MIHAI EMINESCU ACTUALITATE SI MODERNITATE

Niciodată până la Eminescu, limba românească n-a sunat cu atâta

plenitudine armonioasă, atât de natural şi de firesc. La toţi ceilalti poeţi din
secolul trecut găsim forme sau cuvinte pe care evoluţia ulterioară a limbii nu le-a
comfirmat. Eminescu rămâne proaspăt şi curat şi după o sută de ani, fără să dea
semne de îmbătrînire. Mai mult chiar, limpezimea şi echilibrul lingvistic din cele
mai multe poezii creează impresia unei spontaneităţi desăvârşite, cu toate că
variantele ilustrează mlădioasa căutare a „cuvantului ce exprimă adevarul”, iar
Eminescu însuşi îşî stabileşte raporturile cu limba română în termeni de „luptă
dreaptă”, ca şi pe o încercare de a „turna în formă noua limba veche şi-
nţeleaptă”.Tensiunea efortului însa nu se simte, este cu desăvârşire marcată de
robusta senzaţie a lucrului natural.
Eminescu ,prin forta creatiei sale, provenita dintr-o cultura vasta ,dintr-un
orizont afectiv si spiritual nelimitat ,prin opera sa ,realitate artistica strabatand
egal timpul , despre care N.Iorga spunea ca este “cea mai vasta sinteza facuta
de un suflet de roman” a facut “ca toata poezia acestui secol sa evolueze sub
auspiciile geniului sau ,iar forma infaptuita de el a limbii nationale sa devina
punctul de plecare pentru intreaga dezvoltare ulterioara a vestmantului si
cugetarii romanesti”(T.Maiorescu).
 G.Ibraileanu ,vorbind despre Mihai Eminescu ,spunea : “El este o aparitie
aproape inexplicabila in literatura noastra. El a cazut in sarmana noastra
literatura de la 1870 ca un meteor din alte lumi . Intamplarea a facut ca unul
dintre cei mai mari poeti lirici ai secolului al XIX-lea ,secol atat de bogat cel mai
bogat in lirici sa se nasca la noi intr-un colt din fundul Moldovei .”
Omul Eminescu se constituie intr-un adevarat mit simbol al geniului
nefericit purtandu-si povestea poetului damnat . S-a spus ca a fost poet prin
vocatie ,poezia sa ilustrand forta de sinteza a izvoarelor autohtone si universale
,imaginatia bogata ,fantezia creatoare ,inaltarea filosofica viziunea cosmica si
mitologica ,puterea exceptionala de expresie . Autumele si postumele sale
alcatuiesc un edificiu poetic unic si unitar . Aparitia sa a avut loc intr-o epoca in
care lipseau armonia clasica si marile avanturi romantice marile personalitati ale
timpului aflandu-se in campul opus al realismului . Eminescu este ultimul mare
romantic european ,asa cum de altfel si el o declara : “Eu nu cred nici in Iehova” :
“Nu ma-ncantati nici cu clasici ,
Nici cu stil curat si antic -
Toate-mi sunt deopotriva
Eu raman ce-am fost : romantic .”
In spatiul cultural romanesc procesul de renastere dupa Unirea din 1859
era in plina desfasurare , cultura limba si literatura redimensionandu-se dintr-un
alt unghi de intelegere a aspiratiei pasoptiste spre modernitatea europeana .
Eminescu a confirmat o tendinta polemica a epocii ,care dorea armonizarea
“fondului” autohton cu “formele” instituite dupa modelul european perfectionarea
relatiei preocupandu-i in mod deosebit pe junimisti . Astfel , Eminescu s-a format
si a creat in stransa legatura cu ceea ce s-a numit “spiritul junimist” ,despre ale
carui trasaturi T.Vianu spunea ca au actionat pe un fond comun : respectul pentru
adevar, pretuirea talentului ,respingerea imposturii ,a mediocritatii ,a
superficialitatii .
Eminescu, cel despre care Garabet Ibraileanu spunea ca este “stralucitor
ca si luceafarul lui”, avea o personalitate coplesitoare, care i-a facut pe multi sa-i
intuiasca genialitatea si sa participe inca din timpul vietii poetului la constituirea
mitului eminescian .
T. Maiorescu , in studiul “Eminescu si poeziile lui” sublinia trasaturi ale
geniului poeziei romanesti : “...cultura lui individuala sta la nivelul culturii
europene de astazi . Cu neobosita lui staruinta de a ceti ,de a studia , de a
cunoaste ,el isi inzestra fara preget memoria cu operele insemnate din literatura
antica si moderna”. Cultura sa de o vastitate covarsitoare ,caci era “cunoscator al
filosofiei ,in special a lui Platon ,Kant ,Schopenhauer ,si nu mai putin a
credintelor religioase ,mai ales a celei crestine buddiste pasionat pentru operele
poetice din toate timpurile ,posedand stiinta celor publicate pana astazi in istoria
si limba romana (T.Maiorescu) ,alaturi de inteligenta sa extraordinara ,memoria
sa prodigioasa, “careia nimic din cele ce-si intiparise vreodata nu-i scapa” si
curiozitatea intelectuala , el reprezentand “omul cel mai silitor vesnic citind
meditand scriind” (T.Maiorescu ),au pus pecetea profundei sale seriozitati
,garantia procesului de intemeiere moderna pe care si-l propune cultura romana
din a II-a jumatate a secolului trecut .
Explicaţia prospeţimii şi a naturaleţii limbajului eminescian îşi are punctul de
plecare în strategia poetului faţă de ,,limba veche”, considerată ca temelie pentru
toate noile ei înfăţişări. El a intuit că limbajul poetic trebuie să plece cu naturaleţe
de le izvoare: de la poezia populară şi de la vechile texte, care conservaseră
formele cele mai rezistente de limbă, deci cele mai apte să reliefeze
individualitatea graiului românesc.
Chiar când se uită sau nu se sesizează motivele unei poezii, impresia
ultimă care stăruie, ca şi ,,icoana stelei ce-a murit” încă multă vreme după
lectură, este una muzicală. Aceasta şi explică marea popularitate a creaţiei
eminesciene. Cititorul, sedus de vraja muzicalităţii, are senzaţia că a pătruns
spre înălţarea de cuget a poetului sau spre mişterul neliniştilor sale interioare
fără să facă efortul de adaptare solicitat de ceilalţi poeţi al căror farmec se
ascunde şi trebuie descoperit. (T. Vianu).
Aceasta este, în linii mari, instrumentul cu care Eminescu şi-a construit şi
fixat, în eternitatea spiritului românesc, opera, care la rândul ei, a statornicit şi
impus o înfăţişare a limbii române considerată ca reforma lingvistică cea mai
importantă a literaturii noastre moderne.
Pentru a înţelege exact valoarea acestei acţiuni şi spiritul în care ea a fost
săvârşită, vom apela la autoritatea lui T. Vianu, care încearcă să lumineze
problema printr-o comparaţie cu poeţii de după Eminescu: ,,Când, mai târziu, unii
dintre poeţii zilelor noastre au nutrit ambiţia de a opera o reformă lingvistică de
însemnătatea aceleia care îi izbutise atât de bine lui Eminescu, ei au crezut că o
pot obţine prin acte mai mult sau mai puţin arbitrare ale voinţei. Mai cu seamă în
direcţia sintaxei şi a topicii se pot aglomera documentele contemporane despre
ceea ce a produs la unii din autorii mai mari dorinţa de a reforma, printr-o
aplicare care n-a putut disimula caracterul voluntar al lucrării lor. Ceea ce s-a
obţinut pe această cale a produs uneori impresia noutăţii, nu însă pe cea a
frăgezimii.
Miracolul eminescian a stat însă în faptul de a fi dobândit o limbă, în
acelaşi timp nouă şi proaspătă. Pentru a atinge acest rezultat, Eminescu n-a
trebuit să se lupte aşa cum au făcut unii dintre emulii săi de mai târziu. I-a fost de
ajuns să se aşeze în curentul limbii şi să-şi înalţe pânzele în direcţia în care sufla
duhul ei”.
,,Slujit de o enormă acumulare de cultură românească şi străină, de un
gust fără greş, format la şcoala lui Homer, Shakespeare şi Goethe şi la aceea a
clasicului folclor românesc, Eminescu a realizat o operă de sinteză a tuturor
tradiţiilor populare şi culte naţionale, depăşindu-le prin geniul şi munca sa
neprecupeţită şi întrupându-le în făuriri de fond şi forme admirabile, lucrate în
atelierul său de titan neobosit”.
(Zoe Dumitrescu -Buşuleanga - ,,Mihai Eminescu”)
Fiind de parere ca datoria poetului nu este limpezirea ideilor, ci
frumusetea versurilor ,dar ca imaginea sensibila trebuie sa fie haina unei idei,
Eminescu a facut ca limba romana sa sune cu o plenitudine armonioasa, natural
si firesc, limpede si echilibrata ,creand impresia unei spontaneitati desavarsite,
chiar daca variantele ilustreaza migaloasa cautare a “cuvantului ce exprima
adevarul” ,visul himeric al vietii sale .
 Incercand “a turna in forma noua limba veche si-nteleapta” Eminescu da
prospetime si naturalete limbajului sau poetic . Considerand-o temelie a tuturor
noilor manifestari de limba si intuind necesitatea ei ca punct de plecare pentru
orice limbaj poetic ,Eminescu a folosit limba creatiei populare si cea a vechilor
texte ,care conservasera formele ei cele mai rezistente ,deci cele mai apte de a
reliefa individualitateagraiului romanesc . Regasim in opera sa ecourile acestei
influiente ,de la armonia ,uneori onomatopeica ,a versurilor ,de origine folclorica
(“Peste varf de ramurele/Trec in stoluri randunele...”) pana la aromele arhaice de
stil cronicaresc din “Scrisoarea III” in care voievodul isi enumera principiile
neatarnarii :
“Multi durara ,dupa vremuri ,peste Dunare vreun pod
De-au trecut cu spaima lumii si multime de norod
Imparati pe care lumea nu putea sa-i mai incapa
Au venit si-n tara noastra de-au cerut pamant si apa
Si nu voi ca sa ma laud ,nici ca voi sa va-nspaimant ,
Cum venira se facura toti o apa si-un pamant .”
Eminescu, cel care a facut un folclor savant a reusit acest lucru poradoxal :
“sa placa omului simplu[...] si sa tulbure pe omul rafinat de pretutindeni”
(G.Calinescu) .
In conceptia lui Eminescu folclorul cuprinde intreaga lume a poeziei
populare: “O literatura temeinica care sa ne placa noua si sa fie originala si
pentru altii nu se poate intemeia decat pe graiul viu al poporului nostru, pe
traditiile obiceiurile si istoria lui, pe geniul lui.
Pornind de la basmul romanesc “Fata in gradina de aur”, Eminescu a
creat “Luceafarul” ,expresia absoluta testamentara a gandirii poetice si
filosofice a poetului. “Luceafarul”este un desavarsit poem al iubirii ideale pe care
Eminescu a cautat-o toata viata,dar si un poem construit pe baza destinului
omului de geniu intr-o societate incapabila sa-l inteleaga .
Începuturile pasiunii pentru creaţia populară trebuie căutată în îndepărtata
copilărie a lui Eminescu, când mama îl vrăjea cu poveştile ei, iar la Ipoteşti putea
citi cărţi populare şi de istorie. Incluzând creaţia folclorică în literatură în general,
convins fiind că aceasta contribuie la conturarea specificului naţional, marele
scriitor găseşte calea spre universalitatea operei de artă. În prelucrarea
folclorului, el merge pînă la modoficări esenţiale, ajungând până la acel ,,folclor
savant” despre care vorbea G. Călinescu (referindu-se la poezia ,,Mai am un
singur dor” pe care o compară cu ,,Mioriţa”).
Eminescu este atras în mod deosebit de folclorul fabulos: ce mit, de tradiţie,
superstiţie, legendă ori basm; de acele specii care dezbat ideile binelui şi răului
în lume, naşterea universului şi a omului: ,,Făt-Frumos din lacrimă”, ,,Călin
nebunul”, ,,Frumoasa lumii”, ,,Fata din grădina de aur”. Prin ele se ajunge apoi la
istoria îndepărtată a poporului român, reuşind să creeze o mitologie românească.
Basmele sunt puse în versuri înaripate şi ridicate la valoare de simbol. Folclorul
este infuzat în plasma poeziei eminesciene, pînă la identificarea cu lirismul,
poetului abia recunoscândui-se urma.
Această treaptă de creaţie poate fi numită intermediară, pentru că poetul
joacă doar rolul de şlefuitor al pietrei colţuroase; producţiile din aces stadiu
rămân apa vie pentru alte creaţii, de o mai înaltă structură, cum ar fi ,,Călin (file
de poveste)”, sau ,,Luceafărul” în care însăşi substanţa s-a transformat.
Capodopera lui Eminescu, ,,Luceafărul”, a cunoscut un lung şi complicat
proces de elaborare. După chiar indicaţia autorului, punctul de plecare e un
basm popular românesc publicat de un german, Richard Kunich, într-un
memorial de călătorie apărut la Berlin, în 1861, intitulat ,,Fata în grădina de aur”.
Izvoarele folclorice se împletesc cu altele – filozofice, culturale şi chiar
autobiografice – care conferă textului straturile multiple ale unor semnificaţii
mereu adâncite şi deloc epuizate.
Interferenţa de genuri, caracteristică romantismului, conferă poeziei o
mare profunzime şi posibilităţi multiple de interpretare, pentru că prin chiar
structura ei are o stratificare complexă şi niveluri diferite de accesibilitate: e o
poveste fantastică de iubire, o alegorie pe tema geniului, cum Eminescu însuşi a
declarat, e o poezie de viziune simbolică, aşa cum au demiostrat diverşi
comentatori. Capodopera lui Eminescu a fost studiată şi interpretată din diverse
unghiuri de vedere, fără ca prin aceasta semnificaţiile ei să fie epuizate.
Realitatea estetică a operei este atât de profundă, încât orice nouă lectură poate
să scoată la iveală legături şi înţelesuri neaşteptate.
Cea mai veche interpretare este a lui Eminescu însuşi, care nota pe
marginea unui manuscris:,,În descrierea unui voiaj în Ţările Române, germanul K
(Kunisch) povesteşte legenda Luceafărului. Aceasta este povestea. Iar înţelesul
alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui
scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pământ nici e capabil de a ferici
pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc”. Din
acest punct de vedere, ,,Luceafărul” este o alegorie pe tema romantică a locului
geniului în lume.
Condiţia geniului, izolat de semenii lui prin însăşi capacitatea lui larg
cuprinzătoare de cunoaştere, este o temă predilectă în lumea scriitorilor
romantici Eminescu însuşi a fost obsedat mereu de această temă şi i-a dat
diferite rezolvări artistice. Cea mai apropiată, însă, de starea de spirit a marelui
poet este aceea din ,,Luceafărul”, în care viziunea romantică este puternic
influenţată de filosofia lui Schopenhauer.
În ,,Luceafărul” antagonismul dintre omul superior, creator de mari valori artistice,
şi societatea burgheză este redus, prin caracterul abstract al simbolurilor, la
antagonismul dintre geniu şi lume în general.
Antagonismul social este văzut aici pe un plan larg, între ,,aerul strâmt” al
societăţii burgheze, care se complace în superioritate, şi creatorul care, rănit de
meschinăria, vulgaritatea şi inamiciţia lumii burgheze, se izolează în sfera
propriei sale măreţii.
Concluzia poemului trădează însă limitele ideologice ale romantismului.
Pledoaria pentru izolare de lumea superficială şi ostilă faţă de tot ce este valoare
înaltă, superioară, se întâlneşte în mai toată literatura romantică a epocii
premergătoare lui Eminescu. Izolarea de lume este la romantici o formă de
protest social, de dezgust pentru societatea burgheză, dar vădind o concepţie
limitată, pentru că duce la contemplare sterilă şi pasivitate.
,,Luceafărul” are puncte comune cu ,,Child Harold” şi ,,Cain” ale lui Byron,
cu ,,Moise” sau ,,Chatterton” de Alfred de Vigny, cu ,,Lohengrin” de Wagner.
Asemănări există între ,,Luceafărul” şi ,,Demonul” lui Lermontov pe care
Eminescu nu se poate să nu-l fi cunoscut. Demonul este şi el o făptură
superioară, izolată de lume într-o mare singurătate, dar aspirând către existenţa
lumească. Dragostea sa zbuciumată pentru Tamara poate fi comparată cu
iubirea dintre luceafăr şi Cătălina, cu tot finalul lor diferit. În ,,Demonul” critica
socială este însă mai directă, mai vie şi mai ascuţită.
Poemul are o limpezime de cristal şi fiecare imagine este cizelată cu
desăvârşire artă, dar ceea ce impresionează deosebit în ,,Luceafărul” este
marea simplitate cu care Eminescu a reuşit să ne comunice idei şi sentimente
atât de bogate şi complex.
Romantismul eminescian este determinanta statistică impusă de epoca în
care a trăit, dar şi expresia mărturisită (,,Eu rămân ce-am fost, romantic”) a unei
însetate aspiraţii spre universalitate, spre absolut, întreţinând o tensiune
dramatică şi creatoare, şi cristalizând în contraste puternice (el nu poate gândi
fiinţa în afara nefiinţei, cosmogonia fără apocalipsă, îngerul neângemănat cu
demonul, proletarul fără împărat, căderea fără înălţare).
Dar acest romantism, semn al unei epoci, al unui temperament ardent, al
unei minţi zvâcnind spre cunoaşterea absolută, se grefează pe un fond de
clasicitate arhaică, folclorică, pe un fond de înţelepciune populară care
depăseşte romanitatea şi coboară spre rădăcinile dacice şi indo-europene, până
la marile înţelepciuni tradiţionale pe care le întruchipau cu forţa lor originară
barzii clarvăzători ai popoarelor antice.
Intregind universul liric al poetului, iubirea si dragostea de natura,
sentimente ingemanate in poezia sa, constituie o tema unitara, izvorand din
sensibilitatea pura, din melancolia structurala a poetului si din setea lui
permanenta de absolut. Cu poezia eminesciana, se largeste considerabil
orizontul poeziei de dragoste si se imbogateste in privinta ideilor, a atitudinilor, a
simbolurilor, a limbii, a muzicalitatii versurilor .
Cuvantul eminescian se incarca de sensibilitate izbutind deopotriva sa
dilate puterea evocatoare a limbii romane ,capacitatea ei de a picta imaginea
lumii ,dar si sa construiasca un univers acustic de o vibratie inconfundabila .
 Referindu-se la poezia iubirii la Eminescu, G.Ibraileanu distingea doua
momente .In primul, in poezii ca “Dorinta”, “Floare-albastra”, “Fat-Frumos din tei”,
Eminescu exalta iubirea si obiectul ei, cantand-o in tonalitati luminoase,
optimiste. Natura este cadrul evadarii din conventie si al desavarsirii impulsurilor
vitale;este luxurianta, cu tulburatoare sclipiri si tremur de ape .
In al II -lea moment tonalitatea se schimba, predomina despartirea,
regretul, dezamagirea, singuratatea, amintirea iubirii indepartate . Codrul se
goleste ,culorile se intuneca ,eterna vara este inlocuita de o toamna tarzie ,
echivalent al sentimentului de pustiire interioara.
Iubirea apusa este evocata in imagini ale unei lumi trecatoare :frunze ce
cad , nori ce se duc , stoluri ce pleaca .Poetul nu-si pierde credinta in rostul iubirii
nici aspiratia spre o iubire totala . Cu aceasta aspiratie chinuitoare poetul este
gata sa accepte sfarsitul supremei iluzii preferand stingerea individualitatii si
reintrarea in marea unitate a naturii , in pacea ei eterna (“Si daca...”, “Te duci” ,
“De ce nu - mi vii”).
In aceasta perioada materialitatea calda si sanatoasa a iubitei este
inlocuita de o gingasie eterica, aproape supranaturala : (“Atat de frageda”).
George Călinescu susţine ca Eminescu e un mare erotic prin gravitate.
Aşa cum iubeşte el, poporul nu iubeşte decât o singură dată, la vârsta înfloririi
vieţii bărbăteşti şi a nubilităţii. La Eminescu putem vorbi de o dragoste de pasări
albe care străbat eternitatea şi se-ntâlnesc din zbor în dreptul unei stele (Tudor
Arghezi).
Creatia eminesciana de factura patriotica se caracterizeaza printr-un
evident paseism, caci ea se bazeaza ,mai intotdeauna ,pe antiteza zdrobitoare
dintre un trecut glorios, si un prezent etern ,viciat ,lipsit de idealuri (“Imparat si
proletar”, “Scrisoarea III”) . “Imparat si proletar” rod al unei munci de creatie de
peste patru ani, este cea mai vehementa satira sociala a lui Eminescu .
Poemul prezinta relatia antagonica dintre exploatat si exploatator, revolta
impotriva inegalitatii si nedreptatii, precum si viziunea filosofica asupra devenirii
istorice a umanitatii .
 “Scrisoarea III”, satira politica la adresa falsului patriotism, concretizeaza
revolta lui Eminescu fata de politicienii contemporani care parasisera idealurile
pasoptiste, degenerand intr-un liberalisn demagogic si mercantil .
Referindu-se la “Scrisoarea III”, Perpessicius, aratand indelungata
elaborare pe care opera o cunoaste, afirma : “Trece prin aceleasi maini ale
metamorfozelor creatiei ca si toate celelalte specii ale compunerilor sale .
Intre plasma primitiva si versiunea ultima, tiparele se succed, se elimina, se
purifica, zgura cade si filonul stralucitor ca aurul se iveste”.
Viziunea elegiacă e predominată în acele creaţii în care panorama
civilizaţiei creează un sentiment al zădărniciei, determinat de ideea că nimic nu e
statornic în timp (ideea fortuna labilis). Un astfel de poem este Memento Mori: …
Toate au trecut pe lume, numai răul a rămas./ O, acele uriase, însă mute
piramide/ Cari stau ca veacuri negre în pustiuri împietrite…, care este menit să
ilustreze teoria a unui rău care preexistă în lume. Această idee se repetă în
Împărat şi proletar: …formele se schimbară, dar răul a rămas….
Virtutea cea mai profunda a limbajului eminescian este armonia
muzicala ,dobandita prin intrepatrunderea dintre vizual si auditiv: “Adormind de
armonia /Codrului batut de ganduri/Flori de tei deasupra noastra /Or sa cada
randuri, randuri”(“Dorinta”).
Astfel, poezia lui Eminescu este “muzica prin fond ca si prin forma”
,neavand nevoie de nici o alta melodie .
Prin acest limbaj poetic propriu Eminescu si-a construit si fixat in
eternitatea spiritului romanesc opera care a impus limbii romane o infatisare
considerata drept reforma lingvistica ,cea mai importanta a literaturii romane
moderne . Printr-un proces in care geniului limbii i se suprapune munca
nepregetata , Eminescu a devenit cel mai mare creator de limba a romanilor .
,,Reconstituind mitologii în spiritul tradiţiilor populare, folosind structurile
literaturii folclorice de la doină la basm, poetul a dat limbii române unitatea ei
deplină într-o genială sinteză de lexic, morfologie şi sintaxă, îmbogăţind-o,
mlădiind-o, dându-i armonii sonore până la epuizarea parcă a resurselor ei. Ceea
ce a încercat intr-un fel unic artistul a fost să exprime total prin geniul său, geniul
poporului român, printr-o lucrare neprecupeţită, de proporţii uriaşe, care terebuia,
în gândul său, să-l facă o modestă verigă între înaintaşi şi prezent. Ceea ce a
izbutit a depăşit şi intenţia sa, şi înţelegerea noastră. Prin iubire şi jertfire de sine,
faţă de idealurile, aspiraţiile, tradiţiile, concepţia de viaţă a românilor, el s-a
proiectat pe orbita şi în pantheonul valorilor româneşti şi universale, devenind
steaua polară la care se raportează azi şi se va raporta cât va fi limba noastră pe
lume, cultura şi creaţia poporului său. (Zoe Dumitrescu-Buşuleanga).
Eminescu nu era un doar un romantic contemplativ şi abstras, pierdut într-
o visare lirică, ci un om al timpului său, preocupat de destinul şi de bună
existenţă a poporului român, analizând cu simt critic societatea contemporană,
instituţiile acestuia. El a fost un artist–cetăţean, gânditor şi pedagog al neamului
său.
Eminescu însumează, în viziunea lui Aron Cotruş, tot ceea ce se poate
strânge într-un simbol al unităţii eterne, mitice a unui neam învestit cu o misiune
în locul şi timpul pe care-l umple.
Amprenta durabilităţii creaţiei eminesciene este dată de tainica şi
strălucitoarea ei senectute, în care îşi dezvăluie esenţele.
Legătura operei eminesciene cu devenirea noastră istorică nu mai poate fi
contestată, Eminescu devenind modelul absolut în destinul românesc, opera lui
luminând, ca o stea fixă... întregul eu al naţiei, dându-i glorioasele ei raze,
arătând participarea ei la algoritmurile geniilor universale. Investigată la toate
nivelurile, cu mijloacele cele mai noi ale criticii moderne, arătând uimirii noastre
un uriaş sistem de conotaţii care îmbrăţişează viaţa omului şi a cosmosului în
imagini arhetipale, de valoare universală, creaţia marelui poet devine obiect de
sinteze, care o prind ca pe o verigă în marele lanţ neîntrerupt al istoriei naţionale.
Rămâne deschisă receptarea operei poetului, aceasta putând creşte ori
scădea după calitatea recepţiilor, după capacitatea lor de a primi magnificul ei
mesaj care rămâne veşnic egal cu sine. Aşa încât – afirmă pe drept cuvânt Zoe
Dumitrescu-Buşulenga – strădania de a ne înălţa până la acea stea a
depărtărilor ne incumbă nouă, celor de aici, care se cuvine să găsim mijloacele
cele mai potrivite pentru necesarul dialog de iubire cu poetul nostru.
 Din fascinanta carte a lui Constantin Noica despre Mihai Eminescu –
Introducere la miracolul eminescian am reţinut spre concluzie la acest capitol de
sinteză despre poet, niciodată suficient de suficient, din ideile inegalabile
cuprinse sugestiv în sintagma Trei mari gânditori români: Cultura noastră a avut
în trecut trei mari gânditori care să-şi fi pus problema fiinţei: limba, un poet şi un
sculptor.
Problema fiinţei are două feţe, una mai întunecată, ţinând de greutatea
lucrurilor de pe pământ şi din cerul generalităţilor de a obţine fiinţa; alta mai
luminoasă, a fiinţei, primitivă în universalitatea ei. Limba şi Eminescu ne-au dat,
în cele ce preced, faţa dintâi. Tot limba şi în chip surprinzător un sculptor,
Brâncuşi, ne vor arăta faţa luminoasa.
Aprecierea lui Eugen Todoran potrivit căreia Singularitatea operei lui,
privită în alternarea planului orizontal, istoric, cu cel vertical, poetic (...) face din el
nu numai un poet romantic, ci şi “poetul” prin definiţie, prin care poezia
românească şi-a găsit propria ei fiinţă, ca poezie modernă, completează
judecăţile de valoare.
BIBLIOGRAFIE

Negoitescu,I.- Istoria literaturii romane, Ed.Minerva, Bucuresti, 1991

Negoitescu,I.- Poezia lui Mihai Eminescu, Ed. Eminescu, Bucuresti, 1970
Perpessicius,P – Alte mentiuni despre istoria literaturii si folclor, E.P.L., Bucuresti,1964
Cimpoi, M. – Spre un nou Eminescu, Editura Hiperion, Chisinau, 1993
Calinescu, G.- Istoria literaturii romane…, Editura Minerva, Bucuresti, 1992
Vianu, T. – Eminescu, Junimea, Iasi, 1974
Noica ,C – Devenire intru fiinta , Ed. Humanitas, Bucuresti ,1998