AUTONOMII LOCALE ŞI INSTITUŢII CENTRALE ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC (SECOLELE

IX-XIV)

De la obştea sătească la domnie

În secolele VII-IX forma de organizare specifică spaţiului românesc a fost obştea sătească. Ca
instituţie colectivă ea se baza pe proprietatea comună asupra pământului, conducere şi răspundere
comună precum şi organizarea colectivă a muncii.
La începuturile existenţei sale, obştea se baza pe o decizie colectivă-sfatul (adunarea) satului;
cu timpul decizia se individualizează şi atribuţiile militare, juridice, sociale sunt încredinţate unor
membri, numiţi în documente jupân, cneaz, voievod.
In acest fel procesul de maturizare politică a cunoscut o nouă etapă, desfăşurată însă pe
fundalul continuităţii elementului autohton, motiv pentru care Nicolae Iorga a numit aceste structuri
„romanii populare”. Aceste nuclee politice dispuneau de un centru fortificat (reşedinţă) ce juca rol de
sediu politico-administrativ.

Context:
 Extern
Involuţia teritorială a Regatului Ungar, pierderea poziţiilor sale extracarpatice şi extinderea influenţei
Hoardei de Aur în aceste teritorii, au alcătuit trăsătura principală a cadrului extern în care s-a constituit
cel dintâi stat românesc la nordul Dunării. Elementul decisiv al constituirii statelor l-a reprezentat
înlăturarea dominaţiei teritoriale a Regatului Ungar.

 Intern
Întărirea raporturilor feudale, ca şi pericolul extern, lupta împotriva tătarilor şi a Regatului Ungar, au
determinat concentrarea formaţiunilor politice prestatale în jurul uneia mai puternice, în interesul
stăpânilor de pământ, ajunşi să se constituie în clasă socială.
Lărgirea schimburilor comerciale, favorizate de apariţia târgurilor şi oraşelor, precum şi
comerţul de tranzit dintre Carpaţi şi Marea Neagră, a contribuit la pregătirea premiselor economice care
au impulsionat efortul de unificare politică a teritoriului Moldovei.
Formarea statului românesc de la sud de Carpaţi a exercitat o influenţă puternică în grăbirea procesului
de închegare a unui stat asemănător şi pe teritoriul Moldovei.
Procesul de întemeiere a Ţării Româneşti şi a Moldovei s-a realizat în mai multe etape de evoluţie:
 concentrarea formaţiunilor politice în cadre teritorial-politice unitare
 formarea principalelor instituţii laice şi ecleziastice
 eliberarea teritoriului celor două state de sub dominaţiile străine.

Formarea statelor medievale româneşti reprezintă o consecinţă a intrării hotărâte pe scena

istoriei a unor noi forţe sociale şi politice, interesate să asigure progresul economic şi să-l apere, o dată
cu pământul şi ţara.
Sfârşitul secolului al XIII lea, reprezintă momentul de biruinţă al statalităţii româneşti, care va
continua, nu fără a întâmpina destule alte obstacole, mai cu seamă externe, vreme de un secol şi
jumătate. Este un lung răstimp, în cursul căruia societatea noastră, în continuă extensie în jurul unui
nucleu de personalităţi şi de instituţii, îşi va găsi marginile teritoriale şi implicit, etnice, care îi vor
conferi locul definitiv în istorie.

Statele medievale româneşti sunt: Transilvania, Ţara Românească, Moldova, Dobrogea şi Statul
Asăneştilor.
Transilvania

Convieţuirea româno-slavă din sec. VIII-IX are loc în cadrul unor formaţiuni politice medievale
timpurii. Asemenea state incipiente, 6 ducate din jurul anului 900, sunt atestate în “ regiunea daco-
pannoniană “.

Trei dintre ele, situate la est de Tisa , sunt cele mai cunoscute:
 ducatul lui Menumorut cu centrul în Crişana
 ducatul lui Glad în Banat
 ducatul lui Gelu în Depresiunea Transilvaniei (de la Porţile Meseşului şi valea Someşului până la
cursul mijlociu al Mureşului).

Etnia primilor doi duci nu este menţionată de Anonymus, în cronica „Gesta Hungarorum” (Faptele
ungurilor). Despre al treilea duce, Gelu, aflăm că este “un anumit român”. Supuşii lui sunt români şi
slavi, pe care cronicarul ungur îi consideră “cei mai sărmani oameni din toată lumea”. Ei trăiesc însă
într-un spaţiu (ţara de dincolo de păduri) caracterizat prin bunătatea sa, un pământ fertil, la roadele
căruia Anonymus adaugă bogăţia în aur şi sare.

Însă la începutul sec.al XI lea, un strănepot la lui Tuhutum, ducele Geula cel tânăr se împotriveşte
misiunilor apostolice ale regelui Ştefan cel Sfânt. Potrivit aceluiaşi Anonymus, regele Ştefan ocupă
întreaga ţară, totodată el desfiinţează episcopia ortodoxă (situată probabil la Alba Iulia).
Sub urmaşii lui Ştefan cel Sfânt începe organizarea Transilvaniei ca entitate politică vasală
regelui Ungariei.
În 1075, cancelaria arpadiană emite un document referitor la cetatea Turda, menită să
stăvilească atacurile pecenegilor şi românilor.
Pentru secolul al XI lea din Legenda Sfântului Gerard aflăm despre existenţa lui Ahtum, un urmaş
al lui Glad, care se află în conflict cu regele maghiar Ştefan cel Sfânt şi despre voievodatul lui Gyula.

După anul 1100, în teritoriul intercarpatic, regalitatea maghiară încearcă să impună modele
religioase, politico-administrative şi socio-economice apusene:
 În 1111, este atestat un episcop Ultrasilvanus Simion catolic.
 În 1113, este atestat un principe Ultrasilvanus Mercurius.
 În 1164, este atestat un comite de Dăbâca
 În 1176, acesta devine căpetenia ţării cu numele de Leustachius Voievoda.
Pentru conducătorul Transilvaniei, revenirea la numele tradiţional de voievod este o dovadă a
existenţei populaţiei româneşti.
Voievodul Transilvaniei un vasal al regelui Ungariei. Iniţial, autoritatea sa era exercitată asupra a 7
comitate: Solnocul Interior, Dăbâca,Cluj, Turda, Alba, Hunedoara,
Târnava.
În celelalte zone ale Transilvaniei, cuceritorii îi colonizează pe secui şi pe saşi, organizaţi în
scaune, ai căror conducători sunt subordonaţi direct regelui Ungariei.
În sec. al XIII lea, cucerirea şi organizarea Transilvaniei de către unguri par a fi încheiate.
Spre sfârşitul veacului al XIII lea şi începutul celui următor, voievozii Transilvaniei
Ronald Borşa (1282, 1284-1285, 1288-1293) şi Ladislau Kan (1294-1359) îşi asumă prerogative
sporite. Primul, în numele unui regatum Transivanum, convoacă la Deva, în 1288, prima Adunare
obştească (Congregaţia generală), la care participă nobili din cele 7 comitate, clerul superior, orăşenii şi
reprezentanţii ţărănimii libere. Ultimul voievod amintit îşi constituie în cetatea Deva o adevărată curte,
unde primeşte soli ai suveranilor străini. Kan profită de criza politică declanşată de stingerea dinastiei
Arpadiene pentru a-şi exercita atributele de şef al unui stat autonom: stăpâneşte cetăţi, oraşe şi domenii
interne şi încheie înţelegeri cu ţări de sine stătătoare. Curând, Angevinii readuc Transilvania la statutul
de voievod vasal regelui Ungariei.

Formațiuni politice prestatale românești

„(...) la sfârșitul veacului al IX-lea, ungurii cărora li se zicea pe atunci cu un cuvânt pe care îl păstrează
și până astăzi pentru a numi ei înși și neamul lor: maghiarii, se ridicară în sus, prin văile Basarabiei,
ajunseră în Munții Galiției, trecură prin această parte a Carpa ților în văile maramure șene și din aceste
văi, în sfârșit se coborâră în Pannonia. Întărindu-se ungurii, ei căpătară pentru un șef Vajk, titlul de
rege. Ducele acesta (...) trecu la legea cre ștină în forma catolică și astfel putu să capete de la Sfântul
Scaun din Roma titlul regal și să se încununeze cu o coroană de obâr șie bizantină. E Ștefan cel Sfânt.
De aici înainte ungurii ajunseră un popor tare și de viitor...(...) ei trecură Tisa, luară în stăpânire ținutul
crișan și cel bănățean, dădură de apa Mură șului și urmând-o ajunseră la Poarta de Fier a Ardealului.
Aici întăriră din nou o cetate veche slavă, Bălgradul și făcură castele la Turda și Dej. Luară în stăpânire

2
și ocnele de sare, minele de aur și începură să umble cu luntrile lor în apele Ardealului. Se credea că au
trimes chiar o strajă depărtată pentru ca să apere grani ța răsăriteană de către cumani, secuii.

( Nicolae Iorga, Istoria românilor pentru poporul românesc)

Întemeierea Ţarii Româneşti

I. Situaţia internaţională

În secolul al XIV lea, ca urmare a luptelor interne intervenite în urma stingerii dinastiei
arpadiene, puterea statului maghiar a slăbit. De asemenea a slăbit şi puterea tătarilor.Aceste împrejurări
au înlesnit formarea statelor medievale de sine stătătoare, la sudul şi estul Carpaţilor.
Închegarea statelor medievale româneşti s-a înfăptuit într-o perioadă când, în apusul şi
centrul Europei, feudalismul atinsese dezvoltarea maximă, iar în unele ţări ca, Anglia, intră în
descompunere. În răsăritul Europei se ridică marele cnezat al Moscovei, iar în Asia Mică şi în
Peninsula Balcanică, Imperiul Bizantin se destramă sub loviturile turceşti.

La începutul sec. al XIII lea, regii unguri încearcă să-şi extindă stăpânirea asupra
regiunilor extracarpatice. Pentru realizarea acestui obiectiv, ei apelează la cavalerii teutoni, care
primesc vremelnic în stăpânire Ţara Bârsei. Învingători ai cumanilor, teutonii acţionează încă din primii
ani pe cont propriu atât la miazănoapte de Carpaţi, cât şi la miazăzi. Ca urmare, pe la jumătatea celui
de-al treilea deceniu la veacului al XIII lea armata regală îi alungă din Transilvania.
După marea invazie tătaro-mongolă din 1241-1242, regii unguri reiau planurile de colonizare a
Banatului şi sud-vestului Transilvaniei. Mai mult, formulează tot mai clar obiectivul principal al
politicii externe: stăpânirea drumului spre Dunărea de Jos şi Marea Neagră.
Prin Diploma din 1247, Bela al IV lea, dăruieşte Cavalerilor Sf. Ioan de la Ierusalim Ţara
Severinului până la Olt, mai puţin acea parte a “ţării”, organizată anterior în Banatul de Severin.
Colonizarea ioaniţilor este efemeră, dar contractul care o consacră rămâne un izvor istoric semnificativ.
El atestă existenţa unor formaţiuni statale româneşti din spaţiul carpato-dunărean şi două cnezate.

I. Formațiuni politice prestatale

 Voievodatul lui Litovoi, care cuprinde Ţara Haţegului şi nordul Olteniei

 Voievodatul lui Seneslau, care include Ţara Făgăraşului şi nordul Munteniei
 Cnezatul lui Farcaş, situat la sud de munţi (în Vâlcea).
 Cnezatul lui Ioan, localizat între Jiu şi Olt, aproape de Dunăre.

Cu excepţia voievodatului lui Seneslau, vecin cu zona denumită Cumania, celelalte formaţiuni politice
menţionate sunt controlate de regalitatea maghiară, prin banul de Severin. Litovoi va încerca să
anuleze acest raport de vasalitate faţă de coroana maghiară. Ucis în lupta cu armata regală (1277-1279),
el este urmat la conducerea voievodatului de fratele său Bărbat.
Această transmitere ereditară a puterii denotă:
 existenţa unor structuri politico-sociale medievale bine conturate,
 viaţă economică prosperă,
 armată condusă de voievod,
 biserici coordonate de o episcopie ortodoxă, la Argeş
 curte voievodală veche ridicată în sec. al XII lea
 ctitorie religioasă, în stil bizantin.

II. Descălecatul lui Negru Vodă

În iarna dintre anii 1284 şi 1285, statul mongol al Hoardei de Aur organizează o nouă invazie în
Ungaria. Criza politică din ultimii ani ai domniei lui Ladislau Cumanul, se agravează. Vasalii să
manifestă tendinţe de independenţă. Ultimul reprezentant al dinastiei arpadiene, Andrei al III lea (1290-
1301), încearcă să evite destrămarea Ungariei în principate de sine stătătoare. În 1291 soseşte în
Transilvania pentru a o readuce sub ascultare.
În acest context, voievodul semilegendar Radu Negru trece Carpaţii şi se instalează la
Câmpulung. „Descălecatul„ la Câmpulung este urmat de întemeierea ţării. Formaţiunile politice
existente se unesc treptat în jurul descălecătorului.
3
III. Consolidarea statului

La începutul sec. al XIV lea este atestat ca stat Valahia nord-dunăreană. Izvoarele
menţionează titlurile conducătorului : mare voievod (conducător militar) şi domn (stăpân al ţării).
Istoria certă a Ţării Româneşti începe cu Basarab I Întemeietorul ( 1310 ?-1352).

Puterea domnului de la Argeş se întindea asupra Banatului de Severin, Olteniei, Munteniei, până la
Dunăre şi Basarabiei, teritoriul de la gurile fluviului smuls tătarilor, poartă numele dezrobitorului. Din
primele documente în care este menţionat, Basarab apare cu titlul de voievod al Ţării Româneşti, stat de
sine stătător în nordul Dunării. Puterea sa militară era considerată, în epocă, mai importantă decât a
regelui maghiar, apreciere ce se va confirma curând, în zilele luptei de la Posada.
Cauza permanentelor înfruntări între coroana maghiară și Basarab, a constituit-o stăpânirea Banatului
de Severin.
În 1317, ţinutul şi cetatea se aflau în posesia Angevinilor, dar în 1324, negocieri îndeplinite’’în
chip credincios şi vrednic de laudă“ arată că între părţi se ajunsese la o înţelegere. Basarab se dovedeşte
nu numai un priceput şef militar, ci şi un bun diplomat. În 1324, el încheie un acord prin care regele
Ungariei recunoaşte unitatea statului condus de “Bazarab, voievodul nostru transalpin“. La rândul său,
voievodul recunoaşte suzeranitatea regelui Ungariei, dar şi faptul că Terra Transalpina (Terra
Bazarab) este inclusă “în aria spiritualităţii catolice“ (Şerban Papacostea).

Nemulţumiţi de condiţiile acordului, nobilii unguri îl conving pe rege să suprime statul lui
Basarab. Carol Robert iniţiază o acţiune militară pe care şi-o doreşte hotărâtoare. Din Cronica pictată
de la Viena, singurul izvor care narează evenimentul, rezultă că voievodul s-a străduit prin toate
mijloacele să păstreze pacea. După ce trupele regale au ocupat Severinul şi au instalat acolo un
dregător, Basarab a reluat tratativele cu Carol Robert căruia îi oferă o despăgubire de 7000 de mărci de
argint, sumă apreciabilă, care atestă potenţialul economic al ţării
În dialogul indirect dintre cei doi conducători, Basarab îşi previne suzeranul că va avea de
înfruntat o mare primejdie, Carol Robert îi răspunde cu trufia marilor seniori:
Este păstorul tuturor oilor sale - aluzie la vasalitatea ţării şi a lui Basarab - şi că-l va scoate pe domnul
român din ascunzişurile sale de barbă.

La Posada însă, pe drumul întoarcerii, pe valea Argeşului după 4 zile de luptă (9-12
noiembrie 1330), voievodul român obţine victoria “şi însăşi regele abia a scăpat cu câţiva inşi ”.
Soldată cu înfrângerea armatei lui Carol Robert, la o posadă, această campanie consfinţeşte
independenţa statului condus de Basarab.

Cât de umilitoare a fost înfrângerea pentru Carol Robert, deducem din mânia neputincioasă care se
abate asupra învingătorului său ori de câte ori acesta este invocat “Basarab, schimaticul, necredinciosul
nostru român, răzvrătit şi trădător “.
Urcarea pe tron a lui Ludovic I de Anjou (1342-1382) a adus împăcarea negociată viitorul
domn Nicolae Alexandru.

În 1359, Nicolae Alexandru (1352-1364) îşi ia titlul de domn autocrat şi întemeiază

Mitropolia Ungro-Vlahiei. Poziţia sa independentă s-a concretizat prin formula ”de sine stătător”.
Puterea domnească era considerată de origine divină, exprimată prin apelativul simbolic Io - sau prin
formula bizantină „din mila lui Dumnezeu”.
Atribuţiile domnului sunt foarte largi; succesiunea la tron era ereditar-electivă, dar nu exista dreptul
primului născut, ceea ce a determinat pe unii domni să-şi asocieze la domnie pe unul din fii încă din
timpul vieţii.

Fiul său Vladislav Vlaicu (1364-1376) trece cu pricepere peste conflictele militare, politice şi
religioase cu regele Ludovic I, respinge un prim atac otoman la Dunărea de Jos, organizează instituţiile
civile şi ecleziastice ale statului, intitulându-se, “ Io Vladislav, mare voievod, domn şi singur stăpânitor
a toată Ungrovlahia”
Pentru a încuraja comerţul, Vlaicu a dat un privilegiu comercial braşovenilor şi a bătut primele monede.

4
 În a doua jumătate a sec. al XIV lea, turcii au ocupat partea europeană a Imperiului Bizantin cu
excepţia Constantinopolui. În lupta lor cu turcii, ţarii bulgari şi sârbi au întreţinut strânse legături cu
domnii români, Vlaicu I şi Radu I.
Construcţia statului medieval românesc reprezintă o operă politică ce aparţine tuturor românilor.

Întemeierea Moldovei

Procesul istoric care a condus la constituirea statului medieval al Moldovei este asemănător celui
desfăşurat, la sud de Carpaţi.

I. Formaţiuni politice prestatale

Pentru anul 1000 la est de Carpaţi, sunt atestate:
 ţări (Țara Brodnicilor, Țara Bolohovenilor)
 codri (Codrii Cosminului,Codrii Herţei, Codrii Orheiului, Codrii Lăpușnei)
 câmpuri,(Câmpul lui Dragoş)
 pentru ţinuturile Dorohoiului, Neamţului, Bacăului, Vasluiului, tradiţia istorică se referă la cobâle
 ocoale, sunt localizate la Câmpulung, în Vrancea şi alte zone est carpatice.
Literatura bizantină din sec. al X lea denumeşte spaţiul de la răsărit de Carpaţi Patzinakia (după
numele pecenegilor care migrează pe aceste meleaguri).
Din sec. al XIII lea izvoarele externe se referă adesea la Cumania, Cumania Neagră, Tartaria, după
migratorii perioadei cumanii şi tătarii.

II. Etapele procesului istoric al constituirii statului medieval al Moldovei

Constituirea statului românesc dintre Carpaţi şi Nistru s-a petrecut în două etape.
Într-o primă etapă, 1345-1354, figura proeminentă a acţiunii politice şi militare din care se va naşte
Moldova medievală este Dragoş. El a condus o marcă de apărare, constituită de Ludovic I în partea
nord-vestică a Moldovei, a cărei militară, se suprapune unor mici alcătuiri politice româneşti aici
existente.
Paralel cu evenimentele de la răsărit de Carpaţi, se afirmă, în Maramureş, Bogdan din Cuhea,
pe valea Izei, unde stăpânea 9 sate. Eforturile regilor angevini, Carol Robert şi Ludovic I, de a lichida
vechile autonomii locale şi de a extinde, şi aici, rânduielile apusene, au întâmpinat o puternică
rezistenţă. Încă în 1343, Bogdan era declarat infidel; în 1349, într-un document este numit “ fost
voievod necredincios al nostru “
În 1359 Bogdan trece Carpații, îl înlătură pe Balc ce menţinea dependenţa faţă de regele Ungariei
și cu sprijinul localnicilor care se răscoală “descălecatul“ este urmat de proclamarea Moldovei ca stat
independent. În perioada 1364-1365, regele Ungariei este obligat de împrejurările internaţionale să
recunoască independenţa celui de al doilea stat românesc.

III. Consolidarea statului

Petru Muşatinul (1375-1391), preocupat să asigure ţării sale o poziţie recunoscută va alege alianţa
poloneză ca o contrapondere pentru tendinţele agresive maghiarilor.
 la 26 sept. 1387 inaugurează tradiţia prestării jurământului omagial regelui polonez, actul vasalic
însemna o legătură politică pe care se va sprijini apărarea fermă a neatârnării Moldovei.
 în 1388, la cererea regelui polonez Wladyslav Jagello, Petru Muşat îi va acorda un împrumut de
3000 de ruble pentru care i s-a dat amanet, voievodului moldovean, Haliciul cu teritoriul aferent,
inclusiv Pocuţia. Suma era echivalentă cu 493,440 kg de argint fin sau 52 kg de aur fin.
 domnitorul va bate primele monede moldovene de argint
 lui i se atribuie instituţionalizarea societăţii româneşti din Moldova şi organizarea cancelariei
domneşti
 de la el provin primele documente interne ale acestei ţări
 este cel care şi-a ales Suceava drept reşedinţă.
 a construit prima Catedrală ortodoxă ( Biserica Mirăuţilor)
Urmaşii lui Roman I (1391-1394) şi Ştefan I (1394-1399), au consolidat opera politică începută de
antecesori. La 15 ianuarie 1393, Roman se intitula “mare singur stăpânitor, din mila lui Dumnezeu,
domn… stăpânitor al Ţării Moldovei, de la munte până la mare”.
5
 Dobrogea

I. Formațiuni plitice prestatale:

Sec. X
 un izvor epigrafic slav se referă la jupan Dimitrie
 un Theodor, “strateg de Distra”, este confirmat de un izvor sigilografic
 în anii 971-1204, este atestată thema Paristrion (sau Paradunavon), circumscripţie militaro-
administrativă condusă de un strateg.
 în acelaşi timp, este menţionat conducătorul unei formaţiuni politice locale, Gheorghe. Numele
acestuia apare pe o inscripţie probabil românească, descoperită în inventarul celei de a patra
bisericuţe din complexul arheologic de la Basarabi- Murfatlar.
Timp de aproape trei veacuri, spaţiul istro-pontic este invadat de pecenegi, uzi, pecenegi, cumani,
tătari. Unităţile militare de graniţă apără acest teritoriu din cetăţile vechiului limes danubian.
La sfârșitul sec. al XI lea,
 Ana Comnena în lucrarea Alexiada amintește trei şefi locali:
 Tatos de la Dârstor
 Seslav de la Vicina
 Satza (Saccea) de la Preslav, contribuie la apărarea themei Paradunavon, dar şi a themei
Bulgaria
 pentru anul 1094, acelaşi izvor narativ menţionează şi un fruntaş al valahilor, pe Pudilă.
În sec. al XIII lea
 o tradiţională ţară este menţionată pe la 1230, între Mangalia şi Varna.
 sub împăratul Mihail al VIII- lea Paleologul (1261-1282), stăpânirea bizantină este reinstaurată
la Dunărea de Jos.
 începând cu 1285 se organizează la Vicina, o arhiepiscopie, apoi o mitropolie.
Sec. al XIV lea
 În jurul anului 1320, Patriarhia din Constantinopol numeşte şi un Mitropolit de Varna şi de
Carbona.
 Potrivit unui geograf străin, la 1321, Isaccea face parte din Alualak (Ţara Valahilor).
Integrarea acestei regiuni în statul lui Basarab are menirea să asigure controlul românesc
asupra gurilor Dunării.
 Nicolae Alexandru continuă să stăpânească spaţiul nord-dobrogean, unde se desfăşoară
conflicte cu tătarii.
Între timp, în sud, spaţiul istro-pontic este condus de Balica. În 1346, Balica trimite un corp de ostaşi,
conduşi de Dodrotici şi Teodor, pentru a o ajuta pe Ana de Savoia, mama împăratului Ioan al V lea
Paleologul. Dobrotici se remarcă în lupte și obţine titlul de strateg. Când Ioan al VI lea Cantacuzino
devine împărat, acesta atacă zona istro-pontică, în nordul căreia îi trimite pe turci. În cursul acestei
campanii Balica şi Teodor sunt ucişi.
Rămas singur stăpânitor, Dobrotici se împacă cu împăratul şi redobândeşte rangul de strateg,
ca supus vremelnic al Bizanţului. După ce este numit despot, unifică ţările dintre Dunăre şi Mare. Noul
stat medieval, Dobrogea, se afirmă pe plan internaţional graţie conducătorului său.
În 1366 respinge o acţiune cruciată condusă de Amedeo de Savoia. Trei ani mai târziu,
împreună cu Vlaicu Vodă, îl ajută pe Sarcimir să ocupe tronul Vidinului.
În 1386, la conducerea statului dobrogean autonom urmează fiul lui Dobrotici, Ivanco
(1386-1388). Doi ani mai târziu, acesta moare în luptele cu turcii, Dobrogea este inclusă în
statul condus de Mircea cel Bătrân.