Martin McDonagh

Regina frumuseţii din Leenane

Personaje:

MAUREEN FOLAN, patruzeci de ani. Simplă, zveltă.

MAG FOLAN, mama ei, şaptezeci de ani. Corpolentă, şubredă.
PATO DOOLEY, un bărbat arătos din regiune, în jur de patruzeci de ani.
RAY DOOLEY, fratele lui, douăzeci de ani.

Locul: Leenane, un mic orăşel în Connemara, districtul Galway.

Scena I

Sufrageria/bucătăria unei case de ţară din vestul Irlandei. Uşa de la intrare în

stânga, o maşină de gătit cu cărbuni, neagră, de-a lungul peretelui din fund,
cu o cutie cu turbă dedesubt şi un balansoar în dreapta. În partea bucătăriei
există o uşă în peretele din fund, care dă într-un hol care nu se vede, şi un
aragaz mai nou, o chiuvetă şi câteva dulapuri de-a lungul peretelui din
dreapta. Deasupra chiuvetei se află fereastra – cu o poliţă sub ea - care dă în
curte. Mai există o masă cu două scaune imediat în dreapta centrului scenei,
un mic televizor în faţă stânga, un ceainic electric şi un radio pe unul din
dulapurile din bucătărie, un crucifix şi o fotografie înrămată cu John şi Robert
Kennedy pe peretele din spatele maşinii de gătit, un vătrai negru şi greu lângă
maşina de gătit şi un ştergar brodat turistic-artizanal atârnând pe peretele din
fund, pe care e inscripţionat textul: „Fie să ajungi în Rai cu o jumătate de oră
înainte ca Dracul să afle că ai murit”. Când piesa începe, plouă tare. Mag
Folan, o femeie corpolentă de peste şaptezeci de ani, căruntă dar cu
permanent, cu gura uşor căscată, şade în balansoar privind în gol. Braţul ei
stâng e cumva mai roşu şi mai zbârcit decât dreptul. Uşa din faţă se deschide
 2

şi Maureen, fiica ei, o femeie simplă şi zveltă, patruzeci de ani, intră cu o

mulţime de cumpărături şi trece spre bucătărie.

MAG: Umezeală, Maureen?

MAUREEN: Normal că umezeală.

MAG: Aha.

Maureen îşi dă jos haina, oftând, şi începe să scoată cumpărăturile.

MAG: Mi-am făcut Vitalina’.

MAUREEN: Deci poţi să ţi-l faci singură.

MAG: Pot. (Pauză.) Da’ a ieşit plin de cocoloaşe.

MAUREEN: Şi, pot să le fac eu ceva la cocoloaşe?

MAG: Nu.

MAUREEN: Scrie la ăia de la Vitalin, dacă are cocoloaşe.

MAG: (pauză) Tu-l faci bun şi limpede. (Pauză.) Nici un cocoloş, nici urmă de
cocoloş.

MAUREEN: Nu-l mesteci destul, de-aia.

MAG: L-am mestecat destul, da’ tot cu cocoloaşe a ieşit.

MAUREEN: Probabil torni apa peste ea prea repede. Trebuie cum scrie pe cutie, să
torni încet-încet.

MAG: Mm.

MAUREEN: Aicea greşeşti. Mai încearcă o dată diseară singură, şi-o să vezi.

MAG: (pauză) Şi mi-e şi frică de apa fiartă.

Maureen îi aruncă o privire scurtă.

MAG: Chiar mi-e frică, Maureen. Mi-e frică că ce-ar fi dacă-mi tremură mâna şi mi-o
vărs peste mână. Şi cu tine plecată, cum aş fi eu acum?

MAUREEN: Eşti o ipohondră, asta eşti.

MAG: Pe jos aş fi, lată, şi nu sunt ipohondră deloc.

MAUREEN: Ba eşti, şi toată lumea ştie că eşti. Toţi.

 3

MAG: Nici infecţie urinară n-am, dacă sunt aşa de ipohondră?

MAUREEN: Nu prea-nţeleg cum din cauză de infecţie urinară nu poţi să-ţi faci o cană
de Vitalina, sau să faci un pic de ordine pe-aici cât lipsesc eu. N-ai muri din
atâta.

MAG: Spinarea bolnavă.

MAUREEN: Spinarea cea bolnavă.

MAG: Şi mâna bolnavă. (Mag îşi ridică pentru o clipă braţul cu pielea zbârcită.)

MAUREEN: (încet) Căcat… (iritată) Atunci îţi fac eu Vitalina’ dacă-i aşa mare lucru!
De-acu’ şi pân’ la Ziua de Apoi. Singuru’ lucru pe care te rog sa-l faci. Ai văzut-
o cumva pe Annette, sau pe Margo, le-ai văzut cumva săptămâna asta să vină
să-ţi facă Vitalina’, sau să-ţi cumpere batogu’-n sos de unt?

MAG: Nu.

MAUREEN: Nu, corect, nu le-ai văzut. Şi să le care pe toate peste dealu’ ăsta
nenorocit. Şi, cu toate astea, nimeni nu apreciază.

MAG: Ba apreciază, Maureen.

MAUREEN: Nu apreciază.

MAG: Atunci mai încerc o dată, şi-l frec bine înainte, Vitalina’, singură.

MAUREEN: Ah, dă-l dracu’ de Vitalina. Oricum se pare că tre’ să le fac pe toate, încă
una n-o să mor de la ea. Femeie de serviciu… o nenorocită de femeie de
serviciu… asta se crede despre mine.

MAG: Nu se crede aşa, Maureen.

După ce termină cu cumpărăturile, Maureen trânteşte câteva uşi de dulapuri,

apoi se aşază la masă, trăgându-şi scaunul cu zgomot. Pauză.

MAG: Maureen, arpacașu’, nu l-am luat, nu mi-l dai? Nu, nu-n clipa asta, Maureen,
stai şi odihneşte-te şi tu un pic…

Dar Maureen a sărit deja în picioare furioasă şi a început să prepare porţia de

arpacaș cât mai zgomotos cu putinţă. Pauză.

MAG: Nu punem şi noi un pic radiou’?

Maureen înfige un deget furios în butonul de pornire al radioului. După câteva

pocnituri, începe să răsune tare, printre paraziţi, o voce masculină nazală care
cântă ceva în irlandeză. Pauză.
 4

MAG: Dedicaţia de la Margo şi Annette tot n-am auzit-o încă. Mă-ntreb de ce n-o
dau.

MAUREEN: Dac-au trimis vreo dedicaţie!… Doar au zis c-au trimis. (Maurren
adulmecă chiuveta câteva clipe, apoi se întoarce către Mag.) Ce mă-ntreb eu
e dacă-i vreun miros în chiuveta asta.

MAG: (în defensivă) Nu.

MAUREEN: Sper că nu-i.

MAG: Nu-i nici un miros acolo, Maureen.

Maureen revine la arpacaș. Pauză.

MAG: Maureen, nu e puţintel cam tare radiou’?

MAUREEN: E puţintel cam tare?

Maureen pocneşte furioasă radioul, închizându-l. Pauză.

MAG: Oricum nu era nimic. Un boşorog care cântă tâmpenii.

MAUREEN: Nu tu ai vrut să-l fixăm pe postu’ ăsta de căcat?

MAG: Numa’ pentru dedicații şi pentru cum îi zice.

MAUREEN: Acu’ e prea târziu să te plângi.

MAG: Nu pentru tâmpenii.

MAUREEN: (pauză) Oricum, nu-s tâmpenii. Nu e irlandez?

MAG: Mie mi se par tâmpenii. De ce nu poa’ să vorbească-n engleză, ca toată

lumea?

MAUREEN: De ce să vorbească-n engleză?

MAG: Ca să-nţelegi ce zic.

MAUREEN: În ce ţară trăieşti tu?

MAG: Eh?

MAUREEN: În ce ţară trăieşti tu? În Irlanda trăieşti!

MAG: Irlanda.

MAUREEN: Şi atunci de ce să vorbeşti în engleză-n Irlanda?

 5

MAG: Nu ştiu de ce.

MAUREEN: În Irlanda tre’ să vorbeşti în irlandeză.

MAG: Aşa-i.

MAUREEN: Eh?

MAG: Eh?

MAUREEN: „Să vorbeşti în engleză-n Irlanda”…

MAG: (pauză) Decât că ce faci cu irlandeza când te duci la muncă-n Anglia? Nimic.

MAUREEN: Şi, nu-i exact ăsta fondu’ problemei?

MAG: Ăsta e, Maureen?

MAUREEN: Dacă nu erau englejii să ne fure limba, şi pământu’, şi dracu’ mai ştie ce,
n-ar fi fost că n-am mai fi avut nici o nevoie să mergem la ei să le cerşim de
muncă şi alte ajutoare?

MAG: Cred că ăsta e fondu’ problemei.

MAUREEN: Păi e fondu’ problemei.

MAG: În afară de America.

MAUREEN: Ce în afară de America?

MAG: Dacă era să te duci în America dup’ ajutoare, la irlandeji n-aveai nici un spor.
Aveai la engleji!

MAUREEN: Nu e exact acelaşi fond al problemei?

MAG: Ştiu eu dacă e sau nu…

MAUREEN: Să-i faci pe copii să creadă că n-o să fie niciodată buni decât la cerşit
ajutoare de la engleji şi de la americani. E exact acelaşi fond.

MAG: Se poate.

MAUREEN: Normal că se poate, fin’c-aşa e.

MAG: (pauză) Eu dac-ar fi să mă duc să cerşesc ajutoare, mai degrabă m-aş duce-n
America decât în Anglia, fin’că-n America e, oricum, mai mult soare. (pauză)
Sau doar aşa se zice, că e mai mult soare acolo, Maureen? E-o minciună?

Maureen varsă arpacaș-ul preparat pe o farfurie pe care i-o întinde lui Mag,
vorbind în timpul ăsta.
 6

MAUREEN: Eşti bătrână, şi eşti proastă, şi habar n-ai despre ce vorbeşti. Acu’ taci şi
mănâncă.

Maureen pleacă să spele tigaia în chiuvetă. Mag priveşte la farfuria cu

arpacaș, apoi se întoarce spre Maureen.

MAG: Ai uitat de ceai.

Maureen, exasperată, strânge în mâini marginile chiuvetei şi îşi coboară capul

între umeri, apoi, în linişte, încercând vizibil să se stăpânească, umple
ceainicul electric cu apă. Mag vorbeşte în timp ce mănâncă încet.

MAG: Nu te-ai întâlnit cu nimeni pe unde-ai fost, Maureen? (Nici un răspuns.) Ah, nu,
nu într-o zi ca asta de azi. (Pauză.) Ştii care-i problema ta, Maureen? Nu dai
bună-ziua la oameni. (Pauză.) Deşi la unii mai bine nu le dai bună-ziua. Unu’ a
omorât-o pe-o bătrânică din Dublin şi nici măcar n-o cunoştea. A fost la ştiri
povestea asta, ai auzit-o? (Pauză.) A ştrangulat-o de gât, şi nici măcar n-o
cunoştea. Ăsta-i genu’ de individ cu care mai bine nu vorbeşti. Mai bine-l
ocoleşti din capu’ locului.

Maureen îi aduce lui Mag ceaiul, apoi se aşază la masă.

MAUREEN: Mie mi se pare exact genu’ de individ pe care mi-ar place să-l întâlnesc,
şi pe urmă să-l aduc acasă să-l întâlneşti şi tu, dacă-i place să omoare babe.

MAG: Nu-i frumos ce zici, Maureen.

MAUREEN: Nu-i?

MAG: (pauză) Şi la ce-ar veni el atâta amar de drum, tocmai de la Dublin? Ar fi un

ocol prea mare pentru el.

MAUREEN: Pentru plăcerea companiei mele ar veni. Să te omoare pe tine n-ar fi

decât un bonus.

MAG: Să te omoare pe tine cred c-ar vrea vrea mai întâi, pun pariu.

MAUREEN: Aş putea să accept asta dac-aş fi sigură că te rezolvă şi pe tine după.

Dacă te-ar da gata pe tine, cu un topor serios, şi ţi-ar tăia căpăţâna aia
bătrână şi p’ormă ar trage şi-un scuipat în gâtu’ care-a rămas, deloc nu m-aş
supăra să mă duc eu prima. O, nu, m-aş bucura chiar, m-aş bucura. Adio făcut
Vitalina, adio făcut arpacaș, adio…

MAG: (întrerupe, cu cana de ceai în mână) N-are zahăr, Maureen, ai uitat, du-te şi-
adu un pic.

Maureen o priveşte o clipă, apoi ia ceaiul, merge cu el la chiuvetă şi îl varsă,

se întoarce la Mag, îi ia arpacaș-ul pe jumătate mâncat, se reîntoarce la
chiuvetă, varsă arpacaș-ul în găleata de gunoi de dedesubt, lasă vasul în
 7

chiuvetă şi, aruncându-i lui Mag o privire ucigaşă pe drum, iese pe uşa care
dă în hol, închizând-o în urma ei. Mag priveşte în gol morocănoasă. Întuneric.

Scena a II-a

Mag e aşezată la masă; se priveşte într-o oglinjoară. Încearcă de câteva ori

să-şi turtească părul cu mâna. Televizorul e deschis – se transmite un episod
vechi din „The Sullivans”. O bătaie în uşa din faţă o face pe Mag să tresară
uşor.

MAG: Cine…? Maureen. Oh-h. Uşa, Maureen.

Mag se ridică şi îşi târşâie picioarele spre fereastra de la bucătărie. Încă o

bătaie în uşă. Mag vine la uşă.

Cine-i acolo?

RAY: (off) Ray Dooley, săru-mâna. Din partea ailaltă.

MAG: Dooley?

RAY: Da, Ray Dooley. Mă cunoaşteţi.

MAG: Eşti din neamu’ Dooley, deci.

RAY: Da, sunt Ray.

MAG: Aha.

RAY: (pauză. Iritat) Şi, mă lăsaţi să intru sau tre’ să vorbesc cu uşa?

MAG: Dă de mâncare la pui. (pauză) Ai plecat?

RAY: (supărat) Deschide, săru-mâna, uşa! Am făcut un ocol de mai mult de-o milă ca
să viu pân-aici!

MAG: Atât ai făcut?

RAY: Atât am făcut. „Atât ai făcut”, zice.

Mag deschide, cu oarece dificultate, uşa. Intră Ray Dooley, un flăcău de vreo
douăzeci de ani.

RAY: Mulţam! Mă gândeam c-o să mă ţii o ora afară.

MAG: O, tu eşti, deci tu eşti.

 8

RAY: Normal că eu sunt. Cin’ să fie?

MAG: Eşti ăla cu unchiu’.

RAY: Nu m-ai văzut decât de-un milion de ori în ultimii douăj’ de ani. Da, sunt ăla cu
unchiu’, şi chiar unchiu’ e ăla cu mesaju’, cu care-am venit.

Ray se opreşte şi se uită un moment la televizor.

MAG: Maureen e la pui.

RAY: Ai mai zis că e la pui. Ce-i la TV?

MAG: Eu aşteptam ştirile.

RAY: Ai ceva de aşteptat.

RAY: Cre’ că-i „The Sullivans”.

MAG: Nu ştiu ce-i.

RAY: Se prinde bine aici.

MAG: Aşa şi aşa.

RAY: Toate-s australiene în ziua de azi.

MAG: Ştiu eu dacă sunt sau nu…

Mag se aşază în balansoar.

E la pui, Maureen.

RAY: E-a treia oară deja că-mi spui de Maureen că-i la pui. Vrei să baţi recordu’
mondial la zis „Maureen e la pui”?

MAG: (pauză. Încurcată) Le dă de mâncare.

Ray o fixează o clipă, apoi oftează şi priveşte afară prin fereastra bucătăriei.

RAY: Ei, nu intru-n căcatu’ ăla numa’ ca să-i zic. Destul am intrat venind pân-aici. Tot
dealu’ ăsta.

MAG: E ditamai dealu’.

RAY: E ditamai dealu’.

MAG: Abrupt.
 9

RAY: Abrupt, corect, şi când nu-i abrupt e plin de noroi.

MAG: Plin de noroi şi pietroaie.

RAY: Noroi şi pietroaie, corect. Uh-huh. Voi două cum vă descurcaţi cu el în fiecare
zi?

MAG: Cu maşina.

RAY: Normal. (Pauză.) Asta vreau şi eu să fac, să conduc. Tre’ să fac şcoala şi să-mi
iau carnet. Şi maşină. (Pauză.) Nu una bună, aşa. Una la mâna ’doua,
înţelegi?

MAG: Una uzată.

RAY: Una uzată, da.

MAG: De la cineva.

RAY: Cică părintele Welsh – Walsh – are una care-o vinde, da’ m-ar lua toţi de râs
să-mi iau maşină de la un popă.

MAG: Deloc nu-mi place de părintele Walsh – Welsh.

RAY: O dată i-a tras una-n cap lu’ Mairtin Hanlon, fără nici un motiv.

MAG: Doamne, apără-ne!

RAY: Da. Da’, ce-i drept, asta a fost, aşa, nu e-n firea lu’ părintele Welsh. Părintele
Welsh se foloseşte rar de violenţă, ca şi cei majoritatea din popii tineri. De
obicei numa’ popii bătrâni îţi dau în cap. Nu ştiu care-i explicaţia. Cre’ c-aşa au
fost crescuţi.

MAG: Miercuri a fost la ştiri un popă care-a făcut un copil c-o americancă.

RAY: Asta-i ştire? Asta e-n fiecare zi. Ştire ar fi să găseşti un popă care n-a făcut un
copil c-o americancă. Sau dacă i-ar trage una-n cap lu’ copilu’ ăla, ar mai fi o
ştire. Da. Oricum. Da. Ce ziceam? A, da, deci, Doamnă, dacă vă zic pe gură
mesaju’, o să puteţi să i-l ziceţi lu’ Maureen, sau tre’ să vi-l scriu?

MAG: I-l zic.

RAY: Bun aşa. Frati-miu Pato a zis că vă invită la chermeza de plecarea lu’ unchiu’.
Cârciuma lu’ Riordan, afară în Carraroe.

MAG: Deci frate-tău a venit înapoi?

RAY: A venit.

MAG: Înapoi din Anglia?

 10

RAY: Înapoi din Anglia, da. În Anglia a fost, aşa că de-acolo a venit înapoi. Iar unchiu’
nostru din America pleacă acasă la el, la Boston, că şi-a terminat vacanţa, şi le
ia ’napoi şi pe urâţeniile alea două de fete ale lui şi şi pe Dolores aia cum-îi-
zice, Healey, sau Hooley, aşa c-o să fie o mică chestie, ca de plecare, sau o
mare chestie, la cât sunt ăştia de plini de ei, şi oricum, mâncarea-i la liber, aşa
că frati-miu zice că sunteţi binevenite, sau oricum Maureen, că ştie că matele
nu prea-ţi place să ieşi. Ai probleme cu mijlocu’, nu?

MAG: Nu.

RAY: A. Da’ cine are probleme cu mijlocu’?

MAG: Nu ştiu. Eu am infecţie urinară.

RAY: Cred că la asta m-am gândit. Şi mersi că mi-ai zis.

MAG: La urină.

RAY: Am înţeles, la urină.

MAG: Şi cu spinarea mai am probleme. Şi cu mâna asta arsă.

RAY: Da, da, da. Atunci, îi transmiteţi lu’ aia mesaju’, da?

MAG: Eh?

RAY: Ţii minte mesaju’ care trebe să-l zici?

MAG: Da.

RAY: Ia zi-mi-l.

MAG: Să ţi-l zic ţie?

RAY: Da.

MAG: (pauză lungă) Despre mijlocu’ meu…?

RAY: (furios) Trebuia să-l scriu în mă-sa din prima-n curu’ mă-sii ştiam! Şi nu mai
pierdeam timpu’-n paştele mă-sii!

Ray înşfacă un pix şi o bucată de hârtie, se aşază la masă şi scrie mesajul.

Vorbind c-o nebună.

MAG: Fă şi mie un ceai, Pato, dacă tot eşti aici. Ăm, Ray.

RAY: Ray mă cheamă, ’n curu’ mă-sii, Pato e frati-miu, ’n mă-sa.

 11

MAG: N-am ţinere de minte.

RAY: Parc-ai vorbi c-un… c-un…

MAG: C-un zid.

RAY: Corect, c-un zid.

MAG: Sau o supă fă-mi.

Ray termină de scris şi se ridică.

RAY: Atenţie aici! Lasă supa. Ăsta e mesaju’, aici. Când vine aia din spate i-l arăţi cu
degetu’. Cârciuma lu’ Riordan, afară în Carraroe. Mâine seară la şapte.
Mâncare la liber. Okay?

MAG: Bine, Ray. Auzi, Ray, mai eşti la cor?

RAY: Nu mai sunt la cor. De zece ani nu mai sunt la cor.

MAG: Cum zboară timpu’, nu?

RAY: Nu mai m-am dus la cor de când a-nceput să-mi placă de fete, fin’că la cor n-
apuci nimic decât grase, şi cu alea ce să faci? Nu, nu. La discoteci mă duc.

MAG: Bravo ţie.

RAY: Ce fac eu aici, conversaţie cu mata? Deci, am lăsat mesaju’ şi-acu’ m-am tirat.

MAG: La revedere, Ray.

RAY: La revedere, săru-mâna.

MAG: Şi trage uşa după tine.

RAY: Trăgeam uşa oricum.

Ray închide uşa după el, ieşind.

(off) Nu-mi trebe indicaţii.

În timp ce paşii lui Ray se îndepărtează, Mag se ridică, citeşte mesajul de pe

masă, merge la fereastra bucătăriei şi priveşte afară, apoi găseşte o cutie de
chibrituri, vine înapoi la masă, aprinde un chibrit, dă foc mesajului, merge cu el
aprins la sobă şi îl aruncă înăuntru. Zgomot de paşi apropiindu-se de uşa din
faţă. Mag se târâie înapoi spre balansoar şi se aşază în el exact în clipa în
care intră Maureen.

MAG: (nervoasă) Frig, Maureen?

 12

MAUREEN: Normal că frig.

MAG: Aha.

Mag priveşte la televizor ca şi cum ar fi absorbită. Maureen adulmecă puţin în

jur, apoi se aşază la masă, fixând-o pe Mag.

MAUREEN: La ce te uiţi?

MAG: La nimic. Aştept ştirile.

MAUREEN: Ah, da. (Pauză.) N-a sunat nimeni cât am fost afară, cred. Ah, nu.

MAG: Ah, nu, Maureen. N-a sunat nimeni.

MAUREEN: Ah, nu.

MAG: Nu. Cine să sune?

MAUREEN: Nu, nimeni. Nu. (Pauză.) Şi nici n-a venit nimeni pe la noi, nu? Ah, nu.

MAG: Ah, nu, Maureen. Cine să vină pe la noi?

MAUREEN: Nimeni. Ah, nu.

Mag îi aruncă o privire lui Maureen, apoi se întoarce spre ecranul televizorului.
Pauză. Maureen se ridică, se apropie lent de televizor, îl închide leneş cu
degetul de la picior, privind-o pe Mag în timpul ăsta, apoi pune în funcţiune
ceainicul şi, în aşteptare, se reazemă de un dulap, neluându-şi ochii de la
Mag.

MAG: (neliniştită) Ămm, afară de Ray Dooley ăla micu’, care-a trecut pe-aici.

MAUREEN: (ştiind) Oh, a trecut Ray Dooley?

MAG: Da, a trecut, şi-a zis bună-ziua în trecere.

MAUREEN: Parcă tocmai ai zis că n-a venit nimeni.

MAG: Păi n-a venit nimeni, în afară de Ray Dooley care a trecut.

MAUREEN: Ah, da, da, da. A băgat capu’ numai ca să zică bună-ziua.

MAG: Numai ca să zică bună-ziua şi cum merge treaba. Da. E drăguţ mititelu’.

MAUREEN: Da. (Pauză.) Şi n-a adus nici o veste?

MAG: Nici o veste. Ce veste s-aducă un fanfaron ca el?

MAUREEN: Nici una, cred. Ah, nu.

 13

MAG: Ah, nu. (Pauză.) Parc-a zis că se gândeşte să-şi ia o maşină.

MAUREEN: Ah, da?

MAG: Una la mâna a doua.

MAUREEN: Aha?

MAG: Să şofeze, înţelegi?

MAUREEN: Să şofeze, da.

MAG: De la părintele Welsh – Walsh – Welsh.

MAUREEN: Welsh.

MAG: Welsh.

Maureen opreşte ceainicul, răstoarnă conţinutul unui pliculeţ de Vitalina într-o

cană pe care apoi o umple cu apă fierbinte.

MAUREEN: Îţi fac un Vitalina.

MAG: Maureen, da’ nu mi-am băut deja Vitalina’? Ba da.

MAUREEN: Sigur, da’ încă unu’ n-are ce să strice.

MAG: (precaută) Nu, cred că nu.

Maureen adaugă apă de la robinet pentru a răci preparatul, îl amestecă doar

de două ori ca să iasă cu cocoloaşe, scoate linguriţa şi îi întinde cana lui Mag,
apoi se reazemă de masă ca s-o observe cum bea. Mag priveşte cana cu
scârbă.

MAG: Cam are cocoloaşe, Maureen.

MAUREEN: Lasă cocoloaşele, mamă. Cocoloaşele o să-ţi facă bine. Asta-i ce-i mai
bun la un Vitalina: cocoloaşele. Bea.

MAG: Ai cumva o linguriţă?

MAUREEN: Nu, n-am nici o linguriţă. Pentru mincinoşi nu există linguriţe în casa
asta. Nici o linguriţă. Bea.

Mag soarbe cea mai mică înghiţitură posibilă.

MAUREEN: Până la fund acum!

MAG: Maureen, am burtica umflată, şi nu mai e loc.

 14

MAUREEN: Bea, am zis! Ai loc destul după ce ţi-ai vărsat minciunile cu Ray Dooley
care n-a avut nici un mesaj! Oare nu m-am întâlnit eu cu el pe drum când
pleca? Minciunile tale-mpuţite. Tot Vitalina’ asta o să-o bei acum, şi-o să sugi
şi cocoloaşele din el, şi tot ce n-ai băgat pe gât o să-ţi vărs eu în cap, şi ştii
foarte bine că vorbesc serios!

În timpul replicilor care urmează, Mag soarbe încet din dezgustătoarea

băutură.

MAUREEN: Faci pe proasta cu mine ai? Iar te-amesteci în viaţa mea? N-ajunge că
stau în fundu’ tău de douăj’ de ani? Şi pentr-o singură seară mă pizmuieşti?

MAG: Fetele tinere n-au voie să umble aiurea şi să cocheteze cu băieţi…!

MAUREEN: Fetele tinere! Am patruzeci de ani, în… Doamne iartă-mă! Bea!

Mag bea din nou.

MAUREEN: „Fete tinere”! Asta-i cea mai tare. Şi Margo, sau Annette, cum s-au
măritat ele dacă nu fin’că la-nceput au umblat aiurea şi-au cochetat cu băieţii?

MAG: Nu ştiu.

MAUREEN: Bea.

MAG: Nu-mi place, Maureen.

MAUREEN: Îl vrei mai bine-n cap?

Mag bea din nou.

MAUREEN: Îţi zic eu, da? „Fete tinere să nu cocheteze”. Am auzit-o şi pe-asta. Ce mi
s-a-ntâmplat mie în ultimii patruzeci de ani în afară că m-am sărutat cu doi
bărbaţi?

MAG: Doi bărbaţi e enorm!

MAUREEN: Bea!

MAG: Am terminat!

Mag îi întinde cana. Maureen o spală.

Doi bărbaţi înseamnă cu doi bărbaţi prea mult!

MAUREEN: Pentru tine, poate. Pentru tine. Nu pentru mine.

MAG: Cu doi bărbaţi prea mult!

 15

MAUREEN: Crezi că-mi place să stau închisă aici cu tine? Eh? Ca o o o de-aia…
bătrână şi expirată… o…

MAG: Curvă!

Maureen râde.

MAUREEN: „Curvă”? (Pauză.) Da’ oare n-aş vrea? N-aş vrea? Câteodată visez…

MAG: Să fii o…?

MAUREEN: Orice! (Pauză. Încet.) Orice. În afară de asta.

MAG: Ciudat vis mai e şi ăsta!

MAUREEN: Ba deloc! Deloc nu-i ciudat. (Pauză.) Şi dacă e, nu-i deloc singuru’ vis
ciudat pe care-l am. Vrei să-ţi mai zic unu’?

MAG: Nu vreau.

MAUREEN: Din când în când am un vis cu tine, cu tine îmbrăcată toată-n alb, întinsă
frumos în sicriu, şi cu mine în negru, cum mă uit la tine de deasupra, şi-n
spatele meu e-un flăcău, care mă consolează, mirosul lui de after-shave,
braţul lui ţinându-mă de după umeri. Şi tipu’ mă-ntreabă dacă merg la el să
bem ceva după.

MAG: Şi tu ce-i zici?

MAUREEN: Eu-i zic: „Bine, da’ acu’ ce-are?”

MAG: Nu-i zici aşa!

MAUREEN: Ba aşa-i zic!

MAG: La înmormântarea mea?

MAUREEN: La veghe! Înainte de-nmormântare!

MAG: Ei, nu-i frumos deloc să visezi aşa ceva!

MAUREEN: Ştiu că nu e, sigur, şi de fapt nici nu e un vis-vis. E mai un vis cu ochii

deschişi. Înţelegi, ceva frumos la care să mă gândesc în timp ce-mi bag
degetele-n găinile-alea ca să le dau afară căcatu’.

MAG: Deloc nu-i un vis frumos. E un vis scârbos.

MAUREEN: Nu ştiu dacă e sau dacă nu e.

Pauză. Maureen se aşază la masă cu un pachet de biscuiţi „Kimberley”.

 16

Cred că tu n-o să mori niciodată. O s-i ţii aşa în veci de veci numai ca să-mi
faci mie-n ciudă.

MAG: Aşa o s-o ţiu, în veci de veci!

MAUREEN: Ştiu foarte bine c-aşa o să faci.

MAG: Babă o să fii la-nmormântarea mea, să vedem atunci câţi bărbaţi o să te ţină
de după umeri cu after-shave-u’ lor?

MAUREEN: Nici unu’, cred.

MAG: Nici unu’, exact.

MAUREEN: Oh, da. (Pauză.) Vrei un Kimberley?

MAG: (pauză) Baston de brânză n-ai?

MAUREEN: Nu, bastoanele de brânză le-ai terminat. Ca o scroafă.

MAG: Atunci o să iau un Kimberley, deşi nu-mi plac Kimberley-i. Nu-nţeleg de ce

cumperi Kimberley. Kimberley-i sunt oribili.

MAUREEN: Lumea mea nu se-nvârte-n juru’ gustului tău în materie de biscuiţi.

Maureen îi întinde mamei sale un biscuit. Mag mănâncă.

MAG: (pauză) Deci te duci la petrecerea aia mâine?

MAUREEN: Mă duc. (Pauză.) Oricum o să-mi facă plăcere să-l revăd pe Pato. Nici n-
am ştiut că-i acasă.

MAG: Da’ o să fie toţi nenorociţii ăia de-americani acolo.

MAUREEN: Şi?

MAG: Ieri ziceai că nu poţi să-i suferi pe-americani. Ai zis că ăsta e fondu’ problemei,
aşa ziceai ieri.

MAUREEN: Ei, mamă, presupun că acum trebuie să mă răzgândesc, dar, în fond,

nu-i asta prerogativa femeii?

MAG: (încet) Numa’ când îţi cade bine scoţi prerogativa.

MAUREEN: Hai, mamă, nu umbla cu vorbe mari dacă nu le pricepi.

MAG: (rânjeşte) Invitaţia era şi pentru mine, dacă vrei să ştii.

MAUREEN: (aproape râzând) Îţi închipui că vii acolo?

 17

MAG: N-o să vin, cred.

MAUREEN: Crezi foarte bine. Minte aici, ca un copil d-ăla de ţigan.

MAG: Ziceam şi eu doar.

MAUREEN: Nu mai zice. (Pauză.) Mă gândesc c-am putea să dăm o goană până-n
Westport mai încolo, dacă nu plouă.

MAG: (bucuroasă) Cu maşina?

MAUREEN: Am putea, să dăm o goană, noi două.

MAG: Am putea. E ceva de când n-am mai mers cu maşina. Putem şi să cumpărăm
nişte baston de brânză.

MAUREEN: Mai târziu, am zis.

MAG: Mai târziu. Nu chiar acum.

MAUREEN: Nu chiar acum. Normal, acum de-abia ţi-ai băut Vitalina’.

Mag îi aruncă o privire urâtă. Pauză.

MAUREEN: Da, la Westport. Da. Şi mă gândesc c-aş putea să-mi cumpăr de-acolo o
rochiţă drăguţă. Pentru petrecerea de mâine, ştii?

Maureen o priveşte pe Mag, care îi întoarce privirea, iritată. Întuneric.

Scena a III-a

Noapte. Decorul e luminat doar de cărbunii încinşi prin grilajul sobei. Radioul a
rămas deschis în bucătărie, cu volumul scăzut. De afară se aud paşi şi voci –
Maureen şi Pato, un pic băuţi.

PATO: (off. Cântând.) „Cadillac-u’-n faţa casei…”

MAUREEN: (off) Şşşş, Pato…

PATO: (off. Cântând încet.) „Cu americanii-n el…” (vorbit) Cum zicea ăla?

MAUREEN: (off) Care ăla?

 18

Maureen deschide uşa şi intră amândoi, aprinzând lumina. Maureen e

îmbrăcată intr-o rochie nouă, neagră şi deosebit de mini. Pato e un bărbat
arătos, cam de aceeaşi vârstă cu Maureen.

PATO: Ăla care-l vâna tot timpu’ pe ăla, cum îi zice. Pe Bugs Bunny.

MAUREEN: Vrei un ceai, Pato?

PATO: Vreau.

Maureen porneşte ceainicul.

MAUREEN: Doar vorbeşte mai încet acum.

PATO: (încet) Vorbesc, vorbesc. (Pauză.) Nu po’ să-mi aduc aminte ce zicea. Ăla
care-l vâna pe Bugs Bunny. Era ceva…

MAUREEN: Ia uite-aici. Şi radiou’ lăsat deschis, babă tâmpită.

PATO: Da’ ce-are? Nu, lasă-l aşa. O s-acopere zgomotu’.

MAUREEN: Ce zgomot?

PATO: Zgomotu’ de la pupături.

O trage cu blândeţe lângă el şi se sărută lung, apoi se opresc şi se privesc.

Apa din ceainic fierbe. Maureen se desprinde încet, zâmbind, şi începe să
pregătească ceaiul.

MAUREEN: Vrei un biscuit la ceai?

PATO: Vreau. Ce biscuiţi ai?

MAUREEN: Ămm, doar Kimberley.

PATO: Atunci lasă, Maureen. Urăsc biscuiţii ăştia. Cred că de fapt sunt cei mai oribili
biscuiţi din lume.

MAUREEN: Şi eu îi urăsc, exact la fel. Îi iau doar ca s-o chinui pe mama.

PATO: Nu-nţeleg de ce-i mai fac ăia de la Kimberley. Coleman Connor a mâncat
odată un pachet întreg şi-a fost bolnav o săptămână. (Pauză.) Sau erau
Mikados? Erau nişte biscuiţi oribili.

MAUREEN: E-adevărat că Coleman i-a tăiat urechile lu’ câinele lu’ Valene, şi că le
ţine la el în cameră într-o pungă?

PATO: Mi-a arătat şi mie urechile astea într-o zi.

MAUREEN: E groaznic de scârbos, să tai urechile la un câine.

 19

PATO: E groaznic de scârbos.

MAUREEN: Şi e destul de scârbos să tai urechile la câinele oricui, dar’mite la câinele

lu’ propriu’ tău frate.

PATO: Şi părea un câine simpatic.

MAUREEN: Da. (Pauză.) Da.

Pauză penibilă. Pato o îmbrăţişează din spate.

PATO: Eşti tare bună de ţinut în braţe.

MAUREEN: Sunt?

PATO: Tare.

Maureen continuă să pregătească ceaiul în timp ce Pato o ţine în braţe. După

câteva clipe, puţin stânjenit, se desprinde de ea şi face câţiva paşi.

MAUREEN: Stai jos, Pato.

PATO: Stau. (Se aşază la masă.) Fac tot ce mi se spune, da, da.

MAUREEN: O-ho, chiar? E prima dată-n seara asta când observ. Vagaboandele alea
de mâini ale tale.

PATO: Sigur, la mâini n-am control. Mâinile sunt de capu’ lor. (Pauză.) Doar că n-am
observat să te plângi prea mult de ele oricum, de mâinile mele cele
vagaboande. Deloc n-am observat să te plângi.

MAUREEN: M-aş fi plâns eu când vagabondau pe americanca aia, mai devreme.

PATO: Maureen, atunci nu observasem că erai acolo. De unde era să ştiu că regina
frumuseţii din Leenane mai vine?

MAUREEN: „Regina frumuseţii din Leenane”. Fugi de-aici!

PATO: E-adevărat!

MAUREEN: Şi-atunci de ce n-am schimbat mai mult de două vorbe-n ultimii douăj’ de
ani?

PATO: Păi, atâta mi-a luat ca să-mi adun curaju’.

MAUREEN: (zâmbind) Hai, lasă-mă-n pace!

Pato zâmbeşte. Maureen aduce ceaiul şi se aşază la masă.

 20

PATO: Nu ştiu, Maureen, nu ştiu.

MAUREEN: Ce nu ştii?

PATO: De ce niciodată n-am venit încoace să vorbesc de-adevăratelea cu tine, sau

să te invit undeva sau ceva. Nu ştiu. Normal, şi plecatu’-n locu’ ăla nenorocit
cu lunile n-avea cum s-ajute.

MAUREEN: În Anglia? Da. Deci nu-ţi place acolo?

PATO: (pauză) E vorba de bani. (Pauză.) Şi marţi tre’ să fiu înapoi acolo.

MAUREEN: Marţi? Marţea asta?

PATO: Da. (Pauză.) Am venit doar ca să-i văd pe-americani plecând. Să le zic salut
şi la revedere. N-am venit să stau.

MAUREEN: Asta-i Irlanda, orice-ai face. Mereu pleacă cineva.

PATO: Asta-i situaţia.

MAUREEN: Rău.

PATO: Ce poţi să faci?

MAUREEN: Să stai?

PATO: (pauză) Chiar mă-ntreb, dacă era de muncit, pe bani cât-de-cât, în Leenane,
aş fi stat oare-n Leenane? Adică, mă rog, n-o să fie-n veci de muncit pe bani
cât-de-cât în Leenane, da’ zic aşa, prin absurd. Sau chiar de muncit pe mai
nimic. De muncit doar, ceva, oricum. Şi când sunt acolo, la Londra, şi trag în
ploaie, ca boul, şi băieţii-n jur care-njură la cărţi, beţivi şi bolnavi, şi camerele
alea, cu toate saltelele pătate de pişat, şi-n care n-ai ce face decât să te uiţi la
ceas cum trece timpu’… când sunt acolo, aş vrea să fiu aici, normal. Cine n-ar
vrea? Da’ când sunt aici… nu acolo aş vrea să fiu, bineînţeles că nu. Da’ sunt
sigur că nici aici nu vreau.

MAUREEN: Şi de ce, Pato?

PATO: Nu pot să pun degetu’ şi să zic „de-aia”. (Pauză.) Sigur că-i frumos aici, şi-un
tâmpit vede asta. Munţii, şi verdele, şi oamenii care vorbesc. Da’ când toată
lumea se ştie cu toată lumea, şi se bagă-n viaţa ta… nu ştiu. (Pauză.) În
Leenane nu poţi să tragi un şut într-o vacă fără ca vreun tâmpit să-ţi poarte
duşmănie douăj’ de ani.

MAUREEN: Asta cam aşa-i.

PATO: Aşa-i. În Anglia îi doare-n cot dacă trăieşti sau ai murit, şi, ştii, pare ciudat, da’
asta nu-i o chestie rea cu totu’. Eh, câteodată e… ah, nu ştiu.
 21

MAUREEN: (pauză) Crezi că o să te-aşezi vreodată într-un loc, Pato? Când o să te-
nsori, probabil.

PATO: (râzând uşor) „Când o să mă-nsor”…

MAUREEN: O s-o faci şi pe-asta într-o bună zi, pun pariu, o să te-nsori. Ce, n-ai
vrea?

PATO: Nu po’ să zic că problema asta îmi dă dureri de cap.

MAUREEN: Sigur, cu grămada de femei pe care-o ai pe peste tot, nici n-ai avea
musai nevoie.

PATO: (zâmbind) N-am nici o grămadă de femei.

MAUREEN: Ai tu una, sau două, pun pariu.

PATO: Poate una sau două am. Pe care le ştiu de bună-ziua.

MAUREEN: De bună-ziua. Hai, lasă.

PATO: Pe bune. (Pauză.) Sigur, nu-s vreun…

MAUREEN: (pauză) Vreun ce?

Pauză. Pato ridică din umeri şi îşi clatină capul, cumva trist. Pauză. Tocmai a
început la radio melodia „The Spinnig Wheel”, cântată de Delia Murphy.

MAUREEN: Mama e-nnebunită după cântecu’ ăsta antic.

PATO: E îngrozitor.

MAUREEN: E îngrozitor.

PATO: Are o voce îngrozitoare. Tot timpu’ m-as speriat cântecu’ ăsta când eram mic.
Parcă-i o voce de vampir. (Pauză.) La final bunica moare sau doar adoarme?

MAUREEN: Doar adoarme, cred.

PATO: Da…

MAUREEN: (pauză) Şi-n timpu’ ăsta cei doi pleacă ţinându-se de mână peste câmpii.

PATO: Da.

MAUREEN: În lumina lunii.

PATO: (încuviinţează) Azi nu se mai scriu cântece de-astea. Slavă Domnului!

(Maureen râde.) Nu-i aşa, Maureen, c-a fost totuşi o noapte măreaţă?
 22

MAUREEN: A fost.

PATO: N-am fost ca lumea cum i-am trimis acasă?

MAUREEN: A fost, a fost.

PATO: Nici un ochi neumezit.

MAUREEN: Într-adevăr.

PATO: Eh?

MAUREEN: Într-adevăr.

PATO: Da. Aşa a fost. Aşa a fost.

MAUREEN: (pauză) Deci cine era americanca aia care-avea mâinile tale pe peste
tot?

PATO: (râzând) Ei, nu termini cu „mâinile pe peste tot”?! De-abia am atins-o.

MAUREEN: Oh-ho!

PATO: Cred că-i o vară de-a doua a lu’ unchi-miu. Healey sau Hooley. Healey. Tot din
Boston şi ea.

MAUREEN: Atunci era caz penal dacă ţi-e vară de-a doua.

PATO: Penal pe naiba, şi nu mie mi-e vară de-a doua, şi ce-i aşa penal? Nu sunt
penale ţâţele verişoarei de-a doua, nu?

MAUREEN: Ba sunt!

PATO: Nu ştiu de asta. Trebuie să mă consult cu avocatu’ în privinţa asta. Altfel te

pomeneşti că m-arestează data viitoare. Da’ oricum sunt nevinovat: i-a scăpat
nişte chips pe bluză, şi de-aia, eu doar încercam să i-l curăț.

MAUREEN: Chips pe naiba, Pato Dooley!

PATO: Pe bune! (Pauză încărcată de tensiune erotică. Tulburat.) Uite-aşa a fost…

Pato atinge sânii lui Maureen şi îi freacă uşor, cu blândeţe, apoi din ce în ce
mai apăsat. Ea îi mângâie mâna, apoi se ridică încet şi se aşază în poala lui,
mângâindu-l pe cap în timp ce el continuă să o atingă.

MAUREEN: Era mai frumoasă ca mine.

PATO: Eşti frumoasă.

MAUREEN: Ea era mai frumoasă.

 23

PATO: Mie-mi place de tine.

MAUREEN: Ai ochi căprui.

PATO: Cu verde.

MAUREEN: Rămâi cu mine-n noaptea asta.

PATO: Ştiu şi eu, Maureen.

MAUREEN: Rămâi. Doar în noaptea asta.

PATO: (pauză) Maică-ta doarme?

MAUREEN: Nu mă interesează dacă doarme sau nu. (Pauză.) Mai jos.

Pato începe să-şi coboare lent mâna pe trupul ei.

MAUREEN: Mai jos… Mai jos…

Mâna lui ajunge între picioarele ei. Ea îşi dă încet capul pe spate. Melodia de
la radio se termină. Întuneric.

Scena a IV-a

Dimineaţă. Rochia cea neagră a lui Maureen zace pe masă. Mag intră din hol,
în mână cu un ţucal plin cu urină, pe care îl varsă în chiuvetă. Iese înapoi în
hol să ducă ţucalul, şi se întoarce după câteva clipe, ştergându-şi mâinile pe
cămaşa de noapte. Zăreşte rochia cea neagră şi o ridică cu două degete,
plină de dispreţ.

MAG: Patruj’ de lire pentru furou’ ăsta? Ăsta-i furou, nu rochie. Şi p’ormă o laşi
aruncată aici?

Aruncă rochia într-un colţ îndepărtat al camerei, apoi se întoarce în bucătărie

şi aprinde ceainicul, vorbind tare ca s-o trezească pe Maureen.

MAG: Cre’ că tre’ să-mi fac singură şi Vitalina’, la ora la care-ai venit cât o fi fost
ceasu’, cu rochia aia pe tine. (Încet.) E chiar ridicolă rochia aia. (Tare.) Mergi
pân’ la capăt, fără nici o rochie, asta ar fi mai în firea ta. (Încet.) Sforăi de ţi se
umflă capu’ toată noaptea. Laşi o femeie bătrână să-şi facă singură Vitalina’,
ca să nu mai vorbim de arpacaș. Ei, arpacașu’ nu mi-l fac, îţi zic de-acum. Mi-
e frică. Nu mă prinzi tu să-mi fac singură arpacașu’. Oh, nu. Mu mă prinzi tu
pe mine aşa uşor.
 24

Pato intră din hol. E în pantaloni şi îşi trage pe el un tricou.

PATO: Bună dimineaţa, doamnă.

Mag se sperie. Se holbează la Pato, uluită.

MAG: Bună dimineaţa.

PATO: Arpacaș vă doreşte inima?

MAG: Arpacaș.

PATO: Vă fac eu arpacașu’, dacă vreţi.

MAG: Oh-h.

PATO: Mergeţi şi odihniţi-vă.

Mag se aşază în balansoar, urmărindu-l din ochi pe Pato în tot timpul cât
acesta îi prepară arpacaș-ul.

PATO: De-o mie de ori i-am pregătit lu’ frati-miu arpacașu’, dimineaţa, când pleca la
şcoală, aşa că sunt obişnuit. (Pauză.) Deci n-aţi putut să veniţi ieri la
petrecerea cu americanii.

MAG: Nu.

PATO: Din cauză că vă durea mijlocu’, zicea Maureen.

MAG: (încă şocată) Da, mijlocu’. (Pauză.) Unde-i Maureen?

PATO: Ămm, mai stă întinsă un minut, două. (Pauză.) Ca să vă zic drept, eu am fost
de părere să… am zis să dispar înainte să vă treziţi dumneavoastră, da’
Maureen a zis: „Nu suntem adulţi? Ce-i rău în asta?”. Cred că suntem, da’…
nu ştiu. Tot parcă e… nepotrivit sau aşa. Înţelegeţi ce vreau să zic? Nu ştiu.
(Pauză.) Oricum, americanii cred că tocmai ajung în Boston acum. Cu voia
Domnului, oricum. Da. (Pauză.) Oricum, le-am făcut un rămas-bun ca lumea,
da, da, un rămas-bun de plecare. Da. (Pauză.) Nici un ochi neumezit. (Pauză.)
Da. (Pauză.) Vroiaţi şi o cană cu Vitalina?

MAG: Da.

Pato îi prepară Vitalinal şi i-l aduce.

PATO: Deci vă place Vitalina’.

MAG: Nu.

PATO: Nu?
 25

MAG: Ea mă pune s-o beau când nu-mi place, şi mă forţează.

PATO: Da’ Vitalina’ face bine oricum când eşti bătrân.

MAG: Cre’ că mie-mi face bine.

PATO: Foarte bine. Nu e cu aromă de pui?

MAG: Nu ştiu cu ce aromă e.

PATO: (caută pe cutie) Ba da, e cu aromă de pui. Asta-i cea mai bună aromă.

Pato se întoarce la prepararea arpacaș-ului.

MAG: (încet) Când îl faci c-o mie de cocoloaşe, nu contează aroma. Şi fără linguriţă.

Pato îi aduce lui Mag arpacaș-ul şi se aşază la masă.

PATO: Aaaşa. (Pauză.) Ce-aţi păţit la mână, doamnă? E roșu acolo.

MAG: La mână?

PATO: E o arsură?

MAG: A fost o arsură.

PATO: Trebuie s-aveţi grijă cu arsurile la vârsta dumneavoastră.

MAG: Grijă, nu? Uh-huh…

Maureen intră din hol, în chiloţi şi sutien, şi merge la Pato.

MAUREEN: Grijă la ce? Noi am avut grijă, nu, Pato?

Maureen se aşază în poala lui Pato.

PATO: (stânjenit) Maureen…

MAUREEN: Multă grijă, fin’că n-avem nici o nevoie să mai apară vreun bebeluş, nu?
Avem destui bebeluşi în casa asta.

Maureen îl sărută lung. Mag priveşte dezgustată.

PATO: Maureen…

MAUREEN: Vreau doar să-ţi mulţumesc pentru o noapte minunată, Pato. Pot să
spun c-a meritat aşteptarea. A bine-meritat aşteptarea.

PATO: (încurcat) Bine…

 26

MAG: Discutam despre mâna mea arsă înainte să dai buzna aici fără haine pe tine.

MAUREEN: Ei, şi pe mine mă doare undeva de mâna ta arsă. (către Pato) O să

trebuiască, Pato, să-ţi mai bagi chestia aia în mine înainte să treacă prea mult
timp. Acu’ am prins gust pentru ea şi…

PATO: Maureen…

Ea îl sărută, se ridică şi trece în bucătărie fixând-o în timpul ăsta pe Mag.

MAUREEN: Un gust tare-tare. Uh-huh.

Pato se ridică şi face câţiva paşi, încurcat.

PATO: Ămm, eu, oricum, trebuie s-o-ntind într-un minut. Tre’ să-mi fac bagaju’, şi
cum-îi-zice…

MAG: (arătând spre Maureen, tare) Ea mi-a ars mâna! Îţi zic! Las’ că se-ntinde cu
toate haimanalele. Mi-a ţinut-o pe plită! Şi-a turnat pe ea grăsime-ncinsă din
tigaie! Da, şi doctorului i-a zis că eu mi-am făcut-o singură.

MAUREEN: (pauză. Fără să ridice tonul, către Pato) Nu vrei un ceai, Pato, înainte să
pleci?

PATO: (pauză) Poate, unu’ scurt.

Maureen toarnă ceaiul. Mag se uită de la unul la altul.

MAG: N-ai auzit ce-am zis?

MAUREEN: Crezi că Pato ascultă toate porcăriile pe care le vomită o căţea bătrână
şi senilă?

MAG: Senilă, da? (Îşi ridică mâna stângă.) N-am dovada?

MAUREEN: Pato, vino pân-aici o clipă. Te rog să miroşi chiuveta asta, pentru mine.

MAG: Chiuvetele n-au nici o legătură cu ce-am zis eu!

MAUREEN: Vino puţin, Pato.

PATO: Eh?

Pato trece în bucătărie.

MAUREEN: Miroase chiuveta asta.

Pato se apleacă spre chiuvetă, adulmecă, apoi îşi trage capul înapoi, scârbit.
 27

MAG: Nici o legătură n-au cu ce-am zis, chiuvetele!

MAUREEN: Nici o legătură? Toate legăturile! Asta-i dovada caracterului pe care-l are
cine mă acuză pe mine, asta e!

PATO: Ce e, canalizarea?

MAUREEN: Nici o canalizare. Nici o canalizare. Ci oare nu-şi varsă ea oala cu pişat
acolo-n fiecare dimineaţă, deşi i-am zis de-o sută de mii de ori să folosească
WC-ul, dar oh, nu!

MAG: Discuţia era despre mâna mea arsă, nu despre pişat!

MAUREEN: Şi nici măcar nu dă drumu’ la apă după, să clătească. Păi e igienic? Şi

mai are şi-o infecţie urinară, e chiar şi mai puţin igienic. Eu îmi spăl toate
legumele acolo. Ceaiul tău, Pato.

Pato îşi ia ceaiul şi soarbe din el cât mai manierat posibil.

MAG: Pune ceva pe tine, umbli goală pân’ toată casa! Ar fi mai în firea ta!

MAUREEN: Am chef să umblu goală prin casă. Am călduri.

MAG: Cred că ai, da, da.

MAUREEN: Am.

MAG: Şi ţi-aduce aminte şi de Anglia, de Difford Hall, pun pariu că ţi-aduce aminte.

MAUREEN: (furioasă) Acum taci în paştele…

MAG: Nu te lăsa să-ţi porţi nici o haină de-a ta acolo, nu?

MAUREEN: Tacă-ţi fleanca aia stricată, am zis!…

MAG: Numai halate de-alea lungi şi cămăşi de forţă…

Maureen se apropie de Mag cu pumnii strânşi. Pato o prinde de mână şi se

interpune între cele două femei.

PATO: Ce-aveţi, în fond, voi două, acum…?

MAG: Difford Hall! Difford Hall! Difford Hall…!

MAUREEN: Difford Hall, aha. Şi presupun că…

MAG: Difford Hall! Difford Hall…!

MAUREEN: Şi presupun că ţucalu’ cu pişat a fost doar o scorneală de-a mea.

 28

MAG: Lasă pişatu’! Lasă pişatu’! Vrei să ştii, băiete, ce e Difford Hall?

MAUREEN: Acum taci!

MAG: E-o casă de nebuni! Un balamuc, în Anglia, unde-a trebuit să-mi pun
semnătura ca s-o lase afară, şi să-mi iau angajamentu’ c-o s-o ţiu în grija mea.
Vrei să-ţi arăt actele?

Mag se târâie afară în hol. Vorbeşte pe drum.

Ca dovadă, aşa, sau ca dovadă că eu sunt o căţea bătrână şi senilă, aşa, sau
cine e aia într-o ureche? Heh? Mi-aruncă mie pişatu-n faţă, oh, da… (Iese.)

Pauză tăcută. Maureen vine la masă şi se aşază. Pato îşi varsă ceaiul în
chiuvetă, clăteşte cana şi îşi spală mâinile.

MAUREEN: (încet) E-adevărat c-am fost acolo-ntr-un spital, un timp, după ce-am
avut o cădere. Acum mulţi ani.

PATO: Ce-i rău într-o cădere? O grămadă de oameni au căderi.

MAUREEN: O grămadă de duşi cu pluta, da.

PATO: Ba deloc duşi cu pluta. Şi-o grămadă de oameni bine-crescuţi au căderi. De

fapt, dacă eşti bine-crescut e chiar mai normal. Săraca’ de Shinead O’Connor,
n-are ea dintotdeauna căderi? De-abia mai face pauză-ntre ele. Şi eu am
probleme cu nervii din când în când, recunosc. Nu-i nici o ruşine-n asta. Nu-
nseamnă decât că te gândeşti la lucruri, şi că le pui la inimă.

MAUREEN: Nici o ruşine să fii la balamuc, o lună? Ah, nu.

PATO: Nici o ruşine să te gândeşti la lucruri şi să-ţi faci griji din cauza lor, zic, şi
„balamuc” e un cuvânt prostesc, şi tu ştii asta foarte bine, Maureen.

MAUREEN: Ştiu.

Pato merge şi se aşază la masă în faţa ei.

MAUREEN: În Anglia eram, când s-a-ntâmplat asta. Femeie de serviciu. Douăj’cinci

de ani aveam. Pentru prima dată plecată. Singura dată. Sor-mea tocmai se
măritase, cealaltă soră mai avea puţin. În Leeds eram, făceam curăţenie-n
birouri. Şi-n WC-uri. Eram o grămadă, da’ restu’ erau toţi englezi. Aproape.
„Băi, fata lu’ Paddy cea cretină… Futu-i, ce faţă de cur-de-porc ai!” Era prima
dată când ieşisem din Connemara. „Pleacă-n mă-ta ’napoi în cocina aia de
retardaţi din care-ai venit sau cum s-o chema gaura aia-mpuţită din care tot
apăreţi!” Jumate din înjurături nici măcar nu le-nţelegeam. A trebui să mi le
explice o negresă. Una din Trinidad. Aveau şi pe ea boală, da’ ea râdea. Avea
o faţă mare şi-un zâmbet şi mai mare. Şi mi-a arătat poze din Trinidad şi-am
zis „De ce dracu’ ai plecat de-acolo? Ca să vii aici să râneşti în căcat?”. Şi-ntr-
o zi i-am arătat un calendar cu o poză din Connemara, şi mi-a-ntors-o: „De ce
 29

dracu’ ai plecat de-acolo? Ca să vii aici să…?” (Pauză.) Da’ p’ormă s-a mutat
la Londra, bărba-su era pe moarte. Şi dup-aia, pur şi simplu n-am mai putut.

PATO: (pauză) Toate astea-s trecut, Maureen, ai trecut peste ele, oricum.

Pauză. Maureen îl priveşte un timp.

MAUREEN: Sunt un caz clinic încă, zici, sau te-ntrebi…

PATO: Deloc, n-am…

MAUREEN: Oh, nu…?

Maurren se ridică şi pleacă înapoi în bucătărie.

PATO: Deloc. E un lucru care a trecut demult, asta-i tot ce zic. Şi nu-i nimic de care
să-ţi fie ruşine. Ar trebui să-l laşi în urmă.

MAUREEN: Să-l las în urmă, sigur, cu aia care-mi dă târcoale şi nu mă scapă din
ochi o clipă, de parc-aş fi o… o… (Pauză.) Şi, nu, nu i-am ars eu mâna,
indiferent cât de sărită am fost. A-ncercat să-şi facă singură cartofi prăjiţi. Ne-
am certat şi am lăsat-o de capu’ ei o oră, şi s-a hotărât brusc că vrea neapărat
cartofi prăjiţi. Probabil c-a răsturnat tigaia. Dumnezeu ştie cum, idioata. Eu
doar am găsit-o zăcând aici. Numai că, din cauză de Difford Hall, ea are
impresia că orice acuzaţie îmi aruncă, eu n-o să fiu în stare să văd diferenţa,
ce-i adevărat şi ce nu-i. Ei bine, eu sunt în stare să văd diferenţa. Foarte în
stare, scârbă bătrână şi-mpuţită.

PATO: N-ar trebui s-o laşi să te-nnebunească, Maureen.

MAUREEN: Cum, Pato, cum? E-n stare să-nnebunească pe oricine, şi dacă nu era
nebun dinainte.

PATO: (zâmbind) Cred că e-n stare.

MAUREEN: (zâmbind) E. Eu sunt uluită decât de sănătoasă m-am păstrat.

Amândoi zâmbesc. Pauză.

PATO: Chiar trebuie să plec într-un minut, Maureen.

MAUREEN: Bine, Pato. Ţi-ai terminat ceaiu’?

PATO: Nu. Chestia cu pişatu’ lu’ maică-ta, mi-a cam tăiat pofta.

MAUREEN: Normal. Oricui i-ar fi tăiat. Nu eu trebuie să trăiesc cu ea? (Tristă.) Nu eu

trebuie să trăiesc cu ea? (Privindu-l drept în ochi.) Cred că trebuie.

PATO: (pauză) Pune-ţi ceva pe tine, Maureen. O să-ngheţi fără nici un foc aici.
 30

Pauză. Dispoziţia lui Maureen e din nou sumbră. Se priveşte.

MAUREEN: (încet) „Pune-ţi ceva pe tine”? Deci acum crezi că sunt urâtă, „Pune-ţi
ceva pe tine”…

PATO: Nu, Maureen, de frig zic. Nu poţi să te-nvârţi… o să-ngheţi sigur.

MAUREEN: Azi-noapte nu credeai că sunt urâtă, sau poate credeai.

PATO: Nu, Maureen. Ce…?

MAUREEN: Azi-noapte credeai că sunt o regină a frumuseţii, sau aşa ai zis. Când e
„Acoperă-te”, sau „Mi-e silă de tine”…

PATO: (apropiindu-se de ea) Maureen, nu, de ce spui asta…?

MAUREEN: Atunci poate ăsta a fost motivu’.

PATO: (se opreşte) Ce motiv?

MAUREEN: Atunci cară-te, dacă ţi-e silă de mine.

PATO: Nu mi-e silă de tine.

MAUREEN: (aproape plângând) Cară-te, am zis.

PATO: (apropiindu-se iar) Maureen…

Intră Mag, fluturând nişte acte, şi opreşte apropierea lui Pato.

MAG: Eh? Uite actele, Difford Hall, dacă sunt aşa o căţea bătrână şi senilă. Eh? Cine
vrea să citească? Asta-i dovada, las’ la o parte că-mi aruncă chiuvete-n faţă!
(Pauză.) Eh?

PATO: Maureen…

MAUREEN: (calmată. Cu blândeţe) Du-te acum, Pato.

PATO: (pauză) O să-ţi scriu din Anglia. (Pauză. Ferm) Uită-te la mine! (Pauză. Cald.)
O să-ţi scriu din Anglia.

Pato îşi pune geaca, se întoarce pentru o ultimă privire spre Maureen, apoi
iese, închizând uşa în urma lui. Paşi afară. Pauză.

MAG: N-o să scrie deloc. (Pauză.) Şi ţi-ai şi aruncat porcăria aia de rochie undeva
pe-acolo!

Pauză. Maureen o priveşte o clipă, tristă, disperată, dar nu furioasă.

MAUREEN: De ce? De ce? De ce-mi…?

 31

Maureen merge în colţul unde e aruncată rochia, se apleacă lângă ea, o ridică
şi o strânge la piept. Rămâne acolo o clipă, apoi se ridică şi trece pe lângă
mama ei.

Uită-te la tine.

Maureen iese în hol.

MAG: Uită-te tu la tine … (Maureen închide uşa de la hol în urma ei.) ….

Mag ţine încă în mâna ridicată actele. Pauză. Le lasă jos, se scarpină, apoi
bagă de seamă arpacaș-ul ei care a rămas nemâncat. Îşi bagă un deget în el.
Încet.

Mi s-a răcit arpacașu’. (Tare.) Mi s-a răcit arpacașu’!

Mag priveşte alb, în faţă. Întuneric.

PAUZĂ

Scena a V-a

Cea mai mare parte a scenei e în întuneric. Un spot pe Pato – e într-un

„dormitor” în Anglia, citind cu voce tare scrisoarea pe care i-a scris-o lui
Maureen.

PATO: Dragă Maureen, aici e Pato Dooley şi îţi scriu din Anglia, şi îmi pare rău c-a
durat atât până să-ţi scriu, dar ca să fiu cinstit n-am ştiut dacă vrei sau nu, aşa
că m-am hotărât să încerc de capul meu şi să văd. Sunt o grămadă de lucruri
pe care vreau să ţi le zic, dar eu nu prea mă pricep să scriu scrisori, dar o să
încerc să le zic dacă pot. Deci, Maureen, nu am nici o veste importantă de
aici, în afară de un tip din Wexford ieri pe şantier, o stivă de cărămizi a căzut
peste el şi a avut noroc că a scăpat cu viaţă, era mai în vârstă, peste cincizeci
oricum, dar în afară de asta nu am nici o veste importantă. Mai ies la una mică
sâmbăta sau vinerea, dar nu cunosc pe nimeni şi nu vorbesc cu nimeni. Nu e
nimeni cu care să vorbeşti. Maistrul mai bagă capul din când în când. Nu ştiu
dacă am scris bine, „maistrul”, e cu „i-s” sau e cu „e”? Deci, Maureen, mă
„învârt în jurul cozii”, cum se zice, pentru că eu despre tine şi mine vreau să
vorbim, dacă există chestia asta cu „mine şi tine”, nu ştiu care e stadiul. Ce am
crezut – am crezut că a fost între noi ceva de mare clasă, la americani de
plecare şi partea de după când am stat de vorbă şi am fost la tine. Şi am
crezut o regină a frumuseţii, şi cred, şi n-a avut nici o legătură cu chestia aia
 32

deloc, sau cu tine, deloc, cum cred că te-ai gândit c-a avut. Tot ce a fost, mi s-
a mai întâmplat de câteva ori când băusem un pahar şi n-a avut nici o legătură
cu că nu vreau. Am fost onorat să fiu primul pe care-l alegi, şi flatat, şi ce
vreau să zic, am fost onorat atunci şi sunt încă onorat, şi doar pentru că n-a
fost să fie în noaptea aia, înseamnă că n-o să fie niciodată? Nu văd de ce, şi
nu văd de ce ai fost aşa de supărată când ai fost aşa de drăguţă cu mine când
s-a întâmplat. Cred că ai crezut că te-am privit cu alţi ochi când treaba cu
căderea ta a ieşit la iveală, când de fapt eu nu te-am privit deloc cu alţi ochi,
sau chestia pe care am zis-o cu „Pune ceva pe tine, e frig”, când se pare că ai
crezut că nu vreau să te văd în chiloţi şi în sutien cum erai, când de fapt nimic
nu era mai departe de adevăr, pentru că, dacă e să zic adevărul, m-aş fi uitat
la tine în chiloţi şi în sutien până veneau vacile de la păscut. N-aş putea să mă
satur de uitat la tine în chiloţi şi în sutien, şi într-o bună zi, dacă vrea
Dumnezeu, o să mă uit din nou la tine în chiloţi şi în sutien. Ceea ce mă face
să ajung la celălalt lucru, doar dacă cumva încă nu m-ai iertat, în care caz ar
trebui pur şi simplu să uităm toată chestia şi să ne despărţim ca prieteni, dar
dacă m-ai iertat, ajung la celălalt lucru, despre care te-am minţit mai înainte
când ţi-am zis că n-am nici o veste pentru că am o veste. Veste e că am ţinut
legătura cu unchi-miu din Boston şi incidentul cu tipul din Wexford a fost
picătura care a umplut paharul. E un noroc să pleci viu de pe un şantier din
Anglia, ca să nu mai vorbim de banii puţini şi de „Mama voastră de irlandezi
aşa-şi-pe-dincolo”, şi am ţinut legătura cu unchi-miu şi mi-a oferit o slujbă
acolo şi am de gând să mă duc. O să fiu înapoi în Leenane de mâine în două
săptămâni, să-mi strâng toate lucrurile, şi cred că o să-mi facă şi mie o mică
petrecere de plecare, şi chestia pe care vroiam să ţi-o zic e nu vrei să vii cu
mine? Nu chiar imediat, bineînţeles, pentru că mai ai poate lucruri de aranjat,
dar după o lună sau două zic, dar poate tu nu m-ai iertat deloc şi nu sunt decât
un fraier. Deci, dacă nu m-ai iertat, cred că cel mai bine ar fi dacă nu ne-am
încrucişa drumurile alea câteva zile cât o să fiu acolo şi dacă n-o să am nici o
veste de la tine o să înţeleg, dar dacă m-ai iertat, e ceva în Irlanda ca să te
ţină? Sunt surorile tale care pot să aibă grijă de mama ta, şi de ce o fi trebuit
să porţi numai tu povara toţi anii ăştia, tu nu meriţi o viaţă? Şi dacă zic nu, nu
e casa aia din Oughterard nu e ideală dar îi îngrijesc bine, mama mea înainte
să moară, şi n-au şi bingo şi ce bine îi face lui mama ta dealul ăla mare? Nici
un bine. (Pauză.) În orice caz, Maureen, tu hotărăşti. Adresa mea e scrisă
deasupra, şi numărul de la telefonul din hol, doar că să-l laşi să sune lung
dacă vrei să suni şi să formezi şi prefixul, şi ar fi minunat să am o veste de la
tine. Dacă nu, o să înţeleg. Ai grijă de tine, Maureen. Şi noaptea aia când am
fost împreună, chiar dacă nu s-a întâmplat nimic, tot sunt fericit nimai când mă
gândesc la ea, să fiu aproape de tine, şi chiar dacă n-o să mai am niciodată
vreo veste de tine, totdeauna o să am o amintire fericită cu noaptea aia, şi
asta e tot ce am vrut să-ţi zic. Gândeşte-te. Al tău sincer, Pato Dooley.

Spotul se stinge, dar în timp ce scena e în întuneric, Pato continuă cu o

scrisoare către fratele său.

Dragă Raymond, cum îţi merge? Îţi pun în plic câteva scrisori în care nu vreau
ca diferiţi oameni să îşi bage nasul. Du-le tu cui trebuie şi scrie pe ele, şi nu le
citi, ştiu că nu. Cu cea pentru Mick Dowd poţi să mai aştepţi până iese din
spital. Anunţă-mă cum îi merge sau dacă au arestat-o pe tipa care l-a
 33

bumbăcit. Cea pentru săraca Fetiță poţi să i-o dai oricând te vezi cu ea, e doar
ca să îi zic să nu se mai îndrăgostească de popi. Dar cea pentru Maureen
Folan vreau să te duci acolo chiar în ziua în care o primeşti şi să i-o dai în
mână. E important, în mână să i-o dai. Alte veşti n-am ce să-ţi zic. O să-ţi mai
completez mai mult despre detaliile cu America în curând. Da, e o chestie
măreaţă. Noroc, Raymond, şi P.S. Ţine minte, în mâna lui Maureen o pui.
Salut.

Scena a VI-a

După amiază. Ray stă în picioare lângă raftul vopsit, uitându-se la televizor,
destul de absorbit, pocnindu-se peste genunchi din când în când cu un plic
sigilat pe care-l ţine în mână. Mag, din balansoar, priveşte spre el şi spre
scrisoare. Pauză lungă până când Ray vorbeşte.

RAY: Mare ticălos Wayne ăsta.

MAG: Da?

RAY: Da. Nu-i ajunge niciodată.

MAG: Oh-h.

RAY: (pauză) Ai văzut-o pe Patricia cu iepurele? Şi Patricia e groaznic de rea, da’

Wayne e teroare. (Pauză.) Îmi place „Fii şi fiice”, îmi place.

MAG: Îţi place?

RAY: Toţi se omoară-ntre ei, şi toate fetele aproape sunt în costume de baie. Ăsta-i
genu’ perfect de program.

MAG: Eu doar aştept să-nceapă ştirile.

RAY: (pauză) Ai ceva de aşteptat.

Episodul se termină. Ray se ridică.

Asta e atunci.

MAG: Nu urmează ştirile? Ah, nu.

RAY: Nu. Ce Dumnezeu, urmează „Obiceiuri din ţara lu’ Peşte”.

MAG: Atunci închide-l, dacă nu sunt ştiri. Numai asta aşteptam.

 34

Ray închide televizorul, apoi face câţiva paşi de colo-colo.

RAY: Pân’ la şase nu sunt ştiri. (Îşi priveşte ceasul. Încet, iritat.) Căcat, căcat, căcat,
căcat, căcat, căcat, căcat, căcat, căcat… (Pauză.) Ai zis c-o s-ajungă pân-
acum, nu aşa ai zis?

MAG: Ba da. (Pauză.) S-o fi oprit să vorbească cu cineva, de şi de obicei nu

vorbeşte cu nimeni. E-nchisă-n ea.

RAY: Ştiu foarte bine că e-nchisă-n ea. (Pauză.) E sărită rău femeia asta, dacă mă-
ntrebi pe mine. Nu mi-a confiscat ea mingea de tenis cu care mă jucam cu
Mairtin Hanlon când a aterizat la voi în curte şi-oricât ne-am rugat de ea n-a
vrut să ne-o dea ’napoi în ruptu’ capului şi asta era acu’ zece ani şi eu încă
mai ţiu minte?

MAG: Nu comentez, cum se zice.

RAY: Încă mai ţiu minte, şi-n veci o să ţiu minte.

MAG: Da’ nu cumva mingea aia a ajuns la noi în curte fin’că tu şi cu Mairtin trăgeaţi
la ţintă cu ea în pui şi ni l-aţi pocnit pe unu’ de-a rămas lat…?

RAY: Jucam swingball, săru-mâna!

MAG: Oh-h.

RAY: Nu dădeam după pui deloc. Swingball jucam. Şi dup’aia n-am mai putut să
jucăm niciodată. Toată tinereţea noastră. Fin’că ce rost are un teren de
swingball dacă n-ai minge?

MAG: Nici un rost.

RAY: Nici un rost, corect! Nici un rost. (Pauză.) Curvă!

MAG: (pauză) Atunci du-te, Ray, şi dă-mi mie scrisoarea, şi te-asigur eu c-o
primeşte, n-are nici un rost s-aştepţi atâta după una care ţi-a stricat jocu’!

Ray meditează, tentat, dar până la urmă se hotărăşte în silă să reziste ispitei.

RAY: Am indicaţii clare, săru-mâna.

MAG: (ţâţâie) Atunci fă-mi şi mie un ceai.

RAY: Nu fac nici un ceai. Nu de plăcere stau eu aici. Şi n-o să mai fac şi pe
servitoarea pe deasupra.

MAG: (pauză) Sau mai bagă un cărbune-n focu’ ăla. Mi-e frig.

RAY: Nu tocmai am zis?

 35

MAG: Hai, hai, Ray. Tu eşti băiat de treabă, ce Dumnezeu…

Oftând, Ray lasă scrisoarea – pe care Mag o fixează în timpul acesta – pe

masă, şi, cu ajutorul vătraiului, ia câţiva cărbuni şi îi aruncă în foc.

RAY: Şi lasă chestia cu swingball-u’, da’ m-am întâlnit cu ea pe stradă săptămâna

trecută şi i-am zis „salut”, şi ea ce-a făcut? M-a ignorat cu totu’. Nici măcar n-a
ridicat ochii.

MAG: Da?

RAY: Şi ce m-am gândit să-i zic – m-am gândit să-i zic: „Ridică făţălău’ ăla,
cucoană!”, da’ nu i-am zis-o, numa’ m-am gândit să i-o zic, da’ acum când mă
gândesc iar, mă gândesc c-ar fi trebuit să i-o zic, şi să mă cac în nasu’ ei de
curvă!

MAG: Era foarte bine dacă i-o ziceai, să te ignore aşa, cu totu’, pe stradă, fin’că tu
chiar eşti un băiat de treabă, Ray, cum îmi faci tu mie focu’. Ah, a fost într-o
stare tare proastă în ultima vreme.

RAY: Şi se-mbracă oribil. Toţi sunt de părere. (Terminând treaba cu focul, Ray, cu
vătraiul încă în mână, priveşte şervetul atârnat pe peretele din fund.) : „Fie să
ajungi în Rai cu o oră înainte ca Dracul să afle că ai murit.”

MAG: Da.

RAY: (voce comică) : „Fie să ajungi în Rai cu o jumătate de oră înainte ca Dracul să
afle că ai murit.”

MAG: (râs forţat) Da.

Ray se fâţâie un pic, mânuind în joacă vătraiul.

RAY: Meseriaş vătraiu’ ăsta.

MAG: Da?

RAY: Bun şi solid.

MAG: Solid şi lung.

RAY: Bun şi solid şi lung. Un pluton întreg de caralii po’ să măcelăreşti cu vătraiu’
ăsta şi nici n-ai băga de seamă şi-o zgârietură n-ar rămâne pe el, şi p’ormă
să-i iei iar la măciuceală numa’ aşa de distracţie ca să vezi cum sare sângele
din ei. (Pauză.) Nu mi-l vindeţi mie?

MAG: Nu. Ca să te duci să baţi poliţia?

RAY: Cinci.
 36

MAG: Ne trebuie pentru foc.

Ray ţâţâie şi pune vătraiul la loc lângă sobă.

RAY: Normal, ce să facă vătraiu’ decât să se irosească-n casa asta.

Ray se fâţâie prin bucătărie. Cu ochii la Scrisoare, Mag se ridică încet din
balansoar.

Eh, dacă vreau, pot să-mi iau din oraş zece vătraie, la fel de bune şi la juma’
de preţ.

Exact când Mag dă să-nceapă înaintarea spre scrisoare, Ray se întoarce, fără
s-o observe, trece înapoi şi ia scrisoarea în drum. Mag se strâmbă un pic şi se
aşază la loc. Ray deschide uşa din faţă, priveşte afară în speranţa c-o va
vedea pe Maureen venind, apoi închide uşa, oftând.

O dup’amiază-ntreagă mi-o pierd aici. (Pauză.) Când puteam să stau acasă să

mă uit la televizor.

Ray se aşază la masă.

MAG: Nu se ştie niciodată, poa’ să vină seara şi ea să nu vină.

RAY: (furios) Ai zis că la trei vine sigur când te-am întrebat prima dată!

MAG: Da, de obicei la trei vine, da. (Pauză.) Doar câteodată vine mai pe seară. Aşa,
la vreo ocazie. (Pauză.) Câteodată seara târziu. (Pauză.) Câteodată noaptea.
(Pauză.) O dată a trecut şi noaptea şi s-a făcut dimineaţă ’nainte ca…

RAY: (întrerupe furios) Bine, bine! Cred c-o să-ţi trag eu una înainte să treacă un
minut!

MAG: (pauză) Zic şi eu doar.

RAY: Nu mai zice! (Oftează. Pauză lungă.) Casa asta pute a pişat, pe bune pute.

MAG: (pauză. Încurcată.) Ămm, intră pisici înăuntru.

RAY: Intră pisici înăuntru?

MAG: Intră. (Pauză.) Se duc la chiuvetă.

RAY: (pauză) De ce se duc la chiuvetă?

MAG: Să se pişe.

RAY: Să se pişe? Se duc la chiuvetă să se pişe? (Ironic.) Normal, e colosal ce

frumos din partea lor. Deci aveţi o rasă foarte politicoasă de pisici p’aici.
 37

MAG: (pauză) Nu ştiu ce rasă sunt.

Pauză. Ray îşi lasă capul să cadă pe masă cu zgomot, apoi, încet şi ritmic,
începe să bată cu pumnul în tăblie.

RAY: (monoton) Nu vreau să fiu aici, nu vreau să fiu aici, nu vreau să fiu aici, nu
vreau să fiu aici…

Ray îţi ridică din nou capul, priveşte scrisoarea, apoi începe s-o răsucească în
mâini, iar şi iar, extrem de tentat.

MAG: (pauză) Fă-mi şi mie un ceai, Ray. (Pauză.) Sau măcar o Vitalină. (Pauză.) Da’
trebuie să-l freci bine ca să se ducă mizeriile alea de cocoloaşe.

RAY: Dacă-i vorba de cocoloaşe care să se ducă, eu n-aş începe cu Vitalina’. Nu,
nene, cu altceva aş începe. Cu cu totu’ altceva. C-un cocoloş mai mare, care
stă-ntr-un căcat de balansoar, cu ăla aş începe. Da, da…

MAG: Sau o supă fă-mi.

Ray strânge dinţii şi începe să respire cu zgomot printre ei, aproape plângând.

RAY: (se dă bătut. Trist.) Pato, Pato, Pato. (Pauză.) Şi ce mari veşti poa’ să fie?
(Pauză. Ferm.) Dacă las scrisoarea asta la mata, i-o dai direct lu’ aia, nu-i
aşa?

MAG: Ba da. Oh, direct lu’ Maureen i-o dau.

RAY: (pauză) Şi n-o deschizi?

MAG: Nu. Normal, o scrisoare e o chestie privată. Dacă nu scrie pe ea numele meu,
ce treabă am eu cu ea?

RAY: Şi să te trăznească Dumnezeu dac-o deschizi?

MAG: Să mă trăznească Dumnezeu dac-o deschid, numai că n-o să aibă de ce să

mă trăznească fin’că n-o s-o deschid.

RAY: (pauză) Atunci o las.

Ray se ridică, sprijină scrisoarea de o solniţă, se gândeşte din nou o clipă, o

priveşte rapid pe Mag, priveşte din nou scrisoarea, se gândeşte din nou, apoi
dă din mână cu un gest care trădează o resemnare obosită, hotărând s-o lase.

Atunci, la revedere, săru-mâna.

MAG: La revedere, Pato. Ray, adică.

Ray se strâmbă spre ea, apoi iese pe uşa din faţă, dar o lasă uşor
întredeschisă, pentru că aşteaptă afară. Mag se prinde cu mâinile de braţele
 38

balansoarului, gata să se ridice, apoi îşi dă seama că n-a auzit paşii lui Ray
afară. Îşi aşază mâinile în poală, şi se lasă pe spate în balansoar, cu o
expresie senină pe figură. Pauză. Uşa din faţă se deschide brusc şi Ray bagă
capul înăuntru. Mag îi zâmbeşte inocent.

RAY: Bine.

Ray iese din nou, închizând complet uşa în urma lui de data asta. Mag ascultă
zgomotul paşilor lui îndepărtându-se afară, apoi se ridică, apucă plicul şi îl
deschide, merge la sobă şi deschide capacul în aşa fel încât flăcările devin
vizibile, şi începe să citească scrisoarea. Aruncă prima pagină în foc imediat
ce o termină de citit, şi trece la a doua. Lent – întuneric.

Scena a VII-a

Noapte. Mag e în balansoar, Maureen la masă, citind. Radioul merge cu

volumul scăzut, pe un post care transmite melodii la cerere şi dedicaţii.
Recepţia e ca vai de ea, fluctuantă şi plină de paraziţi. Pauză înainte ca Mag
să vorbească.

MAG: Se aude ca naiba.

MAUREEN: Pot eu să fac ceva dacă se aude ca naiba?

MAG: (pauză) Numai păcănituri. (Pauză.) De-abia se-aud melodiile. (Pauză.) De-
abia se-aud dedicaţiile sau din ce parte a ţării sunt.

MAUREEN: Eu aud foarte bine.

MAG: Auzi?

MAUREEN: (pauză) Poate începi să surzeşti.

MAG: Nu-ncep deloc să surzesc. Nici pe departe.

MAUREEN: E un sanatoriu pentru surzi în care o să trebuiască să te bag în curând.

(Pauză.) Şi-acolo nu-ţi dă cod în sos de unt. Nu. Nici pe departe. Senvişuri cu
fasole sau aşa ceva, atât se dă acolo. Dac-ai noroc. Şi p’ormă, dacă nu
mănânci, iei un şut. Sau poate un pumn.

MAG: Aş muri înainte să mă las băgată-ntr-un sanatoriu.

MAUREEN: Să sperăm că da.

 39

MAG: (pauză) A fost o bucată tare bună de cod în sos de unt, Maureen.

MAUREEN: Presupun c-a fost.

MAG: Gustoasă.

MAUREEN: Tot ce fac e să-l fierb în punga lui şi p’ormă s-o tai cu foarfeca. Nu prea
ai de ce să-mi faci complimente.

MAG: (pauză) În ultimu’ timp eşti rea cu mine întruna.

MAUREEN: Că sunt sau că nu sunt. (Pauză.) Nu ţi-am luat săptămâna trecută un

pachet de gume de mestecat, dacă sunt aşa de rea?

MAG: (pauză) Şi numa’ din cauza lu’ Pato Dooley eşti rea, cred. (Pauză.) Fin’că nu
te-a invitat la petrecerea lui de plecare din noaptea asta.

MAUREEN: Pato Dooley are viaţa lui de care să-şi vadă.

MAG: Un singur lucru urmărea ăsta.

MAUREEN: Poate că da. Sau poate că eu urmăream un singur lucru. Suntem egali
în zilele noastre. Nu e ca pe vremea ta.

MAG: Nu era nimic rău pe vremea mea.

MAUREEN: Avem voie sa ne suim pe-un bărbat, în zilele noastre. Nu trebuie decât
să cerem. Şi e tare bine pe-un bărbat, da, da.

MAG: E bine, Maureen?

MAUREEN: (uluită că Mag nu e scandalizată) E.

MAG: De sunat sună bine. Ei, bravo ţie.

Maureen, încă uluită, ia nişte baston de brânză din bucătărie şi începe să le

ronţăie.

MAG: Şi nu ţi-e frică să n-ai probleme?

MAUREEN: Nu mi-e. Am avut grijă.

MAG: Aţi avut grijă?

MAUREEN: Da. A fost foarte bine şi-am avut şi grijă. Am avut grijă şi-a fost minunat,
dacă vrei să ştii.

MAG: Pun pariu c-a fost minunat şi-aţi avut şi grijă, da. Oh, da. Minunat şi cu grijă,
cred c-aşa a fost.
 40

MAUREEN: (pauză) Nu cumva iar ai tras pe nas din lampa aia cu petrol?

MAG: (pauză) Tot timpu’-mi pui în cârcă treaba asta cu lampa.

MAUREEN: Atunci eşti într-o formă ciudată.

MAG: Ciudată? Nu. Doar normală.

MAUREEN: Ba ciudată. (Pauză.) Da, ne-am simţit tare bine eu şi Pato. Acu’ văd
despre ce era vorba în propoziţie, da’, eh, un bărbat trebuie să aibă ceva mai
mult decât să fie bun la pat. Trebuie să ai lucruri în comun, cum ar fi ce cărţi
citeşti, sau părerile politice, chestii de-astea, deci a trebuit să-i spun că nu ţine,
indiferent cât de bun la pat e el.

MAG: Când i-ai zis asta?

MAUREEN: E ceva de când i-am zis. Acum…

MAG: (întrerupe) Şi presupun c-a fost supărat rău când a auzit.

MAUREEN: A fost supărat, da’ l-am asigurat că e mai bine aşa pentru toată lumea, şi
atunci mi s-a părut că acceptă.

MAG: Cred şi eu c-a acceptat.

MAUREEN: (pauză) Da’ ăsta-i motivu’ pentru care m-am gândit că nu s-ar cădea din
partea mea să mă duc la petrecere şi i-am urat „drum bun” dinainte. M-am
gândit c-ar fi neplăcut pentru el.

MAG: Ar fi neplăcut pentru el, da, cred. Oh, da. (Pauză.) Deci v-aţi despărţit doar din
cauză că n-aveaţi destule lucruri în comun, nu?

MAUREEN: Numai de-asta. Şi ne-am despărţit în termeni amicali, fără resentimente

de nici o parte. (Pauză.) Da. Fără nici un resentiment. Eu mi-am luat ce-am
vrut de la Pato Dooley în noaptea aia, şi-a fost bine şi pentru el şi pentru mine.

MAG: Oh, da. Sigur. A fost bine pentru amândoi. Oh, da.

Mag zâmbeşte şi încuviinţează.

MAUREEN: (râzând) Eşti chiar într-o formă nebună în noaptea asta!

Pauză.

Mă bucur că pleacă Pato, şi că n-o să mai vină să pună laba pe mine.

MAG: Poate că de-aia. Mă bucur că pleacă Pato.

 41

MAUREEN: (zâmbind) O babă băgăreaţă, asta eşti. (Pauză.) Vrei un baston cu

brânză?

MAG: Vreau un baston cu brânză.

MAUREEN: Te rog.

MAG: Te rog.

Maureen se foloseşte de o baston cu brânză pentru a face un gest cu conotaţii

falice. Îi întinde apoi grisina lui Mag.

MAUREEN: Mă duc cu mintea la ceva, bastoanele cu brânză.

MAG: Cred că te duc.

MAUREEN: Cre’ că-i atâta amar de vreme de când n-ai mai văzut la ce mă duc pe
mine cu mintea, că nici nu mai ştii cum arată.

MAG: Şi eu cred. Şi cred şi că tu eşti o expertă.

MAUREEN: Sunt o expertă.

MAG: Oh, da.

MAUREEN: Sunt experta experţilor.

MAG: Cred că eşti. Oh, sunt convinsă. Cred că eşti experta experţilor.

MAUREEN: (pauză. Bănuitoare.) Adică de ce nu eşti convinsă?

MAG: Cu Pato Dooley al tău şi cu toate alea cu care te-nfoi ca o curcă proastă?
Când…

Mag reuşeşte să se stăpânească înainte de a da în vileag mai mult.

MAUREEN: (pauză. Zâmbind.) Când ce?

MAG: Nici o vorbă nu mai spun despre subiectul ăsta. Cum se zice, n-am nici un
comentariu. E bun batonul ăsta.

MAUREEN: (tăioasă) Când ce?

MAG: (începând să se sperie) Când nimic, Maureen.

MAUREEN: (cu forţă) Nu, nu, când ce? (Pauză.) Ai vorbit cu cineva?

MAG: Cu cine să vorbesc, Maureen?

MAUREEN: (încercând să priceapă) Ai vorbit cu cineva. Ai…

 42

MAG: N-am vorbit cu nimeni, Maureen. Ştii bine că nu vorbesc cu nimeni. Şi, oricum,
cui i-ar fi zis Pato despre…?

Brusc, Mag îşi dă seama ce-a zis. Maureen o priveşte în tăcere, şocată şi
plină de ură, apoi merge în bucătărie, uluită, pune o tigaie pe foc şi toarnă o
jumătate de litru de ulei în ea, pe urmă ia mănuşile de cauciuc de unde atârnă
pe perete şi şi le pune. Mag se prinde cu mâinile de braţele balansoarului cu
intenţia de a se ridica, dar Maureen îi împinge un picior în stomac, aşezând-o
la loc. Mag, din nou în scaun, speriată, o priveşte pe Maureen, care se aşază
la masă, aşteptând ca uleiul să fiarbă. Maureen vorbeşte încet, privind drept
înainte.

MAUREEN: De unde ştii?

MAG: Nu ştiu nimic, Maureen.

MAUREEN: Uh-huh?

MAG: (pauză) Sau poate Ray să fi pomenit ceva? Da, cred că Ray a…

MAUREEN: Pato nu i-ar fi spus nimic lui Ray despre asta.

MAG: (înlăcrimată) Am zis-o doar fin’că prea te umflai în pene ca o curcă proastă,
Maureen. Normal că de un’ să ştie o femeie bătrână ca mine? Am ghicit, pur şi
simplu.

MAUREEN: Ştii foarte bine, şi ai ghicit pe dracu’, şi scria pe faţa mea. Te-ntreb
pentru a doua oară şi ultima. De unde ştii?

MAG: Scria pe faţa ta, Maureen. Sigur că doar de la asta am ştiut. Ai privirea asta de
fecioară pe care ai avut-o întotdeauna. (Fără răutate.) Şi pe care o s-o ai
întotdeauna.

Pauză. Uleiul a început să fiarbă. Maureen se ridică, dă drumul la radio, o

priveşte pe Mag în timp ce trece pe lângă ea, ia tigaia de pe foc şi închide
gazul, apoi se întoarce la Mag cu ea.

MAG: (îngrozită) Ţi-a scris o scrisoare pe care am citit-o!

Maureen apucă încet şi fără grabă mâna arsă a mamei sale, o presează de
maşina de gătit în care arde focul, apoi începe să picure câte puţin din uleiul
încins pe ea, în timp ce Mag urlă de durere şi groază.

MAUREEN: Unde e scrisoarea?

MAG: (printre ţipete) Am ars-o! Îmi pare rău, Maureen!

MAUREEN: Ce zicea-n scrisoare?

 43

Mag urlă atât de tare încât nu poate răspunde. Maureen se opreşte din
turnatul uleiului şi eliberează mâna mamei sale. Mag şi-o strânge lângă ea,
îndoită, încă ţipând, plângând, scâncind.

MAUREEN: Ce zicea-n scrisoare?

MAG: Zicea că băuse prea mult, aia zicea! Şi că de-aia, eu n-am nici o vină!

MAUREEN: Şi ce altceva mai zicea?

MAG: N-o să mă bage el în nici un azil!

MAUREEN: Ce tot spui acolo, ce azil? Ce altceva a mai zis?!

MAG: Nu mai ţin minte, Maureen, nu mai…

Maureen apucă mâna lui Mag şi reia tortura.

MAG: Nu…!

MAUREEN: Ce altceva a mai zis?! Eh?!

MAG: (printre ţipete) Că să te duci cu el în America!

Uluită, Maureen eliberează mâna mamei sale. Mag şi-o strânge iar lângă ea,
scâncind.

MAUREEN: Ce?

MAG: Da’ cum puteai să te duci cu el? Mă ai pe mine încă, trebuie să ai grijă de
mine.

MAUREEN: (într-o stare de uluire fericită) Mi-a propus să merg cu el în America?

Pato mi-a propus să merg cu el în America?

MAG: (uitându-se în sus la ea) Da’, Maureen, cu mine ce se-ntâmplă?

O mică pauză, după care Maureen, cu o singură mişcare, aproape leneşă,

aruncă restul considerabil de ulei rămas în abdomenul lui Mag, o parte din el
stropind-o şi pe faţă. Mag se încovoaie, urlând, cade pe podea şi se agită,
încercând să se şteargă de ulei, şi rămâne acolo zbătându-se, urlând şi
scâncind. Maureen s-a ferit din calea ei în momentul prăbuşirii, iar acum abia
o bagă în seamă, încă uluită.

MAUREEN: (visătoare. Pentru sine.) Mi-a propus să merg cu el în America…?

(Revenindu-şi) Cât e ceasu’? Futu-i, pleacă! Trebuie să-l văd. O, Doamne…
Cu ce să mă-mbrac? Uh… Rochia neagră! Rochiţa mea neagră! Ca să-şi
aducă aminte…

Maureen iese grăbită prin hol.

 44

MAG: (încet, gemând) Maureen… ajută-mă.

Maureen se întoarce după o clipă, îmbrăcând rochia neagră.

MAUREEN: (pentru sine) Cum arăt? Ah, trebuie s-ajung. Cât e ceasu’? O, Doamne…

MAG: Ajută-mă, Maureen…

MAUREEN: (pieptănându-se) Să te ajut? După ce-ai făcut? S-o ajut, zice. Nu, n-o să
te ajut, şi-ţi mai zic un lucru. Dacă din cauza ta nu-l prind pe Pato înainte să
plece, atunci chiar ai căcat-o, da, da, fără glumă de data asta. Şi-acu’ du-te
dracu’ din drumu’ meu…

Maureen păşeşte peste Mag, care încă tremură pe podea, şi iese pe uşa din
faţă. Pauză. Uşa se deschide de perete şi Maureen dă buzna înăuntru.

Cheile de la maşină…

Maureen înşfacă cheile de pe masă, merge la uşă, se întoarce şi închide

radioul.

Curentu’.

Maureen iese din nou, trântind uşa. Zgomotul maşinii care porneşte şi se
îndepărtează. Pauză.

MAG: (încet) Da’ cine-o să aibă grijă de mine?

Mag, încă tremurând, îşi priveşte mâna arsă. Întuneric.

Scena a VIII-a

Aceeaşi noapte. Singura lumină din scenă vine de la cărbunii din spatele
grilajului maşinii de gătit (sobei); în ea se disting conturul întunecat al lui Mag,
aflată în balansoarul care se mişcă în faţă şi în spate de capul lui, corpul ei
rămânând nemişcat, şi Maureen, încă îmbrăcată cu rochia neagră, mergând
încet de colo-colo prin cameră, cu vătraiul în mână.

MAUREEN: La Boston. La Boston merg. Nu de-acolo erau şi ăştia doi, fraţii Kennedy,
sau din altă parte? Eu îl prefer pe Robert Kennedy mai mult decât pe Jack
Kennedy. Pare mai drăguţ cu femeile. Deşi n-am citit despre asta. (Pauză.)
Boston. Chiar sună bine. Sigur o să fie mai bine ca-n Anglia. Deşi unde n-ar fi
mai bine ca-n Anglia? Oricum, acolo n-o să rânesc căcat, şi n-o să.mi zică
 45

nimeni în toate felurile, şi o să fie şi Pato acolo care poa’ să aibă un cuvânt de
spus dacă-mi zice cineva-n vreun fel, da’ precis că n-o să fie nevoie.
Americanii îi iubesc pe irlandezi. (Pauză.) Aproape m-a implorat, Pato.
Aproape a căzut în genunchi, gata-gata să plângă. La gară l-am prins, cu nici
cinci minute ’nainte să plece, mulţumită ţie. Mulţumită amestecului tău tâmpit.
Da’ acu’ e prea târziu să te mai amesteci. Oh, da. Mult prea târziu, deşi
recunosc c-o-ncepusei bine. Încă cinci minute şi ţi-ar fi mers. Săraca de tine.
Săraca de tine, scârbă egoistă şi bătrână. (Pauză.) A-nceput să mă sărute ca
nebunu’, când m-a văzut. Ochii ăia albaştri ai lui. Muşchii ăia. Braţele alea
strângându-mă. „De ce nu mi-ai răspuns la scrisoare?” Şi a fost gata-gata să
vină-ncoace să-ţi tragă o mamă de bătaie când i-am povestit, dar „Ah, nu”, i-
am zis, „nu-i decât o cretină bătrână şi slabă de minte, are rost să-ţi
murdăreşti bocancii?”, te-am apărat eu. (Pauză.) „Deci o să vii la mine la
Boston, dragostea mea, când vei avea banii.” „O să vin, Pato. Că ne luăm sau
că trăim în păcat, ce-mi pasă? Ce-mi pasă de gura lumii? A mai muşcat din
mine gura lumii şi-altă dată, las-o să mai muşte. Las-o să muşte-ntruna, ce-mi
pasă, dacă sunt cu tine, Pato, ce-mi pasă de toate muşcăturile din lume? Câtă
vreme suntem tu şi eu, şi căldura din noi când ne lipim unu’ de altu’ şi din
pielea noastră când am adormit, e, oricum, tot ce mi-am dorit vreodată cu-
adevărat.” (Pauză.) „Doar că mai avem o problemă, ce ne facem cu mama ta.”
A zis el. „Ar fi prea crud s-o ducem la un azil?” „N-ar fi prea crud da’ ar fi prea
scump.” „Atunci surorile tale.” „Surorile mele n-o s-o ia pe ticăloasă. Nu pot s-o
suporte nici măcar o juma’ de zi, de Crăciun. Ba, mai mult, anu’ ăsta au uitat şi
de ziua ei de naştere. „Cum poţi s-o suporţi fără s-o iei razna?”, mă întreabă
pe mine. Aşa, pe la spatele ei. (Pauză.) „Atunci fă cum crezi tu că-i mai bine”,
zice Pato. Era deja în tren acum, ne sărutam pe fereastră, ca-n filme. „Fă cum
crezi tu că-i mai bine, e decizia ta. Dac-o să dureze o lună, las’ să dureze o
lună. Şi dacă-n final te decizi că nu poţi să-nduri să fii separată de ea, şi
trebuie să rămâi, ei bine, nu pot să zic c-o să-mi facă plăcere, dar o să-nţeleg.
Dar chiar dac-o să-ţi ia un an să te decizi, un an o s-aştept, şi n-o să-mi pară
rău s-aştept.” „N-o s-aştepţi un an, Pato”, i-am strigat atunci, în timp ce trenul
se punea-n mişcare. „Nici pe departe n-o s-aştepţi un an, nici vorbă de-un an.
Mai puţin de-o săptămână!”

Balansoarul s-a oprit din mişcare. Mag începe lent să se aplece înainte, până
când într-un final se răstoarnă şi se prăbuşeşte pe podea, moartă. O bucată
roşie de creier îi atârnă într-o parte a capului. Maureen priveşte în jos la ea,
cumva plictisită, o împinge într-o parte cu vârful pantofului, apoi, cu un pas, se
urcă pe spinarea ei şi rămâne acolo într-o contemplare meditativă.

A plecat de una singură, dincolo de gard. Da. Şi-a căzut din vârfu’ dealului, în
râpă. Da. (Pauză.) Da.

Pauză. Întuneric.

Scena a IX-a
 46

O după amiază ploioasă. Uşa din faţă se deschide şi intră Maureen, în doliu.
Îşi scoate haina şi face câţiva paşi în linişte, cu mintea în altă parte. Aprinde
focul în sobă, deschide radioul la volum mic şi se aşază în balansoar. După o
clipă râde uşor, se ridică, dă jos de pe raftul din bucătărie recipientele cu
Vitalina şi arpacaș, merge la sobă şi varsă conţinutul amândurora în foc. Iese
în hol şi revine după câteva momente cu o valiză veche pe care o aşază pe
masă, ştergând de pe ea un strat subţire de praf. O deschide, se gândeşte un
moment ce-ar avea de împachetat, apoi se întoarce în hol. Se aude o bătaie
în uşă. Maureen revine, se gândeşte o clipă, ia valiza de pe masă şi o aşază
alături, îşi aranjează puţin părul, apoi deschide uşa.

MAUREEN: Ah, bună, Ray.

RAY: (off) Bună, doamnă.

MAUREEN: Intră.

RAY: V-am văzut mai ’nainte pe drum.

Ray intră, închizând uşa. Maurren merge în bucătărie şi îşi face un ceai.

Nu m-am gândit c-o să fiţi înapoi aşa repede. N-aţi vrut deci să vă duceţi la
recepţia sau cum îi zice, pe care-au făcut-o la Rory?

MAUREEN: Nu, am lucruri mai bune de făcut.

RAY: Da, da. Surorile dumneavoastră s-au dus?

MAUREEN: S-au dus, da.

RAY: Normal. Şi vin aici, după?

MAUREEN: Pleacă direct acasă după, parc-au zis.

RAY: A, da. Normal, au drum lung de făcut. Sau destul de lung. (Pauză.) Deci, a
mers totu’ bine?

MAUREEN: A mers.

RAY: Chiar dac-a plouat.

MAUREEN: Chiar dac-a plouat.

RAY: Jalnică zi pentru o-nmormântare.

MAUREEN: Aşa-i. Când puteam s-o-ngropăm luna trecută, şi mai prindea ultimele
zile cu soare, dacă nu era toată ancheta aia nenorocită, care n-a dovedit
nimic.
 47

RAY: Oricum, o să fiţi bucuroasă acum că s-a terminat.

MAUREEN: Foarte bucuroasă.

RAY: Cre’ că doar tre’ să-şi facă şi ei meseria. (Pauză.) Deşi nu sunt deloc vreun fan
de-al lor, poliţia lu’ peşte. Două deşte de la picioare mi-au rupt, fără nici un
motiv, alea mici, beţie, cică, şi tulburarea liniştii publice, în mama lor.

MAUREEN: Poliţiştii ţi-au rupt degetele de la picioare?

RAY: Da.

MAUREEN: Oh. Tom Hanlon a zis că ai tras un şut într-o uşă când erai doar în
ciorapi.

RAY: Aşa a zis, nu? Şi presupun că-ntre ce zice un curcan şi cuvântu’ meu, pe el îl
credeţi, nu? Oh, da. Nu aşa s-a-ntâmplat şi cu Birmingham Six?

MAUREEN: Ray, acu’ nu cred că poţi să pui semnu’ de egalitate-ntre cinșpe ani de
zdup şi degetele tale de la picioare.

RAY: E exact aceeaşi diferenţă. (Pauză.) Ce ziceam?

MAUREEN: Tâmpenii.

RAY: Tâmpenii? Nu. Vă-ntrebam despre înmormântarea mamei dumneavoastră.

MAUREEN: Asta ziceam şi eu.

RAY: (pauză) A fost lume?

MAUREEN: Surorile mele şi unu’ din bărbaţii lor, şi-atât în afară de Maryjohnny
Rafferty şi părintele Walsh – Welsh – care bolborosea chestia.

RAY: Maryjhonny era prietenă cu mama Dvs?

MAUREEN: Nu, doar îi place să umble la înmormântări.

RAY: Nu mi-ar plăcea să dau de Maryjohnny asta în timpul nopții. Cum umblu pe
cărare, să zicem. Cu părul ăla alb, lung al ei! Îmi dă fiori. Ca un strigoi, pe
bune!

(Pauză.) Nu vă uitaţi la televizor?

MAUREEN: Nu. Nu vezi decât porcării australiene la chestia aia.

RAY: (uimit) Normal, de-aia-mi şi place. Ce altceva să vezi, Irlanda?

MAUREEN: Da.
 48

RAY: Ca să vezi Irlanda nu trebe decât să deschizi fereastra. Şi după un minut te-ai
şi plictisit. „Uite, trece un viţel.” (Pauză.) Oricum mă plictisesc. Întruna mă
plictisesc. (Pauză.) M-am gândit să mă duc la Londra. Da. Oricum aveam de
gând. La muncă, ştiţi? Zilele-astea. Sau la Manchester. La Manchester se
găsesc mult mai multe droguri. Aşa se zice.

MAUREEN: Nu te băga în chestii cu droguri, Ray, pentru binele tău îţi zic. Drogurile
sunt teribil de periculoase.

RAY: Teribil de periculoase? Drogurile?

MAUREEN: Ştii foarte bine că aşa e.

RAY: Poate că sunt, poate că sunt. Da’ există o grămadă de alte lucruri la fel de
periculoase, poa’ să te omoare la fel de uşor. Poate chiar mai uşor.

MAUREEN: (atentă) Ca de exemplu?

RAY: (pauză. Ridicând din umeri) Ca de exemplu satu’ ăsta nenorocit.

MAUREEN: (pauză. Cu tristeţe) Asta aşa e.

RAY: Numai că asta durează șaișase de ani. Ei, cu mine n-o să dureze atâta. La
sigur. Nu, nene, nici într-un caz. (Pauză.) Câţi ani avea bătrâna?

MAUREEN: Șaișase, da. La fix.

RAY: Oricum, poţi să zici că şi-a trăit traiu’, şi-a mâncat mălaiu’. (Pauză.) Sau măcar
că şi-a trăit traiu’. (Adulmecă.) Ce-aţi ars aici de miroase?

MAUREEN: Vitalină şi arpacaș am ars.

RAY: La ce?

MAUREEN: Fin’că nu mănânc nici Vitalină nici arpacaș. Erau resturi de la mama.
Făceam un pic de curăţenie.

RAY: O risipă, asta aţi făcut?

MAUREEN: Şi, trebuie să-mi dai tu voie?

RAY: Zic doar că puteam să vă scap eu de grija lor.

MAUREEN: (încet) Nu trebuie să-mi dai tu voie.

RAY: Măcar de arpacaș. Chiar îmi place un pic de arpacaș câteodată. Vitalina’ vi l-aş
fi lăsat. Vitalină nu beau. Niciodată n-am avut chemare.
 49

MAUREEN: Mai sunt nişte Kimberley-i într-un pachet, pe care aveam şi pe el de

gând să-l arunc în foc, poţi să-i iei pe-ăştia, dacă-i aşa mare chestie.

RAY: Kimberley-ii chiar o să-i iau. Mă-nnebunesc după Kimberley-i.

MAUREEN: Puteam să fac pariu.

Raz mănâncă din pachetul de Kimberley-i.

RAY: Sunt un pic râncezi? (Mestecă.) E greu să-ţi dai seama la Kimberley-i. Cre’ că
dintre toţi biscuiţii, Kimberley-i sunt favoriţii mei. Ei sau Jaffa Cakes. (Pauză.)
Deşi nu ştiu dacă poţi să zici de ei că-s biscuiţi. Nu sunt mai mult un fel de
pişcoturi…?

MAUREEN: (întrerupând) Am treabă, Ray. Ai venit cu vreun motiv, sau doar ca să

discutăm despre pișcoturi?

RAY: Ah, da. Nu, am primit ieri o scrisoare de la Pato, şi el m-a rugat să vin.

Maureen se aşază în balansoar şi ascultă extrem de interesată.

MAUREEN: Ah, da? Şi ce vrea să-mi zici?

RAY: Că-i pare rău de mama dumneavoastră şi toate alea, şi vă trimite condoleanţe.

MAUREEN: Bine, bine, bine, şi-altceva?

RAY: Asta e esenţa principală, din mesaju’ pe care mi-a zis să vi-l transmit.

MAUREEN: N-a zis de vreo dată, sau detalii?

RAY: Dată sau detalii? Nu…

MAUREEN: Cred că…

RAY: Eh?

MAUREEN: Eh?

RAY: Eh? Ah, a mai zis ce rău i-a părut că n-a putut să vă vadă în seara când a
plecat, că i-ar fi plăcut să-şi ia „la revedere”. Da’ că dac-aşa ai vrut dumneata,
aşa să fie. Deşi mie mi s-a părut cam nesimţire ce-ai făcut.

MAUREEN: (ridicându-se, confuză) Da’ l-am văzut când a plecat. La gară.

RAY: Ce gară? Cu taxi-u’ a plecat. La ce te gândeşti?

MAUREEN: (aşezându-se) Nu ştiu.

 50

RAY: Cu taxi-u’ a plecat, şi foarte trist că n-a putut să-şi ia rămas-bun de la

dumneata, deşi habar n-am de ce vroia să-şi ia rămas-bun tocmai de la
dumneata. (Pauză.) Zic, nu vreau să fiu crud, da’ casa asta a miroase de-o
sută de ori mai bine acum că baba a murit. Pe bune că da, zic.

MAUREEN: Ei, nu-i asta cea mai tare? Cu mine crezând că l-am văzut când a plecat.
Trenu’ care se-ndepărta.

El o priveşte ca pe o nebună.

RAY: Da, da. (Mormăie batjocoritor.) Ar trebui să dormi un pic. (Pauză.) Ah, o ştii pe
una… Dolores Hooley, sau Healey? A plecat cu americanii când au plecat.

MAUREEN: O ştiu după nume, da.

RAY: A fost la petrecerea lu’ unchi-miu, dansa cu frati-miu la-nceput. Ţii minte?

MAUREEN: Dansa cu el? Se-arunca pe el, vrei să zici. Ca o curvă de doi bani.

RAY: Asta nu ştiu.

MAUREEN: Ca o curvă de doi bani. Şi la ce i-a folosit?

RAY: Mie mi s-a părut drăguţă. Avea ochii mari şi căprui. Şi eu mă-nnebunesc după
ochii căprui, tare-mi plac. Oh, da. Cum avea aia din Bosco. De fapt, cred că
aia din Bosco îi avea căprui. Pe vremea aia aveam televizor alb-negru.
(Pauză.) Despre ce vorbeam?

MAUREEN: Ceva cu Dolores Hooley asta sau cine mă-sa o fi.

RAY: Ah, da. Ea şi cu Pato s-au logodit acum o săptămână, mi-a scris.

MAUREEN: (şocată) De ce s-au logodit?

RAY: Ca să se-nsoare. De ce se logodeşte lumea-n general? „De ce s-au logodit?”

Că le era frig la deştu’ inelar.

Maureen e consternată.

RAY: Un pic cam tânără pentru el, cred, da’ – noroc şi fericire. Şi-un buchet de…
cum-se-zice. La anu’ în iulie se gândesc s-o facă, da’ trebe să-i scriu s-o mute
sau înainte sau după, fin’că altfel o să coincidă cu Campionatu’ European.
Deşi mă-ntreb dacă ăia dau acolo Campionatu’ European la TV. Probabil că
nu, tâmpiţii de-americani. Eh, asta e. (Pauză.) Oricum, pentru ea n-o să fie
mare schimbare, de la Hooley la Dooley. Decât o literă. „H”-u’. Asta-i bine.
(Pauză.) Doar dacă n-o cheamă Healey. Nu po’ să-mi aduc aminte. (Pauză.)
Dacă-i Healey, mai multe litere. (Pauză.) Vreţi să-i transmit ceva, acum, când îi
scriu, doamnă? Mâine-i scriu.

MAUREEN: M-am… cred că n-am priceput. Dolores Hooley…?

 51

RAY: (pauză. Iritat) Vrei să-i transmit ceva, zic?

MAUREEN: (pauză) Dolores Hooley…?

RAY: (oftând) Căcat… Numai de nebune ai parte-n casa asta! Repetă-ntruna!

MAUREEN: Cine-i nebună?

RAY: Cine-i nebună, zice!

Ray râde batjocoritor şi se întoarce, privind afară pe fereastră. Maureen ridică

fără zgomot vătraiul de lângă sobă şi, fără să-l ridice, se apropie încet de Ray,
care e cu spatele la ea.

MAUREEN: (furioasă) Cine-i nebună?!

Ray observă deodată ceva ascuns după nişte cutii pe pervazul interior al
ferestrei.

RAY: (furios) Ei, nu-i asta cea mai tare, -n paştele şi cristoşii…!

Ray ridică de pe pervaz o minge de tenis decolorată şi deformată, cu o fâşie

din ea atârnând, şi se întoarce cu ea spre Maureen, atât de furios încât nici nu
bagă de seamă vătraiul. Maureen se opreşte din drum.

Ai ţinut-o pe căcatu’ ăla de raft toţi anii ăştia, şi la ce ţi-a folosit, futu-i?! Zece
lire a costat-o pe săraca maică-mea setu’ ăla de swingball, şi-asta era în ’79,
când zece lire-nsemna o grăma’ de bani. Cel mai mişto cadou pe care l-am
primit în viaţa mea şi numa’ două luni am putut să mă joc cu el ’nainte să vii
dumneata să mi-l confişti. Cu ce drept? Cu ce? Cu nici un drept. Şi pur şi
simplu ai lăsat-o acolo să mucegăiască de uite ce căcat a ajuns. N-aş fi zis
nimic dacă ţi-ar fi fost bună la ceva, dac-ai fi luat-o să joci pat-ball, sau să dai
cu ea într-un perete, ceva, da’ nu. Numa’ de-a dracu’ ai luat-o, numa’ de-asta,
şi-ai ţinut-o exact sub nasu’ meu, futu-i! Şi mai întrebi atunci cine-i nebună?
Cine-i nebună, zice. Îţi zic eu, cucoană, cine-i nebună. Dumneata, eşti
nebună!

Maureen lasă vătraiul să cadă pe podea cu zgomot, apoi se aşază în

balansoar, uluită.

MAUREEN: Nu ştiu de ce ţi-am luat mingea, Raymond. Nu-mi amintesc deloc. Cred
că pe vremea aia nu prea eram în toate minţile.

RAY: „Pe vremea aia”, zice, şi dă cu vătraiu’ de pământ, care mai e şi foarte bun, şi
vorbeşte de trenuri.

Ray ridică vătraiul şi îl pune la loc.

E-un vătrai foarte bun ăsta. Nu-l mai pocni de toate alea.
 52

MAUREEN: Bine.

RAY: Tare bun vătrai. (Pauză.) Ca dovadă că nu-i nici o supărare cu mingea, nu-mi
vinzi mie vătraiu’ ăsta? Îţi dau cinci lire.

MAUREEN: N-aş vrea să vând vătraiu’, Ray.

RAY: Hai. Şase!

MAUREEN: Nu. Pentru mine are valoare sentimentală.

RAY: Atunci nu te iert!

MAUREEN: Hai, nu fi aşa, Ray…

RAY: Nu, nu te iert deloc…

Ray merge la uşa din faţă şi o deschide.

MAUREEN: Ray! Deci îi scrii lu’ frati-tu?

RAY: (oftând) Îi scriu. De ce?

MAUREEN: Îi transmiţi şi un mesaj de la mine?

RAY: (oftează) Mesaje, mesaje, mesaje, mesaje! Care-i, deci, mesaju’? Să fie scurt.

MAUREEN: Spune-i doar…

Maureen se gândeşte un timp.

RAY: Săptămâna asta, dacă poţi!

MAUREEN: Spune-i doar… Spune-i doar, „Regina frumuseţii din Leenane te salută”.
Asta-i tot.

RAY: „Regina frumuseţii din Leenane te salută”.

MAUREEN: Da. Nu!

Ray oftează din nou.

MAUREEN: Rămas bun. Rămas bun. „Regina frumuseţii din Leenane îşi ia rămas
bun”.

RAY: „Regina frumuseţii din Leenane îşi ia rămas bun”. O s-ajungă la el, orice căcat
o-nsemna. „Regina frumuseţii din Leenane îşi ia rămas bun”, deşi, după
porcăria cu mingea, nu văd de ce mă mai strofoc. Atunci, rămas bun…
 53

MAUREEN: Nu vrei să dai radiou’ un pic mai tare înainte să ieşi, Pato? Ray, vreau să
zic…

RAY: (exasperat) Futu-i…

Ray dă radioul mai tare.

Exact copia lu’ mama dumitale eşti, cum stai acolo şi dai indicaţii şi uiţi cum
mă cheamă! Rămas bun!

MAUREEN: Şi trage uşa după tine…

RAY: (urlând furios) Oricum trăgeam căcatu’ de uşă după mine!!

Ray trânteşte uşa în urma lui ieşind. Pauză. Maureen începe să se legene
încet în balansoar, ascultând melodia cântată de „The Chieftains” la radio. Se
aude apoi vocea caldă şi mângâietoare a crainicului.

CRAINICUL: O piesă minunată cu „The Chieftains” a fost. Următorul cântec vine de

la Annette şi Margo Folan pentru mama lor Maggie, aflată tocmai în munţii din
Leenane, frumoase locuri acolo, cu ocazia împlinirii vârstei de șaizeci și șase
de ani de ani luna trecută. Ei bine, sperăm c-ai avut o aniversare fericită,
Maggie, şi sperăm să mai ai parte de multe asemenea şi de-acum înainte.
Sunt sigur c-aşa va fi. Pentru tine, deci, melodia următoare.

Începe „The Spinning Wheel”, cu Delia Murphy. Maureen se leagănă lent în

balansoar până pe la mijlocul celui de-al patrulea vers, când se ridică în
linişte, apucă valiza prăfuită, o mângâie uşor, pleacă încet spre uşa de la hol
şi priveşte înapoi la balansoarul gol un timp – încă se leagănă. Scurtă pauză,
apoi Maureen iese în hol, închizând uşa în urma ei. Ascultăm cântecul de la
radio până la sfârşit, în timp ce balansoarul se opreşte treptat din legănare şi
lumina, foarte lent, se stinge. Întuneric.