UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” DIN IAŞI

FACULTATEA DE DREPT

DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC

- SUPORT DE CURS –

1
 Cuprins
NOȚIUNI INTRODUCTIVE DE DREPT INTERNAȚIONAL PUBLIC ..................................... 4

1. Definiția și obiectul dreptului internațional public ............................................................ 4

PRINCIPIILE DREPTULUI INTERNATIONAL PUBLIC ........................................................ 16
Tratatul internaţonal .................................................................................................................. 18
Cutuma ...................................................................................................................................... 19
Izvoare subsidiare ...................................................................................................................... 19

Codificarea dreptului internațional. Jus cogens ........................................................................ 22

SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC ....................................................... 25

TERITORIUL ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC ...................................................... 34
TRATATUL INTERNAŢIONAL ................................................................................................ 38
Clasificare.................................................................................................................................. 38
Conţinutul tratatului .................................................................................................................. 39
Condiţii de validitate ................................................................................................................. 40
Nulitatea tratatelor internaţionale .............................................................................................. 43
Încheierea tratatelor internaţionale ............................................................................................ 44
Rezervele şi declaraţiile la tratatele internaţionale .................................................................... 46
Limba de redactare a tratatelor internaţionale ........................................................................... 47
Intrarea în vigoare şi înregistrarea tratatelor internaţionale ...................................................... 48
Efectele juridice ale tratatelor internaţionale ............................................................................ 48
Modificarea tratatelor internaţionale ......................................................................................... 49
Încetarea sau suspendarea tratatelor internaţionale ................................................................... 49
Interpretarea tratatelor internaţionale ........................................................................................ 50
MIJLOACE DE SOLUŢIONARE PAŞNICĂ A DIFERENDELOR INTERNAŢIONALE ...... 51
Mijloacele politico-diplomatice (fără caracter jurisdicţional) ................................................... 51
Mijloacele cu caracter jurisdicţional ......................................................................................... 54
NOŢIUNI DE BAZĂ ALE DREPTULUI DIPLOMATIC ŞI CONSULAR ............................... 57

2
TEME DE DISCUŢIE .................................................................................................................. 65
BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................... 67

3
NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1. Definiţia şi obiectul dreptului internaţional public

Dreptul internaţional public a fost definit ca acel corp de reguli obligatorii din punct de
vedere juridic pentru state în relaţiile dintre acestea.1 Cu alte cuvinte, dreptul internaţional public
este un ansamblu de norme juridice chemate să reglementeze raporturile dintre state şi celelalte
subiecte ale dreptului internaţional, norme create de aceste subiecte pe baza acordului lor de
voinţă.2 Spre deosebire de dreptul intern, care reglementează relaţiile sociale în cadrul statelor,
obiectul dreptului internaţional îl formează relaţiile internaţionale, în cadrul cărora relaţiile dintre
state reprezintă domeniul cel mai cuprinzător. Pentru a fi guvernate de normele dreptului
internaţional public relaţiile dintre state trebuie să fie, în ce priveşte conţinutul lor, relaţii în care
statele să fie purtătoare ale suveranităţii. Alături de relaţiile dintre state, dreptul internaţional
public mai are drept obiect de reglementare şi relaţiile care se creează între state şi alte subiecte
de drept internaţional
În concluzie, dreptul internaţional public este acea ramură a dreptului, acel sistem de
principii şi norme juridice, scrise sau nescrise, create de către state, dar şi de către celelalte
subiecte de drept internaţional, pe baza acordului lor de voinţă, în scopul reglementării
raporturilor internaţionale3.

2. Particularităţile şi natura juridică a dreptului internaţional public

O serie de particularităţi deosebesc dreptul internaţional public de dreptul intern al

statelor.
A. Modul de elaborare a normelor este prima particularitate. Caracteristic dreptului
internaţional public este absenţa unei autorităţi superioare cu atribuţii legislative. Procesul de

1
Tim Hillier, Sourcebook on Public International Law, London, Cavendish Publishing, 1998, p. 5;
2
Marțian Niciu, Drept internațional public, Editura Servosat, Arad, 1997, p. 5; Burian Alexandru, Drept
internaţional public, Chişinău, 2009, p. 16, Năstase, Aurescu, Jura, Drept internaţional public. Sinteze pentru
examen, editura All Beck, 2000, p. 9
3
Creţu Vasile, Drept internaţional public, editura Fundaţiei România de mâine, 2006, pp. 20-34

4
elaborare a normelor este marcat de participarea exclusivă a statelor, care sunt în acelaşi timp şi
beneficiarii normelor adoptate. Dreptul internaţional public apare ca un drept de coordonare,
spre deosebire de dreptul intern al statelor, numit şi drept de subordonare.
B. Modul de aplicare a normelor este şi el diferit de cel din dreptul intern, prin aceea
că nu există un sistem de autorităţi ale administraţiei publice însărcinate cu această aplicare.
C. Modul de control al respectării normelor. În această materie nu există, în dreptul
internaţional public, un sistem judiciar cu competenţă generală şi obligatorie. Controlul
respectării normelor de drept internaţional ţine tot de voinţa statelor, chiar şi în cazul în care
competenţa aparţine unor organe jurisdicţionale special create în acest scop.
D. Modul de sancţionare a încălcării normelor este cea mai controversată trăsătură a
dreptului internațional public, deoarece ea poate pune la îndoială însăși existența sa ca drept.
Trăsăturile specifice ale dreptului internațional public, în mod special caracterul său consensual,
fac dificilă introducerea de sancțiuni împotriva eventualelor încălcări. Esența dreptului ține mai
mult de convingere, de conștiința respectării sale, decât de constrângere. Cu toate acestea, există
și sancțiuni specifice dreptului internațional: de exemplu sancțiuni economice, dar și sancțiuni
militare, aplicate în cadrul stabilit de Organizația Națiunilor Unite etc.
E. Natura consensuală a dreptului internaţional public este principala caracteristică a
acestuia. Normele dreptului internațional iau naștere prin acordul de voință al statelor regulile
de drept obligatorii pentru toate statele sunt emanația propriei lor voințe, liber exprimate, așa
cum rezultă aceasta din convenții sau cutume general acceptate ca exprimând principii de drept
(Curtea Permanentă de Justiție Internațională, hotărârea din cauza Lotus, 1927). În dreptul
internațional contemporan, acordul de voință al statelor nu are un caracter absolut. El este limitat
de existența unor norme de drept internațional devenite inderogabile jus cogens.
În ceea ce privește natura dreptului internațional ca drept sau ordine juridică, pornind
de la trăsăturile specifice ale acestuia, au fost exprimate mai multe puncte de vedere, în
încercarea de a răspunde la întrebarea este dreptul internațional într-adevăr un drept pozitiv?
John Austin, jurist englez din prima jumătate a secolului al XIX lea, considera dreptul
internațional ca un corp de reguli impropriu numite drept sau reguli morale impuse de opinia
generală a societății internaționale.

5
 Lassa Oppenheim, pornind de la opinia categorică potrivit căreia caracteristica
esențială a dreptului este aceea că poate fi impus prin forța de constrângere a unei autorități
superioare, contestă caracterul de drept pozitiv al dreptului internațional.
Hans Kelsen, deși pornea de la aceeași premisă dreptul este o ordine de constrângere,
ajungea la concluzia că dreptul internațional este într-adevăr drept pozitiv deoarece prevede și
unele sancțiuni, chiar dacă în societatea internațională – societate prin definiție descentralizată /
aplicarea dreptului se realizează de regulă prin autoimpunere.
Răspunsul lui Gerald Fitzmaurice este poate cel mai potrivit nici un sistem de drept nu
depinde exclusiv de existența sancțiunilor. Dacă ar fi așa, nu ar putea fi niciodată impus în
practică. Adevăratul temei al autorității dreptului internațional rezidă în faptul că statele care
formează societatea internațională îl recunosc ca fiind obligatoriu și, mai mult, ca fiind un sistem
care le obligă în calitate de membri ai societății internaționale, independent de voințele lor
individuale.
Raluca Miga Beșteliu este puțin probabil ca statele să elaboreze, în mod consensual,
sau să accepte anumite norme de conduită … cu intenția de a le încălca.

3. Raportul între dreptul internațional public și dreptul intern al statelor

La diversele eşaloane ale vieţii sociale este însă vizibilă şi ca atare incontestabilă
prezenţa unei multitudini de sisteme juridice care acompaniază diverse tipuri de ordine socială:
un sistem juridic internaţional, un sistem juridic regional supranaţional (Comunitatea
Europeană), sisteme juridice statale, sisteme juridice ecleziastice (canonice), un sistem juridic
transnaţional al raporturilor comerciale (lex mercatoria) sau sisteme juridice infra-statale
(corporative). Există aşadar o pluralitate de sisteme juridice de natură diferită, iar existenţa lor
ridică două probleme legate de relaţiile dintre ele, problema permeabilităţii sistemelor şi
problema raporturilor de sistem.
Un sistem este permeabil dacă posedă norme secundare (de recunoaştere) care să
asigure efectivitatea normelor din celelalte sisteme. Dimpotrivă, este impermeabil în ipoteza în

6
care nu recunoaşte efectivitatea unor norme concurente din celelalte sisteme4. Teoriile şi
practicile constituţionale dualiste acreditează, în general, impermeabilitatea sistemului intern în
raport cu cel internaţional, cele moniste susţin permeabilitatea. Însă în practică se observă că,
exceptând accidentele istorice de izolare statală autoimpusă (un fel de carantină politico-
juridică), sistemele juridice sunt relativ permeabile, chiar şi în absenţa unei norme de
recunoaştere larg acceptată privind raporturile de sistem.
În celebrul său Aviz consultativ din 25 mai 1926, Curtea Permanentă de Justiție
Internațională a tranşat în termeni extrem de limpezi chestiunea raporturilor generale (de sistem)
dintre dreptul internațional şi legislaţia statală (dreptul intern): „Din perspectiva dreptului
internațional şi a Curţii care este organul său, legile naţionale sunt simple fapte, manifestări de
voinţă ale statelor, la fel ca şi hotărârile judecătoreşti sau măsurile administrative”5.
Odată clarificată problema din perspectiva dreptului internațional, chestiunea
raporturilor dintre sisteme a rămas un teren clasic al controverselor din perspectiva dreptului
intern. Au fost avansate două tipuri de construcţii doctrinale: teoria dualistă şi teoria monistă.
Teoria dualistă, pornind de la deosebirile dintre dreptul internaţional şi dreptul
intern, îndeosebi în ce priveşte izvoarele şi subiectele lor, consideră că între aceste două
sisteme de drept nu sunt decât raporturi de trimitere, ele fiind egale, independente şi, deci,
complet separate. Pentru ca normele de drept internaţional să devină obligatorii pe plan
intern, ele trebuie transformate în norme de drept intern, ceea ce duce la concluzia că, în
acest mod, o normă de drept internaţional devenită normă internă poate fi modificată sau
abrogată printr-o lege internă ulterioară. Evident, în acest caz intervine, aşa cum s-a
subliniat6, răspunderea statului, dar important în discuţia de faţă este faptul că legea internă
modificatoare sau abrogantă este contrară dreptului internaţional şi ea se aplică.
Dacă premiza de la care pornesc adepţii acestei teorii7 este corectă, şi anume că
dreptul internaţional şi dreptul intern formează două ordini juridice distincte, concluziile la care

4
Am utilizat termenii „permeabil” şi „impermeabil” pentru a nu crea o confuzie cu alţi termeni care ar fi putut fi
utilizaţi („închis” şi „deschis”). Orice sistem juridic trebuie considerat ca închis sau complet în măsura în care orice
controversă poate fi soluţionată făcând apel la normele juridice din sistem. El este deschis, sau permeabil, în sensul
în care, potrivit normelor sale proprii de transformare (modificare), poate încorpora norme din alte sisteme sau poate
întreţine alte raporturi relevate (de ex. raporturi de subordonare).
5
Singura excepţie o constituie un set de norme constituţionale care fac legătura cu sistemul dreptului internaţional:
normele care stabilesc competenţele organelor statului în materia tratatelor internaţionale.
6
Grigore Geamănu, Drept internațional public, volumul I, Editura Didactică și Pedagogică, București,1981, p. 78;
7
De exemplu, H. Triepel, Volkerrecht und Landesrecht, Leipzig, 1899;

7
ajung sunt în contradicţie cu realitatea şi cu practica internaţională, negând interferenţele
obiective ce există între aceste două sisteme de drept.
Teoria monistă este construită şi susţinută pe ideea că dreptul internaţional şi
dreptul intern formează o singură ordine juridică, un singur sistem juridic între normele căruia
există o ierarhizare. De aici, şi cele două variante ale teoriei: monismul cu primatul dreptului
intern asupra dreptului internaţional şi monismul cu primatul dreptului internaţional asupra
dreptului intern.
a. Monismul cu primatul dreptului intern consideră dreptul internaţional subordonat
dreptului intern, un drept extern al statului, deci o derivaţie a dreptului intern. Teoretizarea
acestei construcţii s-a realizat îndeosebi în Germania, în cadrul Şcolii de la Bonn (Zorn,
Wenzel, Kaufman etc.).
Această variantă a monismului, în totală contradicţie cu esenţa şi principiile
dreptului internaţional, teoretizând forţa ca factor principal în relaţiile internaţionale şi
dreptul statelor de a se comporta fără a ţine seama de normele de drept internaţional, a stat la
baza politicii nazismului german, care, după cum este ştiut, a ignorat şi încălcat flagrant
dreptul internaţional.
b. Monismul cu primatul dreptului internaţional susţine că în ordinea juridică
unică, universală, pe care o formează dreptul intern şi cel internaţional, ultimul, dreptul
internaţional, deţine poziţia superioară, supremaţia, dreptul intern constituind, de data aceasta,
o derivaţie a primului.
Această variantă a fost argumentată în principal de adepţii Şcolii de la Viena, H.
Kelsen, Kunz, Verdross etc., dar şi de alţi reputaţi autori ca Guggenheim, Duguit, Scelle
etc.
Aşadar, construcţia acestei variante înlocuieşte coordonarea ca element
caracteristic, esenţial, al dreptului internaţional, cu subordonarea, transformând dreptul
internaţional din ceea ce este – un drept interstatal – într-un drept suprastatal.
După H. Kelsen, norma fundamentală, normă de drept internaţional, este temeiul
existenţei tuturor ordinilor juridice interne ale statelor.
Considerăm că relaţiile lumii contemporane, evoluţia şi conţinutul normelor şi
instituţiilor dreptului internaţional nu confirmă, cel puţin deocamdată, veridicitatea acestor

8
teze. De aceea credem că este îndoielnică opinia potrivit căreia monismul ar reprezenta „un
progres considerabil în raport cu doctrina dualistă”8.
Raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern trebuie abordat prin prisma
interferenţei obiective care există între aceste două ordini de drept de sine stătătoare. Ambele
ordini de drept sunt rezultatul manifestării aceleiaşi puteri de stat, unitatea dintre politica
externă şi internă a statului determină corelaţia dintre ele, normele de drept intern neputând
contrazice normele şi principiile dreptului internaţional pe care statul în cauză s-a angajat să le
respecte, un stat, constituindu-se parte la un tratat internaţional, îşi asumă implicit obligaţii ca
legislaţia sa internă să nu contrazică normele stabilite.

4. Evoluția dreptului internațional public

Apariţia şi evoluţia normelor şi instituţiilor dreptului internaţional sunt, aşadar, în

strânsă conexiune cu evoluţia şi conţinutul relaţiilor internaţionale. Apariţia dreptului
internaţional este deci, implicit, legată de apariţia relaţiilor internaţionale, iar acestea de
purtătorii lor, statele. Deşi admitem principial că dreptul internaţional a apărut odată cu statele,
unele norme şi practici, în formă rudimentară9, l-au precedat în cadrul raporturilor temporare şi
labile dintre comunităţile umane existente înaintea sa.
În mod firesc însă, dreptul internaţional s-a dezvoltat odată cu apariţia şi existenţa
statelor, în speţă a statelor sclavagiste.
Denumirea de „drept internaţional” a apărut însă mult mai târziu în epoca
modernă.
Pentru început, a fost cunoscută şi practicată denumirea de „drept al ginţilor” (jus
gentium) în lucrările lui Puffendorf, Vattel sau Hugo Grotius, pentru ca, în secolul al XVII-lea,
Richard Zouche să folosească denumirea de „jus inter gentes”, dorind prin aceasta să
sublinieze că este vorba de un drept „între popoare”. Ambele denumiri, reprezentând în fond
încercări de transpunere din dreptul roman, deşi la romani conţinutul lor era mai amplu şi
folosit cu alte nuanţe10.

8
P. Vellas, Droit international public, Paris, 1967, p.14 şi urm.;
9
Pierre Vellas, Droit international public, Paris, 1970, p.53 şi urm.
10
C. Sofronie, Drept internaţional public, Cluj, 1935

9
 De abia în secolul al XVIII-lea a fost folosită, se pare, pentru prima dată denumirea de
„drept internaţional” de către Jeremy Bentham într-o lucrare a sa apărută în anul 1780.
Treptat, s-a încetăţenit denumirea de „drept internaţional”, prin aceasta delimitându-
se obiectul său de reglementare de cel al dreptului intern – şi anume relaţiile internaţionale.
Oficial şi în doctrină se foloseşte denumirea de „drept internaţional public” pentru
a-1 delimita, în acelaşi timp, de dreptul internaţional privat.
Norme şi instituţii ale dreptului internaţional erau cunoscute şi practicate în
antichitate, unele chiar înaintea erei noastre. Este cunoscut faptul că unul din cele mai vechi
tratate, conceput şi redactat, surprinzător, într-o formă şi într-un conţinut foarte apropiate de cele
cunoscute şi practicate astăzi, este acela încheiat, la 1298 î.e.n., între Ramses al II-lea, faraonul
Egiptului, şi Hattuşil al III-lea, regele hitiţilor, tratat cu funcţii diferite: tratat de pace, de
asistenţă mutuală, de extrădare etc.
Reguli şi instituţii de drept internaţional au fost cunoscute şi practicate în China
antică. Aici au existat reguli de purtare a războiului precum şi modalităţi de rezolvare
paşnică a diferendelor. Sunt cunoscute tratate încheiate între statele chineze î n secolul al VI-
lea î . e. n . , de pildă, care repudiau războiul stipulând rezolvarea diferendelor dintre ele pe
calea arbitrajului. Este ştiut că practica Chinei antice cunoaşte reguli diplomatice, îndeosebi în
ce priveşte folosirea solilor şi protecţia persoanei acestora. Necesitatea respectării tratatelor a
constituit o preocupare a filosofilor chinezi.
În India, în Legile lui Manu, ca şi într-o serie de lucrări epice (Mahabharata, de
exemplu), găsim referiri la reguli de purtare a războiului (protejarea răniţilor, interzicerea
distrugerii pomilor etc). Erau cunoscute, de asemenea, rangurile şi funcţiile diplomatice; se
cunoaşte şi se practică principiul pacta sunt servanda, tratatele fiind considerate sacre,
respectarea lor fiind garantată prin ostateci şi jurăminte religioase.
Egiptul antic a avut o activitate intensă şi organizată în domeniul relaţiilor externe.
Tablele de la Tell-Amarna atestă corespondenţa diplomatică dintre Egipt şi state ale Orientului
Antic. De altfel, Egiptul avea o cancelarie pentru afacerile externe.
De la Egipt a rămas unul din cele mai vechi tratate, „tratatul sublim”, de care am
amintit, cel încheiat la 1298 între Ramses al II-lea şi Hattuşil al III-lea, regele hitiţilor.
Practica cetăţilor din Grecia antică atestă o cunoaştere substanţială a unor reguli şi
instituţii de drept internaţional. Este ştiut că oraşele-state greceşti – polisuri – aveau intense

10
legături între ele, legături politice, economice etc. Între ele au fost încheiate numeroase tratate
de alianţă precum şi tratate de cooperare în diferite domenii. Cunoşteau reguli de purtare a
războiului (protecţia refugiaţilor, declaraţia de război, protecţia solilor etc), dar, în acelaşi
timp, practicau modalităţi de soluţionare paşnică a diferendelor, îndeosebi arbitrajul.
O contribuţie deosebită la dezvoltarea dreptului internaţional în antichitate a
adus-o practica şi gândirea Romei antice. De altfel, cum s-a recunoscut, „cu Roma, dreptul
internaţional beneficiază de geniul juridic roman”11. Practica romană cunoştea o varietate de
tratate internaţionale: amicitia – tratat de prietenie, foedera – tratat de alianţă etc. Nu practicau
tratatele de pace, deoarece regulile de purtare a războiului la romani erau foarte violente,
concepţia dominantă fiind distrugerea inamicului sau supunerea acestuia puterii romane. Totuşi,
cunoşteau şi practicau declaraţia de război precum şi diferite forme moderatoare de purtare a
războiului – armistiţiul pentru înmormântarea celor ucişi, de exemplu.
Considerau tratatele ca fiind sacre, fiind adepţii principiului pacta sunt servanda,
încălcarea tratatelor de către ei fiind justificată, de regulă, de unele imperfecţiuni de ordin
formal pe care le invocau în apărare12.
În feudalism, normele şi instituţiile dreptului internaţional, deşi cunosc firesc o
dezvoltare în raport cu perioada precedentă, poartă amprenta epocii respective, cu impactul
evident al raporturilor de vasalitate şi, mai cu seamă, influenţa bisericii în raporturile
interstatale.
Aşadar, raporturile de drept internaţional sunt în mare parte consecinţa relaţiilor
personale dintre suverani, iar caracterul religios al unor evenimente internaţionale, cum sunt, de
exemplu, războiul, pacea, relaţiile diplomatice, încheierea, executarea şi garantarea tratatelor
internaţionale, devine un fapt oficial şi de neînlăturat.
Practica încheierii tratatelor se extinde, având ca obiect, îndeosebi, problematica
războaielor şi transmiterea de teritorii care, de regulă, se realizează pe baza concepţiei feudale
potrivit căreia seniorul (suveranul) era proprietar al teritoriului şi al locuitorilor. Garantarea
tratatelor se înfăptuia prin jurământ religios şi prin ipotecarea unor teritorii, bunuri sau persoane
(cetăţi, bijuterii, ostateci etc.).

11
Pierre Vellas, Drept internaţional public, Paris, 1967, p. 55 şi urm.
12
Grigore Geamănu, op. cit., p.11

11
 În această perioadă apare instituţia ambasadelor permanente, la început în practica
republicilor italiene şi prin aceasta se îmbogăţesc instituţiile dreptului diplomatic.
Dezvoltarea comerţului pe mare, mai ales după descoperirile geografice, a adus în
discuţie multiple probleme de drept internaţional.
În această perioadă au loc numeroase întruniri internaţionale care, deşi organizate sub
egida bisericii – acele concilii ecumenice, dezbăteau şi probleme laice, cum sunt cele legate
de război, succesiuni la tron sau Magna Charta Libertatum (conciliul din 1215). Aceste concilii
pot fi considerate ca momente în apariţia şi evoluţia congreselor şi conferinţelor internaţionale
contemporane, forme de organizare temporară a statelor în dezbaterea unor probleme de
interes comun.
Pirateria, care cunoaşte în această perioadă un moment de vârf, devine o preocupare
a statelor, adoptându-se fie legi naţionale de combatere a ei (în Franţa şi Anglia), fie chiar
încheindu-se tratate internaţionale în acest sens (de exemplu, capitulaţia încheiată la 1535
între Francisc I şi Soliman Magnificul).
Odată cu destrămarea feudalismului, influenţa bisericii asupra evoluţiei dreptului
internaţional scade treptat. Pacea de la Westfalia (1648) pune capăt războiului de 30 de ani şi
luptelor religioase de până atunci, contribuind la afirmarea principiului suveranităţii şi
egalităţii statelor.
În epoca modernă (capitalism) dreptul internaţional, suportând influenţa factorilor
politici, sociali şi economici din această perioadă, se dezvoltă atât cantitativ, cât şi calitativ.
Dreptul internaţional reflectă tendinţa dominantă din debutul acestei perioade, a confruntării
dintre principiile noi aduse în prim plan de burghezia în ascensiune şi reacţia puterilor feudale
de a-şi păstra poziţiile şi privilegiile.
Actele şi principiile promovate şi proclamate de revoluţia franceză de la 1789 aduc
elemente noi în domeniul dreptului internaţional, concretizate îndeosebi în Declaraţia asupra
dreptului ginţilor a abatelui Gregoire. Sunt enunţate, în cadrul Revoluţiei franceze, principii noi,
ca acela al suveranităţii poporului, al inviolabilităţii teritoriale, al neamestecului în treburile
interne, al libertăţii mărilor etc. Noţiunea feudală de supuşenie este înlocuită cu cea de
cetăţenie, iar naţiunea organizată în stat este recunoscută ca subiect de drept internaţional.
Tratatul de la Paris din 26 septembrie 1815 a instituit Sfânta Alianţă dintre Austria,
Rusia şi Prusia, proclamând datoria statelor de a se ajuta reciproc în scopul menţinerii religiei,

12
păcii şi justiţiei, ca membri ai aceleiaşi "familii creştine". Un al doilea tratat, încheiat tot la Paris,
la 20 noiembrie 1815, instituia o alianţă militară între marile puteri, introducând un sistem de
securitate colectivă şi un nou mod de soluţionale a problemelor politice, prin metode diplomatice
şi mai ales prin "diplomaţia multilaterală".
Probleme de drept internaţional au fost dezbătute şi în cadrul Congresului de la
Paris din 1856, cum sunt cele referitoare la regimul juridic al Dunării, la unele reguli de purtare
a războiului maritim, neutralizarea Mării Negre cu implicaţii asupra regimului juridic al
strâmtorilor Bosfor, şi Dardanele etc.
În această perioadă, apar primele organizaţii internaţionale, acele uniuni
administrative: Uniunea Telegrafică (1865), Uniunea Poştală (1874), Uniunea Metrică
(1875), Uniunea pentru Protecţia Proprietăţii Industriale (1883) etc.
Apar primele instituţii ştiinţifice internaţionale în acest domeniu, cum sunt Institutul
de drept internaţional de la Geneva (1873), Academia de drept internaţional de la Haga (1914),
Institutul de înalte studii internaţionale de la Paris (1921) etc.
În epoca contemporană, dreptul internaţional a fost marcat de unele mutaţii de esenţă
intervenite în viaţa internaţională. S-a modificat astfel substanţial concepţia asupra unor instituţii
de drept internaţional şi au fost afirmate noi principii de drept internaţional.
Pacea din Westfalia (1648) a inaugurat "o nouă eră" în relaţiile interstatale, punând
capăt perioadei de conflict între cei doi poli de autoritate existenţi anterior: Papa – conducătorul
Bisericii Catolice şi Împăratul – conducător al Sfântului Imperiu Roman, conflict căruia îi
corespundea un conflict între două sisteme de drept: cel bisericesc şi cel laic, între care un drept
internaţional nu îşi putea găsi locul.
În perioada situată între prima jumătate a sec. al XIX-lea şi prima jumătate a sec. al
XX-lea, asistăm la dezvoltarea dreptului internaţional clasic, pe următoarele coordonate:
a) distincţia, în procesul de elaborare a normelor de drept internaţional, dintre marile
puteri şi statele mici;
b) instituirea unor sfere de influenţă ale marilor puteri;
c) impunerea unor principii generale şi speciale ale dreptului internaţional, dintre care:
suveranitatea şi egalitatea statelor, principiul libertăţii de navigaţie;
d) emergenţa dreptului umanitar, odată cu crearea Comitetului Crucii Roşii, în 1864 şi cu
adoptarea primelor instrumente juridice în materie;

13
 e) instituirea unor reguli privind relaţiile diplomatice şi consulare şi privind neutralitatea
unor state;
f) unele încercări de a limita dominaţia marilor puteri au avut loc la începutul sec. al XX-
lea. De exemplu, clauzele introduse în unele contracte de concesiune încheiate de statele latino-
americane cu cetăţeni ai statelor occidentale, prin care aceştia din urmă renunţau la dreptul de a
se prevala de protecţia juridică şi diplomatică a statului lor în caz de conflicte rezultate din
contractele respective şi acceptau ca diferendul să fie soluţionat de instanţele locale (aşa-numita
doctrină Calvo, după numele juristului argentinian Calvo).
g) primele preocupări în domeniul drepturilor omului, în cadrul luptei împotriva sclaviei.
Primul război mondial a constituit un punct de răscruce al societăţii internaţionale şi
al dreptului internaţional.
Principalele repere în dezvoltarea dreptului internaţional în această perioadă au fost:
a) introducerea principiului scoaterii războiului în afara legii, prin Pactul Ligii Naţiunilor
şi prin Pactul Briand-Kellogg din 1928 (Pactul de la Paris privind Interzicerea Războiului);
b) crearea Curţii Permanente de Justiţie Internaţională, în 1921 şi recurgerea frecventă la
tribunale arbitrale pentru soluţionarea diferendelor dintre state;
c) abrogarea sistemului capitulaţiilor;
d) dezvoltarea preocupărilor pentru drepturile omului, prin protecţia acordată
minorităţilor naţionale şi prin emergenţa drepturilor sociale datorită activităţii Organizaţiei
Internaţionale a Muncii.
Adevărata dezvoltare a dreptului internaţional a avut loc abia după încheierea celui
de-al doilea război mondial. Crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite a însemnat începutul unei
noi ere a relaţiilor internaţionale, bazate pe necesitatea menţinerii păcii şi securităţii
internaţionale. Dintre coordonatele majore ale dreptului internaţional începând cu 1945
menţionăm:
a) crearea ONU, ca organizaţie internaţională cu vocaţie universală, însărcinată cu
asigurarea cooperării statelor în vederea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale;
b) concretizarea ideii de justiţie penală internaţională, prin instituirea Tribunalelor
speciale de la Nürnberg şi Tokyo, pentru judecarea criminalilor de război;
c) sfârşitul perioadei coloniale şi afirmarea dreptului popoarelor la autodeterminare ca
normă imperativă a dreptului internaţional;

14
 d) extinderea fără precedent a preocupărilor în domeniul drepturilor omului;
e) modificări fundamentale în structura comunităţii internaţionale. În perioada 1945-1989
aceasta a stat sub semnul "războiului rece" dintre blocul statelor democratice occidentale şi
blocul statelor socialiste;
f) creşterea numărului organizaţiilor internaţionale interguvernamentale, inclusiv
regionale;
g) creşterea numărului şi rolului organizaţiilor non-guvernamentale internaţionale;
h) din punct de vedere normativ, codificarea unor domenii importante ale dreptului
internaţional: dreptul tratatelor, dreptul diplomatic şi consular, dreptul mării ş.a.
Cea mai mare parte a acestor dezvoltări ale dreptului internaţional contemporan vor
face obiectul capitolelor ce urmează.

Întrebări şi cerinţe pentru autoevaluare:

1. Care sunt trăsăturile dreptului internaţional public care îl disting de dreptul intern?
2. Care este relaţia dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern?
3. Dezvoltarea istorică a dreptului internaţional public.

15
PRINCIPIILE DREPTULUI INTERNATIONAL PUBLIC

FUNCŢII:
a) funcţia interpretativă. Această funcţie este larg recunoscută principiilor
constituţionale, în sensul că nici o normă particulară din sistemul juridic nu poate primi o
interpretare contrară acestora;
b) funcţia integratoare. Recursul la principii permite organelor de aplicare a dreptului
să acopere eventualele lacune existente în sistem;
c) funcţia directoare. Această funcţie orientează legislatorul în dreptul intern. Este de
subliniat că respectarea strictă de legislator a principiilor asigură coerenţa sistemului;
d) funcţia limitativă. Principiile creează cadrul în care se poate realiza libertatea
legislatorului. Ele asigură astfel eficacitatea globală a sistemelor de drept guvernate de principiul
preeminenţei dreptului (rule of law).
Aşa cum se poate observa, toate aceste patru funcţii din dreptul intern sunt funcţii
sistemice, deoarece principiile îşi asumă rolul de norme de recunoaştere „fundamentale”, atât în
raport cu normele primare, cât şi în raport cu alte norme secundare. Sunt norme fundamentale, în
sensul că în absenţa lor probabil că nici un sistem juridic modern nu şi-ar putea menţine
efectivitatea în timp.
În dreptul intern aplicabilitatea directă a principiilor este relativ rară, de aceea pare
corectă calificarea lor ca fiind norme indirecte. Datorită gradului de generalitate pe care îl
posedă, prin recursul la principii se determină, pe calea interpretării, conţinutul altor norme.
Caracterul general şi abstract mai conferă principiilor şi calitatea de norme indefinite. Iar
consecinţa este aceea că principiile comportă o serie infinită (nelimitată) de aplicaţii concrete. De
exemplu: principiul contradictorialităţii, principiul echipolenţei, principiul proporţionalităţii.
Principiile generale recunoscute în dreptul intern sunt considerate "un rezervor de
principii la care judecătorul internaţional este autorizat să recurgă într-o dispută internaţională,
dacă aplicarea lor este relevantă şi potrivită în contextul diferit al relaţiilor interstatale."
Aplicarea principiilor generale de drept are uneori un rol completiv, în cazul existenţei unor
lacune în reglementarea prin norme de drept internaţional.
Principiile dreptului internaţional public sunt acele reguli generale aplicabile relaţiilor
între subiectele acestei ramuri de drept. Alături de principiile generale de drept intern, aceste

16
principii formează un corpus de reguli de maximă generalitate şi aplicabilitate şi cu un caracter
imperativ pentru toate subiectele dreptului internaţional. Unele dintre aceste principii au devenit
norme superioare, imperative, ale dreptului internaţional public, denumite ius cogens. Acestea
sunt principiile fundamentale ale dreptului internaţional.
Conform Declaraţiei AG a ONU referitoare la principiile dreptului internaţional
privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state, în conformitate cu Charta ONU (1970),
principiile dreptului internaţional sunt legate între ele şi fiecare principiu trebuie interpretat în
contextul celorlalte principii. Declaraţia citată enunţă următoarele principii:
- principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa;
- soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale;
- neamestecul în treburile interne ale altor state;
- îndatorirea statelor de a coopera între ele;
- dreptul popoarelor la autodeterminare;
- egalitatea suverană a statelor;
- îndeplinirea cu bună-credinţă a obligaţiilor internaţionale (pacta sunt servanda).
Un alt document, Actul Final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa,
semnat la Helsinki în 1975, adaugă la această listă încă trei principii:
- principiul inviolabilităţii frontierelor;
- principiul integrităţii teritoriale;
- principiul respectului drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale.

17
IZVOARELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

Sfera izvoarelor dreptului internaţional public este determinată de Statutul Curţii

Internaţionale de Justiţie, în art. 38, care statuează asupra dreptului aplicabil de către această
instanţă în litigiile aduse în faţa ei:
(1) Curtea, a cărei funcţie este de a decide în conformitate cu dreptul internaţional
litigiile care îi sunt supuse, va aplica:
a) convenţiile internaţionale, generale sau particulare, care stabilesc reguli recunoscute
de statele în litigiu;
b) cutuma internaţională, ca dovadă a practicii generale a statelor acceptată ca drept;
c) principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate;
d) sub rezerva dispoziţiilor art. 59, hotărârile judecătoreşti şi doctrina celor mai calificaţi
specialişti ai diferitelor naţiuni, ca mijloace auxiliare de determinare ale normelor de drept.

Tratatul internaţonal

Tratatul internaţional este considerat ca fiind izvorul cel mai important al dreptului
internaţional public, mai ales datorită faptului că exprimă consimţământul expres al statelor cu
privire la normele sale.
În dreptul internaţional contemporan, tratatele internaţionale, bi- sau multilaterale,
au devenit cea mai utilizată formă de reglementare a drepturilor şi obligaţiilor statelor în
raporturile dintre ele, inclusiv prin codificarea unor domenii de mare importanţă în cadrul
comunităţii internaţionale: dreptul mării, relaţiile diplomatice şi consulare, dreptul umanitar ş.a.
O importanţă deosebită o au şi actele constitutive ale organizaţiilor internaţionale.
Tratatul dă posibilitatea statelor de a-şi exprima acordul la crearea, modificarea sau
abrogarea unor norme de drept internaţional în mod direct, fiind, ca atare, instrumentul juridic
cel mai potrivit exprimării liberului consimţământ şi suveranităţii lor. Mai mult, acest liber
consimţământ poate fi exprimat direct în toate fazele de încheiere şi executare a tratatelor
(negociere, semnare, executare, încetare).

18
 În condiţiile societăţii contemporane, a proliferării şi dinamicii relaţiilor
internaţionale, a diversificării acestora, statele au nevoie de un instrument juridic rapid şi
eficient care să răspundă nevoilor lor de reglementare, iar acest instrument este tratatul
internaţional care reflectă deci interesele imediate şi concordante ale statelor.

Cutuma

Ca şi în dreptul intern, cutuma este cel mai vechi izvor al dreptului internaţional public.
Cutuma poate fi definită ca acea practică urmată de anumite subiecte de drept cu convingerea
că reprezintă o normă cu forţă juridică obligatorie. În plus, cutuma trebuie să îndeplinească
condiţia constanţei şi a duratei îndelungate a aplicării sale. Pentru a fi considerată izvor de drept
internaţional, cutuma trebuie să întrunească, aşadar, două elemente principale: elementul
material sau obiectiv şi elementul subiectiv sau psihologic.
Elementul material al cutumei este constituit, la rândul său, din mai multe componente:
durata, uniformitatea sau constanţa şi generalitatea practicii.
Dovada cutumei se face prin:
- practica statelor, practica diplomatică
- tratatele multilaterale care recunosc sau codifică norme cutumiare;
- tratate multilaterale cu norme noi,
- tratate repetate cu conţinut asemănător;
- rezoluţii ale organizaţiilor internaţionale;
- hotărâri şi avize ale curţilor de justiţie şi arbitrale internaţionale;
- legi şi practică judiciară internă, dacă sunt uniforme şi concordante.

Izvoare subsidiare

A. Principiile generale de drept şi principiile dreptului internaţional public

Principiile generale recunoscute în dreptul intern sunt considerate "un rezervor de
principii la care judecătorul internaţional este autorizat să recurgă într-o dispută internaţională,

19
dacă aplicarea lor este relevantă şi potrivită în contextul diferit al relaţiilor interstatale."
Aplicarea principiilor generale de drept are uneori un rol completiv, în cazul existenţei unor
lacune în reglementarea prin norme de drept internaţional.

Principiile dreptului internaţional public sunt acele reguli generale aplicabile relaţiilor
între subiectele acestei ramuri de drept. Alături de principiile generale de drept intern, aceste
principii formează un corpus de reguli de maximă generalitate şi aplicabilitate şi cu un caracter
imperativ pentru toate subiectele dreptului internaţional. Unele dintre aceste principii au devenit
norme superioare, imperative, ale dreptului internaţional public, denumite ius cogens. Acestea
sunt principiile fundamentale ale dreptului internaţional.
Conform Declaraţiei AG a ONU referitoare la principiile dreptului internaţional
privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state, în conformitate cu Charta ONU (1970),
principiile dreptului internaţional sunt legate între ele şi fiecare principiu trebuie interpretat în
contextul celorlalte principii. Declaraţia citată enunţă următoarele principii:
- principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa;
- soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale;
- neamestecul în treburile interne ale altor state;
- îndatorirea statelor de a coopera între ele;
- dreptul popoarelor la autodeterminare;
- egalitatea suverană a statelor;
- îndeplinirea cu bună-credinţă a obligaţiilor internaţionale (pacta sunt servanda).
Un alt document, Actul Final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa,
semnat la Helsinki în 1975, adaugă la această listă încă trei principii:
- principiul inviolabilităţii frontierelor;
- principiul integrităţii teritoriale;
- principiul respectului drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale.
B. Jurisprudenţa
C. Doctrina
Calificarea doctrinei "celor mai calificaţi specialişti" ca mijloc auxiliar de determinare
a normelor dreptului internaţional îşi are originea în rolul jucat de doctrină la formarea şi
dezvoltarea acestei ramuri de drept, prin primii reprezentanţi ai ştiinţei dreptului internaţional:

20
Grotius, de Vitoria, Suarez, Vatel, Gentili ş.a. În opinia unor autori, doctrina dreptului
internaţional se bucură şi astăzi de autoritate şi influenţă chiar asupra formării unor norme.
D. Actele unilaterale

În practica statelor sunt identificate următoarele categorii de acte unilaterale ale

statelor:
- notificarea
- recunoaşterea
- protestul
- renunţarea – actul unilateral care are ca obiect abandonarea, de bunăvoie, a unui
drept;
Actele unilaterale ale organizaţiilor internaţionale au, de regulă, caracter de
recomandare, nu impun obligaţii statelor, deci nu sunt izvor de drept. Se face însă diferenţa între:
a) actele ce se referă la structura şi funcţionarea organizaţiei (dreptul intern al
organizaţiei), de exemplu Regulile de procedură – ele sunt obligatorii;
b) actele care se adresează statelor membre – forţa lor depinde de Statutul (Carta)
Organizaţei, de exemplu: deciziile Consiliului de securitate conform Cartei ONU (obligatorii,
dacă sunt adoptate în temeiul Capitolului VII – acţiuni în caz de ameninţare la adresa păcii,
încălcare a păcii sau agresiune; recomandative, dacă sunt adoptate în temeiul Capitolului VI) sau
deciziile Consiliului Miniştrilor Afacerilor Externe (care se adoptă prin consens şi sunt
obligatorii) conform Cartei Organizaţiei de Cooperare Economică a Mării Negre, semnată în
iunie 1998, la Yalta.
Carta ONU prevede că Adunarea Generală poate face recomandări statelor. Declaraţiile
Adunării Generale a ONU au fost deseori încorporate şi dezvoltate în tratate ulterioare (de
exemplu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului în cele două Pacte din 1966).

E. Legislaţia internă şi hotărârile judecătoreşti interne

F. Echitatea

21
Codificarea dreptului internațional. Jus cogens

Prin codificarea dreptului internațional se înțelege sintetizarea, sistematizarea și

ordonarea, prin intermediul unor tratate, a regulilor cutumiare de drept internațional. Prin
codificare, normele cutumiare devin norme juridice convenționale.
Există mai multe tipuri de codificare:
- neoficială (făcută de către doctrinari sau diferite instituții științifice naționale sau
internaționale, având de regulă caracter de lege ferenda);
- oficială (realizată de state).
Codificarea se realizează în prezent, în principal, sub egida O.N.U.. Conform art. 13
alin. 1 lit a din Cartă, Adunarea Generală are obligația să încurajeze dezvoltarea progresivă a
dreptului internațional și codificarea sa.
S-a creat, în acest scop, Comisia de Drept Internațional (1947), compusă din 34 de
specialiști desemnați de Adunarea Generală și funcționând în nume propriu. Comisia
desemnează raportori speciali pentru fiecare subiect. Relația cu guvernele ONU se va face prin
intermediul chestionarelor transmise acestora pentru cunoașterea observațiilor lor, respectiv prin
dezbateri în cadrul Comisiei a VI-a juridice a Adunării Generale a ONU.
S-a creat, de asemenea, Comisia Națiunilor Unite pentru Dreptul Comerțului
Internațional (1966) – UNCITRAL, compusă din 36 de membri, reprezentanți ai statelor.
Rezultatele activității de codificare:
- neconvenționale: crearea (mai ales de către UNCITRAL) a unor reguli cadru în
materie arbitrală;
- convenționale: cele patru convenții ale dreptului mării (Geneva, 1958), cele două
Convenții asupra relațiilor diplomatice și consulare (Viena, 1961 și 1963), Convenția privind
reducerea cazurilor de apatridie (New York, 1968), Convențiile privind dreptul tratatelor (Viena,
1969 și 1986), Convenția privind misiunile speciale (1969) etc.
Deși la elaborarea Statutului CIJ au existat propuneri de instituire a unei ordini de
aplicare a izvoarelor dreptului internațional public enumerată la art. 38, acestea nu au fost
acceptate. A fost încetățenită astfel regula egalității izvoarelor dreptului internațional.

22
 Cu toate acestea, ideea unei ierarhii a normelor în dreptul internațional public nu a fost
definitiv abandonată. Pe plan teoretic, au apărut clasificări ale normelor în norme fundamentale
și celelalte norme.
Treptat, aceste concepții au dobândit un contur normativ și au fost în final consacrate
formal prin Art. 53 al Convenţiei de la Viena privind dreptul tratatelor din 1969: "în înţelesul
prezentei convenţii, o normă imperativă a dreptului internaţional general este o normă
acceptată şi recunoscută de comunitatea internaţională a statelor în ansamblul său, ca o normă
de la care nu este permisă nici o derogare şi care nu poate fi modificată decât printr-o nouă
normă a dreptului internaţional general având acelaşi caracter". Acest text definește conceptul
de jus cogens sau normă imperativă a dreptului internațional public.
Art. 64 al aceleiaşi Convenţii prevede că, în cazul apariţiei unei noi norme imperative
de drept internaţional general, orice tratat existent care este în contradicţie cu această normă
devine nul şi încetează. Efectele normelor de ius cogens nu se limitează însă la dreptul tratatelor.
Ele sunt obligatorii şi în ordinea internă a statelor, încălcarea lor putând antrena răspunderea
internaţională a acestora. Răspunderea pentru încălcarea unei norme de ius cogens este
imprescriptibilă.
Reguli ale dreptului internaţional contemporan considerate ius cogens sunt:
- interzicerea recurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa;
- interzicerea genocidului, a sclaviei, a apartheidului;
- interzicerea torturii;
- reprimarea crimelor împotriva umanității.
Normele jus cogens au următoarele caractere:
- norme ale dreptului internațional general (cu valoare universală) – un tratat bilateral nu
poate fi jus cogens;
- norme acceptate și recunoscute de comunitatea internațională de state în ansamblul său;
- norme de la care nu se poate deroga.
Jus cogens nu reprezintă un izvor distinct de drept internațional. Normele imperative
sunt cuprinse în tratate (tratate multilaterale generale) și cutume (sunt excluse cutumele
regionale, locale).

23
 O altă ierarhie a normelor de drept internațional este stabilită prin prevederile exprese
ale cartei ONU, între aceasta și celelalte tratate internaționale încheiate între statele membre.
Astfel, art. 103 al Chartei ONU prevede că: "în caz de conflict între obligaţiile Membrilor
Naţiunilor Unite decurgând din prezenta Chartă şi obligaţiile care decurg din orice alt acord
internaţional, vor prevala obligaţiile decurgând din Chartă". Prevederi similare conţinea şi
Pactul Ligii Naţiunilor (art. 20). Caracterul prioritar al dispoziţiilor Chartei ONU decurge, pentru
statele membre, din rolul primordial declarat al organizaţiei în menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale, ca şi din vocaţia de universalitate a acesteia.
Existența lui jus cogens sugerează ideea unei ordini publice a comunității
internaționale.

Întrebări şi cerinţe pentru autoevaluare

1. Care sunt elementele cutumei internaţionale?

2. Există o ierarhie a izvoarelor dreptului internaţional public?
3. Când se aplică echitatea ca izvor de drept internaţional public?
4. Enumeraţi şi explicaţi principiile generale ale dreptului internaţional public.

24
 SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC

1. Considerații generale. Despre personalitate în dreptul internațional public

În viziunea Curții internaționale de Justiție, în dreptul internațional public, noțiunea
de subiecte de drept, desemnează acele entități care posedă personalitate juridică
internațională, adică sunt capabile de a avea drepturi și obligații pe plan internațional, ca și de
a își menține aceste drepturi prin acțiuni în justiție.13
Această definiție a fost completată de doctrină, arătându-se că, și în lipsa primei
condiții, o entitate poate avea personalitate juridică restrânsă, care depinde de acordul sau
acceptarea tacită a altor entități recunoscute. Ian Brownlie deduce următoarele elemente ale
personalității juridice în dreptul internațional public:
- capacitatea de a încheia tratate internaționale;
- capacitatea de a acționa înaintea instanțelor internaționale;
- beneficiul privilegiilor și imunităților în fața jurisdicțiilor naționale.
Într-o altă definiție, subiectele dreptului internațional sunt acele entități care
participă, pe de o parte, la elaborarea normelor de drept internațional și, pe de altă parte, la
desfășurarea raporturilor juridice guvernate de aceste norme, dobândind astfel nemijlocit
drepturi și asumându-și obligații în cadrul ordinii juridice internaționale.
În dreptul internaţional public contemporan, identificăm următoarele categorii de
subiecte:
a) statele ;
b) organizaţiile internaţionale interguvernamentale.
Alte entităţi, cum ar fi popoarele şi mişcările de eliberare naţională, organizaţiile
neguvernamentale internaţionale, societăţile transnaţionale, sunt incluse de unii autori în
categoria subiectelor dreptului internaţional. Acestea au un statut special, putând dobândi
anumite drepturi şi asuma anumite obligaţii internaţionale, dar fără a dispune de o capacitate

13
Cauza Reparații pentru prejudiciile suferite în serviciul Națiunilor Unite. Aviz consultativ al Curții Internaționale
de Justiție, ICJ Reports 1949, p. 174;

25
juridică deplină pe plan internaţional. De asemenea, o poziţie aparte în privinţa capacităţii
juridice de drept internaţional o ocupă individul.

2. Statele – subiecte primare ale dreptului internațional public

2.1. Criteriile de identificare a statelor în dreptul internațional
Convenţia de la Montevideo privind drepturile şi îndatoririle statelor din 193314
cuprinde un set complet de criterii pentru identificarea statelor. Art. 1 al acestei Convenţii
stabileşte că statul, ca persoană în dreptul internaţional public, trebuie să aibă următoarele
caracteristici:
a) o populaţie permanentă (o colectivitate permanentă, organizată și relativ numeroasă);
b) un teritoriu determinat (cadrul spațial de așezare a colectivității umane);
c) o autoritate guvernamentală (independentă care să dispună de atributele puterii pe un
anumit teritoriu și asupra unei populații stabilite);
d) capacitatea de a intra în relaţii cu alte state.
Statul este subiectul primar, direct și nemijlocit al dreptului internațional, având
capacitatea deplină de a-și asuma totalitatea drepturilor și obligațiilor cu caracter
internațional.
Statele sunt egale din punct de vedere juridic, indiferent de întindere, populație sau
dezvoltare. Calitatea de subiect de drept internațional este rezultatul suveranității statului. Statele
sunt singurele subiecte de drept internațional ce dețin atributele suveranității.
Statele sunt cele mai importante subiecte ale dreptului internaţional public, în
calitatea lor de colectivităţi umane organizate care se bucură de suveranitate: de altfel,
suveranitatea este cea care asigură "baza politică şi juridică a calităţii statului ca subiect de
drept internaţional"15.
2.2. Suveranitatea și egalitatea statelor

14
Adoptată de a 7-a Conferinţă Internaţională a Statelor Americane. Definiţia statului cuprinsă în această Convenţie
este astăzi considerată ca făcând parte din dreptul internaţional cutumiar.
15
Raluca Miga-Beșteliu, op. cit., p. 85;

26
 Suveranitatea şi egalitatea statelor reprezintă principii de bază ale dreptului
internaţional şi ale societăţii internaţionale. Doctrina dreptului internaţional a identificat cele
mai importante consecinţe ale celor două principii:
a) suveranitatea implică în primul rând competenţa exclusivă asupra unui teritoriu
determinat şi asupra populaţiei ce îl ocupă;
b) suveranitatea implică obligaţia de non-ingerinţă a altor state în zona de competenţă
exclusivă a statului;
c) suveranitatea şi egalitatea statelor implică dependenţa oricăror obligaţii ce decurg
din cutumă sau din tratate de acordul statului ce se obligă;
d) dreptul statelor de a-şi stabili liber regulile interne, de a defini şi încheia liber
relaţiile internaţionale, de a aparţine sau nu organizaţiilor internaţionale etc.
Tratatele păcii din Westfalia (1648) sunt cele care au recunoscut pentru prima dată
suveranitatea și egalitatea statelor ca principii fundamentale ale relațiilor internaționale,
consacrând sfârșitul raporturilor de vasalitate care dominau comunitatea internațională până la
acel moment.
Concepțiile despre suveranitate au evoluat de-a lungul timpului, ajungându-se azi la
tendințe de adaptare a principiului suveranității la noile realități ale comunității internaționale.
Tot mai des apar consacrate în constituțiile statelor posibilități de limitare a suveranității (de
exemplu, cazul statelor U.E. și țările candidate) sau posibilități de restrângere a acesteia în
vederea ocrotirii unor interese superioare ale individului (protecția drepturilor omului), a
asigurării și menținerii păcii și securității internaționale.
Egalitatea statelor este cea mai importantă consecință a suveranității. Egalitatea
statelor a fost recunoscută ca normă a dreptului internațional contemporan prin Carta O.N.U.,
care în art. 2 alin. 1 prevede că Organizația se întemeiază pe principiul egalității suverane a
tuturor membrilor săi, iar Declarația privind principiile dreptului internațional asupra relațiilor
prietenești și cooperarea între state potrivit Cartei O.N.U., adoptată prin Rezoluția 2625 din 1970
a Adunării Generale a O.N.U., arată că toate statele se bucură de egalitate suverană. Ele au
drepturi și obligații egale și sunt membri egali ai comunității internaționale, indiferent de
deosebirile de ordin economic, social, politic sau de altă natură.

27
 Egalitatea statelor presupune recunoașterea aceleiași capacități juridice în relațiile
convenționale dintre ele.
2.3. Elementele statului
Din art. 1 al Convenției de la Montevideo, rezultă că elementele constitutive ale
statului sunt: teritoriul, populația, autoritatea guvernamentală, precum și capacitatea de a intra
în relații cu alte state.
Teritoriul reprezintă spaţiul în cadrul căruia se exercită suveranitatea de stat.
Elementele teritoriului sunt: solul, subsolul, apele interioare, marea teritorială, spaţiul aerian.
Pentru recunoașterea calității de stat pe plan internațional, nu sunt relevante dimensiunea și
structura teritoriului.
Populaţia este colectivitatea umană aflată în mod permanent sau temporar pe un
anumit teritoriu, formată din cetăţeni ai statului respectiv, precum şi din cetăţeni străini şi
apatrizi.
Autoritatea guvernamentală reprezintă ansamblul de organe care exercită
prerogativele suveranităţii în limitele teritoriului determinat şi asupra populaţiei aflate pe acest
teritoriu.
Capacitatea de a intra în relaţii cu alte state, denumită şi "independenţă", a fost
considerată de jurişti ca Charles Rousseau şi Guggenheim ca fiind criteriul decisiv în
determinarea existenţei statului. Chiar în prezența celorlalte elemente ale statului, dacă nu se
poate determina independența acestuia de orice control străin, calitatea sa de stat poate fi
ignorată. Capacitatea de a intra în relații cu alte state presupune: capacitatea de a încheia tratate
internaționale; capacitatea de a deveni membru al organizațiilor internaționale
interguvernamentale și de a participa la activitatea acestora; capacitatea de a înainta plângeri în
fața instanțelor internaționale; capacitatea de a stabili relații diplomatice și consulare cu alte
state.
2.4. Tipuri speciale de state în dreptul internațional contemporan
Federația nu se deosebește, din punct de vedere al personalității juridice
internaționale, de statul unitar. Cu toate acestea, statul federal poate acorda o capacitate restrânsă
de drept internațional statelor componente. De regulă, statele federate acționează în numele
statului federal, dar li se poate recunoaște și o personalitate separată.

28
 Asociațiile de state sunt constituite din state independente care intră în diverse forme
de cooperare (de exemplu, Commonwealth-ul Britanic sau Comunitatea Franceză).
Vaticanul datează, ca stat independent, din 1929, anul încheierii Tratatului de la
Lateran între Italia și Sfântul Scaun. Vaticanul întrunește toate elementele constitutive ale
statului și se bucură de recunoaștere internațională. Vaticanul este o monarhie absolutistă
sacerdotală, în care Papa exercită o dublă funcție: Șef al Bisericii și conducător politic al statului.
Teritoriul statului este neutru și inviolabil, cetățenia este una specială și funcțională, ce se
dobândește în condițiile exercitării unor funcții religioase, condiții de rang și de domiciliu,
moneda este euro, iar statul beneficiază de statutul de observator al O.N.U..

3. Organizațiile internaționale
4. Recunoașterea internațională
5. Succesiunea statelor

5. Succesiunea statelor
Problema succesiunii statelor apare atunci când au loc modificări teritoriale,
indiferent dacă acestea duc sau nu la apariția unor noi state:
a) fuziune sau absorbție într-un singur stat;
b) dezmembrarea unui stat;
c) separarea sau secesiunea (o parte dintr-un stat se constituie în stat separat);
d) transferul de teritoriu.
În aceste situații, se pune problema transmisiunii drepturilor și obligațiilor vechiului
stat, problemă ce face obiectul instituției succesiunii statelor.
În cadrul ONU, Comisia de Drept internațional a elaborat două convenții multilaterale
cu caracter de codificare în materia succesiunii statelor:
- Convenția de la Viena privind succesiunea statelor la tratate (1978), intrată în
vigoare la 6 noiembrie 1996;
- Convenția referitoare la succesiunea statelor cu privire la bunuri, arhive și datorii
(Viena, 1983, nu a intrat încă în vigoare).

29
 Aceste convenții cuprind și o definiție a instituției succesiunii, prin expresia
succesiune a statelor se înțelege substituirea unui stat în locul altuia, în ceea ce privește
răspunderea pentru relațiile internaționale ale unui teritoriu.
Succesiunea statelor presupune înlocuirea suveranității unui stat prin cea a altui stat și
generează probleme de o complexitate deosebită în relațiile internaționale ( - statul succesor este
legat de tratatele încheiate de predecesorul său ?; - cetățenii vechiului stat sunt considerați în
mod automat cetățenii noului stat ?).
Au fost formulate mai multe reguli aplicabile succesiunii statelor. Asemănarea cu
succesiunea din dreptul civil se oprește la denumire: în dreptul internațional, succesiunea nu se
întemeiază în mod absolut pe regula continuității drepturilor și obligațiilor, iar statul succesor nu
devine un simplu moștenitor al predecesorului său. Aceasta nu înseamnă că statul succesor nu
poate el însuși menține continuitatea prin asumarea unor elemente ale ordinii juridice a statului
predecesor.
Domeniul cel mai complex al succesiunii statelor este cel al succesiunii tratatelor. Dacă
numai o parte a unui teritoriu trece de la statul predecesor la statul succesor, tratatele încheiate de
statul predecesor își încetează aplicabilitatea pe acest teritoriu, în timp ce tratatele încheiate de
statul succesor își extind aplicarea și pe teritoriul care a devenit parte a statului succesor.
O situație specială este aceea a decolonizării, în acest caz se aplică regula
intransmisibilității obligațiilor asumate prin tratate. Astfel, în privința tratatelor bilaterale
încheiate de statul predecesor, statul succesor nu este obligat să devină parte la acestea. De
regulă, în acest caz, între statul succesor și statul predecesor se încheie acorduri de succesiune în
care se precizează condițiile devoluțiunii. Dacă este vorba de tratate multilaterale, acestea nu vor
fi opozabile statului succesor decât în virtutea unei notificări prin care își stabilește calitatea de
parte la un astfel de tratat, cu excepția cazului când rezultă din tratat sau în orice alt mod că o
astfel de calitate ar fi incompatibilă cu obiectul sau scopul tratatului sau ar schimba în mod
esențial condițiile de aplicare ale tratatului.
Convenția ONU din 1978 prevede reguli speciale în situația unificării sau separării de
state. Astfel, în cazul separării, are loc menținerea de către fiecare stat succesor al tratatelor care
legau statul predecesor cu privire la ansamblu teritoriului său. În cazul unificării, statul succesor
va fi obligat doar prin tratatele în vigoare referitoare la teritoriul care s-a unificat.

30
 O altă regulă a succesiunii statelor este cea a intransmisibilității obligațiilor rezultate
din tratatele politice, tratate care stabilesc alianțe militare, stabilirea de baze militare etc. O
regulă dedusă din dreptul cutumiar este cea a menținerii în vigoare a tratatelor care stabilesc
frontiere sau un anumit regim juridic teritorial.
Tratatele care creează situații obiective, opozabile erga omnes, rămân valabile față de
statul succesor (tratate privind statutul de neutralitate, stabilirea libertății navigației în anumite
spații marine, stabilirea unor zone demilitarizate).
Tratatele și convențiile care impun norme imperative de drept internațional (jus
cogens) rămân în vigoare pentru statul succesor.
În privința tratatelor constitutive ale unor organizații internaționale, statul succesor
va deveni parte doar printr-o manifestare de voință expresă în acest sens și a desfășurării
procedurii prevăzute de respectivul act privind primirea de noi membri ai organizației.
Un alt domeniu important al succesiunii statelor este cel al răspunderii internaționale.
Regula este cea a imposibilității imputării actelor ilicite ale statului predecesor în sarcina
statului succesor.
În privința raporturilor dintre statul succesor și statul predecesor, se pune problema
schimbării ordinii juridice a acestuia din urmă, ca și a succesiunii la bunuri, arhive și datorii.
În privința succesiunii la bunuri, Convenția din 1983 prevede că se consideră bunuri de
stat ale statului predecesor acele bunuri, drepturi și interese care, la data succesiunii statelor și
conform dreptului statului predecesor, erau în proprietatea acestuia. Această convenție mai
consacră și regula, de natură cutumiară, conform căreia se transmit automat statului succesor
toate bunurile care au aparținut statului predecesor, fără despăgubiri și fără un tratat special în
acest sens. Dacă însă este vorba de un transfer al unei părți din teritoriul statului predecesor,
succesiunea de bunuri se reglementează prin tratat. În lipsa unui asemenea tratat, vor trece la
statul succesor bunuri mobile aflate pe acel teritoriu, precum și bunuri mobile legate de
activitatea statului predecesor pe acest teritoriu; celelalte bunuri mobile se vor împărți într-o
proporție echitabilă.
În cazul unui nou stat independent, acesta va dobândi bunurile imobile ale statului
predecesor aflate pe teritoriul său și alte bunuri imobile ale statului predecesor situate în afara
teritoriului respectiv, dar la crearea cărora acesta a contribuit, proporțional cu această

31
contribuție. Bunurile mobile ale statului predecesor trec la statul succesor dacă au fost legate de
activitatea statului predecesor în raport cu teritoriul la care se referă succesiunea sau dacă au
aparținut acelui teritoriu și au devenit proprietatea statului predecesor în timpul perioadei de
dependență, ca și alte bunuri mobile la crearea cărora teritoriul dependent a contribuit,
proporțional cu această contribuție.
Succesiunea la arhivele statului privește ”toate documentele, indiferent de data și
categorie, acumulate sau primite de statul predecesor în exercitarea funcțiilor sale, care la data
succesiunii aparțineau statului predecesor conform legislației sale interne și erau păstrate direct
sau erau sub controlul statului ca arhive, indiferent de obiectul acestora”. În cazul transferului
unei părți a teritoriului unui stat, succesiunea la arhive se stabilește prin acordul părților, iar în
lipsa lui, se aplică regula potrivit căreia partea din arhivele statului necesară pentru administrarea
acelei părți din teritoriu va fi pusă la dispoziția statului succesor, precum și alte arhive care au o
legătură exclusivă sau principală cu acel teritoriu.
Un domeniu controversat al succesiunii statelor este succesiunea la datorii.
Convenția din 1983 definește datoria de stat ca pe o obligație financiară a statului predecesor
care ia naștere față de un alt stat, o organizație internațională sau orice alt subiect de drept
internațional, în conformitate cu dreptul internațional.
În cazul transferului unei părți din teritoriu, trecerea datoriilor se face printr-un acord
între statul succesor și statul predecesor. În absența unui acord, datoria va trece la statul succesor
într-o proporție echitabilă. Dacă este vorba de un nou stat independent, acesta nu va moșteni
nici o datorie de stat, cu excepția cazului când există un acord în acest sens între cele două state
și dacă sunt îndeplinite unele condiții: legătura dintre datoria de stat și teritoriul noului stat,
respectiv bunurile, drepturile și interesele care trec la acesta.
Succesiunea statelor mai ridică probleme deosebite și în materia cetățeniei, precum și
în cea a drepturilor dobândite de particulari – cetățeni străini în statul predecesor.
Reglementarea chestiunii cetățeniei indivizilor aflați pe teritoriul afectat de succesiune
trebuie să îmbine aplicarea armonioasă a două principii: evitarea apatridiei și recunoașterea, în
limita posibilului, a unui drept de opțiune al individului între cetățenia statului succesor și a
celui predecesor.

32
 Cât privește drepturile cetățenilor străini în caz de succesiune a statelor, nu există o
soluție general acceptată. Statul succesor nu are obligația de a respecta principiul menținerii
drepturilor câștigate. Convenția din 1983 recunoaște dreptul statelor de a naționaliza bunurile
private străine, dar impune obligația plății unei juste compensații în conformitate cu dreptul
intern al statului în cauză și cu dreptul internațional.

33
 TERITORIUL ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC

1. Definiţia şi natura juridică a teritoriului de stat

Definiţie: spaţiul geografic alcătuit din suprafeţe terestre, acvatice şi marine, din solul,
subsolul şi spaţiul aerian, asupra cărora statul îşi exercită suveranitatea sa deplină şi exclusivă.16
Pentru determinarea naturii juridice a teritoriului este nevoie să se pornească de la faptul că
teritoriul constituie:
a) spaţiul exercitării puterii suverane exclusive a statului ;
b) spaţiul înfăptuirii dreptului poporului la autodeterminare;
c) obiectul suveranităţii pemanente asupra resurselor şi bogăţiilor naturale.

2. Componenţa teritoriului de stat

Teritoriul de stat este alcătuit din: spaţiul terestru, spaţiul acvatic şi spaţiul aerian.

Spaţiul terestru este reprezentat de partea terestră ( sol şi subsol) şi poate fi format
dintr-o singură întindere terestră sau din mai multe insule despărţite de ape maritime, care
formează un stat arhipelag.
De exemplu: Indonezia, Filipine

Spaţiul acvatic cuprinde apele interioare şi, pentru statele cu litoral, apele maritime
interioare ( ale porturilor şi golfurilor) şi marea teritorială.

o apele interioare cuprind: râuri, fluvii, canale, lacuri, mări interioare şi ape
maritime interioare.

16
A Năstase, B. Aurescu, C. Jura, Drept internaţional public,Editura C.H. Beck, Bucureşti 2009, p. 224

34
 o apele porturilor sunt considerate ape maritime interioare până la linia care uneşte
instalaţiile permanente, făcând parte integrantă din sistemul portuar, şi care
înaintează cel mai mult în larg.
o marea teritorială este fâşia de mare adiacentă ţărmului, având o lăţime de până la
12 mile marine, măsurate de la liniile de bază, considerate ca fiind liniile celui
mai mare reflux de-a lungul ţărmului sau liniile drepte care unesc punctele cele
mai avansate ale ţărmului.

1 milă = 1852 metri

Statele cu deschidere la mare exercită asupra unor spaţii marine, situate dincolo de
limita exterioară a mării teritoriale, anumite drepturi suverane, precis determinate: zona contiguă,
zona economică exclusivă şi platoul continental.

Spaţiul aerian reprezintă coloana de aer situată deasupra teritoriului terestru şi a

spaţiului acvatic al statului.

3. Frontierele de stat şi regimul lor

Frontierele sunt acele linii trasate între diferite puncte care despart teritoriul unui stat de
teritoriul altui stat sau, după caz, de marea liberă şi care se întind în înălţime până la limita
inferioară a spaţiului extraatmosferic, iar în adâncime, în interiorul pământului, până la
limitele accesibile tehnicii moderne.

Clasificarea frontierelor se realizează în funcţie de două criterii:

- al aliniamentelor pe care le urmează

- al naturii spaţiilor pe care le delimitează

După primul criteriu, cel al aliniamentelor, frontierele pot fi: naturale, geometrice sau

astronomice .

35
 Frontierele naturale sunt determinate de particularităţile geografice ( înălţimi, văi,
litoral, râuri sau fluvii).

Frontierele geometrice reprezintă linii drepte trasate între anumite puncte care despart
teritoriile a două state.

Exemplu: frontiera dintre S.U.A şi Mexic, în lugime de 800 km, constă într-o dreaptă
trasată între El Paso şi Oceanul Pacific.

Frontierele astronomice - urmează paralele sau meridiane ale globului pământesc.

Exemplu: frontiera ce separă S.U.A şi Canada pe o lungeme de 2000 km

Din punct de vedere al naturii spaţiilor componente ale teritoriului, frontierele sunt:

- terestre-despart uscatul dintre două state

- fluviale- despart apele fluviului sau râului care aparţin a două state

- maritime – marchează limita exterioară a mării teritoriale şi limita laterală în raport cu

statele vecine

- aeriene

Reglementări privind frontiera de stat a României

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 105/2001

4. Modificarea teritoriului statelor

Modificări admise în dreptul internaţional contemporan :

- modalitatea legal admisă de modoficare a teritoriului unui stat este aceea care se
întemeiază pe consimţîmântul liber exprimat al populaţiei care locuieşte pe teritoriul respectiv.

Astfel, se pot desprinde unele teritorii da la un stat cu formarea unor state noi sau se pot alătura
unele părţi din teritoriul unui stat ori a unor state în întregul lor la alte state.

36
Consimţământul se poate exprima prin:

- hotîrârea organului legislativ suprem

- consultarea directă a populaţiei prin intermediul referendumului.

37
 TRATATUL INTERNAŢIONAL

Tratatul este actul juridic ce exprimă acordul de voinţă liber consimţit intervenit între două sau
mai multe state ori alte subiecte de drept internaţional în scopul naşterii, modificării sau
stingerii drepturilor şi obligaţiilor părţilor în raporturile dintre ele.

Clasificare

a) După numărul participanţilor.

Tratatele bilaterale se încheie între două state sau alte subiecte de drept internaţional, iar cele
multilaterale între mai mult de două subiecte de drept internaţional.

Există diferite sisteme în care se pot încheia tratatele multilaterale:

– între fiecare din părţi, cu conţinut identic sau similar

– între un stat pe de o parte şi mai multe state pe de altă parte

– între mai multe state, fiecare constituind o parte la tratat.

b) După conţinutul normativ

– tratate-lege (normative); stabilesc norme noi, cu un caracter de aplicabilitate generală, reguli de

conduită pe care părţile la tratat le-au elaborat în scopul de a fi urmate de un anumit număr de
state şi de a constitui o bază principială a relaţiilor lor în domeniul respectiv.

– tratate-contract (nenormative); se stabilesc obligaţii concrete între părţi

– tratate multilaterale generale cuprind norme generale de drept internaţional, aplicabile tuturor
statelor sau care se ocupă de probleme de interes general pentru întreaga umanitate

c) După caracterul participării

- tratate deschise, la care participă orice stat care se declară interesat.

38
- tratate închise, la care din diferite considerente pot fi părţi numai anumite state.

d) După termenul de valabilitate

– tratate fără termen, cu o valabilitate în principiu nelimitată în timp (Carta O.N.U., tratatele de
interes general umanitar etc.);

– tratate cu termen, în cuprinsul cărora se stabileşte de la început data până când sunt în vigoare.

Conţinutul tratatului

– preambulul;

– cuprinsul (dispozitivul);

– partea finală;

– semnăturile;

– anexele.

Preambulul cuprinde menţiuni referitoare la scopul tratatului, hotărârea statelor de a-l

încheia, principiile directoare ale reglementării ce urmează, participanţii, nivelul negocierilor,
locul încheierii şi eventual interpretarea unor termeni din tratat (aceştia pot fi explicaţi şi în
primul articol al tratatului, sau în partea sa finală).

Dispozitivul cuprinde precizarea problemelor de reglementat, într-o ordine logică a

acestora, astfel ca primele formulări să stabilească un cadru mai general al problemei şi, în
continuare, folosindu-se şi prevederile din partea iniţială, să se dea formularea amănunţită a
tuturor aspectelor pe care părţile doresc să le reglementeze.

Partea finală face referiri la termenul şi condiţiile de intrare în vigoare a tratatului, durata
acestuia, modalităţile prin care se pot stinge efectele lui, dacă tratatul poate sau nu să fie
denunţat, condiţiile de denunţare sau de prelungire a efectelor tratatului, statul depozitar, dacă e
necesară ratificarea, condiţiile de aderare etc.

39
 Semnăturile se depun după ultima formulare din tratat, astfel: la tratatele bilaterale, prin
metoda alternatului, fiecare parte având prima semnătură (în stânga) pe exemplarul care îi revine;
la tratatele multilaterale, în ordinea literelor alfabetului asupra căreia părţile cad de acord (în
practica generală internaţională – alfabetul englez); în trecut se folosea tehnica semnăturii în
cerc, pentru a nu dezavantaja pe nici un participant.

Anexele cuprind de obicei probleme tehnice, elemente ilustrative, de calcul economic,

concretizări sau dezvoltări ale unor dispoziţii din cuprins, cifre, date, scheme, hărţi etc.

Condiţii de validitate

Elementele de fond ale tratatului sunt de două feluri:

- elemente esenţiale, care sunt obligatorii în orice tratat;

- elemente accesorii, a căror includere în tratat este lăsată la voinţa părţilor.

a) Elementele esenţiale ale tratatului sunt:

- părţile la tratat trebuie să aibă capacitatea juridică de a încheia tratatul, deci să fie subiecte de
drept internaţional;

- voinţa părţilor să fie liber exprimată;

- obiectul tratatului să fie licit;

- tratatul să producă efecte juridice;

- tratatul să fie guvernat de normele dreptului internaţional.

b) Elementele accesorii ale tratatului sunt:

- termenul – un eveniment viitor şi sigur de care depinde fie intrarea în vigoare a tratatului
(termen suspensiv), fie ieşirea din vigoare a acestuia (termen rezolutoriu);

40
- condiţia – un eveniment viitor şi nesigur (incert) de care depinde începerea executării
obligaţiilor asumate prin tratat (condiţie suspensivă) sau încetarea executării respectivelor
obligaţii (condiţie rezolutorie).

Părţile la tratat

Capacitatea juridică de a încheia un tratat, deci calitatea de subiect de drept internaţional,

o au în principal statele care, în virtutea suveranităţii lor egale, pot încheia orice fel de tratat
internaţional şi în orice domeniu al relaţiilor internaţionale.

În anumite limite pot încheia tratate internaţionale şi naţiunile şi popoarele care luptă
pentru eliberarea lor şi constituirea de state independente, în vederea promovării şi realizării
acestor idealuri, precum şi organizaţiile internaţionale, acestea din urmă potrivit principiului
specialităţii, numai în domeniile compatibile cu scopurile şi funcţiile lor, aşa cum rezultă din
statutul lor constitutiv

Voinţa liber exprimată a părţilor

Viciile de consimţământ sunt următoarele: eroarea, dolul, coruperea reprezentantului unui

stat, constrângerea împotriva reprezentantului unui stat, constrângerea exercitată împotriva
statului.

a) Eroarea este părerea greşită pe care şi-o face o parte despre o anumită situaţie. Eroarea, pentru
a putea fi invocată de către o parte ca motiv de anulare a tratatului, trebuie să aibă un caracter
esenţial pentru acel tratat sau pentru consimţământul dat de o parte la încheierea tratatului.
Eroarea nu poate fi acceptată dacă cel care o invocă a contribuit la apariţia ei sau dacă acesta
avea posibilitatea să se informeze pentru a nu fi în eroare.

b) Dolul (viclenia, înşelăciunea) se întâlneşte mai rar în convenţiile internaţionale. Atunci când
există, el constă în prezentarea cu rea credinţă de către o parte, celeilalte părţi, a unei situaţii de o

41
aşa manieră încât aceasta acceptă condiţiile convenţiei, dar dacă ar cunoaşte realitatea faptelor nu
ar face acest lucru. Dolul a fost utilizat adesea la încheierea tratatelor coloniale.

c) Coruperea reprezentantului unui stat este greu de dovedit în practică, dar teoretic nu poate fi
exclusă.

d) Constrângerea împotriva reprezentantului unui stat se manifestă destul de frecvent în practica

internaţională.

e) Constrângerea exercitată împotriva statului a fost şi este destul de frecventă, anumite state
impunându-şi condiţiile prin ameninţări sau presiuni ori prin războaie urmate de tratate în care îşi
impun punctul de vedere anterior formulat şi pe care nu au putut să-l realizeze prin mijloace
licite, conforme cu dreptul internaţional.

Obiectul licit al tratatului

Tratatele încheiate de state trebuie să aibă un obiect licit, să fie în strictă conformitate cu
principiile şi normele recunoscute ale dreptului internaţional, îndeosebi să nu contravină
normelor imperative de la care nici o derogare nu este permisă, precum şi eticii internaţionale:

- principiile fundamentale ale dreptului internaţional;

- regulile generale umanitare (privitoare la protecţia drepturilor omului, la interzicerea sclaviei, a

genocidului, a apartheidului, la protecţia anumitor categorii de persoane în perioada de conflict
armat etc.);

- normele privind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale;

- normele dreptului internaţional penal;

- normele privind folosirea de către toate statele acelor spaţii ce nu sunt supuse suveranităţii
(mare liberă, spaţiul cosmic, teritoriile submarine etc.).

42
Tratatul să producă efecte juridice

Tratatul să fie guvernat de normele dreptului internaţional

Nulitatea tratatelor internaţionale

Nulitatea tratatelor poate fi relativă sau absolută.

Nulitatea relativă poate fi invocată numai de către statul al cărui consimţământ a fost
viciat şi poate fi acoperită prin confirmarea de către acesta.

Nulitatea absolută poate fi invocată de oricare din părţile la tratat şi chiar de către alte
state interesate sau de către o instanţă internaţională, din oficiu.

În ce priveşte viciile de consimţământ, nulitatea este relativă în caz de eroare, dol şi

coruperea reprezentantului statului şi absolută în caz de constrângeri exercitate împotriva
reprezentantului unui stat sau asupra statului însuşi.

Tratatele internaţionale încheiate cu încălcarea unor norme de jus cogens sunt nule ab
initio, din momentul încheierii lor.

Consecinţa normală a recunoaşterii nulităţii unui tratat este că dispoziţiile acestuia sunt
lipsite de orice efect juridic. Dacă unele acte au fost, totuşi, îndeplinite în conformitate cu
dispoziţiile unui tratat care a fost declarat nul, oricare dintre părţi poate cere celorlalte să se
restabilească situaţia care ar fi existat dacă aceste acte nu ar fi fost îndeplinite.

Actele îndeplinite cu bună-credinţă înainte de invocarea nulităţii nu devin, însă, ilicite

prin simplul fapt al nulităţii tratatelor. În cazul unui tratat care a devenit nul datorită faptului că s-
a încălcat o normă imperativă a dreptului internaţional părţile sunt ţinute să elimine consecinţele
oricărui act îndeplinit în baza unei dispoziţii a tratatului care este în conflict cu norma imperativă
şi să facă astfel încât relaţiile lor mutuale să fie conforme cu norma imperativă a dreptului
internaţional general

43
Încheierea tratatelor internaţionale

Tratatul poate fi încheiat în formă scrisă sau verbală, aceasta neavând efect asupra valorii
juridice a tratatului, dreptul internaţional neimpunând în general o formă obligatorie. De regulă,
însă, tratatele se încheie în formă scrisă, întrucât astfel se oferă garanţii mai mari în ce priveşte
consemnarea exactă a voinţei părţilor, element important atât pentru respectarea lor riguroasă, cât
şi pentru probarea conţinutului şi întinderii obligaţiilor asumate în situaţia când una din părţi nu
le respectă.

Competente să încheie tratate internaţionale în numele statelor sunt organele

constituţionale ale acestora, dreptul internaţional recunoscând competenţele stabilite prin
legislaţia internă a fiecărui stat.

Acordurile şi înţelegerile care prin conţinutul lor nu impun ratificarea de către parlament
sau aprobarea de către guvern, cunoscute sub denumirea de acorduri în formă simplificată, se
încheie de către ministrul afacerilor externe prin schimburi de note sau de scrisori, precum şi de
către alţi miniştri în colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe.

Procedura de încheiere a tratatelor

Procedura de încheiere a tratatelor se desfăşoară în trei faze principale: negocierea

textului tratatului, semnarea tratatului şi exprimarea consimţământului statului de a fi parte la
tratat.

1. Negocierea textului tratatului

Negocierea este faza în care prin tratative duse între reprezentanţii]statelor abilitaţi în
acest sens se elaborează textul unui tratat. Abilitarea de a negocia se dă de către autorităţile
competente ale fiecărui stat conform regulilor de drept intern. Documentul de abilitare poartă

44
denumirea de depline puteri şi se eliberează de regulă în numele guvernului de către Ministerul
Afacerilor Externe, sub semnătura ministrului. Anumiţi reprezentanţi ai statelor nu sunt obligaţi
să prezinte depline puteri la efectuarea actelor legate de negocierea şi încheierea unui tratat.
Aceştia sunt: şeful statului, şeful guvernului şi ministrul de externe; şeful misiunii diplomatice
(numai pentru tratatele bilaterale încheiate cu statul unde este acreditat); reprezentanţii acreditaţi
ai statelor la o conferinţă internaţională convocată în vederea elaborării unui tratat.

Negocierea textului tratatului este un proces foarte laborios şi adesea îndelungat,

desfăşurat în două etape: cea a actelor cu caracter preliminar şi cea a negocierilor propriu-zise.

1) Actele cu caracter preliminar durează de obicei mai mult decât negocierile propriu-zise şi
constau în tatonări făcute de organele competente, în special prin reprezentanţele diplomatice
acreditate, pentru a se afla dacă statul sau organele statului respectiv intenţionează sau acceptă să
angajeze negocieri asupra problemei în cauză, pentru a se stabili nivelul negocierilor, eventual
felul tratatului ce urmează a se negocia, ordinea de zi şi programul negocierilor, problemele
asupra cărora urmează a se duce tratative etc.

2) Negocierile propriu-zise

a) Verificarea deplinelor puteri

b) Ducerea tratativelor cuprinde o suită de operaţii legate de prezentarea de către fiecare din
părţi a poziţiei asupra problemelor de reglementat, argumentarea acestora, prezentarea reciprocă
de documente informative privind problemele în discuţie sau de acte normative interne privind
aceste probleme, luarea în discuţie a unor principii şi reglementări internaţionale în materie,
prezentarea proiectelor proprii ale actului ce urmează să se negocieze etc.

c) Parafarea tratatului. Dacă negociatorii nu au împuternicirea de a semna textul tratatului,

acesta se parafează. Parafarea se face prin înscrierea pe fiecare pagină, jos în colţuri, a iniţialelor
numelor persoanelor care au condus procesul de negociere a tratatului. Parafarea nu obligă
juridic statele, ci dovedeşte doar faptul că părţile au ajuns la un acord asupra textului parafat.
Parafarea poate surveni şi în cursul tratativelor, pe măsură ce părţile cad de acord asupra unor
paragrafe sau articole ale textului propus.

2. Semnarea tratatului

45
Constituie a doua fază a încheierii tratatului.

3. Exprimarea consimţământului statului de a fi parte la un tratat

Textul autentificat al tratatului ca urmare a semnării lui capătă forţă prin recurgerea la unul din
următoarele mijloace juridice: ratificarea, aderarea, acceptarea sau aprobarea.

1) Ratificarea. Este operaţiunea juridică prin care tratatul semnat de persoana împuternicită în
acest scop este aprobat de organele de stat competente să angajeze statul în relaţiile
internaţionale. Actul de ratificare se încorporează ulterior într-un document numit instrument de
ratificare, care se comunică, se schimbă sau se depune spre păstrare statului depozitar (depunerea
are loc în cazul tratatelor multilaterale).

2) Aderarea. Este procedeul juridic la care se recurge în situaţia în care statele nu au semnat un
tratat multilateral, indiferent dacă au participat sau nu la negocierea acestuia, iar ulterior
apreciază că este necesar să devină parte la acel tratat. Aderarea este posibilă numai dacă tratatul
în cauză prevede aceasta în mod expres în textul său, ori dacă din tratat rezultă intenţia părţilor
de a permite ca şi alte state să poată adera la acesta.

3) Acceptarea sau aprobarea tratatului. Acestea sunt procedee mai noi pe care statele le pot
folosi pentru a deveni părţi la tratat, în scopul de a se evita procedura mai îndelungată şi mai
complicată a ratificării de către parlament.

Rezervele şi declaraţiile la tratatele internaţionale

Rezerva modifică înseşi obligaţiile înscrise în tratat, alegând între dispoziţiile faţă de
care statul se angajează să le respecte şi cele cu care nu este de acord şi pe care nu se angajează
să le respecte. Rezerva are astfel un caracter juridic, fixând cadrul exact al angajamentelor
asumate.

Declaraţia are numai semnificaţia unei păreri despre o anumită dispoziţie din tratat, a
unei atitudini negative faţă de această dispoziţie cu care statul care formulează declaraţia nu
poate fi pe deplin de acord. Neformulând însă o rezervă faţă de acea dispoziţie, statul va fi
46
obligat să o respecte ca şi pe celelalte; declaraţia are astfel un caracter pur politic, fără efect
juridic.

Rezerva poate fi făcută cu ocazia semnării şi numai până la depunerea instrumentelor de

ratificare, iar declaraţia oricând.

Limba de redactare a tratatelor internaţionale

În evul mediu, tratatele se încheiau în limba latină, iar ulterior locul acesteia a fost luat de
limba franceză. Mai târziu s-au impus şi alte limbi ca fiind de largă circulaţie, astfel că astăzi în
cadrul O.N.U. s-a considerat necesar să se reglementeze şi această problemă. La O.N.U. sunt
stabilite ca limbi oficiale engleza, franceza, rusa, spaniola şi chineza, iar ca limbi de lucru
engleza, franceza şi rusa. În limbile oficiale se redactează cele mai importante documente ale
O.N.U., inclusiv tratatele elaborate în cadrul sau sub egida acestuia.

În relaţiile bilaterale părţile pot folosi orice limbă doresc. Ele îşi pot redacta tratatul fie
într-o singură limbă, alta decât a lor proprie, fie în limba fiecăreia din ele. Practica folosirii limbii
fiecăreia din părţi este azi dominantă, corespunzând mai bine cerinţelor suveranităţii statelor
semnatare. În acest caz, ambele exemplare au caracter autentic şi valoare egală. Limba de
redactare diferită ridică, însă, uneori, probleme de interpretare, întrucât este posibil ca termenii
folosiţi într-un exemplar al convenţiei să nu aibă sens identic cu cei folosiţi în celălalt exemplar
şi aceasta să împieteze asupra înţelegerii conţinutului exact al obligaţiilor asumate. De aceea,
uneori statele stabilesc dacă unul sau altul din texte prevalează în caz de dubiu asupra unor
formulări, iar alteori părţile redactează convenţia şi într-o a treia limbă, care serveşte drept mijloc
de referinţă pentru asemenea situaţii. Întotdeauna, însă, pentru a se lămuri asemenea probleme se
recurge la textul autentic, original, al convenţiei şi nu la traduceri sau la copii, fie chiar şi
oficiale. Textul autentic prevalează întotdeauna asupra celui oficial, iar acesta asupra copiilor sau
traducerilor simple. În cazul în care părţile nu vor stabili un mod de soluţionare a neclarităţilor de
această natură se va recurge la metodele generale de interpretare a tratatelor. Nu există un for
internaţional care să decidă asupra unei asemenea probleme.

47
Intrarea în vigoare şi înregistrarea tratatelor internaţionale

Tratatele care nu trebuie să fie supuse ratificării intră în vigoare din momentul în care
statele semnează documentele (dacă, bineînţeles, acestea nu trebuie să fie supuse aprobării
guvernelor sau dacă semnarea nu s-a făcut ad referendum).

Tratatele supuse ratificării intră în vigoare în momentul schimbului instrumentelor de

ratificare în cazul celor bilaterale, dacă statele nu au convenit alt termen.

În cazul tratatelor multilaterale părţile vor hotărî prin însuşi tratatul respectiv asupra condiţiilor
intrării în vigoare.

Înregistrarea tratatelor se face potrivit art. 102 al „Cartei O.N.U.” la Secretariatul general al
organizaţiei care asigură publicitatea necesară. În caz de neînregistrare, tratatul nu poate fi
invocat în faţa vreunui organ al O.N.U., dar efectele sale sunt depline în relaţiile cu alte state sau
cu organizaţiile internaţionale.

Efectele juridice ale tratatelor internaţionale

Efectele juridice ale tratatelor se pot grupa în 3 categorii:

- obligaţia ratelor semnatare de a pune în aplicare şi de a respecta prevederile tratatului;

- valabilitatea tratatelor în timp;

- întinderea în spaţiu a efectelor, între părţile contractante şi faţă de terţi.

În raport de acestea, efectele tratatelor se exprimă sub forma a 3 principii: respectarea cu

bună credinţă a tratatelor; neretroactivitatea tratatelor; efectul relativ al tratatelor.

1) Principiul respectării cu bună credinţă a tratatelor (pacta sunt servanda)

48
2) Principiul neretroactivităţii tratatelor

3) Principiul efectului relativ al tratatelor

Modificarea tratatelor internaţionale

Adaptarea conţinutului unui tratat, transformarea textului acestuia se pot face prin
amendare sau prin revizuire. Amendarea priveşte de regulă modificări de mai mică amploare, iar
revizuirea atrage modificări substanţiale şi extinse ale textului unui tratat.

Modificarea unui tratat se poate face numai prin voinţa părţilor contractante, în cazurile şi
modalităţile prevăzute de regulă în însuşi cuprinsul tratatului. Orice modificare adusă unui tratat
trebuie să parcurgă, pentru a intra în vigoare, acelaşi traseu politic şi juridic ca la intrarea în
vigoare a tratatului care a fost modificat, dacă părţile nu prevăd o procedură mai simplificată.

În principiu şi modificarea tratatelor multilaterale impune acordul tuturor statelor-părţi,

dar se poate concepe şi un sistem în care modificările operate să devină efective numai prin
acordul majorităţii părţilor, caz în care apare un complex de situaţii în ce priveşte opozabilitatea
modificării faţă de statele care nu s-au declarat de acord cu aceasta.

Încetarea sau suspendarea tratatelor internaţionale

Încetarea tratatelor

Potrivit dreptului internaţional cazurile în care tratatele încetează sunt:

a) voinţa comună a părţilor;

b) denunţarea unilaterală;

c) violarea dispoziţiilor tratatului de către una din părţi;

d) survenirea unor fapte sau evenimente ulterioare;

49
e) imposibilitatea executării tratatului.

Suspendarea tratatelor

a) potrivit dispoziţiilor tratatului respectiv;

b) în orice moment, prin consimţământul tuturor părţilor, după consultarea celorlalte state
contractante.

Interpretarea tratatelor internaţionale

Principalele reguli de interpretare a tratatelor sunt:

a) Buna-credinţă

b) Sensul clar.

c) Interpretarea cuvintelor după sensul lor uzual.

d) Excluderea interpretărilor absurde.

e) Interpretarea termenilor tehnici în sensul lor special.

f) Interpretarea termenilor după sensul lor la data încheierii tratatului.

g) Interpretarea prin context.

h) Luarea în considerare a scopului tratatului.

i) Efectul util.

j) Interpretarea în favoarea celui care se obligă.

k) Interpretarea în defavoarea celui care a redactat textul.

50
 Mijloace de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale

Diferendul internaţional este, potrivit unei definiţii dată în 1924 de Curtea Permanentă de
Justiţie Internaţională într-una din hotărârile sale, „un dezacord asupra unei probleme de drept
sau de fapt, o opoziţie de teze juridice sau de interese între state”.

Mijloacele de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale se clasifică, în raport de

specificitatea modului în care sunt destinate să contribuie la obţinerea rezultatului, în 3 categorii:

a) mijloace politico-diplomatice (fără caracter jurisdicţional): tratativele, bunele oficii,

mediaţiunea, ancheta şi concilierea;

b) mijloace cu caracter jurisdicţional: arbitrajul internaţional şi justiţia internaţională;

c) mijloace şi proceduri de soluţionare în cadrul organizaţiilor internaţionale cu vocaţie

universală sau regională (zonală).

Mijloacele politico-diplomatice (fără caracter jurisdicţional)

Tratativele (negocierile)

Tratativele constituie principala metodă de soluţionare pe cale paşnică, politico-

diplomatică, a problemelor litigioase. Potrivit principiului primordialităţii tratativelor, statele
sunt obligate să recurgă mai întâi la tratative în vederea aplanării diferendelor dintre ele şi numai
în măsura în care tratativele directe nu au dus la rezultatul dorit să recurgă la celelalte mijloace
de soluţionare paşnică. În raport cu celelalte metode de rezolvare paşnică a diferendelor, metoda
tratativelor se caracterizează prin supleţe, operativitate şi o mai mare eficacitate în căutarea şi
găsirea de soluţii, printr-un grad mai redus de formalism şi o mai mare capacitate de adaptare la
diversitatea situaţiilor conflictuale care apar în planul relaţiilor internaţionale.

Bunele oficii
51
 Bunele oficii constau în acţiunea unui stat terţ, a unei organizaţii internaţionale sau a unei
personalităţi influente de a convinge statele aflate în diferend să rezolve neînţelegerile dintre ele
pe cale paşnică, de a pune în contact sau a restabili contactele între respectivele state. Angajarea
bunelor oficii se poate face atât la cererea statelor implicate, cât şi la iniţiativa acelora care, fie că
sunt state, organizaţii internaţionale sau persoane influente, îşi oferă serviciile lor binevoitoare
atunci când se constată că pe calea tratativelor directe nu s-a putut ajunge şi nici nu există
perspective să se ajungă la un acord.

În practica internaţională formularea unei cereri de bune oficii se întâlneşte mai rar,
întrucât statele implicate se tem în general ca partea adversă să nu interpreteze un asemenea
demers drept un semn de slăbiciune.

Mediaţiunea

Mediaţiunea este definită ca acţiunea unui stat, a unei organizaţii internaţionale sau a unei
persoane oficiale, care se bucură de reputaţie şi de prestigiul imparţialităţii, de a participa în mod
direct la tratativele dintre părţi şi de a le conduce spre un acord pe baza soluţiilor pe care le
propune acestora.

Acţiunea de mediere poate fi pornită fie la cererea părţilor aflate în diferend, fie ca
urmare a acceptării unei oferte din partea unui terţ. Angajarea unei asemenea proceduri este,
însă, deosebit de delicată, pentru că în primul caz (mediaţiunea cerută) este destul de greu ca
statele implicate să cadă de acord asupra necesităţii de a apela la un mediator şi asupra statului
terţ, organizaţiei internaţionale sau persoanei mediatoare care să fie convenabile ambelor părţi şi
care să fie dispuse să-şi asume o asemenea dificilă sarcină, iar în al doilea caz (mediaţiunea
oferită) există riscul ca acela care se oferă ca mediator să se confrunte cu un refuz din partea
statelor aflate în diferend. Mediaţiunea are puternice asemănări cu bunele oficii în ce priveşte
caracterul, obiectivelor urmărite şi unele elemente procedurale. Între mediaţiune şi bunele oficii
există, însă, şi deosebiri importante, între care esenţială este aceea că dacă la bunele oficii se

52
urmăreşte doar crearea premizelor necesare pentru angajarea sau reluarea tratativelor directe,
mediatorul ia parte el însuşi în mod oficial şi public la tratative, pe care le conduce, propunând
părţilor propria sa concepţie şi soluţii concrete asupra modului de rezolvare a diferendului.

Ancheta

Ancheta reprezintă o metodă de soluţionare care constă în clarificarea, de către o comisie

desemnată în acest scop de către părţile aflate în diferend sau de către o organizaţie
internaţională, a unor situaţii de fapt controversate asupra cărora există un diferend. Ancheta
internaţională are un obiect de investigare limitat, iar poziţia sa este auxiliară faţă de celelalte
metode de soluţionare paşnică a diferendelor, constituind, de regulă, o operaţiune preliminară,
căreia îi urmează calea tratativelor, a bunelor oficii sau a mediaţiunii ori, de cele mai multe ori, a
unui arbitraj sau a unui tribunal internaţional. Comisiile de anchetă se compun de regulă dintr-un
număr impar de membri, care acţionează în această calitate în nume propriu, fără a reprezenta
guvernele ţărilor cărora le aparţin. Comisiile ţin legătura cu statele aflate în diferend prin agenţi
speciale desemnaţi de acestea. Activitatea comisiilor se desfăşoară în prezenţa părţilor, care au
obligaţia să le furnizeze toate datele considerate ca utile. Pentru elucidarea aspectelor legate de
stabilirea corectă a situaţiei de fapt, comisia se poate deplasa şi la faţa locului, poate audia
martori şi experţi. Rezultatele activităţii comisiei de anchetă se concretizează într-un raport, care
se adoptă cu majoritatea de voturi a membrilor componenţi, după care se înaintează statelor
implicate. Concluziile raportului sunt facultative pentru părţi, acestea putând hotărî fie să şi le
însuşească şi să păşească la rezolvarea de fond a problemei, fie să le respingă. Raportul trebuie să
stabilească doar faptele în materialitatea lor, fără a se pronunţa în vreun mod asupra
răspunderilor părţilor, deşi adesea în mod indirect acestea se degajă din expunerea obiectivă a
faptelor.

Concilierea

53
 Concilierea este metoda de soluţionare paşnică în conformitate cu care un diferend
internaţional este examinat de către un organ colegial prestabilit sau alcătuit ad-hoc (comisia de
conciliere), compus din persoane particulare numite sau agreate de părţi, care în vederea
ajungerii la o înţelegere propune o soluţie de împăcare pe care părţile o pot accepta sau o pot
respinge.

Caracteristic pentru concilierea internaţională este faptul că ea îmbină două funcţii care se
reliefează în două faze distincte:

a) cercetarea faptelor, în cadrul căreia se audiază părţile, se citează şi se audiază martori

şi experţi, culegându-se, selectându-se şi ordonându-se informaţiile obţinute;

b) formularea de propuneri de conciliere a părţilor, care se realizează în cadrul unui

proces de deliberare a membrilor componenţi asemănător deliberării judiciare.

Comisia de conciliere are un caracter independent faţă de părţile aflate în diferend,

acestea nefiind implicate în activitatea ei, dar pe parcursul procesului de conciliere se menţine o
strânsă legătură între părţile respective şi comisie, ca şi între înseşi părţile, astfel ca în final
soluţia de conciliere recomandată de comisie să poată întruni asentimentul acestora.

Mijloacele cu caracter jurisdicţional

Arbitrajul internaţional

Arbitrajul internaţional este o metodă de soluţionare cu caracter jurisdicţional, în cadrul

căreia un număr de arbitri imparţiali analizează diferendul în cadrul unei proceduri contencioase
pe baza aplicării regulilor convenite anterior de părţi şi a dreptului internaţional în ansamblu şi
dă o hotărâre care este obligatorie în temeiul consimţământului prealabil al părţilor. Acordul
părţilor de a se apela la arbitraj se materializează într-un act numit compromis în cuprinsul căruia
se stabileşte obiectul concret al diferendului sau litigiului, componenţa şi competenţa organului
arbitral, principiile şi normele de drept pe care trebuie să le interpreteze şi să le aplice arbitrii

54
pentru adoptarea hotărârii şi procedura de urmat în acest scop (aceasta putând fi, însă, lăsată şi la
latitudinea arbitrilor).

Compromisul poate avea un caracter general, pentru anumite categorii de diferende, sau
poate să se încheie în mod special pentru un anume diferend la izbucnirea acestuia, după cum
poate să figureze ca o clauză compromisorie într-un tratat, în acest din urmă caz părţile aflate în
diferend făcând doar trimitere la anumite tratate de arbitraj încheiate anterior, cu privire la
regulile de competenţă şi de procedură aplicabile.

Arbitrajul trebuie să aibă un caracter independent faţă de părţi, condiţie de bază pentru a
se asigura imparţialitatea hotărârii. Arbitrarea se face în două faze distincte: scrisă şi orală. Faza
scrisă este aceea în care agenţii statelor aflate în litigiu comunică tribunalului arbitral toate
documentele (memorii, contra memorii, hărţi etc.) şi celelalte probe de care înţeleg să se
folosească. În faza orală reprezentanţii părţilor sunt ascultaţi de către tribunalul arbitral şi-şi
susţin în faţa acestuia pretenţiile sau punctele de vedere. Rezultatul activităţii tribunalului arbitral
îl constituie hotărârea arbitrală. Hotărârea se adoptă cu majoritatea voturilor arbitrilor şi se
comunică părţilor, acestea trebuind să o accepte şi să o ducă la îndeplinire.

Hotărârea arbitrală fiind în principiu definitivă şi executorie părţile aflate în diferend sau
litigiu o pot refuza numai invocând nulitatea acesteia pentru motive cum sunt: nerespectarea unor
reguli esenţiale de procedură, depăşirea competenţei, frauda, coruperea tribunalului sau a unui
arbitru, eroarea etc.

Justiţia internaţională

Justiţia internaţională este forma judiciară instituţionalizată în cadrul căreia un corp de

judecători numiţi anterior pe o perioadă determinată analizează diferendul potrivit unei proceduri
prestabilite prin statutul tribunalului şi dă o hotărâre care este obligatorie pentru părţile aflate în
diferend.

55
Soluţionarea diferendelor în cadrul O.N.U.

Potrivit Cartei, în cadrul O.N.U. atribuţiile în domeniul rezolvării paşnice a diferendelor

revin în principal Adunării Generale şi Consiliului de Securitate, care pot să înfiinţeze şi unele
organe subsidiare în scopul de a le ajuta în îndeplinirea atribuţiilor lor. Un rol tot mai important
revine şi secretarului general al organizaţiei.

56
 Noţiuni de bază ale dreptului diplomatic şi consular

Dreptul diplomatic constituie un ansamblu de reglementări privind diferitele aspecte ale

activităţii diplomatice desfăşurate de către state prin organele lor interne şi cele externe, în
scopul realizării politicii lor externe şi a colaborării cu alte state, în mod individual ori în cadrul
unor conferinţe sau congrese internaţionale, precum şi al organizaţiilor internaţionale.

Organele de stat interne pentru relaţiile internaţionale

1) Şeful statului

2) Guvernul

3) Primul-ministru

4) Ministerul Afacerilor Externe

5) Celelalte ministere

Misiunea diplomatică

Misiunea diplomatică permanentă este un organ exterior al statului pentru realizarea

politicii sale externe şi a colaborării internaţionale, stabilită cu caracter de permanenţă pe
teritoriul altui stat. Trimiterea şi primirea unei misiuni diplomatice permanente se fac în baza
unui drept de legaţie (de ambasadă).

Dreptul de legaţie este activ (dreptul de a trimite misiuni diplomatice) şi pasiv (dreptul de
a primi misiuni diplomatice).

Funcţii:

- reprezentarea statului acreditant pe lângă cel acreditar;

- negocierea cu guvernul statului acreditar;

57
 - protejarea intereselor statului acreditant şi ale cetăţenilor săi pe teritoriul statului
acreditar;

- observarea şi informarea, prin toate mijloacele licite, a statului propriu asupra situaţiei şi
a evenimentelor din statul acreditar;

- promovarea relaţiilor amicale şi dezvoltarea relaţiilor economice, culturale, ştiinţifice

sau de altă natură între statul acreditant şi statul acreditar;

- funcţii consulare.

Statul acreditar are faţă de misiunea diplomatică permanentă unele obligaţii, între
care cele mai importante sunt următoarele:

- să dea tot concursul misiunii diplomatice şi să-i acorde facilităţile necesare pentru
realizarea funcţiilor sale;

- să asigure membrilor misiunii circulaţia pe teritoriul său, exceptând anumite zone pe

care le poate declara ca închise accesului acestora, şi să le dea posibilitatea de a se informa legal
asupra problemelor din ţara respectivă;

- să asigure şi să-i faciliteze comunicarea liberă cu statul propriu.

Misiunile temporare sunt constituite din reprezentanţi ai statelor care îndeplinesc pe

termen determinat anumite însărcinări într-un alt stat sau pe lângă unele organizaţii
internaţionale.

Imunitatea diplomatică înseamnă scutirea de care se bucură misiunea diplomatică şi

personalul acesteia de sarcinile şi obligaţiile pe care le au cetăţenii şi străinii, precum şi scoaterea
acestora de sub jurisdiscţia civilă, penală şi administrativă a statului acreditar. Imunitatea
diplomatică se manifestă sub două mari aspecte: inviolabilitate şi imunitatea de jurisdicţie.

Inviolabilitatea desemnează o măsură de ocrotire a misiunii diplomatice şi a

personalului diplomatic din partea autorităţilor statului de reşedinţă, constând în faptul că asupra
acestora nu se pot exercita nici un fel de presiuni sau constrângeri în scopul influenţării activităţii
lor de reprezentare.

58
 Inviolabilitatea misiunii diplomatice cuprinde inviolabilitatea sediului misiunii,
inviolabilitatea arhivei diplomatice şi inviolabilitatea corespondenţei, curierului şi valizei
diplomatice.

Inviolabilitatea personalului diplomatic. Convenţia de la Viena prevede că persoana

agentului diplomatic, ca şi locuinţa, documentele şi bunurile acestuia, sunt inviolabile, statul
acreditar având obligaţia de a acorda diplomaţilor protecţie împotriva oricăror violenţe fizice sau
morale. Inviolabilă este şi persoana curierului diplomatic.

Imunitatea de jurisdicţie a personalului diplomatic îmbracă 4 forme consacrate:

penală, administrativă, civilă şi de executare.

Imunitatea de jurisdicţie penală este deplină, ea referindu-se atât la actele săvârşite în

calitate oficială, cât şi la actele particulare. În caz de săvârşire a unei fapte penale statul acreditar
poate declara pe diplomat persona non grata şi să ceară rechemarea sa. Diplomatul nu este
obligat să depună mărturie într-un proces penal.

Imunitatea de jurisdicţie administrativă se referă la exceptarea de la regulile de poliţie

ale statului acreditar şi se materializează în neamendarea diplomaţilor pentru contravenţiile
săvârşite.

Imunitatea de jurisdicţie civilă se referă la faptul că un diplomat nu poate fi acţionat în

faţa unui tribunal în cauze de drept civil şi nu poate fi obligat să depună ca martor în asemenea
cauze. Imunitatea de jurisdicţie civilă nu este absolută, existând şi unele excepţii care se referă la
situaţia unor imobile ce le-ar deţine diplomatul în statul acreditar, la dezbaterile succesorale şi la
procese ce ar rezulta din desfăşurarea unor activităţi profesionale sau comerciale în interes
propriu.

Statul trimiţător poate renunţa la imunitatea trimisului său. Renunţarea la imunitatea

penală trebuie să fie întotdeauna expresă.

Privilegiile diplomatice

59
 Privilegiile diplomatice reprezintă anumite avantaje pe care statul acreditar le acordă
misiunii diplomatice şi personalului acesteia.

Misiunea diplomatică beneficiază de următoarele privilegii:

- dreptul de a arbora pe localul ambasadei şi pe mijloacele sale de transport drapelul

statului său;

- scutirea de impozite pe imobile şi de impozite şi taxe pentru încasările pe care le face

pentru actele oficiale pe care le întocmeşte.

Personalul diplomatic beneficiază de scutirea de impozite şi taxe personale şi pentru

bunurile sale; scutirea de taxe vamale pentru bunurile de uz personal şi al familiei sale; scutirea
de orice serviciu public şi de sarcini militare, inclusiv de rechiziţii, contribuţii şi încartiruiri;
scutirea de la orice formalităţi şi sarcini ce revin persoanelor străine. Bagajele sale nu pot fi
controlate decât dacă există motive serioase să se creadă că ar conţine obiecte ce nu pot fi
importate sau exportate.

Membrii familiei diplomatului beneficiază în principiu de aceleaşi imunităţi şi privilegii

ca şi acesta, cu condiţia să nu fie cetăţeni ai statului de reşedinţă.

Membrii personalului tehnic şi administrativ şi ai familiilor acestora beneficiază de

imunitate de jurisdicţie numai pentru actele îndeplinite în interesul serviciului, iar de celelalte
imunităţi şi privilegii ca şi agenţii diplomatici. Ei beneficiază de scutire de taxe vamale numai în
ce priveşte obiectele aduse cu ocazia primei instalări şi nu sunt scutiţi de controlul bagajelor
personale.

Membrii personalului de serviciu, dacă nu sunt cetăţeni ai statului de reşedinţă,

beneficiază de imunitate de jurisdicţie privind actele pe care le îndeplinesc în exerciţiul
atribuţiilor lor, precum şi de scutiri de impozite şi taxe pe salariile pe care le primesc şi de
dispoziţiile privind asigurările sociale în vigoare în statul acreditar.

Reprezentanţii statelor pe lângă organizaţii internaţionale cu caracter universal se bucură

de imunităţi şi privilegii similare cu cele ale personalului diplomatic acreditat într-un alt stat.

60
 Misiunile consulare

Dreptul consular este acea parte a dreptului internaţional public care reprezintă totalitatea
normelor şi regulilor care reglementează relaţiile consulare dintre state, organizarea şi
funcţionarea oficiilor consulare, precum şi cele care se referă la statutul juridic al oficiilor
consulare şi a personalului acestora. Din punct de vedere istoric, relaţiile si activitatea consulară
au apărut înainte de activitatea diplomatică, iar caracteristica principală a dreptului consular este
aceea că el stabileste mecanismele care funcţionează pentru a realiza un obiectiv foarte precis,
acela de protejare a cetăţenilor si a intereselor lor, precum si a intereselor statului trimiţător.

Oficiul consular este un organ autonom, care se creează pentru a permite exercitarea
funcţiilor consulare prevăzute în Convenţia de la Viena şi în acordurile bilaterale încheiate de
statele respective.

Fiecare oficiu consular are un sediu, o circumscripţie şi de asemenea, un anumit rang, de

precădere o clasă, care sunt fixate de către statul trimiţător şi supuse aprobării statului de
reşedinţă.

Deschiderea unui oficiu consular înseamnă în primul rând, prezentarea unei cereri în care
se specifică oraşul în care se doreşte înfiinţarea lui, în al doilea rând, există obligaţia de a
propune o anumită zonă (circumscripţie) din teritoriul ţării care va fi arondată la postul consular
respectiv şi clasa consulatului, iar toate acestea împreună, trebuie să obţină aprobarea statului de
reşedinţă. Orice modificare ulterioară în legătură cu clasa oficiului consular, cu locul său de
reşedinţă şi cu circumscripţia în care îşi desfăşoară activitatea nu se poate face decât cu
consimţământul statului de reşedinţă, care este necesar şi în cazul în care un consulat vrea să
deschidă un viceconsulat sau o agenţie consulară, într-o altă localitate decât cea în care şi-a
stabilit sediul.

Misiunile diplomatice pot şi ele exercita funcţii consulare, din acest punct de vedere
existând două mari categorii de oficii consulare, cele care funcţionează în cadrul misiunilor
diplomatice din capitalele ţărilor şi în cadrul cărora este desemnat un diplomat şi se creează o
structură care se ocupă de relaţii consulare şi a doua categorie, consulatele speciale, care se

61
înfiinţează în alte oraşe decât capitala, cu circumscripţii foarte bine stabilite şi încadrate cu
personal corespunzător.

Personalul oficiului consular este compus din şeful consulatului, din funcţionari consulari
şi angajaţi, împreună cu personalul de serviciu. Acest personal al oficiului consular este numit de
către statul trimiţător care notifică statului de reşedinţă numele şi prenumele, categoria şi clasa
funcţionarilor consulari şi circumscripţia în care urmează să funcţioneze.

Exequatorul este o autorizaţie specială pe care statul de reşedinţă o acordă şefului

oficiului consular şi prin care certifică dreptul acestuia de a-şi exercita funcţiile sale. Statul de
reşedinţă care refuză să elibereze un exequator nu este obligat să comunice statului trimiţător
care sunt motivele refuzului său. Se consideră că exequatorul este un act discreţionar pe care
orice stat de reşedinţă are dreptul să-l adopte sau nu, şi care nu trebuie motivat în nici un fel de
către funcţionarii săi.

Din momentul în care şeful unui post consular este acceptat, statul pe teritoriul căruia îşi
desfăşoară el activitatea are obligaţia să informeze imediat autorităţile competente din
circumscripţia sa consulară şi, de asemenea, potrivit prevederilor articolului 14 din Convenţia de
la Viena, are obligaţia să adopte toate măsurile necesare pentru a-i permite să-şi realizeze
sarcinile şi obligaţiile care îi revin în această calitate.

Există şi posibilitatea exercitării temporare a funcţiei de şef de post consular, în condiţiile

în care şeful numit este împiedicat să-şi îndeplineasă funcţiunile sale, sau, în cazul în care postul
său este vacant, se poate numi un „gerant” interimar care acţionează cu titlul provizoriu de şef al
postului consular respectiv.

Încetarea activităţii unui şef de oficiu consular sau a oricărui diplomat care funcţionează
în cadrul lui, se poate face prin retragere de către statul care l-a trimis, statul respectiv având
posibilitatea să-l înlocuiască şi să-i încheie astfel misiunea. În foarte multe servicii diplomatice
există perioade fixe de timp în care un diplomat lucrează în serviciul diplomatic exterior sau în
cadrul unui oficiu consular, de 4-5 ani. O altă posibilitate de încetare a activităţii este aceea de a
fi declarat „persona non grata” şi toate celelalte situaţii prin care activitatea poate înceta (cazuri
de îmbolnăviri, decese, etc.).

62
 Funcţii

Funcţiile consulare reprezintă totalitatea activităţilor oficiilor consulare şi ale

personalului acestora. Din punct de vedere al conţinutului acestor funcţii, ele pot fi împărţite în
două categorii:

–funcţii care sunt conferite de către statul trimiţător oficiului consular respectiv;

–funcţii care sunt recunoscute de către statul primitor, cel pe teritoriul căruia îşi
desfăşoară activitatea.

Ca regulă generală, conţinutul acestor funcţii consulare este negociat şi inclus în

convenţiile bilaterale pe probleme consulare pe care statul le încheie, o parte importantă a acestor
convenţii consulare se concentrează tocmai pe funcţiile asupra cărora cele două state îşi dau
acordul să fie îndeplinite de către oficiile consulare.

a) Clasificarea funcţiilor consulare.

După obiectul lor sau după domeniul pe care îl abordează, funcţiile consulare pot fi:

– funcţii cu caracter politic, altele decât funcţiile diplomatice;

- funcţii economice importante: promovarea schimburilor economice dintre statul

trimiţător şi statul primitor pe teritoriul căruia îşi desfăşoară consulatul activitatea;

– funcţii culturale; foarte multe consulate româneşti înglobează minicentre culturale,

având o activitate culturală intensă (Consulatele de la Veneţia, Canal Grande, etc.) şi unde
funcţia consulară de promovare a culturii este de fapt una dintre cele mai importante;

- funcţii care se referă la protecţia cetăţenilor; spre deosebire de ambasade, care se

concentrează în principal pe promovarea intereselor statelor, a autorităţilor de stat, consulatele se
preocupă de problemele cetăţenilor. Ele includ de asemenea, funcţii administrative, funcţii de

63
stare civilă, notariale, jurisdicţionale şi funcţii care se referă la marina comercială, nave şi
aeronave şi la obligaţii militare.

Funcţiile consulare sunt prevăzute în Convenţia de la Viena, de asemenea, convenţiile

bilaterale încheiate de state au capitole importante care se referă la funcţiuni şi totodată, există o
practică internaţională a statelor care stabileşte funcţiile unui oficiu consular.

Articolul 5 din Convenţia de la Viena, care prezintă funcţiile consulare, începe cu cea mai
importantă funcţie în viziunea consulatului, aceea de a proteja în statul de reşedinţă, interesele
statului trimiţător şi a cetăţenilor săi, persoane fizice şi juridice, în limitele admise de dreptul
internaţional. La paragraful 2, acest articol prezintă cea de-a doua funcţie consulară, favorizarea
dezvoltării relaţiilor comerciale, economice, culturale şi ştiinţifice, în general, promovarea de
relaţii prieteneşti între statul trimiţător şi statul primitor. A treia funcţie consulară prevăzută în
Convenţia de la Viena la articolul 5, paragraful c, similară cu funcţiile pe care le au şi
ambasadele, se referă la informarea prin mijloace licite asupra situaţiei din circumscripţia
consulară respectivă. Sunt prevăzute în continuare la acest articol şi alte funcţii care se referă la
practica generală care există în materie.

Privilegiile şi imunităţile consulilor

- dacă nu sunt totodată şi membri ai misiunii diplomatice, sunt relativ mai reduse decât ale
diplomaţilor, în special în ce priveşte imunitatea de jurisdicţie penală.

Astfel, ei beneficiază de o asemenea imunitate numai pentru actele săvârşite în

îndeplinirea sarcinilor de serviciu, pot fi arestaţi în cazul săvârşirii de infracţiuni grave, pot fi
închişi în executarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, nu sunt scutiţi de obligaţia de a
depune mărturie în proces etc.

64
 TEME DE DISCUŢIE

1. Importanţa izvoarelor de drept internaţional public

2. Subiecţii dreptului internaţional public

3. Individul- subiect al dreptului internaţional public

4. Delimitările între dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat

5. Codificarea normelor de drept internaţional public

6. Natura juridică şi compomenţa teritoriului de stat

7. Zona contiguă

8. Zona economică exclusivă

9. Platoul continental

10. Elementele statului

11. Populaţia

12. Reguli de interpretare a tratatelor

13. Funcţiile misiunilor diplomatice permanente

14. Imunităţi şi privilegii diplomatice

15. Cetăţenia

16. Regimul strâmtorilor

17. Aspecte introductive privind organizaţiile internaţionale

18. Bunele oficii

19. Medierea

65
20. Ancheta

21. Concilierea

22. Arbitrajul

66
1. BIBLIOGRAFIE

1. Anghel, Ion, M., Dreptul diplomatic şi consular, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996.
2. Anghel, lon M.; Anghel, Viorel I., Răspunderea în Dreptul Internaţional, Bucureşti,
Editura Lumina Lex, 1998.
3. Aurescu, Bogdan, Jura Cristian, Năstase Adrian - Drept International public. Sinteze
pentru examen, ediţia a IV-a, revizuita, Ed. C.H.BECK, Bucuresti, 2006
4. Bolintineanu Al., Năstase Adrian şi Bogdan Aurescu, Drept internaţional contemporan,
Bucureşti, All Beck, 2002;
5. Burian, Alexandru, Drept diplomatic şi consular, Editura ARC, Chişinău, 2001,
6. Burian, Alexandru, Introducere în practica diplomatică şi procedura internaţională,
Editura “Cartier”, Chişinău, 2000.
7. Chilea, Dragos, Drept internaţional public, Editura Hamangiu, 2007
8. Diaconu, Ion, Manual de drept international public ed a III-a, Lumina Lex, 2010
9. Duţu, Mircea, Drept International Public - Vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2008;
10. Lungu, Magdalena-Denisa, Rolul organizatiilor internationale in solutionarea pasnica a
diferendelor internationale, editura Universul juridic, 2011
11. Miga-Beşteliu Raluca, Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public,
Bucureşti, All Beck, 2003;
12. Miga-Beşteliu Raluca, Organizaţii internaţionale interguvernamentale, Bucureşti, All
Beck, 2000;
13. Moldovan Aurel Teodor, Expulzarea, extrădarea şi readmisia în dreptul internaţional,
Bucureşti, All Beck, 2004;
14. Năstase Adrian, Aurescu Bogdan, Drept internaţional contemporan. Texte esenţiale,
Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2000;
15. Niciu, Marţian, I., Drept internaţional public, Două volume, Ediţia a II-a (revizuită şi
completată), Editura Fundaţiei "Chemarea",Iaşi, 1995-1996.
16. Pivniceru, Mona Maria, Drept internaţional public - Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2007
17. Preda Mătăsaru, Aurel, Tratat de drept internaţional public – Ed. Lumina Lex, Bucuresti,
2007
18. Scăunas, Stelian, Drept internaţional public, ediţia 2, Editura CH Beck, 2007

67
19. Selejan - Guţan, Bianca, Laura-Maria Crăciunean, Drept Internaţional Public, Editura
Hamangiu, 2008
20. Selejan-Gutan, Laura-Maria Craciunean, Drept international public, editura Hamangiu,
2008

68