Arhim.

Epifanie Teodoropulos CELE DOUĂ EXTREME Ecumenismul şi Stilismul (Reeditare de articole şi

epistole) Traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu şi Adrian Tănăsescu-Vlas Editura
Evanghelismos, Bucureşti, 2006 Ediţie electronică APOLOGETICUM 2006 Arhim. Epifanie Teodoropulos 2
Volumul poate fi distribuit liber pentru uz personal. Această lucrare este destinată tuturor iubitorilor de
spiritualitate creştină ortodoxă şi de istoria neamului românesc. Ea poate fi utilizată, copiată şi
distribuită LIBER cu menţionarea sursei. Scanare: Apologeticum Corectura: Apologeticum Digitalizare pdf
: Apologeticum Traducere din limba greacă după originalul: «TA AYO AKPA» tou &Arcim. &Epifanivou I.
Qeodoropoulou, 2000 ISBN 973-7812-21-2 „Fii cu luare aminte la calea picioarelor tale şi toate cărările
tale să fie bine chibzuite. Nu te abate nici la dreapta, nici la stânga, ţine piciorul tău departe de rău.”
(Pilde 4, 26-27) © 2006 APOLOGETICUM. http://apologeticum.net
http://www.angelfire.com/space2/carti/ apologeticum2003@yahoo.com Cele două extreme:
ecumenismul şi stilismul 3 PROLOG Textele prezentei cărţi s-au editat în primul tom al cărţii mele
„Articole - Studii - Epistole” (Atena 1981). Tomul este aproape epuizat şi de aceea va trebui să fie
reeditat. Deoarece în ediţia a doua s-ar fi adăugat şi alte texte, tomul acesta, deja voluminos, ar fi
devenit şi mai voluminos. Mai mult, unele persoane cereau numai textele cele „antiecumeniste”, sau pe
cele „antistiliste”, deoarece se interesau numai de acestea, şi eram nevoit să le ofer tot tomul. Aceste
două motive m-au determinat să scot textele acestea din tomul amintit mai sus şi să le editez în fascicole
de sine stătătoare. De altfel, lucrul acesta a fost propus nevredniciei mele de mulţi prieteni şi fraţi în
Hristos şi mai ales de clerici care doreau să aibă pentru nevoile lor pastorale un volum lesne de folosit
privitor la aceste două subiecte. Mulţumesc călduros şi din adâncul sufletului tuturor celor care s-au
ostenit pentru prezenta editare, la fel şi prietenului şi prea iubitului frate A.D.A. şi iubitului meu ucenic în
Hristos I.K.G. Domnul Dumnezeu să pomenească osteneala şi dragostea lor. Nădăjduiesc că prezenta
ediţie va putea folosi multe suflete şi astfel se va slăvi numele Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului
nostru Iisus Hristos, Cel binecuvântat în veci... S-a scris în Atena în luna iunie a anului mântuirii 1985.
E.I.T. Arhim. Epifanie Teodoropulos 4 A. DESPRE „ECUMENISM” Cele două extreme: ecumenismul şi
stilismul 5 SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE TOATĂ PREA CINSTITA IERARHIE Prea Fericite, Prea Sfinţiţilor,
Este cunoscut faptul că revista aceasta, precum şi întreaga Asociaţie „Trei Ierarhi” reprezintă în Biserică
poziţii tradiţionaliste. Aşadar, cum era şi de aşteptat, a luat poziţie în repetate rânduri împotriva
trimiterii de reprezentanţi ortodocşi şi mai ales clerici, la Consiliul „Mondial” cu numele, dar pan-
protestant cu lucrul, al „Bisericilor”. Am luat poziţie deoarece credem că nici un bine nu va urma din
această participare, ci mai degrabă vătămare pentru Biserica noastră. Nu ne-a fost cu putinţă să
înţelegem care a fost motivul serios al acestei participări. Nu cumva pregătirea terenului şi crearea
premizelor, fie acestea cât de mici, pentru o viitoare unire? Dar o astfel de justificare ar fi ridicolă. Cum
este cu putinţă să existe chiar şi o slabă nădejde de unire, atunci când Protestantismul nu reuşeşte
propria sa unire, fiind secţionat în nu mai puţin de două sute de confesiuni? Cum este cu putinţă să
existe chiar şi cea mai mică nădejde de unire, atunci când numărul acestor confesiuni nu numai că nu se
micşorează pe timp ce trece, ci, dimpotrivă, creşte şi se înmulţeşte? Dacă cândva va sufla în nenorocitul
Protestantism duhul unirii, atunci firesc ar fi ca unirea să se arate şi să se săvârşească mai întâi în
sânurile lui şi după aceea să caute extinderi. Aşadar, dacă vom vedea vreodată Protestantismul unit în
cuget şi constituit într-o singură confesiune, atunci va avea o îndreptăţire toată lucrarea noastră
îndreptată spre unire. Deoarece această unire făcută în sânurile lui va constitui o dovadă necontestată a
sincerităţii intenţiilor lui de unire cu celelalte confesiuni creştine. Dar până atunci se impune un singur
răspuns la dorinţele şi declaraţiile de unire (chipurile) ale Protestantismului celui cu mii de capete:
„Doctore, vindecă-te pe tine însuţi!” Ce este mai mult decât aceasta este de la cel viclean... Nu cumva
participarea se face pentru a-i... lumina(!?) pe protestanţi cu privire la învăţătura Bisericii noastre? Dar
protestanţii cunosc învăţătura aceasta poate mai bine decât reprezentanţii noştri... Operele multor
scriitori ai Protestantismului sunt convingătoare în acest sens. Nu lipseşte cunoaşterea învăţăturii
ortodoxe, ci lipseşte recunoaşterea acesteia ca fiind singura învăţătură cu adevărat apostolică. În fine, nu
cumva participarea urmăreşte asigurarea importurilor de brânză din Olanda? Dar în privinţa asta mai
bine să păstrăm tăcerea. Aşadar, Prea Sfinţiţilor Părinţi, nu există nici un motiv să participăm. Cu toate
acestea observăm cu durere desele trimiteri de reprezentanţi. Pentru aceasta, ne rugăm lui Dumnezeu
să lumineze pe păstorii noştri ca ei să pună capăt acestei situaţii. Cu toate acestea, niciodată nu ne-ar fi
trecut prin gând că Consiliul n-a fost, în zdrobitoarea sa majoritate, un fierbinte mărturisitor şi sprijinitor
al adevărurilor creştine de temelie, dintre care cel mai mare este învierea Domnului. Dintr-o oarecare
publicaţie recentă a Mitropolitului Irineu al Samosului („Biserica Ortodoxă de Răsărit în faţa Mişcării
Ecumenice Creştine”) ne-am înştiinţat însă de lucruri mai mult decât uluitoare. Adică ne-am înştiinţat că
la Consfătuirea de la Amsterdam propunerea reprezentanţilor noştri de a se adăuga la baza dogmatică a
„Consiliului Mondial” credinţa şi în Dumnezeu-Tatăl a fost respinsă. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi la
Consfătuirea de la Evanston cu propunerea ca subiectul principal „Domnul cel răstignit, nădejdea lumii”
să fie completat cu cuvintele „şi înviat”. (Nu are importantă dacă au fost respinse din motivul X sau din
motivul Y, deoarece Credinţa nu ia în seamă intenţiile). Iar după aceasta reprezentanţii noştri Arhim.
Epifanie Teodoropulos 6 au fost în stare să mai rămână acolo şi n-au luat-o la fugă care încotro,
scuturându-şi până şi praful de pe încăltămintele lor!!! Este cu putinţă, Prea Sfinţiţilor Părinţi, ca
închipuirea Voastră să-l conceapă pe Apostolul Pavel, propovăduitorul cu suflare de foc al învierii, ca
membru al Consiliului după o astfel de hotărâre? Şi totuşi! Biserica Apostolului Pavel a fost în stare să
rămână membră a acestui Consiliu al deşertăciunii, care, umplând de hotărâri apostate dreptele sale,
socotea să ascundă Învierea Domnului! Prea Sfinţiţilor Părinţi, Ştiţi mai bine decât oricine că Creştinismul
este religia cea mai legată de persoană. Creştinismul stă sau cade prin persoana întemeietorului său. Iar
întemeietorul său stă sau cade prin faptul învierii. Dacă Hristos a înviat, atunci într-adevăr este Fiul lui
Dumnezeu şi tot ceea ce a spus este adevăr. Dacă Hristos a înviat, atunci într-adevăr diavolii au căzut şi
lumea s-a slobozit. Dacă Hristos a înviat, atunci cerurile să se bucure şi pământul să se veselească. Dacă
Hristos a înviat, atunci cu toţii am trecut de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, cântând cântare de
biruinţă... Dar dacă Hristos n-a înviat, atunci n-a fost nimic şi ne-am înşelat în chip înfricoşător. Dacă
Hristos n-a înviat, atunci nimeni nu înviază. Dacă Hristos n-a înviat, atunci propovăduirea este deşartă,
deşartă este şi credinţa. Dacă Hristos n-a înviat, atunci suntem mai nenorociţi şi mai de plâns decât toţi
oamenii... Prea Sfinţiţilor Părinţi, Paharul răbdării unei părţi deloc mici a credincioşilor mireni şi a
preoţilor evlavioşi e gata să se verse, îngăduinţa faţă de atâtea şi atâtea cedări şi compromisuri se
epuizează din zi în zi. Nu mai aruncaţi în mâhnire, în zbucium şi suspin plinătatea (Bisericii - n.t.), care
compară poziţia noastră plină de compromisuri cu statornicia neînduplecată a Bisericii Romano-Catolice.
Rupeţi orice legătură cu tăgăduitorii Faptului mântuirii lumii. Voi, reprezentanţii Bisericii celei una şi
singură adevărată, nu mai mâhniţi pe Domnul, împreună şezând şi discutând cu aceia la acelaşi nivel.
Rupeţi orice legătură cu cei ce au lepădat credinţa în înviere. Şi propovăduiţi urbi et orbi că „cel ce
răstălmăceşte cuvintele Domnului după poftele sale şi spune că nu este nici înviere, nici Judecată, unul
ca acesta este primul născut al Satanei”1 . Şi cu cei întâi născuţi ai Satanei bineînţeles Biserica Ortodoxă
nu trebuie să aibă legături. Cu adânc respect, „SFINŢII TREI IERARHI”, aprilie 1958 1 Sfântul Policarp,
Epistola către Filipeni, 7,1. Cele două extreme: ecumenismul şi stilismul 7 SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE
PREA FERICITUL PATRIARH ECUMENIC Prea Fericite, De câţiva ani plinătatea chinuită de durere a Bisericii
Ortodoxe, plinătatea care crede în mod conştient, se află înaintea unor acrobaţii primejdioase făcute în
domeniul credinţei ale întâiului Episcop al Ortodoxiei. Aşa stând lucrurile, ca să trecem cu vederea altfel
de acrobaţii, comportamentul Prea Fericirii Voastre şi al unor reprezentanţi ai Prea Fericirii Voastre faţă
de Papa şi papism aruncă în mâhnire nespusă dar şi într-o înfricoşătoare încercare sufletească pe fiii cei
cu adevărat ortodocşi ai Bisericii. Corespondaţi cu Papa în toată regula bisericească, ca şi cum am trăi în
secolul al V-lea după Hristos. Vă supuneţi la călătorii lungi şi chinuitoare ca să vă întâlniţi. Schimbaţi cu el
strângeri la piept cordiale şi sărutări frăţeşti, îl numiţi pe el „Primul episcop al Creştinătăţii”, iar pe Prea
Fericirea Voastră înşivă „al doilea”. Propovăduiţi urbi et orbi că „nici o deosebire nu desparte cele două
Biserici”. Vă rugaţi împreună cu reprezentanţii lui şi vă comportaţi faţă de el aproape la fel ca şi cu
episcopii ortodocşi, înlăturaţi afurisenii de veacuri, care, chiar dacă admitem că au fost aruncate sub
imperiul iritării iniţiale produse de anumite evenimente de moment şi ca reacţie la acele evenimente, nu
exprimă în mai mică măsură cugetarea sobornicească a Ortodoxiei celei fără de prihană şi purtătoare de
Dumnezeu şi nu constituie decât simpla punere în aplicare, deşi cu întârziere, a dispoziţiilor Dreptului
Canonic al Bisericii, care impun alungarea din Staulul cel făcut de Dumnezeu a oilor „a căror boală e de
nevindecat şi spre moarte”, adică a ereticilor şi stricătorilor credinţei. Prea Fericite, Care din aceste două
lucruri s-au întâmplat: Papa a venit la Ortodoxie sau Prea Fericirea Voastră la papism? Dacă s-a
întâmplat primul, vestifi-l ca să-l prăznuim cu bucurie mare cu toţii şi să dănţuim împreună. Dacă s-a
întâmplat al doilea, spuneţi-ne-o cu sinceritate şi direct ca să ne încredinţăm că împreună cu Roma cea
veche a căzut şi cea Nouă sub erezie. Dacă nu s-a întâmplat nici una din acestea, ci şi Prea Fericirea
Voastră şi Papa aţi rămas fiecare între hotarele sale, atunci cum se explică acţiunile pe care Prea
Fericirea Voastră se îndărătniceşte să le întreprindă? Cum este cu putinţă ca ereticul Papa să fie primul
episcop al Creştinătăţii, iar Prea Fericirea Voastră al doilea? Când i-a numărat Biserica noastră pe
episcopii ortodocşi împreună cu episcopii eretici? Vorbiţi limba scumpătăţii dogmatice şi canonice sau
cea abilă a făţărniciei diplomatice? Sunteţi episcop sau diplomat? Cum este cu putinţă să se ridice
pedepsele canonice ale Bisericii atunci când obiectul acestora (erezia) nu numai că continuă să existe, ci
se măreşte, se întinde în voie şi se îngâmfă? Şi dacă n-ar fi existat afurisiri împotriva papistaşilor pentru
schimbările pe care au cutezat să le săvârşească în Credinţă, ar fi trebuit ca astăzi să fie vestite prin
hotărâre de obşte a Bisericilor Ortodoxe, ascultătoare poruncilor răspicate şi limpezi ale Sfintelor
Canoane. Aşadar, cum sunt ridicate şi de ce? Prea Fericite, Se zvoneşte că acţionaţi aşa cum acţionaţi, ca
întovărăşindu-vă cu Vaticanul cel lumeşte atotputernic să vă opuneţi urletelor turceşti prin strălucirea şi
puterea dată de alianţa Arhim. Epifanie Teodoropulos 8 cu el şi că procedaţi astfel pentru a sprijini
Tronul cetăţii de scaun a împăraţilor de altădată, care este ameninţat şi se clatină în chip jalnic.2 Dacă
acesta este adevărul, vă rătăciţi şi în deşert vă osteniţi. Avem ca aliat pe Dumnezeu, Prea Fericite, da sau
nu? Dacă da, atunci „unul va goni mii şi doi vor muta zeci de mii”3 ; atunci „şi valuri dacă se vor scula, şi
mări”4 , mânia fiarelor turceşti va fi mai neputincioasă decât pânza de păianjen; atunci „vor înflori şi se
vor bucura cele pustii ale Iordanului”5 , iar „şchiopul va sări ca cerbul şi limpede va fi limba gângavilor”6
; atunci... o, atunci „înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu“7 !... De nu, atunci
pentru ce „ne-am nădăjduit spre boieri, spre fiii oamenilor, întru care nu este mântuire”8 ? Atunci, Prea
Fericite, deja ni se potrivesc cuvintele prorocului: „Vai celor ce se pogoară în Egipt pentru ajutor; celor ce
se nădăjduiesc în cai şi în căruţe pentru că sunt multe, şi de călăreţi mulţime multă, şi n-au nădăjduit în
Sfântul lui Israil, nici n-au căutat pe Domnul. Iar El înţelepţeşte a adus asupra lor rele şi cuvântul Lui nu
va fi în zadar şi se va scula asupra oamenilor răi şi asupra nădejdii lor celei deşarte, spre om egiptean şi
nu spre Dumnezeu, spre trupuri de cai în care nu este ajutor; iar Domnul va pune mâna Sa peste ei şi vor
osteni cei ce ajută şi toţi vor pieri de sabie.”9 Prea Fericite, Mai bine să se dezrădăcineze istoricul Scaun
al Constantinopolului şi să se răsădească în vreo insulă pustie a mării sau chiar să se înece în adâncurile
Bosforului decât să se întreprindă chiar şi cea mai mică abatere de la linia de aur a Părinţilor, ce strigă
într-un glas: „Nu este loc de pogorământ în cele ale credinţei”. Cele şapte sfeşnice ale Apocalipsei s-au
stins de mult timp din pricina păcatelor noastre. Cele şapte Biserici Apostoleşti, Biserici care au avut
cinstea cea înaltă de a primi Scrisorile din cer prin mijlocirea Văzătorului de cele cereşti şi insuflatului de
Dumnezeu din Patmos, au lipsit de pe faţa pământului. Iar acolo unde altădată se săvârşea Jertfa cea
înfricoşătoare şi se înălţa Cântarea întreit sfântă, astăzi, poate, cântă „corbii de noapte”10 sau
„dănţuiesc onocentaurii”11 . Şi totuşi. Mireasa Domnului n-a murit. Biserica lui Hristos n-a pierit.
Continuă, rănită şi însângerată ca şi întemeietorul ei, însă pururea vie şi nebiruită, călătoria sa prin
veacuri, luminând, încălzind, născând întru viaţă şi mântuind. Aşadar, ea nu va muri chiar de se va muta
sau va muri Scaunul ecumenic. Nici un ortodox nu doreşte strămutarea sau moartea Scaunului
ecumenic. Să nu fie! Dar, pe de altă parte, nici unul nu va jertfi pentru el o iotă sau o cirtă din Credinţa
ortodoxă. Luptaţi-vă pentru el din răsputeri. Nu numai că aveţi dreptul, ci sunteţi obligat să-l sprijiniţi,
Prea Fericite, pe cât vă stă în putere. Să jertfiţi pentru el orice: bani, moşii, cinstiri, slave, odoare de preţ,
diaconi, preoţi, episcopi, chiar şi pe patriarhul Atenagora. Însă numai una să ţineţi, una să păziţi, una să
apăraţi, una să nu jertfiţi: Credinţa ortodoxă! Scaunul ecumenic are preţ şi folos numai şi numai când
împrăştie peste tot pământul lumina cea dulce şi neînserată a Ortodoxiei. Farurile sunt folositoare
pentru a lumina celor ce umblă pe mare, ca să se păzească de stânci. Dar când lumina lor se stinge,
atunci devin nu numai nefolositoare, ci şi primejdioase, fiindcă se prefac în stânci chiar ele. 2 Astfel de
justificări se aud din nou astăzi după patru decenii. Noul Papă eretic Benedict XVI cheamă Ortodoxia la
unitate chipurile pentru a lupta împotriva secularizării, când de fapt Vaticanul şi ecumenismul susţin
secularizarea prin faptul că susţin noua ordine mondială anticreştină. (Nota Apologeticum). 3 Deut. 32,
30. 4 Cuvântul dinainte de plecarea în surghiun. 5 Is. 35, 2. 6 Is. 35, 6. 7 Is. 8, 9. 8 Ps. l45, 2. 9 Is. 31, 1-3.
10 Ps. 101, 7. 11 Is. 31, 21-22. Cele două extreme: ecumenismul şi stilismul 9 Prea Fericite, Aţi înaintat
deja mult. Picioarele Prea Fericirii Voastre au atins apele Rubiconului12 . Răbdarea multor mii de suflete
evlavioase, clerici şi mireni, se epuizează văzând cu ochii. Pentru dragostea Domnului, întoarceţi-vă! Nu
vă apucaţi să creaţi în Biserică schisme şi erezii. Vă ispitiţi să uniţi cele despărţite şi ceea ce veţi reuşi
este numai să rupeţi cele unite şi să creaţi crăpături în terenul tare şi compact de până astăzi. Veniţi-vă
întru sine! Reveniţi-vă! Dar vai! Aţi lăsat multă cale în urmă. Deja „spre seară este şi s-a plecat ziua...”13
Cum veţi vedea hăurile căscate ce vor întretăia în scurtă vreme cărarea pe care mergeţi? Dar fie, fie ca
Cela ce oarecând a făcut „să stea soarele la Gavaon şi luna în valea Ailon”14 să repete minunea şi să
prelungească încă o dată lungimea zilei, să mai întărească lumina ei şi să vă deschidă ochii ca să vedeţi,
să înţelegeţi şi să vă întoarceţi. Amin. Cu cel mai adânc respect, „TREI IERARHI”, decembrie 1965 12 Râu
care alcătuia graniţa dintre Italia şi Galia Cisalpină. Trecându-l, Cezar a început războiul civil cu Pompei: o
atare acţiune nu era îngăduită de legea romană unui general aflat în fruntea armatei sale fără un ordin
expres al senatului (n. red. rom.). 13 Lc. 24, 29. 14 Isus Navi 10, 12. Arhim. Epifanie Teodoropulos 10
IUBIRE ŞI ADEVĂR (Epistolă către Patriarhul ecumenic) „Sub deviza iubirii fără condiţii şi fără limite”
(Mesajul patriarhal rostit la Naşterea Domnului - 1968) Prea Fericitului Patriarh ecumenic Atenagora,
Constantinopol Prea Fericite Părinte, „Mic sunt între fraţii mei şi mai tânăr în casa tatălui meu”15 , după
cuvântul Psalmistului. De aceea, cu sfială m-am hotărât să mă adresez Prea Fericirii Voastre, primul,
potrivit judecăţii ce-o ştie Domnul, dintre episcopii Bisericii Ortodoxe. Fiţi încredinţat că fac aceasta nu
spre afirmare şi paradă, ci numai pentru liniştirea conştiinţei mele, care, cu o silă nesuferită, îmi impune
să pun în lucrare spusa lui David: „Grăit-am mărturiile Tale înaintea împăraţilor şi nu m-am ruşinat.”16
Bineînţeles, nu ştiu dacă glasul meu cel slab va ajunge până la urechile Prea Fericirii Voastre, dat fiind că
sunete puternice „de trâmbiţe, strune şi organe, de psaltire, alăută şi chimvale şi tot felul de
instrumente muzicale”17 se aud împrejurul Prea Fericirii Voastre şi înăbuşă orice glas mai slab. În tot
cazul, este bine să ştiţi că cei ce se ţin cu tărie de predaniile părinteşti, clerici şi mireni, nu numai că vor
face notă discordantă în concertul de mai sus, pe care îl dirijează, precum nu s-ar fi cuvenit, degetul Prea
Fericirii Voastre, ci nici chipului de aur al blestematului „ecumenism”, pe care 1-aţi pus în câmpul Deira,
nu se vor închina, de s-ar şi încinge cuptorul de şapte ori „cu câlţi, cu vreascuri şi cu smoală” 18 , de s-ar
şi pregăti groapa leilor. Prea Fericite, Pretextul pentru trimiterea prezentei mi-a fost dat recent de
epistola unei alese obşti monahale din Sfântul Munte, prin care îşi exprima neputinţa de a continua să vă
pomenească la slujbe şi a cerut părerea smereniei mele în privinţa aceasta. Dar măcar de ar fi numai
această epistolă! Aproape zilnic sunt asediat prin apeluri personale şi epistole de mulţi clerici care spun
că au ajuns la capătul răbdării. Zilnic stăm şi primim neliniştea mulţimilor de suflete evlavioase. Zilnic ne
nevoim să alungăm din multe conştiinţe sminteli grele provenite din declaraţiile sau acţiunile Prea
Fericirii Voastre, în fine, zilnic suntem ocărâţi - prin viu grai şi în scris - de oameni ajunşi la capătul
răbdării, ce ne numesc „fricoşi” şi „trădători” fiindcă vă suferim. 15 Ps. 151, 1. 16 Ps. l18, 46. 17 Dan. 3,
5. 18 Dan. 3, 46. Cele două extreme: ecumenismul şi stilismul 11 Prea Fericite, Atât Prea Fericirea
Voastră cât şi cei care vă urmează cântaţi pe toate glasurile troparul „Iubirii”. Iubire, iubire, iubire!
„Iubire fără condiţii şi fără limite”. În numele acestei iubiri, în numele acelei iubiri, în numele celeilalte
iubiri... Lucru curios! Dacă inima Prea Fericirii Voastre revarsă atâta iubire şi din ea izvorăsc râuri
îmbelşugate ce ajung până la marginile Apusului şi se fac mare unde, în tihnă şi cu plăcere, înoată
mulţimea de eretici, cum nu dăruiţi câteva picături de iubire şi sărmanilor ortodocşi? Acelor ortodocşi
care se smintesc văzând pe patriarhul ortodox al Constantinopolului că - în numele iubirii! - nesocoteşte
Sfinte Canoane, că răstoarnă tradiţii de veacuri, că dărâmă ziduri de apărare, că mută hotare pe care le-
au aşezat Prea Sfinţi Părinţi ai Bisericii. Pentru aceştia au secat izvoarele iubirii Prea Fericirii Voastre?
Pentru aceştia nu există nici o fărâmă de afecţiune? Nici măcar o urmă de milostivire sau îndurare?
Aşadar, iubire pentru eretici, iar pentru ortodocşi nepăsare şi dispreţ! În cele din urmă, încotro
îndreptaţi Biserica, Prea Fericite? Dar oare îi iubiţi cu adevărat pe eretici? Ascultaţi, Prea Fericite, un
adevăr paradoxal: NU! Noi îi iubim cu adevărat şi sincer pe eretici, noi cei „înguşti la minte” şi „fanatici”,
iar nu Prea Fericirea Voastră şi cei dimpreună cu Prea Fericirea Voastră. Iubirea Prea Fericirii Voastre nu
este curată, ci părută şi măsluită; nu este pogorâtă de Sus, ci pământească, sufletească, diavolească...
Cine iubeşte fără făţărnicie pe cel bolnav? Cel ce-i spune: „Eşti cât se poate de sănătos, mănâncă ce
vrei”, pricinuindu-i astfel boală mai grea şi moarte mai grabnică, sau cel care-i arată că e bolnav şi-i
interzice alimentele vătămătoare? Noi, care dăm în vileag rătăcirile ereticilor şi propovăduim că urmează
o cale foarte greşită, poate că vom pricinui în ei criză de conştiinţă şi dorinţă de căutare a adevărului.
Prea Fericirea Voastră şi cei dimpreună cu Prea Fericirea Voastră, propovăduind că „nimic nu ne
desparte” de eretici etc., îi amorţiţi şi-i adormiţi şi închideţi înaintea lor calea adevărului. Astfel, în
situaţia aceasta se potriveşte cuvântul prorocesc: „Poporul meu, cei ce vă fericesc pe voi vă înşeală” 19 .
Şi „că nu vorbele goale arată cele ce sunt de fapt”. Pe care eterodox l-aţi adus la Ortodoxie Prea Fericirea
Voastră şi alaiul de episcopi mieroşi şi nevertebraţi al Prea Fericirii Voastre? Pe nici unul, Prea Fericite!
Nici unul, cu toate călătoriile, congresele, ospetele, darurile şi zâmbetele. Doar nişte ortodocşi „fanatici”
s-au făcut pricină de atragere a ereticilor la adevărul Ortodoxiei. Aţi înţeles oare, Prea Fericite, unde
puteţi conduce cu lozinca Prea Fericirii Voastre: „Iubire fără condiţii şi fără limite”, dacă se va izbuti să se
pună în lucrare peste tot? Iată câteva exemple: a) Judecătorii vor elibera pe toţi, vinovaţi şi nevinovaţi
deopotrivă. Închisoarea este posibil să se interpreteze ca o manifestare de iubire numai dacă iubirea are
„condiţii şi limite”. Atunci când iubesc „fără condiţii şi limite”, cum voi închide pe cel căruia nu-i face
plăcere închisoarea şi o suferă cu greu? b) Dascălii vor trece clasa şi pe cei mai nepăsători dintre elevi. Ce
fel de iubire „fără condiţii şi limite” am atunci când condamn la pierzare într-un an întreg atâţia şi atâţia
tineri? c) Părinţii nu vor refuza fiilor lor nici lucrurile cele mai vătămătoare. d) Relaţiile sexuale înainte de
căsătorie vor ajunge lege a Bisericii. Ce fel de iubire „fără condiţii şi fără limite” am atunci când interzic
unei perechi tinere să purceadă la „întregirea” dragostei lor înainte de a se binecuvânta unirea lor de
către Biserică? De ce să-i osândesc pe ei la o aşteptare greu de îndurat, adeseori de mulţi ani, atunci
când condiţiile nu îngăduie săvârşirea grabnică a căsătoriei? e) Prea Fericirea Voastră însuşi nu veţi
putea pedepsi nici un cleric, chiar dacă a căzut în cele mai grele încălcări. Şi cu toate acestea, nu numai
că, cu câtva timp mai înainte, aţi osândit şi caterisit şi izgonit din Sfântul Munte un întreg grup de
ieromonahi (nu cunosc pe nici unul dintre ei şi, prin urmare, nu scriu acestea spre apărarea lor), ci se
aude că pregătiţi şi alte pedepse de moarte (caterisiri adică) împotriva unor clerici din America, care s-au
19 Is. 3, 12. Arhim. Epifanie Teodoropulos 12 rupt (pe drept sau pe nedrept, nu ştiu) de împărtăşirea cu
Prea Fericirea Voastră. Dar atunci unde mai este dragostea Prea Fericirii Voastre cea „fără condiţii şi fără
limite”? O, în ce haos religios şi social ar fi putut duce aplicarea lozincii: „Iubire fără condiţii şi fără
limite”! Prea Fericite, O pildă mişcătoare de purtare faţă de cei ce n-au înţeles adevărul ne-a lăsat
Domnul nostru Iisus Hristos. Deschideţi la capitolul 6 din Evanghelia de la Ioan. Veţi vedea acolo lucruri
uimitoare: Domnul învaţă adevărurile mai presus de fire ale Tainei Sfintei Euharistii. Nişte ascultători
groşi la minte, nu pot să le înţeleagă şi se depărtează plini de nemulţumire. Ce face atunci Iubirea
întrupată, Dumnezeu-Omul? Nu cumva aleargă să-i ajungă din urmă pe cei ce au plecat şi să le dea
„explicaţii” cu privire la cele spuse de către El? Încearcă să afle o formulare în stare să-i facă pe aceia să
primească cele spuse? Nu! Dar ce face? Înfricoşător lucru! El, Care a plecat cerurile şi S-a pogorât; El,
Care l-a iubit pe om - pe fiecare om - până la moarte, şi încă moarte pe cruce; El, Care pentru oaia cea
pierdută a fost bucuros să coboare în prăpăstiile adânci şi să urce pe vârfurile cele greu de ajuns ale
munţilor; El, Care a fost în stare să se smerească până la a spăla picioarele de rob, refuză să mai discute
cu ei. Nu acceptă nici un compromis în adevărul Credinţei, nu face nici o cedare. Ci, aspru şi
neînduplecat, se întoarce către cei doisprezece, cei prea iubiţi ai Săi, pe care „i-a ales din lume”20 şi pe
care „i-a iubit până în sfârşit”21 şi-i întreabă: „Nu vreţi să plecaţi şi voi?” Oglindiţi-vă, Prea Fericite, în
această oglindă cerească a purtării Domnului faţă de cei ce nu au fost de acord cu adevărul... Măsuraţi-
vă cu această măsură dumnezeiască... Cântăriţi-vă pe acest cântar nemuritor... Câtă lipsă veţi afla!... Da!
Veţi afla o lipsă înfricoşătoare şi o mână tainică va scrie şi pentru Prea Fericirea Voastră, „pe tencuiala
peretelui casei”22 Prea Fericirii Voastre, ceea ce s-a scris pentru Baltazar, împăratul Babilonului: „Mani,
tekel, fares”23 . Afară numai de veţi afla Prea Fericirea Voastră la Domnul lipsă de iubire... Vreţi şi altă
oglindă, altă măsură, alt cântar? Iată: Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel. Limbaj foarte
aspru, mustrare foarte dură. Nici o cedare, nici un compromis. „Dacă vă tăiaţi împrejur, Hristos nu vă va
ajuta la nimic”24 . „Mă tem de voi să nu mă fi ostenit în zadar la voi”25 . Cine a spus aceasta? Pavel, gura
lui Hristos, cel ce i-a iubit pe toţi şi s-a jertfit pentru toţi, cel ce se ruga să fie „anatema de la Hristos”26
pentru ceilalţi! Dar care a fost subiectul neînţelegerii cu galatenii? Tăierea împrejur. Adică o lege cu
valabilitate vremelnică, dar totuşi rânduită de Dumnezeu, iar nu născocire a dracilor ca infailibilităţile şi
primatele papale. Aşadar, pentru această tăiere împrejur Pavel nu şovăie să tune: „Dacă noi sau înger
din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o - să fie anatema. Precum v-am spus
mai înainte şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit - să fie
anatema!”27 Şi acesta era lipsit de iubire? Ce păcat că nu trăieşte astăzi ca să ia lecţie de iubire de la unii
episcopi contemporani de-ai Prea Fericirii Voastre. Iată ce a scris unul dintre aceştia cu câtva timp mai
înainte: „Toate Sfintele Canoane care îi îngrădesc pe credincioşi într-o izolare şi păzire de ceilalţi
necreştini şi neortodocşi au nevoie de o anume reformare. Biserica nu poate evita amestecul ei cu
lumea, dacă într-adevăr vrea să o câştige. Dintre acestea, cu desăvârşire inaplicabil pentru epoca
noastră, ca lipsit de iubire, este Canonul 45 al Sfinţilor Apostoli (care interzice rugăciunea împreună cu
ereticii)... Mult mai desuet încă este Canonul 56 al Sfinţilor Apostoli, care interzice chiar intrarea în casa
20 In. 15, 19. 21 In. 13, 1. 22 Dan. 5, 5. 23 Dan. 5, 25. 24 Gal. 5, 2. 25 Gal. 4, 11. 26 Rom. 9, 5. 27 Gal. 1, 8.
Cele două extreme: ecumenismul şi stilismul 13 de rugăciune a eterodocşilor sau în sinagoga
iudeilor”28. Dar nefericitul nu ştie două lucruri: a) Că aceste Canoane nu constituie decât în mod simplu
ecoul purtării amintite a Domnului faţă de cei ce nu se pleacă adevărului, ecoul textului pomenit mai sus
al Sfântului Apostol Pavel (Gal. l, 8), precum şi al celui al Sfântului Ioan, ucenicul iubirii prin excelentă:
„Dacă cineva vine la voi şi nu aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: Bun
venit!”29 Aşadar, atunci când episcopul de care ne este vorba reformează Sfintele Canoane, să nu uite
să... reformeze şi izvorul acestora: Evanghelia. Altfel lucrarea lui va rămâne neterminată. b) Dacă sus
pomenitele Canoane sunt lipsite de iubire, atunci, foarte simplu, este lipsită de iubire şi Biserica, care nu
numai că a validat şi a adoptat în mod oficial şi valabil aceste canoane, ci le-a şi aplicat şi s-a condus
după ele veacuri întregi. Dacă Biserica este lipsită de iubire, atunci, foarte simplu, ar fi fost demult
părăsită de Duhul Sfânt, Care este izvorul iubirii. Dacă Biserica a fost părăsită de Duhul Sfânt, atunci a
minţit Mântuitorul - milostiv fii mie, Doamne! - Care a adeverit că Mângâietorul va rămâne în Biserică în
veac şi o va povătui la tot adevărul30 . Iată unde duc afirmaţiile faimoşilor episcopi ai Patriarhiei! Mai
multe şi mai rele decât cele de mai sus a trâmbiţat şi Iacov al Americii, precum şi oarecare alţii. Troparul
„modernismului” şi „progresului”, cântat pe toate vocile de multe guri, aproape că ne-a spart timpanele.
„Creştinismul să se modernizeze”, iată „cerinţa timpului”, după părerea „spiritelor elevate”! Biserica să
se „modernizeze”? Dar pentru ce? Cele nedesăvârşite evoluează, cele vremelnice se actualizează, cele
pieritoare se schimbă. Ca Dogmă şi ca Har, ca Credinţă şi ca viaţă de sfinţenie, Biserica este ceva mai
presus de timp. Cum va evolua ceea ce este desăvârşit? Cum se va moderniza ceea ce este atemporal?
Cum se va schimba ceea ce este nepieritor? Dar care este motivul „modernizării”? Hristos „ieri şi azi şi în
veci - este acelaşi”31 . Şi diavolul este acelaşi astăzi ca şi cu mii de ani înainte. Şi păcatul este acelaşi. Şi
virtutea este aceeaşi. Şi omul acelaşi, sinteză tragică între măreţie şi ticăloşie. Ce să se schimbe? Numai
una: Mijloacele. Nimic altceva. Mai demult cei răi ucideau cu ciomagul sau cu cuţitul, astăzi este cu
putinţă să fie omorâte popoare întregi prin maşini perfecţionate, însă esenţa faptului este aceeaşi.
Ucideri am avut şi atunci, ucideri avem şi astăzi. Există virtute sau răutate necunoscute celor din
vechime, care să fie invenţie a secolului XX? Nimeni nu este împotriva folosirii şi în lumea Bisericii a
mijloacelor tehnice moderne (de pildă radioul sau televiziunea) pentru răspândirea Evangheliei. Dar a
aceleiaşi Evanghelii, a Evangheliei lui Hristos Celui răstignit, nu a alteia! Dacă al Prea Fericirii Voastre
Iacov al Americii este de părere că „nu este cu putinţă să ne mai păcălim pe noi înşine şi să spunem că
Creştinismul, aşa cum l-am înţeles noi, este într-adevăr potrivit pentru poporul nostru”, că „avem nevoie
de un Creştinism nou (!!!) bazat în întregime pe percepţii (!!!) şi condiţii noi” şi că „nu mai este cu
putinţă să transmitem generaţiilor viitoare Religia aşa cum am aflat-o noi”32 , este mai bine să
părăsească Biserica cât mai repede şi să formeze oricâte „noi Creştinisme” - sau mai degrabă iacovisme -
vrea. Fie că vorbeşte prin gură, fie prin hârtie şi cerneală, fie prin sânge, fie prin lacrimi, fie prin mijloace
tipografice, fie prin radio, fie prin televiziune, fie prin sateliţi artificiali, fie prin orice alt mijloc, Biserica
Ortodoxă va avea ca propovăduire a sa până la sfârşitul veacului asta şi numai asta: pe „Hristos cel
răstignit: pentru iudei sminteală; pentru elini nebunie. Dar pentru cei chemaţi şi iudei şi elini pe Hristos,
puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu.”33 Şi „câţi vor umbla după dreptarul acesta, -
pace şi milă asupra lor şi asupra Israilului lui Dumnezeu”34 . 28 Revista „Ekklisia” (Biserica), 15.07.1967,
p. 400. 29 II In. 10. 30 In. 14, 26; 16, 13. 31 Evrei 13, 8. 32 iarul „Estia” (Vatra), 5.10.1967. 33 I Cor. l, 23-
24. 34 Gal. 6, 16. Arhim. Epifanie Teodoropulos 14 Dar de ce să ne mirăm de asemenea declaraţii!...
Oamenii aceştia adeveresc zicala „cum le e felul aşa şi vorba”. „Din prisosinţa inimii vorbeşte gura”...
Atare spuse sunt o urmare firească. Oameni ce iubesc plăcerile şi răsfăţul. Oameni ce trag la cele mai
luxoase hoteluri, în care locuiesc Cresuşii35 lumii acesteia, oameni ce mănâncă la mese împodobite cu
flori şi cu acompaniament muzical, oameni ce tipăresc reviste luxoase în care, printre altele, se scrie şi
ce... se va servi la dineurile „Congreselor clerico-mireneşti” pe care le conduc. Este firesc ca astfel de
oameni să vrea creştinisme „noi”. Creştinismul pescarilor. Evanghelia sărăciei, Predica nebuniei Crucii,
Biserica nevoinţei, a lacrimilor şi a muceniciei fără îndoială că nu-s „croite pe măsura lor”. Dar „dacă
iubeau bogăţia (şi împărăţiile lumeşti), pentru ce uceniceau pe lângă Cel ce învăţa despre sărăcie (şi
împărăţia Cerurilor)?”... Ce caută aceştia lângă Iisus? Prea Fericite, Din nefericire, la declaraţii
inadmisibile din punct de vedere teologic se avântă nu numai episcopii Patriarhiei, ci şi Prea Fericirea
Voastră înşivă. Vă aduceţi aminte de vechile fraze ale Prea Fericirii Voastre în care spuneaţi că unite,
toate Bisericile existente astăzi vor „reîntemeia (!!!) Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi
Apostolească, care să coexiste în Răsărit şi în Apus”?36 Dar ce „să se reîntemeieze”? Desigur, nu ceea ce
există, ci ceea ce a dispărut; nu ceea ce funcţionează, ci ceea ce a încetat. Nu ceea ce trăieşte, ci ceea ce
s-a desfiinţat. A lipsit aşadar „Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească” şi trebuie
reîntemeiată? Dar atunci spunem minciuni mărturisind în fiecare zi în Simbolul Credinţei existenţa
„Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească”? Atunci cum rămâne cu cuvintele Domnului
care spun că pe Biserică „nici porţile iadului nu o vor birui”37? Departe cu hula! „Biserica cea Una,
Sfântă, Sobornicească şi Apostolească” nu are nevoie de reîntemeiere, deoarece niciodată n-a fost
desfiinţată, niciodată n-a lipsit, niciodată n-a încetat să existe. S-a înfiinţat la Cincizecime şi de atunci
există şi trăieşte şi se mişcă neîncetat, luminând, încălzind, hrănind, sfinţind, înăltând la ceruri. Prin harul
lui Dumnezeu, aparţinem acestei Biserici şi în ea suntem datori să-i chemăm pe toţi. Prea Fericite, Prea
Fericirea Voastră aţi luat startul de mult, în timp ce papismul a rămas neclintit pe aceleaşi poziţii. Unde
aţi văzut fie şi cele mai mici dovezi de părăsire a rătăcirilor papale, mai ales a primatului sau
infailibilităţii? Nu numai în vremurile mai vechi, dar şi în cea din urmă, când „Dialogul iubirii”, împins la
culme prin Prea Fericirea Voastră, şi „duhul ecumenist” au luat chip de „suflare ce vine repede”- dar nu
cerească - „şi zguduie Casa” unde suntem adunaţi 38 , adică Biserica Ortodoxă a lui Hristos, papismul n-a
trecut cu vederea nici o ocazie să repete şi să accentueze ceea ce constituie fundamentul său. În faza a
treia a lucrărilor Conciliului Vatican II, Papa Paul VI a propovăduit: „noi, Papa, care concentrez în
persoana mea (!!!) şi în sfânta mea demnitate toată Biserica, proclam Ecumenic acest Sinod”39 . În 5
ianuarie 1963, predecesorul acestuia, Ioan, a trâmbiţat printr-o Bulă specială: ,,a) Sinodul de la Vatican -
şi orice sinod - datorează existenţa sa Papei; b) Hotărârile Sinodului sunt valabile numai prin confirmarea
papală; c) Biserica Romano-Catolică rămâne pe vechea ei linie şi nu pretinde nici o reformare. (Să audă
acestea Iacov al Americii, cel ce propovăduieşte că avem nevoie de un «creştinism nou»!) Există o
singură turmă - lumea - şi 35 Cresus = ultimul rege al Lidiei (460-547 î.H.), vestit pentru bogăţia sa. 36
Arhim. Spiridon Bilalis, „Orthodoxia kai Papismos” (Ortodoxia şi papismul), vol. 1, p. 42. 37 Mt. 16, 18. 38
Fapte 2, 2. 39 Arhim. Spiridon Bilalis, op. cit., p. 335. Cele două extreme: ecumenismul şi stilismul 15 un
singur păstor – Papa”40!!! Acelaşi Papă, în enciclica sa „AETERNA DEI SAPIENTIA”, şia exprimat
convingerea că Conciliul Vatican II „va atrage privirile nenumăraţilor ucenici ai lui Hristos şi-i va atrage să
se adune în jurul «Păstorului Celui mare al oilor», Care a încredinţat păzirea permanentă a Turmei Sale
lui Petru şi urmaşilor lui”! Adresându-se şefilor „Acţiunii Catolice”, a spus: „Vom arăta Biserica în toată
măreţia ei şi vom spune tuturor celor care sunt despărţiţi de noi: «Fraţilor, aceasta este Biserica lui
Hristos, adică Biserica Catolică. Apropiaţi-vă! Apropiaţi-vă! Aceasta este calea întoarcerii. Reveniţi ca să
reluaţi locurile pe care le-au ocupat strămoşii voştri»”41 Acest sinod Vatican II, care a fost recunoscut de
unii neghiobi de-ai noştri ca fiind foarte „liberal”, a propovăduit fără şovăire: „Sfântul Sinod adoptă şi
prezintă din nou, spre a fi crezută cu neclintire de toţi credincioşii, doctrina instituirii, continuităţii,
sensului şi caracterului primatului sfânt al Pontifului roman...”42 Şi iarăşi: Papa este „Vicarul lui Hristos şi
păstorul întregii Biserici”, „în cadrul Bisericii are stăpânire deplină, supremă şi universală, pe care o
poate exercita întotdeauna în mod liber...” Papa „deţine, prin drept divin, stăpânirea supremă şi
universală în privinţa responsabilităţii pentru suflete... Constituie garanţia binelui comun al Bisericii
Universale şi a binelui fiecărei Biserici şi deţine primatul stăpânirii permanente peste toate Bisericile”.
Toţi credincioşii „sunt datori să arate ascultare religioasă a voinţei şi mintii lor numai şi numai faţă de
autoritatea învătătorească a Pontifului roman, chiar şi atunci când acesta nu vorbeşte ex cathedra”43!!!
Adică, în loc de retragere avem progres spre cele mai rele!... Cu adevărat, „adânc pe adânc cheamă” 44
... Sinodul acesta n-a lăsat nici o îndoială (şi aici este de lăudat, deoarece s-a arătat consecvent) asupra
faptului că papismul este considerat „Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească”. Iată ce
spune el în ale lui „Hotărâri privitoare la ecumenism”: Celelalte Biserici „nu se bucură de acea unitate pe
care Iisus Hristos a vrut s-o dăruiască din belşug tuturor acelora pe care i-a renăscut şi i-a adus la viaţă
într-un singur trup şi întru înnoirea vieţii, precum mărturisesc Sfânta Scriptură şi venerabila Tradiţie a
Bisericii. Într-adevăr, numai prin Biserica Catolică a lui Hristos, care este organul general al mântuirii,
este cu putinţă să se realizeze deplinătatea mijloacelor de mântuire. Deoarece numai Adunării
Apostolilor, în care Petru era cel mai mare, i-au fost încredinţate, după credinţa noastră, toate
bunătăţile noului Testament, încât să se alcătuiască pe pământ Trupul lui Hristos, în care trebuie să se
încorporeze pe deplin toţi aceia care, într-un fel sau altul, aparţin deja poporului lui Dumnezeu”.
Faimosul Augustin Bea45 a predicat fără ezitare şi cu sinceritate vrednică de laudă: „În practică ar fi o
dragoste rău înţeleasă dacă cineva ar vrea să aprindă în fraţii despărţiţi speranţa că, chipurile, Biserica
Romano-Catolică ar pretinde de la ei doar recunoaşterea „Dogmelor esenţiale” şi ar crede că aceasta ar
părăsi, chipurile, pretenţia primirii de către ei a hotărârilor dogmatice ale Sinodului Tridentin sau că va
arăta înţelegere pentru revizuirea dogmei despre primatul sau infailibilitatea Papei. Tot ceea ce Biserica
a vestit odată ca principiu de credinţă, a vestit sub povătuirea Duhului Sfânt, ca pe un adevăr 40 Ibidem
p. 322. 41 I. Karmiris, „H Ekklisia tis Romis kata ton Grigorion ton Nazianzinon... “ (Biserica Romei după
Sfântul Grigorie de Nazianz...), p. 17. 42 Arhim. Spiridon Bilalis, op. cit., p. 323. 43 Ibidem, p. 325-326. 44
Ps. 41, 9. 45 Filo-evreu. “James Combs se îndoiete de sinceritatea unora convertiţi la crestinism; intenţia
lor este mai degraba să distrugă crestinismul din interior, scrie el. Un exemplu tipic este Cardinalul
Augustine Bea (pe numele adevarat Beheim), a cărui contribuţie la triumful iudaismului asupra
catolicismului prin declaraţia de la Vatican II că Evangheliile sunt mincinoase întrucât evreii nu l-au
crucificat pe Hristos, a fost salutată ca atare în The Jewish Sentinel din Chicago, la 26 noiembrie 1964.
Cardinalul Bea nu a lucrat singur; revista Look din 25 ianuarie 1966 (p. 19) îi acordă creditul cuvenit lui
Jules Isaac ca organizator al decretului votat la Vatican II.” (citat după Cine atacă Biserica catolică, p. 39,
ediţia electronică Apologeticum). Arhim. Epifanie Teodoropulos 16 descoperit de Dumnezeu, asupra
căruia sub nici un chip ea (Biserica) nu are dreptul să acţioneze altfel. Domnul a încredinţat ei (Bisericii)
păstrarea şi dezvoltarea ermineutică a adevărului Revelaţiei, dar nu i-a dat stăpânirea de a schimba ceva
în adevărurile acestea”46 . Este cu putinţă să nu plângi atunci când cu aceste propovăduiri ale
papistaşilor, cu aceste rătăciri extreme, dar pe deplin consecvente, compari declaraţiile unor
întâistătători ai Ortodoxiei, care în loc să accentueze fără şovăială adevărul Credinţei noastre şi
unicitatea lui compun texte nenorocite, fără vână, laşe, lipsite de curaj, de-a dreptul trădătoare? Prea
Fericite, De mult timp v-aţi dovedit adept al acestui sincretism mai mult decât sinistru. Oare aţi priceput
ce înseamnă în profunzimea sa blestematul ecumenism? V-aţi adâncit în duhul acestei creaţii pocite?
Sub blestematul ecumenism nu se ascunde în mod simplu o erezie. Se ascunde însăşi lepădarea
caracterului revelat al Credinţei creştine, în privinţa aceasta ecumenismul este mai rău decât orice
erezie. Erezia lui Arie, care cobora Cuvântul Cel de o fiinţă cu Tatăl la rangul de făptură, precum şi
celelalte erezii, pălesc în faţa monstrului care este ecumenismul. Şi aceasta deoarece tuturor ereziilor
creştine, chiar şi celor mai hulitoare, nici nu le trecuse prin gând să se îndoiască de unicitatea şi
exclusivitatea creştinismului ca adevăr revelat. Pentru toate ereziile creştinismul a avut monopolul
adevărului şi al mântuirii, în timp ce pentru ecumenism toate religiile au elemente de adevăr şi elemente
de înşelare, iar Creştinismul nu constituie decât o religie între celelalte - poate cea mai nobilă, dar, în tot
cazul, nu singura adevărată. 47 Victimă a acestui ecumenism sinistru, nenorocitul Iacov48 al Americii a
avut sinceritatea vrednică de laudă să nu-şi ascundă cugetele sale lăuntrice: „Mişcarea ecumenică, deşi
este de provenienţă creştină, trebuie să devină mişcare a tuturor religiilor (!!!), a uneia spre cealaltă, aşa
cum se face dialogul, dacă este adevărat că toate religiile slujesc pe Dumnezeu şi pe om. Nu există decât
un Dumnezeu...”49 Adică, nici mai mult nici mai puţin, prin „Mesajul” de mai sus de la al 19-lea Congres
clerico-mirenesc din Atena, la două mii de ani după ce a strălucit în Betleem lumina dumnezeiască a
Adevărului şi s-a revărsat până la marginile pământului. Arhiepiscopul „ortodox” readuce sincretismul şi
„Theoxenia”50 vechilor religii misterice! De la Hristos şi până azi au apărut multe şi felurite erezii. Dar
care erezie creştină, care eretic a susţinut vreodată că „toate religiile slujesc lui Dumnezeu şi pe om”?
Ortodocşii şi ereticii credeau şi propovăduiau că numai o religie „slujeşte lui Dumnezeu şi pe om”, religia
cea adevărată, religia lui Hristos, iar toate celelalte nu slujesc lui Dumnezeu, ci diavolului, deoarece
înşeală şi mint şi ţin pe om departe de lumina şi de adevărul mântuitor. Până şi iehoviştii, care au
întrecut orice măsură prin lipsa de evlavie şi hulele lor, n-au ajuns nici măcar aproape de grozăvia
ecumenismului. Mulţi monştri a născut iadul în vremurile noastre, dar de mărimea ecumenismului nu
este niciunul! Prea Fericite, În Pastorala Prea Fericirii Voastre la Sărbătoarea Piaşterii Domnului din anul
1968 scrieţi că „astăzi bântuie o criză mondială fără precedent. Şi în ea această mare Arcă a celor 2000
ani, Biserica, ce cuprinde civilizaţia Răsăritului şi pe cea a Apusului, este înviforată în chip primejdios...”
Precum se vede, Prea Fericirea Voastră priviţi Biserica ca pe un aşezământ 46 I. Karmiris, „Conciliul
Romano-Catolic general Vatican II...”, p. 34. 47 Inspiraţia aceasta a ecumenismului este de origine
masonică. (Nota Apologeticum). 48 Dovedit a fi fost mason. 49 Ziarul „Orthodoxos Tipos” (Presa
ortodoxă), august-septembrie 1968. 50 Sărbătoare păgână în cinstea tuturor zeilor - vezi Lexiconul antic
al lui Isihie din Alexandria, sub voce (n. red. rom.). Cele două extreme: ecumenismul şi stilismul 17 de tip
lumesc!... Însă Biserica nu cuprinde în ea civilizaţii, nici nu este cuprinsă de civilizaţii. Biserica cuprinde în
ea adevărul din Cer şi harul lui Hristos, care sfinţeşte şi mântuieşte. Este înviforată, desigur, este
înviforată, dar - şi aceasta este măreţia ei - „nu suferă sfărâmare de corabie...”51 În recentul mesaj al
Prea Fericirii Voastre, rostit cu prilejul împlinirii a douăzeci de ani de la urcarea Prea Fericirii Voastre pe
Tronul ecumenic, scrieţi că „pentru ultimul pas (ajungerea la un Sfânt Potir comun) se cere rugăciune,
realism şi curaj pentru doborârea ultimelor stăvilare. Toate acestea le împărtăşim din toată inima nu
numai noi, ci întreaga plinătate a Bisericii...” Prea Fericite, trebuie să vă deşteptaţi!... Adevărata
plinătate a Bisericii, nu cea care crede de formă, abia vă mai îndură. Nu vă faceţi iluzii, nu vă lăsaţi prins
de halucinaţii, nici plinătatea Bisericii, nici Păstorii ei nu sunt de acord cu Prea Fericirea Voastră. Nu ştiu
ce se întâmplă în celelalte Biserici locale, dar cât priveşte Biserica Greciei, despre care ne este vorba,
sunt în stare să spun că mă îndoiesc dacă există mai mult de şase-şapte episcopi care vă urmează.
Ceilalţi privesc cu durere la acţiunile Prea Fericirii Voastre, dar nu se manifestă, cel puţin public, răbdând
„până la o vreme”. Episcopii Bisericii Greciei, Prea Fericirea Voastră, cu foarte mici excepţii, tac şi
suportă acrobaţiile şi trădările Prea Fericirii Voastre în domeniul Credinţei ortodoxe nu pentru că au
primit lozinca „Iubire fără condiţii şi fără limite”, ci numai deoarece se îngrijesc de pacea Bisericii şi se
gândesc cu frică la evoluţiile şi consecinţele unor schisme. Dacă veţi mai înainta, dacă veţi merge spre
„unire”, atunci veţi vedea ce poziţie va lua Biserica Greciei faţă de Prea Fericirea Voastră. Nu trageţi
concluzii despre intenţiile Bisericii Greciei din oarecare manifestări politicoase, dar exagerate, faţă de
întâistătătorul Ortodoxiei. Repet, dacă mergeţi mai departe, atunci veţi vedea cine vă va urma. Cu Prea
Fericirea Voastră vor rămâne cercurile lumeşti, cei care consideră religia o instituţie socială bună şi
folositoare, nu partea conştientă a Bisericii Ortodoxe. I-aţi întrebat pe cei ce vă laudă şi vă aplaudă în
Europa şi în America, ziarişti, industriaşi, comercianţi, producători de filme, armatori etc., dintre care pe
mulţi i-aţi făcut - ca şi cum nu aţi avea alte preocupări mai serioase -„Mari Deputaţi”, „Mari
Ieromnimoni”, „Mari Referendari” şi „Mari Kanstriţi”52 (se vede că „duhul vremii” numai despărţirea
creştinilor n-o suportă, în timp ce pe toate celelalte le îngăduie!...), i-aţi întrebat, aşadar, pe aceştia:
„Credeţi în Dumnezeirea lui Iisus Hristos? Îl primiţi ca Mântuitor şi Slobozitor? Aşteptaţi învierea
morţilor? Aveţi privirea sufletului îndreptată spre cer? Mergeţi regulat la Biserică? Vă rugaţi? Vă
mărturisiţi? Vă împărtăşiţi cu Prea Curatele Taine? Postiţi vreodată? Vă ţineţi departe de păcatele
trupeşti?” Dacă veţi pune astfel de întrebări companiei Prea Fericirii Voastre, veţi pricinui multă mâhnire
oamenilor ce s-au adunat şi care se agită cu frenezie împrejurul Prea Fericirii Voastre, oameni al căror
dumnezeu este pântecele şi casa de bani. Prea Fericite, Acum şaptesprezece ani (31.01.1952) aţi trimis
pretutindeni o Enciclică strălucită. Prin ea cereaţi ca acei clerici ai Bisericii Ortodoxe care participă în
străinătate la Consfătuirile „Mişcării Ecumenice” „să fie cât se poate de reţinuţi în adunările cultice la
care participă împreună cu eterodocşii, deoarece acestea sunt împotriva Sfintelor Canoane şi tocesc
sensibilitatea mărturisitoare a ortodocşilor, şi să urmărească a săvârşi, dacă e cu putinţă, slujbe şi
ceremonii pur ortodoxe, pentru a arăta astfel strălucirea şi măreţia cultului ortodox înaintea grupărilor
eterodoxe”. Prea Fericite, cine v-a schimbat aşa de profund? Cine v-a deocheat atunci, încât astăzi aţi
ajuns de nerecunoscut? Ce v-a fermecat, făcându-vă să nu vă plecaţi adevărului şi să nu urmaţi lui, ci să
puneţi pe el cel mai mic preţ posibil? 51 Sfântul Ioan Gură de Aur, „Omilia despre Eutropie”. 52
Demnităţi ale Patriarhiei Ecumenice, al cărei sistem de ranguri era organizat în pentade (grupuri de câte
cinci) care constituiau o scară ierarhică strictă. În cea mai mare parte, realităţile pe care le reflectau
cândva au dispărut de mult, ele rămânând numai ca titluri onorifice (n. red. rom.). Arhim. Epifanie
Teodoropulos 18 Prea Fericite, Sfârşesc prin a repeta sfârşitul unui apel, pe care vi l-am adresat mai
demult din coloanele unui distins periodic religios: „Aţi înaintat deja mult. Picioarele Prea Fericirii
Voastre au atins apele Rubiconului. Răbdarea multor mii de suflete evlavioase, clerici şi mireni, se
epuizează văzând cu ochii. Pentru dragostea Domnului, întoarceti-vă! Nu voiţi să creaţi în Biserică
schisme şi erezii. Vă ispitiţi să uniţi cele despărţite şi ceea ce veţi reuşi este numai să rupeţi cele unite şi
să creaţi crăpături în terenul tare şi compact de până astăzi. Veniţi-vă întru sine! Reveniţi-vă! Dar vai! Aţi
lăsat multă cale în urmă. Deja „spre seară este şi s-a plecat ziua...” Cum veţi vedea hăurile căscate ce vor
întretăia în scurtă vreme cărarea pe care mergeţi? Dar fie, fie ca Cela ce oarecând a făcut „să stea
soarele la Gavaon şi luna în valea Ailon” să repete minunea şi să prelungească încă o dată lungimea zilei,
să mai întărească lumina ei şi să vă deschidă ochii ca să vedeţi, să înţelegeţi şi să vă întoarceţi. Amin”. S-a
scris în Atena în anul mântuirii 1969 la 26 septembrie, ziua în care se prăznuieşte pomenirea Sfântului
Ioan Teologul, ucenicul iubirii prin excelentă, dar şi propovăduitorul Adevărului celui nescris împrejur. Cu
închinăciune şi cu cel mai adânc respect, „PRESA ORTODOXĂ”, 10 octombrie 1969 Cele două extreme:
ecumenismul şi stilismul 19 ÎMPREUNĂ-PRĂZNUIREA PAŞTELUI Iubită „Enoria”53 , Exact acum patru ani,
la hotărârea Sfântului Sinod, s-a întrunit o Comisie pentru a cerceta problema calendarului, a trece la
observaţii asupra raportului alcătuit şi a-i da formularea definitivă, cu scopul ca acest raport, aprobat de
cei în drept, să constituie Textul oficial al Bisericii Greciei pentru plănuitul Mare Sinod al Bisericii
Ortodoxe. (După cum se ştie, Bisericii Greciei i s-a încredinţat tratarea a două subiecte: „Problema
calendarului” şi „Impedimentele la căsătorie”). Preşedinte al Comisiei a fost Prea Sfinţitul Iacov al
Mitilinei, membri Prea Sfinţitul Hrisostom al Messinei, părintele Meletie Kalamaras, astronomii Dimitrie
Katis şi Hr. Papagheorghiu, scriitorul acestor rânduri şi încă câţiva. (Cu toate că nu sunt pentru
convocarea Marelui Sinod sub condiţiile preconizate, totuşi am luat parte în Comisie, crezând că aveam
de spus ceva „mai bun decât tăcerea”). Formulându-mi observaţiile, n-am trecut cu vederea să spun
câteva lucruri şi despre prăznuirea Paştelui împreună cu eterodocşii. Deoarece până la urmă problema a
fost redeschisă de buze oficiale (mă refer la Pastorala de Paşti a Patriarhului ecumenic), au devenit de
actualitate cele spuse de mine atunci. Să mi se îngăduie aşadar să public în ziarul „Enoria” observaţiile pe
care le-am făcut pe marginea acestui subiect. „...În fine, se pune întrebarea: ce va conţine cu exactitate
şi ce va recomanda Raportul Bisericii Greceşti? În linii generale, cred că următoarele: va conţine o parte
istorică, în care se va vorbi despre calendare în general, iar în mod special despre cel iulian şi gregorian,
precum şi despre situaţia actuală a Bisericilor Ortodoxe din punct de vedere calendaristic... Va conţine şi
o parte practică, în care vor exista propuneri concrete. Acestea vor fi următoarele: a) Trebuie înlăturată
dezbinarea calendaristică a membrilor Bisericii Ortodoxe prin primirea de către toate Bisericile locale a
unui singur calendar. Dacă preferinţa celor mai mulţi se va întoarce spre calendarul iulian, atunci toate
Bisericile pe calendarul nou trebuie să revină la acela. Dacă se va întoarce spre calendarul iulian
îndreptat, atunci toate Bisericile cu calendarul vechi trebuie să purceadă la îndreptarea calendarului lor.
Dacă numai două - trei Biserici resping îndreptarea, aducând motive suficiente, atunci trebuie să cedeze
majoritatea şi, pentru uniformitatea cultului, în toate Bisericile trebuie să se aplice calendarul iulian.
Dacă cumva este propus un al treilea calendar, cum ar fi proaspăt zămislitul „Calendar universal”, atunci
Biserica Greciei va refuza discuţia, spunând: „Mai întâi să se alcătuiască acest calendar şi după aceea
vom discuta despre el. Astăzi vom judeca şi hotărî despre cele două calendare: iulian vechi şi iulian
îndreptat.” b) Biserica Greciei respinge cu hotărâre consacrarea unei oarecare duminici din aprilie sau
din altă lună pentru sărbătorirea Paştelui, însă primeşte şi doreşte îndreptarea calculului greşit al
echinocţiului de primăvară, ca şi a calculului greşit al lunii pline, dat fiind că astfel va înceta abaterea de
la hotărârea Sinodului I ecumenic şi prăznuirea Paştelui va fi conformă cu hotărârea acelui Sfânt Sinod.
Deoarece greşeala are în spatele ei secole întregi, ea a devenit „tradiţie” şi mulţi se vor sminti atunci
când va fi îndreptată, nepricepând că scopul ei este nu călcarea, ci ţinerea mai cu scumpătate a hotărârii
Sinodului I ecumenic cu privire la Sfintele Paşti, de aceea nu suntem de acord cu îndreptarea ei imediată.
Propunem însă ca toate Bisericile Ortodoxe să ia asupră-şi nevoinţa îndelungată de a-i lumina pe
credincioşi. Când - evident după mai mulţi zeci de ani - în plinătatea Bisericii se va instala conştiinţa
necesităţii îndreptării, numai atunci va exista posibilitatea părăsirii calculelor greşite. Încheind, aş dori să
arăt cu smerenie că chiar dacă Biserica Greciei va fi de acord (ceea ce nu doresc) cu imediata îndreptare
a calculului echinocţiului şi a lunii pline, va evita 53 Ziar religios din Grecia. Arhim. Epifanie Teodoropulos
20 cu desăvârşire să lege îndreptarea de săvârşirea prăznuirii împreună cu eterodocşii. Dacă se va afla în
faţa propunerilor de sărbătorire a Paştelui sau a oricărei alte sărbători împreună cu eterodocşii54 ,
Biserica Greciei este datoare să evite chiar şi discuţia despre acest subiect. Această discuţie trebuie să se
excludă cu toată puterea şi cu orice preţ, deoarece ar constitui răsturnarea din temelie a Dogmaticii
Ortodoxe şi a Eclesiologiei însăşi. Ori credem că suntem Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi
apostolească, ori nu credem. Biserica Ortodoxă, convinsă că ea singură este Trupul lui Hristos, stâlpul şi
întărirea Adevărului, Vistieria Harului, Laboratorul Mântuirii, se interesează cu multă grijă de întoarcerea
la ea a celor rătăciţi, dar se dezinteresează cu desăvârşire de discuţiile celor din afară, de vreme ce aceia
au rămas în înşelare. Sinodul I ecumenic a vrut să decreteze o Sărbătoare comună, dar pentru membrii
Bisericii, nu pentru cei aflaţi în afara ei. N-a discutat nici cu gnosticii, nici cu marcioniţii, nici cu maniheii,
nici cu montaniştii, nici cu donatiştii ca să afle o bază de înţelegere asupra sărbătoririi comune. Iar mai
târziu, când s-au rupt din Trupul Bisericii arienii, nestorienii, monofiziţii, iconoclaştii etc., etc., Biserica n-
a cugetat nicicând să ajungă la o înţelegere cu aceia asupra decretării sărbătoririi comune, fie ea a
Paştelui sau a oricărei alte sărbători. Biserica îşi aranjează problemele având în vedere numai şi numai
interesul mădularelor sale, iar nu dorinţele celor ce se află în afara sa. Dacă sărbătorile ereticilor coincid
cu cele ale Bisericii, să coincidă. Dacă nu coincid, să nu coincidă. Biserica nu se sfătuieşte de la egal la
egal cu ereticii. Desigur, stă de vorbă cu ei, dar numai ca să le arate calea întoarcerii. A se întruni
ortodocşii în „Simpozioane ecumenice” sau în alt tip de conferinţe cu adunătura cea pestriţă a ereticilor
şi să se sfătuiască cu ei despre fixarea sărbătorilor comune, rămânând însă şi unii şi alţii (ortodocşii şi
ereticii) între propriile hotare dogmatice, acesta este un fapt necunoscut şi de neconceput în istoria
Bisericii, mirosind a sinistrul sincretism religios ce duce la consacrarea coexistentei armonioase şi
netulburate a adevărului cu înşelarea, a luminii cu întunericul, ce se poate explica numai ca „semn al
vremurilor”. Acestea le-am spus atunci, acestea le repet şi astăzi. Cu multă cinste şi dragoste în Domnul
Iisus Hristos, „ENORIA”, nr. 549, 10 mai 1974 54 În urmă cu trei ani (2003) o ştire publicată în presa
internaţională nota că Consiliul Europei se arăta interesat, “din motive economice” , de serbarea
Paştelui de către toţi creştinii la aceeaşi dată. (Nota Apologeticum). Cele două extreme: ecumenismul şi
stilismul 21 HOTĂRÂREA ŞI DOCUMENTUL A ieşit o hotărâre foarte lăudabilă a Sfântului Sinod, prin care
de acum înainte nu se mai îngăduie participarea clericilor ortodocşi la Congresele pan-protestante, unde
sunt reprezentaţi până şi tăgăduitori ai Dogmei Treimii. Simţim nevoia să încuviinţăm din tot sufletul
hotărârea aceasta. Ne rugăm ca ea să se întregească, interzicând şi teologilor laici participarea la aceste
congrese. Biserica noastră este singura adevărată şi infailibilă, singura ce păstrează întreagă şi
nefalsificată vistieria sfântă a Creştinismului apostolic, şi nu are nimic de aşteptat de la miile de cioburi
sparte ale nenorocitului protestantism.55 Dar cu multă mâhnire am auzit că patru profesori ai Facultăţii
de Teologie de la Atena au depus Sfântului Sinod un protest scris împotriva hotărârii luate, care a fost
respins totuşi ca inadmisibil din pricina manierei necuviincioase şi lipsite de evlavie în care a fost alcătuit,
însă faptul că profesorii aceştia n-au fost de acord cu hotărârea întru tot dreaptă a Sfântului Sinod
dovedeşte că şi-au tocit simţământul ortodox. Ne pare rău, ne pare rău în mod sincer. „SFINŢII TREI
IERARHI”, mai 1957 ZIUA MONDIALĂ A RUGĂCIUNII De câţiva ani s-a consacrat şi în tara noastră „Ziua
mondială a rugăciunii studenţilor”. Din punct de vedere ortodox credem că o astfel de sărbătoare este
de lepădat şi inadmisibilă. Mai întâi nu provine din sânurile şi din iniţiativa Bisericii noastre Ortodoxe.
Din punct de vedere dogmatic are provenienţă străină. În al doilea rând, duce la rugăciunea ortodocşilor
împreună cu ereticii, lucru interzis cu desăvârşire şi clar de Sfintele Canoane. În al treilea rând, defilările
zgomotoase care au loc cu acest prilej sunt departe de duhul Evangheliei, care condamnă astfel de
rugăciuni pompoase şi fariseice, şi cere ca ele să se facă cu sinceritate şi smerenie. În a patrulea rând,
Biserica noastră are deja o sărbătoare consacrată pentru elevi şi studenţi: Sărbătoarea „Sfinţilor Trei
Ierarhi”, însemnătatea rugăciunii să se accentueze în acea zi şi să se recomande cu căldură şi cu
insistentă studenţilor să se roage întotdeauna. Nu este nici un motiv ca să fie eliminată această
sărbătoare de provenienţă ortodoxă în favoarea sărbătorilor cu scop suspect apărute de curând. Aceasta
este părerea şi convingerea noastră şi acestea sunt motivele pentru care considerăm că rugăciunea mai
sus-amintită este bună de lepădat, precum am spus la început. „SFINŢII TREI IERARHI”, aprilie 1954 55
Din păcate hotărârea a fost revocată după câţiva ani, în 1961, când Bisericile Ortodoxe au fost admise ca
membre în Consiliul Ecumenic al Bisericilor. (Nota Apologeticum). Arhim. Epifanie Teodoropulos 22
ABERAŢII PATRIARHALE Domnule Director, În ziarul de după amiază s-au publicat declaraţiile recente ale
patriarhului Atenagora. Aceste declaraţii, judecate teologic, ar fi suficiente pentru a desfiinţa un student
de anul întâi de la Teologie. Dar cu privire la patriarh ce să spunem? Că este cu desăvârşire neteolog sau
că s-a alipit definitiv la erezie? Primul lucru este cumplit, al doilea mai rău... Auziţi, rogu-vă, şi vă
minunaţi de declaraţiile unui Patriarh ortodox! „Dar avem şi multe diferenţe, ni se spune. Care?
«Filioque»? El a existat din secolul VII şi Bisericile nu s-au despărţit. Primatul şi infailibilitatea? Ce ne
interesează? Fiecare Biserică va ţine propriile ei obiceiuri. Dacă Biserica Catolică le vrea pe acelea, să şi le
ţină... De altfel, toţi ne considerăm pe noi înşine fără greşeală, în munca noastră, în gândirea noastră, în
toate. Femeia te întreabă câtă sare să pună în mâncare? Desigur că nu. Are infailibilitatea ei. S-o aibă şi
Papa dacă o vrea. Noi nu cerem s-o avem”. Oare primatul şi infailibilitatea sunt „obiceiuri”, sau
învăţături dogmatice? În care text oficial sau neoficial al papismului a citit Patriarhul asta? Pentru papism
primatul şi infailibilitatea sunt dogme de credinţă, condiţii de mântuire, adevăruri descoperite din cer,
învăţături ale Sfântului Duh, legi întemeiate pe dreptul divin. Să-i facă Patriarhul Papei o declaraţie în
care primatul şi infailibilitatea să fie caracterizate ca nişte „obiceiuri” locale (!!!) şi după aceea să
propovăduiască în aceeaşi zi unirea! (Nu mai vorbesc de celelalte rătăciri ale papismului, deoarece odată
prăbuşite acestea două, infailibilitatea şi satanicul primat, se vor prăbuşi toate).56 Până atunci însă,
Patriarhul să nu vorbească aşa cum vorbeşte, deoarece se dă în vileag fie ca nepregătit teologic (de
altfel, oare n-a spus el însuşi că „diploma de Teologie care am luat-o cândva, am pierdut-o”?), fie ca
propovăduitor al unor poziţii eretice. În sfârşit, dacă soţia ziaristului care a luat interviul şi-ar pune
„infailibilitatea” în practică şi ar arunca o cantitate mai mare de sare în mâncare, ce se va întâmpla?
Soţul ei va primi să mănânce o astfel de mâncare, sau o va arunca, poate cu mânie, la găleata de resturi?
Aşadar şi bucatele mesei duhovniceşti ale Papei, fiind foarte sărate, vor fi aruncate la gunoi de cei care
au simţul gustului duhovnicesc sănătos. Cu multă stimă, „PRESA ORTODOXĂ”, 20 martie 1970 56 Pentru
amănunte privind ereziile şi rătăcirile adoptate de romano-catolici recomandăm a se consulta
următoarele lucrări: Vladimir Guittee, Papalitatea eretică, Idem, Papalitatea schismatică şi Preasfinţitul
Photios, Arhimandrit Philarete, Părintele Patric, Noul catehim catolic contra credinţei Sfinţilor Părinţi,
Editura Deisis, Sibiu, 1994. Toate cele trei lucrări indicate pot fi descărcate de pe siteul Biblioteca
teologică digitală la adresa http://apologeticum.net Cele două extreme: ecumenismul şi stilismul 23
DECLARAŢII ANTIORTODOXE Atena, 3 aprilie 1970 Domnule Director, Patriarhul ecumenic nu scapă nici
de pe patul de suferinţă (de această suferinţă a lui tuturor ne pare rău) ocazia să continue predicile sale
filoeretice. Într-adevăr, în ziarul de azi dimineaţă s-au publicat noi declaraţii ale lui care spun că
„Filioque”, fiind o diferenţă mică şi neînsemnată, nu este piedică pentru unire. „Cât despre Filioque, nu
cred să fie un impediment”, a declarat el cuvânt cu cuvânt. Dar cu câteva zile mai înainte Patriarhul,
uitând lozinca „Iubire faţă de toţi fără condiţii şi fără limite”, a ameninţat că „va scoate din Trupul
Ortodoxiei Biserica Rusă din America”, dacă ea urmăreşte să fie întâia „faţă de celelalte Biserici
Ortodoxe ale Americii de Nord şi Sud”57 . Desigur este dreaptă ameninţarea Patriarhului, dar ne
întrebăm: cum de erezia „Filioque” nu este impediment pentru unirea ortodocşilor cu papistaşii, iar...
dorinţa de întâietate este motiv de afurisire a ruşilor din America şi de dezbinare a ortodocşilor?
Patriarhul nu cedează în faţa dorinţei de întâietate, dar cedează în faţa lui „Filioque”? Ce ne vor mai auzi
urechile?... Deoarece Prea Fericitul îi numeşte „făţarnici” pe ortodocşii tradiţionalişti pentru faptul că
deşi se roagă pentru unire evită să facă vreun pas spre ea, şi îi îndeamnă „să facă propuneri pentru o
rezolvare concretă şi nu să se exprime cu neclaritate”, trebuie să ne aducem aminte că temelia de
neclintit „pentru rezolvarea concretă” a fost înfăţişată de Sinodul din Constantinopol din 1895: „Pentru
înfăptuirea evlavioasei dorinţe de unire a Bisericilor trebuie să se hotărnicească un principiu şi o temelie
de obşte. Un astfel de principiu şi o astfel de temelie obştească şi fără de primejdie nu poate fi alta decât
învăţătura Evangheliei şi a celor şapte Sinoade ecumenice... Tot ce s-a adăugat ori s-a scos în anii ce au
urmat... trebuie să fie îndreptat”. Biserica de Răsărit, continuă Sinodul, este dispusă să purceadă la
această îndreptare. Însă este vădit că ea (Biserica Ortodoxă) nici adăugiri, nici omisiuni n-a făcut, ci fără
măsluire „ţine dogmele predate din vechime”, în timp ce Apusul „le-a strâmbat prin felurimea
învăţăturilor celor noi”. Pentru aceasta. Sinodul trage concluzia că „drumul cel mai firesc spre unire este
întoarcerea Bisericii Apusene la vechiul statut dogmatic şi administrativ”. Aceasta şi numai aceasta este
temelia unirii! Cu multă cinstire, „PRESA ORTODOXA”, 10 aprilie 1970 57 „Estia (Vatra)”, 31 martie 1970.
Arhim. Epifanie Teodoropulos 24 „DIALOGUL” ÎNCEPUT ŞI PRIMEJDIILE REZULTATE DIN EL S-a rezolvat...
în mod reuşit legendarul „Dialog al iubirii” cu papistaşii şi, în sfârşit, am păşit în „Dialogul teologic”! Dar
ce înseamnă „Dialogul iubirii” şi ce înseamnă „Dialogul teologic”? Este posibil să se despartă acestea
două, adică iubirea şi teologia, care constituie adevărul? Este cu putinţă să existe Dialog al iubirii fără
adevăr sau Dialog al adevărului fără iubire? Dumnezeu este şi iubire58 şi adevăr 59 . Aşadar, dacă
iubirea şi adevărul sunt unite în mod nedespărţit în Dumnezeu, ca o consecinţă firească şi necesitate
inevitabilă sunt unite în mod nedespărţit şi în ucenicii Lui. „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi
ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”60 , a spus Domnul, înnoind porunca desăvârşitei
„dragoste faţă de aproapele (orice om)”61 , a adăugat şi despre adevăr: „Oricine este din adevăr ascultă
glasul Meu şi, prin urmare, devine ucenicul Meu”62 . Aşadar cum despărţim iubirea de adevăr? Un
singur Dialog este posibil să existe: sau „Dialogul iubirii în adevăr”, sau „Dialogul adevărului în iubire”.
Din punct de vedere creştin nu este cu putinţă să se conceapă nici iubire fără adevăr, nici adevăr fără
iubire. Când iubeşti fără să te intereseze adevărul, nu iubeşti cu adevărat. Această „iubire” poate fi
politeţe, diplomaţie, ataşament sentimental şi orice altceva vrei, însă iubire, iubirea lui Hristos nu este.
Iar atunci când deţii adevărul şi nu iubeşti, nu trăieşti în adevăr. Este cu putinţă să ai cunoştinţe înalte
despre adevăr, este cu putinţă să crezi în cutare sau în cutare dogmă dreaptă, dar în felul acesta nu te
deosebeşti cu nimic de diavoli. Căci „şi diavolii cred şi se cutremură” 63 , dar nu se mântuiesc!
Adevăratul credincios, care urmează Domnului în toate, îi iubeşte pe toţi, şi pe neortodocşi şi pe cei de
alte religii şi pe atei şi pe hulitorii şi prigonitorii Lui. Tocmai pentru că îi iubeşte pe aceştia are „mâhnire
multă şi neîncetată durere în inimă” 64 , deoarece toţi aceştia sunt departe de adevărul mântuitor.
„Creştinul” fără dragoste este „aramă sunătoare şi chimval răsunător”65 . * * * La ce ne referim
spunând „Dialogul iubirii în adevăr”, sau „Dialogul adevărului în iubire”? Nu cumva la cercetarea făcută
cu dragoste, pentru aflarea adevărului? Sensul acesta al „Dialogului” poate să existe numai dacă
hotărăsc să discute doi atei sau agnostici. Dar când discută un ortodox credincios cu oricine altcineva,
sensul acesta al discuţiei este exclus cu desăvârşire, noi, ortodocşii, nu căutăm adevărul; el nu este un
obiect de cercetare: pur şi simplu se oferă. Şi se oferă deoarece există. Şi există deoarece s-a transmis
prin predanie şi se păstrează. Aşadar, pentru ortodocşi dialogul adevărului în iubire (sau al iubirii în
adevăr) înseamnă asta: discut cu unul de altă părere, din dragoste faţă de el, ca să-i demonstrez unde
greşeşte în cele privitoare la adevăr şi cum să fie povăţuit la el. Desigur, „Dialogul” nu înseamnă
conferinţă sau predică. Va vorbi şi partea cealaltă. Va face obiecţii, contestaţii, nu va fi de acord. Dar
scopul ortodoxului va fi totdeauna acelaşi şi neschimbat: depunerea fără compromisuri şi cedări a
mărturiei sale despre adevăr şi stăruinţa neşovăitoare în el. Dacă 58 I Ioan 4, 8. 59 In. 14, 6. 60 In. 13, 35.
61 Mt. 22, 39. 62 In. 18, 37. 63 Iac. 2, 19. 64 Rom. 9, 2. 65 I Cor. 13, 1. Cele două extreme: ecumenismul
şi stilismul 25 există înţelegere în adevăr, bine; dacă adevărul nu este primit, pleacă cu părere de rău,
murmurând „mai bun este un război vrednic de laudă decât o pace care desparte de Dumnezeu”... * * *
Aşadar, suntem pentru „Dialogul” cu papistaşii? Şi da şi nu! Da, dacă urmează să se discute sub condiţiile
de mai sus. Şi de mii de ori nu, dacă prin „Dialog” înţelegem căutarea (=cercetarea) adevărului, adică
pornim de la premiza că nimeni nu deţine adevărul absolut şi întreg, ci pretutindeni există firimituri de
adevăr şi părticele de înşelare şi dacă, prin urmare, vom lucra ca, prin adunarea tuturor fragmentelor de
adevăr de pretutindeni, să alcătuim tot trupul lui (adevărului) şi astfel să statornicim înţelegerea... Nici
un ortodox - ortodox cu adevărat şi nu cu numele - nu poate să încuviinţeze un asemenea „Dialog”,
pentru că de la bun început primeşte şi propovăduieşte că Duhul Sfânt a fost întotdeauna în Biserică
(una a înfiinţat Hristos şi nu mai multe) şi o povătuieşte pe ea „la tot adevărul”66 . Oare „Dialogul” ce se
face acum are baze drepte şi premize sănătoase? Răspundem fără ocolişuri: Câtuşi de puţin! Nu a pornit
bine şi nici nu va evolua bine. Intenţiile lui sunt lumeşti şi nu bisericeşti, omeneşti şi nu Dumnezeiesc-
omeneşti. „Dacă toţi se adună în comunităţi economice, alianţe şi coaliţii, de ce noi, creştinii, să fim mai
prejos?” - s-au gândit protagoniştii „Dialogului”. „Uniţi vom fi mai tari şi astfel vom fi luaţi în
considerare...” Pe parcursul „Dialogului” s-au semnalat o mulţime de acţiuni anticanonice. Ce bine poate
ieşi vreodată din încălcarea Sfintelor Canoane? „Au doară se culeg struguri din spini sau smochine din
mărăcini?”67 Dar despre mulţi dintre cei care conduc, din partea ortodoxă, „Dialogul”, ce să spunem
atunci? Este mai bine să tăcem... Desigur, Dumnezeu a dat mlădiţe toiagului uscat al lui Aaron, rod
pântecelui sterp şi a izvorât apă din piatră seacă, dar aceasta nu înseamnă că orice toiag uscat înfloreşte,
sau orice pântece sterp rodeşte, sau orice piatră izvorăşte apă. Credem fără şovăială în spusa „precum
pornirea apei aşa inima împăratului este în mâna lui Dumnezeu; ori încotro va vrea să o plece, într-acolo
o pleacă” 68 , dar nu ştim în care caz concret Dumnezeu va hotărî să intervină şi să răstoarne cursul
lucrurilor, întorcând prin prea puternica Sa Dreaptă cugetările feluriţilor conducători din „calea lor
vicleană” şi plecându-le „încotro va vrea s-o plece”... „Adică”, va putea întreba cineva, „în prezent este
exclusă o minune?” Nu este exclusă, dar nici nu este obligatorie... Numai o singură minune se va săvârşi
cu siguranţă matematică: în ciuda oricărei greşeli, în ciuda oricărei alunecări, în ciuda oricărei neatenţii şi
a oricărei acţiuni nechibzuite, chiar în ciuda oricărei prostii şi în ciuda trădării, Ortodoxia va supravieţui,
pentru că Cel care a prorocit indestructibilitatea ei69 este Hristos, iar Hristos nu se înşeală şi nu spune
minciuni!... * * * Dar să nu ne preocupăm mult de cele teoretice fiindcă... autobuzul a plecat deja.
„Dialogul” a început. Să fim „realişti”. Să trecem la fapte. Să punem degetul pe rană... S-a făcut marea
greşeală (şi poate va ajunge „de moarte”...) că primul subiect al „Dialogului” a fost pus cel despre Taine.
Să spunem că este o capcană? Nu ştim. Dumnezeu ştie... Noi ne temem cu frică mare şi suntem mereu în
zbucium mult. Motivul? Este un fapt cunoscut că papistaşii nu neagă că în cele mai multe puncte noi,
ortodocşii, ne aflăm mai aproape decât ei de „Praxis”-ul Tainelor aşa cum era în Biserica primară. Pe
lângă acestea, există la ei suveranitatea papală, care pe toate le poate lega şi dezlega; care
„dezrădăcinează şi sapă şi surpă şi iarăşi zideşte şi sădeşte”, şi nu îndrăzneşte nimeni să se împotrivească
ei, 66 In. 16, 13. 67 Mt. 7, 16. 68 Pilde 21, 1. 69 Mt. 16, 18. Arhim. Epifanie Teodoropulos 26 deoarece
prin ea vorbeşte... Dumnezeu! Aşadar ce îi va împiedica pe aceştia să avanseze la nişte cedări mici şi
neînsemnate în comparaţie cu imensitatea consecinţelor, cel puţin din punctul de vedere al impresiilor?
Închipuiti-vă ce răsunet va avea un gest spectaculos şi fără precedent al Papei, care ar accepta şi ar
legifera pentru Biserica lui „Rânduiala” Tainelor identică cu cea a Bisericii Ortodoxe! Botezul să se
săvârşească prin afundare, iar nu prin stropire. Mirungerea să se acorde imediat după Botez, iar nu după
un număr de ani. Sfânta Liturghie să se săvârşească cu epicleză, iar Sfânta Împărtăşanie să se ofere
credincioşilor întregită (Trup şi Sânge). Să se scoată azima şi să se introducă pâinea dospită. Rugăciunea
de iertare de la Spovedanie se va schimba din „eu te iert...” în „Dumnezeu să te ierte pe tine...”, iar cea a
Botezului din „eu te botez” în „se botează robul lui Dumnezeu”. Desigur, toate se pot adopta! (Acestea
sunt cele mai semnificative. Am putea adăuga şi multe altele, ca de pildă posibilitatea hirotoniei
diaconilor şi preoţilor căsătoriţi, dar ajung cele amintite mai sus). Atunci..., atunci noi unde ne vom
plasa? Sau mai degrabă unde ne vom ascunde? „Glas de trâmbiţă, de flaut, de alăută, de harpă, de
psaltire, de cimpoi şi de tot felul de instrumente muzicale” se va înălţa până la stele; se vor naşte
„glasuri de trâmbiţă înaintând tare foarte”70 . Atât papistaşii cât şi „ortodocşii” unionişti, îngâmfaţi,
înnebuniţi şi chiuind de bucurie, vor prezenta aceste conformări la Tradiţie, simple şi complet inofensive
pentru Papism, ca o „jertfă” mare şi importantă făcută de dragul unirii. Atunci vor invita cu stăruinţă
multă, supărătoare, şi partea noastră (ceea ce unioniştii noştri vor face şi cu multă obrăznicie) să
purceadă şi ea la „cedări” şi „jertfă” de dragul unirii. Ce vom face atunci? Îi vom lămuri că gestul acesta,
oricât de spectaculos şi impresionant ar fi, oricâtă orbire ar pricinui celor ce nu văd profunzimea
lucrurilor, nu constituie de fapt nici o cedare esenţială şi că rătăcirile papismului, chiar şi cele legate de
învăţătura despre Taine rămân întregi? Căci una este săvârşirea Tainelor şi altceva învăţătura dogmatică
despre ele. Oare uniţii nu au Tipicul ortodox de săvârşire a Tainelor? Şi ce folos au din asemănarea
exterioară, dacă cred că harul ce se transmite prin ele este creat? Diferenţa dogmatică este esenţială.
Dar cine să audă, de vreme ce glasurile „trâmbiţelor ce răsună cu tărie”, transmise în chip asurzitor de
televizor, de radio, de ziare, de reviste, de cărţi, de la tribunele sălilor de conferinţe, vor îneca orice
dezaprobare?... Vom fi atunci fanaticii, încrâncenaţii, oamenii urii, moluştele lipite de forme, cei care nu
doresc unirea etc., etc. Iar papistaşii vor fi oamenii iubirii, spiritele luminate, cei ce au înţeles semnele
vremurilor, ucenicii cei adevăraţi ai lui Iisus etc. Şi chiar dacă s-ar opri până aici lucrurile, răul nu va fi
mic, deoarece reprezentanţii noştri, prin singură participarea lor la un „Dialog teologic” neteologic, vor
da ocazia papistaşilor să purceadă la sus-zisele gesturi de efect, impresionând astfel foarte uşor şi
pricinuind îndată o confuzie înfricoşătoare şi o furtună mare. Dar oare lucrurile se vor opri acolo, sau
vom ajunge la situaţii şi mai rele? „Aici este judecata”71 reprezentanţilor noştri: Nu cumva atunci, ca să
nu pară ei „depăşiţi de situaţie” şi fiind surprinşi de furtunoasa dezaprobare generală a lumii „care zace
în cel viclean”72 şi ameţiţi de vârtejul „evoluţiilor neaşteptate”, vor înainta şi ei un pas? Adică, vor fi de
acord cu împărtăşirea reciprocă a Tainelor? „Cazuri” în care au fost oferite papistaşilor şi altor
neortodocşi Tainele s-au semnalat fără îndoială de multe ori până astăzi (chiar şi în secolul XIX). Lucrul
acesta însă, oricât de grav ar fi - şi este într-adevăr foarte grav - nu încetează să constituie o încălcare
oarecum izolată a legii bisericeşti de către unii preoţi ori episcopi sau chiar de către Sinoade alcătuite din
puţini membri ai unor Biserici locale. Dar eventuala „înţelegere” a reprezentanţilor tuturor Bisericilor
Ortodoxe cu papistaşii, aşa cum se vede că înaintăm spre aceasta, va fi o crimă împotriva Bisericii, şi încă
una „monstruoasă” potrivit terminologiei lumeşti. Ce se va întâmpla dacă vor îndrăzni să facă această
„înţelegere” dezastruoasă? Mai întâi: Papismul va triumfa, cel puţin la vedere. Este îndoielnic dacă va
mai avea dispoziţie de dialog după aceea. Ştie că dacă vreodată va reuşi să înfăptuiască împărtăşirea 70
Dan. 3, 5, 7; Ieş. 19, 19. 71 Vezi In. 3, 19. 72 I In. 5, 19. Cele două extreme: ecumenismul şi stilismul 27
reciprocă a Tainelor, va putea cu multă uşurinţă să-i absoarbă puţin câte puţin pe ortodocşi, deoarece
nu duce lipsă de inteligenţă. Atunci „unirea” se va produce automat şi de facto. Aşadar, de ce să mai
purceadă la alte discuţii? Va afla mii de moduri ca „Dialogul” să scadă în intensitate şi să degenereze.
Poate de aceea se spune de către ei (de către papistaşi) că „Dialogul” va fi de lungă durată... Trebuie să
înţelegem bine că papismul este interesat mai ales de două lucruri: PRIMATUL şi INFAILIBILITATEA. Aici
are cea mai mare sensibilitate. Aici „îl doare” mult. Pentru toate celelalte (poate şi pentru mult vestitul
Filioque) va arăta multă îngăduinţă şi mult pogorământ... În al doilea rând: Biserica Ortodoxă va fi
încercată cumplit, fie vom despărţi în „unionişti” şi „antiunionişti”. Să nu creadă reprezentanţii părţii
noastre că o astfel de „înţelegere” este de ajuns pentru a încătuşa Biserica Ortodoxă. Vor gusta
deznădejde amară... Îi va aştepta şi pe ei soarta celor ce au semnat unirea mincinoasă de la Ferrara-
Florenţa 73 . Să arunce o privire în istorie. Să nu-şi spună „în inima lor” că altele erau atunci vremurile,
altele condiţiile, altele situaţiile. Desigur, acelea erau altele, dar Dumnezeu este acelaşi. Dumnezeu nu va
îngădui să piară moştenirea Sa. Dumnezeu „nu prin meşteşugiri biruie furtuna, ci cu singură porunca Sa
stinge viforul”74 . „Trimite înaintea noastră viespi”75 şi prin ele împrăştie oştiri de mii de oameni76 .
Dacă reprezentanţii părţii noastre nu doresc să arunce Biserica întrun vârtej primejdios, să ia aminte
bine. Primejdia este mare. Răspunderile pe care şi le-au asumat sunt nu numai istorice, nu numai uriaşe,
ci cu adevărat zdrobitoare. Sau vor ţine „mărturisirea cea bună” până la sfârşit şi vor fi proslăviţi, sau vor
ceda în problemele Credinţei şi se vor prăbuşi în adânc. Neuitat să răsune în urechile lor cuvintele
insuflate de Dumnezeu ale lui Mardoheu către Estera, cuvinte prin care îi cerea să îşi primejduiască şi ea
viaţa ca să apere pe Israil: „Dacă tu vei tăcea în vremea aceasta, atunci izbăvirea şi slobozenia vor veni
pentru iudei din altă parte, dar tu şi casa tatălui tău veţi pieri. Şi cine ştie dacă tu n-ai ajuns la vrednicia
de împărăteasă tocmai pentru vremurile acestea?”77 Desigur, acestea nu sunt zise pentru acei
reprezentanţi care deja au dat dovadă că cred în ecumenism, nu în Ortodoxie, şi de la care, omeneşte,
nici un bine nu este de aşteptat, ci se potrivesc celorlalţi. Să nu uite aceştia nici măcar pentru o clipă că
adevărul credinţei este mai presus de orice scop lumesc, căci „în cele ale credinţei nu încape
pogorământ”. Dar departe de ei să fie orice frică, orice laşitate, orice dispoziţie de a plăcea oamenilor în
jertfa pentru adevăr. Duhul Sfânt strigă: „Nu te teme de ocara oamenilor şi de batjocura lor să nu te
înfricoşezi.”78 * * * Aşadar să suspendăm „Dialogul cel început sub bune” (mai bine zis nefaste)
„auspicii”? Da, dacă este vorba să continue sub prezentele condiţii teologice putrede şi în desăvârşită
nepăsare faţă de poruncile Sfintelor Canoane. Nu, dacă este vorba să se desfăşoare într-un mod
ireproşabil dogmatic şi canonic - şi atunci, pe lângă altele, va trebui din început să-l îndrumăm acolo
unde trebuie: nu la periferie, ci în centru, nu la extreme, ci în inima papismului. În Primat şi în
Infailibilitate! Dacă aici se va întrezări o mică înclinaţie spre cedare, dacă se va depista dispoziţie de
îndreptare, dacă se va manifesta voinţă de lepădare a acestor două înşelări, atunci cu picior vesel şi cu
inimă săltătoare vom merge mai departe şi vom discuta şi celelalte subiecte, ultimul fiind subiectul
Tainei Sfintei Euharistii, care, în mod complet neteologic, s-a pus primul în tematica „Dialogului”. Fără
îndoială nu s-a pus la 73 Pentru amănunte privind sinodul unionist de la Ferrara-Florenţa a se vedea
lucrarea Ivan M. Ostrumov, Istoria sinodului de la Ferrara – Florenţa, Editura Scara, Bucure;ti, 2002 sau
ediţia electronică Apologeticum, disponibilă pe siteul Biblioteca teologică digitală, la
http://apologeticum.net 74 Sfântul Ioan Gură de Aur, a 7-a epistolă către Olimpiada. 75 Ieşire 25, 28;
Deut. 7, 20. 76 Cf. Ieşire 23, 28 77 Estera 4, 14. 78 Isaia 51, 7. Arhim. Epifanie Teodoropulos 28
întâmplare. Numai cei naivi nu disting ce intenţie a sugerat propunerea acestui subiect. Sunt străvezii ca
pânza de păianjen intenţiile fixării ordinii subiectelor spre discuţie. Scopul este foarte uşor de distins: să
ne înţelegem în cele despre Sfânta Euharistie ca să ajungem cât se poate de repede la acelaşi Potir şi
după aceea vom avea timp să discutăm... până la sfârşitul veacurilor despre celelalte diferenţe dintre
noi. Dar în viaţa de multe veacuri ale Bisericii Sfânta Euharistie n-a fost niciodată un mijloc de realizare a
unirii, ci întotdeauna a constituit pecetea şi încununarea unirii în credinţă deja realizate, niciodată Sfânta
Euharistie n-a constituit începutul drumului spre unire, ci totdeauna sfârşitul şi capătul fericit al lui.
Unirea nu începe de la Sfântul Potir, ci se termină şi se întregeşte în el. Viţelul cel îngrăşat n-a fost
junghiat ca să pricinuiască întoarcerea fiului risipitor în casa părintească, ci ca să se prăznuiască
întoarcerea deja făcută. Nu zidim de la acoperiş, ci de la temelie... Dacă teologii noştri vor să
experimenteze contrariul, un singur lucru vor reuşi: acoperişul pe care se străduiesc să-l construiască
fără temelie se va prăbuşi cu sunet mare, strivindu-i şi pe ei... * * * Să iubim unirea, unirea tuturor, să ne
rugăm pentru ea, să lucrăm pentru ea. Dar atenţie! Unirea - unirea întru adevăr - este bună şi sfântă,
deoarece aceasta este voia Domnului, Care S-a jertfit „ca să adune laolaltă pe fiii lui Dumnezeu cei
împrăştiaţi”79 . Ea este bună şi sfântă, deoarece dragostea în Hristos doreşte cu ardoare intrarea tuturor
în corturile cele sfinte ale adevărului şi o doare şederea lor în mlaştinile nesănătoase ale înşelării. Pentru
aceasta şi numai pentru aceasta unirea este bună şi sfântă. Este dureros să vedem unirea (şi chiar să
urmărim să o realizăm în grabă) ca o înmulţire matematică (!), şi astfel... să putem sta împotriva taberei
mai puternice şi mai organizate a puterilor potrivnice! Unirea - cea în adevăr şi nu cea în înşelare - nu
este un mijloc pentru urmărirea vreunui scop oarecare, chiar şi sfânt de ar fi el. Unirea, ca reîntoarcere a
fiilor rătăciţi în braţele mântuitoare ale Părintelui, este un scop în sine! Înmulţirea matematică este un
rezultat firesc al unirii, este consecinţa ei care vine de la sine. Sub nici un motiv nu este cu putinţă să se
aşeze ca mobil şi scop al ei. În luptele duhovniceşti nu se socotesc numerele. „ Unul va izgoni mii şi doi
zeci de mii”. Căci „Dumnezeu este Cel ce se luptă”. Regele Siriei voind să-l omoare pe Prorocul Elisei, ca
astfel să învingă pe Israil, a trimis în cetatea Dotan unde se afla el „cai şi care şi mulţime de oştire care au
venit noaptea şi au împresurat cetatea. Iar dimineaţa slujitorul omului lui Dumnezeu sculându-se şi
ieşind a văzut oştirea împrejurul cetăţii, şi caii şi carele; şi a zis slujitorul său către el: “Vai, stăpânul meu!
Ce să facem?» El însă i-a zis: «Nu te teme, pentru că cei ce sunt cu noi sunt mai numeroşi decât cei ce
sunt cu ei.» Şi s-a rugat Elisei şi a zis: «Doamne, deschide-i ochii ca să vadă!» Şi a deschis Domnul ochii
slujitorului şi acesta a văzut că tot muntele era plin de cai şi care de foc împrejurul lui Elisei” 80 * * *
Sfârşitul cuvântului: Dacă papistaşii se vor întoarce la sfânta credinţă a Bisericii şi a Sinoadelor
ecumenice, îi vom primi cu braţele deschise şi inimă veselă. Şi aceasta nu pentru creşterea puterii
lumeşti a creştinilor (să încetăm odată a ne mai tot supune celei de a treia ispitiri a lui Hristos!), ci pentru
împlinirea dorinţei Domnului, care este şi dorinţa tuturor ucenicilor adevăraţi ai Lui, adică pentru
umplerea Casei Părinteşti. Dar dacă îşi păstrează înşelările lor şi continuă să rămână alipiţi de născocirile
drăceşti ale primatelor şi infailibilităţilor, să lase Ortodoxia să rămână aşa cum este: săracă şi însângerată
şi smerită din punct de vedere lumesc. Destul îi este ei vistieria nejefuită a adevărului. „Dar adevărul
este şi mai mare şi mai puternic decât toate. Tot pământul cheamă adevărul şi cerul pe el îl 79 In. 11, 52.
80 IV Împ. 6, 14-17. Cele două extreme: ecumenismul şi stilismul 29 binecuvântează, şi toate lucrurile se
clatină şi se cutremură, şi nimic la el nu este strâmb... Iar adevărul rămâne şi este tare în veac şi trăieşte
şi domneşte în veacul veacului... Aceasta este tăria, împărăţia, stăpânirea şi mărirea tuturor veacurilor.
Binecuvântat să fie Dumnezeul adevărului”81 . „PRESA ORTODOXĂ”, 17 octombrie 1980 81 III Esdra 4,
35 ş.u. Arhim. Epifanie Teodoropulos 30 B. DESPRE „STILISM” Cele două extreme: ecumenismul şi
stilismul 31 SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE FRAŢII CARE ŢIN CALENDARUL VECHI Părinţilor şi fraţilor,
Revista aceasta, precum bine ştiţi cu toţii, dintru început a privit cu simpatie şi cu dragoste sinceră
gruparea adepţilor calendarului vechi, adică pe dumneavoastră. Ea a fost întotdeauna un apărător
călduros al drepturilor dumneavoastră la libertate şi un acuzator nemilos al abuzurilor Bisericii oficiale,
care în mod repetat a uitat duhul creştinesc şi, concepându-se pe sine în mod greşit ca pe un stat
poliţienesc, a întreprins împotriva voastră prigoane dureroase şi în acelaşi timp sălbatice. De multe ori
am stigmatizat cele făcute şi împreună cu Marele Atanasie am declarat că „adevărul nu se vesteşte cu
sabia sau cu arcul nici cu ostaşi, ci prin înduplecare şi sfătuire”82 . Aşadar în numele acestei simpatii şi a
acestei dragoste a noastre frăţeşti, vă rugăm să ascultaţi astăzi toate cele ce le voi spune mai jos:
Dumnezeu Cel îndelung răbdător a îngăduit ca în trecut Biserica Greciei să schimbe calendarul care era
valabil atunci, fără să se consulte cu celelalte Biserici Ortodoxe. Şi astfel, Ortodoxia s-a împărţit din punct
de vedere calendaristic. Reformarea calendarului, scria renumitul Andrufos, „neîntreprinzându-se cum
trebuia de către autoritatea comună a Bisericilor, a pricinuit foarte durerosul fenomen al despărţirii,
adică acea zi în care unii prăznuiesc, iar alţii nu, şi a devenit izvor al smintelii şi al despărţirii
credincioşilor”83 . Această despărţire calendaristică ar fi putut pricinui şi despărtire canonică a Bisericii
Ortodoxe Soborniceşti. Deoarece toate Bisericile Ortodoxe care au rămas cu calendarul vechi ar fi putut,
dacă ar fi vrut, să întrerupă orice împărtăşire cu Biserica Greciei şi să o declare schismatică pentru
schimbarea îndrăzneaţă făcută în mod unilateral. DAR ACEASTA NU S-A ÎNTÂMPLAT. Celelalte Biserici au
tăcut văzând ceea ce s-a săvârşit şi au continuat împărtăşirea cu Biserica Greciei. Din punct de vedere al
continuităţii, Biserica Greciei a rămas, în ciuda schimbării complet neghioabe şi nefolositoare, o parte 84
sănătoasă din punct de vedere canonic a Bisericii Ortodoxe de pretutindeni. Schisma, iubiţi fraţi nu este
creată de eventualele abateri de la linia exactă a Sfintelor Canoane, ci de întreruperea împărtăşirii şi
legăturii cu celelalte Biserici ortodoxe şi afurisirea de către ele. Dacă încălcările canoanelor (fiind rele,
desigur, şi nedorite) creează automat schisma, atunci... „cine este nepătat de murdărie?” Oare
dumneavoastră, fraţilor, n-aţi călcat niciodată vreun Canon?... Există hotărâri sinodale împotriva
calendarului nou? Sunteţi de acord?85 Oare nu există o hotărâre a unui Sinod ecumenic (VI, canonul
101) care a osândit 82 Migne P.G., 25, 732. 83 „Simbolica”, p. 418. 84 Cuvântul nu este foarte potrivit,
deoarece în mod dogmatic Biserica „de pretutindeni” (sobornicească) se află nu numai în fiecare Biserică
autocefală locală, ci şi în fiecare episcopie, însă se foloseşte din lipsa altui cuvânt mai potrivit, ca să
explice faptul că o Biserică locală este unită dogmatic şi canonic cu celelalte Biserici (ortodoxe) locale şi
nu este separată de ele. 85 Spun acestea, presupunând că argumentele celor ce ţin calendarul vechi sunt
bune. În realitate nu există hotărâri sinodale împotriva calendarului iulian îndreptat, pe care l-a primit
Biserica Greciei. Hotărârile sinodale existente osândesc calendarul gregorian, care nu a luat în seamă
hotărârea Sinodului întâi ecumenic despre Paşti şi a stabilit Pascalia în mod greşit. Calendarul iulian cel
îndreptat însă a lăsat Pascalia complet neatinsă. În afară de această diferenţă esenţială dintre cele două
calendare, gregorian si iulian îndreptat, există şi o altă diferenţă curat cronologică. Calendarul iulian
îndreptat are la patru secole 100 ani bisecţi (când luna februarie are 29 zile), în timp ce cel gregorian are
numai 97 ani bisecţi. Aceasta înseamnă că după o trecere de 1600 ani de acum, noi vom avea iarăşi o
diferenţă de 13 zile faţă de calendarul gregorian. Aşadar, una este calendarul gregorian împotriva căruia
există hotărâri sinodale şi altceva calendarul iulian îndreptat, care a intrat în Biserica Greciei şi care n-a
fixat Pascalia în nici un fel. Arhim. Epifanie Teodoropulos 32 folosirea linguriţei sau a altui obiect în
timpul Sfintei Împărtăşiri şi a hotărât, sub pedeapsa afurisirii, ca credincioşii să se împărtăşească în
acelaşi fel ca preoţii astăzi, adică primind Trupul Domnului în mână şi Sângele Lui din potir? După
acestea Biserica, fără să convoace un alt sinod ecumenic pentru schimbarea hotărârii de mai sus, a pus
această schimbare în practică. Pentru aceasta se află în schismă, sau încă mai trăieşte având puterea să
schimbe, chiar şi prin practica tacită, hotărârea ei mai veche, ce avea caracter temporar şi nu atingea
adevărurile dogmatice neclintite şi neschimbate? Dar nici diferentele referitoare la sărbătorile din cursul
anului şi, în general la cele ale cultului (deşi sunt rele şi nedorite) nu au creat în mod automat schisma.
Dintru început Biserica lui Hristos (mai bine zis, unele biserici locale) au avut diferenţe şi particularităţi în
domeniul sărbătorilor anuale şi, în general, în domeniul cultului. Ascultaţi unele din aceste diferenţe ce
existau în Biserica veche, în Biserica Sfinţilor Părinţi: a) Nu numai înainte de Sinodul întâi ecumenic
existau diferenţe referitoare la sărbătoarea Pastelul între Bisericile Ortodoxe (cea a Asiei Mici sărbătorea
Pastele întotdeauna la 14 Nisan, în orice zi ar fi căzut, nu numai duminica, iar celelalte sărbătoreau
Pastele întotdeauna duminica după 14 Nisan), dar şi după Sinodul întâi ecumenic au existat diferente
referitoare la sărbătorirea Paştelui, deşi acest Sinod a stabilit categoric cele privitoare la sărbătorire.
Uneori se sărbă- torea Pastele atât în Răsărit cât şi în Apus în aceeaşi zi, alteori se sărbătorea într-o zi în
Răsărit şi în alta în Apus. A trebuit să treacă mai mult de două secole de la Sinodul I ecumenic până când
a dispărut deosebirea, şi sărbătorirea Paştelui a început să se săvârşească în aceeaşi zi86 . Şi cu toate
acestea, Bisericile Răsăritului şi Apusului erau unite canonic. Deşi exista deosebire în data prăznuirii,
exista însă împărtăşire canonică, b) Biserica Ortodoxă a Spaniei săvârşea încă din vechime Botezul printr-
o singură afundare şi nu prin trei, vrând să arate prin aceasta unitatea Sfintei Treimi şi egalitatea
Persoanelor Ei, împotriva arienilor din Spania, care prin cele trei afundări voiau să arate despărţirea
Sfintei Treimi şi neegalitatea Persoanelor Ei87 . Dar lucrul acesta, cu toată gravitatea sa, n-a pricinuit
despărţire canonică între Biserica aceasta şi celelalte, ci Biserica Spaniei a fost recunoscută de celelalte şi
şi-a menţinut împărtăşirea cu ele, în ciuda acestei curiozităţi serioase a ei. c) Biserica Răsăriteană şi cea
Africană dădeau Sfânta împărtăşanie pruncilor botezaţi, în timp ce cea Apuseană nu avea practica
aceasta88 . Şi totuşi, împărtăşirea canonică între aceste Biserici s-a păstrat nevătămată, d) Apusul
sărbătorea Praznicul Naşterii Domnului la 25 decembrie, pe când în Răsărit până în vremea Sfântului
Ioan Gură de Aur această sărbătoare se prăznuia împreună cu Botezul Domnului, la 6 ianuarie89, e) În
vechime, Răsăritul sărbătorea pe Sfinţii Apostoli la 28 decembrie, în timp ce Apusul îi sărbătorea la 29
iunie90 . f) Bisericile Constantinopolului, Traciei, Asiei mici şi Siriei aveau şapte săptămâni de post
înainte de Paşti, în timp ce toate celelalte Biserici aveau numai şase, după cum relatează istoricii
bisericeşti Socrate şi Sozomen91 . Dar de ajuns cu acestea. Aşadar, totdeauna au existat diferenţe şi
particularităţi în Biserica lui Hriştos, dar cu toate acestea împărtăşirea canonică între părţile ei era
nezdruncinată. Şi astăzi, fraţilor, împărtăşirea canonică pe care o au între ele Bisericile Ortodoxe se
păstrează (slavă lui Dumnezeu) neatinsă şi neclintită, în ciuda diferentelor serioase existente în privinţa
prăznuirilor. Frăţiile Voastre (este dureros a o spune, dar este necesar) vă aflaţi în afara acestei
împărtăşiri canonice. Nu uitaţi că Bisericile care păstrează Calendarul vechi au legături canonice nu cu
Dumneavoastră, ci cu Biserica Greciei, care ţine calendarul nou. Aceasta înseamnă una din două: ori
Biserica Greciei nu este rău slăvitoare şi schismatică, ori toată Biserica Ortodoxă de pretutindeni este
schismatică şi este sub înşelăciune, deoarece are 86 V. Stefanidu, „Istoria Bisericească”, pp. 285-286. 87
Ibidem, p. 281. 88 Ibidem, p. 281. 89 Ibidem, p. 287-288. 90 Ibidem, p. 289. 91 Ibidem, p. 291-292. Cele
două extreme: ecumenismul şi stilismul 33 împărtăşire cu o Biserică schismatică şi rău slăvitoare (după
spusa „cel ce se împărtăşeşte cu cel neîmpărtăşit neîmpărtăşit este”). Soluţie de mijloc nu există. Vreţi
oare să susţineţi că s-a înşelat toată Biserica în afară de voi, cei din Grecia care ţineţi calendarul vechi?
Vreţi să pretindeţi că pe toată planeta noastră nimeni în afară de voi nu păstrează adevărul şi Ortodoxia?
Dacă da, atunci trebuie să vă arătaţi consecvenţi faţă de voi înşivă. Adică trebuie să nu scrieţi că atâtea şi
atâtea milioane de ortodocşi urmează, ca şi voi, calendarul vechi şi se află în siguranţă dogmatică şi
scumpătate canonică. Ci, dimpotrivă, trebuie să spuneţi şi să scrieţi că, în afară de voi, toţi ortodocşii din
toată lumea sunt, fără excepţie, rău slăvitori şi schismatici, deoarece aceştia au schimbat calendarul
vechi, iar aceia recunosc pe cei care au făcut schimbarea şi se împărtăşesc cu ei. Nu mai vorbiţi de
Ierusalim, nu invocaţi Antiohia, nu arătaţi Rusia, nu citaţi Serbia, nu vă referiţi la Sfântul Munte,
deoarece şi Ierusalimul şi Antiohia şi Rusia şi Serbia şi Sfântul Munte Athos împreună-liturghisesc cu
Biserica Greciei schimbând cu ea Scrisori de pace şi praznicale, considerând cu desăvârşire valabile
Tainele ei şi pomenind-o în Diptice. Aşadar, Bisericile acestea se află în schismă şi în rea slăvire, pentru
că recunosc pe schismatici şi pe rău slăvitori şi se împărtăşesc cu ei... Dar dacă gândiţi că Biserica
Ortodoxă Universală nu este nici rău slăvitoare, nici schismatică, atunci trebuie să gândiţi că şi Biserica
Greciei, care are pace şi împărtăşire cu ea, este o Biserică sănătoasă din punct de vedere canonic.
Atunci... Atunci trebuie să vă restabiliţi legăturile canonice cu ea, ca astfel să vă aflaţi cât se poate de
repede în împărtăşire canonică cu Biserica Ortodoxă de pretutindeni. Dar poate ne veţi întreba: „Ne
cereţi aşadar, să părăsim calendarul vechi şi să-l urmăm pe cel nou?” Nu, fraţilor, nu cerem aceasta. Ar fi
fost un lucru nesăbuit să cerem aşa ceva, de vreme ce Biserica Ortodoxă de pretutindeni primeşte şi
recunoaşte Biserica Greciei, deşi ea are un alt calendar. Aşadar, precum Biserica de pretutindeni
îngăduie, fără impunere de pedepse canonice, unei diviziuni a ei (Biserica Greciei) să urmeze propriul
calendar, în acelaşi mod şi Biserica Greciei este datoare să îngăduie unei diviziuni a ei să urmeze
calendarul vechi, cu atât mai mult cu cât pe acesta îl ţin multe din Bisericile locale. Şi, din fericire,
Biserica a declarat că îngăduie acest lucru. Aşadar, nu cerem să părăsiţi calendarul vechi, ci cerem şi
recomandăm, sau mai degrabă rugăm şi implorăm, mişcaţi de adâncă durere de suflet pentru
despărţirea Bisericii, să primiţi pomenirea episcopilor Bisericii Greciei. Şi atunci: Va fi unită canonic
Biserica Greciei, existând deosebire numai în data prăznuirii sărbătorilor (în timp ce astăzi există şi
deosebire în data prăznuirii sărbătorilor, şi despărţire canonică). Va fi unită canonic întreaga Biserică
Ortodoxă, din moment ce gruparea celor ce ţin calendarul vechi, care astăzi este independentă, se va
încadra în Biserica Greciei şi prin ea în Biserica de pretutindeni. Veţi fi consideraţi mădulare canonice şi
întru totul egale în drepturi ale Bisericii. Va fi cu putinţă ca mulţi adepţi ai calendarului nou, ce poate că
iubesc calendarul cel vechi în care s-au născut şi s-au botezat, să prăznuiască după calendarul vechi fără
teamă că sar afla în răzvrătire anticanonică. Prin unirea şi colaborarea strânsă cu noi (indiferent de
particularităţile calendaristice) se va întări şi se va arăta nebiruită gruparea, ce există şi astăzi, a
ortodocşilor sinceri, iubitori de tradiţie. Vom putea, nestingheriţi de disputele şi ciocnirile lăuntrice
provenite din prăznuirile sărbătorilor la date diferite, să înfruntăm în virtutea unirii ravagiile pricinuite de
înşelările şi ereziile din ţara noastră, ca şi ţicneala occidentală a unor ortodocşi care îşi dau importantă,
când vom putea propovădui sfânta şi paşnica revoluţie a cărei lozincă va fi: să învie în Biserică duhul
Sfinţilor Părinti, duhul nevoinţei şi al relei pătimiri de bunăvoie, duhul curăţiei şi sfinţirii lăuntrice, duhul
sărăciei şi simplităţii, duhul lepădării de lume şi petrecerii cereşti! Atunci se vor risipi vrăjmaşii Lui şi vor
fugi de la faţa Lui toţi cei ce-l urăsc pe El... Arhim. Epifanie Teodoropulos 34 Părinţilor şi fraţilor, Vă rog,
împăcaţi-vă cu Biserica Greciei şi, prin ea, cu Biserica de pretutindeni. Lărgiţi-vă, încăpeţi-ne. Iată,
Sfintele Paşti bat la uşă! Ce jale pentru vrăjmaşul, începătorul răutăţii, şi ce bucurie pentru Domnul de
obşte şi Slobozitorul şi Stăpânul se va face dacă vom fi uniţi canonic! Atunci vom prăznui împreună cu
inimă săltătoare şi cu picior vesel, îmbrăţişându-ne unul pe altul cu nespusă bucurie. Cu multă stimă şi
dragoste în Domnul, „TREI IERARHI”, martie 1959. Cele două extreme: ecumenismul şi stilismul 35
POMENIREA PATRIARHULUI ATENAGORA (tratat epistolar) Atena 19 iunie 1969 Cuviosului monah
Nicodim din obştea Ierom. Efrem Provata - Sfântul Munte Athos Prea iubite în Domnul Părinte Nicodime,
Bucură-te şi întăreşte-te în harul Mântuitorului Hristos. Ieri am primit lunga ta scrisoare şi potrivit
datoriei dragostei încep să răspund pe larg la ea în ciuda multelor mele preocupări. La începutul scrisorii
Sfinţiei Tale te îndreptăţeşti pentru tăcerea de până azi, pe care o atribui nu uitării, nici nepăsării, ci
regulilor monahale, şi-‚i exprimi mulţumirea şi recunoştinţa pentru tot folosul duhovnicesc pe care l-ai
primit de la mine atât timp cât ai fost în lume. În continuare, descriind pe larg, în culori sumbre,
peripeţiile din ultima vreme ale Ortodoxiei şi exprimându-ţi zbuciumul pentru mersul lucrurilor Bisericii
noastre, ceri, în numele obştei sfinte în care petreci, părerea mea despre calea pe care trebuie să
mergeţi. Aşadar, ascultă, iubite părinte Nicodime: Niciodată nu m-am gândit că m-ai uitat. Cât priveşte
faptul că nu ai scris, ştiu că aceasta se datorează regulilor monahale, care nu îngăduie mai ales
călugărilor, şi mai ales începătorilor, legăturile cu lumea. Despre mulţumirile Sfinţiei Tale ce să spun?
Niciodată nu m-am făcut vrednic de ele. N-am împlinit niciodată aşa cum trebuie porunca Domnului...
De altfel, dacă am semănat ceva sau am udat, Acela a făcut să crească... Aşadar, Aceluia Se cuvine slava
şi mulţumirea şi cinstea şi închinăciunea în vecii vecilor. Şi acum să venim la subiectul principal: Îmi scrii:
„Cel puţin Sfinţia Voastră, Cuvioase Părinte Epifanie, Sfinţia Voastră care sunteţi înzestrat cu... (notă:
Omit exagerările dragostei tale), să nu rămâneţi nelucrător. Făceţivă luntre şi punte, nu neglijaţi
subiectul acesta. Să nu credeţi vreodată că ar fi posibil să se schimbe latinii cei îngâmfaţi, noi ne vom
schimba... şi de aceea nu este favorabilă această împărtăşire...” Fratele meu Nicodim. Dumnezeu ştie că
n-am rămas deloc nelucrător şi în acest subiect. Dacă numele meu nu apare în paginile revistelor,
aceasta nu înseamnă nimic. Este cu putinţă ca cineva să se nevoiască nu numai prin arme publicistice, ci
şi prin scrisori şi prin comentarii şi prin prezentări personale şi prin multe alte moduri... În orice caz, îţi
trimit unul dintre articolele mele, publicat mai demult în „Trei Ierarhi”, ca să vezi concepţiile mele cu
privire la acest subiect. Mai jos mă întrebi dacă este drept să primiţi pomenirea arhiereilor ce ţin
calendarul vechi. Gruparea lui Matei o excluzi („mateiţii nici nu intră în discuţie” scrii), şi mă întrebi
despre gruparea fostului mitropolit al Florinei. Iubite Părinte Nicodim, ascultă: Înainte de a vă gândi pe
ce episcop să pomeniţi, trebuie ca în conştiinţa Sfinţiilor Voastre fiecare să răspundeţi la întrebarea:
„Cred că întreaga Biserică Ortodoxă Universală a fost înghiţită de înşelare şi numai eu şi câţiva puţini am
rămas păstrând adevărul?” Dacă la întrebarea aceasta conştiinţa Sfinţiei Tale îţi va răspunde afirmativ,
atunci caută un oarecare episcop ce are succesiune apostolică şi păstrează adevărul, şi supune-te lui. Iar
dacă conştiinţa Sfinţiei Tale îţi va răspunde negativ, dacă-ţi va spune că părerea că „toţi s-au abătut
Arhim. Epifanie Teodoropulos 36 netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bine, nu este afară de unul (eu
şi încă câţiva)” constituie mândria şi nesăbuinţa cea mai de pe urmă; dacă te va înştiinţa că întreaga
armată a episcopilor şi preoţilor evlavioşi din Biserica Ortodoxă Universală care păstrează adevărul şi
iubesc credinţa neschimbată, care au întărite în ei tradiţiile Părinţilor, care se amărăsc profund de
acrobaţiile şi de faptele îndrăzneţe ale unor întâi-stătători ai Bisericii, dar îi suferă - folosind iconomia -
pe aceştia, căutând la pacea Bisericii şi nădăjduind că faptele îndrăzneţe nu vor ajunge până la extrem,
dacă astfel îţi va răspunde conştiinţa, atunci... atunci, iubite Părinte Nicodime, eşti dator să nu-ţi
desparţi căile tale de ale lor. Fratele meu, este clevetirea cea mai de pe urmă cele spuse de unii despre
Biserica Greciei că „îl urmează pe Atenagora”. NU! Adevărul este că Biserica Greciei, din delicateţe
exagerată faţă de întâistătătorul Ortodoxiei, i-a dat prea mare atenţie lui Atenagora - desigur, un lucru
rău făcut. Cu toate acestea, sub nici un chip nu este de acord cu faptele lui îndrăzneţe şi lipsite de orice
scrupule. Cred că în toată Biserica Greciei nu există mai mult de şase-şapte episcopi filoatenagorei.
Ceilalţi, mai mult de şaizeci de episcopi, cu neplăcere (unii mică, alţii mare şi alţii şi mai mare) privesc la
acţiunile lui, dar nu se manifestă, cel puţin public, răbdând „până la o vreme”. Trupul Ierarhiei Bisericii
Greciei şi, în general, clerul ei cuprinde în sânurile lui stânci de Ortodoxie. Da, Părinte Nicodime! Şi
aceasta o spun eu, care cunosc bine şi persoanele şi lucrurile, întreabă prin epistolă pe episcopii Bisericii
Greciei dacă sunt de acelaşi cuget cu patriarhul şi vei fi înştiinţat de aceasta... Nu trebuie să subapreciem
faptul că deşi manifestările de politeţe şi amabilitate se bucură de publicitate şi, numaidecât se fac
cunoscute, alte acţiuni, mustrătoare şi dojenitoare, rămân necunoscute din motive de politeţe rău
înţelese. Crezi că Sfântul Sinod al Bisericii Greciei a rămas totdeauna nepăsător şi pasiv faţă de patriarh
sau de Iacov al Americii? Desigur, ar fi fost drept să se dea publicităţii reacţiile lui, însă de bine, de rău, se
obişnuieşte de veacuri ca legăturile dintre „cei mari” să se facă cu multă delicateţe... Nu uita că chiar şi
pururea pomenitul arhiepiscop Hrisostom, cel care timp de mulţi ani s-a împotrivit cu tărie lui
Atenagora, nu s-a dat în lături să cânte cu căldură laude la adresa lui în timpul vizitei aceluia în Grecia.
Scriind acestea, nu aprob şi nu încuviinţez aceste moduri de a proceda, ci simplu constat şi explic... Poate
voi fi întrebat: „Ai spus că episcopii care nu sunt de acord cu Atenagora îl suportă „până la o vreme”. Ce
înseamnă aceasta „până la o vreme? Până când vor suporta?” - Iubite, dacă credem că sunt ortodocşi
(iar eu cred aceasta cu fermitate), să le lăsăm lor alegerea clipei. Ei sunt episcopi. Vremea războaielor şi
a revoluţiilor nu o fixează militarii, ci ofiţerii. Iar dacă îi considerăm trădători, atunci să-i renegăm şi să
hotărâm singuri şi vremea revoluţiei şi orice altă problemă. Dar dacă nu vom putea argumenta astfel de
lucru fără să cădem în cursa cumplitei calomnii, atunci să-i urmăm pe aceia, răbdând şi noi „până la o
vreme”. Repet: Sau credem că există Biserică care are o întreagă oaste de episcopi şi preoţi credincioşi,
sau credem că Biserica o constituim numai noi cu încă câţiva, în cazul al doilea, să facem ceea ce noi
judecăm că trebuie din moment ce noi suntem Biserica. În primul caz suntem datori să urmăm Bisericii.
Să nu se uite că primatele Papei şi Filioque nu a apărut nici în 1054, atunci când a fost renegată Roma,
nici în 1053, nici în 1052, ci cu veacuri întregi mai înainte se învăţau acestea în Apus. Şi cu toate acestea
Biserica - folosind iconomia - a suportat şi pe Papa şi inovaţiile lui. Da, Părinte Nicodime! Însuşi marele
Fotie nu numai că a îngăduit mult timp să-l pomenească în Diptice pe rău credinciosul papă, ci chiar a
scris în anul 885 despre Papa Ioan al VIII-lea care murise cu trei ani mai înainte: „Aşadar acest Ioan al
nostru, cel viteaz la minte, viteaz şi cu evlavia... Acest arhiereu binecuvântat al Romei...”92 O, de ar fi
trăit atunci oarecare SUPERzeloţi şi SUPERortodocşi contemporani! Existau de altfel şi atunci unii
asemenea acestora, care nu ar fi şovăit, din pricina cuvintelor de laudă de mai sus, să arunce defăimarea
de trădător în obrazul acestui bărbat sfinţit! Ar fi numit trădător pe cine? Pe acela pe care adevărul
lucrurilor l-a arătat o fortăreaţă tare a Credinţei, un erou adevărat al Ortodoxiei?... Frate Nicodime, „să
stăm bine, să stăm cu frică. Să luăm aminte, ca 92 „Despre mistagogia Sfântului Duh”, cap. 89. Cele două
extreme: ecumenismul şi stilismul 37 mărturisirea credinţei noastre sfinte întru smerenie să o aducem”.
Adu-ţi aminte totdeauna de cuvântul Scripturii: „Nu fi drept prea mult, nici înţelept de prisosit, ca nu
cumva să-ţi ieşi din minte.”93 Poate voi fi întrebat: „Episcopii buni şi credincioşi pun în lucrare iconomia
şi-l suferă pe Patriarh. Oare noi nu putem pune în lucrare scumpătatea şi să-l renegăm?” - Iubite Părinte
Nicodime, aceasta ar însemna curat protestantism! Atunci când Biserica pune în lucrare iconomia, cum
este cu putinţă ca persoana X sau Y să pună în lucrare scumpătatea în problema aceasta fără să se
considere SUPERbiserică? Este cu putinţă ca cineva să pună în lucrare totdeauna scumpătatea, dar
numai faţă de el însuşi, dar niciodată pentru alţii, adică acela pentru care Biserica pune în lucrare
iconomia. Mă voi explica prin două-trei exemple: Biserica, făcând iconomie, primeşte căsătoria a treia.
Dar o oarecare persoană poate spune: „Mie îmi place scumpătatea. Pentru aceasta, deşi am rămas
văduv de foarte tânăr, nu numai că nu voi veni la a treia căsătorie, dar nici la a doua.” „Bravo!” - îi vom
spune cu toţii acestuia. Dar dacă acesta nu se mulţumeşte numai cu aceasta, ci merge mai departe şi
spune: „Mie îmi place scumpătatea şi nu iconomia. De aceea nu recunosc ca membri ai Bisericii pe cei cu
a treia căsătorie şi nici nu mă rog pentru ei.” Dacă unul ca acesta va spune cele de mai sus, atunci ce se
va întâmpla? Biserica va arunca imediat trăsnetul afurisirii în capul lui. Pentru ce vechii donatişti au fost
lepădaţi de Biserică ca schismatici? Exact din pricina aceasta. Aceştia puneau în lucrare scumpătatea
acolo unde Biserica punea în lucrare iconomia. De pildă Biserica primea fără botez pe cei veniţi dintre
eretici din moment ce au fost botezaţi în numele Sfintei Treimi, în timp ce donatiştii îi botezau din nou.
Fapte asemănătoare practicau şi novaţienii. În timp ce Biserica, îngăduitoare faţă de firea omenească,
ierta şi păcatele grele, novaţienii interziceau împărtăşirea bisericească celor ce păcătuiseră greu. Din
pricina aceasta trăsnetul afurisirii a căzut foarte greu în capul aprins al acelora. Al doilea exemplu:
Sfintele Canoane hotărăsc, sub pedeapsa caterisirii, ca diaconii să fie hirotoniţi după al 25-lea an al
vârstei lor, iar preoţii după al 30-lea an. Dreptul şi obligaţia tuturor membrilor Bisericii este să ţină
Canoanele în mod neclintit şi să nu se hirotonească mai înainte de vârsta rânduită. Eu, de pildă, am fost
hirotonit diacon la douăzeci şi şase de ani şi, în ciuda presiunilor pe care episcopul care m-a hirotonit le-
a făcut ca să primesc preoţia după puţin timp, am rămas diacon până la împlinirea vârstei de treizeci de
ani. Am procedat bine şi în chip vrednic de laudă. Dacă însă nu mă mulţumesc cu aceasta, ci mă întorc
spre episcopul meu şi-i spun: „Mie nu-mi place iconomia, ci scumpătatea. De aceea voi înceta să Vă
pomenesc şi Vă lepăd deoarece hirotoniţi diaconi şi preoţi nu după scumpătate, ci după iconomie, adică
înainte de vârsta canonică.” Dacă voi zice şi voi face astfel, ce se va întâmpla? Biserica mă va caterisi
imediat. Şi pe bună dreptate. Nu este cu putinţă ca Biserica să îngăduie răzvrătire şi anarhie în sânurile
ei. - „Cine eşti dumneata, domnule”, îmi va spune, „care lepezi pe cei pe care eu îi recunosc? Cine eşti
tu? Eşti autoritate mai înaltă decât mine? Eşti super-sinod? Eşti superbiserică? Eu judec, eu hotărăsc. Eu
mânuiesc şi scumpătatea şi iconomia. Tu vei rândui ceea ce trebuie să fac eu? Desigur ai dreptul să-ţi
exprimi protestul pentru hotărârea X sau Y pe care am luat-o, dar nu ai nici un drept să lepezi pe cei ce îi
recunosc. Eu am autoritatea şi nu tu”. Acestea, iubite Părinte Nicodime, care sunt drepte şi juste, mi le-
ar fi spus Biserica? Al treilea exemplu: Să presupunem că Biserica Serbiei are mare lipsă de clerici
necăsătoriţi. Şi ca o consecinţă a acestui fapt episcopiile vacante nu se completează. Din această pricină
au rămas numai şase-şapte episcopi şi aceştia bătrâni. Dar aceştia, îngrijinduse de viitorul Bisericii lor, au
hotărât, supunându-se iconomiei bisericeşti, să hirotonească întru episcopi doi-trei preoţi căsătoriţi
dintre cei mai buni. Celelalte Biserici Ortodoxe au suportat cu greu hotărârea aceasta, însă, fiind
înţelegătoare faţă de nevoia stringentă a Bisericii Serbiei, n-au afurisit-o, ci continuă împărtăşirea
bisericească cu ea. Un oarecare cleric căsătorit din Serbia, chemat puţin după aceea să fie şi el hirotonit
episcop, a refuzat 93 Eccl. 7, 16. Arhim. Epifanie Teodoropulos 38 aceasta, deoarece doreşte să se ţină
pe sine în cadrul scumpătăţii şi nu într-al iconomiei. Până la punctul acesta, nici un reproş. Dar dacă nu
se va opri aici, ci va merge mai departe şi va întrerupe orice împărtăşire cu episcopii hirotoniţi dintre cei
căsătoriţi, pe care nu numai Biserica Serbiei îi recunoaşte, ci şi toate celelalte Biserici Ortodoxe îi
primesc, aşadar, dacă va face aceasta, ce va păţi? Va fi caterisit imediat şi toată Biserica va recunoaşte
caterisirea lui ca valabilă şi dreaptă. Fratele meu, aceasta este eclesiologia ortodoxă. Celelalte, adică a se
ridica persoane (clerici sau laici) şi a afurisi episcopi pe care-i primeşte Biserica Ortodoxă Universală,
sunt curate protestantisme. Aceasta desigur sub condiţiile - repet din nou - că credem în existenţa
Bisericii Ortodoxe Soborniceşti în lume. Iar dacă credem că toţi sau aproape toţi episcopii Bisericii au
devenit trădători ticăloşi, atunci cele de mai sus se răstoarnă cu desăvârşire. Atunci Biserica vom fi noi şi
tot ceea ce facem este autoritar şi valabil. „Oricâte vom lega pe pământ vor fi legate şi în cer; şi oricâte
vom dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer”. - în tot cazul, departe este de mine gândul luciferic că
Biserica a rămas numai în mine... Mă întrebi dacă este drept ca obştea Sfinţiilor Voastre să treacă în
Gruparea fostului mitropolit al Florinei, care pomeneşte pe arhiereii Grupării sus-zise. Fratele meu
Nicodime, deoarece vrei părerea fostului tău duhovnic, ascult-o: Dumnezeu cunoaşte cât de simpatici
îmi sunt fraţii care ţin calendarul vechi. Dragostea faţă de ei şi simpatia mea mi-au arătat-o nu odată,
nici de două ori, ci de multe ori, cu toate că ei nu pomenesc aproape deloc despre aceasta. Dar în ciuda
acestei dragoste şi simpatii, nu este cu putinţă să consider dreaptă din punct de vedere bisericesc
înaintarea Sfinţiilor Voastre înspre acea grupare. Cei care ţin calendarul vechi, fratele meu, au lepădat
nu unul sau doi episcopi, ci o întreagă Biserică locală (cea a Greciei), cu care toate Bisericile Ortodoxe n-
au încetat, nici pentru o clipă să aibă legături canonice. Astfel s-au declarat pe ei înşişi SUPERbiserică...
Desigur, se poate să-şi păstreze calendarul vechi, imitând atâtea alte Biserici Ortodoxe, dar sunt datori
să imite celelalte Biserici Ortodoxe şi în aceasta, adică să nu lepede Biserica Greciei, ci să rămână în ea.
Cei care ţin calendarul vechi din prima clipă n-au încetat să folosească exemplul celorlalte Biserici
Ortodoxe ca argument pentru păstrarea vechiului calendar. Bine! Dar Bisericile acestea, deşi au păstrat
calendarul vechi, au avut şi au legături canonice depline cu Biserica Greciei. De ce cei care ţin calendarul
vechi au făcut altfel? Şi făcând aceasta, oare nu s-au pus pe ei înşişi în afara Bisericii Ortodoxe
Universale? Care Biserică Ortodoxă locală din cele care ţin calendarul vechi a avut vreodată legături
canonice (schimburi de Scrisori de pace, împreună-liturghisiri, pomenirea în Diptice etc.) cu Gruparea
celor care ţin calendarul vechi din Grecia? Cea a Ierusalimului? Cea a Antiohiei? Cea a Rusiei? Cea a
Serbiei? Cea a Bulgariei94? Nici una! Toate Bisericile au avut dintru început legături numai cu Biserica
Greciei, iar pe cei care ţin calendarul vechi din Grecia i-a văzut simplu ca pe nişte fii nedisciplinaţi ai
acestei Biserici şi de aceea nici n-au avut vreodată legături oficiale cu ei, nici n-au înfierat judecăţile
Bisericii noastre făcute pentru răzvrătirile şi caterisirile clericilor care ţin calendarul vechi. Stiliştii au
strigat şi strigă şi acum, atât în particular cât şi în memorii oficiale că subiectul calendarului trebuie
prezentat unui viitor Sinod panortodox. Dar în cazul de faţă, iubiţii stilişti nu ştiu ce spun. Dacă Biserica
Greciei, în ciuda schimbării calendarului, a devenit automat (adică fără excluderea făcută de celelalte
Biserici) schismatică, atunci schismatice sunt toate Bisericile ortodoxe locale, deoarece acestea au
împărtăşire cu o Biserică schismatică. Stiliştii nu au împărtăşire cu Biserica Greciei tocmai ca să nu devină
şi ei schismatici. Aşadar, care Sinod panortodox va rezolva problema calendaristică, din moment ce toate
Bisericile ortodoxe au devenit schismatice prin împărtăşirea lor cu Biserica schismatică a Greciei? Dacă
vreodată se va întruni un astfel de sinod, nu va fi panortodox, ci panschismatic... Stiliştii ar fi consecvenţi
faţă de ei înşişi dacă ar spune: Nu aşteptăm nici un 94 Care pe atunci ţinea calendarul vechi (n. red.
rom.). Cele două extreme: ecumenismul şi stilismul 39 sinod şi nu primim nici o rezolvare de la el. Toate
Bisericile au devenit schismatice (cea a Greciei prin schimbarea calendarului şi celelalte prin împărtăşirea
cu ea) şi singura Biserică ortodoxă rămasă suntem noi. Numai prin noi, ca singură Biserică Ortodoxă, este
cu putinţă să se ridice păcatul schismei din celelalte Biserici. Adică atunci când celelalte Biserici locale se
vor pocăi pentru schismă, vor veni la noi, ca singură Biserică ortodoxă, vor cere iertare de la noi şi noi
prin Hotărâre Canonică (cum s-a făcut totdeauna în istoria Bisericii) vom da iertare şi vom propovădui
ridicarea schismei şi restabilirea lor ca mădulare sănătoase ale Trupului Bisericii Ortodoxe. Acestea,
iubite Părinte Nicodime, le impune legea consecvenţei! Merg mai departe: Precum ştii, preoţia stiliştilor
provine de la foştii arhierei Hrisostom al Florinei şi Gherman al Dimitriadei. Aceştia însă până în 1935,
adică timp de unsprezece ani întregi de la schimbarea calendarului, au fost în „schismă”, adică în Biserica
Greciei. Stiliştii au declarat că Tainele noastre ale celor care ţinem calendarul nou, nu sunt valabile
deoarece sunt lipsite de har din pricina „schismei” şi de aceea se impune remiruirea celor proveniţi de la
cei care ţin calendarul nou (vezi despre asta în Enciclica oficială a fostului mitropolit al Florinei şi a
celorlalţi arhierei, din 13/26 martie 1950). Aşadar şi cei doi arhierei, menţionaţi mai sus, au fost lipsiţi de
har, deoarece au fost în schismă până în 1935. Desigur, atunci când un cleric schismatic sau eretic se
întoarce la Ortodoxie, de multe ori este primit fără hirotonie, printr-o hotărâre simplă a Sinodului. Da.
Suntem de acord. Dar lucrul acesta se face prin Sinod. Totdeauna Sinodul este cel care hotărăşte
restabilirea ereticilor şi schismaticilor. Aşadar atunci când Hrisostom şi Gherman s-au lipit de stilişti, prin
care hotărâre sinodală leau fost ridicate consecinţele schismei şi au fost primiţi ca episcopi ortodocşi
canonici? Care Sinod (deoarece astfel se obişnuieşte în Biserică) i-a restabilit? Nu cumva asociaţiile laice?
Prin urmare, dacă arhiereii sus-zişi au fost lipsiţi de har până în 1935, au continuat şi după 1935, atunci
când s-au lipit de stilişti, să fie lipsiţi de el deoarece nu s-a făcut o restabilire a lor printr-o Hotărâre
Sinodală oficială. Consecinţele ereziei şi a schismei nu se ridică automat nici prin monahi, nici prin
diaconi, nici prin preoţi, nici prin asociaţii laice. Ele se ridică numai prin hotărârea Sinodului. Acestea şi
numai acestea le cunoaşte Biserica ortodoxă. Dacă un Sinod de episcopi canonici cateriseşte un episcop
sau un preot şi după zece sau douăzeci ani episcopii aceştia (care au caterisit) cad în erezie, caterisirea
episcopului sau a preotului cea făcută cu atâţia ani mai înainte se ridică oare de la sine şi se restabilesc
iarăşi în acelaşi grad numai pentru motivul că vechii episcopi care i-au caterisit atunci au devenit eretici?
Desigur că nu! Deoarece atunci când au fost caterisiţi, au fost caterisiţi de episcopi ortodocşi şi nu
eretici, şi de aceea caterisirea lor este absolut valabilă şi este cu putinţă să se ridice numai de un Sinod
de episcopi ortodocşi. Adu-ţi aminte de acestea şi fii atent la cele care urmează: Să presupunem că
astăzi Biserica Greciei, care are împărtăşire cu patriarhul Atenagora, a devenit eretică. Dar a devenit
astăzi. Fie şi ieri. Adică acum un an, doi, trei. Însă cu cinci ani mai înainte sau cu zece nu a fost eretică.
Suntem de acord? Cu cât mai mult nu a fost cu treizeci şi cinci de ani mai înainte. Aşadar atunci cu
treizeci şi cinci de ani mai înainte Biserica Greciei, ortodoxă fiind, A CATERISIT pe cei doi arhierei mai sus
zişi, precum şi pe toţi cei hirotoniţi de ei. Prin urmare hotărârea aceasta a ei făcută mai demult pentru
noi este autentică şi valabilă. Hotărârile de astăzi ale Bisericii Greciei, fiind deja eretică (desigur vorbesc
prin presupunere), nu sunt valabile şi cei caterisiţi de ea nu sunt caterisiţi. Dar sunt şi „prea sunt”
caterisiţi de Biserica Greciei cei caterisiţi cu douăzeci, treizeci ani mai înainte. (Pentru stilişti nu sunt
caterisiţi desigur nici aceştia, deoarece stiliştii au lepădat Biserica Greciei din 1924 ca fiind schismatică.
Pentru noi însă, care până ieri sau alaltăieri recunoşteam Biserica Greciei şi aveam împărtăşire cu ea,
lucrurile stau altfel. Pentru noi hotărârile ei de până atunci sunt valabile). Aşadar, în cele din urmă
Biserica Greciei a căzut în erezie. (Subliniez iarăşi că vorbesc ipotetic). Cei caterisiţi de ea cu mulţi ani
înainte, precum şi hotărârile lor, nu se restabilesc automat. Este nevoie de un sinod de episcopi
ortodocşi ca el să revizuiască hotărârile făcute împotriva lor sau să primească hotărârile lor şi mai ales
hirotoniile altora făcute de ei. Aşadar Arhim. Epifanie Teodoropulos 40 întreb, iubite Părinte Nicodime:
Care sinod a revizuit hotărârile despre episcopii caterisiţi cu mulţi ani mai înainte de Biserica Greciei, sau
a recunoscut hirotonia diaconilor şi preoţilor făcută de ei, care sunt în Gruparea stiliştilor şi nu au
împărtăşire cu Biserica Greciei? Niciunul! Şi chiar dacă hirotonia în episcopi a arhiereilor de astăzi (spun
de astăzi, deoarece Acachie care a murit a fost hirotonit ca diacon şi preot nu de un caterisit) a Grupării
fostului mitropolit al Florinei s-ar fi făcut de episcopi canonici, ea tot nu ar fi fost valabilă, deoarece ei
înşişi au fost hirotoniţi diaconi şi preoţi de episcopi caterisiţi. Trebuia mai întâi să fie recunoscută
(aplicând, ca de obicei, iconomia bisericească) de un sinod canonic de episcopi hirotonia lor în diaconi şi
preoţi şi după aceea să fie recomandaţi şi hirotoniţi episcopi. Dar nefăcându-se aceasta, repet, hirotonia
lor în episcopi nu este valabilă. Dar în afară de aceasta, să cercetăm dacă hirotonia acestora în episcopi
s-a făcut în mod corect şi din punctul de vedere al celorlalte condiţii canonice. Adică: Să presupunem că
aceştia au fost recunoscuţi de un sinod canonic înainte de promovarea lor în episcopi, sau că niciunul
dintre ei nu a fost hirotonit de un episcop caterisit. Dar, oare, în continuare hirotonia lor (în episcop) s-a
făcut canonic? Nu, ci cu totul dimpotrivă! După cum ştii episcopii de azi ai Grupării fostului mitropolit al
Florinei provin de la Acachie. Să vedem aşadar cum stau lucrurile cu hirotonia lui Acachie. Îţi trimit un
fascicul în fotocopie - pe care te rog să mi-l trimiţi înapoi - a „actului de hirotonie” a lui Acachie care să
dea Dumnezeu să se publice. Aşa cum vei vedea el conţine următoarele: SERAFIM, ARHIEPISCOP DE
CHICAGO ŞI DETROIT Adeverinţă Prin prezenta adeveresc că eu, împreună cu încă un alt episcop canonic
al Bisericii noastre Ruse din străinătate, am înaintat în faptă la hirotonia în episcop de Talandiak a Prea
Cuviosului arhimandrit Acachie. Hirotonia s-a săvârşit în 9/22 decembrie 1960 în oraşul Detroit în cadrul
limitelor eparhiei mele şi rog să fie considerată ca legală, chiar dacă s-a făcut fără cunoştinţa propriului
nostru Sinod arhiepiscopal. Pentru validarea acesteia s-a pus semnătura noastră şi ştampila eparhială. †
Serafim Arhiepiscop de Chicago şi Detroit. Din citirea acestui act va fi cu putinţă să se observe
următoarele: a) Nu menţionează deloc cine a fost celălalt episcop cu care cel ce semnează „Serafim,
arhiepiscop de Chicago şi Detroit” a procedat la săvârşirea hirotoniei. Tăcere desăvârşită. De ce? Este un
lucru vădit că semnatarul a avut un motiv să-l ascundă pe celălalt episcop. Dacă ar fi fost într-adevăr
episcop canonic, de ce această tăinuire? Adevărul nu se teme de lumină. Domnul a propovăduit că
lumina este urâtă de „oricine face rele” şi numai unul ca acesta „nu vine la lumină” 95 b) Spune că
Acachie a fost hirotonit de doi episcopi. Dar hirotonia unui episcop de către doi episcopi este
anticanonică. (Alt subiect este hirotonia aceluia din punct de vedere dogmatic). Canonul l apostolic
spune că „Episcopul să se hirotonească de doi sau trei episcopi”, dar foarte de devreme Biserica a
reformat Canonul eliminând primul termen („de doi”) şi l-a stabilit pe al doilea („de trei”). Şi într-adevăr
Canonul 4 al Sinodului I ecumenic spune: „Se cuvine ca episcopul să fie ales de către toţi episcopii din
Eparhie; iar dacă este cu neputinţă una ca aceasta... trebuie să se adune cel puţin TREI episcopi, dar să
participe la alegeri prin scrisori şi cei care nu sunt de faţă, şi numai atunci să se facă hirotonia. Iar
întărirea celor ce se fac revine mitropolitului în fiecare eparhie”. Canonul 19 al Sinodului din Antiohia
hotărăşte că pentru hirotonia episcopului trebuie să fie prezenţi sau toţi arhiereii 95 In. 3, 20. Cele două
extreme: ecumenismul şi stilismul 41 Bisericii locale sau, dacă aceasta nu se poate, „se cuvine ca cei mai
mulţi să fie de faţă”. Şi continuă: „Iar dacă s-ar face în alt chip decât cele hotărâte, hirotonia să nu poată
nimic (să nu fie valabilă)”. Prezenţa a cel puţin trei episcopi o cere şi Canonul 13 din Cartagina. Iar
Canonul 58 al aceluiaşi Sinod prescrie: „Se va respecta forma (rânduiala) cea veche ca hirotonia
episcopilor să nu se facă cu mai puţin de trei episcopi.“ c) Cel care a hirotonit nu se ruşinează să
mărturisească că hirotonia s-a săvârşit fără cunoştinţa Sinodului de care aparţine. Şi cu toate acestea el
mai spune că hirotonia trebuie să fie considerată „legală”!!! Dar să audă ce hotărăsc Sfintele Canoane în
privinţa aceasta: Canonul 34 apostolic spune: „Episcopii fiecărui neam se cuvine a cunoaşte pe primul
(primul înseamnă Preşedintele Sinodului, adică, patriarhul, arhiepiscopul sau mitropolitul) dintre dânşii
şi a-l socoti întâistătător şi nimic să nu facă fără cunoştinţa aceluia... “ Serafim însă a nesocotit atât pe
preşedintele Sinodului din care face parte, cât şi pe membrii lui, de la care trebuia să ia învoire potrivit
Canonului 4 al Sinodului l ecumenic. Acest canon legiferează clar: „Iar întărirea celor care se fac revine
mitropolitului din fiecare eparhie. “ Canonul 6 al Sinodului l ecumenic spune: „Peste tot să fie cunoscut
că episcopul care s-ar face (hirotoni) fără socotinţa mitropolitului său (adică a Preşedintelui Sinodului),
Sfântul Sinod a hotărât a nu fi episcop unul ca acesta.“ Canonul 28 al Sinodului IV ecumenic porunceşte
ca: „...fiecare mitropolit din cei mai sus amintiţi, împreună cu episcopii eparhiei să hirotonească pe
episcopii eparhiei după cum învaţă Sfintele Canoane.“ Canonul 19 din Antiohia legiferează: „Episcopul să
nu se hirotonească fără sinod şi prezenţa aceluia care este în mitropolia eparhiei”, adică a preşedintelui
Sinodului. Şi continuă: „Acesta TREBUIE SĂ FIE DE FAŢĂ NEAPĂRAT...” Canonul 23 al aceluiaşi sinod
rânduieşte ca alegerea şi hirotonia episcopului „să nu se facă în alt chip, decât cu Sinod şi prin cercetarea
episcopilor”. Canonul 12 al Sinodului din Laodiceea legiferează ca episcopii „să se aşeze în treapta
bisericească cu judecata mitropoliţilor şi a episcopilor celor dimprejur” şi nu la judecata şi hotărârea
numai a doi episcopi din Sinod care acţionează pe furiş. În sfârşit Canonul 13 din Cartagina rânduieşte că
hirotonia episcopului nu este posibil să se săvârşească decât la „porunca celui mai mare” şi nicidecum în
desăvârşita neştiinţă!!! a Preşedintelui Sinodului. d) Precum vezi actul este semnat „Serafim, episcop de
Detroit”, sau episcop de America. Dar episcopii Americii sau ai Rusiei nu au nici un drept, după Sfintele
Canoane, să intervină în treburile Bisericii Greciei. Să presupunem însă că Acachie a fost hirotonit nu de
doi episcopi (dintre care unul este necunoscut), ci de întreg Sinodul de care aparţine Serafim, condus de
Preşedintele lui. În acest caz hirotonia lui ar fi fost canonică? Nu! Şi aceasta pentru că Sfintele Canoane
interzic cu desăvârşire hirotoniile clericilor dintr-o altă eparhie, chiar şi vecină de ar fi ea. De pildă,
Arhiepiscopului Atenei i se interzice sub pedeapsa caterisirii să hirotonească clerici pentru Pireu sau
Niceea (afară numai dacă este rugat de episcopii locali care nu pot săvârşi taina - să zicem că pe temei
de boală). Sfântului Sinod al Bisericii Greciei i se interzice să hirotonească episcop sau un alt cleric pentru
Biserica Ciprului sau a Cretei, cu atât mai mult pentru Biserica Serbiei, Bulgariei etc. Canonul 35
Apostolic legiuieşte: „Episcopul să nu îndrăznească a face hirotonii afară de hotarele sale, în cetăţile şi
satele care nu sunt supuse lui. “ Iar dacă săvârşeşte o astfel de hirotonie: „să se caterisească şi el şi cel
hirotonit”. Canonul 2 al Sinodului II ecumenic porunceşte: „Episcopii să nu-şi întindă stăpânirea peste
bisericile din afara jurisdicţiei lor, nici să le tulbure. .. Iar episcopii nechemaţi pentru conducere să nu
năvălească la hirotonie sau la oarecare ranguri bisericeşti... Sinodul fiecărei eparhii îşi va conduce
afacerile bisericeşti.” Canonul 8 al Sinodului III ecumenic socoate „un lucru afară de legiuirile bisericeşti
şi izvodit afară de canoanele Sfinţilor Apostoli şi care îngrădeşte libertatea tuturor”, faptul că episcopul
Antiohiei hirotoneşte pe episcopii Ciprului. Canonul porunceşte desfiinţarea acestei Arhim. Epifanie
Teodoropulos 42 practici nepotrivite şi legiuieşte ca episcopii Ciprului să nu fie hirotoniţi de alţi episcopi
ci de către cei ai Bisericii Ciprului. Şi legiuieşte: „Aceasta se va păstra şi la celelalte biserici de
pretutindeni”. Canonul 28 al Sinodului IV ecumenic rânduieşte: „...fiecare mitropolit din cei mai sus
amintiţi împreună cu episcopii eparhiei să hirotonească pe episcopii eparhiei”. Canonul 13 al Sinodului
din Antiohia interzice oricărui episcop hirotonia în afara episcopiei sale, iar în caz contrar, porunceşte „să
fie fără tărie cele lucrate, iar el să-şi ia pedeapsa cuvenită pentru aceste nereguli, caterisit socotindu-se
de acum înainte de Sfântul Sinod”. Canonul 22 al aceluiaşi Sinod cuprinde următoarele: „Episcopul să nu
intre în cetate străină nesupusă lui, nici în satul care nu este în partea sa, pentru hirotonia cuiva. Să nu
aşeze presviteri sau diaconi în locuri supuse altui episcop, fără voia aceluia. Iar de ar îndrăzni cineva una
ca aceasta, hirotonia să fie fără tărie, iar el să fie certat de Sinod”. Vezi aşadar, iubite părinte Nicodime,
câtă mulţime de canoane au călcat fără milă? În urma acestui lucru cum este cu putinţă să mai conceapă
cineva alipirea de ceata stiliştilor? Să mai spunem ceva: Dacă astăzi întreg sinodul (condus de Filaret)96
de care ţine Serafim, care la hirotonit pe Acachie, va recunoaşte pe episcopii de pe stilul vechi, apare
pentru stilişti o mare problemă canonică: Sinodul lui Filaret a avut legături canonice foarte strânse cu
patriarhul ecumenic şi cu episcopii lui din America (Iacov etc.). Aşadar, şi episcopii lui Filaret au devenit
schismatici deoarece au împărtăşire cu episcopii schismatici de pe stilul nou, după cum spun cei de pe
stilul vechi! Prin urmare şi cei care nu s-au împărtăşit niciodată cu „schismaticii” de pe stilul nou au
nevoie de curăţire, au nevoie de restabilire printr-un sinod de episcopi ortodocşi. Dar care sinod îl va
restabili pe Filaret şi pe episcopii de sub ascultarea lui şi va ridica de la ei consecinţele schismei? Vezi,
iubite părinte Nicodime, în ce ciclu sufocant de antinomii şi contradicţii, în ce cerc vicios au intrat iubiţii
stilişti? într-acolo vrei să mergi? - Dar atunci ce trebuie să facem? mă vei întreba, încotro vom merge? Pe
cine să pomenim? Fratele meu, cuvântul Sfântului Apostol Pavel despre cei mai mari „...ca să facă
aceasta (pastoraţia) cu bucurie şi nu suspinând”97 este valabil şi invers. Adică este valabil şi pentru
păstoriţi. Dacă există cazuri când păstorul suspină pentru turma pe care o păstoreşte, tot aşa există şi
cazuri în care turma suspină pentru păstorul care o păstoreşte. Lucru fericit ar fi să existe întotdeauna
păstori la care ascultarea să se facă numai „cu bucurie”. Dar când acest lucru nu este posibil, atunci să
ne supunem „suspinând”. Iar când spun supunere, nu înţelegem desigur - departe de aceasta - să
încuviinţăm orice acţiune a lor şi să cugetăm în toate aşa cum cugetă şi ei. Nu! Ci înţeleg să nu ne
desprindem de ei, să nu rupem legătura cu ei. Ţinând cont de aceasta, nu vom fi de acord, vom protesta
şi ne vom opune. Dacă însă Biserica nu-i cateriseşte pe unii ca aceştia, atunci noi nu trebuie să-i lepădăm
şi să încetăm să- i pomenim. Să nu ne grăbim, fratele meu. Subiectele acestea se referă la viaţa veşnică şi
au trebuinţă de multă chibzuinţă. În anul 1934, la 22 noiembrie, patriarhul de atunci al Alexandriei,
Meletie Metaxakis, a chemat în Catedrala Ortodoxă patriarhală a Sfântului Nicolae din Cairo „clerici şi
mireni din zece biserici (confesiuni) diferite pentru rugăciunea comună făcută pentru al treilea mare pas
- după primul şi al doilea săvârşiţi în acelaşi mod în Biserica Anglicană şi respectiv Armeană - care să ducă
la dorita unire... După doxologia cântată de corul seminariştilor, diaconul grec a rostit ectenia. Apoi s-a
cântat «Lumină lină», după care corul anglican a cântat o cântare ce cuprindea laudele. După citirea din
amvon a Evangheliei şi a pericopei potrivită împrejurării, s-a făcut o rugăciune comună în arabă, rostită
de un arhiereu copt la început şi continuată de un protestant egiptean...”98 96 Este vorba de Biserica
Rusă din Diaspora (n. red. rom.). 97 Evr. 13, 17. 98 Revista „Hristopolitia”, editată în Cairo, noiembrie-
decembrie 1934, pag. 17. Cele două extreme: ecumenismul şi stilismul 43 Au trecut de atunci treizeci şi
noua de ani şi nici o „unire” nu s-a săvârşit. Dacă atunci unii clerici şi mireni, în loc să-şi exprime cu
putere protestul faţă de patriarh, ar fi purces la gesturi extreme şi s-ar fi despărţit de el, care ar fi fost
câştigul Bisericii? Numai unul: s-ar fi creat schismă în sânurile Bisericii Alexandriei, care ar fi tulburat
conştiinţe şi ar fi dus la afurisiri şi caterisiri reciproce, în timp ce acea iniţiativă a Patriarhului nu a dus la
nici o unire, iar cu trecerea vremii se va uita cu desăvârşire; schisma însă ar fi existat până astăzi şi ar fi
zguduit Biserica Alexandriei. Cu patruzeci de ani în urmă 99 , Patriarhul României, Miron Cristea, ajutat
de primministrul tării, a silit pe episcopii României să prâznuiască Pastele împreună cu papistaşii. Cei mai
mulţi episcopi s-au supus. Foarte puţini nu s-au supus şi au prăznuit Pastele ortodox. Din fericire, nu a
avut loc schismă. Patriarhul, văzând împotrivirea, nu a îndrăznit să mai stăruie. Rezultatul a fost că au
trecut de atunci patruzeci de ani, îndrăzneala patriarhului a avut un sfârşit neînsemnat şi a fost uitată - în
timp ce schisma, dacă s-ar fi făcut, s-ar fi perpetuat, înviforând cumplit Biserica României. Vezi astăzi
diferite manifestări antiortodoxe: sau acţiunea (rugăciuni împreună cu ereticii etc.) patriarhului, sau a lui
Iacov al Americii şi te întărâţi. Bine faci, iubite părinte Nicodime, căci şi eu mă întărât şi mă tulbur pentru
neruşinata încălcare a Sfintelor Canoane. Dar acestea, fratele meu, nu se fac doar astăzi, ci se făceau,
vai! şi mai demult. Ca să te informezi voi cita un număr de cazuri, ca să vezi că aceste cutezanţe ale
patriarhului au, din păcate, multe „precedente”. Ascultă, aşadar şi... înfricoşează-te. Pe la începutul
secolului al XVIII-lea în Arta se dădeau Sfintele Taine şi apusenilor de către clericii ortodocşi, cu toate că
lucrul acesta pricinuia sminteală creştinilor ortodocşi. În anul 1869, la înmormântarea mitropolitului
Hrisant al Smirnei, au slujit arhiepiscopul Armeniei şi un preot anglican. În anul 1875 arhiepiscopul
ortodox al Patrei a săvârşit împreună cu un cleric anglican de acolo Taina Botezului. În anul 1879 Sfântul
Sinod al Patriarhiei de Constantinopol a hotărât că, la mare nevoie, se îngăduie împărtăşire în Taine şi cu
armenii, adică săvârşirea de către un preot ortodox a Tainelor Botezului, Cununiei şi Sfintei Liturghii
pentru armeni. În anul 1898 patriarhul Gherasim al Ierusalimului a îngăduit creştinilor ortodocşi sirieni
din Melbourne să primească Sfânta împărtăşanie de la clerici anglicani. În anul 1907, în Portsmouth s-a
săvârşit Liturghia comună de către preoţi ortodocşi şi anglicani. Pe la 1910 episcopul ortodox rus
Inochentie al Alaskăi Americane a făcut o înţelegere cu episcopul Bisericii Episcopale americane ROW,
prin care preoţii lor să dea reciproc Tainele credincioşilor de ambe confesiuni, adică ortodocşii
episcopalilor, iar episcopalii ortodocşilor. În anul 1910 episcopul ortodox sirian Rafail din America a
îngăduit ortodocşilor, printr-o enciclică oficială a sa (pe care, mai târziu a fost nevoit să şi-o retragă
datorită protestelor), să primească Taina Botezului, a Sfintei împărtăşanii, a Mărturisirii şi a Căsătoriei de
la clericii episcopali, protestanţi. Acelaşi episcop a participat la o vecernie a anglicanilor purtând mantie
şi stând în strana arhierească. În anul 1917 a săvârşit acelaşi lucru (adică a participat la o vecernie a
anglicanilor) mitropolitul ortodox Alexandru al Rodostolului din America. Acelaşi mitropolit a participat
activ la hirotonia unui cleric anglican din Pennsylvania. În anul 1918, arhiepiscopul Antim al Ciprului şi
mitropolitul Meletie al Atenei au participat în repetate rânduri la slujbele anglicanilor în Biserica
Sfântului Pavel din Londra. În anul 1919, întâi-stătătorii Bisericilor Ortodoxe din America au participat la
slujbe săvârşite de clerici anglicani cu prilejul „Adunării generale a Bisericilor anglicane din America”. 99
Adică în 1929. Pentru amănunte a se vedea Nae Ioneascu, Teologia. Integrala publicisticii religioase,
Editura Deisis, Sibiu, 2003, 672 pagini. (Nota Apologeticum). Arhim. Epifanie Teodoropulos 44 În anul
1920, mitropolitul Filaret al Didimotihului, aflându-se la Londra ca reprezentant al Patriarhiei ecumenice
la Congresul de la Lambeth a participat la slujba ce s-a săvârşit într-o biserică anglicană. În acelaşi an,
patriarhul Damian al Ierusalimului a fost de faţă la liturghia săvârşită în biserica anglicană din Ierusalim şi
a citit evanghelia în greceşte, îmbrăcat în toate veşmintele arhiereşti. Tot în 1920 Mitropolitul Dorotei al
Prussei100 , locţiitorul patriarhului ecumenic şi Sfântul Sinod al Patriarhiei au primit la Constantinopol
pe Jacob Darlington, episcopul „Bisericii Episcopale Americane”. Săvârşind Sfânta Liturghie în Catedrala
patriarhală, locţiitorul a îmbrăcat pe episcopul străin cu mantie şi omofor şi l-a chemat să împartă
anafura, lucru care s-a şi făcut. În anul 1921 săvârşindu-se în Londra înmormântarea mitropolitului
Dorotei al Prusiei, locţiitorul patriarhului ecumenic, arhiepiscopul de Canterbury a participat la slujba
înmormântării, citind Evanghelia. În anul 1922 Gherman, arhiepiscopul Tiatirelor, reprezentantul
patriarhiei ecumenice la Londra, a participat purtând mantie şi cârjă la o Vecernie săvârşită în abatia
Westminster. Aş putea să mai scriu încă multe cazuri, dar mă mărginesc la acestea. Toate acestea sau
petrecut înainte de 1924, adică înainte de schimbarea calendarului. Aşadar, dacă prin aceştia Biserica s-a
murdărit de erezie, deoarece nu au fost afurisiţi îndrăzneţii, atunci suntem cu toţii murdăriţi, nefăcând
excepţie nici cei de pe stilul vechi, care atunci erau uniţi cu noi şi toţi împreună am pomenit pe episcopii
care au fost pricinuitorii acţiunilor antiortodoxe mai sus zise. Depărtarea stiliştilor de Biserica Greciei în
1924 nu i-a folosit deloc, deoarece cu mult înainte Biserica Greciei, precum şi celelalte Biserici, se
murdărise prin împărtăşirea cu cei mai sus zişi. Ştii, oare, din ce an Biserica Ortodoxă are legături, care
nu trebuiau să existe, cu aşa numitul „Consiliu Mondial al Bisericilor”? Din 1920. Atunci a fost trimis
pentru prima dată de Patriarhia ecumenică, în calitate de reprezentant al ei, mitropolitul Gherman al
Seleuciei, la Congresul întrunit la Battenberg, care a fost ales şi membru al „Comisiei Centrale” al
Consiliului. Mai târziu în 1922, acelaşi Gherman, acum al Tiatirelor a fost trimis ca reprezentant al
Patriarhiei ecumenice la alt congres, unde a fost ales între cei patru vicepreşedinţi ai „Comisiei
Executive”. În anul 1919 locţiitorul tronului ecumenic vacant, mitropolitul Nicolae al Cezareii, primind
vizita unor membri ai unei comisii a Mişcării „Credinţă şi Ordine” a spus în cuvântul său că „Biserica
Constantinopolului vrea să trimită la timp reprezentantul ei la Conferinţa fixată întinzând astfel mână de
ajutor lucrătorilor în acelaşi ogor şi în aceeaşi vie a Domnului...” Cu alte cuvinte i-a considerat pe
eterodocşi ca şi cum s-ar afla şi ar lucra înlăuntrul Viei Domnului, adică în Biserica cea una sfântă,
sobornicească şi apostolească!!! Aşadar, punerea unui semn de o absolută egalitate între Ortodoxie şi
înşelare. Dacă un cleric ar şovăi astăzi să pomenească pe episcopii ce s-au împărtăşit cu patriarhul
Atenagora, din pricina fricii să nu devină eretic, cum de nu se întreabă dacă nu cumva este deja eretic
din 1919, când a pomenit pe episcopii ce s-au împărtăşit cu Nicolae al Cezareii, care a cugetat şi a
propovăduit aceleaşi idei ca şi Atenagora? Aşadar... aşadar suntem cu toţii eretici, iubite părinte
Nicodim. Cu toţii, fără excepţie. Chiar şi, repet, iubiţii stilişti. Deoarece şi ei până în 1924 au pomenit pe
episcopii care s-au împărtăşit cu locţiitorul Tronului ecumenic, Nicolae al Cezareii... Oare „a pierit
judecata de pe pământ”101? Oare s-a scufundat în adâncurile ereziei adevărata Biserică a lui Hristos, cu
toate că El a spus că „nici porţile iadului nu o vor birui”? Să nu fie, fratele meu, să primim o astfel de
hulă... Spunând acestea nu intenţionez să justific acrobaţiile patriarhului. Departe de mine un astfel de
gând. Cred că patriarhul Atenagora şi mai sus pomeniţii patriarhi, arhiepiscopi, mitropolitl episcopi etc.
sunt foarte vinovaţi faţă de Biserică pentru grosolanele încălcări ale 100 În alte lucrări este tradus Brusa.
(Nota Apologeticum). 101 Vezi Sfântul Vasilie cel Mare, Epistola 92. Cele două extreme: ecumenismul şi
stilismul 45 Sfintelor Canoane. Orice împotrivire care nu duce la schismă este justificată. Binecuvântate
sunt gurile care protestează împotriva acţiunilor anti-ortodoxe ale patriarhului şi binecuvântate sunt
scrierile care înfierează acrobaţiile lui în materie de credinţă. Luptă continuă şi neîncetată împotriva
patriarhului, DA! Schismă însă, NU! Poate voi fi întrebat: Oare pentru Dumnezeu Atenagora este patriarh
ortodox? Oare Dumnezeu este constrâns de hotărârile oamenilor? Dumnezeu aşteaptă hotărârea
Sinodului ca să-l considere pe Atenagora căzut din credinţa ortodoxă? Iubite părinte Nicodime, fără
îndoială că Dumnezeu nu poate fi constrâns de hotărârile oamenilor. De multe ori oamenii au osândit
nevinovaţi şi au dezvinovăţit vinovaţi. (Şi nu numai în Biserică). Nu încape nici o îndoială că Dumnezeu a
şters din Cartea Sa persoane pe care oamenii niciodată nu le-au condamnat şi nu a şters persoane pe
care oamenii le-au condamnat. Dar noi, iubitule, nu suntem heruvimi sau serafimi, ca să putem cerceta
Arhivele cerului şi vedea care oameni sunt scrişi şi care şterşi, sau, mai concret, care clerici sunt
recunoscuţi şi care sunt lepădaţi de Dumnezeu. Care dintre noi va putea spune cu desăvârşită
certitudine şi siguranţă că aceasta sau aceasta a hotărât Dumnezeu pentru cutare sau cutare preot sau
episcop? „Cine a cunoscut mintea Domnului, sau cine s-a făcut sfetnicul Lui?”102 Chiar şi în privinţa
ereziei, cine nu ştie că şi sfinţi ai Bisericii noastre au căzut în erezii din simplitate, dar fiindcă au avut
intenţie bună, au fost povăţuiţi de Dumnezeu şi s-au dezmeticit? Cine suntem noi ca să ne însuşim
judecata Bisericii? Oare credem că am ajuns la măsura să cunoaştem judecata lui Dumnezeu? Nu este de
mii de ori mai sigur şi mai plin de smerenie faptul de a ne supune hotărârilor Bisericii? Fratele meu, este
înşelarea cea mai de pe urmă părerea că noi suntem cunoscători siguri ai voii lui Dumnezeu. Vai şi de mii
de ori vai de Biserică atunci când oamenii, şi mai ales mirenii, propovăduiesc astfel de răzmerite: „Acesta
este caterisit de Dumnezeu. Ce însemnătate are dacă nu a fost caterisit de Sinod? Să ne depărtăm de
acesta!... Acela este integru şi are preoţie. Ce importantă are dacă a fost caterisit de Sinod? Hotărârile
oamenilor nu-L obligă pe Dumnezeu. Să mergem, aşadar, la el!” La aceste lucruri, fără îndoială bine
intenţionate, dar care sunt vădite înşelăciuni ale Luceafărului celui mândru, care îşi închipuia că va
ajunge asemenea lui Dumnezeu, se potrivesc cuvintele dumnezeiescului Grigorie, care le repetă Canonul
64 al Sinodului V-VI ecumenic: „De ce te faci pe tine pastor, oaie fiind? De ce te faci cap, picior fiind? De
ce îndrăzneşti a conduce oşti, fiind pus între ostaşi?” Cu toate acestea, unii mireni s-au făcut pe sine nu
numai păstori, ci până şi sinoade ecumenice! Dumnezeu să aibă milă de noi toţi! Cât de diferit cugetă şi
făptuiesc alte persoane, clerici înţelepţi şi încercaţi, adevărate podoabe ale Bisericii Ortodoxe!... Ia pildă
de chibzuinţă pe un teolog ortodox renumit şi mărturisitor contemporan, pe arhimandritul sârb Justin
Popovici. Fiind profesor de Dogmatică la Universitatea din Belgrad, comuniştii atei l-au destituit, iar
acum trăieşte în liniştea pustnicească a unei mănăstiri. Ai citit ultima lui carte editată: „Omul şi
Dumnezeul-Om”? Dacă da, atunci vei mărturisi că poate nicăieri nu ai mai văzut astfel de pagini
antipapale, scrise cu atâta putere, profunzime de spirit şi originalitate. Părintele Justin strigă că trei sunt
stadiile căderii omenirii: „Adam - Iuda - Papa”. Şi cu toate acestea acest mare bărbat nu s-a gândit să se
rupă de Biserica Sârbă, deşi ea se împărtăşeşte cu patriarhul Atenagora. Încă şi trei ucenici de ai lui,
clerici teologi, care se află în Grecia la porunca sa, pomenesc fără teamă pe episcopii Bisericii Greciei.
Chiar unul dintre ei, care a venit aici ca laic cu câteva luni mai în urmă, a primit binecuvântarea stareţului
său ca să fie hirotonit în Grecia. Cine îi va putea reproşa părintelui Justin Popovici că propovăduieşte o
Ortodoxie diluată? Astăzi sunt foarte puţini în întreaga lume cei care au un astfel de simt ortodox ascuţit
şi o trăire ortodoxă atât de profundă. Cartea aceasta mărturiseşte despre lucrul acesta. S-ar putea spune
că se teme să nu- şi piardă poziţia şi funcţiile? Dar nimic nu mai are acest mărturisitor al credinţei, căci
le-a jertfit pe toate. Aşadar, este şi acesta un trădător al Ortodoxiei, de vreme ce rămâne în Biserica care
s-a împărtăşit cu patriarhul Atenagora? Frate Nicodime, să luăm aminte să nu ne bată Dumnezeu! 102 Is.
40, 13. Arhim. Epifanie Teodoropulos 46 Iubite părinte Nicodime, probabil că îmi veţi obiecta: Canonul
15 al Sinodului I-II de la Constantinopol nu vorbeşte oare despre încetarea pomenirii episcopului care
propovăduieşte în public o învăţătură eretică? Conştiinţa voastră vă spune - bine sau rău - că toate pe
care le-a spus şi le-a făcut patriarhul până astăzi constituie erezie. Aşadar, de ce pretinzi să continuăm a-
l pomeni pe patriarh şi să nu ne alipim de Gruparea fostului episcop al Florinei? Răspunsul meu ţinteşte
două aspecte: a) Canonul este facultativ, nu obligatoriu. El nu pretinde de la clerici ca să înceteze
pomenirea episcopului ce învaţă lucruri eretice înainte de condamnarea acestuia, ci dă două alternative.
Dacă un cleric, spune canonul, se va rupe de un astfel de episcop „înainte de hotărârea sinodală”, nu
face nici o greşeală pentru care să fie supus pedepsei, ci mai degrabă este vrednic de laudă. Dacă însă un
oarecare alt cleric nu face aceasta, adică, fără să îmbrăţişeze învăţăturile episcopului, continuă să-l
pomenească, aşteptând „hotărârea sinodală” şi osândirea lui, unul ca acesta nu cade sub osânda
canonului. Citeşte canonul cu atenţie şi vei vedea că el nu legiferează obligativitate, ci numai îţi dă un
drept, nicăieri nu spune că clericii sunt obligaţi să se despartă de un astfel de episcop înainte de
osândirea lui, nici nu vorbeşte despre pedepsirea unora ca aceştia şi nici măcar nu îi mustră, deşi, de
obicei, Sfintele Canoane spun „să se caterisească” despre clericii care nu-şi săvârşesc în întregime
îndatoririle. Acest canon spune numai că clericii care s-au despărţit de un astfel de episcop nu sunt sub
pedeapsă. Şi că aceasta este adevărat o arată şi faptul că deşi în decursul istoriei Bisericii au fost
caterisiţi nenumăraţi episcopi pentru erezie, niciodată nu a fost pedepsit vreun cleric sau certat prin
cuvânt că nu s-a grăbit să se rupă pentru aceasta de episcopul eretic, ci a aşteptat condamnarea lui de
către Sinod. Şi b) fie că rânduieşte obligativitate, fie numai dă un drept, sigur este că acest Canon nicăieri
nu spune că cel care a încetat să-l pomenească pe episcopul său, să se lipească de primul episcop pe
care îl va afla. Cu atât mai mult nu spune să se lipească de episcopii împotriva cărora se ridică pline de
asprime Sfintele Canoane. Clericul care nu pomeneşte pe episcopul său trebuie să se oprească aici şi să
nu pomenească pe altul, ci să aştepte cu conştiinţă liniştită judecata Sinodului. Acesta şi numai acesta
este înţelesul corect al canonului. Iubite părinte Nicodime, trăim într-o vreme de înfricoşătoare
zăpăceală. Atenţie să nu fim atraşi de mulţimea curenţilor. Suntem chemaţi să mergem pe frânghie.
Atenţie să nu cădem nici la dreapta, nici la stânga. Aproape toate schismele în Biserică au fost pricinuite
de încrederea în sine şi de graba nesocotită. Mâine patriarhul va pleca din lumea aceasta şi - cine ştie? -
poate va urma după el un om înţelept. Atunci... se va termina cu isteria unionistă şi aiurelile filopapale...
Dacă, însă, am creat schismă, cum vom cicatriza rănile Bisericii? Pe cât de uşor se creează schisma, pe
atât de greu se repară. Citeşte istoria Bisericii şi te vei cutremura. Crezi că este uşor să ţinem piept
curentului până la sfârşit? Este bine să nu deschidem stăvilarul, căci odată deschis, curentul va scăpa de
sub controlul nostru şi va inunda totul nestăpânit. Atunci când aprindem fanatismul mulţimii - este de
ajuns o singură scânteie pentru crearea şi menţinerea schismelor - după aceea este cu neputinţă să mai
punem rânduială. De multe ori în istorie necuviinţele au ajuns până la profanări, până la încăierări, până
la ucideri. Dacă va îndrăzni cineva din începătorii schismelor să recomande cumpătare şi împăcare, va fi
considerat trădător şi va fi renegat pentru totdeauna mai mult de către incitatorii la dezbinare. De aici se
pricinuiesc schisme înlăuntrul schismelor, dezbinări, împărţiri, fragmentări, nemiloase războaie
lăuntrice. Priveşte la iubiţii stilişti! Uniţi au fost numai atunci când s-au despărţit de Biserică, dar foarte
curând s-au împărţit. Astăzi în câte grupări nu sunt împărţiţi? Poate în mai mult de şapte-opt. Şi deşi toţi
cugetă aceleaşi, fiecare grupare îi vede pe ceilalţi ca pe nişte trădători ai „Luptei”. Au ieşit din Biserica
Greciei şi au fondat „Biserica Adevăraţilor Creştini Ortodocşi”, deoarece „schimbarea calendarului a
venit în contradicţie cu Sfintele Canoane”. Se aştepta de la ei respectarea cu multă evlavie a Sfintelor
Canoane. Dar ei, pentru a-şi menţine „Biserica”, au încălcat o mulţime de Sfinte Cele două extreme:
ecumenismul şi stilismul 47 Canoane. (Adu-ţi aminte câte am scris că au fost încălcate numai prin
hirotonia lui Acachie). Să se observe numai acest paradox: deşi stiliştii şi-au fondat „biserica” numai din
dorinţa de a respecta Sfintele Canoane, totuşi atunci când apărarea ei (a „bisericii”) a cerut încălcarea
Sfintelor Canoane, n-au ezitat deloc să le încalce. Aşadar, cu toate că această „biserică” a fost fondată ca
un mijloc (mijloc de păzire cu acrivie a Sfintelor Canoane) a sfârşit prin a ajunge un scop. Să se păstreze
„Biserica Adevăraţilor Creştini Ortodocşi” fie chiar şi prin jertfirea scumpătăţii Sfintelor Canoane! Dar
toate acestea cum le justifică iubiţii stilişti? Foarte simplu: prin nenorocita „iconomie”. Dar ei au plecat
din Biserica Greciei sub stindardul „scumpătăţii”. Dacă ar fi fost dispuşi să primească „iconomia”, mai
ales într-o astfel de măsură în care o fac ei acum, nu ar fi existat motiv să plece din Biserica Greciei, ci ar
fi putut rămâne în ea folosind mult mai puţină „iconomie”... Cu toate acestea, au plecat ca să nu
jertfească puţin şi au fost nevoiţi după aceea să jertfească mult. O, fratele meu, înfricoşează-te şi te
cutremură de salturile care te scot în afara Bisericii... Însă trebuie să isprăvesc cuvântul, care deja s-a
lungit foarte mult. Închei revenind la câteva din poziţiile mele din început, deoarece este foarte necesar.
Nu asculta clevetirile unora care spun că Biserica Greciei este de acord cu patriarhul Aţenagora. Dacă
patriarhul va merge înainte, dacă va purcede la „uniri”, atunci vei vedea ce poziţie vor avea episcopii
Bisericii Greciei, care astăzi tac şi suportă nu din frică, precum susţin unii „viteji apărători ai Credinţei”,
nici din pricina unei conştiinţe ortodoxe tocite, ci numai pentru că se îngrijesc de pacea Bisericii şi se
gândesc cu frică la evoluţiile şi consecinţele schismelor. Episcopii Bisericii Greciei, în afară de foarte
puţini, nu sunt filocatolici, nu sunt unionişti, nu sunt de acelaşi cuget cu patriarhul Atenagora. NU! Nu
uita că Sfântul Chiril al Alexandriei, marele apărător al Credinţei Ortodoxe „iconomisea a nu se rupe de
cei din Răsărit, care îl aveau în diptice pe Teodor al Mopsuestiei, eretic fiind acesta”103 . Adică se
împărtăşea, din iconomie, cu cei care aveau în diptice un episcop eretic. Nu trage concluzii despre
Biserica Greciei din tăcerea ei. Tăcerea nu înseamnă numai acord sau dezacord, ci înseamnă şi suferire.
De altfel, trei-patru episcopi, mai energici din fire, cum ar fi al Pireului, al Elefteropolei, al Florinei şi încă
unul, precum şi notabilele ziare religioase cum ar fi: „Lupta bisericească”, „Presa Ortodoxă”,
„Mântuitorul”, „Trei Ierarhi” şi altele, de multe ori au ameninţat că vor face acţiuni publice violente
împotriva cutezanţelor patriarhului. Din tăcerea Bisericii Greciei faţă de aceste situaţii nu putem trage
concluzia că ea este de acord cu aceia sau cu acţiunile patriarhului. Când a tras la judecată Biserica
Greciei pe clericii potrivnici patriarhului sau ai lui Iacov al Americii pentru acţiunile împotriva lor, deşi au
existat cazuri când aceste acţiuni, izvorâte din râvnă exagerată, cuprindeau şi atacuri grave la persoană?
Cum de au explicat unii tăcerea Bisericii Greciei faţă de acţiunile patriarhului ca aprobare, iar tăcerea ei
faţă de potrivnicii lui au explicat-o ca... dezaprobare??? Ce fel de logică este aceasta? Consideri că
arhiepiscopul Ieronim al Atenei are aceeaşi cugetare cu cea a patriarhului Atenagora. Iubite părinte
Nicodim, crede-mă că voi vorbi nepărtinitor. De altfel, cu Prea Fericitul Arhiepiscop al Atenei nu am nici
o legătură deosebită, nici oficială, nici neoficială. Nu neg faptul că arhiepiscopul căuta cu ochi binevoitori
spre smerenia mea şi se gândea să mă înalte - bineînţeles că am refuzat cuviincios din pricina sănătăţii
mele şubrezite -, însă legături deosebite şi strânse niciodată nu au existat între noi. De la alegerea sa
până astăzi nu am avut cu el mai mult de cinci sau şase întâlniri, dintre care cele mai multe nu au durat
mai mult de câteva minute. Dacă la acestea se mai adaugă cinci-şase epistole având diferite teme, pe
care i le-am trimis din proprie iniţiativă, ai toate legăturile mele cu Prea Fericitul Arhiepiscop al Atenei.
Aşa stând lucrurile, nu trebuie să se socoată că părerea mea este influenţată de factori sentimentali.
Aşadar, Arhiepiscopul Atenei, iubite părinte Nicodime, cu toată nobleţea şi fineţea purtărilor sale - de
aici şi amabilităţile lui faţă de patriarh, care ar fi fost de dorit să nu fie vreodată exprimate -, niciodată nu
a pus dragostea mai presus de adevărul Credinţei. Niciodată nu a subestimat noţiunea de „dogmă”.
Dacă nu este superconservator, este totuşi 103 Migne 99, 1085. Arhim. Epifanie Teodoropulos 48 foarte
reţinut în aceste subiecte. La întronizarea Sa a spus foarte puţine despre legăturile noastre cu
confesiunile neortodoxe, iar drept concluzie a menţionat despre „stăruinţa în credinţa şi învăţătura
ortodoxă”. Anul trecut când a primit scrisoarea pascală de la Papa, a răspuns într-un mod cu adevărat
artistic. Răspunsul său, incolor, inodor şi fără gust din punct de vedere religios (nici vorbă despre
aiurelile unioniste ale patriarhului), nu conţine decât câteva cuvinte politicoase104 . Altădată, iarăşi
întrebat fiind despre sărbătorirea Paştelui de către un activist creştin de frunte, a răspuns sinodal că
Bisericii Greciei îi este cu neputinţă să încalce chiar şi o iotă din hotărârile Sinodului I ecumenic. În timpul
discuţiilor ţinute acum doi ani la Constantinopol între el şi patriarh, nu a şovăit să se opună cu hotărâre
la unele propuneri ale patriarhului (de pildă, cea legată la recunoaşterea căsătoriilor făcute de papistaşi
etc.). Am încă motive să cred că dacă până astăzi patriarhul nu a îndrăznit să facă şi alte compromisuri
mai mari, aşa cum dorea, aceasta se datorează faptului că Arhiepiscopul Atenei nu numai că nu l-a
încurajat, ci a pus şi „frână”. În sfârşit, Arhiepiscopul Atenei şi-a exprimat public opinia sa despre
neortodocşi, opinie cum nici cel mai fanatic stilist nu ar fi putut-o formula mai aspru. Ai citit „Scrisoarea
Praznicală” oficială a lui Ieronim trimisă patriarhului Atenagora la Crăciunul trecut? Dacă da, atunci ai
citit şi acestea: „Dumnezeu să ne învrednicească pe Noi şi pe toţi cei ai Săi să cugetăm la fel unii faţă de
alţii şi să nu fim iubitori de întâietate, căutând a stăpâni peste turma lui Hristos sau peste ceilalţi, ci întru
smerenia lui Hristos să ne punem sufletul pentru oi, îngrijindu-ne pentru unirea tuturor celor ce cheamă
numele Lui, ca astfel să fie strivit şarpele cel din adânc, care a sfâşiat haina cea necusută şi care pe atâţia
dintre cei care îl cunosc pe Dumnezeu i-a abătut de la adevăr, plecându-i să urmeze căile rătăcirii şi
pierzării”105 . Ce trebuia să spună mai mult Arhiepiscopul? După cum vezi, se roagă omul pentru unire,
dar nu şovăie să propovăduiască că îi socoate pe eterodocşi îndepărtaţi de diavolul de la adevăr şi
umblători pe calea înşelării şi pierzării!!! Oare aceste cugetări şi declaraţii sunt nişte trădări? Însă cei
care susţin acestea ar trebui să se teamă ca nu cumva, nedreptăţind pe oameni (nu numai pe
Arhiepiscop, ci şi pe ceilalţi episcopi ai Bisericii) atât de cumplit şi lovindu-i fără milă în cele mai sfinte ale
lor - deoarece nu există nimic mai sfânt decât credinţa ortodoxă -, să se afle şi ei mergând pe calea
pierzării, pe care umblă nu doar ereticii, ci şi cei care nedreptăţesc. Patriarhul Atenagora şi Iacov al
Americii şi încă câţiva s-au dovedit a fi nişte cosmopoliţi şi discipoli ai sinistrului sincretism; s-au dovedit
a nu avea nici o legătură lăuntrică şi adâncă cu nestricata şi neprihănita Ortodoxie. Dar ceilalţi? Dau
dovadă de astfel de cugetări? De ce caracterizăm - nu voi, nici eu, ci alţii oarecare - atât de uşor pe
ceilalţi drept trădători? Frate Nicodime, repet: „Să stăm bine, să stăm cu frică. Să luăm aminte ca
mărturisirea Sfintei noastre Credinţe cu smerenie să o aducem”. Fie ca Domnul să povăţuiască Sfânta
Voastră obşte, ale cărei binecuvântări le doresc. Cu dragoste în Hristos Iisus, Slobozitorul şi Mântuitorul
de obşte al tuturor. 104 Vezi revista „Ekklisia (Biserica)” din 15 mai 1968. 105 „Ekklisia”, foaia din l
ianuarie 1966. Cele două extreme: ecumenismul şi stilismul 49 TRATAT EPISTOLAR (Continuare) I. Atena,
11 august 1969 Iubitul meu Părinte Nicodim, bucură-te în Domnul totdeauna. Cu multă bucurie am
primit scrisoarea la care răspund următoarele: 1. Încetarea pomenirii patriarhului, la care aţi ajuns, este
limita cea din urmă îngăduită de Sfintele Canoane. Nu mergeţi mai departe (adică să primiţi a pomeni pe
alţi episcopi), deoarece în felul acesta veţi ajunge la schismă. De vreme ce acum v-aţi oprit aici şi
continuaţi „să vă împărtăşiţi cu Biserica mamă oficială şi cu toate Bisericile Ortodoxe”, precum îmi scrii,
înseamnă că deocamdată staţi pe pământul tare al Bisericii. Atenţie doar să nu mai faceţi încă un pas! 2.
Deoarece v-aţi oprit aici şi nu purcedeţi la lepădarea patriarhului (aşa cum au făcut alţii), adică la a
declara că el este căzut, caterisit, lipsit de har, că Tainele săvârşite de el nu sunt valabile etc., nu puteţi fi
acuzaţi de protestantism. Canonul 15 al Sinodului VI ecumenic îngăduie persoanelor încetarea pomenirii
înainte de „hotărârea sinodală”, însă nu încredinţează unor indivizi judecarea şi osândirea episcopilor
eretici. Aceasta nu este lucrarea persoanelor, ci a Sinodului. 3. Despre calendarul vechi am scris mai
demult un articol destul de lung, pe care ţi-l trimit şi ţie şi care cred că îţi va lămuri multe nedumeriri. Iar
cele pe care nu ţi le va putea lămuri articolul, bucuros o voi face într-o nouă scrisoare, numai dacă îmi
vei face cunoscute nelămuririle tale. 4. Nu există nici un motiv să părăsiţi calendarul vechi. Stiliştii sunt
responsabili nu pentru că au păstrat calendarul vechi, ci pentru că au proclamat Biserica Greciei drept
schismatică şi au rupt legătura canonică cu ea. Dacă ar fi ţinut calendarul vechi şi nu ar fi rupt
împărtăşirea cu Biserica Greciei, ar fi fost într-o desăvârşită rânduială canonică. Calendarele nu
mântuiesc, părinte Nicodime! Numai un lucru îţi spun: Pastele iudeilor a fost de la Dumnezeu şi a fost
rânduit până la ultimul amănunt. După o vreme s-a înfăţişat lui Moise un grup de bărbaţi, care i-au spus:
„Noi vom fi necuraţi mai multe zile, iar atunci când se va serba Paştile, adică la data de 14 a primei luni,
nu vom putea prăznui. Oare ne vom lipsi de prăznuire? Oare nu vom aduce daruri Domnului?” Atunci
Moise îl întreabă pe Dumnezeu despre aceasta, după care spune: „Ori de câte ori un oarecare israelit nu
poate prăznui Paştele la data fixată, adică la patrusprezece ale primei luni, din pricina necurătiei sau
absenţei într-o călătorie îndepărtată, să-l prăznuiască la patrusprezece ale celei de a doua luni”. (Vezi
acestea în Cartea Numerilor, cap. 9, verset 6 şi următoarele). Vezi, părinte Nicodim, câtă libertate exista
în Vechiul Testament, atunci când stăpâneau litera legii şi formele prăznuirilor? Mai este nevoie de
comentarii? 5. Aş vrea să mai clarific şi sensul cuvintelor „drept învăţând cuvântul adevărului”, deoarece
văd o oarecare confuzie în scrisoarea ta. Ei bine, „întreg”, „cinstit”, „sănătos”, „îndelungat în zile” şi
„drept învăţând” arată o dorinţă, nu o realitate. Adică spunând: „întâi pomeneşte, Doamne, pe
Arhiepiscopul nostru...”, nu spunem la modul afirmativ că Episcopul este „întreg”, „cinstit” şi „sănătos”
şi că drept învaţă adevărul. Nu. Ci îl rugăm pe Domnul să-i dăruiască episcopului cinste, sănătate, să
înveţe drept cuvântul adevărului, („...pe care dăruieşte-l sfintelor Tale biserici în pace, sănătos, cinstit
etc...”). Rostim o rugăciune, nu oferim certitudini. Altfel vom minţi înaintea lui Dumnezeu spunând nu
numai „drept învăţând”, ci şi „cinstit” şi „sănătos”, căci se poate ca uneori episcopul să nu fie „cinstit”, ci
Arhim. Epifanie Teodoropulos 50 chiar evident necinstit, sau se poate să nu fie sănătos, ci chiar grav
bolnav şi la pat. Aşadar ne rugăm, nu certificăm. Sunt iarăşi gata să ofer smeritul meu ajutor şi pentru
lămurirea oricărui alt subiect. Invocând rugăciunile tuturor, rămân al vostru rugător către Domnul. Cu
smerită dragoste în Domnul Iisus Hristos. II. Atena, 22 iulie 1971 Cuviosului monah Nicodim din obştea
ieromonahului Efrem de la Provata. Sfântul Munte. Prea iubite părinte Nicodime, bucură-te întotdeauna
în Hristos Iisus, Domnul nostru. A trecut mai mult de o lună de când am primit scrisoarea ta. Am întârziat
să-ţi răspund din pricina mulţimii preocupărilor mele. Te rog să mă ierţi. Îţi răspund oarecum pe scurt,
urmând să revin dacă Cuvioşia Ta va vrea şi alte lămuriri. Mai întâi, iubite părinte Nicodim, sunt dator să-
ţi spun un adevăr amar, care ţi se va părea ciudat şi te va surprinde. Până astăzi am evitat - folosind
iconomia - să-mi exprim această poziţie sau o formulam acoperit, dar când lucrurile au ajuns la culme şi
nişte persoane distinse, având conştiinţa speriată, au trecut din nefericire la stilişti, căzând astfel victime
unei propagande neruşinate împotriva Bisericii, a venit timpul să se spună adevărul fără ocolişuri şi fără
rezerve. Aşadar, părinte Nicodim, toţi cei care, înfricoşaţi de ecumenişm, au trecut la stilişti nu au făcut
altceva decât să fugă de o erezie şi să cadă în alta. Desigur, unii ca aceştia nu îşi dau seama că au căzut în
erezie, dar aceasta nu schimbă deloc lucrurile. Să nu crezi că sunt nedrept sau exagerat. Voi dovedi că
afirmaţia mea este absolut adevărată. Ce este erezia, iubite părinte Nicodim? Falsificarea Credinţei. Dar
ce este falsificarea Credinţei? Încălcarea dogmelor? Desigur, şi aceasta este falsificare a credinţei, dar nu
numai aceasta. Falsificare a credinţei este şi transformarea în dogme de credinţă a unor lucruri care de
fapt nu sunt aşa. Dacă, de pildă cineva vrea să transforme în dogmă de credinţă, în condiţie absolut
obligatorie pentru mântuire, un lucru secundar, chiar bun de ar fi el, atunci unul ca acesta devine
automat eretic. Vrei un exemplu? Iată: renumiţii eustatieni. Ce au făcut aceştia? S-au atins de dogmele
Credinţei? De care? Oare de cea a Sfintei Treimi? Oare de cea a celor două firi ale Domnului? Oare de
cea despre îngeri? Oare de cea despre diavolul? Nu. Nu s-au atins de nici o dogmă. Dar atunci ce au
făcut? Au transformat în dogme de credinţă, în condiţii absolut necesare pentru mântuire, lucruri
secundare. Adică necăsătorirea şi abţinerea de la consumul de carne. Biserica spunea: „Aceste lucruri
sunt bune şi sfinte şi plăcute lui Dumnezeu şi vrednice de recomandat, dar nu sunt condiţii de mântuire,
nu sunt dogme de credinţă”. - „NU! cârteau eustatienii. Cel care nu se depărtează de căsătorie şi de
mâncarea de carne nu se va mântui!” Ce s-a întâmplat atunci? Biserica, prin Sinodul din Gangra, i-a
proclamat pe aceştia eretici şi a rostit împotriva lor un şir de anateme. Bună şi sfântă este, părinte
Nicodime, uniformitatea calendaristică (care de fapt nu a existat niciodată în toată Biserica), dar ea nu
este o dogmă de credinţă, nu este o condiţie de mântuire. „Nu!” strigă stiliştii. „Ruptura uniformităţii
calendaristice (când, oare, a cunoscut Biserica o desăvârşită uniformitate calendaristică?) a lipsit Biserica
de har, a făcut (auzi şi te înfricoşează!) ca Tainele ei să nu fie valabile şi, prin urmare, cei de pe stilul nou
sunt lipsiţi de har, adică în afara mântuirii”. Acest argument groaznic, frate Nicodime, constituie o
înfricoşătoare erezie şi hulă împotriva Sfântului Duh. Transformă nenorociţii în dogme de credinţă, în
condiţii de Cele două extreme: ecumenismul şi stilismul 51 mântuire, elemente... calendaristice. Desigur,
nimeni nu consideră un lucru bun existenţa a două calendare în cadrul Bisericii Ortodoxe Soborniceşti.
Rău, foarte rău că s-a făcut schimbarea calendarului. Dar de la acest punct până la punctul de a vedea
calendarele ca dogme de credinţă şi să legăm de ele validitatea Tainelor şi dobândirea mântuirii distanta
este abisală. Să ţină stiliştii vechiul calendar, dar să păstreze şi împărtăşirea cu Biserica. Atunci nu va
exista nici o primejdie. Aceştia, însă, au ajuns să se rupă de Biserică ca să nu... „piardă harul şi
mântuirea”. Nu neg faptul că există stilişti ce nu primesc aceste hule, dar care este câştigul de vreme ce
există alţii - şi mai ales conducerea lor - care susţin aceste poziţii eretice? Ascultă un dialog pe care l-am
avut mai demult cu un tânăr distins care a trecut la stilişti: - De ce ai plecat din Biserica Greacă? l-am
întrebat eu. - Ca să nu mă împărtăşesc cu ecumeniştii eretici. - Toţi episcopii Greciei sunt ecumenişti? -
Nu! Dar s-au împărtăşit cu patriarhul ecumenist. Aşadar, nu vreau să am împărtăşire cu persoane care s-
au împărtăşit cu ecumeniştii eretici. - Crezi că este o dogmă de credinţă calendarul şi că cei de pe stilul
nou sunt lipsiţi de har şi au trebuinţă de miruire, ca şi cei care se întorc din erezie? - Doamne fereşte! Eu
nu cred deloc în aceste prostii ale stiliştilor, ci am trecut la ei numai şi numai să evit, fie şi indirect,
împărtăşirea cu ecumeniştii eretici. - Dar nu ai evitat deloc împărtăşirea cu cealaltă erezie. Argumentul
stiliştilor că schimbarea calendarului a lipsit Biserica de har nu este numai simplu o prostie, cum ai
caracterizat-o tu, ci ea este o hulă foarte grea şi o erezie. - Dar eu nu cred în aceste lucruri. - Însă te
împărtăşeşti cu cei care le cred pe acestea. - Dar ce să fac? Sunt nevoit să-i suport pe ei din iconomie. -
Dar de ce nu i-ai suportat, fie şi din iconomie, pe episcopii Greciei care s-au împărtăşit cu patriarhul? - …
- Vezi în ce contradicţie ai intrat? Recunoşti că cei mai mulţi dintre episcopii Greciei sunt ortodocşi, dar
refuzi împărtăşirea cu ei, deoarece s-au împărtăşit cu patriarhul. Astfel nu primeşti nici indirect
împărtăşirea cu ecumeniştii, însă primeşti direct împărtăşirea cu persoane care propovăduiesc o altă
erezie. Că mântuirea depinde de calendar!!! Care este câştigul tău? Dar să nu crezi că ai evitat
împărtăşirea indirectă cu ecumeniştii. - Cum se poate aceasta? - Ascultă, victimă nenorocită a
propagandiştilor abili: stiliştii strigă de le plesnesc plămânii că singură rugăciunea noastră făcută
împreună cu patriarhul şi cu ceilalţi de un gând cu el ne face pe noi de o teapă cu aceia, deşi nici ei nu
cred cele pe care le propovăduiesc. Măcar dacă ar fi fost cel puţin consecvenţi faţă de această poziţie a
lor. Dar de unde consecvenţă?... Mergi, iubitule, la câteva sihăstrii ale stiliştilor, mai ales în Licourisi din
Attica şi vei vedea autobuze întregi din care coboară creştini ce ţin calendarul nou, pentru a participa
acolo la Sfânta Liturghie. (Am auzit că cei ce ţin calendarul nou sunt mult mai mulţi decât stiliştii în
duminici la Sfânta Liturghie). Revista pe care o scoate această sihăstrie face, în răstimpuri, apeluri la
„închinătorii” care doresc să vină la ei la Sfânta Liturghie, recomandându-le să vină cuviincios îmbrăcaţi,
atât bărbaţii, cât şi femeile şi copiii, însă nu spune să nu vină cei ce ţin calendarul nou. Nu! Ci singurul
lucru pe care îl subliniază şi la care se rezumă este evitarea îmbrăcăminţii necuviincioase. Dacă există
aceasta, nimic altceva nu se mai cercetează. Existând aceasta, cei care ţin calendarul nou sunt bine
primiţi în biserică şi la rugăciune. Cunosc chiar câteva cazuri de preoţi stilişti care primesc fără condiţii la
Taina Spovedaniei şi chiar a Sfintei împărtăşanii pe cei de pe stilul nou. Adică se oferă Tainele unor
Arhim. Epifanie Teodoropulos 52 persoane care în alte momente sunt caracterizate de mai marii
stiliştilor ca fiind departe de adevăr şi de mântuire, deoarece se află în Biserica Greacă care se
împărtăşeşte cu patriarhul. Adică confuzie şi ciudăţenie. Aşadar, de vreme ce aceia care cugetă
asemenea fie se roagă şi se împărtăşesc cu noi, care ne rugăm şi ne împărtăşim cu patriarhul, te
împărtăşeşti şi tu indirect cu patriarhul. Deci, ce ai câştigat? Astfel nu numai că nu ai evitat împărtăşirea
indirectă cu ecumeniştii, ci ai trecut şi la împărtăşirea DIRECTĂ cu persoane care propovăduiesc o altă
erezie. Acestea le-am discutat atunci cu tânărul acela, iar acum le-am scris, iubite părinte Nicodim, ca să
tragi anumite concluzii. Dar iată câteva răspunsuri scurte la întrebările tale: 1. Recunoaşterea stiliştilor
din Grecia a fost o mare gafă a lui Filaret, care se vede că a căzut victimă sfaturilor rele. A ajuns la
urechile mele informaţia că după ce i-a cunoscut bine pe stiliştii din Grecia s-a pocăit pentru cele pe care
le-a făcut. Timpul însă va arăta. Cred că vom vedea evoluţii neaşteptate. Pentru mine, care cred că
Biserica Greciei este orice în afară de eretică, hotărârea Sinodului lui Filaret nu numai că nu are nici o
autoritate, ci, fiind o intervenţie anticanonică în problemele interne ale altei Biserici, face acest Sinod
vinovat din punct de vedere canonic. 2. Dacă Filaret a crezut că Biserica Greciei a căzut în erezie, atunci
nu trebuia să intervină în ea. Nu trebuia să-i recunoască pe stilişti, care într-adevăr nu sunt ecumenişti,
dar care propovăduiesc o altă erezie, precum am spus (că mântuirea depinde de calendare), ci să
hirotonească dintru început preoţi (sau şi episcopi) pentru plinătatea Bisericii Greciei. Iar aceştia ar fi
putut urma vechiul calendar, şi nu ar fi propovăduit cugetarea eretică de mai sus, ci ar fi primit la
împărtăşire şi credincioşi care urmează noul calendar, aşa cum face şi Filaret. 3. Situaţia actuală a
Bisericii (rugăciunile împreună cu cei de alte confesiuni şi altele) nu îndreptăţeşte intervenţia din afară în
problemele ei. Numai căderea unei Biserici în erezie dă dreptul episcopilor din afara ei să intervină. 4.
Dacă un Sinod ortodox osândeşte pe cineva, nu poate Sinodul altei Biserici locale să-l îndreptăţească.
Dacă se va întâmpla aşa ceva, atunci a doua hotărâre nu este valabilă. Adică: dacă un cleric din Biserica
Greciei este condamnat de aceasta şi pleacă în altă Biserică, de pildă, în Biserica Serbiei şi cere să fie
judecat de ea. Biserica Serbiei va respinge pretenţia acestuia, declarând că ea este incompetentă,
competenţa pentru rezolvarea problemei lui având-o numai Biserica Greciei. Iar dacă Biserica Serbiei va
primi cumva cererea acestui cleric şi-l va judeca, această hotărâre nu este valabilă şi pricinuieşte
vinovăţii canonice, deoarece s-a făcut împotriva canoanelor. Dacă greşelile acestui cleric nu sunt
opritoare de la preoţie, iar mai târziu se va pocăi pentru ele, atunci singura care îl poate reabilita este tot
Biserica Greciei. În nici un caz nu se îngăduie intervenţia unei Biserici Ortodoxe în problemele interne ale
alteia. Se înţelege că altfel se petrec lucrurile atunci când o Biserică Ortodoxă locală cere unei biserici
sau mai multora ajutorul lor pentru rezolvarea unei probleme interne ale ei. Atunci nu va fi vorba de o
intervenţie samavolnică, ci despre o ajutorare frăţească. Numai Sinodul ecumenic, ca autoritate
supremă, poate interveni în problemele interne ale unei Biserici Ortodoxe locale. Se poate, de pildă, ca
un cleric al unei Biserici locale (sau chiar întâistăţătorul ei) care crede că a fost osândit de Biserica Sa pe
nedrept şi împotriva Sfintelor Canoane, să scape la alte Biserici Ortodoxe locale unde, prezentându-şi
situaţia sa şi plângându-se, să ceară să i se facă dreptate. Dacă celelalte Biserici găsesc drepte plângerile
lui, pot ajunge până la convocarea Marelui Sinod, a cărei hotărâre va fi obligatorie pentru toate.
Intervenţia unilaterală a unei Biserici locale în treburile interne ale alteia este nejustificată. Toate
acestea se săvârşesc astfel atunci când este vorba, bineînţeles, despre Biserici Ortodoxe, nu eretice. 5.
Referitor la Taine, expresia „lipsit de validitate” se referă uneori la Tainele cu desăvârşire inexistente,
alteori la cele existente, dar săvârşite necanonic. Depinde de sensul pe Cele două extreme: ecumenismul
şi stilismul 53 care îl dăm cuvântului „lipsit de validitate”. 6. Un stilist care se întoarce poate fi primit
printr-o simplă spovedanie la duhovnic. Dacă este cleric, va cere de la episcop restabilirea sa printr-o
procedură canonică. Schimbarea deasă a grupărilor dovedeşte în chip evident nestatornicia. Din
nefericire, lucrul acesta este obişnuit la stilişti. 7. Fără îndoială, nu este cu putinţă ca cineva să fie „şi cu
unii, şi cu alţii”. Alta este situaţia atunci când, folosind iconomia, îi îngăduie pe unii aşa cum sunt, cu
nădejdea că îi va trage în cele din urmă la calea cea dreaptă. 8. Dacă cineva este foarte simplu şi nu
pricepe anumite lucruri şi nu stăruie în poziţiile sale greşite din îngâmfare, încăpăţânare etc., ci din
simplitate, unul ca acesta este cu putinţă să aibă mult har. Judecăţile lui Dumnezeu sunt neajunse. Au
existat cazuri când şi oameni înţelepţi ai Bisericii au căzut în înşelare. Dar Dumnezeu, căutând la inimă şi
nu la faţă, nu i-a socotit pe unii ca aceştia nevrednici de bunăvoinţa Sa. Sfântul Grigorie, episcopul
Hyssei, nu a fost fără greşeli dogmatice, şi totuşi este sfânt şi Părinte al Bisericii. Şi dumnezeiescul
Dionisie al Alexandriei, teologhisind despre Fiul, nu s-a exprimat cu exactitate dogmatică, pentru care
pricină a dat, fără să vrea, multe argumente arienilor, care îl socoteau de-al lor. De aceea, Marele
Atanasie a fost nevoit să scrie o întreagă lucrare despre Sfântul Dionisie pentru a-i dezvinovăţi expresiile
dogmatice stângace. 9. Putem avea legături cu stiliştii, însă nu este îngăduit să primim Tainele de la ei.
Dacă ei au împărtăşire cu Biserica, aşa cum scrii, atunci se schimbă lucrurile - însă există oare „zeloţi”
care se împărtăşesc cu Biserica noastră? 10. Din nefericire, nu este un lucru uşor revenirea la vechiul
calendar în Biserica Greciei. Poate că nici nu este cu putinţă lucrul acesta. Dar şi dacă ar fi, să nu-ţi
închipui vreodată că stiliştii se vor mai supune cu toţii Bisericii. Cei mai mulţi dintre clericii stilişti doresc
libertate nelimitată şi niciodată nu vor consimţi să-şi pună grumazul în jug. Vor afla o mie şi una de
„argumente” ca să-şi justifice stăruinţa lor în răzvrătire (vor spune, de pildă, că episcopii sunt masoni şi
altele ca acestea). Cunosc bine mulţi clerici ai stiliştilor... Un oarecare conducător al stiliştilor îmi spunea
cu ani în urmă: „Nu îndrăznesc să opresc nici zece zile de la slujire pe un cleric de al meu, căci îmi va
spune că se va duce la ceilalţi” (adică la altă grupare). Din aceasta se poate vedea ce dispoziţie de
disciplină canonică există la clericii stilişti, afară numai de unele excepţii. 11. Poziţiile „Tratatului
epistolar” sunt valabile numai dacă Biserica noastră este ortodoxă şi nu eretică. Cuvântul „sănătos” este
foarte cuprinzător. Nu este cu putinţă să cerem Bisericii să fie „sănătoasă” cu desăvârşire (canonic,
administrativ, moral etc.), deoarece ea este formată din oameni nedesăvârşiţi şi păcătoşi. Ar fi de dorit
să fie sănătoasă în toate. Dar oare lucrul acesta este cu putinţă? Este de ajuns ca Biserica să fie ortodoxă
şi nu eretică. Eu sunt foarte departe de a considera eretică Biserica Greciei. Dacă alţii îşi pot asuma cu
uşurinţă astfel de responsabilităţi înfricoşătoare (adică să considere eretică o Biserică locală), atunci să
meargă înainte... 12. Fără îndoială ortodocşii nu trebuie să se roage, altfel spus nu trebuie să aibă
împărtăşire religioasă cu ereticii (papistaşii, protestanţii etc.). (Lucru valabil şi în privinţa schismaticilor).
Dacă însă cineva se roagă (sau, altfel spus, are împărtăşire) cu ereticii este numai călcător al Sfintelor
Canoane, vrednic de pedepse bisericeşti, şi nu devine automat eretic. Este posibil să creadă ortodox, să
dezaprobe învăţăturile străine, dar să nu considere ceva rău legăturile religioase cu eterodocşii. Unul ca
acesta este un cumplit călcător al Sfintelor Canoane, dar nu eretic, cum am spus. Dacă însă nu se opreşte
aici, ci propovăduieşte învăţături eretice, atunci se schimbă lucrurile, în acest caz este eretic. Şi este
eretic deoarece propovăduieşte învăţături eretice, chiar dacă nu are nici o împărtăşire cu alţi eretici.
Ereticii sunt de două feluri: cei pe care Biserica i-a osândit şi i-a tăiat de la Trupul ei şi cei care nu au fost
osândiţi încă de Biserică şi nu au ieşit de bună voie din ea. Un astfel de caz este şi cel al patriarhului.
Patriarhul Atenagora a propovăduit lucruri eretice, dar nu a Arhim. Epifanie Teodoropulos 54 fost
osândit până astăzi de Biserică şi nici el nu a renegat Biserica, nici n-a ieşit din ea. A rămas în Biserică şi
lucrează în ea. Prin urmare, este încă transmitător al harului. Săvârşeşte Tainele. Atunci noi ce trebuie să
facem? a) Să ne rugăm pentru dezmeticirea şi pocăinţa lui. b) Să protestăm împotriva lui şi să ne luptăm.
Dacă însă conştiinţa cuiva nu suferă să-i pomenească numele, are dreptul să înceteze a-l pomeni, potrivit
cu canonul 15 al Sinodului VI ecumenic. Aceasta însă este ultimul pas la care poate înainta cineva dacă
vrea să nu se afle în schismă şi răzvrătire. Adică poate înceta pomenirea, dar nu va pomeni un alt
episcop (numai dacă crede că toată Biserica noastră a căzut în erezie), ci va aştepta, aşa cum am scris în
„Tratatul epistolar”, cu conştiinţa liniştită, judecata Sinodului. O altă problemă: cei care încetează
pomenirea patriarhului cum se vor purta cu cei care au împărtăşire cu el? Cei care se împărtăşesc cu
patriarhul sunt de două feluri: a) cei care cugetă asemenea ca el (cum este Iacov al Americii, Meliton al
Calcedonului etc.) şi b) cei care nu sunt de acord cu el (cum sunt aproape toţi episcopii Bisericii Greciei).
Faţă de primii se va comporta la fel ca faţă de patriarh, iar faţă de ceilalţi, chiar dacă aceştia se
împărtăşesc cu patriarhul sau cu ceilalţi, nu trebuie să se poarte la fel. Adică nu trebuie să ajungă până la
încetarea pomenirii acestora. Nu se îngăduie, după Sfintele Canoane, evitarea împărtăşirii cu unii ca
aceştia. Sfintele Canoane dau dreptul încetării pomenirii unui episcop sau patriarhului care
propovăduieşte învăţături eretice, însă nu dau dreptul încetării pomenirii acelora care, ortodocşi fiind, îl
suferă pe unul ca acesta. Este trebuinţă de mare atenţie aici. Suntem datori să distingem bine două
situaţii: Altceva este cel care cugetă şi învaţă ortodox, dar, din iconomie, îl suportă pe primul şi se
împărtăşeşte cu el. De asemenea: una este cel care propovăduieşte învăţături eretice, dar nu a ieşit din
Biserică şi nu s-a rupt de ea, şi alta cel care a ieşit de bunăvoie din ea (şi şi-a fondat propria „biserică” ori
s-a alipit de alta eretică sau schismatică) sau s-a rupt de Biserică după judecarea şi condamnarea sa. Cu
cel de al doilea nici un ortodox nu trebuie să aibă vreo împărtăşire. Împărtăşirea cu primul (până la
condamnarea acestuia) este lăsată de Sfintele Canoane la libera judecată a fiecărui credincios ortodox.
Adică avem dreptul, îngăduit de Sfintele Canoane, să încetăm pomenirea aceluia, însă nu suntem
obligaţi să facem aceasta, în continuare, dacă cineva, folosind acest drept, încetează pomenirea, bine
face, şi nu trebuie să fie mustrat pentru aceasta de ceilalţi. Dacă un altul, cumpănind anumiţi factori,
judecă că nu trebuie să folosească acest drept canonic, ci să aştepte „hotărârea sinodală”, nici acesta nu
este vrednic de dojana şi cu atât mai mult de neîmpărtăşire. În acest caz se pot aplica, modificate
oarecum, cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Cel ce pomeneşte să nu dispreţuiască pe cel ce nu
pomeneşte; iar cel ce nu pomeneşte să nu osândească pe cel ce pomeneşte”106 . Atunci, mă vei întreba:
„Care este câştigul nostru din evitarea pomenirii patriarhului, de vreme ce avem împărtăşire cu
episcopul Driinupolei, de pildă, care îl pomeneşte pe patriarh? Nu ne molipsim de la el împărtăşindu-ne
indirect cu cel care propovăduieşte învăţături eretice?” Dar încetarea pomenirii înainte de „hotărârea
sinodală” şi condamnare, nu are scopul de a evita molipsirea cu erezia propovăduită. Nu, fratele meu!
Dacă ar fi avut acest scop, atunci Canoanele nu ar fi dat dreptul încetării pomenirii, din pricina ereziei,
înainte de „hotărârea sinodală”, ci ar fi legiferat clar obligaţia încetării pomenirii sub ameninţarea de
pedepse grele. Încetarea pomenirii pentru erezie înainte de „hotărârea sinodală” are alt scop. Ea
constituie energicul şi ultimul protest al conştiinţei ortodoxe. Atunci când se creează o tulburare, ea dă o
ieşire pentru cei care se smintesc, astfel încât Biserica să se grăbească spre soluţionarea problemei. Nu
există primejdia să ne... molipsim, nici de la cei care îl pomenesc pe patriarh (de vreme ce încă nu a fost
încă osândit soborniceşte), nici, cu atât mai mult, de la cei care au împărtăşire cu cei care îl pomenesc.
Părerile contrare sunt prostii stiliste. Sfântul Chiril al Ierusalimului nu s-a molipsit, cu toate că a primit
hirotonia întru 106 Cf. Rom. 14, 5. Cele două extreme: ecumenismul şi stilismul 55 episcop de la
mitropolitul Acachie al Cezareii, care era arian declarat (şi, mai mult decât atât, conducător al unei
facţiuni ariene), dar încă se afla în Biserică. Şi Sfântul Anatolie a fost hirotonit episcop (şi încă patriarh al
Constantinopolului) de către Dioscor, patriarhul Alexandriei, care era monofizit şi mare apărător al
ereziarhului Eutihie. Şi aceasta înainte de a fi osândit de Sinodul IV ecumenic. Aşadar, dacă nu s-a
molipsit hirotonia săvârşită de episcopi, care propovăduiau învăţături eretice, dar care nu erau
condamnaţi încă de sinod, ci erau în Biserică, cu atât mai mult nu se molipseşte prin pomenirea acestora
şi nici prin împărtăşirea cu persoanele care din iconomie îi suferă pe aceia şi îi pomenesc. Stiliştii,
„neînţelegând nici cele ce grăiesc, nici cele pentru care dau adeverire”107 , susţin cele cu totul contrare
(vezi cartea lui T. Mavros). Dar atunci şi aceştia, sărmanii, sunt molipsiţi. De ce? Deoarece, precum am
spus, şi ei, cu toate declaraţiile lor de factură teoretică, ce vin în contradicţie izbitoare şi tragică cu crezul
lor, primesc de fapt la împărtăşire şi rugăciune persoane din Biserica Greciei, care are împărtăşire cu
patriarhul. Atunci? Dacă ar fi vrut să fie consecvenţi, ar fi trebuit să nu primească nici un membru al
Bisericii Greciei în bisericile lor (cu atât mai mult la spovedanie şi împărtăşire) mai înainte ca acesta să
declare că pleacă din Biserica Greciei şi merge la ei să se pocăiască. Ei însă iau parte fără teamă şi şovăire
la slujbe, se roagă şi se împărtăşesc împreună cu mulţi dintre cei care ţin calendarul nou. Acestea sunt
lucruri care arată consecvenţă morală? Sunt lucruri canonice? Sunt lucruri cinstite? S-ar putea spune că
fac aceasta din iconomie. Dar atunci de ce să creeze schisme, împărţiri şi răni în Trupul Bisericii? Dacă
cineva care merge la stilişti se întoarce şi se roagă iarăşi cu cei ce se împărtăşesc cu patriarhul, de ce să
nu rămână în Biserica Greciei, suportând, din iconomie, atât pe patriarh, cât şi pe cei ce cugetă
asemenea cu el? Astfel va suporta, din iconomie, o erezie: ecumenismul. Dacă însă va merge la stilişti va
suporta două. Adică ecumenismul (de vreme ce stiliştii se roagă cu cei ce ţin calendarul nou, care au
împărtăşire cu patriarhul ecumenic) şi stilismul grecesc, care propovăduieşte erezia potrivit căreia
calendarul este condiţie de mântuire. Spun „stilism grecesc” deoarece nu intenţionez să condamn
calendarul vechi, pe care îl urmează atâtea Biserici Ortodoxe, ci exagerările eretice la care au ajuns
stiliştii greci din nesăbuinţă. Acesta este unul din motivele pentru care mă tem şi mă cutremur de
răzvrătiri şi schisme. Iar soarta celor mai mulţi stilişti aceasta este: susţinerea cu multă râvnă a poziţiilor
ereticilor. Prea iubite părinte Nicodim, acestea ţi le-am scris ţie şi obştei tale celei sfinţite şi iubitoare de
Dumnezeu. Le-am scris „cu multă durere şi strângere de inimă”. Astăzi situaţia Bisericii Ortodoxe este
foarte dureroasă. Poate, în cele din urmă, nu va îngădui Dumnezeu să trecem prin mari încercări. Să
luăm aminte! Întru smerenie, întru rugăciune, întru postire, întru umilinţă să cerem luminare de la
Domnul ca să păşim cum trebuie în vremurile care vor veni. Pericolul este îndoit pentru Biserică: dintr-o
parte ecumenismul manevrat de satana, iar dintr-alta fanatismul pierzător de suflete, care, întunecând
adevărul, duce în cele din urmă la înfricoşătoare hulă şi erezie. Să ne temem şi să fugim de amândouă!
Să nu ne abatem nici la dreapta, nici la stânga. Să călătorim pe calea de mijloc şi împărătească. Aceasta
este calea Ortodoxiei nealterate, care şi pe acrivie ştie să o păstreze şi pe iconomie să o arate. Bucură-te,
frate, şi iarăşi zic, bucură-te! Bucură-te în întristări şi în suferinţe! Iisus „Sa dat pentru păcatele noastre şi
a înviat pentru îndreptarea noastră” 108 . Rugaţi-vă toţi cu stăruinţă şi pentru nevrednicia mea, pentru
că mă aflu în focul multor războaie. Sunt cuprins de multe întristări. „Din afară lupte, dinăuntru
temeri.”109 Gata întotdeauna pentru orice slujire şi invocând rugăciunile Voastre, ale tuturor, rămân al
Sfinţiilor Voastre frate în Hristos Iisus, Domnul nostru. 107 I Tim. l, 7. 108 Rom. 4, 25. 109 II Cor. 7, 5.
Arhim. Epifanie Teodoropulos 56 SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE ANONIMII „PĂRINŢI AGHIORIŢI ZELOTI”
Atena, 25 noiembrie 1969 Iubiţilor, cu câteva zile mai înainte a ajuns în mâinile mele o broşură de
treizeci şi două de pagini tipărită sub titlul „RĂSPUNS la un Tratat”. În locul numelui scriitorului apare
următoarea frază: „Părinţii aghioriţi zeloţi”. Pe copertă se vede că este editată de „Sfânta Mănăstire a
Sfintei Irina Hrisovalandu” din Leptomeri-Atica. Este de prisos un răspuns amănunţit deoarece poziţiile
noastre, aproape toate, se află expuse în lunga mea epistolă adresată monahului Teodorit Mavros în
data de 23 a lunii curente. La aceea vă trimit. Aici voi face numai trei observaţii. 1. De ce nu scrieţi
numele meu? Vă este frică? Vă ruşinaţi? Sau din smerenie? Dar a susţine convingerile religioase nu este
semeţie, ci o datorie elementară. 2. În pagina 6 scrieţi că scrisoarea mea adresată unui oarecare monah
atonit „s-a răspândit prin toată Grecia şi, poate, dincolo de hotarele ei”. Iar în pagina 31 scrieţi că
epistola mea „s-a răspândit în cele patru părţi ale lumii”. Nu, iubiţilor. Acea scrisoare a mea nu s-a trimis
de mine nicăieri în afara Greciei. Chiar şi înăuntrul Greciei a fost trimisă unui mic număr de clerici şi la un
foarte mic număr de mireni, nu la mai mulţi de cincisprezece. Dacă unii din destinatarii epistolei mele nu
mi-au respectat pretenţia (aceea de a nu fi transcrisă) ca ea să nu fie făcută cunoscută nicăieri în afară, ci
au făcut copii după ea şi au trimis-o şi altora, nu sunt vinovat eu pentru aceasta. 3. În aceeaşi pagină
scrieţi că, luând pricină de la epistola mea către acel atonit „am luat asupra mea osteneala aceasta nu
fără o oarecare recompensă materială sau morală scriind «Tratatul» în douăzeci şi una de pagini”. Tot
aici scrieţi că eu şi monahul pe care îl întreb „am lucrat sigur pentru alte interese materiale sau morale”.
Iar în pagina 19 scrieţi că alţii au fost cei care „mi-au însărcinat alcătuirea” acestei scrisori. Iubiţilor, vă
cer să-mi trimiteţi dovezi ale celor pe care le susţineţi. a) Că nu de voia mea, ci la porunca altora am
alcătuit scrisoarea, şi b) că pentru ea am primit o oarecare RĂSPLATĂ materială sau morală. Aş putea să
vă trimit înaintea procurorului, ca să învăţaţi că CLEVETIRILE nu rămân nepedepsite, însă mă rezum să vă
reclam cititorilor acestei scrisori ca nişte ZELOTI AI CLEVETIRII şi nu AI ORTODOXIEI, aşa cum vă place să
fiţi numiţi. Vă cer, repet, să dovediţi afirmaţiile voastre. Ce recompense morale am urmărit, bunii mei
„zeloti”? Nu cumva funcţii şi vrednicii? Dar, slavă lui Dumnezeu, multe şi nesuferite presiuni au fost
făcute asupra mea pentru a urca la acestea. Membrii Sfântului Sinod precedent trăiesc. Aţi întrebat
despre aceasta pe vreunul din ei şi mai ales pe Dionisie al Trikkei şi Meletie al Kitirelor, care s-au luptat
în adevăratul sens al cuvântului (dar din fericire pentru mine, nu au reuşit) cu smerenia mea pentru a-mi
birui rezistenta şi a accepta înaintarea la rangul de mitropolit, apoi de secretar al Sfântului Sinod. Ce
recompense materiale am căutat? Sunt cleric de treisprezece ani. Dumnezeu ştie că în toată această
perioadă nu am primit nici un ban de la slujirea mea. Slăvesc cu recunoştinţă pe Dumnezeu că pot spune
împreună cu dumnezeiescul Pavel: „Mâinile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor ce
erau cu mine.”110 Cercetaţi toate casieriile, atât pe cele 110 F. Ap. 20, 30. Cele două extreme:
ecumenismul şi stilismul 57 ale statului, cât şi pe cele ale Bisericii, ca şi pe cele ale organizaţiilor
religioase, şi dacă veţi vedea că au dispus vreodată măcar o drahmă pentru salariul meu sau pentru vreo
altă slujire a mea, primesc să fiu scuipat în faţă public de către voi. Nepăgubită a rămas Biserica şi
credincioşii din partea mea până astăzi. Chiar şi cheltuielile care s-au făcut în anumite perioade de către
mine pentru servicii bisericeşti am refuzat să le iau înapoi. Şi epistola cea criticată de voi şi cea proaspătă
către monahul Teodorit Mavros, precum şi prezenta, au presupus nişte cheltuieli. Dar prefer să
cheltuiesc din săraca mea pungă, deoarece cheltuiala puterilor şi banilor mei pentru arătarea
convingerilor mele îmi dăruieşte o nespusă veselie. „M-am făcut ca unul fără de minte, lăudându-mă.
Voi m-aţi silit!” Milostiv fii mie. Doamne! Sunteţi chemaţi, aşadar, să dovediţi afirmaţiile voastre despre
faptul că alţii m-au pus să scriu şi că am primit plată pentru aceasta, ca să scăpaţi de stigmatul
MINCIUMII şi CLEVETIRII. Mă rog din tot sufletul lui Dumnezeu să vă dăruiască pocăinţă, deoarece
mincinoşii şi clevetitorii nu vor intra în împărăţia lui Dumnezeu. Cu multă dragoste în Hristos. Arhim.
Epifanie Teodoropulos 58 COMBATERE A EXTREMISMELOR STILISTE În Atena la 23 noiembrie 1969 Prea
Cuviosului monah teolog Teodorit Mavros Sfântul Munte Iubite părinte Teodorite, bucură-te neîncetat
în Domnul. Am luat cunoştinţă de epistola Sfinţiei Tale de cincizeci de pagini din 22 septembrie 1969,
adresată unui oarecare „părinte Nestor”, prin care răspunzi la o precedentă scrisoare a mea către un
monah atonit. M-am mâhnit mult pentru două lucruri: mai întâi pentru dezordinea ideilor şi apoi pentru
patima pe care o ai împotriva mea. Desigur, nu o să te imit. Dar nu se poate să las fără răspuns epistola
ta. Îţi fac următoarele observaţii, urmând firul răspunsurilor tale, căzând de nevoie în anumite repetiţii: l.
Scrii că: „De unde a cules (părintele Epifanie) informaţia că în subiectele dogmatice avem perioade de
aşteptare şi că nu începem imediat să reacţionăm împotrivă, ci mai amânăm îndepărtarea ereticilor prin
caterisire?” (pag. 3). Mai jos scrii arătând prin multe „dovezi” că în privinţa dogmelor niciodată nu se
îngăduie iconomia şi sfârşeşti: „Biserica noastră niciodată nu a îngăduit iconomia în domeniul dogmelor
şi al credinţei ortodoxe” (pag. 4). Încurci cumplit lucrurile, iubitule. Una este adoptarea de către Biserică,
de dragul iconomiei, a unei oarecare învăţături străine şi includerea ei în dogmele Bisericii ca adevăr şi
cu totul altceva este îngăduinţa arătată faţă de persoane rău slăvitoare şi care învaţă învăţături străine.
Primul lucru este de neconceput şi niciodată nu s-a petrecut şi nici nu se va petrece, pentru că Biserica
este „stâlp şi temelie a adevărului”, nu vistierie de rătăciri şi de erezii. Al doilea lucru însă, adică
îngăduinţa arătată faţă de persoane rău slăvitoare, s-a făcut de multe ori. Întrebi de unde am cules
informaţia? Din Istoria Bisericească, prea iubitule. Cerceteaz-o cu atenţie şi vei vedea dacă Biserica
cunoaşte sau nu „perioade de aşteptare”. Sunt în afara adevărului cele scrise în epistola mea că Biserica,
folosind iconomia, i-a suferit veacuri întregi pe rău slăvitorii latini? Au existat chiar cazuri în care
îngăduinţa nu a fost temporară, ci permanentă. Biserica, părinte Teodorite, este împărăţia harului, nu
tribunal corecţional, nici Curte marţială. Ca atare, ea priveşte foarte departe şi cercetează mulţi factori
înainte de a hotărî. Vrei un exemplu? Nu ştii cazul Fericitului Augustin? Învăţătura lui despre
„predestinaţia absolută” este pe de-a-ntregul rău slăvitoare, iar aceasta nu este singura lui greşeală. Şi
cu toate acestea Biserica, luând în considerare mulţi factori, niciodată nu l-a condamnat, deşi au trecut
de atunci cincisprezece veacuri. Dacă ai fi trăit atunci şi ai fi văzut îngăduinţa Bisericii faţă de învăţăturile
greşite ale lui Augustin, ai fi renegat-o şi ai fi ieşit din ea. Astăzi vei găsi şi vei înşira multe îndreptăţiri
pentru această poziţie a Bisericii, dar să fi trăit atunci... Vrei să afli şi un alt caz minunat de iconomie pe
care îl citează Sfântul Atanasie cel Mare în epistola sa către Rufinian? Ascultă şi te înfricoşează de
nespusa îndelungă răbdare şi îngăduinţă a ei. După încetarea silniciei ariene s-au întrunit multe sinoade
de episcopi ortodocşi, înaintea acestora s-au prezentat episcopi şi clerici acuzaţi, care mai înainte se
alipiseră de erezia lui Arie. Unii dintre ei şi-au dezvinovăţit purtarea zicând: „Noi nu am fost de acelaşi
cuget cu Arie. Nu! Ci ne-am gândit că dacă vom sta împotrivă, vom fi surghiuniţi, iar pe scaunele noastre
vor veni alţii, cu adevărat arieni, care ar fi adus nenorociri Bisericii. De aceea am hotărât să primim
erezia şi să ne făţărnicim că şi noi cugetăm cele ale lui Arie, Cele două extreme: ecumenismul şi stilismul
59 până ce se va depărta primejdia”. Cu adevărat, o uriaşă iconomie, iubite părinte Teodorite. Ascultă
însă şi continuarea. Sinoadele, folosind iconomia, nu au dezaprobat această uriaşă iconomie. Iar acei
episcopi care nu au fost conducători în erezie, ci numai au semnat o mărturisire eretică, nu numai că au
fost primiţi iarăşi în sânul Bisericii, ci chiar au fost aşezaţi în episcopii. Unele ca acestea au săvârşit
Sinoadele, părinte Teodorite. Sfântul Atanasie cel Mare este de acord cu acestea şi le adoptă,
îndemnând pe fiul duhovnicesc şi împreună-slujitorul său Rufinian ca să le primească şi el şi să pună în
aplicare cele hotărâte, fără a învinui Sinoadele de prea multă îngăduinţă. Îl îndeamnă de asemenea să
facă cunoscute hotărârile clerului şi poporului de sub povăţuirea sa, aşa încât şi ei să afle cum stau
lucrurile şi să nu arunce împotriva lui (a lui Rufinian) acuzaţii cum că ar fi prea îngăduitor cu ereticii.
(Precum vezi, fraţii tăi superzeloţi şi superortodocşi nu au lipsit din nici o epocă...) Dar iată textul:
„...Când a încetat silnicia ce se făcuse, s-a adunat sobor, de faţă fiind episcopi şi din alte părţi. S-a făcut,
aşadar, sobor şi de către episcopii care locuiau în Ellada, precum şi de cei care locuiau în Spania şi în
Galia. Iar lucrul acesta a plăcut (părinţilor soborniceşti) pretutindeni, ca şi aici: ca acei întâi-stătători ai
necredinţei care s-au pocăit să fie iertaţi, dar să nu li se dea loc de clerici, iar celor ce nu au fost fruntaşi
în erezie, ci au fost traşi cu sila, s-a hotărât să li se dea iertare şi să aibă şi loc de clerici, mai ales că s-au
dezvinovăţit în chip vrednic de crezare, şi soborul a fost de părere că purtarea lor s-a întemeiat pe
oarecare iconomie, deoarece aceia au dat încredinţare că nu căzuseră în păgânătate, ci, ca nu cumva să
fie numiţi alţii, care să strice Bisericile, au ales să se plece în faţa silei şi să poarte povara decât să piară
noroadele. Şi spunând acestea, ni s-a părut că vorbele lor sunt vrednice de crezare, pentru că şi Aaron,
fratele lui Moise, în pustie a îngăduit călcarea de lege a poporului, ca nu cumva, întorcându-se în Egipt,
să rămână în idolatrie. Şi, într-adevăr, la arătare bun temei avea: că rămânând poporul în pustie era cu
putinţă să înceteze cu necredinţa, în timp ce întorcându-se în Egipt şi-ar fi aţâţat şi mărit necredinţa. Din
această pricină a fost cu putinţă să se ierte şi ceea ce s-a făcut de către cler. Şi s-a dat iertare celor care
au fost înşelaţi şi au suferit silnicie. Acestea le spun Evlaviei Tale deoarece am îndrăznire să cred că cele
care s-au hotărât le va primi sufletul tău cel iubitor de Dumnezeu şi nu va osândi cumpătarea cu care au
hotărât pedepsele cei ce au făcut soborul în acest fel. Fă să se citească acestea clericilor şi poporului care
se află sub cârmuirea ta, ca astfel şi ei să cunoască şi să nu te clevetească că te porţi aşa faţă de
aceia”111 . 2.......................................................... 112 3..........................................................
4.......................................................... 113 5. Scrii că „părintele (Epifanie), abordând problema Bisericii,
lasă să se creadă că ea este formată numai din episcopi!!!”, în timp ce, precum scrii, „toate în Biserică
sunt judecate de Conştiinţa Poporului, care constituie păzitorul şi străjerul Ortodoxiei” (Sublinierile sunt
ale noastre). Nu voi intra în polemică cu tine asupra acestei poziţii a ta, ca să nu deschid alt subiect şi să
mă întind fără măsură. Mă voi rezuma numai la două observaţii: a) niciodată şi nicăieri nu am spus că
Biserica „este constituită numai din episcopi”. Am spus doar că episcopii sunt ofiţeri. Aşadar, de credem
că episcopii Bisericii Greciei sunt ortodocşi (iar eu cred aceasta fără să mă îndoiesc), nu trebuie să-i dăm
jos şi să aţâţăm răzvrătiri. Dacă însă îi considerăm trădători, atunci să-i lepădăm şi să rânduim noi ceea
ce este de făcut. Atât şi doar atât am scris. 111 V.E.P.E.S., vol. 55, pp. 86-87. 112 Lipseşte articolul lung al
episcopului, deoarece nu are o importanţă deosebită. 113 Lipsesc paragrafele 3 şi 4, deoarece conţinutul
lor (Despre Fotie şi Papa Ioan al VIII-lea) se repetă în răspunsurile către Alex. Kalomiros, care sunt
publicate (fragmentar în ed. rom.) mai departe. [Pentru mai multe amănunte despre Sf. Fotie cel Mare a
se vedea lucrarea Esterios Gerostergios, Sf. Fotie cel Mare, Editura Sofia, Bucureşti, 2005 sau ediţia
electronică de pe siteul Biblioteca teologică digitală, a http://apologeticum.net (Nota Apologeticum)]
Arhim. Epifanie Teodoropulos 60 b) Cugeţi că „toate în Biserică se judecă de Conştiinţa Poporului
(însemnare: Clericii de cine aparţin?), care şi constituie păzitorul şi străjerul Ortodoxiei”. Dar din aceasta
ce reiese, iubite părinte T.? Că se îndreptăţeşte îndrăzneala ta de a te rupe de Biserica Greciei? Altfel ar
fi stat lucrurile dacă ai fi spus „am făcut aceasta deoarece astfel mi-a dictat conştiinţa MEA”. De ce cauţi
sprijin în „Conştiinţa Poporului”? „Conştiinţa” cărui „Popor” a judecat şi te-a îndrumat să faci astfel?
Conştiinţa celor care cugetă asemenea ţie? Dar oare noi nu avem „Popor”, părinte T.? La noi nu există
oare o mulţime de credincioşi care îşi lucrează „cu frică şi cutremur” mântuirea lor? Numai episcopii
constituie Biserica Greciei? Nu şi „Poporul”? Dar „Conştiinţa acestui Popor” nu-i consideră trădători pe
episcopii Bisericii Greciei. Ce vrei să facem? Să ignorăm Biserica şi să dăm atenţie „Conştiinţei
Poporului”, adică următorilor tăi? Dar de ce? Sunt mai mulţi ai voştri? Nu! Sunt mai înţelepţi? Nu! Sunt
mai duhovniceşti? Nu! Sunt mai sfinţi? Nu! Atunci de ce??? Fraţii tăi, „Părinţii aghioriţi zeloţi” în pagina
20 a broşurii lor pe care am citat-o mai sus, referindu-se cu laude la schisma care s-a făcut de către
partizanii Sfântului Ioan Gură de Aur după caterisirea şi surghiunirea lui nedreaptă şi înscăunarea lui
Arsachie pe tronul patriarhal, scriu: „Nu au aşteptat sfinţii aceia (însemnare: adică următorii
dumnezeiescului Părinte) hotărârea sinodală care să-l caterisească pe Arsachie, nici episcopi ca să se
pună în capul mişcării”. (Sublinierile ne aparţin). Tu te fereşti să scrii unele ca acestea, deoarece, fiind
mai învăţat decât aceia, ştiai două lucruri: a) Că mai marii schismei amintite mai sus au fost patruzeci de
episcopi, numiţi „ioaniţi”, care au rămas credincioşi Sfântului Ioan Gură de Aur şi au refuzat să se
împărtăşească cu urmaşul aceluia, şi b) că acea schismă s-a făcut împotriva poruncii limpezi a
dumnezeiescului Părinte, prin care cerea ca prietenii lui, episcopii care nu au semnat condamnarea sa,
să se împărtăşească cu urmaşul său SPRE EVITAREA SCHISMEI. Iată ce spune textul: „Stăteam şi noi, cei
patruzeci de episcopi împreună cu Ioan în trapeza episcopiei... Şi aflându-ne noi în nedumerire, Ioan,
insuflat de Duhul, ne spune tuturor: «Rugaţi-vă, fraţii mei, şi, dacă îl iubiţi pe Hristos, nu cumva cineva să
părăsească Biserica sa din pricina mea»... Cuprinşi de negrăită mâhnire, unii plângeam, iar alţii ieşeau
afară din sală cu lacrimi în ochi, sărutând pe Ioan pe ochi şi pe capul lui cel sfinţit, precum şi pe iscusita şi
fericita sa gură. După ce ne-a rugat să ne întoarcem în sală - pentru că umblam încolo şi încoace precum
albinele ce zumzăie în jurul stupului - ne-a spus: «Luaţi loc, fraţii mei, şi nu mai plângeţi, pentru că astfel
mă mâhniţi şi mai mult. Pentru mine viaţa este Hristos, iar a muri câştig», fiindcă se răspândise vestea că
i se va tăia capul din pricina curajului său peste măsură... Unul din cei de faţă a grăit tânguindu-se:
«Plângem pentru că am rămas orfani, pentru că Biserica a rămas văduvă şi rânduielile ei au fost
încălcate...» După ce (Ioan) a lovit cu degetul arătător în palma mâinii stângi, i-a spus celui care vorbise:
«De ajuns, frate! Gata cu vorba multă! Precum v-am zis, să nu vă părăsiţi Bisericile, fiindcă lucrarea
învăţătorească nu a început de la mine şi nici nu va lua sfârşit cu mine»... După aceste cuvinte, Evlisie,
episcopul Apamiei Bithyniei, a spus: «Este de neocolit intrarea noastră, care avem Biserici, în împărtăşire
silită (cu potrivnicii Sfântului Ioan - n.tr.) şi semnarea osândirii tale». A spus Sfântul Ioan: «SĂ AVEŢI
ÎMPĂRTĂŞIRE, CA SĂ NU SFÂŞIAŢI BISERICA, dar să nu semnaţi, pentru că nici un lucru vrednic de
caterisire nu aflu în mine»”114 . Astfel au făcut, iubite părinte T., adevăraţii Părinţi ai Bisericii. Se
cutremurau de despărţiri şi schisme şi făceau tot ce le stătea în puteri ca să le evite. Dacă după aceea
partizanii lui Gură de Aur n-au ascultat de el şi, neîmpărtăşindu-se cu urmaşii lui, au suferit mucenicii cu
adevărat diocletianice de la stăpânire, aceasta (adică neascultarea) nu a fost un motiv ca el să nu-i
privească cu mare simpatie şi să nu-i socoată mucenici ai conştiinţei. Cu toate acestea, poziţia sfântului
Părinte a fost clară: FĂRĂ SCHISME! 6. Mă întrebi: „Care sinod a hotărât schimbarea calendarului? Care
sinod a condamnat pe cei care s-au împotrivit schimbării calendarului, adică pe cei care ţin calendarul
vechi? Prin 114 „Dialogul istoric al lui Paladie, episcopul Elenupolei”, cap. 8, Migne 47, 27-28. Cele două
extreme: ecumenismul şi stilismul 61 urmare, deoarece nu s-a adunat sinod de către Biserica ecumenică
ca să consfinţească schimbarea calendarului, care dintre cele două părţi se află în armonie cu duhul
Bisericii, cea care a primit schimbarea sau cea care s-a opus ei?” Iubite părinte T., de ce strâmbi sensul
discuţiei? Chestiunea nu este dacă bine sau rău s-a făcut schimbarea calendarului (rău s-a făcut), ci dacă
se îngăduie ruperea de Biserica Greciei pentru calendar, de vreme ce Biserica Ortodoxă Universală
(folosesc cuvintele tale) nu a lepădat Biserica Greciei datorită schimbării făcute, ci a continuat să se
împărtăşească frăţeşte cu ea. Nimeni nu s-a gândit să-i condamne pe stilişti pentru faptul că ţin
calendarul vechi. Atunci ar fi trebuit să condamne atâtea şi atâtea Biserici locale, care urmează acest
calendar. Greşeala iubiţilor stilişti nu a fost stăruinţa de a păstra vechiul calendar - şi ar fi putut să şi-l
păstreze urmând exemplul celorlalte Biserici - ci greşeala lor este că ignorând şi dispreţuind poziţia
Bisericii Greciei în Biserica Universală, ei au proclamat drept schismatică Biserica Greciei şi rupându-se
de ea s-au făcut pe ei înşişi super-Biserică. Şi întreb: de vreme ce întreaga Biserică Ortodoxă nu a rupt
din Trupul ei Biserica Greciei în ciuda schimbării făcute, „care dintre cele două părţi se află în armonie cu
duhul Bisericii” (folosesc din nou cuvintele tale), cea care continuă împărtăşirea cu Biserica Greciei sau
cea care s-a rupt de ea? Adu-mi condamnarea Bisericii Greciei de către celelalte Biserici (fie şi indirectă,
adică întreruperea împărtăşirii) pentru schimbarea calendarului, şi atunci voi deveni şi eu stilist. Nu
puteţi face acest lucru? Atunci dovediţi-vă următori ai practicii Bisericii Ortodoxe de pretutindeni, ai
împărtăşirii canonice cu Biserica Greciei şi atunci iarăşi mă fac stilist. Nesăvârşindu-se aceasta, cum este
cu putinţă să întrerup împărtăşirea cu Biserica Greciei, rupându-mă astfel de Biserica Ortodoxă de
pretutindeni, care are împărtăşire cu Biserica Greciei? Nu, frate! Mie nu mi-a trecut prin cap să substitui
Biserica Ortodoxă Sobornicească. Şi nici nu am crezut vreodată că Biserica Ortodoxă Sobornicească s-a
înecat în rătăcire, aşa încât să pot să nu îmi pese de cele pe care le face ea şi de cei cu care se
împărtăşeşte... 7. La întrebarea mea: „Care Sinod a slobozit pe cei doi arhierei ai stiliştilor de vinovăţia
schismei (de vreme ce până în anul 1935 au fost în Biserica Greciei, adică în «schismă») şi apoi de
caterisirea lor?”, răspunzi următoarele: „Recunoaşterea lor de către Sinod nu se putea face, deoarece de
facto nu a existat Sinod adevărat în Grecia, care să lucreze în duhul scumpătăţii şi astfel să-i primească. A
fost un caz de forţă majoră”. Dacă „nu a existat Sinod adevărat în Grecia”, a existat însă un astfel de
Sinod în altă parte, în Ierusalim, de pildă, sau în Antiohia. Ştii însă bine că nici o Biserică care urmează
vechiul calendar nu a vrut să intre în legături canonice cu stiliştii din Grecia sau, cu atât mai mult, să
anuleze caterisirile celor doi arhierei mai sus amintiţi. Este de mirare faptul că în timp ce acei arhierei au
încercat în numeroase rânduri să obţină recunoaşterea lor, fie şi indirect, de către celelalte Biserici
Ortodoxe, niciodată nu au izbutit aceasta, în ciuda schimbării calendarului, toate Bisericile Ortodoxe şi-
au păstrat legăturile canonice cu Biserica Greciei şi nu au dorit să intre în împărtăşire cu stiliştii din
Grecia. Concluzia este evidentă: sau Biserica Greciei nu este schismatică (de vreme ce nu a fost renegată
de celelalte Biserici Ortodoxe), şi atunci rău au procedat stiliştii că s-au rupt de ea, sau este schismatică
(dar de unde s-a rupt?) şi atunci schismatice sunt toate Bisericile Ortodoxe, care au împărtăşire cu ea. În
zadar te strădui, iubitule, să împaci cele care nu se pot împăca şi să afli ieşire. Ieşire nu există. Sau toate
Bisericile sunt schismatice, pentru că se împărtăşesc cu o Biserică schismatică, sau Biserica Greciei nu
este schismatică. 8. Voind să justifici cele de nejustificat, pui înainte un argument cu desăvârşire
nepotrivit: că Patriarhia ecumenică, care „făcând iconomie s-a abătut de la scumpătatea canonică”, a
hotărât în trecut ca să fie primiţi prin miruire cei care se întorc de la nestorianism, în timp ce Canonul 95
de la Sinodul 6 ecumenic hotărăşte ca unii ca aceştia să fie primiţi numai prin „libellus”. Aşadar, şi stiliştii
„iconomisesc cu scumpătate”, aşa cum scrii, evitarea împărtăşirii cu Biserica Greciei. Totuşi, nu vezi
aceasta, iubitule: Patriarhia ecumenică, abătându-se de la Canonul mai Arhim. Epifanie Teodoropulos 62
sus zis, a pretins miruirea celor care veniseră de la nestorianism, dar nu a întrerupt împărtăşirea cu toate
celelalte Biserici Ortodoxe, nici nu a fost lepădată de ele din pricina acestei abateri, ci a rămas înăuntrul
Trupului Bisericii Ortodoxe Soborniceşti. Stiliştii însă, neîmpărtăşindu-se nici cu Biserica Greciei, nici cu
celelalte Biserici, în ce situaţie bisericească se află? Concluzia se impune de la sine. Sau numai stiliştii din
Grecia constituie Biserica Ortodoxă a lui Hristos, iar celelalte Biserici locale au căzut, sau celelalte Biserici
locale sunt cu adevărat Biserici Ortodoxe şi atunci stiliştii în mod greşit s-au constituit ca Super-sinod şi
super-Biserică şi au renegat o întreagă Biserică locală, pe care o primeşte toată Biserica Ortodoxă
Sobornicească. 9. Întrebi de ce nu pomenesc „despre protestele (împotriva schimbării calendarului)
mitropoliţilor Halkidei, Patrelor, Dimitriadei, Sirului, Thirei la început şi apoi şi cele ale mitropolitilor
Driinupolei, Kasandriei, Dimitriadei şi Dramei”. Dar problema nu este aceasta, părinte T. Şi eu, dacă aş fi
trăit atunci, aş fi protestat împotriva schimbării. Există o lucrare epistolară a mea ce cuprinde multe
pagini, trimisă acum optsprezece ani pururea pomenitului Panteleimon, mitropolitul Hiului, care a
circulat în copii şi în care critic schimbarea ca pe o mare nereuşită şi susţin cu toată puterea evitarea
măsurilor poliţieneşti împotriva stiliştilor. Aceleaşi lucruri am scris şi în articolele mele din periodicele
religioase. Cred împreună cu pururea pomenitul Hristos Andruţos că schimbarea calendarului,
„nefăcându-se aşa cum trebuie de către conducerea obştească a Bisericilor, a adus extrem de
întristătorul fenomen al despărţirii, unii prăznuind într-o zi, iar alţii nu, şi care s-a făcut izvor de
sminteală şi dezbinare între credincioşi”115 . În anul 1959 s-a scris într-o revistă că schimbarea
calendarului, care a adus divizarea calendaristică, „ar fi putut aduce şi dezbinare canonică a Bisericii
Ortodoxe Soborniceşti, deoarece toate Bisericile Ortodoxe care au rămas cu vechiul calendar, ar fi putut,
dacă ar fi vrut, să întrerupă orice împărtăşire cu Biserica Greciei şi s-o declare schismatică pentru
îndrăzneaţă schimbare unilaterală. DAR ACEASTA NU S-A FĂCUT. Celelalte Biserici au tăcut la cele care s-
au săvârşit şi astfel au continuat împărtăşirea canonică cu Biserica Greciei. Şi, prin urmare, ea a rămas, în
ciuda acestei schimbări iraţionale şi nefolositoare, o parte116 sănătoasă din punct de vedere canonic a
Bisericii Ortodoxe de pretutindeni”. Schisma, iubiţi fraţi, nu au pricinuit-o abaterile de la linia exactă a
Sfintelor Canoane, ci întreruperea împărtăşirii şi a legăturii cu celelalte Biserici Ortodoxe şi renegarea de
către acelea. Aşadar, problema este următoarea: Este îngăduit ca noi să renegăm o întreagă Biserică
locală, atunci când Biserica Ortodoxă Sobornicească evită să facă aceasta? Nu ne facem noi în felul
acesta Super-Biserică? Una este dezacordul şi protestul şi altceva este renegarea unei Biserici care are
împărtăşire cu toate Bisericile Ortodoxe. 10. Este sau nu este adevărat că dintre cei doi arhierei din
America care l-au hirotonit pe Acachie unul a fost şi atunci şi este până astăzi NOU-CALENDARIST? Nu
ştiu, dar aştept de la tine să-mi spui. Eu am auzit numai că celălalt episcop care l-a hirotonit pe Acachie a
fost NOU-CALEMDAR1STUL episcop român Teofil Ionescu. Faptul că arhiepiscopul rus de Chicago,
Serafim, evită să numească în actul de hirotonie al lui Acachie pe celălalt episcop şi se limitează să scrie
numai că l-a hirotonit pe Acachie „împreună cu încă un episcop canonic al Bisericii noastre Ruse din
străinătate”, întăresc cele ce se zvonesc. Ca şi cum nu ar fi destule acestea, a venit să adeverească
zvonul despre care am spus şi o scrisoare-răspuns către mine a unui preot stilist, Vasile Sakkas, din
Geneva. Scrisoarea despre care este vorba combate (ca şi epistola Cuvioşiei Voastre) cunoscutul meu
tratat epistolar. Aşadar, în aceasta citesc că celălalt episcop care l-a hirotonit pe Acachie a fost într-
adevăr episcopul român Teofil Ionescu. Se înţelege că cel care a scris epistola vede „cu mult pogorământ
(!!!) această problemă” (pag. 28 a epistolei), cu toate că puţin mai înainte (pag. 15) s-a arătat că noi
(adică Biserica Greciei) „în 1924 nu am practicat iconomia (n.a. prin schimbarea calendarului), ci 115
„Simbolica”, p. 418. 116 Vezi nota 84. Cele două extreme: ecumenismul şi stilismul 63 AM SĂVÂRŞIT
FURT DE CELE SFINTE, HULIND DUHUL SFÂNT...” Aşadar şi Teofil Ionescu, nou calendarist fiind, a săvârşit
şi el... ierosilie şi a hulit împotriva Duhului Sfânt. De la un astfel de episcop au luat stiliştii arhieria? De la
un apostat, schismatic, de la un FUR DE CELE SFINTE şi HULITOR AL DUHULUI SFÂNT???!!! Dar atunci ce
nevoie a fost să străbatem tot oceanul şi să ajungem în cealaltă emisferă pentru a găsi un episcop nou
calendarist şi a primi de la el Tainele? Slavă lui Dumnezeu, Grecia este plină de episcopi şi am fi putut
uşor şi fără călătorii ostenitoare şi primejdioase să primim de la ei orice Taină am fi vrut... Am scris în
epistola mea cea criticată de către tine că stiliştii, prin enciclica oficială editată în anul 1950, au
proclamat nevalide Tainele Bisericii Greciei şi au impus remiruirea nou-calendariştilor ce se întorceau la
ei. La acestea răspunzi următoarele: „în primul rând, NICĂIERI (sublinierea este a noastră) nu s-a aplicat
în practică, ci doar s-a exprimat în cuvinte ca reacţie împotriva rehirotonirilor şi a altor feluri de silnicii pe
care le-a practicat Biserica oficială”. O, iubite părinte T.! Dacă iubiţii stilişti „au astfel de prieteni, ce le
mai trebuie duşmani”? Aşadar acea Enciclică, ce impune remiruirea, după spusele tale nu a fost pusă
NICIODATĂ în practică, nici măcar în primele zile! Adică s-a elaborat în cunoştinţa faptului că nu se va
aplica! Dar această poziţie a ta constituie cea mai mare înjosire a iubiţilor stilişti, îi iei drept - nici mai
mult, nici mai puţin - nişte vicleni, mincinoşi şi înşelători şi mai ales în cele mai sfinte chestiuni... După
spusele tale, una cred ei, alta propovăduiesc şi alta fac. Cred că Tainele Bisericii oficiale sunt valabile, dar
propovăduiesc, din cauză de... reacţie, că nu sunt valabile şi impun remiruirea. Dar fiindcă cred că
Tainele sunt valabile, nu săvârşesc remiruirea!... Fără îndoială, din 1924 până astăzi iubiţii stilişti
niciodată nu s-au învrednicit de un astfel de strălucit avocat!... Sunt sigur că mulţi dintre ei, văzând
poziţiile tale, vor spune: „Avocatul nostru ne-a distrus în adevăratul înţeles al cuvântului”. Este adevărat
argumentul tău că „niciodată nu s-a aplicat în practică” remiruirea? Citeşte „Orthodoxos Paratiritis
(Observatorul ortodox)” (ziarul stiliştilor) din octombrie 1969 şi acolo vei vedea următoarele: „Cât
priveşte remiruirea, O SĂVÂRŞIM potrivit Canonului l al Marelui Vasile”. Auzi, iubite? Aşadar nu mai scrie
că „NICIODATĂ nu s-a aplicat în practică”, pentru că cei apăraţi de tine te vor dezminţi în chip dureros.
11. Spui pe şleau că „NU EŞTI DE ACORD cu crezul” Enciclicei pomenite mai sus, care consideră
nevalabile Tainele celor ce ţin calendarul nou. Prin urmare, după spusele tale, ele sunt (sau au fost până
la o vreme) valabile. Consemnez aceasta pentru pricini lesne de înţeles. Nu necesită comentarii. 12.
Vorbeşti despre „rehirotonirea” clericilor stilişti de către Biserica Greciei. Dar dacă deschizi, iubite, orice
scriere de Dogmatică Ortodoxă sau de Drept canonic vei vedea că din capul locului Biserica nu
recunoaşte ca validă nici o lucrare săvârşită în afara ei, adică în erezii, schisme şi comunităţi
parabisericeşti. Dar este cu putinţă, în cazul întoarcerii unor persoane în sânurile ei, ca, punând în
lucrare iconomia, să recunoască ceea ce s-a săvârşit în afara ei (de pildă hirotonia) dăruindu-i astfel
validitatea care-i lipseşte, sau, punând în lucrare scumpătatea, să nu recunoască ceea ce s-a săvârşit şi să
poruncească repetarea acelei lucrări, îţi aminteşti de schisma bulgară? Patriarhia Ecumenică, în consens
cu celelalte Biserici, a afurisit Biserica Bulgariei timp de o sută de ani şi a caterisit episcopii ei. După
trecerea a şaptezeci de ani s-a ridicat Schisma, iar Biserica ecumenică, aplicând iconomia, a recunoscut şi
a primit toate cele care s-au săvârşit în perioada Schismei. Oare aceasta înseamnă că toate cele ce s-au
făcut câtă vreme a durat schisma sunt în regulă? De multe ori Biserica a recunoscut drept clerici, fără
repetarea hirotoniei, şi persoane hirotonite de eretici. „După predania Sfinţilor Părinţi, sunt primite de
ortodocşi atât hirotoniile ereticilor, cât şi cele ale ortodocşilor”117 . Dar oare aceasta înseamnă că harul
preoţiei este valid la eretici? Despre aceasta scrie limpede profesorul Am. Alivizatos în lucrarea sa
„Iconomia” la pag. 76: „Desigur, Biserica are putere, dacă vrea, să refuze recunoaşterea validităţii
Tainelor altei 117 Vezi Rallis-Potlis „Colecţia sfintelor şi dumnezeieştilor canoane”, vol. 5, pp. 433-434.
Arhim. Epifanie Teodoropulos 64 Biserici (în mod deosebit a validităţii hirotoniei) sau celor în chip rău şi
anticanonic săvârşite de ea, atâta timp cât, după părerea ei, nevoile bisericeşti nu îi impun lucrul
acesta”. Aşadar, rămâne întotdeauna la judecata Bisericii atât să primească cele săvârşite în afara ei (sau
înăuntrul ei, dar împotriva rânduielilor ei), cât să le şi lepede. Primul lucru se face în numele iconomiei,
iar al doilea în numele scumpătătii. Să audă acestea fraţii tăi „Părinţi zeloţi aghioriţi”, care în pagina 11 a
revistei mai sus amintite se întreabă de ce Biserica Greciei a primit fără hirotonie clerici proveniţi din
rândurile stiliştilor, de vreme ce mai demult a caterisit pe arhiereii care i-au hirotonit pe aceia. 13. Scrii
că sunt „un oponent conciliant, care la următorul pas va neguţători sigur cele sfinte în faţa unor
amabilităţi din partea mai marilor zilei”. Nu am ştiut că după tunderea ta în monahism ai dobândit
harisma prorociei (sau cel puţin a mai înainte-vederii). Altfel cum ai putea considera drept SIGUR
următorul pas al meu? Iubite Teodorite, ca unul mai bătrân decât tine şi ca preot (nevrednic, dar preot)
al Domnului îţi dau un sfat: Ia aminte de sineţi! Dacă eu sau oricare altul vom ajunge mâine „neguţători
de cele sfinte” sau mucenici ai Credinţei, numai Domnul, Cel ce le vede pe toate, poate cunoaşte. Nu mă
supăr pentru aceste jigniri ale tale, ci mă tem de încrederea în sine pe care am descoperit-o la tine. „Nu
cugeta înalt, ci teme-te!” Teme-te ca nu cumva să-ţi fie smerită semeţia la fel ca a lui Petru. Lasă de o
parte prorocirile despre paşii siguri ai lui cutare sau cutare, îndreptaţi către trădare, şi agoniseşte-ţi
cugetare smerită. Dacă mă va părăsi harul lui Dumnezeu pentru păcatele mele, poate că mă voi îndrepta
nu numai către papism, ci chiar spre idolatrie,. Îmi amintesc de pilda celui care a căzut din ceata celor
patruzeci de Mucenici şi mă înfricoşez. Dar pe tine cine te-a asigurat împotriva căderii? Teodorite, lasă
prorocirile despre viitorul celorlalţi şi ia aminte de sineţi! Cele două extreme: ecumenismul şi stilismul 65
REPLICI CĂTRE DL. KALOMIROS118 Citind sus-pomenitele texte ale d-lui Kalomiros, putem depista nişte
teze ecleziologice cu totul inovatoare. Iată ce gândeşte dl. Kalomiros despre episcopii care
propovăduiesc idei eretice, dar n-au fost condamnaţi încă de Biserică: „Un episcop eretic încetează să
mai fie episcop, pierde preoţia, este în afara Bisericii. Câţi urmează lui prin faptul că-l pomenesc, nu mai
urmează unui episcop, ci unui om căzut din Harul arhieresc. Când episcopul cade din Har, cum este cu
putinţă să nu cadă şi turma lui? De unde să ia porunca preoţiei presbiterii? Este arhiereul căzut în poziţia
de a da turmei sale Trupul şi Sângele lui Hristos? Canonul 15 al Sinodului 1-2 scrie clar că episcopul eretic
nu este episcop, ci episcop mincinos, deci şi preot mincinos. Liturghiile lui sunt liturghii mincinoase,
hirotoniile lui - hirotonii mincinoase. Mirul lui nu este Sfânt Mir, toate tainele lui sunt lipsite de conţinut
sfintitor...”119 Aşadar, de vreme ce după marele ecleziolog nou-apărut, dl. Alexandru Kalomiros,
episcopul căzut în erezie pierde automat Harul dumnezeiesc şi nu mai poate săvârşi Tainele, chiar dacă
nu a fost osândit încă de Biserică şi nu a fost tăiat soborniceşte din Trupul ei, nici n-a încetat din proprie
iniţiativă împărtăşirea cu ea, rugăm să ni se dea răspuns la cele două întrebări de mai jos: 1. Patriarhul
Atenagora are sinceritatea să nu ascundă ideile sale eretice, ci să le propovăduiască în public şi făţiş (mai
ales în ultimele săptămâni). După dl. Kalomiros, este deja mort din punct de vedere bisericesc, lipsit de
arhierie, a încetat să mai aducă credincioşilor Harul dumnezeiesc. Bun! Să zicem că un alt Patriarh, mare
eretic, care primeşte fără rezerve erezia lui Arie, dar se teme s-o propovăduiască în public şi făţiş,
temându-se de caterisire şi afurisire, face altceva: cheamă în particular diferiţi episcopi şi preoţi dintre
cei aflaţi sub ocârmuirea sa şi discută - imparţial pasămite - probleme teologice, între care şi învăţătura
lui Arie. În cadrul acestor discuţii se exprimă la început cu oarecare simpatie, deabia întrezărită, faţă de
Arie, mai târziu cu apreciere ş.a.m.d. Astfel sondează cu abilitate dispoziţia celor cu care discută. Când
vede împotrivire puternică, dă înapoi cu multă măiestrie, şi partenerul de discuţie nici nu-şi dă seama de
ideile Patriarhului. Văzând totuşi la alţii o rezistentă mică şi neputincioasă, continuă - întotdeauna cu
foarte multă inteligentă - „cateheza”, şi cu timpul va convinge un număr îndestulător de clerici şi de
mireni că Arie avea dreptate. Totuşi, temându-se de urmări, nici unul dintre ei nu-şi propovăduieşte făţiş
ideile, ci recrutează adepţi în mod secret şi conspirativ. Iar celorlalţi clerici, cei ortodocşi cu adevărat, nici
nu le trece prin cap că Patriarhul lor şi o parte dintre episcopi sunt eretici, şi ca atare continuă,
nebănuind nimic, să se împărtăşească cu ei în cea mai bună înţelegere... Aşadar, i se pune d-lui
Kalomiros întrebarea: Patriarhul acela este viu sau mort din punct de vedere bisericesc? Are arhierie sau
a fost lipsit de ea în mod automat? Săvârşeşte Taine şi transmite harul dumnezeiesc sau nu? De va
răspunde „nu”, îl vom întreba din nou: deci totul este problemă de făţărnicie şi viclenie? Să explicăm: se
poate ca un Patriarh sau episcop al Bisericii Ortodoxe să creadă în toate ereziile ori să fie cu totul
necredincios. Se poate chiar să propovăduiască ereziile sau necredinţa sa, căutând să-şi facă prozeliţi.
Ajunge să aibă inteligenţa - mai bine zis satanica viclenie - de a nu se da de gol. Ajunge să lucreze cu
abilitate, în mod secret şi conspirativ. Atunci este „cap viu”, are arhierie, este săvârşitor al Tainelor, este
izvor al harului dumnezeiesc!.. Dacă totuşi face imprudenta sau prostia să se 118 Acest capitol nu a fost
tradus decât în parte, în măsura în care textul priveşte chestiuni de interes general pentru toată Biserica
Ortodoxă, iar nu lucruri ce ţin de situaţia particulară a stilismului în Grecia sau inconsecvenţele ce
caracterizează poziţia teologică a lui Alexandru Kalomiros (n. red. rom.). 119 Argumentaţia lui Kalomiros
este corectă cu condiţia să fie înţeleasă ortodox. Trebuie să cunoaştem, din punct de vedere ortodox, ce
înseamnă “a cădea în erezie” şi “a cădea din har”. Să-l ascultăm în continuare pe părintele Epifanie.
(Nota Apologeticum). Arhim. Epifanie Teodoropulos 66 dea de gol, arătându-şi făţiş concepţiile sale,
atunci, vai, se schimbă totul! Dumnezeu îl despoaie îndată pe nechibzuit de tot harul, şi acesta devine de
acum înainte un „cap mort”, nici Taină săvârşind şi nici har aducând... Dl. Kalomiros crede că este cu
putinţă să afirme în mod serios unele ca acestea? Desigur, canonul 15 al Sinodului I-II vorbeşte despre
erezia propovăduită făţiş, dar o face definind situaţia în care preotul poate să înceteze pomenirea
episcopului eretic, nu poziţia episcopului eretic înaintea lui Dumnezeu. Pentru Dumnezeu, episcopul
eretic este eretic, fie că propovăduieşte erezia sa în public şi pe faţă, fie că o face în particular şi pe
ascuns, fie că pur şi simplu o are ascunsă în adâncul inimii sale. Este cu putinţă să creadă cineva că
Dumnezeu îl despoaie pe episcop de har numai în primul caz, iar în al doilea şi în al treilea continuă, ca şi
cum ar premia laşitatea şi viclenia ereticului, să îl îmbrace cu Harul dumnezeiesc? 2. Au existat uneori
episcopi, ba chiar şi Patriarhi, care cu toate că au căzut în erezii, pe care le propovăduiau şi în public, nu
au fost totuşi osândiţi până la moartea lor, ci au răposat în scaunul episcopal, respectiv patriarhal!.,
Întrucât, potrivit d-lui Kalomiros, erezia alungă automat şi îndată Harul, întrucât, tot potrivit lui,
liturghiile episcopului căzut în erezie „sunt liturghii mincinoase, hirotoniile lui - hirotonii mincinoase,
Mirul lui nu este Sfânt Mir, toate Tainele lui sunt lipsite de conţinut sfinţitor”, ce mai rămâne în picioare
în Biserică? Pentru că Patriarhii cu pricina au hirotonit episcopi, aceia pe alţii ş.a.m.d... De câte ori nu s-a
întrerupt succesiunea apostolică, de vreme ce „hirotoniile lor sunt hirotonii mincinoase”? N-a fost
alterată fără putinţă de îndreptare preoţia? Poate va spune dl. Kalomiros că, deşi mai târziu, totuşi,
Biserica „a pus la punct” problemele acestea. Dar credincioşii care au murit înaintea „punerii la punct”
ce s-au făcut? Pentru că Tainele pe care le-au primit cât au fost în viaţă erau „fără conţinut sfinţitor”...
Mai rămâne o problemă de cercetat: dacă episcopul (sau preotul) căzut în erezie săvârşeşte Taine valide
până când este caterisit soborniceşte şi tăiat din Trupul Bisericii sau întrerupe singur împărtăşirea cu ea,
cum de Canonul 15 al Sinodului I-II îi numeşte ca „episcopi mincinoşi” pe unii ca aceştia mai înainte de
osândirea lor sobornicească? Foarte simplu: pentru că orice episcop care cade în erezie devine automat
un episcop mincinos. Prin căderea lui în erezie a creat şi premizele pentru a fi caterisit şi tăiat din Trupul
Bisericii. Şi nu rămâne decât Actul de osândire al Bisericii ca el să devină şi EFECTIV „conductor” mort şi
bun de nimic. Totuşi, până ce se întâmplă asta, adică până la osândirea de către Biserică, episcopul (sau
preotul) căzut în erezie continuă, prin oarecare iconomie dumnezeiască, să transmită Harul
dumnezeiesc. Fără îndoială, Dumnezeu face aceasta nu de hatârul episcopului (sau preotului) eretic, ci
de hatârul plinătăţii Bisericii. Nu cumva şi când Dumnezeu lucrează prin clerici hoţi, curvari, preacurvari,
hulitori ş.a.m.d. o face de hatârul lor? Bineînţeles că nu! O face pentru Plinătatea Bisericii!120 Desigur,
dacă un oarecare episcop, căzând în erezie, taie legăturile sale cu Biserica, adică încetează împărtăşirea
cu Biserica, iese din ea şi îşi alcătuieşte propria „Biserică” ori se lipeşte de altă „Biserică”, de una eretică,
atunci devine mădular mort, chiar dacă n-a fost încă scos din Trupul Bisericii prin hotărâre
sobornicească. Biserica este Vistieria Harului, şi episcopul ce curmă împărtăşirea cu ea devine
„conductor” deşert. De unde să ia Harul ca să-l transmită altora? Totuşi, episcopul care lucrează cele
arhiereşti înlăuntrul Bisericii săvârşeşte, chiar dacă a căzut în erezie. Taine reale până ce este osândit
soborniceşte. Hirotoniile clericilor ortodocşi făcute de episcopi eretici, dar lucrători înlăuntrul Bisericii,
nu au fost niciodată puse la îndoială de Biserică, nici nu s-a aplicat vreo „iconomie” pentru ele. Iată
numai două exemple: Sfântul Chiril al Ierusalimului a fost hirotonit episcop de către Acachie, mitropolitul
arian al Cezareii, care pe atunci petrecea şi lucra înlăuntrul Bisericii. Sfântul Anatolie a fost hirotonit
Patriarh al Constantinopolului de monofizitul Dioscor al Alexandriei, înainte ca acesta să fie caterisit şi
lepădat din Biserică de al IV-lea Sinod Ecumenic. Este vrednic de multă luare-aminte şi faptul că ori de
câte ori episcopi sau 120 Observaţia părintelui Epifanie este corectă. Cele două extreme: ecumenismul şi
stilismul 67 Patriarhi, propovăduind idei eretice, au fost chemaţi de sfintele Sinoade să se
îndreptăţească, au fost chemaţi cu toată rânduiala bisericească, ca nişte episcopi, respectiv Patriarhi
efectivi! Iar caterisiţi fiind, erau caterisiţi - cităm - „din Harul arhieriei”, din „vrednicia de Patriarh”,
respectiv „de episcop”, erau „despuiaţi de Harul arhieriei” ş.a.m.d. Adică Biserica îi privea până în ultima
clipă ca pe nişte arhierei efectivi! Numai după osândirea lor i-a văzut ca pe nişte oameni lipsiţi de Har,
despuiaţi de arhierie. „Nestorie a fost înlăuntrul Bisericii în tot răstimpul dinaintea anatematizării sale?”
- întreabă triumfător dl. Kalomiros. Da, domnule, a fost! Adică a fost arhiereu efectiv al Bisericii lui
Hristos. Dacă nu a fost pentru tine, a fost pentru Sfântul Chiril, a fost pentru Sinodul Bisericii Alexandriei,
a fost pentru însuşi Sinodul al III-lea Ecumenic! Ai citit vreodată cele trei faimoase epistole ale
dumnezeiescului Chiril către Nestorie, care au fost trimise după ce acesta a început să-şi propovăduiască
erezia? Ai văzut cum se adresează deja ereticului Nestorie? Prima epistolă: „Preacucernicului şi de
Dumnezeu iubitorului EPISCOP ÎMPREUMĂ-SLUJITOR Nestorie, Chiril episcopul: bucură-te în Domnul”.
Epistola a doua: „Preacucernicului şi de Dumnezeu iubitorului ÎMPREUMĂ-SLUJITOR Nestorie, Chiril:
bucură-te în Domnul”. Epistola a treia: „Preacucernicului şi de Dumnezeu iubitorului Nestorie, Chiril şi
Soborul cel ce s-a adunat în Alexandria din dioceza Egiptului: bucură-te în Domnul”. Ce vrei mai mult? Iar
Sinodul al III-lea Ecumenic, care s-a întrunit la Efes sub preşedinţia Sfântului Chiril, l-a chemat pe
ereziarh printr-o delegaţie de episcopi (cinstind astfel cinul episcopal al lui Nestorie) să se prezinte în
faţa sa şi să fie judecat. El a refuzat să vină. Judecând învăţătura lui drept eretică, Sinodul l-a condamnat
în lipsă. „...Cu multe lacrimi” - zic Părinţii Sinodului în hotărârea de osândă - „am ajuns la această
hotărâre întristătoare asupra lui: Domnul nostru Iisus Hristos, Cel hulit de dânsul, a hotărât PRIM ACEST
PREASFÂMT SOBOR ca Nestorie să fie străin de vrednicia episcopală şi de toată ceata cea preoţească”.
Auzi, domnule Kalomiros? Aşadar, a fost sau nu a fost Nestorie arhiereu efectiv până la osândirea sa de
către al III-lea Sinod Ecumenic? Dl. Kalomiros dogmatiseşte că episcopul care propovăduieşte în public o
erezie devine ipso facto străin de arhierie şi nu mai transmite nici un Har. Totuşi, Sinodul al III-lea
Ecumenic, hotărând în mod infailibil, trâmbiţează că prin osânda sobornicească şi numai prin ea a ajuns
Nestorie „străin de cinul episcopal”. Şi infailibilul Hotar de credinţă al celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic
întăreşte şi vesteşte că nu vreo altă faptă, ci hotărârea Sinodului al III-lea Ecumenic de la Efes l-a scos pe
Nestorie în afara Bisericii: „...Precum şi Soborul cel din Efes a dogmatisit mai înainte, pe necredinciosul
Nestorie şi pe cei de un cuget cu dânsul din Biserică scotându-i ca pe unii care aduc doime a Feţelor în
Hristos”. Asta zic Sinoadele Ecumenice. Şi atunci, ce mai doreşte dl. Kalomiros? Suntem întrebaţi dacă
înainte de Schismă Biserica Latină era Biserică vie. Da, domnule, era vie! Bolnavă, însă vie. Nu moartă!
Trupul lui Hristos nu are mădulare moarte, precum nu are mădulare moarte nici organismul omenesc. Şi
atâta vreme cât Biserica Romei a constituit un mădular al Bisericii celei Una, Sfinte, Soborniceşti şi
Apostoleşti, fiind unită cu ea organic, A FOST VIE. Când a murit? Când s-a despărtit de Biserica cea Una,
Sfântă, Sobornicească şi Apostolească şi a rupt împărtăşirea cu ea! Reiau ceea ce am scris în al 3-lea
răspuns al meu către dl. Kalomiros: .....Totuşi, până ce nu va avea loc aceasta, adică osândirea de către
Biserică, episcopul sau preotul căzut în erezie continuă, printr-o oarecare iconomie dumnezeiască, să
aducă credincioşilor harul dumnezeiesc... Desigur, dacă un oarecare episcop, căzând în erezie, taie
legăturile sale cu Biserica, adică încetează împărtăşirea cu Biserica, iese din ea şi alcătuieşte o „Biserică”
proprie ori se lipeşte de altă „Biserică” eretică, atunci devine organ mort, chiar dacă nu a fost caterisit
soborniceşte. Biserica este Vistieria Harului, şi episcopul care rupe împărtăşirea cu ea devine
„conductor” deşert. De unde să ia Harul ca să-l transmită altora?” Cred că am fost cât se poate de clar.
Prin urmare, condamnarea Bisericii Ortodoxe de către Latini a fost autocondamnare a Latinilor, nu
condamnare a Bisericii Ortodoxe. Foarte Arhim. Epifanie Teodoropulos 68 corect a scris cineva pe
această temă că „Papismul s-a rupt singur de Biserică prin anatema pe care a aruncat-o pe Sfânta Masă
a Sfintei Sofia”. Cine a scris cele de mai sus? însuşi dl. Kalomiros!... Dl. Kalomiros scrie că am ajuns până
la punctul de a cleveti (!!!) Biserica cum că „1-a tolerat veacuri întregi pe Papa şi ereziile lui”. Şi continuă:
„Nimeni nu trebuie să se îndoiască de faptul că ereziile papismului au apărut cu mult înainte de 1054.
Neruşinata şi vicleana minciună a preaînvăţatului scriitor al tratatului este că Biserica a tolerat ereziile...
Arhimandritul Epifanie Teodoropulos se foloseşte aici de o idee eronată, care este foarte răspândită, şi
anume că Schisma începe, chipurile, odată cu 1054. Realitatea este însă că 1054 a pus punctul final al
Schismei. Sinodul care a condamnat papismul... nu a fost convocat la Constantinopol sub Cerularie în
1054, ci sub Fotie în 867”. Faptul că Sinodul convocat în anul 867, sub Fotie, l-a osândit pe Papa Nicolae
şi ereziile lui nu este pus la îndoială de nimeni. Dl. Kalomiros uită însă esenţialul: ereziile Apusului au
existat şi înainte de anul 867. Adaosul „Filioque” la Simbolul de Credinţă s-a făcut mai întâi în Spania, în
anul 589, şi s-a făcut printr-un Sinod! Dl. Kalomiros va spune poate că da, Spania a făcut acestea, dar
Roma era încă ortodoxă. Dar în acest caz nu avem TOLERARE a ereziei Bisericii spaniole de Biserica
ORTODOXA a Romei??? şi atunci, cum să fie „minciună neruşinată şi vicleană” părerea potrivit căreia
Biserica, aplicând iconomia, „a tolerat timp de veacuri” anumite erezii? Continuăm, citând din „Istoria
bisericească” (ediţia I) a lui V. Stefanidu: „Din Spania, adaosul a aflat intrare în simboalele statului franc
puţin după 767, iar Roma, DEŞI PRIMISE DOCTRINA RESPECTIVĂ (vezi Epistola sobornicească a lui Martin
I al Romei şi a 20-a epistolă a lui Maxim Mărturisitorul († 662) către Marin (Migne, vol. 91), a respins
adaosul expresiei «şi de la Fiul» în Simbol...” (pg. 316-317). Ce reiese de aici? Biserica Ortodoxă a
Răsăritului, văzând că Roma a primit învăţătura despre Filioque, deşi nu cutezase să schimbe prin adaos
textul Simbolului, putea s-o tragă la răspundere, să caute clarificarea situaţiei prin mărturisire clară şi
răspicată şi, în caz de stăruinţă în rătăcire, s-o scoată din Biserică. Totuşi, nu a făcut nimic în acest sens.
A aşteptat, a răbdat, a tolerat! Şi când Roma, înaintând mereu pe aceeaşi cale, a ajuns la limită, s-a
epuizat răbdarea Bisericii Ortodoxe a Răsăritului, şi Roma a fost scoasă din Biserică. Aşadar, este
minciună părerea despre „toleranţa Bisericii”? Foarte grăitor este şi acest fapt: suindu-se în 858 pe
tronul Romei, Papa Nicolae I a trimis epistole la Constantinopol împăratului Mihail şi Patriarhului Fotie.
„În ele proclama solemn pretenţiile papale privitoare la primat, întemeindu-le pe locul evanghelic de la
Matei 16, 18”121 . Şi totuşi! Sfântul Fotie, măcar că după scurtă vreme (anul 861) a convocat în
Constantinopol un Sinod, vestitul I-II, a trecut cu vederea pretenţiile eretice ale lui Nicolae! Să strige dl.
Kalomiros că „n-a existat NICICÂND la Fotie tolerantă faţă de erezie”. Adevărul istoric este că Sfântul
Fotie a evitat la început orice condamnare a ereticului Papă. 122 Dimpotrivă, i-a scris o epistolă cât se
poate de împăciuitoare. A trebuit să treacă ani, să apară problema bulgară, să fie cutezată imixtiunea
Papei în Biserica Bulgariei şi încercarea lui de a introduce şi acolo ereziile papiste, pentru a se epuiza
toleranţa Sfântului Fotie şi a celorlalţi episcopi ortodocşi şi a se ajunge la convocarea Sinodului din 867 şi
la condamnarea ce s-a făcut prin el a Papei Nicolae!... Aşadar, este „vicleană şi neruşinată” părerea
despre toleranta Bisericii? Să cităm, ca exemplu clasic de tolerantă a Bisericii, şi cazul lui Augustin? Este
atât de cunoscut! Biserica este Palat al Harului, nu tribunal penal sau curte marţială, precum am scris şi
altădată. Ca atare, ea priveşte foarte departe şi cercetează numeroşi factori înainte de a hotărî... Şi
având în vedere numeroşi factori, nu l-a osândit niciodată pe Augustin pentru erezia predestinaţiei
absolute (şi nici pentru altele...), măcar că au trecut de atunci 15 veacuri... Aşadar, este „minciună
vicleană şi neruşinată” părerea privitoare la toleranţa iconomică a Bisericii? Dar iată că toleranţa Bisericii
nu este numai temporară. Uneori este permanentă... 121 V. Stefanidu, op. cit., p. 320. 122 Pentru
amănunte vezi lucrarea Asterios Gerostergios, Sf. Fotie cel Mare, Editura Sofia, Bucureşti, 2005. Cele
două extreme: ecumenismul şi stilismul 69 Să mergem şi la problema Papei Ioan al VIII-lea. Marele Fotie
a scris despre acesta, de la a cărui adormire trecuseră deja trei ani: „Deci, acest Ioan al nostru, cel viteaz
cu mintea, viteaz şi cu buna credinţă... Acest Arhiereu cu dar dăruit al Romei...”123 Am citat aceste
cuvinte ale Sfântului Fotie în tratatul meu epistolar, ca să arăt că Sfântul Fotie nu cu asprime, ci cu
tolerantă şi cu blândeţe, întotdeauna în duhul iconomiei, l-a judecat pe Ioan şi a scris despre el cu atâta
bunăvoinţă. Dl. Kalomiros mă acuză: a) că am omis cu bună ştiinţă o porţiune din textul Sfântului Fotie şi
b) că îl nedreptăţesc pe Fotie, arătându-l tolerant faţă de Papa Ioan, în timp ce adevărul este că Ioan era
întru totul ortodox şi prin urmare Fotie a scris după acrivie şi dreptate ceea ce a scris despre el.
Răspundem: porţiunea de text pe care am omis-o era aceasta: „...viteaz şi în a urî şi a surpa toată
nedreptatea şi necredinţa”. După dl. Kalomiros, această propoziţie arată că Fotie îl considera cât se
poate de ortodox pe Papa Ioan şi de aceea s-a exprimat laudativ cu privire la el. Iau martor pe
Dumnezeu că această porţiune de text nu a fost omisă cu bună ştiinţă şi rea credinţă, precum afirmă dl.
Kalomiros, ci doar de dragul conciziei. Desigur, dacă şi eu aş fi văzut acest fragment ca fiind de o
însemnătate esentială - precum, fără nici un temei, îl vede dl. Kalomiros - atunci, fireşte, nu era îngăduit
să-l omit, pentru că ar fi schimbat duhul textului. Totuşi, eu l-am privit şi îl privesc ca pe un rod al marii
dragoste şi toleranţe şi blândeţi a Sfântului Fotie, care numai când lucrurile au ajuns la extrem a lăsat
toleranţa deoparte. Şi voi explica mai amănunţit. În anul 866 (sau 867), Fotie îi învinuieşte pe latini de
multe erezii, dintre care cea mai mare este „Filioque”: „...cu mincinoase cugetări şi cuvinte adăugate în
chip strâmb şi cu obrăznicie peste măsură s-au apucat să măsluiască sfinţitul şi sfântul Simbol... venind
cu învăţătura nouă că Duhul Sfânt nu numai de la Tatăl, ci şi de la Fiul purcede”124 . Marele Fotie judecă
această erezie ca fiind atât de gravă încât ea, „chiar dacă n-ar fi cutezat nimic altceva din cele zise mai
înainte, e de ajuns şi singură să îi aducă sub nenumărate anateme”125 . Acestea toate s-au întâmplat în
anul 866. După douăzeci de ani întregi (în anul 885), Fotie a scris despre Papa Ioan cele pe care le-am
văzut mai sus. Ce s-a întâmplat în cei douăzeci de ani care au trecut? Ioan a rupt cumva împărtăşirea cu
cei care primiseră inovaţiile apusene condamnate de către Fotie şi mai ales pe „Filioque”? A afurisit
cumva Biserica Spaniei, care de trei veacuri avea introdus în mod oficial şi solemn adaosul „Filioque”?
Bineînţeles că nu! Toate aceste inovaţii au fost păstrate în Apus şi în zilele lui Ioan, la fel ca în zilele
înaintaşului acestuia, Nicolae I, împotriva căruia a convocat Fotie Sinod, ce l-a şi osândit. Prin nici o
acţiune a sa făcută în Apus Ioan nu a trecut la dezrădăcinarea lui „Filioque” ori a altor învăţături
neortodoxe ale latinilor, ci şi el le primea sau cel puţin le tolera. Nu trebuie să confundăm două lucruri:
adaosul la Simbolul de Credinţă şi învăţătura despre „Filioque”. La Sinodul de la Constantinopol din 879,
Ioan a primit (prin reprezentanţii săi) Simbolul fără adaos, dar nicidecum n-a mers mai departe, adică nu
a purces la osândirea învăţăturii despre „Filioque”, care era deja răspândită peste tot în Biserica
Apuseană, nici n-a făcut nimic - după cum am spus - împotriva Bisericii Spaniei, care nu avea numai
învăţătura despre „Filioque”, ci şi adaosul la Simbolul de Credinţă. Aşa stau lucrurile cu „Filioque” (nu
facem referire la o anumită epistolă a lui Ioan despre „Filioque”, pentru că este vorba de un fals apărut
cu veacuri întregi mai târziu). Ce să spunem totuşi despre primat? În această problemă Papa Ioan nu a
rămas cu nimic mai prejos decât înaintaşii săi! Trimiţând reprezentanţi la sus-pomenitul Sinod din
Constantinopol, le-a dat epistole către împărat, către Patriarhul Fotie ş.a.m.d. Prin ele „Papa rezolva
problema reabilitării lui Fotie potrivit cu pretenţiile papale (cu primatul). Adică în virtutea dreptului dat
lui de Hristos prin Apostolul Petru înlătura orice condamnare a lui Fotie”126!!! Ce mai putem spune?
Deci, având în vedere toate acestea, cum altfel am putea privi toate cele scrise de 123 „Despre
Mistagogia Sfântului Duh”, cap. 89. 124 „Către scaunele arhiereşti ale Răsăritului”, cap. 8. 125 Ibidem,
cap. 33. 126 V. Stefanidu, op. cit., p. 333. Arhim. Epifanie Teodoropulos 70 Marele Fotie despre Ioan
după moartea acestuia decât ca pe nişte roade ale unui suflet blând şi tolerant? Desigur, Ioan avusese o
atitudine nobilă în problema personală a lui Fotie şi îl recunoscuse ca Patriarh canonic al
Constantinopolului, în general purtându-se prieteneşte faţă de el. Totuşi, de aici până la a-l vedea ca pe
un tăgăduitor şi vrăjmaş a toată erezia latină şi ca pe un dreptar al Ortodoxiei mai este mult... Totuşi,
vrea dl. Kalomiros contrariul? Vrea să îl arătăm pe Ioan ortodox de 24 de carate? Cedăm pentru
moment! Ce câştig va avea din asta? Nici unul! Iată de ce: Ioan, deşi ortodox 100%, deşi tăgăduitor şi
vrăjmaş al rătăcirilor latine, era conducător nu numai al Bisericii Romei, ci a toată Biserica Apuseană, şi
ca atare primea în împărtăşire toate mădularele ei, atât pe cele ortodoxe cât şi pe cele ce îmbrăţişaseră
inovaţiile latine, în special Biserica Spaniei, care de trei veacuri era eretică în mod oficial şi făţiş!... Deci?
Deci pur şi simplu iconomia şi tolerarea ereziilor trece de pe umerii lui Fotie pe umerii lui Ioan! Adică în
loc să spunem că episcopul ortodox al Constantinopolului, Fotie, s-a purtat cu toleranţă faţă de Papa
Ioan, vom spune că episcopul ortodox al Romei, Ioan, s-a purtat cu tolerantă faţă de ereziile unei mari
părţi a episcopilor şi a plinătăţii Bisericii Apusene, al cărei conducător era! Dacă soluţia aceasta îl
satisface pe dl. Kalomiros, i-o admit din toată inima!... Şi atunci, ce rămâne din acuzaţiile d-lui Kalomiros,
cum că este o „minciună vicleană şi neruşinată” părerea mea, potrivit căreia uneori Biserica, folosind
iconomia, arată tolerantă faţă de eretici şi faţă de ereziile lor? Mai este vrednic de multă luare-aminte şi
faptul că în 1054, când cu Schisma, Biserica Ortodoxă, prin Sinodul permanent din Constantinopol, a dat
anatemei actul pus pe Sfânta Masă de reprezentanţii papali, ca şi pe alcătuitorii lui şi pe cei de un cuget
cu dânşii, dar a evitat totuşi să îl afurisească şi pe Papa! De ce oare? Ce urmărea Biserica prin această
iconomie? Foarte simplu: încă nutrea oarecare slabe nădejdi de întoarcere a Romei pe calea dreaptă şi
nu a vrut să taie toate punţile. De aceea a lăsat „intenţionat o uşă deschisă pentru împăcarea şi reunirea
celor două Biserici. Asta explică foarte bine eforturile de unire care au fost depuse ulterior de amândouă
părţile şi care, din nefericire, au rămas sterpe”127 . Aşadar, este „minciună vicleană şi neruşinată”
părerea mea despre toleranta Bisericii? În fine, nu va fi fără rost să adăugăm că Sfântul Nectarie (a cărui
carte despre Schismă a primit caracterizarea de „minunată” din partea d-lui Kalomiros), mergând şi mai
departe, vede toleranta Bisericii extinzându-se şi în vremurile de după 1054! Este grăitor faptul că
sfântul Părinte plasează întregirea şi pecetluirea Schismei în secolul al treisprezecelea! Iată ce scrie:
„Deosebirea de principii a dus, puţin câte puţin, la despărţirea celor două Biserici, pe care a întregit-o
luarea Constantinopolului de către cruciaţi, în a doua jumătate a secolului al doisprezecelea, legăturile
dintre cele două Biserici erau câteodată prieteneşti... Luarea Constantinopolului de către cruciaţi,
sălbaticii vandali ai Apusului, a pecetluit Schisma”128 . 127 I. Karmiris, „Monumentele dogmatice şi
simbolice ale Bisericii Ortodoxe Soborniceşti”, ed. 2, vol. 1, pg. 335. 128 Cele două extreme:
ecumenismul şi stilismul 71 ÎNTREBĂRI STILISTE NAIVE „Ţineţi zile şi luni şi timpuri şi ani? Mă tem de voi,
să nu mă fi ostenit la voi în zadar” (Gal. 4, 10-11) Într-o revistă a stiliştilor a fost introdusă o nouă critică
făcută la textele mele antistiliste ce au fost publicate de curând. Ei nu folosesc argumente noi, ci pe cele
cunoscute şi de mii de ori repetate. Deoarece până astăzi nu am combătut expresia: „împreună-
prăznuirea cerului şi pământului”, argumentul stiliştilor, care deşi este naiv şi neteologic, este foarte
impresionant în verosimilitatea şi în seriozitatea lui aparentă 129 . Şi fiindcă este posibil să-i deruteze pe
cei foarte simpli, este bine să spunem ceva şi despre acest argument. Aşadar, mă întreabă triumfător
criticul meu şi împreună cu el aproape toată ceata stiliştilor, care adeseori recurg la acest argument:
„Când prăznuieşte cerul sărbătorile? Pe calendarul vechi sau pe cel nou? «Astăzi cele de sus împreună cu
cele de jos prăznuiesc, iar cele de jos cu cele de sus împreună-vorbesc», spuneţi voi la 6 ianuarie, pe
calendarul nou. După 13 zile, la 6 ianuarie după calendarul vechi, Ierusalimul şi atâtea alte Biserici care
ţin calendarul vechi prăznuiesc din nou Bobotează şi repetă: «Astăzi cele de sus cu cele de jos împreună-
prăznuiesc...» Când este valabilă aceasta? Atunci când o spuneţi voi sau atunci când o spun vechii
calendarişti? Când împreună-prăznuiesc cele cereşti cu cele pământeşti Bobotează? Atunci când spuneţi
voi «Astăzi» sau după 13 zile?” O, sancta simplicitas!... Fraţii mei, nu pricepeţi că „astăzi” este valabil
numai pe pământ şi nu şi în cer? Pământul are „ieri”, are „astăzi”, are „mâine”. Cerul însă nu le are pe
acestea. Fraţilor, nu există timp în cer. Nu există noapte şi zi acolo, întreaga veşnicie este o zi nesfârşită.
„Căci noapte nu va fi acolo”130 . Soarele Ierusalimului de Sus nu răsare, nici nu apune vreodată, ci
rămâne pe bolta cerului pururea. Vă închipuiţi că în împărăţia neînserată a lui Dumnezeu există
calendare, sărbători şi zile de rând, că există zile şi nopţi, săptămâni, luni şi ani? Pământul are sărbători
întrucât are şi zile de rând. Cerul însă nu are sărbători, deoarece nu are nici zile de rând. Întreaga
veşnicie este O SĂRBĂTOARE, o sărbătoare necurmată şi nesfârşită. „Sărbătoarea celor întâi-născuţi”
este unică şi „glasul cel curat al celor ce prăznuiesc şi strigă neîncetat: «Doamne, slavă Ţie!»“ niciodată
nu încetează. „Neîncetate doxologii” se aud acolo şi cu „glasuri neîncetate” îngerii şi oamenii aduc
cântări de laudă. Cum înţelegeţi voi lucrurile cerului? Vă închipuiţi că acolo există timp împărţit în zile şi
nopţi? Vă închipuiţi că acolo se prăznuiesc sărbătorile Tăierii împrejur şi a Botezului Domnului de la l şi
respectiv 6 ianuarie, a întâmpinării Domnului de la 2 februarie, a BuneiVestiri de la 25 martie, a
Adormirii Maicii Domnului de la 15 august, a Naşterii Domnului de la 25 decembrie? Vă închipuiţi că se
prăznuiesc pomenirile Sfântului Antonie, Sfântului Eftimie şi a Sfinţilor Trei Ierarhi, a Sfântului Gheorghe,
a Sfinţilor Apostoli, a Sfântului Dimitrie, a Sfinţilor Arhangheli, a Sfântului Ştefan etc.? Vă închipuiţi că
acolo există Utrenie, Vecernie, Pavecerniţă, Miezonoptică etc.? Sau Posturi Mari cu înfrânare aspră, cu
Liturghii ale celor mai înainte sfinţite, cu veşminte preoţeşti cernite etc.? Nu cumva se cântă şi acolo cu
multă umilinţă „Doamne al puterilor, fii cu noi, că pe altul afară de Tine ajutor întru necazuri (!!!) nu
avem” sau „Doamne, a păcătui nu încetez (!!!) şi a mă face vrednic de iubirea Ta de 129 Argumentul
stilist este o ducere la extremă a ceea ce observă Al. Kalomiros în lucrarea sa Împotriva falsie uniri
bisericeşti, la capitolul 1, IX, pp. 34-39, ed. cit. Kalomiros nu foloseşte expresia „împreună-prăznuirea
cerului şi pământului”, el rezumându-se a observa anormalităţile liturgice apărute în Biserica Ortodoxă
după adoptarea calendarului îndreptat. (Nota Apologeticum). 130 Apoc. 21, 25. Arhim. Epifanie
Teodoropulos 72 oameni nu pot...”? Nu cumva vă mai închipuiţi că la 6 ianuarie, la Botezul Domnului,
îndată ce se luminează de ziuă (!) clopotele „mitropoliei” de acolo sună vesel, iar după terminarea
slujbei vin Sfinţii Apostoli împreună cu Sfinţii Părinţi şi purtând ripide (reale sau fictive) străbat
bulevardul central al Sfintei Cetăţi cântând „în Iordan...” până când ajung la locul special amenajat de pe
ţărmul mării, de unde aruncă crucea în ape pentru a se sfinţi??? Dacă da, dacă înţelegeţi într-un mod
atât de grosolan, de pământesc starea lucrurilor din împărăţia duhovnicească a lui Dumnezeu atunci
este de prisos orice cuvânt. Dacă nu, şi cu siguranţă că aşa este, dacă credeţi că în cer nu există nici timp,
nici zi, nici noapte, nici sărbători, nici praznuiri făcute în cinstea unui eveniment sau a unui sfânt, ci
numai O SINGURĂ şi NESFÂRŞITĂ sărbătoare şi prăznuire, atunci de ce întrebaţi cu naivitate, ca să nu
spun prosteşte, „cu cine prăznuiesc cerurile? Cu cei care ţin calendarul vechi, sau cu cei care ţin pe cel
nou?” Noi, de altfel, cunoaştem foarte puţini sfinţi, de aceea putem afierosi o zi pentru fiecare sau
pentru doi, trei şi chiar zece dintre ei. Cerul însă cunoaşte atâţia sfinţi - nenumăratele milioane de
mucenici şi asceţi de pildă, vechi şi noi, sunt cunoscuţi pe nume de El -, încât, dacă ar vrea să cinstească
în mod deosebit unu la sută dintre ei în cadrul unui an calendaristic, nu ar fi putut face aceasta chiar
dacă ar fi afierosit numai o secundă în cinstea fiecăruia. Atunci mă veţi întreba la ce se referă „Astăzi
cele de sus cu cele de jos împreună- prăznuiesc, iar cele de jos cu cele de sus împreună-vorbesc”? La ce
se referă „Astăzi... îngerii cu oamenii împreună-prăznuiesc”? Care este sensul acestor fraze? Ascultaţi: 1.
Biserica noastră „trăieşte” nu numai timpul limitat ci şi aşa-numitul „timp liturgic”, care este mai presus
de trecut, prezent şi viitor, şi le uneşte pe toate într-un „astăzi” veşnic, într-un „prezent” neîntrerupt. De
aceea cântăm „Astăzi Hristos în Betleem se naşte din Fecioara” sau „Astăzi Stăpânul se taie împrejur şi
Iisus este numit” sau „Veniţi să-L vedeţi pe Hristos..., pe Care Simeon astăzi în templu îl tine în braţe” sau
„Astăzi Stăpânul îşi pleacă capul sub mâna înainte-mergătorului” sau „Astăzi din mormânt ca dintr-o
cămară strălucind Hristos...” sau „Astăzi lucruri preaslăvite au văzut toate neamurile în cetatea lui
David”, deşi aceste evenimente nu s-au petrecut astăzi, ci cu douăzeci de veacuri mai înainte. Aflându-ne
în acest timp liturgic, cântăm nu numai la 21 noiembrie, când prăznuim Intrarea în Biserică a Născătoarei
de Dumnezeu, ci cu multe zile mai înainte şi chiar în fiecare zi: „Preacurata Biserică a Mântuitorului...
astăzi se aduce în Casa Domnului...” Pe acest „timp liturgic” întemeindu-ne şi de acesta fiind insuflaţi,
cântăm neîncetat de veacuri întregi: „Astăzi este începutul mântuirii noastre şi arătarea tainei celei din
veac...” Cum şi când este valabil „astăzi”, de vreme ce l-am cântat şi ieri şi alaltăieri şi anul trecut şi acum
doi ani şi acum zece ani şi acum o sută de ani şi acum o mie de ani? Când şi pentru cine a avut o
adevărată însemnătate acest tropar: „Astăzi este începutul mântuirii noastre...”? Întotdeauna şi pentru
toţi. Aşa cum am mai spus. Biserica nu este supusă timpului curgător, deşi se mişcă înăuntrul lui ca şi
înăuntrul spaţiului material. Fiind pridvor şi pregustare a veşniciei. Biserica „trăieşte” un „timp mai
presus de timp”, un neîntrerupt „astăzi”, un neîncetat, statornic şi nemişcat „prezent”. Biserica,
prăznuind diferite evenimente ale prezenţei Domnului pe pământ, nu săvârşeşte aceasta pentru o
simplă amintire, în sensul psihologic al termenului, ci „trăieşte” în chip tainic aceste evenimente
prăznuite. „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, astăzi m-am sculat împreună cu Tine, înviind
Tu...”, cântă fiecare mădular al Bisericii, tocmai pentru că nu numai îşi aminteşte în mod simplu de
aceste evenimente, ci participă tainic atât la Patimile, cât şi la învierea Mântuitorului. Nu-l priviţi pe
„astăzi” cu miopie duhovnicească, cu atâta micime de suflet şi într-un mod (să mi se îngăduie expresia)
atât de negustoresc. Includeţi-l în „timpul liturgic” al Bisericii unde toate, „şi cele dintâi şi cele de pe
urmă” sunt „astăzi”! 2. Cerul, deşi nu are zi şi noapte, calendare, sărbători şi zile de rând, participă şi el
într-un mod dumnezeiesc, iar nu pământesc, la sărbătorile noastre. Biserica este UNA în cer şi pe
pământ. Capul ei, Hristos, este pretutindeni prezent şi pe toate le plineşte. Sfinţii îngeri, ca nişte duhuri
curate, înconjoară toată zidirea, nesupunându-se legilor materiei. Prin urmare, ori Cele două extreme:
ecumenismul şi stilismul 73 de câte ori şi oricând se slăveşte Dumnezeu pe pământ, nu numai El este „în
mijlocul” nostru, ci şi îngerii împreună slavoslovesc cu noi. Cerul şi pământul se unesc în doxologie şi prin
doxologie într-un mod tainic şi negrăit. De aceea, în timpul Intrării Mici de la Sfânta Liturghie, spunem
către Dumnezeu: „...fă ca împreună cu intrarea noastră să fie intrarea sfinţilor tăi îngeri, care împreună
slujesc cu noi şi împreună slăvesc bunătatea Ta...” Fie că Liturghia se săvârşeşte la 12 noaptea, fie la 10
dimineaţa, îngerii stau de faţă, împreună- liturghisesc cu noi şi împreună-cinstesc cu noi evenimentul sau
persoana sfântă pe care o prăznuim. În timpul Liturghiei darurilor mai înainte sfinţite, în loc de Heruvic,
cântăm: „Acum puterile cereşti împreună cu noi nevăzut slujesc...” Dar oare când „slujesc împreună cu
noi” puterile cereşti? Când este valabil acest „acum”? Atunci când Sfânta Liturghie mai înainte sfinţită se
săvârşeşte seara, precum se şi cuvine, sau atunci când se săvârşeşte, cum se întâmplă de obicei, în
timpul orelor dimineţii? Unii preoţi săvârşesc Liturghia darurilor mai înainte sfinţite la 8 seara, iar alţii la
7 dimineaţa, adică cu 13 ore mai devreme. Aşadar, cu cine împreună-prăznuieşte Cerul? Cu cine
împreună-liturghisesc îngerii şi împreună-pomenesc pe sfântul pomenit? Cu cei dintâi sau cu cei din
urmă? Şi cu cei dintâi şi cu cei din urmă! Sfinţii îngeri nu au ceasuri pentru a-şi stabili „programul de
lucru”, nici osteneală nu simt, încât să evite „munca suplimentară”. Prin urmare, „cele de sus cu cele de
jos împreună-prăznuiesc şi cele de jos cu cele de sus împreună-vorbesc” (în înţelesul pe care l-am arătat
mai sus) pretutindeni şi întotdeauna! Şi cu cei care ţin calendarul vechi (Biserica Ierusalimului, a Rusiei
etc.) şi cu cei care ţin calendarul nou, chiar dacă aceştia sunt mai înainte decât ceilalţi cu 13 zile. Şi cu cei
care săvârşesc Liturghia darurilor mai înainte sfinţite seara şi cu cei care o săvârşesc dimineaţa, chiar
dacă aceştia o fac cu 13 ore mai înainte. Şi cu cei care liturghisesc la miezul nopţii şi cu cei care
liturghisesc dimineaţa. Şi cu cei care săvârşesc „Utreniile” Săptămânii Mari dimineaţa şi cu cei care le
săvârşesc seara. Şi cu ortodocşii din Grecia care prăznuiesc Naşterea Domnului în mijlocul iernii, iar
Adormirea Maicii Domnului în toiul verii, şi cu ortodocşii din Australia, unde este iarnă la sărbătoarea
Adormirii Maicii Domnului şi căldură mare la Crăciun... (Un stilist naiv, cu care discutasem cu câţiva ani
mai înainte, a rămas uimit când a auzit că naşterea Domnului se prăznuieşte în Australia în mijlocul verii.
Şi aceasta pentru că Australia se află în cealaltă emisferă şi are vară atunci când noi avem Iarnă, iarnă
când noi avem vară. Obişnuit cu vremea de la noi, nu putea concepe Crăciunul legat de arşiţa verii sau
Adormirea Maicii Domnului legată de ger). Dacă, în ciuda tuturor acestora, mai stăruiţi în odioasa
numărătoare, dacă mai stăruiţi în socoteala negustorească a lui „astăzi” şi a lui „acum”, dacă mai stăruiţi
în această acrivie bolnăvicioasă, atunci „vă voi întreba şi eu pe voi un cuvânt”: Când şi cu cine împreună-
prăznuieşte Cerul învierea lui Hristos? Când şi cu cine cântă îngerii: „Hristos a înviat din morţi...”? Sunt
sigur că îmi veţi răspunde: în Sfânta şi Marea Sâmbătă, la 12 noaptea împreună cu creştinii ortodocşi.
Dar care 12 noaptea şi care creştini ortodocşi? Atunci când Grecia are 12 noaptea (mă refer la ora
astronomică, şi nu la cea convenţională, aşa-numita oră de vară) a Sâmbetei celei Mari şi grecii ortodocşi
cântă împreună cu sunetele vesele de clopot „Hristos a înviat!”, Rusia (Moscova) are ora l şi ruşii
ortodocşi se află la sfârşitul Utreniei, deoarece ei au cântat „Hristos a înviat!” cu o oră mai înainte, când
noi cântam Canonul Sâmbetei celei Mari; Japonia are ora 7 dimineaţa şi ortodocşii Japoniei dorm,
deoarece au săvârşit cu şapte ore mai înainte învierea şi Sfânta Liturghie de Paşti; Australia are ora 8
dimineaţa şi ortodocşii Australiei dorm şi ei, deoarece au săvârşit cu opt ore înaintea noastră învierea şi
Sfânta Liturghie; Italia, Franţa şi Germania au ora 11 noaptea şi ortodocşii din aceste ţări vor cânta
„Hristos a înviat!”, atunci când noi vom intra la Sfânta Liturghie; Anglia are ora 10 noaptea şi ortodocşii
de aici vor începe învierea atunci când noi ne vom afla spre sfârşitul Sfintei Liturghii de Paşti; Brazilia şi
New York-ul au ora 7 seara din Sâmbăta Mare şi ortodocşii din aceste ţări vor săvârşi învierea şi Sfânta
Liturghie atunci când noi vom avea ora 5 dimineaţă din Duminica Paştilor; Canada (unele regiuni ale ei)
are ora 5 din după-amiaza Sâmbetei Mari şi ortodocşii de aici vor săvârşi învierea şi Sfânta Liturghie
atunci când la noi este ora 7 dimineaţa din Duminica Paştilor; şi, în fine, California are ora 2 din după-
amiaza Arhim. Epifanie Teodoropulos 74 Sâmbetei Mari şi ortodocşii de acolo vor începe învierea când
noi ne vom scula din somn. Este de prisos să precizez că am menţionat într-un chip grosolan, ca să spun
aşa, orele anumitor ţări, cum ar fi Canada sau Rusia. Rusia, datorită marilor distanţe, cuprinde diferite
fuse orare şi din această pricină nu are aceeaşi oră. Atunci când în capătul Rusiei este miezul nopţii, în
celălalt capăt este ora 2 după-amiază. Chiar şi ora din mica noastră Grecie, deşi în mod oficial a fost
stabilită, din motive practice, aceeaşi pentru toată tara, astronomic însă nu este aceeaşi pentru toate
regiunile. Capătul cel mai de răsărit al Greciei nu ajunge la miezul nopţii în acelaşi timp cu capătul cel
mai apusean al ei. Rodosul, de pildă, ajunge la miezul nopţii cu aproximativ o jumătate de oră mai
devreme decât Kerkira, deşi ceasurile amândurora arată exact miezul nopţii, însă în ţările mari, cum ar fi
Canada, SUA, Rusia şi altele, unde diferenţa de oră între regiunile acestora este mare (două-zece ore),
nu s-a stabilit în mod oficial aceeaşi oră, ci fiecare regiune a acestor ţări are ora ei particulară, potrivit cu
fusul orar pe care se află ea. Aşadar, când şi cu cine sărbătoreşte Cerul învierea Domnului? Când şi cu
cine cântă îngerii „Hristos a înviat din morţi”? La miezul nopţii din Sâmbăta cea Mare, cu ortodocşii din
Rusia, sau la miezul nopţii din Sâmbăta cea Mare, cu ortodocşii din Grecia, sau la miezul nopţii din
Sâmbăta cea Mare, cu ortodocşii din Italia, Franţa şi Germania, sau la miezul nopţii din Sâmbăta cea
Mare, cu ortodocşii din Anglia (două ore mai târziu)? Fraţilor, Cerul prăznuieşte cu dumnezeiască
cuviinţă împreună cu toţi. Ce însemnătate are dacă noi prăznuim învierea în timp ce ortodocşii din
Canada şi California se află în după-amiaza Sâmbetei Mari, întristându-se şi postind? Dar de ce să
ajungem până în California şi Canada, când în Grecia există regiuni în care din pricina vechilor tradiţii
locale învierea şi Sfânta Liturghie se săvârşesc nu la miezul nopţii din Sâmbăta Mare, ci în dimineaţa
Duminicii de Paşti. Credincioşii acestor regiuni vor afla, oare, Cerul închis din pricina „orarului de lucru”,
iar pe îngeri odihnindu-se datorită „oboselii” pricinuite de slujba zilnică? Nu va lua parte Cerul la
sărbătoarea lor? Nu vor liturghisi sfinţii îngeri împreună cu ei? nu cumva îngerii le vor spune acestora:
„Acum v-aţi trezit? Aţi pierdut prăznuirea învierii. Aceasta s-a săvârşit împreună cu noi cu multe ore
înainte. Anul următor să rânduiţi slujba învierii la miezul nopţii, şi atunci vom veni şi noi să participăm la
ea. Anul acesta nu este cu putinţă, pentru că a trecut timpul săvârşirii ei”. Aşadar, nu cumva vor spune
unele ca acestea îngerii şi vor refuza să participe la slujba învierii împreună cu credincioşii pomeniţi mai
sus? Dar care om cu judecată sănătoasă nu va lepăda o astfel de monstruozitate? Care om va susţine că
Cerul se va scârbi şi va dispretui pe aceşti credincioşi din pricina... întârzierii?!!! Dar să aduc un exemplu
impresionant, în extremitatea nord-vestică a Europei se află Laponia. Mii de laponi sunt creştini
ortodocşi. Ţara aceasta, datorită poziţiei ei geografice, nu are cele patru anotimpuri, iar o zi şi o noapte
nu durează în ea 24 ore. Acolo există numai iarnă, care ţine nouă luni, şi vară, care ţine trei luni. Acolo
ziua în timpul verii şi noaptea în timpul iernii durează două sau trei luni. Vă puteţi închipui o zi sau o
noapte nu de 12 ore, ci de două-trei luni? Ce va face Cerul pentru sărbătorile ortodocşilor laponi, care îl
au pe „astăzi” atât de lung, adică de două-trei luni? Va prăznui împreună cu ei sărbătorile sau îi va
lepăda şi îşi va întoarce faţa de la ei, deoarece au avut „nenorocul” de a se găsi într-o tară „ciudată”,
care din motive geografice nu este supusă împărţirilor timpului existente la noi, adică nu urmează
supusă neînduplecatul şi neclintitul „program” al repetării veşnice a zilei şi nopţii de 24 ore, ci are ziua şi
noaptea de două-trei luni? Fără îndoială că nu-i va lepăda pe aceştia, ci va prăznui împreună cu ei
nefăcând nici o deosebire între ei şi noi, de vreme ce cu toţii suntem mădulare ale Bisericii Ortodoxe. Ori
de câte ori „cele de jos” prăznuiesc, tot de atâtea ori şi „cele de sus împreună prăznuiesc” cu ei. Cerul
este mai presus de spaţiu şi de timp şi îmbrăţişează tot pământul participând neîncetat la închinarea „în
duh şi adevăr” adusă adevăratului Dumnezeu oricând şi oriunde şi în orice condiţii geografice şi
calendaristice s-ar săvârşi ea. În încheiere spunem: noi nu condamnăm vechiul calendar, ci despărţirile
de Biserică. Nu spunem că schimbarea calendarului a fost un lucru bun, nici că nu este bună şi Cele două
extreme: ecumenismul şi stilismul 75 de dorit unitatea calendaristică între ortodocşi. Este un lucru
frumos să prăznuiască toţi ortodocşii în acelaşi timp sfintele sărbători ale Bisericii noastre, dar lipsa
acestei unităţi nu constituie - pentru numele lui Dumnezeu! - erezie din pricina căreia să fugim din
staulul Bisericii, mai ales că şi Bisericile care ţin calendarul vechi au avut dintru început împărtăşire
canonică cu ea. Rău este că s-a făcut schimbarea calendarului! Rău este că a fost zdruncinată
uniformitatea care exista înainte în privinţa ciclului calendaristic - de multe ori am propovăduit asta - şi
fie ca ea se restabilească în scurtă vreme. Repet, este de dorit ca noi ortodocşii să avem o uniformitate
calendaristică, dar este o mare înşelare, este o insuflare diavolească, o erezie, să credem şi să
propovăduim că idioritmiile şi particularităţile ce privesc cultul, cârmuirea sau organizarea etc. distrug
credinţa şi alungă harul (!), ca şi cum lucrurile acestea (timpul prăznuirii, rânduielile tipiconale, formele
de cârmuire, modurile de organizare etc.) ar fi dogme de credinţă, condiţii de mântuire. Trebuie să
înţelegem că punem în primejdie mântuirea sufletului nostru atunci când creăm schisme şi dezbinări de
dragul... „scumpătăţii calendaristice”. Arhim. Epifanie Teodoropulos 76 CU PRIVIRE LA POSTUL
SFINŢILOR APOSTOLI Un tânăr teolog, luînd ca prilej începutul postului Naşterii Domnului, ne-a întrebat
despre scurtarea postului Sfinţilor Apostoli ce s-a făcut prin schimbarea Calendarului. În mod concret,
întrebarea era: „Era îngăduită această scurtare, care s-a făcut prin îndreptarea Calendarului, a postului
Sfinţilor Apostoli? Şi această scurtare, care ajunge uneori până la desfiinţarea Postului, nu constituie
cumva un temei îndreptăţit pentru poziţia Vechilor Calendarişti?” Este adevărat că introducerea
Calendarului Iulian îndreptat (şi nu Gregorian, precum afirmă unii neştiutori sau de rea credinţă) în
Biserica noastră a scurtat cu treisprezece zile Postului Sfinţilor Apostoli, iar uneori, când Pastile cad
târziu, îl desfiinţează cu desăvârşire. Totuşi, faptul acesta este departe de a îndreptăţi răscoala Vechilor
Calendarişti împotriva Bisericii. Dacă ar fi voit să ţină Vechiul Calendar, păstrând totodată împărtăşirea
canonică cu Biserica, nimeni n-ar fi avut ce să grăiască împotrivă. Aşa a făcut, dealtfel, Sfântul Munte.
Cine l-a osândit? Scurtarea postului Sfinţilor Apostoli (care, este de însemnat, nu a fost legiuit de vreun
Sinod Ecumenic, ci pur şi simplu consfinţit din vechime de practica Bisericii şi ca atare este fără îndoială
vrednic de cinstire) nu a fost făcută de individul X sau Y, mirean sau cleric, ci s-a făcut în chip oficial de
către Biserică prin primirea îndreptării Calendarului. Iar Bisericile care au rămas după Calendarul Vechi
nu au curmat împărtăşirea cu Biserica Greciei sau cu Biserica Constantinopolului, în pofida schimbării -
rău făcute, precum am scris în multe rânduri - a Calendarului şi a scurtării ce a luat naştere de aici a
postului Sfinţilor Apostoli, ci au continuat legăturile canonice cu ele. În lumina celor de mai sus, cine are
dreptul să rupă legăturile canonice cu Biserica Greciei fără să devină SUPRA-Biserică? Dar cine se face
SUPRA-Biserică se pune pur şi simplu în afara Bisericii, adică devine schismatic sau eretic. Mă mir, mai
ales, cum Vechii Calendarişti, cu felul de a gândi pe care îl au, nu... dau anatemei şi pe toţi Patriarhii, pe
toţi Episcopii, pe toţi Clericii, pe toate Sinoadele, pe toate Bisericile, pe toţi Sfinţii, pe toţi credincioşii din
veacul al şaptelea şi până acum. Vom fi întrebaţi: „De ce?” Foarte simplu: pentru că până atunci, adică
până în veacul al şaptelea, postul Sfinţilor Apostoli nu ţinea cât tine în ziua de astăzi, ci mult mai mult.
Voi lămuri mai amănunţit: postul acesta ţinea la început o săptămână. „Fiindcă în săptămâna de după
sfânta Cincizecime norodul, după ce a postit, a ieşit în cimitir să se roage”131 . Şi „Apostoleştile
Rânduieli132 hotărăsc (E, XX, 14): „Aşadar, după ce prăznuiţi Cincizecimea, să prăznuiţi o săptămână şi
după aceea să postiţi una (săptămână)” (V.E.P.E.S. 2, 93). Indiferent de momentul începerii postului (ce
potrivit primului text se întâmplă chiar în săptămâna Cincizecimii133 , adică din ziua următoare acesteia,
în timp ce potrivit celui de-al doilea se întâmplă cu o săptămână mai târziu), este neîndoielnic că atunci
durata postului de după Cincizecime era de o singură săptămână. (Pe atunci praznicul Sfinţilor Apostoli
nu fusese încă statornicit pe 29 iunie. Totuşi, postul acesta era legat de Sfinţii Apostoli, căci după
Cincizecime au fost trimişi la propovăduire). În veacurile ce au urmat, postul acesta a devenit 131
Atanasie cel Mare, „Despre cei ce învinuiesc fuga lui din timpul prigoanei”, V.E.P.E.S., 31, 36. 132
Cunoscute în mediul academic sub numele de „Constituţiile Apostolice” (n. red. rom.). 133
„Întâmplarea” aceasta oferă, credem, o anumită rezolvare atunci când, din pricina unui Paşte foarte
târziu, între Duminica tuturor Sfinţilor şi praznicul Sfinţilor Apostoli nu intervine nici un răstimp, în acest
caz să se ţină o oarecare mică postire chiar în săptămâna Cincizecimii (deşi atunci este harţi), după
exemplul credincioşilor din epoca Marelui Atanasie. Cele două extreme: ecumenismul şi stilismul 77
foarte îndelungat. Ţinea de la praznicul tuturor Sfinţilor şi se termina pe 14 august! El cuprindea adică şi
toată luna iulie, ceea ce înseamnă că era cel mai lung post din an, întrecând cu mult însăşi Marea
Patruzecime. În timp ce Marea Patruzecime, cu Săptămâna Mare cu tot, ajunge la 48 de zile, postul
Sfinţilor Apostoli ajunge în cazul celui mai târziu Paşte la 55 de zile, iar în cazul celui mai timpuriu la 88
de zile! În această privinţă avem mărturia cât se poate de limpede a Sfântului Anastasie Sinaitul, care a
trăit în veacul al 7-lea: „Iar postul de după Cincizecime, acesta este cel grăit în Rânduielile Sfinţilor
Apostoli. În acestea se spune că «după Cincizecime să prăznuiţi o săptămână şi după aceea să postiţi»...
Deci, postul acesta se postea (n.a. - în vremurile dinaintea Sfântului Anastasie) până la Adormirea
Născătoarei de Dumnezeu, însă a fost tăiat de Sfinţii Părinţi pentru iconomie, pe de o parte fiindcă
nimerea peste posturile păgâneşti,... iar pe de alta, după cum mi se pare mie, şi pentru puţinătatea de
suflet şi lipsa de osârdie a oamenilor - şi s-a rânduit tipic să se postească până la praznicul Sfinţilor
Apostoli, iar după aceea să se dezlege; iar de la începutul lui august să se postească până la Adormirea
Născătoarei de Dumnezeu, şi iarăşi să se dezlege...” Deci, toată luna iulie a fost scoasă din post!”134
Aşadar, ce hotărăsc dragii noştri Vechi Calendarişti, care nu suferă nici o prefacere în vechile datini şi
predanii? Dacă sunt consecvenţi cu ei înşişi, trebuie mai întâi să readucă postul acesta la situaţia pe care
o avea înainte de veacul al 7-lea, aşa încât să acopere şi întreaga lună iulie, iar în al doilea rând să
afurisească toate Bisericile din veacul al 7-lea şi până astăzi, fiindcă au cutezat să scurteze un post
predanisit din vechime. Nu-l vor excepta de la afurisanie, se înţelege, nici pe Sfântul Anastasie, care
vorbeşte cu încuviinţare şi nu cu dezgust de cei care au cutezat... necuvioasa faptă a scurtării şi pe care,
pe deasupra, îi mai numeşte - auzi! auzi! - şi „Sfinţi Părinţi”! De-ar fi vreodată cu putinţă ca nişte „Sfinţi
Părinţi” să taie dintr-un post!... Stai aşa! Între cei afurisiţi va fi, neîndoielnic, şi Sfântul Teodor Studitul,
care: a) nu a desfiinţat scurtarea, făcută înainte de vremea sa, a postului cu pricina, şi b) mai mult, a
rânduit ca în praznicele şi în sâmbetele şi în duminicile din acest post, ca şi în cele din postul Naşterii lui
Hristos, în afara dezlegării la peşte să se facă şi dezlegare la brânză şi la ouă!... Iată spusele lui: „Iar în
Patruzecimea Sfinţilor Apostoli peşti şi brânză şi ouă nu mâncăm, fără numai în zilele întru care ceas nu
cântăm... iar în cele nelucrătoare am zis să se mănânce brânză şi celelalte... Aceeaşi rânduială şi în
Patruzecimea Sfântului Apostol Filip...” (P.G. Migne, 99, 1713-1716)”135 . Deci, nu este şi acesta vrednic
de... afurisanie? Cu atât mai mult este vrednic de afurisanie Teodor Valsamon, Patriarhul Antiohiei
(veacul al 12-lea), care nu numai că primeşte mai vechea scurtare a postului, ci mărturiseşte că în epoca
sa ea luase o asemenea întindere încât lăsase neatinse doar şapte zile, cel puţin pentru mireni. „...Iar
noi, cercetând cele privitoare la acest lucru, dăm răspuns că neapărat merg postiri înaintea acestor patru
praznice, adică înaintea praznicului Sfinţilor Apostoli, al Naşterii lui Hristos, al Schimbării la Faţă a lui
Hristos, Dumnezeul nostru, şi înaintea Adormirii Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, însă de şapte
zile. Că un singur post ţine patruzeci de zile, şi anume cel al Sfintelor Paşti. Iar dacă cineva, fie de voie, fie
pus de tipicul ctitoricesc136 va mânca, nu va fi ruşinat”137 . Cu acest prilej voi spune câte ceva şi despre
un alt post, care cu timpul a fost desfiinţat de tot în practică, fără să lase în urmă tulburare sau opoziţie,
cu atât mai mult „rezistenţe” şi schisme. Am în vedere postul dinaintea înălţării Sfintei Cruci, care era de
mai multe zile. Numai mirenii posteau o zi, adică însăşi ziua praznicului Crucii. Monahii aveau şi înainte
de 134 Anastasie Sinaitul, „Despre Sfintele Patruzecimi”. G. Rallis -M. Potlis, „Sintagma dumnezeieştilor
şi sfinţitelor canoane”, vol. 4, pp. 583-584. 135 Vorbind şi despre postul Sfintei Patruzecimi, acest sfânt
Părinte învăţa că se îngăduie dezlegarea la peşte nu numai în Duminica Stâlpărilor, ci şi în Sâmbăta lui
Lazăr! „Iar peşte nicidecum nu mâncăm în acest sfânt post (al Sfintei Patruzecimi), fără numai în ziua
Sâmbetei şi a Duminicii Stâlpărilor, întru slava Celui ce S-a pogorât de la postire şi împreună a mâncat cu
prilejul învierii lui Lazăr”! (P.G. Migne, 99, 1700). 136 Adeseori ctitorii mănăstirilor impuneau de la
întemeierea lor anumite prescripţii tipiconale, care urmau a fi păzite în acel sfânt locaş (n. red. rom.).
137 Rallis-Potlis, op. cit., vol. 4, pg. 488. Arhim. Epifanie Teodoropulos 78 praznic post, care ţinea între 4
şi 14 zile! Iată ce mărturie dă în această privinţă Sfântul Teodor Studitul: „Aşadar, cât priveşte călugării,
unii, întru slava şi lauda lemnului Crucii, păzesc paisprezece zile, alţii doisprezece, alţii patru; iar întreg
norodul lui Hristos păzesc cu toţii în curăţie însăşi ziua înălţării (Sfintei Cruci), adică a paisprezecea zi din
luna lui Septembrie”138 . Unde e astăzi acest post de mai multe zile dinainte de praznicul Sfintei Cruci?
În care sfântă mănăstire se ţine el? Care monahi au auzit măcar de el? Nicăieri nu se ţine şi nicăieri nu e
cunoscut! A dispărut puţin câte puţin, fără să lase urmă... Prin cele spuse mai înainte nu vreau nicidecum
să pledez pentru desfiinţarea sau pentru scurtarea posturilor, chiar şi atunci când ele nu au fost legiuite
de către un Sinod Ecumenic (aşa cum au fost legiuite postul de miercuri şi de vineri şi din Marea
Patruzecime). Cred că lucrurile trebuie să rămână aşa cum sunt şi duhovnicii, folosind cu dreaptă
socotinţă stăpânirea care le este dată, să-i iconomisească pe credincioşi potrivit cu puterea fiecăruia. Să
lase schimbările şi prefacerile. Să nu fie provocate îndoieli şi confuzii. Să domnească priceperea
păstorească. Să nu fie tulburate conştiinţele celor mai simpli. Păstorii noştri să nu uite cuvântul
apostolesc: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos; toate îmi sunt îngăduite, dar nu
toate zidesc”139 . Aşadar, nu pledez pentru nici o schimbare a posturilor aşa cum sunt ele în prezent.
Pur şi simplu vreau să arăt prin cele de mai sus că noi, credincioşii, nu avem voie să facem răscoale şi
schisme şi dezbinări înăuntrul Bisericii noastre pentru probleme ca acestea. SFÂRŞIT ŞI ÎMPĂRATULUI
VECILOR, LUI DUMNEZEU CELUI NESTRICĂCIOS, NEVĂZUT, UNUIA ÎNŢELEPT, CINSTE ŞI SLAVĂ ÎN VECII
VECILOR. AMIN. 138 P.G. Migne 99, 1696. 139 I Cor. 10, 23. Cele două extreme: ecumenismul şi stilismul
79 CUPRINS Prolog .......................................................................................................................... 3 A.
DESPRE „ECUMENISM” .................................................................................... 4 Scrisoare deschisă către
toată prea cinstita ierarhie .................................................... 5 Scrisoare deschisă către prea fericitul
patriarh ecumenic ........................................... 7 Iubire şi adevăr (epistolă către patriarhul ecumenic)
.................................................. 10 Împreună-prăznuirea Paştelui
...................................................................................... 19 Hotărârea şi documentul
.............................................................................................. 21 Ziua mondială a rugăciunii
.......................................................................................... 21 Aberaţii patriarhale
...................................................................................................... 22 Declaraţii antiortodoxe
................................................................................................ 23 „Dialogul” început şi primejdiile rezultate
din el ........................................................ 24 B. DESPRE „STILISM”
............................................................................................. 30 Scrisoare deschisă către fraţii care ţin
calendarul vechi .............................................. 31 Pomenirea patriarhului Atenagora (tratat epistolar)
..................................................... 35 Tratat epistolar (continuare)
......................................................................................... 49 Scrisoare deschisă către anonimii „Părinţi
aghioriţi zeloţi” ......................................... 56 Combatere a extremismelor stiliste
.............................................................................. 58 Replici către dl. Kalomiros
........................................................................................... 65 Întrebări stiliste naive
................................................................................................... 71 Cu privire la postul Sfinţilor Apostoli
.......................................................................... 76