CUPRINS

Capitolul 1
ENERGETICA – PREZENT ŞI PERSPECTIVE 5
1.1. Stadiul şi evoluţia producerii energiei electrice 5
1.2. Energia electrică şi mediului ambiant 8
CAPITOLUL 2
CENTRALE ELECTRICE – GENERALITĂŢI 11
2.1. Introducere 11
2.2. Clasificarea centralelor electrice 12
2.3. Noţiuni de putere 14
2.4. Curba zilnică de sarcină 15
2.5. Fiabilitate şi disponibilitate 20
Capitolul 3 24
PRINCIPIILE FUNCŢIONALE ALE CENTRALELOR CU CICLU
TERMODINAMIC
3.1. Clasificarea centralelor cu ciclu termodinamic 24
3.2. Fluxurile de energie şi masă într-o centrală termoelectrică cu abur 26
3.3. Circuitul termic şi ciclul termodinamic al centralelor termoelectrice 30
3.4. Bilanţul energetic al centralelor termoelectrice cu abur. Indici specifici ai 37
centralelor termoelectrice
Capitolul 4 43
METODE DE CREŞTERE A RANDAMENTULUI TERMODINAMIC
4.1. Generalităţi 43
4.2. Ridicarea parametrilor iniţiali ai aburului 44
4.2.1. Creşterea presiunii iniţiale 44
4.2.2. Creşterea temperaturii iniţiale 47
4.2.3. Creşterea simultană a presiunii şi a temperaturii 48
4.3. Supraîncălzirea intermediară 50
4.3.1. Efecte, indici termodinamici 50
4.3.2. Schemele de realizare a supraîncălzirii intermediare 53
4.4. Ciclul suprapus 55
4.5. Cicluri binare 57
4.5.1 Generalităţi 57
4.5.2. Cicluri binare pentru mărirea randamentului 57
4.5.3. Cicluri binare pentru mărirea puterii 59
4.6. Reducerea temperaturii de condensare 61
4.7. Preîncălzirea regenerativă a apei de alimentare 66
4.7.1. Efectul de creştere a randamentului termodinamic 66
4.7.2. Alegerea parametrilor preîncălzirii regenerative 68
4.7.3. Preîncălzirea regenerativă în instalaţii cu supraîncălzire intermediară 78
4.7.4. Efectele preîncălzirii regenerative asupra circuitului termic 81
4.7.5. Realizarea practică a preîncălzirii regenerative 83
4.7.6. Alegerea schemei de preîncălzire 86
4.7.7. Comportarea preîncălzirii la sarcini parţiale 90

2
CAPITOLUL 5. 92
CENTRALELE ELECTRICE CU TURBINE CU GAZE
5.1. Generalităţi 92
5.2. Turbine cu gaze în circuit deschis 92
5.2.1. Schema de principiu-caracteristici tehnice 92
5.2.2. Bilanţul termic, randamente 94
5.2.3. Posibilităţi de mărire a randamentului instalaţiei de turbine cu gaze cu circuit 99
deschis
5.2.4. Turbine cu gaze în circuit deschis de construcţie specială 106
5.3. Turbine cu gaze în circuit închis 110
5.4. Turbina cu gaze în circuit mixt 115
5.5. Recuperarea căldurii prin termoficare 117
CAPITOLUL 6 120
CICLURI MIXTE ABUR – GAZE
CAPITOLUL 7 128
CENTRALE ELECTRICE CU MOTOARE DIESEL
7.2. Caracteristicile tehnice ale motoarelor Diesel 129
7.2.1. Dimensiuni şi puteri 129
7.3. Supraalimentarea motorului Diesel 131
7.4. Bilanţul termic al motorului, consumul de combustibil 134
7.5. Instalaţiile anexe ale motoarelor Diesel 136
7.5.1. Instalaţii de pornire 136
7.5.2. Ungerea motorului Diesel 137
7.5.3. Răcirea motoarelor Diesel 138
7.5.4. Alimentarea cu combustibil 141
7.5.5. Recuperarea căldurii de la motoare 142
7.5.6. Fixarea motorului de fundaţie 144
7.6. Dispoziţia motoarelor Diesel în centralele electrice 145
CAPITOLUL8 147
CENTRALE NUCLEAR - ELECTRICE, REACTOARE NUCLEARE
8.1. Reacţiile neutronilor, fisiunea nucleului 147
8.2. Combustibili nucleari, folosirea lor 149
8.2.1. Materiale combustibile şi fertile 149
8.2.2. Echivalentul energetic al combustibilului nuclear 151
8.2.3. Cicluri de combustibil 152
8.3. Reactoare nucleare 154
8.3.1. Clasificarea reactoarelor nucleare 154
8.3.2. Materiale nucleare 155
8.3.3. Tipuri de reactoare energetice folosite 158
8.3.4. Alcătuirea constructivă a reactorului nuclear 158
8.4. Schemele termice ale centralelor nuclear electrice 161
8.4.1. Generalităţi 161
8.4.2. Scheme termice cu abur 161
8.4.3. Scheme cu turbine cu gaze 166
8.4.4. Aplicarea termoficării din centralele nuclear-electrice 166
8.5. Funcţionarea reactoarelor. Reglajul lor 167
8.6. Componente şi instalaţii speciale în centrale nuclear electrice 169
8.6.1. Elementele părţii nucleare. Grupe de funcţiuni ale instalaţiilor unei centrale 169
nuclear electrice

3
 8.6.2. Componentele circuitului primar 171
8.6.3. Securitatea instalaţiilor nucleare 175
8.7. Elemente ale părţii convenţionale 177
8.7.1. Turbine speciale pentru centrale nuclear electrice 177
CAPITOLUL 9 179
CENTRALE HIDROELECTRICE
9.1. Energia hidraulică 179
9.2. Variaţia debitului de apă în timp 181
9.3. Debitul instalat în CHE 182
9.4. Volumul lacurilor de acumulare. Regimul de exploatare al acumulărilor 187
9.5. Scheme de amenajare a CHE 188
9.5.1. Schemele centralelor pe firul apei 188
9.5.2. Scheme CHE în derivaţie 189
9.6. Tipuri caracteristice de amenajări cu centrale în derivaţie 192
9.7. Regimuri de exploatare ale CHE 195
Bibliografie 197

4
 CAPITOUL 1
ENERGETICA – PREZENT ŞI PERSPECTIVE

1.1. Stadiul şi evoluţia producerii energiei electrice

Ritmul intens de dezvoltare a civilizaţiei contemporane a fost declanşat de
revoluţia industrială, momentul în care omenirea a început să conştientizeze
posibilităţile practic nelimitate pe care le oferă utilizarea diverselor forme de
energie din natură. Energia primară, utilizată pe scară largă şi în prezent, a
constituit-o în principal energia chimică a combustibililor convenţionali
(eliberată prin ardere), energia hidraulică şi energia eoliană. Sursele ieftine de
energie primară au dus la dezvoltarea industriei şi în general a civilizaţiei,
dezvoltare care la rândul ei a avut ca rezultat creşterea necesarului de energie.
Procesul a continuat până la primele semne ale unei crize energetice mondiale –
cererea de energie este în continuă creştere în timp ce rezervele sunt limitate şi
epuizabile – momentul în care a început să se pună problema economiei şi mai
ales a utilizării raţionale a energiei, indiferent de formă. În paralel s-au declanşat
şi cercetările privind sursele neconvenţionale de energie, cum ar fi energia
eoliană, energia solară, energia nucleară, etc., surse care în prezent nu pot
asigura decât un procent foarte mic din necesarul de energie în continuă creştere
al planetei.
Accesul la energie electrică în primul rând, dar şi la alte resurse energetice
moderne este premiza
esenţială pentru ×1015 kWh
0.2
dezvoltarea economică şi 0.18 Valori Valori
socială. Eliminarea 0.16 înregistrate prognozate
rămânerilor în urmă din 0.14
punct de vedere al 0.12
dezvoltării economice şi 0.1
sociale necesită printre 0.08
0.06
altele surse de apă, 0.04
facilităţi sanitare, 0.02
educaţionale, 0
infrastructuri pentru
70

75

80

85

90

95

02

10

15

20

25

telecomunicaţii, transport,
19

19

19

19

19

19

20

20

20

20

20

etc. Toate acestea necesită Figura 1.1. Evoluţia consumului de energie electrică la nivel
energie electrică în mondial din 1975 până în 2025 [1]

5
cantităţi suficiente şi cu 1015 Btu
preţ de cost mic. Creşterea Valori Valori
continuă a necesarului de înregistrate prognozate
energie electrică este
strâns legată de creşterea
populaţiei planetei. Petrol
Tendinţa de creştere
continuă a necesarului de
energie rezultă din figura Cărbune
1.1. [1]. Evoluţia Gaze naturale Surse regenerabile
necesarului mondial de
energie primară din Nucleară
diferite surse este redată în
figura 1.2. [1]. Figura 1.2. Ponderea diferitelor tipuri de energie primară pe
Se preconizează o piaţa energiei pe intervalul 1970 – 2025. Btu – British
creştere a necesarului de Thermal Unit (1Btu=1,055 kJ) [1]
energie la nivel mondial
între 2005 şi 2025 de 57% (International Energy Outlook 2005, Office of
Integrated Analysis and Forecasting, U.S. Department of Energy) [1]. Această
creştere este pusă în special pe seama ţărilor în curs de dezvoltare. Creşterea
necesarului de energie este în strânsă legătură cu nivelul de dezvoltare al
economiei, pentru acelaşi interval, anticipându-se creşteri economice anuale de
5,1% în cazul ţărilor în curs de dezvoltare, de 2,5% în cazul ţărilor dezvoltate şi
de 4,4% în cazul economiilor est-europene şi a celor aparţinând fostei URSS.
În ceea ce priveşte combustibilii convenţionali, pentru acelaşi interval de
timp se preconizează creşteri anuale la nivel mondial astfel [20]:
- gaze naturale 2,3%;
- petrol 1,9%;
- cărbune 2,0%.
Comparativ cu anul 530 ×10 tone
9

2002, în 2025 consumul 520

de gaze naturale va creşte 510
cu 69% iar procentul 500
consumului de gaze 490
480
naturale în consumul total
470
va creşte de la 23% la 460
25%. Sectorul producerii 450
energiei electrice este 440
responsabil de un procent 430
de 51% din creşterea Antracit, şisturi Lignit
bituminoase
totală a consumului de
gaze naturale la nivel Figura 1.3. Rezervele totale (economic exploatabile) de
mondial. Gazele naturale cărbune ale planetei [1]

6
reprezintă o alternativă mai avantajoasă pentru producerea energiei electrice în
comparaţie cu alte surse de energie primară, în special datorită faptului că sunt
mai puţin poluante comparativ cu cărbunele şi păcura. Sectorul industrial este de
asemenea un consumator important de gaze naturale, fiind responsabil de o
creştere 36% din creşterea totală a consumului de gaze naturale pe intervalul de
timp menţionat.
Pe intervalul de timp 2002 – 2015 se preconizează o creştere anuală medie
a consumului de cărbune de aproximativ 2,5% [2]. Din 2015 până în 2025
creşterea consumului va fi mai lentă, şi anume de aproximativ 1,3%. Din
producţia mondială de cărbune la nivelul anului 2002, un procent de 65% a fost
utilizat pentru producerea energiei electrice şi 31% pentru consumatori
industriali (industria metalurgică, producerea directă de abur pentru diferite
aplicaţii industriale). În tabelul 1.1 sunt redate valorile producţiei de cărbune
pentru anul 1999 în diferite regiuni geografice.

Tabelul 1.1. Producţia mondială de cărbune la nivelul anului 1999 (în mii tone) [1]
Regiune Surse primare Surse secundare
geografică Antracit Şisturi Lignit Cocs Brichete de antracit Brichete
bituminoase metalurgic şi de şisturi de lignit
bituminoase
America de 4768 1086789 100070 26185 0 0
Nord
America 28 49457 0 10694 0 0
Centrală şi
de Sud
Europa de 10308 104661 380612 43499 491 6552
Vest
Europa de 35576 475221 235399 66454 2544 4344
Est
Orientul 0 1389 0 335 0 0
Mijlociu
Africa 2881 324294 0 5354 0 0
Asia şi 298961 1757120 185329 214601 11567 917
Oceania
Total 352522 3798931 901410 367122 14602 11813
Surse primare – cărbune extras din zăcăminte
Surse secundare – obţinut prin prelucrarea cărbunelui din surse primare

Pentru consumul de energie electrică este preconizată o creştere aproape

dublă, şi anume de la 14275 miliarde kWh la nivelul anului 2002, la 21400
miliarde kWh în 2015 şi 26018 miliarde kWh în 2025. Mai mult de jumătate
(59%) din această creştere se va înregistra în ţările în curs de dezvoltare, care
vor înregistra creşteri anuale ale consumului de energie electrică de 4%
comparativ cu creşterea la nivel mondial de 2,6%. Cărbunele şi gazele naturale
îşi vor menţine importanţa ca surse de energie primară pentru producerea
energiei electrice pe intervalul de prognoză 2002 – 2025, la nivelul anului 2025

7
anticipându-se un procent de 62% din totalul surselor de energie primară
utilizate pentru producerea de energie electrică. Consumul de energie electrică
produsă în centrale nucleare va creşte de la 2560 miliarde kWh în 2002 la 3270
miliarde kWh în 2025.
Ponderea diferitelor tipuri de energie primară diferă foarte mult de la o
regiune geografică la alta, în principal în funcţie de resursele specifice fiecărei
zone şi de o serie de condiţii economice. În tabelul 1.2 sunt redate valorile
capacităţilor de producţie pentru diferite regiuni geografice în funcţie de sursa
de energie primară.
Tabelul 1.2. Situaţia capacităţilor de producere a energiei electrice (milioane de kW) la 1
ianuarie 2000 [1]
Regiunea geografică Termic Hidro Nuclear Geotermal şi alte surse Total
America de Nord 642 176 109 18 945
America de sud şi 64 112 2 3 181
centrală
Europa de vest 353 142 128 10 633
Europa de est şi fosta 298 80 48 <500 426
URSS
Orientul mijlociu 94 4 0 0 98
Africa 73 20 2 <500 95
Asia & Oceania 651 160 69 4 884
Total la nivel mondial 2175 694 358 26 3253
<500 Valori mai mici de 500.000 kW
Notă: (1) Capacităţile de tip termic includ unităţile funcţionând pe cărbune, hidrocarburi şi gaze
naturale
Sursa: Energy Information Administration / International Energy Annual 2000 [2]

Energia electrică produsă în centrale hidroelectrice şi cea provenită din

alte surse regenerabile îşi vor menţine ponderea de aproximativ 8% din totalul
energiei electrice produse la nivel mondial. Deşi se aşteaptă o creştere anuală de
aproximativ 1,9% a ponderii energiei electrice produse din surse regenerabile pe
piaţa mondială a energiei electrice, creşterea mai rapidă care se anticipează
pentru gazele naturale şi cărbune va menţine la aceeaşi valoare ponderea
surselor regenerabile.

1.2. Energia electrică şi mediului ambiant. O altă problemă strâns

legată de energie, care a fost conştientizată relativ târziu a fost impactul negativ
asupra mediului al tehnologiilor de conversie a energiei primare în energie
electrică. Efectele asupra mediului datorate diverselor filiere de conversie a
energiei se manifestă sub cele mai diverse forme, de la efecte locale trecătoare
(poluarea aerului, apelor şi solului în vecinătatea centralelor termoelectrice cu
combustibili convenţionali), la efecte ireversibile, la scară planetară (creşterea
temperaturii medii a planetei, degradarea stratului de ozon, dispariţia unor specii
ale florei şi faunei). S-a constatat că nu există vreo filieră de conversie în energie

8
electrică a surselor convenţionale care să nu influenţeze într-o măsură mai mică
sau mai mare, în diferite moduri, mediul înconjurător.
Bioxidul de carbon 109 tone
gazul cu efect de seră cu
Valori Valori
cea mai pondere în înregistrate prognozate
atmosferă. Emisiile de
bioxid de carbon
provocate de activitatea
umană se datorează în
principal arderii Total
combustibililor fosili
pentru producerea Petrol Cărbune
energiei electrice. În
studiul IEO2005 se Gaze naturale
anticipează o creştere
anuală a emisiilor de
Figura 1.4. Situaţia emisilor de bioxid de carbon la nivel
bioxid de carbon cu mondial provenite din producerea energiei electrice prin
aproximativ 1,9% în arderea combustibililor fosili între 1970 şi 2025 [1]
intervalul 2002 – 2025. O
mare parte din acestă
25000
creştere a emisiilor de
24500 × 10 tone
6

bioxid de carbon provine 24000

din ţările în curs de 23500
dezvoltare, fiind asociată 23000
cu creşterea importantă a 22500
consumurilor de 22000
21500
combustibil fosil. În
21000
figura 1.4 este 20500
reprezentată evoluţia 20000
emisiilor de bioxid de
93

94

95

96

97

98

99

00

01

02

carbon provenite din

19

19

19

19

19

19

19

20

20

20

producerea energiei Figura 1.5. Evoluţia emisiilor de bioxid de carbon la nivel

electrice pe intervalul mondial în intervalul 1993 – 2002 [1]
1970 – 2025 pentru
diferiţi combustibili fosili iar în figura 1.5 este reprezentată creşterea emisiilor
totale de bioxid de carbon pe intervalul 1993 – 2003, la nivel mondial.
Protocolul de la Kyoto, care presupune reducerea emisiilor de bioxid de
carbon al fiecărei ţări care îl ratifică cu 5% în medie pe an faţă de nivelul de
referinţă din anul 1990, pe intervalul 2008-2012, a intrat în vigoare pe 16
februarie 2005, la 90 de zile după semnarea sa de către Rusia. Din acest motiv,
prognozele privind emisiile de bioxid de carbon sunt dificil de realizat deoarece
nu se cunoaşte cum va acţiona fiecare ţară semnatară a protocolului asupra
propriilor emisii de bioxid de carbon. În figurile 1.4 şi 1.5 sunt indicate

9
evoluţiile emisiilor de bioxid de carbon fără a se ţine seama de prevederile
protocolului de la Kyoto.
Alţi contaminanţi care provin din arderea combustibililor fosili sunt
bioxidul de sulf (care rezultă în special din arderea păcurii), oxizii de azot şi
cenuşa antrenată pe coş de gazele de ardere. Datorită restricţiilor internaţionale
privind aceste emisii, se impune instalarea de echipamente de eliminare a
acestor noxe, echipamente care duc la o creştere importantă a investiţiei în
capacităţile de producere a energiei electrice.
Toate problemele enumerate în acest capitol duc la o singură concluzie, şi
anume aceea că singura cale de asigurare a necesarului de energie la preţuri de
cost competitive o constituie pe de-o parte utilizarea raţională a energiei şi pe de
altă parte creşterea eficienţei proceselor de conversie a energiei, în paralel cu
eforturile de reducere a impactului negativ asupra mediului. În prezent, acestea
sunt principalele direcţii pe care se bazează politica în domeniul energiei în
majoritatea ţărilor lumii.

10
 CAPITOLUL 2
CENTRALE ELECTRICE – GENERALITĂŢI

2.1. Introducere
Utilizarea directă a energiei în formele primare (energia chimică a
combustibililor fosili, energia potenţială a acumulărilor de apă, energia nucleară
a elementelor radioactive, ş.a.m.d.) este foarte dificilă, se face cu o eficienţă
scăzută, sau este imposibilă pentru anumite tipuri de consumatori. Datorită
acestui fapt, atât consumatorii cât şi producătorii de energie şi-au adaptat
procesele tehnologice de producere respectiv de consum unei forme comune de
energie – energia electrică, aceasta având cel mai important avantaj faptul că
poate fi transportată pe distanţe foarte mari cu investiţii şi cheltuieli de
exploatare relativ reduse. Printre alte avantaje ale energiei electrice în raport cu
alte forme se numără posibilitatea conversiei în instalaţii relativ ieftine şi simple
din punct de vedere tehnologic în energie mecanică sau alte forme de energie
utilă. Datorită existenţei unei mari diversităţi de consumatori, energia electrică
se utilizează ca atare sau constituie numai calea de conversie şi transport pentru
formele primare de energie.
Pe lângă avantajele enumerate, energia electrică are însă şi o serie de
dezavantaje, cum ar fi dificultatea distribuirii la consumatori mobili sau
dificultatea stocării. Stocarea energiei electrice este costisitoare şi se face în
cantităţi limitate, în instalaţii complexe cu gabarite mari, şi numai sub formă de
curent continuu. Datorită imposibilităţii stocării, sistemele de conversie trebuie
să producă energia la momentul consumului şi să-şi adapteze în mod continuu
nivelul puterii produse în funcţie de puterea cerută de consumator. Cel mai
important dezavantaj, este însă faptul că randamentul de conversie pe cale
termodinamică este limitat de temperatura surselor de căldură şi de considerente
tehnologice legate de comportarea la temperatură ridicată a materialelor
utilizate.
Transformarea energiei din formele primare în energie electrică parcurge
o succesiune de transformări care depinde în primul rând de natura formei
primare de energie. Numărul etapelor succesiunii de transformări, natura şi
complexitatea acestora determină randamentul global de conversie, investiţia în
instalaţia de conversie, şi în ultimă instanţă, costul energiei. Structura costului
este însă diferită în funcţie de instalaţia de conversie. Astfel, în cazul instalaţiilor
care necesită investiţii mari şi cheltuieli de exploatare (combustibil) relativ mici,

11
cum sunt centralele hidroelectrice sau cele nuclear – electrice principala pondere
în costul energiei electrice produse o are amortizarea investiţiei, în timp ce în
cazul centralelor cu ciclu termodinamic cu combustibili convenţionali (centrale
termoelectrice, centrale cu turbine cu gaze, centrale cu motoare Diesel) – la care
investiţia este mai mică decât la centralele hidroelectrice sau nuclear – electrice,
însă cheltuielile de exploatare (cu combustibilul) sunt mari – costul energiei este
determinat în cea mai mare măsură de costul combustibilului. Din acest motiv,
principala direcţie de cercetare în domeniul centralelor cu ciclu termodinamic cu
combustibili convenţionali, este creşterea randamentului de conversie, ceea ce
are ca efect reducerea consumului de combustibil. În cazul sistemelor de
conversie cu investiţii mari şi cu costuri de exploatare mici, reducerea acestora
din urmă prin îmbunătăţirea randamentului de conversie are un efect
nesemnificativ asupra costului energiei produse, datorită ponderii mici pe care
costurile de exploatare o au în structura costului energiei electrice. La aceste
sisteme se urmăreşte producerea unei cantităţi cât mai mari de energie prin
menţinerea în funcţiune un număr cât mai mare de ore pe an.

2.2. Clasificarea centralelor electrice

Centralele electrice pot fi clasificate după mai multe criterii, însă criteriul
uzual este energia primară folosită. În tabelul 2.1 este prezentată clasificarea
centralelor după acest criteriu. Un alt criteriu interesant de clasificare îl
constituie ponderea diferitelor tipuri de centrale la acoperirea producţiei
mondiale de energie electrică. Conform acestui criteriu de clasificare, în prezent
cea mai mare pondere o au centralele cu ciclu termodinamic, în special cele cu
combustibili convenţionali (aşa cum rezultă din tabelul 2.1)

Tabelul 2.1. Clasificarea centralelor electrice

Denumire Energia primară Modul de Succesiunea Denumire
transformare a transformări
energiei primare lor
Centrale cu ciclu - surse
termodinamic convenţionale:
Clasice cărbuni, ardere Energie CTE – centrală
combustibili chimică termoelectrică de
lichizi superiori Energie condensaţie
şi inferiori termică CET – centrală
proveniţi din Energie electrică de
prelucrarea mecanică termoficare
petrolului, gaze Energie CTG – centrală
naturale ardere electrică electrică cu turbine
cu gaze
- surse CDE – centrală
neconvenţionale: electrică cu
resurse motoare Diesel
energetice
secundare

12
 provenite din
diverse procese Fisiune nucleară Energie CNE – centrală
industriale, nucleară nuclear electrică
deşeuri Energie
industriale, Transfer de termică
Nuclear – electrice deşeuri menajere căldură Energie
mecanică
Energie
combustibili electrică
nucleari naturali,
îmbogăţiţi sau Transfer de Energie CGTE – centrală
obţinuţi prin căldură termică geotermoelectrică
reproducere Energie
Geotermoelectrice mecanică
Energie
electrică

căldura din Energie

scoarţa terestră termică
Helioelectrice asociată unor Energie
purtători naturali mecanică
(apa, abur) Energie
electrică
radiaţia solară
Centrale Energie
hidroelectrice Diferenţa potenţială
Cu căderi naturale naturală de nivel Energie CHE
a potenţialului mecanică
hidroenergetic Energie
electrică
Cu căderi
artificiale realizate Diferenţa de Energie
prin pompare- nivel a potenţială
acumulare potenţialului Energie CHEAP
hidroenergetic mecanică
Energie
Centrale care Diferenţele electrică
utilizează energia periodice de
mareelor nivel ale mărilor Energie
şi oceanelor potenţială
deschise Energie
mecanică
Energie
electrică
Centrale eoliene Energia cinetică Energie
a meselor de aer cinetică
Energie
mecanică
Energie
electrică

13
 În contextul raportului dintre rezervele limitate de combustibili
convenţionali şi creşterea continuă a consumului, devine tot mai interesantă
utilizarea surselor inepuizabile (energie solară, eoliană). Pe plan mondial, se
alocă un important efort de cercetare vizând posibilităţile de utilizare pe scară
largă a acestor surse. Dezavantajele acestor surse, ca şi al energiei geotermale de
altfel, este legat de poziţionare într-o anumită zonă geografică şi caracterul
inconstant. Utilizarea surselor neconvenţionale are din aceste motive un caracter
secundar.

2.3. Noţiuni de putere

Pe,ind
Pind

Pred,d

Pinu

Pe,inu
Ped,rep

Pred,u

Prs
Pi

Pe,eu
Pd

Prt
Ped

Pu

Peu

Pn,f

Peu,f

Pp

Figura 2.1. Reprezentare grafică a noţiunilor de putere [4]

Pi – puterea instalată a centralei (sau grupului energetic), din documentaţia

constructorului;
Pd – puterea disponibilă (cea mai mare putere activă în regim de funcţionare de
durată);
Pind – puterea indisponibilă (Pind = Pi − Pd ) ;
Ped – puterea efectiv disponibilă (cea mai mare putere în regim de funcţionare de
durată ţinând seama de puterea indisponibilă şi reducerile tranzitorii de putere);
Pred,d – reducerea de putere disponibilă (Pred ,d = Pd − Ped ) ;
Pe,ind – puterea efectiv indisponibilă (Pe,ind = Pi − Ped = Pind + Pred ,d ) ;
Pu – puterea utilizată (cea mai mare putere activă care poate fi produsă de
grupurile care nu sunt în reparaţie în condiţiile care definesc Pd;

14
Pd,rep – puterea disponibilă aflată în reparaţie (Pd ,rep = Pd − Pu ) ;
Pinu – puterea inutilizabilă (Pinu = Pi − Pu = Pind + Pd ,rep ) ;
Peu – puterea efectiv utilizată (cea mai mare putere activă care poate fi produsă
de grupurile care nu sunt în reparaţie în condiţiile care definesc puterea efectiv
disponibilă;
Ped,rep – puterea efectiv disponibilă în reparaţie (Ped ,rep = Ped − Peu ) ;
Pred,u – reducerea de putere utilizabilă Pred ,u = Pu − Peu ;
Pe,inu – puterea efectiv inutilizabilă (Pe,inu = Pi − Peu = Pe,ind + Ped ,rep ) ;
Pnf – puterea nominală în funcţiune;
Peu,f – puterea efectiv utilizabilă în funcţiune;
Pp – puterea produsă momentan;
Prt – puterea în rezervă turnantă (Prt = Peu , f − Pp ) ;
Prs – puterea în rezervă statică (Prs = Peu − Peu , f );
Pr,eu – puterea în rezervă efectiv utilizabilă (Pr , eu = Peu − Pp ) ;
Ps – puterea de suprasarcină (puterea produsă peste puterea instalată).

2.4. Curba zilnică de sarcină [4]

Reprezentarea grafică a variaţiei puterii momentane produse de o centrală

P GN – golul de noapte
VZ – vârful de zi
GZ – golul de zi
VS VS – vârful de seară
Pvs Pvs – puterea la vârful de
VZ seară
Pgn – puterea la golul de
Pmed noapte
GZ Pmed – puterea medie

Pgn
GN
τ [h]
0 6 12 18 24
Figura 2.2. Curba zilnică de sarcină şi punctele ei caracteristice
electrică sau de un sistem energetic în funcţie de timp, pe un interval de 24 de
ore se numeşte curba de sarcină zilnică. În cazul în care valoarea puterii produse
este înregistrată prin măsurători efectuate la intervale de timp, curba de sarcină
zilnică Pp = f (τ ) poate fi aproximată prin considerarea puterii măsurate ca medie
a puterii produse în intervalul considerat, fie prin considerarea unei variaţii
liniare a puterii între două măsurători.

15
 Curba de sarcină se caracterizează printr-un număr de patru extreme
locale, şi anume două maxime şi două minime:
- un vârf de putere cerut de reţea dimineaţa, care se înregistrează în
intervalul orar 10,00 – 12,00; se datorează maximului de activitate al
consumatorilor industriali.
- un vârf de putere cerut de reţea seara – reprezentând maximul absolut
al curbei de sarcină, înregistrat în intervalul orar 19,00 – 22,00; se
datorează maximului de activitate al consumatorilor casnici şi
iluminatului public (Ppv)
- un minim de consum înregistrat în jurul orelor 2,00 – 4,00,
reprezentând minimul absolut al curbei de sarcină. În acest interval
orar consumul casnic şi cel pentru iluminatul public sunt forate reduse
iar dintre consumatorii industriali funcţionează doar un număr redus,
respectiv consumatorii care lucrează în trei schimburi de lucru (Pp min)
- un minim de consum înregistrat în jurul orelor 15,00 – 17,00,
corespunzător intervalului dintre momentul în care cea mai mare parte
a consumatorilor industriali îşi încetează activitatea şi momentul în
care activitatea consumatorilor casnici începe să se intensifice.
Pp min
Raportul dintre valorile extreme ale consumului α = – numit
Ppv
coeficient de aplatizare a curbei de sarcină, este diferit de la sistem la sistem şi
depinde în principal de structura consumatorilor (figura 2.3). După cum se
observă din figura 2.2, variaţiile de consum sunt datorate în principal
consumatorilor urbani (activităţi administrative, comerciale, consum casnic,
iluminatul public şi transportul în comun), în timp ce industria cu proces de
fabricaţie continuu şi constant în cele trei schimburi aplatizează curba de
sarcină. Pentru consumatorii urbani, valoarea coeficientului de aplatizare poate
coborî până la valoarea 0,2.
Curbele de sarcină diferă în zilele lucrătoare şi în zilele de repaus şi diferă
de asemenea de la anotimp la anotimp. În general, pentru sistemele energetice
din zona climatică temperată (emisfera nordică), curbele de iarnă sunt mai
ridicate şi au un coeficient de utilizare a puterii maxime – dat de relaţia
E zi
k u zi = (în care Ezi este energia consumată timp de 24 de ore) – mai mare
Ppv ⋅ 24
decât cele de vară. Pentru sistemele energetice din zonele climatice calde din ţări
dezvoltate, curbele de vară sunt mai ridicate decât cele de iarnă datorită
consumului suplimentar pentru instalaţiile de condiţionare a aerului şi pentru
irigaţii. De asemenea, un factor important de care depinde forma curbei de
sarcină, pe lângă structura consumatorilor, îl constituie gradul de energo-
intensitate al economiei.
Vârfurile de putere se deplasează în funcţie de anotimp după variaţia
lungimii perioadei de întuneric şi după modificările programului de lucru.

16
Curbele de sarcină corespunzătoare zilelor lucrătoare sunt mai ridicate decât cele
din zilele de odihnă.
Variaţia consumului presupune intrarea respectiv ieşirea din funcţiune a
unor capacităţi de producţie sau modificarea sarcinii la capacităţile aflate în
funcţiune, deci funcţionarea în regimuri diferite de regimul nominal pentru care
randamentul este maxim şi deci consumul de combustibil minim. Pe lângă
dezavantajul creşterii consumului de combustibil (ceea ce se traduce prin
creşterea preţului de cost al energiei electrice), funcţionarea în regimuri
tranzitorii duce la solicitări suplimentare, termice şi mecanice, ale
echipamentelor, deci la reducerea fiabilităţii şi a duratei lor de viaţă.

100 %
Puterea [MW]

Puterea necesară a fi în funcţiune

Puterea cerută de consumatori

Ppv

Puterea la borne
Pp min

6 12 18 24
Timpul [h]
Figura 2.3. Relaţiile între diferitele puteri din sistemul energetic

Este deci evident interesul pentru aplatizarea curbei de sarcină (un

coeficient de aplatizare cât mai mare). Avantajele aplatizării curbei de sarcină
sunt următoarele:
- posibilitatea producerii aceleiaşi energii zilnice cu o putere instalată
mai mică, deci cu investiţii mai mici. Acest lucru reiese analizând figura 2.4, în
care se consideră două curbe de sarcină 1 respectiv 2, astfel încât energia
produsă zilnic pentru cele două curbe de sarcină să fie aceeaşi:
24 24
Ezi 1 = ∫ Pp1dτ = Ezi 2 = ∫ Pp 2 dτ
0 0

Se poate observa că pentru aceeaşi energie produsă zilnic, curba de

Ppv 2
sarcina 2, care are coeficientul de aplatizare α 2 = mai mare decât cel al
Pp min 2
Ppv1
curbei 1, α1 = , necesită o putere instalată Ppv2 mai mică decât cea necesară
Pp min 1
pentru acoperirea curbei 1. Cea mai mică valoare a puterii instalate se obţine
pentru o curbă clasată ideală (3), îndeplinind aceeaşi condiţie ca şi curbele 1 şi2,
respectiv:

17
 24
E zi 3 = ∫ Pp 3dτ = Ezi 1 = Ezi 2 , pentru care consumul este constant pe tot
0

intervalul.
- variaţii mai mici ale încărcării echipamentelor. Tot din figura 2.4 se
poate observa că intervalul de variaţie a încărcării echipamentelor este
mai mic în cazul curbei 2 decât în cazul curbei 1. Pentru curba ideală 3
încărcarea echipamentelor este constantă.
- Regimuri uniforme cu randamente mai bune şi fiabilitate mai ridicată.
- Eliminarea necesităţii pornirilor şi opririlor zilnice la unele instalaţii
(cele de vârf).
Aplatizarea curbei de sarcină se face prin următoarele metode:
- interconectarea sistemelor energetice din zone geografice situate pe
longitudini diferite. Se obţine în felul acesta o compensare reciprocă a
curbelor de sarcină, cu decalarea vârfurilor de consum (care apar la
momente diferite), şi în ansamblu, aplatizarea consumului
- deconectarea unor consumatori care depăşesc consumul prescris.
Aplicarea acestei metode se face numai după examinarea consecinţelor
care decurg, deoarece, pentru anumiţi consumatori, întreruperea
alimentării cu energiei electrică în timpul procesului tehnologic poate
avea consecinţe foarte grave.
- Stimularea unor consumatori de a lucra preponderent în orele de gol de
sarcină prin tarifarea diferenţiată a energiei electrice. Tarifarea
diferenţiată poate fi aplicată nu numai după momentul consumului ci şi
după nivelul de putere al consumatorului. Aceasta deoarece un
consumator industrial de putere mare influenţează într-o măsură mai
importantă forma curbei de sarcină prin intrarea sau ieşirea sa din
funcţiune decât un consumator casnic.
- Utilizarea la maxim a duratei de
iluminare naturală prin trecerea la
ora de vară 2
Curba clasată a sarcinilor este 1

reprezentată de curba puterilor pentru o

perioadă de timp (lună, an), ordonate pe axa
Ppv1

absciselor în ordine descrescătoare (figura

Ppv2

2.5).
3
Construcţia acestei curbe clasate se
Pp min2

bazează pe curbele de sarcină zilnică medii

Pp min1

specifice anotimpului rece respectiv cald.

Deoarece curbele de sarcină variază de la o zi
la alta, construcţia curbei clasate anuale se Figura 2.4. Curbe de sarcină cu diferiţi
coeficienţi de aplatizare pentru aceeaşi
face prin metode statistice. valoare a energiei consumate zilnic

18
 Energia produsă anual de o centrală termoelectrică sau de sistemul
electroenergetic poate determina prin planimetrarea ariei de sub curba clasată:
8760
Ean = ∫ P dτ [kWh]
0
p

Puterile medii ale unei centrale pe o zi respectiv pe un an se determină cu

relaţiile:
E zi E
Pmed zi = [kW ] respectiv Pmed an = an [kWh]
24 8760
Coeficientul de utilizare a puterii instalate a unei centrale, definit ca
raportul dintre energia produsă anual şi energia care ar putea fi produsă în
acelaşi interval de timp, dacă centrala ar funcţiona cu puterea instalată, este dat
de relaţia:
Ean
ku an = [kWh]
8760 ⋅ Pi
Durata anuală de utilizare a puterii instalate reprezintă intervalul de timp
cât centrala ar trebui să funcţioneze cu puterea instalată pentru a produce o
cantitate de energie egală cu cea produsă în realitate (timp de un an):
Ean 8760 ⋅ Pmed an
τi = = = 8760 ⋅ ku an
Pi Pi
Coeficientul de utilizare a puterii maxime produse în decursul unui an este
dat de relaţia:
Ean
kef =
8760 ⋅ Pp max
Curba puterilor maxime zilnice sau lunare trasată pentru un an întreg
permite determinarea perioadelor în care se pot executa reparaţiile grupurilor
(figura 2.6).
La puterea maximă cerută de consumator se adaugă puterea necesară
alimentării consumatorilor interni ai centralei (servicii interne), obţinându-se
puterea la borne. Intervalul dintre puterea
P [MW] Ped
Iarnă (niarnă zile) Vară (nvară zile)
Curba clasată anuală
Peu f
SA Pp

τ1 τ2 τ3 τ4

Puterea livrată în reţea

Prt
Puterea consumată de
(τ1+τ2)niarnă+ serviciile interne
(τ3+τ4)nvară

Timpul [luni]
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
0 24 0 24 0 8760
Figura 2.6. Curba anuală a puterilor maxime
Figura 2.5. Construcţia curbei clasate anuale [4] cerute de consumatori [4]
19
efectiv disponibilă şi puterea la borne reprezintă suma puterilor pentru rezerva
turnantă, cea statică şi puterea aflată în reparaţie. Suprafaţa SA corespunde ariei
dintre puterea efectiv disponibilă şi puterea efectiv utilizabilă în funcţiune.
Dacă grupurile din sistem (în număr de n) au puterile instalate Pj şi
n
necesită fiecare un timp total de oprire pentru reparaţii τj, suma ∑ P ⋅τ
j =1
j j

reprezintă suprafaţa totală pe diagramă care trebuie rezervată pentru reparaţii.

n
Dacă S A > ∑ Pj ⋅ τ j se pot scoate în reparaţie toate grupurile după o planificare
j =1

prealabilă. Dacă această condiţie nu este îndeplinită, nu este posibilă oprirea

pentru reparaţii planificate şi revizii, trecându-se la intervenţie numai în caz de
avarie.

2.5. Fiabilitate şi disponibilitate [4]

Fiabilitatea reprezintă o caracteristică calitativă a echipamentelor care
reflectă modul în care sunt realizate funcţiile programate, depinzând de calitatea
concepţiei, calitatea materialelor folosite, calitatea montajului şi a exploatării.
Fiabilitatea pune în evidenţă nu atât modul de exploatare cât mai ales calităţile
intrinseci ale echipamentului.
Nivelul de fiabilitate este definit de o serie de indicatori, cum ar fi:
- Intensitatea de defectare λ în s-1 reprezintă numărul mediu de defectări
în unitatea de timp. λ se poate determina pentru o instalaţie nouă prin
testare sau folosind date statistice pentru instalaţiile în curs de
exploatare. Relaţia de determinare a intensităţii de defectare este:
n n
λ= respectiv λ = , în care
Nτ τF
n – numărul de elemente care s-au defectat în intervalul de testare τ,
respectiv numărul de defectări succesive dacă este vorba de aceeaşi
instalaţie;
N – numărul de elemente (în funcţiune) supus testării la momentul 0;
τF – timpul total de funcţionare.
- Intensitatea de restabilire (reparare) µ în s-1 reprezintă numărul mediu
de restabiliri în unitatea de timp şi se determină cu relaţiile:
n' n
µ= respectiv µ = în care:
N 'τ τD
n' – numărul de elemente restabilite în intervalul de observaţie τ
N ' – numărul total de elemente defecte la momentul 0.
τD – timpul total de oprire în avarie.
- Timpul mediu de funcţionare între două defecţiuni este inversul lui λ,
respectiv:

20
 1
M (τ F ) =
λ
- Timpul mediu de restabilire între două perioade consecutive de
funcţionare:
1
M (τ D ) =
µ
- Probabilitatea funcţionării instalaţiei la momentul τ este p(τ)
(coeficient de succes)
- Probabilitatea defectării instalaţiei la momentul τ este q(τ) (coeficient
de avarie).
În regim staţionar, atins de instalaţie după un interval lung de funcţionare
p(τ) şi q(τ) se determină cu relaţiile:

µ M (τ F ) τF
p= = =
λ+µ M (τ F ) + M (τ D ) τ F + τ D

λ M (τ D ) τD
q= = =
λ+µ M (τ F ) + M (τ D ) τ F + τ D

Numărul mediu de defectări şi restabiliri se determină cu relaţia:

λµ 1
n= τ= τ
λ+µ M (τ F ) + M (τ D )

21
 Cazane cu circulaţie naturală
100%
Cazane cu străbatere forţată
Dτ
100 100
95 1 538 − 543o C
Dτ 53 − 60bar
560 − 571 C
o
Dτ
90 2 120 − 125bar

90 90
85 482 − 573 C
o

3 80 − 92bar
593 − 649o C 97 − 110 bar
4 133 − 210 bar
80 80 80
220 − 230 bar
75
5
70 70
60 90 130 200 390 600 60 90 130 200 390 600 60 90 130 200 390 600
90 129 199 389 599 1000 90 129 199 389 599 1000 90 129 199 389 599 1000

Figura 2.7. Disponibilitatea a) b)

instalaţiilor din CTE în funcţie de
putere Figura 2.8. Disponibilitatea cazanelor de abur
1 – condensator; 2 – generator; 3 – a – în funcţie de temperatură
turbină; 4 – cazan; 5 – întregul grup b – în funcţie de presiune

Cazan cu circulaţie naturală Cazan cu străbatere forţată

100 100
1
Dτ Dτ

90 90

80 2 80

70 70
1 2 3 4 5 6 7 1 2 3 4 5 6 7
a) b)
Figura 2.9. Variaţia disponibilităţii în funcţie de numărul de ani de la punerea în funcţiune
a – turbine (1) şi cazane (2); b – întregul bloc

22
 În figura 2.7 [4] sunt reprezentaţi indicii de disponibilitate a timpului
pentru instalaţiile din CTE iar în figurile 2.8 şi 2.9 [4] curbe de disponibilitate
pentru cazanele cu circulaţie naturală şi pentru cele cu străbatere forţată. Din
aceste grafice rezultă următoarele concluzii:
- Indicii de disponibilitate ai cazanelor sunt cu puţin mai coborâţi decât
ai turbinelor iar indicii cazanelor cu străbatere forţată sunt mai reduşi
decât ai cazanelor cu circulaţie naturală. Explicaţia este probabilitatea
mai mare de apariţie a defectelor la cazanele cu străbatere forţată
datorită presiunii mai mari şi datorită calităţii necorespunzătoare a apei
de alimentare, factor deosebit de important în cazul cazanelor cu
străbatere forţată.
- Creşterea temperaturii aburului reduce indicele de disponibilitate.
Acest lucru se explică prin reducerea rezistenţei admisibile a metalului
din care sunt confecţionate suprafeţele de schimb de căldură odată cu
creşterea temperaturii. Pe de altă parte, la temperaturi ridicate apar în
pereţii metalici ai instalaţiilor termomecanice gradienţi mari de
temperatură care au ca efect apariţia unor tensiuni mecanice, acestea
ducând la reducerea duratei de viaţă a echipamentelor. La creşterea
presiunii se înregistrează aceeaşi tendinţă de reducere a disponibilităţii
însă mai puţin accentuată.
- Indicele de disponibilitate se reduce la creşterea puterii unitare a
grupurilor datorită creşterii numărului de puncte în care pot apărea
defecte.
- Disponibilitatea minimă se înregistrează în primul an de la punerea în
funcţiune a instalaţiei.

23
 CAPITOLUL 3
PRINCIPIILE FUNCŢIONALE ALE CENTRALELOR CU
CICLU TERMODINAMIC

3.1. Clasificarea centralelor cu ciclu termodinamic

Centralele cu ciclu termodinamic utilizează sisteme de conversie a
energiei termice în energie electrică care au ca etapă a succesiunii de
transformări forma de energie mecanică. Aceste sisteme presupun deci prezenţa
unei maşini termice rotative şi folosesc unul sau mai multe fluide purtătoare de
căldură în circuitele termice asociate ciclurilor termodinamice.

~ ~

a) b)

~ ~ ~

c) d) e)

~ ~

~ ~

f) g)

Figura 3.1. Principiile funcţionale ale centralelor cu ciclul termodinamic [18]

24
 Sistemele de conversie cu ciclu termodinamic se clasifică astfel (figura
3.1):
a. Cicluri cu un singur fluid de lucru în circuit deschis. Fluidul de
lucru în cazul acestor sisteme este reprezentat de gazele de ardere
rezultate prin arderea unui combustibil superior (gaze naturale sau
păcură) sub presiune. Aceste cicluri au următoarele caracteristici:
- gazele de ardere nu trebuie să conţină particule solide care ar avea
efecte erozive asupra maşinii, nefiind posibilă utilizarea cărbunelui;
- instalaţia nu necesită suprafeţe extinse de transfer de căldură, având un
volum redus, inerţie termică mică, caracteristici care îi conferă
posibilitatea pornirii şi opririi în timp scurt. Datorită acestor
particularităţi instalaţia este adecvată utilizării în regim de vârf sau de
rezervă;
- fluidul de lucru (gaze de ardere) evoluează într-o singură fază (faza
gazoasă), având căldură specifică redusă (comparativ cu ciclurile cu
abur) ceea ce duce la necesitatea vehiculării prin maşină a unui volum
mare de fluid de lucru pentru puteri unitare relativ mici;
- fluidul de lucru este evacuat din maşină la temperaturi ridicate ceea ce
duce la pierderi de căldură importante şi în consecinţă la randamente
termodinamice relativ mici;
Din această categorie fac parte instalaţia de turbină cu gaze şi motorul cu
ardere internă.
b. Cicluri cu un singur fluid de lucru în circuit închis. Din această
categorie fac parte centralele nuclear electrice cu circuit direct la care
căldura este preluată din zona activă a reactorului nuclear de către
fluidul de lucru care se destinde apoi în turbină. Fluidul de lucru poate
fi apa sau un gaz inert (He sau CO2). Corespunzător celor două tipuri
de fluide există două tipuri de instalaţii care funcţionează pe acest
principiu:
- centrale nuclear – electrice cu abur, cu reactor cu apă în fierbere (apă
uşoară sau apă grea);
- centrale nuclear – electrice cu turbine cu gaze, la care reactorul este
răcit cu gaze inerte.
c. Cicluri cu două fluide de lucru în amestec. Pe acest principiu
funcţionează turbinele cu gaze cu injecţie de apă sau abur în fluxul de
gaze de ardere. În acest mod se poate obţine creşterea puterii unitare a
instalaţiei până la 200 MW.
d. Cicluri cu două fluide de lucru în circuit închis. După acest
principiu funcţionează centralele termoelectrice convenţionale cu
combustibil clasic. În prezent, constituie instalaţia cu ponderea cea mai
ridicată din punctul de vedere al puterii instalate. Energia termică
dezvoltată prin arderea combustibilului în focar este transmisă prin
suprafaţa de transfer de căldură de la gazele de ardere la fluidul de

25
 lucru (apă – abur) care circulă în circuit închis. Comparativ cu gazele
de ardere, apa are avantaje cum ar fi căldura specifică mult mai
ridicată şi coeficientul de transfer de căldură mai mare. Randamentul
termodinamic al acestor instalaţii depinde în mare măsură de
parametrii iniţiali ai aburului şi se situează în jurul valorii de 0,42.
Din această categorie mai fac parte (figura 3.1, e):
- centralele cu turbine cu gaze în circuit închis; la aceste instalaţii,
fluidul de lucru – gaz – parcurge în circuit închis ciclul termic fără a-şi
schimba starea de agregare. Căldura este primită de la un schimbător
de căldură gaze de ardere – aer (cazan de aer cald);
- centralele nucleare cu circuit dublu; instalaţiile cu două circuite
separate a fost adoptată in motive de protecţie împotriva contaminării
radioactive. Circuitul primar este parcurs de un fluid care extrage
căldura din zona activă a reactorului nuclear (apă, apă grea sau gaze
inerte) şi o cedează fluidului care se destinde în turbină în generatoare
de abur.
f. Cicluri combinate abur – gaze. Datorită faptului că temperatura
sursei reci la ciclul cu gaze este apropiată de temperatura sursei calde
de la ciclul cu abur este posibilă combinarea celor două instalaţii,
obţinându-se mărirea randamentului de ansamblu până la valori de
0,45-0,46.
g. Cicluri combinate cu două fluide, ambele cu fază de vapori şi lichid.
Acest tip de cicluri se clasifică astfel:
- Ciclul suprapus cu vapori de mercur, ciclul de bază apă – abur. Prin
suprapunerea ciclului cu vapori saturaţi de mercur creşte temperatura
medie a sursei calde şi prin aceasta se majorează randamentul
termodinamic al instalaţiei combinate. Acest tip de instalaţie nu se
aplică industrial din cauza complicaţiilor de execuţie şi exploatare.
- Ciclul suprapus cu partea de înaltă presiune apă – abur şi partea de
joasă presiune amoniac sau freon. Acest tip de instalaţie urmăreşte
creşterea puterii unitare până la 2000 MW prin faptul că volumul
specific al vaporilor de amoniac sau freon este mult mai mic decât al
aburului la presiuni coborâte.

3.2. Fluxurile de energie şi masă într-o centrală termoelectrică cu

abur [4].
Principalele fluxuri de energie şi masă care străbat instalaţiile dintr-o
centrală termoelectrică, reprezentate schematic în figura 3.2, sunt:
combustibilul, aerul necesar arderii, gazele de ardere (respectiv agentul de răcire
al reactorului nuclear la CNE), deşeurile în stare solidă rezultate în urma arderii
combustibilului (cenuşă, zgură sau deşeuri radioactive), agentul energetic apă –
abur, apa de răcire, agentul termic pentru consumatorii de căldură, apa de adaos,

26
energia electrică pentru sistemul electroenergetic, energia electrică pentru
consumatorii interni ai centralei.
1. Combustibilul constituie un flux de masă (căruia i se asociază un flux
de energie proporţional cu puterea calorică a combustibilului) continuu la CTE
şi discontinuu la CNE, a cărui mărime este dependentă de puterea instalată a
centralei şi de căldura dezvoltată de unitatea de masă folosită; combustibilul
pune probleme de transport, manipulare, preparare şi stocare şi prin parametrii
săi cantitativi şi calitativi influenţează într-o măsură importantă concepţia
centralei.
Debitul de combustibil în cazul unui cazan funcţionând pe combustibili
convenţionali este dat de relaţia:

I 9
1 EF IV VIII
III
B 5
3
II 10
M T ~
C
2 G

4
V
PR Cd
8 6

TR VI
STC
IX
PR ST
VII
7
Figura 3.2. Fluxurile de energie şi masă într-o centrală termoelectrică [4]
C – cazan de abur; T – turbină; Cd – condensator; G – generator electric; TR – turn de răcire; PR –
preîncălzitor regenerativ; STC – staţie de tratare chimică; B – buncăr de cărbune; M – moară de cărbune;
ST – schimbător de căldură pentru termoficare

Dcaz (i0 − ial ) + DSI (ie SI − ii SI )

B=
η caz ⋅ Qi
în care semnificaţiile notaţiilor sunt următoarele:
B - debitul de combustibil în kg/s, respectiv m N3 / s în cazul
combustibililor gazoşi;
Dcaz - debitul de abur al cazanului în kg/s;
DSI - debitul de abur prin supraîncălzitorul intermediar al cazanului în
kg/s;

27
 i0 - entalpia specifică a aburului la ieşirea din cazan în kJ/kg;
ial - entalpia specifică a apei de alimentare la intrarea în cazan;
ii SI - entalpia specifică a aburului la intrarea în supraîncălzitorul
intermediar în kJ/kg;
ie SI - entalpia specifică a aburului la ieşirea din supraîncălzitorul
intermediar în kJ/kg;
η caz - randamentul cazanului;
Qi - puterea calorică inferioară a combustibilului în kJ/kg, respectiv m N3 / s
în cazul combustibililor gazoşi.
2. Aerul de ardere la CTE este un flux continuu în circuit deschis. Este
preluat din atmosferă şi influenţează într-o măsură nesemnificativă prin
parametrii săi funcţionarea cazanului de abur. Mărimea sa depinde de tipul
combustibilului.
Debitul de aer de ardere în cazul unui cazan funcţionând pe combustibili
convenţionali este dat de relaţia:
⎛ q ⎞
Qaer = B⎜1 − 4 ⎟α aVa0um mN3 / s
⎝ 100 ⎠
în care semnificaţiile notaţiilor sunt următoarele:
3
Qaer - debitul de aer la nivelul arzătoarelor cazanului în m N/s;
B - debitul de combustibil al cazanului în kg/s, respectiv m N3 / s în cazul
combustibililor gazoşi;
q 4 - pierderea procentuală a cazanului prin ardere incompletă din punct de
vedere mecanic în %;
α a - coeficientul de exces de aer la nivelul arzătoarelor;
Va0um - volumul de aer umed necesar arderii stoichiometrice a
combustibilului în m N3 / kg , respectiv m N3 / m N3 în cazul combustibililor gazoşi;
3. Gazele de ardere reprezintă un flux material continuu în circuit
deschis în cazul CTE care are asociat un flux energetic important ca mărime.
Rezultă în urma reacţiei de ardere a combustibilului şi asigură transferul de
căldură către agentul energetic. Se evacuează în atmosferă în condiţii restrictive
privind poluarea mediului deoarece conţine componente nocive pentru
organisme cum ar fi oxizii de sulf, de azot şi particulele de cenuşă antrenată.
Necesită instalaţii de reţinere a componentelor poluante (electrofiltre pentru
reţinerea cenuşii antrenate şi instalaţii pentru reţinerea oxizilor de sulf şi de
azot). În cazul CNE, fluxul echivalent gazelor de ardere de la CTE, evoluează în
circuit închis şi nu poluează mediul ambiant decât prin scăpări.
Debitul de gaze de ardere în cazul unui cazan funcţionând pe combustibili
convenţionali este dat de relaţia:
⎛ q ⎞
[
Qga = B⎜1 − 4 ⎟ V ga0 + (α VG − 1)Va0um ]
⎝ 100 ⎠

28
în care semnificaţiile notaţiilor sunt următoarele:
QVG - debitul de gaze de ardere la nivelul ventilatorului de gaze de ardere
în m N3 / s ;
V ga0 - volumul de gaze de ardere corespunzător arderii stoichiometrice în
m N3 / kg , respectiv m N3 / m N3 în cazul combustibililor gazoşi;
α VG - coeficientul de exces de aer la nivelul ventilatorului de gaze de
ardere;
4. Evacuarea deşeurilor solide. Reprezintă un flux material continuu în
circuit deschis în cazul CTE cu combustibil solid constând în zgură şi cenuşă, şi
discontinuu în cazul CNE. Cantitatea de zgură şi cenuşă este direct
proporţională cu cantitatea de cărbune ars, depinzând şi de calitatea cărbunelui,
adică de conţinutul de cenuşă al cărbunelui raportat la starea iniţială. Zgura şi
cenuşa ridică probleme privind transportul şi depozitarea, intervenind cu o
pondere importantă în poluarea mediului. Depozitarea zgurei şi cenuşii poate
presupune dezafectarea unor suprafeţe agricole şi influenţează într-o măsură
importantă amplasamentul centralei.
Debitul de cenuşă şi zgură în cazul unui cazan funcţionând pe cărbune
este dat de relaţia:
Qcenusa = BAi [kg / s ]
în care A reprezintă conţinutul de cenuşă al cărbunelui raportat la starea iniţială.
i

5. Fluxul fluidului de lucru apă – abur. Este un flux continuu în circuit

închis fiind caracterizat de variaţia mare a volumului specific şi a presiunii.
Aburul supraîncălzit produs de cazan se destinde în turbină până la presiunea
subatmosferică de condensare. Debitul volumic al aburului atinge valoarea
maximă (care reprezintă principalul factor limitativ al puterii agregatului) la
ieşirea din turbină. Volumul specific al fluidului de lucru creşte de la valoarea
minimă – refularea pompei de alimentare (ordinul de mărime 10-3 m3/kg) la
valoarea maximă – ieşirea din turbină ((ordinul de mărime 20 – 30 m3/kg).
6. Fluxul de apă de răcire. Este un flux continuu în circuit deschis,
închis sau în circuit mixt, fiind caracterizat prin debite foarte mari (aproximativ
3 – 4 m3/s pentru 100 MW). Aceste debite nu pot fi asigurate în întregime decât
de cursuri de apă foarte mari pentru nivelul actual de putere al centralelor
termoelectrice, pentru asigurarea lor recurgându-se la răcirea în circuit închis
sau în circuit mixt, cu turnuri de răcire.
7. Fluxul de căldură către consumatorii externi. Este un flux de
energie termică asociat unui flux material (apă fierbinte sau abur) specific
centralelor de termoficare, continuu sau discontinuu, în funcţie de tipul
consumatorului de căldură. Se prezintă sub forma unor trasee de conducte de
apă sau abur – în funcţie de tipul consumatorului de căldură şi a unor conducte
de condensat prin care agentul termic este se întoarce de la consumator.
8. Apa de adaos în circuitul termic. Este un flux material continuu a
cărui mărime depinde în principal de tipul centralei (de termoficare sau de

29
condensaţie). Apa de adaos în circuitul termic compensează pierderile de agent
care apar în diferite puncte ale circuitului termic. La centralele de condensaţie
acest debit reprezintă 1,5 – 3% din debitul fluxului principal (5). La centralele
de termoficare debitul de apă de adaos depinde de cantitatea de condensat pe
care o restituie consumatorii de căldură şi are valori de ordinul 30 – 40 % din
debitul de abur produs de cazane. La centralele de termoficare, în special la cele
care alimentează consumatori care nu returnează condensatul, ponderea
instalaţiilor pentru tratarea apei de adaos este mult mai mare decât în cazul
centralelor de condensaţie, formând una din grupele de instalaţii care majorează
în mod semnificativ investiţia în aceste centrale.
9. Fluxul de energie electrică spre sistemul electroenergetic. Se
prezintă sub forma unui sistem de linii electrice de înaltă tensiune prin care
energia electrică produsă de centrală este livrată sistemului electroenergetic.
Este unul din elementele care determină amplasamentul centralei electrice.
10. Fluxul de energie pentru serviciile interne. Reprezintă fluxul de
energie pentru antrenarea tuturor consumatorilor interni ai centralei: pompe,
ventilatoare, mori de cărbune, compresoare, etc. Variază în limite largi
depinzând în cea mai mare măsură de tipul combustibilului (solid, lichid sau
gazos), de parametrii iniţiali ai aburului şi de prezenţa termoficării.
Instalaţiile care asigură funcţionarea centralei pot fi divizate în funcţie de
aceste fluxuri în următoarele grupe funcţionale:
I. Instalaţii pentru prepararea şi manipularea combustibilului şi pentru
evacuarea produselor arderii.
II. Instalaţii pentru producerea aburului (instalaţia cazanului)
III. Instalaţii pentru reţinerea componentelor nocive din gazele de ardere
IV. Instalaţia de producere a energiei electrice (grupul turbogenerator)
V. Instalaţia aferentă circuitului termic
VI. Instalaţii de răcire
VII. Instalaţii pentru tratarea apei
VIII. Instalaţii electrice
IX. Instalaţii pentru livrarea căldurii

3.3. Circuitul termic şi ciclul termodinamic al centralelor

termoelectrice.
Circuitul termic al unei centrale termoelectrice şi principalele sale
componente sunt reprezentate în figura 3.3.

30
 1 5 2 4 1 – Cazan de abur
2 – Turbină cu abur
3 – Condensator
q1' q1SI 4 – Generator electric
~
5 – Supraîncălzitor intermediar
7 3 6 – Pompa de alimentare
{
15 7 – Preîncălzitor regenerativ de înaltă
6 presiune (PIP)
10 q2
8 – Preîncălzitor regenerativ de joasă
presiune (PJP)
13 17 9 – Degazor
9 16 18
10 – Conductă de condensat secundar
10 11 – Pompă de condensat secundar
11 8 12 – Pompă de condensat de bază
13 – Ejector
14 12 14 – Conducta principală de apă de
10 alimentare
15 – Prize de preîncălzire regenerativă
16 – Eliminarea gazelor din apa de
alimentare
Figura 3.3. Schema termică de principiu a unui 17 – Apă de adaos pentru compensarea
grup turbogenerator cu supraîncălzire intermediară pierderilor circuitului termic
şi preîncălzirea regenerativă a apei de alimentare 18 – Pompă de apă de răcire

Centralele nuclear electrice au acelaşi principiul de funcţionare din punct

de vedere termodinamic, cu diferenţa că sursa caldă este reprezentată de
reactorul nuclear şi nu de cazanul de abur, ca în cazul centralelor termoelectrice
convenţionale. În figura 3.4 este reprezentată schema circuitului termic al unei
centrale nuclear electrice. O altă diferenţă este aceea că reactorul nuclear de la
CNE produce abur saturat, spre deosebire de cazanele de abur din CTE, care
produc abur supraîncălzit.

31
 1 – Reactor nuclear
q1 2 – Separator mecanic de umiditate
~ 3 – Schimbător de căldură care
2 realizează supraîncălzirea aburului cu
abur saturat de înaltă presiune
1
3

q2

Figura 3.4. Schema circuitului termic al

unei centrale nuclear electrice [21,22]

T i
qs q
qv SI
1
1 3 3
8 l1
qp 7 q1SI
2 2
7'
q1' l2
8
7
6 6
5 4 4
q2 5 lp q2
s s
a b
Figura 3.5. Reprezentarea în diagrama T – s (a) respectiv i – s (b) a transformărilor în cazul
ciclului cu abur supraîncălzit (ciclu Rankine) [18,19]

În figura 3.5 sunt redate transformările termodinamice în cazul ciclului cu

abur supraîncălzit iar în figura 3.6 în cazul ciclului cu abur saturat.
Notaţiile utilizate în figurile 3.5 şi 3.6 au următoarele semnificaţii:
q1' - fluxul termic primit de agentul de lucru în cazan
q1SI - fluxul termic primit de agentul de lucru în supraîncălzitorul
intermediar
q1 = q1' + q1SI - fluxul termic total primit de agentul de lucru de la sursa caldă
q2 - fluxul termic cedat sursei reci
q p - fluxul termic corespunzător preîncălzirii apei până la temperatura de
saturaţie
qv - fluxul termic corespunzător vaporizării apei

32
 q s - fluxul termic corespunzător supraîncălzirii aburului
q SI - fluxul termic corespunzător supraîncălzirii intermediare

T i
qv
qs
8 1
qp 4

2 3 l1
1 4
8
7 q1 2 3 l2
5 7
6 q2 5
s 6 lp q2 s
a b
a) b)
Figura 3.6. Reprezentarea în diagrama T – s (a) respectiv i – s (b) a transformărilor în cazul
ciclului cu abur saturat

l1 - lucrul mecanic specific produs în corpul turbinei situat înaintea

supraîncălzirii intermediare
l 2 - lucrul mecanic specific produs în corpul turbinei situat după
supraîncălzirea intermediară
l p - lucrul mecanic specific consumat de pompa de alimentare
Pentru ciclul cu supraîncălzire intermediară fluxurile termice primit de la
sursa caldă respectiv cedat sursei reci, lucrul mecanic efectuat de 1 kg de abur şi
randamentul termodinamic:
q1 = q1' + qSI = (i1 − i6 ) + (i3 − i2 ) ≡ Aria (1234ba56781)
123 123
q1' qSI

q2 = i4 − i5 ≡ Aria (4ba5)
l p = i6 − i5
lt = l1 + l2 = (i1 − i2 ) + (i3 − i4 ) - lucrul mecanic specific produs prin destinderea
123 123
l1 l2

aburului în turbină
lnet = lt − l p - lucrul mecanic net
lt
ηt brut = - randamentul termodinamic brut
q1
l
ηt net = net - randamentul termodinamic net
q1
Pentru ciclul cu abur saturat, mărimile de mai sus sunt date de relaţiile:
q1 = q1' + qSI = (i1 − i7 ) + (i4 − i3 ) ≡ Aria (12345ba6781)
123 123
q1' q SI

33
q2 = i4 − i5 ≡ Aria (5ba6)
l p = i7 − i6
lt = l1 + l2 = (i1 − i2 ) + (i4 − i5 )
123 123
l1 l2

i
1 i
∆pSI p2 − ∆pSI
hr
3
ht
2 2
p2
2t
s s

Figura 3.8. Pierderea de

Figura 3.7. Destinderea
presiune la supraîncălzirea
teoretică şi cea reală în corpul
intermediară
de înaltă presiune

i p6

6t
l pr
p5
l pt

5 s

Figura 3.9. Procesele teoretic

şi real din pompa de
alimentare

lnet = lt − l p - lucrul mecanic net

lt
ηt brut = - randamentul termodinamic brut
q1
l
ηt net = net - randamentul termodinamic net
q1

34
 Fluidul de lucru parcurge în circuitul termic următoarele transformări
termodinamice:
1 – 2 destinderea aburului supraîncălzit produs de cazan (abur viu) în
corpul de înaltă presiune al turbinei (corpul situat înaintea întoarcerii aburului
spre supraîncălzirea intermediară (figura 3.7). Procesul ideal de destindere în
turbină este adiabatic (1 – 2t) însă procesul real (1 – 2), datorită ireversibilităţii,
se face cu creştere de entropie. Ca rezultat, căderea reală de entalpie hr este mai
mică decât cea teoretică ht .

2 – 3 supraîncălzirea intermediară. Are loc prin întoarcerea aburului

înapoi în cazan după ieşirea din corpul de înaltă presiune într-un schimbător de
căldură numit supraîncălzitor intermediar. Procesul teoretic este izobar însă în
realitate se face cu pierdere de presiune ( ∆pSI ) pe conductele de legătură dintre
corpurile turbinei şi supraîncălzitorul intermediar (figura 3.8).

3 – 4 destinderea aburului în corpul de medie presiune respectiv de joasă

presiune. La fel ca şi destinderea în corpul de înaltă presiune, procesul teoretic
este adiabatic iar procesul real se face cu creştere de entropie. Căderea reală de
entalpie este mai mică decât cea teoretică iar valoarea reală a umidităţii
punctului final al destinderii este mai mică decât cea teoretică.

4 – 5 condensarea aburului. Este procesul prin care sistemul cedează

căldură sursei reci. Condensarea este necesară pentru reducerea volumului
specific al agentului de lucru, pentru ca acesta să poată fi pompat la presiunea de
alimentare a cazanului. Procesul, având loc în zona aburului umed, este izobar şi
izoterm.

5 – 6 pomparea apei la presiunea de alimentare a cazanului. Procesul ideal

de pompare 5 – 6t este adiabatic însă procesul real 5 - 6 are loc cu creştere de
entropie. Ca urmare, valoarea reală a lucrului mecanic consumat pentru
pomparea apei l pr = i6 − i5 este mai mare decât valoarea teoretică l pt = i6t − i5
(figura 3.9).

6 – 7 preîncălzirea apei de alimentare până la starea de saturaţie. Se face

parţial în sistemul de preîncălzire regenerativă şi parţial în cazan. În sistemul de
preîncălzire regenerativă, format din schimbătoare de căldură de suprafaţă şi un
schimbător de căldură de amestec, apa ajunge până la o temperatură numită
temperatură de alimentare (procesul 6 − 7 ). În schimbătoarele de căldură care
alcătuiesc sistemul de preîncălzire regenerativă apa este încălzită cu ajutorul
aburului extras din prizele de preîncălzire regenerativă ale turbinei. Procesul
7 '−7 are loc în cazan şi reprezintă încălzirea apei până la temperatura de
saturaţie (în economizorul cazanului). Procesul teoretic este izobar însă în

35
realitate are loc cu scăderea presiunii datorită pierderilor hidraulice din circuitul
de preîncălzire regenerativă şi din cazanul de abur.

7– 8 vaporizarea apei în cazan. Are loc la presiune constantă în

vaporizatorul cazanului.

8 – 1 supraîncălzirea aburului. Are loc în supraîncălzitorul principal, fiind

teoretic un proces izobar, în realitate făcându-se cu pierderi de presiune.
∆p23 ∆p78
2 3 VIR VL i
∆p34
6 4 2
~ 4 7 9
3 8
7 5 9
1 10
8 5 6 ∆p89
[a1 ] ∆p56

VIR – ventil cu închidere rapidă;

VL – ventil de laminare 11 1
10
11
s

Figura 3.10. Punctele caracteristice ale instalaţiei cu supraîncălzire intermediară şi

procesele reale [7,8]
1 – 2 preîncălzirea, vaporizarea şi supraîncălzirea în cazan; 2 – 3 pierderea de presiune ( ∆p 23 ) şi de
temperatură pe conducta cazan – turbină; 3 – 4 pierderea de presiune ( ∆p34 ) prin laminare în VIR şi în
VL; 4 – 5 destinderea în CIP; 5 – 6 pierderea de presiune ( ∆p56 ) şi temperatură pe conducta CIP – cazan;
6 – 7 supraîncălzirea intermediară; 7 – 8 pierderea de presiune ( ∆p 23 ) şi temperatură pe conducta cazan –
CMJP; 8 – 9 pierderea de presiune ( ∆p89 ) prin laminare în VIR şi în VL; 9 – 10 destinderea în CMJP; 10
– 11 condensarea în condensator; 11 – 1 pomparea în pompa de alimentare urmată de preîncălzirea
regenerativă.

În plus faţă de pierderile introduse de ireversibilitatea proceselor reale, au

loc pierderi de presiune şi temperatură pe conductele de legătură dintre cazan şi
corpurile turbinei şi pierderi de presiune datorate proceselor de laminare în
ventilele cu închidere rapidă (VIR – are rolul de a închide într-un interval de
timp foarte scurt, de ordinul 10-1 s, admisia aburului în turbină în cazul apariţiei
unui defect) şi ventilul de laminare (VL – are rolul reglării puterii prin
modificarea debitului de abur). Procesele reale sunt reprezentate în figura 3.10.
Pentru cazul circuitului termic cu preîncălzire regenerativă se defineşte
noţiunea de debit raportat într-un punct al circuitului termic, ca raportul dintre
debitul absolut în punctul considerat şi debitul la care se face raportarea. Există

36
două posibilităţi de raportare a debitului şi anume raportarea la cazan şi
raportarea la condensator (debit unitar la cazan respectiv la condensator).
În cazul raportării la debitul de la cazan debitul raportat într-un punct
oarecare al circuitului termic este dat de relaţia:
D
[a] =
Dcazan
în care D este debitul absolut în punctul considerat.
În cazul raportării la debitul de la condensator:
D
[a] =
Dcondensator

Mărimile termodinamice q1 , q2 şi lucrul mecanic specific l precum şi

valorile debitelor raportate în punctele caracteristice ale circuitului termic (cazan
– punctul 2, supraîncălzitorul intermediar – punctul 6, condensator – punctul 10)
pentru fiecare din cele două moduri de raportare a debitelor, sunt redate în
tabelul 3.1.
Tabelul 3.1. Mărimile termodinamice şi debitele raportate în punctele
caracteristice ale circuitului termic [7]
Debit raportat la cazan Debit raportat la condensator
⎛ n
⎞ ⎛ n−1 ⎞
q1 [1] ⋅ (i2 − i1 ) + [1 − a1 ] ⋅ (i7 − i6 ) ⎜1 + ∑ ai ⎟ ⋅ (i2 − i1 ) + ⎜1 + ∑ ai ⎟ ⋅ (i7 − i6 )
⎝ i =1 ⎠ ⎝ i =1 ⎠
⎛ n
⎞
q2 ⎜1 − ∑ ai ⎟ ⋅ (i10 − i11 ) [1] ⋅ (i10 − i11 )
⎝ i =1 ⎠
n −1
⎛ j
⎞ ⎛ n
⎞ ⎛ n−1 ⎞
[1] ⋅ (i4 − i5 ) + ∑ ⎜⎜1 − ∑ ai ⎟⎟ ⋅ (i pj − i p j +1 ) + ⎜1 + ∑ ai ⎟ ⋅ (i4 − i5 ) + ⎜1 + ∑ ai ⎟ ⋅ (i9 − i p 2 ) +
j =2 ⎝ i =1 ⎠ ⎝ i =1 ⎠ ⎝ i =1 ⎠
l
⎛ n
⎞ n −1
⎛ n− j
⎞
+ ⎜1 − ∑ ai ⎟ ⋅ (i p n − i10 ) + [1 − a1 ] ⋅ (i9 − i p 2 ) + ∑ ⎜⎜1 + ∑ ai ⎟⎟ ⋅ (i p j − i p j +1 ) + [1] ⋅ (i p n − i10 )
⎝ i =1 ⎠ j =1 ⎝ i =1 ⎠
n
2 [1] 1 + ∑ ai
i =1
n −1
6 [1 − a1 ] 1 + ∑ ai
i =1
n
10 1 − ∑ ai [1]
i =1

3.4. Bilanţul energetic al centralelor termoelectrice cu abur. Indici

specifici ai centralelor termoelectrice.
Fiecare dintre procesele de conversie a energiei prin care se realizează
transformarea energiei chimice a combustibilului în energie electrică se face cu
anumite pierderi. Bilanţul energetic global, ţinând seama de toate procesele de
conversie, este dat de relaţia:
Q0 = QSE + ∆Qte + QSP + ∆Qgen + Q2 + ∆Qm + QT + ∆Qconducte + ∆Qcaz

37
în care semnificaţiile mărimilor sunt următoarele:
Q0 - fluxul de energie intrat în cazan odată cu combustibilul, dat de
relaţia:
Q0 = B ⋅ Qi [kW ]
în care B este consumul de combustibil în kg/s (m3N/s în cazul
combustibililor gazoşi) şi Qi este puterea calorică inferioară a combustibilului în
kJ/kg (kJ/m3N în cazul combustibililor gazoşi);
QSE - fluxul de energie livrat în sistemul energetic;
QSP - fluxul de energie spre serviciile proprii ale centralei;
QT - fluxul de energie livrat consumatorilor de căldură (numai în cazul
centralelor electrice de termoficare);
Q2 - fluxul de energie cedat sursei reci;
∆Qte - pierderile transformatorului electric;
∆Qgen - pierderile generatorului electric;
∆Qm - pierderile prin frecări mecanice în lagărele turbinei şi generatorului;
∆Qconducte - pierderile conductelor;
∆Qcaz - pierderile cazanului de abur;

∆Qconducte Q3 Q5
Q1 Q3 QSE
'
Q0 Q 1
~ ∆Qte
∆ Qm QSP

∆Q gen
∆Qcaz QT Q2

Figura 3.11. Fluxurile termice utile şi pierderile în cazul ciclului termodinamic cu abur
supraîncălzit
În cazul centralelor termoelectrice de condensaţie, procesele efectuate de
agentul termic apă-abur şi bilanţurile termice ale acestora sunt următoarele
(figura 3.11):
a) Conversia energiei chimice a combustibilului în energie termică
(arderea în cazanul de abur):
Q0 = Q1 + ∆Qcaz
în care Q1 reprezintă fluxul termic util la ieşirea din cazanul de abur, dat
de relaţia:

38
 Q1 = η caz ⋅ Q0
Pierderile cazanului se determină în funcţie de randamentul cazanului cu
relaţia:
∆Qcaz = (1 − η caz )Q0
Pierderile de căldură în cazanul de abur au următoarele componente:
- pierderi cu gazele de ardere evacuate la coş q2;
- pierderi prin ardere incompletă din punct de vedere chimic q3;
- pierderi prin ardere incompletă din punct de vedere mecanic q4;
- pierderi prin pereţii cazanului (prin radiaţie şi conducţie) q5;
- pierderi cu cenuşa şi zgura evacuate din focar q6.

Randamentul cazanului depinde în principal de tipul combustibilului,

factor care influenţează şi temperatura gazelor de ardere la evacuare, după cum
rezultă din tabelul 3.2.

Tabelul 3.2. Valorile randamentului cazanului în funcţie de combustibil [4]

Felul combustibilului Temperatura la coş Randamentul [%]
100 – 200 93,5 – 94,5
Gaze naturale
Păcură – săracă în sulf 120 – 125 93 – 93,5
- bogată în sulf 130 – 150 91,5 – 92,5
Cărbune superior ars pulverizat 120 – 130 91 – 92
Lignit 140 - 160 87 - 89
b) Curgerea aburului pe conductele de legătură cazan – turbină.
Q1 ' = Q1 + ∆Qconducte
Randamentul conductelor este dat de relaţia:
Q1'
ηconducte =
Q1
în care Q1 ' reprezintă fluxul termic util la ieşirea din conducta de legătură
cazan – turbină.
Pierderea conductelor este dată de relaţia:
∆Qconducte = Q1 (1 − η conducte )
Fluxul termic util la ieşirea din conducta de legătură cazan – turbină este
dat de relaţia:
Q1' = η conducte ⋅ Q1 = Q0 ⋅η caz ⋅η conducte
Valorile tipice pentru randamentul conductelor sunt 0,985 − 0,99 .
Pierderile de căldură ale conductelor se datorează transferului de căldură
de la fluidul cald din interior la mediul ambiant.
c) Transformarea ciclică a căldurii în lucru mecanic.
Randamentul care corespunde acestui proces de conversie este
randamentul termodinamic, dat de relaţia:
H T − H PA H T H r
ηt = ≅ ⋅ = η tt ⋅ η i
Q1 ' Q1 ' H T

39
în care H T , H r , H PA sunt căderile teoretică şi reală de entalpie în turbină
respectiv creşterea de entalpie în pompa de alimentare; η tt - randamentul
termodinamic teoretic şi η i - randamentul intern al turbinei.
Fluxul termic cedat sursei reci (mediul ambiant) este dat de relaţia:
Q2 = Q1' (1 − ηt ) = Q0ηcazηconducte (1 − ηt )
Fluxul de energie util (disponibil a fi transformat în lucru mecanic prin
destindere în turbina cu abur) este dat de relaţia:
Qu = Q1'ηt = Q0ηcaz ηconducte ηt
d) Conversia energiei termice în energie mecanică utilă.
Fluxul de energie util Qu se transformă în energie mecanică disponibilă la
arborele turbinei Q3 acoperind în acelaşi timp şi pierderile mecanice:
Qu = Q3 + ∆Qm
Randamentul mecanic al turbogeneratorului este dat de relaţia:
Q3
ηm =
Qu
Pierderile mecanice ale turbogeneratorului sunt date de relaţia:
∆Qm = Qu (1 − ηm ) = Q0 ηcaz ηconducte ηt (1 − ηm )
Fluxul de energie util (la arborele turbinei):
Q3 = Quηm = Q0ηcaz ηconducte ηtηm
e) Conversia energiei mecanice în energie electrică în generatorul
electric.
Randamentul acestui proces (randamentul generatorului electric) este dat
de relaţia:
Q4
η gen =
Q3
în care Q4 reprezintă fluxul de energie la bornele generatorului electric,
dat de relaţia:
Q4 = Q3η gen = Q0ηcaz ηconducte ηtηmη gen
Pierderile generatorului electric sunt date de relaţia:
∆Qgen = Q3 (1 − η gen ) = Q0ηcaz ηconducte ηtηm (1 − η gen )
f) Consumul de energie al serviciilor interne
Serviciile interne reprezintă totalitatea echipamentelor care contribuie la
funcţionarea centralei (pompe, ventilatoare, diferite motoare de antrenare,
compresoare, etc.). Acestea sunt alimentate cu energie electrică de la bornele
generatorului, definindu-se cota de consum a serviciilor proprii:
Qsp
ε=
Q4
Consumul serviciilor interne este dat în acest caz de relaţia:
Qsp = ε Q4 = Q0η caz η conducte ηtη mη genε

40
 Cota de consum a serviciilor proprii depinde de tipul centralei, de modul
de antrenare a pompei de alimentare şi de combustibilul folosit (tabelul 3.3).

Tabelul 3.3. Consumul specific al serviciilor interne [7]

Felul combustibilului Modul de antrenare a pompei de
alimentare
Electrică Cu turbină cu abur
Gaze 5–6 3 – 4,5
Păcură 6–7 4 – 5,5
Cărbune superior ars în stare pulverizată 7–8 5 – 6,5
Lignit pulverizat 8,5 – 10 6,5 – 9

g) Livrarea energiei electrice produse în sistemul energetic.

Fluxul net de energie electrică Q5 :

Q5 = Q4 − QSP = Q4 (1 − ε ) = Q0η cazη conducteη tη mη gen (1 − ε )

Randamentul transformatorului electric este dat de relaţia:

QSE
η te =
Q5

Pierderile transformatorului electric sunt date de relaţia:

∆Qte = Q5 − QSE = Q5 (1 − η te ) = Qoη cazη conducteη tη mη gen (1 − ε )(1 − η te )

Randamentul global al centralei este dat de relaţia:

QSE
η global = = ηcaz ηconducteηt ηm η gen ηte (1 − ε )
Q0

Consumul specific de căldură global:

1
q global =
η cazη conducteη tη mη genη te (1 − ε )

În figura 3.12 este reprezentat schematic bilanţul energetic al unei centrale

electrice de termoficare printr-o diagramă Sankey

41
 Energia primară a combustibilului

Aer Nearse

Radiaţie

Preîncălzirea apei
de alimentare
Pierderi la coş
Pierderi mecanice şi electrice

Condensator
Energie termică la
consumatori
Servicii interne

Energie electrică la consumatori

Figura 3.12. Bilanţul energetic al unei centrale electrice de termoficare

42
 CAPITOLUL 4
METODE DE CREŞTERE A RANDAMENTULUI
TERMODINAMIC

4.1. Generalităţi
În cazul centralelor termoelectrice funcţionând pe combustibili
convenţionali, cea mai mare pondere în preţul de cost al energiei electrice o are
combustibilul. Rezultă că prin reducerea consumului specific de combustibil (kg
c.c./kWh) se poate obţine cea mai semnificativă reducere a preţului de cost al
energiei electrice. Consumul specific de combustibil convenţional (raportat la
0,123
bornele generatorului electric), dat de relaţia b = , se poate reduce prin
η global
creşterea randamentului global η global = η cazη conducteη tη mη genη te (1 − ε ) .
Randamentul global fiind un produs de randamente parţiale, creşte prin
creşterea oricăruia din termenii care intră în componenţa lui. Se pune însă
problema identificării termenului prin a cărui creştere se obţine creşterea
maximă a randamentului global.
Pentru aceasta, se consideră cazul general, în care randamentul ar fi un
produs de n termeni:
n
η = η1 ⋅η 2 ⋅ ... ⋅η n = ∏η i
i =1

La creşterea cu o cantitate ∆η a unui termen oarecare η j produsul η

creşte cu cantitatea:
∂η n
(∆η ) j = = ∏η i
∂η j i =1,i ≠ j
n
Termenul (∆η ) j are valoarea maximă atunci când din produsul ∏η
i =1,i ≠ j
i

lipseşte termenul având cea mai mică valoare, adică atunci când indicele j
corespunde termenului η j având cea mai mică valoare.
În concluzie, creşterea maximă a randamentului termodinamic se obţine
atunci când creşte cel mai mic dintre cei şapte termeni care intră în componenţa
sa, adică randamentul termodinamic ηt .

43
 Q2
Expresia randamentului circuitului termic fiind ηt = 1 − metodele
Q1
pentru îmbunătăţirea lui ηt urmăresc, fie majorarea cantităţi de căldură Q1 intrată
în circuit, fie reducerea cantităţii de căldură Q2 evacuată la condensator.
Metode posibile pentru mărirea randamentului circuitului termic sunt
sintetizate astfel:

a. Metode care acţionează prin creşterea 1-ridicarea parametrilor iniţiali ai aburului

fluxului termic primit de la sursa caldă
b. Metode care acţionează prin reducerea
fluxului termic cedat sursei reci
2-supraîncălzirea intermediară
3-ciclul de abur suprapus
4-ciclul binar (cu două fluide)
5-reducerea presiuni la condensator
6-preîncălzirea apei de alimentare
7-termoficare

4.2. Ridicarea parametrilor iniţiali ai aburului

4.2.1. Creşterea presiunii iniţiale

Prin ridicarea presiuni iniţiale a ciclului la temperatura constantă de
supraîncălzire, temperatura de vaporizare a fluidului creşte iar curba
reprezentativă în diagrama T - s devine 12'3'4'5'6' (figura 4.1) faţă de curba
123456 a unui ciclu de referinţă cu presiune mai coborâtă.
Adiabata destinderii este deplasată spre stânga, iar pentru aceeaşi
temperatură de condensare, titlul aburului la ieşirea din turbină crescând de la x2
la x2 ' .
Prin mărirea presiunii, se ridică temperatura medie a sursei calde Tm la Tm '
şi ca urmare, randamentul ciclului termic se măreşte. Un alt efect termodinamic
al creşterii presiunii iniţiale a aburului viu este reducerea fluxului termic cedat
sursei reci cu o cantitate echivalentă cu aria 2aa '2' .
T k
T1 = T1 ' = const. 1' 1

5' 6'
Tm '
5 6
Tm
4'
x2 '
4
2' 2
x2
3 s
b a' a

Figura 4.1. Modificările transformărilor

termodinamice ale ciclului la creşterea
presiunii iniţiale

44
 Creşterea randamentului prin mărirea presiunii se poate urmări în figura
4.2,a.
Umiditatea finală a aburului trebuie menţinută sub 0,10 deoarece în caz
contrar apare o eroziune accentuată a ultimului rând de palete al turbinei.
Această condiţie tehnică limitează posibilitatea de mărire unilaterală a presiunii.
Creşterea presiunii are următoarele efecte secundare :
a) Prin creşterea presiunii p1 se măreşte şi consumul de putere pentru
pompa de alimentare şi astfel se reduce efectul total util.
ηt [%]
45

40

35
29 35 100 200 bar
Figura 4.2. Variaţa randamentului termodinamic
la creşterea presiunii iniţiale a aburului [4]

Se poate considera în mod simplificat că puterea la bornele generatorului

este direct proporţională cu randamentul termodinamic (în condiţiile menţinerii
consumului de combustibil):
PB = k ⋅η t
În acelaşi mod, se poate considera că puterea serviciilor interne variază
liniar în funcţie de presiunea iniţială a aburului viu, datorită creşterii puterii
pompei de alimentare:
PSI = k1 + k 2 ⋅ p1
Creşterea presiunii are un efect favorabil din punct de vedere tehnico-
economic atâta timp cât duce la creşterea puterii nete:
Pnet = PB − PSI
Condiţia se exprimă astfel:
d Pnet d PB d PSI d ηt
= − ≥ 0 şi deci k − k2 ≥ 0
d p1 d p1 d p1 d p1
Rezultă deci condiţia pentru panta curbei de variaţie a randamentului în
d ηt k 2
funcţie de presiune ≥ .
d p1 k
Această limită se atinge pentru valori ale presiunii în intervalul 380-400
bar. Variaţia randamentului termodinamic cu presiunea iniţială a aburului este
redată în figura 4.2.
b) Prin creşterea presiunii se modifică costul instalaţiilor de la cazan,
turbină şi conductele de înaltă presiune.

45
 Turbina îşi măreşte relativ puţin costul prin ridicarea presiunii datorită
necesităţii de a se creşte grosimea carcaselor. Pompa de alimentare îşi măreşte
costul proporţional cu ridicarea presiunii iniţiale; de asemenea, creşte şi costul
conductelor de alimentare cu apă.
Pentru conductele principale de abur, (legătura cazan – turbină) efectul
ridicării presiunii se manifestă prin reducerea volumului specific şi prin variaţia
vitezei admise pentru transportul aburului [9,10,11].
Volumul specific al aburului, la temperatura constantă de 540 ºC, se
modifică în funcţie de presiune astfel:

Presiune p1 [bar] 140 180 220 250

Volum specific v v( p =140 bar ) 1,0 0,755 0,596 0,512

În concluzie, diametrul conductelor de abur viu di se micşorează.

Odată cu creşterea presiunii aburului, pierderea de presiune pe conductă
de legătură între cazan şi turbină are un efect din ce în ce mai scăzut asupra
ciclului.
Viteza admisibilă a aburului creşte cu mărirea presiunii iniţiale. În ipoteza
că se consideră acelaşi spor de consum specific pentru transportul aburului,
dimensionarea conductei principale cazan turbină la un bloc de 150MW conduce
la rezultate din tabelul 4.1.

Tabelul 4.1. Modificarea masei conductelor de abur la creşterea presiunii iniţiale

a aburului [4,11]
Presiunea p1 [ bar ] 140 180 220 250 220 250
Temperatura iniţială [ oC ] 535 520 510
Viteza admisibilă în conductă [ m/s ] 31,2 36,5 41,8 47,2 40,9 45,7
Grosimea peretelui s [ mm ] 23,2 24,7 26,1 26,5 20,3 17,4
Diametru conductei di [ mm ] 232 187 157 137 155 135
Variaţia procentuală a masei conductei 100 88,5 81 73,5 60,2 42,7
[%]

46
 p1 = p1 ' = const .
T
1'
T1

k 1
T1 '

5 6
Tm '

Tm

4
x2 2'
3 x2 '
2
s
b a a'
Figura 4.3. Modificările transformărilor
termodinamice ale ciclului la creşterea
temperaturii iniţiale
Creşterea presiuni ciclului duce la o ieftinire a conductei principale de
abur. Prin această conductă devine şi mai elastică şi prin urmare se simplifică şi
problemele de alegere, a traseului, în vederea compensării dilatării ei.
c) Creşterea presiunii are o influenţă negativă asupra disponibilităţii
grupului şi deci din punct de vedere al echivalenţei siguranţei de funcţionare a
sistemului impune considerarea unor rezerve corespunzătoare mărite.

4.2.2. Creşterea temperaturii iniţiale

Prin creşterea temperaturii iniţiale cu menţinerea constantă a presiunii
iniţiale, entalpia aburului se măreşte, punctul 1 din diagrama T - s (figura 4.3)
se deplasează în 1' iar suprafaţa utilă a ciclului, deci randamentul său
termodinamic, se majorează cu o cantitate echivalentă cu aria 11'2'2 .
Deplasarea spre dreapta a curbei de destindere are ca efect uscarea aburului la
ieşirea din turbină şi creşterea fluxului de căldură Q2 cedat sursei reci cu o
cantitate echivalentă cu aria haşurată de pe figură 22' a' a . În acelaşi timp
temperatura medie a sursei calde se ridică de la valoarea Tm la valoarea Tm ' şi
randamentul ciclului termic este majorat.
Creşterea randamentului variază practic liniar cu temperatura.
Prin creşterea temperaturii iniţiale apar următoarele consecinţe:
a) Volumul specific al aburului creşte concomitent cu scăderea rezistentei
admisibile a oţelurilor, cea ce are ca efect creşterea masivă a greutăţii şi
constituirea conductelor [17].
b) O creştere a temperaturii cu 15o măreşte greutatea conductelor cu 35%
iar o creştere de 25o cu cca. 70% [4,10,11,17].
Pentru anumite valori este necesară utilizarea oţelurilor cu calităţi
termorezistente superioare.

47
 Întrebuinţarea oţelurilor carbon este limitată datorită apariţiei fenomenului
de fluaj, până la temperaturi ale aburului de 420 °C, deasupra căreia se folosesc
oţeluri slab aliate cu crom, molibden şi vanadiu. Peste temperaturi ale aburului
de 530-540 °C se folosesc oţeluri puternic aliate cu structură ferită iar peste 570
°C oţeluri supra aliate cu structură austenitică [11,17].
Utilizarea unei temperaturi iniţiale prea ridicate, pe lângă costurile ridicate
ale materialelor utilizate, creează dificultăţi la prelucrarea mecanică a acestora,
deoarece sunt foarte dure, se sudează numai cu precauţii speciale în atmosferă
inertă, devin fragile după o perioadă de exploatare şi reclamă prelungirea
timpilor de pornire şi oprire a agregatelor datorită dilatării diferite faţă de
oţelurile feritice. În plus, întrebuinţarea unei temperaturi de 540 °C reduce
simţitor pericolul de coroziune a gazelor de ardere provenite din combustibili cu
conţinut înalt de vanadiu la temperaturi înalte.

4.2.3. Creşterea simultană a presiunii şi a temperaturii

Conjugarea efectelor obţinute prin mărirea presiunii şi a temperaturii
conduc la mărirea apreciabilă a randamentului circuitului termic, menţinând
întotdeauna punctul final al destinderii într-o zonă unde umiditatea la ieşirea din
turbină este optimă.
p > plim plim p < plim plim
i i t > t lim
B t lim t lim

C
t < t lim

A A
x =1 x =1
x = 0,88 x = 0,88
s s
a) b)
Figura 4.5. Relaţia între valorile maxime ale parametrilor iniţiali ai aburului [7]

În felul acesta, fluxul termic cedat sursei reci Q2 rămâne practic constant
însă aria utilă a ciclului creşte cu o cantitate echivalentă cu aria ∆Q1 (figura 4.4).

48
 T
p1 '
1'
k T1 '

p1
5' 6'
T1
1
∆Q1
5 6

4'

4 2
3
Q2
s
b a
Figura 4.4. Modificarea ciclului cu abur
la creşterea simultană a parametrilor
i i i li
Creşterea simultană a temperaturii iniţiale a aburului o dată cu presiunea
iniţială este de altfel o necesitate, deoarece la creşterea unilaterală a presiunii
punctul final al destinderii în turbină se poate deplasa într-o zonă cu umiditate
nepermisă. În figura 4.5 este explicată relaţia de dependenţă a presiunii iniţiale
de temperatura iniţială a aburului. Considerând valoarea maximă a temperaturii
iniţiale t lim , presiunea iniţială pentru care se atinge valoarea minimă permisă a
titlului aburului la ultimul etaj de palete ( x = 0,88) este plim (figura 4.5.a). La
valori ale presiunii iniţiale mai mari decât plim punctul final al destinderii în
turbină se deplasează în zona cu umiditate nepermis de mare (marcată în figura
4.5.a cu A ). Presiunea iniţială nu poate deci depăşi valoarea plim , adică izobara
corespunzătoare presiunii iniţiale nu se poate deplasa în zona marcată în figura
4.5.a a cu B . La menţinerea constantă a presiunii plim se constată din analiza
figurii 4.5.b că scăderea temperaturii iniţiale a aburului sub valoarea t lim duce la
deplasarea punctului final al destinderii în turbină în zona cu umiditate
nepermisă A . Zona C din figura 4.5.b reprezintă deci o zonă nepermisă pentru
izoterma corespunzătoare temperaturii iniţiale.
Pentru valoarea maximă a temperaturii iniţiale atinse în prezent (570 ºC)
valoarea maximă a presiunii care poate fi utilizată fără ca punctul final al
destinderii să intre în zona cu umiditate nepermisă este aproximativ 140 bar.
Peste această valoare presiunea iniţială nu mai poate fi ridicată decât aplicând
supraîncălzirea intermediară a aburului.
Ca exemplu de ordin de mărime a creşterii randamentului circuitului
termic se indică datele din tabelul 4.2.

Tabelul 4.2. Creşterea randamentului cu ridicarea parametrilor iniţiali [4]

Mărimea presiunii la cazan p1 [bar] 32 40 64 100 140 250
o
Mărirea temperaturii la cazan t1[ C] 420 450 460 540 570 585
Randamentul termic ηt [%] 40 42 43,5 45,6 50,6 52,6

49
 Creşterea parametrilor iniţiali a constituit o tendinţă, permanentă, pe plan
mondial şi la noi în ţară.
Creşterea temperaturii urmăreşte practic valorile cerute de creşterea
presiunii până la presiunea de 138 bar, când atinge limita superioară folosită în
mod raţional.
De la această valoare în sus, dezechilibrul produs între valorile presiunii şi
temperaturii, impune să se aplice supraîncălzirea intermediară ca mijloc de
corecţie a umidităţii finale a aburului.
Creşterea parametrilor iniţiali are loc simultan cu mărirea puterii unitare a
agregatelor, pentru fiecare plafon de putere corespunzând o anumită pereche
optimă de parametri iniţiali, în funcţie şi de preţul combustibilului. Cu cât
combustibilul este mai scump şi grupul are un număr mai mare de ore de
utilizare se justifică parametri mai înalţi.

4.3. Supraîncălzirea intermediară

4.3.1.Efecte, indici termodinamici
Supraîncălzirea intermediară este o metodă de mărire a randamentului
termodinamic al ciclului cu abur care realizează simultan şi o uscare a aburului
la ieşirea din turbină. Supraîncălzirea intermediară presupune că aburul destins
parţial este reîncălzit, destinzându-se în continuare în corpul de joasă presiune al
turbinei. Metoda presupune divizarea turbinei în două corpuri (notate cu T1
respectiv T2 în figura 4.6).
Din analiza reprezentării destinderii aburului în diagramele T-s şi i-s se
constată că supraîncălzirea intermediară deplasează punctul final al destinderii
în turbină într-o zonă cu umiditate mai redusă, titlul aburului crescând de la
valoarea x' pentru schema fără supraîncălzire intermediară la valoarea x . Prin
supraîncălzire intermediară fluxul termic primit de la sursa caldă creşte cu o
cantitate echivalentă cu aria a'23a . Creşte şi fluxul termic cedat sursei reci cu o
cantitate echivalentă cu aria a '24a . Randamentul termodinamic creşte cu o
cantitate echivalentă cu creşterea ariei utile a ciclului, respectiv 2342' .

T1 T2 ~

SI

Figura 4.6. Schema de realizare a

supraîncălzirii intermediare

Fluxul termic primit de la sursa caldă este dat de relaţia (figura 4.7):
q1 = q1 '+ q SI = (i1 − i6 ) + (i3 − i2 )

50
 3
t SI 1
T i
k 3 t1
TSI qSI
1 lT 1
T1
7 8
2 2
q1 ' k 8 lT 2
7
6 4
x' 6
2'
5 2' x 5 4
s q2 ' q2 s
b a' a
i ∆p01
∆p23 ∆p45 T-s şi i-s
Figura 4.7. Procesul de supraîncălzire intermediară în diagramele
0
1 4
Fluxul termic cedat sursei reci este dat de relaţia: 5
q 2 = i4 − i5
Lucrul mecanic specific efectuat prin destinderea 2 aburului:
l = lT 1 + lT 2 = (i1 − i2 ) + (i3 − i4 )
2 3
123 123 ∆p34 t

lT 1 lT 2

Randamentul termodinamic al ciclului cu supraîncălzire intermediară:

q1 − q 2 (i1 − i6 ) + (i3 − i2 ) − (i4 − i5 )
ηt = =
q1 (i1 − i6 ) + (i3 − i2 )
Supraîncălzirea intermediară devine o necesitate de îndată 6ce, păstrând
o6t
temperatura la 540 ºC, presiunea depăşeşte 125 bar, sau la 570 C 140 bar. s
Supraîncălzirea intermediară măreşte randamentul ciclului termic fiindcă
ataşează ciclului o zonă cu temperatura medie a sursei calde mai ridicată decât a
restului ciclului.
În mod teoretic, de la ieşirea din corpul de înaltă presiune şi până la
intrarea în corpul de joasă presiune se presupune că evoluţia este o încălzire
izobară. În realitate, pe traseul conductelor şi în supraîncălzitorul intermediar au
loc pierderi de presiune, care se ridică la 3-4% pe fiecare conductă şi circa 4% în
supraîncălzitor, adică în total circa 10% (figura 4.8). Aceasta reduce avantajul
teoretic al procesului. Dacă ciclul termic foloseşte o presiune din domeniul
supracritic, supraîncălzirea intermediară se poate regla, fără ca ieşirea aburului
la condensator să depăşească curba de saturaţie. În figura 4.9 este arătat sporul
de randament în funcţie de numărul de supraîncălziri intermediare.

51
 0
1
3 ~
5
2 6
4

Dp01 – pierderea de presiune cazan – turbină

Dp23 – pierderea de presiune turbină – SI
Dp34 – pierderea de presiune în SI
Dp45 – pierderea de presiune SI – turbină

Figura 4.8. Pierderile de presiune ale procesului de supraîncălzire intermediară şi procesul real

Linia plină reprezintă valoarea teoretică, fără pierderi de presiune pe

conducte, iar cea întreruptă valoarea reală cu pierderi de presiune 10%. Se
deduce de aici că a doua supraîncălzire intermediară aduce un avantaj mai redus
decât prima iar o a treia supraîncălzire nu are sens.
∆η [%]
8

0
1 2 3
Numărul de supraîncălziri intermediare

Figura 4.9. Variaţia randamentului cu

numărul de supraîncălziri intermediare

Ciclul cu dublă supraîncălzire se justifică economic numai în următoarele

condiţii:
- putere unitară mare şi presiuni supracritice;
- funcţionare în regim de bază;
- combustibil scump.
Consecinţa directă a supraîncălzirii intermediare este mărirea ariei utile a
ciclului şi deci reducerea consumului specific de abur.
Căderea de entalpie în turbină este mai mare decât la ciclul simplu, ceea
ce determină practic micşorarea consumului specific de abur şi deci posibilitatea
de a construi pentru acelaşi debit de abur unităţi cu putere mai mare

52
 (i1 − i2 ) + (i3 − i4 ) > i1 − i2 '
Consumul specific de abur este în mod comparativ:
- la o supraîncălzire intermediară cu presiunea 140 – 200 bar
0,7 – 0,8 ⋅ 10-3 kg / kJ (2,9 – 3,1 kg / kWh)
- la cicluri simple cu presiunea 100 – 140 bar
1 – 1,1 ⋅ 10-3 kg / kJ (3,6 - 3,9 kg / kWh)
Creşterea randamentului este legată de alegerea presiunii şi temperaturii
de supraîncălzire intermediară, iar aceasta este legată şi de dimensionarea
instalaţiei de preîncălzire regenerativă a apei de alimentare deoarece la cele mai
multe instalaţii prima priză a turbinei corespunde cu ieşirea aburului din corpul
de înaltă presiune.
Valoarea presiunii este supraîncălzire intermediară este dependentă şi de
condiţiile tehnice de transport al aburului înapoi la cazan, deoarece volumul
specific creşte cu scăderea presiunii.
Temperatură de supraîncălzire intermediară este şi ea limitată de folosirea
oţelurilor austenitice.
La primele instalaţii, temperatura de supraîncălzire intermediară a fost
mai coborâtă decât temperatura iniţială, de exemplu, la primul bloc cu două
supraîncălziri intermediare temperaturile au fost 620/565/537 °C iar în alt caz
600/560/560 °C.
A urmat tendinţa de coborâre a temperaturii iniţiale, egalând valorile t1 şi
tsi ajungându-se chiar la situaţia t1 < tsi, din considerentul tehnic că la
supraîncălzirea intermediară datorită presiunii mai mici, eforturile mecanice sunt
mai reduse, şi deci pentru utilizarea cât mai bună a capacităţii de rezistenţă a
oţelurilor slab aliate se justifică creşterea temperaturii peste valoarea
temperaturii iniţiale.
Temperatura de supraîncălzire intermediară scade cu sarcina, mai rapid
decât temperatura iniţială. În general ea poate fi menţinută constantă prin
reglare, numai în domeniul (0,7 – 1)Pmax. Presiunea supraîncălzirii intermediare
scade liniar cu sarcina, după legea generală de variaţie a presiunii prizelor fixe.

4.3.2 Schemele de realizare a supraîncălzirii intermediare [4]

Schema obişnuită de aplicare a supraîncălzirii intermediare, la care s-a
referit întreaga expunere de mai sus este cea cu încălzire directă în cazan. Aburul
extras din turbină este transportat la supraîncălzitorul intermediar, ceea ce
reclamă un număr suplimentar de conducte de legătură între cazan şi turbină. La
puteri mari este nevoie să se folosească mai multe conducte în paralel (2-4
conducte). Legătura multiplă exclude posibilitatea de a executa o conductă
colectoare între mai multe unităţi şi impune astfel să se folosească exclusiv o
schemă de racordare bloc între cazan şi turbină.
Prezenţa supraîncălzitorului intermediar ridică o serie de probleme
suplimentare şi anume:

53
 - măreşte pericolul de asamblare a maşinii datorită volumului de abur
conţinut în sistemul supraîncălzitorului intermediar. Pentru ca să evite acest
efect, la intrarea în CMP al turbinei trebuie instalate organe speciale de
închidere denumite supape de moderare
- în regim tranzitoriu de oprire se pot produse suprapresiuni în
supraîncălzitorul intermediar, apărând necesitatea să se instaleze în plus ventile
de siguranţă în punctul său de ieşire din cazan;
- pentru perioadele de demaraj şi oprire când în cazan se dezvoltă o
temperatură ridicată a gazelor de ardere, dar prin turbină nu circulă abur,
supraîncălzitorul intermediar trebuie răcit, pentru care motiv în schemă se
introduc staţii de reducere-răcire care ocolesc turbina. Acestea, notate cu IRR1 şi
IRR2 în figura 4.10, sunt dimensionate pentru debitul maxim în regim
tranzitoriu.
Pentru a reduce traseul conductelor de legătură şi pierderea de presiune s-
a propus schema de supraîncălzire din figura 4.11 în care pentru supraîncălzitor
se prevede un focar separat cu ardere sub presiune instalat chiar în sala
maşinilor.
Supraîncălzirea şi uscarea aburului din turbină se poate face şi cu abur de
înaltă presiune, derivând o parte din aburul primar, aşa cum se arată în figura
4.12.

IRR1 CIP CJP

IRR2

Figura 4.10. Schema supraîncălzirii Figura 4.11. Supraîncălzire intermediară în

intermediare directe focar separat instalat în sala maşinilor

~
~

Na

Figura 4.12. Supraîncălzire intermediară Figura 4.13. Supraîncălzire intermediară

utilizând abur de înaltă presiune de la cazan indirectă cu circuit de sodiu topit

54
 Această soluţie are o influenţă mai mică asupra randamentului dar
îmbunătăţeşte condiţiile de umiditate în partea finală a grupului. Soluţia este
folosită în centralele nuclear-electrice cu abur saturat unde separarea umidităţii
şi uscarea sunt o necesitate.
Condensatul rezultat din schimbătorul de căldură SI este folosit la ultima
treaptă de preîncălzire a apei de alimentare.
O ultimă propunere de schemă, foloseşte supraîncălzirea intermediară
indirectă cu ajutorul unui circuit de Na topit, al cărui transport se face în condiţii
mai avantajoase decât ale aburului (figura 4.13).

4.4.Ciclul suprapus
Suprapunerea unui ciclu cu parametri foarte ridicaţi peste un ciclu cu
parametri scăzuţi de abur dintr-o centrală existentă constituie o metodă de
extindere şi de modernizare a centralelor existente.
După cum rezultă din figura 4.14, într-o centrală existentă cu parametri
coborâţi, cu cazane şi maşini legate prin bare colectoare de abur, se instalează o
turbină cu contrapresiune cu parametri ridicaţi care are la ieşire o presiune cu
ceva mai mare decât a vechiului ciclu.
Această turbină împreună cu cazanul care o alimentează este dimensionată
pentru un debit egal cu debitul produs de vechile cazane de abur.

Ciclul suprapus Ciclul de bază T

1'
~ k 1

5' 6'

~ ~
2'
5 6
4'
4
2
R s
3
b a
Figura 4.14. Schema unei centrale cu Figura 4.15. Diagrama T-s a unui ciclu
ciclu suprapus suprapus

După ieşirea din noua turbină, aburul trece printr-un supraîncălzitor

intermediar al noului cazan unde îşi ridică temperatura la valoarea cerută de
vechile instalaţii şi apoi alimentează conducta colectoare a acestora.
Noua parte a schemei se numeşte ciclu suprapus sau ciclu înaintaş,
turbina poartă numele de înaintaşă iar vechiul ciclu se numeşte ciclu de bază.

55
 Instalaţiile de condensare ale ciclului de bază rămân neschimbate la
extinderea centralei cu un ciclu suprapus. În circuitul termic, apa va fi luată însă
din rezervorul de condensat R cu ajutorul unei pompe de alimentare noi, de
presiune corespunzătoare noului cazan.
Cazanele ciclului de bază rămân ca unităţi de bază. În majoritatea
cazurilor ele se pot demonta parţial sau total pentru a face loc noilor cazane de
mare presiune.
Menţinerea lor în funcţiune poate fi însă condiţionată de următoarele
considerente:
- necesitatea de a avea la pornirea cazanelor de înaltă presiune abur de
joasă presiune;
- prepararea apei de adaos prin vaporizare în cazane de joasă presiune;
- rezervă pentru vârful de sarcină sau pentru eventualitatea unei avarii în
partea de înaltă presiune.
Diagrama T - s a unui ciclu suprapus este arătată în figura 4.15. Peste
ciclul de bază 123456 se suprapune ciclu înaintaş 44'5'6'1'2'65 .
Randamentul ciclului termic iniţial :
Aria (123456)
ηt = , devine ca urmare a ciclului suprapus :
Aria(1ab456)
Aria(123456) + Aria(44'5'6'1'2'65)
η t' =
Aria(1ab456) + Aria(44'5'6'1'2'65)
ηt' f ηt deoarece fracţiei iniţiale de valoare subunitară i s-a adăugat mărimea
constantă Aria(44'5'6'1'2'65) .
Energia produsă de fiecare kilogram de abur creşte corespunzător ariei
haşurate din figura 4.15. Mărirea puterii datorită ciclului suprapus este de
30÷50% din puterea ciclului de bază .
Comparată cu un bloc energetic cu supraîncălzire intermediară, o
instalaţie de ciclu suprapus are următoarele caracteristici:
• Randamentul total este mai scăzut decât la ciclul cu supraîncălzire
intermediară cu aceeaşi presiune şi temperatură la cazan deoarece:
- temperatura de supraîncălzire intermediară 1 este mult mai scăzută decât
a unui ciclu cu supraîncălzire intermediară;
- căderea de presiune între turbina înaintaşă şi turbina de bază este mai
mare decât la ciclul cu supraîncălzire intermediară;
- randamentul intern al părţii de joasă presiune, compusă din vechile
turbine, cu puteri unitare mai mici este mai scăzut decât randamentul părţii de
joasă presiune a unui grup nou;
- preîncălzirea apei de alimentare în ciclul suprapus se face adaptând
preîncălzirea de la ciclul existent în timp ce la un ciclu nou această preîncălzire
poate fi aleasă cu mult mai multe posibilităţi de optimizare.

56
 • Disponibilitatea întregii instalaţii depinde de starea de uzură a
vechilor turbine, şi aceasta de la caz la caz poate fi mai redusă decât la o
instalaţie nouă.
• Turbina înaintaşă este o maşină de construcţie adaptată necesităţilor
locale, deci este mai scumpă decât o turbină echivalentă de serie.
• Reglajul şi protecţia unui ciclu suprapus, bazat pe aparate existente
în ciclu de bază şi pe aparatură nouă în ciclu înaintaş, este mai complicat
şi oricum eterogen pentru conducerea instalaţiei, ceea ce reduce
performanţele sistemului.
Ciclul suprapus pierde din ce în ce mai mult ca interes. Pentru aplicarea
lui este nevoie să se facă o analiză tehnică şi economică pentru justificarea
oportunităţii.

4.5. Cicluri binare

4.5.1Generalităţi
Ciclurile binare folosesc două fluide de lucru, dintre care unul
funcţionează în domeniul temperaturilor înalte, iar al doilea în domeniul
temperaturilor coborâte, vaporizându-se prin condensarea primului.
Folosirea ciclurilor binare poate avea două scopuri:
- Mărirea randamentului prin apropierea diagramei combinaţiei de cicluri
de forma ciclului ideal Carnot.
- Mărirea puterii unitare prin folosirea în domeniul de joasă presiune a
unui fluid cu volum specific mai mic decât al aburului.
Pentru a realiza un ciclu binar suprapus, fluidul primar trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
- să aibă căldura latentă de vaporizare ridicată;
- presiunea de saturaţie să fie cât mai diferită de presiunea de saturaţie a
apei;
- să fie compatibil cu metalele cu care vine în contact în circuit;
- să aibă stabilitate chimică şi termică;
- să nu fie inflamabil şi toxic;
- să fi ieftin.
Fluidele care îndeplinesc cel mai bine aceste condiţii sunt mercurul,
amoniacul, lichidele organice cu punct corespunzător de vaporizare precum
difenilul sau freonul.

4.5.2. Cicluri binare pentru mărirea randamentului

Acestea folosesc în ciclul suprapus ciclului cu abur mercurul sau fluide
organice. Mercurul are presiunea de vaporizare mult mai mare diferită faţă de
apă la aceea;i valoare a temperaturii (tabelul 4.3).

57
 Tabelul 4.3. Presiuni de saturaţie ale Hg şi H2O [4]
Temperatura de saturaţie [K ] 391,5 448 523,6 628 789
Presiunea de saturaţie la Hg [bar] 0,001 0,01 0,10 1,0 10
Presiunea de saturaţie a H2O [bar] 1,93 9,10 40,3 179,3 Supracritic

Căldura specifică a mercurului este redusă, iar căldura sa de vaporizare de

asemenea, din care cauză debitul de mercur este mai mare ca al apei. Ciclul de
mercur lucrează în domeniul saturat, aşa cum se poate vedea din schema şi
diagrama din figura 4.16.a şi 4.16.b. Ciclul binar cu vapori de mercur are două
circuite: în primul circuit mercurul se vaporizează în cazanul de vapori de
mercur, vaporii de mercur saturaţi se destind în turbină şi condensează în
schimbătorul de căldură care are în acelaşi timp şi rolul de vaporizator pentru
apa din circuitul al doilea. Aburul produs în vaporizator este supraîncălzit tot în
cazanul din primul ciclu şi se destinde în turbina cu abur.
Hg H 2O

A 1 T
D A 1
~ ~ T1
Hg
6 B 2
C B
5 6
C 4 H 2O
3
T2 2
4 3 s

a) b)
Figura 4.16. Ciclul binar mercur – apă.
a) schema circuitului termic; b) reprezentarea proceselor în diagrama T-s

Mercurul prezintă în zona temperaturilor ridicate următoarele avantaje

termodinamice comparativ cu apa: presiune mai coborâtă a vaporilor saturaţi la
temperaturi ridicate, valori mult mai ridicate ale parametrilor punctului critic,
valori mai scăzute ale căldurii specifice a fazei lichide.
În tabelul 4.4 sunt redate presiunile şi temperaturile corespunzătoare de
saturaţie la mercur.

Tabelul 4.4. Presiunile şi temperaturile de saturaţie la mercur [4]

Presiunea [bar] 0,001 0,01 0,10 1,0 10 20
Temperatura de saturaţie [°C] 118,5 175,0 249,6 355,0 515,6 582,4

Forma ciclului se apropie de forma ciclului Carnot lucrând între acelaşi

temperaturi T1 şi T2, ceea ce măreşte randamentul total al instalaţiei.

58
 În diagrama T-s din figura 4.16.b ciclul 123456 este trasat pentru 1 kg de
apă iar ciclul ABCD este trasat în aşa fel încât entropiile să fie raportate la
cantitatea de mercur care prin condensare produce vaporizarea unui kg de apă.
Această cantitate de mercur se determină din bilanţul termic al condensatorului –
vaporizator, adică:
m(iB − iC ) = i6 − i5 ;
i6 − i5 kg vapori Hg
m= ≅ 12
iB − iC kg abur
Prin urmare în circuitul de mercur al ciclului va circula un debit de mercur
de m = 12 ori mai mare decât debitul de apă–abur prin cel de-al doilea circuit.
Randamentul termodinamic al ciclului binar este:
l m(i A − iB ) + (i1 − i2 )
ηt = =
q1 m(i A − iC ) + (i1 − i4 )
Prin combinarea celor două cicluri se obţine un randament termodinamic
foarte bun, corespunzător temperaturii iniţiale mari, fără a avea dezavantajul
presiunilor ridicate (care la ciclurile apă-abur trebuie să însoţească temperaturile
mari) şi fără să fie necesară preîncălzirea regenerativă a mercurului, ciclul
acestuia fiind apropiat de ciclul Carnot.
Cu toate avantajele sale, utilizarea ciclurilor binare cu vapori de mercur
nu s-a extins, în special din cauză că mercurul este scump, se găseşte în cantităţi
limitate, este toxic şi necesită măsuri prohibitive de siguranţă pentru personalul
de exploatare.
Au fost studiate şi alte fluide cu proprietăţi termodinamice mai favorabile
decât apa în zona temperaturilor ridicate, ca difenilul (C6H5) sau clorura de zinc
şi amoniu (Zn(NH3)2Cl) dar care nu au fost utilizate în instalaţii.

4.5.3 Cicluri binare pentru mărirea puterii

Creşterea puterii unitare a turbinelor cu abur moderne este limitată de
volumul foarte mare al aburului la ultimele trepte de palete, adică la eşaparea lui
din turbină, fiind deci funcţie de numărul de corpuri de joasă presiune şi de
lungimea ultimelor palete. De exemplu, puterea limită a unei turbine pe un ax,
cu patru eşapări (două corpuri de joasă presiune în dublu flux) cu lungimea
paletei la ultima treaptă 825 mm şi presiunea în condensator 0,052 bar este de
700 MW. Pentru cazul a patru corpuri de joasă presiune în dublu flux şi palete
de până la 1200 mm lungime, la 3000 rot/min, puterea turbinei poate atinge
1000 MW.

59
 v H 2O / v NH 3
600

400

200

20 40 60 80 100
Temperatura de saturaţie [°C]
Figura 4.17. Raportul între volumul
specific al aburului şi al amoniacului în
funcţie de temperatura de saturaţie [4]
Prin utilizarea la partea de joasă presiune a unui fluid cu volum specific
mai mic decât al vaporilor de apă creează posibilitatea creşterii puterii unitare a
turbinelor prin creşterea debitului de abur care se poate destinde în turbină. Se
realizează astfel un ciclu binar la care în circuitul superior circulă apă-abur care
se destinde în turbină până la o presiune mai ridicată decât cea din
condensatoarele ciclului Rankine standard. În schimbătorul de căldură
intermediar aburul condensează vaporizând fluidul din cel de-al doilea circuit.
Ca fluide pentru acest ultim circuit au fost propuse amoniacul, freonul 21,
freonul 12, bioxidul de carbon, etc.
Ciclul cu apă este ciclul superior, iar cel cu al doilea fluid, amoniac(NH3),
freon 21 sau CO2 ca ciclu inferior. Un exemplu este arătat în schema din figura
4.18.
În acest caz, partea de joasă presiune este înlocuită cu un ciclu de joasă
presiune cu amoniac, iar vaporizatorul acestui circuit constituie condensatorul
turbinei de abur, care lucrează la presiune supraatmosferică.
Pentru un agregat de 1000 MW, care se poate construi azi pe un singur ax
la turaţia de 3000 rot/min., un corp cu un simplu flux cu 10 trepte, funcţionând
cu NH3 înlocuieşte 3 corpuri cu dublu flux pentru abur, fiecare cu 5 trepte, cu
lungimi de palete de 1000mm. Acest lucru este posibil deoarece volumul
amoniacului gazos este mult mai redus decât al aburului.
Un al doilea avantaj provine din faptul că atât freonul cât şi amoniacul au
presiuni de saturaţie superioare apei şi deci presiunea de condensare este mai
ridicată. Pentru freon 21, condensarea la 54 °C se face la presiunea atmosferică.
Diagrama T - s a unui astfel de ciclu este reprezentată în figura 4.18 în
care se poate urmări ca datorită diferenţei de temperatură (notată în figura 4.18
cu ∆T1 ) cauzată de schimbul de căldură în condensatorul vaporizator H2O-NH3,
suprafaţa utilă a ciclului (aria haşurată) se reduce. Un alt dezavantaj este
reprezentat de faptul că la aceeaşi temperatură a apei de răcire, presiunea de
condensare a amoniacului este mai mare decât a apei, ceea ce duce la reducerea
suprafeţei utile a ciclului. În cazul ciclului cu abur la care răcirea s-ar realiza cu

60
apă cu aceeaşi temperatură, destinderea ar avea loc până la o temperatură cu ∆T2
(figura 4.18) mai mică decât în cazul ciclului mixt vapori de apă – amoniac.

T
~

H 2O

H 2O ∆T1
NH 3 NH 3
∆ T2
s

Figura 4.18.Ciclul mixt vapori de apă - amoniac

Pentru o instalaţie de 500 MW cu 162 bar şi 565 °C, cu o supraîncălzire

intermediară şi o temperatură a apei de răcire, de 20 °C, se obţin valorile de mai
jos; de notat că instalaţia ciclului binar, nu necesită supraîncălzire intermediară:
- ciclul clasic randament electric relativ 45 % ;
- ciclul binar H2O/NH3 randament electric relativ 42,5 %
- ciclul binar H2O/Freon 21 randament electric relativ 44,15 %.
Folosind ciclul binar, puterea unitară a grupului poate fi ridicată la 2000
MW, procedeul fiind deci interesant pentru dezvoltarea viitoare a blocurilor de
mare putere.

4.6.Reducerea temperaturii de condensare

Coborârea nivelului temperaturii de condensare de la T2 la T2' măreşte
suprafaţa utilă a ciclului şi randamentul deoarece are ca efect reducerea fluxului
termic cedat sursei reci de la valoarea Q2 , echivalentă cu aria 2ab3 la valoarea
Q2 ' , echivalentă cu aria 2' ab'3' ( figura 4.19).

61
 T i 1
1
k

6 k 6
5
5

4 x2
4 2
4' 3 2
4' 3 x2
3' 2' 3' 2' x2 ' s
Q2 ' x2 ' s
b' b a
Figura 4.19. Modificarea ciclului cu abur la reducerea presiunii de condensare
Odată cu aceasta se măreşte şi umiditatea aburului la ieşirea din turbină,
titlul scăzând de la valoarea x2 la valoarea x2 ' , şi creşte semnificativ volumul
specific al acestuia.
t
δ t sr
tc
δt
tr 2
∆tmed
∆t

t r1
S
S0
Figura 4.20. Diagrama schimbului de
căldură în condensator

Nivelul temperaturii de condensare tc depinde de temperatura apei de

răcire tr1, de debitul acestuia Dr şi de mărimea suprafeţei de schimb de căldură.
Conform diagramei schimbului de căldură în condensator din figura 4.20
temperatura de condensare este dată de relaţia: t c = t r1 + ∆t + δt , unde ∆t -
diferenţa de temperatură între apa de răcire la ieşirea din condensator şi la
intrarea în condensator, rezultând din bilanţul de căldură:
Q2
∆t = t r 2 − t r1 =
c p Dr
în care Q2 este fluxul termic cedat apei de răcire, Dr este debitul de apă de răcire
şi c p căldura specifică medie a apei de răcire în intervalul [t r1 , t r 2 ] .

62
 δt – diferenţa între temperatura de condensare şi temperatura apei la
ieşirea din condensator δt = tr 2 − t r1 . Această valoare rezultă din ecuaţia
schimbului de căldură în condensator:
∆t max − ∆t min t −t
Q2 = kS0 ∆t med = kS0 = kS0 r 2 r1
∆t max t −t
ln ln c r1
∆t min tc − t r 2

în care:
k – coeficientul global de schimb de căldură în condensator [Wm −2 K −1 ]
∆t med – diferenţa medie logaritmică de temperatură între fluidele care
schimbă căldură. Rezultă deci:
Q2 ∆t ∆t
= şi deci δt =
kS0 ln ∆t + δt kS 0 ∆t

δt 1 − e Q2
Q Q2
În final se obţine: tc = tr1 + 2 +
c p Dr ⎡ ⎛ kS ⎞⎤
c p Dr ⎢1 − exp⎜ 0 ⎟⎥
⎜c D ⎟
⎣⎢ ⎝ p r ⎠⎦⎥
Valoarea temperaturii de condensare este dependentă de condiţii
obiective, climatice, care definesc temperatura apei de răcire şi de
dimensionarea unor mărimi precum debitul de apă de răcire şi suprafaţa
condensatorului. În cazul răcirii cu ajutorul turnurilor de răcire, temperatura t r1
este dependentă de dimensionarea turnurilor de răcire.
Temperatura de condensare este deci legată de o serie de investiţii făcute
pentru partea rece a ciclului.
Coborârea temperaturii de condensare este limitată de următoarele
condiţii impuse de ieşirea aburului din turbină şi anume:
- umiditatea finală a aburului este limitată la 10% (excepţional 12%),
pentru ca să nu aibă loc eroziuni premature ale ultimelor palete datorită
picăturilor de apă;
- viteza absolută de ieşire a aburului din ultimele trepte este limitată de
atingerea vitezei sunetului în secţiunea de curgere. După aceasta, oricât s-ar
coborî temperatura, presiunea după ultima treaptă nu mai este influenţată, iar
debitul de abur are o valoare plafon dată.
Dacă nu se atinge viteza sunetului, odată cu coborârea temperaturii de
condensare are loc o creştere de putere a turbinei proporţională cu diferenţa între
cantităţile de căldură utile realizate şi energia cinetică a aburului după ce a ieşit
din ultima treaptă.
Dacă prin coborârea temperaturii de la T2 la T2 ' , entalpia aburului se
modifică de la i2 la i2 ' iar viteza de ieşire de la we la we ' , pentru un anumit debit

63
constant de abur în condensator Dk în kg/s şi pentru randamentul mecanic η m
respectiv randamentul generatorului η g , diferenţa de putere ∆P are expresia:
⎡ 2
we' − we2 ⎤
∆P = Dkη mη g ⎢(i2 − i2 ' ) − (1 − R ) ⎥ [kW ]
⎢⎣ 2 ⋅103 ⎥⎦
Întrucât ieşirea din turbină se găseşte în domeniul aburului umed, între
presiunea de condensare şi temperatura de condensare se găseşte o relaţie
biunivocă, în sensul că temperatura de condensare reprezintă temperatura de
saturaţie corespunzătoare presiunii de condensare.
Cu cât secţiunea de ieşire din turbină va fi mai mare respectiv vitezele de
ieşire mai mici, creşterea de putere este mai accentuată şi continuă până la
temperaturi mai coborâte. Acelaşi lucru se întâmplă la sarcini parţiale când
datorită micşorării debitului Dk , viteza aburului la ieşirea din ultima treaptă se
reduce şi turbina devine mai sensibilă la schimbarea temperaturii de condensare.
Variaţia consumului specific al turbinei q , are loc asemănător cu variaţia
puterii, iar în figura 4.21 este redată modificarea relativă a acestuia în funcţie de
temperatura de condensare pentru o anumită turbină.
∆q
[%]
q
5 P = 60%
4 P = 80%

3 P = 100%

2
1
5 t r1 [ 0 C ]
10 15 20 25 30
−1
Figura 4.21. Variaţia consumului specific
cu temperatura apei de răcire pentru
diferite valori ale sarcinii [4]
Rezultă în final că dimensionarea ultimei trepte a unei turbine de putere
dată este legată de temperatura apei de răcire şi că turbinele destinate să
funcţioneze la temperaturi coborâte de condensare au secţiuni de ieşire mai mari.
Alegerea dimensiunii adecvate este de asemenea o problemă de optimizare
tehnico-economică.
Soluţia optimă este cea pentru care sporul de investiţii pentru toate
elementele care constituie partea rece este amortizat prin economiile datorate
reducerii consumului specific de căldură şi a celor datorate mărimii puterii
livrate.
Această condiţie se poate scrie:
∂Ban ∂I
≥Y , în care:
∂tc ∂ tc

64
 I – sunt investiţiile pentru elementele părţii reci;
Ban – consumul anual de combustibil;
Y – factor de proporţionalitate care defineşte raportul dintre economia de
combustibil şi mărimea investiţiei care asigură încă eficienţa economică cerută.
Optimul problemei depinde de costul combustibilului şi de utilizarea
centralei în sistem (bază sau vârf), temperatura nominală de condensare fiind
mai mică dacă se foloseşte combustibil scump într-o centrală de bază şi crescând
(presiunea mai mare în condensator) la centralele electrice de vârf sau în
conjunctura folosirii unui combustibil ieftin.
Pentru condiţiile climatice din România temperaturile uzuale ale apei de
răcire sunt date în tabelul 4.5.

Tabelul 4.5. Temperaturile uzuale ale apei de răcire în România [4]

Felul răcirii tr1 [ oC ]
minim iarna maxim vara Mediu anual
Circuit deschis 1–5 26 – 28 10 - 14
(cel mai frecvent)
11,5 - 12,5
Circuit închis cu:
Turnuri cu tiraj natural 13 – 15 29 – 33 22 – 24
Turnuri cu tiraj forţat 15 - 16 25 - 28 19 - 20

Dacă răcirea se face în circuit mixt, cu amestec de apă din râu şi din
turnurile de răcire, temperatura apei de răcire se determină prin medierea
ponderată a celor două temperaturi.
Pentru cazul unei instalaţii construite apare probleme exploatării optime şi
fixarea debitului de apă de răcire care asigură cea mai mare putere netă la acelaşi
consum de combustibil.
Considerând variaţia de putere a turbinei PB în funcţie de temperatura apei
de răcire la debit constant de abur, după diagrama din figura 4.22 şi variaţia
puterii pompelor de răcire Pr , care asigură debitul apei de răcire Dr , condiţia
este :
Pnet = PB − Pr → max
Puterea pompelor este dată de o expresie de forma :
Pr = ADr H = f ( Dr3 )
unde:
A – coeficient de proporţionalitate;
H – înălţimea de pompare, dependentă de rezistenţa hidraulică, deci
proporţională cu Dr2 .
Considerând o anumită valoare ca punct de referinţă X pe diagrama din
figura 4.22 se poate observa cum variază puterile dacă se măreşte debitul de
răcire Dr în raport cu cel aferent punctului de referinţă.

65
 Diferenţa între plusul de putere produsă şi puterea consumată este
exprimată prin diferenţa ordonatelor curbelor puterii la borne PB şi puterii
consumate de pompele de apă de răcire Pr şi are la un moment dat o valoare
maximă care corespunde debitului optim apei de răcire.
∆P ∆Pr = PrX − Pr

∆PB = PB − PBX

∆Pnet = PB − Pr

∆Pnet
max

Dr
Dropt X
Figura 4.22. Determinarea valorii optime a
debitului de apă de răcire
În condiţiile normale de funcţionare, acest debit optim corespunde unui
interval de temperatură în condensator ∆t egal cu:
8 – 9 grd. la răcire în circuit deschis;
9 – 11 grd. la răcire cu turnuri de răcire;
10 – 14 grd. la instalaţiile de vârf sau părţi de condensaţie ale turbinelor
de termoficare cu număr redus de ore de utilizare anuală a capacităţii maxime de
protecţie.

4.7. Preîncălzirea regenerativă a apei de alimentare

4.7.1 Efectul de creştere a randamentului termodinamic

Încălzirea apei în cazan de la temperatura de alimentare până la cea de
vaporizare este în cadrul circuitului termic procesul cu nivel coborât de
temperatură al sursei calde.
Prin preîncălzirea apei de alimentare se obţine o mărire a temperaturii cu
care apa intră în cazan, folosind debite de abur preluate din prizele nereglabile
ale turbinei (figura 4.23).
Se constată că folosind pentru preîncălzire o parte din căldura de
condensare a aburului care va fi evacuată în condensator, se recuperează şi
randamentul circuitului se îmbunătăţeşte. Un asemenea proces de încălzire se
numeşte ,,regenerator”.
În acelaşi timp, deoarece nu întreaga cantitate de abur se destinde de la
intrarea în turbină până la condensator, energia specifică produsă de aburul intrat
în ciclu se micşorează.

66
 [1]
i1

ial [a 1] n
1 − ∑ ai
[a 2 ] i =1

i2
[ a 3]

[a 4 ]
i3
[a 5]

[a 6 ]

Figura 4.23. Schema circuitului termic cu

preîncălzire regenerativă
Randamentul termic al ciclului cu preîncălzire regenerativă (pentru cazul
în care se lucrează cu debit unitar la cazan):
i2 − i3
ηt = 1 −
⎛ n
⎞
⎜1 + ∑ ai ⎟(i1 − ial )
⎝ i =1 ⎠
⎛ n
⎞
Maximul funcţiei coincide cu maximul produsului ⎜1 + ∑ a i ⎟(i1 − i al ) ,
⎝ i =1 ⎠
unde evident, entalpia finală a preîncălzirii este legată de debitul de abur extras
⎛ n
⎞
prin priza ial = f ⎜ ∑ ai ⎟ şi are loc pentru o valoare a temperaturii de preîncălzire
⎝ i =1 ⎠
mai mică decât temperatura de saturaţie din cazan.
Creşterea optimă a entalpiei a apei preîncălzite depinde de parametrii
iniţiali ai ciclului, de numărul de prize şi de prezenţa supraîncălzirii
intermediare.
Efectul preîncălzirii regenerative asupra randamentului termodinamic al
ciclului este redat în figura 4.24, de unde rezultă că sporul de randament
termodinamic adus de fiecare treaptă de preîncălzire este din ce în ce mai mic cu
cât numărul de trepte de preîncălzire este mai mare.
Efectele preîncălzirii apei de alimentare:
Avantaje:
- preîncălzirea regenerativă aduce o economie de căldură, deoarece
cantitatea de căldură din aburul care alimentează preîncălzitoarele este
recuperată integral în loc sa fie evacuată la condensator;

67
 - ultimele trepte ale turbinei sunt descărcate cu până la 30-40% din
debitul de abur de la intrarea în turbină, reducându-se secţiunea de
ieşire din turbină şi lungimea paletelor ultimelor trepte;
- condensatorul are dimensiuni mai mici, debitul de abur fiind mai mic;
- cazanul este dimensionat pentru un debit hidraulic mai mare, dar în
cazan se introduce o cantitate mai mică de căldură deoarece apa intră
în cazan preîncălzită;

6 ∆η
5

4
3

2
1

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Număr de prize
Figura 4.24. Sporul de randament termodinamic
adus de fiecare treaptă de preîncălzire regenerativă

- introducând apa preîncălzită în cazan, gazele de ardere vor ieşi din

economizor cu temperatură mai mare, apărând necesitatea preîncălzirii
regenerative a aerului de ardere, în acest fel mărindu-se randamentul
cazanului.

Dezavantaje:
- spor de investiţii şi cheltuieli de exploatare;
- pomparea apei preîncălzite necesită un surplus de lucru mecanic;
- ciclul cu prelevarea aburului la prizele turbinei produce mai puţină
energie electrică;
- creşte consumul de energie pentru servicii proprii.

4.7.2. Alegerea parametrilor preîncălzirii regenerative

În vederea optimizării procesului de preîncălzire regenerativă astfel încât
creşterea de randament termodinamic să aibă valoarea maximă, trebuie aleşi o
serie de parametri de care depinde procesul de preîncălzire regenerativă. Cei mai
importanţi parametri sunt:
1. Distribuirea căderii de entalpie pe treptele de preîncălzire
2. Temperatura finală optimă de preîncălzire

68
 3. Numărul de trepte de preîncălzire

4.7.2.1. Distribuirea căderii de entalpie pe treptele de preîncălzire

Se consideră o instalaţie ideală cu "n " prize de preîncălzire regenerativă,
fără degazor, cu repomparea condensatului secundar în conducta
principală de apă de alimentare după fiecare treaptă (figura 4.25).

n
[1 + ∑ a i ], i1
i =1
n
[1 + ∑ a i ], i a n
i =1 [ a n ], i p n
n −1
[1 + ∑ a i ], i a n −1 "n" [1], i2
i =1 [ a n −1 ], i p n −1
" n − 1"
ia i - Entalpia apei de
3
[1 + ∑ a i ], ia 3 alimentare după
i =1 preîncălzitorul "i "
[ a 3 ], i p 3 i3
i p i - Entalpia aburului la
[1 + a1 + a 2 ], ia 2 "3"
priza de preîncălzire
[ a 2 ], i p 2
regenerativă "i "
[1 + a1 ], ia1 "2"
[ a1 ], i p1 [ai ] - Debitul raportat de
"1 " abur la preîncălzitorul
regenerativ "i "
ia 0
Figura 4.25. Instalaţie cu preîncălzire regenerativă cu repomparea condensatului secundar după
fiecare treaptă [7,13]
Se va lucra cu debit unitar la condensator. Se vor determina expresiile
debitelor raportate de abur la prizele de preîncălzire regenerativă în
funcţie de entalpiile apei de alimentare înainte şi după preîncălzitoarele
regenerative şi entalpiile aburului la prizele de preîncălzire regenerativă.
Debitele raportate de abur se determină din bilanţul termic pe fiecare priză
de preîncălzire regenerativă, exprimat sub forma ∑ qi = ∑ qe , în care
qi reprezintă căldură intrată iar qe căldură ieşită.
Treapta “1”
ia1 − iao ∆ia1
[1] ⋅ ia + a1 ⋅ i p1 = (1 + a1 )ia1 ⇒ a1 = =
o
i p1 − ia1 ∆i p1
∆ia1 - creşterea de entalpie a apei de alimentare în treapta 1;
∆i p1 - scăderea de entalpie a aburului în treapta 1 (căldura cedată în treapta
1).
Treapta “2”
(1 + a1 ) ⋅ ia1 + a2 ⋅ i p2 = (1 + a1 + a2 )ia2

69
 a2 (i p2 − ia2 ) = (1 + a1 ) ⋅ (ia2 − ia1 )
ia 2 − ia1 ⎛ ∆i ⎞ ∆ia 2
a2 = (1 + a1 ) = ⎜1 + a1 ⎟⋅
i p 2 − ia 2 ⎜ ∆i p ⎟ ∆i p
⎝ 1 ⎠ 2

Treapta “3”
(1 + a1 + a2 ) ⋅ ia 2 + a3 ⋅ i p3 = (1 + a1 + a2 + a3 )ia3
a3 (i p3 − ia3 ) = (1 + a1 + a2 ) ⋅ (ia3 − ia 2 )
⎡ ∆ia ⎛
i a3 − i a 2 ∆ia1 ⎞ ∆ia2 ⎤ ∆ia
a3 = (1 + a1 + a 2 ) = ⎢1 + 1
+ ⎜1 + ⎟⋅ ⎥⋅ 3 =
i p3 − ia3 ⎢⎣ ∆i p1 ⎜⎝ ∆i p1 ⎟ ∆i p
⎠ 2 ⎥⎦ ∆i p3
⎛ ∆i ⎞ ⎛ ∆i ⎞ ∆ia
= ⎜1 + a1 ⎟ ⋅ ⎜1 + a 2 ⎟ ⋅ 3
⎜ ∆i p ⎟ ⎜ ∆i p 2 ⎟ ∆i p
⎝ 1 ⎠ ⎝ ⎠ 3

Pentru o treaptă oarecare, cu indicele " k " , expresia bilanţului termic este
(figura 4.26):
k
[1 + ∑ a j ], ia k
j =1

[ak ], i p k

" k"

k −1
[1 + ∑ a j ], ia k −1
j =1

Figura 4.26. Debitele raportate

pentru o treaptă oarecare de
preîncălzire regenerativă

⎛ k −1 ⎞ ⎛ k ⎞
⎜1 + ∑ a j ⎟ ⋅ iak −1 + ak ⋅ i p k = ⎜1 + ∑ a j ⎟iak
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎝ j =1 ⎠ ⎝ j =1 ⎠
sau:
⎛ k −1 ⎞ ⎛ k ⎞
⎜1 + ∑ a j ⎟ ⋅ ia + ak ⋅ i p = ⎜1 + ∑ a j + ak ⎟ia
⎜ ⎟ k −1 k ⎜ ⎟ k
⎝ j =1 ⎠ ⎝ j =1 ⎠
Prin regruparea termenilor care îl conţin pe [ak ] se obţine:
⎛ k −1 ⎞ ia − iak −1 ⎛ k −1 ⎞ ∆ia
ak = ⎜⎜1 + ∑ a j ⎟⎟ k = ⎜⎜1 + ∑ a j ⎟⎟ ⋅ k
⎝ j =1 ⎠ i p k − ia k ⎝ j =1 ⎠ ∆i pk

70
 Analizând expresiile debitelor [a1 ] , [a 2 ] şi [a3 ] se constată că acestea au
forme similare. Dacă aceste forme se menţin şi pentru treptele de ordin superior,
atunci pentru treapta "k " debitul raportat ar trebui să fie de forma:
⎛ ∆ia ⎞⎛ ∆ia 2 ⎞ ⎛ ∆ia k −1 ⎞ ∆ia k
ak = ⎜1 + 1 ⎟⎜1 + ⎟...⎜1 + ⎟
⎜ ∆i p ⎟⎜ ∆i p ⎟ ⎜ ∆i p ⎟ ∆i p
⎝ 1 ⎠⎝ 2 ⎠ ⎝ k −1 ⎠ k
În cele ce urmează se va demonstra prin procedeul inducţiei matematice
echivalenţa expresiilor pentru debitul [ak ] .
Se va presupune că până la ordinul " k − 1" debitele a j au forma:
⎛ ∆ia ⎞⎛ ∆ia 2 ⎞ ⎛ ∆ia j −1 ⎞ ∆ia j
a j = ⎜1 + 1 ⎟⎜1 + ⎟...⎜1 + ⎟
⎜ ∆i p ⎟⎜ ∆i p ⎟ ⎜ ∆i p ⎟ ∆i p
⎝ 1 ⎠⎝ 2 ⎠ ⎝ j −1 ⎠ j

k −1
Atunci suma 1 + ∑ a j se scrie astfel:
j =1
a2 a3
}a1 6447 44 8 644447 4444 8
∆ia ⎛ ∆ia ⎞ ∆ia ⎛ ∆ia ⎞⎛ ∆ia ⎞ ∆ia
1 + a1 + a2 + ... + ak −1 = 1 + 1 + ⎜1 + 1 ⎟ 2 + ⎜1 + 1 ⎟⎜1 + 2 ⎟ 3 + ... +
∆i p1 ⎜⎝ ∆i p1 ⎟⎠ ∆i p2 ⎜⎝ ∆i p1 ⎟⎠⎜⎝ ∆i p2 ⎟⎠ ∆i p3
ak −1
6444444 47 4444444 8
⎛ ∆ia ⎞⎛ ∆ia ⎞ ⎛ ∆ia ⎞ ∆ia
+ ⎜1 + 1 ⎟⎜1 + 2 ⎟...⎜1 + k −2 ⎟ k −1 =
⎜ ∆i p ⎟⎜ ∆i p ⎟ ⎜ ∆i p ⎟ ∆i p
⎝ 1 ⎠⎝ 2 ⎠ ⎝ k −2 ⎠ k −1

⎛ ∆ia ⎞⎛ ∆ia2 ⎞ ⎛ ∆i ⎞⎛ ∆i ⎞ k −1 ⎛ ∆i ⎞
= ⎜1 + 1 ⎟⎜1 + ⎟...⎜1 + ak − 2 ⎟⎜1 + ak −1 ⎟ = ∏ ⎜1 + a j ⎟
⎜ ∆i p ⎟⎜ ∆i p ⎟ ⎜ ∆i p ⎟⎜ ∆i p ⎟ j =1 ⎜ ∆i p ⎟
⎝ 1 ⎠⎝ 2 ⎠ ⎝ k − 2 ⎠⎝ k −1 ⎠ ⎝ j ⎠

Rezultă egalitatea:
k −1 k −1 ⎛ ∆ia j ⎞
1 + ∑ a j = ∏ ⎜1 + ⎟
⎜ ∆i p ⎟
j =1 j =1
⎝ j ⎠
Expresia debitului raportat [ak ] devine:
k −1 ⎛ ∆i a j ⎞ ∆i a
a k = ∏ ⎜1 + ⎟ k
⎜ ∆i p ⎟ ∆i p
j =1
⎝ j ⎠ k

Randamentul termodinamic al ciclului este dat de relaţia:

q2 i2 − i3
ηt = 1 − = 1−
q1 ⎛ n ⎞
⎜1 + ∑ a j ⎟(i1 − ia )
⎜ ⎟ n
⎝ j =1 ⎠
Presupunând entalpiile i2 , i3 , i1 şi ian fixate, maximizarea ηt înseamnă
⎛ n ⎞
maximizarea termenului ⎜⎜1 + ∑ a j ⎟⎟ .
⎝ j =1 ⎠
k −1 k −1 ⎛ ∆i a j ⎞
Pe baza relaţiei 1 + ∑ a j = ∏ ⎜1 + ⎟ se poate scrie:
⎜ ∆i p j ⎟⎠
j =1 j =1
⎝

71
 n n ⎛ ⎞
∆ia j
1 + ∑ a j = ∏ ⎜1 + ⎟
⎜ ∆i p
⎟
j =1 j =1
⎝ ⎠ j

n ⎛ ∆i a ⎞
deci:η t → max ⇔ ∏ ⎜1 + j ⎟ → max
⎜ ∆i p ⎟
j =1
⎝ j ⎠
Se va considera cazul în care variază numai presiunea de la priza cu
indicele "i" , celelalte presiuni p1 ,..., pi −1 , pi +1 ,... pn fiind menţinute constante.
În termeni geometrici, variaţia lui pi se traduce prin deplasarea punctului
" i" pe curba limită a lichidului saturat sau prin restricţionarea variaţiei mărimilor
∆ia i şi ∆ia i +1 la ∆ia i + ∆ia i +1 = ∆ia (constant), aşa cum rezultă din figura 4.27.
⎞
n⎛ ∆ia j
⎟ numai doi factori sunt influenţaţi ca urmare a
⎜1 +
Din produsul ∏ ⎟⎜ ∆i p
j =1
⎠⎝ j

n ⎛ ∆ia ⎞
acestei deplasări, deci relaţia ∏ ⎜1 + j ⎟ → max presupune numai maximizarea
⎜ ∆i p ⎟
j =1
⎝ j ⎠

produsului:
⎛ ∆i ⎞⎛ ∆i ⎞ ⎛ ∆i ⎞⎛ ∆i − ∆ia i ⎞
F = ⎜1 + a i ⎟⎜1 + a i +1 ⎟ = ⎜1 + a i ⎟⎜1 + a ⎟
⎜ ∆i ⎟⎜ ∆i ⎟ ⎜ ∆i ⎟⎜ ∆ i ⎟
⎝ p i ⎠⎝ p i +1 ⎠ ⎝ p i ⎠⎝ p i +1 ⎠
Scăderea de entalpie a aburului ∆i p i este practic independentă de ∆ia i şi se
poate face aproximarea ∆i p i ≅ ∆i p i +1 = ∆i p (fixat).
Maximul produsului F se obţine pentru valoarea lui ∆ia i care îi anulează prima
∂F ∂F 1 ⎛⎜ ∆ia − ∆ia i ⎞ ⎛ ∆ia i
⎟ + ⎜1 +
⎞⎛ 1
⎟⎜ −
⎞
⎟=0
derivată : =0 = 1+
∂ (∆i a i ) ∂ (∆iai ) ∆i p ⎜⎝ ∆i p ⎟ ⎜ ∆i
⎠ ⎝ p
⎟⎜ ∆i
⎠⎝ p
⎟
⎠

Din relaţia anterioară rezultă valoarea creşterii de entalpie pe treapta de

preîncălzire regenerativă "i" pentru care se obţine valoarea maximă a
randamentului termodinamic:
∆ia
∆ia i = ∆ia i +1 =
2
În concluzie, poziţia optimă a preîncălzitorului "i" este aceea care
realizează creşteri de entalpie egale pe "i" şi "i + 1" . Raţionamentul care a condus
la această concluzie poate fi repetat pentru orice altă pereche de preîncălzitoare
⎛ ∆ia j ⎞
n
⎜1 + ⎟ → max este îndeplinită atunci
alăturate. În final rezultă că relaţia ∏ ⎜ ∆ i ⎟
j =1
⎝ pj ⎠

când creşterea totală de entalpie ia n − ia 0 este distribuită în mod egal pe cele " n"
trepte de preîncălzire regenerativă.

72
 4.7.2.2. Temperatura finală de preîncălzire optimă termodinamic
q2
Randamentul termodinamic η t = 1 − atinge valoarea maximă atunci
q1
când este îndeplinită condiţia:
⎛ n
⎞
q1 → max ; q1 = ⎜1 + ∑ ai ⎟(i1 − ian ) → max
⎝ i =1 ⎠

Se admite concluzia stabilită anterior, conform căreia randamentul

termodinamic are valoarea maximă la divizarea în trepte egale a creşterii totale
de entalpie pe treptele de preîncălzire regenerativă:
∆ia 1 = ∆ia 2 = ... = ∆ia n = ∆ia
De asemenea, se acceptă valori egale ale scăderii de entalpie a aburului la
prize:
∆i p 1 = ∆i p 2 = ... = ∆i p n = ∆i p
Fluxul termic primit în cazan are expresia:
n
⎡ n ⎛ ∆ia i ⎞⎤ ⎛ ⎞
⎛ ⎞ ⎟⎥ (i1 − ia n ) = ⎜1 + ∆ia
n
q1 = ⎜1 + ∑ ai ⎟(i1 − ian ) = ⎢∏ ⎜1 + ⎟ (i1 − ia n ) =
⎝ i =1 ⎠ ⎢⎣ i =1 ⎜⎝ ∆i p i ⎟⎥ ⎜ ∆i ⎟
⎠⎦ ⎝ p ⎠
n
⎡ ia n − ia 0 ⎤
= ⎢1 + ⎥ (i1 − ia n )
⎣⎢ n(i p − ia ) ⎦⎥
în care s-a notat în mod convenţional ∆i p = i p − ia .
Condiţia de maxim pentru fluxul termic primit în cazan este anularea
derivatei acestuia în raport cu entalpia apei de alimentare la intrarea în cazan ia n :

s
∆i p i +1

ia i+1 "i + 1" ∆i p i

∆ia i +1
ia i ∆ia
∆ia i "i"
ia i−1 2
"i − 1"
ia0
3
i
s
Figura 4.27. Variaţiile creşterilor de entalpie la
două prize de preîncălzire regenerativă [7,13]

73
 dq1
=0
dia n
sau:
n −1 n
dq1 ⎡ ia n − ia 0 ⎤ i1 − ia n ⎡ ia n − ia 0 ⎤
= n ⎢1 + ⎥ ⋅ − ⎢1 + ⎥ =0
dia n ⎢⎣ n(i p − ia ) ⎥⎦ n(i p − ia ) ⎢⎣ n(i p − ia ) ⎥⎦
După simplificări se obţine expresia entalpiei apei de alimentare pentru
care randamentul termodinamic are valoarea maximă:
n[i1 − (i p − ia )] + ia 0
ia n = =0
n +1
În expresia de mai sus intervine scăderea de entalpie a aburului la prizele
de preîncălzire regenerativă, pentru a cărei determinare se recurge la următoarea
metodă:
Ciclul dat se echivalează cu un ciclu virtual care are un preîncălzitor în
plus, alimentat cu abur supraîncălzit direct de la ieşirea din cazan şi încălzind
apa de alimentare până la temperatura de saturaţie corespunzătoare presiunii din
cazan.
Acest ultim preîncălzitor, notat cu indicele " n + 1" primeşte debitul de abur
[a n +1 ] direct de la ieşirea din cazan şi realizează la ieşirea sa temperatura de
saturaţie corespunzătoare presiunii din cazan (figura 4.28).
În cazul ciclului real (figura 4.29.a) circuitul de preîncălzire regenerativă
aduce apa până la o temperatură apropiată de temperatura de saturaţie
corespunzătoare presiunii din cazan. În cazan apa de alimentare primeşte
cantitatea de căldură necesară încălzirii până la saturaţie, vaporizare şi
supraîncălzirea aburului, dată de: q n − s + q s −1 .

74
 n +1 n

[1 + ∑ ai ], i1 [1 + ∑ ai ], i1
i =1 i =1

n +1
[1 + ∑ ai ], is a n +1
i =1

n
[1 + ∑ a i ], ia n " n + 1"
i =1

Figura 4.28. Echivalarea ciclului real cu un ciclu virtual prevăzut cu o treaptă suplimentară de
preîncălzire regenerativă
n
1 + ∑ ai + an +1
1 i =1 1
n
k 1 + ∑ ai k
i =1
qs−1 n
qs −1 1 + ∑ ai
i =1
qn − s s s
n
" n + 1"
1 + ∑ ai
n
1 + ∑ ai + an +1
i =1 i =1
"n" "n"
n an
T T 1 + ∑ ai
i =1
s s
a) b)
Figura 4.29. Echivalenţa termodinamică dintre ciclul real (a) şi ciclul virtual (b) [7,13]

În cazul ciclului virtual circuitul de preîncălzire regenerativă aduce apa de

alimentare la temperatura de saturaţie corespunzătoare presiunii din cazan, în
cazan apa de alimentare primind numai cantitatea de căldură necesară
vaporizării apei şi supraîncălzirii aburului q s −1 .
Condiţia de echivalenţă dintre cele două cicluri presupune aceeaşi
cantitate de căldură primită în cazan:
⎛ n
⎞ ⎛ n
⎞
⎜ ∑ i ⎟ 1 a n ⎜ ∑ ai + an +1 ⎟(i1 − is )
1 + a (i − i ) = 1 +
⎝14i4 42⎠444
=1
3 ⎝14i4 =1
4 ⎠ 44
4244 3
ciclul real ciclul virtual

Din această relaţie se deduce expresia debitul ultimului preîncălzitor

pentru care este îndeplinită condiţia de echivalenţă dintre cele două cicluri:

75
 ⎛ n
⎞i −i ⎡ n ⎛ ∆i ⎞⎤ i − i
an +1 = ⎜1 + ∑ ai ⎟ s a n = ⎢∏ ⎜1 + a i ⎟⎥ s a n
⎝ i =1 ⎠ i1 − is ⎢⎣ i =1 ⎜⎝ ∆i p i ⎟⎠⎥⎦ i1 − is
Printr-un raţionament similar cu cel prin care s-a determinat împărţirea
optimă a creşterii de entalpie pe treptele de preîncălzire regenerativă rezultă:
∆ia1 = ∆ia2 = ... = ∆ian = is − ia n = ∆ia
∆i p1 = ∆i p2 = ... = ∆i pn = i1 − is = ∆i p
În felul acesta s-a determinat scăderea de entalpie a aburului la treptele de
preîncălzire regenerativă, entalpia optimă a apei de alimentare devenind:
n[i1 − (i p − ia )] + ia 0 n[i1 − (i1 − is )] + ia 0 nis + ia 0
ia n = = =
n +1 n +1 n +1
Expresia de mai sus se reformulează astfel:
n
ia n − ia 0 = (is − ia 0 )
n +1
sau:
ia n − ia 0 n
=
is − ia 0 n +1
Ţinând seama proporţionalitatea aproximativ directă dintre temperatură şi
entalpie pentru apă se poate scrie:
tal − tcondensator n
≈
t sat ( pcazan ) − tcondensator n + 1
Temperatura apei de alimentare se alege de regulă între 0,66 şi 0,75 din
temperatura de saturaţie la presiunea din cazan (tabelul 4.6).

Tabelul 4.6. Valorile parametrilor la centrale termoelectrice din România[4]

CTE Debit cazan p1 t1 tal tsat t al
[t/h] [bar] [oC] [oC] t sat

Deva 660 140 540 240 335 0,71

Rovinari 645 178 550 250 354 0,70
Întrucât ridicarea temperaturii de preîncălzire înseamnă să se folosească
aparate schimbătoare de căldură mai mari şi mai scumpe, rezultă şi aici condiţia
de eficienţă economică:
∂Ban ∂ I al
≥Y , unde:
∂t al ∂ t al
Ban – consumul anual de combustibil;
t al – temperatura de preîncălzire a apei;
I al – investiţia pentru instalaţia de preîncălzire a apei;
Y – factor de proporţionalitate care defineşte raportul dintre
economia de combustibil şi mărimea investiţiei care asigură eficienţa economică
cerută.

76
 Temperatura apei de alimentare optimă economic este mai mică decât
temperatura optimă termodinamic deci, punctul de funcţionare se alege spre
stânga zonei.
t alopt .ec − t cond = α (t alopt .term − t cond )
α ≅ 0,85
Reducerea consumului specific în funcţie de preîncălzirea apei de
alimentare este redată în figura 4.30.
n
1 + ∑ ai
i =1 Zonă de optim
i1 − ia n n
⎛ ⎞ 1 + ∑ ai
n
⎜ 1 + ∑ ai ⎟ (i1 − ia n )
i =1
⎝ i =1 ⎠

⎛ n
⎞
⎜ 1 + ∑ ai ⎟ (i1 − ia n )
⎝ i =1 ⎠

ia n

Figura 4.30. Variaţia produsului ⎛⎜1 + ∑ ai ⎞⎟(i1 − ia n ) în funcţie de valoarea entalpiei apei de
n

⎝ i =1 ⎠
alimentare la intrarea în cazan [5]

În jurul optimului dat de temperatura optimă de preîncălzire şi de

creşterea de entalpie pe treapta de preîncălzire, curba de creştere a
randamentului este foarte aplatizată şi se pot face abateri de la împărţirea
teoretică în funcţiile de condiţiile constructive ale turbinei şi anume:
- mărirea căderii adiabatice în treapta de reglaj;
- realizarea treptelor de destindere în turbină după condiţiile impuse de
criteriile hidrodinamice şi ale randamentului intern.

4.7.2.3. Numărul optim de trepte de preîncălzire regenerativă

Numărul de trepte de preîncălzire, urmează să se aleagă astfel încât
avantajul produs prin economia de combustibil să fie mai mare sau egal cu
surplusul de cheltuieli anuale produse de priza respectivă.
Numărul optim de prize de preîncălzire regenerativă depinde în principal
de puterea instalată a grupului energetic, de durata de utilizare anuală şi de
preţul de cost al combustibilului. În general, cu cât puterea instalată şi durata
anuală de utilizare sunt mai mari şi combustibilul este mai scump, cu atât mai
mult se justifică alegerea unui număr mai mare de prize de preîncălzire
regenerativă. La grupuri energetice de puteri mici sau cu durate anuale de
utilizare mici creşterea de randament termodinamic pe care o aduce

77
preîncălzirea regenerativă duce la economii anuale de combustibil care nu
justifică o investiţie majoră prin adoptarea unui număr mare de prize de
preîncălzire regenerativă.
Numărul optim de trepte de preîncălzire regenerativă ca şi temperatura
apei de alimentare se aleg în urma unui calcul tehnico-economic complex, care
ţine seama de economia anuală de combustibil datorată creşterii randamentului
termodinamic şi de creşterea investiţiei iniţiale în instalaţiile circuitului de
preîncălzire regenerativă (aparate de schimb de căldură, conducte de abur şi de
condensat, armături, etc.).
În tabelul 4.7 sunt redate principalele caracteristici ale preîncălzirii
regenerative.

Tabelul 4.7. Elementele preîncălzirii regenerative [10,14]

Numărul de trepte de UM
3 4 5 6-7 8-9
preîncălzire
Temperatura finală de
ºC 170-180 190-200 210-220 235-265 270-290
preîncălzire
Număr de trepte de
- 1 2-3 3 3-4 5-6
preîncălzire de joasă presiune
Presiunea de degazare bar 1,2 4-10 4-10 6-10 6-10
Număr de trepte de
preîncălzire de înaltă - 1 1 1 2 3
presiune
CTE cu supraîncălzire
Tipul circuitului termic - CET CET CTE
intermediară

4.7.3. Preîncălzirea regenerativă în instalaţii cu supraîncălzire

intermediară
În cazul ciclurilor cu supraîncălzire intermediară condiţia ca randamentul
să fie maxim nu se mai realizează la împărţirea în trepte egale a intervalului total
de preîncălzire. Acest lucru este rezultatul întreruperii destinderii aburului în
turbină şi alimentării preîncălzitoarelor regenerative superioare, alimentate cu
abur din prize situate înaintea supraîncălzirii intermediare, cu cantităţi de
căldură ∆i 0p mult mai mici decât căldura cedată în preîncălzitoarele inferioare
∆i p .
Trebuie stabilit cât din intervalul total de preîncălzire ∆i = ial − ia 0 trebuie
realizat în preîncălzitoarele alimentate cu abur extras înainte de supraîncălzitorul
intermediar şi cât în restul preîncălzitoarelor (figura 4.31), astfel încât
randamentul să fie maxim.

78
 i i1
i1 '
i1
i1 '
ip2
pp2
i p1 i p1
p p1 ip3 ∆ia0
p p3
ip4
pp4
ip5 ip2
p p5 ∆ia

Figura 4.31. Distribuirea prizelor de preîncălzire regenerativă în corpul de medie presiune în

cazul instalaţiilor cu supraîncălzire intermediară [7]

Ciclul poate fi asimilat cu un ciclu suprapus, format dintr-o turbină cu

contrapresiune şi o turbină cu condensaţie astfel încât pentru ciclul de bază se
poate admite că maximizarea randamentului presupune preîncălzirea
regenerativă a apei de alimentare în trepte egale ∆ia :
∆i − ∆ia
∆ia 1 = ∆ia 2 = ... = ∆ia n −1 = = ∆ia
n −1
Se admite de asemenea concluzia stabilită la circuitul fără preîncălzire
regenerativă, conform căreia scăderile de entalpie ale aburului la prizele de
preîncălzire regenerativă sunt egale pentru primele n − 1 trepte:
∆i p1 = ∆i p2 = ... = ∆i pn−1 = ∆i p
n n ⎛ ∆ia j ⎞
Egalitatea stabilită în §4.7.2.1 1 + ∑ a j = ∏ ⎜1 + ⎟ are forma pentru
⎜ ∆i p j ⎟⎠
j =1 j =1
⎝
primele n − 1 trepte:
n −1
n −1 ⎛ ∆i ⎞
1 + ∑ a i = ⎜1 + a ⎟
⎜ ∆i ⎟
1 ⎝ p ⎠

Notând cu ∆ia creşterea de entalpie pe ultima treaptă de preîncălzire, se

0

pot scrie următoarele relaţii:

(n − 1)∆ia + ∆ia0 = ∆i
∆ia0 = z∆ia
∆ia0
în care z reprezintă mărimea raportului şi constituie necunoscuta
∆ia
problemei.

79
 Aceste două relaţii constituie un sistem de ecuaţii cu ajutorul cărora se
exprimă creşterile de entalpie ∆ia şi ∆ia0 :
∆i
∆ia =
n −1 + z
z∆i
∆ia0 =
n −1+ z
Randamentul termodinamic are expresia:
q2 ∆icond
ηt = 1 − =1−
q1 ⎛ n
⎞ ⎛ n −1 ⎞
⎜1 + ∑ ai ⎟∆icaz + ⎜1 + ∑ ai ⎟∆iSI
⎝ 1 ⎠ ⎝ 1 ⎠
în care:
∆icond - căldura cedată de abur în condensator;
∆icaz - creşterea de entalpie a agentului termic în cazan (înaintea
supraîncălzirii intermediare);
∆iSI - creşterea de entalpie a aburului în supraîncălzitorul intermediar.
n
[1 + ∑ a j ], ia n
j =1

[an ], i p n

"n"

n −1
[1 + ∑ a j ], ia n−1
j =1

Figura 4.32 Elementele

bilanţului termic pentru
preîncălzitorul n

Debitul raportat de abur la ultimul preîncălzitor regenerativ (alimentat cu

abur de la întoarcerea aburului din corpul de înaltă presiune spre supraîncălzirea
intermediară) rezultă din bilanţul termic pe treapta n (figura 4.32):
n −1
(1 + ∑ ai )∆ia0 = an ∆i 0p
1

Expresia debitului raportat an este:

n −1
⎛ n −1 ⎞ ∆i 0 ⎛ ∆i ⎞ ∆ia0
an = ⎜1 + ∑ ai ⎟ a0 = ⎜1 + a ⎟
⎝ 1 ⎠ ∆i p ⎜⎝ ∆i p ⎟⎠ ∆i 0p
Fluxul termic total primit de agentul termic în cazan (inclusiv cel primit în
supraîncălzitorul intermediar) are expresia:

80
 n n −1
q1 = qcaz + q SI = (1 + ∑ ai )∆icaz + (1 + ∑ ai )∆iSI =
1 1
n −1 n −1
= (1 + ∑ ai )∆icaz + an ∆icaz + (1 + ∑ ai )∆iSI =
1 1
n −1
= (1 + ∑ ai )(∆icaz + ∆iSI ) + an ∆icaz
1

Înlocuind în expresia randamentului mărimile din relaţiile care dau

creşterile de entalpie pe treptele de preîncălzire se obţine:
∆icond
ηt = 1 − n −1
⎡ ∆i ⎤ ⎡ z∆i ⋅ ∆icaz ⎤
⎢1 + ⎥ ⎢∆icaz + ∆iSI + ⎥
⎣⎢ (n − 1 + z )∆i p ⎦⎥ ⎣⎢ (n − 1 + z )∆i p0 ⎦⎥
Aceasta este o funcţie de tipul η t = f (z ) al cărei maxim se obţine din
condiţia:
dηt
=0
dz
Prin derivarea relaţiei .... şi egalarea cu zero se obţine soluţia:
⎛ ∆i 0 ⎞
zopt = ⎜⎜ a ⎟⎟ =
[
(n − 1) ∆i p ⋅ ∆icaz − (∆icaz + ∆iSI )∆i 0p + ∆i ⋅ ∆icaz]
⎝ ∆ia ⎠opt (∆icaz + ∆iSI )∆0p − ∆icaz (∆i p − ∆i )
Valorile uzuale pentru z se situează în intervalul 1,8...2,2 [10].
Creşterea mai mare de entalpie pe ultima treaptă de preîncălzire
regenerativă permite reducerea entalpiei apei de alimentare înaintea acesteia. În
felul acesta, a doua priză de preîncălzire regenerativă (prima practicată în corpul
de medie presiune, după supraîncălzirea intermediară) se poate afla la o cădere
de entalpie de aproximativ două ori mai mare decât următoarea priză (figura
4.31):
i1 '−i p 2 ≅ 2(i p 2 − i p 3 )
Această constatare este în concordanţă şi cu necesitatea constructivă de a
nu folosi la prize temperaturi prea înalte pentru abur pentru care trebuie utilizate
în construcţia conductelor de abur şi a aparatelor de schimb de căldură oţeluri
speciale, rezistente la temperaturi ridicate.

4.7.4. Efectele preîncălzirii regenerative asupra circuitului termic

Pentru o putere constantă la borne, debitul de abur la intrarea în turbină, în
corpul de înaltă presiune creşte iar cel de la ieşirea din turbină scade, după cum
arată figura 4.33. Paletele corpului de înaltă presiune vor fi mai lungi iar
randamentul intern al acestuia creşte. În corpul de joasă presiune lungimea
paletelor se va reduce şi secţiunea de ieşire a aburului spre condensator –
elementul care limitează constructiv turbina – se micşorează.
Pentru acelaşi debit constant la condensator Dk , turbina cu prize de
preîncălzire produce o putere suplimentară faţă de cea fără prize. Dacă debitul

81
de intrare în turbină este constant, prezenţa preîncălzirii regenerative reduce
puterea fiindcă o parte din abur nu se destinde până presiunea condensatorului.
Pentru o putere constantă la bornele generatorului electric debitul de abur
la intrarea în corpul de înaltă presiune D1 creşte faţă de valoarea pentru turbina
fără prize de preîncălzire regenerativă iar cel de la ieşirea din turbină Dk scade
(figura 4.33). Paletele corpului de înaltă presiune sunt mai lungi iar randamentul
intern al corpului de înaltă presiune creşte. La corpul de joasă presiune lungimea
paletelor se reduce datorită reducerii debitului de abur. De asemenea, se reduce
şi secţiunea de ieşire din turbină, factorul care limitează puterea turbinei.

D1 1
D0
Dk
2

Figura 4.33. Debitul aburului prin turbină

(1) – turbină fără preîncălzire regenerativă;
(2) – turbină cu preîncălzire regenerativă;

Pentru acelaşi debit constant la condensator Dk turbina cu prize de

preîncălzire regenerativă produce o putere suplimentară faţă de cea fără prize.
Menţinând debitul la intrare constant D0 , turbina cu prize de preîncălzire
produce o putere mai mică datorită prelevării de abur la prize.
Pentru o putere constantă condensatorul este mai mic şi instalaţiile pentru
apa de răcire necesită un debit de răcire mai redus însă conductele de înaltă
presiune au diametre mai mari şi sunt mai scumpe.
Cazanul de abur are debitul mai mare D1 ≅ D0 , şi totodată apare tendinţa de
a-şi micşora randamentul.
Prin alimentarea cazanului cu apă preîncălzită, gazele de ardere vor părăsi
economizorul cu o temperatură mai înaltă şi apare necesar să se recupereze
căldura gazelor de ardere prin preîncălzirea avansată a aerului.
În aceste condiţii costul cazanului creşte. Variaţia randamentului
cazanului şi mărimea costului sunt elemente care intră în calculul tehnico-
economic şi acţionează în sensul limitării temperaturii de preîncălzire a apei.

82
 Puterea necesară pompei de alimentare de măreşte atât din cauza creşterii
debitului cât şi din cauza rezistenţei hidraulice suplimentare a traseului
preîncălzitoarelor.

4.7.5. Realizarea practică a preîncălzirii regenerative

Încălzirea apei se poate face în două moduri, cu schimbătoare de căldură
de suprafaţă şi de amestec.

În cazul schimbătoarelor de suprafaţă, conform celui de-al doilea

principiu al termodinamicii temperatura apei la ieşirea din preîncălzitor tn este
mai redusă decât temperatura agentului încălzitor – temperatura de saturaţie la
presiunea prizei t s (figura 4.34)
t
tp tp
ts
tn tn −1 δt tc
tn
tc

tn −1
S
Figura 4.34. Preîncălzitor regenerativ de suprafaţă şi diagrama temperatură – suprafaţă a
acestuia [12]

83
 i
3
1
p p2 1 – 2 destinderea în corpul de
înaltă presiune
p p3 3 – 4 destinderea în corpul de
medie şi joasă presiune
∆iSI2 p p4 p pi presiunea la priza de
∆i 1
p p 5 ∆iSI
3
i' ' ( p p1 ) SI
2 preîncălzire regenerativă “i”
∆iSIi - nivelul de supraîncălzire
∆iSI4
i' ' ( p p 2 ) al aburului la priza “i”
i' ' ( p p 3 )
∆iSI5 i ' ' ( p p i ) - entalpia aburului
i' ' ( p p 4 )
i' ' ( p p5 ) saturat uscat corespunzătoare
presiunii prizei “i”
pc 4 pc - presiunea de condensare
s
Figura 4.35. Nivelul de supraîncălzire al aburului la prizele de preîncălzire regenerativă [7]
™ 4-7 grd la preîncălzitoarele de joasă presiune cu ţevi din alamă sau
oţel cu pereţi subţiri ;
™ 7-15 grd la preîncălzitoarele de înaltă presiune cu ţevi cu pereţi
groşi.
La prizele de înaltă presiune, temperatura aburului la priză t p având valori
mult peste temperatura de saturaţie, se pune problema valorificări acestui nivel
ridicat de temperatură. Nivelul de supraîncălzire al aburului la priză (figura
4.35) este definit ca diferenţa dintre entalpia aburului la priză şi entalpia
corespunzătoare stării de saturaţie ∆iSIi = i p i − i' ' ( p p i ) .

Mărimea diferenţei δ t defineşte mărimea suprafeţei aparatului de schimb

de căldură şi urmează a fi aleasă pe criteriul unei optimizări economice.
În practică, valorile pentru δt sunt următoarele :

84
 t P – preîncălzitorul propriu-zis
tc i
DS – desupraîncălzitor
ta i ta i−1 R – răcitor de condensat

ta i −1 - temperatura apei de alimentare

la intrarea în aparat
tpi t a i - temperatura apei de alimentare
tpi
la ieşirea din aparat
t p i - temperatura aburului la priză
∆ts
ts i tc i - temperatura condensatului la
∆t3 ∆t2
ta i ieşirea din aparat
tc i ∆t1
∆t2 t s i - temperatura de saturaţie
ta i −1 corespunzătoare presiunii aburului la
S priză
DS P R
Figura 4.36. Diagrama temperatură – suprafaţă pentru un preîncălzitor regenerativ prevăzut cu
desupraîncălzitor de abur şi cu răcitor de condensat [12]
Această situaţie are loc în special la ciclurile de supraîncălzire
intermediară unde prizele din corpul de medie presiune al turbinei după
întoarcerea aburului de la supraîncălzirea intermediară au temperaturi înalte,
rezultând un nivel foarte ridicat de supraîncălzire, după cum rezultă din figura
4.35.
Pentru valorificarea acestui nivel de supraîncălzire, se instalează după
preîncălzitorul propriu-zis (figura 4.36) un schimbător de căldură abur – apă în
contracurent numit desupraîncălzitor.
Tot în scopul de a apropia cât mai mult temperatura agentului primar de
aceea a apei de alimentare se poate instala şi un schimbător de căldură de
suprafaţă apă – apă pentru recuperarea căldurii condensatului secundar, numit
răcitor.
Diferenţele specifice de temperatură sunt următoarele:
∆t1 - diferenţa dintre temperatura de saturaţie corespunzătoare presiunii la
priză şi temperatura apei de alimentare la intrarea în aparat; este specifică
degazoarelor.
∆t 2 - diferenţa dintre temperatura de saturaţie corespunzătoare presiunii la
priză şi temperatura apei de alimentare la intrarea în aparat; este specifică
preîncălzitoarelor fără desupraîncălzitor.
∆t3 - diferenţa dintre temperatura de saturaţie şi temperatura apei de
alimentare la ieşirea din aparat; este specifică preîncălzitoarelor prevăzute cu
desupraîncălzitor.
∆t 4 - diferenţa dintre temperatura condensatului secundar la ieşirea din
aparat şi temperatura apei de alimentare la intrarea în aparat; este specifică
răcitoarelor de condensat.

85
 În tabelul 4.8 sunt redate valorile specifice ale diferenţelor de temperatură
pentru fiecare tip de schimbător de căldură.

Tabelul 4.8. Valorile specifice ale diferenţelor de temperatură [12]

Aparatul de schimb de Caracteristici Diferenţa de Observaţii
căldură temperatură
PJP - utilizare anuală redusă ∆t 2 = 2...4 Valorile mici
- utilizare anuală medie ∆t 2 = 3...5 pentru abur
supraîncălzit
PIP fără - utilizare anuală redusă ∆t 2 = 10...15
desupraîncălzitor - utilizare anuală medie ∆t 2 = 7...10
PIP cu desupraîncălzitor - utilizare anuală redusă ∆t3 = 4...7
- utilizare anuală medie ∆t3 = 1...4
- utilizare anuală mare
∆t3 = 1,5... (−3)
Desupraîncălzitoare ∆t2 = 7...10 ∆t s > 20...25
Răcitoare de condensat Raportul debitelor Valori mari la
condensat/apă de răcitoare cu
alimentare: ∆t 4 = 2...4 apă la presiune
1/5 – 1/7 ∆t 4 = 3...6 ridicată
1/7 – 1/10
∆t 4 = 5...10
1/10 – 1/20
Răcitoare de purjă ∆t 4 = 15...20
Degazoare - cu coloană ∆t1 = 0,25...1 Datorită
- cu barbotare ∆t1 = 1,5...3 suprapresiunii
aburului
Vaporizatoare şi Diferenţa temperaturilor de 8 -12
transformatoare de abur saturaţie

4.7.6. Alegerea schemei de preîncălzire

Obiectivele urmărite prin alegerea schemei de preîncălzire sunt:
- obţinerea unui randament termic cât mai ridicat (bilanţ exergetic optim);
- plasarea corespunzătoare a pompelor de alimentare (în ceea ce priveşte
temperatura de lucru);
- realizarea unei soluţii cu investiţii şi cheltuieli anuale care să conducă la
o soluţie eficientă economic;
- realizarea unei exploatări simple şi sigure;
- evitarea antrenării produselor de coroziune în cazan şi reducerea
punctelor unde pot avea loc neetanşeităţi (prin modul de recuperare a
condensului);
- obţinerea unei rezerve de apă în circuitul termic care să uşureze
funcţionarea în regimurile tranzitorii de pornire şi oprire.
Schemele uzuale de preîncălzire regenerativă sunt indicate în figura 4.37.

86
 pal pal pal pal
pal
PA2
PA PA

PA
PA1 PA

C C C

a) b) c) d) e)
Figura 4.37. Scheme de preîncălzire regenerativă [4]

Preîncălzitoarele de amestec în care apa ajunge la temperatura de saturaţie

au simultan şi rolul de degazor. Pentru a trimite apa la următoarea treaptă de
preîncălzire regenerativă, la o presiune mai înaltă, fiecare treaptă este urmată de
o pompă.
Varianta a este din punct de vedere exergetic optimă fiindcă nu există
diferenţe între temperatura de saturaţie corespunzătoare presiunii prizei şi
temperatura apei de alimentare. Practic ea nu este realizabilă din cauza
numărului mare de trepte de pompare.
Schemele b şi c folosesc un singur preîncălzitor de amestec care are
simultan rolul de degazor şi de rezervă de apă în circuit. Poziţia sa este impusă
de poziţia aleasă pentru pompa de alimentare. În varianta b, toate
preîncălzitoarele lucrează cu presiune scăzută pe partea de apă, ceea ce ieftineşte
realizarea schemei, în schimb pompa de alimentare funcţionează în condiţiile
cele mai grele de temperatură. Schema b poate fi aplicată uzual la cicluri cu
număr mic de prize de preîncălzire (maxim 4) adică practic la centrale electrice
cu parametri coborâţi ai aburului şi la centralele nuclear-electrice cu temperaturi
reduse de preîncălzire.
În schema c, preîncălzitorul de amestec se află în zona mediană a traseului
de preîncălzire şi lucrează în domeniul de presiune 4-10 bar.
Degazorul este raţional construit din punct de vedere al rezistenţei
mecanice iar pompa de alimentare lucrează într-un domeniu de temperaturi
moderate (140 – 180 oC) la care problemele constructive de dilatare, etanşare şi
răcire se rezolvă mai uşor.
Un număr de două de până la trei preîncălzitoare sunt instalate după
refularea pompei de alimentare, lucrând cu presiune mare pe partea de apă.

87
 Presiunea de refulare a pompei de alimentare este mărită, fiindcă preia apa
din rezervorul aflat la o presiune mai mică şi are o serie de rezistenţe hidraulice
suplimentare pe traseul refulării.
În cazul presiunilor deosebit de înalte (supracritice), este necesar să se
reducă nivelul de presiune în preîncălzitoarele de suprafaţă. În acest scop
pomparea apei de alimentare în cazan se face în două trepte, menţinând o parte
în poziţia intermediară (PA1) şi deplasând un număr de etaje ale pompei după
ultimul preîncălzitor (PA2).
În figura d este reprezentată o asemenea schemă în care s-a exclus
preîncălzitorul de amestec, iar pompele lucrează în serie, fără rezervă
intermediară de apă. Degazarea apei are loc numai pe cale chimică.
Rezerva de apă a circuitului şi degazarea au loc în condensatorul principal
iar degazarea principală se face folosind substanţe chimice.
Asemenea scheme sunt aplicate mai ales ciclurile cu presiune iniţială
mare (250-350 bar), cu puteri mari şi dublă supraîncălzire intermediară. S-a
propus utilizarea acestui tip de schemă şi pentru centralele nucleare cu circuit
direct de apă grea, la care se urmăreşte reducerea volumului de lichid din
circuitul termic.
O idee aplicată la blocurile noi de foarte mare putere şi care urmăreşte
micşorarea suprafeţei de contact între apă şi metal, înainte ca apa să fie degazată
(în scopul de a diminua coroziunea) este prezentată în figura e.
În acest caz preîncălzitoarele de amestec folosite în zona prizelor de
presiune joasă sunt dispuse două câte două etajat, astfel încât o legătură cu sifon
să permită curgerea apei de la aparatul superior la cel inferior. La fiecare a doua
treaptă este instalată o pompă pentru pomparea apei spre următorul grup de
trepte. Acest mod de dispunere a preîncălzitoarelor permite reducerea numărului
de trepte de pompare, între preîncălzitoarele pereche circulaţia apei realizându-
se gravitaţional.
Recuperarea condensului se poate face în două moduri:
- prin scurgere din treaptă în treaptă spre presiuni inferioare;
- prin repompare.
Repomparea apei este mai avantajoasă din punct de vedere al
randamentului, reducând consumul specific al ciclului cu (0,58 − 1,16) ⋅ 10 −3 kJ / kg .
În tabelul 4.9 sunt indicate domeniile de folosire şi justificarea fiecărui
procedeu de recuperare.

Tabelul 4.9. Procedeele de recuperare a condensatului secundar [4]

Felul Se aplică la Justificarea tehnică
recuperării
Obligatoriu
- preîncălzitoarele de înaltă - Nu se poate face repomparea
Prin scurgere presiune condensatului prizei până la nivelul
presiunii de alimentare

88
 - treapta de preîncălzire - Presiunea coborâtă pune problema
alimentată la presiune etanşeităţii pompei sub vid, iar entalpia
subatmosferică din ultima priză a redusă a condensatului nu cauzează
turbinei pierderi de căldură importante dacă se
face scurgerea în condensator

Facultativ - În cazurile când se urmăreşte

- preîncălzitoarele de joasă colectarea cantităţii de condensat de la
presiune prize în condensator în vederea tratării
chimice integrale
Facultativ - Reducerea consumului specific cu
- preîncălzitoarele de joasă 2÷4 kJ/kWh pe treaptă. Se realizează
Prin repompare
presiune grupând treptele câte două, cu scurgere
între ele şi repompare comună.

Optimizarea schemei termice prin folosirea desupraîncălzitoarelor şi a

răcitoarelor de condensat se pot face pe baza unei analize exergetice dublată de
un calcul tehnico-economic. Rezultatele pun în evidenţă următoarele:
Desupraîncălzitoarele sunt eficiente la prizele cu nivel ridicat de
supraîncălzire şi sunt aplicabile preîncălzitoarele de înaltă presiune (două sau
trei trepte). Aplicate la toate treptele unui circuit cu supraîncălzire intermediară
ele aduc o economie cumulată de (4,2 − 5,8) ⋅ 10 −3 kJ/kg.
Dacă la prizele de înaltă presiune ale aceluiaşi ciclu se introduce un
răcitor de condensat la treapta care se scurge în degazor, pe lângă
desupraîncălzitoare, economia cumulată, atinge 6 ⋅ 10 −3 kJ/kg, iar dacă toate
treptele au desupraîncălzitoare şi răcitoare, 7,37 ⋅ 10 −3 kJ/kg.
Răcitoarele de condensat sunt eficiente în special la prizele de joasă
presiune. Aplicate ultimei prize al cărui condensat se scurge în condensator
răcitorul aduce o economie de 2,1 ⋅ 10 −3 kJ/kg, aplicată la toate patru
preîncălzitoarele de joasă presiune, conform schemei c economia atinge 4,2 ⋅ 10 −3
kJ/kg.
La ciclurile cu supraîncălzire intermediară, instalarea
desupraîncălzitoarelor în serie, după fiecare treaptă, nu este soluţia
termodinamică ideală fiindcă nivelele de temperatură mai ridicate ale prizelor 2
şi 3 nu sunt raţional folosite. Aceste desupraîncălzitoare se pot aşeza la capătul
lanţului de preîncălzitoare sau în derivaţie cu ele (schema denumită Nekolny-
Ricard).

89
 a) b) c)
Figura 4.38. Partea de înaltă presiune a schemelor de preîncălzire regenerativă la cicluri cu
supraîncălzire intermediară. a – schema convenţională; b – schema perfecţionată; c – schema
Nekolny – Ricard [4]

Cele trei posibilităţi de montare a desupraîncălzitoarelor sunt redate în

figura 4.38.
Schemele a şi c permit constructiv ca desupraîncălzitoarele să formeze
corp comun cu preîncălzitorul propriu-zis, pe când aşezarea din figura b impune
ca aceste aparate să formeze corpuri separate.
La ciclurile cu supraîncălzire intermediară schema b aduce un avantaj de
consum specific faţă de schema a de 5,8·10-3 kJ/kg, şi are ca efect secundar
micşorarea presiunii de supraîncălzire intermediară pentru aceeaşi temperatură
finală de preîncălzire.
La alegerea schemei efective a circuitului termic, decizia trebuie însă luată
ţinând seama de ansamblul problemelor tehnice şi economice. Din acest punct
de vedere schema c prezintă dezavantaje constructive pentru desupraîncălzitoare
parcurse în derivaţie de debite reduse de apă, care limitează practic posibilitatea
de aplicare.

4.7.7. Comportarea preîncălzirii la sarcini parţiale

Presiunea prizelor nereglabile variază cu sarcina după o caracteristică
aproximativ liniară, aşa cum se poate urmări din figura 4.39. Temperatura de
preîncălzire este determinară de temperatura de saturaţie a prizelor. În
consecinţă la sarcini parţiale, valoarea temperaturii ta1 se reduce. Efectul de
reducere a temperaturii finale de preîncălzire regenerativă este determinat şi de
reducerea debitelor de abur la prizele de preîncălzire regenerativă la
funcţionarea la sarcini parţiale.

90
 La sarcini parţiale efectul de economie de combustibil prin preîncălzirea
apei se reduce şi aceasta cu cât mai mult cu cât şi presiunile prizelor se
îndepărtează de la valorile optime. Această constatare duce la concluzia că
efectul pozitiv al acestei metode de îmbunătăţire a randamentului este mai redus
la unităţile destinate să funcţioneze în regim de vârf, cu sarcină variabilă, la care
este raţional să se aleagă un număr mai mic de prize decât la grupurile de bază.
tal [ 0 C ]
p p5 240

p p4 220

p p3 200
p p2
p p1 180
patm
160 P [%]
Pmax 0 25 50 75 100
a) b)
Figura 4.39. Influenţa sarcinii grupului asupra preîncălzirii regenerative
a – modificarea presiunilor la prizele de preîncălzire regenerativă; b – modificarea temperaturii
apei de alimentare [4]

91
 CAPITOLUL 5
CENTRALELE ELECTRICE CU TURBINE CU GAZE

5.1. Generalităţi

Turbinele cu gaze fac parte din categoria instalaţiilor de conversie

termodinamică a energiei chimice a combustibililor. Turbinele cu gaze sunt de
trei tipuri şi anume:
- turbine cu gaze în circuit deschis - maşina cu ardere internă, cu ardere izobară
şi destinderea gazelor de ardere în turbină.
- turbina cu gaze în circuit închis - maşina termică cu ardere externă, la care
filtrul de lucru în circuit închis (aer sau gaze inerte) este încălzit şi răcit prin
schimbătoare de căldură de suprafaţă.
- turbina cu gaze în circuit mixt, combinaţie a primelor două tipuri.

5.2. Turbine cu gaze în circuit deschis

5.2.1. Schema de principiu-caracteristici tehnice

La turbinele cu gaze în circuit deschis aerul este comprimat teoretic

adiabatic şi insuflat în arzătorul unde are loc arderea. Prin ardere temperatura
gazelor se ridică izobar până la valoarea admisă pentru intrarea în turbină, unde
are loc destinderea teoretic adiabatică. La ieşirea din turbină gazele sunt
evacuate în atmosferă. În formă simplă, monobloc, în figura 5.1, a, turbina cu
gaze este folosită şi la motoarele reactive ale avioanelor.
La instalaţiile din centralele electrice arătate schematic în figura 5.1, b,
turbina antrenează deopotrivă compresorul şi generatorul electric. Aerul este
aspirat prin filtrul 5 gazele sunt evacuate în exterior prin amortizorul de zgomot
6.
Pentru pornire, axul turbinei şi al compresorului trebuie învârtit folosind
cuplul exterior dat de motorul de lansare 4.
Dat fiind că gazele constituie mediul de lucru în turbină, ele trebuie să nu
conţină particule solide care ar putea avea un efect eroziv asupra paletelor. În
acest scop se foloseşte filtrul de aer la aspiraţie iar combustibilul trebuie sa fie
de calitate superioară, cu calităţi de puritate ca la motoarele Diesel. Turbina cu

92
gaze poate întrebuinţa deci numai gazul natural, motorina şi păcura, toate însă
bine filtrate. Încercările, de a arde cărbune praf, făcute până în prezent nu au dat
rezultate pozitive.
Temperatura din arzător este inferioară temperaturii teoretice de ardere a
combustibilului. Ca să ajungă la această situaţie, este nevoie de un exces mare
de aer. La turbinele cu gaze valoarea acestui exces este de 4-5.
Datorită excesului mare de aer randamentul exergetic al arderii este redus.
Temperatura gazelor evacuate este de 420 − 460°C . Din aceste motive,
randamentul turbinelor cu gaze este redus şi are valori inferioare randamentului
ciclului cu abur.
Turbina cu gaze din figura 5.1 nu are nevoie de răciri decât pentru
menţinerea temperaturii uleiului de ungere. Consumul redus de apă al acestei
instalaţii reprezintă unul din avantajele sale tehnice esenţiale care uşurează
aplicarea în locuri lipsite de apă.
Spre deosebire de ciclurile cu abur, căderea de căldură folosită prin
destindere în turbina cu gaze este redusă fiind de circa 340 kJ / kg (80 kcal / kgf ) şi
din această cauză puterea specifică dezvoltată este cuprinsă la turbina cu gaze
simple între 100 − 150 kW / kg / s −1 . Debitul de gaze are un volum deosebit de mare
şi pentru instalaţia simplă lungimea limită a paletelor este atinsă la puteri care nu
depăşesc 30 MW .
Pornirea turbinei cu gaze în circuit deschis se face în circa 3-5 minute.
Volumul instalaţiei este redus iar costul investiţiei mai mic decât cel al
turbinelor cu abur cu aproximativ 20%.
Aceste caracteristici tehnice situează turbina cu gaze în circuitul deschis
ca o soluţie pentru echiparea centralelor electrice de vârf sau de rezervă şi pentru
folosirea ei în scopuri speciale, în locuri lipsite de apă sau pentru unităţi
energetice transportabile.
2
1 3
2

4 1 3

T1 T4

5 6

Fig. 5.1. Schemele turbinelor cu gaze în circuit deschis cu o singură axă: a) turbina monobloc;
b) instalaţie de turbina staţionară pentru antrenarea unui generator electric; 1- compresorul; 2-
arzătorul; 3- turbina; 4- motor de lansare; 5- filtru de aer; 6- amortizor de zgomot

93
 Q1

Radiaţie

Radiaţie

Q2 Eturbină
(în gaze)
Răcire

Eo
Compresor EST
Pierd. generator Serv. interne
EL

Fig. 5.2. Bilanţul termic al unei instalaţii turbină cu gaze în circuit deschis.

5.2.2. Bilanţul termic, randamente [8]

Bilanţul termic al unei turbine cu gaze în circuit deschis pe un ax este
arătat în fugura 5.2. Se constată în figură că cea mai importantă pierdere de
căldură are loc datorită evacuării gazelor calde.
Lucrul mecanic produs de turbina LT este parţial transformat în lucru util
la arbore L , dar cea mai mare parte este folosită pentru antrenarea
compresorului de aer Lc :
L = LT − Lc
L
Randamentul instalaţiei va fi η = .
Q1
Q1 este căldura dezvoltată în camera de ardere prin arderea
combustibilului.
Ciclul teoretic al turbinei cu gaze în circuit deschis se compune dintr-o
compresie adiabatică 1-2, o ardere izobară presiunea constatată 2-3, şi o
destindere adiabatică în turbină 3-4.
În mod ideal se poate presupune că gazele care părăsesc turbina se răcesc
în atmosferă şi închid ciclul prin izobara 4-1 (fig. 5.3).

94
 T [K] T3 i3
3

T4 i4
4
T2 i2
2

T1 i1
1

S [kJ/kggrd.]

Fig. 5.3. Diagrama teoretică a turbinei cu gaze în circuit deschis

În ciclul real, compresiunea, destinderea sunt evoluţii politrope

ireversibile cu creşterea de entropie. La aspiraţia în compresor, presiunea este
mai mică decât cea teoretică din cauza rezistenţei filtrului de aer, iar la ieşirea
din turbină presiunea este mai mare decât presiunea atmosferică din cauza
rezistenţei tobei de eşapament. Căderi de presiune au loc şi între compresor şi
intrarea în turbină, din cauza frecării la curgerea gazelor. Ciclul real al turbinei
cu gaze este arătat în fig. 5.4, unde se poate scrie:
Q1 = i 3 − i 2 = c p (T3 − T2 ) [kJ / kg]
Q 2 = i 4 − i1 = c p (T4 − T1 ) [kJ / kg ]
L Q1 − Q 2 cp (T3 − T2 ) − c p (T4 − T1 ) T − T1
ηteor = = = =1− 4
Q1 Q1 cp (T3 − T2 ) T3 − T2
În ipoteza destinderii şi compresiei adiabatice se poate scrie:
k −1
T2 T3 ⎛ P2 ⎞ k
= =⎜ ⎟ ⎜p ⎟
T1 T4 ⎝ 1⎠
p2 k −1
Notând raportul de compresie = ε şi = m , rezultă că:
p1 k
T 1 1
η teor = 1 − 1 = 1 − = 1−
k −1
T2 εm
ε k
La ciclul teoretic, randamentul este deci dependent de raportul de
compresie.
La cazul ciclului real, apar randamente subunitare ale turbinei η t ale
compresorului η c deci se scrie:

95
 1
L = (i3 − i 4 )ηt − (i 2 − i1 )
ηc
Expresia randamentului real devine:
1
c p (T3 − T4 )η t − c p (T2 − T1 )
ηc
η real =
c p (T3 − T2 )
T3
Notând raportul temperaturilor externe = τ şi înlocuind în formulă
T1
temperaturile în funcţie de raportul presiunilor:
⎛ 1 ⎞ 1
⎜1 − m ⎟η t − (ε − 1)
m

⎝ ε ⎠ ηc
η real =
1
τ − 1 − (ε m − 1)
ηc

T [K]
T3 T3'

T6
T4'
T5
'
T2 T7
T2

T1 QREC

S [kg/kggrd]

Fig. 5.4. Comparaţia între ciclul teoretic, cel real şi ciclul de recuperare a căldurii [8]

96
 kJ/kg kcal/kgf

%
500
125

25
400
100

20
Diferenţa de entalpie

Randamentul real
300
75

15
200
50

10
100
25

5
0
0
0

2 4 6 8 10 12 14 16 18 20
Raport de comprimare

Fig. 5.5. Variaţia lucrului mecanic util şi a randamentului în funcţie de raportul de compresie
[4]

Lucrul mecanic L şi randamentul sunt ambele funcţie de raportul de

compresie însă maximele celor două funcţiuni nu coincid. Aceasta se pune în
evidentă în diagrama 5.5.
Instalaţia turbinei cu gaze în circuit deschis, pe o axa se realizează cu un
raport de compresie redus, care în mod obişnuit are valoare între 4 şi 6.
Randamentul instalaţiei de turbine cu gaze în circuit deschis depinde în
mod esenţial de randamentul intern al celor două maşini care o compun. Atâta
timp cât aceste maşini nu au fost perfecţionate constructiv, instalaţia în
ansamblul ei nu a putut sa fie utilizabilă pentru că practic toată energia produsă
de turbină este consumată de compresor.
În fig 5.6 este arătată variaţia randamentului instalaţiei în funcţie de
randamentul produselor η t ⋅η c , pentru diferite temperaturi.
La actualul stadiu de dezvoltare a randamentelor interne ale turbinei cu
gaze şi compresorului sunt:
η t = 86 − 90%
η c = 88 − 92%
η t ⋅ η c = 76 − 82%
În această situaţie, randamentul instalaţiei în domeniul temperaturilor
folosite variază între 20 şi 28%.
Randamentul total de producere a energiei electrice trebuie să ţină seama
de toate pierderile instalaţiei, exprimate prin:
η A - randamentul arzătorului 96-97%;
η n - randamentul mecanic 99-98%;

97
 η g - randamentul generatorului 96-97%;
ε - consumul serviciilor interne 0,5-1,5%.
(de remarcat valoarea redusă a consumului serviciilor interne în funcţionarea
turbinelor cu gaz în circuit deschis).

Randamentul total al centralei electrice cu turbine cu gaze este deci:

η tot = η inst ⋅ η a ⋅ η m ⋅η g ⋅ (1 − ε ) , şi pentru ciclurile simple pe un singur ax are valorile
18-25%.

ηinst %
30

800oC
20
600oC
700oC
10

0
0,50 0,60 0,70 0,80
Produsul randamentelor ηt ⋅ ηc

Fig. 5.6 Randamentul instalaţiei de turbină cu gaze în funcţie de produsul η t ⋅η c [4]

T5

R A
T6
T3
T2

T1 T4
T5

Fig. 5.7. Preîncălzirea aerului prin recuperarea căldurii: R- preîncălzitorul recuperator;

A-arzătorul

98
 5.2.3. Posibilităţi de mărire a randamentului instalaţiei de turbine cu
gaze cu circuit deschis

Preîncălzirea aerului. Temperatura înaltă a gazelor evacuate permite să se

preîncălzească aerul comprimat la intrarea în arzător cu ajutorul unui recuperator
de căldură R- (fig. 5.7). Aceasta este arătată şi în diagrama T-S din figura 5.4.
Pentru ca schimbul de căldură să poată avea loc, trebuie îndeplinite
condiţiile:

T5 > T2' şi T4' > T6

Se defineşte drept grad de recuperare τ raportul subunitar:

T6 − T2'
τ= '
T4 − T2'
Acest raport este un indicator pentru cantitatea de căldură recuperată QREC
( suprafaţa haşurată pe diagrama din figura 5.4).
Randamentul ciclului cu recuperare se scrie deci:

1 1
(i3 − i4 )η t − (i2 − i1 ) (i3 − i4 )η t − (i2 − i1 )
ηc ηc
η inst = =
Q1 − QREC i3 − i 6

Randamentul ciclului este mai mare, prin reducerea numitorului fracţiei,

însă apar pierderi de presiune suplimentare din recuperator, ceea ce limitează
efectul favorabil al recuperării. În final deci η inst = f (ε ,τ , σ ) .
Investiţia suplimentară care se face cu instalaţia recuperatorului urmează a
fi recuperată prin economiile de combustibil realizate.
Investiţiile de turbine cu gaze destinate pentru acoperirea vârfului nu sunt
prevăzute cu recuperatoare de căldură, acestea instalându-se numai în cazul în
care numărul de ore de utilizare a puterii instalate depăşeşte
τlu = 2000 − 2500 h / an .
Ridicarea temperaturii de ardere şi coborârea temperaturii de aspiraţie.
Ambele variaţii ale temperaturii T1 şi T3 influenţează randamentul ciclului şi
lucrul mecanic util după cum se poate vedea în diagrama T-S din figura 5.8.
La creşterea temperaturii de ardere, excesul de aer scade, raportul optim
de compresie este mai ridicat, iar randamentul creşte (fig. 5.9).

99
 T[K]
T3'
T3

T1'
T1

S[kg/kggrd]

Fig. 5.8. Efectul coborârii temperaturii de aspiraţie T1 şi a ridicării

temperaturii finale T3

t3=800oC
40

30
700oC
ηinst
20
600oC

10

0
0,5 0,6 0,7 ηC ⋅ ηt 0,8

Fig. 5.9. Variaţia randamentului unei instalaţii de turbine cu gaze cu creşterea temperaturii [4]

100
 η%
50

CTE abur

1 axă
2 axe
25

Turbină cu
gaze

500 1000 to C

Fig. 5.10. Comparaţie între creşterea randamentului instalaţiei cu turbine cu abur şi a uneia cu
turbine cu gaze în funcţie de temperatură [4]

Influenţa temperaturii sursei calde asupra randamentului este mai

puternică la ciclurile turbinelor cu gaze decât la cele cu abur, astfel că la
temperaturi supraîncălzite, randamentul turbinelor cu gaze egalează pe cel al
ciclurilor cu abur ( 1100°C ), şi apoi îl depăşesc
(fig. 5.10).
Din cauza eficienţei ridicării temperaturii şi a cantităţii reduse de oţel din
zona caldă, turbinele cu gaze spre deosebire de cele cu abur se construiesc
folosind oţeluri austenitice. Temperaturile folosite în mod curent sunt
următoarele:
- pentru combustibil gazos 750 − 850°C ( 870°C la o unitate din SUA de
General Electric);
- pentru combustibil lichid cu conţinut ridicat de vanadiu şi sulf
700 − 750°C .
Au fost făcute încercări cu durate de funcţionare de peste un an pentru o
turbina cu temperatura de funcţionare 1000 − 1050°C . Ridicarea temperaturii în
continuare apare drept posibilă tehnic.
La asemenea turbine, paletele sunt răcite cu apă sau cu aer şi pentru
protecţie sunt acoperite pe suprafaţa lor cu materiale refractare, ceramice.
Dacă temperatura aerului aspirat scade, greutatea specifică creşte şi
debitul maxim al fluidului de lucru se măreşte, ceea ce permite să se ardă o
cantitate suplimentară de combustibil în camera de ardere obţinând astfel un

101
spor de putere. În diagrama T-S din fig. 5.8 aceasta corespunde măririi
suprafeţei utile a ciclului cu porţiunea haşurată înclinat spre dreapta.
Coborârea temperaturii punctului T1 are drept consecinţă şi mărirea
corespunzătoare a randamentului, după cum se poate urmării şi în tabelul 5.1.
Mărirea puterii turbinei cu gaze este legată de condiţiile climatice şi
corespunde întocmai nevoilor sporite de consum ale sistemului energetic în
timpul iernii.

Tabelul 5.1[8]
Tipul instalaţiei Temperatura exterioară în oC
-20 -10 0 +20 +30
Instalaţie cu o treaptă de compresie fără 1,235 1,15 1,10 1 0,93
recuperare 5 5
Instalaţie cu o treaptă de compresie cu 1,215 1,12 1,05 1 0,94
recuperare 5
Instalaţie cu două trepte de compresie cu 1,19 1,105 1,07 1 0,95
recuperare

În cazul turbinei de gaze de 10 MW de la Bucureşti, puterea de iarnă atinge

12 MW .
Fracţionarea destinderii şi a comprimării. Fracţionarea destinderii este
folosită de unii constructori de turbine cu gaze pentru ca să realizeze un
randament intern mai bun pentru compresor şi o pornire mai rapidă.
În figura 5.11 este arătată soluţia pentru turbinele construite de firma
General Electric din SUA, la care parte a turbinei de înalta presiune antrenează
compresorul. Cea de-a doua turbină, de joasa presiune, antrenează generatorul
electric (turbina de putere).
Cele două axe sunt colineare. Partea de înaltă presiune funcţionează la o
turaţie nesincronă, mai ridicată care permite o lansare mai rapidă a acesteia şi
întrebuinţarea unui motor de pornire cu o putere mai mică.
Fracţionarea comprimării şi a destinderii, cu ardere intermediară permite
construcţia turbinelor cu gaze cu puteri peste 30 MW , folosind două sau chiar trei
axe.
După o primă treapta de comprimare (fig. 5.12) are loc o răcire
intermediară a aerului într-un schimbător de căldură R folosind apă de răcire.
Compresorul de înaltă presiune preia aerul răcit şi îl trimite în prima cameră de
ardere.

102
 M

3000rot/min

Fig. 5.11 Turbina cu gaze cu destindere fracţionară şi generatorul antrenat de o turbina cu o

putere de joasa presiune [4]

6 7

M 5000rot/min

9
5 4
Apă răcire
10
2

3000rot/min

5 11
3

1
Fig. 5.12 Schema de funcţionare a instalaţiei turbinei cu gaze (ITG) cu compresie şi
destindere fracţionată [4]
1- filtru de aer; 2- răcitor de aer; 3 compresor de joasă presiune; 4- compresor de înaltă
presiune; 5- motoare de lansare; 6- recuperator de căldură (facultativ); 7, 9- arzătoare; 8-
turbina de înaltă presiune; 10- turbina de putere; 11 amortizor de zgomot.

103
 Turbina de înaltă presiune destinde parţial gazele de ardere, producând
lucru mecanic necesar arderii compresorului la o turaţie nesincronă de circa
5000 rot / min .
În cea de a doua cameră de ardere, plasată la ieşirea din corpul de înaltă
presiune al turbinei, are loc arderea unei cantităţi suplimentare de combustibil
folosind excesul de aer existent. Temperatura gazelor este ridicată din nou la
valoarea iniţială. Destinderea finală se face în turbina cu putere T2 , care
antrenează atât compresorul de joasă presiune cât şi generatorul electric.
Ambele axe sunt prevăzute cu motoare electrice de pornire.
Randamentul acestei instalaţii se scrie:
L − LCJP
ηinst = TJP
Q1 + Q1'
unde:
LTJP ,LCJP - lucrul mecanic dezvoltat de turbina de joasă presiune
respectiv consumat de compresorul de joasă presiune;
Q1 ,Q1' - cantităţile de căldura intrate în ciclu prin camerele de ardere A1 şi
A2 .
Presiunea de intrare în turbina de joasă presiune este mai mare decât
presiunea la ieşirea din compresorul de joasă presiune, după cum rezultă din
diagrama T-S a ciclului de comprimare şi cu destindere fracţionată din fig. 5.13.

T (K)
Q1'
Q1

QREC
QA QG

s(kJ/kggrd)

Fig. 5.13 Diagrama T-s a ciclului ITG cu comprimare şi destindere fracţionată: Q1 - căldura
degajată în arzătorul de înaltă presiune; Q1' - căldura degajată în arzătorul de joasă presiune;
QG - căldura degajată de gazele de ardere; Q A - căldura în apă de răcire; QREC - căldura
recuperată [12]

104
 Puterea specifică a instalaţiei de compresiune şi destindere fracţionară este
mai ridicată decât cea a instalaţiei cu o singură axă şi anume [4]:
- 175 − 190 kW / kg s −1 pentru o temperatura de ardere de 650°C
- 220 − 26 kW / kg s −1 pentru 750°C .
Debitul de fluid, corespunzător mai mic, permite să se construiască după
acest procedeu instalaţii cu puteri limite cuprinse între 50 − 100 MW .
În figurile 5.12-5.13 sunt date schema de principiu şi diagrama T-S a
instalaţiei cu compresie şi destindere fracţionată. Zona haşurată din figura 5.13
reprezintă mărirea suprafeţei utile a ciclului turbinei cu gaze cu compresie şi
destindere fracţionată.
Şi la instalaţia turbinei cu gaze pe doua axe se poate introduce un
recuperator de căldură în cazul în care numărul de ore de utilizare al instalaţiei
este suficient de mare. Prezenţa recuperatorului înlocuieşte folosirea tobei de
eşapare, deoarece amortizarea zgomotului are loc chiar în acest aparat.
Instalaţia are nevoie de o cantitate de apă de răcire de 50 − 80 l / kWh [12]
pentru răcirea intermediară.
Prin arderea suplimentară excesul de aer se reduce după arzătorul A2 .
Pentru exemplul din figura 5.13 excese de aer sunt: după primul arzător α = 4,61 ,
după al doilea arzător α = 3,95 .
Raportul de compresie în fiecare din treptele de compresie este de acelaşi
ordin de mărime cu cel optim la turbina cu o singură treaptă, deci presiunea
finală ajunge la aceste instalaţii la 16 − 20 bar .
Randamentul total al instalaţiilor pe doua axe este, în funcţie de
temperatura iniţială, cuprins între 28 şi 33%.
Pornirea turbinelor cu gaze în circuit deschis. Învârtirea compresoarelor
la pornire necesită o sursa externă de lucru mecanic, care la instalaţiile din
centralele electrice este dată de un motor electric sau de o turbină de destindere
folosind aer comprimat.
Puterea absorbită de aceste motoare la demarare reprezintă 5-7% din
puterea la bornele generatorului.

105
 2

4
6 5
3
3700rot/min
3700rot/min
1

4
3000rot/min

Fig. 5.14 Schema instalaţiei de turbine cu gaze Stal-Laval [12]

1 – compresor j.p., 2- răcitor intermediar, 3- compresor î.p., 4- camere de ardere, 5- turbină de
î.p., 6- turbină de m.p., 7- turbină de putere în dublu flux.

5.2.4. Turbine cu gaze în circuit deschis de construcţie specială [4]

În ultimii ani s-au dezvoltat instalaţii de turbine cu gaze în circuit deschis
la care producerea de gaze fierbinţi cu presiunea supraatmosferică este separată
de turbine de putere şi se realizează prin:
— generatoare cu pistoane libere
— motoare reactive, de tipul folosit în aviaţie. Generatoarele cu pistoane
libere reprezintă în principiu un motor Diesel în doi timpi la care
contrapresiunea a fost ridicată până când puterea dezvoltată a devenit nulă.
O secţiune printr-un motor cu pistoane libere este arătată în figura 5.15.

106
 Aer Combustibil Aer 4
9 2 5 3
1
4

6 3 7 8 7 6

10

11
Gaze evacuate

Figura 5.15 Generator de gaze cu pistoane libere [4] 1- lumini de baleiaj; 2-lumini de
evacuare a gazelor; 3- pistoane libere; 4- supape de aspiraţie; 5- supape de refulare; 6- perne
de aer; 7-volumul de aspiraţie a aerului; 8-volumul intermediar de aer comprimat; 10-volum
de egalizare pentru faze; 11-turbina de gaze

Camera de ardere este mărginită de două pistoane opuse, care se

deplasează liber, fără legătură de bielă-manivelă. Limitarea cursei pistoanelor se
face prin pernele de aer A create în spatele pistoanelor, prin comprimare
acumulează energia necesară pentru a împinge apoi pistoanele unul spre altul.
Aerul aspirat în spatiile P în cursa de depărtare este comprimat şi refulat
în timpul apropierii pistoanelor în spaţiul intermediar R şi apoi în cilindru unde
face măturarea gazelor de ardere.
Apropierea pistoanelor realizează comprimarea necesară, iar injecţia de
combustibil este urmată de o autoaprindere şi de o ardere cu presiune
aproximativ constantă. Gazele de ardere părăsesc cilindrul cu un exces de aer
mai redus decât cel la turbinele cu gaze obişnuite, cu o presiune de circa 4 bar şi
o temperatură de circa 440-450°C. Randamentul energetic al generatorului de
gaze cu pistoane libere este superior randamentului energetic din camera de
ardere obişnuită, şi aceasta se reflectă asupra randamentului întregii instalaţii
care este de circa 34-35%.
Generatoarele de gaze cu pistoane libere sunt de construcţie orizontală, cu
unul sau doi cilindri şi corespund unei puteri utile de 700 ÷ 800 kW pe cilindru. Se
montează mai multe unităţi generatoare în paralel, iar gazele sunt destinse într-o
unică turbină de putere.

107
 Pentru o putere utilă de 6 MW , se folosesc opt unităţi monocilindrice, iar
pentru cea mai mare unitate de acest tip instalată în 1965 la Chartres în Franţa,
cu o putere de 20 MW (maxim 26 MW ), se folosesc douăsprezece compresoare
cu doi cilindri. La sarcini parţial; o parte din compresoare poate fi oprită, ceea ce
ameliorează comportarea la sarcini parţiale, după cum se poate urmări şi în
figura 5.16.

%
100
Variaţia randamentului

1
80
2
40

0 25 50 75 100
Puterea [%]
Figura 5.16 Variaţia randamentului unei ITG cu generatoare libere în funcţie de sarcină [4] 1-
cu 8 generatoare în paralel; 2- cu 4 generatoare în paralel.

Timpul de pornire este de asemenea extrem de scurt, 2-3 minute.

Instalaţia generatoare de gaze fierbinţi folosind mai multe motoare
reactive montate în paralel este asemănătoare (figura 5.17).
1

1 540 – 625oC

900oC 2 3

Fig. 5.17 Schema unei instalaţii de turbină cu gaze cu motoare reactive de avion [4]
1- turboreactoare; 2- turbine de putere; 3- generator electric

În prezent, un număr din ce în ce mai mare de motoare reactive de avion

încă în bună stare de funcţionare nu mai sunt admise la zbor.

108
 Motoarele reactive se compun dintr-o turbină şi un compresor monobloc
al cărui debit de gaze realizează o putere electrică utilă de 6 ÷ 20 MW .
Turbinele pentru aviaţie au temperaturi de lucru care ating 900°C, motiv
pentru care randamentul ansamblului instalaţiei poate atinge valori de 25-26%.
Durata de funcţionare a unei turbine reactive este de numai 4000-5000 h,
după care ea trebuie înlocuită şi reparată capital.
Sistemul de montare este astfel conceput încât schimbarea unei turbine
reactive să poată fi considerată o operaţie curentă.
Unităţile uzate sunt recondiţionate de fabricile furnizoare.
Turbina de putere are o durată de viaţă mult mai îndelungată, (circa
20.000 h) deoarece lucrează cu temperaturi de gaze de 540—625°C.
Aşezarea turbinelor reactive poate fi făcută în mod diferit, fie cu axul
orizontal pe un cerc, fie pe grupe de unităţi.
În figura 5.18 este arătată în mod schematic dispoziţia celei mai mari
unităţi realizată cu opt turbine reactive, cu o putere totală de 132 MW (maximum
150 MW ) şi instalată în anul 1965 în S.U.A. Generatorul electric este antrenat de
la ambele capete de către două turbine de putere, fiecare preluând gaze de la
patru turboreactoare.

1 1
2

2 3

Fig. 5.18 Instalaţie de turbine cu gaze cu 8 motoare reactive de tip P. Whitney [4]:
1-turboreactoare; 2-turbine de putere; 3- generator electric.

Aceste instalaţii folosesc drept combustibil petrolul lampant (combustibil

de avion) sau motorină fluidă.
Timpul de pornire al instalaţiei de la stare rece este de 2—3 minute.
Costul instalaţiei este circa 50 % din cel al unei centrale cu turbine cu
abur de egală putere, dat fiind că turboreactoarele dezafectate din aviaţie au o
valoare scăzută.

109
 Datorită caracteristicilor tehnice arătate, aceste unităţi sunt folosite pentru
următoarele scopuri :
— centrale electrice de mare vârf şi de rezervă pentru sistemul energetic;
— unităţi de rezervă pentru asigurarea serviciilor interne vitale la porniri şi la
avarii în centralele nucleare şi la blocurile cu abur clasice cu puteri peste
500MW.

5.3. Turbine cu gaze în circuit închis [4]

Turbina cu gaze în circuit închis a fost construită în anul 1941 şi a urmărit
următoarele idei de bază :
- apropierea ciclului turbinei cu gaze de ciclul ideal Carnot prin
răciri şi încălziri repetate în timpul compresiei şi a destinderii (fig.
5.19);
- folosirea unui mediu de lucru perfect curat pentru compresor şi
turbină;
- realizarea ciclului cu presiuni ridicate, cu ajutorul cărora să se
reducă volumul specific al gazelor, dimensiunile maşinii şi să se
poată spori puterea unitară ;
- folosirea oricărui combustibil pentru sursa caldă.
T[K]

T1
p1=40…70bar

p2=7…10bar

T2

s[kJ/kggrd]

Figura 5.19 Schema unui ciclu de turbina cu gaze în circuit închis cu 3 trepte de compresie şi
de destindere [12]

Turbina cu gaze în circuit închis este o instalaţie cu ardere externă, la care

transmisia de căldură de la gazele de ardere la mediul de lucru se face prin
suprafaţa metalică a unui cazan de aer cald. Spre deosebire de cazanul de abur,
acest cazan beneficiază de coeficienţi de schimb de căldură mai reduşi şi
funcţionează cu temperaturi înalte în metalul suprafeţelor încălzitoare.
Din această cauză este nevoie să se recurgă pentru construcţie la oţeluri
austenitice care scumpesc simţitor instalaţia.

110
 Întrebuinţarea unor răciri şi încălziri multiple, nu a fost posibilă în
practică şi turbina în circuit închis s-a realizat cu două trepte de compresie şi una
sau cel mult doua trepte de destindere dar fără încălzire intermediară, aşa cum se
poate urmării în fig. 5.20 [12]. Cele două trepte de comprimare au între ele un
răcitor de aer combinat cu un recuperator de căldură pentru termoficare. Aerul
comprimat se încălzeşte suplimentar în schimbătorul de căldură recuperativ,
apoi în cazanul de aer cald şi se destinde în turbină. În cazul dat, turbina este cu
turaţie mai mare de 3000 rot/min. şi antrenează generatorul prin reductorul de
turaţie. Aerul cu o presiune de circa 8 bar care părăseşte turbina traversează din
nou recuperatorul şi se răceşte apoi în răcitoare şi reluându-şi parcursul în circuit
închis.
4

8
7
5
9

8
M 3 1

6 2

Fig. 5.20 Turbina cu gaze în circuit închis 12,5 MW Siemens [4] 1-compresor treapta I, 2-
recuperator de căldură pentru termoficare; 3- generator; 4- schimbător de căldura recuperativ;
5- cazan de aer cald; 6-turbină; 7- recuperator de căldură pentru termoficare; 8- butelii de aer
pentru reglaj; 9- compresor pentru reglaj

Presiunea înaltă a ciclului este de regulă 32-50 bar iar presiunea joasă de
7-15 bar [4].
Reglajul puterii la turbinele cu gaze în circuit închis se face prin variaţia
presiunilor din circuit, adică printr-un reglaj al cantităţii de fluid de lucru. În
acest scop se poate face legătura cu rezervorul de joasă presiune sau cu cel de
înaltă presiune.

111
 Timpul de pornire al unei instalaţii de turbină cu gaze în circuit închis
este, datorită cazanului de aer cald, de circa 3 ore, ceea ce elimină posibilitatea
de folosire ca unitate de vârf şi rezervă.
Deşi s-au dezvoltat în mai mică măsură decât turbinele cu gaze în circuit
deschis, iar puterea celei mai mari unităţi construite este de numai 25 MW,
turbinele cu gaze în circuit închis au largi perspective de aplicare în domeniul
centralelor electrice nucleare dacă în locul aerului se foloseşte un alt fluid, heliul
sau bioxidul de carbon. Folosirea heliului ca mediu de lucru are următoarele
avantaje termotehnice:
- viteză a sunetului de trei ori mai mare faţă de aer, ceea ce permite
mărirea vitezelor în turbină şi reducerea numărului de trepte de
destindere;
- pierderi hidrodinamice mai reduse faţă de aer. Pentru aceeaşi
pierdere de presiune viteza heliului este de 2,7 ori mai mare decât
cea a aerului, iar secţiunea de curgere este de 0,59 ori secţiunea
conductei de aer; coeficienţi de schimb de căldură majoraţi faţă de
aer. Pentru aceleaşi diferenţe de temperatură suprafeţele sunt în
raportul 0,43 faţă de cele pentru aer.
- heliul este un gaz inert, nu are caracter oxidant şi aceasta uşurează
condiţiile de lucru ale metalului în zonele cu temperaturi înalte.
La nivelul anului 1980 exista o turbină cu He pentru puterea de 25 MW ,
erau în execuţie proiecte pentru o maşină de 300MW . Există posibilitatea tehnică
a realizării unei puteri unitare de 1000 MW . Construcţia acestor turbine poate fi
monobloc, cu compresoarele în corp comun cu turbina.
Folosirea CO2, este de asemenea avantajoasă datorită greutăţii specifice
mari, care reduce volumul fluidului de lucru şi permite construcţia unităţilor de
foarte mare putere ( 1000 MW ) precum şi a faptului că au un punct critic coborât
şi poate combina avantajele ciclului cu gaze cu ale celui cu abur.
Ciclurile cu CO 2 se pot realiza în trei moduri:
I — fără schimbare de fază, fluidul de lucru rămânând permanent în stare
de gaz. Într-un asemenea caz el evaluează de exemplu între parametri: 130 bar,
700°C şi 20 bar 31°C, cu două compresii şi o răcire intermediară şi două
destinderi cu o încălzire intermediară.
II — Cu două trepte de destindere şi o încălzire intermediară, cu
schimbare de fază: la răcire prin condensare în apropierea punctului critic.
Ridicarea presiunii are loc cu ajutorul unei pompe în loc de compresor, fluidul
lucrând între 210 bar, 650°C şi 60 bar, 21°C (diagrama din fig. 5.21 a).
III — Cu două trepte de destindere, cu o încălzire intermediară şi o treaptă
de compresie urmată de răcire şi condensare, fluidul redobândind presiunea
ridicată prin pompare (diagrama din fig. 5.21 b).

112
 205bar;
to C 650oC
105bar;
650oC
D
F

64,5bar;
220bar; E o
441oC
C G 589 C

4
235bar; B 60,6bar;
47oC 61oC
A I
57,8bar;
21oC

S(kJ/kggrd)

Figura 5.21 a Diagrama T-S ale ciclurilor de turbine cu gaze cu CO2 şi condensare
ciclul Faltin [4]

to C 220bar; 79bar;
565oC E 565oC
G

F 17,3bar;
o
H 392 C
D
235bar; 61,7bar;
47oC 186,5oC
K I
C L
B 16,5bar;
M J
A 64oC
58,7bar;
21oC

S(kJ/kggrd)

Figura 5.21 b: Diagramele T-S ale ciclurilor de turbine cu gaze cu CO2 şi condensare
ciclul Gohstein [4]

113
 Pentru ciclul din figura 5.21 b, schema termică este redată în figura 5.22.

D 6
9
5
I
H F
J G E
7
C
K
1 8
2 B

L
M
3
4
A

Fig. 5.22 Schema ciclului cu CO cu comprimare intermediară şi condensare: 1- compresor

CO2 ; 2-răcitor recuperator de căldură; 3-condensator CO2 ; 4-pompă; 5-încălzitor
recuperator; 6-cazan pentru încălzire CO2 ; 7-turbina de înaltă presiune; 8- turbina de medie
presiune; 9-răcitor.
Tabelul 5.2
Dimensiunile probabile ale turbinelor cu gaze cu He [4]
Puterea Lungimea totală a grupului Diametrul maxim
MW m m
abur heliu abur heliu
300 27 20 3,5 2
600 40 22,3 3,5 2
1000 - 27 - 5,5

Randamentele ciclurilor cu CO2 pentru cele trei cazuri exemplificate au

valorile din tabelul următoare.
Tabelul 5.3
Felul ciclului Tmax [°C] Randamentul ciclului termic
[%]
Fără schimbare de fază 700 38
Cu condensare în apropierea punctului critic - 650 34,65
Ciclul Faltin
Cu comprimare în timpul răcirii apoi 565 39
condensare în apropierea punctului critic -
Ciclul Gohstein

114
 5.4. Turbina cu gaze în circuit mixt
Este concepută ca o combinare între turbina cu gaze în circuit deschis şi
cea în circuit închis şi urmăreşte obţinerea de puteri mari şi randamente
superioare.
Sunt multiple posibilităţi de realizare a turbinei în circuit mixt. Ele se pot
grupa în două categorii:
A. Instalaţii cu ardere în curent de aer, cu preîncălzirea aerului în
preîncălzitoare de înaltă, medie sau joasă presiune (Sulzer) fig. 5.23.

2
7

1 5
3

Figura 5.23 Turbina cu gaze în circuit mixt cu ardere în aer curat: 1-compresor de aer de
adaos; 2-răcitor intermediar; 3-compresor de aer treapta II; 4-recuperator de căldură; 5-camera
de ardere; 6-schimbător de căldură încălzitor de aer; 7-turbina de aer pentru antrenarea
compresorului; 8-turbina de putere (cu gaze).

B. Instalaţii cu ardere în curent de amestec gaze-aer circulând în circuit

închis, cu o alimentare de aer de adaos la presiunea înaltă sau joasă
(Westinghouse) fig. 5.24.

115
 5 6
4

7
3

9 8
1

Figura 5.24 Turbina cu gaze în circuit mixt aer gaze: 1- compresor de aer de adaos; 2-răcitor
intermediar; 3-compresor aer-gaze treapta II; 4-recuperator de căldură; 5-recuperator de
căldură din gazele de eşapament; 6-camera de ardere; 7-turbina de putere; 8-turbina de
antrenare a compresorului; 9-ventil de separare

Faţă de turbinele cu gaze în circuit deschis, aceste instalaţii se

caracterizează prin presiune mai ridicată de lucru, (20-36 bar) prin excesul redus
de aer în gazele de ardere şi prin debitul de aer mai redus.
Din această cauză limita de putere pentru care se pot construi asemenea
unităţi este calculată la 400 MW , şi ea va putea fi mărită la 600 MW .
Randamentul ciclului mixt este asemănător celui de la turbinele în circuit
deschis cu recuperare şi atinge 32-34%.
Combustibilul folosit are aceleaşi condiţii cu privire la conţinutul de sulf
şi de cenuşă ca şi pentru turbinele cu gaze în circuit deschis. În principal se pot
folosi gaze naturale, benzină grea sau petrol lampant.
Greutatea instalaţiilor este de numai 35 % din cea a turbinelor în circuit
deschis, iar volumul necesar instalării este de asemenea mai mic.
Durata pornirii instalaţiilor în circuit mixt este de 13-16 minute, iar
consumurile de combustibil la sarcină parţiale sunt mai favorabile decât la
turbina în circuit deschis, însă mai mari decât la cea în circuit închis. La schema

116
de tip B, prin închiderea ventilului de separare 9 instalaţia funcţionează în regim
deschis.
Turbinele cu circuit mixt pot fi avantajoase pentru instalaţii energetice de
vârf şi rezervă cu puteri unitare peste 120 MW şi o utilizare anuală a puterii
instalate mai mică decât 2 000 h/an.

5.5. Recuperarea căldurii prin termoficare [12,15,16]

La turbinele cu gaze recuperarea de căldură pentru livrare la consumatori
externi se poate face la ieşirea gazelor din turbină şi la răcirile intermediare între
treptele de comprimare. Schema unei instalaţii prevăzută cu schimbătoare de
căldură pentru termoficare adaptate unei turbine cu gaze în circuit deschis pe
două axe este arătată în figura 5.25.
12

5 6

11
10
E F G

4 7

D 3 H
8
C
2
I 9
B

1 A

Figura 5.25 Ciclu de turbină cu gaze în circuit deschis cu termoficare: 1,4 compresoare; 6,8
camera de ardere pentru turbina cu gaze; 7,9-turbina de înaltă şi joasă presiune; 2-schimbător
de căldură pentru termoficare; 3-răcitor cu apă; 5-recuperator de căldură; 10-cazan cu
recuperare de căldură şi ardere suplimentară; 11-ventilatorul cazanului recuperator;
12-ocolirea cazanului recuperator.

117
 Cantităţile de căldură recuperabile din gazele de ardere şi de la răcirea
intermediară sunt arătate prin suprafeţele haşurate QRG şi QRR din diagrama TS a
ciclului prezentată în fig. 5.26.

T[K]
G I

F J
H
K
E A
C L

D B
QRR QRG

s[kJ/kggrd]

Figura 5.26: Diagrama T-s a unei ITG cu recuperarea căldurii pentru termoficarea urbană:
QRR - căldura recuperată de la răcirea intermediară; QRG - căldura recuperată din gazele de
ardere

Recuperarea internă de căldură, cu ajutorul schimbătorului de căldură 5,

reducând temperatura gazelor de ardere de la punctul J la K, micşorează
cantitatea de căldură QRG pentru termoficare.
În perioadele când nu există consum termic, suprafaţa de schimb de
căldură din gazele de ardere se ocoleşte prin drumul 12. Cazanul recuperator
poate avea o ardere suplimentară folosind excesul de aer din gazele de ardere
sau poate funcţiona independent, chiar dacă turbina cu gaze este oprită. În acest
caz cazanul primeşte aerul de ardere cu ajutorul ventilatorului special 11.
Recuperarea căldurii se face în modul cel mai uşor cu ajutorul apei fierbinţi,
instalaţia pretându-se ca sursă de căldură pentru termoficarea urbană. Nivelul de
temperatură al apei din reţeaua de termoficare are o influenţă redusă asupra
performanţelor turbinei cu gaze, din care cauză o asemenea instalaţie poate fi
exploatată şi în regim constant de temperatură dar cu debite reglabile.
Cantitatea de căldură recuperată depinde de nivelul de temperatură de pe
conducta de întoarcere a reţelei şi de temperatura aerului exterior. Curba de
variaţie a căldurii recuperabile este dată în fig. 5.27.

118
 Temperatura de evacuare tev
Presiunea de evacuare pev oC Temperatura exterioară te

pev=1,3 bar 480

1,2bar 460
1,15bar
440
Valori medii
1,04bar 420 QRT+QRR
măsurate
400

380
360

340
MW 36 32 28 24 20 20 40 60 80 Gcal/h

Căldura livrată QT

Figura 5.27 Variaţia căldurii livrate în termoficare din turbinele cu gaze [12]

La turbinele cu gaze în circuit închis, căldura pentru termoficare este

preluată prin răcitoarele 2 şi 7 ale circuitului (fig. 5.23).
Aceste schimbătoare de căldură sunt urmate de răcitoare prin care trece
apă de răcire, pentru a coborî nivelul temperaturii aerului la cel prevăzut pentru
buna funcţionare a ciclului.
Indicele de termoficare obţinut la turbinele cu gaze este cuprins între 0,7
şi 0,86 (pentru gama de puteri 800 ÷ 1000 MW ).

119
 CAPITOLUL 6
CICLURI MIXTE ABUR – GAZE

Din combinarea unui ciclu de turbină cu gaze cu un ciclu Rankine se

poate realiza în condiţii avantajoase de investiţii instalaţii cu randament superior
ambelor cicluri luate individual. Ciclurile mixte abur gaze fac parte din categoria
ciclurilor binare.
Sunt posibile mai multe scheme de combinare şi anume:
I — Instalaţia de turbină este o instalaţie înaintaşă, iar gazele evacuate
sunt trimise în cazanul de abur devenit cazan recuperator în care se efectuează o
ardere suplimentară.
II — Turbina cu gaze este amplasată după cazanul din ciclul cu abur, în
focarul căruia arderea se face cu presiune. Cazanul îşi reduce sensibil
dimensiunile, devenind un generator de abur.
III — Turbina cu gaze este în circuit închis şi cazanul ciclului cu abur
include şi o suprafaţă de schimb de căldură pentru aerul cald necesar instalaţiei
de turbină cu gaze.
IV — Se foloseşte o turbină cu gaze cu temperatură foarte mare, cu răcire
cu aer, apă sau abur. Aburul produs din căldura evacuată de mediul de răcire
alimentează o turbină cu abur.
V — În turbine cu gaze se destinde un amestec gaze-abur.
În figura 6.1 este prezentată schema de combinare I a cărei realizare
practică este cea mai avansată.
În acest caz cazanul nu are nevoie de modificări constructive
fundamentale întrucât primeşte gazele cu exces de aer la temperaturi apropiate
de cele ale aerului preîncălzit. Preîncălzitorul de aer nu mai este necesar.
Gazele de ardere părăsind cazanul urmează a fi răcite până la temperaturi de
evacuare la coş (120-130°C), printr-un schimbător de căldură care preîncălzeşte
apa de alimentare a cazanului.
Acesta preia funcţiunea unui număr de trepte de preîncălzire de înaltă
presiune şi în consecinţă odată cu recuperarea căldurii de la turbina cu gaze
rezultă o înrăutăţire a randamentului ciclului cu abur.
În ansamblu, ciclul combinat măreşte randamentul cu 2-3,5%, faţă de
funcţionarea separată a unităţilor.

120
 Combinarea se poate realiza deci, fie folosind agregate speciale, fie
modernizând un ciclu cu abur existent.
2

1 6

Fig. 6.1 Schema unui circuit mixt cu recuperarea căldurii în ciclul cu abur [12]: 1-compresor;
2-arzător; 3-turbine cu gaze; 4-cazan cu ardere suplimentară; 5-recuperator de căldură din
gaze; 6-turbina cu abur; 7-preîncălzitor de apă

Întrepătrunderea instalaţiilor nu condiţionează funcţionarea separată şi

permite ca cele două cicluri să lucreze în caz de nevoie şi independent. Ciclul cu
abur poate fi exploatat de exemplu în regim de bază, iar turbina cu gaze
intervine temporar la vîrf.
Pentru partea de căldură QlG se pot folosi numai combustibili superiori
care îndeplinesc cerinţele impuse de turbina cu gaze.
Notând PTG puterea turbinei cu gaze PTG şi PTA pe cea a turbinei cu abur
apare relaţia de proporţionalitate.
PTG = K1 ⋅ PTA

121
 Cu cât excesul de aer în turbina cu gaze se măreşte, există posibilitatea de
a arde mai mult combustibil suplimentar în cazanul cu abur şi coeficientul K1 se
reduce.
În general în exemplele instalaţiilor realizate şi calculate K1=1/4 … 1/6.
Câteva realizări semnificative în acest domeniu sunt prezentate în tabelul 6.1
[4]:
Tabelul 6.1
Parametrii ciclului cu
Puteri, în MW
aburi
Instalaţia Ţara Turbina Turbina
Presiuni Temperaturi
cu abur cu gaze Total
în bar în gr. C
PTA PTO
Hobe
Austria 64 11 75 176 530/530
Wand
Lake
SUA 188,5 25 225 125 538/538
Nasworhy
West
SUA 85 25 110 100 538/538
Texas
URSS 200 30 137 570/570
Vitry Franţa 280 12 302 165 565/565

Randamentul termic al ciclului mixt ηAG se poate scrie prin fracţia:

P + PTA
η AG = 860 TG
QG A
l +l

unde:
QlG - cantitatea de căldură introdusă în camera de ardere a turbinei de gaze;
QlA - cantitatea de căldură dezvoltată prin ardere suplimentară în cazanul
de abur.
Cantitatea totală de căldura intrată în ciclul de abur este:

Q 'l = Q G A
l − 860PTG + Q l

Randamentele ciclurilor vor fi:

PTG
- turbina cu gaze (separată) η TG = 860
QG
l
PTA
- turbina cu abur înainte de combinare η 'TA = 860
Ql

122
 PTA
- ciclul cu abur după combinare η 'TA = 860
Q 'l
Reducerea de randament a ciclului de abur datorită anulării parţiale a
preîncălzirii este η TA' = Zη TA unde Z < 1 .

η TA = η TA − η 'TA = (1 − Z)η TA

Înlocuind în expresie pe PTG şi PTA randamentul ciclului combinat se poate

scrie final:

η AG = η TG ⋅ Q G ' G A G t
l + η TA (Q l + Q l − Q l ⋅ η TG )
QG
η AG = η 'TA + η TG (1 − η 'TA ) l
QG A
l + Ql

Creşterea randamentului ciclului mixt faţă de ciclul cu abur cu

preîncălzire redusă va fi:
' QG
∆η = η AG − η 'TA = η TG (1 − η 'TA ) l
QG A
l + Q1

Introducând în expresia randamentul η TA

QG
∆η = η AG − η TA = η AG − η 'TA − ∆η TA = η TG (1 − Zη TA ) l
− (1 − Z)η TA
QG A
l + Ql

Din formulă rezultă că mărirea randamentului este proporţională cu

randamentul ciclului cu gaze, creşte cu mărirea căldurii introdusă în turbina cu
PTG
gaze, deci cu raportul şi se reduce cu cât căldura suplimentară este mai
PTA
mare şi cu cât randamentul ciclului cu abur este mai ridicat şi a fost afectat mai
mult prin combinare.
Creşterea randamentului la modernizarea unui ciclu existent este cu atât
mai mare cu cât ciclul iniţial a avut performanţe mai scăzute.
Ca o posibilitate de îmbunătăţire a ciclului lucrând după schema I, care
are ca efect mărirea puterii PTG şi reducerea excesului de aer, este fracţionarea
ciclului de turbină cu gaze, folosind soluţia pe două axe cu răcire intermediară.
În această situaţie, turbina de înaltă presiune antrenează compresoarele iar
turbina de joasă presiune se poate instala pe ax comun cu turbina cu abur,
antrenând un generator unic.

123
 În schema II, compresorul introduce aerul în focarul cazanului în care are
loc o ardere cu presiune ridicată şi exces mic de aer. După ce temperatura
gazelor a ajuns la valoarea de 500-600°C, ele părăsesc cazanul şi se destind în
turbina cu gaze, figura 6.2.

4
3

Figura 6.2 Schema unui ciclu mixt cu ardere sub presiune: 1-compresor; 2-cazan cu focar sub
presiune; 3-turbine cu gaze; 4-turbina cu abur; 5-recuperator de căldură

Gazele eşapate din turbină preiau în parte încălzirea apei de alimentare,

înlocuind prizele de înaltă presiune ale turbinei cu abur.
Cazanul instalaţiei este de tipul generatoarelor de abur denumite Velox, şi
datorită presiunii de 3-5 bar în focar, beneficiază de un schimb de căldură
deosebit de intens care permite reducerea dimensiunilor şi limitarea consumului
de metan (tabelul 6.2 [4]).
Tabelul 6.2
Greutate Randament Volum Costul
% mc %
Cazan convenţional 600 92,6 7500 100
Generator de abur cu 226 93,4 1500 50
presiune în focar

124
 La instalaţia care lucrează după schema II, creşterea de randament este de
3-5%. La cazan se reduc pierderile prin convecţie şi radiaţie şi se ameliorează
arderea, ceea ce contribuie la îmbunătăţirea randamentului.
Instalaţia poate folosi numai combustibil superior, iar din cauza
întrepătrunderii totale a ciclurilor, întreg ansamblul nu poate funcţiona decât
împreună.
Până în prezent asemenea instalaţii nu s-au dezvoltat pe măsura
avantajelor teoretice.
Schemele III şi IV sunt încă în fază incipientă de cercetare având în
vedere problemele numeroase pe care le ridică folosirea paletelor răcite la
temperaturi înalte şi construcţia suprafeţelor de încălzire a aerului în cazan.
Schema V în schimb este interesantă fiindcă permite obţinerea unor puteri
de vârf importante.
O schemă pentru unitatea de 200 MW , conform unui proiect din S.U.A.
este redată în figura 6.3.

1
12,5 bar
10bar

3
3
5 200MW

400oC
Apă

2 6

Figura 6.3 Schema unui ciclu mixt de amestec abur-gaze cu putere de 200 MW :
1-camera de ardere; 2-focar suplimentar; 3-turbine cu gaze; 4-turbina cu abur; 5-compresor;
6-recuperator de căldură

125
 Alternativa b

Alternativa a

Qp-QA

QA

Figura 6.4 Schema ciclului CESAS: a) cu preîncălzirea aerului în cazanul de ardere; b) cu

ciclu mixt abur-gaze [4]

126
 Turbina cu gaze funcţionează de data aceasta ca maşină principală, iar
gazele de ardere încălzesc împreună cu o sursă externă de căldură un debit de
abur care în perioadele de vârf se destinde într-o turbină de contrapresiune TA şi
apoi este injectat în arzătorul A, mărind masa de fluid care traversează turbina
cu gaze TG de unde şi un spor suplimentar de putere. Excesul de aer este mult
mai redus pentru că reglarea temperaturii gazelor se face cu insuflare de abur. În
schimb însă, în timpul unei asemenea funcţionări, întreg debitul de abur
175 kg / s (630 t / h ) trebuie produs folosind apă de adaos tratată chimic. Instalaţia
poate demara rapid şi după circa 15 minute poate atinge plina sarcină deoarece
cazanul de abur F se poate menţine în stare caldă, producând un debit de abur
redus cu ajutorul căruia arborele turbinelor este rotit la turaţie lentă.
O formă cu totul deosebită de realizare a unui ciclu termic cu abur o
formează ciclul CESAS, care se poate aplica şi unui circuit termic simplu, sau
unui ciclu mixt abur-gaze. În acest caz preîncălzirea apei de alimentare este
preluată în principal de recuperatoarele de căldură din gaze iar preîncălzirea
aerului la cazan are loc cu abur de la prizele turbinei.
Traseul de intrare al aerului la cazan poate fi simplu, cu ventilator sau
poate fi completat cu o turbină cu gaze în circuit deschis, care se integrează uşor
în această instalaţie.
Preîncălzirea clasică cu abur din prize completează cantitatea de căldură
recuperată din gazele de ardere. Acest ciclu este aplicat în construcţia centralei
Vitry din Franţa, pentru o putere de 280 MW la turbina cu abur şi o putere de
42 MW la cea cu gaze. Instalaţia totalizând 322 MW . Consumul specific total net
este de 2,53 kJ / kg ( 2176 kcal / kW ⋅ h ).
Comutarea schemei termice de la un ciclu termic normal în ciclul CESAS
simplu şi de la acesta la ciclul CESAS combinat abur-gaze se poate executa la
cerere, în mod automat, în decurs de circa cinci minute, ceea ce permite
instalaţiei să participe în mod optimal la cererea de putere variabilă a sistemului.

127
 CAPITOLUL 7
CENTRALE ELECTRICE CU MOTOARE DIESEL

7.1. Generalităţi

Motorul Diesel face parte din categoria maşinilor termice cu ardere

internă. Motorul Diesel a fost utilizat iniţial în centrale electrice pentru
antrenarea generatoarelor de curent continuu şi ulterior de curent alternativ.
Cauzele care au condus în trecut la această răspândire au fost:
- randamentul ridicat;
- investiţia specifică redusă şi condiţii de instalare uşoare;
- nevoi reduse de apă de răcire;
- caracteristici tehnice potrivite funcţionării în regimul de alimentare al
unor consumatori izolaţi prin pornire rapidă şi urmărire uşoară a schimburilor de
sarcină.
În prezent, motorul Diesel a pierdut însemnătatea ca maşină primară în
centralele electrice, iar puterea instalată în asemenea unităţi este în scădere
deoarece:
- motoarele Diesel au constructiv o putere limitată şi nu corespund noilor
nevoi de putere ale actualelor sisteme energetice;
- motoarele Diesel consumă numai combustibil superior ( lichid şi gazos);
- uzurile pieselor în translaţie sunt mari, necesitând un volum de operaţii
de revizie şi reparaţie;
- avantajul randamentului mai ridicat faţă de turbinele cu abur a dispărut;
- costul prohibitiv al combustibilului.
Din aceste cauze rolul motoarelor Diesel în termoenergetică modernă este
de a echipa următoarele categorii de centrale electrice:
- pentru siguranţa unor consumatori publici şi industriali importanţi sau
pentru alimentarea serviciilor interne vitale din centralele nuclear-electrice sau a
celor termoelectrice cu blocuri mari de putere. În acest caz grupurile Diesel au
pornire automată, punere în funcţiune rapidă, funcţionând autonom. Pentru
probe, grupul poate funcţiona şi în paralel cu reţeaua;
- pentru centralele electrice ale unor şantiere izolate de construcţii;
- pentru alimentarea unor consumatori mici şi izolaţi, neracordaţi la
sistem, cum sunt unele microcentrale electrice în agricultură;
- pentru centrale electrice de vârf şi de rezervă.

128
 7.2. Caracteristicile tehnice ale motoarelor Diesel
7.2.1. Dimensiuni şi puteri [4]
Motorul Diesel modern este o maşină în care arderea se face în mod
teoretic sub volum constant şi parţial sub presiune constantă (ciclul Sabathe).
Acest ciclu se poate desfăşura în patru timpi, ( în doua rotaţii de arbore) folosit
mai ales la motoarele rapide cu putere sub 1000 kW sau în doi timpi ( la fiecare
rotaţie) folosit la motoarele de putere mare.
Discontinuitatea şi mişcarea alternativă sunt cele două inconveniente
majore ale motoarelor Diesel, compensate numai de randament ridicat, care în
prezent este de 36 ÷ 40 % şi care poate atinge maximum de 42 %. Valoarea
acestui randament se poate menţine în aceleaşi limite chiar la motoare cu putere
unitară redusă şi variază relativ puţin la sarcini parţiale şi la diferite turaţii.
Raportul de compresie al motoarelor este cuprins între 13,5 şi 20 pentru a
asigura în condiţii bune autoaprinderea. Folosirea unui raport de compresie
ridicat contribuie la valoarea mare a randamentului.
Eforturile mecanice de natură dinamică sunt proporţionale cu mω 2 r , unde:
ω - viteza unghiulară proporţională cu turaţia n , în [rot / min] ; r - raza manivelei,
egală cu semicursa pistonului c pentru un raport dat între cursă şi diametrul
C
= 2 xr este deci proporţional cu diametrul cilindrului D ( alezajul); r = D ⋅ x ;
D
m - masa părţii în mişcare, proporţională cu D 2 .
D3 ⋅ n2 D ⋅ x 2 2
Forţele de articulaţii sunt proporţionale deci cu D ⋅ n ⋅ x , adică
D2
de fapt cu pătratul vitezei lineare a extremităţii ( ω ⋅ r ), denumită şi viteza medie
a pistonului.
Pentru a nu avea o uzură exagerată, la motoarele grupurilor electrogene,
această viteză se limitează la:
- 10 m / s pentru motoarele obişnuite cu funcţionare îndelungată;
- 13 ÷ 17 m / s pentru motoarele de siguranţă cu funcţionare sporadică şi de
scurtă durată.

co c=2r
l

r
Fig. 7.1. Schema sistemului bielă-manivelă

129
 Din această cauză, turaţia motorului Diesel este în raport invers cu
dimensiunile cilindrului. Diametrul cilindrilor se poate construi cu gamă de
dimensiuni 30 mm ÷ 1000mm , iar turaţiile variază între 80 ÷ 3000 rot / min .
Din acest punct de vedere motoarele Diesel se împart în trei categorii
conform tabelei 7.1 [4].

Tabelul 7.1.
Tipul Turaţia Nr. Diametrul Putere Putere Greutatea Caracterizare
motorului rot/min max. de cilindrului maximă maximă kg/kW
cilindri mm pe kW
cilindru
kW
Lent 80-300 12 800-1000 2500- 35400* 55-60 Motoare
2950 derivate din
motoare
marine în doi
timpi
Semirapid 400- 12-16 300-480 200-420 4000- 12-17 Motoare
500 6600 derivate din
motoare
marine cu
doi şi patru
timpi
Rapid 800- 12-16 175-250 75-165 2650 4,5-10 Motoare
1500 uşoare
pentru
instalaţii
mobile sau
de siguranţă

Cantitatea de căldură introdusă într-un cilindru este proporţională cu

volumul cilindrului Vc , fiind o mărime dependentă de D 3 .
Evacuarea căldurii din cilindru se face prin pereţii răciţi ai acestuia, adică
o suprafaţă S egală cu:
π ⎛ 1⎞
S = πDC + 2 D 2 = π⎜ x + ⎟ + D 2
4 ⎝ 2⎠
Cu cât diametrul cilindrului va fi mai mare, cu atât temperatura în cilindru
va fi mai mare, iar schimbul de căldură între gaze şi peretele cilindrului trebuie
intensificat.
Această situaţie are următoarele consecinţe:

130
- mărirea temperaturii pistonului, deci agravarea problemei dilatărilor şi a
etanşării între piston şi cilindru;
- îngroşarea peretelui cilindrului, din motive de rezistenţă, ceea ce îngreunează
schimbul de căldură.
Aceste considerente limitează diametrul maxim al cilindrului la circa
1000 mm .
Numărul de cilindri ai motoarelor este determinat de lungimea
constructivă a arborelui cotit. Motoarele Diesel de mari dimensiuni au cilindrii
dispuşi pe o singura linie, iar numărul maxim de cilindrii este de 12-7.
Motoarele rapide sunt uneori dispuse cu cilindrii în V, şi în acest caz numărul
maxim este de 16-24.
Numărul de cilindri defineşte şi felul în care se poate face echilibrarea
motorului, astfel încât forţele oscilatorii transmise în afară să fie cât mai mici.
Din acest punct de vedere sunt preferate în ordine motoarele cu
următoarele numere de cilindri 6, 8, 12, 4, 10, 7, 5.
Puterea motorului Diesel este dată de relaţia:
1
P= ⋅ n ⋅ V ⋅ p ef ⋅ z ⋅ 10 − 3 [kW ]
60 ⋅ a
unde:
p ef - presiunea medie efectivă a motorului, în [ N / m 2 ] ;
n - turaţia motorului, în [rot / min] ;
V - volumul cilindrului, în [ m 3 ];
P - puterea, în [kW ] ;
a - numărul dimensional reprezentând raportul dintre numărul rotaţiilor şi
al cilindrilor; la 4 timpi a = 2 , la doi timpi a = 1 ;
z - numărul de cilindri.
Cunoscând limitele tehnice pentru numărul de cilindru z , viteza lineară
Wmed , raportul x şi turaţia, rezultă că puterea motorului se poate ridica numai
prin majorarea presiunii medii efective.
La motoarele Diesel obişnuite presiunea medie efectivă are valori
cuprinse între 7 ÷ 8 bar . Ridicarea acestei presiuni se poate face prin
supraalimentarea motorului.

7.3. Supraalimentarea motorului Diesel

Supraalimentarea înseamnă introducerea aerului cu presiune în cilindrul
motorului, astfel încât prin volumul specific mai mic să se poată obţine o
greutate mai mare de aer în cilindru şi să se poată injecta o cantitate mai mare de
combustibil.
Supraalimentarea se poate face în următoarele moduri:
- de la un compresor antrenat cu un motor electric separat;
- de la un compresor antrenat de arborele motorului;
- de la un turbocompresor antrenat de gazele de ardere.

131
 În fig. 7.2 sunt arătate schemele de supraalimentare folosite în mod
curent. Procedeul se aplică deopotrivă motoarelor în patru timpi şi în doi timpi.
Simultan cu ridicarea presiunii la intrarea în motor se reduce raportul de
compresie, astfel că forţele maxime datorită presiunii gazelor în timpul arderii să
nu se schimbe.
Prin supraalimentare nu se măreşte randamentul circuitului teoretic, ci
randamentul mecanic, deoarece aceleaşi pierderi prin frecare se raportează la o
putere produsă mai mare:
η ef = ηi ⋅ η m
η ef - randamentul efectiv al motorului;
η i - randamentul ciclului;
η m - randamentul mecanic.
În prezent peste 80% din motoarele Diesel care se produc sunt cu
supraalimentare, şi soluţia cea mai întrebuinţată este cea cu turbosuflantă. La
unităţile mai mici, până la 2000 kW , o turbosuflantă la colectorul de evacuare
asigură mărirea presiunii de alimentare a aerului pentru toţi cilindrii.
La motoarele mari, se instalează câte o turbosuflantă pe grupe de 2-3
cilindri.

a) b)

c)
Fig. 7.2. Scheme pentru supraalimentarea motoarelor Diesel: a) cu compresor cu piston
antrenat de arborele motor; b) cu turbosuflantă; c) cu turbosuflantă cu două trepte de răcire
intermediară

132
 Pmax

PS

Patm

V1 V’1 V2

Fig. 7.3. Diagramele de lucru ale circuitelor motoarelor Diesel obişnuite şi supraalimentate:
ciclu normal;
ciclu cu supraalimentare

Supraalimentarea are drept consecinţă mărirea presiunii medii efective

conform datelor din tabelul 7.2 [4]. Pentru motoarele centralelor electrice se
folosesc de obicei suflante cu o singură treaptă. Pentru motoarele de intervenţie
în caz de avarie, având un număr mic de ore de funcţionare anuală şi pentru
care se preferă soluţii uşoare de dimensiuni reduse, se foloseşte şi
supraalimentarea avansată cu comprimarea în două trepte.

Tabelul 7.2.
Presiunea medie
Felul Presiunea aerului Raportul de
efectivă pef
supraalimentării bar comprimare
bar
Cu o treapta 1,2-1,4 12-15 10-12
Cu două trepte şi
răcire 2-4 11-14 14-20
intermediată

133
 7.4. Bilanţul termic al motorului, consumul de combustibil

Căldura produsă prin arderea combustibilului se repartizează în motor în

părţi aproape egale între căldura utilă, cea evacuată prin fluidele de răcire (apă şi
ulei) şi cea evacuată direct în mediul înconjurător, prin gazele de ardere şi
radiaţie.
În tabelul 7.3. se arată un exemplu de repartizare a căldurii la motoarele
Diesel în 4 timpi, în doi timpi şi la cele cu aprindere prin scânteie, la sarcina
nominală.
Căldura preluată de apă de răcire este mai mare la motoarele în 4 timpi şi
mai redusă la cele în doi timpi deoarece la acestea din urmă o parte din răcirea
pistonului şi a părţii superioare a cilindrului este efectuată de aer în timpul
maturării gazelor de ardere (baleiajului).
Bilanţul termic se schimbă cu încărcarea motorului. În fig 7.4 este redată
repartiţia căldurii la diferite sarcini. Se vede că randamentul optim al motorului
are loc la circa 80% din puterea maximă.

Bilanţul termic al motoarelor Diesel Tabelul 7.3 [4].

Repartizarea aproximativă, în %
Felul căldurii Aprindere prin
Diesel 4 timpi Diesel 2 timpi
scânteie
Căldură utilă 36 36 36
Pierderi prin frecări
mecanice (regăsite în
7,5 6,5 5
căldura preluată de ulei
şi apă de răcire)
Pierderi în apa de răcire 22,5 20,5 27
Pierderi prin gaze de
26 30 35
ardere
Căldură evacuată prin
radiaţie, scăpări de 8 7 8
gaze, etc.
100 100 100

134
 % Radiaţie
100
Căldură în gaze de ardere
80
Apă de răcire
60 Lucrul mecanic indicat

40 Pierderi prin frecări

20
Lucrul mecanic efectiv

0 1/4 2/4 3/4 4/4 P/Pmax

Fig. 7.4. Diagrama de variaţie a repartiţiei căldurii la un motor Diesel în patru timpi, cu
sarcină [4] 1-pierderi prin radiaţie; 2- căldura în gazele de ardere; 3- căldura în apa de răcire;
4- căldura produsă prin frecări ( evacuată prin apa de răcire şi ulei); 5- căldura utilă
transformată în lucru mecanic la arbore.

o
C

450
(g/kWh)
400 350 2

350 300 1,75

300 250 1,5

250 200 1,25

consumul

200 1
1/4 2/4 3/4 4/4
sarcina

Fig. 7.5. Variaţia temperaturii gazelor de ardere, a consumului specific şi

excesului de aer [4]

135
 Cantitatea de aer aspirat este constantă. Excesul de aer în motor variază cu
sarcina. La puterea maximă, excesul de aer este redus la valoarea necesară
pentru ca arderea combustibilului injectat să se facă complet, şi este la motoarele
în 4 timpi de α = 1,3 ÷ 1,4 .
Supraîncărcând motorul, arderea se deteriorează din lipsă de aer şi
motorul scoate fum negru.
Temperatura gazelor de ardere este de asemenea dependentă de sarcină.
Temperatura maximă a motoarelor în 4 timpi este de 450 ÷ 500°C , iar la
cele cu 2 timpi, unde gazele de ardere conţin şi aer de baleiaj, 300 ÷ 350°C .
Variaţia consumului specific, a excesului de aer şi a temperaturii gazelor cu
sarcină este arătată pentru un motor în 4 timpi în fig. 7.5.
Această figură evidenţiază şi variaţia consumului specific cu puterea.
La sarcina optimă motoarele Diesel au un consum de combustibil lichid,
de 210 ÷ 250 g / kWh , motoarele cele mai moderne ajungând la 190 g / kWh .
Acest consum specific creşte cu gradul de uzură al motorului, datorită
deformării cilindrului de lucru prin scăpările de gaze la compresie şi destindere.
Similar cu cazul centralelor termoelectrice de abur se poate face şi în acest
caz o analiză a cauzelor care determină abaterea medie anuală de la consumul
specific nominal.
Ca valori statistice se pot indica următoarele [4]:
- la motoarele cu injecţie directă cu coeficientul mare de utilizare
260 ÷ 275 g / kWh ;
- la aceleaşi motoare, cu utilizare redusă 275 ÷ 300 g / kWh ;
- la motoarele uzate, eventual cu injecţie pneumatică 285 ÷ 340 g / kWh .
Consumul specific de combustibil variază puţin cu puterea nominală, spre
deosebire de instalaţiile cu turbine cu abur.

7.5. Instalaţiile anexe ale motoarelor Diesel

7.5.1. Instalaţii de pornire

Sistemul de pornire al motoarelor Diesel folosite la antrenarea
generatoarelor electrice este de tipul cu aer comprimat.
În primele momente, la punerea în mişcare, motorul este acţionat cu
ajutorul aerului comprimat de 25 ÷ 40 bar aflat în buteliile de pornire. Se
preconizează în general că fiecare motor dintr-o instalaţie să aibă rezerva proprie
de aer, cu posibilitatea de folosire în comun a acestei rezerve. Rezerva de aer
comprimat se obţine în mod obişnuit cu un compresor instalat direct pe motor,
iar pentru siguranţă se mai prevede şi un mic grup motocompresor de rezervă.
Pentru motoarele de putere sub 500 kW , cu turaţie ridicată, pornirea se
poate face cu un motor electric de demarare, folosind o baterie de acumulatoare
în mod excepţional, ca motor de antrenare se poate folosi chiar excitatricea
generatorului.

136
 Pornirea motorului Diesel în bună stare de funcţionare se face în 10 ÷ 40 s .
Perioada de demaraj până la punerea maşinii în paralel şi încărcarea la plină
sarcină este de ordinul a 5 ÷ 7 min . Acest timp foarte scurt reprezintă unul din
avantajele cele mai însemnate ale motorului Diesel pentru producerea energiei
electrice.

7.5.2. Ungerea motorului Diesel

Faţă de ale maşini cu ardere internă, motorul Diesel are sarcini termice şi
mecanice mai mari, din cauza raportului de compresiune ridicat. Se cere deci o
ungere foarte atentă a organelor mobile.
La motoarele mari, din cauza condiţiilor speciale care se impun la ungerea
cilindrului, acesta se unge separat; există două sisteme independente de ungere,
după cum reiese şi din figura 7.6.
1) Ungerea arborelui cotit şi a unor piese în mişcare, cu excepţia cămăşii
cilindrului, se face cu ulei sub presiune în circuit închis. Uleiul trebuie sa fie de
bună calitate, cu vâscozitate mijlocie de aproximativ 10°E la 50°C .
2) Ungerea cilindrului se face cu ajutorul unui sistem separat de ungere în
circuit deschis. Pompa de ungere a cilindrului împinge în cilindru o anumită
cantitate de ulei perfect reglată ca debit, dar care se pierde, fiind arsă odată cu
combustibilul.
Aici se foloseşte ulei mai vâscos şi cu punct de inflamabilitate ridicat.
Consumul de ulei al unui motor Diesel este de 1,5 ÷ 3,5 g / kWh pentru
motoarele în bună stare de funcţionare. Cifrele cele mai mici se referă la
motoarele în patru timpi, cele mai mari la cele de doi timpi.
Din cauza preţului ridicat al uleiului, costul materialului de ungere
intervine la cheltuielile de exploatare cu o cotă importantă. La motoarele uzate,
cu consum de 7 ÷ 10 g / kWh de ulei, costul ungerii motorului egalează costul
combustibilului.
Pentru economie este necesar pe de o parte să se regleze consumul, iar pe
de alta parte să se cureţe în permanenţă uleiul pentru a-i menţine capacitatea de
ungere şi a mării timpul după care se schimbă complet încărcătura sa de ulei din
carterul motorului.
Sistemele de filtrare şi regenerare folosite în circuitele de ulei ale
motoarelor Diesel mari constau de obicei în filtre fine de pânză sau pâslă şi din
centrifuge de ulei.
Filtrele sunt aşezate în serie în circuitul de ulei, tot uleiul trebuind să
treacă prin ele.

137
 Ulei de cilindru
1 8
10 7
9

5 6 Canal
3 4
2

Fig. 7.6 Schema de ungere a unui motor Diesel [12] 1- grup generator; 2- rezervor de ulei; 3-
filtru; 4- pompa de ulei; 5- supapa de ocolire; 6- preîncălzitor; 7- centrifugă; 8- răcitor de ulei;
9- filtru; 10- pompe pentru uleiul din cilindri

O instalaţie separată de recondiţionare a uleiului prin centrifugare se

aşează de obicei în derivaţie faţă de circuitul principal şi este dimensionată astfel
încât după un interval de timp tot uleiul să treacă prin centrifugă. Debitul
centrifugei este totuşi simţitor mai mic decât de uleiul din circuitul principal (1-
2%).
Uleiul de ungere se încălzeşte la trecerea lui prin motor preluând căldura
dezvoltată prin frecarea pieselor în mişcare. În unele cazuri, uleiul este folosit şi
pentru răcirea directă a fundului pistonului, în care scop este injectat pe partea
inferioară a acestuia.

7.5.3. Răcirea motoarelor Diesel

Cantitatea de căldură evacuată în centralele electrice cu motoare Diesel

provine din circuitul de răcire al pieselor motorului (cilindru, chiuloasă,
pistoane, colector de gaze de ardere) şi de la schimbătorul de căldură pentru
răcirea uleiului de ungere.
Menţinerea temperaturii pieselor în funcţionare este o condiţie esenţială
pentru calitatea ungerii, pentru rezistenţa mecanică şi pentru menţinerea
jocurilor nominale între piesele în mişcare, fără de care pot apare înţepeniri.
Răcirea motoarelor Diesel se face în mod obişnuit cu apă, care realizează
schimbul de căldură cel mai intens. Aceasta este unica soluţie aplicabilă
motoarelor mari.
Pentru motoarele mici, ( în mod excepţional până la puterea de 450 kW la
un motor rapid cu 2500 rot / min ) răcirea se poate face direct cu curent de aer,
chiuloasele şi cilindrii fiind prevăzute cu aripioare de răcire pentru mărirea
suprafeţei de contact a aerului.
La motoarele cu putere mai mare decât 150 kW pe cilindru, este necesară
răcirea separată a fundului pistoanelor. Mediul de răcire este în acest caz uleiul

138
din circuitul de ungere, aşa cum s-a arătat, sau un circuit separat de apă sub
presiune de 2 ÷ 4 bar .
Temperatura apei de răcire la ieşirea din motor este prescrisă de
constructor depinzând şi calitatea apei. Se indică următoarele valori:
- 50 ÷ 60°C la motoarele cu turaţie mică;
- 70 ÷ 80°C la motoarele rapide, ajungând la 90°C la unele tipuri moderne.
Din datele statistice rezultă că temperatura optimă la care uzura motorului
este minimă este de 75 ÷ 80°C [4]. Cu cât apa este mai bogată în săruri,
temperatura la ieşirea din motor trebuie sa fie mai mică pentru a evita depunerea
durităţii temporare.
La intrarea în motor, temperatura optimă a apei este de 30°C . La unele
motoare rapide, această temperatură atinge chiar 40°C . Spre deosebire de ciclul
de abur, coborârea temperaturii nu ameliorează ciclul funcţional, motiv pentru
care dacă temperatura sursei de răcire scade sub 25°C este necesar să se facă un
amestec între apă caldă şi rece.
Temperatura prea ridicată a apei are drept consecinţă înrăutăţirea ungerii,
cocsificarea uleiului şi uzarea prematură a motorului.
Răcirea exagerată a motorului, înrăutăţeşte de asemenea ungerea fiindcă
uleiul devine prea vâscos, randamentul scade iar unele piese supuse la diferenţe
prea mari de temperatură apar eforturi termice suplimentare care pot cauza
crăparea lor.
Din motivele arătate, la răcirea cu apă se foloseşte arare ori răcirea în
circuit deschis, preferându-se turnurile de răcire.
Debitul de răcire necesar motorului este mai redus, deoarece intervalul de
răcire are obişnuit valoarea de 16 ÷ 25°C .
Debitul de răcire va fi:
QRA + QRU
Dr =
c ⋅ ∆t
unde:
Q RA - puterea disipată în apa de răcire;
QRU - puterea disipată prin frecări şi preluată de uleiul de ungere, în [kW ] .
Din cauza greutăţii de a curăţa traseul de răcire al motorului şi a
temperaturii locale ridicate, condiţiile de calitate sunt mai severe la apă de răcire
a motoarelor decât la condensatoarele turbinelor de abur.
Se cere:
- lipsa suspensiilor solide pentru 0,1 mm ;
- duritate temporară sub 2 mval / l ;
- absenţa uleiului sau a compuşilor chimici care pot ataca suprafeţele de
schimb de căldură (din oţel, fontă, aluminiu sau cupru) precum şi a granulaţiilor
de etanşare a racordurilor de cauciuc.
Pe lângă schema de răcire directă folosită în trecut, se întrebuinţează din
ce în ce mai mult răcirea indirectă, la care în motor circulă în circuit închis o

139
cantitate de apă tratată chimic. Această schemă s-a folosit iniţial la motoarele
Diesel din marină.
În figura 7.7. a,b şi c se arată schemele uzuale de răcire a motoarelor
Diesel. Schema a reprezintă răcirea directă cu apă, schema b, răcirea indirectă
cu apă, iar schema c răcirea indirectă, folosind pentru răcirea apei un radiator cu
curent de aer.

2
50-55oC
10

1
ulei
3 6
a 30-35oC
4
5
70-80oC 4

45oC
7
1
ulei
3 6
b
4 8 30oC
35-40oC 5

1
aer
3 7
c
ulei 4
9

Fig. 7.7. Scheme de răcire ale motoarelor Diesel: 1- motor; 2- releu pentru controlul
circulaţiei apei în motor; 3- pompa de răcire a motorului; 4- răcitor de ulei; 5- vas de
expansiune; 6- punct de amestec; 7- schimbător de căldură apă-apă sau apă-aer; 8- pompa de
apă a circuitului exterior; 9- ventilator; 10- turn de răcire

140
 La toate schemele se aplică următoarele principii:
- pentru asigurarea funcţionării motorului, se foloseşte un releu controlând
circulaţia apei la ieşirea din motor;
- presiunea apei în circuitul primar al motorului se menţine cu ajutorul
unui vas de expansiune deschis sau cu pernă de aer;
- răcitorul de ulei este întotdeauna aşezat în punctul cel mai rece al
schemei.

7.5.4. Alimentarea cu combustibil

Motoarele Diesel pot funcţiona numai întrebuinţând combustibili

energetici superiori, lipsiţi de apă şi de impurităţi mecanice. Aceşti combustibili
pot fi:
- motorina, pentru toate tipurile de motoare;
- păcură, pentru motoare cu dimensiuni peste 150 kW pe cilindru;
- gazele: gaze de furnal, gaz metan, gaz de huilă, cu condiţia să nu conţină
praf;
Motorul cu combustibil gazos comprimă gazele amestecate cu aer în
cilindru şi foloseşte o cantitate constantă de motorina injectată pentru a declanşa
aprinderea.
În consecinţă, un astfel de motor are un consum de 80-85% combustibil
gazos şi de 20-15% combustibil lichid de aprindere.
Motoarele funcţionând cu punct ridicat de congelare (păcura) pornesc şi
se opresc cu combustibil mai fluid, motorina. În stare rece, totalitatea sistemului
de alimentare este umplut cu motorina. În funcţie de regimul de lucru, în
asemenea situaţii, cota de motorină reprezintă 5-10% din totalul combustibilului
folosit.
Injectarea combustibilului în cilindri se face, la toate motoarele Diesel
moderne, prin pulverizare mecanică folosind injectoare cu presiunea de
120 − 250 bar în care combustibilul se fragmentează în particule fine prin trecerea
cu viteză mare printr-unul sau mai multe orificii cu ajutaje calibrate de diametru
mic ( 0,5 − 5 mm ).
Pomparea la presiunea de injecţie se face prin elemente de pompă cu
pistoane plonjoare care sunt mecanisme de mare precizie şi nu permit uzuri.

141
 1

11

10
3

4
9
12
3’

5 8
6
7

Fig. 7.8. Schema preparării şi injectării combustibilului în motorul Diesel: 1-rezervor de

combustibil; 2-filtru; 3 şi 3'- pompe de alimentare; 4- centrifuga deschisă pentru apă; 5-
centrifugă închisă pentru suspensii solide; 6- rezervor de combustibil în sala maşinilor; 7-
încălzitor; 8-filtru fin; 9- pompa de injecţie; 10- ţevi de injecţie; 11- pulverizatoare; 12-
conductă de recuperare şi recirculare a combustibilului.

Din motivele arătate, combustibilul intrat în motor trebuie să

îndeplinească următoarele condiţii de calitate:
- curăţirea integrală de impurităţi mecanice şi apă prin: decantare,
centrifugare şi filtrare;
- obţinerea vâscozităţii cerute de furnizor prin preîncălzirea
corespunzătoare. Această preîncălzire redusă la motorina, poate fi de
100 −120°C la păcură. Încălzirea se face de obicei cu apă caldă folosind păcura
recuperată de la motor.

7.5.5. Recuperarea căldurii de la motoare

Posibilităţile de recuperare a căldurii evacuate, la potenţial ridicat de

temperatură (gaze de ardere) şi la potenţial coborât (apă de răcire) permit ca
motorul Diesel să poată fi folosit ca sursă de căldură pentru termoficare cu scop
intern, pentru încălzirea combustibilului sau pentru livrarea externă, la
combustibilii industriali sau la urbani de mărime limitată.
Recuperarea căldurii din gazele de ardere se poate face prin intercalarea în
conducta de eşapament, a unui schimbător de căldură. Schimbătorul cedează

142
căldură unui circuit de apă de încălzire. În cazul când schimbătorul produce apă
caldă, până la 90°C , se poate recupera din gazele de ardere o cantitate de 30-
35% din căldura evacuată, obţinându-se la eşapament temperaturi între
180 − 250°C . Dacă schimbătorul produce abur de 2 − 3 bar , cantitatea maximă de
căldură ce se poate recupera este de 40%.
Aparatul schimbător de căldură, de tipul cu ţevi drepte, trebuie să opună o
rezistenţă cât mai redusă a scurgerii gazelor întrucât ridicarea presiunii de
evacuare antrenează reducerea puterii motorului Diesel.
Un exemplu constructiv pentru apa caldă este arătat în figura 7.9.
Apă

Gaze

Fig. 7.9 Recuperator de căldură din gaze, pentru apa caldă

Recuperarea directă a căldurii din apa de răcire care este la o temperatură

coborâtă este posibilă numai în anumite cazuri, funcţie de consumator.
În figura 7.10 este arătată o schemă de recuperare complexă a căldurii.
Apa de răcire care iese din motor cu 70°C este încălzită de gazele de ardere la
90°C şi este trimisă la consumatorul de căldură sau ocazional la turnul de răcire
10.
Apa răcită la 40 − 50°C reintră în motor.
Pentru răcirea uleiului se foloseşte în acest caz un circuit separat de apă cu
temperatura mai coborâtă.
Bilanţul termic al recuperării căldurii este arătat în figura 7.11 unde 1 este
căldura transformată în lucrul mecanic, 2 căldura recuperată din apa de răcire, 3
căldura recuperată din gaze şi 4 cantitatea de căldură pierdută prin gaze, frecări
mecanice (răcire ulei) şi radiaţie.

143
 8 10
2 y

85oC
1 3
6 7

30-50oC 5

4
Fig 7.10. Schema instalaţiei de recuperare a căldurii de la un motor Diesel [4]: 1- motor
Diesel; 2- generator; 3- recuperator de căldură din gazele de ardere; 4- pompa de apă rece; 5-
rezervor de apă rece; 6- rezervor de apă caldă; 7- pompa de apă caldă; 8- consumator de
căldură; 9- încălzirea păcurii; 10- turn de răcire

80
3
60
2

40 79%

1
20

1/4 2/4 3/4 4/4 P

Fig. 7.11. Bilanţul recuperării căldurii în funcţie de sarcină [12]: 1- căldura transformată în
lucru mecanic; 2- recuperarea din apă de răcire; 3- recuperare din gazele de ardere;
4- pierderi

7.5.6. Fixarea motorului de fundaţie

Motorul va transmite forţele dinamice fundaţiei, aceasta fiind

dimensionată pentru ca ansamblul să funcţioneze cu vibraţii de amplitudini
admisibile şi să nu transmită vibraţii clădirilor şi instalaţiilor învecinate.
În acest scop, motoarele lente se fixează rigid prin buloane pe o fundaţie
de beton masiv care atenuează prin masa sa mare vibraţiile (fig 7.12).

144
 a)

b)
Fig. 7. 12. Fixarea motorului de fundaţii [4]: a) rezemare rigidă; b) rezemare elastică.

Fundaţia de beton se rezemă la rândul ei pe un strat elastic ( de exemplu

pluta) pentru a limita vibraţiile transmise solului, iar în cazul existenţei apei
subterane fundaţia se închide într-o cuvă etanşă din beton cu izolaţii centrifuge.
La motoarele rapide, este uzuală rezemarea elastică pe o ramă
intermediară, care sprijină pe fundaţie prin intermediul redresoarelor.

7.6. Dispoziţia motoarelor Diesel în centralele electrice

Clădirile centralelor cu motoare Diesel sunt mai simple decât cele

necesare pentru centralele termoelectrice cu abur fiind compuse dintr-o sală de
maşini cu planşeu de serviciu la cota terenului şi din corpul electric paralel cu
sala maşinilor.
Motoarele mari sunt dispuse de obicei cu axul perpendicular pe sală, ceea
ce realizează o separare în instalaţiile mecanice şi electrice.
În fig. 7.13 [4] se arată planul şi secţiunea clădirii principale la o CDE.

145
 8 4
Hmax 3
9 2
5 7 3 7
6 2 1
5
Fig. 7.13. Dispoziţia utilajului în clădirea principală a unei centrale electrice cu motor Diesel:
1- grup electrogen; 2- filtru de aer; 3- conducta de etanşare; 4- recuperatorul de căldură; 5-6 -
pompele de apă şi combustibil; 7- tabloul de comandă; 8- podul rulant;
9- rezervoarele de zi pentru combustibil şi ulei.

Filtrele de aer şi ţevile de eşapament sunt amplasate în exterior, pe

peretele longitudinal dinspre motor, ţevile de eşapament trebuind după
regulamentul de exploatare tehnică să depăşească cu 0,5 m nivelul acoperişului.
Rezervoarele de zi pentru ulei şi combustibil 9 sunt aşezate pe partea
interioară a aceluiaşi perete iar pompele de apă şi combustibil şi schimbătoarele
de căldură 5 şi 6 se găsesc în faţa fiecărui motor la cota de serviciu şi la subsol.
Dat fiind puterea redusă, comanda părţii mecanice şi electrice se poate
face direct din sală, de la tablourile de comandă 7. În alternativă, aceste panouri
de comandă pot fi concentrate într-o cameră de comandă electrică, în sala
rămânând numai elementele de măsură şi comandă ale părţii mecanice.
Podul rulant trebuie situat la o asemenea înălţime încât cârligul să poată
extrage pistonul şi biela deasupra cilindrului motorului.

146
 CAPITOLUL8
CENTRALE NUCLEAR - ELECTRICE, REACTOARE
NUCLEARE

8.1. Reacţiile neutronilor, fisiunea nucleului

Centralele nuclear-electrice folosesc ca sursa primară de energie, energia
degajată în reacţiile de fisiune nucleară care au loc în reactoare nucleare.
Aceasta energie se degajează în principal sub formă de căldură.
Fenomenul de fisiune nucleara este produs de acţiunea neutronilor asupra
nucleelor unor izotopi ai elementelor grele.
Materialele care conţin elementele fisionabile se numesc combustibili
nucleari.
Pentru condiţii iniţiale unice un neutron emis de o sursă externă poate să
producă următoarele fenomene de reacţie cu nuclee din jur:
a) nu întâlneşte nici un nucleu în volumul considerat pe care-l părăseşte
fiind pierdut;
b) întâlneşte un alt nucleu cu care intră în coliziune prin şoc elastic fără
pierdere de energie în ansamblu, dar transmiţând nucleului ciocnit parte din
energia sa;
c) penetrează nucleul întâlnit. În acest caz pot să apară următoarele
situaţii:
- izotopul astfel format este stabil, emiţând radiaţii γ . Neutronul
este capturat.
- izotopul format prin captura neutronului este radioactiv şi se
dezintegrează după un timp radiaţii α , β , γ .
- izotopul format se dislocă după un timp foarte scurt, prin:
- emisia unui neutron, nucleul revenind la stadiul iniţial, dar cu
pierdere energie cinetică, echivalentă unor radiaţii γ . Acesta este şocul inelastic.
- spargerea nucleului iniţial în două elemente de masă apropiată,
emiţând totodată particule α , β , γ şi mai mulţi neutroni. Aceasta este fisiunea
nucleară.
Posibilitatea ca una sau alta din reacţii să aibă loc este exprimată prin
noţiunea de secţiune eficace σ .

147
 Secţiunea eficace microscopică a reacţiei reprezintă probabilitatea că
reacţia să aibă loc şi este o mărime cu dimensiunea exprimându-se în "barn"
( 1barn = 10 −24 cm 2 ).
Secţiunea eficace este diferită de tipul reacţiei la care se referă: σ c - pentru
captură, σ se pentru şoc elastic, σ f - pentru fisiune şi σ si pentru şoc inelastic.
Se numeşte secţiune eficace macroscopică Σ mărimea:
Σ = Nσ [cm −1 ]
N fiind numărul de nuclei, respectiv atom în unitate de timp.
Când nucleul absoarbe un neutron, se formează un nucleu excitat, a cărui
energie este egală cu energia de legătură a nucleului, plus energia cinetică a
neutronului. Dacă această energie depăşeşte o anumită valoare, denumită
energie critică, are loc ruperea nucleului în doi nuclei cu masa mai mică
emiţându-se energie şi un număr de neutroni. Acesta este fenomenul de fisiune.
În cazul nucleului U 92235 fisiunea se produce ca urmare a capturii unui
neutron, se formează izotopul U 92236 , nestabil care după 10 −14 s se rupe în două
fragmente de fisiune cu degajare de neutroni şi energie.
Reacţia de fisiune a nucleului de U 92235 se poate scrie [4]:
92 U 235 + 0 n1 → U 92236* → F1 + F2 + γ 0 n1 + E f + radiatii α , β , γ
Numărul de neutroni emişi γ poate varia între 0 şi 6, cu o medie statistică
de 2-3. Aceşti neutroni se pot împărţii neutroni primiţi, care se eliberează 10 −14 s
după momentul fisiunii şi reprezintă 99% din totalul neutronilor de fisiune şi
neutroni întârziaţi, ce se eliberează din fragmentele de fisiune prin dezintegrarea
radioactivă în decurs de câteva ore de la fisiune.
Fragmentele de fisiune F1 şi F2 sunt izotopi instabili ai elementelor de la
mijlocul tabloului lui Mendeleev şi se dezintegrează emiţând la rândul lor
radiaţii β şi γ .
Energia eliberată la o fisiune este de ≈ 200MeV şi este repartizată în felul
următor:
¾ Energie cinetică a particulelor rezultate din fisiune..... 165 MeV ;
¾ Energie cinetică a neutronilor prompţi ..... 5 MeV ;
¾ Energia radiaţiei β ..... 7 MeV ;
¾ Energia radiaţiilor γ a produselor de fisiune..... 6 MeV ;
¾ Energia particulelor neutrino..... 10 MeV
Întrucât numărul de neutroni rezultaţi din fisiune este de 2-3, apare
posibilitatea practică de a întreţine în mod neîntrerupt şi constant reacţia de
fisiune, având o frecventă a fisiunilor cu intensitatea dorită.
În acest scop, pentru un interval de timp dat, numărul neutronilor care
dispar prin capturi şi scăpări, plus cel mai folosit efectiv de fisiuni, trebuie să fie
egalat cu cel care se produce.
Se defineşte factor de multiplicare raportul numărului de neutroni dintr-o
generaţie şi cea precedentă.

148
 În cazul unei mase infinite de material activ factorul de multiplicare se
notează cu K ∞ şi condiţia de întreţinere a reacţiei de fisiune (condiţia de
criticitate) este K ∞ = 1 .
În sistemele finite o parte din neutroni sunt pierduţi prin scăpări în
exterior. Notând probabilitatea de evitare a scăpării neutronilor din reactor cu P,
factorul de multiplicare efectiv va fi: K ef = K ∞ ⋅ P , iar condiţia de criticitate
K ef = 1.

8.2. Combustibili nucleari, folosirea lor

8.2.1. Materiale combustibile şi fertile

În combustibilii nucleari se găsesc un amestec atât de izotopi fisionabili

cât şi izotopi fertili.
Izotopii fisionabili sunt U 235 ,U 233 , Pu 239 , dintre care U 235 se găseşte în stare
naturală, iar U 233 şi Pu se produc în reactor din materiale fertile şi anume:
U 233 din Toriu ( Th232 ) şi Pu 239 din izotopul U 238 .
Următoarele materiale sunt folosite în reactoare drept combustibil nuclear:
- Uraniu natural, element cu numărul atomic 92 care este compus
din izotopul activ U 235 în proporţie de 0,71% şi izotopul fertil U 238 în rest.
- Uraniu îmbogăţit este material rezultat din îmbogăţirea uraniului
natural, în izotopul U 235 .
Gradul optim de îmbogăţire este definit atât de considerente economice
cât şi de considerente privind bilanţul de neutroni, depăşind în cazul reactoarelor
energetice 1,5-4%.
Îmbogăţirea uraniului are loc în instalaţii de separare izotopică prin
difuzie gazoasă sau prin centrifugare. Pentru separarea izotopică, uraniul trebuie
să se găsească sub formă de fluorură de uraniu ( UF6 ) care este o sare în stare
gazoasă. Costul uraniului îmbogăţit este mult mai ridicat decât a celui natural iar
instalaţiile de îmbogăţire sunt realizate în prezent numai în ţări puternic
industrializate din lume.
În reactor, uraniul se foloseşte în stare metalică, sub formă de oxid de
uraniu ( UO2 ) sau de carbură de uraniu ( UC ).
Materialul combustibil are forma unor bare cilindrice, ţevi sau plăci plane,
în cazul uraniului metalic şi formă de pastile cilindrice de dimensiuni reduse în
cazul UO2 şi UC .
Temperatura maximă admisă în cazul uraniului metalic este de 622°C ,
deoarece la această temperatură are loc o schimbare de stare cristalină cu
mărime de volum.
De menţionat de asemenea este că acţiunea radiaţiilor, uraniul metalic se
umflă.

149
 Bioxidul şi carbura de uraniu pot atinge temperaturi de lucru mai ridicate,
deoarece au o structură stabilă şi un punct de topire de 2 760°C pentru UO2 şi
2 314°C pentru UC . Conductivitatea termică a acestor materiale este mult mai
mică, ceea ce determină diferenţa importantă de temperatura în interiorul
pastilei.
În figura 8.1 este arătată variaţia temperaturii într-un element cilindric de
combustibil.

Temp oC

tmax bară U
tmax teacă

tmed racire

Fig. 8.1 Variaţia temperaturii într-un element combustibil

Plutoniul. Plutoniul poate fi folosit după extragere prin separare chimică

din elemente combustibile iradiante.
Temperatura de topire a plutoniului este de 640°C , iar metalul se oxidează
în prezenţa oxigenului, devenind inflamabil peste 450°C . Din aceste motive
plutoniul este folosit numai sub formă de oxid sau de carbură, care au
temperaturi de topire de 2 240°C şi 1850°C . Oxidul sau carbura de plutoniu sunt
de obicei amestecate cu oxid sau carbură de uraniu.
Thoriul. Thoriul este întrebuinţat ca material fertil în amestecul cu uraniu,
sub formă de metal sau oxid ( ThO 2 ). Ca metal, are proprietăţi mecanice de
prelucrare bune, şi se topeşte la 1690°C .
În reactor combustibilul este introdus sub forma unor elemente de
combustibil sau ansambluri de elemente de combustibil.
În elementul de combustibil materialele combustibile trebuiesc protejate
etanş cu ajutorul unor teci din materiale denumite de acoperire care au
următoarele roluri:

150
- să excludă reacţiile chimice ale combustibilului cu agentul de răcire sau
moderatorul;
- să reţină în interiorul lor produse de fisiune;
- să realizeze o piesă care să asigure circulaţia agentului de răcire şi transmisia
activă de căldură spre aceasta şi totodată să permită manipularea ei, respectiv
introducerea şi extragerea din reactor.

8.2.2. Echivalentul energetic al combustibilului nuclear

Energia eliberată în urma unei fisiuni corespunde unui lucru mecanic de

200 MeV = 3,2 ⋅ 10 −11 [ J ] [4].
În cazul când toţi nucleii din masa combustibilului nuclear ar fi fisionabili
( U 235 ), ţinând cont că un kilogram forţa de U are 25,6 ⋅ 10 23 nuclei, energia
eliberată ar fi:
E 0 = 25 ⋅ 10 23 ⋅ 3,2 ⋅ 10 −11 = 82 ⋅ 1012 [ J ] sau 22,75 ⋅ 10 6 [kWh] .
Fisionarea unei asemenea cantităţi de material poate produce un debit de
căldură echivalent unei puteri termice de 1 kW timp de 22,75 ⋅ 10 6 ore.
Echivalentul în combustibil convenţional a căldurii degajate de 1 kg de
nuclei fisionabili este de:
860
C 0 = 22,75 ⋅ 10 6 = 2 800 000 kg
7000
1
Echivalentul uraniului natural, cu conţinut U 235 , fără a ţine seama de
140
efectul de regenerare este în consecinţă:
C r = 20 000 kg combustibil convenţional.
După o primă folosire în reactor, ţinând cont de masa critică necesară
reacţiei, elementul combustibil uzat care se scoate din miezul activ conţine încă
U 235 , în proporţie sărăcită şi în plus o cotă de plutoniu obţinut prin regenerare.
Dacă se consideră că la trecerea prin reactor a combustibilului, se
consumă jumătate din cantitatea iniţială de material fisionabil, echivalentul în
combustibil convenţional a unui kilogram de U natural , după o folosire este de:
C l = 10000 kg combustibil convenţional.
Se numeşte grad de ardere cantitatea de căldură degajată de unitatea de
greutate de combustibil în reactorul nuclear.
Convenţional, pentru măsurarea gradului de ardere este adoptată unitatea
de megawaţi zile pe tonă:
1 MWd = 86,4 ⋅ 10 6 kJ = 24 ⋅ 10 3 kWh = 20,64 Gcal
Gradul de ardere al combustibilului depinde de tipul reactorului nuclear şi
de gradul de îmbogăţire în U 235 .
În tabelul 8.1 sunt date exemple de grade pentru diferite reactoare.

151
 Tabelul 8.1
Gradul de ardere al combustibilului nuclear [12]
Tipul reactorului Combustibil folosit Gradul de ardere
BWR U îmbogăţit cu 2-2,7% 20000-27500MWd/t
PWR U îmbogăţit cu 2-3,15% 20000-31500MWd/t
GCR U natural 7000-9000MWd/t
PHWR U natural 4000-4500MWd/t
AGR U îmbogăţit cu 1,5% 10000MWd/t
OMR agent organic U îmbogăţit 5000-10000MWd/t

8.2.3. Cicluri de combustibil

Se numeşte ciclu de combustibil ansamblul operaţiilor şi fazelor care au
loc de la producerea materialului fisionabil şi terminând cu depozitarea
deşeurilor radioactive.
Fazele unui ciclu de combustibil nuclear sunt mult mai complexe şi se
întind pe o perioadă mai lungă de timp decât a ciclului de combustibil clasic,
constituit numai din operaţiile de extracţie, transport şi ardere în cazan.
Din punct de vedere energetic, în paralel cu realizarea centralelor nucleare
propriu zise este necesar să se analizeze ansamblul efortului tehnic şi economic
necesar pentru realizarea tuturor fazelor.
Durata unui ciclu de combustibil se întinde pe mai mulţi ani.
În toate cazurile prima încărcătură de combustibil a reactorului trebuie
stocată înainte de darea lui în exploatare şi ea este înlocuită treptat.
Combustibilul nuclear face deci parte, cel puţin parţial din investiţia unei
centrale nucleare, spre deosebire de cazul centralelor clasice unde el este în
exclusivitate o cheltuială de exploatare.
Ciclul de combustibil poate fi repetat, iar înlănţuirea unor cicluri de
combustibil pentru mai multe centrale nucleare poate constitui în ansamblu un
program nuclear realizând condiţii optime de economie de uraniu pentru creşteri
de putere date.

152
 Extracţie
minereu
Faza M
Concentrare şi extragere minieră
reparare U3O8 şi concentrare

Conversie
U3O8-UF6

Îmbogăţirea
UF6 cu izotop U235
Faza I
îmbogăţire
Reconversie
UF6-UO2

Fabricare elem.
combustibile

Transport şi stocare la Faza F

centrală fabricare

Producere energie Faza S

stocare şi pregătire
Reciclare Pu

Faza E
Calmare comb. iradiat

Reprocesare cu extragere
U şi Pu sub forma NO3U
şi NO3Pu Conversie
NO3U-UF6

Conversie NO3U şi Pu
În UO2 şi PuO3 Faza R
calmare reprocesare
Recuperare şi vanzare reciclare
Pu şi U

Tratare deşeuri
radioactive

Fig. 8.2 Ciclul de combustibil cu uraniu îmbogăţit [4]

153
 Dezvoltarea centralelor nuclear electrice se desfăşoară în principiu unui
program de lungă durată în trei etape [12]:

Tipul CNE Caracteristica etapei

Etapa I CNE cu reactoare Consum important de
termice, cu uraniu combustibil natural sau
îmbogăţit, cu sau fără îmbogăţit
reciclare a
combustibilului
Etapa II CNE cu reactoare Consumul de combustibil
termice cu grad mare de se menţine crescut cu
reproducere stocul de Pu
Etapa III CNE cu reactoare Consumul de combustibil
reproducătoare rapide natural scade
proporţional, stocul de
Pu scade, se foloseşte
intens reciclarea şi
regenerarea

8.3. Reactoare nucleare

8.3.1. Clasificarea reactoarelor nucleare

Clasificarea reactoarelor nucleare foloseşte pentru caracterizarea lor mai

multe criterii şi anume:
a) În funcţie de nivelul energiei neutronilor.
- Reactoare termice, în care energia cinetică a neutronilor este
coborâtă de moderator la nivelul necesar pentru a avea secţiunea de
absorbţie maximă a materialului fisionabil.
- Reactoare rapide, lucrând fără moderator, cu energia neutronilor la
nivelul de producere.
b) În funcţie de organizarea zonei active:
- Reactoare eterogene, la care combustibilul formează o reţea
geometrică spaţială distinctă de moderator şi agentul de răcire.
- Reactoare omogene, în care combustibilul se afla în amestec, în
dispersie fină sau în soluţie cu moderatorul, formând împreună o masă
omogenă.
Pentru unităţile de putere mare, necesare energeticii nucleare s-au
dezvoltat în special reactoare eterogene.
c) După felul combustibilului folosit:
- reactoare cu uraniu natural;
- reactoare cu combustibil îmbogăţit.

154
 Pentru ca să se atingă stadiul critic la reactoarele eterogene cu uraniu
natural, soluţiile pentru moderator şi mediu de răcire sunt limitate la materialele
cu cel mai redus consum de neutroni şi anume practic la moderator: grafit sau
apă grea; mediu de răcire: CO2 , H 2 sau apă grea.

8.3.2. Materiale nucleare

Sub denumirea de materiale nucleare se înţeleg următoarele categorii de

materiale care intră în componenţa reactoarelor nucleare:
- Materiale moderatoare şi reflectoare de neutroni;
- Agenţi de răcire;
- Materiale absorbite de neutroni, necesare reglajului;
- Materiale de structura şi teaca a reactorului, pentru elementele de
combustibil;
- Materialele de protecţie.
Materialele moderatoare şi reflectoare. În reactoarele cu neutroni termici
moderatorul încetineşte neutronii rapizi, transformându-i în neutroni termici.
Acest proces trebuie să se realizeze cu pierderi minime de neutroni şi în volum
minim.
Pentru aceasta, materialelor moderatoare le sunt impuse următoarele
cerinţe: masa atomică mică, secţiune de împrăştiere mare, secţiune de absorbţie
a neutronilor termici mică, să asigure o mare pierdere de energie neutronilor la
fiecare ciocnire.
Materialele folosite curent ca moderatori sunt: apa, apa grea, grafitul şi în
mod experimentabil beriliul, oxidul de beriliu, compuşi organici.
Proprietăţile principalelor materiale moderatoare sunt prezentate în tabelul
8.2 [4].
Tabelul 8.2.
Moderator Masa Greutatea Numărul Secţiunea de
atomică specifică de nuclee absorbţie
o 3
(moleculară) (la 20 C) în cm barn cm-1
g/cm3 N10-24
Apa grea 20,0 1,10 0,0333 0,92 ⋅ 10-3 0,0305
Grafitul 12,01 1,65 0,0827 3,2 ⋅ 10 -3
0,374
Beriliu 9,01 1,89 0,1237 10 ⋅ 10 -3
1,24
Apa 18,0 1,00 0,0335 0,66 ⋅ 10 -1
22
naturală

Agenţi de răcire. Agenţii de răcire folosiţi în reactoarele nucleare trebuie

sa îndeplinească o serie importantă de cerinţe. Unele din acestea nu sunt legate
în mod special de instalaţiile nucleare, ci sunt cerinţe generale pentru oricare
agent de răcire.

155
 - Căldura specifică, conductivitatea termică şi coeficienţi de convecţie
mari.
- Vâscozitate mică, pentru a se asigura un consum de energie pentru
pompare redus.
- Temperatura de fierbere ridicată şi temperatura de topire coborâtă.
- Compatibilitatea fizică şi chimică cu materiale de construcţii.
- Neinflamabilitatea şi preţ coborât.
Principalele cerinţe pentru agenţi termici, specifice tehnicii nucleare sunt:
secţiunea de absorbţie a neutronilor mică, stabilirea sub acţiunea radiaţiilor ( să
nu se descompună sau să polimerizeze sub acţiunea radiaţiilor), radioactivitatea
indusă scăzută.
Drept agenţi de răcire în reactoarele nucleare se folosesc lichide şi gaze.
Nu toţi agenţii termici cunoscuţi îndeplinesc în întregime cerinţele de mai sus.
La proiectarea instalaţiilor nucleare alegerea agentului de răcire se face luându-
se în consecinţă toate proprietăţile acestuia atât pozitive cât şi negative.
Materialele folosite ca agenţi de răcire în reactoarele nucleare sunt: apa
nucleară, apa grea, metale lichide ( sodiu, potasiu, aliajul sodiu-potasiu,
bismutul, plumbul), lichide organice, săruri topite, CO2 , He , azot, aer, abur.
Materiale absorbante de neutroni. Reglarea reactoarelor cu neutroni
termici se face de obicei prin modificarea cantităţii de substanţe absorbante de
neutroni introduse în zona activă.
Principala cerinţă pentru aceste materiale este valoarea ridicată a secţiunii
de absorbţie a neutronilor termici.
Aceste materiale trebuie să aibă de asemenea rezistenţă ridicată, stabilitate
chimică, termică şi la radiaţii.
Materialele absorbante de neutroniu se introduc în zona activă sub formă
de bare sau benzi, însă se pot utiliza şi sub formă de soluţii injectate în
moderator, în cazul reactoarelor cu apă ( soluţii cu bor).
În componenţa lor intră elemente cu secţiune de absorbţie mare a
neutronilor: bor, cadmiu, hafmiu, indiu, argint şi samoriu.
Cele mai răspândite bare de reglaj sunt cele în care este folosit ca material
absorbant borul. Barele se execută din oţel care conţine 3% bor, 18% crom, 12-
15% nichel.
Curent sunt folosite şi bare de reglaj din aliaje de oţel cu argint, indiu şi
cadmiu.
Materiale de structură şi de teacă. Materialele folosite pentru structura
zonei active a reactorului şi pentru teaca elementelor de combustibil trebuie sa
aibă secţiunea de absorbţie a neutronilor mică, să fie rezistente la eroziune şi
coroziune şi să fie stabile în condiţiile iradierii. Secţiuni de absorbţie a
neutronilor mici au aliaje pe bază de aluminiu, beriliu, magneziu (Magnox),
zirconiu (Zircabog); se pot de asemenea utiliza şi unele materiale ceramice,
grafitul, precum şi oţelul inoxidabil.

156
 În tabelele 8.3 şi 8.4 [4] sunt date compatibilităţile între materialele de
teacă şi combustibil şi agentul de răcire.
În zona activă a reactoarelor termice energetice, cu uraniu natural şi
temperaturi sub 300°C se pot folosi Al, Zn, Be, Mg şi aliajele lor. Oţelurile
inoxidabile, având secţiuni de absorbţie a neutronilor ridicată se folosesc ca
materiale de teacă numai în reactoarele cu uraniu îmbogăţit sau în reactoarele
rapide. Ele sunt de asemenea folosite ca materiale pentru construcţia părţii
exterioare a zonei active.
Materiale de protecţie. Protecţia termică şi biologică ce înconjoară orice
reactor nuclear are scopul de a reţine neutronii şi radiaţiile emise în afară şi
nivelul radiaţiilor în zona de exploatare a clădirii reactorului. Ea se realizează
din două materiale cu proprietăţi de moderarea neutronilor, de reţinerea
radiaţiilor şi de izolare termică cum sunt: apa, betonul cu adaosuri de materiale
grele sau metalice, fierul, plumbul.

Tabelul 8.3
Combustibil Al Mg Zr Nb Be Oţel inox
Teaca
Umetalic Activ 700oC compatibil până la temperaturi de
peste 600oC 1200oC 600oC 550 oC
300oC
UO2 Reacţie 500oC reacţionează la
slabă la 700- 1000 oC 600 oC 1000 oC
500oC 800oC
UC Reacţie la - Reacţie Compatibil pană la
500oC la 500 C o
600 oC 1000 oC
600 oC
Th Compatibil până la 900 oC 800 oC - Reacţie
500 oC 400 la 600 oC
o
C

Tabelul 8.4
Mediul de Grafit Aliaje Al Aliaje Mg Aliaje Zr Aliaje oţel
răcire inoxidabil
Teaca
Apă uşoară Nu apare Compatibil Incompatibil Compatibil Compatibil
H2O situaţia până la coroziune până la
o
Apă grea 240 C rapidă temperaturi
D2O abur 700oC
Heliu He Compatibil Nu corespund domeniului Compatibil Compatibil
t<800oC de temperatură pentru care
se foloseşte He

157
 Compatibil Compatibil la temperaturi <450oC <816oC
t<700oC <400oC
<450oC
Aliaj Na-K Compatibil Incompatibil, se corodează Compatibil
50%-50%
Lichid Compatibil Compatibil Incompatibil Compatibil Compatibil
organic dar se
(difenil) combinare corodează
neoportună

8.3.3. Tipuri de reactoare energetice folosite

În funcţie de posibilităţile de folosire a diferitelor materiale pentru părţile

constructive ale reactorului nuclear, s-au dezvoltat tipurile de reactoare de mare
putere pentru centralele nuclear-electrice. Codificarea acestora, admisă
generalizat în tehnica nucleară, se face prin litere.
În actuala fază de dezvoltare a tehnicii cel mai mare număr de centrale
nucleare este realizat cu reactoare cu apă uşoară LWR, care sunt folosite la
nivelul anului 1972 la peste 60% din numărul unităţilor în funcţiune şi la peste
80% din cele în construcţie. O aplicare statistică mai limitată o au reactoarele cu
apă grea HWR dezvoltate în principal în Canada. Reactoarele răcite cu gaze, de
tipul GCR, reprezintă o soluţie tehnică depăşită, ele fiind urmate de reactoarele
avansate răcite cu gaze (AGR) care se dezvoltă în continuare în Anglia.

8.3.4. Alcătuirea constructivă a reactorului nuclear

Reactorul este construit dintr-un vas de presiune etanş în interiorul căruia

se află zona activă.
Vasul de presiune poate fi realizat din oţel sau din beton precomprimat.
Vasul de oţel este o construcţie sudată din tole groase de obicei de formă
cilindrică cu funduri hemisferice sau eliptice. Capacul vasului este demontabil şi
se găseşte fixat de corp prin flanşa cu buloane. Această soluţie este folosită în
special la reactoarele răcite cu apă.
În fig. 8.3 sunt arătate comparativ vase de presiune ale reactoarelor
nucleare, cu datele lor principale.
Dimensiunile reactoarelor cu uraniu îmbogăţit sunt simţitor mai mici
decât dimensiunile celor cu uraniu natural.
În fig. 8.4 este arătată secţiunea într-un reactor răcit cu apă sub presiune
(FWR). Vasul metalic 1 cu capacul demontabil 2 permite înlocuirea barelor
numai cu reactorul oprit.

158
 BWR PWR PHWR OMR GCR

Tipul MWe BWR PWR PHWR OMR GCR

Puterea 806 1300 340 K65 286
Diametrul interior mm 5580 5000 5340 4260 20420
Înălţimea mm 20700 13200 12200 15150 -
Greutatea t 560 490 470 141 850
Presiunea de calcul bar 87 180 150 20 14

Fig. 8.3 Vase de presiune pentru reactoarele nucleare

Casetele cu elemente combustibile sunt introduse în spaţiul rezervat zonei

active 3 sprijinindu-se pe un fund perforat prin care apa care serveşte pentru
răcire şi moderare parcurge spaţiul din jurul elementelor de jos în sus.
Barele de reglare 4 sunt introduse prin găurile din capacul reactorului,
fiind conduse printr-un dispozitiv de ghidare în zona activă.
Fluidul de răcire intră în vas prin spaţiul inelar din jurul zonei active şi
părăseşte reactorul prin legăturile de conducte făcute în spaţiul central. Vasul
metalic este înconjurat de ecranul de protecţie contra radiaţiilor 6.
Vasul sub presiune poate fi înlocuit cu ţevi sub presiune.
Această soluţie se poate aplica la reactoarele moderate cu apă grea şi
răcite cu apă grea sau cu gaze.
Vasele de beton precomprimat se întrebuinţează la reactoarele cu diametre
mari a zonei active. Aceste vase sunt aplicate în prezent la reactoarele de răcire
cu gaze şi pentru puteri foarte mari, există perspectiva folosirii lor şi la reactoare
răcite cu apă grea.

159
 7 6

1 2

4
4

5 5

D2O 8 3 8
D2O

Fig. 8.4 Secţiune într-un reactor răcit cu apă sub presiune: cu ţevi sub presiune (PHWR); 1-
ţevi sub presiune; 2-elemente de combustibil; 3-vasul moderatorului; 4-capete de fixare a
maşinii de încărcare; 5-colectoare ale agentului de răcire 6- bare de reglaj; 7-vas de
expansiune; 8-legaturi pentru răcirea moderatorului; 1 vasul de presiune; 2- manta interioara
de dirijare a circulaţiei apei; 3- elemente de combustibil; 4-placă de susţinere a miezului
reactorului; 5- suporţi; 6-capacul vasului de presiune; 7- buloane; 8- dispozitive de ghidaj
pentru barele de reglaj; 9- bara de reglaj

Vasul de presiune din beton poate avea racorduri pentru un sistem de

răcire exterior sau poate conţine în interiorul său şi circuitul de răcire şi
schimbătoare de căldura. În acest caz reactorul se numeşte de tip integrat.
Vasul din beton 1, îndeplineşte toate funcţiile de:
- preluare a eforturilor datorate presiunii;
- etanşarea volumului interior;
- ecran de protecţie împotriva radiaţiei.

160
 8.4. Schemele termice ale centralelor nuclear electrice
8.4.1. Generalităţi
Schemele termice ale centralelor nuclear-electrice pot fi:
- cu un singur circuit, sau scheme directe, în care fluidul de răcire
constituie fluidul de lucru în circuitul termic;
- cu doua circuite sau 3 circuite, în care căldura agentului de răcire se
transmite prin schimbătoare de căldură de suprafaţa unui fluid intermediar sau
fluidului de lucru.
La schemele cu mai multe circuite nivelul de temperatură al sursei calde
în ciclul termodinamic este mai scăzut din cauza căderii de temperatură în
schimbătoarele de căldură. Datorită marii varietăţi de tipuri de reactoare
nucleare, schemele termice ale CNE sunt mult mai diferenţiate între ele decât
cele de la centralele termoelectrice clasice.
8.4.2. Scheme termice cu abur
Scheme termice cu un circuit. Schemele termice cu abur cu un singur
circuit presupun că reactorul produce direct abur saturat, prin vaporizarea
agentului de răcire (reactoare BWR) [12].
În mod obişnuit reactorul produce abur saturat uscat.
Presiunea ciclului este de 69 − 71bar corespunzătoare nivelului de
temperatură dictată de condiţiile nucleare, şi de compatibilitatea materialelor
folosite. Schema cu un singur circuit este arătată în figura 8.5.
1
2 3
5 6

11

8
10

9 7
Fig. 8.5 Schema termică cu un singur circuit [12]: 1- reactor; 2- turbina de înaltă presiune; 4-
generator; 5- separator mecanic de picături; 6- uscător de abur; 7- preîncălzitoare de suprafaţă;
8- pompa de alimentare; 9-degazor; 10- tratarea condensatului; 11-pompa de circulaţie în
reactor.

161
 Destinderea din turbina are loc sub curba de saturaţie şi aburul poate
atinge umidităţi nepermise, motiv pentru care este necesară uscarea şi
supraîncălzirea intermediară. Acestea se obţin prin separarea mecanică a
picăturilor de apă şi prin reîncălzirea aburului în schimbătorul de căldură cu abur
viu ( supraîncălzire cu abur).
Schema cu un circuit se poate folosi şi abur supraîncălzit înainte de
intrarea în turbine, în următoarele moduri:
- prin supraîncălzire în reactorul nuclear, cu ajutorul unei zone construite în
mod special;
- prin supraîncălzire cu combustibil clasic, într-un cazan supraîncălzitor.
Schema cu un circuit, deşi simplă, ridică permanent probleme nivelului de
activitate din circuitul termic şi impune ca întreg circuitul de conducte inclusiv
turbina ( în întregime sau cel puţin corpul de înaltă presiune) să fie inclusă în
ecranul biologic, lucru care îngreunează exploatarea curentă şi reparaţiile.
Pentru a menţine nivelul de activitate coborât, nivelul de săruri al apei din
circuit trebuie sa fie redus, şi aceasta necesită tratarea permanentă a
condensatului principal.
Până în prezent reactorul BWR este o soluţie tehnică aplicată la un număr
mare de centrale electrice nucleare cu puteri electrice până la 1100 MWe , şi cu
posibilitatea chiar de a atinge 1500 MWe .
Scheme termice cu mai multe circuite. La schemele termice cu două
circuite, reactorul poate avea agenţi de răcire diferiţi: apă, apa grea, gaze sau
lichide organice. Schimbătorul de căldură, denumit generator de abur este
elementul care desparte centrala nucleară în două:
- partea nucleară (sistemul nuclear) , având nivele de radiaţii ridicate, ceea
ce presupune o protecţie biologică a instalaţiilor care nu sunt accesibile în
exploatare;
- partea convenţională, compusă din circuitul termic secundar abur apă,
lipsit de pericol şi radiaţii.
Nivelul de presiune şi temperatura în circuitul secundar depinde de tipul
reactorului şi de agentul de răcire primar.
În cazul agentului de răcire lichid, apă (PWR) sau apă grea (PHWR),
temperatura din reactor este limitată la valori de 290 − 323°C , iar lichidele
organice la 330° .
Întrucât apă din circuitul primar trebuie să iasă din reactor în faza lichidă,
temperatura teoretică maximă posibilă este temperatura punctului critic ( 375°C
la H 2 O şi 376°C la D2 O ). Presiunea apei în reactor trebuie sa fie superioră
presiunii de saturaţie la temperatura maximă şi este limitată constructiv de
posibilitatea realizării vasului de presiune la valori de 120 − 150 bar pentru H 2 O şi
D2 O .

162
 Încălzirea apei în reactor se face la 15-30 grd, valoarea redusă fiind
impusă de condiţii nucleare ( uniformitatea puterii de moderare şi a condiţiilor
de schimb de căldură).
Circulaţia apei în circuitul primar este asigurată de pompele 3, iar nivelul
de presiune cu ajutorul unui rezervor tampon, cu pernă de abur, căruia i se
reglează temperatura prin încălzire electrică sau prin răcire cu apă 5 (Fig. 8.6).
Schema termică a două circuite pentru reactoare PWR este arătată în
figura 8.6.
Circuitul secundar este de abur saturat, cu presiuni de 38 − 50 bar ,
determinată de nivelul de temperatură din generatorul de abur.

5
2 4
t1

t2 tal

Fig. 8.6 Schema termică cu două circuite [4]: 1-reactor; 2- generator de abur; 3-pompă sau
suflantă; 4-circuitul secundar; 5- vas de menţinere a presiunii şi circuitul primar.

Diagrama t-Q, care reprezintă condiţiile de schimb de căldură în

generatorul de abur este arătată în fig. 8.7.

163
 t1(309oC)
o
tC

o
ts(262oC)
t1(282 C) p = 50bar
tal

Q
economiz vaporizare

Fig. 8.7 Diagrama t-Q a schimbului de căldură într-un generator de abur saturat [4]

Se poate urmării că mărind temperatura de alimentare a apei, se obţine ca

rezultat o uşoară coborâre a temperaturii aburului saturat şi deci a presiunii
ciclului.
La aceste scheme termice este raţional să se aplice o preîncălzire avansată
a apei.
Folosirea schemei cu abur saturat impune ca şi la schema cu un circuit
uscarea aburului în turbina prin separator mecanic şi reîncălzire cu abur viu.
Ca şi în cazul circuitului termic direct, la schema cu dublu circuit se poate
aplica circuitului secundar supraîncălzirea nucleară sau cu combustibil clasic.
Centralele nuclear electrice cu reactoare cu apă sub presiune formează în
prezent în toată lumea obiectul celor mai numeroase realizări practice, cu puteri
electrice până la 1230 MWe , iar la cele cu apă grea, PHWR, 750 MWe . Toate
instalaţiile actuale sunt cu abur saturat.
În cazul agentului de răcire gazos, circuitul primar al reactorului are
diferenţe mari de temperatură între intrare şi ieşire ( 150-250 grd cu GCR şi 300-
350 grd la AGR), deoarece caracteristicile moderatorului ( grafit) sunt puţin
influenţate de temperatură.

164
 t1 = 538oC p1=160bar
2
t’1 = 538oC p’1=160bar
3

650 MW
2
4
6
5

tal = 137oC

Fig. 8.8 Ciclul cu supraîncălzire intermediară pentru reactor tip AGR [4]: 1- reactor, 2-
generator de abur; 3- supraîncălzitor intermediar; 4- turbină; 5-suflantă; 6- turbina de
antrenare a suflantei

Temperatura maximă a gazului de răcire este mai ridicată decât la

reactoarele răcite cu apă şi permite dezvoltarea unui circuit termic similar cu cel
de la centralele termoelectrice convenţionale. La reactoarele AGR şi HTGR
ciclul poate fi cu supraîncălzire intermediară, după cum se arată în fig. 8.9.
Pentru o mai bună folosire a nivelelor de temperatură, s-au folosit şi
scheme cu două presiuni la intrarea în turbină.
Schemele termice cu trei circuite se aplică pentru reactoarele cu neutroni
rapizi la care se foloseşte ca agent termic în reactor un metal în stare lichidă (
sodiu sau amestecul sodiu-potasiu).
Metalul lichid are foarte bune proprietăţi de transmitere a căldurii dar
devine puternic radioactiv şi necesită în consecinţă un circuit intermediar pentru
ca să asigure ca circuitul abur-apă rămâne neactiv.
În fig. 8.9 este arătată schema cu trei circuite aplicată unui reactor răcit cu
Na topit.

165
 1
t2
t’2

4 4

Fig. 8.9 Schema cu trei circuite aplicabilă unui reactor, reproducător rapid, răcit cu Na topit
[4]: 1- reactor; 2- schimbător de căldură pentru metale topite; 3- generator de abur; 4- pompe
pentru metale topite

8.4.3. Scheme cu turbine cu gaze

Folosirea schemelor cu turbine cu gaze este condiţionată de construirea
reactoarelor cu temperaturi foarte înalte (HTGR).
Schemele termice cu turbine cu gaze pot fi realizate cu circuit unic
deoarece reactorul de tipul cu temperatură înaltă este răcit cu gaze inerte (He).
Ciclul turbinei cu gaze cu He cuprinde un număr de trei trepte de comprimare şi
o destindere unică. Acest ciclu este caracterizat de două elemente:
- randament ridicat;
- compactitatea maşinii rotative ( poate fi introdusă până la puteri de
1000 MW ).
Întrucât gazul în circuit devine activ prin prezenţa produselor de fisiune,
întregul circuit termic trebuie sa fie protejat cu un ecran biologic.

8.4.4. Aplicarea termoficării din centralele nuclear-electrice

Schemele termice ale CNE pot fi adaptate şi pentru livrarea de căldură sau
pentru termoficare. Cantităţile mari de căldură care pot da în asemenea instalaţii
fac ca ideea sa prezinte interes economic atât pentru termoficarea urbană cât şi
pentru desalinizarea apei de mare în zone lipsite de combustibil clasic.
Agentul termic pentru consumatori poate primi căldură în unul din
următoarele moduri:

166
 1. de la schimbătorul de căldură al circuitului primar, echivalent situaţiei
unei centrale termice cu combustibil clasic.
În acest caz reactorul poate funcţiona la nivele mai coborâte de
temperatură.
2. de la prizele sau contrapresiunea turbinei CNE, asemănător cu schema
folosită la centralele nucleare cu combustibil clasic.
În acest caz, se poate folosi însă o anumită schemă cu două circuite pentru
a exclude nivelele mărite de activitate în apă fierbinte sau aburul trimis
consumatorilor.
3. de la răcitoarele turbinei cu gaze în circuit închis.
În acest caz stă la dispoziţie o cantitate importantă de căldură la un nivel
de temperatură depăşind 200°C .

8.5. Funcţionarea reactoarelor şi reglajul lor [6]

Reglajul reactoarelor se face prin absorbţie de neutroni.
Timpul după care se succed generaţiile de neutroni în reactorul nuclear
este de ordinul 10 −3 ,10 −4 secunde, ceea ce înseamnă că la depăşirea factorului de
multiplicare peste valoarea cu o anumită limită puterea reactorului să crească
1
exponenţial, de exemplu de 20000 ori în secunde.
10
Dacă mărimea factorului de multiplicare efectiv K ef este mai mic decât
1,0075, adică inferior cotei emisiei de neutroni întârziaţi, reactorul poate fi
controlat deoarece accelerarea reacţiei se petrece lent, ca şi cum viaţa medie a
neutronilor ar fi un minut. Apare deci posibilitatea de a interveni la timp, cu un
sistem de reglaj care să acţioneze prin absorbţie de neutroni.
Definind reactivitatea mărimea K ef − 1 , aceasta va fi zero la funcţionarea
în putere constantă, va fi mai mare decât unitatea de pornire şi la creşteri de
sarcină şi negativă în cursul opririi. Când miezul reactorului este nou, el trebuie
să dispună de un nivel de reactivitate suplimentara (rezerva de reactivitate) care
iniţial va fi absorbită de sistemul de control. În timpul sistemului de control îşi
va reduce acţiunea treptat pe măsura uzării combustibilului nuclear.
Când reactivitatea rămâne zero, combustibilul nemaifiind suficient de
bogat pentru a menţine reactorul critic, urmează să se facă reînnoirea lui, care se
poate executa în următoarele moduri:
- prin oprirea reactorului, descărcarea combustibilului uzat şi înlocuirea cu
elemente noi. Acest gen de schimbătoare a combustibilului are loc la reactoarele
cu uraniu îmbogăţit, cu o cantitate redusă de combustibil în miez;
- prin înlocuirea continuă şi treptată a combustibilului sub sarcină,
operaţie care se execută la reactoarele cu uraniu natural, având o masa critică
mult mai mare şi o cantitate mult mai mare de combustibil de înlocuit.
Reglajul reactoarelor se poate face folosind următoarele moduri de
absorbţie controlată a neutronilor;

167
 - cu bare de materiale absorbante solide;
- cu lichide absorbante introduse în anumite volume izolante din reactor;
- cu lichide absorbante amestecate în moderator sau în mediul de răcire.
Controlul reactivităţii are trei funcţiuni:
- de a funcţiona sistematic iniţial de reactivitate;
- de reglaj în exploatare;
- de siguranţă ( oprirea reactorului în caz de avarie).
Importanţa pentru reactivitatea miezului este cantitatea de Xenon
existentă în reactor, a cărei secţiune de absorbţie este de 3,5 ⋅ 10 6 barn . Xenonul
rezultă din dezintegrarea produsului de fisiune teluriu care trece în iod şi acesta
cu un timp de înjumătăţire de 6 ore în xenon.
Xenonul apare cu întârziere faţă de fisiune, şi este la timpul sau distrus
prin absorbţie de neutroni termici sau prin dezintegrare radioactivă naturală
(timp de înjumătăţire 9 ore).
La putere constantă, se creează o concentraţie de Xenon de echilibru.
La o reducere de putere sau la oprire, fluxul de neutroni micşorându-se
xenonul nu mai este distrus în egală măsură prin absorbţie de neutroni. El este
încă produs în continuare prin dezintegrarea iodului înmagazinat şi cantitatea de
Xe135 se măreşte temporar şi producând un fenomen de otrăvire a miezului activ.
Maximul fenomenului are loc la 10 ore după reducerea de putere ( fig.
8.10).

MK

100
Otrăvire cu Xe

80

60

40

20

0 10 20 30 40 Timp [h]

Fig. 8.10 Curba de otrăvire cu Xe135 a unui reactor nuclear [4,6]

168
 Cea mai intensă otrăvire se produce la oprirea reactorului de la plină
sarcină.
Deoarece la un moment dat un reactor nuclear dispune de o rezerva de
reactivitate limitată, rezultă că nu este posibil să se urmărească orice variaţie de
putere în funcţionare. În caz că oprirea unui reactor este de durată mai lungă
decât timpul în care otrăvirea depăşeşte rezerva de reactivitate, el nu mai poate fi
repornit decât după 36-50 ore, adică după vârful de otrăvire cu Xenon. Durata
maximă a unei opriri cu repornire imediată este de 20-30 minute.
Acelaşi fenomen se întâmplă şi dacă se reduce sarcina reactorului pentru o
durată mare de timp (câteva ore).
În mod obişnuit puterea minimă pentru care se admite scăderea de durată
a sarcinii în funcţionare este de 70-80% din puterea maximă.
Cu cât se impune reactorului un regim cu sarcini parţiale mai accentuate,
este nevoie să existe o rezervă mai mare de reactivitate în reactor, elementele
combustibile urmează a fi înlocuite mai des şi gradul de ardere scade.
Acest fenomen are o importantă deosebită pentru alegerea schemei şi
componentelor unei CNE, dimensionarea rezervelor şi a alimentării cu energie a
serviciilor interne şi pune în evidenţa ca din punct de vedere funcţional o
centrală nuclear electrică urmează a fi exploatată în regim de bază, livrând o
cantitate constantă de căldura.
Pentru situaţiile de reducere a puterii electrice sau a consumatorilor
externi de căldura, este nevoie să se prevadă posibilitatea de a evacua direct
căldura în exterior, respectiv de a condensa direct aburul produs în generatoarele
de abur.

8.6. Componente şi instalaţii speciale în centrale nuclear electrice

8.6.1. Elementele părţii nucleare. Grupe de funcţiuni ale instalaţiilor

unei centrale nuclear electrice

Ansamblul instalaţiilor nuclear electrice este grupat într-un sistem nuclear

(reactorul, circuitul primar, instalaţiile anexe acestora) ai într-un sistem
convenţional (grupul electrogen), pompele şi schimbătoarele de căldura ale
circuitului termic, instalaţiile de evacuare a căldurii în mediul înconjurător.
Grupele de instalaţii ale ambelor sisteme au funcţiuni legate de exploatare
normala a centralei, de asigurare a opririi a reactorului în orice condiţii de
incident sau avarie şi de limitare a nivelului de radioactivitate în instalaţiile CNE
şi în exterior. În fig. 8.11, sunt arătate sub formă sinoptică, grupele de funcţiuni
ale unei CNE cu reactor răcit cu apă sub presiune.

169
 Partea de reglaj
al presiunii
circuitului
primar

Partea nucleară Partea convenţională

Fig. 8.11 Schema grupelor de funcţiuni ale instalaţiilor dintr-o centrala nuclear-electrică cu
reactor răcit cu apă (PWR) [4]

Principalele funcţiuni ale instalaţiilor anexe ale unui reactor cu apă sub
presiune sunt arătate schematic în fig. 8.12. Sunt de reţinut în principal
instalaţiile pentru funcţionarea normală a răcirii reactorului (circuitul primar de
răcire), cu dispozitivul termostatic de menţinere a presiunii cu ajutorul
rezervorului cu perna de abur 4 şi staţia de tratare chimică a apei în circuitul
primar 5 precum şi instalaţiile car intervin în caz de avarie în răcirea reactorului;
alimentarea instantanee a circuitului cu ajutorul unui rezervor sub presiune, cu
perna de azot 7, instalaţia de alimentare de avarie 8, instalaţia de alimentare şi
răcire după avarie 11, instalaţia de pulverizare în clădirea reactorului 12.

170
 4
2

14 12
6

3 8

N2 9
7
13

1 5

10
11

Fig. 8.12 Instalaţii auxiliare pentru siguranţa unui reactor răcit cu apă sub presiune [4]: 1-
reactor; 2-generator de abur; 3- pompa de circulaţie în circuitul primar; 4- butelie cu perna de
vapori pentru reglajul termostatic al presiunii în reactor; 5-instalaţie de tratare chimica şi
recombinare a circuitului primar; 6- rezervor de apă de avarie; 7- butelie cu presiune pentru
alimentare rapida în caz de avarie; 9- pompa de apă de adaos; 10- pompa de adaos apă cu bor;
11-instalaţia de alimentare cu apă şi răcire după avarie; 12- pulverizarea cu apă în clădirea
reactorului; 13- instalaţie pentru apă de etanşare; 14-filtrarea şi evacuarea gazelor din clădirea
reactorului.

8.6.2. Componentele circuitului primar

Generatoare de abur. Generatorul de abur este în schema cu doua

circuite aparatul de schimb de căldura în care are loc producerea de abur pentru
ciclul de forţă; el îndeplineşte rolul cazanului din centrala termoelectrică
convenţională.
Pentru a mari coeficientul de schimb de căldură la generatoarele de abur
ale reactoarelor răcite cu gaze se folosesc în zonele de încălzire şi vaporizare a
apei, ţevi cu aripioare pe partea de gaze.
Generatorul de abur se caracterizează prin viteze mari ale agenţilor
termici, coeficienţi ridicaţi de schimb de căldura şi diferenţe de temperatura
reduse între agenţi.

171
 În cele mai multe cazuri, pentru a obţine un nivel de temperatura cât mai
ridicat pe partea de abur, diferenţa de temperatura între intrarea fluidului primar
şi ieşirea aburului este de 10-30 grd.
Datorită purităţii agentului primar în generatoarele de abur nu are loc
murdărirea suprafeţelor de schimb de căldura iar distanta între ţevi este mai
redusă decât la un cazan convenţională ceea ce conferă o capacitate deosebita
instalaţiei.
În cazul generatoarelor de abur încălzite cu gaze, apă şi aburul din
circuitul secundar circula prin interiorul sistemului de ţevi, asemănător ca la
cazanele convenţionale. Circulaţia apei poate fi forţată multiplă sau forţată
unică.
La generatoarele încălzite cu apă sub presiune, fluidului din circuitul
secundar se găseşte în spaţiul din jurul ţevilor, asemănător vaporizatoarelor sau
transformatoarelor de abur în centralele convenţionale. În partea superioara a
tamburului în care se colectează aburul se găseşte instalat separatorul de picături
de apă.
În fig. 8.13 se prezintă schematic tipurile curente de generatoare de abur.
Un asemenea generator se construieşte pentru a produce debite de abur
până la 1200 t/h, corespunzător unei puteri electrice produse de 400 MW . Pentru
un reactor se instalează între 3 şi 6 generatoare de abur, toate fiind permanent în
funcţiune.
La reactoarele răcite cu gaze, generatorul poate fi instalat în interiorul
vasului de presiune al reactorului, fiind astfel "integrat" în reactor. Puterea
absorbită de pompele circuitului primar reprezintă 1,6-2% din puterea electrica
dezvoltata în turbina de aburul circuitului secundar.
Pentru o bulca a circuitului primar dezvoltând 400 MWe , debitul pompei
este de 5 m 3 / s , înălţimea de refulare este de 92 − 93 m coloana de apă, iar puterea
absorbită este de 6500 kW . Pompele sunt cu ax vertical, monoetajate şi posedă
dispozitive speciale de etanşare a lagărului, cu un circuit de baraj cu apă
demineralizată cu nivel coborât de radioactivitate.

172
 8
3
7
9
CO2

8
4

4
5

3
7
CO2
6
1 2

a b

9
11
10

2
c

173
 6
11 7
7 9

Nivel
lichid 1
6

10

1 2 2

d e

Fig. 8.13 Generatoare de abur [4]: a) generator cu circulaţie forţată multiplă încălzit cu gaze;
b) generator cu circulaţie forţată unica, încălzit cu gaze, integrat; c) generator de abur încălzit
cu apă, orizontal tip vaporizator; d) generator de abur încălzit cu apă, vertical tip vaporizator;
e) generator de abur cu circulaţie forţată unica, încălzit cu sodiu topit; 1- intrare fluid; 2- ieşire
fluid primar; 3- economizor; 4- vaporizator; 5- supraîncălzitor; 6- intrarea apei de alimentare;
7- ieşire abur; 8- tambur sau colector de abur; 9- pompa de circulaţie; 10- ţevi de încălzire;
11- separator de picături de apă.

O soluţionare deosebit de complexă a etanşării lagărului este întâlnită la

reactoarele răcite cu apă grea, unde se impune împiedicarea totală a scăpărilor
de apă grea.
Pompele circuitului primar formează cu reactorul şi generatorul de abur
bucle simple, fără armături de închidere, reparaţia pompei impunând golirea apei
din întregul circuit primar.
La reactoarele răcire cu gaze suflantele pentru CO2 şi He , sunt
monoetajate, axiale şi sunt plasate în interiorul vasului reactorului.
Antrenarea suflantelor are loc cu ajutorul motoarelor electrice sau
turbinelor cu abur.

174
 8.6.3. Securitatea instalaţiilor nucleare [12]

În funcţionare, sistemul nuclear are înmagazinata în sistemul sau o

cantitate importanta de energie mecanica (fluid sub presiune), termica şi
radioactivă.
Orice accident în partea nucleara poate elibera radioactivitate care dacă nu
este reţinută prin mijloace speciale poate afecta mediul înconjurător în spaţiu şi
timp prin efecte imediate şi de durată ( efecte de iradiere cumulative), mai ales
asupra ţesuturilor vii.
Mijloacele de limitare a consecinţelor de accidente nucleare se clasifica
în:
- măsuri intrinseci: reactor cu coeficient de reactivitate negativă - deci
care se opreşte de la sine în cazul lipsei de control, inventar de radioactivitate cât
mai redus;
- cai naturale: difuzia atmosferică şi depunerea aerosolilor activi, existenţa
unor distanţe de siguranţă faţă de centre populate;
- masuri de siguranţă inginereşti: prevenirea pericolului de topire a zonei
active a reactorului, prin răcirea specială a reactorului în caz de avarie;
eliminarea controlata a produselor radioactive de fisiune prin filtrare şi spălare;
reducerea presiunii din reactor şi din spaţiul înconjurător cu scopul de a reduce
viteza de infiltrare a produselor radioactive în mediul exterior; bariere în jurul
circuitului primar.
Masurile de siguranţă inginereşti trebuie să răspundă următoarelor criterii:
- funcţionarea lor sigura trebuie conceputa şi încercata pentru toate
situaţiile credibile de accident;
- funcţionarea lor trebuie să fie posibilă şi pentru situaţii neprevăzute ivite
după declanşarea accidentelor;
- asigurarea întreţinerii capacităţii de funcţionare şi verificarea repetata în
timpul acesteia prin încercări;
- redondanta spaţială, prin trasee distanţate între ele şi redondanta
structurala, prin natura diferita a acţionarilor de rezerva ( de exemplu acţionarea
electrica dublata cu acţionarea pneumatică).
Aceste masuri au următoarele condiţii speciale de lucru:
- nu contribuie la funcţionare normală;
- se face foarte rar apel la funcţionarea lor; dacă nu răspund atunci când
sunt acţionate, pot produce la consecinţe foarte grave ( efectul de clichet);
- acţionarea falsa are consecinţe economice foarte importante.
Din mulţimea accidentelor imaginabile, se defineşte ca accident maxim
credibil AMC cel care, prin efectele radioactive asupra mediului ambiant nu
poate fi plauzibil depăşit de durata vieţii centralei. Accidentul AMC poate fi
consecinţa unui defect de instalaţie, unui defect de sistem de măsură şi control
sau a unei erori umane.

175
 La reactoarele răcite cu apă se considera drept AMC pierderea accidentala
a presiunii prin ruperea circuitului primar. La reactoarele PWR, aceasta rupere
se considera ca are loc pe o conducta principala la traseul reactor - generator de
abur – pompa - reactor iar la reactoarele BWR ruperea conductelor principale de
abur sau de alimentare cu apă a reactorului.
Principala măsură inginereasca de securitate nucleara faţă de mediul
ambiant este realizarea unei bariere în jurul circuitului primar denumita
anvelopa sau container general.
Aceasta anvelopa îndeplineşte 3 funcţiuni:
- rezistenta mecanica la presiunea şi temperatura AMC, simultan cu
sarcinile gravitaţionale, climatice şi seismice, precum şi la acţiunea unor
proiectile din interior sau exterior;
- etanşeitate (se admite o pierdere de conţinut sub 1% în 24 de ore la
presiunea şi temperatura AMC);
- ecranare contra radiaţiilor.
Tipurile de anvelope se realizează după următoarele principii:
a) cu presiune limitată şi etanşare în atmosfera a vârfului de presiune
(reactor VVER);
b) cu reţinerea totală a presiunii (la reactoarele PR, PHWR, GCR-AGR,
HTGR, FBR);
c) cu reţinere totală şi atenuarea presiunii prin:
- cu bazin de apă stagnanta în care se barbotează şi condensează vapori;
- cu o masa de gheata cu rol condensator;
- c o camera menţinută în depresiune, legată de clădirea reactorului şi
prevăzută cu condensare prin pulverizare de apă.
Constructiv, anvelopa se poate realiza:
- cu spatii închise cu pereţi din beton armat, rezistenţi la presiune şi
căptuşeli cu tabla de oţel;
- cu învelitoare unică de formă cilindrică sau sferică din beton armat,
beton comprimat sau din oţel;
- cu doua învelitori, prima, din oţel sau beton precomprimat cu rol de
rezistenta şi etanşare şi cea de-a doua, exterioara, cu rol de protecţie climatică şi
ecranare radioactivă. Din intervalul între învelitori (circa 1 m), ce absoarbe
permanent aerul.
Anvelopa cu doua învelitori constituie protecţia mărită, cea mai frecvent
aplicată la CNE în Europa.
Protecţia maximală posibilă este realizabilă printr-o anvelopă cu straturi
multiple alternând betonul cu tabla de oţel:
- prin dispunerea clădirii reactorului într-o caverna săpată în stancă;
- prin dispunerea clădirii reactorului submarin.
Anvelopa de protecţie reduce cu doua până la trei ordine de mărime
cantitatea de radioactivitate eliminată de centrală în exterior şi cu doua până la

176
trei ordine de mărime probabilitatea de apariţie a accidentului care degaja
întreaga cantitate de radioactivitate a sistemului nuclear în mediul ambiant.
În consecinţă, folosirea anvelopei de protecţie permite reducerea
distantelor de excludere între CNE şi localităţile învecinate.

8.7. Elemente ale părţii convenţionale

8.7.1. Turbine speciale pentru centrale nuclear electrice

Motive din ordin economic determina folosirea de grupuri în centralele

nuclear-electrice cu puteri superioare celor CTE cu combustibil convenţional. În
prezent se instalează o turbina pentru un reactor sau cel mult doua turbine pentru
un reactor.
Au fost construite turbine cu abur pentru CNE până la puteri de 1300 MW
pe un an singur ax şi exista perspectiva realizării unităţii de 1500 MW .
Din punct de vedere al parametrilor de abur, care depind de tipul
reactorului nuclear, turbinele pentru CNE se împart în trei categorii, după cum
se arată în tabelul 8.5 [4].
Tabelul 8.5
Categoria Felul ciclului Presiunea Temperaturi Temperatura Tipul Puterea
o
iniţială C apei de reactoarelor electrică
bar alimentare cu care este maxim
o
C cuplată realizată
sau în
construcţie
a Abur 160-180 535-565 240 AGR, 660MW
supraîncălzit, HTGR,
cu reactoare
supraîncălzire rapide răcite
intermediară cu Na
b Abur 100-105 480-510 115-120 Reactoare 500MW
supraîncălzit, răcite cu
ciclu simplu gaze,
moderate cu
grafit sau apă
grea CGR,
HWCGR
c Abur saturat 70 Abur 205-220 Circuit direct 1150MW
cu uscare şi saturat BWR,
supraîncălzire BHWR
intermediară
40-55 Abur 205-220 PWR, 1300MW
cu abur
saturat PHWR

177
 Turbinele din categoria a sunt identice cu cele de categoria b în CTE
clasice. Turbinele din categoria b sunt asemănătoare celor folosite în CTE
clasice în perioada 1950-1955, însa cu nivel mai redus de preîncălzire a apei.
Turbinele cu abur saturat c sunt specifice pentru CNE cu reactoare LWR.
Aceste turbine sunt construite pentru:
- abur saturat radioactiv ( pentru scheme cu reactivitate BWR);
- abur saturat cu nivel coborât de radioactivitate (pentru scheme cu doua
discuri).

178
 CAPITOLUL 9
CENTRALE HIDROELECTRICE

9.1. Energia hidraulică

Centralele hidroelectrice (CHE) utilizează ca sursa primara energia

hidraulică, potenţială şi cinetică a căderilor de apă naturale sau artificiale.
Energia hidraulică totala E AB dezvolta o cantitate de apă Q , curgând între
doua puncte situate între ele la distanta şi o diferenţa de nivel H = h A − hB este:
E AB = E A − E B
unde:
⎛ v2 ⎞
E A = gQ⎜⎜ h A + A ⎟⎟ [ J ]
⎝ 2g ⎠
⎛ v B2 ⎞
⎜
E B = gQ⎜ hB + ⎟⎟ [ J ]
⎝ 2 g ⎠
⎛ v − v B2 ⎞
2
E AB = gQ⎜⎜ H + A ⎟ [J ]
⎝ 2 g ⎟⎠
Energia specifică produsă de masa de 1 kg apă va fi:
v A2 − v B2
e AB = gH + [J ]
2

A
H

l
B

Fig.9.1. Diferenţa de energie între două puncte

179
 v A2 − v B2
întrucât la centralele hidroelectrice cu cădere mai mare H >> diferenţa de
2g
energie în acest caz poate fi neglijată.
În acest caz:
E AB = g Q H [ J ]
În situaţiile în care căderea este mai mică diferenţa de energie cinetică nu
poate fi neglijată.
Pentru puterea hidraulică a amenajării se scrie în mod asemănător:
g ⋅ ρ ⋅ DH 1000 DH
PAB = ≈ [kW ]
1000 102
unde D este debitul râului în m 3 / s , iar H este exprimat în metri, considerând
ρ = 1000 kg / m 3 .
Puterea specifica a unui curs de apă este data de relaţia:
PAB
'
PAB = [kW / km]
l
unde lungimea este exprimată în km.
O amenajare hidroelectrică este cu atât mai avantajoasa economic cu cât
cursul de apă are o putere specifica mai ridicată.
Puterea specifica depinde deci de debitul şi panta râului. Energia electrica
produsă anual de masa de apă Qan , în tone, are expresia:
Qan ⋅ H
E= ⋅ η tot [kWh / an]
102
Puterea electrică livrată în reţea are expresia:
D⋅E
PE = ⋅η tot [kW ]
372
unde η tot este randamentul total al centralelor hidroelectrice care are expresia:
η tot = η h ⋅η t ⋅ η g (1 − ε )
η h = randamentul hidraulic al amenajării exprimat de raportul dintre căderea
netă (real utilizată în turbină) şi căderea brută:
H net
ηh = ≅ 90 − 95%
H brut
ηt - randamentul turbinei hidraulice, având valoarea: 85-92%;
ηg - randamentul generatorului electric 95-97,5%;
ε - consumul specific al consumurilor interne 0,5-1,5%. Centrala
hidroelectrica ca transformator de energie lucrează deci cu un randament ce
depăşeşte în medie 80%.
Faţă de centralele termoelectrice, centralele hidroelectrice au unele
particularităţi diferite şi anume:
- sunt dependente de înălţimea de cădere, specifică fiecărei amenajări;
- sunt dependente de debitul de apă pe râu variabil în timp;

180
 - sunt dependenţe ca soluţionare tehnică de configuraţia geografica a
zonei şi de geologia ei.
Se deduce de aci ca fiecare centrala hidroelectrica formează o instalaţie
diferita de celelalte şi practic fără posibilităţi de tipizare.

9.2. Variaţia debitului de apă în timp

În decursul unui an se disting pe râurile din tara noastră două perioade de
ape mari, primăvara, după topirea zăpezilor şi toamna, în perioada mai ploioasa
şi doua perioade de ape mici de iarna, în timpul îngheţului, şi de vara, la finele
acestui sezon. O astfel de curba de variaţie este arătată în figura 9.1. Variaţia
debitului poate fi măsurată direct cu ajutorul mirelor şi aparatelor
înregistratoare. Pe baza observaţiilor directe se pot trasa curbele de asigurare a
debitului.
(m3/s)

Dmed

Timp
I II III IV (trimestre)

Fig. 9.2 Curba anuala a debitelor

(m3/s)

Dmax
Dmax an
Dt
Debit

Dmed
Detaj
Dmin

8760
timp
Fig. 9.3 Curba de asigurare a debitelor [4]

181
 Pentru debite caracteristice, maxime, minime, medii, în lipsa punctelor cu
durata de observaţie suficient de lunga se folosesc şi anumite formule cu
caracter empiric. Planimetrând suprafaţa de sub curba de debit se obţine volumul
de apă scurs anual şi debitul mediu al scurgerii denumit şi debit modul.
8760
Van = 3600 ∫ D ⋅ d t = 31536000 Dmed [m 3 ]
0

Curba anuală clasata a debitelor, formata prin ordine descrescătoare a

debitelor măsurate, denumită şi curba de asigurare (fig. 9.3) permite să se
definească debitele caracteristice ale curgerii şi anume:
- debitul maxim absolut Dmax [m 3 / s] ;
- debitul minim absolut Dmin [m 3 / s] ;
- debitul maxim anual, cu o asigurare de 10 zile (3% din timp
Dmax, an [m 3 / s ] ;
- debitul mediu sau modul Dmed [m 3 / s ] .
Dacă toata cantitatea de apă este trecută prin turbină, energia anuală
debitata este:
8760 Dmed ⋅ H
E an = η tot 10 3 [kWh / an]
102

9.3. Debitul instalat în CHE [4]

Debitul instalat în centralele hidroelectrice Di este întotdeauna superior

debitului mediu.
Di
Raportul K = se numeşte coeficient de suprainstalare.
Dmed
Coeficientul de suprainstalare depinde de:
- rolul care se atribuie CHE în sistemul energetic;
- mărimea compensării prin acumulare.
Pentru determinarea coeficientului de suprainstalare optim şi alegerea lui
sunt necesare calcule tehnico-economice.
Grupurile electrogene cu turbine hidraulice, neavând de suportat regimuri
termice cu temperaturi variabile, se pot porni şi încărca foarte repede.
Viteza de variaţie a sarcinii electrice poate sa fie mare, iar oprirea sau
funcţionarea în gol se face fără consecinţe negative asupra siguranţei de
exploatare a turbinei.
Din aceste cauze, turbinele hidraulice sunt din punct de vedere tehnic cele
mai potrivite agregate preluarea vârfului.
Din punct de vedere al amenajării hidraulice centralele hidroelectrice se
împart în două categorii: CHE fără acumulare ( în general centrala pe firul apei),
CHE cu lac de acumulare pentru compensarea debitelor.

182
 La CHE fără lac de acumulare se poate utiliza numai debitul momentan de
pe râu. Puterea este produsă în funcţie de regimul de scurgere şi rolul centralei
va putea fi numai de baza. Centrala va utiliza o parte din cantitatea de apă care
se scurge pe râu şi anume cea corespunzătoare suprafeţei din fig.9.4 închisă de
orizontala debitului instalat Di .

(m3/s)

D Di,III
∆Q II − III
Di,II
∆Q I − II Di,I
Dmed

8760 (h)
timp

Fig. 9.4 Cantitatea de apă trecuta anual prin turbinele hidraulice [4]

UM

(cu acumulare)

(fără acumulare)
Investiţii

Ean(cu acumulare)

Ean(kWh/an)

PI PII PIII Puterea (MW)

Fig. 9.5 Variaţia energiei produse anual şi variaţia investiţiei (exprimată în unităţi monetare)
la CHE în funcţie de coeficientul de suprainstalare [4]

183
 În aceste condiţii se a produce o energie anuală E an variabilă în funcţie de
puterea instalată Pi .
Presupunând pentru comparaţie mai multe variante cu diferiţi coeficienţi
de suprainstalare, astfel încât puterile să formeze o progresie aritmetică
Pi 1 , Pi 2 .....Pi 3 se constată în figura 9.4 că energiile anuale produse vor fi
E an 1 , E an 2 .....E an 3 . Creşterea energiei produse este din ce în ce mai mică cu cât
coeficientul de suprainstalare sporeşte.
Se constată deci ca:
- unor salturi de investiţii aproape egale le corespunde un spor de energie
electrice din ce în ce mai redus, deci produs cu un cost din ce în ce mai mare;
- puterea centralei se măreşte numai în anumite perioade ale anului.
Indisponibilitatea lor în restul timpului necesită în orice caz instalarea de rezerve
corespunzătoare în sistemul energetic.
Puterea instalată în centrala hidroelectrică fără acumulare poate creşte
până la valoarea la care energia suplimentară produsă egalizează energia de bază
produsă în centralele termoelectrice ale sistemului.
În cazul unei centrale cu acumulare, energia produsă depinde de mărimea
compensării pe care o poate realiza lacul de acumulare.
Regimul de funcţionare al centralei poate fi ales după voie ca regim de
bază sau regim de vârf, dependent de cantitatea de apă din lacul de acumulare,
de coeficientul de suprainstalare şi de rolul rezervat acumulării în gospodăria
generală a apelor din bazin.
Compensările prin acumulare la CHE pot fi:
- anuale - putând prelua variaţiile debitelor pe întregul an;
- sezoniere - egalizând nivelele de debit pe anumite sezoane;
- lunare;
- săptămânal-zilnice, compensări care permit la CHE să funcţioneze în
anumite ore pe zi şi să fie oprită în alte ore la debite reduse ale râului, fără să
poată realiza o acumulare suficientă pentru regularizarea cursului apei.
Cu cât compensarea este mai scăzută cu atât regimul de exploatare este
mai aproape de cazul fără lac de acumulare.
Prin acumulare se reuşeşte să se reţină o parte din apă care se scurge la
debite mai mari decât cel instalat în centrală, şi prin aceasta se majorază
cantitatea de apă scursa la perioada de debite mici, obţinându-se o curba de debit
mai aplatizată, deci un spor de energie electrică produsă în CHE. Cu cât
acumularea este mai mare cu atât aplatizarea debitelor este mai accentuata la
limita, în cazul unei compensări anuale apare posibilitatea teoretică de obţinere a
unei scurgeri constante de debit egal cu cel mediu (fig. 9.6).
În acest caz limită, cantitatea de apă trecută prin turbină este independenta
de coeficientul de suprainstalare, şi în prima aproximaţie energia electrică
produsă anual de CHE apare ca o constantă.

184
 Acumularea apei râului poate fi legată exclusiv de un scop energetic sau
poate avea scopuri multiple precum apărarea împotriva viiturilor, irigaţii,
regularizări de râuri, navigaţie, alimentare cu apă. În acest ultim caz, regimul
electric cerut de sistem intervine numai în parte asupra regimului de scurgere
dictat de celelalte nevoi care au caracter prioritar.
Turbinele hidraulice ale unei astfel de amenajări urmează să fie
dimensionate pentru a putea folosi debite de apă cerute în aval pentru celelalte
nevoi.
Centralele hidroelectrice cu acumulare cu caracter de baza au fost întâlnite
în sistemele energetice în care energia hidraulice era preponderenta ca sursa
(Elveţia, Suedia, Norvegia).
În prezent, în toate tarile, din cauza masivelor creşteri de consum, sporeşte
rolul centralelor termoelectrice clasice şi nucleare. Numeroase sisteme
energetice se bazează în principal pe producţia de energie din surse termice şi au
o hidraulicitate redusă. Sistemul din România se numără printre acestea.
În aceasta situaţie, aproape deosebit de interesantă ca centralele
hidroelectrice sa fie supraechipate pentru acoperirea părţii de vârf a curbei de
sarcina, având deci o durată anuală de utilizare redusă a puterii instalate, de
obicei 1500 − 2500 h / an .

(m3/s)

Di

Dmed
Debite

Qac

(h)
8760
Timp

Fig. 9.6 Aplatizarea curbei de asigurare a debitelor prin acumulare [4]

185
 EV

PVCTE
PCTE
PCTE

PCTE
PBCHE

EBCHE

0 24h

Fig. 9.7 Influenţa folosirii CHE în regim de baza şi în regim de vârf [4]

Iată motivul pentru care totalitatea noilor centrale hidroelectrice cu

acumulare prevăzute cu coeficienţi importanţi de suprainstalare, de exemplu
CHE Bicaz k=4, CHE Argeş, k =4, la CHE Porţile de Fier k =10 [4].
Calculele pentru determinarea coeficientului optim de suprainstalare
trebuie să tină seama de costul energiei de vârf produsă în centralele
termoelectrice ale sistemului precum şi de faptul ca puterea suplimentara
instalata în asemenea unităţi hidroelectrice este oricând la dispoziţie pentru
intervenţie, înlocuind astfel o putere echivalentă din sistem.
Dacă centrala hidroelectrică ar avea o putere mai mică şi ar funcţiona ca
centrală de baza partea superioară a curbei ar fi preluată de CTE care vor
funcţiona neeconomic, din cauza variaţiei sarcinii şi a necesităţii unor porniri şi
opriri repetate.
În calculul economic al centralelor hidroelectrice de vârf trebuie să se tină
seama ca prin reducerea corespunzătoare a puterii centralelor termoelectrice se
realizează de fapt o economie de investiţii care compensează o parte din
investiţiile suplimentare pentru realizarea centralelor hidroelectrice.
Avantajul folosirii CHE pentru acoperirea vârfului se răsfrânge şi asupra
consumului specific din CTE, întrucât acestea sunt folosite în mai mare măsura
ca unităţi de baza.

186
 9.4. Volumul lacurilor de acumulare. Regimul de exploatare al
acumulărilor

Volumul lacurilor de acumulare depinde de înălţimea barajului şi de

configuraţie geografica a cuvetei din amonte de baraj.
Notând cu S n suprafaţa închisă între baraj şi curba de nivel de cota n ,
pentru o echidistanţă a curbelor ∆h şi o înălţime a barajului egală cu H b = i ∆h ,
volumul lacului se scrie:
1 i
V = ∑ (S n + S n−1 ) ⋅ ∆h sau
2 1
H
V = B ( S1 + 2 S 2 + ..... + 2 S n −1 + S n ) [m 3 ]
2
Diagrama volumului în funcţie de cota de înălţime a apei este indicată în
fig 9.9.

H
Nivel maxim
(m)
Nivel maxim normal

Nivel mediu

Nivel minim
Nivel excepţional Cotă priză

Vol mort Volum util V (m3)

Fig. 9.9 Volumul de apă în funcţie de înălţime

Volumul de apă aflat sub cota prizei este un volum mort, nefolosibil.
În exploatarea normala a lacului nu este permis ca apa sa coboare până la
cota prizei. Se păstrează o rezerva de apă intangibila de care se face uz numai în
cazuri excepţionale.
Nivelul corespunzător rezervei este de fapt nivelul minim de exploatare al
lacului de acumulare. Nivelul maxim este cel al coronamentului barajului.
Exploatarea se face însă până la un nivel mai redus decât nivelul maxim pentru
ca lacul sa poată îndeplini şi funcţia de acumulator al debitelor mari,
neprevăzute ( de viitură).

187
 Puterea disponibila a unei CHE depinde de înălţimea de retenţie în lacul
de acumulare, întrucât căderea totală H t se compune din căderea naturală a
sectorului amenajat H AB plus înălţimea apei în spatele barajului H B .
H t = H AB + H B [m]
Din punct de vedere al producţiei de energie este deci raţional ca lacul de
acumulare sa fie exploatat cu o cota cât mai ridicată, deci plin cu apă.
Din punct de vedere al rolului de acumulare şi al acoperirii unor necesităţi
complexe, regimul de lucru al lacului poate fi diferit. În funcţie de prognoza
debitelor pe râu, exploatarea urmează să se facă astfel încât sfârşitul unui sezon
de debite mici să găsească lacul golit pentru a putea servii de acumulator pentru
perioada apelor mari care urmează.
La finele perioadelor de ape mari, lacul trebuie să găsească din nou cu
nivelul de cotă maximă de exploatare.
Optimizarea regimului de exploatare al CHE în funcţie de nivelul apei în
lac, de prognoza privind variaţia debitelor pe râu şi de necesităţile complexe ale
consumurilor de apă este o problemă de programare, a cărei rezolvare
matematică necesită în orice caz folosirea mijloacelor mecanizate de calcul.

9.5. Scheme de amenajare a CHE

Deşi centralele hidroelectrice au prin dispoziţie şi realizare caracter de

unicat, se poate face o clasificare, reţinând drept criteriu trăsăturile principale ale
schemelor de amenajare în:
- CHE pe firul apei;
- CHE instalate în derivaţie cu cursul natural al apei.

9.5.1. Schemele centralelor pe firul apei

Aceasta categorie de CHE este amplasată chiar în albia râului, în imediata

apropiere a barajului, cu care poate fi combinată constructiv.
Amenajările pe firul apei au următoarele caracteristici:
- se folosesc în special pe cursurile de apă cu debite mari ( amenajări
fluviale); de exemplu CHE Porţile de Fier;
- înălţimea de cădere a apei este data exclusiv de ridicarea de nivel
obţinută prin baraj. Din aceasta cauză:
1. se beneficiază de căderi mici sau mijlocii, în schimb, în general de
debite mari;
2. în exploatare aceste CHE sunt supuse unor variaţii mari de putere
disponibilă în funcţie de nivelul apei din amonte de baraj;
3. posibilităţile de acumulare sunt reduse de compensări săptămânal-
zilnice sau cel mult lunare. În unele situaţii acumularea este practic nulă.
Variaţiile posibilităţilor de dispoziţie sunt arătate în principiu în fig. 9.10.

188
 1

2A
2B

2C

2B
2A

2C

Fig. 9.10 Schema de amenajare a centralelor hidroelectrice pe firul apei: 1- barajul; 2- sala
maşinilor; 2A- în corpul barajului, 2B- la piciorul barajului în ax; 2C - la extremităţile
barajului

- În varianta A, CHE se găseşte instalată chiar în corpul barajului (centrala

baraj)
- În varianta B, CHE se afla la piciorul barajului, cu o sală de maşini
închisă sau cu generator în aer liber, plasate în axul barajului.
- În varianta C, CHE se află la una din extremităţile barajului sau divizată
în doua, C1 şi C 2 , jumătate la fiecare capăt ( CHE construite de două ţări
riverane ale aceluiaşi râu; de exemplu amenajarea Dunării de la Porţile de Fier,
unde fiecare centrală are 6 × 178 MW .

9.5.2. Scheme CHE în derivaţie

La acest gen de amenajare apele râului sunt derivate pe un traseu care are
o pantă mai mică decât panta naturală a râului iar înălţimea totală a amenajării

189
este suma dintre câştigul de înălţime obţinut pe traseul amenajat şi înălţimea
barajului.
Realizarea schemei este posibilă prin ridicarea nivelului amonte sau prin
coborârea nivelului aval.
Schemele de CHE în derivaţie cu ridicarea nivelului în amonte
Schema acestor centrale este arătată în fig. 9.11. Căderea brută se
compune din diferenţa de nivel H AB la care se adaugă ridicarea nivelului de apă
prin baraj H B .
H brut = H AB + H B [m]
3
2

1
H

Hnet
Htot

A
4 6
Hnat

CHE
B
Fig. 9.11 CHE derivaţie cu ridicarea nivelului în amonte [4] 1 aducţiunea; 2- barajul; 3- castel
de echilibrare; 4- turbina 5- conducta forţată; 6- canalul de fugă.

Importanţa variaţiei de nivel în lacul de acumulare se reduce în acest caz

faţă de centralele pe firul apei. Datorită pierderilor de sarcină turbina hidraulică
foloseşte în realitate o cădere mai redusă H net definindu-se astfel randamentul
H net
hidraulic η h = arătat mai sus.
H brut
Valoarea acestui randament este invers proporţională cu pătratul vitezei de
scurgere. Cu cât dimensionarea traseului aducţiunii şi a conductei forţate este
mai largă, randamentul η h este mai bun, dar cu preţul unor investiţii în plus.
Apare deci un optim economic, calculat în funcţie de minimizarea tuturor
acestor cheltuieli şi pierderi.
Scheme de CHE cu coborârea nivelului aval ( fig. 9.12)
În acest caz apa din lac este dirijată printr-un put direct spre turbinele
amplasate subteran. În continuare, un tunel de fuga cu panta redusa readuce apa
de suprafaţă după ce a parcurs lungimea l . Căderea brută este formată în acest
caz din înălţimea acumulării plus adâncimea coborârii apei.

190
 1

10’

9’

8 7
2
2’
Hbrut

5 4
3 3

Fig. 9.12 CHE cu coborârea nivelului în aval [4] 1-baraj; 2- put forat; 3- sala maşinilor în
caverna subterana; 4- tunelul de fuga; 5- caverna transformatoarelor; 6- put de cabluri; 7-
staţie electrica; 8- put pentru coborâre materiale; 9- pentru schema mixta; 9' - aducţiune; 10'-
castel de echilibru

Sistemul de amenajare se desfăşoară în principal subteran şi necesită un

volum mare de excavaţii. Pentru realizarea lucrării se evidenţiază următoarele
aspecte speciale:
- sistemul este condiţionat de existenţa unor formaţii geologice stabile şi
tari care să permită executarea excavaţiilor fără sprijiniri exagerate şi
eventual fără a betona canalul. Stânca aparentă din tunele este în acest caz
polisată pentru ca rugozitatea suprafeţei şi pierderile de presiune la
scurgere să fie cât mai reduse.
- soluţia este avantajoasă în zonele climatice aspre fiindcă permite lucrul
nestânjenit fără să fie influenţat de temperaturi scăzute iarna. Datorită
terenului granitic şi a climei, acest gen de lucrări a fost aplicat frecvent în
Suedia, de unde schema se mai numeşte şi "schema suedeza".
Pentru montaj şi exploatare se construieşte separat un put pentru
coborârea utilajelor, dotat cu o maşina de extracţie dimensionată pentru piesa
cea mai grea.
Instalaţia electrică de înaltă tensiune este instalată la suprafaţa terenului.
Transformatoarele principale se pot amplasa:

191
 - în interiorul cavernei, jos, în care caz apar cabluri electrice de înaltă
tensiune traversând în tunel distanţa până la suprafaţă cu luarea măsurilor pentru
limitarea presiunii de ulei din cablu, ca urmare a diferenţei de nivel;
- suprateran, lângă staţia exterioară de conexiuni, în care situaţie sunt
necesare cabluri de legătură de secţiune mărită pentru a se face transportul
energiei la tensiunea generatorului.
Datorită puterilor unitare crescânde, soluţia cea mai des întâlnită este cu
transformatoarele în caverna.
La unele amenajări apare raţional de a combina cele doua soluţii, obţinând
schema mixta arătată cu linie punctata în figura 9.12. În acest caz se construieşte
o aducţiune, un castel de echilibru, din care apoi apa trece prin puţul forţat către
sala maşinilor subterană. O asemenea schema mixta este întâlnită la CHE Argeş
( P = 220MW ; H = 324 m ).

9.6. Tipuri caracteristice de amenajări cu centrale în derivaţie

Cu tot caracterul singular amenajările hidroelectrice se pot grupa în câteva

tipuri caracteristice şi anume:
1) Amenajări realizate de-a lungul unui râu, conform fig. 9.13.

1
2’

2 3’

Fig. 9.13 Amenajarea unei derivaţii de-a lungul unui curs de apă [4]: 1- lacul de acumulare; 2
sau 2' - prize; 3- aducţiune deschisa; 3' tunel de aducţiune; 4- castel de echilibru; 5- conducta
forţată; 6- centrala hidroelectrica; 7- canal e fuga.

192
 În acest caz aducţiunile se pot realiza în următoarele variante:
- de-a lungul văii, sub forma unui canal deschis sau a unei conducte de
coasta care urmăreşte o curbă de nivel;
- în linie dreaptă cu ajutorul unui tunel care traversează relieful. În acest
caz castelul de echilibru poate fi parţial sau în totalitate în construcţie subterana,
sub forma unui put.
Aceasta soluţie este aplicata la CHE Sadu V P = 25 MW , H = 400 m sau la
CHE Bicaz P = 210 MW H = 143 m [4].
2) Amenajările care fac trecerea apei dintr-un râu într-un altul,
aparţinând aceluiaşi bazin hidrografic.
Soluţia este interesantă atunci când doua râuri confluente curg paralel, la
mica apropiere iar între vai exista local o diferenţa de nivel. Apa, al cărui nivel a
fost ridicat prin barare pe râul A ( fig. 9.14) traversează printr-un tunel culmea
despărţitoare a văilor, şi după ce întâlneşte pe versantul văii B castelul de
echilibru, coboară printr-o conductă forţată sau printr-un puţ forţat la sala
turbinelor amplasată tot în valea B, în construcţie supraterană sau subterana.
O situaţie de acest fel este creata la amenajarea Lotrului, unde apa captata
a acestui râu este adusa în valea Lotariţei şi coborâtă la centrală subterană de la
Ciunget ( P = 500MW ; H = 809 m ).

2 1

4
HB

5
6 5
3
6
Hnat

2
7

a) b)

Fig. 9.14 Amenajarea cu trecerea apei dintr-o vale în alta [4]: a-plan; b- secţiune; 1- lacul; 2-
captarea; 3- tuneul de aducţiune; 4- castelul de echilibru; 5- conducta fortata; 6- centrala
hidroelectrică

193
 3) Amenajari care fac trecerea apei dintr-un bazin hidrografic în altul. În
acest caz captarea şi aducţiunea aduc apele sub cumpăna apelor către centralele
hidroelectrica şi subterană aflate în valea mai adâncă a altui bazin.
Un exemplu caracteristic este cel al centralei Kemano-Kitimatt cu puterea
1600 MW , H = 500 m din Canada care preia apele râului Nehako, afluent al
bazinului care vărsa apele spre oceanul îngheţat şi le transmite spre oceanul
Pacific, aşa cum se poate urmării în fig. 9.15.
4
CE 2 Lac
1
HB

5 3
Hnat

CF
CHE

Fig. 9.15 Amenajarea cu trecerea apei dintr-un bazin în altul [4]: 1- baraj; 2- captarea 3-tunel
de aducţiune; 4- castel de echilibru; 5- conducta forţată, 6- centrala hidroelectrică

4) Amenajări complexe cu mai multe captări

Tendinţa de a mării puterea centralelor hidroelectrice, astfel încât să aibă

indici de investiţie cât mai reduşi şi sa corespunda mai bine nevoilor sistemului
energetic, conduc la soluţia de a concentra apele mai multor captări, aparţinând
unui bazin hidrografic într-o amenajare complexă.
În felul acesta se utilizează afluenţi ai râului principal de pe traseul
aducţiunii şi debite din alte bazine sau ale unor afluenţi care se varsă în aval de
captarea principală. Punctele de captare, realizate pe diferiţi afluenţi sunt legate
între ele prin colectoare de aducţiune. În funcţie de nivelul acestora în unele
cazuri se pot realiza:
- staţii de pompare intermediare;
- centrale hidroelectrice pe traseele de aducţiune.
Amenajările de acest gen se caracterizează prin lungimea şi complexitatea
aducţiunilor realizate sub formă de conducte şi tunele. Aducţiunile traversează
adeseori văi secundare prin lucrări de artă sau prin sifonare, coborând sub fundul
văii şi revenind la cota de nivel anterioara.

194
 Aceste amenajări sunt caracterizate zonelor muntoase de mare altitudine şi
sunt practicate la unele centrale hidroelectrice din Elveţia, Franţa şi Austria. În
ţara noastră în aceasta categorie se află amenajarea bazinului Lotru.
Aceasta amenajare adună în lacul de acumulare Vidra de pe Lotru prin trei
canale colectoare cu o lungime totala de 125 km, apele de la 90 de captări
secundare sporind debitul mediu utilizat de la 4,2 la 15,5 m 3 / s . În mod similar la
centrala hidroelectrică de la râul Argeş, aducţiunile secundare în tunel ating
28km, colectând apă de la nouă captări ceea ce sporeşte debitul de la 7,3 la
19,3m3 / s .
Pentru a accentua concentrarea căderilor se adoptă soluţii cu centrala
amplasată subteran, continuată cu galerii de fugă cât mai lungi. În acest mod
creşte lungimea totală a derivaţiei permiţând obţinerea de căderi majore (Lotru
809 m).

5) Amenajarea integrala a unui curs de apă prin cascade de hidrocentrale

Folosirea căderii unui râu pe lungimi mari este realizabila prin instalarea
unui număr de CHE în serie, beneficiind de regularizarea creata de un lac de
acumulare aparţinând de prima unitate. Asemenea cascade pot trimite apă direct
dintr-o unitate într-alta sau pot avea mici lacuri intermediare care sa permită o
interdependenta limitata a funcţionarii lor. De regula se încearcă unificarea
treptelor şi folosirea aceluiaşi tip de turbine.
Conducerea unitara a lanţului de hidrocentrale, cu comanda de la distanta
a unităţilor presupune existenta unui volum sporit de automatizare.
Exemple de realizare de asemenea cascade sunt:
- cascada Bistriţa aval, cu 12 CHE total 244 MW în unităţi cu puteri unitare
cuprinse între 7 şi 22 MW ;
- cascada Argeş cu 5 centrale, cascada Rinului în Germania, cascada
râului Vah din Slovacia etc.
Exploatarea lanţurilor de hidrocentrale ridică problema pornirii
coordonate a unităţilor astfel încât la ora vârfului de putere să se obţină puterea
maximă.
În această privinţă sunt folosite micile lacuri de acumulare intermediare şi
volumul de apă acumulat în canalele de aducţiune deschise.

9.7. Regimuri de exploatare ale CHE

Puterea centralei hidroelectrice şi energia produsă depinzând de înălţimea

apei în lacul de acumulare după relaţia de forma:
P = K ⋅ Q H ⋅η tot [kW ]
unde η tot este randamentul, η tot = f (H )

195
 Deci:
8760
E an = K ∫ Q H ⋅η
0
t ⋅ dt ; E an = f ( H ) [kWh / an]

Exploatarea lacului cu nivel maxim ridică puterea maximă produsă dar

reduce funcţia de acumulator şi se pierde posibilitatea de a reţine o parte din apă
în perioadele de ape mari obligând totodată centrala hidroelectrică să
funcţioneze în regim pe bază în unele perioade.
Exploatarea lacului cu nivel coborât, ca urmare a folosirii intensive CHE,
peste posibilitatea de acumulare, reduce şi puterea de energie produsă fiindcă
deşi se foloseşte cantitatea maximă de apă, căderea este micşorată.
Regimul optim de exploatare la un nivel cât mai ridicat, însă va fi folosit
până la nivelul minim de exploatare la finele perioadelor de ape mici, aşa cum s-
a arătat.

196
 BIBLIOGRAFIE

1. International Energy Outlook 2005, Energy Information Administration,

Office of Integrated Analysis and Forecasting, U.S. Department of Energy,
Washington, 2005
2. Challenges of Electric Power Industry Restructuring for Fuel Suppliers,
Energy Information Administration, Office of Coal, Nuclear, Electric and
Alternate Fuels, Office of Oil and Gas, Office of Integrated Analysis and
Forecasting, U.S. Department of Energy, Washington, 1998
3. Energy Information Administration / Annual Energy Review 2003, Office of
Integrated Analysis and Forecasting, U.S. Department of Energy,
Washington, 1999
4. Moţoiu, C., Centrale termo şi hidroelectrice, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti 1974
5. Leca, A., Moţoiu, C., ş.a., Centrale electrice. Probleme, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti 1977
6. Laurenţiu, P., Exploatarea centralelor electrice. Probleme de siguranţă,
Editura Tehnică, Bucureşti 1989
7. B. Diaconu, Centrale termoelectrice. Editura SITECH Craiova 2005
8. Dinculescu, C., Dănilă, N., Pimsner, V., Analiza termodinamică a schemelor
centralelor electrice, Editura Academiei, Bucureşti 1967
9. Burducea, C., Leca, A., Conducte şi reţele termice, Editura Tehnică,
Bucureşti 1974
10. Dinculescu, C., Moţoiu, C., ş.a. Centrale termoelectrice. Probleme de
proiectare, construcţie şi exploatare, Editura Tehnică, Bucureşti 1959
11. Schroder, K., Centrale termoelectrice de putere mare, vol. III, Editura
Tehnică, Bucureşti 1971
12. *** Manualul inginerului termotehnician vol. III, Editura Tehnică,
Bucureşti 1986
13. Bejan, A., Termodinamică tehnică avansată, Editura Tehnică, Bucureşti
1996
14. Note tehnice pentru centralele electrice. Degazorul, Centrul de documentare
energetică, Bucureşti 1973
15. Athanasovici, V., Muşatescu, V., Dumitrescu, I.S., Termoenergetică
industrială şi termoficare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1981
16. Stăncescu, I. D., Athanasovici, V., Termoenergetică industrială, Editura
Tehnică, Bucureşti 1979
17. Leca, A., ş.a. Conducte şi reţele termice, Editura Tehnică, Bucureşti 1974

197
18. Knizia, K., Thermodynamik des Dampfkreisprozesses, Springer Verlag,
Berlin 1966
19. Levai, A., Wärmekraftwerke, VEB Verlag, Berlin 1969
20. Hammond, A., ş.a., Energy and the Future, Washington, American
Association for the Advancement of Science, 1978
21. Everett, B., Steam Plant Operation, McGraw-Hill Professional, 2004
22. Kam, W., Priddy, P., Power Plant System Design, Wiley 1985

198