Îmi iau jucăriile și plec...

acasă

- Și unde e?
- Nu știu. A plecat. Și-a luat toate jucăriile și-a plecat.
- Unde?
- Unde? Nu știu. Nici el nu știe...

Divorțul poate fi redus uneori la momentul acela în care fiecare se supără, își ia jucăriile
și pleacă acasă. Și-aici apare prima dificultate: unde este acasă? Pentru unii acasă e poate la
mama. Sau la tata. Pentru alții, acasă e locuința în care trăiește deja, să plece deci celălalt, „asta e
casa mea!” Pentru alții, iarăși, acasă poate fi lângă soție sau soț, lângă copii, lângă oamenii dragi,
chiar dacă ei sunt acolo, pe frontul acelui război neînțeles, izbucnit din nu se mai știe ce și-
aceștia nu au a pleca niciunde...
Cu toții, însă, cei puși pe divorț, au această primă dilemă: nu mai vor să împartă cu el sau
cu ea (după caz) același spațiu, deci trebuie să plece „acasă”. Indiferent dacă gândesc așa sau nu,
vine un moment în care toți trebuie să hotărască unde este, pentru ei, acasă.
Ce este „acasă”?
Mi-l amintesc pe tata acum câțiva ani, meșter zidar de meserie, care a construit trei case
de-a lungul vieții pentru familia lui și alte zeci, poate sute, pentru alte familii, explicându-i
autoironic fiicei mele că și-a făcut garsonieră, când aceasta l-a întrebat ce este lespedea de
mormânt pe care tocmai ce-o turnase din beton și-o usca la soare în mijlocul curții... „E ultima
casă pe care-o mai fac, gata!” mi-a spus râzând.
Înainte de „garsonieră,” ultima lucrare pe care tata a acceptat-o, la solicitarea preotului
din sat, a fost la biserica cea nouă: i-a îndreptat turlele pe care meșterii mai tineri le greșiseră
strâmbe. De parcă și-ar fi pregătit întâi drumul drept către cer, pentru suflet, pentru ca apoi să-
și pregătească și așezământul din pământ... Acum s-a liniștit, mi-a zis. Are tot ce-i trebuie. Are
strană în biserică și cinstea satului și mormânt dichisit în cimitir. M-a dus să mi-l arate, să se
asigure că nu greșim: „aici e, aici să mă aduceți...”
L-am întrebat pe tata:
─ Unde e pentru tine acasă?
 ─ Acasă? a zis fără să stea pe gânduri, păi acasă e aici, în bătătura asta, dar mai ales mă
simt acasă când sunteți toți aici cu mine, când stăm cu toții la masă.
Pentru tata se pare că acasă este un sentiment, mai mult decât un loc. Și pentru mine la
fel: „acasă” e locul unde sunt toți sau cât mai mulți dintre oamenii pe care îi iubesc. La fel e
pentru toți, acasă e ceea ce umple o casă, acasă este compus din ființele din casă, oameni, plante,
animale, și din toate relațiile dintre ele.
De aceea, când divorțezi, acasă cel pe care-l cunoșteai nu mai e același. Indiferent dacă
pleci sau dacă rămâi, acasă se schimbă.
Acasă e un spațiu concret și clar delimitat, dar și unul interior, în care ne manifestăm
atașamentele, în care trăim cele mai intime relații ale noastre cu alți oameni. Acasă este locul
unde ne simțim cel mai în siguranță. Este locul unde nu purtăm măști, este locul unde ne
permitem să fim copii, să fim vulberabili și neputincioși, acasă putem să fim noi înșine, iar toți
ceilalți oameni care trăiesc alături de noi în acest spațiu sacru îl compun, îl definesc și astfel ne
compun și ne definesc pe noi înșine, în modul cel mai profund. Fără ei toți „acasă” este altceva.
Când rostim cuvântul „acasă,” sau chiar și când doar îl gândim, spunem de fapt cine suntem noi
înșine.
Pentru oamenii căsătoriți, care trăiesc de mulți ani în aceeași locuință, „acasă” este locul
care definește atașamentul față de partener. Este reperul material, dar și afectiv, cadrul fizic, dar
și emoțional al relației de iubire care i-a făcut să trăiască împreună. Pentru oamenii căsătoriți
acasă este cuibul în care ei germinează, cresc și înfloresc o căsnicie, o familie nouă, din care apoi
își vor lua zborul duse de vânt semințele vlăstarilor. Acasă e un sentiment profund de sfințenie și
de identitate, sentiment de care divorțul ne face brusc conștienți, sau nu...
Pentru mulți dintre cei care rămân în casă după divorț locul gol lăsat de cea sau cel care
pleacă golește de acest sacru toată casa care până atunci era exponentul fizic al lui „acasă”. Dacă
divorțul vine după stări conflictuale îndelungate, liniștea care se lasă în urma plecării
„adversarului” pustiește parcă tot locul. Vedem cum, de multe ori, după divorț cel rămas în
locuința până nu demult comună pleacă și el. Fie se întoarce la casa părintească, în speranța
recuperării sentimentului de siguranță al cuibului matern, fie pur și simplu schimbă locul cu unul
nou, unul care să nu mai fie legat în niciun fel de fosta sau fostul în speranța că o construcție
nouă pe dinafară, o va înlocui și pe cea dinăuntru. Iar dacă nu se mută, redecorează. „Curăță” și
schimbă totul în casa care până nu de mult era „acasă” pentru încă cineva. Primenește și deretică,
mută și reașează mobile, gândind că astfel se primenește pe sine.
Dilema din suflet, însă, „unde e acasă?” nu se clarifică la fel de ușor. Schimbăm casa cu
speranța că așa vom putea schimba și sentimentul greu de nesiguranță, de incertitudine, de teamă
de ce va urma, dar mai ales de pierdere și de gol, cu speranța că punând la propriu degetul pe un
lucru nou, ne vom putea redefini pe dinăuntru. Dacă nu a fost deja schimbată înaintea actului
formal al divorțului sau al separării fizice de partener sau parteneră, indiferent dacă pleci sau
rămâi, schimbarea casei este doar un pas pe drumul către un nou „acasă,” este un pas pe drumul
redefinirii de sine.
Tata a construit case toată viața și s-a „lăsat de meserie” după ce a mai făcut încă o
biserică și un mormânt. Iar acum, la trei sferturi de veac de viață, acasă nu mai înseamnă pentru
el decât atât: locul acela făcut de el, unde ne adunăm cu toții în jurul mesei. O masă și oamenii
din jurul ei. Și e perfect, e cina cea de taină a tatălui meu... Căci sfânta taină a nunții, pentru el
așa a fost: o taină sfântă.
Pentru cei care divorțează, însă, acasă e un loc și un sentiment pe care încă mai au de
umblat ca să îl găsească. Și drumul lor e din nou la început, îi auzim lăudându-se că vor să o ia
de la capăt... Mai au de construit încă niște case, ca să se așeze apoi și ei la o vreme ca tata, între
cer și pământ. Până atunci mai au de umblat și de găsit, tot între cer și pământ, că doar aici ne e
veacul, o casă, un sine, un eu... Vor ști că au ajuns acasă doar atunci când se vor așeza cu toți ai
lor la masă și vor simți că atât e destul.