CARACTERELE JURIDICE ALE TRANSMISIUNII MOŞTENIRII

1. Transmisiunea succesorală este o transmisiune pentru cauza de moarte - mortis causa

„Moştenirea unei persoane se deschide în momentul decesului acesteia”. Aşadar, transmisiunea succesorală, spre
deosebire de transmisiunea între vii, se produce numai la momentul încetării din viaţă a unei persoane fizice (nu şi în
cazul încetării existenţei unei persoanei juridice), indiferent că este vorba de moarte fizic constatată sau de moarte
declarată prin hotărâre judecătorească.

2. Transmisiunea succesorală este o transmisiune universală.

Obiectul transmisiunii succesorale este reprezentat de patrimoniul defunctului, privit ca universalitate juridică.
Patrimoniul succesoral este format din totalitatea drepturilor (activul patrimoniului) şi obligaţiilor (pasivul
patrimoniului), cu caracter patrimonial, care au aparţinut defunctului..

În principiu, sunt transmisibile pentru cauză de moarte drepturile şi obligaţiile cu caracter patrimonial ale defunctului.
Nu se transmit, totuşi, prin moştenire următoarele categorii de drepturi:
drepturile şi obligaţiile nepatrimoniale;

drepturile patrimoniale, care încetează la moartea titularului, fie pentru că au caracter viager, fie pentru că sunt contractate sau născute ex lege
intuitu personae (precum:

dreptul de uz, uzufruct, abitaţie, o creanţă de întreţinere sau de rentă viageră, dreptul la pensie etc.), fie din alte cauze;

- obligaţiile patrimoniale născute din contracte încheiate intuitu personae (precum, obligaţiile antreprenorului) sau cele legate de
o calitate personală a defunctului.

3. Transmisiunea succesorală este o transmisiune unitară.

Transmiterea moştenirii are caracter unitar, deoarece întregul patrimoniu al defunctului este transmis după aceleaşi
reguli, indiferent de natura (drepturi reale sau drepturi de creanţă, bunuri mobile sau bunuri imobile etc.), provenienţa
(de pe linie maternă sau de pe linie paternă), originea (moştenite sau achiziţionate) sau modalităţile de care sunt
afectate (termen ori condiţie) bunurile care-l compun.

Transmisiunea succesorală priveşte o singură masă succesorală nu se frânge într-o pluralitate de moşteniri.

Acest principiu comportă, potrivit literaturii de specialitate, unele excepţii, reprezentate de situaţiile în care transmiterea
moştenirii este guvernată de reguli diferite, în funcţie de natura sau de originea ori provenienţa bunurilor care formează
masa succesorală a defunctului. Astfel:
Þ Exceptia privind drepturile succesorale ale sotului supravietuitor. Astfel,
daca la moartea unui sot, in lipsa de descendenti, sotul supravietuitor vine in concurs cu ascendentii si/sau colateralii defunctului, el
mosteneste (daca defunctul nu a dispus altfel prin testament) – in afara de partea sa succesorala si fara a suporta in privinta acestor

1
bunuri concursul comostenitorilor – mobilele si obiectele apartinand gospodariei casnice, precum si darurile de nunta.

Þ Unele exceptii sunt prevazute in legislatia dreptului muncii. Ex.: pentru salariul neincasat, care se cuvine rudelor
sotului decedat intr-o alta ordine decat cea a devolutiunii normale legale, in primul rand sotului supravietuitor. Se fac
abateri de la regula devolutiunii normale si se cuvin aceste drepturi chiar daca nu au renuntat la mostenire. Drepturile
succesorilor asupra salariului, indemnizaţiei de concediu şi pensiei, neîncasate de defunct, sunt reglementate de
normele Codului muncii, derogatorii de la dreptul comun.

Daca la moartea unei persoane intervine un element de extraneitate, cetateanul roman ce a decedat sau are bunuri in
strainatate ori cetatean mort cu bunuri in Romania, dobandirea bunurilor imobile indiferent de locul unde se afla va fi
guvernata de legea nationala a defunctului (lex patrie), iar imobilele si fondurile de comert vor fi mostenite dupa
normele succesiunii ale locului unde fiecare dintre acele bunuri sunt situate (lex rei sitae).

4. Transmisiunea succesorală este o transmisiune indivizibilă.

Transmiterea moştenirii are caracter indivizibil, întrucât dreptul de opţiune succesorală vizează întreaga masă
succesorală şi nu doar o parte a ei. Astfel, moştenirea trebuie acceptată sau repudiată, în tot şi nu în parte.

Acest principiu explică de ce, în ipoteza renunţării la moştenire de către unul sau mai mulţi succesibili, a nedemnităţii
sau a ineficacităţii legatelor, vor profita de drept succesorii acceptanţi, a căror vocaţie era diminuată sau chiar înlăturată
(operează, aşadar, dreptul de acrescământ).

Indivizibilitatea patrimoniului succesoral se menţine până la efectuarea partajului. Indivizibilitatea nu mai caracterizează acea
transmisiune succesorală, care operează în baza unui partaj de ascendent, caz în care succesorii primesc, prin voinţa autorului lor,
încă de la data deschiderii moştenirii, cotele succesorale, în proprietate exclusivă şi nu în indiviziune.

Constituie o excepţie de la caracterul indivizibil al transmisiunii succesorale situaţia creanţelor şi datoriilor defunctului,
care, în raporturile dintre moştenitori, pe de o parte şi creditorii sau debitorii acestora, pe de altă parte, sunt împărţite
de drept între moştenitori, de la data deschiderii moştenirii.
2
DESCHIDEREA MOŞTENIRII

Moştenirea unei persoane se deschide în momentul decesului acesteiea. Deci, numai persoana fizică decedată poate fi
moştenită. Poate fi moştenită doar persoana, a cărei moarte a fost fizic constatată sau care a fost declarată, printr-o
hotărâre judecătorească, moartă.
Data deschiderii moştenirii
Data deschiderii moştenirii este data morţii lui de cujus.

Faptul juridic al morţii şi data morţii pot fi dovedite, în cazul morţii constatate fizic, cu certificatul de deces. Acesta este
eliberat, după întocmirea de către serviciul de stare civilă, al primăriei din localitatea în care s-a produs moartea, a
actului de deces, pe baza declaraţiei verbale, făcută de membrii familiei decedatului şi a certificatului medical
constatator al morţii.

În cazul declarării morţii pe cale judecătorească, actul de deces se completează pe baza hotărârii judecătoreşti declarativă de
moarte, rămasă definitivă, care cuprinde, în mod necesar, data stabilită de instanţă ca fiind aceea a morţii.

Importanţa determinării datei deschiderii moştenirii În funcţie de data deschiderii moştenirii se vor stabili:

persoanele ce au vocaţie la moştenire (care pot culege moştenirea) – cercul persoanelor chemate la moştenire, capacitatea lor succesorală şi drepturile
ce li se cuvin;

aceasta este data până la care retroactivează acceptarea sau renunţarea la moştenire;

data de la care începe să curgă termenul de opţiune succesorală;

compoziţia şi valoarea masei succesorale;

3
momentul transmiterii moştenirii la succesori; în cazul în care există mai mulţi moştenitori aceasta este data de la care se naşte starea
de indiviziune între moştenitori şi în raport cu care se va produce efectul declarativ al partajului la ieşirea din indiviziune;

legea aplicabilă moştenirii, în caz de conflict de legi în timp, legea aplicabilă succesiunii este legea în vigoare la data deschiderii acesteia.

Locul deschiderii moştenirii

Moştenirea se deschide, ca regulă, la ultimul domiciliu al defunctului, indiferent dacă acesta corespunde sau nu cu locul decesului.

Dovada ultimului domiciliu se face cu certificatul de deces sau, după caz, cu hotărârea judecătorească declarativă de moarte rămasă definitivă.

Dacă ultimul domiciliu al defunctului nu este cunoscut sau nu se află pe teritoriul României, moştenirea se deschide la locul
din ţară aflat în circumscripţia notarului public celui dintâi sesizat, cu condiţia ca în această circumscripţie să existe cel
puţin un bun imobil al celui care lasă moştenirea. În cazul în care în patrimoniul succesoral nu există bunuri imobile, locul
deschiderii moştenirii este în circumscripţia notarului public celui dintâi sesizat, cu condiţia ca în această circumscripţie să se
afle bunuri mobile ale celui ce lasă moştenirea. Atunci când în patrimoniul succesoral nu există bunuri situate în România,
locul deschiderii moştenirii este în circumscripţia notarului public celui dintâi sesizat.

Importanţa juridică a determinării locului deschiderii moştenirii

În funcţie de locul deschiderii moştenirii, se determină:
competenţa teritorială a secretarului consiliului local (sau a procurorului) de a cere deschiderea procedurii succesorale
notariale şi luarea, dacă este cazul, a măsurilor de conservare. Secretarul consiliului local al localităţii în care a avut defunctul
ultimul domiciliu poate cere deschiderea procedurii succesorale notariale, dacă masa succesorală cuprinde numai bunuri
mobile şi este obligat să ceară deschiderea acestei proceduri, dacă în compoziţia masei succesorale se găsesc bunuri imobile.

competenţa teritorială a notarului public de a realiza procedura succesorală necontencioasă. Astfel:

- procedura succesorală necontencioasă este de competenţa notarului public cel dintâi sesizat, dacă în circumscripţia acestuia se află cel puţin un
bun imobil al defunctului;

dacă defunctul nu are bunuri imobile, competenţa aparţine notarului public cel dintâi sesizat, dacă în circumscripţia acestuia se află bunuri mobile
ale celui dintâi;

dacă defunctul nu are bunuri situate în România (fie că acesta nu are niciun fel de bun, nici în ţară şi nici în străinătate,
fie că are bunuri, însă acestea se află în străinătate), competenţa aparţine notarului public cel dintâi sesizat.
c) competenţa instanţei judecătoreşti de a soluţiona litigiile cu privire la moştenire, atribuită potrivit regulilor menţionate în cazul competenţei
notarului public.
Aşadar:
competentă să judece acţiunile civile cu privire la moştenire este instanţa cea dintâi sesizată, dacă în circumscripţia acesteia se află cel
puţin un bun imobil al defunctului;

4
dacă defunctul nu are bunuri imobile, competentă să judece acţiunile civile cu privire la moştenire este instanţa cea
dintâi sesizată, dacă în circumscripţia acesteia se află bunuri mobile ale celui dintâi;

dacă defunctul nu are bunuri în România (fie că acesta nu are niciun fel de bun, nici în ţară şi nici în străinătate, fie că
acesta are bunuri, însă se află în străinătate), competentă să judece acţiunile civile cu privire la moştenire este instanţa
cea dintâi sesizată.

CONDIŢIILE GENERALE ALE DREPTULUI LA MOŞTENIRE

Potrivit dispoziţiilor Codului civil, constituie condiţii generale ale dreptului de a moşteni:
- capacitatea de a moşteni;
- nedemnitatea;
- vocaţia la moştenire.

Capacitatea de a moşteni şi vocaţia succesorală constituie condiţii pozitive ale dreptului la moştenire, iar nedemnitatea succesorală
reprezintă o condiţie negativă.

1. Capacitatea de a moşteni

5
O persoană poate moşteni dacă există la momentul deschiderii moştenirii. Capacitatea succesorală reprezintă aptitudinea generală a unei persoane
de a fi
titular al drepturilor şi obligaţiilor care decurg din calitatea de succesor.

Pentru a putea moşteni, trebuie dovedită existenţa celui care pretinde drepturi asupra moştenirii, la momentul morţii lui
de cuius. Această dovadă trebuie realizată, fie direct de către cel care pretinde drepturi succesorale, fie de către succesorii
acestuia în drepturi, în ipoteza în care moştenitorul a fost în viaţă la data morţii lui de cuius, dar a decedat la scurt timp.

Aşadar, pentru a opera retransmiterea, este necesar ca moştenitorul lui de cuius să fie în viaţă la data deschiderii
moştenirii, dar să fi murit mai înainte de a fi expirat termenul de exercitare a dreptului de opţiune succesorală (de 1 an )
şi de a fi optat cu privire la moştenirea în discuţie.

Dreptul la moştenire al celui din urmă defunct se retransmite către moştenitorii proprii. Aşadar, aceştia trebuie să
realizeze o dublă dovadă: dovada că, la data deschiderii moştenirii primului defunct, autorul lor era în viaţă şi dovada că
ei sunt în viaţă la momentul deschiderii celei de-a doua succesiuni. Prin retransmitere, ei vor primi moştenirea primului
defunct.

O dublă dovadă trebuie să realizeze, de asemenea, cel care vine la moştenire prin reprezentare. Reprezentantul trebuie să
dovedească, pe de o parte, faptul că reprezentatul nu mai era în viaţă la data deschiderii moştenirii şi, pe de altă parte,
faptul că, la acelaşi moment, el este în viaţă.
Persoanele care au capacitatea de a moşteni.
Au capacitate succesorală următoarele categorii de persoane:

persoanele fizice în viaţă la data deschiderii moştenirii, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie,
sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială. Nu prezintă importanţă durata vieţii moştenitorului, după
data deschiderii succesiunii, fiind necesar numai ca acesta să fie în viaţă, la data morţii lui de cuius, chiar dacă, ulterior
acestui moment, moare.

persoanele dispărute, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 53 NCC, "Cel dispărut este socotit a fi în viaţă, dacă nu a
intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă".

Sunt considerate dispărute nu numai persoanele declarate astfel prin hotărâre judecătorească, ci şi persoanele despre
care nu mai există informaţii că se află în viaţă, însă care nu au fost declarate dispărute prin hotărâre judecătorească.
Aceste persoane deţin o capacitate succesorală provizorie.

persoanele concepute dar nenăscute la data deschiderii moştenirii.

Potrivit dispoziţiilor art. 36 NCC, „Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte
viu”. Ne aflăm astfel în prezenţa capacităţii anticipate de folosinţă, în virtutea căreia, sub condiţia de a se naşte viu,
copilul conceput are capacitate succesorală.

Cel care solicită moştenirea în numele copilului trebuie să facă dovada, prin orice mijloc de probă, că acesta din urmă
era conceput la data deschiderii succesiunii şi că s-a născut viu.

6
d) persoanele juridice înfiinţate în condiţiile legii, la data deschiderii moştenirii.

Persoanele juridice pot culege numai moştenirea lăsată prin testament, nu şi pe cea legală, întrucât nu fac parte din
categoria succesorilor legali. Numai în mod excepţional, statul sau, după caz, unităţile administrativ-teritoriale pot
culege, în calitate de moştenitori legali, moştenirile vacante.

Persoanele care nu au capacitatea de a moşteni

persoanele fizice care nu mai sunt în viaţă. Fac parte din această categorie: - copilul conceput la data deschiderii moştenirii, dar născut mort;

- predecedaţii;
- persoanele care au murit în acelaşi timp.
persoanele juridice care au încetat a mai avea fiinţă, la data deschiderii moştenirii.

Este considerată persoană predecedată, acea persoană care nu mai este în viaţă la data deschiderii moştenirii, indiferent
de faptul că moartea acesteia a fost constatată fizic sau că a fost declarată printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
Persoana predecedată însă, poate fi reprezentată, în condiţiile legii, de către descendenţii săi.

Potrivit dispoziţiilor art. 957 alin. (2) NCC, „Dacă, în cazul morţii mai multor persoane, nu se poate stabili că una a
supravieţuit alteia, acestea nu au capacitatea de a se moşteni una pe alta”.

Pentru a fi aplicabile dispoziţiilor art. 957 alin. (2) NCC, trebuie întrunite, în mod cumulativ, următoarele elemente:
a)două sau mai multe persoane;

b)decesul este determinat de aceeaşi împrejurare sau de împrejurări diferite; c)condiţiile decesului nu permit stabilirea faptului că o persoană a
supravieţuit
celeilalte;
d)reciprocitatea vocaţiei la moştenire.

2. Nedemnitatea succesorală
Nedemnitatea succesorală caracterizează atât moştenirea legală, cât şi moştenirea testamentară.

Nedemnitatea succesorală reprezintă decăderea succesibilului legal sau testamentar din dreptul de a moşteni, inclusiv rezerva succesorală,
întrucât a săvârşit o faptă gravă, prevăzută expres de legiuitor, împotriva defunctului sau a unui succesibil al acestuia.

Nedemnitatea succesorală reprezintă o pedeapsă civilă, bazându-se pe motive de moralitate publică, caracterizând
ambele forme ale moştenirii şi putând fi înlăturată prin voinţa expresă a celui care lasă moştenirea. Nedemnitatea nu
înlătură moştenitorii nedemnului de a veni la moştenire.
Cazurile de nedemnitate succesorală

Codul civil reformează cvasitotal cazurile care atrag nedemnitatea succesorală, distingând între nedemnitatea de drept şi nedemnitatea judiciară.
A) Nedemnitatea de drept
Este de drept nedemnă de a moşteni:

7
a) persoana condamnată penal pentru săvârşirea unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe cel care lasă moştenirea;

Aşadar, acest caz de nedemnitate intervine pentru săvârşirea de către nedemn, asupra celui care lasă moştenirea, a unei
infracţiuni de omor, căreia îi este caracteristică intenţia, ca formă de vinovăţie. Drept urmare, nu putem reţine printre
infracţiunile care atrag nedemnitatea de drept, uciderea din culpă.

Din interpretarea textului de lege mai sus menţionat, rezultă că noul Cod civil reţine nedemnitatea şi pentru săvârşirea
tentativei la una dintre infracţiunile de omor, întrucât intenţia de a ucide există şi în cazul acesteia. Pentru a interveni
nedemnitatea, legiuitorul nu cere producerea rezultatului (moartea), ci numai existenţa intenţiei de a ucide, considerent care
ne îndreptăţeşte să apreciem că dispoziţia legală menţionată se referă, în primul rând, la tentativă şi apoi la infracţiunile de
omor în formă consumată.

b) persoana condamnată penal pentru săvârşirea, înainte de deschiderea moştenirii, a unei infracţiuni cu intenţia de a-l
ucide pe un alt succesibil care, dacă moştenirea ar fi fost deschisă la data săvârşirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi
restrâns vocaţia la moştenire a făptuitorului.

În acest caz, nedemnitatea este generată de săvârşirea tentativei la una dintre infracţiunile de omor sau a infracţiunilor
de omor în formă consumată, menţionate la primul caz, împotriva unui alt succesibil al defunctului.

Foarte sever, legiuitorul dispune că, în cazul în care condamnarea pentru faptele mai sus menţionate este împiedicată
prin decesul autorului faptei, prin amnistie (antecondamnatorie, completăm noi) sau prin prescripţia răspunderii
penale, nedemnitatea tot operează, dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă.

Nedemnitatea de drept poate fi constatată, oricând, la cererea oricărei persoane interesate sau din oficiu de către
instanţa de judecată ori de către notarul public, pe baza hotărârii judecătoreşti din care rezultă nedemnitatea. Întrucât
acest tip de nedemnitate operează de drept, aceasta poate fi invocată, chiar de către nedemnul însuşi.

Aşadar, legiuitorul îi atribuie nedemnităţii de drept un regim juridic foarte energic, consacrându-i imprescriptibilitatea şi precizând că poate
fi invocată de orice persoană interesată şi chiar şi din oficiu de către instanţa judecătorească sau de către notarul public.

Rezultă, de asemenea, că nedemnitatea de drept operează în puterea legii, instanţa de judecată sau notarul public având numai rolul de a o constata
şi nicidecum de a o pronunţa.

Nedemnitatea de drept, ca şi cea judiciară de altfel, poate fi constatată, numai după deschiderea moştenirii, întrucât,
anterior acestui moment, acţiunea în constarea nedemnităţii este lipsită de interes.
B.Nedemnitatea judiciară
Poate fi declarată nedemnă de a moşteni:

a) persoana condamnată penal pentru săvârşirea, cu intenţie, împotriva celui care lasă moştenirea a unor fapte grave de
violenţă, fizică sau morală, ori, după caz, a unor fapte care au avut ca urmare moartea victimei;

8
Constatăm astfel că, în acest caz, legiuitorul sancţionează cu nedemnitatea judiciară săvârşirea, împotriva celui care lasă moştenirea, a următoarelor
două categorii de fapte:
- fapte grave de violenţă, fizică sau morală, săvârşite cu intenţie;

Constituie, în opinia noastră, fapte grave de violenţă fizică sau morală, care ar putea atrage nedemnitatea succesorală:
vătămarea corporală gravă, tâlhăria, lipsirea de libertate în mod ilegal sau şantajul.

- fapte care au avut ca urmare moartea victimei, săvârşite cu praeterintenţie (considerăm noi), altele decât cele de omor
(care atrag, aşa cum am văzut, nedemnitatea de drept). Constituie, în ceea ce ne priveşte, astfel de fapte: lovirile sau
vătămările cauzatoare de moarte, violul care a avut ca urmare moartea victimei, tâlhăria care a avut ca urmare moartea
victimei sau lipsirea de libertate în mod ilegal, care a avut ca urmare moartea victimei.

b) persoana care, cu rea-credinţă, a ascuns, a alterat, a distrus sau a falsificat testamentul defunctului;

Acest caz este primul, dintre cele analizate până la acest punct, care vizează exclusiv moştenirea testamentară, celelalte
cazuri de nedemnitate fiind comune celor două forme ale moştenirii.

c) persoana care, prin dol sau violenţă, l-a împiedicat pe cel care lasă moştenirea să întocmească, să modifice sau să revoce testamentul.

Legiuitorul manifestă o deosebită exigenţă şi în materia nedemnităţii judiciare, dispunând că, în cazul în care
condamnarea pentru săvârşirea cu intenţie, împotriva celui care lasă moştenirea, a unor fapte grave de violenţă, fizică
sau morală, ori, după caz, a unor fapte care au avut ca urmare moartea victimei, este împiedicată prin decesul autorului
faptei, prin amnistie (antecondamnatorie, completăm noi, şi în acest caz) sau prin prescripţia răspunderii penale,
nedemnitatea se poate declara, dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă.

Acţiunea în declararea nedemnităţii judiciare poate fi adresată instanţei de judecată de către:

o persoană care are calitatea de succesibil;
comuna, oraşul sau, după caz, municipiul în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii, dacă, în afară
de autorul faptei care poate atrage nedemnitatea judiciară, nu mai există alţi succesibili ai defunctului.

Acţiunea în declararea nedemnităţii judiciare poate fi exercitată numai în termen de un an. Acest termen începe să
curgă, ca regulă, de la data deschiderii moştenirii. Introducerea acţiunii în declararea nedemnităţii judiciare constituie
un act de acceptare tacită a moştenirii de către succesibilul reclamant.

Efectele nedemnităţii.
Nedemnitatea produce efecte atât faţă de nedemn, cât şi faţă de terţi.
Efectele nedemnităţii succesorale faţă de nedemn.

9
Cât priveşte moştenirea legală, principalul efect pe care-l produce nedemnitatea, indiferent că aceasta este de drept sau
judiciară, este înlăturarea totală şi retroactivă a nedemnului de la succesiune, acesta neputând culege, dacă face parte
din categoria moştenitorilor rezervatari, nici măcar rezerva succesorală.

Cât priveşte însă moştenirea testamentară, nedemnitatea legatarului atrage caducitatea legatului.

Partea nedemnului va reveni, după caz, comoştenitorilor, moştenitorilor subsecvenţi sau legatarilor/donatarilor ale căror
liberalităţi excesive ar fi fost supuse reducţiunii, ca urmare a prezenţei celui dintâi, în calitate de moştenitor rezervatar.

Dacă moştenitorul nedemn a intrat, înainte de declararea nedemnităţii, în posesia bunurilor din masa succesorală, el va
trebui să le restituie, în natură. În caz de imposibilitate de restituire a bunurilor succesorale în natură, datorată
dispariţiei (fortuite sau din cauză de forţă majoră), înstrăinării sau exproprierii pentru cauză de utilitate publică,
nedemnul va fi ţinut să plătească despăgubiri.

Alături de bunurile succesorale, nedemnul trebuie să restituie, de asemenea în natură şi de la data deschiderii
moştenirii, fructele (naturale, industriale sau civile), produse de acestea. Dacă nedemnul le-a consumat sau a neglijat să
le perceapă, acesta va restitui valoarea lor.

Nedemnitatea îl decade pe moştenitor, numai din dreptul de a culege moştenirea, faţă de care s -a dovedit nedemn şi nu din
dreptul de a culege alte moşteniri. Mai mult, nedemnitatea produce efecte, numai asupra acelor drepturi ale nedemnului care
îşi au temeiul dobândirii în moştenire şi nu asupra altor drepturi ale acestuia faţă de defunctul cu privire la care a devenit
nedemn. Spre exemplu, soţul supravieţuitor nedemn, deşi este decăzut din dreptul de a veni la moştenirea soţului defunct,
păstrează totuşi dreptul asupra cotei-părţi din bunurile dobândite în timpul căsătoriei cu acesta.

Efectele nedemnităţii succesorale faţă de terţi

Nedemnitatea desfiinţează retroactiv, de la data deschiderii succesiunii, titlul de moştenitor al nedemnului.

Actele de conservare şi actele de administrare, în măsura în care profită moştenitorilor, încheiate între nedemn şi terţi, sunt
valabile. Întrucât legiuitorul nu distinge, în acest text de lege, între terţii de bună-credinţă şi cei de rea-credinţă, vor fi
considerate valabile orice acte de conservare (care, întotdeauna profită moştenitorilor) sau de administrare (numai în măsura
în care profită moştenitorilor) încheiate între nedemn şi terţi, indiferent că aceştia din urmă sunt de bună sau de rea-
credinţă.
Actele de dispoziţie cu titlu oneros însă, încheiate între nedemn şi terţii de rea-credinţă, care au cunoscut despre
nevalabilitatea titlului de moştenitor al nedemnului, se desfiinţează retroactive. Dimpotrivă însă, se menţin actele de
dispoziţie cu titlu oneros, indiferent că acestea privesc bunuri mobile sau imobile, încheiate între nedemn şi terţii de
bună-credinţă (care au crezut în valabilitatea titlului de moştenitor al celui dintâi), trebuind respectate însă regulile din
materia cărţii funciare.

10
Înlăturarea nedemnităţii

Efectele nedemnităţii, de drept sau judiciare, pot fi înlăturate expres prin testament sau printr-un act autentic notarial
de către cel care lasă moştenirea. Fără o declaraţie expresă, nu constituie înlăturare a efectelor nedemnităţii legatul lăsat
nedemnului, după săvârşirea faptei care atrage nedemnitatea.

Se impune însă precizat faptul că efectele nedemnităţii nu sunt, în toate cazurile, înlăturate prin iertarea nedemnului de
către de cuius. Unele fapte care atrag nedemnitatea constituie, în egală măsură, şi cauze ale revocării legatului pentru
ingratitudine. Drept urmare, dacă nedemnul iertat de defunct (în condiţiile legii) şi gratificat prin testament a săvârşit
fapte precum atentat la viaţa testatorului sau a unui succesibil al acestuia din urmă, fapte grave de violenţă fizică ori
fapte care au avut ca urmare moartea testatorului, legatul dispus în favoarea nedemnului, iertat poate fi revocat pe cale
judecătorească, pentru ingratitudine.

Iertându-l pe nedemn în condiţiile legii, cel care lasă moştenirea face posibil ca cel dintâi să poată veni la moştenirea, legală sau
testamentară, a celui din urmă.

3. Vocaţia la moştenire
Pentru a putea moşteni, o persoană trebuie să aibă calitatea cerută de lege sau să fi fost desemnată de către defunct prin testament.
Aşadar, vocaţia la moştenire are semnificaţia unei chemări la moştenire, fie conferită de lege, fie conferită prin testament.

În cazul moştenirii legale vocaţia la moştenire îşi are izvorul în prevederile legalepotrivit cărora sunt chemate la
moştenire rudele defunctului încadrate în 4 clase de moştenitori, precum şi soţul supravieţuitor, iar în cadrul moştenirii
testamentare, persoanele cuprinse în testamentul lăsat de defunct.

Determinarea persoanelor cu vocaţie la moştenirea unei persoane decedate poartă numele de devoluţiune succesorală.
După cum devoluţiunea de face în baza legii sau prin testament aceasta poate fi legală sau testamentară.

Se impune astfel a fi distinsă vocaţia succesorală legală, de vocaţia succesorală testamentară.

Vocaţia succesorală legală.

Potrivit dispoziţiilor Codului civil, vocaţia legală la moştenire constituie o condiţie generală, cerută de lege pentru a
accede la moştenirea deferită potrivit dispoziţiilor legale (moştenirea legală). Aceasta, având semnificaţia chemării de
către lege la moştenire a rudelor defunctului, a soţului supravieţuitor al defunctului, a statului şi a unităţilor
administrativ-teritoriale (cât priveşte moştenirea vacantă), are un sens dublu:
vocaţie succesorală generală;

vocaţie succesorală concretă.

A) Vocaţia succesorală generală desemnează vocaţia potenţială (eventuală) a unor persoane de a culege moştenirea lăsată de
o altă persoană. Vocaţie legală generală au rudele defunctului şi soţul supravieţuitor al acestuia. Rudenia este:

11
a)în linie dreaptă (ascendentă şi descendentă), rezultând din descendenţa unei persoane din altă persoană;

b)în linie colaterală, rezultând din faptul că mai multe persoane au un ascendent comun.

Rudele defunctului cu vocaţie succesorală generală nu sunt chemate toate împreună şi deodată la moştenire. Pentru a culege
moştenirea, este necesar ca acestea să îndeplinească şi o condiţie negativă – aceea de a nu fi înlăturate de la moştenire, de
către un alt succesibil, preferabil în clasă şi grad. Această condiţie formează conţinutul vocaţiei concrete la moştenire. Aşadar,
rudele defunctului cu vocaţie generală trebuie să aibă şi vocaţie concretă pentru a putea culege moştenirea.

Vocaţia succesorală legală generală este guvernată de principiul reciprocităţii acesteia.

B) Vocaţie succesorală concretă au persoanele cu vocaţie succesorală generală, care nu sunt înlăturate de la moştenire de către alt succesibil.

Nu toate rudele, care au vocaţie generală, vor culege moştenirea, ci aceasta va reveni acelor rude, care sunt preferate
celorlalte, anume celor care se află în clasă şi grad preferabile. Legiuitorul foloseşte, aşadar, două criterii tehnico-juridice
pentru a determina vocaţia concretă a rudelor defunctului: clasa de moştenitori şi gradul de rudenie.

Dacă rudele defunctului sunt reprezentate de părinţi şi unchi, spre exemplu, deşi toate au vocaţie generală la moştenire,
vocaţie concretă au numai părinţii defunctului, deoarece aceştia din urmă fac parte din clasa a II-a de moştenitori,
unchii făcând parte din clasa a IV-a.

Vocaţia succesorală conferită prin testament.

În materie testamentară, se pune exclusiv problema vocaţiei concrete la moştenire, întrucât legea nu conferă (dar nici nu
interzice) nimănui, în mod special, vocaţie generală la moştenirea testamentară. În principiu, oricine poate fi gratificat
printr-un act de ultimă voinţă, în măsura în care îndeplineşte condiţiile legale.

De asemenea, nu este aplicabil moştenirii testamentare principiul reciprocităţii vocaţiei la moştenire, întrucât acesta ar
contraveni condiţiei generale de formă a testamentului, referitoare la actul separat (interdicţia testamentului reciproc.
Testamentul este nul, dacă două persoane testează una în favoarea celeilalte, prin acelaşi act, întrucât unul dintre
caracterele juridice ale actului de ultimă voinţă este caracterul personal.
12
PRINCIPIILE DEVOLUŢIUNII SUCCESORALE LEGALE

Rudele din cele patru clase de moştenitori nu vin împreună şi deodată la moştenire, ci în ordinea claselor şi a gradelor de rudenie cu defunctul.

Devoluţiunea legală a moştenirii este guvernată, aşadar, de următoarele trei principii:

principiul chemării rudelor la moştenire în ordinea claselor de moştenitori;
principiul proximităţii gradului de rudenie, în cadrul aceleiaşi clase de moştenitori;

principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad.

1. Principiul chemării rudelor la moştenire în ordinea claselor de moştenitori.

Clasa de moştenitori reuneşte o categorie de rude ale defunctului. Aşadar, reunirea unor persoane într-o clasă de
moştenitori are la bază legătura de sânge. Rudeniei de sânge îi este asimilată de lege, rudenia civilă, rezultată din
adopţia încheiată în condiţiile prevăzute de lege.
Noul Cod civil stabileşte patru clase de moştenitori legali. Astfel:

-Clasa I este clasa descendenţilor în linie dreaptă şi cuprinde copiii (rude de gradul I), nepoţii (rude de gradul al II-lea),
strănepoţii (rude de gradul al III-lea) şi ceilalţi descendenţi, până la infinit;

Clasa a II-a (clasă mixtă) este clasa ascendenţilor privilegiaţi (reprezentaţi de părinţii defunctului, rude de gradul I) şi a
colateralilor privilegiaţi (reprezentaţi de: fraţii şi surorile defunctului, rude de gradul al II-lea; nepoţii de frate/soră, rude
de gradul al III-lea; strănepoţii de frate/soră, rude de gradul al IV-lea);

Clasa a III-a este clasa ascendenţilor ordinari şi cuprinde bunicii, rude de gradul al II-lea, străbunicii, rude de gradul al III-lea şi ceilalţi ascendenţi
fără limită de grad;

Clasa a IV-a este clasa colateralilor ordinari şi cuprinde unchii şi mătuşile defunctului, rude de gradul al III-lea, verii
primari şi fraţii şi surorile bunicilor, rude de gradul al IV-lea.

Potrivit principiul chemării la moştenire în ordinea claselor de moştenitori, consacrat de noul Cod civil în art. 964 alin.
(1), rudele vin la moştenire în ordinea claselor cărora aparţin, indiferent de gradul de rudenie. Criteriul avut în vedere de
acest principiu este cel al clasei de moştenitori şi nu al gradului de rudenie. Astfel, prima clasă de moştenitori le înlătură
de la moştenire pe celelalte. Spre exemplu, strănepoţii defunctului, rude de gradul III, aparţinând primei clase de
moştenitori, înlătură de la moştenire pe părinţii defunctului, rude de gradul I, aparţinând celei de-a doua clase de
moştenitori. Clasa a II-a vine la moştenire, numai în absenţa rudelor din prima clasă sau dacă acestea nu pot (fiind
nedemne) sau nu vor (fiind renunţătoare) să culeagă moştenirea. Tot astfel, clasa a III-a de moştenitori vine la moştenire,
numai în lipsa rudelor din primele două clase, iar ultima clasă de moştenitori accede la moştenire, numai dacă lipsesc
moştenitorii din primele trei clase.

13
Este posibilă venirea concomitentă la moştenire a două clase de moştenitori, numai în ipoteza reglementată de noul Cod
civil în art. 964 alin. (2). Astfel, dacă în urma dezmoştenirii, rudele defunctului din clasa cea mai apropiată nu pot
culege întreaga moştenire, atunci partea rămasă se atribuie rudelor din clasa subsecventă, care îndeplinesc condiţiile
pentru a moşteni.

Într-o asemenea ipoteză, moştenitorii rezervatari (soţul supravieţuitor, descendenţii şi ascendenţii privilegiaţi ai
defunctului) exheredaţi culeg numai rezerva succesorală, cotitatea disponibilă revenind (dacă defunctul nu a dispus
altfel prin testament) moştenitorilor din clasa subsecventă.

Spre exemplu, sunt dezmoşteniţi de defunct, prin testament, descendenţii săi. Aceştia vor culege numai rezerva legală,
restul moştenirii împărţindu-se între moştenitorii din clasa a II-a.

În ceea ce ne priveşte, considerăm că principiul chemării rudelor la moştenire în ordinea claselor de moştenitori nu
comportă nicio excepţie, situaţia soţului supravieţuitor neconstituind o situaţie derogatorie. Soţul supravieţuitor al
defunctului nu face parte din nicio clasă de moştenitori, însă, în puterea legii, el vine la moştenire în concurs cu fiecare
clasă, pe care nu o înlătură şi de care nu este înlăturat.

2. Principiul proximităţii gradului de rudenie

În cadrul clasei de moştenitori, rudele se află în grade diferite de rudenie cu defunctul. Potrivit principiului proximităţii
gradului de rudenie, în cadrul aceleiaşi clase de moştenitori, rudele în grad mai apropiat înlătură de la moştenire rudele
în grad mai îndepărtat, deşi toate fac parte din aceeaşi clasă. Spre exemplu, fraţii defunctului înlătură de la moştenire pe
nepoţii şi strănepoţii de frate ai acestuia.

Acest principiu comportă în lumina noului Cod civil, două excepţii. Acestea sunt următoarele:

în cadrul clasei a II-a de moştenitori, părinţii defunctului, rude de gradul I, nu înlătură de la moştenire pe fraţii şi
surorile defunctului şi pe descendenţii acestora, deşi sunt rude de gradul II-IV (art. 978 NCC) ci vin împreună;

reprezentarea succesorală.

3. Principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad.

Rudele din aceeaşi clasă, care au acelaşi grad, culeg moştenirea în cote egale, împărţirea acesteia realizându-se pe capete [art. 964 alin.
(4) NCC]. Spre exemplu, dacă la moştenirea defunctului vin cei doi copii ai săi, aceştia vor primi câte ½ din moştenire.
Acest principiu comportă, ca şi de lege lata, două excepţii:
împărţirea pe tulpini, care caracterizează reprezentarea succesorală;
împărţirea pe linii, care este reglementată de noul Cod civil în art. 981 alin. (3) şi
şi care operează în ipoteza în care, la moştenire, vin atât fraţi buni (care au aceeaşi mamă şi acelaşi tată), cât şi fraţi consangvini (numai de tată) sau
uterini (numai de mamă).

În această situaţie, masa succesorală se împarte în dimidia maternis şi dimidia paternis, iar, la rândul lor, acestea se împart pe linii.
Fraţii uterini vor culege cât o linie din dimidia maternis, fraţii consangvini vor culege câte o linie din dimidia paternis, iar fraţii

14
buni vor culege, întrucât au privilegiul dublei legături, câte o linie atât din dimidia maternis, cât şi din dimidia paternis.

Întrucât principiul egalităţii operează numai cu privire la rudele aparţinând aceleiaşi clase de moştenitori şi având acelaşi
grad de rudenie cu defunctul, acesta nu este aplicabil în raporturile dintre părinţii defunctului, pe de o parte şi fraţii/surorile
şi descendenţii acestora până la gradul al IV-lea, pe de altă parte. Deşi cele două categorii de moştenitori aparţin aceleiaşi
clase de moştenitori, totuşi gradele lor de rudenie cu defunctul sunt diferite, astfel încât ei vor primi, în puterea legii, cote
diferite.

Soţul supravieţuitor culege o cotă diferită, în funcţie de clasa de moştenitori, cu care vine în concurs.

REPREZENTAREA SUCCESORALĂ

Aşa cum am arătat, reprezentarea succesorală constituie o excepţie atât de la principiul proximităţii gradului de rudenie în cadrul
aceleiaşi clase de moştenitori, cât şi de la principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad.

Reprezentarea succesorală este definită ca fiind instituţia juridică prin intermediul căreia un moştenitor legal de un
grad mai îndepărtat, numit reprezentant, urcă, în virtutea legii, în drepturile ascendentului său, numit reprezentat,
pentru a culege partea din moştenire ce i s-ar fi cuvenit acestuia, dacă nu ar fi fost nedemn faţă de defunct sau decedat
la data deschiderii moştenirii.

Aşadar, noul Cod civil reglementează cu titlu de noutate posibilitatea de a fi reprezentat, alături de predecedat, şi
nedemnul faţă de defunct. Sunt înlăturate astfel dispoziţiile inechitabile ale Codului civil de la 1864, care interziceau
reprezentarea nedemnului de către copiii acestuia.
Prin intermediul reprezentării succesorale, legiuitorul înlătură unele efecte injuste ale aplicării principiului proximităţii gradului
de rudenie şi ale principiului egalităţii între rudele de acelaşi grad, în cadrul aceleiaşi clase de moştenitori.

Spre exemplu, operează reprezentarea în următoarea situaţie: defunctul are doi fii, dintre care unul este decedat sau nedemn
la data deschiderii moştenirii, având la rându-i trei copii. Dacă am aplica principiul proximităţii gradului de rudenie, ar
trebui ca defunctul să fie moştenit numai de fiul în viaţă şi demn, rudă de gradul I, întrucât înlătură de la

15
moştenire pe nepoţii din partea fiului predecedat, rude de gradul al II-lea. Dându-se valoare însă, reprezentării
succesorale, această soluţie injustă este înlăturată, defunctul fiind moştenit de fiul în viaţă şi de cei trei nepoţi, din partea
fiului predecedat sau nedemn. Nepoţii au calitatea de reprezentanţi, în timp ce fiul decedat sau nedemn al defunctului
are calitatea de reprezentat. Nepoţii din partea fiului predecedat sau nedemn vor culege partea părintelui lor (împreună
½ din moştenire, adică 1/6 din moştenire, fiecare). Cealaltă jumătate a moştenirii va reveni fiului în viaţă al defunctului.
Aşadar, în cazul reprezentării, împărţirea moştenirii nu se face în mod egal, pe capete (în exemplul nostru, ¼ pentru
fiecare moştenitor), ci pe tulpini, reprezentantul/ţii culegând partea ascendentului lor (1/2, împreună).

Domeniul de aplicare a reprezentării succesorale.

Noul Cod civil, prin dispoziţiile art. 966, dispune în sensul că „pot veni la moştenire prin reprezentare succesorală
numai descendenţii copiilor defunctului şi descendenţii fraţilor şi surorilor defunctului”.

În concret, pot beneficia de reprezentare succesorală următoarele categorii de moştenitori:

nepoţii, strănepoţii defunctului ş.a. până la infinit;
nepoţii şi strănepoţii de frate/soră ai defunctului.

Condiţiile reprezentării
Potrivit dispoziţiilor art. 967 NCC, pentru a putea opera reprezentarea, trebuie îndeplinite două condiţii, una în
persoana reprezentatului şi una în persoana reprezentantului. Astfel:
reprezentatul să fie, la data deschiderii succesiunii, fie lipsit de capacitate succesorală, fie nedemn faţă de defunct, chiar dacă se
află în viaţă şi chiar dacă renunţă la moştenirea defunctului faţă de care este nedemn [art. 967 alin. (1) NCC];

Noul Cod civil cere în persoana reprezentatului o singura condiţie, aceea de a fi predecedat la data deschiderii moştenirii sau
nedemn faţă de defunct. În ceea ce ne priveşte, considerăm că pot fi reprezentate şi persoanele decedate în acelaşi timp.

Nu poate fi reprezentată însă persoana dispărută, întrucât aceasta este considerată în viaţă. Numai dacă persoana
dispărută este nedemnă faţă de defunct, aceasta poate fi reprezentată, întrucât noua reglementare în materie
succesorală permite reprezentarea nedemnului, chiar dacă s-ar afla în viaţă la data deschiderii moştenirii şi chiar dacă
ar renunţa la moştenirea acestuia. În egală măsură, nu poate fi reprezentată nici persoana declarată moartă pe cale
judecătorească, dacă data indicată în hotărârea judecătorească declarativă de moarte, ca fiind data morţii celui declarat
dispărut, este ulterioară deschiderii succesiunii.

Interpretând per a contrario dispoziţiile art. 967 alin. (1) NCC, putem aprecia că nu poate fi reprezentată nici persoana dezmoştenită de defunct.
reprezentantul trebuie să îndeplinească toate condiţiile generale cerute de lege pentru a moşteni (capacitate succesorală,
nedemnitate şi vocaţie la moştenire) [art. 967 alin. (2) NCC].

16
Aceste condiţii trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, de către reprezentant faţă de moştenirea defunctului, pe care o
culege prin reprezentare şi nu faţă de reprezentat, faţă de care poate fi chiar nedemn, dezmoştenit sau renunţător.
Aşadar, potrivit dispoziţiilor art. 967 alin. (3) NCC, reprezentarea operează chiar dacă reprezentantul este nedemn faţă
de reprezentat şi a renunţat la moştenirea lăsată de acesta ori a fost dezmoştenit de el. Dimpotrivă însă, faţă de
moştenirea defunctului, reprezentantul trebuie să aibă capacitate succesorală, vocaţie succesorală (generală şi nu
concretă), să fie demn, să nu fie exheredat sau renunţător.

În concluzie, legat de condiţia demnităţii succesorale, potrivit dispoziţiilor noului Cod civil, pe de o parte, poate fi reprezentat şi
nedemnul iar, pe de altă parte, poate reprezenta chiar şi o persoană nedemnă faţă de reprezentat, însă demnă faţă de defunct.

Într-o altă ordine de idei, precizăm că, în lumina noului Cod civil, adoptatul poate beneficia de reprezentarea rudelor
din familia adoptatorului, nu însă şi a rudelor din familia firească.

În cazul desfacerii adopţiei, raporturile de rudenie ale adoptatului cu adoptatorul şi cu rudele acestuia încetează numai
pentru viitor, de la data hotărârii judecătoreşti. Tot din acest moment, se restabilesc şi legăturile de rudenie ale
adoptatului cu familia firească. Aşadar, vocaţia succesorală a adoptatului trebuie apreciată, în funcţie de data
deschiderii moştenirii şi de data desfacerii adopţiei.

În schimb, nulitatea adopţiei produce efecte retroactive, considerându-se că niciodată legăturile de rudenie ale
persoanelor implicate în actul nul al adopţiei nu au fost modificate.

Cât priveşte însă adopţia cu efecte restrânse, vom avea în vedere regimul juridic al acesteia. Drept urmare, adoptatul cu efecte
restrânse păstrează legăturile de rudenie cu familia firească şi devină rudă numai cu adoptatorul, nu şi cu rudele acestuia.

Modul cum operează reprezentarea succesorală

Potrivit dispoziţiilor art. 966 alin. (2) NCC, „Reprezentarea operează în toate cazurile, fără a deosebi după cum
reprezentanţii sunt rude de acelaşi grad ori de grade diferite în raport cu defunctul”. Aşadar, reprezentarea operează:
în toate cazurile;
la infinit;
de drept şi imperative.
a) Reprezentarea este admisă în toate cazurile.

Potrivit dispoziţiilor mai sus amintite ale noului Cod civil, reprezentarea este admisă, nu numai în cazul în care nepoţii
(rude de gradul al II-lea) din partea fiului predecedat al defunctului vin la moştenire, prin reprezentarea părintelui lor,
în concurs cu ceilalţi fii (rude de gradul I) în viaţă ai defunctului, ci şi în cazul în care toţi fiii defunctului sunt
predecedaţi, iar moştenirea acestuia este culeasă prin reprezentare de către nepoţii din partea fiecărui fiu. Deşi, în acest
ultim caz, reprezentanţii au acelaşi grad, împărţirea moştenirii se va face tot pe tulpini şi nu pe capete.

Spre exemplu: defunctul are trei fii, toţi predecedaţi. Fiul cel mare are patru copii, fiul mijlociu are trei copii, iar cel mai mic fiu are un
singur copil. Moştenirea, în acest caz,

17
se va împărţi pe tulpini, fiecărei tulpini revenindu-i 1/3 din moştenire. Nepoţii defunctului din partea celui mai mare fiu vor primi câte
1/12, fiecare, cei din partea celui de-al doilea fiu, vor primi câte 1/9, iar nepotul din partea celui mai mic fiu va primi 1/3 din moştenire.

Tot astfel se pune problema şi în cazul în care la moştenire vin, prin reprezentare, descendenţii fraţilor/surorilor
defunctului, aparţinând celei de-a doua clase de moştenitori. Moştenirea defunctului poate fi culeasă, în lipsa
moştenitorilor din clasa I, de fraţii în viaţă şi de nepoţii fraţilor predecedaţi, prin reprezentare (în acest caz, cei care culeg
moştenirea au grade de rudenie diferite, fraţii fiind rude de gradul al II-lea, iar nepoţii de frate, rude de gradul al III-lea).
În egală măsură, reprezentarea operează şi în cazul în care toţi fraţii defunctului sunt predecedaţi, iar moştenirea sa este
culeasă, prin reprezentare, de către nepoţii din partea fiecărui frate (în acest caz, moştenirea este culeasă de rude având
acelaşi grad).
b) Reprezentarea este admisă la infinit.

Noul Cod civil admite reprezentarea copiilor defunctului până la infinit, astfel încât pot avea calitatea de reprezentanţi,
nu numai nepoţii, ci şi strănepoţii, răstrănepoţii de fiu, până la infinit, în timp ce reprezentarea fraţilor şi surorilor
defunctului este admisă, numai din partea nepoţilor şi strănepoţilor de frate, aşadar, până la gradul al IV-lea inclusiv.
Ceilalţi descendenţi ai fraţilor şi surorilor defunctului nu au vocaţie succesorală, nefiind incluşi în clasele de moştenitori,
astfel încât nu pot beneficia nici de reprezentarea ascendentului lor.
c) Reprezentarea operează de drept şi imperativ.

Regulile reprezentării, fiind stabilite prin dispoziţiile imperative ale noului Cod civil, în principiu, nu pot fi modificate,
nici prin voinţa defunctului şi nici prin cea a beneficiarilor reprezentării.

Descendenţii- reprezentanţi pot influenţa regulile reprezentării, numai prin renunţare la moştenire, caz în care împărţirea se
va face pe capete şi nu pe tulpini. Spre exemplu, defunctul are patru copii, dintre care unul este predecedat, în locul său
venind la moştenire, prin reprezentare, fiul acestuia. În termenul de opţiune succesorală, nepotul de fiu renunţă la moştenire,
împărţirea făcându-se, astfel, în cote egale între cei trei fii ai defunctului în viaţă (1/3 fiecare).

De asemenea, defunctul, prin testament, cu condiţia respectării rezervei moştenitorilor rezervatari, poate influenţa
efectele reprezentării, gratificându-i pe reprezentanţi cu cote egale şi nu inegale, cum ar fi rezultat din împărţirea pe
tulpini, specifică reprezentării succesorale. Este necesar însă, să fie respectată rezerva succesorală a descendenţilor-
legatari. Spre exemplu, defunctul, care are doi copii predecedaţi, prin testament, dispune împărţirea moştenirii în cote
egale şi nu pe tulpini între cei trei nepoţi ai săi, unul din partea celui mai mare fiu, iar doi din partea celuilalt fiu.
Defunctul a influenţat astfel reprezentarea succesorală, însă, acest lucru a fost posibil întrucât a respectat rezerva
succesorală a acestora (2/3 din moştenire dacă există 2 descendenţi, deci 1/3 pentru fiecare descendent). Dacă, însă,
defunctul ar fi avut mai mulţi nepoţi şi ar fi dispus împărţirea moştenirii în cote egale, atunci ar fi adus atingere rezervei
succesorale a acestora, iar voinţa sa, exprimată în testament, nu ar mai fi produs efecte juridice. Oricum, nepoţii
defunctului ar fi cules rezerva legală.

18
Efectele reprezentării
Reprezentarea succesorală generează două efecte juridice:

un efect general, constând în împărţirea moştenirii, în cazul în care operează reprezentarea, pe tulpină.

Noul Cod civil are meritul de a defini, în cuprinsul art. 968 alin. (2), „tulpina”, arătând că prin aceasta se înţelege:

- înăuntrul clasei întâi, descendentul de gradul întâi care culege moştenirea sau este reprezentat la moştenire;

- înăuntrul clasei a doua, colateralul privilegiat de gradul al doilea care culege moştenirea sau este reprezentat la moştenire.

Legea nr. 287/2009 dispune în art. 968 alin. (3) în sensul că: „Dacă aceeaşi tulpină a produs mai multe ramuri, în cadrul
fiecărei ramuri subdivizarea se face tot pe tulpină, partea cuvenită descendenţilor de acelaşi grad, din aceeaşi ramură,
împărţindu-se între ei în mod egal”.

un efect particular, formulat în cuprinsul art. 969 alin. (1) astfel. „Copiii

nedemnului, concepuţi înainte de deschiderea moştenirii de la care nedemnul a fost exclus, vor raporta la moştenirea
acestuia din urmă bunurile pe care le-au moştenit prin reprezentarea nedemnului, dacă vin la moştenirea lui în concurs
cu alţi copii ai săi, concepuţi după deschiderea moştenirii de la care a fost înlăturat nedemnul. Raportul se face numai în
cazul şi în măsura în care valoarea bunurilor primite prin reprezentarea nedemnului a depăşit valoarea pasivului
succesoral pe care reprezentantul a trebuit să îl suporte ca urmare a reprezentării”.

Întrucât capacitate succesorală au şi persoanele fizice care sunt numai concepute la data deschiderii moştenirii, sub
condiţia de a se naşte vii, noul Cod civil, în art. 969 alin. (1), a reglementat expres posibilitatea de a veni la moştenire
prin reprezentare şi copiii nedemnului, numai concepuţi la data deschiderii moştenirii defunctului faţă de care părintele
lor este nedemn şi, în consecinţă, înlăturat de la moştenire. Această soluţie ar fi rezultat, pe cale de interpretare a pari şi
în cazul în care legiuitorul nu ar fi reglementat-o în mod expres.
În efortul de a asigura eficienţa principiului egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad, legiuitorul instituie
în sarcina copiilor nedemnului, concepuţi la data deschiderii moştenirii de la care acesta din urmă a fost înlăturat,
obligaţia de a raporta moştenirea culeasă prin reprezentarea părintelui lor nedemn, în ipoteza în care vin la moştenirea
tatălui lor în concurs cu alţi copii ai acestuia născuţi ulterior şi în măsura în care valoarea bunurilor moştenite prin
efectul reprezentării depăşeşte valoarea pasivului acestei moşteniri. Altfel spus, copiii nedemnului trebuie să raporteze
numai în măsura îmbogăţirii lor.
Reprezentarea succesorală şi retransmiterea dreptului de opţiune succesorală.
În cazul reprezentării succesorale reprezentatul este decedat la data deschiderii moştenirii lui de cuius. Dimpotrivă, în cazul
retransmiterii dreptului de opţiune, cel care transmite acest drept propriilor moştenitori decedează ulterior deschiderii moştenirii lui de

19
cuius, însă mai înainte de a exercita dreptul de opţiune succesorală cu privire la acesta [art. 1105 alin. (1) NCC.

Retransmiterea moştenirii nu generează obligaţia moştenitorilor de a o accepta, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 1106
NCC „Nimeni nu poate fi obligat să accepte o moştenire ce i se cuvine”. În consecinţă, fiecare succesibil are posibilitatea
de a opta cu privire la moştenirea faţă de care are această calitate, fie în sensul de a o accepta, fie de a o repudia, în
termenul aplicabil dreptului de opţiune privind moştenirea autorului lor. Mai mult, noul Cod civil, în art. 1105 alin. (2),
dispune în sensul că partea succesibilului, care beneficiază de retransmiterea dreptului de opţiune şi care renunţă la
aceasta, va profita celorlalţi moştenitori ai autorului lor.

Este evident însă că, în ipoteza în care succesibilul a făcut acte de acceptare tacită a moştenirii, dreptul său, fiind
exercitat, nu mai este susceptibil de transmitere către moştenitorii proprii. Numai în absenţa unor astfel de acte,
moştenitorii succesibilului au posibilitatea să exercite două drepturi de opţiune: propriul drept de opţiune cu privire la
moştenirea succesibilului decedat şi dreptul de opţiune retransmis, vizând moştenirea anterior deschisă. Cel de-al doilea
drept de opţiune poate fi exercitat, numai în măsura în care a fost acceptată moştenirea succesibilului decedat.
Renunţarea la moştenirea acestuia din urmă nu dă posibilitatea renunţătorului să accepte moştenirea retransmisă. Este
evident însă că, succesibilul căruia i-a fost retransmis dreptul de opţiune succesorală poate renunţa la moştenirea
retransmisă şi poate accepta moştenirea autorului său.

În concluzie, precizăm că opţiunea cu privire la cele două moşteniri nu trebuie să fie identică, însă, pentru a fi acceptată
moştenirea retransmisă, este necesar să nu se renunţe la moştenirea succesibilului decedat.

Mai mult chiar, precizăm că, în ceea ce priveşte moştenirea retransmisă, dreptul de opţiune nu trebuie exercitat de către
comoştenitori unitar, noul Cod civil reglementând posibilitatea ca unul sau mai mulţi succesibili să renunţe la
moştenirea retransmisă, partea renunţătorilor profitând celorlalţi moştenitori ai autorului lor.

În final, precizăm că împărţirea pe tulpini caracterizează numai reprezentarea succesorală, nu şi retransmiterea dreptului de opţiune
succesorală.

DREPTURILE SUCCESORALE ALE SOŢULUI SUPRAVIEŢUITOR AL DEFUNCTULUI

Condiţiile cerute de lege soţului supravieţuitor pentru a putea moşteni

Pentru a-l putea moşteni pe defunct, soţul supravieţuitor trebuie să îndeplinească, două condiţii generale şi una specială. Astfel, soţul supravieţuitor
trebuie:
să aibă capacitate succesorală, adică să fie în viaţă la data deschiderii moştenirii defunctului;

1 b) să nu fie nedemn faţă de defunct;

să aibă calitatea de soţ la data deschiderii succesiunii, adică să nu existe o hotărâre de divorţ definitivă (art. 970 NCC). Această condiţie,
cu aplicabilitate numai în materia

20
drepturilor succesorale ale soţului supravieţuitor, o înlocuieşte pe cea generală, referitoare la rudenia succesibilului cu defunctul.

Aşadar, pentru a veni la moştenire în concurs cu rudele defunctului, soţul supravieţuitor trebuie să aibă, la data deschiderii
moştenirii lui de cuius, calitatea de soţ. Nu prezintă importanţă durata căsătoriei cu defunctul, starea materială sau
sexul soţului supravieţuitor, existenţa copiilor rezultaţi din căsătorie sau faptul că soţii, la data deschiderii moştenirii,
convieţuiau ori erau despărţiţi în fapt. Dimpotrivă, nu beneficiază de dispoziţiile legale privind drepturile succesorale ale
soţului supravieţuitor concubinul defunctului, indiferent cât de durabilă ar fi fost convieţuirea acestora.

De asemenea, nu putem vorbi de căsătorie şi, implicit de calitatea de soţ, în următoarele cazuri:
căsătoria este desfăcută prin divorţ;
căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soţi;
căsătoria este declarată nulă sau este anulată.
Atâta vreme cât nu a intervenit o hotărâre de divorţ definitivă, soţul supravieţuitor păstrează această calitate şi, implicit, vocaţia la moştenirea soţului
decedat.

Aşadar, dacă la data deschiderii moştenirii, procesul de divorţ era în curs sau divorţul se pronunţase, însă hotărârea
judecătorească nu rămăsese definitivă, soţul supravieţuitor se poate prevala de calitatea de moştenitor al soţului defunct.
În acest caz, căsătoria nu este desfăcută prin divorţ, ci încetează prin moartea unuia dintre soţi.

Precizăm însă că soţul supravieţuitor păstrează vocaţia la moştenire şi în ipoteza în care nu a fost încă eliberat un certificat de
divorţ. Aşadar trebuie avută în vedere şi ipoteza în care soţii au apelat la ofiţerul de stare civilă sau la notarul public pentru
desfacerea căsătoriei16. Drept urmare, în măsura în care soţii, prin acordul lor, au solicitat ofiţerului de stare civilă sau
notarului public desfacerea căsătoriei, însă nu a fost eliberat încă certificatul de divorţ, soţul supravieţuitor îl poate moşteni
pe defunct.

Într-o altă ordine de idei, precizăm că soţul (de bună-credinţă) recăsătorit al celui declarat judecătoreşte mort nu mai
poate veni la moştenirea primul soţ, în ipoteza reapariţiei acestuia şi a anulării hotărârii declarative de moarte. Într-un
asemenea caz, prima căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii celei de-a doua, iar soţul celui declarat
judecătoreşte mort şi reapărut îl poate moşteni numai pe cel de -al doilea soţ [art. 293 alin. (2) NCC]. Dimpotrivă, dacă
soţul celui declarat judecătoreşte mort este de rea-credinţă, cunoscând faptul că soţul său este în viaţă, prin recăsătorire
săvârşeşte fapta de bigamie. Drept urmare, cea de-a doua căsătorie încheiată va fi nulă şi se va menţine cea dintâi [art.
273 coroborat cu art. 293 alin. (1) NCC].

Calitatea de soţ se pierde şi ca urmare a desfiinţării retroactive a căsătoriei, prin efectul constatării de către instanţa de
judecată a nulităţii absolute (pentru cazurile prevăzute de art. 293-295 NCC), respectiv a pronunţării nulităţii relative
(pentru cazurile prevăzute de art. 297-300 NCC), chiar dacă moartea unuia dintre soţi a intervenit mai înainte de
hotărârea de declarare sau de pronunţare a nulităţii căsătoriei. În această situaţie, nu se poate pune problema unor
drepturi succesorale ale soţului supravieţuitor din căsătoria declarată nulă sau anulată.

21
În mod excepţional însă, în temeiul dispoziţiilor art. 304 alin. (1) NCC, "Soţul de bună-credinţă la încheierea unei
căsătorii nule sau anulate păstrează, până la data când hotărârea judecătorească rămâne definitivă, situaţia unui soţ
dintr-o căsătorie valabilă". Suntem, într-o asemenea ipoteză, în prezenţa căsătoriei putative. Aşadar, dacă decesul unuia
dintre soţi intervine mai înainte ca hotărârea de declarare sau de pronunţare a nulităţii căsătoriei să rămână definitivă,
soţul supravieţuitor va putea veni la moştenirea soţului defunct, numai dacă a fost de bună-credinţă la încheierea
căsătoriei, necunoscând cauza de nulitatea a acesteia. Soţul de bună-credinţă din căsătoria putativă păstrează calitatea
de soţ, până la rămânerea definitivă a hotărârii de desfiinţare a căsătoriei. Dimpotrivă, dacă decesul unuia dintre soţi a
intervenit după rămânerea definitivă a hotărârii de desfiinţare a căsătoriei, soţul supravieţuitor nu va putea veni la
moştenirea defunctului, indiferent că a fost sau nu de bună-credinţă, pierzând retroactiv, prin efectul nulităţii, calitatea
de soţ.

Corelaţia dintre dreptul la moştenire al soţului supravieţuitor şi regimul matrimonial

ales.

Potrivit dispoziţiilor art. 291 NCC, la momentul încheierii căsătoriei, soţii trebuie să aleagă regimul matrimonial, iar
ofiţerul de stare civilă trebuie să facă menţiune despre acesta pe actul de căsătorie. Viitorii soţi pot alege ca regim
matrimonial: comunitatea legală, separaţia de bunuri sau comunitatea convenţională [art. 312 alin. (1) NCC].

Aşadar, o corelaţie poate exista, în lumina dispoziţiilor noului Cod civil, numai între dreptul la moştenire al soţului
supravieţuitor şi comunitatea legală sau comunitatea convenţională. În ipoteza în care soţii au optat, cât priveşte relaţiile
lor patrimoniale, pentru separaţia de bunuri, nu putem identifica o astfel de corelaţie.

Comunitatea legală reprezintă acel regim matrimonial, identic cu cel care a guvernat anterior datei de 1 octombrie 2011
relaţiile patrimoniale ale soţilor. Bunurile dobândite de oricare dintre soţi, în timpul căsătoriei, sub imperiul acestui
regim matrimonial, sunt considerate bunuri comune, asupra acestora fiind exercitat de către titulari un drept de
proprietate comună în devălmăşie [art. 339 NCC]. Oricare dintre soţi poate dispune prin legat de partea care i s-ar
cuveni, la încetarea căsătoriei, din comunitatea de bunuri [art. 350 NCC]. Lichidarea comunităţii, în ipoteza în care
aceasta încetează prin decesul unuia dintre soţi, se face între soţul supravieţuitor şi moştenitorii soţului decedat,
obligaţiile soţului decedat divizându-se între moştenitori, proporţional cu cotele care le revin din moştenire [art. 355 alin.
(3) NCC].

În cazul comunităţii convenţionale, se derogă prin convenţie matrimonială de la dispoziţiile privind regimul comunităţii
legale (art. 366 NCC). Specificitatea comunităţii convenţionale nu are însă influenţă asupra materiei succesorale,
precizările mai sus făcute cu privire la corelaţia dintre regimul comunităţii legale şi drepturile succesorale ale soţului
supravieţuitor, fiind întrutotul valabile şi în cazul comunităţii convenţionale. Acest ultim regim matrionial, prezintă
specificitate, numai cât priveşte întinderea masei succesorale a soţului defunct. Astfel, masa succesorală a soţului
defunct, în cazul comunităţii convenţionale poate fi mai vastă decât în cazul comunităţii legale, fiind circumscrisă,
potrivit convenţiei soţilor, şi unor bunuri proprii, dobândite de soţi înaintea sau după încheierea căsătoriei sau poate fi
mai restrânsă, fiind sustrase acesteia, de asemenea potrivit

22
convenţiei părţilor, anumite bunuri, dobândite de soţi în timpul căsătoriei. Aşadar, regulile care guvernează transmiterea
bunurilor soţului defunct către soţul supravieţuitor şi către ceilalţi moştenitori ai celui dintâi sunt aceleaşi, atât în cazul
comunităţii legale, cât şi în cazul comunităţii convenţionale.

Drept urmare, atât în cazul comunităţii legale, cât şi în cazul comunităţii convenţionale, soţul supravieţuitor are dreptul
la partea sa din comunitatea de bunuri, în calitate de codevălmaş, în temeiul dispoziţiilor art. 357 alin. (2) NCC şi nu în
calitate de moştenitor, potrivit regulilor de drept succesoral. Cota-parte care revine fiecărui soţ se determină, avându-se
în vedere contribuţia acestuia la dobândirea bunurilor comune şi la îndeplinirea obligaţiilor comune, prezumându-se,
până la proba contrară, că soţii au avut o contribuţie egală.

Partea defunctului din comunitatea de bunuri, împreună cu bunurile proprii ale acestuia, formează masa succesorală, care va fi
împărţită între moştenitori. Aşadar, soţul supravieţuitor va putea culege o cotă şi din partea soţului din comunitatea de bunuri.

Prezintă incidenţă în materia drepturilor succesorale ale soţului supravieţuitor şi clauza de preciput, reglementată de
noul Cod civil în art. 333. Astfel, prin convenţie matrimonială, se poate stipula ca soţul supravieţuitor să preia fără plată,
înainte de partajul moştenirii, unul sau mai multe bunuri comune, deţinute în devălmăşie sau în coproprietate. Clauza
de preciput nu este supusă raportului donaţiilor, ci numai reducţiunii, în condiţiile legii. Existenţa acesteia nu mai
prezintă utilitate, devenind caducă, în ipoteza în care soţul beneficiar decedează înaintea soţului supravieţuitor sau când
soţii decedează în acelaşi timp.

Aşadar, dacă soţii au stipulat o clauză de preciput, anumite bunuri din comunitatea de bunuri sau asupra cărora soţii
au exercitat un drept de proprietate comună pe cote -părţi vor fi prelutate de către soţul supravieţuitor, mai înainte de
partaj şi fără plată, fiind sustrase astfel, regulilor mai sus menţionate. Precizăm că aceste bunuri, deşi nu vor fi raportate
de către soţul beneficiar supravieţuitor, vor fi supuse reducţiunii succesorale, în măsura în care este afectată rezerva
succesorală.

Enumerarea drepturilor succesorale ale soţului supravieţuitor

Soţul supravieţuitor beneficiază de următoarele drepturi succesorale:
un drept de moştenire, în concurs cu oricare dintre clasele de moştenitori sau, în lipsa acestora, un drept de moştenire exclusiv (art. 971);

un drept temporar de abitaţie asupra casei de locuit (art. 973);

un drept de moştenire special, asupra mobilierului şi obiectelor de uz casnic care au fost afectate folosinţei comune a soţilor (art. 974).

Un drept de moştenire, în concurs cu oricare dintre clasele de moştenitori sau, în lipsa acestora, un drept de moştenire
exclusiv
Asemănător vechii reglementări civile, Legea nr. 287/2009, prin dispoziţiile art. 972 alin. (1), acordă soţului supravieţuitor o cotă variabilă din
masa succesorală, în funcţie de clasa de moştenitori legali, cu care acesta vine în concurs. Aşadar, soţul supravieţuitor nu

23
este înlăturat şi nici nu înlătură de la moştenire rudele defunctului, indiferent de clasa din care acestea fac parte.

În concurs cu clasele de moştenitori, soţului supravieţuitor îi revin următoarele drepturi succesorale:

1/4 din moştenire, în concurs cu clasa I;
în ipoteza în care soţul supravieţuitor vine în concurs cu clasa a II-a, trebuie distinse următoarele două situaţii:

- în concurs cu întreaga clasă a II-a (formată din ascendenţi privilegiaţi şi colaterali privilegiaţi), soţul supravieţuitor va culege 1/3 din moştenire;

- în concurs cu ascendenţii privilegiaţi sau cu colateralii privilegiaţi, soţului supravieţuitor îi revine 1/2 din moştenire;

3/4 din moştenire, în concurs cu clasa a III-a sau a IV-a de moştenitori.

Dacă defunctul nu are rude sau dacă niciuna dintre rudele defunctului nu vrea sau nu poate să vină la moştenire, soţul supravieţuitor va culege
întreaga moştenire [art. 971 alin.
(2) NCC].

În ipoteza în care soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs cu alţi moştenitori, potrivit literaturii de specialitate,
se stabileşte mai întâi cota cuvenită acestuia, iar restul se împarte între ceilalţi moştenitori.

Noul Cod civil, prin dispoziţiile art. 972 alin. (2) şi (3), reglementează de o manieră expresă două probleme speciale, pe care le
comportă drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor. Aceste probleme speciale sunt următoarele:
a) soţul supravieţuitor concurează cu două clase (subclase) de moştenitori;

Soţul supravieţuitor poate veni la moştenire în concurs cu două clase (subclase) de moştenitori, numai în ipoteza
dezmoştenirii de către defunct a moştenitorilor rezervatari. Dacă defunctul dezmoşteneşte o categorie de moştenitori
rezervatari, aceştia vor culege totuşi rezerva legală, caz în care, la stabilirea cotei soţului supravieţuitor, trebuie ţinut cont
şi de prezenţa acestora. Spre exemplu, defunctul dezmoşteneşte descendenţii, caz în care soţul supravieţuitor vine în
concurs atât cu aceştia, în limitele rezervei lor succesorale, cât şi cu moştenitorii din clasa a II-a. De asemenea, defunctul,
care nu are descendenţi, dezmoşteneşte ascendenţii privilegiaţi, caz în care soţul supravieţuitor vine în concurs atât cu
părinţii, cât şi cu colateralii privilegiaţi.

b) două sau mai multe persoane pretind drepturi succesorale, în calitate de soţi supravieţuitori.

Dacă, în urma căsătoriei putative, două sau mai multe persoane au situaţia unui soţ supravieţuitor, cota acestuia se
împarte în mod egal între acestea [art. 972 alin. (3) NCC]. Şi în acest caz, noul Cod civil a preluat soluţia oferită acestei
situaţii speciale de către literatura de specialitate, sub incidenţa vechii reglementări civile.

Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al soţului supravieţuitor a) poate veni la moştenire numai în
nume propriu, nu şi prin reprezentare; b este moştenitor rezervatar;
c) este moştenitor sezinar;

24
d) este obligat la raportul donaţiilor primite de la defunct, numai dacă vine în concurs cu clasa I de moştenitori.

Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor

Legea nr. 287/2009, prin art. 973, conferă soţului supravieţuitor un drept de abitaţie asupra casei în care a locuit cu
defunctul, până la data deschiderii moştenirii. Acest drept se naşte, de la data deschiderii moştenirii şi revine soţului
supravieţuitor, indiferent de clasa de moştenitori cu care acesta vine în concurs.

Soţul supravieţuitor dobândeşte acest drept, dacă sunt îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii:
Soţul supravieţuitor a locuit, până la data deschiderii moştenirii, în acea casă;
Soţul supravieţuitor nu este titular al niciunui drept real de a folosi o altă locuinţă corespunzătoare nevoilor sale;

Casa face parte din bunurile succesiunii;

Soţul supravieţuitor nu devine, prin moştenire, proprietarul exclusiv al casei; Pentru a pune în discuţie acest drept, este necesar să vină la moştenire,
în concurs cu

soţul supravieţuitor, şi rude ale defunctului. În opinia noastră, atâta vreme cât soţul supravieţuitor ar dobândi în
întregime casa de locuit, fiind unicul moştenitor (neminem res sua servit), nu se justifică invocarea dreptului de abitaţie.

e) Defunctul nu a dispus altfel, întrucât soţul supravieţuitor nu este moştenitor rezervatar, în ceea ce priveşte casa.
Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor prezintă următoarele caractere juridice:
este un drept real;

este un drept temporar;

Soţul supravieţuitor păstrează calitatea de titular al acestui drept până la ieşirea din indiviziune, dar nu mai puţin de un
an, de la data deschiderii moştenirii. Acest drept încetează, însă, chiar înainte de împlinirea termenului de 1 an, în caz
de recăsătorire a soţului supravieţuitor.

- este un drept personal, care nu poate fi înstrăinat sau grevat de soţul supravieţuitor în favoarea altei persoane şi care
nu poate fi urmărit de creditorii defunctului, întrucât noul Cod civil, în art. 973 alin. (2), arată în mod expres că dreptul
de abitaţie este inalienabil şi insesizabil;

Potrivit dispoziţiilor alin. (4) ale art. 973 din Legea nr. 287/2009, oricare dintre moştenitori poate cere, fie restrângerea
dreptului de abitaţie, dacă locuinţa nu este necesară în întregime soţului supravieţuitor, fie schimbarea obiectului
abitaţiei, dacă pune la dispoziţia soţului supravieţuitor o altă locuinţă corespunzătoare.
- este un drept cu titlu gratuit.
În final, precizăm că toate litigiile cu privire la dreptul de abitaţie se soluţionează de către instanţa competentă să judece
partajul moştenirii, care va hotărî de urgenţă, în camera de consiliu

Dreptul special de moştenire al soţului supravieţuitor

25
Potrivit dispoziţiilor art. 974 NCC, în ipoteza în care soţul supravieţuitor nu vine în concurs cu descendenţii defunctului,
acesta moşteneşte, pe lângă cota stabilită potrivit art. 972, mobilierul şi obiectele de uz casnic care au fost afectate
folosinţei comune a soţilor. Aşadar, dreptul special de moştenire al soţului supravieţuitor poartă asupra mobilierului şi
obiectelor de uz casnic, care au fost afectate folosinţei comune a soţilor.

Pentru ca soţul supravieţuitor să aibă acest drept special, trebuie îndeplinite următoarele două condiţii:

soţul supravieţuitor să nu vină la moştenire în concurs cu moştenitorii din clasa I. Drept urmare, dacă soţul
supravieţuitor vine la moştenire în concurs cu clasele II-IV de moştenitori, acesta va culege mobilierul şi obiectele de uz
casnic, care au fost afectate folosinţei comune a soţilor. Rezultă, aşadar, că soţul supravieţuitor culege aceste bunuri,
peste cota sa succesorală din celelalte bunuri.

defunctul să nu fi dispus, în mod expres, de partea sa din aceste bunuri, prin liberalităţi, inter vivos sau mortis causa.

Dreptul special al soţului supravieţuitor vizează numai cota defunctului din aceste bunuri comune şi bunurile proprii
ale defunctului din această categorie. Partea soţului supravieţuitor din mobilier şi obiectele de uz casnic îi revin acestuia,
cu titlu de proprietate şi nu ca urmare a moştenirii.

În privinţa acestor bunuri, putem aprecia că soţul supravieţuitor nu este rezervatar, el având numai un drept special. Drept
urmare, defunctul poate dispune de partea sa din mobilier şi din bunurile de uz casnic prin liberalităţi, fără ca acestea să fie
supuse reducţiunii. Soţul supravieţuitor va fi privat de acest drept special la moştenire, numai dacă defunctul a dispus prin
liberalităţi de toată partea sa din mobilier şi din obiectele de uz casnic. Dacă obiectul liberalităţilor, făcute de defunct către
terţe persoane, este reprezentat numai de o parte a acestor bunuri, restul va fi cules de către soţul supravieţuitor.

În cazul defunctului bigam, beneficiază de dreptul special asupra mobilierului şi obiectelor de uz casnic, atât soţul
supravieţuitor din căsătoria valabilă, cât şi soţul supravieţuitor de bună-credinţă din căsătoria putativă. Soluţia pe care
am oferit-o acestei situaţii speciale este rezultatul interpretării prin analogie a dispoziţiilor art. 972 alin. (3) NCC.

Atribuirea acestui drept special, în situaţia particulară supusă analizei noastre, are la bază criteriul afectaţiunii concrete
a bunurilor în discuţie, folosinţei comune în cadrul gospodăriei casnice. Soţul din căsătoria valabilă are un drept special
asupra mobilierului şi obiectelor de uz casnic, pe care le-a folosit în cadrul căsătoriei cu defunctul, iar soţul inocent din
căsătoria putativă are dreptul la mobilierul şi obiectele de uz casnic folosite împreună cu defunctul, în cadrul
gospodăriei lor. Aceste bunuri vor fi împărţite, în mod egal, între cei doi soţi supravieţuitori ai defunctului, numai în
cazul excepţional în care acestea au fost afectate folosinţei comune în ambele gospodării.
Noul Cod civil nu determină sensul concret al noţiunilor de „mobilier” şi de „obiecte de uz casnic”. Rămâne în
continuare în sarcina doctrinei şi jurisprudenţei să stabilească înţelesul acestor noţiuni. Drept urmare, potrivit literaturii
de specialitate, prin „mobilier”, sunt desemnate, alături de bunurile destinate mobilării locuinţei soţilor şi covoarele,
televizorul, radioul etc., iar prin „obiecte de uz casnic” sunt desemnate obiectele, care, prin

26
natura lor, sunt destinate a servi în cadrul gospodăriei casnice (precum: aragazul, aspiratorul, frigiderul, maşina de
spălat rufe etc.). Pentru a fi calificate astfel, mobilierul şi obiectele de uz casnic trebuie să fi fost folosite efectiv de soţi, în
cadrul gospodăriei comune, potrivit nivelului lor de trai, indiferent de momentul dobândirii lor (înainte de încheierea
căsătoriei sau în timpul acesteia).

Aşadar, calificarea unor bunuri ca fiind mobilier sau obiecte de uz casnic are la bază două criterii: natura intrinsecă a acestora şi afectaţiunea lor
concretă.

În tăcerea legii, potrivit literaturii de specialitate, nu sunt considerate mobilier şi obiecte de uz casnic următoarele categorii de bunuri:

bunurile care, potrivit naturii lor, nu pot fi folosite în cadrul gospodăriei casnice (precum: automobilul; pianul; bunurile
destinate exercitării profesiei sau meseriei defunctului; obiectele care, prin valoarea lor deosebită, depăşesc înţelesul
obişnuit al noţiunii de obiecte de uz casnic etc.);

bunurile care nu au fost destinate folosinţei comune a soţilor, ci au fost procurate în alt scop (spre exemplu, pentru a
face investiţii sau pentru a fi donate) sau care au fost destinate uzului personal şi exclusiv al defunctului;
bunurile aparţinând gospodăriei ţărăneşti (precum: animale, unelte etc.).

Procedura de calcul a drepturilor succesorale ale soţului supravieţuitor

Determinarea drepturilor succesorale ale soţului supravieţuitor constituie o operaţiune care prezintă un anumit grad de
complexitate, în ipoteza concursului acestuia la moştenire cu rudele defunctului. Din această cauză, se impune,
considerăm noi, identificarea cu precizie a etapelor care trebuie parcurse într-o asemenea ipoteză. Acestea sunt
următoarele:

a) determinarea părţii cuvenite soţului supravieţuitor din bunurile comune, în ipoteza în care aceştia s-au căsătorit sub
imperiul vechiului Cod al familiei, situaţie în care raporturile lor patrimoniale sunt caracterizate de existenţa
comunităţii de bunuri, precum şi în ipoteza în care soţii s-au căsătorit sub imperiul actualului Cod civil şi vor alege, ca
regim matrimonial, comunitatea legală sau comunitatea convenţională;

Putem aprecia astfel că mult timp de acum înainte, cunoaşterea acestei proceduri de calcul prezintă o deosebită utilitate practică.

Drept urmare, asupra bunurilor dobândite, în timpul căsătoriei de către soţii, căsătoriţi până la momentul intrării în
vigoare a noului Cod civil, precum şi de către soţii care, după intrarea în vigoare a actului normativ menţionat, au ales
comunitatea de bunuri, ca regim matrimonial, aceştia au un drept de proprietate comună în devălmăşie. Prin decesul
unuia dintre soţi însă, încetează comunitatea de bunuri şi se impune partajul acesteia, în baza gradului de contribuţie la
dobândirea bunurilor comune, în ansamblu; asupra părţii sale din bunurile comune, soţul supravieţuitor dobândeşte
un drept exclusiv de proprietate.

1 b) determinarea părţii cuvenite soţului supravieţuitor din mobilier şi din obiectele de uz casnic, care au fost afectate folosinţei comune a soţilor,
după regulile deja precizate;

c) dobândirea de către soţul supravieţuitor a dreptului de abitaţie asupra casei de locuit, dacă sunt îndeplinite condiţiile statuate de lege
în acest sens;

27
d) determinarea masei succesorale;
Masa succesorală este formată din următoarele elemente:
partea soţului decedat din comunitatea de bunuri;
bunurile proprii ale defunctului;

partea soţului decedat din mobilier şi din obiectele de uz casnic, care au fost afectate folosinţei comune a soţilor, dacă
soţul supravieţuitor nu a îndeplinit condiţiile cerute de lege pentru a le culege;

casa de locuit (în tot, dacă aceasta este bun propriu al soţului decedat sau în parte, dacă aceasta este bun comun al ambilor soţi).

e) imputarea cotei soţului supravieţuitor asupra masei succesorale.

DREPTURILE RUDELOR DEFUNCTULUI LA MOŞTENIRE

1. Clasa I de moştenitori legali

Aparţin clasei I de moştenitori, în calitate de descendenţi, potrivit dispoziţiilor art. 975 alin. (1) NCC, „…copiii defunctului şi urmaşii lor în linie
dreaptă la nesfârşit”.

Precizăm că nu prezintă nicio importanţă sexul sau căsătoria din care descendenţii au rezultat sau faptul că
descendenţii au rezultat din afara căsătoriei. De asemenea, nu prezintă niciun efect juridic, în privinţa vocaţiei
succesorale a copiilor, anularea sau constatarea nulităţii căsătoriei părinţilor. Copiii rezultaţi din căsătorii diferite vor
moşteni împreună, numai pe părintele lor comun.

Aparţin în egală măsură acestei clase de moştenitori, aşa cum am arătat deja, copiii rezultaţi din afara căsătoriei, dacă filiaţia
faţă de tată a fost stabilită în condiţiile legii. În ipoteza în care prezumtivul tată al copilului moare în timpul procesului de
stabilire a paternităţii, ulterior stabilindu-se printr- o hotărâre judecătorească filiaţia faţă de acesta, copilul rezultat din afara
căsătoriei are, retroactiv, de la momentul concepţiei, vocaţie la moştenirea tatălui său şi a rudelor acestuia.

De asemenea, fac parte din această clasă de moştenitori copiii adoptaţi, inclusiv cei adoptaţi cu efecte restrânse. Aceştia
din urmă vor veni însă şi la moştenirea părinţilor fireşti. Dacă adopţia a fost realizată cu scopul de a crea adoptatului
vocaţie succesorală la moştenirea adoptatorului, aceasta este lovită de nulitate, vocaţia succesorală la moştenirea
adoptatorului trebuind să fie efectul adopţiei şi nu cauza acesteia [art. 480 alin. (1-2) NCC].

Cu titlu de noutate, Legea nr. 287/2009 reglementează, prin dispoziţiile art. 441-447, reproducerea umană asistată
medical cu terţ donator, analiza acesteia prezentând importanţă şi în materie succesorală, întrucât generează raporturi
de rudenie între părinţi şi copil şi, în consecinţă, vocaţie succesorală reciprocă între aceştia. Potrivit dispoziţiilor art. 446
NCC, „Tatăl are aceleaşi drepturi şi obligaţii faţă de copilul născut prin reproducere asistată medical cu terţ donator, ca
şi faţă de un copil născut prin concepţiune naturală”. Cu atât mai mult, aceste drepturi şi obligaţii subzistă în persoana
mamei. În mod just, legiuitorul nici nu a mai considerat necesar a face o astfel de precizare. Drept urmare, copilul
rezultat prin reproducerea asistată medical cu terţ donator este asimilat de către noul Cod civil, copilului natural.

28
Mai mult chiar, noul Cod civil dispune în mod expres, prin dispoziţiile art. 441 alin. (1), că „reproducerea umană asistată
medical cu terţ donator nu determină nicio legătură de filiaţie între copil şi donator”. Drept urmare, la moştenirea
defunctului are vocaţie descendentul acestuia rezultat prin reproducere umană asistată medical cu terţ donator.
Dimpotrivă însă, descendentul astfel rezultat nu poate culege moştenirea terţului donator.

În concluzie, fac parte din clasa I de moştenitori legali următoarele categorii de descendenţi:
copiii din căsătorie şi urmaşii acestora;
copiii din afara căsătoriei a căror filiaţie a fost stabilită potrivit legii şi urmaşii
acestora;
copiii adoptaţi de către defunct şi urmaşii acestora;
copiii rezultaţi prin reproducere umană asistată medical cu terţ donator şi urmaşii
acestora.

Prezenţa moştenitorilor din această clasă înlătură de la moştenire pe cei din clasele subsecvente, întrucât art. 975 alin.
(2) NCC dispune în sensul că „Descendenţii defunctului înlătură moştenitorii din celelalte clase şi vin la moştenire în
ordinea proximităţii gradului de rudenie”.

În plus, potrivit dispoziţiilor art. 964 alin (2) NCC, „Dacă în urma dezmoştenirii, rudele defunctului din clasa cea mai
apropiată nu pot culege întreaga moştenire, atunci partea rămasă se atribuie rudelor din clasa subsecventă care îndeplinesc
condiţiile pentru a moşteni”. Constatăm astfel că noua reglementare în materie succesorală permite de o manieră expresă
posibilitatea ca, la moştenirea defunctului, să vină două clase de moştenitori: moştenitorii rezervatari, dezmoşteniţi, din clasa
preferabilă, în limita rezervei succesorale şi moştenitorii din clasa subsecventă, în limita cotităţii disponibile.

Se impune însă precizat faptul că dispoziţiile art. 964 alin. (2) NCC devin aplicabile în cazul primei clase de moştenitori,
numai în măsura în care defunctul a dezmoştenit pe toţi descendenţii săi, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 1075 alin. (3)
NCC, „Atunci când, în urma dezmoştenirii, un moştenitor primeşte o cotă inferioară cotei sale legale, moştenitorul cu
care vine în concurs culege partea care ar fi revenit celui dezmoştenit”. Aşadar, dacă există mai mulţi descendenţi şi
numai unul dintre aceştia este dezmoştenit, acesta din urmă va culege numai rezerva, iar ceilalţi vor culege restul
moştenirii în cote egale. Dacă însă, toţi descendenţii sunt dezmoşteniţi, aceştia vor culege rezerva, restul moştenirii
revenind rudelor din clasa subsecventă de moştenitori.

Împărţirea moştenirii

Potrivit dispoziţiilor art. 975 alin. (4) NCC, „Moştenirea sau partea din moştenire care li se cuvine descendenţilor se împarte între aceştia
în mod egal, când vin la moştenire în nume propriu, ori pe tulpină, când vin la moştenire prin reprezentare succesorală”.
Moştenirea se împarte în mod egal între descendenţi, când aceştia vin la moştenire în nume propriu, astfel încât nu
limitează regula împărţirii în cote egale, numai cât priveşte descendenţii de gradul I.

Dacă însă descendenţii defunctului din gradele subsecvente vin la moştenire prin reprezentare, împărţirea acesteia se va face pe tulpini.

29
În ipoteza în care, la moştenire, vine şi soţul supravieţuitor al defunctului, descendenţii lui de cuius, indiferent de
numărul lor, culeg împreună trei sferturi din moştenire [art. 975 alin. (3)].

De asemenea, în caz de concurs între descendenţii defunctului şi soţul supravieţuitor al acestuia din urmă, se va stabili, cu
prioritate, cota acestuia de ¼ din moştenire, iar restul de ¾ se va împărţi descendenţilor, după regulile mai sus arătate.

Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al descendenţilor

Dreptul la moştenire al descendenţilor prezintă următoarele caractere juridice:
descendenţii pot veni la moştenire, ca regulă, prin reprezentare (art. 965 NCC) iar în mod excepţional, în nume propriu;
drept urmare, descendenţii copiilor defunctului, în calitate de reprezentanţi, urcă, în virtutea legii, în drepturile
ascendentului lor, numit reprezentat, pentru a culege partea din moştenire care i s-ar fi cuvenit acestuia, dacă nu ar fi fost
nedemn faţă de defunct sau decedat, la data deschiderii moştenirii. Descendenţii defunctului de gradele II şi următoarele pot
veni la moştenire în nume propriu numai atunci când autorul lor a renunţat la moştenire sau a fost dezmoştenit.

descendenţii sunt moştenitori rezervatari, în lumina dispoziţiilor art. 1087 NCC; Aceştia beneficiază, potrivit legii, de o parte din moştenire, numită
rezervă

succesorală, chiar împotriva voinţei defunctului, exprimată prin testament. În consecinţă, dacă defunctul dispune de patrimoniul său,
prin liberalităţi inter vivos sau mortis causa, aducând atingere rezervei succesorale a descendenţilor, acestea vor fi supuse reducţiunii.

Potrivit dispoziţiilor art. 1088 NCC, „Rezerva succesorală a fiecărui moştenitor rezervatar este jumătate din cota
succesorală care, în absenţa liberalităţilor sau dezmoştenirilor, i s-ar fi cuvenit ca moştenitor legal”.
c) descendenţii sunt moştenitori sezinari [art. 1126 alin. (1) NCC];

Drept urmare, până la atestarea calităţii de moştenitor prin certificatul de moştenitor sau prin hotărârea judecătorească,
descendenţii dobândesc de drept stăpânirea de fapt a moştenirii. Sezina conferă descendenţilor, pe lângă stăpânirea de
fapt a patrimoniului succesoral şi dreptul de a administra acest patrimoniu şi de a exercita drepturile şi acţiunile
defunctului.

d) descendenţii sunt obligaţi la raportul (la readucerea la masa succesorală) donaţiilor primite de la defunct, fără scutire
de raport, când vin la moştenire efectiv şi împreună cu soţul supravieţuitor (art. 1146 NCC). Aceste categorii de
moştenitori sunt obligate a raporta donaţiile, numai dacă ar fi avut vocaţie concretă la moştenirea defunctului, în cazul
în care aceasta s-ar fi deschis la data donaţiei. Renunţarea la moştenire înlătură, în principiu, obligaţia descendenţilor
de a raporta donaţiile.
2. Clasa a II-a de moştenitori legali

Potrivit dispoziţiilor art. 964 alin. (1) din Legea nr. 287/2009, ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi fac parte din
clasa a II-a de moştenitori legali. Aşadar, clasa a doua de moştenitori legali prezintă caracter mixt, cuprinzând rude pe linii
diferite şi de grade diferite. Astfel, ascendenţii privilegiaţi, reprezentaţi de părinţii defunctului [art.

30
976 alin. (1) NCC] sunt rude în linie dreaptă, ascendentă, de gradul I, iar colateralii privilegiaţi, reprezentaţi de fraţii şi surorile
defunctului şi descendenţii acestora, sunt rude în linie colaterală, de gradele II-IV [art. 976 alin. (2) şi 963 alin. (2) NCC].

Valorificându-se principiul chemării la moştenire în ordinea claselor de moştenitori, rudele din clasa a II-a vin la moştenire, numai dacă:

defunctul nu are descendenţi;

defunctul are descendenţi, însă aceştia au renunţat la moştenire;

defunctul are descendenţi, însă aceştia sunt nedemni de a moşteni;
defunctul are descendenţi, însă aceştia au fost dezmoşteniţi, prin urmare culegând numai rezerva legală, restul revenindu-le moştenitorilor din clasa
a II-a.

În virtutea aceluiaşi principiu, prezenţa moştenitorilor din această clasă înlătură de la moştenire pe cei din clasele subsecvente (III şi IV).

2.1 Ascendenţii privilegiaţi. Noţiune

Ascendenţii de gradul I, reprezentaţi de părinţi, se numesc privilegiaţi, deoarece înlătură de la moştenire pe ceilalţi
ascendenţi ai defunctului, de gradul II până la infinit, bunici, străbunici etc. Aşadar, sunt ascendenţi privilegiaţi, în
lumina dispoziţiilor art. 976 alin. (1) NCC, tatăl şi mama defunctului.

În determinarea componenţei acestei subclase de moştenitori, nu prezintă nicio importanţă faptul că părinţii
defunctului sunt din căsătorie, din afara căsătoriei, rezultaţi din adopţie, rezultaţi prin reproducerea umană asistată
medical cu terţ donator sau că au consimţit la aceasta.

Nu există în noul Cod civil nicio dispoziţie expresă a legii, care să confere vocaţie succesorală tatălui din afara căsătoriei.
Numai indirect, art. 500 NCC dispune în sensul că „Părintele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului şi nici
copilul asupra bunurilor părintelui, în afară de dreptul la moştenire şi la întreţinere”.

Chiar şi în aceste condiţii, nimeni nu-i poate contesta tatălui din afara căsătoriei dreptul de a veni la moştenirea
copilului său. Dacă însă, filiaţia copilului din afara căsătoriei a fost stabilită prin recunoaştere şi se dovedeşte că unicul
scop al acesteia a fost crearea vocaţiei succesorale a tatălui la moştenirea copilului său, atunci recunoaşterea este lovită de
nulitate.

Potrivit dispoziţiilor art. 305 alin. (1) NCC, părinţii au vocaţie la moştenirea copilului lor, chiar în ipoteza anulării sau
declarării nule a căsătoriei acestora, indiferent că au fost de bună sau de rea-credinţă, întrucât nulitatea căsătoriei nu
are niciun efect în privinţa copiilor, aceştia păstrând situaţia de copii din căsătorie.
De asemenea, fac parte din categoria ascendenţilor privilegiaţi, părinţii adoptatori ai defunctului. De lege lata, prin
efectul adopţiei, adoptatul întrerupe orice relaţii de rudenie cu părinţii săi fireşti. Nu trebuie însă să neglijăm regimul
juridic al adopţiei cu efecte restrânse, în temeiul căreia părintele adoptator devine rudă cu adoptatul, însă acesta din
urmă păstrează relaţiile de rudenie şi cu părinţii fireşti.

În lumina dispoziţiilor noului Cod civil care reglementează reproducerea umană asistată medical cu terţ donator, au vocaţie la
moştenirea defunctului rezultat prin reproducere umană, în calitate de ascendenţi privilegiaţi, părinţii care au consimţit în

31
condiţiile legii la această metodă. Această vocaţie nu subzistă însă şi în cazul donatorului. De asemenea, au vocaţie la moştenirea
defunctului ascendenţii privilegiaţi ai acestuia, ei înşişi rezultaţi prin metoda reproducerii umane asistată medical cu terţ donator.

Împărţirea moştenirii

Cât priveşte împărţirea moştenirii în cazul ascendenţilor privilegiaţi, noul Cod civil distinge între următoarele ipoteze:

Ascendenţii privilegiaţi vin la moştenire în concurs cu soţul supravieţuitor al defunctului şi cu colateralii privilegiaţi ai acestuia.

În cazul clasei a II-a de moştenitori, noul Cod civil consacră o excepţie de la principiul proximităţii gradului de rudenie,
ascendenţii privilegiaţi, deşi rude de gradul I, neînlăturând de la moştenire pe colateralii privilegiaţi, rude de gradele II-
IV. Cu atât mai mult, nu este înlăturat de la moştenire soţul supravieţuitor al defunctului, care, deşi nu este rudă cu
acesta din urmă, vine la moştenire în concurs cu oricare dintre clasele de moştenitori [art. 971 alin. (1)].

În ipoteza în care ascendenţii privilegiaţi vin la moştenire în concurs atât cu soţul supravieţuitor, cât şi cu colateralii privilegiaţi, pentru
determinarea cotei care revine fiecărei categorii de moştenitori menţionată, trebuie parcurse următoarele două etape:

a) determinarea cotei clasei a II-a în concurs cu soţul supravieţuitor;

Potrivit dispoziţiilor art. 977 alin. (1) NCC, „Dacă soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs atât cu ascendenţii
privilegiaţi, cât şi cu colateralii privilegiaţi ai defunctului, partea cuvenită clasei a doua este de două treimi din moştenire”.
Aşadar, cunoaştem, după parcurgerea acestei etape, numai cota care revine întregii clase a doua, în concurs cu soţul
supravieţuitor. Drept urmare, se impune parcurgerea celei de-a doua etape, pentru a determina cota care se cuvine numai
ascendenţilor privilegiaţi.

b) determinarea în cadrul clasei a doua a cotei ascendenţilor privilegiaţi.

Potrivit dispoziţiilor art. 978 NCC, cota care se cuvine ascendenţilor privilegiaţi diferă în funcţie de numărul acestora. Astfel:

1 - în cazul în care la moştenire vine un singur părinte, acesta va culege ¼ din moştenire, iar restul de ¾ va reveni
colateralilor privilegiaţi, indiferent de numărul lor; 2 - în cazul în care la moştenire vin doi părinţi, aceştia vor culege
împreună ½ din moştenire, iar colateralii privilegiaţi, indiferent de numărul lor, vor culege cealaltă jumătate.

Se impune însă să precizăm, că aceste cote vor fi raportate la 2/3 din moştenire, întrucât în ipoteza pe care noi am supus-
o analizei, ascendenţii privilegiaţi suportă şi concursul soţului supravieţuitor al defunctului. Drept urmare, unicul
părinte al defunctului va culege ¼ din 2/3, adică 1/6 din moştenire, restul de 3/6 din moştenire revenind colateralilor
privilegiaţi, iar cei doi părinţi ai defunctului vor culege ½ din 2/3, adică 1/3 din moştenire, restul de 1/3 cuvenindu-se
colateralilor privilegiaţi, indiferent de numărul lor.
Ascendenţii privilegiaţi vin la moştenire numai în concurs cu soţul supravieţuitor al defunctului, caz în care cei dintâi vor
culege o cotă de ½ din moştenire [art. 977 alin. (2) NCC], cealaltă jumătate revenind soţului supravieţuitor;

32
1 C) Ascendenţii privilegiaţi vin la moştenire numai în concurs cu colateralii privilegiaţi, caz în care moştenirea se împarte, potrivit dispoziţiilor art.
978 NCC, astfel:

2 - în cazul în care la moştenire vine un singur părinte al defunctului, acesta va culege ¼ din moştenire, restul de ¾
revenind colateralilor privilegiaţi, indiferent de numărul acestora;

3 - în cazul în care la moştenirea defunctului vin doi părinţi, aceştia vor culege ½ din moştenire, cealaltă jumătate
cuvenindu-se colateralilor privilegiaţi, indiferent de numărul lor.

4 D) Ascendenţii privilegiaţi vin la moştenire singuri, caz în care aceştia vor culege întreaga moştenire.

5 Ascendenţii privilegiaţi vor culege întreaga moştenire în ipoteza în care de cuius nu are fraţi, surori sau descendenţi ai
acestora şi nici soţ supravieţuitor, precum şi în cazul în care fraţii/surorile şi soţul supravieţuitor al defunctului nu
îndeplinesc condiţiile de a moşteni. Într-o asemenea situaţie, sunt aplicabile dispoziţiile art. 979 alin. (1) şi 980 NCC, potrivit
cărora ascendenţii privilegiaţi vor culege moştenirea sau partea din moştenire cuvenită clasei a doua, în mod egal.

6 Dacă însă, de cuius are numai ascendenţi privilegiaţi, iar pe soţul supravieţuitor l-a dezmoştenit, acesta din urmă va
culege numai rezerva legală, restul moştenirii cuvenindu-se părinţilor defunctului [art. 1075 alin. (1) NCC]. Drept
urmare, soţul supravieţuitor va culege ½ (reprezentând rezerva succesorală) din cota legală de ½ conferită de lege în
concurs cu ascendenţii privilegiaţi, adică ¼ din moştenire, restul de ¾ revenind părinţilor defunctului.

7 Dacă defunctul are atât părinţi, cât şi colaterali privilegiaţi, însă pe aceştia din urmă, moştenitori nerezervatari, i-a
dezmoştenit, cei dintâi, venind singuri la moştenire, vor culege întreaga moştenire.

În cazul în care ascendenţii privilegiaţi ai defunctului, moştenitori rezervatari, însă dezmoşteniţi, vin la moştenire în
concurs cu colateralii privilegiaţi, cei dintâi vor culege rezerva legală (1/2 din cota legală), iar restul va fi cules de către cei
din urmă. Drept urmare, dacă există un singur părinte al defunctului şi acesta a fost dezmoştenit, acesta va culege ½
din ¼, adică 1/8 din moştenire, restul de 7/8 revenind colateralilor privilegiaţi, indiferent de numărul lor, iar dacă la
moştenirea lui de cuius vin doi, trei sau patru părinţi, toţi dezmoşteniţi însă, aceştia vor culege împreună 1/2 din 1/2,
adică ¼ din moştenire, restul de 3/4 revenind colateralilor privilegiaţi, indiferent de numărul lor. Aşadar, cei doi, trei sau
patru ascendenţi privilegiaţi ai defunctului dezmoşteniţi vor culege din moştenirea defunctului următoarele cote:
dacă sunt doi părinţi, fiecare va culege câte 1/8 din moştenire;

dacă sunt trei părinţi, fiecare va culege câte 1/12 din moştenire;
dacă sunt patru părinţi, fiecare va culege câte 1/16 din moştenire.
Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al ascendenţilor privilegiaţi
Dreptul la moştenire al ascendenţilor privilegiaţi prezintă următoarele caractere juridice:
- nu beneficiază de reprezentare, putând culege moştenirea numai în nume propriu;

33
sunt moştenitori rezervatari (art. 1087 NCC);

sunt moştenitori sezinari [art. 1126 alin. (1) NCC];

nu au obligaţia de a raporta donaţiile primite de la defunct.

2.2 Colateralii privilegiaţi. Noţiune

Colateralii privilegiaţi sunt denumiţi astfel, întrucât înlătură de la moştenire pe ceilalţi colaterali, numiţi ordinari,
reprezentaţi de unchi, mătuşi, veri primari, fraţi şi surori ai bunicilor defunctului.

Sunt colaterali privilegiaţi ai defunctului, potrivit dispoziţiilor art. 976 alin. (2) NCC, următoarele categorii de rude:
- fraţii şi surorile defunctului, rude de gradul al II-lea;

- copiii fraţilor şi surorilor defunctului, rude de gradul al III-lea; 3 - nepoţii fraţilor şi surorilor defunctului, rude de gradul al IV-lea.

Fac parte din subclasa colateralilor privilegiaţi, următoarele categorii de fraţi: 1 a) fraţii buni, care au aceeaşi mamă şi
acelaşi tată, fiind rezultaţi din aceeaşi căsătorie;
b) fraţii uterini, care au aceeaşi mamă şi taţi diferiţi, respectiv fraţii consangvini sau cosângeni, care au acelaşi tată şi
mame diferite, aceştia fiind rezultaţi din căsătorii diferite sau din afara căsătoriei;

3 c) fraţii rezultaţi din adopţie;

De lege lata, fraţii rezultaţi din adopţie au vocaţie la moştenirea fratelui defunct, întrucât adopţia generează relaţii
de rudenie atât între adoptat şi adoptator, cât şi între adoptat şi familia adoptatorului, încetând relaţiile de rudenie
dintre adoptat şi familia firească a acestuia. În cazul adopţiei cu efecte restrânse, la moştenirea adoptatului vor veni
numai fraţii fireşti.

1 d) fraţii/colateralii rezultaţi prin reproducere umană asistată medical cu terţ donator. Au vocaţie la moştenirea
defunctului rezultat prin reproducere umană, în calitate de colaterali privilegiaţi, ceilalţi copii ai părinţilor care au consimţit
în condiţiile legii la această metodă. De asemenea, la moştenirea lui de cuius pot veni colaterali, fraţi, nepoţi, strănepoţi
rezultaţi prin reproducere umană asistată medical cu terţ donator. În virtutea dispoziţiilor noului Cod civil, copiii rezultaţi
prin această metodă devin rude cu părinţii care au consimţit la aceasta, precum şi cu rudele acestora, dobândind astfel
vocaţie succesorală faţă de aceştia. În schimb însă, aceştia nu stabilesc nicio relaţie de rudenie cu

terţul donator şi cu rudele acestuia.

Împărţirea moştenirii între colateralii privilegiaţi şi între aceştia şi ascendenţii privilegiaţi

Cât priveşte împărţirea moştenirii în cazul colateralilor privilegiaţi, noul Cod civil distinge, ca şi în cazul ascendenţilor privilegiaţi, între următoarele
ipoteze:

A) colateralii privilegiaţi vin la moştenire în concurs cu soţul supravieţuitor al defunctului şi cu ascendenţii privilegiaţi ai acestuia.

34
Pentru determinarea cotei care revine fiecărei categorii de moştenitori, în această ipoteză, ca şi în cazul subclasei
ascendenţilor privilegiaţi, trebuie parcurse următoarele două etape:
a) determinarea cotei clasei a II-a în concurs cu soţul supravieţuitor;

Potrivit dispoziţiilor art. 977 alin. (1) NCC, aceasta este de două treimi din moştenire.
b) determinarea, în cadrul clasei a II-a, a cotei colateralilor privilegiaţi.

Potrivit dispoziţiilor art. 978 NCC, cota care se cuvine colateralilor privilegiaţi diferă în funcţie de numărul ascendenţilor
privilegiaţi cu care cei dintâi vin în concurs. Astfel:

în cazul în care, la moştenire, colateralii privilegiaţi vin în concurs cu un singur părinte, cei dintâi vor culege, indiferent
de numărul lor, ¾ din moştenire, restul de 1/4 revenind unicului ascendent privilegiat al defunctului;

în cazul în care la moştenire colateralii privilegiaţi vin în concurs cu doi părinţi, cei dintâi vor culege, indiferent de
numărul lor, ½ din moştenire, restul de 1/2 revenind ascendenţilor privilegiaţi ai defunctului;
Şi în acest caz, vom preciza că aceste cote vor fi raportate la 2/3 din moştenire, întrucât, în ipoteza noastră, colateralii
privilegiaţi suportă pe lângă concursul ascendenţilor privilegiaţi şi concursul soţului supravieţuitor al defunctului.

Pentru o mai bună înţelegere a modului în care este împărţită moştenirea defunctului, vom lua următorul exemplu: Au
vocaţie concretă la moştenirea lui de cuius soţul supravieţuitor, cei doi părinţi ai acestuia şi cei trei fraţi buni. Într-o asemenea
situaţie, soţul supravieţuitor va culege 1/3 din moştenire, cei doi părinţi vor primi împreună de asemenea 1/3 din moştenire
(1/2 din 2/3), adică câte 1/6 fiecare, iar cei trei fraţi vor culege împreună restul de 1/3 (1/2 din 2/3), adică 1/9 fiecare.

B) Colateralii privilegiaţi vin la moştenire numai în concurs cu soţul supravieţuitor al defunctului, caz în care cei dintâi
vor culege o cotă de ½ din moştenire [art. 977 alin. (2) NCC];
C) Colateralii privilegiaţi vin la moştenire numai în concurs cu ascendenţii privilegiaţi, caz în care moştenirea se împarte, potrivit dispoziţiilor art. 978
NCC, astfel:

în cazul în care colateralii privilegiaţi vin la moştenire în concurs cu un singur părinte al defunctului, aceştia vor împărţi,
în mod egal, indiferent de numărul lor, cota de 3/4;

în cazul în care colateralii privilegiaţi vin la moştenire în concurs cu doi părinţi ai defunctului, cei dintâi vor împărţi, în mod egal, indiferent de
numărul lor, cota de 1/2;

Aşa cum am arătat şi cu ocazia analizei drepturilor succesorale ale ascendenţilor privilegiaţi, cota colateralilor
privilegiaţi nu este influenţată în niciun fel de concursul a trei sau patru ascendenţi privilegiaţi, întrucât aceştia din
urmă, indiferent de numărul lor, vor culege împreună aceeaşi cotă de ½.

D) Colateralii privilegiaţi vin la moştenire singuri, caz în care aceştia vor culege întreaga moştenire.

35
În toate cazurile, partea din moştenire care revine colateralilor privilegiaţi se împarte, în mod egal, între moştenitorii de
acelaşi grad [art. 981 alin. (1) NCC]. Această regulă comportă însă două excepţii:

dacă descendenţii fraţilor şi surorilor defunctului vin la moştenire prin reprezentare, împărţirea se va face pe tulpini [art. 981 alin. (2) NCC];

dacă la moştenirea defunctului vin atât fraţi buni, cât şi fraţi uterini sau consangvini, împărţirea se va face pe linii [art. 981 alin. (3) NCC].

Fraţii buni sunt cei care au aceeaşi mamă şi acelaşi tată, indiferent că aceştia sunt rezultaţi, din aceeaşi căsătorie sau din
căsătorii diferite, din afara căsătoriei, din adopţia cu efecte depline, încuviinţată de ambii soţi sau prin reproducere
umană asistată medical cu terţ donator.

Fraţii uterini sunt cei care au aceeaşi mamă, indiferent că sunt rezultaţi din aceeaşi căsătorie sau din căsătorii diferite,
din afara căsătoriei, din adopţia cu efecte depline, încuviinţată numai de mamă sau prin reproducerea umană asistată
medical cu terţ donator încuviinţată numai de mamă.

Fraţii consangvini sunt acei fraţi care au acelaşi tată, indiferent că sunt rezultaţi din aceeaşi căsătorie, din căsătorii
diferite, din afara căsătoriei sau din adopţia cu efecte depline, încuviinţată numai de tată.

În acest caz, cota care se cuvine colateralilor privilegiaţi se împarte, aşa cum am mai arătat, în două linii egale -
dimidia maternis şi dimidia paternis. Linia maternă se va împărţi între fraţii uterini, iar linia paternă între
fraţii consangvini. Fraţii buni vor culege câte o linie atât din dimidia maternis, cât şi din dimidia paternis,
întrucât ei beneficiază de privilegiul dublei legături [art. 981 alin. (4) NCC].

Împărţirea pe linii se impune a fi aplicată, alături de împărţirea pe tulpini, în cazul reprezentării fraţilor/surorilor
defunctului, buni, uterini sau consangvini. De asemenea, se impune a opera împărţirea pe linii şi în cazul în care, la
moştenirea defunctului, vin numai nepoţii sau strănepoţii de frate/soră (bun, uterin sau consangvin), în nume propriu. Acest
fapt devine posibil dacă fraţii defunctului în mai multe linii sunt renunţători sau nedemni de a moşteni.

Pentru a opera împărţirea pe linii, este necesar ca fraţii/surorile defunctului să fie în linii diferite, neprezentând
importanţă faptul că descendenţii acestora provin sau nu din căsătorii diferite sau că, la data deschiderii moştenirii,
defunctul are sau nu ascendenţi privilegiaţi şi/sau soţ supravieţuitor.

Dacă însă defunctul are fraţi numai dintr-o linie, aceştia vor culege întreaga cotă a colateralilor privilegiaţi.

Constituie un exemplu de împărţire pe linii următorul: defunctul are, la data deschiderii moştenirii, 2 părinţi (fireşti) şi
6 fraţi (2 fraţi uterini, 3 fraţi consangvini şi un frate bun). Moştenirea acestuia se va împărţi astfel:
părinţii vor culege ½ din moştenire;
restul de ½, constituind cota colateralilor privilegiaţi, se va împărţi în două părţi egale (1/4 fiecare), întrucât defunctul are fraţi pe mai multe linii;
dimidia maternis va fi împărţită în trei linii egale (1/12 fiecare), întrucât defunctul
are doi fraţi de mamă şi un frate bun;

36
dimidia paternis va fi împărţită în patru linii egale (1/16 fiecare), întrucât defunctul are trei fraţi de tată şi un frate bun;

fratele bun a cules două linii, una din partea mamei (1/12) şi una din partea tatălui (1/16) întrucât are o dublă legătură cu defunctul.

Remarcăm astfel că principiul egalităţii între rudele de acelaşi grad se aplică, numai în interiorul liniilor.

Putem completa exemplul ales, cu un alt element, pentru a arăta cum operează reprezentarea, în privinţa fraţilor de pe linii
diferite. Astfel, presupunem că unul dintre fraţii de mamă ai defunctului şi unul dintre fraţii de tată ai acestuia sunt decedaţi
sau nedemni, la data deschiderii succesiunii. Din partea fratelui uterin predecedat sau nedemn, defunctul are trei nepoţi, iar
din partea celui consangvin are doi nepoţi. Nepoţii, reprezentându-i pe ascendenţii lor, vor culege partea acestora din
moştenire astfel:

cei trei nepoţi de frate uterin vor culege împreună cota de 1/12, revenindu-i fiecăruia o cotă de 1/36;

cei doi nepoţi de frate consangvin vor culege împreună cota de 1/16, revenindu-i fiecăruia o cotă de 1/32.

Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al colateralilor privilegiaţi

Dreptul la moştenire al colateralilor privilegiaţi prezintă următoarele caractere juridice:
pot culege moştenirea atât în nume propriu, cât şi prin reprezentare;
nu sunt moştenitori rezervatari;
nu sunt moştenitori sezinari.

Drept urmare, colateralii privilegiaţi intră în stăpânirea de fapt a moştenirii numai prin eliberarea certificatului de
moştenitor, dar cu efect retroactiv din ziua deschiderii moştenirii [art. 1127 alin. (1) NCC]. Până la intrarea în stăpânirea
de fapt a moştenirii, colateralii privilegiaţi, ca moştenitori legali nesezinari nu pot fi urmăriţi în calitate de moştenitor
[art. 1127 alin. (2) NCC].
nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor.

3. Clasa a III-a de moştenitori legali. Noţiune

Clasa a III-a de moştenitori legali este clasa ascendenţilor ordinari. Aceştia sunt denumiţi astfel, întrucât sunt înlăturaţi
de la moştenire, de ascendenţii privilegiaţi. Fac parte din această clasă, potrivit dispoziţiilor art. 982 alin. (1) NCC,
bunicii, străbunicii etc. ai defunctului, fără limită de grad şi indiferent de faptul că sunt din căsătorie, din afara
căsătoriei, rezultaţi din adopţie sau prin metoda reproducerii umane asistată medical cu terţ donator.

În lumina dispoziţiilor noului Cod civil, la moştenirea defunctului adoptat, pot veni numai ascendenţii ordinari din
familia adoptatoare, nu şi cei din familia firească. În cazul adopţiei cu efecte restrânse, vor veni la moştenirea
adoptatului numai ascendenţii ordinari din familia firească.

Potrivit dispoziţiilor art. 982 alin. (2) NCC, ascendenţii ordinari pot veni la moştenire „dacă descendenţii, ascendenţii privilegiaţi şi
colateralii privilegiaţi nu

37
îndeplinesc condiţiile necesare de a moşteni”. Deşi Legea nr. 287/2009 asigură o reglementare corespunzătoare
drepturilor succesorale ale rudelor defunctului aparţinând clasei a treia de moştenitori legali, aceasta nu a avut în vedere
însă toate situaţiile în care ascendenţii ordinari ai defunctului pot veni la moştenirea acestuia. În cele ce urmează, vom
enumera exhaustiv, aceste situaţii. Astfel, ascendenţii ordinari vin la moştenire în cazul în care:
lipsesc moştenitorii din primele două clase;

moştenitorii din primele două clase sunt renunţători;

moştenitorii din primele două clase sunt nedemni;

în afară de ascendenţi ordinari, defunctul are colaterali privilegiaţi, pe care i-a dezmoştenit, însă. Prin dezmoştenire,
colateralii privilegiaţi, nefiind moştenitori rezervatari, sunt înlăturaţi de la moştenire;
defunctul are numai moştenitori rezervatari (descendenţi şi ascendenţi privilegiaţi), însă aceştia au fost dezmoşteniţi. Prin urmare,
moştenitorii rezervatari dezmoşteniţi vor culege numai rezerva legală, restul revenindu-le ascendenţilor ordinari.

Prezenţa moştenitorilor din această clasă înlătură de la moştenire pe cei din ultima
clasă.

Împărţirea moştenirii
Ascendenţii ordinari culeg moştenirea, numai în lipsa rudelor din prima şi a doua clasă. Ei vin la moştenire, potrivit
dispoziţiilor art. 982 alin. (3), în ordinea gradelor de rudenie, mai întâi bunicii, rude de gradul al II-lea, apoi străbunicii,
rude de gradul al III-lea şi apoi ceilalţi ascendenţi, în ordinea gradelor, la infinit. Aceştia vor culege moştenirea, în cote
egale [art. 982 alin. (5) NCC].

Dacă la moştenire vine şi soţul supravieţuitor al defunctului, mai întâi se va stabili cota acestuia de ¾ şi apoi, restul de ¼
se va împărţi, în mod egal, ascendenţilor preferabili în grad [art. 982 alin. (4) NCC].

Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al ascendenţilor ordinari

Dreptul la moştenire al ascendenţilor ordinari prezintă următoarele caractere juridice:
ascendenţii ordinari nu pot veni la moştenire prin reprezentare;
ascendenţii ordinari nu sunt moştenitori rezervatari, putând fi înlăturaţi de la moştenire prin dezmoştenire;

ascendenţii ordinari nu sunt moştenitori sezinari;

ascendenţii ordinari cu datorează raportul donaţiilor.

4. Clasa a IV-a de moştenitori legali. Noţiune

Clasa a IV-a de moştenitori este clasa colateralilor ordinari. Fac parte din această clasă, potrivit dispoziţiilor art. 983 alin.
(1) NCC, „…rudele colaterale ale defunctului până la gradul al patrulea inclusiv, cu excepţia colateralilor privilegiaţi”.
Aşadar, fac parte din clasa a IV-a de moştenitori următoarele categorii de rude:

38
unchii şi mătuşile, rude de gradul al III-lea;

verii primari, rude de gradul al IV-lea;

fraţii şi surorile bunicilor, rude de gradul al IV-lea.
Rudele colaterale, care fac parte din această clasă, pot fi din căsătorie, din afara acesteia, rezultate din adopţie sau prin reproducere umană asistată
medical cu terţ donator.

În lumina dispoziţiilor noului Cod civil, la moştenirea defunctului adoptat, pot veni numai colateralii ordinari din
familia adoptatoare, nu şi cei din familia firească. În cazul adopţiei cu efecte restrânse, vor veni la moştenirea
adoptatului numai colateralii ordinari din familia firească.

Colateralii ordinari pot accede la moştenire, potrivit dispoziţiilor art. 983 alin. (2) NCC, „…dacă descendenţii, ascendenţii
privilegiaţi, colateralii privilegiaţi şi ascendenţii ordinari nu îndeplinesc condiţiile necesare pentru a moşteni”. Aşadar,
colateralii ordinari vin la moştenire în următoarele situaţii:
lipsesc moştenitorii din primele trei clase;
moştenitorii din primele trei clase sunt renunţători;
moştenitorii din primele trei clase sunt nedemni;
în afară de colaterali ordinari, defunctul are colaterali privilegiaţi şi ascendenţi ordinari, pe care i-a dezmoştenit, însă. Prin
dezmoştenire, colateralii privilegiaţi şi ascendenţii ordinari, nefiind moştenitori rezervatari, sunt înlăturaţi de la moştenire;

defunctul are numai moştenitori rezervatari (descendenţi şi ascendenţi privilegiaţi), însă aceştia au fost dezmoşteniţi. În
consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 964 alin. (2) NCC, moştenitorii rezervatari dezmoşteniţi vor culege numai rezerva
legală, restul revenindu-le colateralilor ordinari.

Împărţirea moştenirii
Colateralii ordinari vin la moştenire, în lipsa rudelor din celelalte clase de moştenitori. Colateralii ordinari în grad
preferabil (unchii şi mătuşile defunctului) vor înlătura de la moştenire pe colateralii ordinari în grad subsecvent (verii
primari şi fraţii/surorile bunicilor defunctului), în temeiul dispoziţiilor art. 983 alin. (3) NCC. Colateralii de acelaşi grad
vor culege moştenirea, potrivit dispoziţiilor art. 983 alin. (5), în cote egale.

În caz de concurs cu soţul supravieţuitor al defunctului, se va determina cu prioritate cota acestuia de 3/4, restul de ¼
revenind, în mod egal, colateralilor ordinari, indiferent de numărul lor [art. 983 alin. (4) NCC].

Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al colateralilor ordinari

Dreptul la moştenire al colateralilor ordinari prezintă următoarele caractere juridice:
nu beneficiază de reprezentare;
nu sunt moştenitori rezervatari, putând fi înlăturaţi de la moştenire de către defunct prin dezmoştenire;

nu sunt moştenitori sezinari, având nevoie de certificatul de moştenitor pentru a intra în posesia bunurilor succesorale;

nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor primite de la defunct.

39
TESTAMENTUL

Consideraţii generale privind testamentul

Testamentul este actul unilateral, personal şi revocabil prin care o persoană, numită testator, dispune în una dintre
formele cerute de lege, pentru timpul cât nu va mai fi în viaţă.

Din definiţia testamentului rezultă şi caracterele juridice ale acestuia. Astfel, actul de ultimă voinţă este un act juridic
unilateral, prezentând caracter personal, revocabil, solemn şi mortis causa.

Condiţiile de validitate ale testamentului

Testamentul trebuie să îndeplinească condiţiile de validitate prevăzute de art. 1179 NCC privind capacitatea, consimţământul, obiectul şi
cauza. Mai mult, testamentul fiind un act juridic solemn, este necesar ca acesta să îmbrace forma solemnă.

1. Capacitatea de a dispune şi de a primi prin testament

Potrivit dispoziţiilor art. 987 alin. (1) NCC, "Orice persoană poate face şi primi liberalităţi, cu respectarea regulilor
privind capacitatea". De asemenea, este capabil de a primi prin testament oricine este conceput la data morţii
testatorului, întrucât, în temeiul dispoziţiilor art. 36 NCC, „Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă
numai dacă el se naşte viu”.

Regula este reprezentată, aşadar, de capacitate, în timp ce incapacitatea reprezintă excepţia. Constituind excepţia,
incapacităţile trebuie să fie expres prevăzute de lege şi sunt de strictă interpretare.

1.1. Capacitatea de a dispune prin testament - Cine poate dispune prin testament?

Condiţia capacităţii de a dispune prin testament trebuie îndeplinită la data la care testatorul îşi exprimă consimţământul [art. 987 alin. (2) NCC].

Are capacitatea de a dispune prin testament persoana fizică care a împlinit vârsta de 18 ani şi minorul de 16 ani căsătorit.

Cât priveşte incapacitatea de a dispune prin testament, noul Cod civil, prin dispoziţiile art. 988, arată că cel lipsit de
capacitate de exerciţiu (anume, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani şi interzisul judecătoresc) sau cu capacitate
restrânsă de exerciţiu (minorul cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani) nu poate dispune de bunurile sale prin testament
[art. 988 alin. (1) NCC].

Mai mult, „nici chiar dupã dobândirea capacitãþii depline de exerciþiu, persoana nu poate dispune prin liberalitãþi în
folosul celui care a avut calitatea de reprezentant ori ocrotitor legal al sãu, înainte ca acesta sã fi primit de la instanþa de
tutelã descãrcare pentru gestiunea sa” [art. 988 alin. (2) NCC]. În mod excepþional însã, persoana majorã poate testa în
favoarea ocrotitorului sau reprezentantului sãu legal, chiar mai înainte ca acesta din

40
urmã sã fie descãrcat de gestiune, dacã reprezentantul sau, dupã caz, ocrotitorul legal este ascendentul testatorului [art. 988 alin. (2) NCC].

Nesocotirea acestei incapacitãþi atrage nulitatea relativã a testamentului.

1.2. Capacitatea de a primi prin testament - Cine poate fi gratificat prin

testament?

Potrivit dispoziţiilor art. 987 alin. (1) NCC, orice persoană poate fi gratificată prin testament. Condiţia capacităţii de a primi
prin testament trebuie îndeplinită la data deschiderii moştenirii testatorului [art. 987 alin. (4) NCC]. Aşadar, poate fi
gratificată prin testament, persoana fizică concepută, sub condiţia de a se naşte vie (art. 36 NCC) şi persoana juridică, de la
data actului de înfiinţare sau, în cazul fundaţiilor testamentare, din momentul deschiderii moştenirii testatorului, chiar şi în
cazul în care legatele nu sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod legal (art. 208 NCC).

Persoana juridică poate dobândi prin liberalităţi orice drepturi şi obligaţii, în afara acelora care, prin natura lor sau
potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice [art. 206 alin. (1) NCC]. Mai mult, persoanele juridice fără scop
patrimonial pot dobândi prin testament numai acele drepturi şi obligaţii civile, care sunt necesare pentru realizarea
scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut [art. 206 alin. (2) NCC].

Cât priveşte incapacităţile speciale de a primi prin testament, noul Cod civil distinge între incapacităţi speciale în
materia liberalităţilor (aşadar, incapacităţi comune donaţiei şi legatului) şi incapacităţi speciale în materia legatelor.

Constituie incapacităţi speciale cu incidenţă atât în materia donaţiilor, cât şi a legatului următoarele:

incapacitatea care priveşte medicii, farmaciştii sau alte persoane care, în mod direct sau indirect, i-au acordat îngrijire de
specialitate testatorului pentru boala care este cauză a decesului [art. 990 alin. (1) NCC]. Pentru a opera această
incapacitate, este necesar ca persoanele menţionate să-i acorde testatorului îngrijire de specialitate, în perioada în care
acesta din urmă a redactat testamentul.

Cu titlu de excepţie, sunt valabile următoarele categorii de legate [art. 990 alin. (2)
NCC]:
- legatele dispuse în favoarea soţului, rudelor în linie dreaptă sau colateralilor privilegiaţi, chiar dacă aceştia i-au acordat testatorului asistenţă
de specialitate pentru boala care este cauză a decesului, în perioada în care acesta din urmă şi-a redactat testamentul;

- legatele dispuse în favoarea altor rude până la al patrulea grad inclusiv, dacă, la data întocmirii testamentului,
testatorul nu are soţ şi nici rude în linie dreaptă sau colaterali privilegiaţi.
incapacitatea care priveşte preoţii sau alte persoane care i-au acordat asistenţă religioasă testatorului, în timpul bolii
care este cauză a decesului. Ca şi în cazul medicilor, farmaciştilor şi persoanelor asimilate de lege acestora, este valabil
legatul dispus în favoarea preotului sau persoanelor asimilate acestuia, care au faţă de testator calitatea de soţ, rude în
linie dreaptă sau colaterali privilegiaţi, sau, în lipsa acestora, rude până la al patrulea grad inclusiv [art. 990 alin. (3)
NCC].

41
Nesocotirea acestei incapacităţi speciale atrage nulitatea relativă a legatului. Dacă testatorul a decedat din cauza bolii, termenul de prescripţie
a acţiunii în nulitate relativă curge de la data la care moştenitorii au luat cunoştinţă de existenţa legatului [art. 990 alin.

(4) NCC], iar dacă testatorul s -a restabilit, legatul devine valabil [art. 990 alin. (5) NCC]. Constituie incapacităţi speciale în materia legatelor, potrivit
dispoziţiilor art. 991
NCC, următoarele:
incapacitatea de a primi a notarului public care a autentificat testamentul;

incapacitatea de a primi a interpretului care a participat la procedura de autentificare a testamentului;

incapacitatea de a primi a martorilor care-l asistă pe testator cu ocazia autentificării testamentului, respectiv a
martorilor care trebuie să semneze testamentele privilegiate;
incapacitatea de a primi a agenţilor instrumentatori ai testamentelor privilegiate (funcţionarul competent al autorităţii
civile locale, în caz de epidemii, catastrofe, războaie sau alte asemenea împrejurări excepţionale; comandantul vasului
sau cel care îl înlocuieşte pe acesta; comandantul unităţii militare sau cel care îl înlocuieşte pe acesta; directorul, medicul
şef al instituţiei sanitare, medicul şef al serviciului sau medicul de gardă);

incapacitatea de a primi a persoanelor care au acordat în mod legal asistenţă juridică la redactarea testamentului.

Nerespectarea acestor incapacităţi atrage, de asemenea, sancţiunea nulităţii relative.

1.3. Simulaţia în materia incapacităţilor speciale de a primi - Prezumţia de persoane interpuse

Dispoziţia testamentară va fi anulabilă, chiar dacă testatorul, în scopul de a face inaplicabile dispoziţiile legale care
instituie incapacităţi de a primi prin testament, recurge la interpunerea de persoane, gratificând o altă persoană
(capabilă), în sarcina căreia instituie obligaţia de a restitui legatul persoanei incapabile.

Fraudarea legii în astfel de cazuri trebuie dovedită. Pentru a atenua dificultatea realizării acestei dovezi, legiuitorul [în
art. 992 alin. (1) NCC] a instituit prezumţia relativă, potrivit căreia sunt persoane interpuse: ascendenţii, descendenţii şi
soţul persoanei incapabile de a primi prin testament, precum şi ascendenţii şi descendenţii soţului acestei persoane. În
consecinţă, aceste persoane devin incapabile de a primi, iar dispoziţiile testamentare făcute în favoarea lor sunt
anulabile.

2. Consimţământul

Potrivit dispoziţiilor art. 1038 alin. (1) NCC „Testamentul este valabil numai dacă dispunătorul a avut discernământ şi consimţământul său nu a fost
viciat”.
În principiu, în materie testamentară, consimţământul testatorului poate fi viciat prin eroare, dol sau violenţă, leziunea neputând fi întâlnită în
această materie.

Eroarea poate atrage vicierea consimţământului şi anulabilitatea testamentului, numai în măsura în care, la momentul
redactării testamentului, testatorul s-a aflat într-o eroare esenţială [art. 1207 alin. (1) NCC]. Eroarea este esenţială şi
poate atrage anularea testamentului în următoarele ipoteze:

42
poartă asupra identităţii legatarului sau asupra calităţilor sale esenţiale, în absenţa cărora testatorul nu l-ar fi gratificat
(testatorul a considerat că legatarul este copilul său din afara căsătoriei);

poartă asupra motivului determinant al testamentului (testatorul nu a ştiut că are rude de sânge; dacă testatorul ar fi
cunoscut despre existenţa unor rude de sânge, acesta nu ar fi instituit legatari).
Teoretic, testamentul poate fi anulat pentru vicierea consimţământului testatorului prin violenţă, fizică sau morală. În
practică însă, o asemenea ipoteză nu este întâlnită, întrucât testatorul, al cărui consimţământ a fost viciat prin violenţă,
are posibilitatea ca, ulterior, să revoce un astfel de testament.

Cel mai frecvent, în materie testamentară, este întâlnit dolul. În art. 1038 alin. (2), noul Cod civil arată că „dolul poate
atrage anularea testamentului, chiar dacă manoperele dolosive nu au fost săvârşite de beneficiarul dispoziţiilor
testamentare şi nici nu au fost cunoscute de către acesta”.

Şi în lumina dispoziţiilor noului Cod civil, putem aprecia că dolul prezintă în materie testamentară unele particularităţi,
reprezentate de captaţie şi sugestie. Vicierea consimţământului prin dol constă în utilizarea de către legatar (sau de către
reprezentantul, prepusul sau gerantul afacerilor legatarului) a unor manopere viclene pentru a câştiga încrederea
testatorului şi pentru a-l determina să dispună, în sensul în care nu ar fi făcut-o, din proprie iniţiativă.

Este dificil de realizat o distincţie netă între cele două forme ale dolului, în materie testamentară, întrucât acestea se
întrepătrund atât din punctul de vedere al activităţilor folosite, cât şi al scopului urmărit.

În esenţă, captaţia constă în folosirea de către o persoană a unor manopere dolosive şi a unor mijloace frauduloase
directe şi brutale (precum: sechestrarea dispunătorului, interceptarea corespondenţei acestuia, îndepărtarea rudelor şi a
prietenilor etc.), în scopul de a câştiga încrederea dispunătorului, înşelându-i buna-credinţă şi determinându-l să o
gratifice prin testament.

Sugestia însă constă în folosirea unor mijloace indirecte şi cu caracter ascuns, insidios, rafinat (precum: şiretenii,
afirmaţii mincinoase la adresa diferiţilor moştenitori legali, specularea anumitor concepţii sau sentimente ale
testatorului), în scopul de a sădi în mintea testatorului ideea de a face o liberalitate, pe care altfel nu ar fi făcut-o.

Sugestia şi captaţia atrag anularea testamentului, numai în măsura în care au alterat consimţământul testatorului, în
sensul că, fără exercitarea lor, acesta nu ar fi făcut o liberalitate. Aşadar, prin ele însele, captaţia şi sugestia nu constituie
cauze de anulare a testamentului. Afecţiunea simulată faţă de testator sau prestarea interesată a unor servicii sau
îngrijiri nu atrag nulitatea testamentului, dacă nu l-au determinat pe testator să facă o liberalitate. Nu trebuie
confundate manoperele dolosive, cu adevăratele manifestări de compasiune şi de întrajutorare firească între oameni,
care nu sunt rezultatul unei intenţii frauduloase de captaţie şi sugestie.

În concluzie, pentru a fi în prezenţa dolului, în materie testamentară, trebuie îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiţii:

a) utilizarea unor manopere şi mijloace viclene, frauduloase;

43
intenţia de a induce în eroare cu rea-credinţă pe testator;

manoperele frauduloase să aibă ca rezultat alterarea voinţei testatorului, acesta dispunând în sensul în care nu ar fi făcut-o din proprie iniţiativă.

Întrucât testamentul este un act unilateral, nu trebuie îndeplinită, în această materie, condiţia ca dolul să provină de la cealaltă parte, acesta putând
proveni de la orice persoană.

Aprecierea notarului, inserată în testamentul autentic, potrivit căreia consimţământul testatorului nu a fost viciat la momentul întocmirii
actului de ultimă voinţă, face dovadă numai până la proba contrară, putând fi combătută prin orice mijloc de probă.

În materia testamentului cu conţinut complex, cuprinzând mai multe acte juridice de sine-stătătoare, putem întâlni un
consimţământ viciat numai parţial, astfel încât unele dispoziţii testamentare să fie anulate pentru vicierea
consimţământului, iar altele să fie perfect valabile.

În cazul vicierii consimţământului testatorului, va interveni sancţiunea nulităţii relative.

3. Obiectul

Pentru a fi valabil, obiectul testamentului trebuie să fie, sub sancţiunea nulităţii absolute, determinat şi licit. Obiectul este ilicit
atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor moravuri [art. 1225 alin. (2) şi (3) NCC].

Valabilitatea obiectului testamentului trebuie apreciată, raportat la momentul deschiderii succesiunii, pentru că la acest
moment actul de ultimă voinţă al defunctului îşi produce efectele. Aşadar, în practică, poate fi întâlnită situaţia ca un
legat, al cărui obiect nu se afla la momentul întocmirii testamentului în circuitul civil, să producă efecte juridice, întrucât
obiectul său se afla, la data deschiderii moştenirii, în comerţ [art. 1227 NCC].

În cazul testamentului cu conţinut complex, trebuie examinate condiţiile de valabilitate a obiectului, separat, pentru
fiecare act juridic cuprins în testament. Aşadar, ca şi în cazul vicierii consimţământului, putem întâlni, în cuprinsul
aceluiaşi testament, dispoziţii al căror obiect să fie valabil şi dispoziţii anulabile pentru nevalabilitatea obiectului.

Obiectul legatului trebuie să fie în circuitul civil [art. 1229 NCC]. El poate fi reprezentat şi de un bun viitor, mai puţin de
o moştenire nedeschisă [art. 956 NCC]. Potrivit dispoziţiilor art. 1064 NCC, este valabil, de asemenea, legatul cu titlu
particular al bunului altuia, dacă testatorul a dispus în cunoştinţă de cauză.

4. Cauza (scopul)

Cauza testamentului reprezintă motivul care-l determină pe testator să întocmească testamentul [art. 1235 NCC]. Pentru
a fi valabilă, cauza testamentului trebuie să existe, să fie licită şi morală. Cauza este ilicită când este contrară legii şi
ordinii publice şi este imorală, când este contrară bunelor moravuri [art. 1236 NCC].

Lipsa cauzei atrage nulitatea relativă a testamentului, iar cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a testamentului [art. 1238 NCC].

Valabilitatea cauzei trebuie apreciată, la momentul deschiderii moştenirii şi trebuie analizată separat, pentru fiecare act al testamentului
complex.

44
Cauza testamentului este valabilă, dacă este întemeiată pe voinţa testatorului de a gratifica, fără să urmărească obţinerea unui echivalent în schimb.

Interesează şi în materie testamentară nu numai cauza imediată – causa proxima (abstractă şi invariabilă,
constând în animus testandi), ci şi cauza mediată – causa remota (concretă şi variabilă de la caz la caz,
reprezentată de motivul care l-a determinat pe testator să dispună prin legat).

Imoralitatea cauzei este invocată în practică, cu precădere, în cazul legatului făcut în favoarea concubinului. Literatura
de specialitate şi practica judecătorească au apreciat că are cauză imorală, fiind aşadar nul, numai legatul făcut pentru a
determina începerea sau continuarea relaţiilor de concubinaj sau pentru a remunera întreţinerea relaţiilor sexuale.
Aşadar, concubinajul nu constituie, în sine, o cauză de nulitate a testamentului.

Nevalabilitatea cauzei trebuie dovedită, prin orice mijloc de probă, de către cel care o invocă, valabilitatea cauzei fiind prezumată până la
proba contrară.

Forma testamentului. Consideraţii generale privind forma testamentului

Potrivit dispoziţiilor art. 1034 NCC, testamentul este un act solemn, nerespectarea acestei exigenţe atrăgând nulitatea
absolută a liberalităţii mortis causa. Aşadar, forma testamentului este cerută ad validitatem şi nu ad probationem.
Legea nr. 287/2009 reglementează trei categorii de testamente:
testamente ordinare: testamentul olograf şi testamentul autentic (art. 1040 NCC);

testamente privilegiate: testamentul întocmit în timp de epidemii, catastrofe, războaie sau alte asemenea împrejurări
excepţionale; testamentul întocmit la bordul unei nave sau aeronave; testamentul militarilor; testamentul întocmit de
persoana internată într-o instituţie sanitară.

testamentul sumelor şi valorilor depozitate.

Toate aceste forme testamentare trebuie să îmbrace forma solemnă, nu neapărat forma autentică. Dintre toate formele
testamentare, reglementate de noul Cod civil, numai testamentul autentic trebuie să fie autentificat în condiţiile legii,
celelalte categorii trebuind să îndeplinească forma solemnă, alta decât cea autentică.

Condiţiile generale de formă

Noul Cod civil consacră două condiţii de formă, comune tuturor testamentelor: a) Forma scrisă.

Numai testamentul scris produce efecte în sistemul nostru de drept, testamentul oral fiind nul. Forma scrisă a
testamentului nu poate fi înlocuită cu înregistrarea pe peliculă sau pe bandă magnetică ori cu alte asemenea procedee
moderne, care pot ascunde o fraudă. Nici forţa majoră, nici imposibilitatea fizică a testatorului nu înlătură exigenţa
formei scrise a testamentului.

Lipsa formei scrise atrage nulitatea absolută a testamentului, aceasta putând fi invocată de orice persoană interesată şi oricând.

b) Interzicerea testamentului reciproc.

Potrivit dispoziţiilor art. 1036 NCC "Sub sancţiunea nulităţii absolute, două sau mai multe persoane nu pot dispune, prin acelaşi
testament, una în favoarea celeilalte sau în

45
favoarea unui terţ”. Prin această interdicţie, se urmăreşte garantarea caracterului personal, unilateral şi revocabil al testamentului.

În concluzie, aşadar, orice formă testamentară, reglementată de noul Cod civil, trebuie să îndeplinească aceste două
condiţii generale de formă. În plus însă, fiecare modalitate de a testa trebuie să îndeplinească şi unele condiţii speciale de
formă, a căror problematică va fi analizată în cele ce urmează.

Testamentele ordinare

Testamentul olograf. Noţiunea testamentului olograf şi reglementarea legală a acestuia

Potrivit dispoziţiilor art. 1041 NCC, "Sub sancţiunea nulităţii absolute, testamentul olograf trebuie scris în întregime, datat şi semnat de mâna
testatorului".

Drept urmare, putem aprecia că testamentul olograf este creaţia exclusivă şi personală a testatorului. Pentru a produce
efecte juridice, testamentul olograf, constituind de altfel un înscris sub semnătură privată, trebuie să îndeplinească, în
mod cumulativ, trei condiţii (speciale) de formă, care atrag calificarea acestuia ca act solemn. Aceste condiţii sunt
următoarele:
testamentul să fie scris în întregime de mâna testatorului;

testamentul să fie datat de testator;

testamentul să fie semnat de testator.

Absenţa uneia dintre aceste condiţii atrage nulitatea absolută a actului de ultimă voinţă. Spre exemplu, testamentul
allograf (scris de altul) sau de către testator, dar cu mijloace mecanice şi semnat în faţa martorilor nu este valabil, ca
testament olograf. Eventual, dacă acest înscris îndeplineşte condiţiile testamentului autentic, poate fi valabil sub această
formă, întrucât art. 1050 NCC permite conversiunea formei testamentare.

Avantajele şi inconvenientele testamentului olograf

Testamentul olograf prezintă următoarele avantaje:
poate fi făcut de orice persoană care ştie să scrie;
realizarea lui nu presupune cheltuieli;
poate fi făcut oriunde, oricând şi doar de către testator, fără ajutorul altei persoane şi fără a fi nevoie de prezenţa vreunui martor;

asigură secretul deplin al dispoziţiilor de ultimă voinţă;

poate fi uşor revocat de către testator, prin distrugere voluntară.

Testamentul olograf prezintă însă şi inconveniente, precum:

voinţa testatorului poate fi uşor viciată prin dol;
testamentul poate fi uşor dosit sau falsificat;
poate fi contestat mai uşor decât celelalte forme testamentare;

poate conţine dispoziţii redactate defectuos, ridicând astfel probleme de interpretare.

46
Prin simplul fapt al încredinţării testamentului, scris, semnat şi datat de către testator, unui notar public, acesta nu se transformă în
testament autentic.

Condiţiile speciale de formă ale testamentului olograf

A) Testamentul trebuie să fie scris în întregime de mâna testatorului.

Dacă actul este scris de un terţ sau este scris de testator cu mijloace mecanice, nu suntem în prezenţa testamentului
olograf, chiar dacă acesta este datat şi semnat de către testator. Testatorul poate scrie testamentul olograf în orice limbă
(chiar şi în limba latină, care este o limbă moartă) pe care o cunoaşte, pe orice suport (hârtie, pânză, lemn, piatră, sticlă,
material plastic etc.) şi cu orice instrument (creion, pix, stilou, cretă, vopsea, cărbune etc.), cu orice fel de scriere
(caractere de mână sau de tipar, caractere stenografiate sau alfabetul special al orbilor). Testamentul olograf este valabil,
chiar dacă este scris pe mai multe suporturi materiale (mai multe foi de hârtie, spre exemplu), în măsura în care există o
legătură materială sau cel puţin intelectuală între acestea şi, de asemenea, chiar dacă este scris în mai multe etape.

Valabilitatea testamentului olograf nu este condiţionată de folosirea unor formule sacramentale. De asemenea,
validitatea acestui tip de testament nu este afectată, în principiu, de modificările, adăugirile, ştersăturile sau intercalările
făcute de testator, la momentul redactării sau ulterior acestui moment, dacă acestea reprezintă simple corecturi sau
interpretări, chiar dacă nu sunt datate şi semnate separat. Dimpotrivă, dacă intervenţia testatorului prezintă noutate
faţă de dispoziţiile testamentare iniţiale sau elimină ori modifică conţinutul iniţial al testamentului, aceasta va produce
efecte juridice, constituind un nou testament (denumit în practică codicil), numai dacă au fost scrise, datate şi semnate
de către testator.

Testatorul poate fi asistat, dar exclusiv din punct de vedere tehnic, de o terţă persoană (avocat, prieten, rudă etc.), la
redactarea testamentului olograf. Rolul terţei persoane trebuie să fie exclusiv acela de a oferi un model de testament sau
de a contribui la formularea clară a dispoziţiilor de ultimă voinţă a testatorului. Pentru a produce efecte juridice un astfel
de testament, este necesar ca voinţa autorului să fie absolut liberă.
Dacă testamentul cuprinde o scriere străină, trebuie să distingem între două ipoteze:

scrierea străină nu are legătură cu dispoziţiile testamentului, caz în care actul de ultimă voinţă a testatorului este valabil, independent
de faptul că testatorul a avut sau nu cunoştinţă despre aceasta şi independent de momentul realizării acesteia.

scrierea străină are legătură cu dispoziţiile testamentului şi testatorul a avut cunoştinţă despre aceasta, caz în care actul
mortis causa este nul; dacă testatorul nu a cunoscut despre scrierea străină, care are legătură cu dispoziţiile
testamentare, actul său de ultimă voinţă este valabil, în forma de el concepută.
B) Testamentul trebuie să fie datat de testator.

În funcţie de data testamentului olograf, pot fi stabilite elemente de importanţă majoră pentru validitatea acestuia.
Astfel, data testamentului olograf prezintă importanţă sub următoarele aspecte:

47
a) în funcţie de dată, se poate stabili dacă testatorul a avut sau nu capacitatea de a
testa;

în cazul pluralităţii de testamente succesive, cu dispoziţii contrare sau incompatibile, se poate stabili care a fost ultima
voinţă a testatorului, aceasta revocându-le pe cele care au precedat-o;

în funcţie de dată, pot fi stabilite împrejurările întocmirii testamentului, care pot atrage nulitatea acestuia (spre
exemplu, existenţa posibilităţii vicierii consimţământului testatorului).
Data poate fi plasată oriunde, la începutul, în cuprinsul sau la sfârşitul testamentului, fiind important să rezulte că ea se
referă la întregul act. De asemenea, este necesar ca datarea să fie făcută de mâna testatorului. Datarea se poate face prin
indicarea, în cifre sau în litere, a zilei, lunii şi anului în care testamentul a fost întocmit sau se poate face prin indicarea unui
eveniment (precum, ziua de Sf. Vasile 2011). Nu este necesară, pentru validitatea testamentului olograf, indicarea orei sau
locului întocmirii acestuia.

Lipsa datei atrage nulitatea absolută a testamentului.

C) Testamentul trebuie să fie semnat de testator.

Testamentul olograf trebuie semnat de mâna testatorului. Prin semnarea testamentului, testatorul atestă că dispoziţiile acestuia reprezintă voinţa sa.

Semnătura efectuată de testator „de mână” trebuie să permită identificarea acestuia. Nu este considerată semnătură, ştampila,
sigiliul sau parafa testatorului sau semnătura prin punere de deget. În toate aceste cazuri, testamentul este nul.

Semnătura nu trebuie să cuprindă numele şi prenumele testatorului. Este suficientă semnătura practicată uzual de către testator, care face posibilă
identificarea acestuia.

Ca şi data, semnătura poate fi plasată oriunde, la începutul, în cuprinsul sau la sfârşitul testamentului. Pentru
validitatea semnăturii şi implicit a testamentului, este necesar să rezulte că, prin semnătură, testatorul şi-a însuşit
conţinutul întregului act. Chiar dacă testamentul este scris pe mai multe foi, este suficientă semnătura testatorului,
aplicată la sfârşit.

Pentru ipoteza în care semnătura este aplicată pe plic, în literatura actuală de specialitate au fost exprimate mai multe
opinii. Potrivit uneia dintre acestea, semnătura de pe plic nu este valabilă, întrucât cei interesaţi ar putea introduce în
plic un simplu proiect de testament, pe care testatorul nu l-a desăvârşit. A fost formulată, de asemenea şi opinia
contrară, potrivit căreia semnătura de pe plic este valabilă. În sfârşit, a fost exprimată şi o opinie intermediară, la care
achiesăm şi noi, potrivit căreia semnătura de pe plic poate fi considerată valabilă, dacă poate fi stabilită o legătură
indisolubilă între aceasta şi conţinutul plicului, fiind exclusă posibilitatea înlocuirii conţinutului plicului cu altul, care
nu reprezintă voinţa ultimă şi definitivă a testatorului.
Absenţa semnăturii atrage nulitatea absolută a testamentului.

Deschiderea testamentului olograf

Noul Cod civil reglementează, în art. 1042, formalităţile care trebuie îndeplinite după moartea testatorului. Astfel, „Înainte de a fi
executat, testamentul olograf se va

48
prezenta unui notar public pentru a fi vizat spre neschimbare” [art. 1042 alin. (1)]. Din exprimarea legiuitorului, rezultă
că testamentul olograf, indiferent că este găsit la inventarierea bunurilor succesorale sau că este adus de partea
interesată, trebuie prezentat spre avizare oricărui notar public şi nu unuia care îşi are biroul în raza teritorială în care s-
a deschis moştenirea.

În cadrul procedurii succesorale însă, notarul public (determinat de această dată în condiţiile art. 954 alin. (3) NCC, care
reglementează locul deschiderii moştenirii) procedează, în condiţiile legii speciale, la deschiderea şi validarea
testamentului olograf şi îl depune în dosarul succesoral. Deschiderea testamentului şi starea în care acesta se găseşte se
constată prin proces-verbal [art. 1042 alin. (2) NCC].

Cei interesaţi pot primi, după vizarea spre neschimbare, pe cheltuiala lor, copii legalizate ale testamentului olograf [art. 1042 alin. (3) NCC].

După finalizarea procedurii succesorale, originalul testamentului se predă legatarilor, potrivit înţelegerii dintre ei, iar în
lipsa acesteia, persoanei desemnate prin hotărâre judecătorească [art. 1042 alin. (4) NCC].

Întrucât neîndeplinirea acestei formalităţi nu este sancţionată de noul Cod civil, apreciem că testamentul olograf poate fi
prezentat direct instanţei de judecată, în cadrul procedurii succesorale contencioase.

Testamentul autentic. Noţiunea testamentului autentic şi reglementarea legală a acestuia

Potrivit dispoziţiilor art. 1043 alin. (1) NCC, „Testamentul este autentic dacă a fost autentificat de un notar public sau de o
altă persoană învestită cu autoritate publică de către stat, potrivit legii”. Rezultă aşadar că autentificarea testamentului
poate fi realizată, în primul rând, de către notarul public, însă, alături de acesta, prin lege, mai pot fi învestite cu
asemenea atribuţii şi alte persoane (spre exemplu, reprezentanţii diplomatici ai României în străinătate).

Cu ocazia autentificării, testatorul poate fi însoţit de unul sau doi martori [art. 1043 alin. (2) NCC]. Din formularea
textului de lege, rezultă numai posibilitatea şi nu obligativitatea ca testatorul să fie însoţit de martori. De asemenea,
numărul acestora nu este determinat cu caracter imperativ, rămânând la latitudinea testatorului să decidă dacă va
aduce martori şi care va fi numărul acestora. Aşa cum o să arătăm în cele ce urmează, prezenţa a doi martori este
obligatorie însă, în cazul în care testatorul nu poate semna din orice cauză [art. 1045 alin. (1) NCC].

Avantajele şi inconvenientele testamentului autentic

Testamentul autentic prezintă următoarele avantaje:

poate apela la acest tip de testament orice persoană, care nu ştie să scrie şi/sau să citească sau care nu poate să
scrie/semneze, din cauza bolii, infirmităţii sau din orice alte cauze;
contestarea testamentului este mai anevoioasă, întrucât actul de autentificare are autoritate publică, iar conţinutul actului de ultimă voinţă
este verificat de notarul public sau de o altă persoană învestită cu autoritate publică, astfel încât nu conţine clauze contrare

49
legii sau bunelor moravuri şi nici clauze formulate confuz, care să ridice probleme de interpretare. Testamentul autentic
se bucură de prezumţia de legalitate, contrariul trebuind dovedit de către contestatar.
voinţa testatorului poate fi viciată mai greu;

testamentul nu poate fi sustras, dosit sau distrus de persoanele interesate, întrucât un formular original este păstrat în
arhiva biroului notarial. Chiar şi persoanele care, în viitor, vor fi învestite cu atribuţii de autentificare, vor trebui să
deţină, după modelul notarilor publici, un sistem de arhivare a actelor autentificate;

existenţa testamentului autentic poate fi cunoscută, la data deschiderii moştenirii, de orice persoană ce invocă un interes
legitim, întrucât noul Cod civil reglementează obligativitatea înscrierii acestei forme testamentare în Registrul naţional
notarial, ţinut în format electronic, potrivit legii. Numai sub acest aspect, inovează noul Cod civil, prin comparaţie cu
reglementarea civilă anterioară.

Testamentul autentic prezintă, însă şi inconveniente:

presupune cheltuieli materiale şi timp pentru îndeplinirea formalităţilor de autentificare;

nu asigură secretul ultimei voinţe a testatorului. Teoretic, acest risc nu există, întrucât, în temeiul dispoziţiilor Legii nr.
36/1995, notarul public şi personalul biroului notarial au obligaţia de a păstra secretul profesional. Aceeaşi obligaţie va
trebui să vizeze şi celelalte persoane învestite cu autentificarea testamentelor.

Autentificarea testamentului

Aşa cum am arătat, competenţa autentificării testamentului aparţine notarului public sau altei persoane învestită cu autoritate publică de către stat,
potrivit legii.

Noul Cod civil, prin dispoziţiile art. 1044, reglementează de o manieră expresă procedura de autentificare a
testamentului. Astfel, testatorul trebuie să-şi dicteze „… dispoziţiile în faţa notarului, care se îngrijeşte de scrierea actului
şi apoi i-l citeşte sau, după caz, i-l dă să-l citească, menţionându-se expres îndeplinirea acestor formalităţi” [art. 1044
alin (1) NCC]. Analizând acest text de lege, constatăm inconsecvenţa legiuitorului, care precizează că ultima voinţă a
testatorului va fi dictată în faţa notarului (public, adăugăm noi), fără a mai menţiona şi o altă persoană învestită cu
autoritate publică de către stat, potrivit legii, la care face referire în art. 1043 alin. (1).

Aşadar, dacă testatorul ştie şi poate să citească, persoana competentă cu autentificarea testamentului i-l va da acestuia
să-l citească. Testamentul îi va fi citit testatorului de către persoana competentă să-l autentifice, numai dacă cel dintâi nu
ştie sau nu poate citi.
„După citire, dispunătorul trebuie să declare că actul exprimă ultima sa voinţă” [art. 1044 alin. (2) NCC].

„Testamentul este semnat apoi de către testator, iar încheierea de autentificare de către notar” [art. 1044 alin. (3) NCC]. Şi
acest text de lege trebuie completat, în opinia noastră, ţinându-se cont de aceleaşi observaţii, formulate cu privire la
alineatul (1). Drept urmare, o formulare corespunzătoare a textului de lege în discuţie ar fi următoarea:

50
„Testamentul este semnat apoi de către testator, iar încheierea de autentificare de către notarul public sau o altă persoană învestită cu autoritate
publică de către stat, potrivit legii”.

Pentru a acoperi diversitatea situaţiilor practice, noul Cod civil reglementează autentificarea testamentului în situaţii
particulare. Astfel, în cazul celor care, din pricina infirmităţii, a bolii sau din orice alte cauze, nu pot semna, notarul public,
îndeplinind actul, va face menţiune despre această împrejurare în încheierea pe care o întocmeşte, menţiunea astfel făcută
ţinând loc de semnătură. Menţiunea va fi citită testatorului de către notar, în prezenţa a doi martori, această formalitate
suplinind absenţa semnăturii testatorului [art. 1045 alin. (1) NCC]. Aceeaşi observaţie privitoare la persoana competentă să
autentifice testamentul, formulăm şi faţă de redactarea acestui text de lege. Constatăm şi în acest caz că, în prima teză a
acestui text de lege, legiuitorul foloseşte exprimarea completă „notar public”, pentru ca, în teza a doua, să folosească numai
termenul „notar”. În acest context, apreciem că un act normativ de o asemenea amploare şi rezonanţă, precum Codul civil, nu
ar trebui să fie caracterizat de inconsecvenţe terminologice, precum cele semnalate mai sus.

Într- o altă ordine de idei, interpretând dispoziţiile acestui text de lege, constatăm că prezenţa a doi martori este
obligatorie, în cazul în care testatorul nu poate semna din diverse cauze. Aşadar, numai prezenţa a doi martori poate
suplini absenţa semnăturii testatorului.

De asemenea, apreciem că formularea textului de lege „… din orice alte cauze, nu poate semna …” acoperă şi ipoteza în care testatorul nu ştie să
semneze.

În alin. (2) şi (3) ale art. 1045, legiuitorul reglementează autentificarea testamentului surdului, mutului sau
surdomutului, distingând între cei care ştiu şi pot să scrie şi cei care, din orice motiv, nu pot scrie.

Astfel, declaraţia de voinţă a surdului, mutului şi surdomutului, ştiutori de carte se va da în scris în faţa notarului public,
prin înscrierea de către parte, înaintea semnăturii, a menţiunii „consimt la prezentul act, pe care l-am citit”.

Dacă însă surdul, mutul sau surdomutul este, din orice motiv, în imposibilitate de a scrie, declaraţia de voinţă se va lua prin
interpret, iar persoana competentă a autentifica testamentul va face menţiune despre această împrejurare în încheierea pe
care o întocmeşte, menţiunea astfel făcută ţinând loc de semnătură. Şi în acest caz, absenţa semnăturii testatorului va putea
fi suplinită numai prin citirea menţiunii la care am făcut referire, de către persoana competentă să autentifice testamentul, în
prezenţa a doi martori.

Pentru a lua consimţământul unui nevăzător, persoana competentă să autentifice testamentul îl va întreba pe acesta
dacă a auzit bine când i s-a citit actul său de ultimă voinţă [art. 1045 alin. (4) NCC].

Înregistrarea testamentului autentic

Noul Cod civil reglementează obligativitatea înregistrării testamentului autentic. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1046
NCC „În scop de informare a persoanelor care justifică existenţa unui interes legitim, notarul care autentifică
testamentul are obligaţia să îl înscrie de îndată în Registrul naţional notarial ţinut în format electronic, potrivit legii.
Informaţii cu privire la existenţa unui testament se pot da numai după decesul testatorului”.

51
Considerăm că reţinerea unei asemenea obligaţii în sarcina persoanei care autentifică testamentului prezintă o deosebită
utilitate practică, fiind evitate astfel numeroasele situaţii în care patrimoniul unor persoane a fost atribuit după regulile
moştenirii legale, deşi defunctul dispusese prin testament de bunurile sale, actul său de ultimă voinţă nefiind însă
descoperit la data deschiderii moştenirii. O astfel de situaţie poate comporta multiple complicaţii. Astfel, după mult
timp de la data deschiderii moştenirii şi a dezbaterii acesteia, se descoperă testamentul lui de cuius, acesta conţinând
legate şi modificând, de o manieră radicală, cotele moştenitorilor legali. Mai mult, între timp, moştenitorii legali, cu
bună-credinţă, au înstrăinat bunuri/le succesorale dobândite.

Reglementând obligativitatea înregistrării testamentului autentic, legiuitorul reuşeşte să înlăture multe dintre aceste inconveniente.

Testamentele privilegiate.
Noţiunea testamentelor privilegiate şi reglementarea legală a acestora

Aceste testamente se numesc privilegiate, întrucât se realizează într-o formă autentică simplificată, datorită faptului că
testatorul se află într-o situaţie excepţională, care-l împiedică să facă un testament autentic. Oricând însă, chiar şi în
situaţii excepţionale, testatorul poate recurge la testamentul olograf.

Sunt testamente privilegiate, potrivit dispoziţiilor art. 1047 NCC, următoarele: testamentul făcut în timp de epidemii,
catastrofe, războaie sau alte asemenea împrejurări excepţionale; testamentul făcut la bordul unei nave sau aeronave;
testamentul militarilor şi testamentul făcut de o persoană internată într-o instituţie sanitară.

1.Testamentul făcut în timp de epidemii, catastrofe, războaie sau alte asemenea împrejurări excepţionale

Potrivit dispoziţiilor art. 1047 alin. (1) lit. a) NCC, este valabil testamentul făcut în faţa unui funcţionar competent al
autorităţii civile locale, în caz de epidemii, catastrofe, războaie sau alte asemenea împrejurări excepţionale.

Un asemenea testament nu are valabilitate însă, dacă în localitate există birou notarial.
2. Testamentul făcut la bordul unei nave sau aeronave

Potrivit dispoziţiilor art. 1047 alin. (1) lit. b) NCC, este valabil testamentul întocmit în faţa comandantului vasului sau a
celui care îl înlocuieşte, dacă testatorul se află la bordul unui vas sub pavilionul României, în cursul unei călătorii
maritime sau fluviale. Testamentul la bordul unei aeronave este supus aceloraşi condiţii.

Din exprimarea legiuitorului, rezultă că pot uza de această formă testamentară toate persoanele (atât cele care fac parte din
echipaj, cât şi călătorii) aflate pe mare, pe un vas sub pavilionul României sau la bordul unei aeronave româneşti.
3. Testamentul militarilor

Potrivit dispoziţiilor art. 1047 alin. (1) lit. c) NCC, este valabil testamentul întocmit în faţa comandantului unităţii
militare ori a aceluia care îl înlocuieşte, dacă testatorul este militar sau, fără a avea această calitate, este salariat ori
prestează servicii în cadrul forţelor armate ale României şi nu se poate adresa unui notar public.

52
Pot astfel întocmi un testament în formă simplificată, nu numai militarii, ci şi persoanele care sunt salariate sau
prestează servicii în cadrul forţelor armate ale României. Pentru a fi justificată întocmirea unui astfel de testament,
testatorului trebuie să-i fie imposibil a se adresa notarului public.
4. Testamentul făcut de o persoană internată într-o instituţie sanitară

Art. 1047 alin. (1) lit. d) NCC permite încheierea testamentului în faţa directorului, medicului şef al instituţiei sanitare
sau a medicului şef al serviciului ori, în lipsa acestora, în faţa medicului de gardă, cât timp dispunătorul este internat
într-o instituţie sanitară în care notarul public nu are acces.

Reguli comune testamentelor privilegiate

Trebuie respectate şi în cazul testamentelor privilegiate condiţiile generale de formă ale testamentului, reprezentate de
exigenţa formei scrise şi interdicţia testamentului reciproc. În afara acestora, sunt identificate însă, în lumina
dispoziţiilor art. 1047 NCC, următoarele formalităţi, specifice numai/şi testamentelor privilegiate:

1 a) întocmirea testamentului privilegiat în prezenţa a doi martori [art. 1047 alin. (2) NCC];

2 b) semnarea testamentului de către testator, de agentul instrumentator şi de cei doi martori, care au asistat la
redactarea lui. Dacă testatorul sau unul dintre martori nu poate semna, se va face menţiune despre cauza care l-a
împiedicat să semneze [art. 1047 alin. (3) NCC].

Deşi dispoziţiile noului Cod civil nu fac referire la obligativitatea datării testamentului privilegiat, considerăm, alături de
alţi autori, că şi data acestuia reprezintă un element esenţial, întrucât aprecierea caracterului excepţional al
împrejurărilor care au justificat realizarea actului de ultimă voinţă într-o formă simplificată, se raportează la aceasta.

trebuie îndeplinite şi în cazul testamentelor privilegiate formalităţile reglementate de noul Cod civil, în art. 1042, cu
privire la deschiderea testamentului olograf [art. 1047 alin. (5) NCC];

aceste testamente produc efecte, numai dacă testatorul a decedat, în împrejurările excepţionale care au justificat
încheierea lor în formă autentică, simplificată sau în cel mult 15 zile de la data când dispunătorul ar fi putut să testeze în
vreuna dintre formele ordinare. După expirarea acestui termen, intervine caducitatea testamentelor privilegiate [art.
1048 alin. (1) NCC].

Termenul de 15 zile începe să curgă de la data la care dispunătorul ar fi putut testa într-o formă ordinară şi nu de la data
testării într-o formă simplificată. Aşadar, termenul în discuţie începe să curgă de la data la care a încetat cauza
excepţională, care a justificat testarea într-o formă privilegiată. Acest termen poate fi considerat suspendat, dacă
testatorul a ajuns într-o stare în care nu-i este cu putinţă să testeze [art. 1048 alin. (1) NCC].

În mod excepţional însă, valabilitatea dispoziţiei testamentare privilegiate prin care se recunoaşte un copil nu este limitată în timp, aceasta
producând efecte, independent de curgerea timpului. Drept urmare, testatorul nu trebuie să recunoască copilul într-o formă

53
testamentară ordinară, după trecerea a 15 zile de la data încetării cauzei excepţionale care a justificat întocmirea testamentului într-o formă
simplificată [art. 1048 alin. (2) NCC].

În concluzie, apreciem că, între testamentele privilegiate, nu există deosebiri de valoare juridică, ci numai de forţă
probantă. Oricum, după probarea existenţei şi conţinutului testamentului, efectele dispoziţiilor acestuia sunt identice,
indiferent de forma pe care a îmbrăcat-o.

Testamentul sumelor şi valorilor depozitate

Potrivit art. 1049 alin. (1) NCC, dispoziţiile testamentare privind sumele de bani, valorile sau titlurile de valoare depuse la instituţii
specializate sunt valabile, cu respectarea condiţiilor de formă prevăzute de legile speciale aplicabile acestor instituţii.

În temeiul dispoziţiilor art. 1049 alin. (2) NCC, „Instituţiile specializate nu vor putea proceda la predarea legatului având
ca obiect sume de bani, valori sau titluri de valoare, decât în baza hotărârii judecătoreşti ori a certificatului de moştenitor
care constată valabilitatea dispoziţiei testamentare şi calitatea de legatar, prevederile privitoare la raport şi reducţiune
fiind aplicabile”.

Noul Cod civil prevede în alin. (3) al art. 1042 că „Instituţiile de credit au obligaţia ca, la instituirea de către clienţii
acestora a unei dispoziţii testamentare, să comunice, de îndată, menţiunea acesteia în registrul prevăzut la art. 1046”.
Drept urmare, testamentul sumelor şi valorilor depozitate trebuie înscris, asemănător testamentului autentic, în
Registrul naţional notarial, ţinut în format electronic, potrivit legii. Constatăm cu acest prilej că scapă înregistrării,
numai testamentul olograf şi testamentele privilegiate.

Conversiunea formei testamentare

Noul Cod civil, în art. 1050, reglementează posibilitatea conversiunii formei testamentare. Drept urmare, „Un testament nul din
cauza unui viciu de formă produce efecte, dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru altă formă testamentară”.
54
LEGATUL

Noţiunea legatului şi caracterele juridice ale acestuia

Potrivit dispoziţiilor art. 986 NCC, „Legatul este dispoziţia testamentară prin care testatorul stipulează ca, la decesul său, unul sau mai
mulţi legatari să dobândească întregul său patrimoniu, o fracţiune din acesta sau anumite bunuri determinate”.
Definit astfel, legatul prezintă următoarele caractere juridice:
este un act unilateral;
este un act cu titlu gratuit, o liberalitate;
este un act mortis causa;
este un act personal;
este un act solemn.

Condiţiile legatului
să fie materializat într-un înscris;
să cuprindă elemente care permit identificarea legatarului;
Desemnarea legatarului trebuie să fie în concordanţă cu următoarele exigenţe: - desemnarea trebuie făcută prin testament, în formele reglementate
de lege;

Sub sancţiunea nulităţii absolute, legatarul trebuie să fie identificat prin testament sau cel puţin identificabil, adică să se
indice criteriile în baza cărora legatarul va putea fi determinat, la data deschiderii succesiunii [art. 989 alin. (1) NCC].

Legatarul trebuie să fie o persoană prezentă sau viitoare. Rezultă, aşadar, că poate fi gratificată prin testament o
persoană fizică, concepută la data deschiderii moştenirii sau o persoană juridică, aflată în curs de înfiinţare.

Mai mult, potrivit dispoziţiilor art. 989 alin. (2) NCC, persoana care nu există la data întocmirii testamentului poate
beneficia de un legat, dacă acesta este dispus în favoarea unei persoane capabile, cu sarcina pentru aceasta din urmă de
a transmite beneficiarului obiectul legatului de îndată ce va fi posibil.
- desemnarea trebuie făcută personal de către testator;
Dacă testatorul lasă desemnarea legatarului în sarcina altei persoane, un astfel de legat este nul [art. 989 alin. (3) prima teză NCC].

- modul de desemnare a legatarului (desemnare directă sau indirectă) este ales, în mod liber, de către testator, care nu este ţinut să respecte anumite
formule sacramentale.

Suntem în prezenţa unei desemnări directe, în ipoteza indicării numelui şi prenumelui legatarului sau a calităţii
acestuia (spre exemplu, frate). Desemnarea este indirectă în ipoteza indicării unor elemente suficiente pentru
identificarea legatarului, altele decât numele şi prenumele, respectiv calitatea acestuia.
c) să cuprindă elemente care permit identificarea bunului legat [art. 989 alin. (3)
NCC].

Legatul este nul, dacă nu cuprinde suficiente elemente pentru determinarea bunului legat. Aşadar, obiectul legatului trebuie să fie determinat
sau cel puţin determinabil [art. 1225 alin. (2) şi art. 1226 alin. (2) NCC], la data deschiderii moştenirii. Aşadar, suntem în

55
prezenţa unui legat valabil în ipoteza în care repartizarea bunurilor transmise prin legat unor persoane desemnate de
testator este lăsată la aprecierea unui terţ. Dacă testatorul are mai multe bunuri de aceeaşi natură şi a lăsat prin legat
numai unul, fără a-l individualiza, legatarului i se va preda, în temeiul art. 1059 alin. (2), coroborat cu art. 1231 NCC,
unul de calitate medie.

Clasificarea legatelor
1. Clasificarea legatelor după obiectul lor

Principala clasificare a legatelor are la bază criteriul obiectului acestora. În temeiul acestuia, putem distinge între:
legate universale;

legate cu titlu universal;

legate cu titlu particular.

Legatul universal
Potrivit dispoziţiilor art. 1055 NCC însă, „Legatul universal este dispoziţia testamentară care conferă uneia sau mai multor persoane vocaţie la
întreaga moştenire”.
Drept urmare, legatul prezintă caracter universal în următoarele ipoteze:

legatul poartă asupra întregii moşteniri, chiar dacă legatarul vine în concurs cu moştenitorii legali rezervatari, care sunt îndreptăţiţi la rezerva legală;

legatul universal este micşorat sau absorbit în întregime de legatele cu titlu particular sau cu titlu universal şi de datoriile sau sarcinile moştenirii.

legatul tuturor bunurilor mobile şi imobile ale testatorului;

legatul nudei proprietăţi a întregii moşteniri.

Legatul cu titlu universal

Potrivit dispoziţiilor art. 1056 alin. (1) NCC însă, „Legatul cu titlu universal este dispoziţia testamentară care conferă uneia sau mai
multor persoane vocaţie la o fracţiune a moştenirii”. Prin „fracţiune a moştenirii” se înţelege, în lumina dispoziţiilor art. 1056 alin.
NCC:
fie proprietatea unei cote-părţi din moştenire;

fie un dezmembrământ al proprietăţii asupra totalităţii sau asupra unei cote-părţi din moştenire;

fie proprietatea sau un dezmembrământ asupra totalităţii ori asupra unei cote-părţi din universalitatea bunurilor determinate după natura sau
provenienţa lor.

În ceea ce ne priveşte, considerăm că legatul cu titlu universal poate îmbrăca şi următoarele forme:
legatul unei fracţiuni din cotitatea disponibilă a moştenirii;
legatul unei fracţiuni din prisosul moştenirii (legatul unei fracţiuni din ceea ce rămâne după executarea celorlalte legate cu titlu universal sau/şi cu
titlu particular);

legatul nudei proprietăţi asupra unei fracţiuni din moştenire.

56
Legatul cu titlu particular

Potrivit dispoziţiilor art. 1057 NCC, „Orice legat care nu este universal sau cu titlu universal este un legat cu titlu particular”.

Legatul cu titlu particular este acel legat, care conferă vocaţie succesorală la unul sau mai multe bunuri determinate, spre deosebire de
legatul universal şi cu titlu universal care conferă vocaţie la o universalitate sau la o fracţiune dintr-o universalitate.

De asemenea, spre deosebire de legatarul universal şi cu titlu universal, legatarul cu titlu particular nu răspunde, în principiu, de pasivul moştenirii
[art. 1114 alin. (3) NCC].

Ceea ce interesează şi în acest caz este vocaţia la moştenire şi nu emolumentul efectiv cules, întrucât valoarea
bunului/rilor care formează obiectul legatului cu titlu particular poate fi mai mare decât valoarea celor care formează
obiectul legatului universal sau cu titlu universal.

În lumina dispoziţiilor noului Cod civil, apreciem că sunt legate cu titlu particular următoarele:
legatul tuturor bunurilor imobile;
legatul tuturor bunurilor mobile;
legatul unei fracţiuni din toate bunurile imobile;
legatul unei fracţiuni din toate bunurile mobile;

legatul care are ca obiect bunuri imobile sau bunuri mobile, corporale, individual determinate sau de gen.

legatul care are ca obiect bunuri mobile incorporale, precum o creanţă (legatum nominis);

Testatorul poate gratifica pe legatarul cu titlu particular cu o creanţă, pe care o are împotriva unei terţe persoane sau cu alte
drepturi patrimoniale, precum drepturile de proprietate intelectuală sau drepturile asupra unor dividende ori beneficii.

legatul prin care testatorul-creditor îl iartă pe legatarul-debitor de datorie (legatum liberationis);

Într-o astfel de ipoteză, datoria legatarului se stinge în momentul deschiderii moştenirii.

legatul unui fapt (posibil şi licit), prin care moştenitorul universal sau cu titlu universal este obligat să facă sau să nu
facă ceva, în favoarea legatarului cu titlu particular (spre exemplu, legatarul universal este obligat să plătească datoria
legatarului cu titlu particular, faţă de un terţ).

legatul care are ca obiect moştenirea culeasă de testator, în calitate de succesor universal sau cu titlu universal, nelichidată până la decesul acestuia.

legatul nudei proprietăţi a unui/or bun/uri individual determinat/e;

legatul unui dezmembrământ al unuia sau mai multor bunuri individual determinate. În lumina dispoziţiilor noului Cod civil, nu
mai reprezintă o problemă controversată calificarea legatului nudei proprietăţi şi a legatului uzufructului.

Noul Cod civil reglementează unele tipuri de legate cu titlu particular care prezintă o anumită specificitate, unele dintre
acestea fiind reglementate pentru prima dată în sistemul nostru de drept. Constituie astfel de legate: legatul rentei
viagere sau al unei creanţe de întreţinere; legatul alternativ; legatul bunului altuia; legatul conjunctiv.

57
Legate cu titlu particular speciale

A. Legatul rentei viagere sau al unei creanţe de întreţinere

Cu titlu de noutate, Legea nr. 287/2009 reglementează în art. 1062 legatul rentei viagere sau al unei creanţe de
întreţinere. Astfel, când obiectul legatului cu titlu particular cuprinde o rentă viageră sau o creanţă de întreţinere,
executarea acestuia este datorată din ziua deschiderii moştenirii.

B. Legatul alternativ

Potrivit dispoziţiilor art. 1063 NCC, în cazul în care legatarului cu titlu particular i-a fost lăsat fie un bun, fie altul, dreptul de
alegere revine celui ţinut să execute legatul, dacă testatorul nu a conferit acest drept legatarului sau unui terţ.
Aşadar, în cazul legatului alternativ, dreptul de alegere a bunului legat aparţine după
caz:

celui ţinut de executarea legatului (executor testamentar, moştenitori legali, legatari universali sau legatari cu titlu
universal), dacă testatorul nu a nominalizat o persoană care să aleagă bunul legat;

persoana desemnată de testator pentru alegerea bunului legat, aceasta putând fi legatarul însuşi sau un terţ.

C. Legatul bunului altuia

Legatul bunului altuia reprezintă situaţia în care testatorul a dispus în favoarea legatarului cu titlu particular de un bun cert, care nu-i
aparţine, nici în momentul întocmirii testamentului, nici în momentul deschiderii succesiunii [art. 1064 alin. (1) NCC].

Aşadar, problema validităţii legatului bunului altuia se pune, numai dacă sunt întrunite următoarele două elemente:

testatorul nu are niciun drept, actual sau viitor, la data deschiderii moştenirii, asupra bunului legat;

obiectul legatului este reprezentat de un bun individual determinat. Legatul, având ca obiect bunuri de gen, este întrutotul
valabil, întrucât un anumit gen de bunuri nu poate aparţine unui titular determinat, pe de o parte, iar pe de altă parte, cel
însărcinat cu executarea legatului având ca obiect bunuri de gen este obligat să le procure, dacă în patrimoniul testatorului
nu se găsesc astfel de bunuri. Legatarul cu titlu particular nu devine proprietar al bunurilor de gen la data deschiderii
succesiunii, ci numai creditor.

În soluţionarea acestei probleme, noul Cod civil distinge două ipoteze:

testatorul cunoştea că bunul de care a dispus nu-i aparţine;

În această ipoteză, legatul este valabil, întrucât se prezumă că testatorul a impus celor cărora le revine obligaţia
executării testamentului procurarea bunului şi predarea acestuia legatarului [art. 1064 alin. (3) NCC). Cel însărcinat cu
executarea legatului are următoarele două posibilităţi:

- va procura bunul şi-l va preda legatarului, transferul dreptului de proprietate operând de la data procurării bunului şi nu de la data
deschiderii succesiunii;

58
- va plăti legatarului o sumă echivalentă cu valoarea bunului, raportată la momentul deschiderii moştenirii.
b) testatorul nu cunoştea că bunul de care a dispus nu-i aparţine.

Într-o astfel de ipoteză, legatul va fi lovit de nulitate relativă [art. 1064 alin. (2) NCC], întrucât se prezumă că, dacă
testatorul ar fi cunoscut realitatea, nu ar fi întocmit testamentul. Nulitatea legatului este atrasă de existenţa erorii
esenţiale [art. 1207 alin. (2) NCC] în care se află testatorul.

Dovada faptului că testatorul a ştiut sau nu că bunul nu-i aparţine trebuie realizată de către legatarul interesat, care va
putea folosi, în acest scop, orice mijloc de probă, chiar şi elemente extrinseci testamentului.

D. Legatul conjunctiv

Potrivit dispoziţiilor art. 1065 NCC, legatul cu titlu particular este prezumat a fi conjunctiv atunci când testatorul a lăsat, prin acelaşi
testament, un bun determinat individual sau generic mai multor legatari cu titlu particular, fără a preciza partea fiecăruia.

Într-o astfel de situaţie, dacă unul dintre legatari nu vrea sau nu poate să primească legatul, partea lui va profita
celorlalţi legatari [art. 1065 alin. (2) NCC]. Această soluţie devine aplicabilă, nu numai în ipoteza în care obiectul
legatului conjunctiv este reprezentat de un bun determinat individual sau generic, ci şi în cazul în care obiectul legatului
în discuţie este reprezentat de un dezmembrământ al dreptului de proprietate [art. 1065 alin.
NCC].

Legatul bunului indiviz

Problema legatului bunului indiviz se pune numai în ipoteza în care obiectul legatului este reprezentat de un bun individual
determinat aflat în indiviziune (fie indiviziune propriu- zisă – testatorul dispunând de cota sa ideală dintr-un bun
aparţinând unei universalităţi, precum o cotă-parte dintr-un bun care revine testatorului dintr-o moştenire nelichidată, fie
proprietate comună pe cote-părţi - testatorul dispunând de cota sa ideală dintr-un bun determinat), la data deschiderii
moştenirii.

Pentru soluţionarea problemei validităţii legatului bunului indiviz, trebuie să distingem între două ipoteze:

a) testatorul a lăsat legat cota sa ideală de drept asupra bunului determinat sau asupra unui bun determinat dintr-o
universalitate, caz în care legatul este valabil, întrucât dreptul asupra cotei ideale din proprietatea unui bun determinat
este un drept de proprietate individual, absolut şi exclusiv, astfel încât fiecare coindivizar îl poate transmite prin acte
inter vivos sau mortis causa.
În această ipoteză, locul testatorului-coindivizar este luat de legatarul cu titlu particular, acesta din urmă fiind îndreptăţit, după caz:

să dobândească în natură, în proprietate exclusivă, o parte din bunul comun;

să dobândească întregul bun comun, indemnizându-i pe ceilalţi copărtaşi în mod corespunzător;

să primească valoarea corespunzătoare cotei sale din bunul comun, dacă acesta a fost atribuit în natură altui coindivizar sau a fost
vândut la licitaţie.

59
b) testatorul a lăsat legat chiar bunul aflat în indiviziune şi nu cota-parte ideală ce-i revenea din acel bun. În această
ipoteză, considerăm că devin aplicabile, prin analogie, regulile statuate de noul Cod civil cu privire la legatul bunului
altuia. În consecinţă, dacă testatorul a dispus de întregul bun, ştiind că are dreptul numai la o cotă-parte din acesta,
legatul cu titlu particular va fi valabil, iar dacă testatorul nu a dispus în cunoştinţă de cauză, crezând că bunul îi
aparţine în exclusivitate, legatul în cauză va fi anulabil.

2. Clasificarea legatelor după modalităţile care le afectează

În funcţie de modalităţile care le afectează, legatele pot fi: legate pure şi simple, legate cu termen, legate sub condiţie şi legate cu sarcină.

Legatul pur şi simplu

Legatul este pur şi simplu, dacă nu este afectat de nicio modalitate. În cazul legatului pur şi simplu (universal, cu titlu
universal sau cu titlu particular), drepturile legatarului se dobândesc din momentul deschiderii moştenirii, independent
de momentul exercitării dreptului de opţiune succesorală sau de punerea acestuia în posesie. De asemenea, dreptul de
opţiune al legatarului, decedat după deschiderea moştenirii însă mai înainte de a fi exercitat dreptul de opţiune
succesorală, se transmite propriilor moştenitori (art. 1105 NCC). Este evident că, din momentul deschiderii moştenirii,
legatarul poate înstrăina, prin acte între vii, dreptul dobândit.

Legatul cu termen
Testatorul poate supune legatul unui termen, suspensiv sau extinctiv, caz în care vor fi aplicabile, în principiu, regulile
dreptului comun în materie de modalităţi, anume art. 1411-1420 NCC.

Potrivit dispoziţiilor art. 1412 alin. (1) NCC, în cazul legatului afectat de un termen suspensiv, este amânată executarea
acestuia până la împlinirea termenului (spre exemplu, 1 an de la deschiderea moştenirii sau majoratul legatarului).
Aşadar, naşterea drepturilor legatarului coincide cu data deschiderii moştenirii, numai exerciţiul acestora fiind amânat
până la împlinirea termenului. În consecinţă, devenind proprietar din momentul deschiderii succesiunii, legatarul poate
dispune prin acte inter vivos sau mortis causa de drepturile dobândite prin testament, însă nu poate pretinde
predarea lucrului legat sau plata creanţei, decât la împlinirea termenului (art. 1414 NCC).

Dimpotrivă, în cazul legatului afectat de un termen extinctiv, legatarul îşi poate exercita drepturile succesorale din
momentul deschiderii succesiunii, ca şi în cazul legatului pur şi simplu, acestea încetând pentru viitor, la împlinirea
termenului [art. 1412 alin. (2) NCC]. Constituie, spre exemplu, legat afectat de termen extinctiv, legatul având ca obiect
dobânzile produse de o sumă de bani pe o durată de timp determinată.
Legatul sub condiţie
Testatorul poate supune legatul unei condiţii, suspensive sau rezolutorii.
În cazul condiţiei suspensive, legatarul nu devine proprietar sau creditor de la data deschiderii moştenirii, ci de la data îndeplinirii
condiţiei pozitive sau neîndeplinirii

60
condiţiei negative. Îndeplinirea condiţiei suspensive produce efecte retroactive, legatarul devenind proprietar sau creditor de la data deschiderii
moştenirii (art. 1400 NCC).

Înainte de îndeplinirea condiţiei suspensive (pendente conditione), legatarul poate lua măsuri conservatorii, potrivit
dispoziţiilor art. 1409 NCC, ce constituie dreptul comun în materie. Spre deosebire însă de dreptul comun, legatul devine
caduc prin moartea legatarului, înainte de îndeplinirea condiţiei suspensive care afectează legatul, dacă aceasta avea un
caracter pur personal [art. 1071 lit e) NCC]. Aşadar, drepturile legatarului sub condiţie suspensivă nu se transmit către
propriii moştenitori, dacă acesta decedează înainte de împlinirea condiţiei. Rezultă că dreptul legatarului este dublu
condiţional, pentru naşterea lui trebuind îndeplinite două condiţii: cea impusă de testator şi cea legală de a supravieţui
până la momentul realizării evenimentului.

În cazul condiţiei rezolutorii, drepturile legatarului iau naştere din momentul deschiderii moştenirii, ca şi în cazul legatului
pur şi simplu, îndeplinirea condiţiei atrăgând desfiinţarea retroactivă a legatului [art. 1401 alin. (1) NCC].

Pendente conditione (înainte de îndeplinirea condiţiei), legatul este transmisibil prin acte între vii, iar în cazul decesului legatarului, legatul se
transmite succesorilor acestuia.

Eveniente conditione (după îndeplinirea condiţiei), legatul se desfiinţează retroactiv de la data deschiderii moştenirii. În consecinţă, se
desfiinţează şi drepturile succesorilor legatarilor, indiferent că este vorba de o transmisiune între vii sau pentru cauză de moarte.

Deficiente conditione (în cazul neîndeplinirii condiţiei), legatul se consolidează definitiv, ca şi cum ar fi fost un legat pur şi simplu.

Legatul cu sarcină (sub modo)

Sarcina este singura modalitate care afectează exclusiv liberalităţile. Aceasta reprezintă obligaţia impusă de testator
legatarului, constând în a da, a face sau a nu face ceva. După acceptarea legatului, legatarul este obligat a îndeplini
sarcina impusă de testator. Sarcina poate afecta atât legatul universal şi cu titlu universal, cât şi legatul cu titlu
particular. Neîndeplinirea culpabilă a sarcinii de către legatar poate atrage revocarea judecătorească a legatului.
Dimpotrivă, neîndeplinirea fortuită a sarcinii atrage revocarea, numai dacă, potrivit voinţei testatorului, eficacitatea
legatului este condiţionată de executarea sarcinii [art. 1069 alin. (1) NCC].

Sarcina poate fi stipulată în interesul unui terţ, în interesul testatorului sau în interesul legatarului însuşi.
a) Sarcina prevăzută în interesul unui terţ.

Dacă testatorul a prevăzut în testamentul său o sarcină în favoarea unui terţ, acesta a realizat astfel o stipulaţie pentru altul,
constituind în fapt o plată sau o liberalitate indirectă. Dacă testatorul a realizat o liberalitate indirectă, suntem în prezenţa
unui dublu legat, caz în care se stabilesc raporturi juridice între testator şi legatar, între testatorul-stipulant şi terţul
beneficiar şi între legatar şi terţul beneficiar. Regulile capacităţii de a dispune, respectiv de a primi prin intermediul unui
legat trebuie analizate atât în raporturile stabilite între testator şi legatar, cât şi în raporturile stabilite între testatorul-
stipulant şi terţul beneficiar. Nu se

61
impune aceeaşi exigenţă, în raporturile stabilite între legatar şi terţul beneficiar, întrucât executarea sarcinii reprezintă plata unei obligaţii.

Cu titlu de excepţie de la regulile dreptului comun în materia capacităţii de a primi prin liberalităţi, este valabilă sarcina
stipulată în favoarea unei persoane viitoare (neconcepute) sau nedeterminabile, cu condiţia de a exista sau de a fi
determinabilă la data executării sarcinii. Constituie o sarcină în interesul unei persoane viitoare, acea sarcină stipulată
în favoarea copilului, pe care-l va naşte, în timpul căsătoriei, nepoata testatorului.

Noul Cod civil, în cuprinsul art. 1073, reglementează regimul legatului-sarcină. Potrivit acestui text de lege,
„...caducitatea sau revocarea judecătorească a unui legat grevat cu un legat- sarcină în favoarea unui terţ nu atrage (în
principiu) ineficacitatea acestui din urmă legat. Moştenitorii care beneficiază de ineficacitatea legatului sunt obligaţi să
execute legatul-sarcină”. În mod excepţional însă, ineficacitatea (caducitatea sau revocarea judecătorească) a legatului
afectat cu un legat-sarcină atrage şi ineficacitatea celui din urmă, dacă bunul care formează obiectul legatului cu titlu
particular a pierit în totalitate din motive care nu ţin de voinţa testatorului, în timpul vieţii testatorului sau înaintea
împlinirii condiţiei suspensive care afectează legatul [art. 1073 coroborat cu art. 1071 lit. f ) NCC].
b) Sarcina prevăzută în interesul testatorului.
Testatorul poate stipula o sarcină, chiar în interesul său personal. În niciun caz,

testatorul nu poate impune legatarului executarea unei obligaţii în timpul vieţii celui dintâi, întrucât testamentul este un
act mortis causa, care-şi produce efectele abia la momentul morţii autorului său. Constituie, spre exemplu, o sarcină
stipulată în interesul testatorului suportarea cheltuielilor de înmormântare sau plata unei datorii.

Atât în cazul sarcinii stipulate în favoarea unui terţ, cât şi în cazul sarcinii stipulate în interesul testatorului, legatul încetează a mai fi liberalitate în
limitele sarcinii.
c) Sarcina prevăzută în interesul legatarului însuşi.
Dacă sarcina a fost stipulată în interesul legatarului, suntem în prezenţa unei
liberalităţi cu afectaţiune specială. Constituie, spre exemplu, sarcină stipulată în favoarea legatarului, o sumă de bani destinată a finanţa continuarea
studiilor de către legatar.

Spre deosebire de celelalte două tipuri de sarcină, în acest ultim caz, legatul este pur gratuit, chiar dacă este afectat de o
sarcină, rămânând însă revocabil pentru neexecutarea acesteia.
62