Cauzele care au stat la baza conflictului transnistrean

şi evoluţia sa
Conflictul transnistrean este diferit de celelalte conflicte care au apărut
după colapsul sovietic, pentru că la baza lui nu se află un conflict etnic
sau religios. Circa douăzeci de ani în urmă, principalele cauze al apariţiei
conflictului între forţele separatiste ale regiunii transnistrene şi autorităţile
legale ale Republicii Moldova erau tendinţa Centrului Unional de a păstra
URSS-ul, iar după destrămarea acestuia - a Federaţiei Ruse de a
influenţa noile autorităţi moldoveneşti. Motivul formal al conflictului era
acela, că Moldova a adoptat legislația privind limba de stat, ceea ce a
condus la o polarizare politică accentuată a societăţii şi la creşterea
rezistenţei faţă de inovaţii a unei părţi a nomenclaturii locale de
subordonare unională, în primul rînd, de către directorii întreprinderilor
complexului militar-industrial din partea stîngă a Nistrului.
Anume în încercarea de a opune rezistenţă luptei pentru autodeterminare
naţională a poporului moldovenesc, această parte a aparatului
administrativ, în cîrdăşie cu o parte a nomenclaturii de partid, pe care
schimbările au luat-o prin surprindere, a început mobilizarea forţelor şi
resurselor pentru dezmembrarea teritorială a fostei RSSM şi crearea în
raionale estice ale republicii a unui cap de pod pentru a influenţa din
exterior Republica Moldova, care era pe cale să devină stat independent.
În scopul de a-i atribui acestui conflict socio-politic un caracter etnic, liderii
conspiraţiei separatiste anti-moldoveneşti au inventat conceptul de „popor
transnistrean”, urmat de speculaţii destul de primitive cu privire la „dreptul
naţiunilor la autodeterminare”. E necesar să subliniem, că din punct de
vedere al componenţei etnice populaţia din Transnistria nu diferă mult de
cea de pe malul drept al Republicii Moldova - în ambele cazuri,
majoritatea o constituie etnicii moldoveni.
Trebuie să constatăm, că Legea despre funcţionarea limbilor în RSSM
deşi, în general, este echilibrată şi liberală în ce priveşte dreptul
minorităţilor naţionale, lege care funcţionează şi în prezent, au fost admise
unele excese la aplicarea sa, care au permis să mascheze cu aşa-zisele
preocupări ale unei părţi a populaţiei vorbitoare de limbă rusă adevăratul
scop al organizatorilor şi al apărătorilor regimului separatist.
Conflictul armat, sub pretextul lozincilor de protejare a drepturilor
minorităţilor naţionale, a fost dezlănţuit de către regimul separatist, condus
de I. Smirnov după puciul din august 1991, în toamna aceluiaşi an, cu
sprijinul comandamentului trupelor districtului militar Odessa, atunci sub
conducerea „organizaţiilor sociale” ale acestora a început distrugerea
sistematică a organelor guvernamentale centrale şi a structurilor de drept
ale Moldovei, în raioanele din stînga Nistrului.
În aceste condiţii, conducerea puțin experimentată, cu tendinţe
naţionaliste a tînărului stat moldovean, a considerat că este de datoria sa
să prevină divizarea ţării şi a întreprins o serie de măsuri, îndreptate să
restabilească ordinea constituţională şi integritatea teritorială a Republicii
Moldova. Trebuie să subliniem faptul, că implicarea în conflict a populaţiei
din regiunea transnistreană a avut loc nu din cauza urii şi ostilităţii
interetnice, ci sub influenţa propagandei agresive anti-moldoveneşti, care
permite să caracterizăm conflictul ca pe un conflict politic şi teritorial, cu
elemente de conflict al identităţii și elitelor locale.
Cercetînd, fără prejudecăţi, conflictul transnistrean la nivelul premiselor,
cauzelor, dar şi a derulării sale, în special la etapa iniţială, este uşor să
concluzionăm că separatismul în raioanele de est ale RSSM a fost
provocat de politica radicală a conducerii Frontului Popular din Moldova şi
a fost creat la ordinul Centrului Unional pentru a păstra Republica
Sovietică Socialistă Moldovenească în cadrul URSS şi a nu admite, cum
presupunea Moscova unirea cu România. În toamna anului 1990,
autoproclamata „Republică Moldovenească Nistreană” a fost sprijinită
activ de către adepţii Uniunii Sovietice (A. Lukianov şi susţinătorii săi).
Liderii transnistreni au stabilit, de asemenea, multe relaţii şi contacte în
cercurile conservatoare ale URSS, apoi Armata a 14-ea i-a dotat cu arme
şi echipament militar, oferind astfel asistenţă directă la formarea unităţilor
militarizate a separatiştilor.
După cum am subliniat mai sus, tendinţa forţelor separatiste de a uzurpa
organele puterii constituţionale pe teritoriile controlate de separatişti cu
ajutorul armelor a şi provocat conflictul armat, care a dat naştere
violenţelor, extinderii treptate a numărului participanţilor implicaţi şi a
altora în conflicte, dar şi a intervenţiei directe militare din afară, în scopul
sprijinirii liderilor separatişti. În ciuda faptului că conflictul armat a fost
provocat de către separatiştii din Transnistria, Rusia a fost implicată direct
în conflictul armat de partea forţelor anticonstituţionale după trecerea sa
sub jurisdicţia Armatei a 14-ea, comandată de generalul Aleksandr
Lebedi.
În ciuda faptului că în luna august a anului 1992, în zona de conflict au
fost introduse forţele pacificatoare tripartite, care au fost dislocate în zona
securizată de-a lungul rîului Nistru, Federaţia Rusă a continuat să sprijine
separatiştii, iar contingentul militar rus de pe malul stîng al rîului îi asigura
cu arme, muniţii, tehnică, echipament, dar şi era pregătit în centrele sale
de instruire. Moscova a oferit ajutorul său la crearea băncii transnistrene
şi ale altor structuri a formațiunii separatiste.
Cauzele principalele, care au determinat liderii mişcării separatiste din
regiunea de est a Republicii Moldova să opună rezistenţă, inclusiv
militară, autorităţilor legale ale Republicii Moldova sînt următoarele:
 I. Teritorial-statutare: declanşarea conflictului cu autorităţile constituţionale
ale ţării a avut ca obiectiv principal acapararea unei părţi a teritoriului
Republicii Moldova, în scopul creării condiţiilor
prealabile de desemnare a statutului formaţiunii
separatiste ca stat cvasi-independent;
II. Geopolitice: crearea platformei de presiune politică în
scopul menţinerii Moldovei în sfera de influenţă a
Rusiei, pentru a preveni presupusa unire cu România,
crearea în acest scop a enclavei ruse la frontiera moldo-
ucraineană;
III. Cultural-lingvistice: nemulţumirea minorităţii - vorbitorilor
de limbă rusă de introducerea limbii moldoveneşti în
calitate de limbă de stat şi necesitatea de a se adapta
situaţiei noi, percepută subiectiv ca o pierdere a
statutului social cu care au fost obişnuiţi;
IV. Socio-economice: ameninţarea de redistribuire a puterii
şi a resurselor economice în regiunea transnistreană;
V. Socio-ideologice: opunerea de rezistenţă a
nomenclaturii de tip sovietic proceselor de
democratizare şi încercările lor de a-şi menţine statutul
în cadrul vechiului sistem pe teritoriul regiunii;
VI. Etno-demografice: tendinţa de a mobiliza şi a angaja în
lupta cu autorităţile legale ale Republicii Moldova
colectivele de muncă ale întreprinderilor industriale
mari, de pe malul sting al Nistrului, formate, în general,
ca urmare a migraţiei forţei de muncă din republicile
slave ale URSS;
Într-o astfel de situaţie pentru mobilizarea populaţiei şi atragerea sa în
conflict în scopul de a-şi atinge propriile obiective conducerea
separatiştilor folosea manipularea etnică la scară largă: reacţia emoţională
a vorbitorilor de limba rusă la politica pro-română şi naţionalismul liderilor
Frontului Popular, care nu era acceptată şi nu este susţinută de către
majoritatea covîrşitoare a moldovenilor astăzi, un truc propagandistic
despre presupusa unire a Moldovei independente cu România -
propagandă anti-moldovenească făcută în mod deliberat şi cu o anumită
finalitate îndreptată spre înteţirea diverselor tipuri de temeri, demonizarea
puţinelor organizaţii politice proromâneşti de la Chișinău, ideile unioniste
ale cărora nu se bucură de sprijin în societate etc.
Toate aceste acţiuni ale separatiştilor au fost şi rămîn să fie îndreptate
spre susţinerea legitimităţii morale a regimului de la Tiraspol, dar şi pentru
a adopta unilateral acte juridice de legitimare şi justificare a propriilor
activităţi anticonstituţionale şi cu caracter subversiv.
Rusia, care are interese reale în regiune, în scopul menţinerii situaţiei sub
controlul propriu pînă la timpuri oportune, foloseşte strategia de a impune
comunităţii internaţionale pretinsa dimensiune etnică a confruntării
dintre Chișinău şi Tiraspol. În acest caz, regimul separatist, ca purtător de
cuvînt al intereselor „grupului etnic ameninţat”, adică a „poporului
transnistrean”, are cică drept legal să participe ca parte cu drepturi depline
la procesul de negocieri de nivel internaţional. Mai mult decît atît, dacă
putem convinge celelalte părţi ale procesului de negocieri de „conflictul
inter-etnic”, acest lucru ar justifica într-o oarecare măsură prezenţa ilegală
a trupelor ruse pe teritoriul Republicii Moldova şi acţiunile Rusiei ca
mediator şi garant. Aceasta conform opiniei strategilor de la Kremlin
trebuie să acorde legitimitate nu numai pretenţiilor regimului separatist,
dar, de asemenea, să justifice formatul existent „de menţinere a păcii”, în
zona securităţii de pe Nistru. Anume pe această direcţie sînt construite
eforturile diplomatice majore ale Rusiei privind acordarea de statut egal
părţilor aflate în procesul de negocieri pentru regimul separatist de la
Tiraspol. O asemenea abordare a conflictului ar scoate învinuirile aduse
Rusiei, precum că acest stat este de fapt cealaltă parte a conflictului, care,
în virtutea acestui fapt, este unul internaţional şi poate fi redus, în
realitate, la cotropirea militară de către Rusia a teritoriului unui stat
membru al ONU. Populaţia de pe malul stîng al Nistrului este reprezentată
de ruşi în proporţie de mai puţin de o treime şi ei trăiesc în pace cu
ucrainenii şi moldovenii, ceea ce deja intră în contradicţie cu argumentele
Rusiei. În cazul în care conflictul ar fi fost etnic, ar fi fost dificil să se
explice coexistenţa paşnică a moldovenilor cu vorbitorii de limbă rusă,
care reprezintă nu mai puţin de 60% din populaţia de pe malul drept.

Trebuie să menţionăm aici faptul, că românismul şi dorinţele unioniste ale

anumitor lideri din Republica Moldova toarnă abundent apă la moara
separatiştilor, făcîndu-i nu cel mai bun serviciu tînărului stat din Moldova
la capitolul reunirii celor două maluri ale Nistrului.

În ceea ce priveşte principalele divergenţe dintre Chișinău şi Tiraspol

referitor la soluţia de compromis posibilă a problemei transnistrene, putem
vorbi în primul rînd de statutul raioanelor din partea stîngă a Nistrului în
cadrul Republicii Moldova. Fireşte, problema de recunoaştere a aşa-
numitei „Republici Moldoveneşti Nistrene”, nu a fost luată niciodată în
consideraţie ca o posibilă soluţie pentru acest conflict. Autorităţile „RMN”
încearcă să insiste asupra conceptului inventat de către ei de „stat
comun”, care, în viziunea lor poate fi unul unitar, federal şi confederal. Cu
varianta unei Moldove unitare Tiraspolul nu este de acord, aşa că sîntem
nevoiţi să alegem între federaţie şi confederaţie, însă regiunea
transnistreană nu are statut juridic, care i-ar da dreptul să pretindă la mai
mult decît o autonomie în cadrul statului moldovenesc.Analiza
documentelor cheie şi a etapelor procesului de negocieri care a început
după semnarea de către Republica Moldova şi Rusia a înţelegerilor cu
privire la încetarea conflictului armat din vara anului 1992 arată, că timpul
a lucrat în favoarea Tiraspolului mai curînd, pentru că le-a permis liderilor
regimului separatist să cîştige experienţă în autoguvernare şi să
folosească situaţia de conflict ca modalitate de mobilizare a populaţiei,
lărgirea bazei sale sociale şi consolidarea puterii politice.
În contextul celor expuse mai sus sîntem în drept să tragem următoarele
concluzii:
În primul rînd, confruntarea de mulţi ani dintre statul Republica Moldova
şi regiunea separatistă este în esenţă un conflict politico-teritorial şi este
rezultatul acţiunilor neconstituţionale de uzurpare a puterii pe teritoriul de
pe malul stîng al Nistrului de către grupul radical anti-moldovenesc
condus de I. Smirnov, care are un specific al său, fiind pro-rus în ce
priveşte orientarea geopolitică.
În al doilea rînd, în ceea ce priveşte natura conflictului - acesta nu este
numai unul politic şi teritorial, dar și unul internaţional, în virtutea implicării
active de la bun început a Federaţiei Ruse şi a intereselor geopolitice ale
altor state, care participă acum la procesul de soluţionare a lui.
Conflictul transnistrean cuprinde diverse pături sociale ale populaţiei,
aflate în proces de confruntare în ce priveşte păstrarea sau modificarea
statutului socio-politic al statului, valorile social-politice, distribuţia
resurselor socio-economice, luarea în stăpînire şi păstrarea poziţiilor de
conducere în instituţiile şi structurile puterii de stat.
Scopul final al iniţiatorilor conflictului politico-teritorial sînt resursele,
precum puterea de stat, poziţia instituţiilor guvernamentale, statutul politic
al marilor grupuri sociale, teritoriilor, regiunilor, valorile şi simbolurile care
stau la baza puterii politice în structura socială.
* Integritatea teritorială a statelor pe dimensiunile internaţionale, juridice şi geopolitice
* Conflictul transnistrean – caracteristici şi clasificări
* Analiza sistemică a conflictelor internaţionale
* Interesele pe termen lung şi politica Rusiei în contextul conflictului transnistrean
* Politica Uniunii Europene, a Statele Unite şi OSCE în procesul tentativelor de
soluţionare a conflictului
* Interesele Ucrainei şi Transnistriei
* Poziţia României referitor la problema restabilirii integrităţii teritoriale a Republicii
Moldova
* Cauzele principale, care împiedică soluţionarea conflictului
* Strategia soluţionării conflictului transnistrean - principii de bază
* Tactica soluţionării conflictului transnistrean