Fascismul

Precizări terminologice şi conceptuale

Termenul fascism îşi are etimologia în latinescul fasces care simboliza un snop
de nuiele în care este înfiptă o secure, simbol al autorităţii care era purtat de lictorii
ce-i însoţeau pe înalţii magistraţi romani. La începutul sec. XX, în Italia, fasciile erau
grupuri revoluţionare de sorginte socialistă care se distingeau printr-o atitudine
naţionalistă şi o activitate non-parlamentară şi chiar non-partinică.

Fascismul este produsul ideologic al sec. XX iar termenul ca atare este folosit
deseori peiorativ, fascist şi dictator fiind considerate echivalente. Sloganurile
fascismului italian, ”Crede, Supună-te, Luptă” şi ”Ordine, Autoritate, Dreptate”, au
înlocuit cunoscutul refren la Revoluţiei franceze ”Libertate, Egalitate, Fraternitate”.
Partidul fascist italian se naşte în 1919, iar în 1922 liderul său Benito Mussolini este
numit prim-ministru. Partidul naţional socialist german se formează tot în 1919, iar în
1933 Adolf Hitler devine cancelarul Germaniei. Baza populară a partidului fascist era
formată din pătura de jos a clasei mijlocii, mici întreprinzători, fermieri, meşteşugari,
ceea ce explică ostilitatea atât faţa de capitalism, cât şi faţa de comunism.

Ca ideologie fascismul este dificil de analizat din mai multe motive:

În primul rând, este un conglomerat de trăsături negative, anti-liberalism, anti-

parlametarism, anti-democratic, anti-capitalist, anti-burghez, anti-comunist, etc, fiind
greu de stabilit ce anume afirmă şi sprijină. El apare ca o reacţie la politica europeană
dominată de valorile Revoluţiei franceze.

În al doilea rând, este o ideologie eclectică, un fel de viziune asupra lumii, cum o
considera Hitler, aidoma unei viziuni religioase care presupune credinţă oarbă,
supunere şi mai puţin dezbatere şi analiză critică. Nu întâmplător sloganul favorit al
lui Mussolini era ”Fapte, nu vorbe” sau ”Inactivitatea înseamnă moarte”.

Ceea ce deosebeşte fascismul de naţional-socialismul german este chestiunea

rasei, a tradiţiei Volk. In Germania nazistă istoria, cultura, statul erau subordonate
ideii de rasă. În Italia fascistă elementul central al ideologiei era Statul corporatist
privit ca instrument foarte important în modernizarea ţării. În ambele ipostaze însă
masele erau doar ipostaze ale unor realităţi transcendente: rasa şi statul corporatist.

Anti-raţionalismul

Ca ideologie a acţiunii fascismul reprezintă o respingere a raţiunii umane şi a

vieţii intelectuale în general. Spre deosebire de socialism şi liberalism care credeau că
lumea poate fi înţeleasă şi transformată prin exerciţiul raţiunii, fascismul consideră că
voinţa, violenţa, lupa practică, sunt elementele esenţiale ale vieţii politice.
In sec. al XIX-lea au existat numeroşi gânditori care au reflectat asupra
limitelor raţiunii umane atrăgând atenţia asupra importanţei altor factori psihologici,
dorinţele, nevoile, impulsurile în definirea fiinţei umane. Friedrich Nietzsche (1844-
1900), de exemplu, vorbea de faptul că oamenii sunt motivaţi de emoţii puternice şi
de ”voinţa de putere” iar Sigmund Freud (1865-1939) propunea conceptul de libido ca
element cheie al explicării comportamentului uman.
Sindicalistul francez Georges Sorel (1847-1922) a fost printre primii
teoreticieni care au încercat să aplice anti-raţionalismul în politică. În lucrarea
Reflecţii asupra violenţei (1908) subliniază importanţa ”miturilor politice” care sunt
”expresii ale voinţei” ce angajează emoţiile şi determină acţiunea. De exemplu,
proletariatul putea fi trezit din adormirea sa de secole şi împins către menirea sa
revoluţionară cu ajutorul ”mitului grevei generale”. Fascismul este expresia unei
”politici a voinţei” care se adresează sufletului, emoţiilor şi instinctelor.
Vitalismul lui Henri Bergson (1859-1941) avansa ideea ca toate organismele
vii îşi iau seva dintr-o forţă vitală universală. De aceea, scopul existenţei umane este
să dea expresie acestei forţe vitale, mai degrabă decât să stea sub imperiul raţiunii
searbăde şi a unui calcul rece.
Acestea sunt doar o parte din izvoarele teoretice pe care fascismul şi naţional-
socialismul le-au prelucrat într-o manieră sui generis şi profund nesistematică şi
contextuală pentru propriile scopuri. Pe de altă parte, asemenea idei şi-au găsit
expresia în cultul naziştilor pentru clădirea trupului pentru sport şi activităţile fizice în
general.

2
Elitismul

Fascismul ocupă un loc aparte în gândirea politică tocmai prin contestarea

puternică a ideii de egalitate. Deşi a preluat ideea lui Nietzsche de supra-om
(Űbermensch), ideologia fascistă îi va da cu precădere semnificaţia de lider absolut şi
incontestabil. Fascismul este deopotrivă elitist şi profund patriarhalist fiind convins că
dominaţia elitei este naturală şi necesară. Există o selecţie naturală care impune,
printr-o luptă acerbă, pe cei care au vocaţie de conducători iar ceilalţi se supun
acestora. Societatea se împarte in trei categorii: a) un lider care deţine o autoritate
absolută; b) o elită exclusiv masculină care se distinge prin eroism, vizionarism şi
capacitate de sacrificiu personal; c) masele care au nevoie de îndrumare permanentă şi
al căror destin implacabil este de a fi supuse.
”Principiul conducătorului” ( Fűhrerprinzip) este principiul fundamental al
statului fascist. Liderul poseda atât puteri constituţionale nelimitate, cât şi autoritate
ideologică de netăgăduit. Contactul direct al liderului cu masele trebuia realizat prin
mitinguri, manifestaţii şi demonstraţii populare, partidele politice şi instituţiile
parlamentare trebuiau desfiinţate pentru a nu ştirbi autoritatea Conducătorului. Pentru
ideologia fascistă ”adevărata” democraţie însemna dictatura absolută, care realiza
fuziunea dintre absolutism şi suveranitatea populară sub forma ”democraţiei
totalitare”.

Originile gândirii fasciste şi naţional-socialiste

Există mai multe interpretări privind izvoarele ideologiei fasciste din care
enumerăm următoarele:
1. Fascismul există din cele mai vechi timpuri sub forma unei stări de lucruri
instinctuale încă de la începutul civilizaţiei umane. Fascismul italian considera
că istoria Italiei este profund legată de cea a Imperiului Roman, naţional-
socialiştii germani vedeau istoria naţiunii lor ca o expresie a conştiinţei
populare.
2. Fascismul italian este considerat ca derivând din Renaştere şi Iluminism iar
Machiavelli drept părintele fondator, de la care ”au învăţat atât doctrina sa cât
şi modul de acţiune” (Alfredo Rocco ’The Political Doctrine of Fascism’).

3
 3. Atât fascismul cât şi naţional-socialismul german ar fi apărut ca reacţie la
influenţa Revoluţiei Franceze în gândirea politică europeană, ca răspuns la
ascensiunea liberalismului, egalitarismului, parlamentarismului şi
politicianismului la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. XX.

Interpretări ale fascismului şi naţional-socialismului

1. Cea mai populară interpretare a acestor ideologii în anii ’30 ai secolului trecut
a fost cea marxistă care le considera drept expresii ale crizei capitalismului
monopolist. Herbert Marcuse considera că ”rădăcinile fascismului pot fi găsite
în anatagonismul dintre dezvoltarea monopolurilor industriale şi sistemul
democratic”. Argumentul său era simplu: pentru ca sistemul industrial
monopolist să se dezvolte, sistemul democratic şi opoziţia clasei muncitoare
trebuiau neutralizate şi instaurată teroarea totalitară. Fascismul apare astfel ca
unealta principală prin care se impuneau interesele marilor concerne financiare
şi bancare în detrimentul clasei muncitoare. Marxistul italian Antonio
Gramsci, deşi împărtăşea convingerea lui Marx că fascismul este o formă de
Bonapartism sau Cezarism, a fost primul scriitor marxist care a realizat că
principala forţă a fascismului rezidă în ideologia sa care împlinea multe din
idealurile maselor. De aceea, hegemonia ideologică a fascismului nu putea fi
pur şi simplu ignorată sau caricaturizată. Capacitatea sa de mobilizare a
maselor în perioade de criză este superioară ideologiei socialiste sau liberale.
Interpretarea marxistă n-a oferit însă un răspuns la întrebarea: cum de-a apărut
fascismul în ţări slab dezvoltate precum Italia, Ungaria, şi de ce nu în Anglia?
2. Interpretarea psihanalistă sau psihoistorică oferă o explicaţie în termenii
tipurilor de personalitate sau ai trăsăturilor psihologice specifice părţii de jos a
clasei mijlocii (freudo-marxismul Şcolii de la Frankfurt care a încercat să
îmbine factorii economici cu cei psihologici în explicaţia apariţiei
fascismului). Interpretarea psihoistorică se concentrează pe analiza copilăriei
pentru a releva structura credinţelor de mai târziu ale tipului comportamental
fascist. Anumite forme de izolare, sublimare şi proiecţie, care ne trimit deseori
la copilărie, sunt tipice pentru personalitatea fascistă. Represiunea sexualităţii
timpuri în familiile autoritare, complexul lui Oedip, teama de castrare, pot

4
 induce un sentiment de vinovăţie, frustrare şi neputinţă. Consecinţa este
dezvoltarea unei tendinţe spre agresiune şi sado-masochism ce îşi găseşte
exprimare politică în bizarele fantasme masculine ale fascismului. Wilhelm
Reich credea că toţi oamenii sunt potenţial fascişti, în anumite condiţii chiar
devin şi reuşesc să-şi împlinească visurile ”provinciale” refulate. Fără să fie o
explicaţie pe deplin convingătoare, această interpretare aduce în prim plan
ideea că deseori din personalităţi frustrate se nasc caractere puternic autoritare.
3. O altă interpretare specifică anilor ’30 vedea în apariţia fascismului semnul
incontestabil al crizei morale şi religioase pe care o traversa civilizaţia
occidentală. R.G. Collingwood vedea în fascism o nouă formă de barbarie, o
pierdere a credinţei în libertate şi liberalism, o provocare a întregii tradiţii
creştine. Pentru alţi comentatori el era expresia unui profund nihilism cultural
şi moral, inspirat intr-un anumit sens de ideea nietzscheană a ”morţii lui
Dumnezeu”.

Natura umană

Fundamentul teoretic al viziunii fasciste despre natura umană este o mixtură

eclectică şi bizară de darwinism social, teoria raselor din sec. XIX, filozofie
intuiţionistă şi vitalistă, sindicalism, teoria elitelor, romanticism, psihologia maselor şi
cea a inconştientului. Trăsătura fundamentală a naturii umane este voinţa şi acţiunea.
Gândirea apare ex post facto şi ea nu face decât să ne distragă de la acţiune. Când
acţionăm ne exprimăm în fond adevărata natură. De aceea acţiunea trebuie să se
bazeze pe instinct şi intuiţie, mai degrabă decât pe argumente raţionale. Rădăcinile
filosofice ale acestor convingeri le găsim la Bergson şi Niezsche (vitalism), William
James (pragmatism), şi la filozofia germană a vieţii (lebensphilosophie). Desigur
aceste rădăcini teoretice au fost folosite contextual şi distorsionat de ideologia fascistă
pentru a manipula mase largi de oameni recrutaţi în special din generaţia militarizată
care a luptat în Primul Război Mondial şi care vedea în toleranţa liberală principalul
vinovat atât de război cât şi de dezastrul economic şi social care a urmat.
Paradoxală este însă legătura dintre violenţă şi artă care devine pentru mişcarea
futuristă un fel de estetism fin de siècle, accentuând primatul acţiunii directe, al vieţii,

5
instinctului şi creativităţii în faţa gândirii şi ideii de sistem. Filippo Marinetti vedea în
mişcarea futuristă arta fascismului şi îşi exprima credo-ul în celebrul său Manifest:
1. Vrem să cântăm dragostea de primejdie, energia şi frusteţea.
2. Elementul esenţial al poeziei noastre va fi curajul şi revolta.
3. Splendoarea lumii stă în noua ei frumuseţe, cea a vitezei, … aidoma unei
maşini care aleargă ca o mitralieră.
Violenţa are virtuţi romantice, este instinctuală, exprimă elanul vital şi ne permite
să intrăm în legătură cu spiritele morţilor. În plus, ea este un catharsis, o experienţă a
devenirii. De aceea, nu întâmplător, mulţi scriitori fascişti s-au referit la ideologia lor
nu neapărat ca la ceva programatic, ci mai degrabă ca la expresia unui ”fel de a fi”, ”a
exista”. Oricum, nu ca la un fel ”de a gândi”. Acelaşi lucru îl afirma şi nazismul când
decreta că trebuie să gândim ”cu săngele”. Premisele filozofice ale unei asemenea
doctrine anti-intelectualiste încorporau supoziţia că voinţa, emoţia creatoare,
instinctul, intuiţia, elanul vital, sunt elementele esenţiale în definirea fiinţei umane.
Probabil aşa se explică fascinaţia pe care fascismul a exercitat-o asupra unor
importanţi scriitori, filozofi, artişti (de ex. Ezra Pound, Heidegger, Foucault, şi alţii).
Pentru celebrul filozof italian Giovanni Gentile fascismul era însăţi inima realităţii,
”gândul trăit”, concret, opus gândului abstract; era imanent realităţii în sine.
Un alt aspect al acestui vitalism era convingerea că masele sunt instinctuale,
egoiste şi necredincioase, fiind astfel uşor de manipulat şi dominat (Mussolini). Hitler
credea şi el că oamenii sunt animaţi de lăcomie, invidie şi gust al puterii. Politica este
arta de a şti cum să foloseşti aceste slăbiciuni în favoarea propriului scop. Pentru
fascism omul avea o dimensiune socială în cadrul statului-naţiune, era expresia
principiului general: Statul. Pentru naţional-socialism dimensiunea centrală nu era
statul, ci rasa sau sufletul poporului (volkseele) care exista în natură, în forţa vitală a
naturii cu care omul se confruntă. Aşa se explică cultul pe care naziştii îl aveau pentru
natură, viaţa rurală, peisajul pastoral. Exista însă o ierarhie necondiţionată a raselor,
care avea o determinare biologică, arienii erau superiori în toate privinţele evreilor,
slavilor şi negrilor.

Bibliografie:
Andrew Vincent, Modern Political Ideologies, Blackwell, Oxford, 1995.
Andrew Heywoog, Political Ideologies, Palgrave, 1992.