INSTAURAREA SI CARACTERISTICA REGIMULUI SUZERANITATII OTOMANE

Instaurarea suzeranitatii otomane. In secolul al XlV-lea, pe masura inaintarii osmanilor

in Peninsula Balcanica ei recurgeau la diferite forme tactice, de supunere a popoarelor acestei
regiuni: unele teritorii sunt cucerite imediat, iar altora, care opuneau mai multa rezistenta, li se
propunea sa-si 'rascumpere pacea' printr-un tribut, ca apoi turcii sa aiba pretext pentru a se
amesteca in chestiunele interne ale tributarilor si sa treaca la o etapa noua a supunerii lor - la
investirea (confirmarea) conducatorilor la tron ('cumpararea protectiei'); in continuare si la
numirea directa la tron a unor persoane favorabile lor; iar in sfarsit, la transformarea acestor
teritorii in pasalac - provincie otomana condusa de un pasa.

Un asemenea scenariu era preconizat si pentru romani, atunci cand la sfarsitul secolului al
XlV-lea - inceputul secolului al XV-lea Imperiul otoman isi stabileste hotarul pe Dunare si incepe
primele actiuni de cucerire la nord de acest fluviu.

Riposta data otomanilor de catre Mircea cel Batran la sfarsitul secolului al XIV-lea i-a silit
sa renunte la o cucerire fulger si sa recurga la o infiltrare treptata prin sustinerea unor pretendenti
la tronul Tarii Romanesti din familia domnitoare, dar fideli turcilor.

O prima incercare de reglementare prin intelegere a relatiilor romano-otomane (conform

opiniei mai multor istorici romani) s-a produs in ultimii ani ai domniei lui Mircea cel Batran,
incepand cu anul 1420, dupa ce fiul lui Mircea cel Batran - Mihail I (1418-1420), cade in lupta
cu turcii, ultimii isi- impun suzeranitatea ('protectia') lor asupra Tarii Romanesti, investind
voievozii ei la scaunul domnesc. Refuzul lui Vlad Tepes de a plati in continuare tributul a
determinat pe sultan sa recurga la marea invazie otomana din 1462 in Tara Romaneasca, care se
termina cu un esec total.

Capacitatea de rezistenta a romanilor n-a permis la 1462 sultanului sa transforme Tara

Romaneasca in pasalac. Ultimul (cu acordul boierilor) il investeste la tron pe Radu cel Frumos
(1462-1473, 1474-1475). Plata tributului devine un pret al 'protectiei otomane'. Dependenta tarii
de otomani (in conditiile lipsei unui ajutor extern suficient) s-a aflat in perioada care a urmat intr-
o crestere ascendenta.

La 1420 are loc si prima ciocnire militara a Moldovei cu otomanii. Datorita, insa, situatiei
ei geografice mai indepartate de Imperiul otoman, pentru prima data Moldovei i s-a cerut sa
plateasca tribut (haraci) ca 'rascumparare a pacii' la 1456, in timpul domniei lui Petru Aron
(1451-1457, cu intreruperi). Apoi Stefan cel Mare a refuzat plata tributuri la 1473, iar la 1476
revine la plata lui. Prin 1486, dupa ce turcii cuceresc Chilia si Cetatea Alba, Stefan cel Mare
incheie pace cu Poarta, care mareste volumul tributului pana la 5.000 ducati. Unii istorici sunt de
parere ca intelegerea despre plata tributului la 1486 continua sa prezinte 'rascumpararea pacii',
altii vad in aceasta intelegere a domnitorului cu turcii o 'cumparare a protectiei' cu obligatiunea
reciproca: sa fie 'prieten prietenilor si dusman dusmanilor' comuni. Care, insa, n-ar fi
semnificatia acestei reglementari, ea permitea Moldovei sa-si pastreze independenta statala, ceea
ce i-a dat posibilitate marelui domnitor sa se opuna tendintelor expansioniste ale regatelor polon
si ungar.

Raporturile moldo-otomane se agraveaza in timpul domniei lui Bogdan al ni-lea (1504-

1517). Dupa 1512, cand Selim devine sultan, domnul moldovean indeplineste de facto obligatii
de vasal al Portii: indatoriri militare, informatii de cercetare. Invazia sultanului Suleiman in 1538
si aplicarea sistemului de investire, iar apoi si de numire a domnului, incheie procesul de
instaurare a suzeranitatii (sau hegimoniei) otomane in Moldova. Domnul Moldovei Petru Rares
(1527-1538, 1541-1546) in a doua sa domnie este direct numit la tron de catre sultan fara a fi
ales in prealabil de boieri.

Dupa zdrobirea regatului maghiar in batalia de la Mohacs (1526) si instituirea pasalacului

de Buda (1541) Transilvania devine, de asemenea, un principat autonom sub suzeranitatea Portii.
Tarile Romane raman fara un puternic sprijin extern in persoana regatului ungar si dependenta
lor fata de Poarta se agraveaza.

Statutul Tarilor Romane sub dominatia otomana, in secolele XIV-XV toate pamanturile
cunoscute de otomani se subimparteau in doua categorii - cele incluse direct in imperiu,
numite 'Casa Islamului'(dar al-Islam), si cele care urmau sa fie cucerite -'Casa razboiului' (dar
al-harb). Aparitia in procesul cuceririlor otomane a unor stari de provizoriat, cand unele tari isi
rascumparau pacea, iar apoi si protectia sultanului prin plata tributului a servit drept baza pentru
constituirea unei categorii intermediare de dependenta, numite 'Casa pacii' (dar ahd) sau
a 'legamantului'. Teritoriile 'Casei pacii' nu erau direct incluse in imperiu, ci numai se
recunosteau ca se afla sub suzeranitatea sultanului.

Evolutia relatiilor romano-otomane in secolele XV-XVI a dus la recunoasterea de catre

Tarile Romane a suzeranitatii otomane, bazate pe principiile 'legamantului'.

La baza 'legamantului' Tarilor Romane cu Imperiul otoman s-au aflat documente oficiale,
numite 'ahidnamele' (sau 'capitulatii,deoarece ele erau divizate pe capitole). Ahidnamelele erau
date domnitorilor de catre sultani, iar continutul lor (desi putea sa difere in unele momente de la
un document la altul) stipulau mai multe principii de baza, care determinau autonomia Tarilor
Romane.

Domnii Tarilor Romane urmau sa fie pamanteni, crestini, de regula, din familia
domnitoare, iar tarile isi pastrau institutiile lor politice, administrative, militare, judecatoresti si
bisericesti proprii. Pe masura ce s-a consolidat suzeranitatea otomana Poarta si-a atribuit tot mai
mult dreptul de a-i numi pe domni, substituindu-se astfel principiul dinastiei si vechiul drept de
alegere al boierilor. Numiti la domnie cu insemnele puterii confirmate de Poarta (steag, spada,
cal, caftan, firman de investire), domnii depuneau sultanului omagiu, considerandu-se unsii lui
Dumnzeu investiti la putere de catre sultan.

Unii dintre domnitori guvernau sub protectia garzilor otomane. Legea musulmana (seriat)
nu avea, insa, aplicare in Tarile Romane, ele nu erau obligate de a da copii destinati corpului de
ieniceri (devsirme), teritoriul lor nu putea fi populat cu turci, aici nu se puteau construi moschei,
statutul autonom al Tarilor Romane si-a aasit expresie si prin prezenta la Istambul a unor
reprezentanti ai domnitorului (numiti capukehaya).

Sustinand consolidarea puterii domnesti si a aparatului de stat al Tarilor Romane, Poarta a

luat masuri pentru a-i impune pe domni la mai multe obligatiuni politice, economice, militare
etc.

Urmarind scopul de a-i tine pe domni in supunere, Poarta scurteaza durata carmuirii lor
(redusa la 2-6 ani), iar pentru a-i impiedica sa duca o politica independenta, in special, externa, li
se cerea sa trimita ca ostatici la Istambul fii, frati, nepoti. Oastea flecarii tari romane era obligata
sa participe la expeditiile otomane din regiune, fiind micsorata de la 40.000 la 10.000 ostasi.
Pentru a slabi capacitatea de aparare a Moldovei si Tarii Romanesti sultanul a ordonat domnilor
Mircea Ciobanu (1545-1552; 1553-1554; 1558-1559) in Muntenia si Alexandru Lapusneanu
(1552-1561; 1564-1568) in Moldova sa arda cetatile tarii, in Moldova au fost pastrate intacte
numai cetatile de la frontiera cu Polonia (Soroca, Hotin). Tot la mijlocul secolului al XVI-lea
capitalele au fost stramutate mai aproape de hotarele otomane: a Tarii Romanesti - de la
Targoviste la Bucuresti, a Moldovei - de la Suceava la Iasi. Aceasta le permitea turcilor sa
controleze mai indeaproape activitatea domnitorilor.

Sub presiunea suzeranitatii otomane Tarile Romane isi pierd tot mai mult libertatea de
actiune pe plan extern. Actiunile diplomatice ale domnitorilor se incadrau oficial in sistemul
diplomatiei otomane, sau aveau un caracter secret, scopul lor fiind emanciparea de sub dominatia
straina.
 Regimul suzeranitatii otomane aduce insemnate obligatii din punct de vedere economic, in
Moldova volumul tributului creste de la 2.000 de galbeni la 1456 pana la 65.000 in 1593, iar in
Tara Romaneasca - de la 3.000 in prima jumatate a secolului al XV-lea pana la 155.000 in acelasi
an 1593. Volumul tributului se va reduce dupa razboiul antiotoman condus de Minai Viteazul,
dar va continua sa ramana o obligatie impovaratoare.

Pe langa tribut domnii la urcare pe tron dadeau peschesuri (cadouri) obligatorii sultanului,
marelui vizir, altor inalti dregatori, pasatelor din cetatile de la Dunare, iar domnii moldoveni
dadeau asemenea cadiuri si hanului Crimeii. Coruptia era la Poarta un instrument al puterii. Petru
Rares a platit la 1541 100.000 de galbeni pentru a reveni la tronul Moldovei. Punand de fapt
domniile la licitatie, Poarta realiza sume fabuloase si pe aceasta cale.

Din a doua jumatate a secolului al XVI-lea Imperiul otoman impune Tarilor Romane si un
apasator sistem comercial, in baza caruia ele au devenit 'camara' cu provizii destinate Istambulul
si armatei otomane. Poarta a instituit un sistem de livrari obligatorii a produselor de care avea
nevoie si a interzis, sau a ingradit, vanzarea lor Pe alte piete (mai ales grane, oi, cai, produse
animaliere, miere, ceara, canepa, cherestea etc.) Livrarile obligatorii de produse in cantitati
insemnate si la preturi impuse de Poarta a constituit una din formele cele mai apasatoare de
exploatare economica a Tarilor Romane.

Sub raportul obligatiilor economice principatul Transilvaniei se afla intr-o situatie mai
buna. Tributul impus principatului, initial de 10.000 florini, a sporit la 1575 la suma de 15.000
florini, iar peschesurile si prestatiile in produse ale principatului erau mai reduse decat cele
impuse Moldovei si Tarii Romanesti.

In calitate de suzeran al Tarilor Romane, Imperiul otoman era obligat sa apere integritatea
lor teritoriala. Dar incalcandu-si aceasta obligatie Poarta a incorporat sub administratia directa a
imperiului mai multe pamanturi romanesti. Dupa cucerirea cetatilor Tarii Romanesti de la
Dunare (Giurgiu, Turnu s.a.) la inceputul secolului al XV-lea, si a cetatilor Moldovei (Chilia si
Cetatea Alba) la 1484, turcii continua si in secolul al XVI-lea sa acapareze pamanturi romanesti,
in 1538-1540 teritoriile din jurul cetatilor Tighina si Braila, iar in 1552 o parte din Banat,
inclusiv si cetatea Timisoara, sunt transformate in pasalac.

Cei mai mult in aceasta privinta a avut de suferit spatiul dintre Nistru, Prut si Dunare. Dupa
ce turcii organizeaza aici raialele (teritoriile din preajma cetatilor) de la Cetatea Alba (numita de
turci Akkerman); Tighina (numita de turci Bender), Reni, Ismail si Hotin (la 1715) ii aseaza in
stepa Bugeacului pe tatarii nohai (inceputul secolului al XVII-lea); .aproximativ o jumatate din
acest spatiu devine ocupat de turci si tatari. Raialele erau capete de pod ale otomanilor, menite sa
tina in supunere Tarile Romane.

Romanii au incercat sa organizeze diverse forme de rezistenta. Astfel, la 1524 la tentativa

beiului de Vidin Mehmed de a lua Tara Romaneasca in stapanirea sa, domnul Munteniei Radu de
la Afumati da o riposta promta, atacand cetatile turcesti de la Dunare. Domnul Moldovei Ion
Voda cel Viteaz (1572-1574) reuseste sa adune'oastea mare' a tarii, castiga un sir de lupte cu
turcii, dar este infrant in lupta de langa lacul Cahul (1574). Totodata devine limpede pentru
romani ca iesirea de sub suzeranitatea otomana poate avea loc numai intr-o conjuctura externa
favorabila si in coalitie cu puterile europene.

Astfel, regimul suzeranitatii otomane, desi a avut forme din ce in ce mai grave, nu a
modificat organizarea institutionala interna a Tarilor Romane. Ele au continuat sa-si pastreze o
autonomie reala, desigur cu indeplinirea obligatiilor mentionate catre puterea suzerana.
Autonomia lor era similara cu cea a Ragusei (Dubrovnikului) si a Hanatului Crimeii.
Pamanturile Tarilor Romane alcatuiau 'Casa pacii', iar relatiile romano-otomane erau
reglementate prin 'ahidnamele' (capitulatii) date lor de catre sultan. Otomanii asa si n-au atins
faza finala a expansiunii lor in spatiul romanesc -transformarea Tarilor Romane in pasalacuri. Pe
langa ratiuni de ordin economic, legate de cheltuieli privind administrarea acestor teritorii, o
importanta hotaratoare a avut-o forta de rezistenta permanenta a romanilor impotriva expansiunii
straine.