Universitatea “Al.

Ioan Cuza”
Facultatea de Teologie
“Dumitru Stăniloae”

Preotul Duhovnic în Biserica Ortodoxă

Îndrumător,
Pr. Asist. Valentin Istrate
Susţinător,
Paşcău C-tin Valentin
 Iaşi,
2011

Cuprins

Persoana Duhovnicului…………………………………………….…………………….……………
2

Calităţile necesare părintelui duhovnicesc ……………………………….………..………...

…….4
a. Calităti sacerdotate si morale…………………………………………………..……….……4

b. Calităti intelectuale…………..……………………………………….…..…..………..……..7

Tactul Pastoral ……………………….……………………………..…………..….….………..……..9

Responsabilitatile părintelui duhovnicesc.......................................................................9

Duhovnicul – Psihoterapeutul Ortodox ………………………….………………….…....………14

Bibliografie................................................................................................................16

2
 1. Persoana Duhovnicului

Există două feluri de duhovnici. Cei dintîi sunt toţi preoţii, cărora li s-a citit de către
episcop o hirotesie specială, care le dă dreptul să asculte mărturisiri să lege si să dezlege. Cei
din a doua categorie sunt părinţii duhovniceşti, fără Hirotonie, meniţi să sfătuiască
duhovniceşte poporul lui Dumnezeu.
Duhovnicul trebuie să fie pe măsura fiecarui penitent. Aici, în scaunul de duhovnicie,
“preotul are putere cât Dumnezeu. Nu s-a spus îngerilor , ci oamenilor : ,,oricâte veţi lega pe
pămînt vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pămînt vor fi dezlegate şi în cer”(Mt.18,
18). Au şi stăpânitorii pământului puterea de a lega, dar leagă numai trupurile. Puterea de a lega
a preoţilor, însă, leagă sufletele şi străbate cerurile; Dumnezeu întăreşte sus în ceruri cele făcute
de preoţi jos pe pământ; Stăpânul întăreşte hotărârea dată de robi”1.
Convorbirea cu un duhovnic este întotdeauna sacaramentală. Fiecare părinte duhovnic,
este imaginea vie a lui Hristos, iar ucenicul este dator să-l asculte si să-l respecte. În scaunul
duhovnicesc preotul este model, nu legislator. Canoanele pe care se intemeiază preotul sunt
orientative, ele putând fi atenuate, aplicându-se la cazuri concrete, diferite unele de altele. Cu
unii preotul le aplică în literă, cu alţii în spirit, pentru unii ele fiind neânduplecate iar pentru alţii
mai blânde. Duhovnicul are puterea să aprecieze.
De duhovnic nu se poate lipsii nimeni. Iată ce scria, în acest sens, Calist şi Ignatie
Xanthopol : ,,Se va hotărî cineva să pornească pe drumul ce i se deschide în faţă, dacă nu l-a
cunoscut din cercare, fără un povăţuitor neînşelător. Nu se va porni cineva pe talazurile mării,
lipsit de un cărmaci priceput… Se va apuca atunci oare, de meşteşugul meşteşugurilor şi de
ştiinţa ştiinţelor şi se va porni pe calea ce duce la Dumnezeu şi pe marea nesfîrşită, sau va
îndrăzni să înceapă vieţuirea monahală, care s-a asemănat cu vieţuirea îngerească, adică
nevoinţa cu ea, şi va crede sieşi că va ajunge la capătul din urmă al ei, fără un povăţuitor şi
acesta, oricine ar fi el, se amăgeşte pe sine în chip nebunesc şi a rătăcit înainte de apune un
început, ca unul ce nu se nevoieşte dupş lege2. Sf. Simeon Noul Teolog, arată că pentru monahi,
părintele duhovnicesc este cel care căruia trebuie să te predai în întregime: “Predă toate cu
1
Sf. Ioan Gură de Aur, Despre Preoţie,Traducere, introducere si note de Pr. Dumitru Fecioru Ed. Biserica
Ortodoxa, Bucuresti, 2004, p. 59
2
Cele 100 de capete ale lui Calist şi Ignatie Xanthopol, 15, Filocalia, 8, p. 41.
3
credinţă neştirbită hotărârii părintelui duhovnicesc, ca în mâna lui Dumnezeu”. Duhovnicul de
asemnea trebuie cinstit cu evlavie: “Credinţă neîndoielnică dovedeşte cel ce cinstenşte cu
evlavie ca sfânt până şi locul în care vieţuieşte călăuzitorul şi părintele său”; “Cel ce a dobândit
credinţă neîndoielnică faţă de părintele său după Dumnezeu, privindu-l pe el, socoteşte că
priveşte pe Hristos Însuşi”. DE asemena, tot potrivit Sfântului Simeon, duhovnicul nu trebuie
conrtazis: ,,Cel ce priveşte la învăţătorul său şi la povăţuitorul său, ca la Dumnezeu, nu poate
sa-l contrazică”; ,,cel ce contrazice pe părintele său face bucuria dracilor”. Duhovnicului,
potrivit aceluiaşi Sfânt Părinte, trebuie să-I spui totul în fiecare zi: “În fiecare zi trebuie să
vădeşti părintelui tău duhovnicesc tot gândul tău, şi ceea ce îţi va spune el, să primeşti ca din
gură dumnezeiască, cu toată încredinţarea…”3.
Calist si Ignatie Xanthopol povăţuiesc pe cel ce voieşte să se linistească, ca mai întâi să-
şi caute un ,,povăţuitor”, un duhovnic, şi iată cum îl descriu pe acesta: ,,Caută, cu toată silinţa,
să afli un povăţuitor şi un dascăl neamăgitor. Să fie neamăgitor prin mărturia ce o are pentru
cele ce le spune, în Sfintele Scripturi şi să arate că e purtător de Duh, prin vieţuirea care
consumă cu cuvintele. Să fie înalt la înţelegere, smerit la cugetare şi blând la toate purtările. Să
spună cuvintele Predaniei Dumnezeieşti, ca un învăţător, asemenea lui Hristos. Iar aflându-l pe
acesta si lipindu-te cu toată fiinţa de el, ca un fiu iubitor de părintele său adevărat, rămâi întreg
în atârnare de poruncile lui, socotindu-l ca pe Hristos Însuşi…”4. Şi Ava Dorotei vorbeşte depre
importanţa povăţuitorului pe calea mântuirii: “cei ce n-au cârmuiri cad ca frunzele, iar mânuirea
este intru mult sfat” (Pilde 11, 14). Luaţi seama, fraţilor, la întelesul cuvîntului: luaţi seama ce
ne învaţă Sfânta Scriptură. Ne îndemnă să nu ne încredem în noi înşine, să nu ne socotim pe noi
înşine înţelepţi, să nu creden că putem să ne cârmuim pe noi înşine.Avem nevoie de ajutor;
avem nevoie de cel ce cârmiueşte după Dumnezeu. Nimic nu este mai jalnic, nimic nu este mai
pirzător decât să nu avem pe cineva care să ne povăţuiască pe calea lui Dumnezeu…”5. În alt
loc, ava Dorotei vorbind despre importanţa supunerii şi ascultării de duhovnic zice: “să nu
hotărăşti nimic prin tine, nimic fără sfat şi fără întrebare, şi să nu gândeşti şi să socoteşti
părerile tale sunt mai bune, sunt mai drepte decât ale îndrumătorului tău. Nici nu te face
cercetător al faptelor lui. Căci te vei dovedi de multe ori amăgit … supune-te părinţilor
(duhovniceşti, n.tr.)6. Şi tot Avva Dorotei spune despre duhovnic: “de eşti povăţuitor al fraţilor
ingrijeşte-te de ei cu asprimea inimii si dragoste îndurătoare. Învaţă-i cu fapta şi cu cuvântul
cele ce trebuie făcute, dar cel mai mult cu fapta. Pentru că pildele sunt mai lucrătoare. De eşti în
3
Sf.Simeon Noul Teolog, Capetele Morale, 3, în Filocalia, 6, p. 98.
4
Cele 100 de capete ale lui Calist şi Ignatie Xanthopol, 14, în Filocalia, 8, p. 32-33.
5
Ava Dorotei V,1, în Filocalia, 9, p. 528.
6
Idem, Epistole, B, 4, op. cit., p. 641.
4
putere, fii-le pildă şi în cele trupeşti; iar de eşti slab, fii-le pildă prin aşezarea cea bună a
sufletului şi prin roadele Duhului înşirate de Apostol: prin iubire, ndelungă răbdare, bucurie,
pace, blândeţe, bunătate, credinţă şi prin înfrânarea de la toate patimile (Gal. 5, 22) … Dacă
trebuie să cerţi, fă-o potrivit cu persoana şi cu timpul (adică potrivit cu starea în care se află în
acel moment persoana respectivă n. tr.). Nu judeca greşelile nici cu asprimea cu care le judeci
pe ale tale, nici nu le mustra necontenit. Căci acesta e greu de purtat şi obişnuirea cu mustrarea
duce pe cel mustrat la nesimţire. Nu porunci cu trufie, ci sfătuieşte-te smerit cu fratele. Căci
acest cuvânt are putere de îndemn şi înduplecă mai mult şi odihneşte fratele”7.
Sfântul Nicodim Aghioritul, adresându-se duhovnicilor zice: “pe cât este de mare
vrednicia duhovnicilor, pe atît de mult au nevoie şi de mare trudă ca sa fie împlinită de ei cu
folos şi cu roadă”.

2. Calităţile necesare părintelui duhovnicesc

a. Calităti sacerdotate si morale

S-a pus de nenumărate ori întrebarea dacă duhovnicul trebuie să fie şi preot? Sau poate să
fie si un simplu monah?! S-au confundat cele două feluri de mărturisire: spovedania păcatelor în
vederea primirii dezlegării păcatelor si destinuirea gândurilor în vederea primirii unei povăţuirii
sau îndrumări duhovniceşti. Marii trăitori, cum a fost Sfântul Antonie cel Mare şi alţii asemenea
lui, n-au fost consacraţi ca fiind preoţi, dar au avut in jurul lor o adevarată şcoală de îndrumare
duhovnicească. Unii dintre bătrânii vestiţi au ajuns sfătuitori, chiar ai episcopilor. De asemenea,
există aici chiar două linii în ceea ce priveşte viaţa şi istoria Bisericii: una care conferă numele
de părinte şi oficiul de instrument, organ al Sfântului Duh, unor persoane hirotonite în virtutea
calităţii lor de săvârşitori ai Sfintelor Taine, şi alta, un fel de succesiune duhovnicescă, deţinută
de persoane nehirotonite şi transmisă în mod viu de la părinte la fiu (ucenic), prin mijlocirea
Tradiţiei vii a Bisericii. Trebuie să observăm că însăşi preoţia sacramentală nu este suficientă
pentru ca cineva să devină părinte duhovnicesc, în sens de duhovnic. Prin hirotesie, duhovnicul
primeşte duhul priceperii, ca să-si chivernisească cu vrednicie îndeltnicirea sa şi să mântuiască
cu întelepciune sufletele păcătoşilor, aşa cum, prin punerea mâinilor lui Moise, a primit Isus
Navi, duhul chibzuinţei. Arhiereul care acordă duhovnicia constată că respectivul preot este
“plin de tot harul”.
Lipsa experienţei duhovnicesti a tinerilor, îndreptăţeşte practica de a acorda duhovnicia
numai preoţilor mai în vârstă. Condiţia esentială şi indispensabilă pentru a deveni părinte

7
Ibidem, p. 639.
5
duhovnic al altuia este a ne face duhovniceşti pe noi inşine. Părinte duhovnic al altora poate fi
doar acela care a ajuns el insusi duhovnicesc, adică cel care a ajuns la sfinţirea propriei sale
vieţi.
Astfel, Sf. Grigorie de Nazianz arată că ,,trebuie să fiu eu mai întâi curat şi apoi să curăţ
pe alţii. Să fiu eu înţelept ca să înţelepţesc pe alţii. Să fiu eu lumină, ca să luminez pe alţii. Să
fiu eu aproape de Dumnezeu, ca să apropii pe alţii. Să fiu eu sfânt, ca să sfinţesc pe alţii” 8. Sau
în altă parte: “când încă nu a ajuns în duh, Biserică a Dumnezeului celui viu (2 Cor. 6, 16) şi
locaş al lui Hristos!”9.
Sfântul Ioan Gură de Aur vorbind despre Preoţie spune că: “Preoţia se săvârşeşte pe
pământ, dar are rânduiala cetelor cereşti”. Precizează apoi că, pentru o astfel de slujbă ,,preotul
trebuie să fie atât de curat, ca şi cum ar sta chiar în cer, printre puterile îngereşti”[…]. Sufletul
preotului trebuie să fie mai curat decât înseşi razele soarelui, pentru ca Duhul cel Sfânt să nu-l
părăsească niciodată şi ca să poată spună: ,, Iar de acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în
mine” (Gal.2, 20)”10.
Sfântul Grigorie Dialogul pretinde că aceia care nu împlinesc prin practica vieţii ceea ce
au învăţat prin studiu să nu îndraznească să primească slujba de păstor. El constată cu
amărăciune: ,,Nimic nu e mai vătămător în Biserică, decât acela care trăind o viaţă stricată, are
numele şi slujba sfinţeniei”11.
Pentru Sfântul Simeon Noul Teologul cel ce ,,n-a primit Botezul Duhului, nu s-a născut
la viaţa duhovnicească; în ce priveşte harul, el este inexistent, nu e în stare de nimic, mai cu
seamă de a naşte copii duhovniceşti, nefiind încă născut”12, căci „Dacă orb pe orb va călăuzi
amândoi vor cădea în groapă” (Mt.15, 15).
În contextul celor de mai sus, Sfântul Apostol Pavel ,,schiţează în trăsături foarte simple,
dar foarte categorice liniile virtuţii unei firguri sacerdotale” 13, precizând că: „Se cuvine dar ca
episcopul14 să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, cuviincios, iubitor de
străini, destoinic să înveţe pe alţii, nebeţv, nedesprins să bată, neagonisitor de câstig urât, ci
8
Sf.Grigorie din Nazianz, Despre Preoţie, LXXI, p. 199.
9
Ibidem, XCVII, p. 212.
10
Sfântul Ioan De Gură, Despre Preoţie, III, 2 şi VI, 2, p.57 şi 123.
11
Sf.Grigorie cel Mare (Dialogul), Cartea Regulei Pastorale, trad.rom. prefaţă şi note de pr.prof.Alexandru
Moisiu, Ed. IBMBOR, Buc., 1996, p. 33.
12
Irenee Hausheer, Paternitatea şi îndrumarea duhovnicească în Răsăritul Creştin, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 71.
13
Pr. prof. Petre Vintilescu, Preotul in faţa chemării sale de pastor al sufletelor, Ed. Mitropolia Olteniei, 2007,
p. 155.

14
În această epocă, numirea de episcop, ca şi cea de preot, desemna în general pe conducătorii Bisericii, din
aceste două grade ierahice deosebite. Episcopul rezumă într-o noţiune superioară preoţia în general; după
termenul de preot sau sacerdot face acelaşi serviciu.
6
blând, paşnic, neiubitor de argint, bine chevernisind casa lui, având copii ascultători, cu toată
bunacuviinţa; căci dacă nu va purta grijă de casa sa, cum va purta grijă de Biserica lui
Dumnezeu?”(1 Tim. 3, 2-5; vezi şi Tit. 1, 5-8).
Însuşirile morale la care face referire Ap. Pavel se pot împarţi în două categorii:
a. prima se referă la ţinuta preotului, referindu-se la castitatea conjugală: iubitor de
bine, cuvincios, blănd, paşnic.
b. o a doua categorie se referă la un grup de virtuti: înţelepciune, cumpătare, tărie,
caritate sau altruism. Dintre virtutiile dohovnicului cea mai mare este “Dragostea” (1 Cor. 13,
13).
Sfântul Grigorie din Nazianz afirmă . ,,Cel căruia i s-a încredinţat păstorirea
credincioşilor nu trebuie numai sa nu fie rău, ci trebuie să strălucească şi în bine, potrivit
poruncii care spune ,,Să se abată de la rău şi să facă binele”(Ps. 36, 27). Nu trebuie numai să
şteargă din sufletul său pildele cele rele, ci să întipărească în el şi pe cele bune, în aşa fel încât
să covârşească pe credincioşii săi cu virtutea mai mult decât îi depăşeşte cu dregătoria. Nu
trebuie să cunoască hotar binelui şi propăşirii în bine: şi nici sa nu se uite mai mult la câştigul
binelui săvârşit decât la paguba ce-o are de pe urma binelui pe care a evitat să-l facă, ci să facă
întotdeauna din binele săvârşit, treaptă pentru paşii următori”.
Paginile Patericului sunt grăitoare în acest sens, unul dintre acesti părinţi înbunătăţiţi,
cutezând să spună: “Eu nu mă mai tem de Dumnezeu, căci Îl iubesc pe El, că dragostea scoate
afară frica”.
“Părintele duhovnicesc îşi manifestă dragostea în multe chipuri: prin răbdare, prin blândeţe,
şi severitatea binevoitoare”. Dragostea faţă de păcătos se manifestă prin blândeţea din timpul
mărturisirii. “De va cădea omul într-o greseală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi-l pe unul ca
acesta cu duhul blândeţii”. Dragostea duhovnicescă merge până acolo încât îţi asumi păcatele
pe care nu le-ai făcut. Stareţul Zosima al lui Dostoevski constata: “Ţi se întamplă uneori să stai
în cumpănă, nedumerit în faţa păcatului întrebandu-te: cum sa îl iau, cu asprime sau cu smerita
dragoste? Alege intotdeauna dragostea cea smerita. Şi dacă te-ai hotărât aşa, odată pentru
totdeauna, nu-ti va fi greu sa cucereşti întreaga lume. Dragostea împletită cu smerenia, este o
putere înfricoşată, mai vajnică decât oricare alta de pe faţa pământului, căci nu are asemănare”.
b. Calităti intelectuale
Pe lângă o viaţă de sfinţenie, preotul duhovnic trebuie să posede şi o temeinică pregatire
teologică şi profană, prin care să aibă un larg orizont de cunoaştere. Preotul trebuie să fie
informat. Fiecăruia dintre credincioşii săi trebuie să-i vorbescă pe limba lui. Să fie cult cu cei

7
culţi, să fie simplu cu cei simpli, dar simplitatea lui, spre deosebire de a credinciosului simplu,
să izvorască dintr-o mare cultură, să fie o înălţime care se adaptează, nu pur şi simplu pentru o
simplitate-simplă. Cu acesta nu l-ar putea ajuta pe cel simplu căruia îi este de ajuns şi
nefolositoare propria lui simplitate. Desemenea, preotul duhovnic trebuie să fie si un bun
cunoscator al Bibliei, şi al învăţăturilor de credintă şi a normelor bisericesti privitoare la viaţa
creştină, cunostinţe pe care trebuie să le împrospăteze permanent. Desemenea, duhovnicul
trebuie sa fie cunoscator al misticii creştine, şi să aibă o judecată dreaptă, aceasta numindu-se
discernământ.
,, Trebuie ca tu care vrei să te faci duhovnic – recomandă Sfântul Nicodim Aghioritul–să
ai spre deosebire de ceilalţi o cunoaştere şi iscusinţă deosebită a Scripturii celei Vechi şi celei
Noi, a dogmelor credinţei care se cuprind în Crez şi mai ales şi ale Părinţilor, în deprinderea
cărora trebuie să te îndeletniceşti noaptea şi ziua, astfel încât să le ştii pe de rost. Peste ele să te
culci, cum făcea Alexandru cu Iliada lui Homer, deasupra lor ca să îţi tragi suflarea în fiecare
ceas şi în fiecare clipă”.
Sfântul Grigorie din Nazianz combate ignoranţa şi neştiinţa clericilor: ,, la noi atât de
mult s-a neglijat lucrul acesta … şi stăm atât de prost, încât cei mai mulţi dintre noi, ca să nu zic
toti, … pe când încă gângăvim copilăreşte, înainte de a fi intrat în curţile cele dumnezeieşti,
înainte chiar de a cunoaşte numele sfintelor cărţi … -ca să nu spun înainte de a ne fi spălat
noroiul şi întinăciunile sufletului, pe care păcatul le-a întipărit în noi - … îndată ne credem
înţelepţi, ne credem dascăli, ne credem sublimi în lucrurile dumnezeieşti, ne credem întâi între
cărturari şi legiuitori, ne numim pe noi înşine oameni cereşti şi cerem să ne spună oamenii
,,Rabi”15. Sau în alt loc, acelaşi Sfânt PĂrinte, zice: “…Nici atât de înţelepţi nu sunt ca să
cunoască lipsa lor de învăţătură! Mi se pare că este să spun despre ei cuvântul lui Solomon:
,,Este o răutate, pe care am văzut-o sub soare, aceea ca omul să creadă despre el că e înţelept
(Proverbe 26, 12). Dar mai mare răutate decât asta este să te crezi în stare să înveţi pe alţii, când
eşti nînvăţat şi nici să nu îţi dai seama de asta! ... Boala asta, de a te crede învăţat când eşti mai
vrednic de lacrimi şi de suspine mai mult decât orice altă boală…pentru că ştiu bine că pretenţia
aceasta îţi pierde şi bruma de învăţătură ce o mai ai”.
Sf. Ioan Gură de Aur, arată: “când începe lupta pentru credinţă şi când toţi luptă cu
argumente din aceleaşi Scripturi...Credincioşii care nu sunt destul de întăriţi în credinţă, dacă ar
vedea că povăţuitorul lor este înfrânt şi că nu mai poate răspunde celor potrivnici, nu pun
înfrângerea pe seama neştiinţei lui , ci pe seama şubrezeniei învăţăturii. Şi astfel, din pricina

15
Sfântul Grigorie din Nazianz, Despre Preoţie, XLIX, p. 185.
8
neştiinţei unui singur om, este aruncat poprul cel mult, în cea mai adâncă prăpastie a
pierzării”.16
Sf.Grigorie Dialogul le arată celor nepregatiţi că nu pot primi răspunderea slujbei de
învăţător: ,,Nu e bine să înveţi pe alţii vreun meşteşug înainte de a-l fi învăţat tu însuţi printr-o
deprindere atentă şi îndelungată. Cât de mare este, însă, îndrăzneala cu care cei nepregătiţi
primesc slujba de păstor, deşi păstorirea sufletelor este arta artelor”.
Discernământul este capacitatea de a percepe intuitiv secretele inimii, de a înţelege
profunzimile ascunse ale fiinţei de care de cele mai multe ori, noi înşine nu suntem conştienţi
… Este o putere mai mult duhovnicească decât psihică; fiind un fruct al harului dumnezeiesc ce
presupune o rugăciune atentă şi o luptă ascetică fără odihnă”17.
Un păstor sufletesc fără dreapta socoteala, care după Sf. Antonie cel Mare reprezintă
calea impărătească, maică si păzitoare a tuturor virtutilor - poate face mult rău, dacă nu
intervine la timp un duhovnic iscusit. Cunoştinţele duhovnicului în domeniul psihanalizei şi
psihoterapiei, îl vor ajuta să descopere interfeţele acestora cu Spovedania, dar şi superioritatea
celei din urma faţă de cea dintâi. Pe lângă toate acestea, de capătâi este viaţa în Hristos, care
duce la experienţa. Duhovnicul trebuie să fie purtător de duh dupa cum spune Sfântul Vasile cel
Mare.
“Dacă tu vrei să renunţi la lume- zice Sfântul Simeon Noul Teolog - şi să înveţi a trăi
după Evanghelie, nu te da pe mâna unui dascăl fără experienţă sau robit de patimi, ca nu cumva
să desprinzi de la el în locul vieţii evanghelice, o viaţă drăcească. Căci învăţătura dascălilor
buni este bună, iar a dascălilor răi este rea”18.

3. Tactul Pastoral

În privinţa tactului pastoral, Sfântul Ioan Gura de Aur recomandă: “deci pentru că
preotul trebuie să aibă legături cu oameni atât de feluriţi, felurită trebuie să fie şi purtarea lui
faţă de ei … să ştie să fie îngăduitor cu folos, când împrejurările o cer, să fie bun dar şi aspru.
Nu trebuie să se poarte la fel cu toţi credincioşii. Căci nici doctorii nu se folosesc doar de un
singur tratament pentru vindecarea bolnavilor … aşa se face că preotul trebuie să se poarte faţă
de credincioşii săi cu multă îngăduinţă şi cu mare luare aminte”. Putem conchide ca tactul
pastoral este sinteza virtuţiilor, sentimentelor şi însuşirilor necesare păstorului de suflete în
activitatea sa.

16
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, IV, 9, p. 111-112.
17
Kallistos Ware, Împărăţia lăuntrică, Ed. Christiana, 1996 p. 65-66.
18
Ignatie Briancianinov, Fărâmiturile ospăţului, Alba Iulia, 1996, p. 52.
9
 Cuvintele pline de duioşie a Sfântului Efrem Sirul arată: “Ai fost învrednicit frate să primeşti
treapta Preoţiei? Ai sârguinţă să placi Celui care te-a primit în armata Lui! Slujeşte-I Lui cu
curăţie, cu dreptate, cu înţelepciune duhovnicească şi cu feciorie strălucită. Fiin râvnitor ca Ilie,
purtător de grijă ca Ieremia, cuminte ca Iosif, curat ca Iisus al lui Navi, plin de dragoste ca
David şi blând ca Moise. Pe cel rătăcit călăuzeşte-l, pe cel şchiop sprijineşte-l, pe cel căzut
ridică-l, pe cel bolnav ajută-l şi toate câte sunt asemenea … Şi acolo, înaintea îngerilor, te va
încununa Hristos cu cununa nemuririi şi împreună cu cetele cele de sus, vei cânta Sfintei Treimi
imn de biruinţă, în vecii vecilor”19.

4. Responsabilitatile părintelui duhovnicesc

Această punere în lucrare a calităţilor, are o singură finalitate: sporirea duhovnicescă a

ucenicilor. Părintelui duhovnic i se cere mult discernământ, pentru că numai aşa va putea lua
atitudini, dupa situaţia sufletescă a ucenicului, alternând blândeţea cu asprimea, indulgenţa cu
exigenţa si flexibilitatea cu inflexibilitatea.

a. Acceptarea responsabilitatii de duhovnic

Prima manifestare a iubirii si a dreptăţii omului duhovnicesc este de nu se sustrage

acestei responsabilitati. Părintii din vechime, nu se grăbeau să dea sfaturi nici atunci când
cunoşteau multe lucruri, ci aşteptau să li se pună întrebari la care răspundeau sau nu, după cum
le spunea cunoştinţa. Din adâncă smerenie, părintii deşertului, de multe ori ziceau sau tăceau
adesea zicând : “Iartă-mă ”. Sau în Pateric citim: “Au venit altii la Avva Sisoie să audă vreun
cuvânt de la dânsul. Şi nimic nu le-a grait lor, ci tot timpul zicea: Iertati-ma!”. Un alt Sfânt
Părinte zicea: “îmi place mai mult să primesc sfaturi decât să dau”.
Umilinţa izvorâtă din adânca smerenie îi determină să nu se grăbească să primescă
preoţia şi implicit sarcina de duhovnic. Pentru că un duhovnic căzut face cât alţi mii de
credincioşi cazuţi.
“Tu cel care înveţi pe altul, pe tine însuşi nu te înveţi? Tu cel care porpovăduieşti: să nu
furi si furi! Tu cel care zici: să nu săvârşeşti adulter, săvârşeşti adulter? ... Căci numele lui
Dumnezeu, din pricina voastră este hulit între neamuri, precum este scris ”(Rom. 2, 21-24)
a. Datoria de a se ruga pentru fii săi duhovnicesti
Duhovnicul trebuie să fie un om virtuos. Virtuţiile nu sunt rezultatul exclusiv al
efortului propriu, ci ele sunt şi o lucrare a Sfântului Duh. Pentru desăvârşirea vieţii creştine nu
sunt suficiente numai virtuţiile (practicile ascetice), ci sunt necesare harismele care vin de la
19
Sfântul Efrem Sirul, Despre Preoţie, p. 230-231.
10
Dumnezeu. Viaţa duhovnicească, pretinde multă rugăciune pentru cel ce vrea să progreseze în
ea. Părintele duhovnicesc trebuie el să fie cel care se roagă pentru fii săi duhovniceşti: ,,A auzit
avva Antonie despre un călugar mai tânar care a făcut pe cale un semn ca acesta, adică vazând
el pe oarecare călugări bătrâni caălătorind şi slăbind pe cale, a poruncit unor asini sălbatici de
au venit şi au purtat pe bătrâni până au ajuns la Antonie. Deci bătrânii au vestit acestea lui Avva
Antonie. Şi a zis lor: mi se pare că acest călugar este o corabie plină de bunătăţi, dar nu ştiu de
va ajunge la liman”. Înainte de a fi martirizat, Sfantul Policarp al Smirnei, s-a rugat timp de
doua ore ”pomenind pe toti cei care s-au întâlnit vreodată cu el mici, mari, străluciţi şi smeriţi şi
intreaga Biserica Universală din lume…”. Părinţii deşertului îi purtau în rugăciune pe fii lor
duhovnicesti. Din moment ce şi-au asumat grija acestora, erau conştienţi că trebuie să se
frământe pentru mântuirea lor ca pentru propria lor mântuire. Rugăciunea paternă urmează
ucenicul peste tot. Cu ajutorul ei, ucenicul va scăpa de multe necazuri, căci altfel acestea l-ar fi
dus la pieire: ,,Un pustnic avea un negustor care locuia într-un sat. Şi s-a întâmplat ca acesta să
nu vină mai multe zile la pustnic. Pustnicului îi lipseau atât cele necesare pentru muncă, cât şi
cele necesare pentru hrană. Atunci i-a zis ucenicului: du-te în sat. Ucenicul i-a zis : voi face
ceea ce porunceşti părinte. Fratele avea însă frică de a merge în sat, pentru a nu cădea în ispită,
dar pentru a-l asculta pe părintele s-a dus. Bătrânul i-a zis: eu am încredere în Dumnezeul
Părinţilor noştri că te va ocroti de toate ispitele. După ce s-a rugat, i-a dat drumul. Ajuns în sat
fratele a întrebat unde stă negustorul bătrânului. Când a găsit casa şi a bătut la uşă, din
întâmplare era acasă numai fata negustorului. Ea a deschis uşa, iar fratele a întrebat: de ce a
întârziat negustorul? Ea l-a poftit să intre în casă, încercând chiar să îl tragă înăuntru. El nu
voia, iar ea îl trăgea cu putere. Înţelegând că-l trage cu gând păcătos, şi că i se tulbură simţirile,
a suspinat şi a strigat către Dumnezeu: Doamne, pentru rugăciunile părintelui meu, scapă-mă în
ceasul acesta! Abia zicând acestea era pe malul fluviului, aproape de sihăstria lui. Şi aşa s-a
întors nepângărit la părintele său”. Într-o apoftegmă care stă probabil la originea acestei
istorisiri, Avva Ammun Nitriotul spune: ,,Ori în ce ceas îţî vine ispita, zi aşa: Dumnezeul
puterilor, pentru rugăciunile părintelui meu scapă-mă!”; “Deci în una din zile o fată a încuiat
uşa după dânsul. Iar el strigând cu glas mare, a zis: Dumnezeul puterilor, pentru rugăciunile
părintelui meu, scapă-mă! Şi îndată s-a aflat pe calea către schit”.
Şi Sfântul Ioan Scărarul dă mare importanţă rugăciunii pe care o face duhovnicul pentru
ucenicul său, relatându-ne următoarea întâmplare: “Îmboldit de râvna acestui purtător de
Dumnezeu părinte, un oarecare dintre cei ce trăiau viaţă singuratică, cu numele Moise, îl ruga
mult, folosindu-se de multele mijlociri ale părinţilor sa-i fie ucenic şi să fie povăţiut de el în

11
adevărata filozofie. Silit fiind de rugăciunile lui, fericitul îl luă la el. Şi odată poruncindu-i
Sfântul Părinte să aducă dintr-un loc roditor nişte pământ pentru cultivarea legumelor, ajungând
Moise la locul ce i s-a spus a împlinit fără pregetare ceea ce i s-a poruncit. Dar fiind timpul
amiezei depline şi văpaia cea mai arzătoare înfierbântând locul ca un cuptor, Moise fiind
cuprins de moleşeală şi obosit de greutate, gândi să se odihnească puţin. Deci aşezându-se sub o
piatră foarte mare, adormi. Dar iubitorul de oameni Dumnezeu, nevrând să lase pe robii Săi să
se piardă prin ceva, iar Moise fiind pe cale să se primejduiască, veni în ajutorul lui. Şi voi spune
îndată cum.Acest mare părinte al nostru Ioan, petrecând în chilie ca de obicei, şi ocupându-se cu
Dumnezeu, fu prins el însuşi de o aţipire foarte uşoară. Şi în această stare, vede pe cineva cu
chip cuvios trezindu-l pe el şi zicându-i: Ioane, cum dormi fără grijă, iar Moise se află în
primejdie? Deci trezindu-se acesta repede se înarmă îndată cu rugăciunea pentru ucenic. Apoi
venind acela către seară, l-a întrebat de nu cumva s-a întâmplat un lucru rău. Iar acela zise: o
piatră foarte mare era să se rostogolească peste mine şi să mă zdrobească, pe când dormeam
adânc sub ea, de nu m-aş fi sculat din acel loc cu o săritură grăbită părându-mi-se că aud glasul
tău. Şi îndată am văzut piatra aceea desprinzându-se şi căzând la pământ”20.
Puterea rugaciunilor făcute de către Părinţii îmbunătăţiţi, pentru ucenicii lor este
uimitoare: ,, a fost odată ispitit Avram, ucenicul lui Avva Sisoe de un drac. Şi a văzut bătrânul
că a cazut. Dar sculându-se, şi-a întins mâinile la cer, zicând: Dumnezeule, voieşti, nu voieşti
nu te voi lăsa de nu-l vei tămădui. Şi îndată ucenicul s-a tămăduit”21.
Avva Daniil ne spune : ,,…l-a chemat într-o zi Avva Arsenie şi i-a spus: odihneşte pe
părintele tău, ca după ce va merge la Dumnezeu să se roage pentru tine şi îţi va fi bine”22.
La fel, Sfântul Serafim de Sarovm ,,în prajma sfârşitului său le-a făcut următoarea
făgăduinţă ucenicilor săi: Când eu nu voi mai fi printre cei vii, să veniţi la mormântul meu ori
de câte ori vă apasă durerile şi necazurile vieţii. În toate câte se vor întâmpla în calea vieţii
voastre, să veniţi la mine şi toată amărăciunea şi durerea sufletului vostru s-o aduceţi cu voi la
locul meu de odihnă. Şi acolo, îngenunchind la crucea care va străjui la mormântul meu, să vă
apropiaţi cu această încredere cu care vă apropiaţi şi acum când sunt încă printre voi şi să îmi
spuneţi totul şi eu vă voi asculta şi toată întristarea voastră o voi mîngâia şi o voi alina. Aşa cum
a-ţi vorbit cu mine, cât am fost cu voi, aşa să vorbiţi cu mine şi la mormântul meu. Pentru voi,
eu sunt şi voi rămâne viu pentru totdeauna”23.

20
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, Înainte – privire a Sfintei ,, Scări”, în Filocalia,9, p. 35.
21
Avva Sisoe(12), Pateric, p. 208.
22
Avva Arsenie(35), Pateric, p. 21.
23
Arhimandrit Dosoftei Moraru, Sfântul Serafim de Sarov, ediţie îngrijită de arhimandrit Ioanichie Bălan,
1999,p.237.
12
 În cartea Sfinţilor Varsanufie şi Ioan, ce cuprinde aproape 859 de întrebări adresate
celor doi mari duhovnici din Palestina secolului VI, găsim răspunsul sfântului Varsanufie către
fii săi duhovniceşti. Iată ce găsim scris aici: ,,Cum ştie Însuşi Dumnezeu, nu este nici măcar o
singură clipă, nici un singur ceas, să nu vă am în rugăciunea mea şi în mintea mea … Mă
îngrijesc de voi mai mult decât vă îngrijiţi voi de voi înşivă … Cu bucurie îmi voi pune şi viaţa
pentru voi. “Iar rugăciunea lui către Dumnezeu era: Doamne, sau du-I pe copiii mei împreună
cu mine în Împărăţia Ta, sau şterge-mă pe mine din cartea Ta”.
Voinţa slabă a unui ucenic poate să facă ineficientă orice rugaciune a duhovnicului:
“Nici eu - spune Avva Antonie în acest sens - nu te miluiesc, nici Dumnezeu, dacă tu însuţi nu
te vei sili şi nu te vei ruga lui Dumnezeu. Rolul părintelui de mijlocitor şi rugător pentru fii săi
sufleteşti nu se încheie cu moartea acestuia.
b. Datoria de a-i iubi pe fiii săi duhovnicesti
O altă harismă a preotului este capacitatea de a-i iubii pe ceilalti şi de a-şi face ale sale,
suferintele lor. Iubirea duhovnicului are o semnificaţie specifică dimensiunii paterne, ca şi cum
aceştia ar fi legati între ei cu o iubire reciprocă.
În patericul Egiptean este o poveste, în acest sens: Ioan Tebeul ucenic a lui Avva
Ammoi, a petrecut 12 ani slujind parintelui sau bolnav. În tot acest timp bătranul nu i-a
multumit şi nici nu l-a mângâiat cu un cuvant bun măcar odată. Dar când a fost pe moarte a spus
despre el celorlalti batrani care-l înconjurau: acesta înger este, nu om.
c. Datoria de a purta sarcinile ucenicilor sai
Un mijloc foarte eficient de a purta sarcinile ucenicilor este rugăciunea făcută pentru ei.
O sarcină pe lângă aceasta, este aceea de a-i asculta pe cei care îşi descarcă sufletul cu multă
răbdare, de a răspunde cu blândeţe la întrebări care se repetă mereu: ,,iar tu părinte duhovnicesc,
călăuza acestei turme Sfinte, fii drept faţă de fraţi, plin cu băgare de seamă, având grijă să te
porţi faţă de ei ca un părinte. Te sfătuiesc cu stăruinţă să ai grijă de toţi, ocupă-te de toţi,
sprijină şi susţine, sfătuieşte, încurajează, învaţă, mângâie; dă celor bolnavi sănătate, celor slabi
sprijin, celor lipsiţi de curaj le dă putere; îndreptează pe cei care greşesc, iartă de şaptezeci de
ori câte şapte după cuvântul Domnului; căci este mai bine ca imitându-l pe Domnul, să dăm
răspuns pentru bunătatea noastră, că am lăsat să treacă unele amănunte din cele datorate, decât
să fim osândiţi cu cei nemiloşi şi lipsiţi de dragoste părintească, fiindcă am cerut o dreptate
extremă”. Duhovnicul trebuie sa-l ajute pe ucenic şi din punct de vedere material, nu numai
spiritual. Părintele duhovnicesc nu este obligat să-şi asume întreg trecutul păcătos al ucenicului
său, încât acesta sa fie scutit de orice canon. A pretinde că porţi povara celuilalt, când tu însuţi

13
eşti păcătos poate părea îngâmfare, mândrie. Dar poate fi şi o simplă şi foarte curată iubire
paternă.
Iată cuvântul unui părinte duhovnicesc în acest sens: ,,Dar ia seama cât de mândru sunt,
că poate fi o bătaie de joc a dracilor şi socotind că am dragostea cea după Dumnezeu, sunt biruit
ca să îţi spun: port jumătate din povara ta şi în ceea ce priveşte viitorul, Dumnezeu are să ne
ajute. Am vorbit ca un lipsit de minte spunând acestea. Căci mă ştiu pe mine slab şi neputincios
şi gol de tot lucru bun. Dar neruşinarea nu mă lasă să deznădăjduiesc. Caci am pe Stăpânul plin
de duioşie, de milă şi de iubirea de oameni care întinde mâna păcătosului până la ultima
suflare. Lipeşte-te de El şi El va împlini tot lucrul pr care îl cerem sau îl gândim“. Cu toate că
Avva Varsanufie l-a asigurat pe destinatarul acestei scrisori că i-a luat jumate din povara
păcatelor, totuşi, acest fapt nu l-a mulţumit pe ucenic, care ar fi vrut să i se ia întreaga povară a
păcatelor. Iar părintle îi răspunde: ,,Mă mir de iubirea ta de frate, că nu pricepi lucrurile iubirii
celei după Dumnezeu …. Fiindcă nu ai înţeles deci ce ţi-am spus, că port jumătate din păcatele
tale, află că prin aceasta te-am făcut părtaş cu mine. Şi nu ţi-am spus că port o treime, ca să nu
te las să porţi mai mult ca mine şi să fii mai îngreuiat. Pe de altă parte, ţi-am spus aceasta ca să
scot din mine mândria. De aceea nu ţi-am spus că port două părţi, ca să mă arăt mai puternic ca
tine. Căci aceasta ar fi fost chip al slavei deşarte. Nu ţi-am spus nici că îţi port întreaga povară.
Căci aceasta este propriu celor desăvârşiţi, care au ajuns fraţi ai lui Hristos. Cel ce şi-a pus
Sufletul Său pentru noi şi care voieşte ca cei care iubesc, să facă aceasta cu o iubire desăvârşită.
Şi iarăşi, pe de altă parte, dacă nu ţi-aş fi spus aşa, te-aş fi lăsat în afara lucrării duhovniceşti.
Deci nu caut slava deşartă luând asupra mea totul. Nici nu te pizmuiesc, odată ce te socotesc
împreună părtaş al bunei întoarceri. Dacă suntem fraţi, să împărţim în mod egal moştenirea
Părintelui nostru, ca să nu se afle între noi vreo nedreptate. Iar dacă voieşti să iau asupra mea
totul, o primesc şi pe aceasta din ascultare. Iartă-mă că multa iubire, mă duce la multă vorbărie.
Dar să fie aceasta spre bucuria ta în Hristos Iisus, Domnul nostru”.
5. Duhovnicul – Psihoterapeutul Ortodox
Tot mai des auzim în vremurile noastre despre problemele psihologice ale omului. Omul
contemporan împovărat si descumpănit de necazurile si grijile cotidiene este în căutare de
odihnă şi echilibru. Ce caută el este vindecarea sufletului, sau deoarece simte că acolo este
adevărata lui rană. Depresiile psihice care afectează un număr impresionant de oameni din toate
ţările si toate domenile a făcut ca psihoterapia sa aibă roade în aceste timpuri ale noastre. Tot
mai multi oameni apelează la un psihoterapeut mai mult decât la un preot, pentru alinarea şi
vindecarea sufletelor. În acest context, creştinismul recurge din ce în ce mai mult la psihoterapie

14
sau altfel spus aceasta se transformă într-o Ortodoxie psihoterapeutică. Scopul Ortodoxiei este
aducerea pe calea lui Dumnezeu, ducându-l pe om la îndumnezeire, pentru care trebuie mai
întâi sa fim vindecaţi de bolile sufletesti de care suferim. Locul în care se face vindecarea este
Biserica. Ea reprezintă spitalul duhovnicesc care-i tămăduieşte pe cei bolnavi de păcate.
a. Bolile sufleteşti slăbesc puterile spirituale ale omului. Un suflet muşcat de
şarpele păcatului vine la duhovnic nu numai pentru a primi sfânta iertare, ci si pentru
indrumarea pe care o aşteaptă de la preot. Hristos, dupa cum spune Sfantul Grigorie Teologul
este întâi de toate medic al omului. Lucrarea lui este terapeutică. Aceasta este continuată de
către preoţi, dar mai ales de catre episcopi. Ei devin colaboratori ai lui Dumnezeu la mântuirea
oamenilor. Sfantul Grigorie de Nazianz zice: “Noi toţi câţi stăm în fruntea credincioşilor
suntem slujitori şi lucrători ai acestei vindecari. Viaţa liturgică si ascetică a Bisericii are ca scop
vindecarea omului. Această vindecare nu este altceva decât întoarecerea omului la Dumnezeu şi
la comuniunea împreuna cu El”. Această lucrare trebuie s-o exercite omul prin libertate, adică
să îi păstorească cu propriul lor consimţământ, preotul nu trebuie să îi păstoresca prin silnicie,
ci să-i aducă la el prin convingere. O faptă făcută fără voie, pe lângă faptul că este o silnicie,
nu-i de lăudat şi nici nu-i trainică … De aceea, Legiuitorul şi legea noastră ne porunceşte să
păstorim turma cu voie bună nu cu silnicie (1 Pt. 5, 2). Strădania multor psihoterapeuţi şi
pedagogi de a îndruma omul la vindecare silindu-i constiinţa lui, se află departe de calea
ortodoxă, echilibrată, unde se resprectă libertatea lui. Sfânta Liturghie şi credinţa omului îl pot
vindeca pe acesta de bolile sufleteşti, îndreptându-l spre comuniunea cu Dumnezeu. Preoţia
devenind o ştiinţă terapeutică, prin dimensiunea terapeutică a preoţiei care cu alte cuvinte, este
lucrarea preotului.

b. terapeutic al părintelui duhovnicesc

În ceea ce priveşte calitatea sa de duhovnic, preotul este asemenea unui terapeut,
deoarece Taina Spovedaniei nu este o simplă absoluţiune formală de tip occidental, cerută de
faptul că Dumnezeu se înfurie pe om şi pretinde ispăşire pentru păcatele săvârşite. Ea este
infinit mai mult decât atât, fiind o parte a psihoterapiei duhovniceşti. Sfântul Ioan Scărarul,
zice: “când vom ieşi din Egipt şi vom voi să fugim de Faraon, vom avea neaparată nevoinţă de
un oarecare Moise, mijlocitor către Dumnezeu, care fiind pentru noi aşezat în mijloc, între faptă
şi contemplaţie, să intindă mâinile către Dumnezeu, astfel ca cei ce umblă sub călăuzirea Lui să
treacă marea păcatelor şi să alunge pe Amalec al patimilor. În continuare, Sfântul Ioan Scărarul
îi atenţionează pe cei ce se încred în propriile lor puteri, şi-şi închipuie că nu au nevoie de

15
îndrumător, astfel: “s-au amăgit cei care s-au încrezut într-înşii, închipuindu-şi că nu au nevoie
de îndrumător”. Aşadar, preotul, acest Moise duhovnicesc este şi medic în acelaşi timp,
deoarece aşa cum ştim toţi suntem bolnavi şi toţi avem trebuinţă de medic şi de terapie
duhovnicească. Rostul duhovnicului nu se mărgineste numai la cel de învăţător şi de sfătuitor,
tradiţia în unanimitate socotindu-l cu adevarat doctor, care poate tămădui de boli pe cel care se
lasă în grija sa, făcându-l deplin sănătos.
Sfântul Simeon Noul Teolog reuşeşte să biruiască patimile şi să se descătuşeze din robia
lor, desciind această vindecare sufletească prin părintele său duhovnicesc: “a coborât şi m-a
aflat rob şi străin şi a zis: Vino, copilul meu, te voi duce la Dumnezeu”.

Bibliografie

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institului Biblic și de Misiune al B.O.R, București,
1997;
• Arhimandrit Dosoftei Moraru, Sfântul Serafim de Sarov, ediţie îngrijită de arhimandrit
Ioanichie Bălan, 1999.

• Ava Dorotei V,1, în Filocalia, 9

• Cele 100 de capete ale lui Calist şi Ignatie Xanthopol, 15, Filocalia, 8

• Ignatie Briancianinov, Fărâmiturile ospăţului, Alba Iulia, 1996.

• Irenee Hausheer, Paternitatea şi îndrumarea duhovnicească în Răsăritul Creştin, Ed.

Deisis, Sibiu, 1999.

• Kallistos Ware, Împărăţia lăuntrică,Ed. Christiana, 1996.

• Patericul, Avva Arsenie, Avva Sisoe

• Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, Înainte – privire a Sfintei ,, Scări”, în Filocalia,9

• Pr. prof. Petre Vintilescu, Preotul in faţa chemării sale de pastor al sufletelor, Ed.
Mitropolia Olteniei, 2007

• Sf. Ioan Gură de Aur, Despre Preoţie,Traducere, introducere si note de Pr. Dumitru
Fecioru Ed. Biserica Ortodoxa, Bucuresti, 2004.
16
• Sf.Grigorie cel Mare (Dialogul), Cartea Regulei Pastorale, trad.rom. prefaţă şi note de
pr.prof.Alexandru Moisiu, Ed. IBMBOR, Buc., 1996

• Sf.Grigorie din Nazianz, Despre Preoţie, Traducere, introducere si note de Pr. Dumitru
Fecioru Ed. Biserica Ortodoxa, Bucuresti, 2004.

• Sf.Simeon Noul Teolog, Capetele Morale, 3, în Filocalia, 6

• Sfântul Efrem Sirul, Despre Preoţie, Traducere, introducere si note de Pr. Dumitru
Fecioru Ed. Biserica Ortodoxa, Bucuresti, 2004.

17