Șase pui și-o biată mamă

Mai demult, o rândunică avea-n cuibu-i şase pui

Şi privea la ei sărmana, ca la chipul soarelui:
De cu zori pornea-săgeata-căutând, pe deal şi văi,
Hrana pentru puii săi
Şi-n iubirea-i nu o dată
S-a culcat ea nemâncată,
Dar destul de fericită că nu s-a-ntâmplat nicicând:
Dintre pui, s-adoarmă vre-unul ars de sete sau flămând,
Nici n-a fost mai mândră mamă decât ea-ntre rândunici,
Când văzu-ntr-o zi că puii se făcuseră voinici,
Şi n-a mai avut odihnă nici cât ai clipi, sub soare,
Până când, pe fiecare pui nu l-a învăţat să zboare,
Dar, când toţi puteau să plece încotro voiau sub slavă,
Rîndunica, istovită, a căzut în cuib bolnavă
Şi cu ochii plini de lacrimi ţintă-n ochii fiecui,
Zise celor şase pui:
Dragii mei, eu de-aseară, simt în inimă un cui
Aripile greu mă dor
Şi nici vorbă să mai zbor…
Dumnezeu mi-a dat putere,-oricât am avut nevoie,-
Să găsesc într-una hrana pentru voi…
Astăzi fiindcă sunt bolnavă, dragii mamii, se cuvine,
-Mari cum v-a făcut măicuţa, să-ngrijiţi şi voi de mine
Şi ca nimeni dintre puii-mi să nu simtă că mi-e rob,
Fiecare, să-mi aduceţi, zilnic, numai câte-un bob;
Ale voastre şase boabe milostive, mă vor ţine
Până când o să vrea cerul să mă facă iarăţi bine…
Ascultând cuvântul mamei, au zburat cei şase pui
Şi-au adus, vre-o şase zlie, fiecare bobul lui…
mai departe însă puii, beţi de-al cerului înalt,
Fiecare-având nădejdea că-i va duce celălalt,
N-a mai dus nici unul bobul şi, uitată mucenica,
A murit atunci de foame cea mai sfântă, rândunica.
Şi-a rămas apoi povestea tristă, neluată-n seamă,
Orişicui ai sta s-o spui,
Că o mamă îşi hrăneşte şase, opt sau zece pui,
Însă zece pui, adesea, nu pot toţi hrăni o mamă.
Vasile Militaru
A venit aseară mama
A venit aseară mama, din sătucu-i de departe,
Ca să-l vadă pe feciorul, astăzi domn cu multă carte.
A bătut sfios la ușă, grabnic i-am ieșit în prag,
Mi s-a umezit privirea, de iubire și de drag.

Sărutîndu-i mâna dreaptă, ea m-a strâns la piept sfioasă,

Și întrebând-o câte toate, a intrat apoi în casă.
Înlăuntrul casei mele, câtă brumă am adunat,
Da prilej ca biata mama, să se creadă-ntr-un palat.

Nu-ndrăznește nici să intre, cu opincile-n picioare,

Și cu multă grijă calcă, doar alături de covoare.
Eu o-ndemn să nu ia seama și să calce drept în lege,
Că doar e la fisu-n casă, nu e-n casa vre-unui rege.

Și abia o fac să șadă, pe-un divan cu scoarță nouă,

Mi-era dor de tine maică, ți-am adus vreo zece ouă.
Nițel unt i-a colea-n traistă, niște nuci, vreo două sute,
Și cu ochii plini de lacrimi, prinse iar să mă sărute.

Poate mor că sunt batrână, și-aprins dorul să mă-ndrume,

Să mai văd o dată, maică, ce mi-e azi mai drag pe lume.
Caierul mi-e pe sfârșite, mâine poate-și curmă firul
Și-ntre patru blăni de scânduri, să mă cheme cimitirul.

Jale mi-i de voi măicuță și visez chiar și deșteaptă

Cum pe-o margine de groapă, bietul taică-tu m-așteaptă
Tu cu dorul mamei în urmă, să te-aduni cu frați-acasă
Și să-mparți agoniseala, de pe urma ei rămasă.

Lui Codin să-i dai pământul de la moară și cu via,

Vaca și-un pogon de luncă, maică, să le ia Maria,
Lui Mitrus să-i dai zăvoiul de răchiți dintre pâraie;
Carul, boii și cu plugul să le dai lui Nicolae.

Iară tu, că mai cu stare decât frații ziși pe nume,

Sa iei casa-n care tie, ti-a fost dat sa vii pe lume
Când si când în miez de vara, sau de Pasti, sa vada satul
Cum îmi vine, ca-n toti anii, la casuta mea, baiatul

Si-având tihna si-odihna, la venire sau plecare

S-aprinzi si la groapa maichii, cât-un pai de lumânare.
A tacut apoi batrâna, si-a plâns mult, cu lacrimi grele,
Ce curgându-i lin în poale, se-ntâlneau cu ale mele. Autor: Vasile Militaru