Povestea regelui umorului din România, Ion

Pribeagu, evreul care a inventat-o pe „Zaraza“ şi

i-a adus faimă lui Constantin Tănase

Ion Pribeagu, caricatura din 1945

FOTO Adevărul
Isac Lazarovici, botoşăneanul ascuns în spatele
pseudonimului Ion Pribeagu, este considerat
de istorici unul dintre cei mai buni umorişti
români. Uitat pe nedrept în subsolurile istoriei,
Pribeagu este cel care a dat viaţă celebrei
„Zaraza“, dar şi „muşcătoarelor“ şi
 îndrăzneţelor librete umoristice ale lui
Constantin Tănase.
În 1931 „Zaraza“, tangoul care va deveni unul
dintre cele mai populare „hituri“ ale muzicii
urbane din perioada interbelică, îl face nemuritor
pe Cristian Vasile, tânărul brăilean, supranumit şi
astăzi de muzicieni „ultimul trubadur“.
Tot în anii ’30, aparent fără nicio legătură cu
„Zaraza“, Constantin Tănase devine un monstru
sacru al vodevilului interbelic românesc şi
exponentul unei generaţii, datorită textelor sale
umoristice, dar care ascund realităţi politice şi
sociale crunte.
Puţini ştiu însă că în spatele acestor doi
„giganţi“ ai României interbelice se afla un evreu
botoşănean de 1,50 metri, Isac Lazarovici,
cunoscut mai ales sub pseudonimul Ion Pribeagu.
Practic, istoricii spun că Lazarovici sau Pribeagu
este, de fapt, umoristul de geniu care a dat
naştere atât nemuritoarei „Zaraza“, probabil o
domnişoară de care se îndrăgostise în
adolescenţă la Botoşani, cât şi uluitoarelor texte
umoristice puse în scenă de Constantin Tănase.
„Iubit, prigonit, aproape ucis pentru că a
îndrăznit să glumească, Ion Pribeagu rămâne un
personaj de legendă în istoria scrierilor
umoristice româneşti“, precizează istoricul
botoşănean Gheorghe Median.
Inspiraţia pentru ”Zaraza”
La începutul anilor ’30, Ion Pribeagu era un
personaj cunoscut în cercurile culturale de la
Bucureşti. Aşa s-a întâmplat să fie rugat să scrie
versurile unei melodii pentru celebrul trubadur al
României interbelice Cristian Vasile. Este vorba
de versurile celebrei sale melodii „Zaraza“.

Ion Pribeagu a scris versurile pentru melodia ”Zaraza” interpretată de Cristian Vasile (foto)

„Ion Pribeagu a scris versurile acestei melodii.

Putem spune că botoşăneanul este cel care a
creat acest personaj. Zaraza, ca linie melodică,
este de fapt un tango uruguayan, creaţia lui
Benjamin Tagle Lara, compus în 1929. Cu alte
cuvinte, «Zaraza» pe care o cunoaştem este la
nivel de versuri creaţia lui Pribeagu, iar ca linie
melodică a lui Tagle Lara“, spune istoricul
botoşănean Gheorghe Median.
Sursa de inspiraţie a acestor versuri ar fi fost o
tânără botoşăneancă pe care micuţul şi timidul
evreu venit din micul târg Suliţa a văzut-o în
adolescenţă, când îşi încerca norocul în Botoşani.
Întâlnirea ar fi avut loc la intrarea în Grădina
Publică Vârnav din Botoşani, astăzi Parcul „Mihai
Eminescu“. De altfel, nu a fost greu pentru
Pribeagu să compună o melodie de dragoste,
umoristul recunoscând în poeziile sale că este
mereu înamorat. Melodia „Zaraza“ a fost
înregistrată în studiourile Odeon din Berlin în
1931.

Textierul lui Constantin Tănase

În 1939, Ion Pribeagu era deja o legendă vie.
Vremurile erau aspre, însă, pentru evreii din
România. Influenţa „Gărzii de Fier“ în România
aproape îi pereclita cariera. Cu toate acestea,
istoricii spun că, pentru Ion Pribeagu, a fost anul
în care Constantin Tănase a venit, l-a invitat la o
masă într-o cafenea bucureşteană şi i-a cerut cu
multe rugăminţi să-i devină textier. „Umorul
sănătos degajat de poeziile lui Ion Pribeagu a fost
remarcat de celebrul actor de revistă Constantin
Tănase, care i-a solicitat colaborarea în 1939.
Pentru acesta, între anii 1939-1944, înzestratul
umorist a scris nenumărate scheciuri, care au
făcut deliciul publicului prezent la spectacolele
Companiei de Revistă «Cărăbuş»“, precizează
Median.

Celebrul Constantin Tănase(foto) interpreta scenete scrise de Ion Pribeagu

FOTO jurnalul.ro

Au fost anii cei mai grei, marcaţi de dictatura

carlistă, de teroarea şi rebeliunea legionară, şi
vremurile crunte ale războiului. Cu toate acestea
Ion Pribeagu a continuat să scrie cu umor. Nu i-a
iertat pe legionari, nici măcar în anii lor de glorie.
Nici pe ei, nici pe comunişti, nici pe Hitler, dar nici
pe Carol al II-lea. Fără frică, Constantin Tănase
juca pe textele lui Ion Pribeagu. „Probabil au fost
şi presiuni, în cazul unor texte. Ion Pribeagu nu
făcea rabat. Era un umorist de calitate, care ţinea
la libertatea expresiei şi la caracterul tămăduitor
al râsului, mai ales în acea perioadă grea“,
adaugă Median.
Istoricii precizează că Pribeagu a fost ameninţat
în diverse rânduri, dar şi-a asumat toate riscurile
şi nu a refuzat să-i ofere scheciurile lui Constantin
Tănase conform contractului. De altfel, conflictul
dintre legionari şi Carol al II-lea pe de o parte,
deranjaţi de glume, şi Tănase, cu Ion Pribeagu, de
cealaltă parte, a constituit subiectul filmului
„Actorul şi sălbaticii“. A fost ecranizat în 1975, cu
Toma Caragiu în rolul lui Costică Caratase
(Constantin Tănase) şi cu Mircea Albulescu în cel
al textierului evreu Ionel Friedman (Ion Pribeagu).
Cu toate ameninţările, Ion Pribeagu a reuşit să
supravieţuiască. Chiar şi războiului. „A adus
zâmbete pe chipul oamenilor şi în anii crunţi ai
războiului. Este un lucru mare ăsta“, spune
Median.
Cum i-a cerut permisiunea lui Dej să emigreze
Sfârşitul războiului şi noul regim comunist nu au
venit ca o izbăvire pentru Ion Pribeagu. Din
contră. Gură slobodă, umorist fără „botniţă“,
botoşăneanul a fost rapid cenzurat şi declarat
persona non grata. După anii de glorie din
perioada interbelică, pe Ion Pribeagu îl pândea
sărăcia lucie. După câţiva ani de privaţiuni,
Pribeagu s-a decis să plece în Israel. Avea rude în
Tel Aviv. A cerut de mai multe ori actele de
emigrare, dar i-au fost refuzate.

Până şi Gheorghe Gheorghiu Dej a fost amuzat de Ion Pribeagu foto Adevărul
În cele din urmă, în 1962, sătul de sărăcie,
cenzură şi prigoană, i-a scris personal lui
Gheorghe Gheorghiu-Dej. Nu s-a putut abţine şi a
trimis un CV, dar şi o rugăminte în rime, în stilul
caracteristic.
„Am depus actele toate / Şi bilet de sănătate, / Şi
fotografii recente, cazierul cu amprente, / Plus
biletul de vaccin / Că n-am fost supus străin, /
Note bune la purtare, / Ordinul de concent-rare, /
Act de naştere-al lui tata, / De la fisc pe cinci ani
plata. / Anexez aici chitanţa / Că-s la zi cu
Manutanţa, / Am dovada de la «Sacra» / C-am trăit
bine cu soacra, / Că n-am bloc, că n-am moşie, /
Că n-am stat la puşcărie, / Că n-am fost nici beat,
nici mort. / Am şi act de cununie / Şi-mi mai
trebuie-o hârtie, /Doar atâta: Paşaport“, îi scria
Pribeagu lui Dej.
Amuzat, liderul comunist i-a dat actele, iar Ion
Pribeagu a plecat pentru totdeauna din România.
Din Israel a continuat să scrie pentru presa de
limbă română. A scos şi un volum, ultimul,
„Puncte de foc“, în 1963. Ion Pribeagu moare la
Tel Aviv în anul 1971. ;
„Mic şi-al dracului“, născut într-un târg la fel de
mic
Isac Lazarovici s-a născut într-un mic târg
botoşănean, numit Suliţa, la 27 octombrie 1887.
Făcea parte dintr-o familie de negustori evrei
săraci, iar copilăria şi adolescenţa i-au fost
marcate de lipsuri. La vremea aceea, la sfârşitul
secolului al XIX-lea, judeţul Botoşani era înţesat
de comunităţi evreieşti. Aproape fiecare târg mai
răsărit avea o comunitate de măcar 50 de suflete.
Când a început să scrie, „era mic de statură, purta
ochelari cu ramă groasă de baga şi, în contrast cu
opera sa, care emana o debordantă veselie, era
un om sobru“, spune istoricul Median. Şi cam atât
se cunoaşte din biografia de început a lui Isac
Lazarovici.
Istoricii subliniază că atât copilăria şi adolescenţa
lui Isac Lazarovici, cât şi pregătirea sa
intelectuală sunt învăluite în mister. Nu se ştie
dacă a moştenit de la cineva din familie talentul
literar sau spiritul mucalit. Cert este că în 1910, la
23 de ani, evreul botoşănean ajunge la Bucureşti,
acolo unde încearcă să-şi câştige pâinea scriind
la gazete poezii umoristice, calambururi,
anecdote, poante. Absolut totul era versificat.
Primul său pseudonim a fost „Sachi Disperatul“.
„Pentru un tânăr evreu dintr-o familie săracă,
Bucureştiul era o salvare, o oportunitate“, explică
Median.
„Ion Palavră“, „Ion Vraişte“ şi „Vasile Ispravă“
Istoricii susţin că tânărul Lazarovici a reuşit să se
impună încă de la început în tumultuosul
Bucureşti antebelic. Nu a trebuit decât să străbată
străzile, să studieze caracterele, să simtă
personalităţile şi năravurile, iar apoi să le
aştearnă pe foaie în versuri trecându-le,
bineînţeles, prin filtrul său umoristic. Le dădea
gazetelor, în speranţa că vor fi publicate. Deşi se
temea că va fi respins, el, un tânăr evreu din
provincie, Isac Lazarovici a făcut furori cu talentul
său.
„S-a stabilit de tânăr la Bucureşti, unde s-a
afirmat prin talentul şi uşurinţa cu care compunea
cronici rimate, gen gustat de publicul cititor al
primelor decenii ale secolului al XX-lea. Trecerea
de la acestea la poezia umoristică şi
transformarea sa într-un poet adevărat i se
datoreşte în mare parte lui Cocea (n.r. – Nicolae
Cocea), care i-a remarcat talentul şi i-a dat
îndrumările necesare valorificării superioare a
acestuia“, spune Median. Lazarovici avea un stil
aparte. Timidul şi sobrul botoşănean se
dezlănţuia în rubricile umoristice ale ziarelor
bucureştene. Specialiştii spun că avea un umor
sănătos, cu bun-simţ, dar în acelaşi timp
„muşcător“.
„Cronicile rimate, inspirate din viaţa cotidiană sau
poeziile cu «poante», cu eroi provenind din toate
mediile sociale, români şi evrei, deopotrivă,
satirizând avariţia, prostia, naivitatea, infatuarea,
infidelitatea conjugală, bigotismul, demagogia,
lichelismul, şarlatania etc. s-au bucurat de o
enormă popularitate, păstrându-şi, în ciuda
trecerii timpului, capacitatea de a stârni râsul şi
buna dispoziţie“, spune istoricul botoşănean
Gheorghe Median. La început, mai precis din 1910
până în 1912, a semnat poezii umoristice,
anecdote şi poante cu diferite pseudonime, cele
mai cunoscute fiind „Ion Palavră“, „Ion Vraişte“ şi
„Vasile Ispravă“.
Scria la ziarele vremii, fie la rubrica cu texte
umoristice, fie chiar periodice cu profil umoristic
precum „Adevărul literar şi artistic“, „Caricatura“,
„Curentul izraelit“, „Ordinea“, „Pardon“,
„Rampa“.
Ion cel fără un cămin stabil
Începând cu anul 1912, după doar doi ani de
activitate în presa bucureşteană, Isac Lazarovici
şi-a făcut un nume în lumea literară a
Bucureştiului antebelic. Era deja un umorist
cunoscut, apreciat şi foarte căutat. În această
perioadă şi-a luat pseudonimul de Ion Pribeagu.
Acest pseudonim a fost construit cu autoironie.
Ion este echivalentul lui Isac, iar „Pribeagu“ –
soarta umoristului de a nu-şi fi găsit niciodată un
cămin stabil, deşi, mai ales după Primul Război
Mondial şi relansarea economică a „României
Mari“, Ion Pribeagu a devenit un brand al
umorului de calitate românesc.
În 1912, scoate şi primul volum de poezii
umoristice, stârnind hazul mai multor generaţii.
Au urmat aproape imediat volumele „Vârfuri de
spadă“, din 1915, şi „Bucureşti noaptea“, în 1922.
De altfel, până în 1963, va mai scoate încă patru
volume: „Bucureşti-Iaşi“, în 1922, „Strofe
ştrengare“, în 1934, „Miere şi venin“, în acelaşi
an, şi „Puncte de foc“, în 1963. ;

„Ora veselă“ cu Ion Pribeagu

Isac Lazarovici colabora la mai toate revistele de
profil, dar şi la ziarele importante ale
Bucureştiului, precum „Adevărul“ lui Constantin
Graur. „Din 17 ianuarie 1929, când s-a inaugurat la
Radiodifuziunea Română emisiunea «Ora veselă»,
numele lui Ion Pribeagu a devenit cunoscut pe tot
cuprinsul românesc, textele sale umoristice,
multe în lectură proprie, fiind difuzate în
numeroase emisiuni“, precizează Median. Îşi
deschidea emisiunile radiofonice, dar şi apariţiile
din ziare, cu o formulă devenită consacrată în
perioada interbelică:
„Fraţilor din toată ţara / Din Arad şi Hunedoara /
Din Constanţa şi Sascut / Vă salut! Şi vă spun la
toţi cinstit: / Bine v-am găsit!“.
Pribeagu la cafea cu Minulescu şi Gârleanu
Pribeagu frecventa cafenelele boemei
bucureştene, unde stătea la masă cu Victor
Eftimiu, Ion Minulescu sau Emil Gârleanu. „Prin
anul nouă sute nouă / Nu mai eram un oarecare, /
Veneam la clubul «Lumea nouă» / Şi alte cercuri
literare, / Îl cunoscusem pe Gârleanu, / Pe
Cincinat, pe Eftimiu, / Îmi oferise Minulescu /
«Romanţe pentru mai târziu»“, preciza umoristul
în poezia „Verişoara“.
Ion Minulescu(foto) a fost unul dintre apropiaţii lui Ion Pribeagu FOTO deweekend.ro

În anii ’30, Ion Pribeagu era curtat de multe teatre

din Bucureşti, dar şi de artişti, pentru a le scrie
versurile. De notorietatea botoşăneanului îşi
aducea aminte şi dramaturgul şi realizatorul TV
Octavian Sava. „Era un om mărunţel, îmbrăcat
îngrijit, cu o pălărie «Borsalino», cu gulerul
cămăşii apretat şi de o albeaţă imaculată, cu
hainele bine croite pentru trupul său de liliputan,
cu ochelari rotunzi, imenşi pentru persoana atât
de gracilă, dindărătul cărora te ţintuia o privire
sclipind de inteligenţă. Umbla totdeauna grav,
frământat parcă de mersul inexorabil al omenirii
către pieire.
Copil fiind, m-am încrucişat nu o dată cu el pe
stradă şi-i auzeam pe cei din jurul meu şoptind cu
respect:
«E Ion Pribeagu!»“, scria Sava pe 17 ianuarie 2008
pe site-ul de presă