Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Mic - Dictionar de Psihanaliza PDF
Mic - Dictionar de Psihanaliza PDF
din PSIHANALIZĂ*
Abreacţie
Procedeu utilizat în psihanaliză care constă în retrăirea şi purjarea emoţiilor traumatice responsabile de apariţia
simptomelor nevrotice. Pentru prima oară abreacţia a fost utilizată ca metodă terapeutică de dr. Iosif Breuer , din
Viena, mentor şi colaborator al lui Sigmund Freud.
Acte ratate
Erori neintenţionate din seria lapsusurilor, uitărilor sau pierderilor, care au fost studiate de psihanaliză. Ele se
substituie unor acte conştiente, intenţionate, lăsînd să se întrevadă tendinţe şi moţiuni psihice inconştiente, refulate.
Psihanaliza acordă şi azi un interes deosebit studiului acestor fenomene.
Analiza inconştientului
Proces prin care inconştientul (conţinuturile sale) este făcut conştient. Mijloacele utilizate de psihanaliză în acest
sens sînt metodele de investigare.
Analizat
Persoană care urmează o cură psihanalitică. Această cură poate fi terapeutică sau didactică.
Asociaţii libere
În psihanaliză, metodă de investigare psihică care solicită pacientului să relateze liber, fără nici o intervenţie
deliberată, tot ceea ce îi trece prin minte. Asociaţiile libere pot fi comparate funcţional cu dicteul spontan din
şedinţele mediumnice. Metoda a fost creată de Sigmund Freud, atunci cînd s-a hotărît să renunţe la aportul
hipnozei în investigarea amintirilor pacientului.
Complex psihic
Termenul îi aparţine lui C.G.Jung şi desemnează o formaţiune psihică determinată ca un conglomerat de idei,
emoţii, afecte şi impulsuri motrice care se manifestă aparte de controlul eului. Complexele structurează psihicul
uman şi nu au întotdeauna un caracter morbid.
Contra-transfer
În analiză, totalitatea sentimentelor şi impresiilor analistului legate de pacientul său.
Conţinut arhetipal
În psihologia lui C.G.Jung, conţinut psihic care are o dimensiune colectivă, de maximă generalitate.
Complex autonom inconştient care corespunde "trăsăturilor de comportament" ale biologilor.
Conţinut manifest
Termen utilizat în psihologia visului la Freud, desemnînd forma pe care o capătă visul la trezirea visătorului,
forma în care a fost el visat şi memorat de visător.
Fenomen funcţional
Proces psihic autonom descris de Silberer, în virtutea căruia conţinuturile şi operaţiunile mintale ale stării de veghe
sînt simbolizate în starea de somn.
Idei latente
Ideile care au stat la baza creării visului, oferind conţinutul dinamic al structurii onirice. Dorinţele visului care pot fi
reduse la noţiuni şi idei concrete.
Inconştient
Termen central utilizat de psihanaliză pentru a desemna totalitatea reprezentărilor psihice inaccesibile minţii
conştiente pe cale normală. Reprezentările sînt reprezentanţi ai pulsiunilor, în speţă cele erotice şi agresive.
Termenul înglobează mai multe semnificaţii după cum avem de-a face cu o abordare descriptivă sau dinamică
a inconştientului.
Din punct de vedere descriptiv, inconştientul desemnează reprezentările care se află într-o stare latent-inconştientă,
putînd reveni în mintea conştientă printr-un simplu efort de amintire.
Din punct de vedere dinamic, inconştientul desemnează materialele psihice refulate care se află într-o relaţie
conflictuală cu mintea conştientă. Aceste materiale nu por fi aduse în mintea conştientă decît cu ajutorul metodelor
psihanalitice.
Integrare psihică
Proces complex prin care conţinuturile inconştientului sînt asimilate în mintea conştientă. În psihanaliza terapeutică
acest proces conduce la remiterea simptomelor nevrotice.
În practica psihanalitică, integrarea psihică se realizează prin clarificarea analizatului privitor la cauzele psihice ale
suferinţelor sale nevrotice. Această clarificare este un proces ce implică deopotrivă participarea inteligenţei şi a
afectivităţii.
Inversiune
Procedeu oniric prin care un element al visului este transformat în inversul său. Inversiunea se poate aplica la fel de
bine şi emoţiilor. Procedeul este component al proceselor primare care caracterizează modul de funcţionare a
minţii inconştiente.
Lapsus calami
Eroare de scriere, care intră la capitolul acte ratate, studiate de psihanaliză.
Lapsus linguae
Eroare de vorbire, care intră la capitolul acte ratate studiate de psihanaliză.
Libido
Temen care desemnează în psihanaliză mărimea excitaţiei sexuale. Libidoul este pentru instinctul sexual ceea ce
este foamea pentru cel alimentar, declară Sigmund Freud. În general, şi sub influenţa lui C.G.Jung, termenul
desemnează ideea de tendinţă, înclinaţie, apetit, în sensul de excitaţie psihică acţionînd ca un imbold interior spre o
acţiune exterioară. Adeseori această excitaţie se asociază cu instinctele sexuale, agresive, alimentare, de conservare
etc.
Metoda amplificării
Metodă de interpretare a visului impusă de C.G.Jung, care constă în asocierea materialului oniric cu elemente
extrase din religii, mituri, legende şi basme populare, într-un cuvînt cu materiale colective. Metoda a fost deja
utilizată de Freud, atunci cînd a apelat la ajutorul basmelor în interpretarea viselor unui pacient.
Această metodă devine, în şcoala lui Jung, o adevărată tehnică hermeneutică criticată, de altfel, de şcoala
freudiană.
Misoneism
Reacţie psihologică de refuz şi respingere a tot ceea ce este nou sau implică schimbare atît pe plan cultural, cît şi
socio-relaţional. Este specific societăţilor primitive tradiţionaliste şi imobiliste şi, în general, persoanelor vîrstnice.
Nevroză
Afecţiune psihică larg răspîndită care poate fi supusă tratamentului psihanalitic. Spre deosebire de psihotic, insul
nevrozat este conştient de condiţia sa, rămîne activ social şi capabil de muncă şi satisfacţii afectiv-intelectuale.
Postură infantilă
Postură relaţională specifică vîrstei infantile, care se caracterizează printr-o atitudine globală pasivă-receptivă faţă
cuplul parental. În relaţiile adulte, p. i. desemnează adeseori o schemă relaţională de tip master-slave, sau sado-
mazochistă.
Proces de individuaţie
Scopul final al terapiei junghiene. El desemnează trecerea de la fiinţa parcelată, disociată a individului istoric, la
cea plenară, completă, care a realizat Sinele. Jung crede că acest proces este descris în alchimia tradiţională prin
sintagme ca unirea contrariilor, conjuncţia opuşilor, conjuncţia soare-lună, mariajul regal etc. În prima fază
acestui proces conştiinţa este inghiţită de inconştient, pentru a renaşte în final revivificată (după ce va fi integrat
conţinuturile psihice refulate, sau care nu au făcut niciodată parte din conştiinţa individului).
Psihanaliză
Termenul desemnează concomitent trei aspecte: metodă de tratament a afecţiunilor nevrotice; metode de
investigare a inconştentului pihic; cunoştinţele extrase pe această cale.
Psihanaliză aplicată
Ramură a psihanalizei care se ocupă cu studiul fenomenelor culturale şi spirituale. Ea debutează cu lucrările lui
Freud dedicate studiilor extraclinice.
Psihologie abisală
O altă desemnare generică a psihanalizei. Întrucît se ocupă de cercetarea conţinuturilor inconştientului psihic,
psihanaliza poate fi numită abisală.
Psihologie dinamică
O psihologie care se axează pe premiza interacţiunii unor forţe psihice numite şi instanţe psihice. Ea pune un accent
central pe sarcina invetigării inconştientului psihic, pe analiza şi asimilarea materialelor inconştiente. Psihanaliza
este o psihologie dinamică.
Refulare
Proces psihic autonom prin care anumite materiale psihice: reprezentări, afecte, impulsii etc. sînt împiedicate să
acceadă la mintea conştientă. Ele sînt astfel împiedicate să se traducă în act fie că este vorba de simpla
conştientizare, fie de excitarea motilităţii.
Refulat
Produsul refulării; materiale psihice refulate.
Simptom nevrotic
Manifestare clinică a unui conflict nevrotic.
Sine
Noţiune centrală în cea de-a doua tpică freudiană, împrumutată de la G. Groddeck. Freud modifică semnificativ
semnificaţia iniţială a termenului pentru a include ideea de loc şi izvor al pulsiunilor vitale cu care se confruntă eul
şi supraeul.
Supradeterminare
Termenul include ideea de stratificare a cauzelor apariţiei simptomelor nevrotice. Supradeterminarea se poate
aplica şi în interpretarea producţiilor culturale, simbolice, mitologice, atunci cînd mai multe surse sau interese
psihice au contribuit la constituirea unei imagini, simbol, mitologemă, filozofemă.
Supraeu
Instanţă psihică în doua topică freudiană, care încarnează sentimentele morale ale individului. Se fomează prin
introiectarea interdicţiilor sociale şi este - într-o altă formulare - moştenitorul complexului lui Oedip. Supraeul are
sarcini de observare, judecare, penalizare a eului care tinde să dea curs liber exigenţelor pulsionale ale
inconştientului psihic. El este şi sălaşul idealului eului.
Tată devorator
Versantul psihic negativ, castrator, al imaginii arhetipului paternal în psihologia junghiană. Reprezetări culturale
ale tatălui devorator găsim în Vechiul Testament, şi în general în miturile care descriu personaje mistice -
divinităţi, mînioase, distructive, sau situaţii fatale care evocă arhetipul paternal.
Travaliul oniric
Proces psihic prin care conţinutul latent al visului (ideile latente) este transformat în conţinut manifest.
Interpretarea visului constă tocmai în inversarea acestui proces, prin care faţada visului este readusă la conţinutul
latent. Travalul oniric - munca visului - cuprinde mai multe procedee din care cităm: deplasarea, condensarea,
simbolizarea, reprezentarea prin invers. AROPA
Pana la aparitia psihanalizei, psihologia era doar o psihologie a constientului. Odata cu descoperirea
clinica a inconstientului prima care se modifica din disciplinele umane e psihologia.
Psihicul este vazut pe doua nivele. In interiorul psihanalizei exista doua teorii ale psihicului in care
inconstientul figureaza, numai ca viziunea asupra inconstientului e diferita. In Romania, nivelul de
cunoastere al psihanalizei se opreste odata cu sfarsitul primei teorii.
Aceasta prima teorie asupra psihicului il vedea structurat pe trei nivele care erau: inconstientul,
preconstientul si constientul. Cele trei nivele erau considerate de Freud a fi instante ale psihicului,
inconstientul fiind una dintre aceste trei instante. In prima teorie inconstientul era net separat de
constient si era un substantiv.
A doua teorie (formulata de Freud dupa 1920) aduce modificari importante de viziune si accent, fiind o
teorie mai complexa, mai nuantata decat prima. Caracteristica principala a acestei a doua teorii este ca
inconstientul nu mai este o instanta, nu mai este un substantiv, ci devine adjectiv, ceea ce inseamna ca
distinctia dintre constient si inconstient nu mai este atat de transanta. Psihicul e impartit in trei instante:
Eu, Supraeu si Sine / Se. Inconstientul ca adjectiv caracterizeaza toate cele trei instante (nu numai
Sinele e inconstient, dar si Eul si Supraeul de asemenea primesc acest atribut al inconstientei).
O alta deosebire importanta intre cele doua teorii este urmatoarea: in prima accentul cadea in special
asupra inconstientului ca instanta; in a doua interesul lui Freud se distribuie mai echilibrat, respectiv el
se arata mult mai interesat si acorda mai mult spatiu Eului si Supraeului – instante superioare ale
personalitatii. Inconstientul nu mai acapareaza intreg interesul lui Freud.
SINE / SE
Traducerea termenului german “das Es” – in germana este un pronume impersonal care se refera atat la
actiunile umane, dar se refera si la fenomenele naturii. In franceza – “soi”, “ca”; in engleza – “id”; in
romana – “sine” avantaj: descrie o lume interioara si suprapersonala (o forta ce depaseste individul),
dezavantaj: creaza confuzii cu alti termeni psihanalitici (termenii jungieni); “se” – avantaj: reda exact
sensul lui “das Es”.
Acest Sine / Se este un termen prin care se desemneaza polul instinctual / pulsional al personalitatii.
Continuturile sale sunt reprezentantii psihici ai instinctelor sau pulsiunilor. Nu tot ceea ce e instinctual e
respins de cultura si condamnat la a ramane in inconstient. Aceste continuturi sunt in parte ereditare,
dar in acelasi timp datorita faptului ca asupra lor se aplica refularea ele sunt in parte dobandite.
Din punct de vedere economic, cantitativ al energiei psihice, Sinele reprezinta izvorul de energie al
organismului.
Din punct de vedere dinamic, Sinele introduce in conflict Eul si Supraeul – exista intotdeauna din
perspectiva psihanalitica o tensiune interioara intre instantele psihice superioare ce reprezinta cultura si
instanta psihica ce reprezinta natura.
Din punct de vedere genetic, Eul si Supraeul se formeaza din Sine.
Conform celei de-a doua teorii despre instincte / pulsiuni, fortele instinctuale care dau continut Sinelui
sunt instinctul vietii – Eros si instinctul mortii – Thanatos carora le corespund ca principii de
functionalitate psihica principiul placerii si forma sa modificata principiul realitatii si principiul repetitiei.
Ce relatii exista intre inconstientul din prima teorie si Sinele din a doua teorie?
1. Sinele preia continuturile inconstientului din prima teorie, dar nu se mai suprapune peste psihismul
inconstientului; asta pentru ca in a doua teorie psihismul inconstientului nu mai coincide cu refulatul;
2. Aceasta instanta – Sine, ce inlocuieste inconstientul din prima teorie, nu mai e atat de net separata de
celelalte instante superioare asa cum se intampla in prima teorie unde inconstientul era net separat de
constient prin intermediul cenzurii;
3. In a doua teorie Eul (ce se dezvolta din Sine) se amesteca in partea sa inferioara cu Sinele. Conform
conceptiei lui Freud dupa 1920 Eul se dezvolta din Sine sub influenta realitatii exterioare;
4. Distinctia dintre nivelul psihic – Sine si nivelul biologic e atenuata in raport cu prima teorie. Sinele e
deschis spre lumea somatica;
5. Functionarea Sinelui preia caracteristicile inconstientului ca instanta, adica la nivelul Sinelui predomina
procesele primare, organizarea continuturilor Sinelui e complexuala, fortele instinctuale / pulsionale se
opun sub forma unei dualitati, iar principiile care guverneaza sunt principiul placerii si principiul repetitiei.
In incostient nu exista timp, ceea ce din punct de vedere clinic face cu putinta terapia psihanalitica.
Toate continuturile sunt in afara timpului – retrairea cu o pregnanta realitate.
EUL
In germana – “das Ich”; franceza – “moi”; engleza – “ego”. Din punct de vedere psihologic Eul e o
instanta centrata in jurul constiintei ce inglobeaza intreg preconstientul, dar are si o dimensiune
inconstienta. Este instanta de comanda si control a activitatii psihice.
Geneza si functii: Eul se formeaza din Se sub influenta realitatii externe. Functiile sale referindu-se atat
la aceasta realitate externa, cat si la realitatea interna, psihica. Functia cea mai importanta este
autoconservarea organismului. Pentru a realiza aceasta functie esentiala, Eul trebuie sa realizeze o serie
de conditii subdivizandu-se in urmatoarele subfunctii:
1. cunoasterea realitatii externe si acumularea in memorie a experientelor traite;
2. testarea realitatii – distingerea intre realitatea externa si cea psihica. De masura in care aceasta
functie e bine realizata depinde adaptarea la realitate in plan pragmatic, iar in plan psihic de reusita
testarii realitatii depinde sanatatea psihica. Disfunctiile psihice se caracterizeaza prin grade diferite de
alterare a testarii realitatii;
3. modificarea lumii exterioare – prin intermediul motricitatii si pe baza cunoasterii realitatii Eul incearca
sa modifice realitate exterioara in conformitate cu dorintele interioare;
4. controlul instinctualitatii – vizeaza lumea interioara. Eul e preocupat sa asigure doar atata satisfacere
instinctuala cata nu pericliteaza securitatea psihica. Pentru a cerceta lumea instinctelor Eul dispune de un
set de mijloace numite (impropriu) “mecanisme” de aparare care alcatuiesc dimensiunea sa inconstienta.
Eul e guvernat de principiul realitatii care impune amanarea sau chiar suspendarea satisfacerii
instinctuale atunci cand aceasta satisfacere constituie un pericol pentru adaptare care se manifesta ca un
conflict psihic. Constituirea Eului si evolutia sa spre maturitate presupune o succesiune de etape (care
sunt tot atatea trepte care conduc de la principiul placerii la principiul realitatii):
• la inceputul vietii Eul e foarte slab si de fapt coincide cu Seul = Eul ideal. Se manifesta in primele luni
de viata cand sub protectia familiei opozitia mediului fata de dorintele copilului e minima. Pe masura ce
opozitia realitatii creste Eul ideal, ce devine neadaptat, e depasit;
• maturitatea deplina a Eului e atinsa in momentul in care acesta dobandeste autonomie in raport cu
celelalte instante psihice – in raport cu Supraeul si Seul. Maturitatea psihica e atinsa cand intr-adevar Eul
isi poate indeplini functia de comanda si control – atunci cand Eul nu mai e comandat de Se si tutelat de
Supraeu.
SUPRAEUL
In germana – “das Uberich”; franceza – “surmoi”; engleza – “superego”. Aceasta instanta, care in prima
teorie era numita cenzura, este una critica si asa cum arata si numele pentru o lunga perioada de timp
Supraeul e supraordonat Eului (perioada copilariei in care Eul e slab).
Supraeul incorporeaza cerinte culturale majore - pe langa partea critica are si o parte de ideal,
stimulativa. Fenomenele pe care s-a bazat Freud pentru a separa aceasta instanta sunt fenomenele
clinice: delirul de observatie, melancolia si doliul patologic – situatii in care isi face simtita prezenta si
actiunea intr-un mod deosebit de clar. La nivelul cotidian, comandamentele Supraeului se exprima sub
forma unor reglementari nereflectate de tipul “se cuvine / nu se cuvine”, “se face / nu se face” –
comandamentele care ni se impun neconditionat.
Formele Supraeului si continuturile sale: dupa psihanaliza freudiana, Supraeul e precipitatul complexului
Oedip si reprezinta interiorizarea cerintelor exprimate de parintele de acelasi sex – este vorba de
interiorizarea interzicerii incestului si interiorizarea interzicerii agresivitatii fata de parintele de acelasi
sex. In perioada de latenta Supraeul se imbogateste cu alte norme culturale, morale, estetice
reprezentate de substitutii parentali.
Din punct de vedere al psihanalizei kleiniene germenii Supraeului se pun, se constituie cu mult inaintea
stadiului oedipian si in perioada oedipiana acesti germeni se consolideaza si amplifica.
Freud a vorbit indistinct de Supraeu si idealul Eului ca fiind doi termeni ce desemneaza aceasta realitate
psihica. Psihanalistii ce i-au urmat lui Freud spun daca nu e vorba despre doua instante: una critica a
Supraeului si alta stimulativa a idealului Eului. Dupa Herman Nunberg Supraeul e predominant patern si
critic, in timp ce idealul Eului e predominant matern si stimulativ. In timp ce actiunea Supraeului se
bazeaza pe frica de pedeapsa, actiunea Eului se bazeaza pe forta iubirii si a fricii de a pierde iubirea.
Supraeul – instanta in parte inconstienta, in parte preconstienta care reprezinta interiorizarea unor
norme culturale. Un rol important il au normele morale. Este important sa distingem morala inconstienta
(Supraeul) de morala constienta (Eul).
Supraeu – ca tip de moralitate – avem de-a face cu o morala eteronoma; adica este vorba de
interiorizarea unor norme fara asimilarea lor in Eu. Morala Supraeului nu este altceva decat interiorizarea
relatiei dintre parinte si copil. Aceasta devine relatie intrapsihica pentru ca acest tip de morala, binele si
raul coincid cu supunerea sau nesupunerea fata de comandamentele Supraeului. De asemenea, virtutea
inseamna din punct de vedere al Supraeului supunerea fata de aceleasi comandamente.
Alte cercetari de psihologie cum ar fi cele ale psihologiei genetice realizate de Jean Piaget – “Judecata
morala la copil” – confirma faptul relevat de psihanaliza ca prima forma de moralitate este tocmai o
forma de moralitate eteronoma (nomos = legea vine din exterior; antonimul lui autonom).
Interiorizarea normelor morale se realizeaza exclusiv afectiv, adica reflectia nu participa in nici un fel la
preluarea acestor norme. Datorita acestui tip de interiorizare se creaza posibilitatea ca normele care fac
obiectul interiorizarii sa nu coincida cu normele care i s-ar potrivi cel mai bine respectivei persoane. In
mod obiectiv Supraeul este condamnat la o reexaminare din perspectiva intereselor asumate rational in
momentul in care individul poate realiza acest lucru.
Supraeul are pe de o parte un nucleu care consta in interdictia tendintelor incestuoase si agresivitatea
fata de parinti si care face cu putinta existenta individului in cultura. Pe de alta parte alaturi de acest
nucleu exista o serie de elemente adiacente care sunt preluate pe parcursul vietii (mai ales in perioada
de formare) de la diferiti substituti parentali. Functiile Supraeului sunt pe de o parte permanente datorita
nucleului si pe de alta parte temporare datorita elementelor adiacente. Maturizarea morala presupune o
inlocuire partiala a moralei inconstiente cu morala constienta.
Concluzie: in timp ce morala inconstienta a Supraeului este o morala a datoriei, morala constienta a Eului
este o morala a binelui.
Cel care va considera ca organizarea vietii psihice implica o infrastructura psihica aflata in conflict cu
instantele superioare de control va fi FREUD, initiatorul psihanalizei.
In cateva din lucrarile sale fundamentale (Interpretarea viselor, 1899; Psihopatologia vietii psihice, 1901;
Trei eseuri asupra sexualitatii; Cuvantul de spirit si relatia sa cu inconstientul, 1905 ), Freud porneste de
la ideea ca viata psihica a individuluiare la baza dualitatea pulsiunilor sexuale care tind:
• pe de o parte, la conservarea spatiului si a pulsiunilor Eului
• iar pe de alta parte, la conservarea individului.
El contesta absolutizarea datului constient si propune impartirea topografica a psihicului, implicit o
organizare pe verticala a vietii psihice.
• Inainte de 1920 \"aparatul psihic\" este compus dintr-o serie de componente sau nivele supraetajate:
inconstient = rezervorul trairilor si actelor refulate, al instinctelor sexuale ;
preconstient = un fel de filtru indeplinind functia de \"cenzura\" si permitand accesul selectiv in
constiinta a acelor impulsuri si tendinte acceptabile pentru ea;
constient = este un \"strat superficial\", de fapt, expresia unor adancuri in care predominant este
inconstientul.
\"Veritabilul\" nivel de organizare a vietii psihice il constituie, dupa Freud, inconstientul deoarece el
guverneaza gandurile, actiunile, imaginile, reprezentarile.
Functia \"aparatului psihic\" este de a reduce tensiunile neplacute fie prin:
descarcarea lor
proces intrapsihic de aparare si de refulare.
Constiinta nu este decat suprafata aparatului psihic, pe cand inconstientul formeaza baza, fundamentul
lui.
In marea sa majoritate, aparatu psihic este inconstient.
Tendintele refulate in cursul dezvoltarii sexuale infantile isi fac loc si se satisfac in vis sau in simptomele
nevotice.
• Dupa 1920 aduce o serie de corective.
1) Mai intai el revizuieste parerile cu privire la pulsiuni. Astfel, pulsiunilor vietii (sexualitate, libidou, Eros)
le sunt opuse pulsiunile mortii (Thanatos).
Acorda un rol mai mare agresivitatii.
Agresivitatea nu este pur si simplu subordonata sexualitatii, ci dispune de propriile sale functii in viata
psihica a individului, fiind uneori in mare masura responsabila de simptomele nevrotice decat pulsiunile
sexuale.
Exista in om , considera Freud, o tendinta primitiva de autodistrugere.
Pulsiunile mortii, mai importante decat cele ale vietii, tind, spre reducerea tensiunilor, spre restabilirea
unei stari anterioare biologice si spre repetitie.
Complexul Cain este al patrulea Complex de pe Trunchiul Psihic, fiind omologul celui
Polis şi formând alături de acesta cea de-a doua grupă de Complexe. După cum arată şi
numele cu rezonanţa sa istorică, el reprezintă opusul a ceea ce este Polis, adică tendinţa
spre subminare, spre desolidarizare de semeni. În analiza lui se va porni de la dinamica
transformării sale din cel Polis şi de la geneza sa, ceea ce face obiectul primei secţiuni, a
structurii generale, apoi se vor analiza unele tipuri de societate care au legătură cu acest
Complex, ceea ce face obiectul celei de-a doua secţiuni, pentru ca apoi să urmeze încă
două secţiuni relative la fenomenul dreptăţii şi al culturii relativ la acesta.
Un alt criteriu este cel militar, după cum s-a spus mai sus, legat de agresiunea sau
apărarea armată. Structura militară reprezintă un complicat sistem social, împărţit în
structuri sociale bine stabilite, între care există ierarhie. Un astfel de sistem social poate
renunţa din principiu la implicarea directă în sistemul economic, căci prin agresiune
armată el poate subjuga un alt sistem social. Acest lucru este posibil prin iscusinţă
militară, prin eficienţa armelor şi prin liantul infrastructural solid, adică organizarea
solidă. Exploatarea armată este în fapt principiul oricărei exploatări şi stratificări sociale.
O astfel de stratificare presupune o piramidă socială care reflectă fidel organizarea
grupurilor şi relaţiile dintre ele. Reglementarea statutului fiecărui grup este dat de relaţia
infrastructurală dintre Complexul Polis şi cel Cain la fiecare individ din grup. Soldatul,
cu cel mai mic grad, este la un nivel inferior în cadrul sistemului social militar, el are
sarcina cea mai grea şi anume aceea de a-şi risca viaţa, în timp ce conducătorul său este
mai protejat. Fireşte că el ar dori să îl deposedeze pe şef de funcţia lui, însă acest lucru l-
ar putea face şi camaradul său iar rezultatul ar fi o anarhie nefolositoare nimănui. În
acest caz controlul asupra sclavilor s-ar anula, exploatarea de asemenea iar sistemul
social ar fi dezorientat.
Aşa cum se întâmplă cu toate Complexele Filierei Negative, acest Complex este în mare
parte structurat în această opoziţie faţă de cea Pozitivă. Etica socială este o problemă de
capacitate a cetăţenilor de a suporta exploatarea celorlalţi, de docilitatea acestora iar
dacă prin absurd sar presupune o docilitate absolută, atunci şi normele civice s-ar reduce
şi ele la minimum. Principiul unei astfel de docilităţi constă în posibilitatea de revoltă a
poporului, deci evoluţia armelor este unul din principiile evoluţiei societăţii, alături de
altele. Dacă trecerea de la sălbăticie la societăţile cu o organizare cât de cât superioară,
la societăţile totemice, s-a făcut tocmai pentru că Omul a ştiut să fie o ameninţare pentru
semen iar forţa muşchilor nu a mai fost suficientă în comparaţie cu forţa inteligenţei, în
special a celei de a cerea arme, atunci fără îndoială că tocmai ameninţarea pe care Omul
a reprezentat-o pentru semenul lui este în stare să îl pună pe acesta în starea de a se
putea apăra. Organizarea socială modernă ar fi fost încă una aristocratică dacă nu s-ar fi
inventat dinamita şi praful de puşcă, ceea ce a condus la posibilitatea oamenilor de a
face revoluţie, după cum însuşi Freud observă într-o profundă intuiţie (‘Noi prelegeri
introductive de psihanaliză’). În felul acesta societatea a fost oarecum lăsată liberă iar un
popor emancipat ca poporul francez a ştiut să înlăture păcălelile religioase cu privire la
teoria dreptului divin, după care cei din clasele de sus ar avea un drept irevocabil de a
stăpâni în vecii vecilor.
Valoarea sistemului de norme morale nu este una absolută, aşa cum susţine Kant,
bunăoară; Omul nu are decât o dorinţă neglijabilă de a-l respecta pe celălalt iar atunci
când se întâmplă, acest respect implică un reflex asupra propriei persoane după cum se
va vedea. Dacă totuşi oamenii se comportă moral unii faţă de alţii este pentru că aceştia
pot fi ameninţători unii faţă de alţii iar obiceiul salutului, ca o formă de politeţe ce vine
să asigure pe cineva de neagresiunea celui ce îl face (tocmai de aceea cel mai slab salută
întotdeauna), arată în ce măsură normele de comportament au acest scop. Tocmai de
aceea valoarea acestor norme depind de valoarea celuilalt de a îndura, de capacitatea lui
de a se apăra. Ecologia socială avansată şi emancipată ce a rezultat după cel de-al doilea
război mondial nu reiese decât din frica politicienilor de revolta maselor. Îndobitocirea
maselor a găsit în nazism exact efectul său de bumerang iar exploatarea sălbatică a
condus la marele dezastru ce a fost cel de-al doilea război mondial. Speriaţi, politicienii
s-au grăbit să elaboreze ipocrita Declaraţie a Drepturilor Omului, păcălind pentru
moment pe cei mulţi, însă problemele au rămas aceleaşi în ceea ce priveşte promisiunea
istorică pe care politicianul o face şi pe care nu o onorează. Acest fapt este ignorat şi de
socialişti, în special de cei de extremă stângă, ceea ce îi face făţarnici. Ei spun că doresc
binele mulţimilor şi acestea îi aleg la conducerea statului, or se revoltă orbeşte aşa cum
s-a întâmplat cu comunismul. La abuzurile la care acest curent politic s-a dedat, masele
nu au luat poziţie decât atunci când au văzut că socialismul le-a dus de râpă. Ele au trăit
iluzia egalităţii şi fraternităţii, însă la un moment dat şi-au dat seama că ceva nu este în
regulă. Marii moşieri şi burghezi erau văzuţi ca destabilizatori absoluţi, ceea ce pe
moment a condus la focalizarea mâniei populare către aceştia, spre nenorocul lor dar
însuşi comunismul nu a putut să înlăture exploatarea la rândul lui pentru că aceasta este
totuşi o parte din societate până la o posibilă tehnologizare absolută.
Complexul Polis este cel care guvernează aceste relaţii, alături de cel Cain iar a face
abstracţie de unul dintre ele, a merge doar pe principiul unuia şi ignorând cerinţele
celuilalt, din nevoia tradiţionalistă de absolut, este drumul către eşec. Nazismul a pariat
în mod decisiv pe cel Cain, făcând din exterminarea raselor diferite un scop în sine iar
oamenii din interiorul sistemului însuşi s-au speriat de perspectiva dezechilibrării acestui
fel de comportament. comunismul a mizat pe cel Polis, a făcut din unirea tuturor
popoarelor, din egalizarea tuturor oamenilor scopul său şi a fost şi el invadat de
Complexul Cain ce se opunea acestor principii abstracte. Liderii acestor mişcări
extremiste, dominaţi de Tulburări Psihice destul de serioase, s-au trezit măcinaţi de boli
psihosomatice, dintre care ulcerul gastric şi diabetul sunt cele mai reprezentative.
Socialismul extrem s-a trezit dominat de acea pasiune de a face revoluţii, revoluţii cu
orice preţ, revoluţii cu sine şi cu orice părea că trebuie revoluţionat şi astfel că abuzurile
au apărut pentru că nimeni nu a stat să judece propriile acte în vâltoarea ameţitoare a
revoluţiei. Eventual ele au fost muşamalizate atunci când consecinţele lor s-au dovedit a
fi dăunătoare. Masele, când au acceptat sloganurile populiste, egalitariste, le-au acceptat
în credinţa că nu va fi o egalitate în sărăcie, ci o egalitate cu cei bogaţi. Aici este marele
slogan al comunismului, care, din păcate, găseşte ecouri şi astăzi şi chiar în societăţile
cele mai dezvoltate. Acest slogan este asemenea celor ale loteriilor care spun cât va fi
câştigul dar nu spun cât vor fi pierderile celor ce ‘îşi încearcă norocul’. Complexul Cain
este aici foarte subtil exploatat iar politicienii comunişti au ştiut să păcălească astfel
masele.
Problema legată de organizarea ideală a societăţii a preocupat minţile celor mai mari
gânditori. În ‘Republica’, Platon a imaginat un comunism idealist, unde statul este
condus de filosofi şi unde copiii sunt crescuţi în comun. Aristotel a criticat o astfel de
teorie, însă nu suficient de sever pe cât a meritat-o, Platon dând dovada de ignoranţă a
pasiunilor omeneşti ce se ascund sub diferite măşti. Problema principală în societate nu
este atât de a o face ideală, cât mai ales de a evita degenerarea ei, după cum s-a văzut în
istorie. Platon şi Aristotel au arătat primii în ce mod democraţia poate deriva în anarhie
iar de aici în tiranie iar această formă fiind recunoscută drept cea mai rea dintre toate
acestea. S-a văzut de-a lungul timpului, a istoriei, cum dictaturile s-au impus pe o
perioadă de criză socială, de anarhie. Societatea modernă a găsit unele soluţii provizorii
pentru a evita aceste lucru. Inviolabilitatea constituţiei ar fi una dintre ele. În acest caz,
cineva care ajunge la putere prin alegeri libere, nu poate schimba constituţia pentru că
pe ea a jurat la începutul mandatului. Totuşi pe un fond de frământări sociale constituţia
poate fi anulată direct, prin lovitura de stat iar slaba pregătire sociologică a poporului
face ca acest lucru să treacă aproape neobservat în ochii lui. Un alt caz este cel al
limitării perioadei de conducere prin alegeri periodice, care pot conduce la o nouă putere
politică, adică la un alt grup de conducere, deci puterea dată anterior să fie astfel retrasă
pentru a nu se produce o eventuală încercare de fraudă. Alte societăţi adoptă monarhia,
adică o funcţie supremă ocupată pe viaţă de un suveran, care este un membru al unei
familii regale, suficient de bogat pentru a nu comite fraudă. Din păcate regele sau
împăratul, nu se poate ocupa de treburile politice, care, din pricina numărului lor ridicat
în societăţile moderne, fac ca monarhiile actuale, ca în cazul Angliei sau Japoniei, sunt o
combinaţie între monarhie şi democraţie (în sensul lui Aristotel).
Din toate acestea, este clar că procentul de democraţie din acest amalgam de
forme politice creşte pe timpul alegerilor şi scade aproape de zero în timpul îndeplinirii
mandatului. Acest lucru convine în cea mai mare măsură politicienilor indiferent dacă
sunt la putere sau în opoziţie, căci această aparentă rivalitate nu este de fapt o rivalitate
asemenea celeia dintre conducere şi popor, chiar dacă ei lasă să se întrevadă o astfel de
încrâncenare între ei. Însă injuriile pe care opoziţia şi puterea şi le aduc este nimic
altceva decât un teatru la care spectatorii alegători să participe, să intre în joc iar la
ieşirea din sală să se trezească şi să voteze actorul carte a plăcut mai mult. Politicienii au
şansa unei vieţi parazite, pentru o muncă superfluă iar societatea le plăteşte ‘serviciul’.
De aceea educaţia psihologică şi sociologică a populaţiei este ‘rezervată’ celor
minoritari în timp ce aceste discipline ar trebui să facă obiectul cel mai acut al
învăţământului. Aici se operează o subtilă intervenţie politică; căci dacă oamenii nu
cunosc sociologie, ei nu au din start capacitatea de autoconducere, ceea ce ar însemna
adevărata democraţie, prin votul direct al poporului asupra deciziilor politice. Însă el nu
cunoaşte legile ce trebuie adoptate, deciziile cele mai bune ce trebuie luate şi asta nu
neapărat dintr-o lipsă de capacitate intelectuală, ci tocmai datorită lipsei unei educaţii pe
măsură în acest domeniu. Or acest stadiu este extrem de periculos pentru societate, căci
ea este asemenea copilului ce nu ştie să meargă şi care are nevoie de mamă. La fel şi ea
cere conducători. Politicienii sunt puşi în acord cu ceilalţi funcţionari ai statului, în
special cu pedagogii, care la rândul lor sunt trecuţi prin filtrul educaţiei.
După cum s-a spus mai sus, existenţa unei puteri sociale vaste se datorează orientării
războinice, fie de apărare fie de cucerire a societăţii. Căci succesul militar este unul legat
de mobilitatea unor cât mai mari mase de oameni în aşa fel încât acţiunea războinică să
aibă succes în fapt unei alte mase de oameni. Conducătorul societăţii în cauză este cel ce
ia decizii legate de acţiunea războinică în general. Cu cât această societate războinică
este mai mare, cu atât puterea socială este mai mare pentru conducător. Trecerea de la
virtutea romană, mândria cetăţeanului roman, la perioada decadenţei imperiale se
datorează tocmai acestei creşteri masive a Imperiului Roman, fapt ce făcea ca
respectivul conducător să deţină o putere socială atât de mare încât să-şi permită orice.
Numai un conducător genial ca Alexandru cel Mare a fost în stare să reziste marilor
pasiuni din dorinţa nobilă de a împăca toate naţiile unele cu altele şi asta în mare parte
datorită educaţiei speciale pe care a primit-o de la Aristotel. Asemenea exemple fericite
sunt rare în istorie şi , de obicei, puterea politică corupe prin sine însăşi politicianul.
Căci sistemul politic este făcut în aşa manieră încât tentaţiile pe care libertăţile şi
drepturile sociale acordate politicienilor sunt aproape de neînvins chiar şi pentru omul
virtuos. De vină nu este politicianul numai, ci întreg sistemul iar dacă unii politicieni
sunt recunoscuţi mai corupţi decât alţii aceasta este pentru că au fost ceva mai lipsiţi de
tact şi au fost prinşi în această situaţie, fiind daţi publicităţii. Asta nu înseamnă că
ceilalţi sunt basma curată. Este elocvent faptul că Stalin în copilărie a fost infractor de
rând. El s-a potrivit unui sistem şi de aceea a ajuns acolo unde a ajuns. Căci cel mai
virtuos dintre călugări se retrage din lume, nu numai pentru că o dispreţuieşte, ci şi
pentru că vrea să se sustragă tentaţiilor pe care viaţa socială le are, stimulărilor
pulsionale pe care aceasta le implică.
Aşadar problema organizării societăţii actuale stă în interesul asupra societăţii. Fiecare
organizare socială a fost criticată, căci fiecare a adus abuzuri sociale flagrante, de la
condamnarea unor oameni iluştrii, până la muşamalizarea unor mari crime iar asemenea
situaţii se datorează tocmai puterii sociale exagerate pe care o au politicienii. O astfel de
putere este dată tocmai de ciopârţirea lumii în puteri armate ce pot declanşa automat un
război. Politicienii au astfel de funcţie iar în situaţia de război prezenţa lor este capitală
pentru societate, căci fără ei deciziile nu se pot lua. Existenţa armelor atomice şi
biologice a făcut ca fiecare naţiune să fie ameninţată de cealaltă. De aceea războaiele
clasice nu se mai dau între vechile rivale iar starea de război o duc doar statele mici, căci
această ameninţare dată de armele atomice şi biologice este imensă.
Posibilitatea anulării sistemului politic se poate face prin anularea funcţiei politice, în
felul acesta puterea socială fiind de la sine anulată. Întemeierea sistemului politic în
general, este dată de ameninţările pe care statele le reprezintă unele faţă de altele.
Societatea trăieşte prin urmare o frică şi o speranţă de cucerire în acelaşi timp, chiar
dacă recunoaşte de obicei doar una dintre aceste două emoţii. Costul întreţinerii armatei
însă depăşeşte cu mult posibilitatea unui succes în cucerirea militară. În regulamentele
militare actuale şi chiar în trecut posibilitatea de cucerire nu era sigur că ar fi depins, de
circumstanţele războiului. Deci pe de-o parte chiar sentimentele războinice ale societăţii
sunt exploatate de politicieni, care, după anumite strategii devin ei înşişi cuceritori,
adică paraziţi social iar mentalitatea socială este întoarsă asupra ei însăşi, statul fiind în
acest caz un sistem birocratic. Pe de altă parte însăşi funcţia de conducere se realizează
după un plan educaţional riguros din care sunt excluse studiile privind organizarea şi
autoorganizarea socială. În acest caz puterea socială se cedează conform legii economice
a cererii şi ofertei (luată ca regulă empirică, practică). Preţul dreptului social al fiecăruia,
al puterii sociale investite de fiecare în persoana conducătorului, este foarte scăzut,
pentru că, neinstruiţi, oamenii nu ştiu să se conducă singuri iar perversitatea celor care
ţin frânele societăţii, face ca acest lucru să fie imposibil din punct de vedere
informaţional. Astăzi acest lucru se mai face totuşi dar mult prea insuficient.
Acum este clar că în situaţia în care majoritatea societăţii este implicată direct în
sistemul economic, în situaţia în care tehnologia încă nu a ajuns în situaţia de a înlocui
munca umană, este evident că educaţia pe care aceasta o primeşte nu poate fi decât una
limitată. De aici şi imposibilitatea, incapacitatea majorităţii de a lua decizii consecvente
şi utile pe termen lung. Este clar că faţă de anarhia pe care ar implica-o democraţia pură,
minoritatea politică are totuşi posibilitatea de a lua nişte decizii care să fie mai adecvate
situaţiei. Însă, pe de altă parte, ea însăşi nu prea are interes ca lumea să se schimbe, ceea
ce este imposibil să nu se întâmple. Este evident că valorile ei se învârt în jurul imaginii
personale, în jurul voturilor iar omul este luat de ea la fel cum apicultorul ia albina, ca
stup.
Facilităţile pe care funcţia le determină este imposibil să nu îi facă tradiţionalişti pe
politicieni şi de aici, frânele pe care ei le impun voluntar sau involuntar, ei fiind astfel
beneficiari ai exploatării sociale. Şi asta în timp ce copiii sunt maltrataţi de părinţi
iresponsabili sau sunt subnutriţi şi lipsiţi de o educaţie ecologică. Statul devine astfel
unul birocratic iar învăţământul este intoxicat cu teme lipsite de interes pentru cei ce
învaţă, în special aşa cum acesta s-a prezentat în blocul comunist. Pentru promovarea
socială a celor ce trec prin aceste filtre este necesar ca ei să fie ameţiţi cu toate aceste
informaţii. În acest caz capacitatea de memorare şi învăţare a lor este epuizată iar
sociologia şi psihologia se studiază acolo unde nu toţi ajung. Este greu de crezut că,
epuizaţi intelectual, oamenii vor mai dori vreodată să mai studieze iar şcoala este văzută
încă drept o instituţie neatractivă şi , din această cauză, urâtă. Situaţia nu se va putea
schimba decât atunci când tehnologia îşi va spune cuvântul, la fel cum şi-a spus şi până
acum în ceea ce priveşte optimizarea relaţiilor sociale, la drepturile pe care Omul le-a
câştigat pe parcurs. De aceea, implicarea politică nu este o soluţie pentru cei ce au
nevoie de consecvenţă iar cei cu adevăraţi consecvenţi, cei care sunt interesaţi în
problemele morale nu rămân cramponaţi în aceste instituţii mizerabile, ca acelea ale
conducerii sociale, ci mai curând caută să grăbească evoluţia ştiinţei şi a aplicaţiilor sale
practice.
o anumită autoritate. Ele pot fi fie morale, adică filosofico-religioase, fie juridice, adică
statale. Aceste norme au constituit un corp comun şi constituie încă în societăţile cu
economie simplă. Însă odată cu economia complexă, ele s-au desprins ca norme
separate, sprijinindu-se unele pe altele doar prin sistemul economic pe care îl susţin şi
chiar prin autoritatea investită. Universalitatea cu care normele religioase se îmbracă, se
datorează tocmai iluziei fiecărei Religii de a se considera centrul Universului şi de a
constitui principiile fundamentale ale lui. Dar dacă Religia îşi trăieşte o motivaţie
spirituală, superioară, numirea ca ‘drepte’ a normelor juridice este ridicolă, căci ele
vizează mercantilul ce se supune schimbării continue, la fel ca şi aceste reguli. Pretenţia
de universalitate face parte din tabuul pe care statul, autorităţile vor să şi-l impună în
mod magicist tocmai pentru a-şi exercita controlul şi funcţia asupra potenţialului forţei
de muncă. A vorbi despre ‘drepturile omului’ aşa cum se vorbeşte astăzi, cu pretenţia ca
aceste drepturi ar fi dictate direct de la Dumnezeu, este fără îndoială o naivitate
intelectuală în cel mai bun caz, dacă nu o ipocrizie. Căci drepturile nu se acordă pe
gratis, ci ele se câştigă prin încadrarea într-un sistem economic iar virtuţile acestui
sistem fac ca părţile sale să beneficieze de aceleaşi calităţi. Degeaba se spune în
‘Declaraţia drepturilor omului’ că fiecare individ are dreptul să-şi aleagă orice ţară ca
reşedinţă, căci acest lucru nu este unul posibil deoarece ar provoca multe probleme, în
cazul emigraţiei în masă, ţării respective. Degeaba se spune că fiecare om are dreptul la
educaţie, când copiii sunt maltrataţi şi înfometaţi. Restul sunt vorbe în vânt.
Ceea ce se numeşte în general dreptate nu vizează decât modul în care individul din
cadrul unei grup poate să aibă un sistem psihic detensionat. Asemenea preţurilor acest
fapt depinde numai şi numai de Valoarea de Neutralizare a sistemului psihic global,
astfel că un act poate fi drept undeva dar nedrept altundeva. Or cum această Valoare de
Neutralizare variază de la individ la individ, este clar că a vorbi de dreptate absolută este
o pedanterie aristocratică fără suport. Aşa cum în junglă vânătoarea este o normă, la fel
şi exploatarea sălbatică poate fi o normă pentru aristocraţie dar nu pentru o epocă
industrializată cum este cea vestică. Aşa se face că Germania, după ce a fost decimată
după cel de-al doilea război mondial, beneficiind de resurse umane capabile, a reuşit să
devină repede ceea ce a fost şi chiar mai mult decât atât, pe când Rusia, continuând
tradiţia economiei şi a educaţiei sălbatice nu a putut decât să ajungă exact acolo unde se
afla înainte de a începe jaful comunist. Lipsit de o educaţie emancipată, poporul rus a
considerat drepte toate acţiunile conducătorilor lor şi chiar astăzi sunt unii care deplâng
‘fermitatea’ lui Stalin. Lecţia realităţii însă pare să fie mereu amânată pentru aceşti
oameni. De aceea Rawls, când vorbeşte de inegalitatea în folosul tuturor nu spune nimic
nici despre natura normelor exterioare ce se stabilesc între indivizi şi nici despre
dinamica internă a acestor norme, adică ceea ce consideră fiecare a fi drept. Sclavul
timorat va considera că asta îi este soarta şi , speriat de ameninţarea cu moartea, îi va
mulţumi cerului că a scăpat doar cu munca grea, pe când observatorul secolului al XXI-
lea din societatea vestică va considera acest lucru o nedreptate profundă. Asta pentru că
Spiritul Vestic a fost alimentat de principiul creştin al iubirii aproapelui şi a egalităţii, el
identificându-se în acest caz cu semenul său. Din acest punct de vedere Creştinismul
este un puternic spectru de norme de emancipare şi tocmai de aceea a reuşit să învingă
un mare imperiu chiar cu propriile sale arme. Astăzi, când normele metafizice tind să
depăşească, să perfecţioneze pe cele metafizice propuse de Creştinism, este clar că el
este judecat neadecvat de către cei ce nu îi observă rolul în trecut, chiar dacă el nu este
un curent unitar, ci un amalgam de curente şi opinii.
Dacă normele sunt civile sau metafizice şi ele sunt înscrise în conceptul de ‘dreptate’,
atunci ceea ce se numeşte ‘nedreptate’ se caracterizează fie prin contradicţia dintre
aceste două norme sau prin chiar actul comportamental ce nu se înscrie în limitele
acestor norme. În acest din urmă caz se poate vorbi de anormia juridică, de intervenţia
organelor de stat în mod variabil. Acest caz reprezintă prototipul contravenţiei. În cel de
al doilea caz coordonatele anormice nu sunt suficient de clare iar filosofii, sociologii şi
juriştii şi-au tot bătut capul cu înţelegerea acestei ‘nedreptăţi’, încercând să definească
‘dreptatea’ într-un fel sau altul. Aceasta nu s-ar putea să se definească într-o manieră
simplistă şi tocmai de aceea în acest domeniu pluteşte confuzia. Respectiv pentru faptul
că aceşti autori au fost seduşi de conceptele de ‘dreptate-nedreptate’, în loc să înţeleagă
dinamica sistemelor la care ele se referă. Astfel nu numai că nedreptatea sau anormia
este variabilă în timp şi în spaţiu la fel ca şi spectrul de norme de altfel, însă norma şi
anorma nu se opun contradictoriu, după cum ceea ce este conştient nu se opune la ceea
ce se numeşte inconştient. În acelaşi fel şi ceea ce este normă are aceleaşi principii de
instituţionalizare ca şi anorma, respectiv interesul unui individ sau grup de indivizi într-
un anumit lucru precum şi facilitatea accesului la acest lucru, în dauna altora cărora li se
blochează acest drum. Căci analizată profund, orice normă se dovedeşte a avea acest
statut, chiar dacă ea pare să se aplice tuturor şi că toţi indivizii ar suferi aceeaşi frustrare
de pe urma ei. Căci dacă cineva nu ar profita de pe urma unei norme ce interzice un
anumit lucru, atunci nu se poate explica de ce oamenii, într-un masochism colectiv şi -ar
fi interzis un anumit lucru fără vreun scop. Dimpotrivă, fuzionat cu Complexul
Traumatic, dat de ameninţarea militară, ca bază absolută a oricărei norme sociale, ea a
putut fi asociată tocmai cu pedeapsa şi de aceea ea a trebuit să fie acceptată de cei
asupriţi şi exploataţi. De aceea norma şi anorma sunt axiome ale puterii armate, ci în
nici un caz acestea nu sunt elemente ale unui Drept Divin, deşi această putere se
supradimensionează asemenea vânzătorului ce îşi face reclamă la produs în scopul
schimbului economic. Aici se poate observa în cel mai înalt grad dinamica retroactivă a
cuplului Polis-Cain iar tot ceea ce pare Polis, poate fi înţeles ca fiind şi Cain. Acest fapt
are fundament economic. Iată de ce giganţii paşi economici pe care societatea actuală îi
parcurge, în raport cu mersul de melc al economiei epocilor clasice, care poate conduce
la schimbarea bruscă a normelor, poate părea o curată harababură, exasperând spiritele
metafizice. Însă mersul este cât se poate de natural. Normele s-au schimbat radical şi
înainte de ceea ce s-a numit ‘decadenţa secolului al XX-lea’ dar tocmai vâscozitatea
economiei le-a făcut să pară imperceptibile. Şi asta nu neapărat la nivelul normelor
civile, care pot fi schimbate de la lună la lună, ci la nivelul chiar a normelor metafizice.
Căci chiar normele metafizice au fost protectoare pentru cele civile, acestea sprijinindu-
se pe ele cu scopul de a exercita exploatarea sălbatică. Or trecerea de la economia
sălbatică la cea ecologică a făcut ca normele metafizice impuse în special de Creştinism
să nu mai aibă valoare, însăşi Biserica suferind o perioadă de reformă a setului de norme
şi de convingeri în aşa fel încât tradiţia să se împace cât mai bine cu standardele
economice. Fireşte că această situaţie poate părea ridicolă dar ea este cât se poate de
reală.
Culpabilitatea exploatării sociale îşi are rezonanţa în Complexul Matern. Căci fraţii
împart întotdeauna în mod egal ceea ce primesc iar mama va fi supărată atunci când
unul se lăcomeşte la porţia celuilalt. Exploatarea socială exact acest lucru face şi aici
este un dramatism al sentimentului că Complexul Matern se datorează tocmai acestei
inegalităţi dintre oameni. Pierderea dragostei materne, încorporată la nivelul temei
izgonirii din Rai, este suferinţa majoră a Omului ca individ. El îşi găseşte o vină pentru
aceasta tocmai pentru că atunci când mama este supărată şi îi arată indiferenţă, o face
pentru că el a făcut o prostie. De aici pornesc mai târziu şi refulările libidinale,
teoretizate de Freud, care complică şi mai rău situaţia. Căci dacă ascensiunea socială,
posibilitatea de atingere a unei situaţii materiale prospere, se face prin aceste inhibiţii,
Omul va recurge la ele în speranţa că va fi răsplătit mai târziu iar o libertate sănătoasă a
satisfacerilor, aşa cum o practicau cei de jos era paralelă cu lipsurile materiale iar o
simplă satisfacţie libidinală pe stomacul gol nu prea avea mare valoare pentru cineva.
De aceea se prefera alinierea la mentalitatea oficială a ascezei.
Conceptul de ‘dreptate’ are o formă ce trimite la concepţia naivă despre oameni, în timp
ce egalitatea este, din principiu, imposibil de realizat în condiţiile în care resursele
economice sunt limitate. De aceea problema economică este cea care guvernează
normele considerate drepte sau nedrepte. Teoriile utilitariştilor englezi sunt diferite de
acest nucleu al dreptăţii, care este economia, deşi se numesc utilitariste, postulând
criteriul naiv al ‘celei mai mari fericiri’ pentru normele sociale adoptate în comun, adică
legile ce fac şi permit o cât mai mare cantitate de fericire. Problemele iau aici o
întorsătură ciudată. Căci adoptând haloul egalitarist al conceptului de ‘dreptate’, ar
trebui ca dreptatea să fie mai curând tocmai egalitatea brută asemenea insectelor
gregare. Aşa se face că orice cod de legi ce nu ţine cont de nucleul economic intră în
contradicţii ameţitoare. De exemplu orice normă este făcută pentru toţi în a o respecta
iar orice astfel de normă este respectată cu condiţia ca toţi să facă la fel şi cineva să nu
fie privilegiat în a o ocoli, adică tocmai cu condiţia de egalitate. Însă tocmai legea este
aceea care facilitează menţinerea inegalităţii. Filosofia juridică şi morală în general s-a
tot învârtit în jurul acestei probleme fără să o enunţe în mod clar, deşi pretenţiile sale de
profunzime nu sunt nerealiste dar aici se află tocmai obedienţa ei faţă de mentalitatea
oficială.
Teoria ‘fericirii’ face un pas minor faţă de cea egalitaristă, căci fericirea presupune o
neutralizare majoră şi este evident că ea nu poate fi obţinută decât prin reabilitarea unei
inhibiţii majore, care din principiu nu poate fi posibilă în condiţiile unei egalităţi brute.
Aşa se face că comunismul şi fascismul sau orice act de deposedare a averilor celor
înstăriţi, urmat de împărţirea acestora la săraci, trebuie să fie din principiu un act ce
respectă în cel mai înalt grad principiul ‘celei mai mari fericiri’, Cei săraci cred că se
simt în Rai la toate bunătăţile celor bogaţi iar Valorile de Neutralizare a sistemelor
psihice ale acestora cresc vertiginos, eliminând, asemenea electronului ce trece pe un alt
strat, în cazul energiei atomice, o cantitate imensă de fericire. Cei bogaţi, plictisiţi de
mult de toate acestea, luptă eventual la început dar apoi renunţă, convinşi şi de
fanatismul lor. Astfel cei bogaţi sunt puţin nefericiţi, fiind insensibili la pierderea a ceea
ce nu preţuiau prea mult, din principiu, în timp ce cei săraci ţopăie de fericire. Şi totuşi
aici nu se poate pune problema dacă o astfel de ‘naţionalizare’ ar fi dreaptă. O altă
situaţie este omorârea celor mulţi şi luarea tuturor bunurilor lor. În acest caz cei ce au
murit nu mai pot fi nefericiţi, căci sistemul lor psihic nu mai funcţionează iar cei ce
trăiesc sunt extrem de fericiţi, cel puţin iniţial. La fel este şi în acest caz, unde ‘cea mai
mare fericire’ conduce la nedreptate.
Falimentul unor astfel de situaţii se întrevede din ele însele. În primul caz pentru că
situaţia nu se va mei repeta, un alt jaf contra bogaţilor nemaifiind posibil iar apoi pentru
că cei puţini care se bucură de bunurile celor ucişi nu pot ucide la nesfârşit. În ambele
cazuri se epuizează stocurile, în timp ce refacerea lor nu mai este posibilă iar sistemele
psihice individuale devin încordate deoarece Valoarea de Inhibiţie le creşte treptat. Nu
este cazul să se explice în amănunt ce se întâmplă după aceea iar istoria a arătat
suficient. Freud a inventat teoria ‘hoardei originare’ ca specifică unei situaţii de acest
gen. Situaţia ‘celei mai mari fericiri’ nu trebuie luată izolat, ci per total, astfel că,
judecând în totalitate lucrurile, fascismul şi comunismul s-au dovedit a fi nişte dezastre
iar astfel, după fericirea oarbă a răzbunării, a urmat ‘sindromul de sevraj’ al nefericirii
ulteriore.
Un alt criteriu al normelor morale aparţine lui Aristotel şi se referă la distribuirea
bunurilor în funcţie de meritul fiecăruia, în felul acesta inegalitatea s-ar justifica şi
lumea ar fi dreaptă fiind astfel inegală. Lăsând la
Dacă Arta a însemnat şi mai înseamnă încă atât de mult pentru Omenire, acest lucru se
datorează, pe lângă influenţa decisivă a Complexului Eden şi celor două din cea de-a
treia grupă şi celui Cain. Despre aceleaşi influenţe asupra altor forme de Cultură, în ceea
ce priveşte acest Complex, sa putut vedea mai condensat în secţiunile anterioare, Arta
având aici un loc special. Dacă Arta ar rămâne la cel Eden atunci fără îndoială că multe
obiecte create întâmplător de natură ar intra în muzee. Însă tocmai aici este problema,
anume că Omul consideră Artă doar ceea ce este făcut de mâna sa sau ceea ce este
cuprins în planul său intenţional şi asta tocmai pentru că aici intervine şi grupa a doua de
Complexe. Omul este în măsură să venereze Universul întreg cu care de fapt se
identifică narcisic în scopuri speciale şi nu doar o parte din el care pare limitată.
Dimpotrivă, atunci când Omul intervine asupra obiectului ce va deveni Artă, se
consideră că îl spiritualizează printr-un mod magic. De aceea se poate spune că Arta este
un totemism modern şi , după cum se va vedea la Complexul Tabu, nevoia de
diferenţiere socială este esenţială pentru totemism în general, chiar dacă liantul societăţii
primitive pare cel mai solid cu putinţă.
Fără ura faţă de o anumită parte a lumii, la fel cum Religia însăşi se prezintă, Arta
rămâne totuşi lipsită de aroma spiritualităţii moderne de receptare a ei. Obiectul de Artă
devine simbol în spatele căruia se ascunde dinamica socială. Puritanismul şi
spiritualismul Artei Paleocreştine nu este decât o contrazicere narcisică a mentalităţii
antice, a senzualismului antic, de către cea creştină. Virtuţile tehnice ale artiştilor
renascentişti, care au recuperat valorile antice se pot explica şi prin ura catolicismului
faţă de ortodoxie, care rămăsese la un stil naiv, presupus ca ‘incapabil’ să înţeleagă
tradiţia culturală a Romei. Impresionismul în pictură a apărut ca o reacţie la tradiţie, la
pictura academică stereotipă, cucerind culoarea şi libertatea cu care noua generaţie
ridiculizează pe cea veche. La fel este cu toate curentele care s-au succedat cu
repeziciune. Arta acestui secol care tocmai s-a terminat, în ceea ce priveşte
originalitatea, mizează totul pe Complexul Cain. Devine Artă tot ceea ce poate deveni
simbol pentru a arăta nimicnicia şi snobismul unei anumite părţi a lumii. Ceea ce este
astăzi interesant vizează raportul dintre Arta de Masă şi cea Elitistă. Se poate aici arăta
în special cazul Muzicii, căci ea rămâne cea mai populară dintre arte, cultivată în mass-
media. Ea ia poziţie faţă de artele clasice care astăzi sunt ironizate de mulţimi,
recunoscute ca plictisitore şi lipsite de viaţă, Cultura de Masă luând poziţie faţă de cea a
generaţiilor precedente, în special faţă de snobismul celor bogaţi ce merg la operă sau
cumpără cu preţuri colosale tablouri celebre. Masele dimpotrivă, îşi autoproclamă
narcisismul şi dezicerea faţă de aceste fenomene prin ridicarea în slăvi a unor vedete
apărute peste noapte. Cultura Elitistă, de Avangardă, dimpotrivă, ignoră Arta Maselor pe
care o consideră kitch şi se consideră pe sine singura Artă, incapabilă de a fi înţeleasă de
mase dar promovată în instituţiile de învăţământ de artă.
Profunda intuiţie a lui Nietzsche, despre moralele de stăpâni şi cele de sclavi, îşi găseşte
aici ecoul cel mai clar cu putinţă. Arta nu are decât valoarea care îi este dată iar în sine
nu înseamnă nimic, după cum, primitivul nu ar păţi nimic de la presupusele spirite
atunci când ar omorî animalul totemic, dacă nu ar crede în aceste spirite. În acelaşi fel,
dacă nu ar exista ură între oameni, nu ar exista nici iubire faţă de Artă, ci decât un
simplu spectacol la care cineva asistă cu plăcere dar care nu i-ar închina întreaga lui
viaţă, suferind mizerii sau cheltuind sume fabuloase pentru ea. Până şi cea mai ‘pură’
poezie de dragoste vine să ridiculizeze viaţa sexuală a părinţilor sau a oricăror alţi
oameni. Pe de altă parte, Arta, Cultura în general, care cere aceste sacrificii din partea
celor care o creează, nu este pentru clasele superioare decât un instrument de menţinere
a propriei poziţii. Superioritatea celor care fac Cultura este apropriată valorilor ce trec
prin acest filtru iar recunoaşterea postumă a unor astfel de oameni de cultură este
operată de investirea Complexului Cain ce se face în detrimentul contemporanilor
acestora şi care eventual aveau rolul autorităţilor în acel moment. În felul acesta
autorităţile care îşi apropriază valorile, ignorate de alte autorităţi sau dorite dar pe fondul
imposibilităţii aproprierii lor (datorită naţionalităţii diferite, de exemplu), nu fac decât să
îşi proclame o putere şi mai mare în faţa celei a predecesorilor, după cum un rege,
pentru a-şi arăta măreţia, schimbă înfăţişarea şi aduce noi îmbunătăţiri unui castel făcut
de un predecesor. În acest fel, acest rege ‘fură’ gloria predecesorului cu câteva artificii
tehnice.
Uneori un sclav mai luminat poate crea artă ‘de bun gust’, el poate fi ignorat iniţial
pentru condiţia lui iar apoi poate fi ridicat în slăvi prin apropriere. Această situaţie este o
investire pe care clasele sociale o fac în scutul cultural pentru a-şi apăra poziţia. Acest
fapt grefat pe mentalitatea tradiţionalistă se poate numi endogamia valorică a
mentalităţii de tip tradiţionalist. Aici Artă este doar ceea ce este somptuos, complicat,
luxos, exuberant. Artistul este un sclav al gustului stăpânului. El este plătit indirect
pentru munca lui de a onora narcisismul claselor sociale superioare, aşa cum politicianul
intervine pentru a-şi forma o imagine. ‘Plăcerea estetică’, pe lângă rezonanţele Edenice,
poate fi înţeleasă şi ca fiind un alt mod al plăcerii de a fi puternic, plăcerea de a fi
stăpân, plăcere care a fuzionat către elementele de asociaţie mnezică după principiile
Fuziunii. Vocea puternică a tenorului, atât de apreciată de nostalgicii unei mentalităţi
aristocratoide, este tocmai puterea stăpânului. Endogamia axiologică se realizează
complet; un sclav obosit şi flămând nu poate avea asemenea voce. Frumuseţea nudurilor
masive ale lui Michelangelo este frumuseţea autoîncoronată a stăpânului bine hrănit, în
contrast cu sclavul slab şi flămând care este automat ‘urât’. Asemenea frumuseţii
feminine, subiective, legată de o mare plăcere, adică aceea a dezvirginării, la fel stăpânul
este cel ce poate da o mare plăcere prin puterea lui. Aceasta este mentalitatea
tradiţionalistă a Artei Clasice, care, cu instrumentele specifice, ajunge la relevarea
Complexului Eden.
Narcisismul omului de rând care guvernează gustul epocii fie în mod pozitiv fie negativ,
se reflectă în repeziciunea cu care moda se schimbă. Muzica Pop este semnificativă în
acest sens. Noul este aici esenţialul. Când
o piesă muzicală întruneşte condiţiile care vor fi explicate mai târziu şi cele de raportare
la Complexul Eden, ea devine pentru un moment ţinta fantasmelor publicului. Noutatea
ei este ţara făgăduinţei în care publicul investeşte fantasmatic cu foamea lui de futurism
edenic. A crede că acest viitor a venit este totul pentru această mentalitate. Este suficient
pentru ca piesa să devină arhicunoscută şi ea atunci devine o piesă a periferiei. Acest
lucru este de ajuns pentru ca efectul estetic să fie umbrit, de unde şi relativismul valorii
estetice în general. În momentul în care fantasmele investite se dovedesc înşelate (şi de
această dată), piesa devine desuetă asemenea unei cuceriri amoroase pe care o face un
Don Juan.
Cealaltă Artă, ce se numeşte Avangardistă, se opune exact acestui tip de Artă prin faptul
că de cele mai multe ori refuză cadrul manifest şi experimentat al său, condiţiile sale,
manifestându-se într-un cadru artificial şi nestabil.
Iată deci că dincolo de condiţia intelectuală a Artei, în ea se pot implica, comprima, mai
toate Pulsiunile Psihice posibile. Toate problemele existenţei specifice ale unei
mentalităţi fiind fuzionate într-un fenomen complex: Arta. Aici este vorba de o cu totul
altă origine şi altă destinaţie a ei, necunoscută, după cum necunoscut este şi sufletul
omenesc. Această origine care are un rol social bine stabilit, rol care este destul de
confuz astăzi. Recunoaşterea valorilor culturale, tabuizarea şi aproprierea lor, este dată
exclusiv de acest Complex Cain. Zeificarea artiştilor, a filosofilor, a oamenilor de
cultură care se remarcă drept figuri importante, este preţul plătit de autorităţi pentru
obiectivarea dreptului lor de a fi stăpâni. Această exploatare are două sensuri. Unul este
cel intranaţional, unde creaţiile de referinţă ale Omenirii sunt apropriate pentru a
sublinia superioritatea stăpânului faţă de sclav, mascată de diferenţa dintre mercantilitate
şi genialitate. În felul acesta pretenţia de revoltă a poporului este sugrumată de zidul
cultural în care se închid autorităţile. Cel de-al doilea este cel internaţional,
‘superioritatea culturală’ a unei naţiuni fiind obiectivarea, raţionalizarea pretenţiei de
agresiune împotriva altei naţii iar acest lucru s-a spus pe faţă de către politica nazistă.
Aşadar cultura nu contrazice cu nimic Complexul Cain, adică interesul individului,
uman în special, de a-l subjuga pe celălalt, de a-l reduce la mizerie şi mediocritate, ci
dimpotrivă, îl promovează pe acesta în mod reprezentativ.
Jocul presupune imitarea unor caracteristici ale vieţii într-un cadru deosebit de acela în
care acestea se manifestă. Aceste caracteristici există de obicei în mod filogenetic în
Memorie şi atunci jocul înseamnă o iniţiere, o pregătire sau el există pentru că ceva
anume împiedică exprimarea unor sentimente. Astfel că exprimarea lor se face prin joc.
În primul caz jocul se face din curiozitate iar în cel de-al doilea, se face dintr-o
necesitate specifică. În ambele cazuri jocul se prezintă ca o caracteristică iluzorie a
sistemului cognitiv, care este însă implicată în comportament devenind astfel
fantasmatică. În acest caz obiectele cunoaşterii nu sunt acceptate după dimensiunea lor
pragmatică, dimensiune care apare numai dacă este îndelung experimentată, ci acestea
iau o altă conotaţie. Acest fapt se explică prin două modele. Fie prin insuficienţa de
elaborare a sistemului cognitiv, adică a lipsei experienţei pragmatice care dă unui obiect
statutul de obiect al Cunoaşterii. În acest caz ea implică o reprezentare unitară şi
suficient elaborată în sistemul de referinţă dat, ceea ce este cazul copilului care se joacă
din dorinţa de a imita adultul. Fie din interesul aparatului cognitiv de a face posibilă
exprimarea unei alte structuri operaţionale, unui alt model, faţă de cel experimentat de
obicei. Aici este cazul cu jocurile sportive în care se investesc pasiuni interzise de
normele sociale sau a jocului spontan care presupune o regresie ideatică la forma jocului
infantil. Se va înţelege mai bine dimensiunea cognitivă a jocului atunci când se va trata
despre aparatul cognitiv, respectiv despre manifestările acestuia, în ceea ce priveşte
schimbarea vectorului comportamental între cele două Filiere ale Trunchiului Psihic în
funcţie de diferitele caracteristici ale mediului iar jocul reprezintă de obicei manifestarea
Filierei Negative.
În ceea ce priveşte această Filieră, Complexul Cain este elementul cel mai evident
implicat în fenomenul jocului, deşi este evident că toată Filiera negativă este implicată
aici şi acest lucru poate fi înţeles în special datorită circulaţiei energiei pe această Filiere,
ceea ce conduce la fuziunea tuturor Complexelor sale. Însă prevalenţa acestui Complex
se explică prin faptul că el este unul arhaic iar jocul este prin excelenţă o manifestare ce
apare şi la animale. sportivii, cei care îl practică asiduu se dovedesc deseori puţin
evoluaţi în ceea ce priveşte celelalte Complexe, de unde şi nevoia de exprimare a celui
mai reprezentativ dintre ele, în ceea ce îi priveşte. Căci jocul presupune clivajul cel mai
explicit al acestor două Complexe ale grupei a doua. Analiza jocului la animale relevă
faptul că comportamentul în timpul jocului relevă actul vânătorii sau al apărării, unde
violenţa este eliminată şi doar imitată dar investită în partenerii sociali. Dacă
parteneriatul social presupune adeziunea Complexului Polis iar comportamentul
subiecţilor atestă protejarea reciprocă în cadrul jocului, neplăcerile pe care ei şi le
produc sunt uşoare şi formale, incapabile să producă disfuncţii majore celui care le
suportă. În acest fel se imită efectiv Complexul Cain, care la animale apare deseori
excitat în perioada de rut, cu luptele seriose şi uneori sângeroase ce se dau între masculi.
De aceea, dacă clivajul este mai puternic, se poate observa o trecere de la joc la o
varietate de luptă propriuzisă, aşa cum se întâmplă deseori la copii.
Complexul Narcis este omologul celui Tabu pe Filiera Negativă. El este un fel de
replică internă a acestuia, un fel de încorporare internă a tabuului (extern). Implicaţiile
acestei situaţii sunt colosale, căci acest Complex tinde să submineze tot ceea ce face cel
Tabu, el se prezintă ca o explozie a Libidoului pe care cel Tabu îl refulează iar de aici
toate lucrurile se schimbă radical. Dialogul dintre aceste Complexe este unul fascinant,
el este în măsură să determine Nevroza cu caracterul ei de cerc vicios. De aceea, mai
departe se va vedea Odiseea acestui Libido care se întoarce, cu implicaţiile sale
familiale, prin Complexul Oedip şi cu aplicaţiile sale în domeniile majore ale Spiritului.
Narcis este personajul din mitologie care s-a îndrăgostit de propria imagine
reflectată în apă şi a pierit până la urmă din cauza acestei ciudate pasiuni. De când
mitologia a prezentat această alegorie nici măcar inchiziţia nu a putut face să dispară din
memoria colectivă a societăţii această obsesivă imagine a lui Narcis care se priveşte
absent în apă. Absurditatea ionesciană a acestei situaţii este dublată de dramatismul
teribil al realităţii sale fataliste. Căci acest Complex este reflecţia negativă a programului
de dezumanizare promovat de cel Tabu.
Complexul Narcis a fost deja observat din reacţiile pe care cel Tabu le implică
atunci când este pus în practică. Aşadar ceea ce trebuie făcut de aici încolo este de a
arăta anumite particularităţi ale sale de aceea această secţiune nu este foarte
cuprinzătoare şi încearcă să completeze ceea ce nu sa intuit mai sus.
Complexul Narcis este reacţia Filierei Negative la frustrările impuse de cel Tabu.
El presupune tot ceea ce se opune prevederilor celui Tabu, folosind principiile acestuia
pentru a scoate în evidenţă propria persoană. Complexul Narcis se poate observa
aproape nud în Ideaţia paranoică de Grandoare, de Invenţie sau în cea Erotomaniacă.
Presupune autopromovarea socială, ceea ce are rezonanţă în selecţia naturală dar nu este
o funcţie organică sau o simplă manifestare a legii atracţiei valorice, ci este aplicarea
filogenetică a acesteia pe fondul unei supraexcitaţii energetice neneutralizate. Se
manifestă prin originalitate, prin unicitate, prin refuzul de a accepta tradiţia.
Legea excitaţiei este una dintre acestea care este implicată extrem în situaţia în
care un astfel de ‘moralist’ se chinuie cu refulări ce frizează Nevroza. Tot ceea ce este
refulat se întoarce şi mai puternic. În aceeaşi măsură se poate spună că cu cât preotul
este mai umilit şi mai copleşit de Dumnezeu, sacralizând natura, cu atât el tinde mai
mult să îşi alimenteze orgoliul său cu propriul Complex Narcis. Apoi, el tinde să îl
controleze prin combaterea ‘mândriei de sine’ sau prin alte şi alte umilinţe (cum este
spălarea pe picioare a inferiorilor, de exemplu), fiind astfel în starea de a demonstra
totala lui opoziţie pentru orice fel de orgoliu. Este incredibil dar o astfel de mentalitate
se dovedeşte a fi vinovată de dezordinea amoroasă şi nu numai, din epoca modernă. Se
poate vorbi de o reacţie a Organismului faţă de mutilarea pe care mentalităţile tabu o
comportă. Căci în momentul în care oficialităţile pedagogice predică ruşinea faţă de
propria fiinţă, în acest caz Sexualitatea devine ea însăşi câmpul de bătălie al acestei
ostilităţi mascate faţă de natură. Complexul Tabu se angajează în aceste impulsuri
libidinale iar o viaţă sexuală liniştită şi ordonată nu mai este posibilă. Interesul libidinal
este dat de diferitele proiecţii pe care acest Complex le investeşte în partenerul, iniţial,
spiritual. Această inhibare culturală artificială a Libidoului îşi ia revanşa în fantasmele
obscene. Plictiseala şi asexualitatea pe care acest Complex le imprimă îşi au în
pornografie reversul, după cum se va vedea. Dacă feminitatea cu modestia ei este
exacerbată la maximum, dacă graţia ei este extinsă dincolo de normalitate într-o
‘sfinţenie’ legumicolă, virtuozitatea homeostazică a naturii va face din Libidoul Feminin
să se manifeste obscen. În loc de reţinere şi cochetărie, imprimate cu reversul narcisic,
Libidoul poate avea Exibiţionism şi Nimfomanie. Această adaptare homeostazică la
mentalitatea tabu este cu atât mai mare cu cât acest Complex este mai mare, deci cu cât
subiectul se înfundă mai tare în sacralitate. Dictatorii obsedaţi de cultul personalităţii,
devenind zei faţă de supuşi, pot să aibă dese Idei de Persecuţie, ceea ce nu atestă decât
această perpetuă autoreglare.
Noţiunea de ‘narcisism’ folosită de Freud este cu mult mai largă decât cea de
‘Complex Narcis’ folosită aici. Conceptul lui Freud de ‘narcisism’ se deosebeşte mult de
acest Complex pentru a putea explica această ciudată pasiune a Omului de a depăşi orice
coordonate existenţiale. Însă această generalizare este mult mai preferabilă conceptului
de ‘narcisism’ folosit de
K. Horney. După ea, narcisismul ar fi un fel de bovarism, care este iubirea unei false
imagini despre sine, în timp ce iubirea de sine ar fi aprecierea realelor calităţi ale
subiectului. Trebuie aici însă arătat că aceste calităţi nu sunt anterioare iubirii de sine, ci
posterioare acesteia, la fel cum Complexul Narcis devine din cel Tabu. Ideea că
propriile calităţi ar putea fi admirate fără vreun sentiment bovarist este mai curând o
formă de raţionalizare a unui sentiment generat de un conflict psihic specific.
Oedip este personajul din mitologie care şi-a ucis tatăl şi s-a căsătorit cu mama sa.
Originea sa superioară în această legendă, fiind fiu de rege, atestă parcă legătura sa cu
cel Narcis, în jurul căruia gravitează. Prin Complex Oedip se înţelege dorinţa erotică a
copilului faţă de părintele de sex opus şi tendinţele paricide faţă de cel de acelaşi sex.
Totuşi această structură a fost modificată odată cu observaţiile ulterioare în psihanaliză,
respectiv cele care atestă că acest Complex se manifestă şi relativ la părintele de acelaşi
sex. De aceea se poate stabili o distincţie între orientarea concordantă a sa, care se
manifestă către părintele de acelaşi sex, precum şi orientarea discordantă, care se
manifestă către părintele de sex opus.
Din acest punct de vedere Complexul Oedip este identic cu cel Narcis, el fiind
Complexul Narcis al copilului. Familia este pentru copil aproape întreg universul său şi
de aceea Complexul Narcis ia formă oedipiană la nivel infantil. Mai târziu Complexul
Narcis ia forma sa binecunoscută şi Freud spune că acest fenomen este declinul
Complexului Oedip. În acest caz trebuie făcute câteva remarci foarte importante. Mai
întâi, Complexul Oedip nu apare nici la câteva luni după naştere, nici la un an nici la
doi, ci este dat filogenetic, ca şi celelalte Complexe Psihice dealtfel şi poate intra în
acţiune imediat ce copilul capătă o oarecare dexteritate funcţională. Apoi, ca o
consecinţă parţială din această remarcă, Complexul Oedip are două forme în ceea ce
priveşte geneza sa, pe lângă celelalte două, ale orientării. Acestea sunt: forma infantilă,
care este cea a orientării erotice a copilului către părinte şi care este cea clasică
dezvoltată de Freud, care a scandalizat spiritele puritane iar cealaltă este cea parentală,
care presupune dimpotrivă orientarea erotică a părintelui către copil şi care este mult mai
dramatică şi mai făţarnică decât cea a copilului care pare cu adevărat inocentă. Căci aici
părintele devine un adevărat tiran, el efectiv face jocul educaţiei sălbatice fiind prins
între responsabilitatea pedagogică pe care o cere societatea şi refulările propriilor
tendinţe oedipiene, pseudopedofile care sunt stimulate de curiozitatea şi inocenţa
infantilă. Dominat de propriile rezistenţe, Freud nu a spus nimic despre această formă
care este incomparabil mai dramatică decât cea infantilă. Subjugarea emoţională şi
afectivitatea contrafăcută a unor părinţi, mutilaţi la rândul lor de educaţia sălbatică, fac
ca însuşi copilul lor să fie prins în aceste resorturi familiale care îi blochează dezvoltarea
emoţională fluentă. O glumă macabră spune că diferenţa dintre pedagog şi pedofil este
aceea că pedofilul îl iubeşte cu adevărat pe copil. Este evident că, crescut într-un mediu
unde emoţiile se dezvoltă ambivalent, unde acting-out-urile se pun în practică după
hazard şi unde Comportamentul este incoerent şi dereglat, copilul îşi va vedea mutilate
propriile Pulsiuni Psihice şi el însuşi va deveni un astfel de educator sălbatic ca urmare a
acestei formări timpurii.
Se poate numi Complex Angel, acel complex care încearcă să se opună decisiv
Libidoului, prin aşanumitul puritanism. El încearcă să fie total consecvent cu cel
Matern, care presupune restricţia culturală a incestului şi de aici, la condamnarea în bloc
a Sexualităţii. El glorifică copilăria sau , cel puţin idealizarea Edenică a ei, ca vârstă de
aur. Însă o astfel de tendinţă este dată de însăşi orientarea parentală de tip oedipian.
Imposibilitatea susţinerii unei relaţii sexuale, asta nu din raţiuni de educaţie sălbatică, ci
din raţiuni tehnice, face ca interesul Libidoului să se asocieze cu elementele care
facilitează sau care premerg actul sexual şi astfel să apară spectrul dereglărilor
libidinale. Deci cu atât mai mult există un motiv de fixaţie oedipiană în plus faţă de
Complexul Oedip propriuzis. În acest caz Complexul Angel se reuneşte cu cel Tabu,
care îi este opus dar în funcţie de care se consolidează narcisic. Aşadar apare, faţă de
Sexualitate, o idee ambivalentă care este pusă în relaţie cu acceptarea vieţii sexuale,
după care Complexul Matern s-ar datora tocmai renunţării la starea de inocenţă
presupusă a fi implicată de viaţa sexuală. Dar de fapt această idee, ce se doreşte de-a
dreptul mistică, într-o ipocrizie greu de suportat (căci numai mistici nu se pot numi cei
care devin dintr-o dată reprezentanţii acestui stil de viaţă, în timp ce în restul zilelor sunt
joviali sau cel mult pedanţi), este pur şi simplu nevoia de a comunica ambivalent erotic
cu cineva la fel de mutilat sufleteşte pe acest tărâm al sălbăticiei libidinale abstracte. Iar,
din teama de singurătate, părintele care se află într-o astfel de situaţie va face apel la
egoismul său educaţional pentru a determina cât mai mulţi astfel de parteneri.
Pornografia este unul dintre efectele acestei fuziuni în Libido a unor elemente
psihice heterogene. Cei care recurg la materiale pornografice şi nu
Una dintre cele mai absurde şi mai ridicole critici la adresa psihologiei abisale şi
psihanalizei, este aceea că ar conduce la desfrânare. Faptul că aceste două discipline nu
pregetă să spună ceea ce este de obicei trecut sub tăcere, este perceput şi astăzi, la mai
bine de 100 de la apariţia lor (ca doctrină şi respectiv, practică psihoterapeutică), ca fiind
opusul acestei tăceri. Dar această opoziţie nu este văzută ca o rezolvare a acestei
probleme, ci ca alternativă în acelaşi sistem de valori dat. Ea este văzută de cei ce nu au
timp să înţeleagă, ca un fel de instigare la explozie a nespusului şi netrăitului, în plan
comportamental. Dacă aceste discipline utilizează în demersul lor termeni consideraţi
obsceni, dacă ele aduc la suprafaţă aceste elemente, se crede că eficienţa terapeutică s-ar
datora tocmai punerii în act a acestor Pulsiuni patologice ce guvernează latent mintea
omenească. Unei astfel de înţelegeri îi este imposibilă o replică, după cum unui orb din
naştere îi este imposibilă contemplarea unei picturi. Căci o astfel de critică nu are un
concept clar despre dinamica terapiei psihanalitice, din moment ce singurul model
terapeutic imaginat de aceasta este tocmai satisfacerea brută. Perceperea psihanalizei ca
terapie, este dictată, aşadar, de proiecţiile propriei concepţii, de obicei inconştiente,
despre psihoterapie în general. Psihanaliza s-a apărat tot timpul de aceste acuze,
negându-le pur şi simplu, însă o astfel de apărare pare mai degrabă una socratică.
Tocmai pentru a întări o astfel de apărare este nevoie de o privire din unghi psihanalitic
a acuzaţiei cu pricina,
Tocmai aici este punctul fierbinte al relaţiei culturale pe care normele civile o
stabileşte cu pornografia. Consumatorul de pornografie este unul care, în primul rând,
este în măsură să trezească fixaţiile oedipiene ale Libidoului, fixaţii îngropate în
subsolurile Psihicului. Dincolo de faţada onorabilă a fiecăruia, fixaţiile oedipiene şi
narcisice, care reprezintă materia primă a pornografiei, există la fiecare într-o măsură
oarecare iar stigmatizarea pornografiei, care este universală la fiecare om matur
(inclusiv la cei care se implică în producţie) este o dovadă a faptului că acesta provoacă
o stare de nelinişte în fiecare. Nu se poate spune că pornografia ar face o altă crimă în
afară de aceea de a oglindi propria criminalitate a fiecăruia. Ea nu ucide pe nimeni, ea
nu fură nimic, ea nu produce nici măcar vreo jignire cuiva anume. Totul este proiecţia
inconştientă a fiecăruia în ea. Atunci când feministele protestează asupra faptului că
femeia participantă la actul pornografic este umilită, inferiorizată şi exploatată, ele nu îşi
dau seama că astfel de argument se referă tocmai la ele însele care se proiectează în
femeile de pe ecranul filmului pornografic, femei care nu par să protesteze (cel puţin nu
în acel moment) asupra condiţiilor lor.
De unde vine însă necesitatea ascunderii acestor deşeuri toxice ale Psihicului?
Freud dă un răspuns evaziv legat de această problemă, răspuns care se conturează prin
intermediul culturii, al normelor sociale ce sunt reprezentate de Supraeu. Însă el ezită să
răspundă la întrebarea de ce ar avea normele sociale nevoie să ascundă aceste elemente.
Complexul Tabu a arătat suficient care sunt aceste imbolduri. Dacă cultura oficială
stipulează diferenţele celor două clase, caracterul elitist, pornografia este reacţia pe care
spiritul claselor de jos o au faţă de acest elitism, faţă de universalizarea particularităţilor
ce diferenţiază cele două pături sociale, fapt ce determină un dualism ermetic între
acestea. Ceea ce este periculos pentru ordinea socială, în cazul pornografiei, este faptul
că ea demonstrează concret că între cei de sus şi cei de jos nu există o diferenţă naturală,
ci una socială, pedagogică. Iar faptul că clasele de sus sunt afectate de pornografie, prin
trezirea conţinuturilor psihice inconştiente, care nu se supun unor legi formale,
exterioare, este în măsură să destabilizeze ordinea socială a ‘dreptului divin’ a
stăpânului de a avea sclavi, după cum animalul de pradă are dreptul de a ucide pe cel
prădat. Or această diferenţă naturală între stăpân şi sclav este anulată în mod practic de
pornografie.
Aşadar acuzaţia cu pricina, care se aduce în primul rând pornografiei, care este o
încercare fantasmatică de neutralizate a inhibiţiilor libidinale anterioare, date cultural în
mare parte, este în special culpabilizarea principială asupra claselor de jos pentru a le
justifica starea de mizerie. Apoi, dimpotrivă, psihanaliza, care conduce la vindecarea
acestor dedesubturi, poate fi culpabilizată, printre altele, tocmai de anularea acestui
original motiv de culpabilizare, adică subminarea Complexului Tabu pe care ea o
instituie. Tocmai de aceea cele mai urâte lucruri nu sunt urâte în sine, ci sunt aşa pentru
că ceea ce este ‘frumos’ le face aşa. Cel care înjură ca barbarul, este mult mai aproape
de spiritul manierelor elegante decât cel care o face sporadic şi mai puţin afectat. Căci
înjurătura presupune tocmai aceste imbolduri oedipiene implicate aici care sunt deplin
proiectate asupra celui înjurat În felul acesta el suportă acest stigmat de clasă originar.
Kant defineşte geniul artistic ca fiind cel care prescrie legi noi Artei, deci unul
care este în măsură să fie original. Deci originalitatea presupune o astfel de asimilare
narcisică a faptului de învingere a tradiţiei, de încălcare, justificată estetic, a tabuului
său. Raportarea negativă a curentelor unul la altul, ironiile pe care fiecare le aduce
celuilalt, se pare că este o temă la modă pentru Arta Modernă. Relaţia dintre curentele
artistice unul faţă de altul este o relaţie care reflectă relaţia epocilor una faţă de alta.
Acesta este narcisismul intern al Artei. Dincolo de prescripţiile Complexului Cain, care
face din Artă un mod de diferenţiere ale grupurilor unele faţă de altele, narcisismul său
intern este menit să satisfacă atât tendinţele oedipiene ale respectivei epoci, unde cultura
modernă este văzută de contemporanii ei ca fiind superioară celei clasice sau celei
anterioare. Iar teoria decadenţei culturale este susţinută fie de competitorii sociali ai
respectivei culturi, fie de cei ce o folosesc în acest scop, cum este cazul cu Cultura
Renaşterii, dictată financiar de negustorii italieni bogaţi, care nu se mai identificau cu
valorile tradiţionale ale Evului Mediu. La fel este situaţia cu avangarda artistică a
secolului al XX-lea, cu care epoca nu se mai identifică. Pe de altă parte, ceea ce face din
cultură o etichetă pentru respectiva epocă în care a apărut, se datorează sentimentelor de
vinovăţie a acesteia pentru dispariţia epocii precedente, ceea ce este un sentiment
oedipian. El reflectă dispariţia părinţilor pentru care respectivii indivizi se simt vinovaţi.
De aceea Arta este
o transcriere a sentimentelor uşilor din dos, ale Tulburării Psihice, ale ‘sublimărilor’,
cum spune Freud, adică a perversităţii satisfăcute deghizat. Căci demersul refulărilor
libidinale are acest revers. Aici nu este fireşte vorba despre Libidoul Fizic, ci numai
despre unul Psihic, iradiant. Un astfel de libido determină fixaţiile libidinale oedipiene
iar Arta, Cultura în general reprezintă supapa de neutralizare a acestor fixaţii. Acesta
este tocmai narcisismul extern al Artei, dat tocmai de eliberarea de tensiunea psihică ce
nu poate fi neutralizată decât fantasmatic. Complexul Oedip este aici fundamental, de
asemenea. Conceptul de ‘extroiecţie’, aşa cum va fi explicat mai târziu, reflectă
identificarea omului de cultură, a artistului, cu opera sa, devenirea sa ca principiu al
operei pe care o face, Dumnezeul ei. În felul acesta artistul se identifică cu Dumnezeu,
adică chiar cu părinţii, în cadrul triunghiului oedipian. Arta este, aşadar, o extroiecţie a
mentalităţii specifice unei epoci iar geniul artistic este cel care poate să cristalizeze
această mentalitate, ca emblemă pentru o astfel de epocă. Or, cum mentalităţile se
schimbă, cultura se schimbă şi ea iar valorificarea ei este de fapt tocmai investirea
narcisică pe care un grup, o clasă sau o societate, o face în ea. Tocmai de aceea, odată cu
procesul de democratizare al secolului al XX-lea şi cu împărţirea societăţii în foarte
multe mentalităţi cu drept de afirmare, Arta a suferit şi ea o astfel de dezordonare,
fiecare curent având un astfel de fond pe care să îl susţină. Din păcate pentru ea, Arta
Modernă suferă de pe urma faptului că nu o mai valorifică nimeni iar valoarea ei este
eventual dată de vechimea ei, ceea ce determină eventual o satisfacere Edenică a
consumatorului. Această lipsă de valorificare se datorează faptului că societatea devine
democratică iar exploatarea sălbatică a pierdut din teren. Omul nu mai caută atât de mult
să se diferenţieze de cel exploatat pentru a-şi recunoaşte superioritatea, căci nu mai are
nevoie să îl exploateze pe acesta. Dacă totuşi mentalitatea Edenică supravieţuieşte, acest
lucru se datorează profunzimii sale filogenetice, ceea ce face ca Arta să continue să
existe şi să se dezvolte mult timp de acum încolo, însă sub o formă cu totul deosebită,
atât ca percepţie cât şi ca proiecţie, fără idealismul pseudofanatic care s-a văzut în trecut.
Fenomenul religios nu este unul unitar. Dacă se poate vorbi despre un fenomen
religios, acest lucru este mai degrabă din raţiuni de simplificare a limbii. Căci, în
realitate, Religiile sunt producţii spirituale relative nu la arhetipuri originare, identice,
ale Psihicului, aşa cum spune Jung, ci la contextul social pe care acestea se grefează. În
fapt, un credincios ar putea recunoaşte drept Religie propria sa credinţă, însă credinţa
popoarelor ce nu o împărtăşesc pe a lui sunt luate drept falsităţi, iluzii şi închinare la zei
mincinoşi. Este clar că a vorbi despre Religie, în care să fie incluse toate credinţele
lumii, aşa cum au făcut ateii, presupune de la început o viziune areligioasă asupra lumii.
Religia este, în acest caz, înţeleasă nu ca pe o problemă individuală, ca pe un curent, ci
ca pe un fenomen universal, asemenea formelor pure platoniciene. Încercarea lui Jung
de a găsi în ale sale arhetipuri, acest principiu al Religiilor este inoportună. Căci, dacă în
Creştinism sau Hinduism acestea se pot vedea mai bine, totuşi în alte Religii, aceste
elemente pot apărea periferic sau chiar deloc. Fără a înţelege Omul, nici Religia lui nu
poate fi înţeleasă. Iar Jung nu l-a înţeles, măcar pentru faptul că între aşanumitul
‘Inconştient Individual’, al lui Freud şi cel ‘Colectiv’, al său, există o sciziune
carteziană.
Dată fiind tematica ei, filosofia are puncte comune cu Religia, are aceeaşi bază,
pentru că porneşte de la aceeaşi bază. De altfel în perioada Evului Mediu filosofia era în
întregime pe post de a servi teologia iar mulţi teologi şi sfinţi ai Creştinismului s-au
inspirat din lucrările lui Platon şi Aristotel. Diferenţa faţă de Religie vizează metoda.
Filosofia este raţională iar argumentele sale sunt ştiinţifice, făcând apel la raţiune şi
răspunzând obiecţiilor. Religia dimpotrivă, este mult mai intuitivă sub aspectul metodei,
dacă se poate vorbi despre aşa ceva în ceea ce priveşte credinţa. Ea face mai degrabă
apel la resorturile Artei (pictarea sfinţilor sau explicaţiile poeticalegorice) pentru a-şi
face cunoscut demersul. De aici şi concluzia că Religia este un demers în special al
Filierei Pozitive. Ea se adresează mulţimii, în timp ce filosofia, deşi foloseşte o metodă
raţională, deci acolo unde Filiera Pozitivă este în măsură să ofere datele realităţii prin
relaţionarea sa la mediu, totuşi se poate repera mai uşor pe Filiera Negativă. Deoarece se
adresează elitelor, fiind inteligibilă doar prin studiu şi nu prin simpla credinţă, ca în
cazul Religiei
Din acest punct de vedere, filosofia nu are un rol social precis cum are Religia,
prin perspectiva educaţiei sălbatice, prin suprasolicitarea Complexului Tabu, ci ea doar
profită de reversul Narcisic al acestuia. Pentru filosofie nu este necesară credinţa, căci
pentru ea credinţa este sursa erorilor iar filosofia pune mare preţ pe Adevăr. La fel ca şi
în cazul Ştiinţei, Complexul Oedip este acela care determină această căutare a
adevărului. De aceea Adevărul, Falsitatea şi filosoful reeditează triunghiul Oedipian. În
tabuul pe care părinţii îl impun copiilor interesaţi de viaţa lor intimă, aceştia refuză
inconştient aceste explicaţii de preamărire a părinţilor şi vor adevărul concret, faptic,
prin care părinţii sunt coborâţi de pe soclul tabuului. Copilul, devenit filosof, este acela
care se urcă pe acest soclu prin demersul său.
Legarea ştiinţei de Complexul Narcis este evidentă şi decisivă, acesta având rolul
de detabuizator, de identificator cu cel Tabu, adică de subminare a structurii sale
substanţiale, cea proiectiv ontologică, sub impulsul egocentrismului narcisic, convertirea
lui narcisică a acestuia. Obiectul Ştiinţei se leagă de acest Complex Tabu. Omul de
ştiinţă este curios asemenea copilului relativ la toate lucrurile, curiozitate stârnită în
principal de cunoaşterea timpurie, infantilă, cu privire la erotism, după cum spune şi
Freud. Domeniul pe care el şi-l alege, asemenea meseriei pe care Omul în general şi-o
alege, este determinată de dorinţa de a şti mai mult, în primul rând iar apoi de dorinţa de
a cunoaşte şi dezlega o taină. Dimpotrivă, Complexul Tabu inventează o taină. Omul
normal nu îşi doreşte să inventeze nimic în alegerea meseriei sale. El vrea doar să se
stabilească sub raportul economic şi nu vrea să schimbe nimic. Omul de ştiinţă nu se
poate mulţumi doar cu atât, el este obsedat de un lucru, are ‘chinuri matematice’, după
cum plastic se exprima A. Einstein despre propria stare la un moment dat, el trebuie să
afle cu orice preţ iar simpla încadrare socială nu îl mulţumeşte. Aceste Obsesii pot fi
foarte bine explicate pe baza Obsesiilor Compulsive prezente în Nevroza Obsesională,
unde insul este copleşit, invadat de gânduri, gata să îl determine să comită acte
imprudente şi imorale. Relaţia Complexului Narcis cu Nevroza este recunoscută,
Complexul Oedip, care aici este teoretizat ca unul satelit al acestuia, fiind recunoscut de
Freud drept ‘nucleul nevrozei’.