1

Război, pace și comerț în Imperiul Otoman

Curs 1-

Istoriografia otomană

Sinteze bizantine despre istoria otomană

- Laonic Chalcocondil ( Chalcocondyles); scrie despre căderea Constantinopolului
- Ducas, Istoria turco- bizantină ( ediție critică de Vasile Grecu)
- Critobul din Imbros; scrie o istorie a sultanului Mehmed al II lea
- Sphranzes
Sinteze occidentale
Sinteze italiene
- Teodoro Spandugino Cantacusino; scrie despre istoria, religia și obiceiurile turcilor (
opera a apărut în 1519 și era scrisă în franceză)
- Paolo Giovio
- Donado de Lazze
- Andrea Cambini
- Luigi Bassano
- G.A. Menaviono
- Francesco Sansovino
Sinteze franceze
- Guillaume Postel ( volumul scris de el a fost publicat în 1560)
- Ogier Ghiselin de Busbequius – s-a aflat în serviciul Habrsburgilor
Sinteze germane
- J. Leunclavius, Annales Sultanorum Ottomanicarum, Frankfurt,1588 ( lucrarea
reprezintă de fapt o traducere a unor cronici otomane)
Sinteze engleze
- Richard Knolles, General Historie of the Turks, Londra, 1603
- Paul Rycaut ( consul la Smirna, contemporan cu Dimitrie Cantemir), The present state
of the Ottoman Empire, 1668; The Turkish History, continuă cu lucrarea lui Richard
Knolles și completează opera cu mai multe date cronologice

Sinteze de istorie otomană în prima jumătate a sec XVIII

- Luigi Ferdinando Marsigli
- Dimitrie Cantemir,Istoria Imperiului Otoman.Creșterea și descreșterea Imperiului
otoman; Sistemul sau întocmirea religiei mohamedane.
- M.Guer
2

- James Porter,Observation on the Religion, Law, Government and Manners of the

Turks; The State of the Turkey Trade
- Ignatius Mouradgea D Ohsson, Tableau general de l Empire Othoman
Sinteze de istorie otomană în secolul XIX
- Thomas Thornton
- Joseph von Hammer-Purgstall
- J.W: Zinkeisen
Sinteze de istorie otomană în secolul XX
- Nicolae Iorga
- Halil Inalcik, The Ottoman Empire. The Classical Age. 1300-1600
- Robert Mantran, Istoria Imperiului Otoman
- Colin Imber; The Ottoman Empire, 1300-1481,
- Aurel Decei, Istoria Imperiului Otoman până în 1658
- Stanford Shaw, History of the Ottoman Empire and Modern Turkey
- Barbara Jelavich, History of the Balkans

Examen: 27 mai, ora 12, amfiteatrul Iorga

3

Curs 2. 3.03.2015

Cronistica otomană. Tevârih-i Âl-i Osman

Secolul XV
- „ Istoriile Casei lui Osman” sau „ Istoriile Dinastiei Otomane” ( de văzut Cronici
turcești privind țările române) scrise de: Oguzname, Așikpașazade, Uruc bin Adil,
Mehmed Neșri, Mehmed Neșri, Tursun Bey ( Gazavetname – Cronica expediției
militare; Fetihname – Cronica cuceririi; Nasuh
- Matrakci). Aceste cronici vor fi folosite drept modele de către marii cronicari din sec
XVI- XVIII. Cronicile serveau drept material de propagandă
Secolul XVI
- Până în secolul XVI, cronicile urmau modelul medieval. În contextul cuceririi
Palestinei, musulmanii intră în posesia unor centre culturale importante ( Ierusalim,
Cairo, Mecca, Medina). De asemenea, sultanul își însușește titlul de calif, având
nevoie de o justificare ideologică care să îi ofere posibilitatea adoptării acestui titlu.
Cronicari: Kemalpașazade ( șeyh-ul Islam; a participat la Mohacs), Rustem Pașa,
Muhieddin al-Cemâli, Mustafa Ali

Secolul XVII
- Ibrahim Pecevi, Kâtip Celebi ( cronicile otomane până în sec XVIII erau scrise pe
manuscrise), Mustafa Na ima.
- Evliya Celebi, Cartea călătoriilor ( Seyahatname)
- De menționat Mihail Guboglu, Crestomație turcă
4

Curs 3. 10.03.2015

Dreptul otoman
- Documente de cancelarie ( administrative, politice, diplomatice)
- Defterler ( registre de documente otomane)

Documente din cancelaria imperială conțin un tugra, nișan, care reprezenta monograma
sultanului domnitor și al tatălui său. Dacă tugra se afla pe document, atunci actul respectiv
este un original.
Sultanul comunica cu suveranii străini cu ajutorul „scrisorilor imperiale”, Name-humayun.
Ordinele sultanului erau transmise prin Hukum, care desemna o poruncă. Cancelaria
imperială mai emitea și Berat-i humayun, adică „diplomă imperială”, care era folosită pentru
a-i numi pe domnii din Țările Române.
Populația și funcționarii comunicau cu sultanul prin arz, adică „petiție”. Marele Vizir era
singurul care comunica cu sultan prin raport, telhis.
Cel mai important volum de documente este Muhimme Defterleri („ Condicile afacerilor
importante”, „Condicile privind problemele importante”). Există 263 de condici de acest fel.
Pe lângă acestea, importante sunt și Ecnebi Devletler Defterleri ( „Condicile Statelor
Străine”).
- Condicele tribunalelor religioase (Ser ive Șicilleri)
- Condici de scrisori imperiale (Name-i humayun defterleri). Cuprind scrisori oficiale
emise între 1687-1908.
- Condici despre capitație (Cizye Defteri)

Tradițiile islamice
Izvoare.
- Coranul (al-Kuran) este scrierea sfântă a musulmanilor, dar este mai mult decât o
simplă „carte de religie”. El este concretizează în limba arabă cuvântul lui Allah,
cuvânt revelat lui Muhammad.
- Tratate de drept islamic care au fost scrise de așa-zișii jurist-consulți în perioada sec.
VIII-X. Aceste texte ne oferă informații de primă mână în ceea ce privește relațiile cu
nemusulmanii ( războiul, tratatul, străinii etc.). De reținut Muhammad ash-Shaybani
cu „Marea carte a guvernării statelor”, Abu Yusuf Ya kub cu „Cartea impozitului
funciar”, Mawerdi cu „Statutele guvernării” – DE CĂUTAT.
- În perioada otomană: Molla Husrev și Ibrahim al-Halebi
- Fetva – emise de muftii.
- Kanun-name ( Carte de legi). Acestea reprezentau transpunerea în scris a puterii
sultanului.
5

Dreptul otoman și Tradiția islamică

Dreptul ginților
- „Dreptul este o regulă de viață în comun”
- Începând cu secolul XVII, au existat mai multe încercări de a contura câteva reguli ale
dreptului internațional

Islamul și dreptul ginților

- Se pleca de la premisa că între noțiunea de „stat nemusulman” și Islam nu exista
compatibilitate teoretică, astfel că apar 2 idei: una moderat ( dreptul internațional
musulman) și una categorică ( dreptul internațional musulman nu există)

Dreptul islamic al popoarelor

- Șeri at = cod de comportament pe care orice musulman trebuia să îl respecte. Acest
cod nu se confuncă cu religia
- Sursele dreptului islamic: doctrinele preislamice, dreptul cutumiar arab, obiceiurile
specifice teritoriilor cucerite de arabi. Juriștii consideră ca există 4 surse
fundamentale: al-Kur an, Sunna ( suma de practici și reguli care rezultă din acțiunile și
vorbele profetului Muhammad; nu reprezintă scrieri din Coran), icma și kryas.
6

Curs 4

 1300-1402 – expansiune în forță; 4 sultani: Osman I, Orhan, Murad și Bayazid I

 1402-1413 – Criza ( Interregnum); marchează istoria otomană după înfrângerea de la
Nakara în fața lui Timur Lenk; criza se va termina prin preluarea puterii de către
Mehmed I
 1413-1451 – perioadă de redresare și recuperare; sultanii Mehmed I și Mehmed II;
sunt recuparate teritoriile din Anatolia și Balcani
 1451-1512 – statul otoman devine un imperiu; sultanii Mehmed II și Bayazid II; este
instaurată dominația otomană la Marea Neagră și în Balcani ( exclusiv până la
Belgrad); de asemenea sunt cucerite și emiartele anatoliene
 1512-1520 – are loc expansiunea în lumea arabă ; Selim I cucerește cetățile Sfinte:
Mecca și Medina; Egiptul a fost cucerit în 1517
 1520-1566 – apogeul puterii otomane: Suleyman Kanuni („Legiuitorul”); este
instaurată dominația otomană în Europa Centrală ( până la Viena) și în Mediterana
Orientală ( realizează incursiuni înspre Maroc)
Probleme de cronologie

- Ultimii 40 de ani ai sec XIX sunt ce mai confuzi din istoria otomană ( bătălia de la
Rovine poartă două date; ideea conform căreia Niș a fost cucerită înainte de Sofia
este imposibilă; doar 3 evenimente sunt fixate: Kossovo – 15 iunie 1389, Nicopole –
28 septembrie 1396, Ankara – 20 iulie 1402).

Rivalii otomanilor:
- Bizanțul și țaratele bulgare, care se aflau într-un continuu declin
- Despotatele din Grecia și din Marea Egee; statele latine din Attica și Poloponez, care
erau slăbite de războaiele civile; insulele egeene erau divizate între Greci, Venețieni,
Genovezi, Cavalerii de Rhodos și Ducii de Naxos
- Serbia, după moartea liu Ștefan Dușan ( 1355), dezmembrată datorită slăbiciunii
succesorului său
- Macedonia, Bosnia, Albania și Țările Române

 1352-1362 – au fost stabilite capetele de pod în Tracia: cucerirea cetăților Tzympe

( Cinbi în 1352) și Gallipoli ( 1354). Există surse bizantine pentru acestă perioadă (
Ducas)
 1362-1389 – expansiunea balcanică; între 1362-1368 este cucerit nordul Traciei și
estul Rumeliei; 1371-75 este cucerită vestul Traciei; 1383-85 au loc primele
expediții turcești în Albania; 1385-1389 sunt ocupate ținuturile înalte ale
Macedoniei
7

 1402 – Ankara; armata turcă este învinsă de cea a lui Timur Lenk
 Mehmed II Fatih ( 1453-1478) – titlul de Cuceritor l-a primit în urma cuceriri
Constantinopolului

Expansiunea otomană în Țările Române. Primele conflicte au loc înainte de Mircea cel
Bătrân. După Nicopole, Mircea nu își mai poate ține tronul, acesta fiind ocupat de Vlad
Uzurpatorul. După ce Murad I reușește să ajungă pe tronul statului otoman, ȚR va plăti tribut
( nu intră total sub controlul otoman)
Subminarea influenței Ungariei și Veneției în Balcani

 1456 – cucerirea Berlgradului; este subminată influența ungară în Balcani

- Venețienii dețineau câteva porturi care era importante pentru otomani ( Durres;
Creta, Cipru)

 1520-1541 ( în acest an se încheie cucerirea Ungariei)

- 1521 – cucerirea Belgradului; 1526 – Victoria de la Mohacs; 1529 – asediul Vienei;
1541 – înființrea Pașalâcului Budei ( Transilvania devine provincie otomană)

3 factori care au determinat victoriile militare:

- Factori externi: descentralizarea prezentă în cadrul statelor creștine; dezbinarea

creștinătății ( cruciadele nu au avut succes, în special în ceea ce privește efectele pe
termen lung, adică alungarea turcilor din Europa, fapt datorat dezbinării din cadrul
creștinătății; Laonic Chalcocondyles amintește de dezbinarea creștinătății)
- Factori interni: factorul demografic - Statul lui Osman era unul mic, însă beneficia de
un spor demografic ridicat, datorită unui val de turcomani care veneau din Asia și
care au turcizat Anatolia ( în momentul în care un teritoriu era capturat, se trecea
imediat la un proces de colonizare al acestui teritoriu); factorul social-economic –
poziția avantajoasă, la intersecția unor drumuri comerciale; factorul politic – statul
otoman era unul puternic organizat, sultanul fiind cel care deținea puterea absolută (
mecanismul militar putea fi pus în funcțiune rapid și eficient);
- Factori de întâmpinare: diplomația abilă față de inamici ( principiul „divide et
impera”; utilizarea păcilor și alianțelor temporare; alianțele matrimoniale; metoda
cuceririi treptate – cucerirea otomană nu a avut loc ca o avalanșă datorată
fanatismului religios; atitudinea tolerantă – economică, financiară, juridică și
confesională)
8

Consecințele expansiunii otomane:

- Imediate: într-o primă etapă este vorba de distrugeri materiale și pierderi umane, iar
într-o etapă secundară este vorba de epuizarea resurselor naturale și energiilor
umane și teritoriile cucerite
- De lungă durată: popoarele supuse otomanilor au înregistrat o evoluție mai lentă în
raport cu popoarele occidentale.
9

Curs 5

Organizarea armatei

Askeri – grup social privilegiat, necesar expansiunii și administrătii imperiului în formare.

Aceștia erau plătiți direct de către sultan ( totodată erau scutiți de taxe). Acest statut era
reglementat de legi speciale. De asemenea acest privilegiu nu era transmisibil

Structura armatei în perioada clasică:

- Armata de uscat: cavalerie ( spahii timarioți din provinci, spahii de Poartă, akîngii –
trupe de prădători sau trupe de graniță), infanterie ( ienicerii, gebegii, tunarii și
căruțașii tunurilor) și artilerie.
- Marina: utilizau galere otomane; apogeul a fost atins în sec. XVI

Cavaleria
Akîngii ( cca. 10.000)
- Cavaleria ușoară – inițial din mediul tribal turcoman, apoi și din alte medii ( de ex:
populația balcanică din Timok-Morava).
- Funcții: pătrunderea adâncă în teritoriul inamic

Timarioții ( cca. 40.000 oameni)

- Cavalerie ușoară = majoritatea efectivelor proveneau din rândul timarioților

- Cavalerie grea = adusă de marii timarioți

Infanteria
Azabii erau cei mai numeroși, fiind infanteria standard. Folosiți atât în război cât și pentru
paza orașelor.
Ieniceri
Făceau parte din trupele de Poartă, alături de tunari și cavaleria spahiilor de Poartă. Aceștia
au apărut sub Murad I, fiind prizonieri de război ( proveneau din mediu nemusulman).
Așîkpașazade este printre primii cronicari care relatează înființarea ienicerimii. Toți ienicerii
făceau parte dintr-un ordin sufit, Bektași. Din punct de vedere organizatoric, aceștia erau
organizați din mai multe corpuri, iar conducătorul suprem al lor era Aga. Dotarea ienicerilor
era variată: sabii, buzdugane, arc, arme de foc. Funcțiile ienicerilor: zdrobirea trupelor
ianimice, rezistență la atac inamic prin disciplina de fier și prin echipament potrivit, păzeau
adesea fortărețele. În urma acțiunilor, aceștia erau avansați pe linie administrativă ( până la
funcția de mare vizir) sau li se acorda un timar.

Artilerie
Otomanii nu cunoșteau tehnica construitii tunurilor. Specialiștii germani erau chemați pentru
echiparea trupelor tereste și a marinei cu guri de foc. În 1453, Orban a primit un timar
pentru serviciile aduse lui Mehmed II ( el le-a construit un tun imens cu care au străpuns
zidurile Constantinopolului).
10

Marina
Era un grup de vase care era ancorată la Constantinopol. Însă pe lângă acesta, mai erau
flotele din nordul Africii ( din Tunis).

Teoria statului la otomani

Acest concept a fost teoretizat în perioada de declin a Imperiului. Astfel că apare „Cercul
Dreptății”:
1. Nu există autoritatea statală fără autoritate militar ( askeri)
2. Nu poate exista armată fără bogăție
3. Bogăția este reprodusă de supuși ( Reaya – acest termen înseamnă supuși)
4. Supușii pot prospera doar printr-o guvernarea dreaptă
5. Justiția asigură armonia în societate
6. Justiția este ca o grădină ale cărei ziduri sunt statul
7. Sprijinul statului este legea religioasă ( Șeriat-ul)
8. Fără autoritate statlă ( mulk ve devlet) nu există sprijin pentru șeriat sau Șeriat-ul
este spriinit de autoritatea sultanului

Raportul stat-religie în islamul otoman

Statul otoman a fost unul teocrat, iar în cadrul lui sultanatul avea o funcție fundamentală.
Sultanul era un slujitor al șeriat-ului. Rațiunea de stat era un factor important în cadrul
guvernării otomane.

Ideea de stat universal la otomani

Exista la otomani concepția universalistă, conform căreia sultanul este singurul conducător
adevărat, căreia trebuie să se supună ceilalți principi. Această concepție a avut consecințe în
zona politico-militară, juridică și diplomatică ( această concepție este impusă doar în sec.
XVIII)

Titulatura
Titlurile care sunt aplicate în general sultanilor nu au fost aplicate de la început, ci treptat (
bey, han, sultan, padișah etc.). Osman apărea cu titlul de bey, iar Bayezid I cu titlul de Sultan
al-Rum. Murad II utilizează conceptul de han. Cel care unește aceste titluri este Mehmed II,
astfel că în titulatura lui apare: imperator, han, și sultan. Suleyman Kanunî preia și titluri
musulmane: Șah de Bagdad și Irak ( inscpriția de la Bender din 1538). Concluzie: din 1284 –
han și sultan turco-selgiuchid, după 1453 – împărat romano-bizantin și după 1517 – lider al
musulmanilor sunniți.

Funcțiile suveranului otoman

- Servitor al religiei revelate

- Conducător al „războiului sfânt” ( sultan gazî)
- Sultanul deținea puterea absolută – padișah otoman
11

- Mențierea echilibrului social – sultanul trebuia să împartă dreptatea fără a ține cont
de poziția socială a individului judecat

Întronare și succesiune
- În statul otoman nu exista un principiu dinastic după cum era în Occident ( nu era
utilizat principiul primogeniturii). Inițail beii de frontierii aveau un rol important în
alegerea sultanului. În sec XV-XVI, ienicerii și ulemalele aveau un rol decisiv în cadrul
acestui proces, iar din sec. XVII, palatul imperial avea rolul fundamental.
- Fraticidul a fost legiferat de Mehmed II în Kanunname-i Al-i Osman. Nu s-a aplicat în
mod constant, însă se aplică excesiv în sec XVI. Se obișnuia ca după ce ajungeau la
vârsta de 12 ani, fii sultanului să fie trimiși în anumite sangeacuri unde practicau
guvernarea.
- sistemul kefes începe să fie aplicat de la sfârșitul sec. XVI ( pretendenții erau închiși în
harem).

Sistemul timariot
- avea un rol fundamental pentru expedițiile terestre și asigura trupele de cavalerie.
Acest sistem a avut o eficiență considerabilă până în sec. XVI. Timarul este o sursă de
venit, nu o proprietate. Originea merge până la bizantini sau la arabi. Termenul timar
înseamnă „venit acordat de sultan unui supus otoman”. Există o clasificare a
timarelor: rural, uban, mixt; după natura serviciilor: timar civil, militar; după suma
veniturilor : hass( peste 100.000 aspri), ze ameet( 20.000-99.999 aspri) și timar( 1000-
19.999 aspri). În acest context, relația dintre stat și timariot era una destul de strânsă.
- Declinul sistemului timariot. În sec. XVII, sistemul timariot începe să decadă. Una din
cauze era transformarea acestui sistem dintr-unul individual într-unul ereditar. De
asemenea, a apărut și o relație specială între re aya și timariot, o relație unică în
Europa.

Instituțiile otomane:
- Ulema – acestă clasă apare în epoca umayyadă. Era o grupare de învățați, de savanți
în lumea religioasă. Din categoria aceasta făceau parte: imamii ( „miniștrii religiei),
muftii( jurisconsult) și kadii ( judecătorul). În fruntea lor se afla Șeyh ul-Islam, sau
Marele Muftiu. Șeyh ul-Islam ocupa următoarea funcție după Marele Vizir.
12

Curs 6

Război, război sfânt, jihad

Cea mai simplă definiție este: Războiul este un instrument politic ( Clausewitz –
războiul nu este decât o politică de stat continuată cu alte mijloace)
Dreptul războiului are 2 semnificații principale: este o sumă de reguli care trebuie urmate în
cazul în care este purtat un război și o legitimare a dreptului la o acțiune armată. În Islam,
problema nu o reprezentat motivul pentru care era declanșat războiul, ci de motivul pentru
care este încheiată pacea.

Războiul sfânt.
Noțiunea de „război religios”, care legitima cucerirea și prada ca fiind realizate în numele
lui Dumnezeu, este la fel de veche ca noțiunea de divinitatea la oameni. Războiul religios
este întâlnit și la bizantini, dar și la occidentali ( cruciadele). În spatele fiecărui război religios
se afla o rațiune politică, socială sau economică. Frazeologia războaielor sfinte doar conferă
legitimitate acestor conflicte.

Djihad
Nașterea ideii de djihad a avut loc în vremea lui Muhammad, în procesul de trecere de la
Profetul avertizator la Profetul înarmat. Apariția acestei idei va avea loc Medina, din dorința
de a-i combate pe cei care nu acceptau Islamul.

Tipologia djihadului
Djihad înseamnă efort. Acest termen era prezent și în epoca arabă preislamică, și
avea însemnătatea de „efort susținut spre un scop determinat.
Djihadul are mai multe interpretări: acțiunile credincioșilor musulmani pentru a-și
dovedi credința, expediție militară împotriva arabilor musulmani, război contra infidelilor,
lupta credinciosului pentru autoperfecționare morală și religioasă, efortul intelectual din
domeniul apologeticii musulmane, munca juriștilor în căutarea soluțiilor de drept.
În Coran, rădăcina dh.h.d nu se referă cu predilecție la război și religie, derivă în
general de la verbul „a depune efort”.
Djihad cu inima, prin cuvânt, cu mâinile și cu sabia
Acestea sunt cele 4 metode prin care djihadul poate fi purtat.
Există 2 tipologii ale djihadului: cel major ( dus în planul conștiinței), fiind compus din djihad
moral ( individual și comunitar) și spiritual ( ascetism, misticism), și cel minor ( dus în plan
13

existențial – lupta armată) și este compus din djihad intern și extern ( ofensiv și defensiv). Se
considera că războiul cu sabia era cel mai puțin elevat, iar djihadul în cadrul conștiinței era
cel mai meritoriu.

Otomanii și ideologia războiului sfânt

Islamologii occidentali consideră că djihad-ul nu a fost niciodată un fenomen pur
religios, ci mai degrabă o ideologie folosită de clasa politică din statele musulmane, din
epoca timpurie a Islamului până în zilele noastre.
Ideologia politică otomană apare ca o sinteză între tradiția turcă preotomană ( oguză
și selgiuchidă) – ideea de dominație a lumii, și tradiția islamică – instuararea unui pax
islamica. Istoricii au pus introdus mai multe sintagme referitoare la djihad: „spirit de gazi”,
„mistica de gazi”, „stat de gazi”, „Imperiul gazii-lor”.
Halil Inalcik considera că „războiul sfânt” reprezenta prinicipalul ideal al expansiunii
triburilor turcomane din Anatolia în sec. XIII. Colin Imber considera că nu a existat nici o
legătură între „războiul sfânt” și expansiunea otomană.
Djihadul are în linii mari două etape: cea ofensivă ( sf. Sec. XIII- XVII) și defensivă (
sec. XVIII-XIX).
Pentru ca o cucerire să fie legitimă, era nevoie ca întâi să fie proclamat djihadul.
Astfel că dacă nu era proclamat războiul sfânt, cuceririle și populațiile de acolo nu erau
legitime ( nu puteau fi încadrate într-o categorie anume).

Trecerea de la „război sfânt” și „pace sfântă”

La un moment dat apare conceputul de pace sfântă pentru a justifica pierderile
teritoriale și a anima spiritul războinic al otomanilor în fața atacurilor tot mai puternice ale
statelor creștine din Europa. În cazul războiului defensiv, toată lumea trebuia să participe,
fiind vorba de o obligația individuală ( spre deosebire de djihad-ul ofensiv, unde era nevoie
doar de mobilizarea armatei).
Începând cu secolul XVIII începea să fie legitimată și pacea sfântă și întreruperea
djihad-ului ( pacea de la Karlowitz – era văzută ca o întrerupere temporară a ostilităților,
pentru a estompa caracterul defavorabil al acestei păci pentru Imperiul Otoman).

Doctrina djihad-ului
Disjuncțiile fundamentale ( mumin-kafir, muslim-harbî, dar al-Islam, dar al-harb).
Important este Djihad ca bellum justum ( legimitarea războaielor dintre musulmani),
trecerea de la djihad ofensin la defensiv, stimulentele doctrinei și somația ( da wa).
14

Mumin-kafir
Singurele discriminări utilizate în vremea Profetului sunt cele dintre „credincioși” sau
musulmani, și necredincioși, sau nemusulmani ( politeiștii - musrikun și „oamenii Cărții” – ahl
al-kitab)
Eixstă infideli care locuiau în Casa războiului, dar al-harb, și cei care locuiau în Casa
Islamului¸dar al-islam.

Muslim-Harbi
A doua disjuncție există între muslim și harbi ( un inamic potențial).
Termenul de harbi era identificat cu infidelul (kafir) care nu plătește tribut (djizye)
statului otoman și trăiește în „Casa Războiului”. Acest atribut era aplicat locuitorilor,
mărfurilor, negustorilor etc.

Dar al-Islam și dar al-harb

Lumea era împărțită între aceste două zone: dar al-Islam și dar al-harb.

 Dar al-Islam
În textele juridice clasice s-a insistat pe practicarea liberă a cultului religios
mohamedan, protecția musulmanilor și conducerea de către un suveran musulman.
Moscheea nu era construită decât în cazul în care exista pe teritoriul respectiv o
comunitate musulmană.
„Caza războiului” îngloba teritoriile în care Șeriat-ul nu era urmat.
Frontiera între cele două zone. Având în vedere că în timpul califatului arab Casa
Islamului trebuia să crească încontinuu, astfel că nu puteau exista frontiere fixe. Teritoriul
spaniol, bizantin și cel din jurul Berlgradului erau numite Dar al-harb Djihad ( Casa războiului
sfânt).

Djihad ca bellum justum

La musulmani singurul război justificabil era djihad-ul: un război dus în afară în folosul
religiei și comunității musulmane și unul intern reprezentat în acțiunile armate de repriamre
a rebeliunilor. Nu era nevoie de fetva-le pentru a declara djihad-ul.

Djihad ca obligație religioasă

Conform doctrinei sunnite, orice individ avea 5 obligații religioase: profesiunea de
credință, rugăciunea, dania, postul și pelerinajul la Mecca.
15

Djihad-ul era o obligație, însă nu făcea parte din cele 5 principale religioase. Au
existat totuși grupări religioase fundamentaliste care considerau djihad-ul ca a șasea
obligație.

Djihad cu sabia
Aceasta era o obligație colectivă, nu una individuală. Cu toate acestea, ca obligație
religioasă, djihad-ul viza pe orice musulman. Existau șase condiții care limitau participarea:
să fie în deplinătatea facultăților mintale, să fie de sex masculin, să nu fie rob, să fie major și
să nu fie dator nimănui, să-și poată întreține familia și să fie credincios lui Allah și să plece la
război cu un gând bun. Însă toate acestea sunt valabile în cazul unui război ofensiv, astfel că
atunci când vine vorba de un război defensiv, toate acestea cad.

Stimulentele „războiului sfânt”

Regimul prăzilor
Prada reprezentau un element determinant al raziilor preislamic. În timpul unei bătălii,
Muhammad primește o viziune care reglementa problema prăzii. Există 2 tipuri de
pradă:mobilă ( ganimet )și imobilă ( fey ). Pentru a împărții prada imobilă, a rămas împărțirea
în 5.

Gazi și martiraj
Un gazi este intrumentul religiei, un servitor al lui Allah care curăță pământul de
murdăria politeismului. Este sabia lui Allah și protectorul credincioșilor.
Martirajul – cei care mor pe calea lui Allah devin martiri. Existau 2 tipuri de martir:
civil sau militar.
16

Curs 8. 21.04.2015

Războaiele dintre musulmani

Tot potențialul militar trebuia îndreptat împotriva infidelilor, astfel că era interzis
orice luptă împotriva musulmanilor, iar doctrina nu putea percepe ca un grup de credincioși
să verse sângele unor musulmani. Unitatea musulmană s-a rupt la mijlocul sec. VIII, apogeul
fiind atins de proclamarea califatelor independente de Bagdad în sec. X
Pentru șiiți: legitimarea luptelor dintre musulmani a fost o operațiune simplă, astfel
că cei care respingeau învățătura șiită erau calificați drept „infideli”. Pe lângă dar-al-Islam și
dar-al-harb, mai apre și dar-al-imam, adică zona în care domină adevărata credință, șiismul.
Lumea sunnită era resposanbilă pentru represiunile îndreptatea împotriva adepților lui Ali.
Sunniții erau incluși în categoria dizidenților interni.
Pentru sunniți: pentru ei , problema era reprezentată de definirea jihadu-ului, care
trebuia îndreptat doar împotriva infidelilor. Va apărea ideea de jihad coercitiv, care avea
drept scop justificarea acțiunilor represive ale autrității de drept, însă luptele împotriva
musulmanilor nu erau numite djihad, ci doar luptă. ( în lumea musulmană era 4 școli
teologice: safită, hanefită ).
Shafi itul al-Mawardî consideră că există 3 tipuri de războaie: împotriva apostaților, rebelilor
și răufăcătorilor.
Apostații: - musulmanul care și-a renegat redința, dar și cel care își zice musulman și
admite anumite dogme deviate de la credința propovăduită de Muhammad. Totodată,
apostații erau cei care l-au insultat pe Profet, pe însoțitorii săi sau pe cei patru califi
ortodocși, dar și schismaticii și sufiștii, alături de extremiști. În Șery at, apostazia se
pedepsea cu moartea.
Musulmanii putea își putea renega religia prin negarea publică, refuzul de a achita
impozite sau de a se supune agenților puterii centrale. Atitudinea comunității musulmanilor
față de apostați era: să încerce să îi convingă să revină la Islam, și îi omoare, iar delcararea
djihad-ului împotriva infidelilor putea fi amânat până era rezolvate problemele interne
cauzate de apostați.
Războiul împotriva apostaților nu începea imdeidat, mai întâi fiind nevoie ca aceștia
să fie avertizați. Pedeapsa cu moartea era aplicată pentru musulmanii majori care se aflau în
depline facultăți mintale și totodată apostatului i se oferea un răgaz de 3 zile în care putea
reveni la Islam.
Rebelii: - aceștia erau definiți care fiind „cei care se răscoală contra autoritățții
suveranului, care rezistă la ordinele sale sau care atacă posesiunile sale cu mâna înarmată”.
Cu rebelii nu se negocia, astfel că era foarte probabil ca împotriva acestora să fie pornit un
război.
Legitimarea războaielor dintre otomani și alți principi musulmani
În practica otomană, aceste războaie erau purtate împotriva principilor anatolieni din
sec. XIV-XV, mamelucilor și șahilor persani. În ceea ce îi privește pe principii anatolieni se
atacau reciproc pentru încălcau prevedereile sfinte.
17

Principalele argumente utilizate de otomani pentru a legitima războiul sfânt

împotriva musulmanilor: acuzarea de trădare a „războiului sfânt”, afirmarea primordialității
în lumea islamică și a calității de moștenitori ai selgiuchizilor, calificarea safavizilor drept
„necredincioși” ( kafirler) și „eretici ( mulhidler).

Acuzarea de trădarea a „războiului sfânt”

- Nu se referea la faptul că principii respectivi nu participaseră la războiul sfânt, ci la
subminarea acestuia, sau sprijinirea inamicilor Islamului.
- În sec. XV, cronicarii otomani au desemnat acțiunile împotriva emirilor anatolieni ca fiind
defensive
- În timpul lui Murad II apare argumentul conform căreia dinastia otomană avea
descndenți până la Oguz Han, fiind adevărații moștenitori ai oguzilor.

Războaiele împotriva safavizilor.

La începutul sec. XVI, șahul Ismail proclamă șiismul ca religie oficială a statului său și
încerca să îl extindă. Problema otomanilor era acea că în Anatolia tot mai mulți musulmani
se coverteau la șiism. Începând cu Selim I, sultanii vor cere șeyh ul-Islam ca să legitimieze
declanșarea ostilităților împotriva unui grup de musulmani, respectiv a Iranului șahilor
safavizi.

Somația ( da wa)
Este primul pas către pace, fiind considerată djihad-ul cel mai merituos, deoarece
războiul era dus cu cuvintele. Existau două elemente: notificarea pretențiilor și declarația de
război. Sunt 2 tipuri de somații: religioasă ( inamicii erau chemați să se convertească) și
politică ( inamicii sunt somați să accepte să se supună Islamului). Juriștii musulmani făceau
diferența între harbî care fuseseră chemați la Islam, sau nu. Cu toate acestea, rațiunea de
stat prima în fața legilor religioase.
În practica otomană, exista o cutumă de a-l înștiința pe inamic înainte să declanșeze
războiul. În sec. XVIII-XIX, djihad-ul era declarat cu ajutorul fetvalelor.

Pacea în Islam
Pax Ottomanica – este o noțiune ce este îmăpărțită în 2: „pace confesională” ( adică
toleranță religioasă, în contextul în care Islamul era definit ca o „lume a păcii – dar el-salam)
și „pace imperailă” ( adică starea structurală ideală, în contextul în care djihad-ul avea drept
scop instaurarea unui Imperium mundi mahomedan, iar construirea pcii finale a fost cauza
acțiunilor războinice ale musulmanilor). Referitor la dreptul musulmanilor de a încheia pace,
existau două situații: dacă necredincioșii acceptau condițiile stabilie în textele juridico-
religioase, adică convertirea sau supunuea la Islam, aceasta era o pace fermă și durabilă;
dacă nemusulmanii nu acceptau ordinea Imperiului islamic, musulmanii aveau doar
permisiunea de a întrerupe războiul sfânt, acțiune condiționată și ea, de existența unui
avantaj pentru Islam, astfel că se încheie o pace temporară.
18

Pacea permanentă

- Convertirea la Islam și supunerea la Islam

Pacea temporară
- În practica musulmană erau trei situații în care se putea încheia pace temporară: în
momentul în care era soperior, pentru a evita alte lupte armate și ,eventual, pentru a-și
întări propriile forțe; în stare de echilibru, pentru a încerca rezolvarea neînțelegerilor pe
cale pașnică, în condițiile în care nici una din părți nu-și putea impune supremația; în
stare de inferioritate, pentru a obține prin negocieri ceea ce nu se câștigase prin lută, cu
scopul de a evita distrugerea totală sau de a câștiga timp în scopul împrospătării forței
armate.
19

Curs 9. 28.04.2015

Starea de superioritate

Abu Hanifa considera că nu este nevoie ca un armistițiu cu necredincioșii să fie

încheiat, dacă musulmanii aveau mai multe forțe decât inamicii lor.

Răscumpărarea păcii
Ash-Shaybani considera că merita ca un armistițiu să fie încheiat între musulmani și
necredincioși, doar dacă în acest context era mai bine pentru un musulman să procedeze
așa.
În sec. XVI, tătarii atacau teritoriile poloneze, iar în acest context, polonezii au plătit o
anumită sumă de bani otomanilor, pentru ca aceștia să nu le atace teritoriile.
Abuzul terminologic
În textele mai puțin istorice, în special în cele propagandistice, unii termeni erau
folosiți într-un mod greșit. De exemplu, dhizya sau zimmi erau folosiți în cazul suveranilor
bizantini, deoarece aceștia plăteau anumite sume de bani către musulmani, însă în realitate,
grecii nu plăteau tribut, și nici nu erau priviți ca zimmi. De asemenea, acceași termeni sunt
folosiți și în cazul domnitorilor români.

Starea de echilibru
În funcție de interesul musulmanilor, putea fi acceptate chiar tratate de pace
conformă cărora necredincioșii nu plăteau tribut ( așa afirmă Ash-Shaybani). Astfel de
situații pot fi întâlnite în cazul tratatelor semnate în sec. XV dintre otomani și maghiari,
acestea reflectând faptul că între cele două state exista un raport de echilibru.

Starea de inferioritate
Aceasta este valabilă când musulmanii plăteau tribut inamicilor. În perioada Islamului
clasic, există cazuri în care liderii musulmani au plătit către creștini, cum a fost cazul califului
Abd al-Malik, care i-a plătit tribut lui Iustinian II. Situația aceasta era destul de greu de
întâlnită în cazul unui sultan, însă era destul de răspândită în contextul lupterlor locale
pentru o anumită cetate. Astfel că musulmanii dintr-o cetate asediată puteau să plăteasă
tribut asediatorilor dacă aceștia erau de acord.
Akhisari considera că „ în timpul conflicterlor nimic nu este mai preferabil păcii”, ”
cea mai mare vină de care se poate face cineva vinovat este a porni un război împotriva
cuiva care cere pace”. Acestea idei apar în contextul în care în sec. XVII Imperiul Otoman se
afla în dezavantaj.

Existau 3 modalități de încheiere a păcii temporare:

- Musulmanii primeau în schimbul întreruperii ostilităților o sumă de bani drept

răscumărare a păcii
- Musulmanii acceptau încheierea unei păci cu infideli fără ca vre-unul din ei să
plătească tribut
20

- Musulmanii încheiau pace plătind ei tribut inamicilor

Definirea zonelor în care se încheia pacea

Dar al-muvada a
Dacă se încheiau aceste tratate de pace, atunci statele respective intrau în dar al-
Muvada, adică Casa reconcilierii, Casa armistițiului. Însă această casă a armistițiului făcea
parte din Casa Războiului.

Dar al-dhimma ( dar uz-zimmet)

Definea un teritoriul care era tributar suveranului musulman, însă care se guverna
după propriile legi și obiceiuri, nu după șeriat.

Înțelegerile de pace

Aman
Stă la baza încheierii unei înțelegeri de pace dintre creștini și otomani. Aman
înseamnă „iertare”, „siguranță”, „salv-conduct”, iar aceste beneficii puteau fi acordate unui
nemusulman. Acesta putea fi acordat atât de un sultan, cât și de un simplu musulman pe
câmpul de luptă, care nu dorea să îi ia viața unui răboinic infindel.
Era mai multe tipuri de aman: pe timp de pace, de război, individual și colectiv.
Amanul acordat în timp expedițiilor militare era acordat ca drept de protecție a vieții,
libertății, avutului, cultului religios sau chiar entitatea statală. Acordarea unui aman era o
formă sacră de protecție, deoarece acesta nu putea fi încălcat.
Amanul acordat în timp de pace era un permis de liberă trecere ( salv-conduct)
acordat harbî-ilor care doreau să treacă prin dar al-Islam. Amanul oferea protecția asupra
vieții, libertății și mărfurilor acestora, pe o durată specificată. Treptat, această protecție va
evolua către capitulație.
Aman - ahd - Ahdname – practica otomană
Ahdname-aua reprezenta acordarea unui aman colectiv, fiind aplicat și în cazul
statelor române.

Ahd ( legământ)
Erau două tipuri de legământ: cel de „protecție tributară” ( zimmet ahdi) și cel de
„coexistență pașnică temporară” ( muvada da, mutaraka).
zimmet ahdi ( ahd uz zimmet)
se rezuma la obligația nemusulmanului de a se supune suveranului musulman plătind
tribut/capitație, în timp ce musulmanul își lua angajamentul să îi ofere protecție. Acest tip de
regim aplicat zimmi-ilor este de găsit în perioada otomană ca fiind acordat unor diverse
mănăstiri de pe cuprinsul Imperiului Otoman.
Armistiții ( hudna, sulh, muvada a)
21

Acestea erau noțiuni abstracte care implică o idee de calm, de pare temporară, care
furniza totodată condiții prealabile încheierii unei păci permanente în musulmani și
nemusulmani
Ahdname ( capitulații – cărți de legământ)
Reprezenta documentul în care se consemna existența unui „contract-legământ” (
ahd, akd, akd-i) între sultan sau marele vizir și un individ, o comunitate, un stat. Ahdname
erau folosite pentru a numi în funcție un înal demnitar, desemnarea unui succeor de către
sultan, reglementarea statului unor comunități religioase nemusulmane, desemnarea
înțelegerilor de pace și comerț încheiate de otomani cu principii străini, fie ei musulmani sau
nemusulmani, fi eie tributari sau nu.

Capitulațiile
Erau diplome medievale europene care conțineau mai multe capitole. Capitulațiile
reprezentau ansamblul privilegiilor comerciale și imunităților juridice care defineau regimul
străinilor în statele musulmane, în general, și în Imperiul Otoman, în special. Otomanii le-au
numit imtiyâzât ecnebi, adică privilegii pentru străini, iar ulterior vor adopta termenul
europena kapitulasyonlari ( ahdname-i humayun = Imperiale Capitaulzione).
Ahdname – între unilateral și bilateral
Până în sec. XVIII, acestea aveau un caracter unilaterală, în contextul în care
documentul avea atașată tugra-ua sultanului, prezentându-se ca cel mai puternic suveran.
Instrumentele unilaterale, conform lui Al-Kalkasandî, erau utilizate în momentul în care
textul era redactat de către cancelaria sultanală, pe când instrumentele bilaterale erau
utilizate atunci când ambele părți contribuiau la redactarea tratatului.
După formă, ahdname-aua era uniltareală, în contextul în care la final apărea fraza:
să se știe.... și erau poruncite clauzele poruncește...... Însă din punct de vedere al
conținutului, aceste acte erau bilaterale, deoarece caluzele erau strucurate după principiul
reciporcității.
Structura unei ahdname:

 invocatio ( invocarea numelui lui Allah),

 tugra ( semnătura sultanului plasată deasupra textului ),
 intitulatio ( titlul intergral al sultanului),
 inscriptio ( funcia, titlurile onorifice și randul persoanei căreia îi era adresat actul),
 salutatio ( o scurtă binecuvântare a persoanel care primea documentul),
 narratio ( rezulmatul cererii formulate de cealaltă parte),
 dispositio ( acordul sultanului privinc condițiile păci și înșirarea clauzelor tratatului),
jurământul solemn al sultanului,
 datatio ( data emiterii documentului) și locus ( locul emiterii actului).
 Durata de valabilitate
În funcție cu raportul de forțe, un armistițiu cu un stat nemusulman era valid până la
3 luni ( cu posibilitatea extinderii până la 1 an) când musulmanii erau avantaj, și până la 10
ani ( cu posibilitatea reînnori și prelungii pe o durată de 10 ani), când musulmanii se aflau în
dezavantaj. În texte fie se specifica un anumit număr de ani, fie erau valabile pe timpul vieții
22

celor doi suverani ( acestea erau încheiate cu tributarii sau cu puterile europene cu care erau
întreținute relații comerciale).
Tratate perpetue
Acestea au apărut în a doua jumătate a sec. XVIII și erau încheiat pe timpul vieții
sultanului, însă de data aceasta textul devine valabil și pentru succesorii acestuia.

Curs 10. 5.05.2015

Tipologia regimurilor juridice aplicate străinilor

Comerțul – „fruct al păcii”

În 1580, englezii au primit prima capiulație din partea otomanilor. Însă în realitate,
negustorii englezi pătrunseseră pe teritoriul otoman, iar capitulația punea în scris această
situație. Înaintea englezilor, francezii și venețienii au obținut și capitulații, însă erau
nemulțumiți că negustorii din teritoriul englez avea privilegii asemănătoare, astfel că
încercau pe mai multe căi să anuleze aceste capitulații.

Muste min ( locuitorii casei războiului care intrau să facă comerț în Imperiul Otoman)
„ Orice harbî care intră cu aman în teritoriul nostru – statua Ibrahim al-Halebî – este
numit muste min”. Există mai mulți termeni care îi desemnează pe acești negustori: firenk (
sec XV – fracul care nu este plătitor de tribut; în sec. XVI-XVIII – necredincioși care vin din
Casa Războiului).

Originea sistemului capitular

Acest subiect reprezintă una dintre problemele discutate în literatura de specialitate.
Dintre opiniile exprimate se desprind: atitudinea intolerantă a lumii islamice față de străini (
atitudine care ar fi fost adoptată și de otomani); atitudinea negativă a musulmanilor, față de
comerț în general, iar în special față de comerțul cu infidelii ( cauzat fie de caracterul
războinic al turcilor, fie de religia islamică, care nu ar fi încurajat negoțul); adoptarea și de
către otomani a principiului medieval al personalității legilor, principiu aplicat deja în lumea
mediteraneană față de străini.

Originea juridică a „sistemului capitular”

Originea acestui sistem se regăsea în principiul medieval al personalității legilor. Însă
treptat, în sec XVI, occidentalii abandonează acest principiu în favoarea celui al teritorialității
legilor. În Imperiul Otoman principiul personalității legilor a fost aplicat pentru o perioadă
destul de lungă.

Modele diplomatice pentru capitulațiile otomane

Existau mai multe modele: creștine ( bizantine, cruciat) sau musulmane ( nord-
african, mameluc, anatolian). Pe lângă acestea, există și modele imediate, elaborate în
cancelaria otomană: cel venețian și francez. În procesul de structurare a textelor, trebuie
23

luați în seamnă 2 factori: experiența Veneției ( negustorii venețieni obțin privilegii

comerciale de la bizantini, cruciați, nord-africani, mameluci, anatolieni, astfel că în
cancelariile venețiene au fost elaborate mai multe astfel de texte) și practica cutumiară (
practica era transpusă în scris, însă în realitate, aceasta era de mai mult timp, însă varianta
scrisă era mai puternică decât cea cutumiară).

Tiplogia regimurilor aplicate străinilor

Condiția juridică a străinilor avea mai multe forme:
- Regim național ( conform căruia străinul se bucura în principiu de aceleași drepturi cu
cetățenii )
- Regimul reciprocității
- Regimul clauzei favorizate

Regimul reciprocității are o anumită tradiție, cum ar fi cele din ahdname-lele dintre
Imperiul Otoman și Veneția. Se considera că aceste capitulații erau unilaterale, însă în
realitate erau bilaterale: venețienii aveau dreptul de a face comerț în Imperiul Otoman, însă
și negustorii turci puteau întreprinde activități comerciale în teritoriile venețiene. De
asemnea, existau și tratate ungaro-otomane care conțineau această prevedere , dar și
otomano-polone. Și în cazul habsburgilor era aplicat un regim de reciprocitate
Regimul „clauzei națiunii celei mai favorizate”
Termenul nu apare ca atare în texte, însă așa apare în literatura de specialitate. Ideea
acestui regim era că și celelalte state primeau privilegii asemănătoare națiunii celei mai
favorizate ( francezii cereau să primească aceleași drepturi ca și venețienii; ulterior, și
englezii au emis pretenții asemănătoare referitoare la beneficiile venețiene și franceze).

Regimul capitulațiilor
Aceste regim nu este valabil doar pentru otomani, ci și pentru chinezi sau japonezi.
Există mai multe clauze în ahdname-le, dar și drepturi și obligații.

Traficul
Libertatea de a intra,a ieși și a circula – pentru a putea intra în teritoriile otomane,
străinul trebuia să primească permisiunea Porții. În cadrul zonelor controlae de otomani,
negustorul avea și dreptul de a circula și, foarte important, de a ieși. Străinul era protejat
atât timp cât era valabilul aman-ul, conform șeri at-ului. Aman-ul putea expira și când se
declanșa un război, astfel că infidelii trebuiau să părăsească teritoriile otomane.
În cadrul acestor capitulații, se hotăra ca în cazul în care izbucnea un război, ambele
părți trebuiau să asigure protecția negustorilor. De multe ori, sultanul trimite porunci
voievozilor români ce le interziceau acestora să nu jefuiască caravanele ce treceau prin
teritoriile lor.
Navigația
24

Existau numeroase clauze care făceau referire la navigație. Ak Deniz ( Marea

Mediterană) și Kara Deniz ( Marea Neagră) erau cele mai invocate în capitulații. Principalele
componente ale unui aman maritim erau: garantarea drepturilor de navigare în zonele
controlate de otomani; ajutorul acordat în caz de pericol și naufragiu; dreptul de ancoraj și
aprovizionare; interzicerea jefuirii corăbiilor străine; protecție comună contra piraților;
exceptarea corăbiilor și a echipajelor de a fi rechiziționate de autoritățile otomane. În
Mediterana era practică de 4 mari grupuri: nord-africanii ( cu sediul la Alger, unde se aflau și
foarte mulți renegați), scocii, maltezii și nord-europenii ( în special englezii).

Naufragiu
Prin capitulații, este eliminată o cutumă medievală conform căreia marfa și oamenii
care supraviețuiseră aparțineau celui care îi găsea.
Viața, libertatea, mărfurile
Conform șeriat-ului, aman-ul acordat unui harbî era echivlanet cu protecția
temporară a vieții, libertății și avutului acstuia, atât timp cât se afla în „Casa Islamului”.
Moștenirea
Conform șeriat-ului, atunci când un muste min murea în „Casa Islamului”, aman-ul
acordat rămânea în vigoare pentru avutul său. Ahdname-lele interziceau confiscarea
bunurilor după moartea proprietarului, urmând ca acestea să ajungă la moștenitorii săi.
Rezidența
În virtutea dreptului hanefit, muste min-ii nu beneficiau decât de o protecție
temporară din partea suveranului musulman. Șeriat-ul considera că dacă un străin rezida mai
mult de un an în teritoriile otomane, acesta ajungea să fie zimmi. În contextul în care
negustorii rezidau în diversele orașe otomane, treptat în ahdname-le nu mai apărea clauza
referitoare la perioada în care aceștia trebuiau să stea în Imperiu.
Comerțul
Tratatele de drept otoman nu au impus restricții drastice tranzacțiilor comerciale.
Existau unele mărfuri care nu puteau fi scoase din Dar al-Islam. De asemenea, otomanii
puteau fi acordate anumite privilegii referitoare unele mărfuri speciale, cum ar fi grâu, piele
sau bumbac, astfel că acestea puteau fi exportate dacă negustorul deținea un astfel de
privilegiu.
Taxe comerciale ( gumruk resmi – impozit pur fiscal)
În șeriat, această taxă era diferențiată în funcție de statutul negustorilor: un harbî
plătea 10%, un dhimmi plătea 5%, iar musulmanul 2,5%. Clauzele care apar în ahdname-le
sunt rezultatul unor porunci musulmane ce aveau drept rol combaterea unor infracțiuni
îndreptate asupra negustorilor.
Litigiile
Existau 2 mari probleme: ce lege i se va aplica străinul? și cine va aplica legea?.
Existau două tipuri de litigii: între conaționali și între creștini și musulmani.
În cazul litigiilor dintre creștini și musulmani, instanțele de judecată trebuiau să
hotărască gravitatea acuzațiilor. De asemenea, era nevoie să fie prezentate dovezi necesare.
În unele cazuri era prezent și un traslator. Era foarte important ca să fie evitați martorii
mincinoși.
Responsabilitatea individuală
25

Responsabilitatea colectivă este înlocuită cu cea individuală.

Litigiile între străinii conaționali
În acest caz, cel care judeca era consulul, iar legea aplicată era cea din țările lor de
proveniență.

Curs 11. 12.05.2015 ( The Encyclopaedia of Islam)

Locul Țărilor Române în cadrul Imperiului Otoman

Dunărea, apă de gazii

Dunărea – frontieră între Dar al-harb și Dar al-Islam
Între sfârșitul sec. XIV și mijlocul sec. XVI, Țara Românească și Moldova au constituit
unul din obiectivele politicii otomane de expansiune. Astfel că în această zonă au avut loc în
mod permament incursiuni de jaf ale akingiilor, iar periodic erau organizate mari expediți
militare sub conducerea directă a sultanilor.
Gazavat otomane la nord de Dunăre
Toate expedițiile organizate de otomani împotriva voievozilor români în sec. XIV-XVI
erau considerate gâzâvat ( expediții sfinte): Bayazid I ( 1394-95), Mehmed I ( 1417,1419),
Mehmed II ( 1462,1476), Bayezid II ( 1484) și Suleyman Kanunî ( 1538).

Supuneri și cuceriri

Supuneri ( Închinare). Închinarea Țărilor Române față de Poartă.

În instroiografia relațiilor româno-otomane, termenul „închinare” – specific cronisticii

medievale – a fost și este de regulă utilizat, din punct de vedere cronologic, cu două
înțelesuri:

- Pentru a desemna un moment anume din evoluția Relațiilor Porții cu Țara

Românească, Moldova sau Transilvania, respectiv „momentul inițial”.

Din punct de vedere terminologic, cuvântul exista din perioada bizantină, proskynesis. În
limba română, „închinarea” apare cu termenul de „ a se închina”, „ a face plecăciune”.

În istoriografia românească, închinarea are două înțelesuri: fie acceptarea plății unui
tribut către Poartă, fie ca „supunere” sau „capitulațiune” în fața sultanului.
În izvoarele vremii, „închinarea” Țărilor Române față de Poartă era asociată cu cel
puțin una din următoarele acțiuni politico-diplomatice: prezentarea voievodului în persoană
la Poartă sau a reprezentantuui, sau chiar a unor boieri de frunte ai țării; supunerea de bună
voie față de sultan, și nu în urma unei confruntări armate deschise terminată cu înfrângere;
încheierea unei înțelegeri de pace între cele două părți; plata unei sume de bani considerat
26

de otomani în mod invariabil tribut ( numite fie djizye, fie kharâdj); acordarea protecției de
către sultan; confirmarea domniei și acrdarea unor însemne de învestitură voievodului sau
trimisului acestuia.
Izvoarele dovedesc cu prisosință că acceptarea tributului și a „supuenrii”, încheierea
unor „legăminte” nu sunt specifice numai unui moment anume.

Valahia ( 1417,1462,1529)
Sunt cronici otomane care vorbesc de faptul că Valahia era tributară otomanilor
înainte de Rovine. La 1417, Șukrullah a consemnat că în urma unei demonstrații de forță a
sultanului, au avut loc negocieri între domnul valah și sultan, astfel că Mircea a acceptat să
plătească haraciul, să trimită ostatici și să îl însoțească pe sultan în expediții militare. În cele
din urme a fost încheiat și un jurământ, care era valabil pe durata vieții lui Mircea ( era o
pace temporară).
Procesul închinării a început încă din vremea lui Mircea cel Bărtân și s-a încheiat cu
întronarea lui Radul cel Frumos în 1462. În comparație cu celelalte „închinări”, în 1462 avea
loc, în viziunea lui Mehmed Nesri, o „închinare colectivă”. „Închinarea” din 1462 este
identificată la otomani cu „supunerea deplină”, cucerirea țării etc.
Între 1521-1529 au avut loc o serie de lupte puternice în zonă, iar momentul 1526 a
marcat ambele Țări românești. În cele din urmă, Valahia a ajuns să facă parte din teritoriile
otomane.

Moldova ( 1455-56, 1486, 1538)

1455-56 – acest moment marchează începutul plății tributului ( Grigore Ureche).
1486 – pacea dintre Ștefan și Bayazid II. Otomanii au cucerit Chilia și Cetatea Albă
1538 – expediția lui Suleyman Legiuitorul în Moldova, în contextul în care Petru Rareș avea în
vedere încălcarea înțelegerilor anterioare încheiate cu otomanii. Sultanul a acordat aman
întregii țări, astfel că nu au fost întreprinse acțiuni de jaf sau de acest fel pe teritoriul
moldovean.

Transilvania
În 1528, în urma celei de-a doua expediții a lui Suleyman Kanunî, Ioan Zapolya a venit
în fața sultanului și s-a supus ( a plătit și peșches). Și în 1541 și 1566, mai există consemnări
referitoare la supunerea Transilvaniei.

Cuceriri
Acestea puteau fi realizate în două feluri: „prin forță” sau „de bună voie” ( anwatan
sau sulhan.)
Există teoretizate și prezente în cronici două noțiuni care vorbesc despre cucerire.
Dacă un teritoriu era cucerit prin forță, numai sultanul avea să dreptul să hotărască
unilateral asupra statului viitor al indivizilor. În cronicile otomane și documente, se vorbește
de dreptul sabiei ( kilic hakki) și se vorbea despre faptul că un teritoriu aparținea sultanului și
a fost cucerit de acesta.
În ceea ce privește Valahia, termenul de cucerire se folosește după 1462, însă nu
există o unanimitate în cronici. Aceasta apare după vremea lui Suleyman Legiuitorul.
27

Când vine vorba de Moldova, anul 1538 reprezintă un moment de cotitură, în

contestul în care Suleyman avea dreptul să hotărească asupra destinului Moldovei.
În cronistica românească, mai ales după Dimitrie Cantemir, se fac anumite
diferențieri între Moldova și Valahia. Cantermir este de acord cu fpatul că Valahia a fost
cucerită pe calea armelor, însă neagă faptul că această metodă ar fi fost aplicată și în cazul
moldovenilor ( aceștia se supuseseră de bună-voie).
În timp a apărut formula „ de la cucerirea hănească” ( termenul serbestiyyet face
referire la libertate în cronicile otomane. Acest cuvânt este legat de sintagma „ de la
cucerirea hănească”. În acest context, termenul desemna statutul unui teritoriu cu un
anumit grad de autonomie, a unei posesiuni funciare scutită de impozite). Această sintagmă
nu este utilizată doar de sultan, ci urmează un arz al voievodului care reclama un abuz al
trupelor de la graniță și atacau supușii moldoveni sau valahi. În acest context, domnii din
Țara Românească și Moldova introduceau această sintagmă pentru a demonstra că aveau o
anumită autonomie de la cucerirea lui Suleymna Kanunî.

Au existat tratate pe termen lung între otomani și vlahi/moldoveni?

Mitul tratatelor ( capitulațiilor) româno-otomane
În istoriografia română s-au absolutizat textele apocrife din sec. XVII-XVIII. În
realitate, nu au existat tratate care să fixeze pe termen lung relațiile dintre sultan și voievozi.
În sec. XV, au existau legăminte cu sultanii ori de câte ori un voievod valah sau
moldovean a fost acceptat pe tron. Cronicile vorbesc despre faptul că între sultan și diverșii
conducători creștini puteau fi încheiate astfel de jurăminte. Această practică se menține și în
sec. XVI-XVII, fiind vizibile în ahd-name-le. În texte pot fi găsite și elementele pe care se jura:
pe Allah și pe Muhammad ( dacă jurământul era între principi musulmani), Coran, profeți
sau/și sabia sultanului, religia, sufletul și viața tatălui și a copiilor tatălui. Toate aceste
jurăminte aveau un caracter temporar. Putea fi scrise sau verbale și aveau o anumită
valabilitate.
Dacă nu mai existau tratate pentru a fi reglementat statutul țărilor române. Uneori,
cutuma era mai puternică decât legea. Existau cutume internaționale, care au fost acceptate
și în cadrul relațiilor dintre sultan și voievozii români: plata tributului în schimbul protecției,
ajuotrul militar dat de vasal suzeranului său, alinierea acțiunilor externe cu cele ale
partenerului de alianță etc.
Pe lângă acesta, mai era păstrate și cutume bilaterale. Între turci și
valahi/moldoveni/transilvăneni existau astfel de cutume: pentru a apăra autonomia, pentru
a marca o serie de practici otomane instituiție și în relațiile dintre sultan și voievozi, pentru a
sublinia anumite obligații politice. Pe lângă plata unor anumite sume, participarea la război
alături de sultani reprezintă un alt obicei.
De la cutume s-a ajuns ca în sec. XVII-XVIII să se ajungă la capitulații.
28

Război, pace și comerț în Islam. Rezumat.

Pg.112-153
Doctrina djihâd-ului minor.
Disjuncțiile fundamentale. Casa Islamului vs. Casa Războiului
Muslim vs kâfir
În tradiția musulmană ce ajunge până la Muhammad, lumea este împărțită în două
zone: Dar al-Islam ( Casa Islamului) și Dar al-Harb ( Casa Războiului) – se pare că această
concepție era prezentă din epoca medineză. Muhammad face o distincție clară între două
categorii de oameni, criteriul împărțirii fiind de natură religioasă: credincioși ( musulmani) și
necredincioși ( nemusulmani). Necredincioșii erau divizați la rândul lor în: politeiști și
oamenii Cărții ( în primul rând creștini și evrei). Cea de-a doua categorie era numită astfel,
deoarece aceste popoare aveau câte o cartea sfântă ( Evanghelia, Tora etc.) și care credeau
în anumiți Profeți, însă nu și în alții. Cei care se încadrau în această categorie primeau
denumirea de infideli ( și sabeeni și zoroastrienii intrau în acestă categorie). Odată cu
islamizarea, și turcii au preluat acest model referitor la împărțiea oamenilor în aceste
categorii. Termenul de kâfir era utilizat pentru a-i desemna pe cei care aveau o altă credință
decât cea musulmană. Chiar dacă musulmanii considerau că necredincioșii formau o
comunitate, în realitate aceștia erau împărțiți în două categorii: necredincioșii din Dar al-
Islam și cei din Dar al-Harb.
Muslim vs. Harbî
Harbî era termenul atribuit tuturor locuitorilor Casei Războiului, dar și rebelilor sau
musulmanilor apostați, ale căror teritorii deveneau dar al-harb în urma rebeliunii. Casa
Războiului trebuia să se diminueze progresiv, în favoarea Casei Islamului, astfel că termenul
de harbî era asociat cu inamicul potențial al musulmanilor. În concepția hanefiților, harbî
erau atât supușii statelor creștine care nu încheiaseră tratate de pace și comerț cu otomanii,
cât și supușii unui principe ce aveal legământ cu sultanul. Acest atribut nu era atribuit doar
persoanelor, ci și bunurilor ( mărfuri, corăbii) și teritoriilor. ( juriștii unor alte școli juridice îi
desemneau harbî doar pe necredincioșii cu care musulmanii nu încheiaseră legământ sau
care nu aveau aman).
Dar al-Islam și Dar al-harb
Fundamentul războiului sfânt și a dreptului islamic al popoarelor a fost reprezenta de
distincția dintre cele două părți care formau lumea: dar al-Islam și dar al-harb. Această
separare este realizată pe principiul suveranității și nu se regăsește în Coran, ci a fost
29

elaborată în sec. VIII-IX. E adevărat, există câteva cuvinte care desemnează sfera
necredincioșilor, astfel că juriștii otomani au dedus că există în acest context și o zonă opusă
celei a necredincioșilor. Cele două concepte exprimau o realitate istorică: transformarea
suvernită în urma expasiuni arabe. Cele două noțiuni sunt complementare și nu se poate
vorbi despre una prin excluderea celeilalte.
Dar al-Islâm
În textele juridice clasice, Casa Islamului era asociată cu zona în care era liberă
practicarea cultului musulman, adepții Islamului fiind și protejați ( al-Shaybânî considera că
aceasta reprezenta zona în care guverna legea musulmană și în care musulmanii se simțeau
în siguranță ). Conform unei definiții recente, Casa Islamului reprezenta zona în care religia
islamică era practicată și protejată de un conducător musulman. Locuitorii acestei Case erau
formați din musulmani și supușii nemusulmani ( dhimmî). Mai exista o sintagmă care
desemna teritoriile aflate sub suzeranitatea sultanului, atât statele tributare cât și cele ce
erau administrate direct de acesta, și anume: Memalik-i mahrusa – „Țările bine păzite”.

Dar al-harb
Casa războiului îngloba teritoriile în care nu era urmat șeri at-ul, adică teritoriile ce nu
se aflau sub dominația musulmană. Astfel că aici erau incluse teritoriile ce nu intraseră sub
stăpânirea Imperiului Muhammedan sau statele care nu încheiaseră vre-un tratat de pace cu
acesta. Pentru hanefiți, Casa războiului se identifica cu tot ceea ce nu făcea parte din Casa
Islamului, iar în textele juridico-religioase otomane, dar al-harb era formula cu care se făcea
referire la teritoriile aflat subu stăpânire unui principe creștin. Ulterior, din expresia dar al-
harb au apărut unele derivații precum diyar-i harbiyye ( „către ținuturile dușmane”), iar în
unele ahdname-le apare formula harbî vilâyet, ce desemna țări cu care nu se încheiaseră
tratate de pace.
Există o anumită problemă în ceea ce privește definirea zonei dintre dar al-Islam și
dar al-harb, adică munții, apele etc. Din punctul de vedere al siguranței musulmanilor, era
recomandat ca acest teritoriu să fie privit ca făcând parte din dar al-harb, iar zonele marcate
puternic de conflicte permanente dintre musulmani și nemusulmani primeau atributul de
dar al-djihad ( Casa războiului sfânt) – după cum a fost în cazul Belgradului, având în vedere
că acolo aveau loc conflicte repetate.
În ceea ce privește mările, textele juridice musulmane operau cu disticția dintre
„mările exterioare”, adică cele care sunt controlate atât de musulmani, cât și de harbî, și
„mările interioare”, ce erau înconjurate doar de teritorii musulmane. În consecință, „mările
exterioare” nu făceau parte nici din dar al-Islam și nici din dar al-harb. Dacă Marea
Mediterană nu făcea parte nici din Casa Islamului și nici din Casa Războiului, atunci Marea
Neagră face parte din dar al-Islam după ce sunt cucerite Chilia și Cetatea Albă în 1484.
Djihâd ca bellum justum. Conflictele dintre musulmani
Dacă pentru occidentali, problema bellum justum era destul de acută, musulmanii nu
se confruntau cu astfel de piedici în ceea ce privește proclamarea unui război, deoarece în
teoria juridică, singurul război justificabil era djihad-ul , adică războiul dus în folosul religiei și
a comunității musulmane ( aici intra și reprimarea rebelilor). Prin urmare, nu putea fi purtat
alt război în afara djijad-ului, acesta fiind el însuși un bellum justum. Odată ce un război era
30

declarat ca fiind „efort pe calea lui Allah”, atunci privilegiile legate de purtarea acestui război
apăreau automat: titlul de gazî pentru participanți, calitatea de martiri pentru cei uciși în
luptă, „dreptul sabiei” asupra teritoriilor cucerite etc.
Scopul final al djihad-ului era reprezentat de impunerea șeri at-ului în Casa războiului.
Prin urmare, războiul sfânt era orientat numai împotriva comunităților nemusulmane, iar în
sec. XIV-XV, otomanii nu aveau nevoie să justifice acest război în fața comunității musulmane
( ulterior, cu cât entuziasmul pentru djihad a scăzut, a fost trebuit să se facă apel la seyh ul-
Islam, care legitima declanșarea războaielor și mobilizarea trupelor otomane). Astfel că orice
victorie sau înfrângere era pusă pe seama voinței lui Allah ( doar un război drept putea
aduce victoria).
Legitimarea războaielor dintre musulmani în Islamul preotoman
Luptele între musulmani erau interzise, deoarece tot efortul militar trebuia
concentrat asupra djihad-ului. Însă în contextul în care unitatea musulmană se destramă în
sec. VIII, iar în sec. X sunt proclamate califate rivale față de cel din Bagdad, motivul acestor
războaie fiind legitimitatea. Atât shi iții cât și sunniții au fost nevoiți să își legitimeze acțiunile
împotriva rivalului religios.
Pentru shi iți, cei care respingeau învățătura acestora erau considerați a fi „infideli”.
Aceștia introduc un nou concept, dar al-imam, adică zona în care era practicată adevărata
credință ( Shi ismul), iar dar al-Islam era format din teritoriile în care era practicat Islamul,
însă în forma unor alte doctrine decât cea shi ită.
Pentru sunniți, definirea conflictelor dintre musulmani ca fiind djihad a constituit o
adevărată problemă. Ideea era ca inamicilor religioși să le fie aplicat calificativul de „infideli”.
Cu toate că aceștia nu era împotriva războiului coercitiv, răboaiele împotriva musulmanilor
erau definite drept kitâl, adică lupte. Al-Maverdî a declarat că în afara djihad-ului existau trei
tipuri de războaie: împotriva apostaților, împotriva rebelilor și împotriva răufăcătorilor.
Apostați erau considerați cei care musulmani fiind renunțau la religia lor din diferite motive.
Aceștia avea două variante: reveneau la Islam sau erau pedepsiți cu moartea ( se știa că în
perioada lui Abu Bakr au fost duse războaie împotriva apostaților). Atitudinea comunității
musulmane față de aceștia se asemăna cu cea a pe care au avut-o la început asupra arabilor
idolatri. Un musulman major și în deplinătatea facultăților mintale era pedepsit cu moartea
dacă renega credința musulmană. Timp de 3 zile, acesta avea dreptul de a se reîntoarce la
Islam, iar dacă nu făcea acest lucru în termenul celor 3 zile, atunci era pedepsit. În cazul unor
comunități, era valabilă aceeași regulă ( cu excepția faptului că dacă aceștia reveneau la
credința musulmană înainte de venirea trupelor ce aveau drept scopt aplicarea represaliilor,
atunci rămâneau liberi doar bărbații, nu și femeile și copii). În Islamul timpuriu, apostazia s-a
manifestat prin refuzul de a plăti impozitul prescris de șeri at, în special zakat-ul. Rebelii erau
definiți ca persoanele care se revoltă împotriva suveranului, nu se supun ordinelor sale sau
care atacă posesiunile sale. Cei care își renegau credința musulmană sau se revoltau invocau
argumente din Coran, considerând că autoritatea centrală a trădat însemnele religiei
musulmane.
Legitimarea războaielor dintre otomani și alți principi musulmani
Războaiele otomanilor din sec. XIV-XV, cele împotriva mamelucilor și cele împotriva
safavizilor aveau nevoie de o justificare. În general, toți musulmanii erau conștienți că
războiul împotriva coreligionarilor era contrar șeri at-ului. Prin urmare, de multe ori principii
31

anatolieni i-au acuzat pe otomani că încălcau șeri at-ul. Principalele argumente folosite de
otomani pentru a-și justifica aceste acțiuni erau următoarele: 1)acuzarea de trădarea a
războiului sfânt de către acești musulmani; 2)afirmarea primoridalității în lumea islamică și a
calității de moștenitori al selgiuchizilor și 3) calificarea safavizilor drept necrediincioși (
kâfirler) și eretici ( mulhidler).

1) Otomanii considerau că doar ei purtau războiul sfânt împotriva dușmanilor Islamului.

Astfel că atunci când se aflau în conflict cu alți emiri musulmani, turcii lansau prin
fetva-le acuzații de trădarea la adresa jihadului, datorită faptului că îi împiedicau să
poarte djihad. Prin urmare, lupta împotriva musulmanilor care împiedicau
desfășurarea războiului sfânt era consacrată juridico-religios și devenea o obligație (
Șukrullah considera că dacă gaza-ua era obligația colectivă a musulmanilor, atunci
lupta împotriva coreligionarilor care prin acțiunile lor împiedicau desfășurarea
războiului sfânt era una din responsabilitățile sultanului. Treptat, gaza-ua împotriva
emirilor anatolieni se transformă în sec. XV dintr-un război ofensiv într-unul defensiv,
în contextul în care otomanii nu îi puteau ataca pe creștini, dacă sptaele lor nu era
asigurat ( cazul luptelor împotriva emirului din Kastamonu și a lui Karamanoglu).
2) În contextul luptelor împotriva emirilor anatolieni, otomanii au început să
construiască diverse argumente pentru a-și legitima acțiunile belicoase. Prin urmare,
în sec. XV apare tradiția conform căreia „Casa lui Osman” se trăgea din legendarul
Oguz Han, strămoșul oguzilor. În acest context, dinastia otomană era superioară
tuturor celorlate dinastii turcomane din Anatolia, având în vedere că turcii se
considerau și urmașii legali ai Imperiului selgiuchid, astfel că aveau dreptul de a lupta
împotriva emirilor anatolieni care uzurpaseră această moștenire.
3) Apogeul luptei împotriva coreligionarilor care se împotrivea otomanilor a fost atins în
timpul conflictului cu safavizii. În timpul lui Isma îl, întemeietorul dinastiei safavide,
religia shi ită este ridicată la rand oficial, astfel că integritatea Imperiului Otoman este
pusă la îndoială, având în vedere că turcii erau sunniți. Muftii din ambele state au
emis fetva-le prin care era exprimată ostilitatea virulentă dintre otomani și safavizi.
Merită amintita ulema-uau Nuru-dîn Hamza, care justifică printr-o fetvâ uciderea a
40.000 de kîzîlbași, adepți ai safavizilor din Anatolia, și ulterior este justificat și
războiul împotriva lui Isma îl. Nuru-dîn i-a declarat pe shi iți ca fiind eretici și chiar
necredincioși, astfel că pedeapsa ce trebuia aplicată împotriva acestora era pedeapsa
capitală. Ebussud Efendi declară printr-o fetvâ că dacă evreii și creștinii mai puteau
spera să devină buni musulmani prin convertire, persanii nu mai aveau acest
beneficiu. Dimitrie Cantemir amintea că dacă un turc este ucis de un safavid sau îl
omoară pe acesta, atunci va primi o răsplată de 70 de ori mai mare decât în cazul în
care inamicul ar fi fost un kâfir.

Djihad, de la obligație colectivă la obligație individuală

Conform doctrinei sunnite, orice musulman trebuie să îndeplinească cele 5 olibgații
ale credinței islamice ( acestea mai sunt cunoscute drept cei 5 stâlpi ai Islamului):
32

profesiunea de credință, rugăciunile, dania, postul și pelerinajul la Mecca. Juriștii musulmani

au stabilit că djihad-ul era o obligație colectivă, care nu făcea parte din cei 5 stâlpi ai
credinței. Însă învățații considerau că djihad-ul este unul din elementele care constituie
credința islamică. Prin urmare, djihad-ul făcea parte din acel „cult disciplinat”, pus în practică
de adevăratul credincios prin serviciul său dedicat divinității. Ca „efort pe calea lui Allah”, ce
presupunea propagarea cuvântului divin cu inima, prin cuvânt sau cu mâinile, djihad-ul era o
obligație a fiecărui musulman ( comparația cu războaiele sfinte europene – în Islam, oricine
putea participa la djihad, chiar și prin faptul că se ocupa de aprovizionarea trupelor sau
îndeplinea activități care ajutau la purtarea războiului sfânt). În Islam nu exista monahism,
acesta fiind înlocuit de djihad.
Era imposibil ca djihad-ul să fie purtat de toți musulmanii. Ca ofensivă armată,
războiul împotriva infidelilor devenea o „obligație de suficiență”. Muhammad nu a plecat
niciodată la luptă fără a lăsa pe cineva în spatele lui. În contextul în care erau destui oameni
care să poarte războiul sfânt ofensiv, djihad-ul își pierdea din caracterul de obligație
religioasă, devenind în momentele de superioritate ofensivă a Islamului, o „obligație de
suficiență”. Ca obligație reigioasă, djihad-ul viza pe orice musulman care îndeplinea anumite
criterii: psihologice ( nu trebuia să fie nebun), fizice ( să fie de sex masculin și sănătos),
juridice ( să fie major și să nu fie dator nimănui), sociale ( să nu fie rob), economice ( să își
poată întreține singur familia și să își poată procura singur echipamentul necesar expediției),
religioasă ( să plece la război cu gândul de a propovădui Islamul).
Transformarea djihad-ului dintr-o obligație colectivă într-una individuală a apărut în
momentele de criză ale Isamului, cum ar fi cele din perioada cruciadelor. Această
diferențiere între obligație colectivă și individuală este explicată cel mai bine de as-Sulamî,
care afirmă că djihad-ul este o obligație colectivă atunci când este colectiv și se transformă
într-o obligație individuală atunci când este defensiv. În cazul în care trupele mobilizate
pentru un război ofensiv nu mai sunt în stare să susțină conflictul, atunci djihad-ul devenea
individual. În cazul unui djihad defensiv, categorii care erau exceptate în general de la război
( copii, femeile, sclavii, infirmii și chiar supușii nemusulmani, puteau participa la război.
Stimulentele djihad-ului: pradă, gazî și martiraj
Prada și martirajul ocupau locul stimulentelor, acestea urmând să îi determine pe
războinicii musulmani să „lupte pe calea lui Allah”.
În perioada preislamică, prada reprezenta un element determinant al războaielor,
astfel că Muhammad nu a putut înlătura această parte componentă a războiului. În
consecință, regimul prăzilor a căptat un loc aparte în cadrul în tratatele de drept islamic al
poparelor.
În practică, obiectivul războaielor purtate împotriva necredincioșilor era reprezentat
de obținerea unui surplus de bunuri materiale, cu toate că lupta era proclamată ca fiind
djihad. Caracterul profitabil al gaza-lelor de la începutul istoriei statului otoman este destul
de cunoscut, mai ales în ceea ce privește capturarea robilor ( pentru mercenari și săraci,
preda reprezenta principala țintă atunci când era vorba de implicare într-un război). Prada va
reprezenta un element utilizat pe scară largă de sultani pentru a-i determina pe musulmani
să se mobilizeze, oferindu-li-se soldaților posibilitatea de a jefui un oraș inamic dacă acesta
nu capitulează. Cu toate că unii jurișit considerau că teritoriul inamic nu trebuia distrus,
conducătorul armatei musulmane avea autoritatea să acționeze în acest sens așa cum
33

considera de cuviință. Prin urmare, jaful era legitimat, iar bunurile care nu putea fi
transportate de soldații musulmani, erau distruse.
Existau două tipuri de pradă: ganimet, prada obținută în urma luptei, și fey, cea
obținută cu ajutorul unor metode diplomatice ( aici intrau jizya și kharadj-ul). Prada ce era
capturată urma să fie împărțită între participanți după ce bunurile erau aduse pe teritoriul
musulman. Referitor la cum era împărțită prada, existau niște reguli foarte clar definite: 1/5
din pradă revenea sultanului, iar restul de 4/5 erau împărțite luptătorilor ( însă luptătorii nu
primeau toți aceeași cantintate de pradă: un cavaler, al cărui rol în luptă era foarte
important, primea două sau chiar trei părți de pradă, în timp ce un infanterist, al cărui rol era
mai scăzut decât al cavalerului, i se oferea doar o parte). Regula împărțirii prăzii nu a putut fi
aplicată și teritoriilor cucerite, acestea aparținând sultanului sau șefului Ummei. În unele
cazuri, teoria judiciară referitoare la această problemă era dublată de unele practici
cutumiare turcești și mongole.
Cu termenul de gazî erau desemnați musulmanii care participau la expediția sfântă,
gaza. Turcii musulmani veniți din Asia Centrală și trimiși să lupte împotriva bizantinilor, au
purtat titlul de gazî, iar din sec. XV-XVII, titlul de gazî va fi atribuit tuturor participanților la
expedițiile sfinte. Acest titlul era aplicat și sultanilor, în contextul în care una din sarcinile
principale ale lor era conducerea „războiului sfânt”. Cu toate că titlul de gazî era destul de
răspândit în lumea turco-musulmană, acesta va căpăta strălucirea maximă în perioada
otomană.
Martirajul reprezenta o altă recompensă pe care putea să o primească participantul
la o gaza. Conform textelor juridice, pentru oștenii musulmani, unul din principalele scopuri
era câștigarea recompensei divine pe care Allah și Muhammad le-a promiteau celor care
luptau pentru cauza lui Dumnezeu. Ibrahim al-Halebî definiea maritarjul în felul următor:
„martiri sunt acei credincioși care nu mor de moarte naturală, ci care o primesc din mâna
altuia”. Mouradgea d Ohsson împărțea martirii în două categorii: martiri militari și civili. Cei
militari erau reprezentanți de cei care mureau fiind uciși pe calea lui Allah ( adică pe calea
djihad-ului), iar cei civili erau musulmanii care își pierdeau viața din cauza unor rebeli, tâlhari
sau chiar a unor alți musulmani. În contextul confruntărilor dintre otomani și creștini, mulți
musulmani murea de-a lungul cursului Dunării, motiv pentru care fluviul a primit denumirea
de „Dunărea însângerată” sau ”Dunărea apă de gazii”.
Somația
Somația ocupă un loc aparte în tratatele de drept islamic al popoarelor. În perioada
clasică, somația era considerată a fi „djihad-ul cel mai merituos”. Practic, somația reprezenta
primul pas către evitarea războiului și statua situația dintre musulmani și nemusulmani pe
cale pașnică.
Somația trebuia să fie formată din două părți: notificarea pretențiilor și declarația de
război. Astfel că întâi, musulmanii trebuiau să prezinte condițiile care, dacă erau îndeplinite
de necredincioși, putea duce la o rezolvare pașnică a unui conflict. Somațiile erau adresate
infidelilor, care erau împărțiți în două categorii: „arabii idolatri” – nu aveau decât două
variante: convertirea la Islam sau moartea ( în această categorie intrau și apostații), și
„oamenii Cărții” – creștinii și evreii, care dacă refuzau să se convertească la Islam, puteau
plăti o taxă, djizya ( bineînțeles, că dacă refuzau una din cele două oferte, atunci musulmanii
porneau un război împotriva lor.
34

Prima „invitație” era reprezentată de chemarea la Islam. Această chemare era

însoțită de o serie de drepturi și obligații reciproce: cei care se converteau trebuiau să se
supună, să celebreze slujbele religioase, să achite zakat-ul, să cedeze cincimea din pradă
etc., însă era protejat de Allah ( politeiștilor arabi care treceau la Islam le erau recunoscute
posesiunile). Somația religioasă era valabilă timp de 3 zile.
A patra zi, sosea somația politică, și anume supunerea față de Islam. Dacă refuzau
convertirea la Islam, atunci nemusulmanii ( doar popoarele Cărții) erau invitate să plătească
djizya. Somația politică era consemnată și în Coran, unde se afirmă că musulmanii trebuiau
să lupte împotriva celor care nu cred în Allah, „ până ce vor plăti djizya direct cu mâinile lor și
vor fi umiliți”. În documentele referitoare la Islamul timpuriu, plata djizye-i era a doua
constiție esențială pentru evitarea războiului și încheierea păcii ( exemplul somației
transmise lui Heraclius).
Există opinii divergente referitoare la ideea conform căreia somația ar fi putut fi o
obligație juridică. Nunațele referitoare la această doctrină sunt destul de numeroase.
Muhammad sublinia că dușmanul trebuia avertizat, însă au fost dăți când chiar Profetul nu a
respectat aceată procedură. Jurisconsulți se împărțeau în trei categorii: cei care considerau
că somația era obligatorie, alții care credeau că somația reprezenta o regulă dezirabilă, și
ultimii care considerau că este o acțiune nici obligatorie, nici recomandabilă. Mai ales în
cazul în care vecinii aveau cunoștiință de Islam și care în acest context nu mai trebuiau să fie
somați. Dimitrie Cantemir declara că oricum turcii nu respectau aceste reguli, ci acționau
după cum considerau că era necesar.
În practica otomană, declararea djihad-ului în fața comunității musulmane nu era
considerată a fi o necesitate în sec. XIV-XV. Însă ulterior, vor apărea fetvâ-le și declarații de
război ( un astfel de caz a avut loc în cadrul războiului ruso-turc din 1787, 1828-29). Însă au
existat și excepții, cun este cazul în care Camenița este atacată fără a ca locuitorii să fie
avertizați ( 1672). În ceea ce privește somația, aceasta presupunea invitarea nemusulmanilor
de a se supune sultanului și a de a plăti tribut. Un astfel de caz are loc după 1453, când
sultanul Mehmed II le adresează cavalerilor din Rodos o astfel de somație, prin care le cere
să se supună, iar în cazul în care nu fac acest lucru, nu o să beneficieze de prietenia
sultanului ( adică o să îi fie inamici; aceste practici au fost valabile și în zona Balcanilor).
35

Seminarii

Seminar Istoria Otomană

Bookzz.org
Bibliografie:
- Robert Mantran (coord.),Istoria Imperiului Otoman
Începuturile statului otoman
Există mai multe teorii referitoare la statul otoman. Teoria clasică afirmă că unul dintre anii
fundamentali ai istoriei otomane este 1302, când bey-ul Osman înfrânge o armată bizantină
la Baphaeon, astfel că ceilalți bey au acceptat să se supună lui Osman ( teoria este
promovată de Halil Inalcik). Cel mai probabil că ceilalți bey au văzut în Osman un posibil
susținător al luptelor, astfel că acesta poate fi un motiv pentru care s-au supus bey-ului.
Teritoriul lui Osman se afla între influența bizantină, selgiucidă și mongolă, astfel că era
semiindependent. Principala ocupație a locuitorilor din teritoriul stăpânit de Osman era jaful
și păstoritul. Este posibil ca unii bey să se fi alăturat tribului lui Osman fie din proprie dorintă,
fie forțați. Însă un pilon principal l-a reprezentat islamul („ Teoria gazi” a lui Paul Wittek).
Mult timp, istoriografia turcă a susținut ideea conform căreia coeziunea statului musulman a
fost asigurată de populația turcă, statul turc era format doar din turci. Această teză este
greșită, deoarece statul condus de Osman era format atât de turci musulmani cât și de turci
creștini.
Turcii pătrund în Europa undeva la jumătatea sec XIV ( 1354, cu ocazia luptei pentru cetatea
Gallipoli). Până în 1372, otomanii securizaseră aproximativ intreaga zonă a Balcanilor.
Teza gazi susține că expansiunea otomanilor a fost susținută de dorința de a răspândi
islamul. Wittek s-a bazat pe 2 surse: un poem din sec. XV al poemului Ahmedi, numit
„Iskendermame”, Osman alături de ceilalți conducători musulmani primind titlul de Gazi; cea
de-a doua sursă este reprezentată de inscripția de pe moscheea din Bursa ( 1334) și care
vorbea despre sultanii otomani ca și Gazii. Această teză are câteva scăpări: populația turcă
nu reprezenta 100% din populația statului otoman; de asemenea, elita turcă nu era turcită
deplin. Trăsăturile elitei erau apartenența la sultan și fidelitatea față de sultan ( îndeplinirea
datoriei față de sultan).
Pentru sultanii otomani, pe lângă motivațiile religioase, cele economice și politice sunt la fel
de importante, dacă nu chiar uneori trec pe primul loc. Sultanii otomani nu au întreprins
niciodată convertiri forțate, în masă. Acestea au existat datorită unor probleme interne, cum
era cazul in Albania sau Bosnia. În Albania creștinii catolici se aflau în conflict cu ortodocșii,
36

aceștia din urmă încercând să îi convertească la ortodoxie, astfel că albanezii se hotărăsc să

se devină musulmani, obținând anumite avantaje. În Bosnia, elita se va converti la islam,
urmând să determine și restul populație să facă acest lucru. Atât timp cât supușii
nemusulmani ascultau de sultan, religia era tolerată.
Imperiul Otoman este o denumire pe care occidentul a impus-o acestui spatiu euro-asiatic.
Otomanii se numeau pe ei „Statul Casei lui Osman” ( Devlet- i ali Osman), sau „ Înaltul Stat”
(Devlet – i aliye). Elementul fundamental al statului otoman era dinastia lui Osman.
Din sec XIII până la sfârșitul sec XIV, statul otoman ar trebui numit BEYLIK ( stat de frontieră),
conducătorii fiind BEY. De la sfârșitul sec XIV până la sfârșitul sec XV , statul otoman este
SULTANAT. De la 1453 și până în 1920, statul otoman este IMPERIU ( HUMAYUN), iar
conducătorii sunt sultani, împărați sau califi, uneori chiar toate odată. Din 1453 există 3
tradiții: cea turcică, cea arabo-islamică și cea imperial- bizantină ( turcii vor revendica titlul
de IMPERATOR pe care îl purtau împărații din Bizanț).
În analele chinezești în sec. VI apar tu-ku, sau gok-turk, adică turcii, care se revoltă împotriva
unor neamuri chinezești, împărații chinezi realizând potențialul turcilor, astfel că îi cooptează
în cadrul statului chinezesc prin alianțe matrimoniale. În timp, neamurile turcice se împart
în:occidentali și orientali. Sub presiunea mongolă, turcii occidentali se deplasează către
occident.

Izvoarele istoriei otomane:

- Izvoare de cancelarie : - condicile afacerilor importante ( documentele care se referă
la relațiile dintre sultan și diferiți dregători din imperiu sau alți conducători europeni)
- izvoarele trezoreriei otomane de cheltuieli și venituri zilnice (
sunt trecute toate veniturile și cheltuielile ale statului otoman)
- condicile de ceremonial ( sunt consemnate în scris și detaliate
toate darurile și toți participanții la aceste ceremonii)
-
Izvoarele juridice: - condicile de legi ( kanunname)
- registrele tribunalelor otomane
- Izvoare narative : - cronicile otomane
- Izvoare numismatice: - sultanimul
- astrul
Război, pace și comerț în Islam.

Seminar 3
Bibliografie:

- Mihai Maxim, cap. 2,4,5 ( pg50-60. 68-88); cap. 7,12,13,14;

- Război, pace și comerț în Islam: pg.95-100; pg.101-110.
- Glosar și bibliografie: askeri ( oamenii sabiei – clasa militară a statului otoman; acești
oameni făceau parte din armată și administraței), re aya ( supus al sultanului otoman
– populația deidcată comerțului, meșteșugurilor etc.), djihad/ cihad, cizye ( tribut,
răscumpărarea a netrecerii la Islam – djizye), harac ( kharadj – impozit funciar plătit
37

pentru folosința pământului), fetva ( consultație juridică pe care o oferă un muftiu; se

poate solicita un astfel de acord în cazul tratatelor), șeih ul- Islam ( marele muftiu),
gaza/gazi ( expediție sfântă/ luptător într-o astfel de expediție), haracguzar ( plătitor
de tribut), kanun ( lege civilă emisă de sultan;orice kanun respectă Coranul și tradiția
musulmană), kanunname ( cod de legi), șeri at,(sharia – legea sfântă/ tradiția
musulmană), millet ( comunități de nemusulmani aflate pe teritoriul musulman),
muste mim ( străin pe teritoriul musulman), zimmî ( supus nemusulman al sultanului)
siyar ( lucrări de drept musulman care tratează subiectul relației dintre comunitatea
nemusulmană și cea musulmană), timar ( recompensă monetară primită de la sultan
ca urmare a serviciului militar; nu era transmisibil), kul ( rob al sultanului)
- Mihai Maxim, Cristalizarea instituției sultanale în Imperiul Otoman în sec XIV-XVI,în
SAI nr.57-58.; Declinul instituțional al Imperiului Otoman, în Pagini de Istorie¸vol I,
București 1990.
- Martrant: cap. 7,8,12,14
- Război, pace și comert în Islam: pg. 112-153, 154-183, 184-210, 329-377, 399-452.
- Diplomația Occidentală și Glosar

1540 – Pannonia trece sub stăpânire otomană. Perioada celor 2 sultani, Selim I și Suleyman
Kanunî, reprezintă din punct de vedere teritorial și politic apogeul statului otoman. În același
timp, această perioadă de apogeu conține și germenii declinului ulterior. Atingerea
maximului de expansiune teritorială general griparea sistemului timariot. Ultimul teritoriu
cucerit și împărțit a fost Ungaria, însă Pannonia nu reprezenta o zonă foarte bogată. De-
atunci, Imperiul nu a mai înregistrat mari cuceriri, astfel că soldații nu mai erau motivați să
lupte, considerând că era mult mai eficient să își conserve teritoriile de pe care obțineau
taxe, dorind chiar să dețină aceste teritorii. În consecință, din ce în ce mai mulți timarioți
lipseau de la mobilizarea armatei, iar muftii au elaborat din ce în ce mai multe fetva-le ce
delcarau război nemusulmanilor pentru a încerca să îi mobilizeze pe timarioți. Încă din
perioada de expansiuen, Imperiul a început să se confrunte cu puterile care aveau să îi
macine puterea militar: Imperiul Habsburgicși Imperiul Saffavid ( nici un sultan nu a reușit să
obțină o victorie decisivă împotriva acestora; războiul cu saffavizii a fost unul de uzură).
- Selim II. Domnia lui este marcată de evenimente importante: este cucerit Ciprul;
bătălide la Lepanto ( 1571) – ecoul acestei bătălii este mare, însă reacțiile militare
sunt minime. Otomanii au reușit să își refacă întreaga flotă în câțiva ani.
- Mehmed III – rămâne celebru prin faptul că și-a ucis cei 19 frați și pentru că în
vremea lui a avut loc cerebul război cu habsburgii în care Mihai Vitezul a avut un rol
important de jucat. În perioada ce a urmat după Mihai Viteazul, în folclorul românesc
acesta nu a fost considerat un domnitor care a adus anumite beneficii românilor, cu
toate că în zona balcanică, el era privit ca un adevărat erou.
- Sec XVII-XVIII – secolele în care declinul începe să fie înregistrat din toate punctele de
vedere: politic, administrativ, militar. Un număr considerabil de istorici consideră că
un factor important a fost expansiunea maximă atinsă în epoca lui Suleyman,
38

deoarece după această perioadă nu mai sunt realizate cuceriri importante. Sultanii
încep să nu mai fie educați în spirit militar, aceștia fiind ținuți în perioada în care erau
tineri și nu ocupau funcția de sultan în palat, neavând dreptul de a comanda armata.
Această practică a fost adoptată deoarece un posibil moștenitor al tronului alături de
o armată reprezenta o amenințare puternică la adresa sultanatului. De asemenea, și
rolul ienicerilor a crescut, astfel că s-a ajuns ca Osman II să fie măcelărit de aceștia.
Instituția sultanală a început să devină din ce în ce mai fragilă pentru că atribuțiile
sultanului erau distribuite către alte persoane, cum ar fi valide sultan ( sultanele-
mame).
- Au existat și momente în care Imperiul și-a revenit, deoarece a fost guvernat de
sultani care au știut să își exercite puterea. Prima jumătate a sec XVII a fost marcată
de Koprulu Mehmed pașa.
- Ahmed III este unul dintre sultanii care a reușit să stabilizeze Imperiul. În această
perioadă numită „Perioada lalelelor”, cultura înflorește.

Pentru data viitoare: războaiele cu habsburgii și rușii.

Seminar 4 Imperiul Otoman

23.04.2015
Instituțiile statului otoman
Sultanatul este cheia de boltă a statului otoman, fiind cea mai importantă insituție în
cadrul acestuia. Sultanul este conducătorul suprem, șef al statului, cap al armatei și
administrației, omul în numele căruia este bătută moneda, cel care are puterea de a încheia
pacea sau tratate. După puterile pe care le deține sultanul, Imperiul Otoman poate fi
considerat ca o monarhie absolută, însă ca și în Europa, în lumea otomană, această putere
are limitări care decurg din legislația statului repsectiv, din tradiție și dintr-o serie de factori
cum ar fi influneța pe care elita o are asupra suveranului. În cazul sultanatului otoman,
bazele puterii sunt: Coranul, tradiția musulmană ( Șeri at), legile emise de sultan de-a lungul
timpului ( incluzând legile care au fost preluate de la popoarele supuse). În scris, atribuțiile
sultanului otoman nu au fost niciodată consemnate înainte de 1876. De altfel, nu există
consemnat o regulă privitoare la succesiunea la tron. Conform tradiției, cel mai capabil fiu al
sultanului decedat, care reușea să asigre loialitatea armatei, devenea sultan. O regulă
consemnată în scris în vremea lui Mehmed II într-un Kanun, spune că sultanul are dreptul de
a-și elimina rivalii la tron pentru că scopul suprem este supraviețuirea statului. Această
regulă a fost urmată, însă a fost înlocuită cu sistemul cuștilor.
Titlurile bey, emir, sultan desemnează faptul că cel care le purta avea atribuția de a
asigura comandamentul militar al comunității musulmane ( se aplică și pentru padișah, care
vine pe filieră arabo-iraniană). În timp, titlul de bey a devenit onorific, iar acest titlu mai era
perceput ca șef de trib, de familiea, frate mai mare. Titlul de emir intră în vocabularul turco-
osman pe filieră arabă, unde înseman conducător al musulmanilor ( amir al-Muminin). Inițial,
revendicarea titlului de emir presupunea și revendicarea comandamentului spiritual al lumii
otomane, califul ( comandamentul spiritual al lumii islamice). Titlul de sultan desemnează
39

aceeași calitate, de comandant militar. Emir va deveni un titlu onorific, care va fi oferit unor
personae cu rang din administrația otomană.
În sec. XI, în lumea arabă a fost teoretizat un concept care la noi a ajuns sub formula
Cercul dreptății, și explică rolul pe care conducătorul otoman/ arab trebuia să îl joace.
Conform acestei teorii, centrul puterii este sultanul, a cărui putere se bazează pe armată (
Askeri – categoria militară a statului otoman). Pentru a funcționa, armata are nevoie de bani,
care provin din taxe și impozite, iar acestea la rândul lor sunt plătite cei din cea de-a doua
categorie, adică supușii ( re aya). Ca re aya-ua să fie mulțumită pentru a putea asigura de
resursele militare necesare imperiului, aceasta are nevoie de siguranță și dreptate, astfel că
Sultanul trebuie să se poarte cu dreptate. Având în vedere că Cercul dreptății era foarte
important pentru otomani, în spațiul românesc era invocat în cazul mazilirii domnului, iar cea
mai întâlnită acuzație îndreptată împotriva unui domn era faptul că acesta nu se purta cu
dreptate cu supușii, abuzând de putere. Românii erau văzuți ca fiind o re aya, astfel că
sultanul avea dreptul de a se implica în politica internă. Însă care era în realitate statutul
românilor în cadrul Imperiului? Se pare că este vorba de o neclaritate datorată folosirii
termenilor. Având în vedere că era plătit tributul, domnii trebuiau să se alăturie campaniilor
otomane, cu toate că o persoană care plătește haradj nu trebuia să îndeplinească o astfel de
acțiune.
Centrul puterii sultanale este palatul, a cărui construcție a fost începută în 1468 de
Merhme II. Palatul poate fi împărțit în două arii: spațiul privat ( Enderun), în care sultanul și
familia sultanală își duc viața de zi cu zi, și spațiul public ( Birun), care este sediul central al
puterii, administrației.
Viața privată sultanului și a familiei sultanale este reglementată în cadrul unei
insituții, care poartă denumirea de Harem. Aceasta este o instituție privată, nu doar o
afacere personală a sultanului. Numărul femeilor care făceau partea din harem putea să
varieze, 100-300 de persoane. Asupra lor conducerea nu o are sultanul, ci Valide sultan (
sultana mamă – mama sultanului). Din harem fac partea femeile casei lui Osman, iar
celelalte femei provin din diferite surse. În general, erau femei care erau dăruite sultanului
de alți principi, care fuseseră luate în timpul campaniilor militare, sau putea fi cumpărate
direct din pițele de sclavi. Haremul reprezintă un întreg proces de instruire pentru acestea
doamne. De asemenea, ascensiunea pe treptele mai înalte alte ierarhiei din cadrul
haremului, se face în momentul în care o persoană are merite, fizice și intelectuale. Ca și în
cazul băieților care urmau să devină ieniceri, aceste fete urmau să treacă printr-o școală a
palatului. Cele care era novice, erau numite Acemi. După care deveneau însoțitoare și abia în
momentul în care deveneau maestre, Usta, putea intra în atenția sultanului. Dintre usta-le,
sultanul alegea sau i se alegeau iubitele pasagere, sau cele care deveneau concubinele
propriu-zise ( kass odalik), care aveau și ele o ierarhie. Dintre acestea femei, doar 4 erau
kadîn-e, iar dintre acestea, cea mai înaltă în rang era bașkadîn, adică cea care îi oferea
sultanului un băiat. Asupra acestui harem vegheau, pentru menținerea ordinii și respectarea
ierarhiei, eunucii negrii ( eunucii albi se ocupau de palatul exterior, iar cei negri se ocupau de
palatul interior). Șeful acestora putea deveni mai puternic decât Marele Vizir. În momentul
în care din armata permanentă a Porții aveau loc pernsionări ale unor soldați, de obicei și din
harem se organizau pensionări a unor soldați ai sultanului și fete din harem. Soldatul care
40

era pensionat, devenea timar și primea din partea sultanului o soție din harem drept
răsplată pentru faptele sale.
Palatul exterior este un conglomerat cu mii de persoane care deserves autoritatea
central și cu enorm de multe funcții. Cea mai importană instituție care se reunea în palatul
exterior era divanul, însă mai există și serivici de curier, bucătăriile, arhitecții, grădinari, cei
care se ocupau de harnașemente, armurieri, seriviciul de pază. Toate erau organizate în
funcție de persoana pe urmau să o slujească ( bucătăriile aveau diverse ranguri în funcție de
persoana pe care o deserveau). E foart greu de estimat câte mii de oameni lucrau în această
zonă a palatului, în care se desfășura activitatea publică a sultanatului.
Divanul este insituția cea mai importantă după divan. Aceasta avea tradiție atât în
lumea musulmană arabă, cât și turcomană. Caracterul ințial era cel de Curte de Justiție, dar
pe lângă această funcție juridică, divanul era și locul în care se luau decizii politice, militare
sau administrative, sau aveau loc ceremoniile de primire a unor delegații străine, de
încheiere a unor acorduri internaționale. În componența divanului intrau cei mai înalți
demnitari ai statului, ei însuși fiind reprezentați ai unor instituții în sine: cel mai de vază
membru al divanului, adică al doilea om în stat, era Marela Vizir, care avea în grijă sigiliile,
era al doilea om la comanda imperiului și se ocupat de toate treburile de zi cu zi ale
adminsitrației. Pare că puterea sa este amenințător de mare, însă la otomani au existat și
elemente de îngrădire a puterii Marelui Vizir, adică: acesta nu avea nici o autoritate în
harem, asta doar dacă nu devenea ginere sau cumnat al sultanului; nu poate lua nici o
decizie în ceea ce privește viața privată a vieții sultanului; nu poate lua nici o măsură de
ordin financiar dacă nu se consultă cu defterdar-ul ( un funcționar care are în grijă finanțele);
în mod normal nu poate comanda ienicerii. Un alt personaj important în ansamblul
imperiului, însă care în divan are rol de invitat, este Marele Muftiu. Din punct de vedere al
ceremonialului, marele muftiu se afla pe același rang cu Marele Vizir. Divanul îl putea invita
pe acesta să își prezinte ideile referitoare la probleme juridico-religioase. Din divan mai
făceau parte 2-3 viziri ai cupolei. Teoretic, aceștia trebuiau să îl ajute pe Marele Vizir,
preluând o parte din atribuțiile acestuia. În momentul în care se schimba Marele Vizir, cel
care urma să ocupe această funcție, trebuia să facă parte din acești 2-3 viziri ( dacă sultanul
trecea peste această regulă, decizia sa era privită ca un afront la instituția vizirilor). Pe lângă
ei, personajele foarte importante erau defterdarii, care erau în număr de 2: unul se ocupa de
Rumelia, iar celălalt de Anatolia, prima provincie fiind mai importantă decât a doua, motivul
fiind unul ideologic, deoarece Imperiul își plasa centrul în Europa. Importanți mai erau și 2
kadî askeri ( judecători ai armatei) unul pentru Rumelia, iar unul pentru Anatolia și erau
consultați cu privire la anumite decizii juridice. Capul marinei era parte a divanului imperial.
Un alt personaj important era șeful cancelariei, nișanci ( de la nișan sau tugra), care avea
grijă ca monograma sultanului să fie pe documentele oficiale. Prezența monogramei pe un
act asigura validitatea documentului. Nișanci-ul trebuia să se asigure că fiecare document
emis era copiat. În fața divanului se putea prezenta orice locuitor al imperiului care făcea o
plângere denumită arz. Divanul este ultima instanță căreia i se putea adresa. Acesta se
întrunea de 4 ori pe săptămână și exista o tradiție pe care Mehmed II a impus-o și pe care
ceilalți sultani au continuat-o, aceea ce prevedea ca divanul să fie condus de Marele Vizir, iar
după fiecare sesiune, acesta să se prezinte în fața sultanului și să îi prezinte discuțiile și
hotărârile luate în cadrul divanului. În cadrul palatului Topkapî, la Poarta Fericirii exista o
41

fereastră, denumită a dreptății, prin care sultanul putea observa la ședințele divanului, iar
această poveste are un rol ideologic, deoarece desemnează faptul că sultanul este prezent în
viața tuturor funcționarilor.
Otomanii au un sistem care pentru noi este destul de complicat de înțeles. O mare
parte a administrației centrale s-a bazat pe ceea ce în literatura de specialitate sunt numiți „
robi ai sultanului” ( kul). Aceștia nu erau oameni care lucrau cu forța sau erau ținuți în
lanțuri, ci de mari viziri sau funcționari asemănători. Sultanii otomani și-au creat o elită, iar
acești oameni erau dependenți cu cariera lor și viața de sultan. Ca și în cazul fetelor, băieții
erau recrutați prin sistemul devșirme, instruiți să lupte, iar 30-40 dintre ei făceau parte din
garda sultanului. Din aceștia, sultanul își alegea câțiva care formau anturajul său, astfel că un
copil care fusese recrutat, putea deveni Mare Vizir. Recrutarea se făcea în mai multe
momente, cum ar fi atunci când în urma unei lupte numărul ienicerilor scăzuse, sau din 2,5,7
ani. Erau căutați băieți ce aveau vârsta cuprinsă între 8-14 ani. Copii erau evaluați fizic și
psihic. Din cei mai buni ieniceri, câteva sute formau cavaleria personală a sultanului.
Armata otomană are 2 mari componente: timarioții și armata permanentă.

Război, pace și comerț

Seminar 6. 21.05.2015
Berat-i humayun – diplomă imperială. Era de obicei utilizată pentru a învesti o persoană într-
o anumită funcție. Din momentul în care în sec. XVI domnitorii primesc astfel de diplome,
înseamnă că otomanii privesc Țările Române ca parte a Imperiului.
Din sec. XIV, toate conflictele militare dintre români și otomanidela raidurile akânci-
ilor la marile campanii conduse de sultan sau viziri, au fost puse sub semnul djihad-ului
absolut toate, au fost considerate expediții sfinte ( gaza), iar cei care participau la ele,
considerați purtători ai războiului sfânt ( gazî). Toate aceste acțiuni erau legitimate prin
fetvâ-le, în care se justifica acțiunea și erau îndemnați luptătorii să participe la expedițiile
împotriva păgânilor. Relațiile româno-otomane au trecut prin mai multe etape, de la 1369
până la 1388 suntem într-o perioadă a contactelor sporadice, în care domnitorii români au
fost implicați în lupte la sud de Dunăre. Între 1399-1402 putem vorbi de o perioadă a
primelor lupte importante, dar care nu au putut să decidă relațiile româno-otomane ( Rovine
și Nicopole). După 1402 până în 1413 suntem într-o perioadă de conflict diplomatic prin
implicarea lui Mircea cel Bătrân în lupta de succesiune din Imperiul Otoman. Între 1413-1442
suntem în fața unor acțiuni ofensive extrem de puternice ale otomanilor, care reușesc să
recupereze teritoriile balcanice și să oblige Țara Românească să plătească tribut. Tot în
această perioadă asistăm și la primul atac asupra Moldovei. După 1442 până la 1456 suntem
în fața unei contraofensive creștine în fruntea căreia se află Iancu de Hunedoara pentru ca
după această dată să intrăm într-o altă perioadă de ofensivă otomană care aduce în zona lor
de dominație întreg bazinul Mării Negre, Țara Românească și Moldova. La sfârșitul sec. XV și
în primile două decenii ale celui de-al XVI-lea, asistăm la o perioadă de acalmie, după care
urmează momentul 1538 și instaurarea dominației otomane fără drept de apel.
Recunoașterea dominației otomane s-a făcut pentru principii din ȚR și Moldova în fața
superiorității numerice politice și militare a statului otoman, iar aceast nu diferă de intrarea
în vasalitate care se practica în Occident. Termenul care implică acceptarea dominației
42

otomane este cel de „închinare”. Închinarea semnifică două lucruri. Primul înțeles este acela
al unui moment anume din relațiile româno-otomane în care se acceptă plata tributului (
pentru Moldova, 1456; ȚR – 1417, 1420). Al doilea înțeles al termenului este unul foarte
general, care implică orice alt moment de reglementare al relațiilor dintre domnitorii români
și otomani ( adică atunci când s-a dus Petru Rareș la Poartă pentru a cere să fie repus pe
tron, acest act era numit tot o închinare – orice moment care presupunea reglementarea
relațiilor era văzut ca o închinare). Ceremonia de închinare presupunea înclinarea capului în
fața sultanului, iar în tradiția bizantină mai există și prosternarea în fața împăratului. În sec.
XVIII ceremonia suferă o modificare, domnitorul vasal îngenunchia și săruta pământul din
fața vasalului. În mometul acceptării închinării, între cele două părți se stabilește un ahd,
adică un legământ, care era stabilit în scris în ahdname humayun. Țara sau domnitorul care
accepta închinarea devenea plătitor de tribut ( kharadj-guzar). Acest statut de plătitor de
tribut face ca domnitorul repsectiv și țara lui să iasă din dar ul-harb și să intre într-o zonă
care nu este nici a păcii permanente, dar nici în stare de conflict, care poate fi numită dar uz-
zimmet ( Casa Protecției Tributare). Statutul de kharadj-guzar presupune următoarele
obligații și acțiuni: plata tributului ( kharadj, djizye sau virgu) – plata tributului poate să
însemne răscumpărarea unui teritoriu, a păcii; alinierea la politica xternă a statului otoman,
ajutorul militar pe care sultanul îl solicită vasalului ( ) și funcția de informare (
Puterea cuvintelor – Cristea)