Universitatea Ovidius Constanța

REFERAT
Serghei Rachmaninov

Data: 04.02.2019 Student: Săplăcan Alexandru

Master 2, sem. I - AAM
Prof. univ. dr.: Rădulescu Irena

0
 Serghei Rachmaninov

1. Cultura națională muzicală rusă.

Secolul al XX-lea relevă posibilitatea coexistenței a mai multor culturi muzicale, a mai
multor orientări estetice a căror configurație nuanțează tabloul complex al artei sunetelor.
Este momentul în care stilurile naționale folclorice, datorită maturizării lor şi datorită
existenței personalităților de excepție, sunt capabile să realizeze sinteze, în spiritul timpului,
între tradiția național-folclorică şi marea tradiție muzicală europeană.
În Rusia, calea deschisă de P.I.Ceaikovski este urmată de Serghei Rachmaninov.

2. Despre compozitor.
Serghei Vasilievici Rachmaninov s-a născut la 1 aprilie 1873, Novgorod, Rusia
(decesul fiind înregistrat pe 28 martie 1943, în Beverly Hills, SUA). A fost
un compozitor și pianist rus fiind unul dintre cei mai influenți pianiști ai secolului XX.
S-a născut din părinți aristocratici, aceștia
deținând mai multe moșii. Ambii părinți ai lui
Rachmaninov erau pianiști amatori, de la aceștia
primind viitorul mare compozitor, primele lecții, încă
de la vârsta de patru ani. Mai târziu, la Sankt
Petersburg, a luat lecții de la Anna Ornatskaya timp de
trei ani înainte de prăbușirea economică a părinților săi.
După o perioadă de psihoterapie și hipnoterapie,
Rachmaninov se recuperează sufletește și, în perioada
cuprinsă între toamna anului 1900 și aprilie 1901,
elaborează Concertul pentru pian nr. 2. Având premiera
la 9 noiembrie 1901, acesta s-a bucurat de succes în
spațiul occidental.
După Revoluția Rusă, în decembrie 1917
regimul leninist i-a confiscat moșia de la Ivanovka și
imobiliarele de lângă Tambov. Împreună cu familia,
Rachmaninov pleacă în Danemarca, unde locuiește o
perioadă, ca apoi să se stabilească în SUA, mai exact în New York. Aici a criticat în mod
deschis guvernul sovietic în martie 1931 printr-o scrisoare către „New York Times”, după ce
muzica sa fusese interzisă din sălile de performanță din întreaga URSS.
În 1943, Rachmaninov și soția sa primesc cetățenie americană, dar la scurt timp marele
compozitor se stinge din viață în urma unui cancer de piele.

3. Creația sa.
Rachmaninov a devenit un student valoros, terminându-și studiul pianului cu un an mai
devreme, în 1891. Astfel, a încheiat cursul de compoziție cu Anton Arenski într-un singur an.
Debutează cu opera „Aleko”, compusă în 1892, care a avut premiera la Teatrul Bolșoi la 27

1
aprilie 1893 și care s-a bucurat de succes, devenind foarte cunoscută. Pentru această piesă, al
cărei libret (bazat pe „Țiganii” a lui Pușkin) a fost scris de Vladimir Nemirovici-Dancenko,
Rachmaninov a primit Medalia de Aur la Conservatorul din Moscova, fiind al treilea care a
primit această distincție (după Serghei Taneiev și Arseni Koreșcenko).
În paralel cu activitatea componistică, Rachmaninov a fost numit dirijor al Teatrului
Balșoi. Personalitatea muzicianului Rachmaninov se făcea simțită în egala măsură în
compozițiile sale, în interpretările la pian sau la pupitrul dirijoral.
Serghei Rachmaninov a fost o personalitate marcantă a secolului XX, ce a avut o
puternică influență atât în sfera artistică, muzicală și culturală, cât și în cea politică. În timpul
studiilor la Conservator, Rachmaninov a devenit din ce în ce mai atras de compoziție, câștigând
în anul 1892, anul terminării studiilor universitare, medalia de aur pentru opera sa într-un
singur act „Aleko”. Prima reprezentație a acestei opere a avut loc la teatrul Balșoi, în 1983.
Rachmaninov a compus lucrări pentru pian solo (două Sonate „op.28” și „op.36”,
Preludii „op.23”, „op.32”, Studiile – Tablou „op.33” și „op.39”, Variațiunile pe o temă de
Chopin „op.22”, Variațiunile pe o temă de Corelli op.43), lucrări de muzică de cameră „Sonata
pentru violoncel si pian”, două Trio-uri elegiace – din care al doilea a fost compus în memoria
lui Ceaikovski. Lucrări corale „Vecerniile”, „Liturghia Sfântului Ion Chrysostom” sau „op.31”.
Lucrări simfonice (trei simfonii) ca și „Poemul Insula Morților” sau „op.29”, patru Concerte
pentru pian, „Rapsodia” sau „op.43” pentru pian și orchestră. Lucrări vocal -
instrumentale „Clopotele” sau „op. 35”, opere „Aleko”, „The Miserly Knight”
sau „op.24”, „Francesca da Rimini” sau „op.25”, „Monna Vanna”, etc.
Muzica lui Rachmaninov este o muzică profund romantică, totodată inovatoare datorită
elementelor sale de expresie – armonice și formale. Renumit virtuoz al instrumentului, creația
pentru pian a fost scrisă conform posibilităților tehnice ale pianistului Rachmaninov.
Lucrările conservatoare ale lui Rachmaninov cum ar fi „Concertul de pian nr.
1” și „Preludiu în C minor pentru pian solo” au devenit foarte cunoscute și apreciate. Compusă
între ianuarie și octombrie 1895 și cu premiera pe 28 martie 1897 – fiind pusă în scenă
de Alexandr Glazunov, „Simfonia nr .1” este aspru criticată de specialiștii epocii, printre care
și Cezar Antonovici Cui. Eșecul provocându-i o stare de depresie, nemaifiind capabil să
compună lucrări majore timp de trei ani.
În creația sa, Rachmaninov a introdus elemente specifice muzicii vocale a bisericii ruse
și sonoritatea clopotelor pe care le-a îndrăgit încă din copilărie.
Din aceeași perioadă datează primul său concert pentru pian si orchestra, alte compoziții
pentru pian – inclusiv renumitul „Preludiu în do diez minor”, cântece si lucrări orchestrale.
Concertul nr.2 op. 18 pentru pian, lucrare cu o bogăție melodică și armonică deosebită,
foarte solicitantă din punct de vedere pianistic, ca și Suita nr.2 pentru două piane, au fost
compuse în 1900.
Rachmaninov a fost un melodist de cea mai autentică factură romantică, departe de
oricare dintre curentele moderniste care au brăzdat cerul muzicii primei jumătăți a secolului al
XX-lea. „Niciodată n-am să trădez de dragul a ceea ce consider a fi numai o modă, melodia ce
răsună mereu în mine ca într-o fantezie de Schumann, prin intermediul căreia percep lumea
înconjurătoare”, spunea Rachmaninov, dând la iveală, una după alta, compozițiile sale în
majoritatea lor destinate pianului fie solo, fie acompaniat de orchestră, realizate într-o mare
varietate de forme şi genuri. Nu au fost neglijate nici celelalte genuri: simfonia, opera, muzica
de cameră şi romanța. De o factură aparte este „Concertul pentru pian şi orchestră Nr. 2 în do
minor”, „op. 18” fiind una din cele mai de seamă realizări ale lui Rachmaninov, ce se remarcă
prin dramatismul patetic vizavi de lirismul cald şi optimismul sincer, prin forța de expresie,
prin măiestria compozițională, cu pianistica sa concertantă, atât de tonică şi de reconfortantă.

2
 4. Rapsodia.
Cea mai mare popularitate a cunoscut-o însă
Rapsodia pentru pian şi orchestră pe o temă de
Paganini, o adevărată „Legendă Muzicală despre
Paganini”, o lucrare amplă de dimensiunile unui
concert. Rapsodia poate fi considerată drept al
cincilea concert al lui Rachmaninov. Este una dintre
culmile artei sale şi ale repertoriului pianistic modern,
în care prelucrarea temei determină forma: un mare
ciclu de variațiuni - 24. Deși tratată variațional,
lucrarea este concepută ca o Rapsodie (o formă
liberă), oferind posibilitatea unor ample prelucrări
simfonice, ritmice, armonice şi melodice; în mod
surprinzător, apare o a doua temă, celebra secvență
gregoriană „Dies Irae” ce contrastează prin gravitatea
expresiei, cu strălucirea şi caracterul jucăuș al temei
lui Paganini. Stilul său pianistic, inventivitatea
melodică şi scriitura armonică din concertele pentru
pian, miniaturile pentru pian sau din piesele vocale, monumentalitatea şi contrastele puternice
şi bruște între melancolia contemplativă şi izbucnirile disperate din întreaga sa creație poartă
deopotrivă amprenta marii lui personalități şi a sufletului slav al poporului din care provine.

5. Vocaliza - op.34.
Vocaliza este ultima piesă a
ciclului 14 „Cântece – op.34”, si a fost
dedicată cântăreței Antonina Nejdanova.
Partitura vocii nu conține cuvinte, lucrarea
desfășurându-se pe sunetul „A”. Piesa s-a
bucurat de o mare popularitate, atât
datorita versiunii inițiale pentru voce, cât
și transcripțiilor ulterioare, realizate
pentru diverse formații instrumentale
(duo-uri pentru violoncel, vioară, clarinet,
trompetă și pian). Vocaliza se constituie în
forma unui lied tripartit, compus inițial în
tonalitatea Do diez minor. Versiunea
pentru vioară și pian este transpusă în
Si minor, transpoziție realizată de Jascha
Heifetz. Sentimentele transmise de
muzica acestei piese sunt melancolia,
tristețea, speranța și resemnarea, iar
schimbările armonice aduse în cadrul
acompaniamentului, ce realizează
înlănțuiri preponderent descendente în
acorduri minore, sunt deosebit de
importante pentru crearea acestei
atmosfere.

3
 În prima secțiune (A), instrumentul solist prezintă o cantilenă de factură romantică. Deși
este indicat încă din debutul piesei (Largamente), tempo-ul acesteia trebuie ales și în funcție de
posibilitățile de susținere ale soliștilor, în special ale cântăreților. Ritmica acompaniamentului,
în optimi egale, instalată de la primele măsuri, conferă cursivitate discursului muzical.
Secțiunea mediană (B), ce prelucrează elementele temei inițiale, are rol dezvoltator și
diferă de prima secțiune prin scriitură polifonică a acompaniamentului. Pianul primește pe
lângă rolul sau acompaniator și un rol melodic important. B - ul este structurat în două faze, B
și B1.
Indicația „poco piu animato”, lărgirea scriiturii pianului dar și modulațiile armoniceale
B-ului, contribuie la realizarea unei agitații interioare. Cadența în Si minor din masura 17
produce o liniștire. Discursul solistic prezintă mici culminații ce subliniază desenul
melodic, iar acompaniamentul susține intențiile solistului, într-o nuanță mai mică, intervenția
în P a vocii mediane aflate în registrul mediu (măsura 11). Discursul muzical se intensifică și
se deschide, apărând în major, măsura 21, odată cu indicația „poco piu mosso”, dar este imediat
umbrit de modulația Si minor - Mi minor. Linia ascendentă a basului din masurile 26 - 27
susține acumularea dinamică dinaintea culminației piesei și ar putea fi evidențiată atât dinamic
cât și timbral. Tema inițială este expusă în P, de pian în măsura 31 (A var.), care pentru prima
dată în această piesă, se exprimă într-un registru mai înalt decât cel al solistului. Scriitura
polifonică este menținută și în această ultimă secțiune, iar modulația din măsura 37 la Do
major, treapta a VI - a tonalității de bază, sugerează o stare nostalgică. În cea de-a doua fază
(B2) ce începe în Si minor însoțită de indicația „poco piu mosso”, sunt utilizate procedee
imitative (model secvență), având astfel loc culminația piesei. „Vocaliza – op. 34” este o
chintesență a manierei în care Rachmaninov înțelege sa conceapă și să dezvolte conceptul de
melodie. „Melodia - scrie el - este temelia principala a întregii muzici. Inventivitatea melodică,
în sensul cel mai înalt al cuvântului, este principalul țel al compozitorului. Dacă nu este capabil
să creeze melodii care să aibă dreptul la o îndelungată existență, el are puține șanse să
stăpânească vreodată meseria de compozitor.” Sau „Niciodată n-am să trădez melodia care este
firul conducător al muzicii. Ea răsună permanent în ființa mea, ca într-o fantezie de Schumann
și prin intermediul ei percep întreaga lume înconjurătoare”.

6. Concertul nr. 3, op. 30.

Compus în 1909, Concertul nr. 3, op. 30 în Re minor de Serghei Rachmaninov are multe
trăsături comune cu concertul precedent al aceluiași compozitor. Ambele lucrări cuceresc
auditoriul prin profunzimea și intensitatea imaginilor artistice și bogăția lor melodică. În
Concertul nr. 2, suflul liric este mai larg, mai amplu, pe când Concertul nr. 3 este mai plin de
energie, dezvoltarea simfonică este mai dinamică și mai amplă, iar elementul de virtuozitate
este mult mai puternic subliniat.
Concertul este alcătuit din 3 părți:
1. Allegro ma non tanto;

2. Intermezzo: Adagio;

3. Finale: Alla breve.

4
 Partea I, „Allegro ma
non tanto” începe cu o temă
cantabilă de largă respirație.
Tema are un aspect de
continuă curgere, întinzându-
se pe aproape 25 de măsuri,
ca un fir neîntrerupt.
Rachmaninov, asemenea lui
Beethoven, lui Brahms și
altor compozitori – pianiști, a
căutat să facă claviatura „să
cânte”, să treacă dincolo de
limitele instrumentului - prea
îngust din punct de vedere al
posibilităților melodice.
Melodia are un aspect arhaic,
ca o povestire de demult, abia
șoptită. Tema este expusă cu
multă simplitate, orchestra
având rolul susținerii
armonice. Apoi, se dezvoltă
un dialog viu între
instrumentul solit și
orchestră, în care cea din
urmă preia melodia. După o
dezvoltare destul de largă a
primei teme, urmează tema a
doua, de un caracter liric și
visător ca cel al primei
melodii, întretăiată din când
în când de accente patetice.
Intonațiile temei principale
imprimă caracterul lor desfășurării întregii mișcări, ce se încheie cu o cadență grandioasă. După
cadență, urmează o scurtă repriză în care cele două teme amintite apar încă o dată, formând
epilogul unei povestiri dramatice.
Partea II, „Intermezzo” este un Adagio în care o melodie tristă, îngândurată, amintește
de refrenele unor cântece rusești. Tema, la început senină și contemplativă, devine din ce în ce
mai agitată, iar melodia pastorală capătă accentele unei declarații extatice de dragoste.
Dezvoltarea ideii muzicale inițiale este întreruptă de un scurt episod - un vals elegant și grațios,
care amintește tema principală din partea I a concertului. După un scurt episod de trecere cu
caracter de virtuozitate urmează fără întrerupere finalul.
Partea III, „Finale” are tema principală în stil popular rusesc, captivează prin energia
mișcării impetuoase, prin ritmul bărbătesc. Atmosfera de bucurie și sărbătoare se menține și la
apariția celei de-a doua teme care, cu ritmica sa agitată, evocă o cavalcadă. În această atmosferă
intervine subit o nouă temă lirică, pasionată, deosebit de cantabilă. După o scurtă reluare a
temei principale a finalului, în orchestră apare un scherzando construit din elemente tematice
ale primei mișcări, transformate într-un ritm jucăuș și capricios, ceea ce îi dă întregului episod
un caracter fantastic. În repriză reapar ritmurile de marș ale temei principale și reminiscențe
din partea I a concertului, după care se anunță concluzia. Asemenea finalului din Concertul nr.

5
2 în Do minor, ea are un caracter triumfal și grandios. Coda este construită pe tema melodiei
pasionate ce intervine în mijlocul finalului.

7. Lucruri mai puțin știute despre Rachmaninov.

La 12 mai 1902, Rachmaninov se căsătorește cu Natalia Satina. Deoarece erau veri
primari, această încălcare a dreptului canonic este permisă printr-o dispensă acordată
de Biserica Ortodoxă Rusă. Au împreună două fiice. Până la izbucnirea Primului Război
Mondial, Rachmaninov se bucură de succes artistic și financiar.
Numeroase surse rusești şi basarabene indică o genealogie destul de convingătoare
legată de faptul că neamul Rachmaninovilor se trage din cel al lui Ștefan cel Mare. Există însă
şi surse care lasă de înțeles că la mijloc ar fi o mistificare.
Putina lume știe, însă neamul rusesc Rachmaninov, care l-a dat lumii pe strălucitul
compozitor Serghei
Vasilievici Rachmaninov, își
revendică originile din marele
domnitor român Ștefan cel
Mare. Informația este
confirmată de mai multe surse
istorice, însă niciuna nu este
sută la sută credibilă, existând
şi ipoteza că Rachmaninovii
au încercat, undeva în secolele
XVII şi XVIII, să-şi „fabrice”
o genealogie cu rădăcini
princiare. Cel puțin doi dintre
copiii lui Ștefan cel Mare au
trăit la Moscova Una dintre cele mai interesante lucrări despre descendența Rachmaninovilor
din Ștefan cel Mare îi aparține academicianului basarabean Aurelian Dănilă. Reputatul
profesor din Republica Moldova a publicat în 2013 un studiu legat de această chestiune,
ajungând la concluzia că filiația este cât se poate de credibilă. El pleacă de la situația
matrimonială a domnitorului (una foarte complicată de altfel) şi merge pe firul logicii până
când urmașii acestuia ajung la Moscova. Sursele principale de inspirație ale studiului sunt
datele publicate în 1895 de matematicianul rus Ivan I. Rachmaninov, profesor şi rector al
Universității „Sf. Vladimir” din Kiev, dar şi o adeverință eliberată de oficialitățile din Tambov,
prin care era certificată descendența nobiliară a lui Serghei Rachmaninov.
Prima pagină a cronicii Romanovilor. „Se știe că, fiind căsătorit de trei ori, Ștefan cel
Mare a avut copii cu fiecare soție, dar, în paralel, şi odrasle nelegitime. Prima nevastă,
Evdochia, fiica cneazului de Kiev Simion Olelkovici, îl naște în 1464 pe Alexandru, iar în 1466
– pe Elena, care va deveni cneaghină a Moscovei. Cea de-a doua soție, Maria de Mangop, naște
trei copii: Bogdan, Iliaş şi Petru. Primii doi aveau să moară la o vârstă fragedă (despre Petru se
mai spune că ar fi fost nelegitim)”, scrie Aurelian Dănilă. „În 1478 domnitorul Moldovei se
căsătorește pentru a treia oară. Soție îi devine Maria Voichiţa, fiica lui Radu cel Frumos,
voievodul Munteniei.
În 1481 se naște Bogdan-Vlad care moștenește, în 1504, scaunul domnesc şi devine
cunoscut sub numele de Bogdan cel Orb. Bogdan-Vlad a avut o soră, Maria”, continuă lucrarea,
care ajunge apoi la punctul culminant. Ștefan cel Mare, domnitorul Moldovei. „Din alte legături
sentimentale se mai cunosc Petru Rareș (devenit ulterior domnitor), două fete măritate cu nobili
din Polonia şi un fiu, Ion, născut dintr-o rusoaică pe nume Marușea. Anume acest Ion, în 1490

6
(se mai presupune şi 1491), vine cu doi feciori ai săi, Vasile şi Ion, la Moscova, la sora lui
Elena, care era căsătorită deja de câțiva ani cu Ivan cel Tânăr, fiul țarului Ivan Vasilievici”,
destăinuie academicianul Aurelian Dănilă. Povestea este afirmată şi în dicționarul enciclopedic
al lui Brokgauz şi Efron din 1890: „Rachmaninov – dinastie aristocratică care-şi duce neamul
din dinastia domnitorilor moldoveni Muşatini”.

7
Bibliografie:

 Cursuri prof. univ. Rădulescu Irena;

 O călătorie prin istoria muzicii, Grigore Constantinescu, Irina Boga, editura Didacta si
Pedagogică R.A.;

 Surse internet.

 adev.ro/pbdubn/

 https://ro.wikipedia.org/wiki/

 https://biblioteca.regielive.ro/

8
Cuprins:

1. Cultura națională muzicală rusă – pag. 1

2. Despre compozitor – pag. 1

3. Creația sa – pag. 1

4. Rapsodia – pag. 3

5. Vocaliza - op.34 – pag. 3

6. Concertul nr. 3, op. 30 – pag. 4

7. Lucruri mai puțin știute despre Rachmaninov – pag. 6

8. Bibliografie – pag. 8

9. Cuprins – pag. 9