Teoria psihanalitică a lui S.

Freud

Date biografice

Sigmund Freud, (1856-1939), a făcut studii de biologie, fiziologie şi medicină la Viena, dar
datorită sărăciei n-a putut rămâne în mediul universitar ca profesor de fiziologie. A fost nevoit să-şi
continue specializarea în medicină pentru a deveni medic privat. În timpul practicii în spital el s-a
specializat îndeosebi pe anatomia si disfuncţiile organice ale sistemului nervos. Din 1881 a putut
începe să lucreze într-o clinică privată ca neurolog. Aici s-a împrietenit cu Josef Breuer (1842-
1925), un medic adept al metodei hipnozei ce a jucat un rol important în viaţa lui Freud. Discuţiile
dintre Breuer şi Freud pe seama cazului Anna O. au fost de o deosebită importanţă pentru
psihanaliză. Principala descoperire făcută de Freud în legătură cu acest caz este aceea că unele
simptome ale bolnavului dispar atunci când cauzele inconştiente sunt descoperite şi aduse la
cunoştinţa bolnavului. O altă descoperire importantă legată de acelaşi caz este transferul afectiv,
(pacienta a transferat sentimentele avute pentru tatăl ei decedat asupra lui Breuer, devenind
dependentă de el).
În 1885, Freud a avut ocazia să lucreze în Franţa cinci luni alături de Charcot, pe care l-a
putut observa utilizând hipnoza în tratamentul istericilor. O remarcă făcută de Charcot privitoare la
relaţiile isteriei cu problemele de ordin sexual l-a determinat pe Freud să cerceteze problemele
sexuale ale pacienţilor săi. În anul 1895, Freud şi Breuer publică împreună o carte numită “Studii
asupra isteriei”, carte considerată drept începutul formal al psihanalizei. Cartea n-a fost un succes şi
a marcat şi ruperea relaţiilor de prietenie dintre Freud şi Breuer, datorită accentului din ce în ce mai
puternic pus de Freud pe sex în explicarea dezordinilor mintale. Freud va considera că nevroza nu
este posibilă la o persoană cu o viaţă sexuală normală şi că cei mai mulţi pacienţi ajung să invoce în
mod indirect existenţa unor traume sexuale întâmplate în copilărie. În 1897 Freud începe o uriaşă
muncă de psihanaliză, iar în 1900 publică “Interpretarea viselor”, considerată de mulţi drept
principala lui operă. A urmat în 1901 "Psihopatologia vieţii cotidiene", iar în 1905 “Trei eseuri
asupra teoriei sexualităţii”.
În 1909 a primit primul semn de recunoaştere internaţională, fiind invitat de Stanley Hall să
ţină prelegeri la cea de a 20-a aniversare a universităţii din Clark, S.U.A. Cele cinci prelegeri pe
care le-a ţinut cu această ocazie au fost publicate în American Journal of Psychology. Impresia lui
Freud despre America a fost însă extrem de nefavorabilă şi n-a mai vizitat-o niciodată.
Începând cu 1902, un grup de studenţi interesaţi de psihanaliză printre care se număra şi
Alfred Adler l-a rugat pe Freud să-şi expună concepţia psihanalitică în cadrul unor întâlniri
săptămânale. În 1907 are loc şi prima întâlnire dintre Freud şi Carl Jung în cursul căruia cei doi au
discutat timp de treisprezece ore neîntrerupt. Impresia cu care rămâneai după o discuţie cu Freud
era întotdeauna extraordinară, îşi amintea Jung. Totuşi, deşi aceşti primi discipoli intenţionau să
practice psihanaliza, majoritatea lor vor dobândi renume ca oponenţi ai psihanalizei freudiene.
Freud s-a dovedit a fi un maestru foarte rigid în ceea ce priveşte puritatea teoriei sale. Atunci când
discuta despre teoria sa asupra sexualităţii, afirmă Jung, Freud devenea neliniştit, vorba îi era pripită
şi spiritul său critic şi sceptic dispărea subit. Pe Jung l-a frapat amărăciunea lui Freud şi a încercat
să şi-o explice prin tendinţele mistice inconştiente ale acestuia. Refuzul oricărui compromis care i-
ar fi afectat propria concepţie asupra sexualităţii a fost pusă de Jung pe seama faptului că Freud s-a
comportat inconştient ca un profet vestitor al unei noi evanghelii, creându-şi propria dogmă.
Ilustrative pentru forţa credinţei lui Freud în propria religie i s-au părut lui Jung leşinurile acestuia
în două cazuri în care discuţia dintre cei doi s-a centrat excesiv pe tema morţii. După propria lui
mărturisire, Freud şi-a suspectat întotdeauna discipolii şi a interpretat trădările acestora în acord cu
propria teorie, ca revolte împotriva “Tatălui”. Obligat să se comporte contradictoriu, oscilând între
necesitatea unui întemeietor de “religie” de a avea un comportament inflexibil faţă de orice “erezie”
şi deschiderea faţă de nou pe care trebuie s-o manifeste un om de ştiinţă, Freud rămâne în concepţia
lui Jung o figură tragică, deoarece încercând să fugă de el însuşi, adică de latura lui mistică, Freud a
eşuat în a considera sexualitatea ca pe un simplu fapt biologic. Deşi a fost un mare om, “mistuit de
focul sacru”, Freud, consideră Jung, a rămas victima unui singur aspect, “orb în faţa paradoxului şi
ambiguităţii conţinutului inconştientului”.
Aşa cum am mai afirmat, Freud nu a admis nici o dizidenţă, n-a făcut nici un compromis
legat de rolul jucat de sexualitate în viaţa psihică. Toţi discipolii care au îndrăznit să aibă o altă
părere în această privinţă au fost excomunicaţi. Astfel, despărţirea de Adler s-a realizat în 1911, iar
cea de Jung, considerat de către Freud fiul lui spiritual, în 1914. După despărţirea de Jung Freud se
va disculpa astfel: “Psihanaliza este creaţia mea; timp de zece ani eu am fost singura persoană care
am practicat-o (…) nimeni nu poate şti mai bine decât mine ce este psihanaliza”.
Între 1919 şi 1939, anul morţii, faima lui Freud va atinge apogeul, psihanaliza dezvoltându-
se ca un sistem teoretic apt să explice întreaga personalitate şi motivaţie umană. În 1933 cărţile i-au
fost arse în public de către nazişti, iar în 1939 a fost nevoit să părăsească Austria pentru a-şi salva
familia de persecuţii. În acelaşi an a survenit şi moartea lui Freud ca urmare al unui cancer al gurii
mai vechi.
Psihanaliza ca sistem. Concepte fundamentale

În anul 1895 când apărea prima carte a lui Freud şi odată cu aceasta era marcat şi începutul
formal al psihanalizei, structuralismul psihologic era încă în vogă, iar în America funcţionalismul
abia începea să prindă contur. Nici behaviorismul, nici gestaltismul nu apăruseră încă. Nu e de
mirare că psihanaliza nu s-a constituit ca reacţie la nici una dintre aceste şcoli psihologice
academice. Născută în afara câmpului universitar şi fără a avea predecesori în psihologia
sistematică, psihanaliza a beneficiat de o aură a noutăţii absolute. Marea popularitate a lui Freud nu
este legată însă numai de reconsiderarea locului şi rolului inconştientului în viaţa psihică ci şi de
faptul că teoria sa complexă este construită pe un număr relativ redus de idei cheie. Ne vom opri la
acele idei care considerăm că explică cel mai bine concepţia lui Freud despre personalitate, idei
precum: determinism psihic, structură internă, energie mentală, sublimare, conflict psihic, simptom,
vis, rezistenţă, anxietate, fixaţie şi regresie.
Determinismul psihic. Teoria psihanalitică nu s-ar fi putut constitui în afara acceptării acestei
premise. Determinismul psihic ca principiu presupune afirmarea faptului că tot ceea ce se întâmplă
în psihicul uman are o cauză care în principiu poate fi descoperită. Astfel psihanaliza nu lasă loc
nici unui accident, miracol sau vreunei voinţe libere. Orice comportament, oricât de bizar ar putea fi
explicat. Totul depinde de abilitatea noastră de a ajunge la cauzele ascunse ale acelui
comportament. Astfel poate fi explicat de ce Freud s-a ocupat tocmai de comportamentele si
procesele psihice cărora alţi psihologi nu le-au găsit nici un sens. Actele ratate, visele şi boala
mentală sunt exemple de astfel de procese psihice neglijate sau superficial tratate de alţi psihologi.
Structura internă este cea de-a doua presupoziţie importantă a psihanalizei. Conform
concepţiei lui Freud psihicul este structurat pe trei nivele, etichetate ca: Id (inconştientul), sediul,
printre altele, al instinctelor înnăscute; ego (eul), conştiinţa individuală a cărei principală trăsătură
este raţionalitatea, şi care mediază raporturile psihicului cu realitatea externă , şi superego
(supraeul) , conştiinţa socială în timpul ontogenezei al cărei principal conţinut îl reprezintă restricţia
morală.
Energia mentală, un alt concept cheie al psihanalizei presupune că psihicul uman, ca
mecanism, necesită un anume tip de energie pentru a funcţiona. Acest tip de energie este numit de
Freud energie psihică sau libido şi principala ei sursă este Id-ul deoarece majoritatea vieţii noastre
psihice este inconştientă. Majoritatea criticilor pe care le-a avut de înfruntat Freud atât exterior,
adică din partea unei mari majorităţi a oamenilor de ştiinţă şi a publicului care i-au respins teoria,
cât şi din interior, adică din partea discipolilor şi a prietenilor care l-au părăsit treptat, sunt
explicabile prin faptul că Freud a susţinut cu fermitate că energia psihică sau libidoul, prin care
explica întregul comportament uman fără excepţie, este de natură sexuală.
 Freud a utilizat conceptul de sublimare ca răspuns la acei critici care considerau că este
imposibil ca absolut toate actele umane să aibă ca determinant, ca motivaţie, energie de natură
sexuală. Replica lui Freud la această critică a fost că, aşa cum în natură există cazuri de substanţe,
(ex. naftalina), care trec din stadiul solid direct în cel gazos fără să mai treacă şi prin stadiul
intermediar de lichid, aşa este posibil ca şi în cazul motivaţiei umane, motive considerate la prima
vedere nobile, (precum cele ce stau la baza creaţiei artistice), să aibă în realitate un substrat sexual.
Cade în sarcina psihanalizei, credea Freud, să interpreteze comportamentul uman şi să descopere
veriga lipsă care leagă acest comportament de adevăratele lui cauze inconştiente de natură sexuală.
Conceptul de refulare se referă la procesul inconştient prin care anumite idei şi dorinţe
inconştiente care vin în contradicţie cu legile moralei interiorizate în Superego sunt "încarcerate" în
adâncul inconştientului, astfel încât aceste idei sau dorinţe nu mai apar în planul conştiinţei. Totuşi,
deşi omul nu este conştient de conţinutul dorinţelor lui refulate aceasta nu împiedică aceste dorinţe
să se manifeste subtil în planul comportamental, astfel încât pentru ochiul atent al psihanalistului
aceste dorinţe ascunse se pot revela.
În ceea ce priveşte conflictul psihic nu trebuie uitat că Freud a fost un psihoterapeut care a
avut de a face în principal cu cazuri de boală mentală. Este oarecum normal ca viziunea lui asupra
bolii psihice să se extindă şi asupra omului sănătos. Conform psihanalizei cele trei nivele ale
psihicului uman se află într-un permanent conflict, viaţa psihică normală fiind doar o prelungită
stare de armistiţiu între forţele trimise în luptă de cele trei forţe psihice. De departe cel mai puternic
este Id-ul care nu ştie decât să dorească, să vrea, principalul lui inamic fiind Superego-ul. Superego-
ul pe baza normei morale de provenienţă socială interzice multe dintre dorinţele inconştientului,
declanşând conflictul. Prins între două forţe puternice, Ego-ul încearcă medierea conflictului.
Reuşita lui se numeşte compromis şi prin compromis viaţa psihică se poate desfăşura sub aparenţa
normalităţii. Fiind însă de departe cea mai fragilă structură psihică, Ego-ul poate să rateze uşor
concilierea dintre cele două forţe şi este adesea strivit în încleştarea lor. Rezultatul este boala
psihică, un compromis realizat de departe în favoarea inconştientului.
În cazurile mai rare de conflict puternic între cele două forţe în care Ego-ul nu rezistă şi
cedează, nu se poate realiza refularea şi compromisul dintre Id şi Superego şi compromisul dintre
cele două dimensiuni ale personalităţii apare clar în comportament sub forma simptomului.
Caracteristica principală a simptomului este aceea că este un compromis ce se realizează fără
participarea Ego-ului, a conştiinţei, astfel încât nu numai că pacientul nu-şi poate explica de ce se
comportă fără sens dar, mai mult, deşi încearcă conştient să se opună simptomului, acesta nu poate
fi controlat realizându-se în ciuda eforturilor conştiente ale bolnavului.
Dacă Freud a privit simptomul ca fiind un vis visat în timpul zilei, putem spune că visul
poate fi considerat un simptom ce se manifestă în timpul nopţii. Prin acest joc de cuvinte încercăm
să atragem atenţia asupra faptului că Freud a considerat că atât visul cât şi simptomul au acelaşi
mecanism de declanşare şi aceeaşi funcţie, cea de protecţie. Simptomul protejează Ego-ul împotriva
disoluţiei totale, în timp ce visul protejează somnul, adică odihna aceleiaşi instanţe, Ego-ul. Somnul
din timpul nopţii face ca forţele Superego-ului să fie mai slabe decât în timpul zilei, ceea ce oferă
dorinţelor interzise un "spaţiu" mai larg de manifestare. Ca şi simptomul, visul poate fi cu greu
explicat, deoarece ideile latente, (dorinţele inconştiente), deşi se manifestă mai puternic noaptea, nu
sunt lăsate să apară în formă nudă ele fiind modificate până devin adesea de nerecunoscut de către
cenzura impusă de normele morale ale Superego-ului.
Am văzut deja că în concepţia lui Freud conflictul intrapsihic conduce în cazurile grave la
apariţia simptomelor care anunţă boala psihică. Deoarece simptomul este privit ca un compromis
între cele două componente puternice ale personalităţii, (Id-ul şi Superego-ul), Freud a considerat
normal ca acest compromis să fie considerat o stare de echilibru care satisface ambele instanţe
aflate în conflict. Pe de o parte Id-ul îşi satisface dorinţele interzise prin intermediul simptomului în
timp ce pe de altă parte Superego-ul este "mulţumit" că dorinţele Id-ului sunt împlinite într-o formă
mascată mult mai acceptabilă din punct de vedere social decât în cazul manifestării lor în formă
brută. Ca exemplu putem lua un caz relatat de Freud în care o femeie între două vârste a devenit
fără motiv geloasă pe soţul ei, (simptomul), pentru a ascunde o dorinţă inacceptabilă social, (se
îndrăgostise de ginerele ei). Este normal, considera Freud, ca în cazul în care cineva din exterior,
(psihoterapeutul), tulbură acest echilibru fragil aducând la cunoştinţa pacientului adevăratele cauze
ale simptomelor lui să apară în mod obligatoriu o înverşunată rezistenţă la interpretările propuse de
psihoterapeut. Freud era convins că, pe măsură ce rezistenţa pacientului creşte psihoterapeutul se
apropie tot mai mult de adevăratele cauze ale comportamentului aparent fără sens, ale simptomului.
Anxietatea este starea care se instituie atunci când Ego-ul este depăşit de forţele ce-i sunt
superioare. Există o stare de anxietate normală care se manifestă din când în când şi la omul
sănătos, dar şi o anxietate patologică. Freud a vorbit şi de o anxietate de bază comună tuturor
oamenilor deoarece ea se instituie în urma procesului traumatizant al naşterii.
Tot în urma naşterii are loc şi prima fixaţie. Foarte plastic, Freud a explicat conceptul de
fixaţie comparând forţele psihicului uman cu o armată aflată în continuu efort de cucerire. Marşul
acestor forţe nu este unul triumfal astfel că în multe cazuri ele suferă severe înfrângeri. Şi la fel cum
o armată care cucereşte cu mari sacrificii un ţinut ostil care ameninţă mereu cu revolta este nevoită
să lase în urmă un număr important de soldaţi care să păzească acel ţinut, şi psihicul uman în cazul
unui conflict care l-a marcat puternic este nevoit să blocheze în acea zonă importante forţe apărând
astfel o fixaţie. Forţele care continuă marşul vor fi din ce mai slabe pe măsură ce numărul fixaţiilor
se înmulţeşte. În cazul persoanelor al cărui psihic este slab, vine o vreme când aceste forţe nu mai
pot înainta şi în acest caz apare fenomenul de regresie prin care forţele ce au suferit din nou un eşec
major se retrag pe "teritoriul" celei mai importante fixaţii. Un exemplu simplu de astfel de regresie
apare, în acord cu Freud, în cazul copiilor mici al căror sentiment de securitate este greu pus la
încercare de presiunile externe. Putem observa lesne, spune Freud, că mulţi copii dorm cu genunchii
la gură. Această poziţie este poziţia fetală şi semnifică faptul că acei copii tânjesc după siguranţa de
care au beneficiat în pântecele matern, siguranţă de care acum sunt lipsiţi.
Existenţa permanentului conflict dintre forţele psihice al căror armistiţiu produce în cazuri
normale acte ratate, (precum lapsusurile), sau vise, iar în cazuri grave degenerează în simptom l-a
determinat pe Freud să-şi mai numească propria teorie despre personalitate şi psihologie dinamică.

Metoda psihanalitică ca metodă de tratament

Observând ineficienţa cvasi-totală a hipnozei în tratarea bolii psihice, Freud a renunţat la

ea în favoarea a ceea ce s-a numit metoda asociaţiei libere. Pacientul este îndemnat să vorbească
liber despre orice lucru fie el oricât de neînsemnat. Freud credea , pe baza principiului determinist
că nimic din ceea ce va spune pacientul nu este fără rost, ci că toate cuvintele lui vor fi considerate
substitute ce mărturisesc indirect despre adevăratul conflict inconştient. Destul de repede, credea
Freud, pacientul va ajunge la fapte pe care va încerca să le ocolească. Apariţia rezistenţei la întrebări
era pentru Freud semnalul că s-a ajuns la conflictul principal refulat în inconştient şi, aşa cum am
mai menţionat, cu cât rezistenţa opusă de pacient era mai mare, cu atât era Freud mai sigur că
atingea adevărata sursă a tulburărilor psihice. Rezistenţa a fost interpretată ca o formă de protecţie a
pacientului faţă de suferinţa psihică. Cea mai mare importanţă în tratamentul psihanalitic al bolii
mentale o are interpretarea pe care psihanalistul o face asociaţiilor produse de pacient în timpul
convorbirii libere sau în timpul povestirii viselor. Această importanţă dată interpretării se sprijină pe
credinţa lui Freud că prin aducerea conflictului la cunoştinţa pacientului treptat boala se poate
ameliora.
Teoria analitică a lui C.G. Jung

Câteva date biografice

Elveţianul Carl Gustav Jung (1875-1961), considerat drept cel mai important discipol al lui
Freud , a studiat medicina, a ţinut un scurt timp cursuri de psihiatrie pentru ca apoi să le abandoneze
în favoarea practicii private. Interesul lui Jung pentru Freud a început odată cu citirea cărţii lui,
“Interpretarea viselor” (1900), dar cei doi s-au întâlnit mai târziu, în 1907, devenind foarte buni
prieteni din păcate pentru prea puţin timp. Spre deosebire de alţi discipoli ai lui Freud, trebuie să
subliniem că Jung era deja un psihiatru format, care publicase lucrări proprii, de aceea a fost mai
puţin maleabil şi mai puţin influenţat de ideile lui Freud decât discipolii lui tineri ce erau încă
studenţi fără identitate profesională proprie. Din această cauză, Jung şi-a permis să respingă hotărât
ideea lui Freud privind rolul central al instinctului sexual în viaţa psihică şi să redefinească
conceptul de libido în lucrarea sa “Transformări şi simboluri ale libidoului” publicată în 1912. Ca
urmare a publicării acestei cărţi, relaţiile dintre Freud şi Jung s-au deteriorat rapid şi au fost
întrerupte total în 1914.
O serie de călătorii făcute de Jung între anii 1920-1930 în Africa, Arizona şi New Mexico
au vizat studiul proceselor mentale ale populaţiilor primitive urmărind descoperirea relevanţei
miturilor pentru viaţa psihică. A rămas activ cea mai mare parte a celor 86 ani de viaţă, timp în care
activitatea lui a primit o largă recunoaştere internaţională.

Concepţia lui Jung despre personalitate

După despărţirea de Freud, Jung şi-a intitulat teoria psihologie analitică . Principala
deosebire de psihanaliza freudiană constă în reconsiderarea naturii libidoului. În timp ce Freud
defineşte libidoul în termeni predominanţi sexuali, Jung îl priveşte ca pe un principiu general al
vieţii în care instinctul sexual este doar una dintre forţe. Astfel, deşi nu neagă existenţa factorilor
sexuali, Jung reduce mult rolul sexualităţii în viaţa psihică.
În ceea ce priveşte structura personalităţii apar şi aici diferenţe, deşi Jung susţine şi el
existenţa a trei nivele de organizare: conştiinţa, inconştientul personal şi inconştientul colectiv.
Conştiinţa are rolul de a fi în contact cu realitatea şi de a-i permite persoanei să se adapteze la
mediu. Ca şi Freud, Jung consideră că se acordă prea multă atenţie conştiinţei. Inconştientul
personal conţine toate impulsurile şi dorinţele, dar şi reprezentări şi numeroase experienţe uitate.
Este aproape identic cu inconştientul freudian, numai că, potrivit lui Jung el nu reprezintă decât un
nivel superficial al inconştientului. “Sub” inconştientul personal se află cel mai profund nivel al
inconştientului, inconştientul colectiv care este memoria latentă a experienţelor acumulate de
generaţiile trecute, memoria unui trecut care nu include numai istoria rasei umane ca specie ci şi pe
cea a speciilor preumane. Jung consideră că în acest inconştient activează cele mai puternice forţe
care contribuie cel mai mult la dezvoltarea psihică.
O primă dovadă a existenţei inconştientului colectiv este comportamentul copilului.
Copilul îşi are propria viaţă psihică, deşi adultul are deseori iluzia că el este cel care-i controlează
comportamentul. În realitate, copilul “ştie” întotdeauna ce face, comportamentul lui fiind determinat
în mare măsură de energiile inconştientului colectiv. El a numit aceste tendinţe ce-şi au reşedinţa în
inconştientul colectiv, arhetipuri , considerând că ele îl determină pe individ să se comporte într-o
manieră similară cu cea a strămoşilor lui când au fost confruntaţi cu situaţii analoage. Arhetipul nu
este o creaţie a conştiinţei, ci un produs spontan al inconştientului. Credinţa lui Jung este că
arhetipurile sunt trăite ca emoţii şi imagini mentale şi că ele sunt tipic asociate îndeosebi cu
experienţe umane semnificative ca naşterea şi moartea sau reacţiile la pericolele extreme.
Sondarea adâncimilor inconştientului colectiv nu este, după Jung, o sarcină uşoară, lipsită de
riscuri. Aşa cum Freud şi-a analizat cu atenţie visele câţiva ani înainte de a scrie celebra lui carte
“Interpretarea viselor”, şi Jung şi-a sacrificat câţiva ani buni pentru cunoaşterea inconştientului
colectiv, considerând că este dator faţă de pacienţii lui să întreprindă această analiză asupra propriei
persoane. Spre deosebire de Freud, Jung a considerat că visele şi fanteziile noastre, (stările de
visare), nu au rolul de a ascunde conflicte intrapsihice ci, dimpotrivă, visele sunt expresii ale unui
alt limbaj prin care conţinuturile inconştientului colectiv se străduie să ni se releve. Conform
propriilor mărturisiri, nu odată Jung a simţit, după desele lui descinderi pe tărâmul fantasmelor
create de forţele acestui inconştient, că există pericolul alunecării spre nebunie şi, spune Jung, “ca
psihiatru ştiam foarte bine la ce mă expun”. Cert este că datorită eforturilor de autocunoaştere
depuse în acea perioadă, Jung a trebuit să renunţe la cariera universitară.
Dar Jung a crezut că arhetipurile pot fi descoperite nu doar prin analiza propriilor trăiri
psihice. Prin analiza miturilor şi a produselor artistice ale diverselor civilizaţii, Jung considera că a
descoperit unele simboluri care sunt comune tuturor civilizaţiilor. Ne oprim doar la patru arhetipuri
principale: persona, umbra, cuplul anima/animus şi sinele.
Persona este masca pe care şi-o pune un individ când vine în contact cu ceilalţi şi îl
reprezintă aşa cum vrea să apară în societate. Necesitatea şi importanţa ei provine din aceea că ea
este cea care facilitează comunicarea cu ceilalţi şi prin aceasta adaptarea. Persona poate sau nu să
corespundă personalităţii reale.
Umbra este cea mai accesibil arhetip deoarece ea are cea mai puternică influenţă asupra eu-
lui. Ea cuprinde aspectele cele mai întunecate ale personalităţii, acele elemente de calitate inferioară
de natură emoţională care nu pot fi controlate şi care pun sub semnul întrebării integritatea
personalităţii. Având o anumită autonomie umbra îşi propagă efectele negative ale afectelor ce o
compun îndeosebi atunci când eşuăm în eforturile noastre adaptative. Ea poate fi sursa multor
manifestări patologice ale psihicului şi se opune oricărei încercări ale conştientului de a o controla
moral.
Anima se referă la tendinţele feminine ce-l pot caracteriza pe bărbat, tendinţe care
corespund erosului matern, în timp ce animus-ul conţine tendinţele masculine ale femeii, tendinţe
care corespund logosului patern. Atunci când este stăpânită de animus, crede Jung, o femeie se va
lansa într-o nesfârşită argumentare şi, în aceste condiţii nu se va lăsa impresionată de nici o logică
din lume. De cealaltă parte anima ca proiecţie a mamei se manifestă la bărbat în principal în visuri
şi fantezii.
Sinele este considerat însă cel mai important arhetip. Incluzând toate aspectele
inconştientului, sinele conferă unitate şi stabilitate întregii structuri a personalităţii. Simbolul
sinelui , descoperit în mai toate culturile este mandala sau cercul magic, simbolul totalităţii. Acest
arhetip este principalul impuls spre ceea ce Jung a numit proces de individuaţie. Deşi Jung continuă
să pună accent ca şi Freud pe rolul evenimentelor trecute în dezvoltarea individului, nu este
neglijată orientarea firească a omului spre viitor, spre realizarea de sine, prin care el înţelege
aspiraţia spre armonie şi completitudine al fiecărui aspect al personalităţii.
Contribuţii deosebit de importante ale lui Jung în definirea personalităţii sunt conţinute şi de
lucrarea "Tipuri psihologice". În această lucrare Jung îşi expune pe larg concepţia lui despre
principalele funcţii ale psihicului: două raţionale, (gândirea şi simţirea), şi două iraţionale, (intuiţia
şi senzaţia). Gândirea este funcţia care prelucrează şi coordonează informaţiile conform legilor
logicii astfel încât să rezulte judecăţi şi raţionamente. Complementară gândirii, simţirea, aşa cum a
conceput-o Jung, se referă la ceea ce alţi psihologi au numit afectivitate. Ea este tot o formă de
judecată, dar diferită de judecata intelectuală. Judecata simţirii nu este una care să aibă formă
conceptuală, ci una care se referă doar la "un act subiectiv de acceptare sau respingere". Intuiţia a
fost definită de Jung ca fiind o înţelegere instinctivă sau acea funcţie de bază a psihicului care ne
mijloceşte percepţii inconştiente. Dacă intuiţia a fost numită de Jung "percepţie inconştientă",
senzaţia este "percepţia conştientă". Fiind însă o funcţie elementară, are şi ea, ca şi intuiţia căreia îi
este complementară, un caracter iraţional, instinctual. Când predomină, spune Jung, senzaţia
caracterizează cel mai bine fiinţa copilului şi pe cea a primitivului.
Jung a considerat apoi, că în exercitarea rolului lor, funcţiile psihice descrise mai sus depind
de orientările temperamentale ale personalităţii, omul putând fi fie introvertit (cu tendinţe spre
exteriorizare şi orientare spre obiect), fie extravertit, (cu tendinţe spre interiorizare şi orientare spre
subiect).
 Ca psihoterapeut, Jung a considerat că bolile psihice pot avea cauze multiple ce nu pot fi
reduse la cele biologice de tipul impulsului sexual. Dorinţa de putere, lipsa securităţii, conflictul
dintre tendinţele religioase inconştiente şi ateismul conştiinţei sunt câteva dintre cauzele ce pot sta
la baza bolilor psihice. Inconştientul colectiv este religios în natura lui, de aceea Jung s-a simţit
dator să cerceteze manifestările lui în religiile popoarelor şi în alchimie, considerând că numai dacă
posedă o cultură solidă, psihoterapeutul poate să înţeleagă cauzele ascunse ale bolilor psihice. Ca şi
în cazul lui Freud, hipnoza a fost considerată o căutare în orb, Jung fiind interesat doar de
experienţa conştientă a pacienţilor lui. Cerându-le pacienţilor să se angajeze total alături de el în
depăşirea bolii, (devenindu-i parteneri), Jung poate fi cu uşurinţă înscris în rândul psihologilor
umanişti.
Deosebit de ingenioasă a fost metoda pe care Jung a folosit-o ca instrument terapeutic.
Faimosul test de asociere a cuvintelor cere subiecţilor să răspundă la citirea unui cuvânt cu primul
cuvânt ce le vine în minte. Jung măsura timpul necesar pentru fiecare răspuns, dar şi schimbările
apărute în respiraţie şi în conductibilitatea electrică a pielii pentru a sesiza reacţiile emoţionale ale
subiectului la fiecare cuvânt. În cazul în care un cuvânt producea un timp de răspuns lung, apariţia
unor respiraţii neregulate şi a unor schimbări în conductibilitatea pielii, Jung deducea existenţa unei
probleme emoţionale inconştiente legate de cuvântul respectiv.
În ciuda utilizării acestei metode ştiinţifice, psihologia analitică a lui Jung a fost criticată ca
nefiind o psihologie ştiinţifică, deoarece la fel ca şi psihanaliza freudiană depinde mai mult de
observarea şi interpretarea clinică decât de investigarea controlată în condiţii de laborator. Ca şi
Freud, Jung a ignorat în mare parte psihologia ştiinţifică, iar lucrările lui au influenţat nu doar
psihologia şi psihiatria ci de asemenea şi istoria religiilor, arta şi literatura.