trăit pe faţa pământului” – l-au determinat pe Slavici să desluşească adevărul ascuns sub aceste
cuvinte (Schopenhauer, Ueber dem Willem in der Natur, începutul cap. Sinologie).

Şi, continuă soţia autorului, Eleonora Slavici, reflecţiile cu privire la ideologia lui Slavici: „Slavici
era, ca şi Eminescu, un mare adorator al lui Confucius şi dintre multele îndrumări ale marelui
înţelept şi-a însuşit, după cum singur mărturiseşte, următoarele: iubirea de dreptate, iubirea de
adevăr, buna-credinţă şi mai ales sinceritatea” (Eleonora Slavici, op. cit., p. 7).

Înţelepciunea ascunsă aici îl făcea să se simtă nemulţumit de sine atunci când se abătea de la litera
lor şi considera că fără respectarea acestor îndrumări şi cele mai frumoase fapte seamănă cu
făţărnicia. Aşa devine Slavici un perpetuu admirator al Chinei şi al chinezilor – Maiorescu, Vasile
Pogor, Alecsandri (cu Pastel chinez), Gr.N. Lazu (detractorul lui Eminescu, din nefericire) şi mai
târziii Gh. Bogdan-Duică şi Al.T. Stamatiad, Lucian Blaga întărind regula – adoră într-o
neimaginată măsură spiritualitatea chineză, ca o învăţătură vitală şi o cultură plină de savoare
exotică.

Idealul etic al lui Confucius este exprimat în principiul desăvârşirii persoanei. Universalismul ideii
despre omul superior a determinat marele succes de care s-a bucurat Confucius în Europa şi în
plan imediat, în spaţiul cultural românesc, la Slavici, de pildă. Calea desăvârşirii individuale este
– după Confucius – educaţia şi autoeducaţia prin învăţătură. Autoperfecţionarea înseamnă
atingerea celui mai înalt grad de nobleţe. Omul nobil, omul elevat prin cultură trebuie să tindă
permanent spre cunoaşterea cât mai amplă, până la desăvârşire. Eruditul nu-şi va părăsi nicicând
preceptul de bază: „Învaţă mereu, de parcă n-ai şti nimic şi cu teama de a nu pierde cunoştinţele
dobândite” (Confucius, Convorbiri (Lun yu), Cartea X, paragraf 17).

1
Omul nobil, omul elevat sau omul virtuos, ca paradigmă etico-morală, poseda cinci calităţi: 1.
perfecta cunoaştere a Antichităţii; 2. respectarea tradiţiei; 3. simţul datoriei; 4. sentimentele
filiale; 5. onestitatea. Prin autoperfecţionare, prin cercetarea propriei persoane, printr-o deplină
instruire, o perfectă cunoaştere a Antichităţii, a legilor umane se poate asigura concordanţa între
calitatea numelui pe care-l poartă fiecare individ social şi manifestările sale generale, asigurându-
se armonia. Armonia este chezăşia apărării valorilor consacrate, a marilor adevăruri verificate de
timp. Confucius avea conştiinţa superiorităţii sale spirituale şi considera că menirea sa era aceea
de a purifica şi sublima moştenirea trecutului în forme cât mai perfecte, aplicabile societăţii lui, în
scopul realizării idealului de armonie. Măsura prin care se determină intensitatea cu care oamenii
înţelegeau să năzuiască spre desăvârşire era respectarea celor cinci calităţi în toate manifestările
comportamentului uman.

Eleonora Slavici foloseşte cuvântul „OM”, cu majuscule, pentru a-l defini pe Slavici ca unul la
care „morala vieţii a fost întotdeauna în armonie cu faptele sale” (Eleonora Slavici, op. cit., p. 7).
Legat de această judecată de valoare ne putem gândi la principiul confucian despre „rectificarea
numelor”, care impune coordonarea dintre noţiunea abstractă şi actul comportamental concret.

Teza confuciană plină de elevaţie morală are o frumuseţe simplă în integritatea ei: „Împăratul să
fie (cu adevărat) împărat; dregătorul să fie dregător; tatăl să fie tată; fiul să fie fiu – jun jun; chen
chen; fu fu; zi zi”.

Ne spune Slavici: „Dacă nu se opresc ochii asupra unei stele cu şapte colţuri, dintre care unul e
prea mic, în asemănare cu celelalte, steaua ni se pare ştirbită şi micul neajuns dintr-însa ne pune
în nedumerire şi ne supără. De aceeaşi supărare suntem cuprinşi dacă unul dintre colţuri e prea
mare. În toate lucrurile ceea ce e fie prea mult, fie prea puţin, ceea ce nu se potriveşte, ceea ce nu
ni se pare cum trebuie să fie ne pune în nedumerire şi ne jigneşte. Aceasta trebuie neapărat să
producă în noi convingerea că avem chiar prin firea noastră o nesecată trebuinţă spre desăvârşire
şi că trebuinţa aceasta e satisfăcută numai pierzându-ne în privirea lucrurilor desăvârşite, în toate
amănuntele lor care ne încântă, fiindcă sunt mai mult ori mai puţin cum trebuie să fie” (Ioan
Slavici, Educaţia morală, Biblioteca „Minervei”, Bucureşti, 1909, pp. 13, 14).

Slavici foloseşte des cuvintele fire, firesc, cum trebuie să fie, ceea ce aminteşte, de asemenea, de
substanţa conceptului despre dao (ordinea naturală) al lui Confucius. Cu alte cuvinte, dao înseamnă
rânduială şi o aşezare cosmică având largi posibilităţi de aplicare în viaţa socială. Năzuinţa sa spre
armonie şi echilibru avea ca finalitate un spirit restaurator, căruia să-i fie străine violenţele şi
răsturnările.

La Slavici se traduce această filosofie de viaţă prin cumpătare, care împreună cu voinţa
schopenhaueriană şi iubirea creştină devine certitudinea desăvârşirii umane şi prosperităţii sociale.
Zelul lui Slavici de pedagog-teoretician şi practician, precum şi intensa activitate la Tribuna din
Sibiu sunt forme de manifestare a unui ideal aservit unui program social – dacă nu material, de
bună seamă etic, fondat pe nişte resurse existente în trecutul românesc îndepărtat, aşa cum
demonstrează scrierile istorice, activitatea de la Vatra etc., etc.

Confucius şi Slavici au fost cărturari erudiţi şi educatori desăvârşiţi. Şi în ipostaza de educatori

stăruitori, impulsionaţi de spiritul etic nativ, corespondenţele, posibilele asemănări dintre Slavici
şi Confucius sunt dintre cele mai argumentate şi mai uimitoare. Secretul erudiţiei lui Confucius

2
poate fi desluşit în maxima „Învăţ fără să simt dezgust şi-i învăţ pe alţii fără să simt osteneală”
(Xue er hu yan, hui er bu juan).

Maiorescu, Iorga, Galaction fac aprecieri cu totul elogioase referitoare la formaţia intelectuală a
lui Slavici, iar Eleonora Slavici se confesează nu doar cu justificată şi tandră ţinută, ci şi cu o
sinceră obiectivitate: „Am insistat de a descrie anii petrecuţi de Slavici la Universitatea din Viena,
precum şi studiile pe care le-a urmat în afară de jurisprudenţia, pentru care se specializa, ca să
afle toată lumea că Slavici n-a fost un scriitoraş, ci un om de cultură întinsă şi capabil de a se
avânta în orice probleme, fie de ordin social, fie didactic sau moral, şi cât a trăit, a stat cu pana
în mână, înşirând gânduri şi instruindu-se pe toate căile” (Eleonora Slavici, op. cit., p. 6).

Interferenţa dimensiunilor autohton-folclorice, credinţei creştine, voluntarismului

schopenhauerian şi influenţelor confuciene creează laturile gândirii lui Ioan Slavici. Trei principii
fundamentale pe care le emite gândirea antică chineză pot fi asociate la cunoaşterea
prozatorului nostru: 1. supunerea faţă de suveran: 2. dragostea filială; 3. dragostea conjugală.

Păstrând intact fondul autohton-folcloric, care creează substanţa sufletească a lui Slavici, reluăm
mai amănunţit observaţiile făcute de Ion Breazu cu privire la argumentul chinez în creaţia lui
Slavici, cu exemplificări subtile pe nuvela Moara cu noroc. Una din sursele tragicului în Moara cu
noroc este jignirea de care este cuprinsă Ana, pentru că soţul ei, Ghiţă, nu mai are faţă de ea
încrederea de altădată, îi tăinuieşte lucruri, pe care şi ea trebuie să le ştie, fiind vorba de căminul
lor.

La o fină analiză a operei scriitorului nostru, se desprind interrelaţiile ingenioase ale gândirii
autohton-creştine şi, respectiv, ale preceptelor etico-morale chineze, proprii ideaţiei autorului.
Demersul analitic permite reducerea la o subtilă simplitate, urmărită nuanţat în cercetare,
sublimând creşterea arborescentă specifică naraţiunii.

1. Supunerea faţă de suveran.

Rămânerea în cadrul ordinii publice. Frica faţă de stăpânirea înarmată cu mijloace de constrângere
şi împăcarea cu legiuitorii, prin respectul de lege.

Lică Sămădăul, antagonistul numărul unu al capodoperei Moara cu noroc, regele ţinuturilor fără
de margini şi fără de stăpâni, nu numai că trăieşte după legile proprii, dar impune, în dreapta şi-n
stânga, ordinea sa telurică şi sălbatică, născătoare de drame. Sămădăul Lică i-a înrobit moral pe
Săilă, pe Răuţ şi pe Buză Ruptă, porcarii săi, slugile care-i îngrijeau turmele de porci. L-a amăgit
şi l-a atras de partea sa pe Marţi, argatul lui Ghiţă, cârciumarul gospodar de la Hanul „Moara cu
noroc”, ridicat la răscruce de drumuri, în calea voiajorilor, a trecătorilor şi hoinarilor.

I-a răpit Lică Sămădău liniştea jupânului creştin Ghiţă, cel cumsecade, care-şi vedea de rostul
cârciumii sale şi al căminului său. Tot Lică i-a creat nopţi albe lui Pintea Căprarul şi, cu dibăcie, a
aprins nurii în Ana, nevasta cea cuminte a lui Ghiţă. Ce atinge Lică piere văzând cu ochii, purtător
de rău fiind el.

Dar Sămădăul lui Slavici are o formidabilă forţă de seducţie, proiectată adânc pe iuţeala nativă a
minţii şi pe limpezimea gândurilor. El este focul mistuitor simţit şi ştiut de toţi, dar de nimeni
văzut, inteligenţa sa negativă, de om ascuns, bine întocmit, apărându-l mereu.

3
În faţa justiţiei, Lică Sămădău este stăpânit de calm, vorbeşte cumpătat, deoarece este sigur că
intervine pentru el prea influentul Arpad Vermesy, st@lpul lui de susţinere, cel care-l scapă din
toate încurcăturile. Şi aşa, comisarul legiuitor îl lasă slobod, iar oamenii încep să-l accepte şi Lică
îşi derulează încet, dar sigur, mai departe şi mai departe, îndelung premeditatele lui planuri de
sălbăticie.

Gândirea antică chineză susţine ideea de supunere şi de fidelitate faţă de împărat, ca principiu care
pune în mişcare în mod deliberat comportamentele cele mai tainice ale sufletului uman. Aşa s-ar
întâmpla şi în nuvela lui Slavici dacă personajul central ar fi protagonist, şi nu aşa cum Lică este
– antagonistul numărul unu. Rămânând, aşadar, în sfera a ceea ce este el de fapt, observăm că Lică,
prin intuiţiile sale şi prin inteligenţa deosebită, ajunge la aceeaşi finalitate cu cei supuşi conştient,
de bunăvoie, faţă de stăpânire şi de codul de legi pe care se sprijină: nu are treabă cu ea. Prin
urmare, Lică nu constituie pentru jandarmerie un caz de rezolvat. În scurt, Lică încalcă ordinea
publică senin, nesocoteşte legea cu atâta dibăcie, încât pare că nici n-a atins-o. Analizată prin
această grilă şi din acest punct de vedere, moralitatea lui Lică Sămădău este, de bună seamă,
parţială. El iscă pricini, stârneşte furtuni în soarta celor din jurul său, creează adevărate drame, fără
să ajungă până la încălcarea legilor şi nerespectarea legiuitorilor.

2. Dragostea filială.

Confucius consideră că nimic nu este în stare să epuizeze întregile posibilităţi spirituale din om ca
sentimentul filial – iubirea dintre părinţi şi copii atingând cel mai înalt grad de nobleţe umană.

În scrierea lui Slavici, Ana şi Ghiţă au o familie bine aşezată, vegheată de gândirea înţeleaptă a
Bătrânei, mama Anei şi soacra lui Ghiţă. Între cei doi termeni ai raportului filial: 1. A – reprezentat
de Bătrână şi 2. B – reprezentat de Ana şi Ghiţă, s-a statornicit o bună înţelegere, bazată pe iubire,
pe respect şi pe bună-cuviinţă. Supunerea soţilor faţă de Mama este liber consimţită şi nu cere să
fie motivată, recunoştinţa pe care copiii o datorează remarcându-se prin fiecare gest firesc.

Dar evenimentele se succed cu repeziciune la Hanul „Moara cu noroc”, pus între cele patru vânturi
şi în calea tuturor drumeţilor, locul învecinându-se cu luncile şi pustiurile prin care hălăduiau
turmele de porci ale lui Lică Sămădău, cel care le face şi le desface pe toate cele nefăcute de alţii.

Ascultându-l pe Lică, Ghiţă devine omul lui de taină, înhăitându-se cu acesta, fără să prevadă
urmările tovărăşiei lor. În treaba lor nu-s amestecate şi cele două femei ale casei şi ale operei –
Ana şi Bătrâna mamă. Cea care simte, fără să vadă prea bine şi fără să i se spună măcar o vorbă,
este Bătrâna. Ea intuieşte situaţia şi are presimţiri rele pentru familia fiicei sale. Atribuţia ei – ca
personaj central, încărcat de moralitate – este să apere ordinea şi rostul familiei, să menţină
echilibrul aducător de linişte, să restabilească rânduiala familială distrusă de iureşul evenimentelor.

Însă, atunci când întâmplările se precipită de nu le mai poate ţine piept, Bătrâna dispare din peisaj.

Tragicul, categorie ce aparţine elementului yin distructiv, negativ şi pasiv din filosofia chineză
antică, ocupă tot mai mult spaţiu şi câştigă tot mai mult teren în cotropirea destinelor soţilor Ana
şi Ghiţă, iniţial puternici, solari şi bine intenţionaţi.

4
Apar neînţelegerile, iar iubirea filială trebuie, oricum, salvată. Cum altfel decât printr-o strategie
narativă, bine mânuită de autor – scoaterea Bătrânei din acţiune, cu vădită intenţie de a nu se altera
conceptul ancestral de „dragoste filială”.

3. Dragostea conjugală.

Metamorfoza relaţiilor dintre soţii Ana şi Ghiţă ilustrează, cât se poate de nuanţat, acest principiu
confucian – familia bine aşezată fiind – în mic, oglinda societăţii ideal guvernate – în mare.

Ana, model clasic de soţie fidelă, frumoasă prin înţelepciune şi prin practicarea tuturor virtuţilor
tradiţionale, a vrut să fie siguranţa unui cămin bine aşezat.

Dragostea conjugală, cum subliniază Slavici, are ca temei armonia, dată de sinceritate şi toleranţa
dintre soţi. Soţii, de sub pana lui Slavici, din „Moara cu noroc” se înstrăinează sub avalanşa
întâmplărilor secrete, care modifică uluitor atmosfera familială. Ca orice femeie de casă, supusă
soţului de bunăvoie, fiindcă-l respectă iubindu-l, Ana simte răceala şi distanţarea de neexplicat.
Începe o existenţă tragică pentru ea, acum dezorientată şi însingurată, cu urmări grave faţă de
familie. I-a fost lesne lui Lică Sămădău – bărbat priceput în crearea situaţiilor conflictuale – să se
insinueze în familia şantajabilului Ghiţă cârciumarul, seducându-i soţia.

În final, Ana şi Ghiţă devin un antiexemplu în respectarea principiului fidelităţii dintre soţi.

De bună seamă, nu trebuie pierdut din vedere faptul că în vasta sa operă literară Ioan Slavici
conturează tipologii de eroi crescuţi în cultul pentru străbuni şi pentru respectarea datinilor
străbune transilvănene. Ei năzuiesc spre puritate morală, spre împlinirea idealurilor etice, simţul
datoriei fiind axul lor existenţial. Dar, cum în gândirea lui Slavici, legat organic de pământul său,
există şi certe elemente de cult confucian, îi citim opera în cheie chineză, ca să putem determina
măsura mai mare sau mai mică a modalităţii de această factură, europenii găsind de timpuriu
apropieri între credinţa creştină şi spiritualitatea sinică, Preceptele lui Confucius circulând în
Occident de peste cinci sute de ani, prin misionarii creştini itineranţi în China.

Cultul pentru Confucius şi Carta vieţii: Cele mai importante 14 maxime ale existenţei, trad. din
limba chineză veche, de Ileana Hogea-Velişcu:

1. Tu eşti cel mai mare duşman al tău./ 2. Îngâmfarea este cea mai mare pierzanie a ta./ 3.
Minciuna este ignoranţa ta cea mai mare./ 4. Pizma este cea mai mare durere a ta./ 5.
Renunţarea este cea mai mare greşeală a ta./ 6. A te înşela pe tine însuţi şi a-i înşela şi pe ceilalţi
este cea mai mare vină a ta./ 7. A te înjosi tu însuţi este starea ta cea mai jalnică./ 8. Agerimea
este lucrul cel mai de admirat în viaţă./ 9. Deznădejdea este cel mai mare dezastru al tău./ 10.
Sănătatea este cea mai mare avere a ta./ 11. Omenia este cea mai mare obligaţie a ta./ 12.
Iertarea este cel mai mare dar al vieţii./ 13. Văicăreala este cel mai mare defect al tău./ 14.
Binefacerea este cea mai mare consolare a vieţii.