DRAGOŞ CIOLACU

ISTORIA ARHITECTURII ROMÂNEŞTI, vol. I

Editura Societăţii Academice “MATEI - TEIU BOTEZ”

Iaşi 2013
DOCUMENTARE - AS. DRD. ARH. CRISTINA TUDORA

REFERENŢI ŞTIINŢIFICI:

S. L. DR. ARH. MIHAI DRIŞCU

S. L. DR. ARH. RALUCA MANOLIU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României CIOLACU, DRAGOŞ

Istoria arhitecturii româneşti / Dragoş Ciolacu. - Iaşi: Editura Societăţii Academice ’’Matei - Teiu Botez”, 2013 - 2 voi. ISBN
978-606-582-028-9

Voi. I. - 2013. - Bibliogr. - ISBN 978-606-582-027-2 72(498)(091)

Notă - Acest voiul este un manual. Pentru întocmirea lui s-au

folosit la documentare titlurile menţionate în bibliografie

Copertă - Arh. George Munteanu

Editura Societăţii Academice ’’Matei - Teiu Botez”

B-dul Dumitru Mangeroon nr. 43

Director: Prof. univ. dr. ing. Constantin Ionescu

e-mail: cionescu@ce.tuiasi.ro
CUPRINS

CAPITOLUL I ARHITECTURA ŞI ISTORIA......................... 1

De ce studiem istoria arhitecturii? . 1

Introducere 5

Resursele arhitecturii autohtone 6

CAPITOLUL II DACIA 9

Arhitectura Daciei 9

Programe arhitecturale în Dacia 17

Arhitectura romană în Dacia 34

Arhitectura bizantină 40

CAPITOLUL III ARHITECTURA VECHE 47

Evul mediu timpuriu până la 1241 47

Marea invazie mongolă 55

Constituirea statelor medievale româneşti 67

CAPITOLUL IV TRANSILVANIA 113

Arhitectura romanică în Transilvania 114

Arhitectura gotică în Transilvania

119

Arhitectura de apărare în Transilvania. 128

CAPITOLUL V ARHITECTURA SACRĂ 139

Scurt secvenţial istoric al arhitecturii sacre româneşti 139

Simbolistica bisericii 166

* Consideraţii generale 172

9
CAPITOLUL VI ARHITECTURA MEDIEVALĂ..... 179

1. Structură şi materiale 182

2. Moldova - arhitectura ştefaniană 195

Arhitectura de apărare 226

v~ 4. Ţara Românească ...269

5. Transilvania .287

6. Cetăţi Ţărăneşti 299

CAPITOLUL VII ARHITECTURA MEDIEVALĂ TÂRZIE 371

1. Moldova în.vremea lui Petru Rareş 372

Arhitectura monastică ••••• 391

Goticul moldav.. 417

Ţara Românească .....430

Evoluţia spaţiului de cult 445

Transilvania - arhitectura Renaşterii 461

Istoric în date al arhitecturii româneşti 478

CAPITOLUL I ARHITECTURA ŞI ISTORIA

DE CE STUDIEM ISTORIA ARHITECTURII

Arhitectura s-a transmis în timp sub aspectele sale structurale şi estetice în mod spontan fară ca arhitecţii să conştientizeze locul
creaţiei lor în evoluţia culturală a omenirii. Experienţele anterioare erau preluate în contemporaneitate în mod critic şi analitic în
acord cu noile materiale şi tehnologii sub forma unor comenzi sociale grefate de factorul politic, începând cu meşteşugurile
tradiţionale definite etnologic fiecare generaţie de constructori a adăugat elemente de personalizare temporala într-un excurs
istoric nepremeditat. Asimilarea tradiţiei în mod creator a dus la cercetarea arhitecturii vechi. Pornind de la descoperirea unor
monumente antice şi trecând prin cercetarea unor şcoli şi programe de arhitectură veche s-a ajuns, în secolul XIX, la elaborarea
unor istorii ce prezentau global fenomenul arhitectural ca factor cultural. Descoperirea clasicilor arhitecturii şi încercarea de
sintetizare a moştenirii lor istorice a dus la apariţia unor curente estetice cu ecou în tot spectrul cultural. Arhitectura începutului
de secol XIX îşi extragea normele de creaţie din arta greco - romană iar la mijlocul aceluiaşi secol evul mediu dădea tonul
curentelor la modă. Articularea unui vocabular constructiv şi plastic contemporan având ca sursă arhitectura medievală a dus la
fundamentarea istoriei arhitecturii ca ştiinţă evidenţiind pentru prima dată aportul său teoretic în formarea profesională.
Definirea istroriei arhitecturii ca ştiintă a coagulat un discurs teoretic în favoarea unei creaţii arhitecturale bazate pe
interpretarea tradiţiei versus mimetismul stilistic care dădea tonul epocii. Interesul pentru aspectul cognitiv al istoriei arhitecturii
s-a menţinut în rândul diverselor facţiuni ale breslei arhitecţilor atâta timp cât trecutul putea fi sursă de inspiraţie pentru creaţia
contemporană.

Odată cu apariţia modernismului la începutul secolului XX care şi-a făcut un crez din a

combate valoarea perpetuă a clasicismului care a generat, în opinia lor arheologia stilistică a istorismului revolut, Tendinţa de
nivelare estetică impusă de stilul internaţional în raport cu accentele locale izvorâte din istorie a dus la comprimiterea dialogului
dintre avangarda şi moştenirea culturală. Globalizarea unui vocabular plastic, unic a dus la o reactivare contrară în a doua
jumatate a secolului XX când regionalismul critic a readus în discuţie mesajul
trecutului. Nevoia de continuitate în evoluţia istorică a unei culturi, fie ea şi minoră dar dispusă strategic cum e cea autohtonă, a
favorizat apariţia unor şcoli şi curente cu un pronunţat caracter de sinteză istorică. Identitatea culturală căutată cu tenacitate în
istoria artei capătă şi aspecte politice, uneori dramatice, în contextul afirmării naţiunilor pe scena lumii. Aspiraţia şcolilor
naţionale de a-şi defini propria identitate într-un sincronism, cultural european a devenit programatică. Vehiculul acestei
năzuinţe încă actuale este o bună cunoaştere a trecutului şi instrumentele de interpretare artistică ale acestuia. Respingerea
tradiţiei de către arhitectura modernă se datorează incapacităţii istoriei arhitecturii de a transmite valorile trecutului. Bruno Zevi
vede această neputintă ca o criză de sistem generată de lipsa de interes a moderniştilor faţă de tradiţie, elaborarea istoriei
arhitecturii de către artişti din perspectiva formaţiei lor unilaterale şi nu în ultimul rând diminuarea disciplinei ca pondere în
învăţământul de specialitate.

Modernismul interbelic românesc a fost foarte bine reprezentat în practică şi a avut o notă distinctă în ansamblul european al
curentului deoarece nu a respins tradiţia ci dimpotrivă a găsit resurse inedite de formulare în istorie. în plină afirmare a
avangardei interbelice care neagă programatic trecutul, în Romania, în paralel cu realizări contemporane de excepţie se crează
un mediu fertil pentru actualizarea trecutului prin lucrări de înalt grad ştiinţific elaborate de către arhitecţi cum ar fi Gh. Bals
sau N. Ghica - Budeşti iar în 1937 Grigore Ionescu scrie prima versiune a unei lucrări de referinţă “Istoria Arhitecturii
Româneşti”. Nicolae Iorga elogiază acest demers “stăpân pe ştiinţa sa de arhitect Grigore Ionescu n-a mai pus numai alături de
dânsa ceva date istorice ci a străbătut de istorie analizele sale pe care le-a legat într-un sistem” iar autorul notează în prefaţă “o
istorie a arhitecturii comporta o parte considerabilă de explicaţii tehnice, cu atât mai necesare cu cât, fară ele, o construcţie nu
poate fi, pe deplin inţeleasă; şi a nu înţelege un edificiu înseamnă a nu fi în măsură să simţi şi să realizezi caracterul şi
frumuseţea lui specifică”. în totalitarismul postbelic, după o perioadă clasicizantă a proiectării de arhitectură se revine la
istorism pe fondul unor căutări de articulare a propriului limbaj artistic dar şi ca o reacţie la modernismul cosmopolit. Efectul s-
a resimţit prin repoziţionarea predării istoriei arhitecturii şi deschiderea spre restaurarea monumentelor. în acest context Grigore
Ionescu scrie a doua şi a treia versiune a istoriei sale în 1963, respectiv 1982.. învăţământul superior de
arhitectură este principalul centru de elaborare şi difuzare a principiilor ce reflectă nivelul arhitecturii noastre în raport cu şcolile
naţionale.

Un rol însemnat în aprecierea prestigiului unei şcoli îl au şi disciplinele istorice şi ponderea lor în curricula universitară. Istoria
arhitecturii a suferit sub aspectul teoretizării şi elaborării metodologice un decalaj faţă de teoria arhitecturii ceea ce a dus la
apariţia unei discipline de frontieră, arhitectura comparată, menită să facă legătură dintre limbajul şi compoziţia contemporană
şi exemplele oferite de trecut. Gh. Curinschi - Vorona, al doilea autor de istorie arhitecturală este un precursor al
comparatismului architectural afirmând ca insuşirea aricarei profesiuni presupune parcurgerea unui şir de etape constând din
acumulări de experienţe teoretice şi practice care permit dobândirea treptată a unor calităţi intrinseci profilului ales. De aceea
procesul de predare poartă amprenta năzuinţei de a reda cât mai exact - prin succesiunea sau sincronismul transmiterii
cunoştinţelor, prin gradarea dificultăţilor, prin folosirea unei metode bazate pe dialectica dintre intuitiv şi raţional - procesul
obiectiv de formare a arhitectului cu treptele şi ciclurile pe care le parcurge.

Pentru a avea impactul dorit istoria arhitecturii trebuie predată în două trepte succesive; prima face trimitere la vocabularul şi
morfologia stilurilor iar a doua la limbaj şi sintaxa în cadrul unei abordări tematice de factură comparatistă. Istoria şi teoria
arhitecturii au ca obiect de studio triada vitruviana - utilitate, soliditate, frumuseţe - percepute în unitatea lor organica, dată de
legile interne comune celor trei laturi în cadrul relaţiilor lor de interconditionare. Istoriei îi revine analiza de ordin evolutiv a
fenomenului arhitectural iar teoriei o analiză de factură structurală. în cadrul sistemului ştiinţelor în general şi printre alte istorii
ale fenomenelor şi ştiinţelor în special, care au trei paliere de referinţă - fenomene din natură şi societate, ştiintele care studiază
aceste fenomene şi istoria acestor ştiinţe - istoria arhitecturii se situează pe al doilea nivel ca istorie a unui fenomen. Acest statut
îi conferă o funcţionalitate aparte în procesul creativ a arhitecturii deoarece istoria îi fumizeaza arhitectului cunoaşterea legilor
de dezvoltare a fenomenului prin accesul la valorile tradiţiei spre deosebire de tehnicieni care operând la nivelul actual al
dezvoltării ştiinţei se pot lipsi de etapele istorice.

Arhitectura este un fenomen complex, de graniţă în care se întâlnesc creaţia artistică şi cea tehnică într-o finalitate creativă ce
conţine atât funcţia practică - utilitară cât şi cea

3
estetică - ideologică aparţinând culturii materiale şi spirituale. Obiectul istoriei arhitecturii se referă la legile apariţiei şi
devenirii fenomenului prin reconstituirea cât mai veridică a procesului obiectiv de dezvoltare a acestuia. In acest scop istoricul
de arhitectură sistematizează exemple după criteriile cronologice şi tipologice, stabileşte natura relaţiilor dintre fapte, surprinde
acţiunea factorilor interni şi externi de dezvoltare, reconstituie filiaţiile şi treptele proceselor de devenire, defineşte stiluri, şcoli
şi curente prin modalităţile lor de expresie şi elaborează noţiunile şi categoriile stilistice.

Istoria arhitecturii se instituie ca ştiinţă în urma demersului teoretic al istoricului de organizare a faptelor, de structurare a
procesului devenirii lor şi de judecare axiologicală a fenomenului. Istoria însoţeşte şi slujeşte autonom în mod ideatic prin teorii,
teze, categorii şi noţiuni fenomenul de studiat ca o istorie paralelă, care dublează evoluţia obiectivă a arhitecturii. Autonomia
disciplinei în raport cu procesul obiectiv de dezvoltare este dată de componenţa artistică, deci subiectivă a fenomenului ceea ce
conferă istoriei arhitecturii un statut de istorie “ secundă”. Raportul dintre obiectiv şi subiectiv este dat de determinismul
exercitat de condiţionările externe ale mediului social şi acţiunea legilor interne ale fenomenului în zonele în care se manifestă
subiectivitatea - comandă, creaţie şi asimilare estetică. Natura şi specificul fenomenului de arhitectură conduc pe istoric către
elaborarea unui model teoretic al evoluţiei arhitecturii relativ izomorf în raport cu procesul real al dezvoltării, care îi conferă un
caracter secund istoriei arhitecturii. Aceste valenţe au un rol pozitiv şi progresist prin libertăţile de abordare ale fenomenului
architectural dat de sensibilităţile autorului ce devine intermediar între operă şi consumator. Istoricul de arhitectură evaluează
opera prin propriile trăiri estetice pe care le adaugă valorii deja recunoscute.

Istoriile de arhitectură pot avea acelaşi subiect faptic dar rezultatele vor fi diferite, datorită faptului ca nu există istorii ci autori
de istorii.

4
INTRODUCERE

Arhitectura unei ţări este, poate cea mai exactă expresie a istoriei sale şi nimic nu ne dă o intuiţie a trecutului şi o mai autentică
cunoştinţă a unei civilizaţii - G.M. Cantacuzino.

Istoria arhitecturii este disciplina care reflectă obiectiv evoluţia ştiintei de a construi, dezvăluind legile, legăturile cauzale şi
relaţiile care o guvernează. Istoria arhitecturii româneşti a fost analizată în aceşti termeni de personalităţi ale culturii noastre sub
regimuri politice diferit care au indus o nuanţare a opiniilor dar esenţa acestui demers a rămas unitară. Materialul documentar a
impus operarea unor sinteze riguroase, însoţite de o selecţie atentă, pentru a surprinde toate manifestările semnificative de ordin
arhitectural - artistic.

Monumentele au fost prezentate consecvent în corelaţie cu evenimentele istorice importante care le-au generat, cu scopul de a
înţelege intensitatea sau intermitenţa actului ctitoresc, circulaţia formelor şi a meşterilor calificaţi în perioada de început pe
şantierele celor două mari arii de cultură ale vremii - bizantină şi romanico - gotică.

Evoluţia societăţii şi mentalităţilor a coincis cu evoluţia realizărilor tehnice şi artistice şi acest fapt a determinat apariţia unor
opere valoroase diacron cu automatismul schimbărilor politico sociale din perspectiva prezentării cronologice a istoriei. Fondul
arhitectural românesc este rodul sintezei dintre interpretarea autohtonă a repertoriului european de forme şi conţinutul etnic al
ethosului local.

Cele două componente - influenţa alogenă preluată selectiv şi creator şi creaţia autentică românească - au generat când s-au
suprapus momente unice, de personalizare a culturii noastre în context regional. Arhitectura reprezintă nu numai o expresie
plastică ci şi soluţii constructive traduse prin rezolvări planimetrice şi compoziţii spaţiale ca un fenomen global a organizării
spaţiale atât ca artă cât şi ca ştiinţă.

Structurile planimetrice şi spaţiale sunt determinate de întâlnirea în acelaşi obiectiv a utilităţii, constructivităţii şi
funcţionalităţii. Actul edificant este un fapt de cultură şi civilizaţie, adică sistem de semnificare şi proces de comunicare în
cadrul semioticii arhitecturale.

Fluenta cronologică determinată de continuitatea istorică a arhitecturii nu este lipsită de lacune atât în epoca veche cât şi în cea
modernă. Istoria veche poate fi lămurită de

5
arheologie iar cea contemporană de o anumită detaşare obiectivă ce necesită timp faţă de acţiunile noastre recente.

RESURSELE ARHITECTURII AUTOHTONE

Colonizarea şi stăpânirea romana timp de aproape două secole a Daciei a avut un efect ireversibil asupra identităţii culturale a
noului popor. Limba, obiceiurile dar mai ales religia creştină sunt moştenirea latină a poporului român. Cu toate acestea
monumentele romane clădite în Dacia nu au avut niciun rol în formarea arhitecturii culte în România şi în cel mai bun caz a
constituit o sursă de materiale de construcţie neepuizată nici după 2000 de ani. Cauzele unei aparente ratări a modernizării
îmbracă cele mai diverse forme dictate de un puternic ataşament la valorile tradiţionale după retragerea aureliană şi decăderea
economică. Populaţia s-a retras din faţa hoardelor migratoare în munţi dar o parte însemnată a rămas la câmpie. Cele două
ramuri ale populaţiei dacice s-au dezvoltat diferit dar fondul latin s-a menţinut în limba, în organizarea politică şi cea socială. In
artă şi arhitectură influenţele romane au fost minime fiind mult mai puternice alte influenţe mai vechi ori mai noi.

Elementul trac a fost cel mai puternic dar şi cel mai vechi şi s-a manifestat cu precădere în artă şi s-a perpetuat în cultura rurală.
Arta şi arhitectura romană au fost foarte răspândite în Dacia în timpul stăpânirii imperiale dar nu a avut impact asupra fondului
trac. După retragerea aureliană tot ansamblu de edificii roman decade şi constituie doar sursă de materii prime în construcţii.
După acest episod o mare influenţă în arhitectura locală au avut-o bizantinii şi slavii, primii în calitate de continuatori ai
stăpânirii romane iar ceilalţi ca nou veniţi în arealul autohton. Bulgarii şi sârbii sunt popoare slave de civilizaţie bizantină
stabiliţi târziu în Balcani dar au avut capacitatea de a se constitui în state independente înaintea Principatelor Romane. In
secolul VII Bulgaria exista ca entitate politică iar în secolul IX se creştinează si prin asta arhitectura lor capăta mai ales prin
programul eclesiastic un pronunţat caracter bizantin fară caractetistici locale. Serbia are aceiaşi evoluţie începând cu secolul XI
arhitectura sârbească originală va influenţa foarte mult în secolul următor pe cea din Ţara Românească. Prin Moravia arhitectura
sârbească pătrunde în Banat

6
şi Muntenia şi sub influenţa fondului naţional capătă trăsături distincte în ansamblul culturii bizantine de la care se revendica.

Bizanţul a avut o influenţă asupra culturi româneşti mai întâi ca o contrapondere la expansiunea ungară. Dupa extragerea
Principatelor Romane de sub influenţa ungară care le- a creat, Bizanţul îşi manifestă influenţa prin subordonare religioasă şi în
consecinţă prin model de conducere politică.

Viaţa religioasă ca organizare şi ierarhie din Principate este sub influenţa bizantină iar arta şi arhitectura ecleziastică de influenţă
sârbească capătă puternice influenţe athonite. Arhitectura reprezentativă pentru Moldova şi Muntenia ia naştere la scurt timp
după intemeierea statală şi se intemeiază pe influenţele străine adaptate spiritului local la care contribuie tehnicile şi materialele
tradiţionale. Factorii locali care au dat originalitate arhitecturii româneşti sunt: materialele - piatra, lemnul şi cărămida, - clima
care a impus forme speciale ale şarpantei, economia, meşteşugurile şi motivaţia domnitorilor.

Influenţele străine vin din două direcţii - apuseană cu arta gotică şi romanică şi orientală din Bizanţ şi Armenia. Ardealul sub
stăpânire maghiară iradiază arta apuseană în primul rând în Moldova cu care are strânse legături dar şi în Muntenia prin
intemediul unor legături politice. Arhitectura gotică şi romanică a pătruns în Principate într-un moment de stingere a acestor
curente în Europa şi de aceea avem puţine exemple rămase din epocă. Dacă primele biserici au fost clădite de meşteri străini în
forme de stil autentic, curând le-au luat locul meşterii autohtoni care au adaptat arhitectura apuseană la creştinismul oriental
care devenise religie de stat. Astfel în Muntenia arhitectura iese imediat de sub influenţa apuseană persistând o vreme doar în
pictură, iar în Moldova principiile gotice de construcţie se păstrează şi amplifică şi se combină într-un mod original şi armonios
cu planimetria bizantină.

Primele biserici cu toate că aveau plan bazilical romanic ori gotic, erau împărţite în naos şi pronaos după ritul bizantin. în
Moldova planul are o singură navă alungită terminată întotdeauna la răsărit cu absida poligonală (bizantină) sau circulară
(romanică) iar interiorul este împărţit prin ziduri transversale în două sau mai multe compartimente.

Primul compartiment în care se intră printr-o uşă decupată în zidul vestic sau sudic este de formă pătrată sau dreptunghiulară şi
se numeşte pronaos. Spre vest se poate amplifica cu

7
un pridvor închis sau deschis. Din pronaos se trece în sens longitudinal spre est către naos printr-o uşă decupată în zidul
despărţitor sau printr-o colonadă de doi stâlpi şi trei arce. Naosul are formă dreptunghiulară sau poate fi amplificat către nord şi
sud cu două abside semicirculare în interior iar la exterior acestea se pot exprima poligonal sau pot fi mascate în grosimea
zidului. între naos şi pronaos poate exista o cameră de mici dimensiuni numită gropniţă iar peste aceasta o tainiţă. Naosul este
amplificat pe verticală de turlă care se sprijină pe arce piezişe în Moldova sau bizantine în Muntenia. Altarul este ultima
încăpere spre răsărit, are formă absidată şi este ridicată faţă de naos cu o platformă numită solee. Altarul este parţial separat de
naos printr-un perete cu icoane numit tâmplă, catapeteasmă sau iconostas, care are trei uşi - una centrală numită împărătească
prin care circulă clerul şi domnitorul şi două laterale numite diaconeşti. în mijlocul altarului se găseste sfânta masă sau pristol
de formă pătrată din piatră. Altarul este flancat de două încăperi mici sau chiar nişe - pastoforii - numite proscomidie sau
prothesis la nord şi serveşte ca loc de preparare şi păstrare a sfintelor taine şi diaconicon sau apodosis la sud şi este destinată
păstrării vesmintelor şi cărţilor de cult. Pe curbura absidei se găsesc la catedrale strane pentru ierarhi numite exedre iar în ax se
găseşte tronul chirieahului numit cathedra.

Planimetria generală poate fi cu o navă terminată la răsărit cu absida, cruce greacă înscrisă cu absidă pe altar flancată de două
absidiole la care se pot adauga absidele laterale şi cea mai răspândită formă , cea de cruce latină cu abside laterale şi pe altar
numită triconc. Materialele folosite la zidărie sunt piatra brută sau fasonată, cărămida arsă şi mortarul de var. Zidurile sunt
groase între unu şi doi metri din piatră, cărămidă sau combinaţie între cele două materiale aşezate în asize orizontale. La interior
este un strat de cărămidă ce se temcuieşte şi se pictează iar la exterior se lasă materialul aparent dacă este din piatră şi cărămidă
sau se tencuieşte şi chiar se pictează. Decoraţiunile pe faţadă sunt din cărămidă profilată şi glazurată sau din plăci ceramice cu o
cromatică variată. Piatra sau tencuiala se pot finisa în relief cu arce sau motive decorative geometrice sau florale. Şarpanta poate
fi înaltă, frăntă şi segmentată în Moldova sau curbă urmând linia bolţilor în Muntenia. Sensul de parcurgere în biserică este unul
liturgic de la apus la răsărit, de la întuneric la lumină, de la păcatul originar la mântuire. Fiecare încăpere are o semnificaţie
teologică, distinctă iar cele trei direcţii de dezvoltare volumetrică închipuie crucea ca semn suprem al credinţei.
CAPITOLUL II DACIA

ARHITECTURA DACIEI

De ce au început romanii să-i atace pe daci ? Trebuie spus de la început că dacii erau agresivi. Văzând bogăţiile împărăţiei
romane, făceau mereu incursiuni pustiitoare peste Dunăre, în regiuni stăpânite acum de romani, şi care de veacuri se aflau sub
influenţa civilizatoare a Greciei.

In Dacia se afla iarăşi un rege care reuşise să-i unească pe daci, pe un teritoriu însă mai mic, care nu depăşea Tisa la apus, nici
Şiretul la răsărit. Se numea Decebal. (Decebal pronunţăm noi acum, dar în vremea aceea „c “ se pronunţa „k“; Dekebalos era
scris pe greceşte sau latineşte).

Traianus hotărăşte să pornească război pentru a aduce Dacia sub ascultare romană.

Pentru a reconstitui acest război între romani şi daci, avem la Roma un monument, rămas întreg până în zilele noastre printr-o
adevărată minune, Columna Traiană, pe care se încolăcesc, de jos în sus, basoreliefuri povestind toată desfăşurarea cuceririi
Daciei.

De ce a putut veni atâta lume în Dacia în puţini ani ? Fiindcă acolo se găsea aur.

Aşa se explică probabil cum au putut veni în Dacia, în puţine generaţii, mii şi mii şi zeci de mii de colonişti din toată împărăţia.
Altfel nu s-ar explica cum, în puţinul timp cât a durat această colonie romană, populaţia să fi fost complet romanizată.

De unde să fi venit coloniştii? Din toate părţile împărăţiei şi mai cu seamă din regiunile vecine cu Dacia. Au venit desigur
colonişti şi din Italia.

Ţăranii din Italia sărăceau fiindcă proprietarii de pământ, în loc să-l lucreze cu localnicii din jur, lucrau pământul cu robi. Asta
explică de ce atâţia ţărani din Italia se angajau în legiuni sau plecau să populeze Illyria, Gallia sau Dacia. Din punctul de vedere
al limbii, s-a constatat de pildă că limba română se apropie cel mai mult de unul dintre dialectele din sudul Italiei. Au venit
probabil şi de acolo mulţi să caute aur în Dacia. Dacia colonizată de romani a putut în foarte puţine generaţii să devină atât de
prosperă, încât să i se spună Dacia felix „Dacia roditoare, fertilă“. (Neagu Djuvara)

9
Dacă, până la începutul celei de-a doua perioade a fierului, nu aflăm în toată Dacia decât aşezări de tip sătesc şi case construite
din schelet de pari şi lipitură de lut sau, mai rar, cu pereţi din bârne de lemn aşezate orizontal, în schimb, odată cu începuturile
de descompunere a orânduirii comunei primitive şi cu cristalizarea statului dac, apar şi semnele unei vieţi cvasi- orăşeneşti
bazate pe o netă diferenţiere de clasă, şi urmele unei arte de a construi, mult mai evoluată faţă de practicile vremii anterioare.

Geograful grec Ptolemeu notează existenţa pe teritoriul Daciei a numeroase localităţi — printre care Arcobadava, Singidava,
Zurobara, Arcina, Somun, Carsidava, Piroboridava — pe care el le denumeşte poleis (oraşe), aceste centre economice rezultat al
legăturilor cu sudul mediteranean greco-italic cu oraşele greceşti de pe ţărmul Mării Negre, târguri de schimb al produselor
locale şi al mărfurilor de import - erau de regulă întărite; cele din regiunile de câmpie cu valuri de pământ şi palisade : cele din
părţile muntoase, aşezate de obicei pe înălţimi cu ziduri şi turnuri de piatră. Caracterul lor, era asemănător cu acela al aşezărilor
de tip celtic denumite oppidum, pe care geto-dacii le numeau dave.

Mult mai semnificative din punct de vedere arhitectural şi deosebit de importante şi prin funcţia lor militară au fost aşezările
cetăţi din regiunile muntoase.

Grupate mai multe la un loc, la distanţe nu prea mari unele de altele, cetăţile dacice, pe care romanii le numeau „munţi întăriţi”
formau în cadrul unui anume teritoriu, bine ales, un întreg sistem de apărare. Legate între ele cu o adevărată reţea de turnuri
izolate — locuinţe şi puncte de veghe şi de sprijin totodată — cetăţile erau dispuse în teren aşa fel ca să îngăduie

o luptă de rezistenţă în etape şi, la nevoie, o retragere treptată către un punct izolat unde se găsea, ca o extremă redută,
cetatea principală a ţinutului.

In munţii Orăştiei în judeţul Hunedoara, unde, după toate aparenţele, a fost centrul strategic cel mai însemnat al dacilor :
Sarmizegetusa. Aici, în punctele cunoscute azi sub numele de Costeşti, Blidaru, Piatra Eoşie şi Grădiştea Muncelului, de-a
lungul văii râului Grădiştea, la depărtări de trei până la zece kilometri unele de altele, au fost descoperite resturile a patru cetăţi
mari şi între ele alte câteva cetăţui, precum şi rămăşiţele a peste 30 de turnuri izolate.

10
Radovanu jud. Giurgiu. Hăbăşeşti, jud. Iaşi.

locuinţe dub u înşiruite Locuinţe grupate în "cercuri".

o şea*»

Căscioare, Ostrovul lacului Cătălui, jud. Giurgiu. Locuinţe grupate.

Răspândite pe o suprafaţă de peste 100 ha, resturile arheologice descoperite pe Dealul Grădiştei ne arată existenţa în acest loc a
două complexe distincte de clădiri: o cetate propriu-zisă şi o aşezare cu caracter religios. Cetatea, înconjurată cu ziduri de piatră
groase de 3,30 m, fară turnuri, închidea o curte de formă ovoidală neregulată, care urmărea de aproape conturul tăpşanului pe
care se ridică.

Situată la o depărtare de 150 m spre răsărit, aşezarea sacră era legată de cetate printr-un drum lat de cinci metri, pavat cu lespezi
de piatră, care se înfăţişă ca o scară monumentală în pantă foarte dulce, cu trepte largi, întrerupte din în loc în loc de paliere
spaţioase. Scara aceasta, care în capătul dinspre aşezarea sacră se îngusta, dădea într-o piaţetă pavată, în jurul căreia au fost
descoperite cinci sanctuare: două de plan circular, ca nişte cromlehuri şi trei de formă dreptunghiulară.

Cele două sanctuare rotunde, unul avînd un diametru de 12 m, altul de 30 m, constau dintr-o incintă circulară, mărginită, la cel
mic de unu, la cel mare de două şiruri alăturate de pietre. La sanctuarul mare, şirul exterior, compact, este format din 104
blocuri faţuite, tăiate sub formă de bolţari; şirul interior este compus din 210 stîlpi prismatici, mai subţiri şi ceva mai înalţi,
dispuşi la 12 cm unul de altul în grupuri de cîte şapte, grupurile fiind puse în evidenţă prin aceea că fiecare al şaptelea stâlp este
mai scurt şi mai gros decît ceilalţi. în interior, incintele păstrează încă urmele altor inele concentrice, - două în sanctuarul mare
şi unul în cel mic - care fuseseră realizate prin înfigerea în pământ şi sprijinirea pe temelii de piatră a unor stâlpi de lemn
fasonaţi şi îmbrăcaţi cu plăci de teracotă. Numărul mare şi importanţa atribuită clădirilor de cult în cadrul acestei enigmatice
cetăţi şi incinte sacre justifică ipoteza potrivit căreia dealul Grădiştei ar fi faimosul Munte Sacru al dacilor, acel Kogaionon de
care vorbeşte Strabo.

Aşezări întărite, asemănătoare celor din Transilvania, au construit dacii şi în Moldova. Una dintre acestea era situată pe o
înălţime — cca 500 m deasupra nivelului mării — la marginea oraşului Piatra Neamţ. Important centru militar şi de cult, cetatea
aceasta, cunoscută sub numele de Bâtca Doamnei, prezintă două niveluri de locuire: unul din secolul

î.d.H., altul din secolul I d.H. Incinta, care ocupă o suprafaţă de cca 1,9 ha, a fost apărată în prima perioadă de locuire cu o pali
sadă de 6 m lăţime, iar în a doua perioadă palisada a fost înlocuită cu un zid de piatră, construit în tehnica opus quadratum, gros
de 3,50 m. Pe latura

12
sudică a zidului de incintă se păstrează o serie de tambururi de coloane dispuse în cadrul a două grupuri de aliniamente-
sanctuare de genul celor aflate şi în cetăţile din Munţii Orăştie.

Aşezările fortificate din Munţii Orăştie oglindesc deopotrivă caracterul original al arhitecurii poporului dac şi întregul sistem de
organizare a societăţii care le-a creat : o societate diferenţiată pe clase, cu o putere centrală de stat, în care forţa diriguitoare se
afla în mâna unui rege, care conducea poporul cu ajutorul tagmei preoţeşti şi a nobililor (tarabostes), urmaşi ai vechii aristocraţii
gentilice.

în cadrul acestor centre economico-politice şi militare s-au îmbinat, în ceea ce priveşte arta construcţiei, materiale şi tehnici
tradiţionale, autohtone cu forme şi tehnici caracteristice sudului elenistico-roman. în seama tradiţiilor elenistico-romane trebuie
puse în primul rând formele de plan regulate şi zidurile foarte groase şi întărite cu turnuri patrulatere ale unor cetăţi ca acelea
descoperite la Piatra Roşie şi Blidaru ; în al doilea rând, tehnica însăşi a zidăriei. Groase în medie de 3 m şi înalte de 4—5 m,
zidurile curtinelor şi ale turnurilor erau construite după un procedeu folosit încă în mileniul al II-lea de arhitectura cretezo-
miceniană.

Procedeul acesta, aşa cum îl întâlnim la cetăţile dacice, consta din construirea feţelor vizibile ale zidurilor din blocuri de piatră
fasonată şi din umplerea progresivă a spaţiului dintre acestea,, care forma miezul zidului — emplectonul — cu un amestec de
piatră spartă şi mortar de pămînt. Blocurile de piatră ale feţelor aveau mărimii care variau între 50 şi 70 cm lungime, 40 şi 50
cm înălţime şi 30 şi 35 cm grosime. Dintre cele şase feţe ale fiecărui bloc, cea dinspre miezul zidului era necioplită şi, din loc în
loc, lăsată chiar mai lungă, ca o coadă,, ceea ce contribuia la întărirea coeziunii dintre parament şi emplecton. în vederea
consolidării şi mai mari a zidului, blocurile de piatră ale fiecărei perechi de asize erau legate din loc în loc, de la o faţă la alta, cu
grinzi de lemn. Capetele acestor grinzi erau tăiate sub formă de coadă de rândunică şi se fixau în scobituri asemănătoare făcute
în blocurile de piatră. Alteori, zidurile erau construite spre interior din blocuri de piatră cioplită şi faţuită, fară mortar, iar spre
exterior dintr-un dublu gard-palisadă. între cele două rânduri de pari ai palisadei, legaţi din loc în loc cu grinzi de lemn în
curmeziş, era bătută o umplutură de piatră spartă şi pământ. Palisada era mai înaltă. în spatele ei, pe zid, era amenajat drumul de
strajă. Spre deosebire de tehnica savantă folosită la ridicarea zidurilor de incintă şi a turnurilor,

13
clădirile din interiorul cetăţilor sau din afara zidurilor acestora, unele din ele cu încăperi multe şi mari, erau construite cu
materiale şi după tehnici tradiţionale, autohtone : o fundaţie simplă de piatră spartă peste care erau aşezate tălpi groase de lemn.
Pereţii puteau fi construiţi fie din bârne dispuse orizontal şi legate la colţuri prin îmbinări, fie din schelet purtător de stîlpi cu
umplutură de şipci sau nuiele şi lipitură de lut. Acoperişul era construit din lemn cu învelitoare de şindrilă sau stuf, câteodată
însă şi de ţigle, acestea fiind de forma şi dimensiunile modelelor greceşti descoperite in săpăturile de la Histria.

Dacia a fost o ţară de sate mici, dar numeroase situate pe malul vreunei ape sau pe un pinten de deal, ele acopereau suprafeţe
care arareori întreceau două hectare şi erau adesea apărate, în partea unde accesul era mai lesnicios, cu şanţuri şi palisade.

Casele, de plan dreptunghiular, dar adesea şi oval sau circular , cu prispe în faţa intrării sau chiar de jur împrejur, erau mici;
aveau însă alături, adăpostite în clădiri izolate, bucătăria, cămara de provizii şi grajdul. De regulă, fiecare gospodărie era
împrejmuită cu un gard, făcut din pari înfipţi în pămînt şi împletitură de nuiele. Toate aceste clădiri se construiau, ca şi în
perioadele anterioare, după procedee tradiţionale ce s-au păstrat în arhitectura populară până în ziua de azi; pereţii erau făcuţi fie
dintr-un schelet de lemn purtător, cu spaţiile dintre stâlpi şi grinzi umplute cu împletitură de nuiele şi lipitură de lut, fie din
trunchiuri brute sau cioplite de copaci aşezate orizontal unele peste altele şi îmbinate la colţuri. învelitoarea obişnuită era cea de
paie, de stuf sau de şindrilă, imaginea unor astfel de case, din epoca regelui Decebal, este înfăţişată de cîteva ori pe columna lui
Traian de la Roma.

Formarea statului dac aduce cu sine şi trecerea de la o locuire cu specific comunei primitive la una cu atribuţie urbane bazate pe
stratificarea socială şi în consecinţă o evoluţie a artei edificante. Apariţia comunităţilor cu statut urban este menţionată de
Ptolemeu sub denumirea de poleis - oraşe şi este un rezultat firesc al dezvoltării interne în urma schimburilor cu lumea Sud
Dunăreană din a cărui areal cultural facem parte.

Oraşele dacice erau structurate după model mediteranean, adică centre economice în care se regăseau alături de agricultori şi
meşteşugari, negustori, funcţionari şi cler. Amplasate la câmpie sau munte aceste oraşe aveau o componentă militară importantă
atât la nivel social cât şi arhitectural. Cetăţile numite dave erau întărite militar asemănător oppidum celtice

14
adică împrejmuite cu palisade de pământ la cămpie şi amplasate grupat pe înălţimi strategice la munte.

Arhitectura militară forma un sistem de apărare mai ales în zona munţilor Orăştie, numiţi de romani “munţi întăriţi” unde se afla
şi capitala Sarmizegetuza. Legăturile dintre cetăţi se faceau printr-un releu de turnuri izolate cu rol militar şi locativ aşezate în
reţea la distanţa de 3 - 10 kilometri, suficient pentru ca un mesaj luminos sau o solie să ajungă în cel mai scurt timp la destinaţie.
Zona era acoperită de patru mari cetăţi şi aproximativ 30 turnuri

bastion. Cetatea Costeşti era reşedinţă regală şi ocupa un platou înalt înconjurat de o dublă pali sadă punctată de turnuri de
apărare. Acropola cu acces monumental după model elenistic era înconjurată de trei terase concentrice modelate în relief în
interiorul cetăţii erau locuinţe, anexe militare şi depozite iar în afara zidurilor sunt amplasate cisterne şi sanctuare de iniţiere.
Cetăţile Blidaru şi Piatra Roşie sunt cu caracter exclusiv militar iar funcţiunile de campare a comandaţilor şi oştenilor, erau
disociate în două incite distincte juxtapuse apărate de ziduri cu drum de strajă. Gradiştea este cea mai importantă cetate similară
cu Kogaionon sau “munte sacru” amintit de Strabo. întinsă pe aproximativ 100 ha, cetatea era un complex militar- religios în
care cele două funcţiuni sunt separate. O zonă militara avea şi rol rezidenţial şi era amplasată pe un platou înconjurat de un zid
de piatră gros de 3 m fară turnuri. în proximitate era amplasată Agora sacră formată dintr-un complex de sanctuare din cele cele
trei tipuri cunoscute.

Sanctuarele dacice închinate unui cult monoteist articulat în jurul lui Zalmoxes sunt pe trei categorii după organizarea
planimetrică dictată de amplasament. Sanctuarele lineare cu o încăpere sau două au evoluat din locuinţă şi se găsesc frecvent în
comunităţile rurale. Forma absidată a încăperii sacre a generat modelul bazilicilor paleo creştine. Sanctuarele circulare sunt
rezervate autorităţii politice şi sunt amplasate în cetăţile regale. Forma circulară în plan poate cuprinde una, două sau trei zone -
încăperi concentrice în funcţie de complexitate. Sanctuarul circular de la Gradiştea este cel mai amplu şi are o alcatuire
planimetrică, identică cu cel de la Stonehenge, alcătuită dintr-o zonă perimetrală deschisă pentru popor, o a doua zonă închisă cu
elevaţie de lemn pentru aristocraţi şi ultima centrală pentru iniţiaţi. Elementele repetitive din piatră ce alcătuiesc paramentul duc
la presupunerea că aceste sanctuare aveau rol si de calendar, foarte asemanator cu cel de azi. Sanctuarele

5 “

15
patrulatere erau rezervate oaştei militare şi erau amplasate în afara incintei cetăţilor, ce induce ideea unor clădiri cu rol iniţiator
în arta războiului şi a consacrării tinerilor oşteni. Forma dreptunghiulară în plan era definită de şiruri ordonate de coloane, foarte
asemanatoare cu templele greceşti, care evoca mediul ostil al codrului în care se facea iniţierea.

Locuinţa dacică are o planimetrie foarte variată ce ţine de amplasament şi locul social al locatarului. Locuinţele cu plan
rectangular îţi au originea în megaronul mediteranean şi sunt răspândite în zona rurală. Locuinţele cu plan absidat sunt destinate
unor lideri militari şi sunt amplasate în incinta cetăţilor. Locuinţele cu plan circular sunt destinate preoţilor şi celor inţiaţi în cult
putînd avea şi etaj. Locuinţele turn erau destinate militarilor şi aveau şi rol strategic. Ansamblurile de locuinţe urmăreau o
organizare urbanistică în funcţie de teren şi mărime a comunităţii. Locuinţele erau amplasate înşiruit în lungul unei căi de acces,
grupate în interiorul unei palisade, grupate în cercuri în funcţie de numărul de clanuri a comunităţii sau axial pe direcţia
sanctuarului.

Practicile constructive au la bază tehnologii de execuţie curente în zonă dar şi particularităţi locale perpetuate în timp de
arhitectura ţărănească. Centrele economico - politice şi militare s-au construit cu materiale, tehnici şi forme tradiţionale peste
care s-au suprapus influenţele sudului elenistico - roman.

Planimetria regulată şi zidurile foarte groase făcute în tehnica miceniană constau în construirea feţelor vizibile ale pereţilor din
piatră faţuită şi umplerea interspaţiului cu emplecton din piatră spartă, mortar şi pământ. Blocurile de piatră aveau faţeta dispre
emplecton nefaţuită pentru a face priză cu acesta. Fiecare asiză era ramforsată cu grinzi de lemn fixate în locaşuri speciale lăsate
în blocurile de piatră cu dimensiuni aproximative de 50x40 x 30 cm. în execuţie sunt folosite toate tehnicile zidăriei în piatră -
opus mixtum , opus incertum, opus quadratus, opus listatum - folosite la sud de Dunăre dar pentru construcţiile mai uşoare se
foloseau tehnicile tradiţionale în arhitectura ţărănească. Astfel pentru palisade se făceau doi pereţi de nuiele împletite
consolidate cu bârne între care se bătea pământ şi cioplitură de piatră. Anexele din interiorul cetăţii se executau din lemn cu
pereţi din cununi pe fundaţie din piatră. Mărturii ale acestor tehnici precum şi forma spaţială a arhitecturii dacice, până în cele
mai mici detalii sunt reprezentate pe columna lui Traian.

16
PROGRAME ARHITECTURALE ÎN DACIA

Locuinţa, mereu condiţionată de viaţă, este tocmai una dintre clădirile care să împlinească în arhitectură rolul continuităţii. Ea
porneşte din adîncul începuturilor, evoluează firesc şi-şi menţine permanent fiinţa şi în cursul celor două secole de înflorire
arhitectonică getodacă, de unde se orientează către actuala arhitectură populară românească. Evoluţia şi în special schimbările
extrem de lente ale locuinţei populare, datorită faptului că, în timp, atât în problema materialelor utilizate cât şi în programul de
locuire, nimic esenţial nu s-a întâmplat, dau certitudine că reconstituirea, după modelul geto-dacic, reprezenta de fapt şi forma
probabilă ce a avut-o atât mai devreme cât şi câteva secole mai târziu, deoarece casa de astăzi nu începe odată cu constituirea
poporului român, ci cu mult înainte, păstrându-şi, cu minime înnoiri, caracterul de continuitate. Reconstituirile, nu au pretenţia
unor forme certe: ele reprezintă numai un model schiţă ce suportă reactualizări permanente.

Există patru tipuri de locuinţe ţinând seama de forma planului: , locuinţe cu plan rectangular locuinţe cu plan absidat, locuinţe
cu plan circular, locuinţe-tum.

Locuinţe cu plan rectangular. în această grupă sunt cuprinse locuinţele cu una, două sau mai multe încăperi. în majoritatea
cazurillor, încăperile sunt înşiruite, în altele însă, grupate sau adunate. Această ultimă formă de plan trebuie semnalată pentru că
reprezintă o gândire evoluată, în ansamblul planurilor, mult mai complexă, ce detaşează compoziţia de acele forme simple,
multe locuinţe îşi amplifică planul pe latura intrărilor, cu o prispă acoperită de o streaşină mult ieşită, uneori sprijinită lateral pe
unul sau două ziduri, ce de fapt sunt prelungirea zidurilor marginale avansate în acest scop întâlnit şi astăzi în arhitectura
noastră populară ce continua tipul de megaron anatolian cu care s-ar putea chiar înrudi.

Intrarea în locuinţă orientată spre drum, este amplasată de preferinţă pe latura îngustă cu pinion a clădirii, protejată în unele
cazuri cu o copertină sprijinită pe stîlpi de lemn. Acoperişul, constant în două ape, se prelungeşte, când este nevoie, în poiată,
pentru a proteja anexele prevăzute frecvent lateral construcţiei şi lipite de aceasta.

17
Streaşina clădirii era mai ieşită faţa de pereţii locuinţei, având funcţia de a proteja, contra intemperiilor, gropile de provizii
aflate la baza zidului.

Locuinţele au temelii de piatră cu o talpă din lemn culcată deasupra; peste aceasta se ridică peretele executat din stîlpi de lemn
sau pari aşezaţi distanţat, golurile dintre aceştia fiind umplute cu dulapi, grinzi orizontale de lemn sau împletitură de nuiele. Tot
acest sistem este căptuşit cu scînduri groase de lemn fixate în cuie sau prins într-o lipitură de lut amestecat cu pleavă, bine faţuit
şi îndesat peste o armătură de nuiele bătută în cuie, uneori numai pe faţa interioară, alteori şi pe faţa exterioară a peretelui.
Acoperişul în două ape are coama sprijinită pe zidurile de capăt şi intermediare şi la nevoie pe unul sau doi stâlpi de lemn
interiori, capătul de jos al stâlpului fiind adâncit în pământ şi susţinut de o lespede de piatră. învelitoarea este din lemn, şindirilă,
eventual stuf sau paie, mai rar ţiglă. Pardoseala, din lut amestecat cu pleavă, bine netezită, este întinsă pe un pat de pământ
bătut, alteori piatră de râu sau stâncă fărâmiţată.

In amplasamentul locuinţelor, exista tendinţa de a ridica clădirile pe terenuri plate, formulă greu de realizat în zonele denivelate.
De aceea, la munte au fost preferate terasele, iar acolo unde păreau prea mici erau mărite prin mişcări de pământ în compensare,
consolidându-se malurile cu zidurile de sprijin.

Locuinţe cu plan absidat. Acest tip se exemplifică prin: locuinţa-palat aflata pe platoul cetăţii-acropolă de la Piatra Roşie. Este o
construcţie cu două încăperi şi cerdac, ocupând o suprafaţă de 1.100 mp din care clădirea propriu-zisă acoperă circa 300 m2.

Cerdacul locuinţei, probabil cu parapet şi stîlpi susţinători de acoperiş, ce formează intercolonament, are formă absidată care şi
caracterizează construcţia. El începe cu două ante laterale care delimitează pe faţada principală o prispă acoperită, fără stâlpi. în
continuare, cerdacul cuprinde-pe două părţi locuinţa,închizându-se apoi pe latura de nord printr-o formă absidată. Trebuie
remarcată, în special, absida cerdacului, formă ce se regăseşte atît la clădirile civile, cît şi la cele de cult, dar cu poziţionare în
plan diferită, ceea ce îi dă şi funcţiuni deosebite.

18
încăperea cu formă absidată, prevăzută la clădirile de cult,este rezervată oficierii de ritualuri, este cît mai închisă şi amplasată
central. La clădirile civile încăperea absidată este prevăzută spre exterior, este deschisă, expusă vederii şi serveşte ca loc de
privire şi staţionare. Materialul şi sistemul constructiv utilizat este similar construcţiilor de munte.

Locuinţe cu plan circular. Categoria cuprinde totalitatea locuinţelor cu forme rotunde ovale sau poligonale (acestea din urmă
virtual circulare: aspectul poligonal rezultînd din utilizarea materialului lemnos, laturile fiind determinate de lungimea lemnului
întrebuinţat).

Acest tip de locuinţă se află înconjurat cu o prispă simplă sau, uneori, cu un cerdac cu stâlpi (eventual cu parapet, încăperea
rectangulară nu exclude posibilitatea alteia rotunde. Forma acoperişului în cadrul clădirilor circulare, devine conică.

Locuinţe turn. Această grupă reprezintă o arhitectură cu caracter militar-defensiv şi se adresează unui număr redus de locuinţe.
Acestea au apărut odată cu fortificaţiile dacice, din care de altfel fac parte integrantă. După programul lor locuinţele turn s-ar
putea presupune că reprezintă o primă formă a culelor.

în general, locuinţele acestei grupe sînt clădiri ridicate pe un plan rectangular, în unele cazuri foarte apropiat pătratului, cu parter
şi etaj, la fiecare nivel existînd cîte o încăpere, iar legătura dintre ele facându-se printr-o scară interioară simplă. încăperea
etajului, la care se ajungea şi printr-o scară exterioară, servea drept locuinţă şi probabil loc de apărare şi ultim refugiu; încăperea
parterului, cuprinsă în soclul de piatră al clădirii, scundă şi fără ferestre, cu o singură intrare din exterior, servea drept cameră-
depozit.

în general, locuinţele acestei grupe sînt clădiri ridicate pe un plan rectangular, în unele cazuri foarte apropiat pătratului, cu parter
şi etaj, la fiecare nivel existînd cîte o încăpere, iar legătura dintre ele facându-se printr-o scară interioară simplă. încăperea
etajului, la care se ajungea şi printr-o scară exterioară, servea drept locuinţă şi probabil loc de apărare şi ultim refugiu; încăperea
parterului, cuprinsă în soclul de piatră al clădirii, scundă şi fară ferestre, cu o singură intrare din exterior, servea drept cameră-
depozit.

Materialul deosebit pus în operă, piatra, cărămida şi ţigla, prezenţa scărilor exterioare şi existenţa balcoanelor, eventual foişoare,
rezemate pe ziduri de piatră, conferă clădirilor un aspect dominator.
Aceste mici fortificaţii care, cum este cazul cetăţii Costeşti, formează ansambluri, s-ar părea că au aparţinut aristocraţiei
militare.

Ca sistem constructiv şi materiale întrebuinţate, trebuie evidenţiată zidăria de piatră de la parterul locuinţelor şi cea de cărămidă
de la etaj. întreg zidul clădirii are o grosime de 3,20 m, fiind ridicat direct pe stâncă fară intermediul vreunei fundaţii.
Construcţia zidurilor de la parter împrumută tehnica zidurilor fortificate, fiind concepută din blocuri de piatră în sistemul curent
al zidului dacic.

în continuare se ridica, la aceeaşi grosime, zidul etajului, executat din cărămidă slab arsă, legătura dintre cărămizi facându-se
printr-un mortar subţire de lut. Etajul, atât în exterior cât şi în interior, era tencuit tot cu o lipitură de lut amestecat cu pleavă.

SANCTUARUL

Noua unitate politică realizată de domnia lui Decebal, un secol jumătate după a lui Burebista, a căutat să desăvârşească unitatea
şi în special în arhitectură, menţinând şi activând formele tradiţionale; de aceea, programele de cult ce s-au impus, n-au
schimbat nici la cele trei tipuri de santuare datele de bază ci le-au păstrat dispoziţia tradiţionanlă a planurilor.

Există trei tipuri de sanctuare subîmparţite în grupe:

cu o încăpere

Liniare absidate

cu mai multe încăperi

Patrulatere modulate, cu şiruri variate de discuri

-simple, cu o încăpere

Circulare

complexe, cu trei încăperi concetrice

Sanctuare liniare. Primul tip de clădiri de cult geto-dacic, are plan înscris într-un dreptunghi compus dintr-o încăpere sau mai
multe, înşiruite pe lungul unui ax longitudinal constant orientat NV—SE. Este cea mai simplă formă de plan , latura orientată
NV fiind absidată (rotundă sau poligonală), cea opusă fiind destinată accesului.

Tipul cuprinde două grupe:

22
sanctuare liniare absidate cu o sitigură încăpere,

sanctuare liniare absidate eu mai multe încăperi.

■• ,• ’ s(

Sanctuarele liniare poartă mesajul tradiţiei iară să sufere modificări prin apariţia absidei, manifestându-se nu ca o formă necesar
constructivă ci ca o cerinţă ritualică. La originea sanctuarelor liniare se afla două locuinţe megaroon aparţinând neoliticului
mijlociu, a căror asemănare este evidentă: încăpere rectangulară precedată de o prispă cuprinsă între ante.

Asemănarea cu megaroonul anatolian nu trebuie să ne ducă cu gândul la diverse influenţe. în condiţiile noastre georafice
arhitectura nu putea fi obiect de import. Asemănări, exista deoarece oamenii au ajuns, în medii semănătoare, la rezultate fie
identice fie apropiate.

Din plan constatăm că avem de-a face cu cel al locuinţei megaroon, cu o singură încăpere, dar care, din motive de cult, a fost
despărţită. în două compartimente prin mobilierul fix al altarului şi o diferenţă de nivel de o treaptă.

Este o primă formă de plan a sanctuarului liniar care, în epoca tîrzie a fierului, în timpul societăţii dacice, menţinând aspectul
general, se manifestă prin construirea unui perete despărţitor ce divide interiorul în două compartimente distincte, dintre care
încăperea opusă intrării îşi rotunjeşte latura orientată NV şi devine absidă.

Intrarea, cu supralumină, e amplasată, ca de obicei, pe latura îngustă, iar încăperea cu absidă, este orientată constant către nord-
nord-vest, astfel de construcţii, şi în special clădirile absidate cu două încăperi indică forme ce constituie nucleele viitoarelor
clădiri creştine. Se înţelege că acestea, repede de ridicat şi fară deosebite eforturi materiale, au putut servi ca modele doar în
momentul în care creştinismul a apărut din popor cu reguli modeste şi fară prezenţa unui mare misionar.

Un semn al continuităţii îl constituie biserica paleocreştină clădită în secolul al IV-lea d.

ch peste ruinele pretoriului roman, i

Odată cu bierica paleocreştină de la Slăveni, amintim şi de bazilicile creştine aflate pe teritoriul rămas în stăpânirea romană şi
trecut apoi Imperiului Bizantin.

23
Piatra Roşie. Sanctuar liniar cu două încăperi

Popeşti.

Sanctuar liniar, cu două încăperi.

.J*

m-

oj

.... -ra

#Bss

la?

vK-râ

40

Ariuşd, jud. Covasna. Locuinţă

24
Tipul de edificiu monumental de cult, caracteristic perioadei, îl constituie bazilica trinavată terminată cu absidă centrală;
excepţie făcând bazilica de la Sucidava, cu o singură navă şi absidă , asemănătoare bisericii de la Slăveni, dar ridicată două
secole mai târziu. La ambele tipuri fară excepţie este prezentă absida pentru motive de cult. Atât unele cât şi altele utilizează,
forme tradiţionale locale: bazilica paleocreştină aflată pe teritoriul bizantin preia edificiul public roman, iar biserica, sanctuarul
liniar dacic care se pare că şi-a continuat existenţa din motive lesne de înţeles.

Prezenţa continuată, atât a locuinţei rectangulare geto-dace cât şi, a clădirii de cult absidate cu una sau două încăperi, au
constituit germenul viitoarelor biserici din lemn sau zid de pe teritoriul ţării noastre.

Nu putem concepe un mileniu de existenţă a creştinismului fară prezenţa simultană a unui tip de biserică, chiar simplificat la un
minim de încăperi, dar cel puţin cu naos şi altar.

Orientarea sanctuarelor patrulatere variază în funcţie de poziţia axului longitudinal, evident perpendicular pe latura scurtă a
planului; acesteia i se atribuie şi rolul de front principal. Patrulaterul, ca formă geometrică, are două axe şi patru laturi de
aceeaşi valoare, egale ca importanţă.

Din punct de vedere arhitectonic, pe dată ce închid un multiplu de caroiaje-modul cu laturi asemănătoare rezultă că frontul
principal al sanctuarelor se poate exprima pe oricare dintre laturile patrulaterului şi că oricare axă poate deveni principală.
Indiferent de poziţia ce ocupă pe teren, sanctuarul patrulater are una dintre axe şi implicit o latură constant orientate n, nv, v,
orientare normală pe care o regăsim şi la sanctuarele circulare complexe şi liniare.

Această interpretare aplicată sanctuarelor patrulatere după funcţionalitatea planului şi nu automat după direcţia axului
longitudinal ar putea avea şi avantajul unificării orientării sanctuarelor dacice. Dispoziţia in caroiaj a discurilor care, cu mici
abateri menţin acelaşi interax, imprimând planului un ritm constant pe întreaga lui suprafaţă reprezintă un element

local nou, de certă originalitate, neavînd asemănare nici cu planurile şi formele arhitectonice vecine, nici cu cele elenice,
compuse în exclusivitate pe o axă principală de compoziţie.

25
tmu

u < z. 3* sr

AO

md

Sucidava (Celei), jud. Olt. Bazilica

paleocreştină

Slăveni, jud. Olt. Biserica paleocreştină.

Grădiştea Muncelului. _. A w

Reconstituirea sanctuarului patrulater. ^P^1’ Plan’lncmta P™clPala'

26

L
în arhitectură, repetarea este acea forţă centripetă ce împiedică formele să se spulbere, oferind, prin concentrarea lor,
posibilitatea perfecţiunii ca o apropiere de cele precedente fără totuşi a se indentifîca cu ele. Sub acest aspect şi-au făurit şi dacii
o arhitectură care ne-ar tenta s-o asemuim celei clasice, datorită faptului că ambele s-au ivit din aceeaşi tulpină: coloana.

Sanctuarul, iniţial integral executat din lemn şi reprezentat de o colonadă ţîşnită ca din pămînt, oglindea într-un fel imaginea
pădurii. Astfel, coloana, simbol al verticalităţii vegetale, încearcă o reflectare a naturii prin scenariul ritualurilor, rememorarea
unor vremuri trecute ce mai apoi au devenit legende şi mituri.

Acoperişul simplu, în două ape, probabil cu streaşină, se termina la capete cu timpane triunghiulare, iar învelitoarea provenea
dintr-un material lemnos: şindrilă sau scânduri groase prinse în cuie, improbabil din paie sau stuf. Originea totemică a
cuvântului « dac » prin legătura ce se face cu « daos » — lup, din limba frigiană şi care ar putea clarifica într- un fel menirea
funcţionalităţii sanctuarelor patrulatere demonstrează cum lupul, simbol răspândit şi în lumea balcano-carpatică, a ajuns ca
dintr-un epitet ce era iniţial războinic, să se transforme în eponim etnic al dacilor.

în cazul iniţierii militare, practicarea unor ceremonialuri războinice nu s-ar fi putut petrece altcum, decât în mediul natural al
pădurilor, iar, mai apoi, în scenariul sanctuarelor patrulatere care, prin caroiajul modul al coloanelor transpunea, evoluat,
formele codrului şi cele ale ceremonialului mitic.

Dispunerea arhitectonică a şirurilor de coloane şi lipsa vreunei compartimentări interioare

ne îndreaptă gândul către desfăşurarea, în acest spaţiu liber, a unor procesiuni de masă iar

prezenţa clădirilor de cult în general în imediata apropiere a fortificaţiilor şi chiar în

interiorul lor, arată că există între acestea o strânsă interdependenţă. i

Sanctuare circulare. Tipul sanctuarelor circulare cuprinde două grupe:

sanctuare circulare simple sau cu o singură încăpere,

sanctuare circulare complexe sau cu trei încăperi concentrice.

27
Grădiştea MunceluluL Cetatea şi incinta sacră.

Petica, jud. Arad. Sanctuar circular simplu.

Grădiştea Muncelului. Sanctuarul circular de andezit.

ii

Grădiştea Muncelului. Sanctuarul circular de andezit.

Grădina Muncelului. Marele sanctuar circular.

STONEHENGE

28
Din prima grupă, sanctuarul de la Pecica are platforma circular îngrădită cu un inel, executat din stâlpi de lemn; celelalte au
incinta înconjurată cu stâlpi şi lespezi de piatră sau marmură albă dolomitică, cum este cazul sanctuarelor circulare de andezit
de la Grădiştea Muncelului. Aceste sanctuare cuprind, în centru, o vatră destinată ritualului; de acolo terenul coboară într-o
pantă lentă către exterior, pantă necesară evacuării apelor din incintă prin interspaţiile stîlpilor de piatră sau lemn aparţinînd
îngrădirii-inel.

Alt sanctuar cu altar circular de andezit de la Grădiştea Muncelului are incinta rotundă, înălţată acum cu circa 0,50 m, pe un
soclu de blocuri de piatră, este pavată cu lespezi de andezit a căror dispoziţie radială în jurul unui disc central reaminteşte razele
soarelui, de unde şi denumirea de « soarele de andezit» şi presupunerea că va fi fost închinat vreunei divinităţi astrale.

Grupei a doua aparţin sanctuarele circulare complexe, adică cu trei încăperi concentrice (din care cea centrală absidată); marele
sanctuar circular de la Grădiştea Muncelului este construcţia reprezentativă a acestei categorii.

Grupa sanctuarelor complexe, derivă din planul sanctuarelor circulare simple, diferenţa dintre ele survenind numai în zona
centrală, unde vatra-altar s-a transformat, amplificîndu- se, într-o clădire închisă rezervată promovării noilor însemne religioase.
Cele două forme de sanctuare, simplu şi complex, nu s-au înlocuit unul pe altul ci au evoluat concomitent. Monumentele în
compoziţia cărora apare un element central de cult cuprins într-o incintă circulară delimitată de formă este cunoscută a
monumentelor simple arhaice magico-mitice, aparţinînd tipului temenos.

Sanctuarul mare circular cu diametrul de 29,40 m este delimitat la exterior prin două rânduri de blocuri de piatră concentrice.

Potrivit planului, accesele se evidenţiază cu destulă claritate; ele sunt în număr de 30, la o treaptă diferenţă faţă de nivelul antic,
şi pătrund în mod concentric de jur împrejurul rotondei, încadrate cu uşi, către prima galerie circulară, de unde, prin cele patru
intrări se pătrunde-coborându-se o treaptă, în a doua galerie, iar de acolo, prin alte două, în încăperea de cult absidată, încăpere
considerată sfântă.

29
Galeria circulară exterioară, formînd o platformă lată de 3,65 m, descoperită şi neînchisă lateral, rămânând, prin mulţimea
acceselor, o zonă rezervată atât circulaţiei cât şi exercitării unor ritualuri în faţa mulţimii adunate sub cerul liber.

Cele 30 de treceri alternează cu balustrada, formată din grupuri de câte şase baluştri, de secţiune paralelipipedică, terminaţi în
cepuri patrulatere. Ritmicitatea de 6+1 a stâlpilor- baluştri, cu accesele respective, creează, un element arhitectonic original şi
totodată o posibilă interpretare calendaristică.

închiderea se realiza din scânduri groase de lemn (blăni), fixate pe faţa interioară a stâlpilor susţinători între cele patru intrări,
pereţii sanctuarului apăreau spre exterior cu o serie de stâlpi pătraţi angajaţi, îmbrăcaţi în plăci de ceramic.

Odată închisă, clădirea trebuia să fie şi luminată prin golul uşilor, prin supralumină. Pentru încăperea centrală absidată care avea
stâlpii de contur mai scunzi, lumina se putea obţine fie indirect fie direct, prin lucarne executate în felul celor indicate pe
imaginile Columnei Traiane.

Calendarul dacilor. Elementul circular exterior reprezintă o transpunere a datelor calendarului tradiţional geto-dac. Cei 180 de
baluştri ai circumferinţei împărţiţi în 30 de intervale a câte şase baluştri reprezenta codificat: zilele, prin stâlpii-baluştri, şi
săptămînile prin grupa de şase, ceea ce înseamnă că o circumferinţă completă înfăţişă 180 zile a 30 săptămîni adică jumătate din
cele 360 zile şi 60 săptămâni cât ar cuprinde anul tradiţional geto-dac care împarte anul în 12 luni a 30 zile iar luna în cinci
săptămîni a şase zile adică « sextimane.

Calculat retroactiv astăzi, pe bază de măsurători a fost cunoscut şi de popoarele străvechi ceea ce a condus pe cei ce foloseau
calendarul tradiţional de 360 zile la nevoia unor adăugiri şi intercalări necesitate de diferenţa de cinci zile şi un sfert.

30
Grădiştea Muncelului. Marele sanctuar circular, inelul exterior.

Blidaru. Plan învelitori, secţiune şi perspectivă interioară (reconstituire).

Costeşti. Planul general al cetăţii.

Piatra Roşie. Plan.

31
Cetatea de la Costeşti. Cetatea de la Costeşti a devenit, începând cu domnia lui Burebista, reşedinţa permanentă a regilor daci.
Aşezarea formează un tot fortificat şi cuprindea trei sectoare distincte:

Sectorul locuinţelor, plasat pe platoul central, de formă eliptică

Sectorul de apărare , compus din trei obstacole succesive: o dublă palisadă ce înconjura locuinţele de pe platoul central, un zid
de incintă, întărit cu trei turnuri angajate şi unul izolat,un val de pământ cu palisadă ce încingea de jur împrejur întreaga cetate şi
cele trei turnuri exterioare de apărare şi veghe

Sectorul construcţiilor destinate cultului compus din patru sanctuare patrulatere: trei exterioare şi unul în incinta cetăţii.

Cetatea de la Blidaru. Cetatea- ocupă întreg platoul de circa 85 mx62 m, urmându-i îndeaproape conturul; de aici rezultă şi
forma poligonal neregulată a zidurilor de incintă care împrejmuiesc o suprafaţă de circa 5 700 m2.

Interiorul cetăţii este împăţit în două incinte, dintre care incinta I, ridicată pe locul cel mai înalt al platoului, măsoară o suprafaţă
de circa 2100 m2. Spre vest, un zid comun o desparte de incinta a Il-a, aflată la o diferenţă de nivel inferioară. Cu toate că se
aflau alăturate, incintele erau organizate deosebit, fiecare având legături directe cu exteriorul prin porţi independente.

Funcţional, incinta I este destinată în exclusivitate locuinţei, în timp ce a doua atât locuinţei personalului auxiliar, pază şi
serviciu, cât şi depozitelor. In afara cunoscutului zid dacic cu parament în opus quadratum, sunt şi multe alte ziduri, în opus
incertum ce înconjoara cetatea.

Cetatea Piatra Roşie. Planul de ansamblu al cetăţii este compus din două incinte şi câteva construcţii exterioare cu caracter fie
civil, fie de cult, fie militar. Prima incintă, de fapt cetatea, este un patrulater cu grosimea generală a zidurilor de 3 m. Cinci
turnuri interioare completează sistemul: câte unul la colţurile patrulaterului iar ultimul pe latura estică a curtinei. Execuţia
zidurilor de piatră ce au ca fundaţie stânca naturală, este identică cu a altor cetăţi dacice: între două paramente din blocuri de
piatră calcaroasă tăiată regulat, o umplutură, emplecton şi bârne de lemn fixate în jgheaburi cioplite în coadă de rândunică.
Piatra Roşie este o cetate-acropolă, cu o incintă alăturată.

32
Cetatea de la Grădiştea Muncelului. Totalitatea punctelor de aşezare a cetăţilor dacice din munţii Orăştiei îşi are centrul
geometric în capitala statului dacic, Sarmizegetusa-Regia unde se afla centrul politico-administrativ şi, în special, cel religios,
cu binecunoscuta incintă sacră, precum şi cetatea cea mare de ultim refugiu.

Construcţiile ce le întâlnim în acest centu dacic reprezintă un efort constructiv intens, pe durata a două secole.

ORIGINEA ANSAMBLURILOR DACICE

Alinierea locuinţelor şi gruparea lor simplă sau în jurul unei clădiri centrale, cu respectarea, în general, a unei orientări
constante, s-ar putea spune că le prezintă primele forme organizate de pe teritoriul ţării noastre, forme ce vor evolua cu timpul
în aşa fel încât, către sfârşitul epocii dacice, în La Téne, să se ajungă la rezolvări de perspectivă, rezultate dintr-un amestec al
puternicului fond tradiţional local cu cel al influenţelor elenice. In acest sens, menţionăm atât complexul de la Popeşti cât şi pe
cel al incintei sacre de la Grădiştea Muncelului. Geto-dacii şi implicit cei de la Popeşti, când doreau să-şi înjghebeze un
ansamblu, nu priveau către polisurile greceşti contemporane, care nu corespundeau aspectului şi formelor lor de organizare, dar
se simţeau mai mult atraşi de ansamblurile miceniene, durate cu un mileniu mai devreme, şi care între timp influenţaseră pe
traci.

în preajma sec. I î.d.H, aflăm pentru prima dată ideea de axă, adică de ordine într-un ansamblu arhitectonic autohton cu o
compoziţie clasică, aplicată însă numai în suprafaţă dar lipsind-o, în spaţiu, de volumele necesare efectului de monumentalitate
pe care ansamblul 1- ar fi cerut. Tradiţia locală, puternic înrădăcinată, a făcut ca adaptarea ansamblului traco- micenean să se
rezume la amestecul unor constante locale cu un concept de import parţial neasimilat. întreg ansamblul s-a rezumat deci la o
construcţie centrală, sanctuarul, plus altele mai mici, destinate locuirii. Construcţia sanctuarului, plasată pe axa de compoziţie a
ansamblului, formează cap de perspectivă, se detaşează prin amploare şi poziţie, rămânând în permanenţă elementul de interes
central. Edificiul este de tip megaroon şi face parte dintre acele clădiri de cult tradiţionale getodacice denumite sanctuare liniare,
cu una sau două încăperi înşiruite.

33
ARHITECTURA ROMANĂ ÎN DACIA

Să vorbim în treacăt şi despre ce s-a întâmplat cu podul acela de pe Dunăre, care era o minune a lumii antice. Chiar un succesor
al lui Traianus a dat ordin să se dărâme podul. Romanii l-au clădit, romanii l-au dărâmat. De ce ? Le-a fost teamă, când au
început primele năvăliri barbare de mai mari proporţii, ca podul acela să nu folosească năvălitorilor pentru a pătrunde şi mai
adânc în imperiu. S-a scos deci toată „ şoseaua “, puntea de pe pod, iar timp de veacuri nu s-au mai văzut decât pilonii în
Dunăre (unul se mai vede şi azi, pe malul românesc al fluviului).

Soarta provinciei Dacia felix se încheie o dată cu ceea ce numim năvălirea barbarilor. Cine au fost aceşti barbari? Dar, ce
înseamnă barbari Iniţial, barbarus a însemnat „ străin (faţă de greci sau romani) apoi a căpătat conotaţia „ necivilizat (în ochii
grecilor, apoi ai romanilor) “. (Neagu Djuvara)

Arhitectura romană - colonizarea Daciei în urma cuceririi romane a adus cu sine distrugerea culturii autohtone şi impunerea
unui sistem de administrare imperial. Exploatarea intensivă a resurselor precum şi gestionarea noii provincii a impus executarea
unor ample lucrări edilitare, militare şi civile. Romanii au construit un număr mare de oraşe noi după metoda cea mai răspândită
în imperiu, de cardo şi decumanus legate între ele cu o reţea densă de drumuri. Tehnica folosită era cunoscută în Dacia dar rar
folosită datorită materialelor scumpe - marmura dalţuită - pe care le cereau. Podul lui Traian peste Dunăre lung de 1135 metri
construit de Apolodor din Damasc era o minune a tehnicii şi cel mai cunoscut monumet de geniu civil. Graniţele erau apărate de
o linie strategică numită limes formată din valuri de pământ folosite şi ca drumuri de-a lungul cărora erau amplasate castele şi
castre. în incinta de formă rectangulară se găseau un pretorium - comandament - cazărmi, locuinţe, magazii şi anexe militare
construite în jurul forumului central. Oraşele erau numite colonii şi municipii cel mai important fiind colonia Ulpia Traiana
Augusta

Dacica numită mai târziu şi Sarmizegetusa în amintirea vechii capitale. Piaţa centrală era dominată de o clădire impunatoare -
colegiul augustalilor - unică în imperiu ca funcţiune iar exterior incintei era un amfiteatru cu 5000 locuri. în Scythia Minor -
Dobrogea - romanii au reclădit o serie de oraşe - port noi. în memoria luptelor de cucerire au construit impunătorul Tropaeum
Trai ani de forma unui turn împodobit cu metope.

34
Arhitectura dacilor a dăinuit înfloritoare pînă în cei dintâi ani ai veacului II când în cea mai mare parte a fost distrusă de romani.
In urma aprigului război din 105 —106, partea cucerită a Daciei a fost transformată în provincie romană cu numeroşi colonişti
aduşi din

'

celelalte provincii ale vastului imperiu.

Stăpânirea romană a pus capăt organizaţiei de stat a dacilor, noii stăpînitori au adus din ţinuturile de veche şi înaintată civilizaţie
italică experienţa şi elementele unei culturi materiale superioare.

Alături de ocupaţiile de căpetenie ale localnicilor, agricultura şi creşterea vitelor, s-au dezvoltat în Dacia romană negoţul şi
diferite ramuri de „industrie”, continuându-se pe o bază mult lărgită exploatarea tuturor bogăţiilor ţării: minele de aur şi de fler,
ocnele de sare, carierele de piatră şi marmură de construcţie etc. Romanii au pus o parte din resursele imense rezultate din
exploatarea sistematică a tuturor acestor bogăţii în slujba organizării şi dotării teritoriului cucerit cu tot felul de lucrări edilitare,
militare şi civile, romanii au construit în Dacia o serie de clădiri cu caracter militar, precum şi un mare număr de oraşe noi
folosind materiale şi tehnici rar şi sporadic întrebuinţate, piatra şi marmura faţuită, împodobite cu profile şi sculpturi, cărămida
presată şi arsă şi mortarul de var.

Printre construcţiile de geniu civil, locul cel mai de seamă l-a ocupat marele pod construit peste Dunăre în dreptul oraşului
Drobeta Tumu Severin de către arhitectul lui Traian, Apollodor din Damasc. Considerat pe drept una dintre „minunile tehnicii”
acelei vremi, podul acesta, care avea o lungime totală de 1135 m, era compus din 20 de pile monumentale de piatră — 45 m
înalte de la temelie în sus şi 18 m late — plus două culee. Pilele erau legate între ele cu arce puternice de lemn. Din acelaşi
material era construită şi suprastructura, cu excepţia porţiunilor care legau pilele extreme cu cele două culce, care erau
construite din zidărie de piatră şi cărămidă. Podul se termina la ambele capete cu cîte un portal, fiecare din ele fiind încoronat cu
trofee.

Clădirile cu caracter militar — castele şi castre — formau, împreună cu valurile, de-a lungul cărora erau înşirate, o linie specială
de apărare a graniţelor, un limes.

35
Planul cetăţii CALLATIS

& 8 a -,

ULPIA TRAJANA AUGUSTA DACICA SARMISEGETUZA. Oraşul (108 - 110) fundat d, Traian (98 -117)

Castrul roman de la Racoviţa

Histria - casă romană cu atrium

Valurile erau construcţii impunătoare făcute din lemn şi pământ. Unul din cele mai importante, cel care forma aşa-numitul
Limes Transalutanus şi care se întindea pe o lungime de 235 km, de la Flămânda (judeţul Teleorman) pe Dunăre până la pasul
Bran, avea la bază o lăţime între 10 şi 20 m şi o înălţime de 3 m. Pe culmea lui se afla o platformă lată de cca 3 m, pe care se
ridica un perete gros de 1 m şi înalt de 1,60 m, făcut din lemn şi pământ întărit după construcţie prin ardere. în faţa valumului,
şanţul adânc şi lat din care fusese scos pămîntul pentru construirea valului însuşi forma un al doilea obstacol în calea
invadatorilor. Când astfel de valuri erau destinate să apere localităţi sau regiuni importante, ele erau întărite sau chiar în
întregime construite cu piatră, aşa cum a fost valul arcuit, lung de 4 km, din faţa oraşului Porolissum. Din loc în loc, vălurile
aveau posturi fixe de observaţie, înzestrate cu câte un castel: o construcţie mică de zid sau lemn, făcută în chip de turn, destinată
a fi locuită de o garnizoană restrânsă.

în legătură cu linia valurilor, dar fiind situate adesea şi în locuri mai retrase, înapoia valurilor, cástrele erau construcţiile militare
cele mai temeinice. Ele se compuneau dintr-o curte de formă dreptunghiulară, înconjurată cu ziduri de piatră, dar câteodată şi
numai cu palisade. Spre interior, de-a lungul zidului, se ridica un val de pămînt, pe creasta căruia era amenajat drumul de strajă.
Alteori valul de pământ era înlocuit cu un pod de lemn. în interiorul incintei, dispuse de regulă de o parte şi de alta a două
drumuri principale, perpendiculare unul pe altul, se găseau clădirea comandantului, pretorium, şi alte numeroase edificii,
cazărmi, magazii, locuinţe.

Numeroasele aşezări orăşeneşti — colonii şi municipii — ele au fost croite după tipicul obişnuit al oraşelor romane din acea
vreme. Planurile lor, de formă regulată, geometrică erau formate dintr-o reţea de străzi secundare, paralele şi perpendiculare
unele pe altele, cuprinse între braţele a două artere principale mai largi, cardo şi decumanus, care, încrucişându-se în unghi
drept, împărţeau teritoriul afectat aşezării în patru părţi aproape egale la întretăierea acestora era amenajată piaţa centrală a
oraşului: forumul. Construite din piatră faţuită, erau groase (2,50 —4,00 m) şi înalte (4 —6 m); în partea superioară ele se
încheiau cu un drum de strajă în faţa unui şir de creneluri. Accesul în oraş se făcea de regulă prin patru porţi. Suprafaţa
teritoriului cuprins în interiorul patrulaterului de ziduri varia de la 10 la 35 ha. Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica, întemeiat
de Traian şi învestit cu titlul de capitală a

37
Daciei. Mai târziu, în vremea lui Hadrian, s-a adăugat acestui nume şi acela de Sarmisegetusa, dar nu pentru că noua aşezare
romană ar fi fost clădită - aşa cum s-a crezut până de curând - pe ruinele vechii capitale a Daciei, ci probabil din dorinţa
stăpânitorilor de a păstra, prin oraşul roman, amintirea fostei cetăţi de reşedinţă a regilor daci, al cărei nume devenise pentru
localnici sinonim cu acela de capitală. Oraşul, ocupa, o suprafaţă de 32 ha. Era înconjurat cu ziduri groase de piatră, care
urmăreau în plan forma unui pătrat. Dintre clădirile de seamă cuprinse în cadrul pieţei centrale, a putut fi identificat planul unui
impunător palat, sediu al colegiului Augustalilor — Aedes Augustalium. Exemplar unic de astfel de edificiu cunoscut pînă azi în
cadrul întregului Imperiu roman, palatul Augustalilor de la Sarmizegetusa cuprindea o serie de încăperi în jurul a două curţi, una
de plan pătrat, alta mai mică, dreptunghiulară. Curtea mare, pavată cu lespezi de piatră, avea pe laturile dinspre apus şi răsărit
cîte o bazilică pentru adunări, iar pe latura dinspre miazănoapte, unde se găsea şi intrarea, câteva încăperi administrative. în
mijloc se găsea altarul —Ara Augusti. Curtea mică, separată de cea mare printr-un zid decorat cu arcade şi străbătut de două
porţi laterale, era împodobită cu statui şi monumente votive. Aripa dinspre for cuprindea încăperile principale, de aparat, ale
palatului, cinci la număr, din care cea din mijloc, sub care se găseau două cisterne, era sanctuarul.

în afara zidurilor oraşului, dar în imediata sa vecinătate, au fost descoperite resturile unui mare amfiteatru, care putea cuprinde
peste 5 000 de spectatori.

Tropaeum Traiani este compus dintr-un tambur cilindric de zidărie de cca 30 m diametru şi 12 m înălţime, monumentul este
ridicat pe un soclu de trepte şi supraînălţat cu o movilă de zidărie sub forma unui tumulus. Corpul cilindric al monumentului
este construit dintr-un conglomerat de piatră spartă şi ciment roman. Spre exterior el este placat cu blocuri de piatră faţuită şi
decorat în partea de sus cu o friză de triglife şi metope împodobite cu sculpturi de caracter narativ-istoric.

38
Troesmus

OI

ULPIA TRAJANA AUGUSTA DACICA SARMISEGETUZA. Amfiteatrul.

Termele castrului.

HOBIŢA. «Villa rustica» din preajma Coloniei Ulpia Tajana cuprinde o locuinţă, un turn şi hambarul.

39
Partea superioară, care formează coronamentul corpului cilindric, este tratată sub forma unei balustrade crenelate, formată dintr-
o serie de parapete joase, cuprinse ritmic între nişte blocuri de piatră mai înalte. Conul de deasupra corpului cilindric, protejat de
o învelitoare făcută din solzi de piatră, se închidea în vârf cu un trofeu : o statue colosală (cca 10 m înălţime), cu două feţe,
simbol al victoriei. întregul trofeu era aşezat pe un piedestal format din două prisme octogonale suprapuse.

ARHITECTURA BIZANTINĂ

Monumente romano-bizantine de-a lungul Dunării şi în Moesia

Retragerea aureliană din Dacia nu s-a făcut în mod brusc şi ea n-a antrenat distrugerea a ceea ce se construise până atunci pe
teritoriul bogatei provincii. Dacia a fost părăsită numai de armatele romane, de înalţii funcţionari şi de oamenii avuţi, care,
plecând, aveau ce duce cu ei şi din ce trăi. Populaţia băştinaşă romanizată, ca şi coloniştii aşezaţi aici şi legaţi prin relaţii de
familie şi gospodării proprii de pământul ţării au rămas pe loc.

După retragerea administraţiei romane, aşezările urbane care fuseseră în special centre administrative şi militare, decad.

Rolul, lor comercial, n-a mai dăinuit decît în foarte mică măsură după încetarea exploatării provinciei de către romani. în aceste
condiţii, oraşele Daciei şi s-au risipit. Câteva din cetăţile de pe malul stâng al Dunării — Drobeta, Sucidava, Turris — şi mai
ales oraşele din Dobrogea —printre care Tomis, Callatis, Histria, Troesmis, Axiopolis, Tropaeum — rămase încă în stăpînirea
Romei şi trecute apoi în continuare Imperiului romano-bizantin, a cărui autoritate politică şi religioasă s-a menţinut aici până la
sfârşitul veacului VI, au continuat să existe fiind întreţinute cu grijă şi de multe ori restaurate în timpul lui Constantin cel Mare,
al lui Iustinian şi al lui Mauriciu.

Constantin cel Mare construieşte un pod peste Dunăre la Sucidava care prin tehnică îl concurează pe cel al lui Trai an.

40
Stăpânirea romană se încheie odată cu retragerea aureliana din 271 - 275 dar aceasta se face treptat iar autoritatea este preluată
de elita locală cristalizată într-o nouă civilizaţie romanizată. Cu toate acestea centrele comerciale şi meşteşugăreşti decad iar
oraşele romane se ruinează. Oraşele din limesul Nord Dunarean şi Dobrogean cunosc o nouă înflorire sub stăpânire bizantină ca
o continuitate a celei romane. Bizanţul reface şi extinde o serie de cetăţi vitale pentru susţinerea flancului nordic al imperiului.
Oraşul Histria înconjurat de un zid de apărare înalt de 4 metri, întărit cu patru tunuri de apărare şi cinci bastioane masive care
flancau poarta principală. In interior se găseau terme, vile, clădiri administrative şi o reţea stradală bine întreţinută. De asemeni
la Callatis dar mai cu seama la Tomis - capitală a unei confederaţii de şase oraşe pontice - s-au pastrat urmele unei civilizaţii
înfloritoare reprezentate de o arhitectura de excepţie. Cel mai important procuram prin noutate dar şi reprezentativ pentru
mutaţiile spirituale prin care trece regiunea este cel de cui ilustrat prin bazilicile creştine - peste 20 - de mari dimensiuni.
Acestea sunt structurate în trei nave precedate la intrare de un atrium, iar parcurgerea interioara se face în axul longitudinal între
nartex şi absida semicirculara amplasata peste un martyrion. Oraşul Tropaeum reclădit de Constantin cel Mare păstrează o
bazilică cu trei nave egale şi cinci biserici creştine printre care se distinge bazilica bizantină cu trasept între naos şi absidă ce
adaposteşte cripta şi bazilica de marmură - cea mai veche cunoscută - ce conţine toate elementele tipului bazilical prebizantin -
naos cu trei nave, absida, nartex, atrium şi baptister. Dominaţia bizantină se încheie în secolul VI şi odată cu ea o civilizaţie
înfloritoare care ne-a lăsat moştenire cultul creştin apostolic cu tot ce înseamna el în plan spiritual dar şi artistic şi arhitectural.
In rest arhitectura şi arta romană şi bizantină nu au făcut carieră în cultura romană în primul rând vitregiilor istorice ce au urmat
dar şi faptului că acestea erau considerate alogene şi sofisticate pentru un popor care asigura continuitatea prin tradiţie.

Incinta de 9 ha a oraşului Histria, reclădit pe ruinele şi cu o parte din materialele scoase

din dărâmăturile cetăţii distruse de goţi în anul 248 existau reţele întregi de străzi bine pavate şi canalizate, şi numeroase edificii
publice şi private. Printre monumentele oraşului epocii romane amintim, baia publică care era o clădire cu numeroase încăperi,
unele destinate serviciilor de acces şi exerciţiilor gimnastice, altele băilor propriu-zise, construită din piatră şi cărămidă,
materiale zidite după tehnica romană în straturi alternative : două

41
asize de piatră şi şase rînduri de cărămizi şi o mare locuinţă particulară de plan dreptunghiular cu unul din colţuri teşit: o casă de
tip greco-roman cu numeroase încăperi dispuse pe două caturi în jurul unui atrium cu coloane, zidurile care îi mărginesc incinta
pe latura dinspre apus, a căror înălţime s-a păstrat pe alocuri până la peste 4 m, sunt construite din blocuri de piatră faţuită, mai
mari pe faţa dinspre exterior şi mai mici pe faţa interioară, zidurile sunt întărite cu patru mari turnuri de apărare şi cu cinci
bastioane masive. In mijloc se deschide poarta mare, ea însăşi flancată de patru turnuri.

La Callatis alături de resturile unei importante clădiri de caracter religios cu atrium, o basilică romano-bizantină există şi câteva
porţiuni din puternicul zid al incintei, datînd din veacul III. Tomis fostă capitală a unei confederaţii de cinci, apoi de şase din
cele mai importante oraşe pontice, a fost înfrumuseţat în decursul veacurilor II —V cu monumente de arhitectură: arhitrave,
frize, pilaştri, coloane şi capiteluri de marmură, precum şi resturile a două bazilici şi a unui important edificiu public cu un
mozaic pavimental colorat, în cadrul celorlalte aşezări orăşeneşti şi cetăţi din Dobrogea şi de pe malul stâng al Dunării au fost
identificate, între alte diferite clădiri, resturile a numeroase bazilici creştine —peste 20 la număr —majoritatea de mari
dimensiuni, cu trei nave precedate spre intrare de un nartex şi încheiate în celălalt capăt cu o absidă semi-circulară, sub care se
găseşte un martyrion . Deosebit de importante ca structură şi forme de plan erau o mare bazilică profană cu trei nave egale şi, în
special, două din cele cinci biserici creştine identificate : bazilica „bizantină” şi bazilica „de marmură”. Cea dintâi schiţează în
plan forma unui T, rezultat prin interpunerea între naos şi absidă a unui mare transept, în care cele trei nave spaţioase,
frângându-se, se prelungesc, învăluind cripta din faţa absidei. Bazilica „de marmură”, cea mai veche cunoscută şi probabil
printre cele dinţii biserici creştine ridicate pe teritoriul de azi al României — V. Pârvan o atribuia vremii lui Constantius, cca
350 — cuprindea, într-o compoziţie unitară, toate elementele esenţiale ale tipului bazilical prebizantin sub forma lui cea mai
dezvoltată : naos larg dimensionat cu trei nave, absidă, nartex, atrium şi baptister — acesta din urmă adăugat în timpul domniei
lui Iustinian, cu ocazia unei restaurări a întregului edificiu.

în lungului proces de alcătuire a relaţiilor feudale, şi, totodată, de formare a poporului român — proces a cărui ultimă fază s-a
desfăşurat în condiţiile convieţuirii populaţiei

42
romanice băştinaşe cu slavii, în final asimilaţi forma dominantă de organizare a societăţii au constituit-o obştile şi uniunile de
obşti săteşti, în teritoriile fostei provincii romane şi în cele ce rămăseseră în afara dominaţiei imperiale, ca rezultat al
fenomenului de ruralizare. Ulterior, în sînul obştiilor s-a format o pătură de căpetenii care, cu timpul, s-a transformat într-o
aristocraţie militară. Clasă socială dominantă conducătorii formaţiunilor politice locale, purtând denumirea de cneji sau pe aceea
— mai veche — de iuzi, conduceau cele dintâi formaţiuni cu caracter feudal începător, care, reunite treptat, au alcătuit cu
vremea formaţiuni mai mari, numite voievodate sau ţări.

43
DROBETA

Cetate romana Troesmis refăcută de Iustinian

BAZILICI BIZANTINE

44
Podul lui Apollodor din Damasc de la Tumu - Severin.

ULPIA'TRAJANA AUGUSTA DACICA SARMISEGETUZA. Colegiul augustalilor.

46
CAPITOLULUI ARHITECTURA VECHE

Evul mediu timpuriu până la 1241

O dată cu armata şi administraţia locală, probabil că o parte din populaţia romană, în orice caz cea mai înstărită, vor fi părăsit şi
ei colonia de la nord de Dunăre, pentru a se refugia pe malul drept al Dunării, unde împăratul Aurelianus a instituit — în
regiunea unde vor fi mai târziu Serbia de est şi Bulgaria de nord-vest o nouă provincie numită tot Dacia, dar care a căpătat, cu
vremea, în scrieri, numele de Dacia aureliană.

Creştinismul a pătruns în Dacia şi Moesia foarte timpuriu, probabil chiar înainte de retragerea legiunilor şi administraţiei
romane, adus de legionari originari din Orient, de negustori, de călători, de ce nu şi de propovăduitori.

Adaug că este o constantă a istoriei universale: când se surpă dinlăuntru un imperiu, niciodată noile state care apar ulterior în
acelaşi loc nu rezultă din fapta foştilor băştinaşi, care rămân vreme îndelungată fără elite şi fără vlagă. (Neagu Djuvara.)

Etnogeneza poporului roman, definitivată în sec. VII - IX, s-a realizat pe suportul tradiţiilor daco - romane, nord şi sud -
dunărene în condiţiile unei evidente influenţe bizantine şi a fost influenţată de slavi, popor migrator, care au ocupat şi farâmiţat
România balcanică. Populaţia romanică nord - dunareană, cu un potenţial biologic şi economic superior celei sud - dunărene, i-
au asimilat pe slavi continuând romanitatea răsăriteană, sub denumirea “ vlahi” sau “ blahi”.

Organizarea dacică, daco - romană şi apoi românească s-a realizat în obşti libere având ca nucleu urbanistic comunitatea de
agricultori, meşteşugari şi negustori constituită în sat, care este cel mai vechi şi stabil element de unitate şi continuitate din
istoria romanilor, închegarea primelor structuri teritoriale este rezultatul modificărilor demografice şi socio - economice din
cadrul obstei în urma unui proces de lungă durată definit sintetic de Iorga “ de la sat la stat”. Atestarea apostolică şi răspândirea
creştinismului pe teritoriul ţării noastre menţionată de “ martirologii” anterior edictului de la Mediollanum din 313 sau chiar
înainte de retragerea aureliana 270 - 275 este un fenomen cultural - istoric şi o afirmare a continuităţii noastre ca popor.
Existenţa în sec. IV - VI a peste 30 de edificii creştine în

47
Bnsarabi Biserica rupestră
Scythia minor reprezintă o sursă de informare asupra varietăţilor formelor arhitecturale şi a tehnicilor de construcţie din acele
vremuri.

Viaţa monahală confirmată şi de sinodul IV ecumenic de la Calcedon era organizată cenobiţic în formaţiuni rurale. Acest fapt
este dovedit de ansamblu mănăstiresc de la Slava Rusa lângă Ibida ( Tulcea ). Compus dintr-o biserică tip sală cu altar absidat
amplificat spre nord de o capelă - prothesis şi spre vest de un nartex şi o capelă - paraclis în interiorul unei incinte de zid
nefortificat ci doar cu rol de limită morală a spaţiului sacru. Lipsa unei clădiri cu rol de baptisteriu precum şi originea
termenului de biserică - basilică - pentru edificiu de cult preluat din latină înainte de sec. V când este înlocuit de grecescul
eclessia sunt argumente ale creştinismului primar. în arealul locuit de romani s-a dezvoltat înre se. VIII - XI cultura Dridu, mai
ales prin ceramică, care atestă existenţa unui fond cultural comun şi legăturile active între formaţiunile prestatale.

Stratificarea socială în cultura Dridu era dată de mărimea locuinţelor şi sistemul lor constructiv. Locuinţele puteau fi îngropate
de tip bordei sau supraterane cu două caturi. Forma în plan era rectangulară cu latura de 2 -5 metri, mai rar ovale, iar elevaţia
din pământ şi nuiele la şes şi bârne de lemn izolate cu pământ la munte, tehnică perpetuată până în zilele noastre. Fortificaţiile
din jurul localităţilor sau cetăţilor, erau în două variante de construcţie a palisadei - una din împrejmuiri paralele din cununi de
lemn între care se compacta pământul excavat din şanţul de apărare şi alta dintr-un perete de lemn în spatele căruia se afla valul
de pământ. în ambele variante înălţimea era de aproximativ 4 metri, iar pe creasta palisadei se făcea un drum de strajă.

Fortificaţii de tip rezidenţial existau la Biharea, Dăbâca, Moigrad. în secolul XI localităţile cu potenţial comercial şi economic
devin oraşe - urbs, civitas - precum Cenad, Bihor, Alba Iulia, evoluţie întreruptă de ocupaţia arpadiană. Edificiile religioase au
oferit realizări de monumentalitate sporită, obligând constructorul la rezolvarea unor probleme tehnice şi estetice mai complexe.
La Alba Iulia există din epoca romană o capelă rotundă careia i s-a adaugat în sec. X un altar absidat la răsărit şi a fost folosită
ca biserică. Biserica de la Dăbâca din sec. IX şi cele trei fundaţii suprapuse de biserici de la Boldaga erau de tip sală cu zidărie
integral de piatră destinate probabil unei reţedinte voivodale. Fortificaţiile

49
Oraşul Căi an.

Biserica Sí, Cheorghe din Stmsängiörgia.

încep şi ele să fíe întărite cu piatră şi cărămidă arsă şi avem exemple de secol X în Transilvania la Dăbâca ( faza II ) Făgăraş ,
Manastru în Dobrogea, după revirimentul bizantin, la Pacuiul lui Soare, Axiopolis, Dinogetia precum şi în Argeş la Bucov şi
Slon iar în Moldova cetăţile numite horodişti erau la Fundul Herţii, Dersca sau Tudora.

între cele mai vechi manifestări ale arhitecturii religioase de pe teritoriul României se afla cele şase biserici cu chilii şi încăperi
funerare legate între ele cu galerii din cadrul ansamblului monahal de tip capadocian, adică săpat în rocă de la Basarabi.
Planimetria este asemănătoare bisericilor de zid cu trei încăperi - pronaos, naos şi altar - iar boltirea este în arc aplatizat. Aşezări
monastice baziliene de tip rupestra stimulate de creşterea autorităţii bizantine la nord de Dunăre se mai găsesc în Sălaj şi Caraş -
Severin, în Carpaţii de Curbură şi la Orhei pe malul Nistrului. Capela funerară de la Dinogetia este atestată în secolul XI şi este
construită în maniera romano - bizantină - planul pătrat cu latura de 6 metri, are spre est o absidă circulară la interior şi
poligonală la exterior, configuraţia structurală trădează prezenţa unei turle cu tambur mic închisă cu calotă semisferică peste
naos învelită cu olane, iar zidaria este din asize de piatră fasonată şi cărămidă străbătute de grinzi de lemn. Configuraţia spaţială
este de “ cruce greacă înscrisă fară puncte libere de sprijin: specifică arhitecturii ecleziastice bizantine.

în secolul XII Transilvania este colonizată cu saxoni - saşi - iar meşterii constructori din rândul acestei populaţii ţineau legătura
şi facilitau schimburile şi influenţele din marile şantiere apusene. în această perioadă se construieşte mănăstirea cu incinta
fortificată de la Voivozi - Bihor, alcătuită din două locuinţe cu plan dreptunghiular cu etaj şi ziduri din blocuri de piatră legate
cu mortar de var şi o biserica de mici dimensiuni cu naos pătrat în plan despărţit printr-un arc triumfal de absida alungită a
altarului, circulară la interior şi exterior adică romanică, boltită şi executată din zidărie de piatră brută groasă de 1 metru. Ţara
Făgăraşului era centrul unei formaţiuni statale întinsă pe ambele versante ale Carpaţilor Meridionali şi avea un sistem defensiv
format din cetăţi amplasate pe poziţii strategice. Cetatea Breaza era formată dintr-un turn cilindric şi un donjon hexagonal la
interior şi circular, la exterior cuprinse în secolul XII într-o incintă foarte alungită datorată configuraţiei

51
■I
terenului, apărată de palisade şi şanţuri. Cetatea Comana conţinea două clădiri de lemn apărate de şanţuri tăiate în stâncă şi
valuri de pământ.

Ţara Haţegului, vechea reşedinţă a Daciei, este un teritoriu al continuităţii culturale neîntrerupte în care cel mai important
edificiu este biserica din Strei - Sangeorgiu edificată în sec. XII. Fiind într-o zonă plină de ruine romane vom întâlni aici pentru
prima data un procedeu constructiv larg răspândit în creştinismul primar numit spolia ce constă în refolosirea materialelor de
construcţie a vechilor temple la noile biserici. Acest procedeu avea un sens practic prin utilizarea pe loc a pietrelor cioplite dar
şi unul simbolic de înlocuire a unei lumi cu alta. Nicolae Iorga considera biserica din Haţeg cea mai veche ctitorie de nemeşi din
Transilvania. Planul este compus dintr-un naos aproape pătrat boltit inegal de un arc ce descărca în exterior pe contraforţi şi un
altar tot pătrat uşor deviat boltit în cruce de inspiraţie romanică. Naosul are spre apus doi pilaştri ce susţineau o tribună pentru
ctitori iar peste ei se afla o turlă.

Zidăria groasă de 1 metru este din cărămidă la partea superioară şi bolţi, iar la fundaţii şi elevaţii din piatră fasonată spoliată de
la monumentele romane aflate în zonă. Particularităţile planimetrice şi structura spaţială novatoare ce aparţin stilului romanic
simplificat prin rusticizare, deşi nu se înscrie într-o clasificare tipologică netă, fac din biserica din Streisangeorgiu un model
original ce se va generaliza în arhitectura transilvană. Amintim aici doar biserica de la Ilidia din Banat, provincie aflată la
conjuncţia celor două mari curente artistice ale Europei - bizantin balcanic şi romanic apusean şi la fel ca modelul sau este
aşezată într-un complex cnezial. In paralel se perpetuează şi modelul circular de la Alba Iulia care tot la Ilidia se transformă într-
o planimetrie cu patru lobi la interior şi cilindric la exterior adăpostind o capelă dintr-un ansamblu voivodal fortificat. Asemeni
bisericilor cu plan trilobat cu variantele sale triconcă şi treflată existente în Dobrogea la Niculitel şi în tot imperiul această
biserică este un avanpost nord dunărean al stilului bizantin.

Moldova secolului XII este o provincie de tranziţie imperială în care cea mai importantă cetate este la Bâtca Doamnei întărită cu
rolul de a supraveghea drumurile comerciale. Arhitectura religioasă este reprezentată de mici capele tip sală din lemn asemeni
celei de la Vicno lângă Cernăuţi şi tot în zonă la Vasilau un model bazilical cu turlă centrală şi abside

53
pe altar şi pastoforii care face trecerea de la stilul bizantin la cel slav, dar care în pratica locală ulterioară nu a avut nicio
influenţă.

Cucerirea Constantinopolului de către latini în 1204 au impulsionat coroana arpadiană să asimileze confesional pe romanii
ortodocşi din formaţiunile politice dintre Dunăre şi Carpaţi fapt menţionat de Diploma Cavalerilor Ioaniţi. Aceste autonomii
care purtau numele de “ ţări “ s-au supus politic acestei presiuni dar confesional au rămas ataşaţi creştinismului oriental.

Curtea de Argeş este reşedinţa unei astfel de “ ţări “ a lui Seneslav care construieşte în secolul XII o curte domnească alcătuită
dintr-o casă domnească cu anexele necesare şi o biserică numită de arheologi Argeş I ale căror fundaţii sunt sub actuala biserică
Argeş II - înconjurate de un zid de apărare. Biserica avea la bază un plan, o volumetrie şi o tehnică de lucru bizantină cu ziduri
alcătuite din asize de cărămidă alternate cu piatră aparţinând tipului structural “cruce greacă înscrisă fară puncte libere de
sprijin“ cu naosul încununat de turlă. Filiaţia bizantină a bisericii este subliniată şi de decorul ceramoplastic şi cromatică
acestuia cu care era ornamentată elevaţia şi învelitoarea din olane atestată de arheologi în fundaţiile adânci de 1 metru
fragmentate în timp de demolări, înhumări şi reconstrucţia bisericii Argeş

Spre nord de Curtea de Argeş a existat o aşezare medievală având un caracter incipient urban la cetăţeni alcătuită din locuinţe,
ateliere şi biserici. Cele trei biserici construite succesiv cu zidărie spoliată din bolovani de râu sunt legaţi cu mortar de var
fierbinte. Prima biserică, cea mai veche cunoscută, construită în jurul anului 1200, avea un plan tip sală de influenţă romanică,
cu altar absidat circular şi naos dreptunghiular cu contraforţi oblici spre vest. A doua biserică avea plan trilobat şi datorită
acestei particularităţi era reşedinţă monahală. Cea de a treia, construită de localnici pentru uz parohial, avea plan sală în care
distingem un pridvor, pronaos, naos şi altar absidat. începuturile artei şi arhitecturii medievale româneşti de cult la sud de
Carpaţi conţine în egală măsură manifestări de inspiraţie bizantină la cea mai veche biserică de curte voivodală de la Argeş
precum şi elemente de origine romanică în planimetria bisericilor de la Cetăţeni completate cu frescă interioară bizantină.

54
Marea invazie mongolă ( 1242 - 1350 )

In 1241, trei coloane mongole înaintează din părţile Rusiei către Apus, distrugând pe rând cnezatele ruseşti, regatul polon
sprijinit de cavaleri germani şi, trecând peste ţara noastră — unde vor întâlni în nord rezistenţă din partea saşilor de curând
instalaţi la m inele de la Rodna, iar în sud din partea unei formaţiuni,, valahe “ —, nimicesc în Ungaria armata regelui Bela.
Acesta nu-şi găseşte scăparea decât refugiin-du-se pe o insulă din Adriatica. Se aşteaptă ca puhoiul mongol să se îndrepte acum
către marile ţări din Apus. Dar, în 1242, mongolii se retrag subit, nu din pricina vreunui contraatac creştin, ci fiindcă a sosit
vestea morţii marelui-han, iar toţi fraţii, fiii şi nepoţii lui se grăbesc către Karakorum pentru alegerea noului Han. In treacăt
trebuie spus că, conducătorii Apusului, papa, regele Franţei, regele Angliei, au crezut un moment că s-ar putea folosi de aceşti
nou- veniţi atât de temuţi împotriva puterii musulmane, care rămânea, în gândul lor, marele adversar al creştinătăţii. Mongolii
însă nu s-au retras cu totul din Europa, ci au înfiinţat, în sud-estul Rusiei, pe Volga inferioară, un stat puternic, cunoscut sub
numele de Hoarda de Aur, care va ţine în vasalitate principatele ruseşti timp de peste două sute de ani, şi va roi şi mai la apus, pe
malul Mării Negre şi în Crimeea, unde mongolii se vor contopi cu foştii cumani albi, a căror limbă o vor adopta. Sunt cunoscuţi,
de atunci, sub numele de tătari. (Neagu Djuvara)

Invaziile repetate ale Hoardei de Aur pe parcursul secolului XIII au impiedicat temporar contactul Ţărilor Romane cu exteriorul
şi o stagnare a evoluţiei arhitecturale prin orientarea efortului constructiv spre fortificarea vechilor cetăţi şi clădirea unora noi.
Organizaţia teritorială de tipul mărcii de graniţă numită banat creată de regalitatea maghiară în Severin a fost extinsă în întreaga
zonă valahă şi datorită structurii sale autonome se suprapun politic peste “ ţările “ existente. Banatele astfel constituite au fost
fortificate cu cetăţi de zidărie masivă capabile să reziste unui armament perfecţionat.

Tehnica bizantină de construcţie a zidurilor de apărare prevedeau un parament dublu din piatră de talie în interiorul cărora se
turna un emplecton - spărtura de piatră în amestec cu var hidraulic. Mai multor asize de piatră le corespundeau un rost orizontal
de egalitate a mortarului numit arază peste care se aşeza un grătar din grinzi de lemn încastrate în piatră.

55
Cetatea Emsaia,

Cetatea Severmulai

g,^v«vvvvv.,^At;t&ît.

O!

10«.

Ci. talia i din colţul de sud-vest al castrul ui Drobeta.

Cetatea jdioam, corn. Cridova.

56
Planimetria era ordonată geometric având formă dreptunghiulară desenată de ziduri prevăzute cu ambrazuri, metereze şi drum
de strajă cu colţurile marcate de turnuri de apărare iar în interior sau peste intrare era prevăzut un donjon. Apariţia cetăţilor de
plan dreptunghiular în Ţările Romane are două surse - una bizantină şi alta baltică - dar în realitate cetăţi patrulatere regulate au
fost construite în bizanţ în secolul V după care au fost preluate de ordinele călugăreşti, perfecţionate şi construite până în nordul
Europei.

Cetatea Severinului are o planimetrie dreptiunghiulară, uşor deformată de configuraţia terenului, evoluată pe parcursul a trei
etape începând cu secolul XIII. în prima etapă curtina era din zid gros de 2 metri din piatră brută cu blocuri de talie la muchii,
patru turnuri pătrate în colţuri din care două interioare spre nord şi două exterioare spre sud şi al cincilea proteja intrarea dinspre
vest iar în interior era o bazilică romanică peste care s-a suprapus o biserică bizantină mononavată. A doua etapă a prevăzut o
nouă incintă mai amplă în jurul celei iniţiale prevăzută cu două donjoane cilindrice spre est iar în a treia etapă de intervenţie din
secolul XV se adaugă patru ziduri lungi spre sud. Cetăţuia Drobeta construită pe colţul de sud - vest al castrului roman eponim a
cărui piatră o foloseşte este un castel fortificat de mici dimensiuni cu o planimetrie neregulată ce urmăreşte parţial vechiul
traseu al zidurilor în interiorul căreia se amplasează un donjon cilindric. Cetatea Gradeţului are forma unui poligon neregulat cu
latura de est rotunjită iar în interior se află un bastion circular şi unul semicilindric adosat zidului spre nord. Fortificaţia de la
Ostrovul Banului s-a construit prima dată în secolul VI de către bizantini şi a doua oară parţial pe vechiul traseu în secolul XIII
când se adauga patru turnuri de apărare. Cetatea Jdioara este formată dintr-o locuinţă - turn construită iniţial la care se adaugă o
incintă alungită şi rotunjită în care locuinţa devine turn de apărare. Cetatea Pescari a fost ridicată iniţial în secolul XI pe o veche
fortificaţie dacică, iar în secolul XIII i se înlocuiesc şi se extind vechile fortificaţii de pământ cu unele de piatră care puteau sub
administraţia cavalerilor teutoni să adăpostească o garnizoană de 600 de

soldaţi.

Turnurile - locuinţa asemanatoare celei de la Jdioara, erau fortificaţii de mici dimensiuni dar cu rol strategic important din care
s-au pastrat două: la Ruieni tumul are plan pătrat cu contraforţi oblici la colţuri din zidărie de piatră brută ridicată pe patru caturi
despărţite prin podine de lemn şi la Cheresig care are aceiaşi structură dar un plan hexagonal de factură

57
Strei Biserica

NiculiţeL Biserica Si. Atnmsie.

58
romanică dezvoltat pe şase niveluri din care ultimul prevăzut cu drum de strajă. în Dobrogea se dezvoltă o puternică cetate la
Enisala, emporie genoveză, de plan poligonal neregulat din ziduri de calcar cioplite sumar - groase de 1,5 metri şi înalte de 6
metri. Incinta, asemanatoare Constantinopolului, este flancată de opt turnuri de plan pătrat alternând cele mari cu cele mai mici
iar intrarea era marcată de o dublă arcătură şi un turn poligonal.

în aceiaşi perioadă genovezii fac primele fortificaţii la cetatea Alba şi Chilia dezvoltate ulterior de voievozii moldoveni.
Structurile statale româneşti se întăresc la începutul sec. XIII pe cele două maluri ale Dunării pentru a-şi consolida poziţia faţă
de bizanţ şi menţinute şi după ocuparea Valahiei şi Dobrogei de Hoarda de Aur. Dominaţia mongolo - tătară s-a exercitat sub
forma unui control economic de la distanţă prin încasarea dărilor lăsând în schimb o autonomie administrativă şi religioasă
limitată. O astfel de formaţiune statală se afla în nordul Dobrogei cu reşedinţa la Vicina menţionată ca episcopie în 1250 şi
ridicată la rangul de mitropolie - Biserica de curte feudală de la Niculiţel cu rol de catedrală a eparhiei mai sus amintite cu
hramul Sf. Atanasie aparţine tipului structural “ cruce greacă înscrisă fară puncte libere de sprijin” în varianta cu pronaos de
origine bizantină, tip larg răspândit la sud de Dunăre. Planul de mici dimensiuni, amplificat treptat până în sec XIX, era
amplasat pe fundaţii de piatră ale căror tălpi erau aşezate pe sol compactat printr-o reţea de piloţi subţiri şi elevaţie şi pardoseală
din cărămizi romane. Pronaosul îngust cu intrarea la nord era acoperit cu o boltă în leagăn transversală atipică pentru acest
sistem structural. Naosul de formă planimetrică şi spaţială cruciformă este dominat de o turlă circulară la interior şi hexagonală
la exterior cu ferestre pe fiecare latură acoperită cu cupolă. Altarul este în absidă cu trei ferestre radiale şi pastoforiile decupate
în nişă. Exteriorul era tencuit şi decorat cu arcătură oarbă şi interiorul în frescă iar invelitoarea era din olane. în 1359 sediul
Mitropoliei de la Vicina se mută la Argeş ca urmare a interneierii statului muntean iar similitudinile

dintre cele două monumente este evidentă. Valoarea politică şi arhitecturală a bisericilor de la Niculiţel şi Argeş dovedesc o
adaptare creativă a unor modele provinciale şi apariţia unor structuri originale aparţinând tipologiilor de sala, cruce cu braţe
libere, cruce greacă cu sau fară puncte libere de sprijin, bazilical şi triconc.

59
" $ -'f

■■ ' !H •• •

V.' '.'Ajo.î.

Rau c/e Mori-SusenL Biserica.

mm i

1 2 3 4 5 m.

Biserica Si. Ierarh Nkvlae din Densuş,

Gurasada. Biserica

Râu de Mori-Susenî. Biserica Colţi

60
Căutările novatoare în direcţia găsirii unui stil arhitectonic original vor continua în Haţeg având ca model biserica din Strei
Sangeorgiu. Reperele stilistice, plasate la incindenţa romanicului târziu cu goticul, care caracterizează aceste căutări sunt: planul
navei de tip sală, forma rectangulară a altarului şi stuctura bolţilor sale, ornamentaţia portalului şi ferestrele bifore şi trifore ale
turlei, decorul frizei în bandă lombardă simplificată realizată din cărămizi dispuse în zig - zag.

Biserica din Santamarie Orlea este de tip sală tăvănită încheiată la est cu un altar pătrat, boltit cu ogive pe nervuri. Construcţia
este dominată la vest cu un turn - cloponiţa decrosat acoperit cu o piramidă conică intersectat cu patru frontoane triunghiulare,
model preluat şi de alte biserici din zonă. Intrarea este încadrată de un portal de piatră decorat cu două colonete şi un pilastra
angajate continuate de trei arhivolte semicirculare în retragere. Ulterior se adaugă peste intrare o tribună - empora - susţinută de
doi pilaştri octogonali ce susţin bolţi în cruce cu muchii ieşinde şi se pictează interiorul în stil bizantin.

Biserica din Strei este o copie redusă a celei din Santamaría Orlea şi a fost construită într- o singură etapă de un protomaistor pe
nume Grozie, cea mai veche cconsemnare a constructorului din arhitectura românească.

Biserica Gurasada este un monument de secol X cu o alcătuire distinctă datorată în primul rând planimetriei şi modului cum a
evoluat. Naosul este format dintr-un cvadrilob care a aparţinut unei capele din perioada creştinismului primar. Din cei patru lobi
doi sunt alungiţi pe direcţia est - vest iar ceilalţi doi sunt absidaţi şi susţin în zona centrală o turlă cu tambur prismatică a căror
faţete sunt perforate de ferestre pe direcţiile cardinale. Arcele de articulaţie între lobi sunt frânte făcute ca şi bolţile din zidărie
din piatră brută de carieră legată cu mortar brun - roşcat. în secolul XII se adaugă un pronaos trinavat supralărgit boltit cu
semicilindri longitudinali iar în secolul XVIII se construieşte tumul clopotniţă spre vest.

Biserica din Densus este o realizare de excepţie a arhitecturii medievale româneşti prin rezolvări novatoare a planului, structurii
spaţiale şi plasticii monumentale cu valoare de unicat. Datarea construcţiei i s-a făcut în faza incidenţei romanicului cu goticul
tărziu de secol XIII pe baza unor considerente de ordin stilistic: planul pătrat al navei cu absidă semicirculară a altarului,
ferestre cu arc frânt, formă circulară la interior şi ogivală la exterior a ferestrelor altarului, forma structurală a turnului compus
din două corpuri prismatice

61
suprapuse în retragere pe o scurtă bază din zidărie din tuf calcaros şi cărămizi romane, frize decorative din cărămizi - benzi
lombarde, adosarea unor coloane romane spoliate ca false contraforturi pe latura nordică, invelitoare din gresie şi impodobirea
ei cu acrotere recuperate. Biserica avea funcţie monastică dovedită de chilia adosată laturii sudice şi a numeroaselor tainiţe din
turn, specific mănăstirilor cenobitice hategane care se deosebeau de cele greceşti prin faptul ca toate anexele erau sub acelaşi
acoperiş. Prin forma pătrată a planului cu cei patru stâlpi de susţinere a turlei centrale are similitudini în proiecţie orizontală cu
tipul bizantin de cruce greacă înscrisă cu puncte de sprijin. Deosebirea esenţială dintre biserică din Densus şi cele care aparţin
tipului structural bizantin constă în rezolvarea diferită a transmiterii sarcinilor zidăriei turlei fară calotă care nu descarcă prin
intermediul pandantivilor pe bolţile semicilindrice dispuse în cruce ca în arhitectura bizantină ci direct pe stâlpii centrali
alcatuiţi din cenotafuri romane străpungând spaţiul central al navei.

Există o serie lungă de biserici construite în această tipologie din care mai putem aminti - Biserica Pesteană amplificată ulterior
spre altar, Biserica Colţi din Râu Mori cu turn fortificat peste altar, Biserica din Ostrov sau Biserica gotică din Caransebeş.

La Severin existau două capele, una în incinta cetăţii şi cealaltă în parcul oraşului, construite în tehnica balcanică cu plan
mononavat şi absidă decrosată bizantină cu cinci, respectiv şapte laturi, pe altar. Biserica din parc are în plus un element de
noutate structurală şi anume cele două arce dublouri ce ramforsează bolta naosului. Aceiaşi inovaţie o regăsim şi la Biserica San
Nicoara din Curtea de Argeş cu planul format dintr-un pridvor flancat de două ante, un pronaos încununat de turla, naos şi altar
cu o absidă centrală aplatizată şi două laterale mult mai mici pentru pastoforii. Zidăria este casetată din piatră cu asize de
cărămidă romană în linia tradiţiei bizantine. Bisericile - sală sau cu navă unică aparţinând arhitecturii bizantine reprezintă cea
mai răspândită tipologie folosită pentru capele funerare, paraclise monastice sau nobiliare, biserici aulice sau parohiale datorită
simplităţii formei şi a condiţionărilor funcţionale.

62
63
Biserica mănăstirii Râmeţ este cel mai vechi lăcaş din Transilvania aparţinăd acestei tipologii destinat de la început să
funcţioneze într-o obşte monahală. Arhitectura bisericii cu compartimentare distinctă naos - pronaos preia şi foloseşte elemente
de sinteză romanico - gotică cum ar fi forma mononavată a planului, absida altarului semicirculară la exterior şi un masiv turn -
clopotniţa cu patru caturi podite peste pronaos, fiind vorba de adaptarea unei alcătuiri compoziţionale tardiv romanice la
programul ortodox. Paralel cu influenţă bizantină în arhitectura ecleziastică în Transilvania pătrund şi elemente ale artei
constructive medievale din apus odată cu colonizarea maghiară a provinciei româneşti. Coroana arpadiană a adus coloni
populaţii germanice din Flandra şi Saxonia, numiţi generic saşi care au găsit pe malurile Oltului, Tarnavei şi Someşului un
cadru asemănător locurilor natale.

Pentru apărarea hotarului de est a imperiului au fost colonizaţi monahi aparţinând ordinelor militare precum Cavalerii Teutoni,
foarte pricepuţi constructori după campaniile cruciate din orientul creştin. Cavalerii Teutoni au intemeiat cetăţi de graniţă -
Feldioara, Braşov, Rucăr sau Codlea - în cei 14 ani cât au stat în Transilvania, opera lor fiind continuată de ordinul Cavalerilor
Ioaniţi. Castrele fortificate regale - Dabâca, Deva şi Odorhei - au fost în timp transformate, ruinate sau înglobate în clădiri noi şi
fac parte din categoria cetăţilor de munte. Construite pe înălţimi, ele aveau un plan neregulat, adaptat terenului în mod strategic,
alcătuit dintr-o incintă minimală împrejmuită cu ziduri de apărare groase şi înalte prevăzute cu turnuri de apărare, drumuri de
strajă, creneluri şi metereze. Pe lângă anexele strict militare în mijloc se găsea adesea şi o capela. Tehnica construcţiei constă
dintr-o zidărie masivă din piatră spartă cu rosturi neregulate legate cu mortar de var hidraulic şi cărămidă pisată iar la
ancadramente şi colţuri se folosea şi piatră faţuită.

Cetatea Feldioara, cea mai reprezentativă şi bine păstrată, are o planimetrie neregulata ovoidala cu ziduri de 4 metri întărite de
patru turnuri prismatice, contraforţi şi un pod ridicător. Arhitectura religioasă este mult mai importantă sub aspect tehnic şi
artistic, beneficiind de aportul şantierelor din Lombardia, Franţa şi Germania. Tipul cel mai vechi şi simplu totodaţa era cel
compus dintr-o navă dreptunghiulară, o turlă peste intrare spre apus şi un altar absidat articulat printr-un cor de naos. Biserica
din Homorod este unul din exemplele cele mai ilustrative în acest registru.

64

d
Cămpuhmg-Mmcel Biserica damimsdf Mgra Vodă.

Biserica Sin Nicoară din Curtea de Argeş. Faţadele est, vest şi plan. Sec.

- XIV
Majoritatea bisericilor săseşti sunt însă mai complexe, cu plan bazilical trinavat, cu o turlă sau două pe intrare şi altar absidat
flancat de două absidiole dispus pe cripta cu acces în axul longitudinal. Nava mediana este mai înaltă, luminată la partea
superioară şi despărţită de cele laterale prin ordonanţe de stâlpi prismatici, tavanul este boltit ca la Biserica din Herina sau
tăvănit precum cel de la Cisnădioara.

Registrul decorativ se rezuma la lezene drepte legate cu frize de arcusoare lombarde la Herina sau portaluri cu arce romanice în
retragere flancate de arce oarbe precum la Cisnădioara. Catedrala romano - catolică din Alba -- Iulia este cea mai importantă
biserica de stil romanic construită în secolul XIII pe fundaţiile unei bazilici anterioare la indicaţiile celebrului arhitect Villard de
Honnecourt. Tipul structural, reprezentativ pentru arhitectura central europeană, este o bazilica cu trei nave şi transept încheiat
spre est cu cor proeminent cu absida iar spre vest cu două turnuri. Nava mediană are patru travee din care ultima formează
transeptul, a cărui braţe are câte o absidă spre est. Fiecărei travei centrale îi corespunde două travee pe laterale despărţite prin
arcade frânte la cheie. întreaga clădire este boltită pe arce de ogiva cu nervuri şi arce dublouri transversale ce descarcă pe
colonete angajate sau izolate.

Volumetria a suferit în timp modificări prin pierderea turlei stângi şi a transeptului cât şi adăugirilor - corul gotic, sacristia şi
capela renascentistă. Catedrala de la Alba Iulia încheie o etapă de dezvoltare a romanicului târziu şi trecerea la gotic. Această
fază de evoluţie este foarte bine reprezentată de Mănăstirea Cisterciană de la Cârţa - un avanpost al ordinului în răsăritul
Europei - formată dintr-o incintă în jurul căreia se dezvoltă clădirile componente - biserica cu transept prelungit care închide
latura lungă, sacristia, cancelariile, refectoriul, bucătăria, cor şi altar poligonal cu cinci laturi susţinute de contraforţi. Bolţile
erau pe arce de ogivă sixpartite, cornişa pe console şi ferestre cu menouri cu şase lobi. Biserica cetăţii Prejmer ridicată tot de
teutoni trădează prin planimetrie cruciformă cu braţe egale dar şi elemente decorative influenţele arhitecturii creştine din Ţara
Sfântă.

66

A
3. CONSTITUIREA STATELOR MEDIEVALE ROMANEŞTI - 1350-1450

Putem, în rezumat, închipui pentru descălecat „ scenariul “ următor: când în 1238-1240 cumanii din Episcopatul Milcovului şi
din Muntenia noastră trec Carp aţii pentru a se pune la adăpost de năvala mongolă în regatul ungar, nu toţi vor fi acceptat să fie
colonizaţi pe Valea Tisei mijlocii. Mulţi — fiind deja amestecaţi cu românii sau chiar de-a binelea românizaţi (căci trebuie
subliniat că toate sursele pe care le avem asupra lui Basarab îl califică drept valah) — vor fi ales să rămână printre români, şi la
nord, şi la sud de Carpaţi. Coborâtor dintr-un asemenea neam, „Negru Vodă“ (Basarab, sau mai curând tatăl său Tocomerius, cu
posesiuni, poater şi la nord, şi la sud de Carpaţi, izbuteşte să se impună altor căpetenii române, să se aşeze la Câmpulung, centru
comercial săsesc, şi, unificând întregul ţinut dintre Carpaţi şi Dunăre, să fie recunoscut „ mare-voevod“.

In Moldova în mod cert a fost un descălecat, adică venirea de dincolo de Carpaţi a unui grup care a cucerit actuala Moldovă. S-
au purtat mai întâi lupte ale regilor Ungariei, ajutaţi de supuşii lor români, împotriva tătarilor, pentru a-i îndepărta de graniţa
Carpaţilor. Ungurii şi românii au trecut munţii, i-au învins pe tătari, iar regele Ungariei, mulţumit de serviciile unuia dintre
voevozii din Maramureş, pe nume Dragoş, îl lasă stăpân peste un teritoriu în Moldova, unde se închegaseră mai de mult mici
unităţi politice. Dragoş este deci la început în fruntea a ceea ce se numea, în termeni feudali, o „ marcă “ a regatului ungar la
răsărit de Carpaţi. întâmplarea face însă că la foarte puţini ani după această stabilire a lui Dragoş în Moldova, o familie, tot din
Maramureş, rivală cu familia lui, familia unui Bogdan, se răzvrăteşte împotriva regelui Ungariei, trece în Moldova şi îi alungă
pe descendenţii lui Dragoş. De-acum începe o nouă dinastie, a Bogdăneştilor — li s- a spus, în istoriografia modernă, Muşatini,
din cauza unei femei, Margareta Muşata.

Şi iată, descendenţii lui Bogdan devin adevăraţii întemeietori ai principatului autonom al Moldovei. Primul nucleu al noului
voevodat a fost pe râul Moldova, de unde numele păstrat de ţară, iar capitala la Baia, pe râul Şiret. A doua capitală a fost la
Suceava.

Sistemul de succesiune la tron în ţările române a fost cea mai nefericită dintre instituţiile noastre medievale. Era un sistem
ereditar-electiv: putea fi ales, dacă era considerat vrednic

67
de domnie, oricare dintre descendenţii familiei domnitoare, chiar dacă era copil din flori, adică bastard. (Mulţi dintre marii
noştri voevozi au fost bastarzi! De pildă Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Neagoe Basarab, Mihai Viteazul!) Era de ajuns să fie —
se zicea — „ os de domn “.

Evenimentele din jurul anului 1290justifică în mod straniu data transmisă de tradiţie ca fiind cea a coborârii legendarului Negru
Vodă din Ţara Făgăraşului şi aşezarea sa la Câmpulung, iar sub urmaşii lui la Argeş, de unde îşi vor întinde curând autoritatea
până la Dunăre. De la această origine „ munteană “ a dinastiei se trage probabil numele de Muntenia.

Douăzeci de ani mai târziu, documente străine ne relevă, domnind peste toată Ţara Românească, ţara dintre Dunăre şi munţi,
inclusive Oltenia, pe „ Basarab mare-voevod“.

Ce înseamnă „mare-voevod“? înseamnă că acea căpetenie, voevodul Basarab, a reuşit să se impună peste toţi ceilalţi cneji şi
voevozi români din acel teritoriu, fosta „ Cumanie “ şi fostul Banat de Severin.

Nicolae Iorga a scris despre Basarab : „Numele e cuman... numai numele?“. (Neagu Djuvara)

Emanciparea politică a populaţiei româneşti de la sud şi răsărit de Carpaţi şi procesul de constituire a statelor autohtone de sine -
stătătoare are loc la mijlocul secolului al XIV lea ca rezultat al ofensivei Poloniei şi Ungariei împotriva Hoardei de aur. Trei
nuclee de viaţă politică românească au fost direct implicate în campaniile împotriva tătarilor - Ţara Românească, Moldova şi
Maramureşul. Domniile de început din statele româneşti extra carpatice au deschis un nou şi vast orizont în domeniul creaţiei
arhitecturale prin varietatea programelor, forme, calitatea tehnica a execuţiei, valoarea plastică a edificiilor, fiind astfel una din
însemnatele perioade ctitoreşti a istoriei noastre. Construcţiile realizate în această perioada au avut o influenţă hotărâtoare
asupra dezvoltării ulterioare a formelor planimetrice, structurilor spaţiale şi a limbajului decorativ.
H

Cefalea Turna

f—1 2.

O 2 h 6M

Du ieşti, Prima Curte domnească.

Cetatea Giurgiului Turmü bizantin din sec, XI-X1I

PAZA INTPALÂ (sec. XI-XII)

—i ETAPA fcfflRCEA o î ie im

glligi ADAOSURI ULTERIOARE

Giurgiu. Cetatea,

69
r

ARHITECTURA DE APĂRARE

Ţara Românească - prima măsură a domniilor autohtone a fost consolidarea unui sistem strategic gândit la scara întregului
teritoriu. Drumurile, vămile şi cetăţile limitrofe erau în grija domniei şi toate energiile s-au îndreptat în această direcţie în
condiţiile apariţiei la sud de Dunăre a pericolului otoman.

Fortificaţii de pământ şi lemn care preced pe cele de zidărie erau amplasate într-un sistem defensiv la Frumoasa, Roşiorii de
Vede, Mănăstirea unde palisadele şi şanţurile erau principalele intărituri. O construcţie cu funcţie administrativ - militară se
gasea şi la Bucureşti pe lucul viitoarei Curţi Domneşti. Cetatea Giurgiului, aşezată pe malul Dunării, avea un turn - donjon
construit de bizantini în sec. XI din blocuri de piatră încadrate de cărămizi romane înglobat în fortificaţiile ulterioare făcute de
Mircea cel Bătrân. Zidurile groase de trei metri din piatră fasonată pe o parte şi emplecton de var hidraulic au suferit intervenţii
în şapte etape succesive de către otomani până în 1800. Cetatea Tumu se înscrie în grupul cetăţilor - donjon de plan patrulater
sau poligonal dezvoltate în jurul unui turn de aparare cilindric, sistem foarte răspândit în sec XII. Tipologia acestor cetăţi îşi au
originea în şantierele romano - gotice din Europa Centrală dar tehnica zidăriei în acest caz este bizantină. în afara cetăţilor
construite la Dunăre, la sfârşitul sec. XIV se ridică mai multe fortificaţii în zona muntoasă cu rolul de supraveghere a rutelor
comerciale cu Transilvania. Avantajul lor era ca puteau fi folosite atât împotriva expansiunii maghiarilor cât şi în cazul unui atac
otoman. Cetatea Orăştiei situată la nord de Rucar pe un platou înalt apărat natural era împrejmuită de un zid gros de doi metri şi
un şant de aparare pe un traseu neregulat cu colţurile rotunjite. Cetatea de la Tabla Buţii avea în plan formă patrulateră
neregulată cu trei colţuri străjuite de turnuri patrulatere ieşite în afara curtinei iar al patrulea, cel mai mare avea contraescarpa ce
închidea un zwinger ca măsură suplimentară de siguranţă. Mircea cel Bătrân stăpâneşte o perioadă cetatea Bran şi prin lucrări
de amplificare, adaptare şi reamenajare interioară o transformă din cetate ( castrum ) în castel - cetate ( castellum castri). Cetatea
Bologa situată ca şi Branul pe Crisul Repede avea o planimetrie ordonată pe o axă de simetrie cu un zid circular spre vest şi
două bastioane semicilindriee iar în interior un donjon prismatic şi unul circular.

70
Cete!t ? ht en

71
Cetatea Poenari este considerata prin amplasare - înconjurată pe trei părţi de Argeş - şi prin legenda - “ Cetatea lui Negru Vodă”
- ca inexpugnabilă. Iniţial există doar turnul de formă patrată în plan şi trei caturi cu planseu de lemn iar ulterior i s-a adaugat
curtina cu trei donjoane semicilindrice spre sud.

Sistemul defensive constituit pe hotar era completat cu întărituri dispuse în jurul curţilor domneşti şi a unor mănăstiri dotate cu
curtine groase de 1.5 metri străpunse de ambrazuri, turnuri fortificate, drumuri de strajă şi şanţuri de aparare cu palisadă. Pentru
prima data in arhitectura romanească medievală ansamblurilor monastice li s-au atribuit un rol militar nedisimulat. Mănăstirile
Cozia şi Tismana păstrează din acele vremuri configuraţia zidurilor întărite cu scop defensive precum şi unele turnuri de aparare
care în timp şi-au schimbat funcţiunea. Ansamblurile aulice de la Argeş, Câmpulung şi Târgovişte aveau şi ele, chiar dacă nu
impresionante, suficiente elemente de arhitecturăde aparare care le transformau în repere strategice.

Moldova - Sistemul de apărare al Moldovei nu s-a constituit sincron el fiind inaugurat de Petru I prin cetăţile de zid sau din
pământ şi lemn - Şcheia, Suceava, Neamţ şi Roman - şi continuat de urmaşii săi cu precădere în flancul răsăritean - Alba, Chilia,
Hotin, Orhei, Tighina şi Soroca - sau în interior - Roman, Vaslui, Bârlad. Mutarea capitalei de la Şiret la Suceava a impus
construirea unor fortificaţii. Prima a fost Cetatea de Vest - Scheia aşezata pe un teren instabil ce a dus la surparea ei, care avea
un plan aproximativ rombic cu patru turnuri rectangulare în colţuri amplasate în afara curtinei. Cea de a doua - Fortul Musatin -
de la Suceava avea un plan patrulater regulat cu opt trunuri rectangulare aşezate simetric înafara zidurilor în scopul eliminării
unghiurilor moarte în apărare. Cetatea Neamţ era tot unfortsimplu aşezat pe o culme inaccesibilă cu o planimetrie uşor
trapezoida cu patru turnuri patrate la colţuri dar dispuse spre interior din cauza terenului accidentat. Ca şi celelalte cetăţi
moldoveneşti şi Cetatea Neamţ a fost întărită cu un şant perimetral sec.

72
Cetatea Hotin (Republica Ucraina),

Sehern, Cetatea „de vest",

Suceava. 1 oi tul mttşatin.

Cetatea Neamţului*

73
Cetatea Holin a fost construită într-o singură etapă sub domnia lui Alexandru cel Bun pe o mai veche fortificaţie de pămînt.
Forma alungită în plan cu turnuri cilindrice şi ziduri groase cu merloane şi creneluri pe coronament urmăresc linia terenului iar
interiorul est dens construit cu diverse anexe civile. Combinaţia de ziduri de piatră cu cărămidă dar mai ales decoraţiunile
geometrice din piese ceramice glazurate tradează o influenţă baltică a tehnicii constructive. Datarea cetăţii în sec. XIV este
întărită şi de forma ambrazurilor ca o cheie întoarsă precum şi de baza prismatică a turnurilor care se racordau cu cilindrul
elevaţiei prin două prisme piramidale care deviau prin ricoşeu proiectilele lansate în plan vertical. Cetatea Alba, amplasată pe o
veche întăritură genoveza şi bizantină din limanul Nistrului este un fortcu plan patrat şi turnuri cilindrice pe colţuri. Linia
strategică de pe Nistru mai este întărită şi de Cetăţile Tighina aflată pe ruta comercială spre Alba şi Orhei aflată într-un defileu
natural al râului Răuţ.

Acest sistem de apărare a fost gândit unitar şi a fost construit iniţial pentru a opri expansiunea tătară iar ulterior pe cea otomana
prin consolidarea lui de către poloni şi baltici.

Transilvania - cetatea cu donjon şi incintă de formă planimetrică neregulată reprezintă tipul cel mai răspândit de fortificare din
arhitectura Transilvaniei medievale indiferent dacă aparţinea regalităţii nobilimii sau comunitarilor săteşti.

întăriturile ridicate de nobilimea română din Transilvania se aflau în apropierea curţilor cneziale fară o valoare strategică
prestabilită cu scopul de a conferi refugiu şi singuranţa în cazul unor conflincte interne. Cea mai veche fortificaţie este cetatea
de la Rachitova care se înscrie în tipologia sistemului castrai format din donjon rectangular aşezat central într-o curtina de
zidărie sau val de pământ de formă neregulată. Cetatea Malaieşti are un nucleu interior format dintr-un turn pătrat cu parter şi
patru etaje cu zidărie care se reduce spre partea superioara şi plansee din lemn.

Accesul în locuinţa - turn se face pe la etaj printr-o scară şi pod mobil. Acoperişul este piramidal la fel ca şi baza din motive
strategice. Ulterior în jurul turnului s-a construit o curtină circulară cu creneluri şi drum de strajă pe console de lemn, iar în sec
XVI I s-au adaugat patru bastioane în exterior de formă poligonală. Cetatea Colt, construita pe un pisc în consolă, este formată
dintr-un turn cu patru etaje construit din piatră brută cu mortar de var hidraulic înconjurat de o incintă arcuită flancată de turnuri
pentagonale. Castrul regal al

74
Suseni-Râu de Mori Cetatea Coif,

Cetatea Albă (Republica Ucraina,),

MăîMeşti, Cetate i
corvineştilor de la Hunedoara cuprindea în prima etapa o incintă aproximativ eliptica înconjurată de curtine de piatră brută la
care Iancu de Hunedoara adaugă alte două adaptate terenului cu un coronament de creneluri. Castelul este întărit cu patru
turnuri cilindrice foarte eficiente în cazul unui atac precum şi un turn granar cu rol de depozit şi unul avanpost cu accesul de pe
o estacadă. Ulterior acestei faze de întărire militară, intervenţiile de dezvoltare sunt de ordin rezidenţial construindu-se un corp
de clădire susţinut de contraforţi ce cuprindea sala cavalerilor şi sala dietei iar în Renaştere se adaugă o capelă, o galerie şi
locuinţe în stil gotic târziu.

ARHITECTURA CIVILĂ - forma cea mai răspândită de locuire era în evul mediu timpuriu comunitatea sătească iar locuinţa
constituia programul preponderent. Bordeiul semi îngropat monocelular, mai rar cu două încăperi, din lemn şi pământ era
locuinţa cea mai răspândită în arealul românesc. Acest tip de locuire nu era o dovadă de sărăcie sau înapoiere ci o formă
pragmatică de rezistenţă în faţa pericolelor naturale sau a invaziilor migratoare. Accesul se facea printr-un garlici cu pantă iar
camerele erau aşezate în filă între ele fiind dispusă vatra. Pereţii erau din cununi orizontale de lemn îngropaţi pe treisferturi iar
acoperişul în doua ape era cu învelitoare de stuf sau paie.Gruparea locuinţelor din mediu rural se facea după sistemul cuiburilor,
probabil după natura relaţiilor de familie. în afara bordeielor, în ambianţa satului medieval românesc un număr însemnat de
locuinţe sunt de suprafaţa. Locuinţele realizate din lemn supraterane erau aşezate direct pe talpă.

Clădirile mai importante cum ar fi, biserica erau dispuse pe fundaţii şi socluri de piatră. Locuinţele marilor feudali erau
construite conform rangului din zidărie de piatră şi cărămidă. Secolele XVI şi XV se remarcă o evoluţie a locuinţelor prin
mărimea şi numărul de încăperi, tipul de construcţie şi tehnica de lucru în concordanţă cu ridicarea confortului. Procesul este
ilustrat de trecerea de la bordeie de pământ cu structură de lemn către locuinţe înalte de suprafaţă. Se constată şi o evoluţie de la
vatra simpla la cuptorul boltit şi apoi la soba din cahle care cerea o înaltă calificare în tehnica execuţiei şi rafinament artistic în
ornamentaţie.

76
O castrul î'egaI Ml castelul, etapa i

Afgeş. Casa domnească

Argeş. Casa domnească.

'Irgeş Curtm

y7
Oraşele, aglomerări urbane care de regulă au luat naştere prin dezvoltarea unor sate, dupa ce au ajuns la o anumită maturitate
structurală şi densitate demografică au cunoscut în evoluţia lor o serie de factori favorizanţi. între aceştia, elementul politic s-a
manifestat prin implantarea de reşedinţe domneşti în centre cu potenţial urban.

Oraşul considerat capitală, fie ea şi provizorie sau sezoniera, implica prezenţa voivodatului şi a curţii sale, a clerului cu suita sa,
târgoveţi şi meşteşugari precum şi a gărzii militare pentru o perioada mai îndelungată. Existenţa acestor categorii sociale într-o
comunitate impulsiona considerabil dezvoltarea aşezării respective. Rezultatele s-au manifestat imediat prin apariţia
fenomenului specific de intensificare a producţiei specializate de bunuri materiale, a circulaţiei monetare şi a conturării rolului
de centre de schimb dovedit prin privilegiile comerciale acordate precum şi scutirea de vama şi dreptul de depozit al
reşedinţelor domneşti. Caracteristicile fundamentale ale oraşelor româneşti din sec. XIV, deosebiteatâtde oraşele - cetăţii săseşti
din Transilvania cât şi de oraşele fortificate bizantine pot fi sintetizate după câteva criterii:

existenţa a două zone - zona urbană cu locuinţe, ateliere, prăvălii ,curţi şi grădini şi moşia comună cu ogoare, izlazuri, livezi şi
vii aflate în afara zonei construite. Pe lângă proprietăţile orăşenilor existau proprietăţile domneşti, boiereşti şi mănăstireşti.

lipsa fortificaţiilor, înafara celor de la curtea domnească a favorizat extinderea progresivă şi organică a oraşelor.

trama stradală liberă, orientată nord - sud în jurul unui ax principal - uliţa domnească - cu ţesut neregulat în zona comercială.

loturi de 500 - 3000 metri pătraţi, în funcţie de poziţia socială, dădea oraşului aspectul de grădină prin procentul ridicat de spaţiu
verde.

amplasarea clădirilor pe parcelă se facea perpendicular pe uliţă, fară fronturi închise, în mijlocul grădinilor sau livezilor.

lângă curţile domneşti aflate pe malul râului sau a reşedinţelor ecleziale sau boiereşti era amplasată piaţa comercială- bazarul -
alcătuită din prăvălii şi ateliere meşteşugăreşti.

înafara spaţiului construit, la margine pe un loc prestabilit se organiza periodic “ oborul’’pentru schimbul în natură a produselor.
din piaţa cu rol de for public din faţa porţilor domneşti porneau ratele comerciale de legătură cu alte oraşe. Curţile domneşti au
fost concepute ca un complex de clădiri cu funcţii administrative, politice, rezidenţiale şi militare unde se organizau adunările
sfatului domnesc - divanul - se elaborau actele cancelariei şi judecăţile însemnate precum şi primirea solilor străini.

Funcţia rezidenţială era îndeplinită de reşedinţa aulică a domnitorului cu familia sa şi a curtenilor de vază. Lângă incinta
domnească se afla incinta catedralei cu biserica de ceremonial domnesc construită cu o structură spaţială novatoare.Curtea
domnească de la Argeş I şi ILreşedinţa domnească din prima incintă se dezvolta pe două caturi - un beci şi un parter - egale ca
suprafaţă, împărţite în trei zone inegale de ziduri transversale. Un foişor central adăpostea intrarea separat, la cele două caturi -
printr-un garlici boltit la pivniţă şi printr-o scară şi pridvor deschis la parterul supraînălţat. încăperea din mijloc prevăzută cu
foişor era destinată ceremonialului de curte şi divanului iar, în lateral erau apartamentul domnesc sau oficial şi cancelaria cu o
încăpere pentru sfat de taină.

Zidăria era din asize succesive de piatră şi cărămidă cu colţurile clădirii întărite cu piatră brută iar acoperişul în patru ape avea
învelitoare de sită. Interiorul era decorat cu frescă şi încălzit cu sobe eficiente de cahle ceramice smălţuite. Curtea domnească de
la Târgovişte, a doua reşedinţă a Ţării Româneşti, este mult mai amplă şi complexă datorită unei istorii îndelungate şi
frământate. Incinta de formă neregulată construita în timp iniţial din pali sade de lemn si şant de apărare apoi, odată cu
perfecţionarea artilieriei, înlocuită cu zid de piatră cu grosime de doi metri întărită cu trei turnuri - contrafort spre est şi alte
două turnuri de aparare - unul circular la interior şi poligonal la exterior şi altul cilindric construit peste pridvorul bisericii
cunoscut sub numele de tumul Chindiei. în incintă erau numeroase clădiri şi anexe precum şi trei biserici - două cu plan triconc
( Sf. Vineri şi Paraclisul ) şi una basilică în crace greaca ( Domnească).

Arhitectura civilă este reprezentată de două case domneşti construite succesiv pe acelaşi loc - casa I şi II - la care distingem
procedee tehnice novatoare cu valoare de model pentru construcţiile ulterioare. Beciurile se întind pe întreaga suprafaţă a
construcţiei pe o structură de trei şiruri de stâlpi şi arce ce susţin bolţile - primele folosite în arhitectura civilă. Cele patra nave
ale beciului erau acoperite pe partea mediană cu bolţi semicilindrice iar lateralele

79
cu golurile în sfert de cilindru care evitau astfel intersecţiile cu golurile de ferestre. Compartimentarea navelor înguste s-a făcut
cu ordonanţa de stâlpi ce susţineau arce pe două direcţii corespunzătoare distribuiţiei de la parter.

O altă noutate constă în utilizarea arcelor de descarcare înglobate în zidurile interioare ale parterului ce sprijineau direct pe
extradosul bolţilor. Curtea domneasca de la Suceava era amplasată în apropierea fortificărilor de la Şcheia iar biserica era şi ea
separată de incintă. Clădirile care compuneau ansamblul aulic au fost iniţial construite din lemn apoi din zidărie de piatră pe un
perimetru restrâns împrejmuit de un zid de apărare similar cetăţilor bizantine.

ARHITECTURA RELIGIOASĂ - Clădirea de cult creştin numită cu acelaşi termen care defineşte instituţia, anume biserica, îşi
are originea etimologică în bazilică, fapt ce atestă originea apostolică a credinţei noastre. Biserica este singurul program
arhitectural cu dublă funcţiune - concretă şi simbolică - şi prin asta este capabilă să ilustreze coeziunea dintre materie şi spirit.
Actul edificării ecleziastice a generat o expresivitate proprie sistemelor

constructive. In binomul expresivitate arhitecturală - sistem constructiv există un proces continuu interdeterminant. Edificiu
bisericesc simbolizează trupul mistic al lui Hristos, casa lui Dumnezeu prezent în ea, adică a bisericii pământeşti cu sacerdoţii
săi, ca o fereastră deschisă spre veşnicie. Lipsită de conţinutul simbolic, liturgic şi dogmatic, biserica devine o construcţie lipsită
de sens funcţional. Ceremonialul liturgic dublat de dogma creştină determină o ordonanţă ierarhică orizontală şi verticală a
spaţiului interior prin care este exprimat spiritul teocratic. Sensul vertical simbolizează “imago mundi” sau locul unde se face
legătură dintre lumea pământeană reprezentată de patratul careului central şi spaţiul transcedental al lumii celeste reprezentată
de calota semisferică a cupolei într-o mişcare ascensională şi aspiraţională. Sensul orizontal determinat de cosmologie şi liturgie
este dispus de la apus la răsărit în sens ierarhic al importanţei spaţiilor parcurse. Edificiul ecleziastic ortodox are o alcatuire
tripartită corespunzătoare ordinii determinate de dogmă: pronaosul sau tinda ori nartexul rezervat aspiranţilor la taina euharistiei
- catehumeni şi penitenţi, naosul ca spaţiu al intrării şi mântuirii şi altarul sau bema, cel mai sacralizat spaţiu destinat
sacerdoţilor.

81
J

82
10 1

5m,

lililí fundante

Mână$tim& Tismaœh Biserica,

Vodiţ i Cele doua lăcaşuri suprapuse.

Curim de Argeş- Bsxi a ¿Sí. NicoMe Domnesc,

■ff's* Ş."~n

^ 7-T f- * v* \
'¿-S///; I

•^-X-ŢŢTţ

5H

Mâmstkea Tismam. Faţada de vest a bisericii.

83
KHI- \0-R1-.\DAt'C;SRi DISPARI’ i
Pronaosul şi-a pierdut în timp destinaţia iniţială de antecamera a creştinării şi a devenit loc de săvârşire a slujbelor nocturne în
bisericile monahale sau în spiritul veterotestamentar era rezervat femeilor separate astfel de bărbaţi care se rugau în naos.
Separaţia de gen se păstrează astăzi doar în naos - la nord femeile iar la sud bărbaţii. Pronaosul serveşte atât ca baptisteriu sau
loc de debut al vieţii creştine dar şi de final fiind rezervat necropolei ctitoriceşti. Spaţiu al întunericului, pronaosul reprezintă
lumea netransfigurată care transpusă în arhitectură era slab luminată de ferestre mici sau chiar de lipsa lor. Parcurgerea liturgica
a spaţiului sacru de la întuneric - vest la parusia - est este însoţită de amplificarea spaţială şi intensitatea luminii naturale
rezolvată prin amplitudinea încăperilor şi mărimea şi numărul ferestrelor. Intensitatea redusă a luminii- naturale este
compensată de cea artificială care amplifică atmosfera mistică dată de policandrul central şi lumânările de ceară care şi ele au o
simbolistică bine determinată.

Naosul este destinat credincioşilor care participă la stujbă sub incidenţa celor două sensuri - orizontal şi vertical - ce se întâlnesc
în acest spaţiu.

Altarul este destinat sacerdoţilor şi tainelor cristice având în centru Sfânta Masă - pristolul - sau tronul lui Hristos executat din
piatră şi având la baza relicve sfinte în spiritul cultului morţilor. Reşedinţele episcopale au adosat zidului curb al absidei
sintronul sau catedra care dă statutul de catedrală bisericii destinat ierarhului flancat de exedra destinată prezbiterilor. Ierurgiile
practicate în altar au dedeterminat o evoluţie diferită a acestei încăperi în cele două crestinisme surori - răsăriteană şi apuseană.
Altarul originar - bema sau ambo - avea o singură încăpere păstrată în corul occidental dar liturghiile orientale au determinat
apariţia a încă două compartimente numite pastoforii - la nord proscomidia (jertfelnicul ) cu origine în prothesis sau vechea
sacristie unde se aduceau ofrandele spre binecuvântare euharistica iar la sud diaconi conul ( veşmântarul) unde se păstrau cărţile
şi veşmântele de cult.

Separarea între naos şi altar se facea printr-un parapet sau colonadă ( canceli) care după criza iconoclastă a fost supraînălţat şi
acoperit de icoane. Acest perete opac din lemn sau zidărie denumit iconostas, catapeteasmă sau tâmplă având o înălţime
inferioară arcului separator are trei uşi: una mediană numită împărătească destinată concret sacerdoţilor şi

85
T

Biserica mănăstirii Cozia.

Biserica schitului Brădet. Secţiune longitudinală şi plan.

86

Biserica mănăstirii Cozia.

*
domnitorului iar simbolic lui Iisus - împăratul împăraţilor - şi două laterale numite diaconiceşti cu rol secundar în desfăşurarea
ceremonialului. Iconostasul maschează, în sensul tainei euharistice desfăşurarea liturgică din altar de credincioşi simbolizând
natura duală a Mântuitorului - Dumnezeu şi Om -din care una este nevăzută - lumea inteligibilă - şi alta văzută - lumea
sensibilă.

duală a Mântuitorului - Dumnezeu şi Om -din care una este nevăzută - lumea inteligibilă - şi alta văzută - lumea sensibilă.

Platforma din faţa iconostasului, supraînălţată în raport cu naosul, numită solee este rezervată preoţilor. în biserica primară pe
solee erau dispuse şi corurile care rosteau succesiv antifoanele, dar lipsa de spaţiu a determinat apariţia absidelor laterale a
bisericilor trilobate şi catolicoanelor athonite unde au fost amplasate acestea.

Spaţiul arhitectural ecleziastic definit de sistemul structural compus din arce, bolţi, pandantivi, cupole, firide, stâlpi şi ziduri
devine suportul frescei. Simbolismul arhitectural şi structural este completat de cel pictural al cărui decor este alcătuit după
reguli stricte cuprinse în erminia picturii bizantine. Biserica bizantină de tipul “ cruce greacă înscrisă cu puncte libere de sprijin”
reprezintă o sinteză a planului central cu cel bazilical exprimat prin trei nave prin adoptarea canoanelor liturgice în ordonarea
spaţiului interior. Forma simbolică a crucii a fost folosită de creştini în bisericile lor încă din secolul IV. Felul în care această
formă a fost redată în planurile bisericilor a fost foarte variat şi dintre toate cel mai utilizat şi cu o istorie lungă a fost cel de
cruce grecească înscrisă. Originile acestui plan cruciform se găsesc în Iran şi de aici în Armenia unde capătă o volumetrie
monumentală. Planul cruciform este preluat de orientul creştin care îl suprapune peste cel bizilical generând o sinteză structural
- volumetrică încărcată de simbol. Planul bazilical cu trei nave şi două caturi stă la baza evoluţiei prin apariţia transeptului în
urma suprimării arcadelor de la etajul navelor laterale iar arcele de nord şi sud au fost prelungite până la zidurile exterioare
închipuind o cruce. Urmează etapa când arcadele dintre nava centrală şi cele laterale nu au mai fost ridicate la parter şi etaj
lăsând liberă partea centrală iar cele patru arce care desemnează în spaţiu braţele crucii sunt vizibile. Cele patru coloane dispuse
într-un pătrat terminat în arce trec prin intermediul pandantivilor la formă circulară a bazei calotei sferice sau cupola.

87
Comprimarea planului în sens longitudinal generează o planimetrie centrală ce gravitează în jurul crucii cu braţe egale sau
greacă care mai păstrează încă elemente bazilicale prin absidiolele de capăt al navelor laterale ce flanchează absida altarului dar
şi bizantine prin detaşarea centrală a celor patru coloane.

Raţiuni liturgice de amplificare a naosului a dus la apariţia absidelor laterale şi evidenţierea crucii şi în volum prin boltirea
braţelor crucii şi ierarhizarea volumetrică prin fragmentare. Suprimarea navelor laterale a planului de cruce greacă a dus la
planul trilobat şi mai departe triconc cu articularea braţelor şi exprimarea volumetrică prin pastoforii. Extinderea planului pe axa
longitudinală a generat un plan în cruce latină specific arhitecturii sârbeşti care preluat în spaţiul românesc a fost diversificat şi
individualizat ca stil autentic, singurul după căderea Constantinopolului.

ŢARA ROMÂNE AS CĂ - Particularităţile enumerate transpuse la scară amplificată le regăsim în evoluţia unor biserici, unele
dispărute altele modificate încât putem observa toate fazele acestei transformări. Biserica Domnească din Câmpulung atribuită
descălecătorului Negru - Vodă era un edificiu cu plan bazilical destinat ortodoxiei format din pronaos, naos cu trei nave, altar
încadrat de pastoforii. Planimetria, dedusă doar din fundaţii se distinge prin absidă largă a altarului, poligonală la interior şi
exterior, care cuprindea şi pastoforiile şi caja circulară a scării din pronaos. Forma atipică şi stângace se explică prin faptul că
biserica a fost iniţial romanică formată după modelele comtemporane din Transilvania şi transformată în timpul execuţiei în
biserică cu plan sală dominat de un turn clopotniţă peste pronaos, specific ctitorilor domneşti, pentru afirmarea prestigiului şi
autorităţii conducătoare.

Structura spaţială prevedea o acoperire a naosului cu boltă semicilindrică longitudinală ritmată de arce dublouri sub ale cărei
naşteri se deschideau trei perechi de bolţi în leagan dispuse transversal peste navele laterale ceea ce conferea monumentalitate
interiorului. Semicilindrul navei centrale se racorda spre vest cu cafasul de peste intrare iar de peste altar şi boltişoarele în sfert
de cilindru a pastoforiilor. Zidaria, lipsită de decoraţii, era din piatră de talie la exterior dublată de cărămidă la interior iar
pavimentul de cărămidă era executat în opus spicatum. Matei Basarab reface biserica în secolul XVII după un cutremur care a
subrezit-o ridicând pe cei patru stâlpi centrali din naos o turlă şi alungind planul spre vest cu
un exonartex cu turlă, Tehnica zidăriei din asize din piatră şi cărămidă cu rosturi orizontale precum şi sistemul structural de
cruce greacă, plasează biserica în stilistica bizantină.

Ultima refacere se petrece tot în urma unui cutremur în secolul XIX dupa planurile arhitectului Freywald care prevedea o
biserică sală cu trei turle dispuse în filă care nu respectă nici în plan nici în elevaţie formele preexistente.

Biserica Domnească “Sf. Nicolae” sau Argeş II din Curtea de Argeş este avanpostul nordic al stilului bizantin de cruce greacă
înscrisă cu puncte libere de sprijin. Arhitectura edificiului se distinge printr-o decoraţie sobră şi o volumetrie armonioasă şi
echilibrată conferită de proporţiile dintre lungime şi înălţime care sunt egale şi a turlei care se înscrie într-un cub. Planul
simetric pe două direcţii compus din cinci celule are nava centrală încadrată de două laterale mai înguste terminate spre est cu
absidiolele pastoforiilor ce flanchează absida altarului.

Cele trei abside sunt circulare la interior şi poligonale cu trei laturi la exterior artieulându- se cu bolţile naosului printr-o boltă
semicilindrica suplimentară şi un arc dublou.

Volumetria bisericii de curte a primilor basarabi permite recunoaşterea structurii spaţiale interioare. Sinceritatea construcţiei este
dată de turla centrală careia i se subordonează cele trei volume curbe dinspre vest, nord şi sud corespunzătoare bolţilor în leagăn
ale naosului completate cu braţul semicilindric de est prelungit cu absida altarului flancată de corpurile mai scunde şi egale cu
pronaosul ale pastoforilor. Ierarhia spaţială reflectată în volumetrie conferă monumentalitate bisericii aulice de la Curtea de
Argeş.

Vocabularul decorativ exterior este exprimat de alternanţa cromatică a asizelor de piatră gri şi cele de cărămidă legate cu mortar
alb - gălbui care formau paramentul acoperit iniţial cu tencuială “simili”, redă fidel textura rămasă acum aparentă. Pronaosul are
peste boltă o tainiţă cu un acces îngust dinspre naos la care se ajungea pe o scară mobilă. Acest detaliu constructiv este o
reminiscenţă a tribunei imperiale bizantine ca reacţie între regnum şi cerdotium - scaunul imperial şi altar adoptată la noi sub
forma unui cafas sau loja domnească în care voievodul ajungea printr-o pasarelă direct din casă. Ulterior s-a renunţat la acest
cafas în favoarea corului în ideea că în biserică toţi sunt egali în faţa lui Dumnezeu.

89
Câteva elemente structurale dovedesc un înalt meşteşug al edificării ecleziastice: arcele pe consolă, anterioare celor din
Moldova, dintre naos şi altar şi din pronaos care delimitează o boltă “a vella”,baghete orizontale la naşterea arcelor şi a bolţilor
pentru atenuarea elansării elevaţiei interioare, firidele oarbe din turlă care uşurează sarcina preluată de cele patru coloane
precum şi folosirea la bolţi şi cupolă, în loc de piatră a unui tuf calcaros - siga - şi în sfârşit utilizarea radierului general la
nivelul fundaţiilor prin care se asigurau tasări uniforme si consolidare a stâlpilor izolaţi cu zidaria perimetrală.

Planul triconc a apărut şi s-a dezvoltat pe pământ românesc sub implsul curentului isihast extins sub autoritatea lui Nicodim,
călugăr athonit cu o vastă experienţă constructivă în Serbia şi refugiat în Valahia. Caracteristic acestei tipologii este planul
cruciform cu naosul acoperit de o boltă unitară semicilindrică longitudinală răspândit în Oltenia, Haţeg şi Moldova.

Vestigiile celor două biserici suprapuse de la Vodiţa aparţin celui mai vechi aşezământ cenobitic din zidărie de la sud de Carpaţi
cu plan triconc ctitorite de Nicodim. Prima biserică, lipsită de turlă, avea naosul boltit cu un semicilindru sub ale cărei naşteri se
dezvoltau absidele laterale. Vodiţa II a fost construita in urma demolării Vodita I, care prin dimensiuni - 50 mp - nu mai
corespundea dezvoltării obştii monahale, cu plan triconc de influenţă sârbească, compus dintr-un pronaos înconjurat pe trei
laturi de pridvor, un naos cu abside laterale flancate de pilaştri ce descărcau sarcinile din turla centrală şi bolţi şi un altar absidat
articulat cu naosul prin pastoforii exprimate volumetric.

Edificiul ecleziastic care a consacrat tipul triconc cu turla pe naos este biserica Mănăstirii Tismana ridicată de Nicodim cel
Sfinţit în acelaşi timp şi stil cu cele din Serbia. Arhitectura ecleziastică de la sud de Carpaşi cunoaşte până la această dată cinci
tipuri de structuri planimetrice şi spaţiale: navă unică - Tumu Severin, bazilical - Câmpulung - Muscel, cruce înscrisă - Argeş I
şi Niculiţel, cruce greacă înscrisă cu puncte libere de sprijin - Argeş II şi navă unică cu abside laterale - Vodiţa I.

Biserica de la Tismana preia acest ultim model la care se adaugă şi prelucrează creator noi elemente structurale şi decorative
care îi conferă o notă distinctă de model original. Inluenţele sud dunărene adoptate constau în primul rând din perechea de stâlpi
din estul

91
©

Moldova. Imaginile pictate ale bisericilor: a, 51 Die din Suceava; b. Si. Gheorghe de la Voroneţ; c. Sf. Cruce din PătrĂu|i; d.
înălţarea Domnului a Mănăstirii Neamţ,

1
Târgovişte, Biserica Sf, Vineri.

92

ii
naosului ca o reminiscenţă a crucii înscrise ce împarte în trei traveii această zonă a interiorului care împreună cu pilaştri ce
flanchează absidele laterale susţin turla centrală.

Pridvorul pe trei laturi ce înconjoară pronaosul apare pentru prima dată în arhitectura muntenească şi este în acelaşi spirit cu
catholicoanele athonite a căror origine se afla în Georgia.

Un alt aspect inedit este dat de plastica monumentală cu trei turle aşezate în filă într-un ritm ascendant de la pridvor la naos.

Sistemul structural este simplu specific perioadei şi constă dintr-o galerie mai scundă în jurul pronaosului străpunsă perimetral
de arcade şi boltită cu semicilindri iar spre vest două arce dispuse în lung susţin o turlă scundă lipită de zidul pronaosului.
Funcţiunea pridvorului era de necropolă unde este depus Nicodim şi clisiamiţa pentru păstrarea valorilor.

Pronaosul aproape pătrat în plan este încununat de o turlă masivă cu tambur scurt octagonal la interior şi exterior.

Naosul, de plan dreptunghiular are turla cea mai înaltă dar secţiune mai mică decât cea din pronaos dar asemanatoare fiind
susţinută de patru arce cu lăţimi diferite pentru definirea patratului bazei. Cele trei turle au dimensiuni diferite dar structură
identică - de la pătratul bazei se trece la octogonul interior prin intermediul trompelor de colţ - planuri triunghiulare înclinate -
de origine orientală mai rar utilizate în Bizanţ, ce susţin tamburul scurt, închis cu

o cupolă alcătuită din opt panouri triunghiulare curbe iar şarpanta urmăreşte fidel această formă. Absidele laterale sunt
încadrate de două perechi de firide arcuite.Altarul este absidat în stil bizantin iar pastoforiile de formă inedită sunt înglobate în
zidăria groasă.

Exteriorul este ritmat de contraforţi cu rol decorativ iar absidele au fost marcate cu firide arcuite scurte - trei la cele laterale şi
opt la altar.

Zidăria este din piatră brută legată cu mortar de var hidraulic, netencuită şi cu decoraţiuni minime ce îi conferă austeritate.
Amplasată pe un teren accidentat incinta mănăstirii de formă neregulată era împrejmuită pe toate laturile de anexe cu turn de
acces spre est precedat de o altă incintă cu turn şi pod ridicător , în care se găseşte un paraclis şi o moară de apă. Pridvorul
dispus pe trei laturi în jurul pronaosului îl regăsim şi la Biserica Vodiţa II care sub aspectul planimetriei şi a bolţilor reprezintă
varianta - simplificată a lăcaşului de la Tismana.

93
Desăvârşirea acestei tipologii este dată de prima biserică, a Mănăstirii Tutana care îmbină organic sistemul de boltire a naosului
de la Cozia, plastica decorativă de la Cotmeana şi pridvorul Tismanei. Planimetria bizantină promovată de Biserica Argeş II
evoluează şi o putem regăsi la vechea Mitropolie din Targoviste, astăzi dispărută, refăcută şi amplificată în sec XVI cu pridvor
deschis având aceiaşi structură de cruce greacă. Biserica Mănăstirii Snagov, în prima ei configuraţie avea o planimetrie de cruce
greacă înscrisă de influenţa athonită pe fundaţiile careia se va construi două secole mai târziu, un lăcaş în acelaşi stil. Biserica
din Hârteşti se deosebeşte de modelul ei de la Argeş II prin faptul că absida unică a altarului este alipită direct de bolta braţului
estic al crucii înscrise precum şi absenţa pronaosului. Mică dar monumentală construită din zidărie de cărămidă amestecată cu
piatră de râu, această biserică are particularitatea de a avea spaţiile dintre braţele crucii inegale cu coloanele libere foarte
apropiate, până la contopire, de pereţii nordic şi sudic ceea ce face trecerea către tipologia planimetrică cu stâlpi angajaţi
absidelor laterale. Primul exemplu este cel oferit de biserica Mănăstirii Topolniţa având iniţial doar naos şi altar dispuse în plan
triconc şi care are câteva particularităţi arhitecturale novatoare - cele trei abside sunt circulare la interior şi exterior, paramentul
bisericii nu are nici o decoraţie spre deosebire de turla care are în plus şi răsuflători traforate din piatră, retragerea în consolă,
porte â faux, a zidăriei interioare la nivelul naşterii bolţilor absidelor, apariţia pentru prima data a arcelor transversale în naos
pentru susţinerea turlei. Analogii planimetrice şi volumetrice găsim şi la Biserica Mănăstirii Vişina construită din assize de
piatră şi cărămidă pentru tasări uniforme şi blocuri de piatră spoliate din construcţiile anterioare.

Biserica Mănăstirii Cotmeana are planul triconc în varianta Vodiţa I adică a, unei nave boltite cu un semicilindru longitudinal
sub ale cărei naşteri se dezvoltau cele două abside laterale ale naosului, evintându-se astfel rezolvarea unor complicate
intersecţii de bolţi. Spre apus biserica era amplificată de un pridvor cu boltă transversală închis şi consolidate cu contraforţi
pentru a susţine turla masivă de deasupra. Plastica decorativă a faţadelor este formată dintr-o succesiune de firide înalte,
punctate la partea superioară a arhivoltei cu discuri ceramice glazurate şi o friză de cărămizi dispuse pe colţ sub nivelul comişei.
Paramentul a fost considerat aparent dar iniţial era acoperit cu o tencuială subţire pe care era reprodusă prin incizii şi culoare,
dispunerea zidăriei. Arhitectura bisericii Cotmeana a fost
95
f" ■ 'PHT 7:- '• ■- ' •r-4bMris»'a4eMti

\ ; h : ; MSP f 'i''*« ", / -d.'-. ■ '■-. ■ -\ , -

88

a jJl

"ISirr-. - xaia¡5-i,y» — 4**^

<-ä-

Râşmv- Biserica Sí. Nkoîae vechi

preluată la bisericile din Brăteşti şi Sf. Vineri din Târgovişte, amplasată lângă Curtea Domnească, care se deosebeşte prin
mărimea absidelor cu rol de contrafort în vederea susţinerii turlei de pe naos.

Biserica Mănăstirii Cozia este ctitoria cea mai importantă a lui Mircea cel Bătrân, având pentru prima dată în arhitectura valahă
destinaţia de necropolă. Lăcaşul face parte din tipologia bisericilor de pe Valea Moravei deosebindu-se totuşi prin lipsa turlei pe
pronaos păstrând-o pe cea peste naos, lipsa ferestrelor în pronaosul luminat doar de răsuflătorile ajurate din partea superioară,
zidăria din asize aparente de cărămidă şi fâşii tencuite ce înlocuiesc piatra fasonată, bolţi din siga ca la Argeş şi în fine
dimensiunile mai ample faţă de modelul sârbesc. Există însă şi similitudini de detaliu cum ar fi aticul de coronament adică
exprimarea bolţilor interioare printr-o zidărie retrasă faţă de parament ca o remanenţă a planului cruce greacă chiar şi după ce
stâlpii centrali s-au deplasat în colţurile absidelor, ca o dovadă a originii planului triconc: lipsa unui turn clopotniă pe pronaos a
condus la amplasarea unui monumental fronton curb pe timpanul vestic; sistemul structural adaptat reducerii bazei turlei pe
naos prin înclinarea treimii superioare a coloanelor angajate spre interior, arce în consola şi bază triconică; arcele pe consola din
baza turlei se exprimă la exterior prin benzi plane de piatră sculptată încadrate de profile în dinţi de fierăstrău semicirculare
având în centru o rozasă ajurată.

Asemănări evidente se găsesc şi în plastica faţadelor împărţite în trei registre prin două brâie de piatră - unul la baza ferestrelor
iar celălalt la naşterea arcelor oarbe ce încadrează răsuflătorile traforate prelungite vertical cu Ieşene înalte taiate de colonete
semirotunde. De asemeni decorul ceramoplastic şi piatră profilată în tehnica meplat de la ancadramente cu motive fito şi
zoomorfe ce amplifică gradual paramentul îşi au originea în omamentica caucaziană trecută prin interpretarea stilistică
sârbească. In schimb, amprenta bizantină se distinge la turla scundă cu 12 ferestre înguste în retragere - soluţie tehnică de
uşurare a masei de zidărie - şi proporţiile echilibrate. Sistemul de organizare monastică, vizibil şi la Mănăstirea Cozia, are ca
model Muntele Athos răspândit în toata lumea ortodoxă prin cele două modalităţi - idioritmic sau viaţa de sine în care obştea
avea independenţă individuală locuind separat şi cenobiţic sau chinovial cu viaţa în comun după reguli foarte severe.

97
Structura funcţională de la Cozia cuprinde un puternic sistem defensive compus din ziduri de incinta flancată de turnuri cu
ambrazuri şi drumuri de strajă, porţi prevăzute cu herse şi accese în panta ascendentă, poduri mobile dominate de tumul intrării
cu clopotniţă, tainiţa pentru tezaur şi paraclis. Centrul incintei este ocupat de biserică cu fântână - fíala - ceremonială spre sud -
vest având perimetral funcţiuni complementare: trapeza sau sala de masă în comuniune este o încăpere spaţioasă şi structura
adecvată unde se reunea întreaga obşte, cuhnia sau bucătăria cu plan central şi coş de fum, magupia sau brutăria, chiliile sau
locuinţele monahilor dispuse pe unul sau două laturi cu acces de pe o galerie deschisă şi foişoare cu scări, arhondaric sau
camere pentru oaspeţi, case egumeneşti, arhiereşti sau domneşti sau reşedinţe pentru conducătorii civili sau cler, clisiamiţa
pentru păstrarea valorilor, paraclise interioare sau exterioare care slujesc bolniţa sau infirmeria şi cimitirul şi în sfârşit pivniţele
pentru depozitare dispuse la demisol. Biserici tip sală, având ca model lacaşul de la Cetăţeni şi ulterior San Nicoara, sunt
relative puţine cu importanţe intervenţii în timp care l-au denaturat configuraţia din care putem aminti pe cea de la Siliştea, Sf.
Voivozi de la Târgovişte, Târgşor şi Hobaia.

MOLDOVA - arhitectura ecleziastica din Moldova a fost mult întârziată faţă de celelalte provincii prin prezenţa şi dominaţia
temporară a popoarelor nomade turanice şi a început să se dezvolte, mai întâi în lemn, odată cu întemeierea statului de către
voivozi maramureşeni. Situarea Moldovei în zona de contact a celor două mari curente stilistice, bizantin şi gotic, a generat o
arhitectura de sinteză cu “ plan bizantin executat cu mâini gotice” cum afirma Gh. Balş. Primele biserici au dispărut şi nu putem
urmări în timp o evoluţie stilistică dar se ştie cu siguranţă că începuturile au fost făcute de un ucenic al lui Nicodim, Iosif ajuns
primul Mitropolit, care a făcut la Neamţ un paraclis pentru monahi cărturari. Arhitectura de lemn cu tehnica sa adusă din
Maramureş de primii voivozi stă la baza majorităţii bisericilor actuale din zidărie durabilă.

Biserica Sf. Nicolae din Rădăuţi este ridicată pe plan bazilical realizat în spirit gotic fiind destinată cultului ortodox dovedit de
pronaos şi masa altarului. Apartenenţa la goticul târziu este dată de planimetria bazilicală cu decros pronunţat al absidei altarului
şi cei 14 contraforţi exterior din care doi oblici fară rol structural. în arhitectura gotică contraforţii şi arcbutanţii preiau
împingerile din bolţile în cruce dar la biserica moldovenească presiunea

98
bolţii cilindrice a naosului ritmată de două arce dublouri este anulată de cele trei perechi de bolţi laterale în arc frânt orientate
transversal pe zidurile marginale. Dispunerea ritmică a contraforilor are rol decorativ de vibrare a faţadei austere ornate doar de
soclul profilat şi şirul de ocniţe de sub streaşină. Pronaosul are o scară elicoidală ce asigură accesul la tainiţa de peste navele
laterale aşezată în colţul sud - estic, atipic faţă de stilul consacrat unde aceasta se găseşte în colţul nord - vestic al cropniţei.
Iniţial biserica avea acoperişul fragmentat după model gotic, iar ulterior s-a adăugat în secolul al XVI-lea un exonartex care
lungeşte excesiv corpul bisericii acoperită în prezent cu învelitoare unică. în altar a fost adăugat pe curbura absidei un sintron
care-i atestă rolul de catedrală mutată ulterior la Mirauţi într-o biserică asemanatoare din care s-au păstrat doar fundaţiile sub
actualul edificiu.

Biserica Sf. Treime din Şiret este edificată pe un plan triconc, prima de acest fel din Moldova, de influenţă bizantină dar
executat în tehnica gotică. Pronaosul este boltit longitudinal la fel ca şi naosul a cărui abside aveau semicalotele sub naşterea
bolţii uşor frânte la cheie. Altarul este absidat în stil bizantin iar acoperişul este unic. Bolta naosului, sprijinită iniţial pe patru
pilaştri angajaţi în colţurile absidelor ce generau tot atâtea nişe, s-a năruit fiind înlocuită cu o cupolă aplatizată şi ulterior cu cea
actuală mai uşoară şi mai proporţionată dar excentrică faţă de axul transversal. Paramentul faţadei este din piatră brută de
carieră cu mortar de var hidraulic, ornat în dreptul ramelor din piatră de talie cu discuri ceramice glazurate, sub streaşină o friză
din trei asize de cărămizi smălţuite în consolă iar absidele sunt ritmate de firide în arc.

Biserica din Lujeni, cea de a treia şi ultima care se mai păstrează este pe plan tip sală cu pronaos şi naos boltit, altar circular la
interior şi poligonal cu şase laturi la exterior sub un acoperiş unic şi zidărie din piatră şi cărămidă.

99
MâtuUiuv Mohhn ¡la. Biserica veche:

- i
Se-rv \
•/-}-»y
\-
y?
i o i 5».

Suceava. Bis&ríca SI Dumitra I :

100
5íu x>£t va. Bisericii Sf. Dumitru L

101
I

Biserica Sf. Treime din Şiret. Secţiune şi plan

i ~ ^ -•

Biserica Sf. Nicolae din Rădăuţi. Faţada

laterală.

Biserica Sf. Treime din Şiret.

Portalul

102

■ti
Bisericile următoare sunt astăzi dispărute dar din reconstituirea pe baza fundaţiilor rezultă că sunt contemporane stilistic cu
primele trei. Biserica din Volovăţ are acelaşi tip structural cu modelul său de la Şiret cu deosebirea că aceasta are turlă pe
pronaos susţinută de două perechi de pilaştri şi arce longitudinale, naosul este boltit susţinut de patru pilaştri şi două arce
dublouri iar absidele sunt circulare la interior şi exterior. Biserica Sf. Dumitru din Suceava, contemporană cu cele mai vechi
vestigii ale Curţii Domneşti, are forma structural de cruce cu braţe libere, tipică martirilor paleocreştine, adică cu abside laterale
rectangulare iar altarul circular romanic. Ulterior i s-a mai adăugat un exonartex cu patru pilaştri degajaţi la fel ca în naos,
flancat de două turle cu subsol boltit. Biserica din Tulova, cu plan triconc acoperit în boltă, anticipează prin altele ce încadrează
tâmpla vestică, bisericile ştefaniene cu aceiaşi configuraţie.

Primele biserici construite în arealul actualelor mănăstiri de la Humor, Moldoviţa, Probota, Bistriţa şi Neamţ, azi dispărute
dovedesc stadiul de tatonări şi experimente în evoluţia planului triconc prin diverse detalii: arce pe console în naos previgurează
o noua boltire a acestui spaţiu, fundaţii masive şi ziduri suficient de groase pentru a îngloba laterale flancate de contraforţi
numit şi plan “mixt” deoarece face o sinteză între nava mică şi cea trilobată, gropniţa între naos şi pronaos. Aceste două ultime
caracteristici prefigurează alte rezolvări novatoare care se regăsesc la monumentele epocii ştefaniene cum ar fi sistemul de
boltire etajat, stelat şi pieziş, apariţia exonartexului şi decoraţia faţadelor. Bisericile de la Netezi, Neamţ şi Orheiul Vechi au ca
model biserica din Lujeni remarcată prin decrosarea, altarului, boltirea longitudinală a naosului ritmat de arce dublouri, pronaos
îngust şi aceiaşi tehnică a zidăriei din piatră. Influenţa gotică poate fi pusă şi pe seama unor biserici construite în acest stil la
Baia şi Giuleşti cu mult înaintea celor bizantine. Elaborarea şi sintetizarea tipului de biserică ce întruneşte specificul
moldovenesc ca sinteză între stilurile gotic şi bizantin se încadrează cronologic la sfârşitul secolului XIV şi începutul celui
următor, dând dovada prin varietatea tipologiilor, unei depline maturităţi în conceperea şi execuţia construcţiilor religioase.

TRAN SIL V ANI A - Voivodatul Transilvaniei, ca parte componentă a regatului Ungariei şi-a păstrat individualitatea
românească pe timpul ocupaţiei ilustrat şi prin arhitectură. Bisericile de rit bizantin au similitudini planimetrice şi volumetrice
atât între ele

103
?Ó9<5 1424

Leşnic, com. Veţel. Biserica S£ MicoJae,

®£S3 3.

1.

BSSSSS 2,

61 SM.

I?/öi|a, Bisericii S£ Micoiae,

Rahmigiu, Biserica Si Nk'olae,

104
ca stil distinct cât şi cu bisericile de rit catolic din raţiuni politice şi regionaliste.Formele originare au fost afectate in timp prin
diverse interventii de ordin canonic sau militar dar nu a fost alterat mesajul cultural de rezistenţă într-un mediu ostil. Biserica
din Lupsa este o construcţie uninavată cu altar poligonal decrosat şi întărit cu contraforţi şi turlă pe pronaos ridicată de meşteri
saşi formaţi pe şantierele goticului transilvan, într-o singură etapă din piatră de râu legată cu mortar de var şi cărămidă. Biserica
din Râşnov face parte din aceiaşi familie stilistică prin nava dreptunghiulară acoperită cu două bolţi cu ogive încrucişate dispuse
în filă pe console şi absidă pentagonală a altarului boltit cu panouri curbe. Corul rectangular al bisericilor - sală, având
destinaţia de capelă nobiliară precum şi traseul atipic

pătrat - al altarului boltit alăturat navei dreptunghiulare tavănită pot fi întâlnite ca elemente de continuitate stilistică din
romanicul timpuriu până în goticul matur al arhitecturii româneşti din Transilvania. Bisericile din Sanpetru, Leşnic, Crişcior,
Ribita, Halmagiu, Dezna şi Zlatna confirmă acest lucru chiar dacă întâlnim particularităţi cum ar fi contraforţii oblici,
amplificarea cruciformă a naosului sau decoraţiuni exterioare adăugate în timp. Un alt grup distinct de biserici caracterizat prin
absida altarului cu patru laturi, prezentând în consecinţă o muchie în axul longitudinal de factură gotică având ca model capela
castelului de la Hunedoara are o largă răspândire în cultura românească din Transilvania.

Biserica Sf. Nicolae din Hunedoara, care este o combinaţie atipică între altarul cu absidă gotică şi un naos boltit în cruce pe
coloane izolate, la care se adaugă bisericile din Şcheii Braşovului, Bârsău, Sănduleşti şi Cinciş sunt doar câteva exemple din
această categorie. Tipologia bisericilor de zid construite de români în Transilvania şi Banat a fost determinate de ambianţa
romano - gotică dar în secolul XIV odată cu constituirea statelor feudale româneşti de la est şi sud de Carpaţi încep să pătrundă
sinteze ale arhitecturii bizantine grefate pe fondul artistic local. Din iniţiativa voivozilor de peste munţi se construiesc biserici şi
mănăstiri ortodoxe în arcul carpatic şi centre de spiritualitate românească menite să contracareze acţiunile iredentiste maghiare.
Biserica Mănăstirii Prislop, ctitorită de Nicodim, este o sinteză între romano - goticul absidelor şi structură bizantină sau
biserica mănăstirii cu absidele în plan pătrat şi turlă fară bază pe naos dar foarte bine echilibrată la

105
Mănăstirea Hodoş-Bodrog, Biserica

Şemlaeui Mic Mânâsijre*} Sarjen. Bise.ii i ini ren în biserică.

106
fel cu cea a bisericii din Hodos - Bodrog dar cu abside bizantine sunt doar câteva exemple de biserici româneşti din
Transilvania.

Arhitectura de influenţă apuseană din Transilvania - arhitectura religioasă catolică cunoaşte în secolul XIV o importanţă
dezvoltare stilistică prin trecerea de la formele târzii ale romanicului la goticul matur. Goticul primar este introdus în
Transilvania prin construirea Catedralei romano - catolice de la Alba - Iulia şi Mănăstirii de la Cârţa care însă nu a generat
forme evoluate. Dezvoltarea vieţii economice a stimulat-o şi pe cea orăşenească în care pe lângă edificiile de cult se impune şi
arhitectura civilă cu numeroasele sale edificii ce completează piaţa centrală a oraşelor. Construcţia acestora duce la înflorirea
meşteşugurilor şi apariţia unor bresle de meseriaşi laici de arhitecţi, zidari sau sculptori. Centre urbane precum Sibiu, Braşov,
Cluj, Mediaş, Sebeş, Bistriţa ori Sighişoara dispun de bunăstare materială care produce o emulaţie în ceea ce priveşte
construcţia de catedrale. Construite la început cu aportul unor meşteri străini instruiţi pe marile şantiere din Austria dar cu calfe
autohtone ce învaţă meserie, bisericile transilvane păstrează un verticalism temperat cu ziduri groase romanice lipsite însă de
pereţi ajuraţi şi arc butant.

Formulele spaţiale adoptate la edificarea bisericilor erau: 1- tradiţională, prin prelucrarea schemei bazilicale în care spaţiul este
tratat în spiritul unei creşteri graduale dinspre navele laterale joase către cea mediană mai înaltă şi de la intrare către cor
culminând cu transeptul şi turla. Ideea obţinerii unui interior unitar degajat de suporţi a dus la adoptarea planului uninavat uzual
la biserici de parohie dar şi la câteva exemple de biserici monumentale. Biserica Sf. Maria din Sibiu este tip bazilical cu trei
travee ogivale de gotic matur continuate spre apus cu trei nave despărţite de stâlpi cu secţiune octogonală ce susţin bolţi în cruce
compuse din panouri pe arce frânte la cheie. Arhitectura interioară este sobră iar cea exterioară executată în linii simple este
ritmată spre sud de o ordonată de frontoane corespunzătoare traveelor. 2- tipul “hallenkirche” este o creaţie arhitecturii germane
răspândită în Europa de şcoală din Praga. Sensul volumului interior, se modifică la fel ca noţiunea de plan bazilical deoarece
acesta nu mai are unitatea organică dată datorită arcadelor separatoare mai ample şi a structurii mai zvelte.

Biserica din Sebeş este o veche bazilică romanică pe locul căreia se dorea construcţia uneia noi în stil „ hallenkirche”. Din lipsa
de fonduri construcţia nu s-a continuat şi doar s-

107
au făcut unele modificări vechii bazilici: navele laterale au fost lărgite, înălţate şi acoperite cu arce ogivale; s-au înlocuit
ancadramentele golurilor; s-a înălţat nava mediană şi s-a articulat corul şi nava cu un ,jube” foarte frumos sculptat. Prin Biserica
din Sebeş se introduce în Transilvania un sistem alternativ de gotic monumental care va fi preferat celui bazilical datorită
simplităţii şi calităţii spaţiale.

Biserica din Cluj cu hramul Arhanghelului Mihai foloseşte aceleaşi modele favorite şcolilor germane şi austriece iar edificarea
ei cunoaşte trei etape conrespunzătoare corului, navelor cu portalul principal şi bolţile cu întreaga decoraţie a faţadelor. Corul
dezvoltat pe trei travei dreptunghiulare încheiate cu o absidă cu cinci laturi este flancat de două abside poligonale racordate
inabil, probabil în timpul execuţiei, cu volumul sobru al altarului. Corul bisericii este tiphală cu trei nave egale despărţite de
ordonanţe de stâlpi masivi subliniaţi pe verticală de profile ca şi bolţile, au un caracter decorativ accentuat de elementele
structurale dispuse în forme stelate.

Biserica din Deal de la Sighişoara reflectă transformările suferite de goticul de şcoală germană le-a suferit în Transilvania. Corul
şi altarul formau iniţial corpul unei capele de cimitir cu intrarea în cripta de la demisol dinspre vest. Ulterior acesteia i s-a
adăugat o hală trinavată şi o turlă peste intrarea cu portal, rămasă neterminată. Coloanele zvelte ce separă navele susţin bolţile
construite pe o reţea stelată de nervuri cu rol mai mult decorativ decât structural.

Biserica Neagră din Braşov este prin volum şi stil omogen cea mai reprezentativă pentru tipul hallenkirche. Planul cuprinde un
cor foarte dezvoltat, un corp hală cu trei nave terminate spre apus cu un zid foarte gros capabil să susţină două turnuri care spre
sud într-o manieră sobră şi masivă, atipică goticului apusean, echilibrul limbajului decorativ este dat de cele cinci portaluri -
unul la intrarea principală spre vest şi câte două, spre nord şi sud. Portalul principal este şi cel mai vechi având o formă
eterogenă uşor disproporţionată dar voarte valoros ca expresie artistică la fel cu cel dinspre nord, supranumit “poarta de aur” în
plin centru susţinut pe contraforţi şi cel sudid cu coloană pe mijloc şi ferestre în timpan. Biserici care adoptă unul din cele două
tipuri de gotic german se construiesc în mai toate oraşele şi satele locuite de saşi remarcându-se prin forme simple şi economice
din care

108
lipseşte sculptura doar cu excepţia portalurilor şi a unor edicule interioare - tabernacole, amvoane, baldachine şi aghiasmatare.

Arhitectura cu caracter militar a fost edificată în Transilvania în scopul unei rezistenţe interne în disputele dintre facţiunile
nobiliare dar mai ales externe împotriva atacurilor otomane din sud şi tătare din est. Construcţiile fortificate, foarte numeroase şi
variate în funcţie de scop, beneficiar şi resurse, pot fi împărţite în patru grupe: fortăreţe şi cetăţi regale, incinte fortificate de
oraşe, cetăţi de refugiu şi apărare săteşti şi castele nobile de reşedinţă.

Fortăreţe şi cetăţi regale mai importante, păstrate sau menţionate sunt la Anies - Năsăud, Cetatea de Baltă, Turnu Roşu şi
Talmaciu. Cetatea Hunedoara, este construită şi întărită de Ioan de Hunedoara pe zidurile unui castra mai vechi de formă
neregulată amplasată strategic pe un promontoriu. Noua cetate păstrează vechea incintă careia îi adaugă perimetral sub forma
unui zwinger ziduri noi fortificate cu patra bastioane cilindrice dispuse în direcţiile cardinale. Cetatea avea două intrări întărite
cu turnuri şi pod ridicător iar spre est un bastion avanpost legat de incintă cu o galerie închisă suspendată pe o estacadă din arce
oarbe. în secolul următor Cetatea Hunedoarei va suferi noi transformări şi extinderi transformând-o într-una din cele mai
importante fortăreţe din estul Europei.

Oraşele fortificate au apărut în Transilvania în secolul XIV- XV ca urmare a dezvoltării lor urbane şi a consolidării lor
economice. Fortificarea constă în împrejmuirea aşezării cu ziduri puternice de piatră şi cărămidă prevăzute cu dramuri de strajă
şi turnuri de apărare. Apărarea oraşelor fortificate se facea spre deosebire de cetăţi care aveau o garnizoană permanentă, de către
toţi cei valizi de luptă grupaţi în bresle cu rol strategic bine definit. Sibiul este consemnat cu titlul de “civitas” în secolul XIV iar
un secol mai târziu avea trei incinte ce ocupa întreaga colină, ziduri perimetrale întărite cu patruzeci de turnuri de apărare şi era
supranumit “ oraşul Roşu” datorită olanelor - material scump şi rar al şarpantei. Clujul era înconjurat de o curtină înaltă exclusiv
din piatră cu drum de strajă pe consolă şi bastioanele breslaşilor în punctele strategice. Sighişoara este exemplul cel mai
elocvent de oraş medieval - singurul din Europa încă locuit. Consemnat ca “civitas” încă din secolul

oraşul se dezvoltă înjurai unui burg bisericesc înconjurat de ziduri şi turnuri de aparare întreţinute de breslele locale. Planul
oraşului, asemeni celorlalte burguri - Cluj, Sibiu, Sebeş, Mediaş, Braşov, Bistriţa - este neregulat ca rezultat al adaptării la teren
pe baza unor

109
principii de apărare, circulaţie şi igienă urbană. Reţeaua stradală formată din străzi înguste ranforsate cu arce între fronturi,
urmăreşte curbele de nivel sau liniile de cea mai mică pantă. Parcelarul este compus din loturi individuale înguste, minimale,
dezvoltate în adâncime ce condiţionează planimetria locuinţelor cuplate cu un corp sau două despărţite prin ganguri şi aparenţa
unui front continuu la stradă. Centrul oraşului este marcat de o piaţă publică dezvoltată în jurul Catedralei şi flancată de fronturi
compacte şi galerii comerciale.

Cetăţile săteşti de refugiu şi apărare apar în secolul XV premergător celor locale ca urmare a invaziilor otomane din sud, tătare
din est dar şi luptelor interne între feudali. Cetăţile de la Rupea şi Râşnov sunt construite în afara aşezărilor pe promontorii
strategice înconjurate de fortificaţii solide. Odată cu intensificarea pericolului de invazie, comunităţiile săteşti, în lipsa unor
mijloace materiale, au fortificat singura clădire importantă din sat şi anume biserica. Primele centre săteşti fortificate după
model urban se construiesc la Codlea şi Cristian, lângă Braşov, în jurul Bisericii centrale prin împrejmuirea ei cu un zid de
apărare. Planul cetăţii este ovoidal generat de ziduri groase de doi metri şi înalte de opt metri întărit cu patru turnuri ale breslelor
acoperite de şarpante într-o apă orientate către interior. Baza turnurilor executată din piatră, este evazată pentru ricoşeul
obuzelor lansate vertical din cornişă pe arcături în cosola încununată cu creneluri în trepte de la ultimul nivel. Zidurile incintei
sunt bordate spre interior de cămările şi locuinţele de refugiu dispuse pe două caturi cu acces de pe galerii deschise.Tumul de
intrare şi biserica rămasă în incintă au fost fortificate prin adăugarea unor galerii prevăzute cu guri de tragere. Cetatea Cristian
este mai evoluată prin executarea unui al doilea rând de curtine mai mici separate de primul printr-un zwinger şi întărirea
acestuia cu opt turnuri prismatice de forma celor de la Codlea. In secolul următor se va generaliza în Transilvania acest gen de
cetate sătească generând o tipologie urbanistică unică.

Castelele nobiliare de reşedinţă au aceiaşi motivaţie ca şi cetăţile săteşti şi chiar dacă au fost clădite de aceleaşi echipe,
alcătuirea funcţională este tipică relaţiilor politice şi social - economice feudale. Construite pe coline izolate pentru a domina cu
silueta lor împrejmuirile, poziţia strategică era completată de ziduri groase şi înalte cu creneluri şi metereze, drumuri de strajă,
porţi ferecate şi herse. Castelul de la Garbova - Sebeş este compus dintr-o incintă de formă regulată înconjurată de un zid de
apărare şi un turn, anexa ce protejează intrarea cu

110
traseu şicanat, având în centru o locuinţă - donjon foarte înaltă cu plan pătrat şi acoperiş fleşa piramidală cu patru turnuleţe.
Castelul de la Calnic are o incintă de formă ovală despărţită în doua curtine semicirculare de doua turnuri cu gang boltit şi
metereze bordate la interior de anexe gospodăreşti. în interior se afla donjonul locuinţei dezvoltat pe trei caturi din zidărie
masivă şi capela tip sală cu absidă circulară. Intrat în custodia comunală castelul devine ulterior cetate sătească şi i se adaugă o
nouă curtină perimetrală întărită cu turnuri de apărare. Castelul Bran este cel mai amplu şi bine păstrat complex fortificat şi este
construit pe un pisc deasupra trecătorii sub forma unei incinte mici de forma unui trapez neregulat. Vastul complex de locuinţe
se desfăşoară pe patru caturi dispuse în două curtine articulate printr-un donjon cilindric şi este dominat de un turn înalt cu acces
de pe scara monumentală într-o rampă. Decoraţia este simplă compusă din ancadramente gotice spoliate de alte clădiri şi
arcaturi oarbe de influenţă muntenească. Clădiri izolate de forma unor donjoane cu funcţiune publică se întâlnesc în pieţele unor
oraşe transilvane, programul funcţional este comercial şi administrativ. Hala din Sibiu este un edificiu de zid acoperit dar
deschis care iniţial proteja mărfurile şi negustorii şi care în ciuda modificărilor îşi păstrează funcţiunea şi astăzi. Dotarea
administrativă numită şi “casa sfatului“ ocupa la Sighişoara tumul de intrare în cetate dotat cu ceas şi este compusă din sala de
întrunire a consiliului comunal şi o cancelarie. Casa Sfatului din Braşov este rezultatul unor transformări în timp a turnului de
intrare în oraş în clădirea administrativă careia i s-a adăugat hala comercială.

111
112
CAPITOLUL IV

TRANSILVANIA .

Carol Robert de Anjou (de unde termenul de „ dinastie angevină “) dintr-o ramură a regilor Franţei strâns legat de papalitate, va
intra curând în conflict cu „ marele-voevod“ Basarab, căruia totuşi îi recunoaşte în 1324 stăpânirea peste toată Ţara Românească
în calitate de vasal. Dar în toamna lui 1330, îngrijorat de atitudinea prea independentă a lui Basarab. Carol Robert intră în Ţara
Românească cu o oaste mare, cu intenţia să-şi impună în toate privinţele autoritatea de suzeran. Dar, la întoarcerea către
Ungaria, marea sa oştire e surprinsă de armata lui Basarab într-o trecătoare (încă neidentificată cu siguranţă, dar cunoscută în
istoriografie cu numele greşit „ Posada “). Trei zile de-a rândul ţine măcelul în care piere floarea nobilimii maghiare. Dezastrul
e pomenit de mai multe surse, între care o cronică ilustrată cu miniaturi în culori (Chronicum pictum Vindobonense).

1330 este, aşadar, momentul când acest voevodat al Mun-teniei devine cvasiindependent. Dar independenţa în Evul Mediu nu
are importanţa pe care ne-o închipuim noi astăzi. Toate ţările din Europa au suverani care sunt mai mult sau mai puţin vasalii
altcuiva. De pildă, regele Angliei este vasalul regelui Franţei fiindcă posedă unele ducate şi comitate pe teritoriul francez, pentru
care el trebuie să presteze jurământ de credinţă unui rege care îi este suzeran pentru acele ducate. Dar el poate fi, ca putere, egal
cu el. Să nu credem că a fi vasalul regelui Ungariei era o înjosire. Cavalerii atât de temuţi, cavalerii teutoni, au fost vasalii
regelui Poloniei. Regele Ungariei este, la rândul lui, vasalul papei. Acest principe al Munteniei trebuia să fie vasalul regelui
Ungariei, iar dacă Basarab, la un moment dat, se răzvrăteşte împotriva regelui maghiar e ca să fie mai puţin dependent de
suzeranul său; pe urmă însă, se împacă cu regele Ungariei şi prestează din nou jurământul de vasalitate, iar fiul său, Nicolae
Alexandru, prestează de asemenea jurământ regelui ungar; principele sau voevodul Moldovei, cum vom vedea, prestează
jurământ regelui Poloniei, pentru a avea un protector tocmai împotriva Ungariei. Nu era nici o înjosire. Astfel funcţiona sistemul
feudal. (Neagu Djuvara)

113
ARHITECTURA ROMANICĂ ÎN TRANSILVANIA

Din a doua jumătate a veacului XII şi din veacul XIII ni s-au păstrat câteva preţioase biserici romanice. Croite după modele din
ţinuturile lor de origine sau interpretând forme caracteristice şcolilor de arhitectură din ţările germanice, bisericile romanice sunt
de dimensiuni relativ mici. Tipul cel mai vechi şi cel mai simplu pare să fie o clădire compusă dintr-o încăpere centrală, o navă
dreptunghiulară, precedată pe faţada dinspre apus de un turn, sub care se găseşte intrarea, şi încheiată spre răsărit cu o absidă
îngustă, semicirculară sau pătrată. Adesea absida se leagă de navă prin intermediul unui „cor” . Nava centrală era acoperită cu
şarpantă şi tavan de lemn ; absida şi corul erau boltite.

Ca exemplu putem cita mica biserică de la Homorod. Majoritatea bisericilor săseşti din această vreme, construite din piatră, din
amestec de piatră cu cărămidă sau chiar numai din cărămidă. Tipul de plan care le caracterizează este cel bazilical cu trei nave.
Faţada dinspre apus, cu intrarea, este pusă în evidenţă de unul sau două turnuri înalte. Când există un singur turn acesta este
prins între colaterale, în axul lui găsindu-se intrarea principală. Când sunt două turnuri, ele se află în prelungirea colateralelor şi
încadrează intrarea şi frontonul triunghiular al navei mediane. Spre răsărit biserica se termină cu una sau cu trei abside. în
interior, navele sunt separate între ele prin două şiruri de arcade sprijinite de regulă pe stâlpi de secţiune dreptunghiulară. Nava
mediană, înaltă, luminată prin ferestre tăiate în partea de sus a zidurilor ridicate peste arcade, este acoperită cu o învelitoare în
două ape, sprijinită pe o şarpantă de lemn aparentă, adesea, ulterior, ascunsă de un tavan de scânduri drept sau chesonat. Navele
laterale sunt de obicei tăvănite, dar se întâlnesc şi exemplare acoperite cu bolţi în cruce sau, mai rar, semicilindrice. Ca şi la
tipul simplu, absida centrală, semicirculară, este de regulă legată de nava mediană prin intermediul unui cor, dreptunghiular sau
pătrat, boltit. Absidiolele corespunzătoare navelor laterale sunt croite, fie în chip de nişe semicirculare, boltite semisferic, ca şi
absida centrală pe care o încadrează fie sub forma unor încăperi mici de plan dreptunghiular. Dintre cele câteva exemplare
păstrate întregi, două sunt în special valoroase: Herina şi Cisnădioara.

Biserica, din satul Herina este o bazilică cu trei nave, cu două turnuri pe faţada dinspre apus şi trei abside semicirculare pe
latura dinspre răsărit. Separaţia intre nave este făcută cu

114
Biserica cetăţii "Michelsberg"

din Cisnădioara

Cetatea "Michelsberg" din Cisnădioara

. 'V 'W--'

t.J\w /' vc '

3l . •’ *.-3.' V ' ■ ••

^ffe,

fn-- '■ v,

j>“‘*

^ •* v w * * VV.: , . j

**'“ -r, ‘r- '

''

iS&â* . „

rrafe.

“M*.

a j z a i î*

UJ l__J J 1 1

Biserica cetăţii din Cisnădioara.

h~

; |- • :•

î 0 1 2 3 t Sm

Biserica cetăţii din Cisnădioara.

115
arcade care se sprijină pe stâlpi poliedrici alternând cu coloane. Corul, dreptunghiular în plan este boltit semicilindric. Nava
mediană, ca şi navele laterale sunt tăvănite. Trăsătura deosebită a acestei biserici o constituie prezenţa deasupra navelor laterale
a unor pseudotribune.

Formele decorului exterior este compus din lezene drepte legate în partea de sus sub cornişă cu o friză de arcuşoare lombarde şi
ferestrele bifore şi trifore de pe feţele caturilor superioare ale turnurilor.

Biserica din Cisnădioara este o clădire de tip bazilical cu trei nave, construită in întregime din piatră. Navele, separate prin doi
pereţi în care se deschid cîte două largi arcade în plin cintru, se termină spre răsărit cu abside semicirculare, boltite cu
semicalote, cea centrală având în faţă un cor pătrat, acoperit cu o boltă in cruce. Nava mediană, cât şi navele laterale sînt
acoperite cu o şarpantă de lemn aparentă. Biserica a căpătat un frumos portal romanic, încadrat de câteva arcade care trebuiau să
îmbrace întreaga faţadă de apus.

Clădirea cea mai importantă de stil romanic ridicată în Transilvaniei rămâne catedrala romano-catolică Sf. Mihail din Alba Iulia.
Lucrările de edificare au avut la bază planurile iniţiale, la a căror elaborare a contribuit şi cunoscutul architect francez Villard de
Honnecourt. De dimensiuni mari monumentale a fost concepută în formele tipului structural caracteristic arhitecturii religioase
romanice din Europa centrală : o bazilică cu trei nave şi transept, încheiată spre răsărit cu un cor proeminent cu absidă, iar spre
apus cu două turnuri. Nava mediană este constituită dintr-o succesiune de patru travee, din care prima, cea dinspre răsărit,
lărgită în lături, formează transeptul. Braţele acestuia sunt prevăzute spre răsărit cu câte o absidă semicirculară, cea dinspre
miazănoapte având partea de jos a feţei interioare decorată cu o serie de areaturi trilobate. O porţiune din navele laterale, în
dreptul traveei alipite transeptului, este ieşită în lături cât şi transeptul, schiţând o intenţie pe care a avut-o la un moment dat
arhitectul de a clădi o bazilică cu cinci nave. Nava mediană este separate de navele laterale prin arcade uşor frânte la cheie.
întreaga clădire este boltită. Toate bolţile sunt construite pe arce de ogivă ; nervurile acestora ca şi arcele dublouri transversale,
care sepaiă între ele travee le, se sprijină pe colonete angajate respectiv în stâlpii care despart
navele şi în pereţii mărginaşi ai navelor laterale. Formele structurale şi decorativeale interiorului sunt caracteristice romanicului.

în ce priveşte exteriorul, monumentul şi-a pierdut mult din impunătoarea înfăţişare originală, atît din cauza adăugirilor, cât şi
prin ruinarea a două din cele trei turnuri. Din tumul central cu lanternă, care se înălţa la intersecţia navei mediane cu transeptul,
nu se mai păstrează azi decât baza, ascunsă sub acoperiş în pod. Dintre cele două turnuri ale faţadei dinspre apus, cel dinspre
nord-vest nu mai are partea superioară de la cornişa. Tumul dinspre sud-vest, refăcut de la cornişa bisericii în sus, a suferit şi el
unele avarii.

Vocabularul decorativ folosit în exterior ca şi in interior reflectă toate fazele prin carte a trecut construcţia. Concepută şi
realizată, după principiile arhitecturii romanice târzii, şi-a însuşit însă în ultima fază a construcţiei şi citeva elemente gotice,
cum sunt in partea dinspre apus capitelele unor coloane compuse din buchete bogate de frunziş şi portalul intrării principale.
Prin aceste elemente particulare ale arhitecturii sale, catedrala din Alba Iulia, încheind ultima fază de dezvoltare a romanicului
târziu, marchează totodată şi începuturile pătrunderii pe teritoriul Transilvaniei a noilor forme caracteristice stilului gotic.

Pentru trecerea de la romanic la gotic, mult mai semnificative sunt resturile clădirilor care formau, complexul, în stare de ruină,
ai fostei mănăstiri eistereiene de la Cârţa.

Clădirile care compuneau acest ansamblu mănăstiresc — unul dintre cele mai importante pentru vremea aceea din sud-estul
Europei — erau grupate in jurul unei curţi dreptunghiulare. Latura dinspre miazănoapte a acestei curţi o forma însăşi biserica.
Latura dinspre răsărit, aşezată în prelungirea transeptului, şi latura dinspre miazăzi, paralelă cu biserica, cuprindeau, dispuse pe
două caturi, anexele bisericii şi clădirile mănăstireşti: sacristia, cancelariile, refectoriul, bucătăria şi locuinţele superiorului şi ale
călugărilor. Spre apus, curtea era închisă cu un simplu zid care lega faţada bisericii cu ultima latură a aripii dinspre miazăzi.

Biserica, era o bazilică de plan foarte regulat, cu trei nave şi transept, fară turnuri, însă, pe faţada dinspre apus. Transeptul este
prevăzut pe latura dinspre răsărit cu câte două capele dreptunghiulare adiacente pe fiecare braţ, iar corul se termină cu o absidă
poligonală cu cinci laturi şi cu contraforţi în fiecare colţ. Bolţile erau construite pe arce de ogivă. Cele de pe traveele pătrate ale
navei mediane erau sixpartite, caracteristice sunt, la corpul păstrat al

117
Mănăstirea cistercină, Cîrţa. *•

‘‘-‘*>✓^

Biserica cetăţii Prejmer.

118
bisericii, cornişa pe console şi, imediat sub ea, ferestrele rotunde cu cerceveaua de piatră fasonată ca o floare cu şase lobi.
Structura şi formele arhitecturale ale întregului monument a cărui construcţie, începută în a doua jumătate a veacului XIII sunt
în general gotice, dar nedezvoltate şi cu multe reminiscenţe romanice, cum sunt zidurile masive, pline şi, la anexele
mănăstireşti, şirul de ferestre gemene cu coloniţe între ele şi cu arcele uşor frânte la cheie, dar încadrate de arcade al căror traseu
este un perfect plin cini ru subliniat de câte o arhivoltă asemenea.

Aceleiaşi arhitecturi, îi aparţin biserica cuprinsă azi în complexul fortificat al cetăţii săteşti din Prejmer databilă din ultimul sfert
al veacului XIII, era de tip central cruciform.

ARHITECTURA GOTICĂ ÎN TRANSILVANIA

Pentru Transilvania, a doua jumătate a veacului XIV a constituit epoca trecerii de la formele întârziate ale romanico-goticului la
acelea ale goticului matur.

Noua si importanta fază a dezvoltării arhitecturii ecleziastice din această epocă a fost strâns legată de viaţa oraşelor, în cadrul
cărora şi paralel cu care arhitectura s-a dezvoltat ca o consecinţă a înfloririi economice.

Formulele spaţiale adoptate de meşterii transilvăneni ai acestei epoci au fost două : 1. aceea tradiţională, rezultată din
prelucrarea schemei bazilicale clasice, în care spaţiul este fragmentat şi tratat în spiritual unei creşteri gradate a volumelor din
lateral către nava mediană mult mai înaltă şi de la intrare, din nava mediană către corul în faţa căruia se desfăşoară adesea,
dominant, transeptul; 2. o creaţie a arhitecturii germane, răspândită ulterior în tot estul Europei. Este aşa-numitul tip structural
„.Hallenkirche” : biserica este împărţită tot în trei nave, dar navele laterale, sensibil mai largi decît în tipul bazilical, se înalţă
aproximativ cât şi nava mediană, planul de naştere a bolţilor care le acopereau găsindu-se, pentru toate trei, la acelaşi nivel. Prin
această nouă formulă, forma bazilicală clasică este deformată, sensul său fiind schimbat. Spaţiul interior, conceput în spiritul
unei unităţi organice, cu efecte dinamice egale atât în sensul adâncimii cât şi în acela al înălţimii, este ordonat în aşa fel ca să
poată fi îmbrăţişat cu privirea aproape dintr-o dată. Pentru acelaşi motiv, arcadele separatoare ale navelor, corespunzătoare câte
una fiecărei travee, sunt mai ample, iar suporţii mai subţiri şi mai simpli.
Dintre bisericile gotice transilvănene, cea dintâi începută a fost aceea dedicată Sf. Maria din Sibiu — azi biserică evanghelică
parohială. Este o clădire vastă, concepută în formele specifice sistemului structural bazilical cu trei nave şi transept.

Dincolo de transeptul care cuprinde trei mari travee pătrate acoperite cu bolţi pe arce de ogivă, biserica se continuă spre apus cu
trei nave despărţite între ele prin stâlpi de secţiune octogonală şi arcade frânte. După lucrările de la turn, corpul întreg al clădirii
a fost continuat spre apus terminarea în jurul şi dincolo de turn, creându-se în faţa acestuia pe care localnicii o numesc „ferula”
destinată adunărilor parohiale şi oficierii slujbelor de înmormântare, biserica a suferit şi alte adăugiri : mărirea sacristiei,
prelungirea braţului nordic al transeptului, construirea pridvoarelor din faţa celor două intrări dinspre nord şi sud şi, în sfârşit,
suprapunerea unui etaj peste nava laterală dinspre sud. Formele, ca şi detaliile arhitecturii interioare, sunt reprezentative;
arcadele dintre nave, frânte la cheie, sunt scunde şi largi, iar cele ale navei mediane, solide şi de traseu semicircular, se
prelungesc sub formă de coloniţe angajate la stâlpii arcadelor dintre nave până la pardoseală. înfăţişarea exterioară este animată
pe faţada dinspre sud printr-o ordonanţă de frontoane, care încoronează traveele cu etaj ale navelor laterale.

La Sebeş, lucrările pentru realizarea unui proiect grandios de catedrală gotică au fost începute cu construirea corului, care a fost
ridicat pe locul absidei şi în continuarea navei mediane a vechii bazilici romanice, pe care noua clădire urma să o înlocuiască
treptat.

Având el singur dimensiunile şi formele unei adevărate biserici corul cuprinde trei nave de înălţime egală şi cinci travee
încheiate spre răsărit cu o absidă poligonală cu trei laturi. Stâlpii sunt compuşi dintr-un miez prismatic, octogonal, având pe
fiecare faţă colonete angajate cu baze şi capiteluri florale. Fiecărui stâlp îi corespunde în exterior câte un contrafort care se
încheie sub cornişă cu baldachine şi statui. O dată terminată această primă parte a clădirii lucrările au fost oprite aici.

Biserica din Sebeş marchează, prin vastul său cor, împământenirea în Transilvania a celui de-al doilea sistem structural de
biserică gotică de mari dimensiuni, tipul „Hallenkirche” , care avea să fie preferat schemei bazilicale.

120
***##;* * * *;>

: -^V'V

Biserica evanghelică din Sebeş

m1

iM k i A

;J:J

X" ‘

rx

m\

i!

' r.

r^’

>; ' ■ r. ;» ' ;■: ■ i »■ ,t

; I-»' k r ► *

Biserica evanghelică din Sebeş. Detaliu de faţadă.

Biserica evanghelică din Sebeş

121
1

Biserica parohială, închinată arhanghelului Mihail, din oraşul Cluj- Napoca, are un cor dezvoltat pe trei travee dreptunghiulare
încheiate cu o absidă cu cinci laturi, flancat însă de două abside poligonale. Pentru racordarea navelor cu absidiolele corului, s-a
folosit o soluţie de expedient: pereţi oblici, fapt care învederează schimbarea concepţiei, survenită în timpul construcţiei.

Formele şi elementele structurale ale corpului principal al bisericii încep să capete şi o funcţie decorativă. Stâlpii masivi care
despart navele, aproape egale ca lărgime, ale spaţioasei hale, sunt subliniaţi în sens vertical de câteva profile ascuţite, din care se
desprind nervurile bolţilor, înmulţite şi acestea şi dispuse cu vădită intenţie decorativă în forme stelate.

Aceleaşi forme ale bisericii clujene le regăsim şi în arhitectura altor două importante monumente : biserica Sf. Niculae din Deal
la Sighişoara şi biserica Neagră din Braşov. Biserica de la Sighişoara a fost terminată abia către sfârşitul veacului XV .
Arhitectura edificiului — mai cu seamă interiorul cu bolţile decorate cu o bogată reţea de nervuri şi portalurile — reflectă
transformările pe care biserica şi, în general, goticul de şcoală germană l-a suferit în decursul acestei perioade de timp în
Transilvania.

Mai omogenă decât toate din punct de vedere al formelor arhitecturale este Biserica Neagră din Braşov, cunoscută sub acest
nume după incendiul catastrofal din 1689, care i-a înnegrit zidurile şi i-a distrus acoperişul şi întreaga parte superioară a navelor,
a căror structură a fost după aceea total modificată. Planul, cuprinde un cor foarte dezvoltat şi trei nave de înălţime aproape
egală.

Grosimea impresionantă a zidurilor vestibulului ne arată că intenţia constructorilor a fost să ridice două turnuri, care urmau să
încadreze, intrarea principal, unicul turn care se înalţă pe colţul de sud-vest al faţadei apusene păstrează caracterul masiv al
întregii clădiri.

O notă deosebită o pun în arhitectura exterioară, cele cinci portaluri: unul, cel al intrării principale, pe faţa dinspre apus şi patru
pe lături, câte două în părţile extreme ale faţadelor dinspre miazănoapte şi miazăzi.

122
Biserica evanghelică din Sibiu

1“' ■ V

'1vl\0 /!' J >W

— «Cfc

Biserica evanghelică din Sibiu

,; - \

/■•

• /'.. i *î

is*

'rrf

.©

' Ţţ i rrH 'înrr

4.^11 V<HJ1 Biserica evanghelică din Sibiu

123
Toate bisericile mari au adoptat, formele aceluiaşi stil gotic de şcoală germană — unele de tip bazilical cu trei nave, altele de tip
„Hallenhirche” , tot cu trei nave, şi multe cu o singură navă. Cu excepţia portalurilor decoraţia acestor modeste edificii
religioase aproape nu cunoaşte sculptura.

întărirea puterii centrale a statului sub Matia Corvin a avut urmări importante asupra gândirii şi aspiraţiile cultural-artistice ale
micii nobilimi şi în special ale păturii orăşeneşti. Viaţa spirituală de caracter laic pronunţat, reflex al începuturilor răspândirii
culturii umaniste, precum şi nevoile de apărare, au determinat schimbări şi în dezvoltarea arhitecturii, accentul fiind pus pe
construcţiile de caracter militar şi civil. Clădirile de cult ridicate în a doua jumătate a veacului XV, ca şi cele aparţinând veacului
următor, sunt relativ mai puţin numeroase şi în general modeste.

Din punct de vedere stilistic, cu toată răspândirea culturii umaniste, prilejuită de legăturile strânse pe de o parte cu Italia, pe de
alta cu şantierele din Ungaria elementele caracteristice Renaşterii legate de arhitectură au pătruns in Transilvania mai întîi
sporadic, generalizându-se abia către jumătatea veacului XVI. Goticul, foarte înrădăcinat, a continuat să-şi menţină prestigiul cu
deosebire în domeniul arhitecturii religioase, chiar până dincolo de jumătatea veacului XVI.

Semnele înnoirilor, care se leagă atât. de structură cât şi de plastica decorativă, pot fi urmărite în acele elemente şi părţi ale
marilor biserici parohiale.

în domeniul structurii bolţilor, s-a înregistrat în această etapă o trecere treptată de la formele constructive pe arce de ogivă la
sistemul nervurilor stelate caracteristice goticului clujean şi apoi la combinaţiile de bolţi semicilindrice cu penetraţii, al căror
intrados este îmbrăcat într-o ţesătură deasă de nervuri, mai mult decorative decât structurale, care, în majoritatea cazurilor, nici
nu mai sunt făcute din piatră, ci din elemente de teracotă fabricate în tipare speciale. Modificări importante se constată de
asemenea în formele şi în vocabularul decorativ al arhitecturii, în special se remarcă înlocuirea mulurilor multiple cu muchii vii,
prin profiluri mai simple, formate din curbe moi, precum şi tendinţa către geometrizare a unor ornamente florale şi modificarea
arcelor portalurilor, care trec de la formele frânte sau cu vârful terminat în acoladă la trasee polilobate, spre a se întoarce în cele
din urmă, sub înrâurirea renaşterii, la plinul cintru. Câteva exemplare croite după vechiul tip

124
structural „Hallenkirche” : biserica fostei mănăstiri a dominicanilor din Sighişoara — cu partea superioară şi bolţile din nave
refăcute în a doua jumătate a veacului XVII, bisericile din localităţile Mojna în judeţul Sibiu şi Cristian lângă Sibiu, ambele
opere din ultimul deceniu al veacului XV şi biserica evanghelică din Biertan, construită în jurul anului 1510. Meşterii au dat
preferinţă tipului de biserică cu o singură navă, concretizat în numeroase exemplare nu numai la sate — unde adeseori, prin
refaceri, se înlătură navele laterale şi la unele bazilici mai vechi — ci şi la oraşe.

Plastica monumentală, globală, a acestui tip structural simplu comportă două variante diferenţiate prin absenţa sau prin prezenţa
în compoziţia arhitecturală a edificiului a unui turn— clopotniţă.

Biserica reformată din Cluj-Napoca pentru prima variantă cuprinde o navă foarte spaţioasă şi un cor puţin mai îngust decât
nava, dar foarte adânc încheiat cu o absidă poligonală cu trei laturi. Bolţile navei, sunt rezultate din intersecţii de suprafeţe curbe
cu semicilindri, întărite şi decorate în acelaşi timp cu o reţea de nervuri dispuse după un desen stelat. Tumul, foarte masiv, este
prins în colţul dintre navă şi cor, pe latura sudică; el forma motivul compoziţional dominant al complexului mănăstiresc căruia îi
aparţine şi biserica şi din care se mai păstrează, legat de turn şi întinzându- se pe întreaga latură dinspre miazăzi, a navei, un
portic. în a doua variantă biserica reformată din Dej se deosebeşte de modelul cluj an prin aceea că are tumul-clopotniţă aşezat
în faţă, alipit peretelui dinspre apus al navei. La începutul veacului XVIII, au fost refăcute bolţile corului şi partea superioară cu
învelitoare de coif şi patru turnuleţe pe colţuri ale turnului-clopotniţă. Din aceeaşi epocă datează şi tavanul de lemn chesonat al
navei, care înlocuieşte bolta, ce va fi existat, după cum arată cele trei perechi de pilaştri masivi încastraţi în zidurile mărginaşe şi
prevăzuţi cu colonete angajate, menite să susţină scheletul de nervuri.

125
126
!> ^Wt v* vŢ

'T >.* J* * ^ | # «*;

*:■

<i

9BMB( * ” •" "“"f y* ’’■ * * «► * *"»~ ^ ■» ♦ — ^ r*-4~ | #

MiTtrtr

il'. 4

Biserica Neagră din Braşov.

l^tTt

# t a î i î iw

Biserica Neagră, Braşov. 1385

I ii^Â. -W. ţ-r-

■h ' H/.' ■

ïèsêSêèM
Biserica Neagră, Braşov. Portalul de pe latura

sud.

Biserica Neagră din Braşov. Portalul intrării principale.

127

L
3. ARHITECTURA DE APĂRARE ÎN TRANSILVANIA

Alături de arhitectura religioasă de zid, s-a afirmat, dând opere de reală valoare tehnică şi artistică, şi arhitectura laică de
caracter militar si civil. Construcţiile cu caracter militar pot fi despărţite pe grupe în : castele feudale întărite, incinte fortificate
de oraşe şi cetăţi de refugiu şi apărare săteşti. Castelele feudalilor au fost construite pe locuri izolate la marginea unor nuri sau
pe înălţimi. Alături de avantajele pe care le oferea terenul, puterea lor de rezistenţă şi apărare era sporită de soliditatea zidurilor
de incintă şi de dotarea lor cu elemente specifice oricărei fortificaţii: turnuri, drumuri de strajă de-a lungul curtinelor, creneluri,
metereze, porţi ferecate, poduri ridicătoare. Cele mai multe castele păstrate sunt în stare de ruină, cum sunt de pildă cel de la
Râu de Mori, construit în veacul XV în jurul vechiului turn de locuinţă transformat cu acest prilej în cel de la Deva al cărui
nucleu a fost constituit de o mică cetate de munte a fost mereu şi mult transformată şi mărită şi în sfârşit, castelul lui Iancu de
Hunedoara de la Soimoş.

Printre exemplarele reprezentative păstrate întregi merită a fi amintite : donjonul datând din veacul XIII , supraînălţat în veacul
XIV cu un etaj şi cuprins ulterior în cetatea sătească de la Câlnic castelul Bran din judeţul Braşov şi castelul Corvineştilor de la
Hunedoara.

Castelul Bran cuprinde, desfăşurate în jurul unei micuţe curţi de formă neregulată, un mare număr de încăperi, unele destinate
de la început corpului de gardă altele menite să adăpostească locuinţa castelanului. încăperile, dispuse în înălţime, pe mai multe
caturi, îşi măresc numărul şi suprafaţa locuibilă pe măsură ce clădirea se înalţă desprinzându-se din stânca la care este alipită.

Cel mai reprezentativ şi impunător edificiu de acest gen rămâne castelul Corvineştilor de la Hunedoara. Castelul a avut ca punct
de plecare o veche fortăreaţă regală de la începutul veacului XIV pe care Sigismund de Luxemburg o dăruise în 1409 cneazului
român Voicu, tatăl lui Iancu de Hunedoara. Lucrările au avut drept scop iniţial transformarea şi mărirea vechei fortăreţe într-o
cetate militară. Zidurile noi înconjură la distanţe mai mari sau mai mici vechea curte, urmărind deaproape conturul platoului de
pe vârful dealului pe care se înalţă. Ele sunt întărite cu patru turnuri cilindrice dispuse aproximativ în direcţia celor patru puncte
cardinale. Cetatea avea două intrări: una în capătul dinspre miazăzi al laturii

128
răsăritene, alta pe latura dinspre apus, ambele prevăzute cu turnuri întărite şi precedate de poduri lungi, in parte ridicătoare,
construite peste şanţul prăpăstios pe înalţi piloni de zidărie. Trăsătura particulară a acestei impunătoare cetăţi o constituie
bastionul de avanpost, tumul care este legat de zidul incintei printr-o galerie închisă construită pe un masiv pod de piatră
sprijinit pe o ordonanţă de opt înalte arcade cu spaţiul dintre ele zidit. Către 1450 au fost întreprinse noi lucrări, cu scopul de a
adapta întreaga clădire la o somptuoasă reşedinţă

*•A

nobiliară. In a doua etapă a fost construită pe aripa dinspre răsărit o capelă, iar pe latura opusă, sala destinată iniţial oştenilor a
fost mărită prin dărîmarea peretelui exterior şi zidirea altuia mult mai în afară, pentru sprijinirea căruia au fost ridicaţi din
fundul prăpastiei patru masivi piloni de zidărie. Au fost astfel amenajate în această aripă două mari săli de reuniuni : una la
parter „ sala cavalerilor” , alta la etaj, „sala dietei” , ambele despărţite prin intermediul unui şir de stâlpi octogonali în câte două
nave acoperite cu bolţi pe arce de ogivă. Sala dietei este precedată spre exterior de o galerie lungă cu patru balcoane închise, ca
nişte turnuleţe, ridicate pe cei patru piloni care întăresc zidul faţadei.

Castelul de la Hunedoara este ansamblul cel mai complet şi sugestiv de arhitectură civilă medievală păstrat pe teritoriul ţării, în
compoziţia sa structurală şi decorativă întâlnim elemente din cele mai caracteristice ale goticului transilvănean matur şi târziu,
alături de câteva detalii timide datorate vremii lui Matei Corvin care anunţă începuturile pătrunderii renaşterii în arhitectura
locală.

Dacă cetăţile militare şi castelele feudale au constituit puncte de sprijin şi de apărare puse, în slujba intereselor statului sau ale
căpeteniilor feudale care le ocupau, în schimb, oraşele întărite şi cetăţile săteşti au avut o funcţie socială diferită. Oraşele
Transilvaniei, construite la început în limite restrânse, au fost extinse şi fortificate. Fortificarea consta din înconjurarea aşezării
cu ziduri puternice de piatră sau de cărămidă, prevăzute în partea de sus, spre interior, cu drumuri de strajă şi flancate din loc în
loc cu turnuri. Intrările în oraş erau puse în evidenţă de turnuri speciale, prevăzute cu ganguri boltite, cu porţi solide şi cu
sisteme meşteşugite de apărare. Spre deosebire de cetăţile militare, care erau păzite de garnizoane permanente, apărarea oraşelor
fortificate se facea, atunci când era cazul, de către toţi cetăţenii urbei, bărbaţi în stare de a purta armele, grupaţi pe meserii.

129
20

1GmsşEmsmmm!iP&

JPr

^z:.l ne

Cetatea Feldioara (jud. Braşov). Faţada dinspre răsărit şi planul. Prima jumătate

a sex. XIII.

Castelul de la Hunedoara. Planul cetăţii

Sighişoara. Planul oraşului vechi.

Sighişoara. Vedere perspectivă a oraşului după un desen de la începutul sec. XVIII de Andreas Blasius: 1. tumul cu ceas; 2.
turnul curelarilor; 3. tumul tinichigiilor; 4. tumul giuvaergiilor; 5. biserica din deal; 6. tumul frînghierilor; 7.

tumul măcelarilor; 8. tumul cojocarilor; 9. tumul ţesătorilor; 10. tumul croitorilor; 11. tumul cizmarilor; 12. tumul lăcătuşilor;
13. tumul dogarilor; 14.

tumul fierarilor.
La Sibiu, satul care a dat naştere oraşului se întindea la poalele unei coline pe vârful căreia se înălţa biserica, singura înconjurată
cu ziduri şi fortificaţii. In veacul XIV , oraşul, amintit documentar cu titlul de civitas, avea deja o a doua incintă, „ringul mic” ,
care cuprindea între zidurile noi şi un spaţiu anume amenajat pentru negoţ : actuala Piaţă Mică. Ca urmare a nevoii de a se crea
o întindere mult mai mare de loc apărat, cu prăvălii, ateliere şi case noi, s-au dărâmat o parte din zidurile vechi şi s-a început
construirea celei de-a treia incinte, care a cuprins în cele din urmă întregul „oraş de sus” , denumit din cauza culorii roşii a
zidurilor de cărămidă, şi „oraşul roşu” . Din toate aceste fortificaţii, n-au mai rămas decât câteva frânturi de ziduri şi trei din
cele 40 de turnuri.

La Cluj, din incinta se mai păstrează azi câteva fragmente, printre care deosebit de frumoasa curtină şi bastionul croitorilor.
Construite exclusiv din piatră, zidurile Clujului aveau, în faţa pânzei de creneluri care le încoronau, un drum de strajă amenajat
pe console de piatră faţuită. Exemplul cel mai sugestiv de felul cum arăta un oraş transilvănean fortificat ne este înfăţişat de
Sighişoara. Dezvoltat pe o colină, în jurul unui burg bisericesc, oraşul pomenit pentru prima oară cu numele de civitas în anul
1367 —păstrează întregi. Vechile ziduri şi turnuri pe care le întreţineau membrii diferitelor bresle : fierari, cizmari, croitori,
cositorari, ţesători, cojocari, giuvaergii. Planul general al tuturor acestor oraşe — Sibiu, Sighişoara, Cluj, Sebeş, Mediaş,
Braşov, Bistriţa — este rezultatul adaptării, adesea meşteşugite, la teren a unor principii simple, în primul rind de apărare, apoi
de circulaţie şi de igienă urbană. Frumuseţea lor a reieşit mai ales din combinarea armonioasă a formelor arhitecturale, cu
exigenţele naturii şi ale economiei. Străzile strimte, cu laturile legate câteodată din loc în loc cu arcade, urmăresc curbele de
nivel sau linia de cea mai mică pantă a terenului. Parcelele caselor au forme şi dimensiuni variate, în general, însă înguste şi
adânci.

Centrul oraşului este marcat de o piaţă, în mijlocul sau în marginea căreia se înalţă, de regulă, edificiul cel mai important al
aşezării: catedrala sau biserica parohială. Clădiri izolate de caracter public, având adesea înfăţişarea unor donjoane sau anexe de
castele feudale, întâlnim fi în cadrul oraşelor. Dintre clădirile de zid, alături de casele de locuit particulare a două edificii
caracteristice : „Hala” pentru desfacerea mărfurilor şi „Casa sfatului” , menită să adăpostească consiliul de conducere a oraşului.

132
Cetatea ţărănească de la Rîşnov.

Cetatea Codlea.

H ' V\ .

,/l> ».••-', »

'rf

b '~j b--.. -

fc n ■■

A. h"

.i7 i ; L.

1-&

.WvvVWV

00000/

î- | J _i L.

i * A*

rT

Stxc*.

^ y -fr ' rTyi- f >,

. —rl f

Cetatea ţărănească de la Rupea

Cetatea Codlea. Turnul ţesătorilor şi schema planului general.

Programul, foarte modest la început, al unei liale — adăpoştirea pe vreme de ploaie a mărfurilor a fost satisfăcut de construcţii
uşoare : simple galerii de lemn, alipite altor clădiri, sau, cel mult, câte un edificiu de zid independent, acoperit, dar nu închis.
Sibiul pare să fi avut încă din veacul XV o hală de zid, care, uşor modificată ulterior, se mai păstrează şi azi casa sfatului,
aceasta n-a fost la început decât un simplu turn. La Sighişoara, de pildă, sala de întrunire a consiliului comunal, precedată de o
cancelarie, şi-a avut locul său consacrat la etajul I, deasupra celor două ganguri boltite ale turnului care era totodată şi poarta
principală a oraşului. Ca la mai toate primăriile centrelor urbane ale Europei acelei vremi, turnul acesta al sfatului a fost
înzestrat cu ceasul cu personaje care bateau orele.

La Braşov, actuala clădire a muzeului din Piaţa centrală nu este altceva decât rezultatul transformărilor şi al adăugirilor pe care
le-a suferit în decursul veacurilor nucleul edificiului iniţial de la sfârşitul veacului X IV tumul care păzea la început intrarea în
oraş, în care s-a instalat apoi sfatul şi în faţa căruia se găseau, dispuse în linie, câteva încăperi boltite, destinate negoţului şi
poate şi hala.

134
Castelul-cetate de la Gîrbova-Sebeş.

Castelul de la Cîlnic-Sebeş.
Castelul Bran. Planul de la nivelul parterului.

136
Tumul Sfatului din Sighişoara
I

138
CAPITOLUL V ARHITECTURA SACRĂ

: SCURT SECVENŢIAL ISTORIC AL ARHITECTURII SACRE ROMÂNEŞTI.

Lui Basarab, după o lungă domnie, îi urmează, în 1352, fiul său Alexandru. In primele documente externe referitoare la domnia
lui, îl găsim în termeni buni şi cu papa, şi cu regele Ungariei. Dar în 1359, supărat că regele îi popreşte corespondenţa directă cu
papa, de la care spera o recunoaştere ca domn „autocrat“ — adică suveran care deţine domnia de la Dumnezeu, iar nu printr-o
alegere sau o numire —, voevodul muntean se adresează patriarhului de la Constantinopol şi împăratului bizantin —~de-acum
rămas doar cu prestigiul, nu şi cu puterea de odinioară — şi obţine ca mitropolitul de la Vicina, rămas fără mulţi enoriaşi din
cauza invaziilor tătare, să fie mutat la Argeş, la Curtea lui de ,, domn autocrat al Ţării Româneşti Cam în aceiaşi ani clădeşte
frumoasa biserică domnească de la Curtea de Argeş, unde îl găsim reprezentat în pronaos: personaj mărunt şi smerit, zugrăvit
îngenuncheat în faţa chipului lui Cristos, al Maicii Domnului şi al Sfântului Nicolae, sfânt foarte venerat în Biserica răsăriteană;
probabil, de atunci, îl întâlnim în documentele greceşti cu dublul nume Nicolae Alexandru. La acea vreme o schimbare de nume
în cursul domniei nu putea avea loc decât în caz de schimbare de confesiune, eventual şi cu un nou botez.) Anul 1359 apare
astfel ca o a doua dată crucială, după 1330, dată când dinastia lui Basarab, cu toate sforţările Bisericii catolice şi Curţii maghiare
de a lega Ţara Românească de Roma, a ales să se lege definitiv de Biserica de la Constantinopol, de care ţinea de veacuri
majoritatea locuitorilor ţării. (Neagu Djuvara)

Primele temple creştine construite pe teritoriul românesc de astăzi sunt atestate încă din secolul IV şi cuprind întreaga arie
stilistică a arhitecturii bisericeşti. Cele mai vechi lăcaşuri au fost construite în Scitia Minor - Dobrogea în stil bazilical şi pot fi
asimilate epocii paleocreştine. Răspândite între mare şi Dunăre, acestea erau în general bazilici cu trei nave de tip elenistic.
Majoritatea erau biserici de parohie, intramuros, arondate unor cetăţi, şi în consecinţă avem o serie de anexe - deisis, baptisteriu,
cripte - necesare cultului şi doar o mică parte erau cimiteriale, extramuros, după modelul martiriilor din imperiu.

139
în secolul X Dobrogea devine o thema - provincie - a imperiului bizantin, şi din această perioadă avem complexul de biserici
săpate în calcar de la Basarabi cu o planimetrie proprie lăcaşelor de zid, biserica cimiterială de la Dinogetia asemănătoare Sf.
Sofía din Edesa, adica un cub cu o cupolă deasupra sau prima biserică de plan treflat de la Cetăţuia - Niculiţel. Stilul
protobizantin este prezent prin două biserici - sala de secol XIII la Tumu-Severin construite din piatră şi cărămidă în care
împărţirea tripartită - pronaos, naos altar în absidă - este deja o certitudine. în aceeaşi perioadă şi în acelaşi stil au fost construite
şi bisericile de la Vodita, Curtea de Argeş sau Crivelnic. începând cu secolul XIV se dezvoltă un stil propriu în Ţările Române
dar diferit de la o provincie la alta datorat influenţelor diferite care au activat în acest proces antropologic. Valahia devine
Mitropolie a Patriarhiei Ecumenice din Bizanţ iar arhitectura şa este instaurată ca stil oficial de artă a noii dioceze. Influenţa
Bizanţului în arhitectura bisericească locală se exercită direct prin meşteri aduşi din metropolă, fie indirect prin modele aduse
din imperiu - Serbia, Athos.

Primele biserici din zid - piatră şi cărămidă - de tipul bizantin pur - constantinopolitan - sunt San-Nicoară şi Sf. Nicolae
Domnesc de la curtea de Argeş - prima capitală politico- religioasă a Valahiei. Prima, de formă dreaptă în plan, are pronaosul
acoperit cu o boltă semicilindrică aşezată transversal peste care se înalţă un turn, peste naos tot o boltă semicilindrică aşezată
însă longitudinal şi ranforsată cu arce dublouri, iar altarul circular la interior şi poligonal la exterior - 3 laturi - flancat de două
absidiole este acoperit cu o semicalotă de cărămidă ca de altfel tot paramentul bisericii. Cea de-a doua, fost paraclis al Curţii
Domneşti are plan de cruce greacă înscrisă în care naosul este acoperit cu o turlă cu cupolă ce sprijină pe patru coloane izolate
înconjurată de patru bolţi semicilindrice dispuse în cruce, iar altarul în absidă are pastoforiile dispuse în două absidiole.
Materialele de construcţie folosite au fost piatra şi cărămida aşezate în asize succesive orizontale fară nici o decoraţie decât cea
rezultată din dispunerea cărămizilor profilate.

Biserica Sf. Nicolae Domnesc de la Curtea de Argeş, cea mai veche biserică rămasă în forma iniţială, este cel mai autentic
monument de artă şi arhitectură bizantină prin simplitatea şi acurateţea planimetrică, echilibrul structural, eleganţa volumetrică
şi nu în

140
Biserica Sf. Arhanghel Mihail. Biserica Adormirea Maicii Domnului

Streisângeorgiu din Strei

141
ultimul rând originalitatea frescelor. Căderea Bizanţului întrerupe influenţa acestuia a supraedificării religioase în Ţările
Române, aceasta fiind înlocuită cu experienţa sârbească unde există deja un stil arhitectonic de factură bizantină adaptat locului.

Călugărul Nicodim construieşte bisericile Vodiţa II şi Tismana, iar Mircea cel Bătrân accentuează noua tendinţă ridicând Cozia,
Brădet şi Cotmeana. Inovaţiile aduse de aceste biserici se resimt până la decorarea paramentului şi fresca interioară. Modelul
sârbesc presupune descărcarea cupolei sau turlei de pe pronaos prin intermediul a patru arce cu lăţimi diferite funcţie de
orientare pe pilaştri angajaţi zidurilor laterale amplificând spaţial interiorul bisericii. Sistem novator şi permisiv, acest model va
deveni norma în construcţiile bisericeşti locale. Influenţe armeneşti şi georgiene în ce priveşte bogăţia decorativă vor genera un
moment unic odată cu ridicarea bisericilor Mănăstirii Dealu şi Curtea de Argeş. Ambele păstrează planul treflat sârbo-bizantin,
dar lărgesc pronaosul în vederea adăpoştirii unui număr sporit de enoriaşi dar şi datorită prezenţei în acest loc a necropolei
domneşti. Influenţa bizantină asupra arhitecturii bisericeşti se exercită indirect şi prin modelul athonit promovat de biserica
Mănăstirii Snagov şi catedrala din Târgovişte. Prima reprezintă o combinaţie între cele două tipuri anterioare, constantinopolitan
şi sârbesc, adica între crucea greacă a cărei turlă peste naos sprijină pe patru pilaştri izolaţi şi planul trilobat cu abside în naos, şi
altar flancat de absidiole ce favorizează un număr sporit de turle.

Noutatea constă în apariţia unui pridvor deschis pe trei laturi de o ordonanţă de coloane de secţiune diferită având în mijloc,
asemeni naosului, stâlpi ce susţin o turlă. Acumulările stilistice de influenţă bizantină, sârbească şi athonită duc în mod firesc la
formarea unui stil original numit şi muntenesc sau românesc vechi adaptat condiţiilor locale, răspândit în tot ţinutul de
numeroasele ctitorii boiereşti de mici dimensiuni. Acest stil se distinge prin proporţii armonioase în planul treflat sârbesc şi
elevaţia cu două turle. Naosul este despărţit de pronaos prin zid cu portal sau ordonanţă de patru coloane din care două angajate
şi trei arce. Spre răsărit altarul absidat se compune cu două absidiole iar spre apus volumul se amplifică cu un pridvor deschis
spre arcade. Zidăria este în întregime din cărămidă, piatra fiind exclusă, dar păstrând acelaşi sistem constructiv în asize
orizontale cu efect decorativ.

• Rândurile de cărămidă aparentă alternează cu cele de cărămidă tencuită compartimentate în panouri de câte două cărămizi
aşezate vertical după modelul bizantin. Cărămizile profilate

142
Biserica mănăstirii Cozia

Târgovişte. Biserica Sfântul Nicolae a

fostei mănăstiri
asigură toată gama de decoraţiuni, de la brâul median la arcaturile oarbe ale registrelor de faţadă şi friza de sub streaşină.
Reprezentative pentru această epocă rămân biserica de la Curtea Veche, Mărcuţa şi Mihai-Voda din Bucureşti sau Bolnita de la
Cozia.

Prima jumătate a sec. XVII este marcată de domnia lui Matei Basarab când se zidesc multe biserici şi se renovează şi mai multe.
Noile biserici au planuri foarte variate din care se decantează un tip original specific epocii caracterizat prin planimetria simplă
arareori treflată cu turla pe pronaos şi pridvor deschis de un peristil. Bisericile de la Amota, Călineşti, Strehaia, Plumbuita sau
Polovragi sunt construite în acest stil, notă distinctă făcând cea de la Brebu, cu turla înaltă pe naos şi două turle mai mici pe
aceiaşi bază de pe pronaos, după modelul Dealu. Cea mai reprezentativă pentru epocă rămâne Biserica mitropolitană din
Bucureşti, actuala patriarhie renovată de curând, care este interpretare a ctitoriei lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeş şi
anume planul treflat cu pronaos supralărgit cu 12 coloane şi patru turle la care se adaugă un mare pridvor deschis marcat de
coloane masive.

Maturizarea stilului muntenesc se produce în a doua jumătate a secolului XVII sub domnia lui Constantin Brâncoveanu, de unde
îşi trage şi numele, fiind prima manifestare de identitate stilistică din arhitectura românească. Ctitoriile Cantacuzinilor de la
Sinaia, Coltea şi Doamnei din Bucureşti prefigurează acest stil prin bogăţia ornamentală a coloanelor şi ancadramentelor, dar şi
prin armonia proporţiilor. Premisele stilului brâncovenesc dublate de influenţe renascentiste s-au concretizat în monumente
reprezentante precum Mogoşoaia şi Doiceşti caracterizată prin planul triconic, turle pe naos şi pronaos şi pridvor deschis. Stilul
are un mare impact asupra edificiilor vremii şi se cizelează în secolul următor dând biserici de mare rafinament plastic cum ar fi
Antim, Creţulescu, Văcăreşti sau Stavropoleos din Bucureşti.

Arhitectura moldovenească a avut un parcurs diferit faţă de cea din Muntenia cu toate că au avut în comun aceiaşi sursă
spirituală şi anume stilul bizantin. Pe lângă elementul autohton evoluat din arhitectura lemnului grefat pe modelul bizantin, la
conturarea unui stil moldovenesc au contribuit şi influenţele romanice sau gotice. Acestea din urmă proveneau de pe şantierele
transilvane odată cu piesele decorative din piatră şi meşterii care au ştiut să le suprapună organic pe o structură bizantină -
ierarhia planimetrică, sistemul de boltire ori
Snagov. Biseria mănăstirii Cotmeana. Mănăstirea Buna Vestire

145
materialele de construcţie - desăvârşită la sud de Dunăre. Trăsăturile stilului moldovenesc de influenţă apuseană - contraforţi,
arcdublouri, ancadramentele, pietre tombale şi chivote - reflectate în iconomia structurii ce accentuează verticala, combinate
armonios cu registrul decorativ răsăritean, georgian ori armenesc, opulent şi rafinat generează un limbaj original al arhitecturii
ecleziastice autohtone.

Primele biserici de zid moldovenesc datează din perioada întemeierii principatului, la mijlocul secolului XIV. Sf. Nicolae din
Rădăuţi este o sinteză a celor trei curente ce au stat la baza arhitecturii locale - romanic prin planimetria bazilicală cu galerie la
etaj, gotic prin sistemul structural al contraforţilor, bolţilor şi portalurilor şi bizantin vizibil în succesiunea tradiţională a spaţiilor
ecleziastice. Sf. Treime din Şiret este prima biserică de plan treflat simplu cu un pronaos îngust acoperit de o boltă transversală
şi cupolă pe naos precum modelul bizantin răspândit în Dobrogea. Piatra brută şi cărămida ce compun zidăria, prin modul cum
sunt puse în operă denotă o nesiguranţă în practica edificării unor clădiri de asemenea amploare. Stilul moldovenesc se defineşte
ca un curent artistic original în sec. XV sub domnia Sf. Ştefan cel Mare numit ca atare şi stilul ştefanian. Maturizarea noului stil
constructiv are la origine câteva elemente structurale inedite prin capacitatea lor portantă dublată de expresivitate tematică.
Arcele pe consolă, supraînălţarea turlelor pe baze stelate ori suprapunerea arcelor în diagonală reuşesc prin flexibilitatea lor
combinatorie să genereze structuri zvelte cu un potenţial estetic exploatat din plin. La acestea se adaugă registrul decorativ al
ancadramentelor de factură gotică şi materialele de construcţie - cărămida profilată, piatra de talie şi piesele din ceramica
smălţuită policrom - într-un sistem stilistic coerent. Numeroasele edificii păstrate în timp au putut fi sistematizate după un set de
caracteristici în mai multe categorii: planul drept de factură romanică fară turle - Dorlheşti, Balineşti, Volovat - plan trilobat cu
sau fară turlă pe naos - Moldoviţa, Pătrăuţi, Voroneţ, Hârlău - sau o sinteză între cele două din care rezultă un plan drept la
exterior cu abside decupate în grosimea zidurilor şi o succesiune de cupole pe pandantivi peste încăperile liturgice - Borzeşti,
Arbore, Reuseni.

Stilul ştefanian a evoluat şi în sec. XVI sub domnia lui Petru Rareş căpătând noi valenţe estetice şi structurale. Bisericile
monastice de la Neamţ şi Dobrovăt capătă o nouă încăpere între naos şi pronaos cu rol de necropolă numită gropniţă având
deasupra o tainiţă pentru

146
Curtea de Argeş

Hunedoara. Castelul Corvinilor

Mănăstirea Dealu. Biserica

depozitarea odoarelor. De dimensiuni mici şi întunecoasă, această încăpere întrerupe unitatea spaţială interioară şi alungeşte
excesiv corpul bisericii fiind necesară adăugarea unei turle pe pronaos pentru a restabili echilibrul volumetric. Reprezentativ
pentru epoca postştefaniană este pridvorul deschis pe faţada apuseană şi fresca exterioară ce înlocuieşte decorul sculptural al
paramentului. Pridvorul deschis a impus pictarea acestui spaţiu, iar de aici pictura s-a extins pe suprafaţa exterioară înconjurând
biserica într-o formulă decorativă unică în lumea ortodoxă. Biserici noi precum Humor, Probota ori Suceviţa, dar şi mai vechi
cum ar fi Voroneţ sau Arbore sunt pictate în întregime pe suprafaţa exterioară după o erminie cu reguli precise a acestui gen de
frescă.

Arta edificării bisericeşti în Moldova se desăvârşeşte în secolul XVII când asistăm la o sinteză între moştenirea ştefaniană cu
elemente structurale munteneşti şi un limbaj decorativ oriental. Din Muntenia se adoptă o spaţialitate fluentă a interiorului prin
înlocuirea peretelui între gropniţă şi naos cu o arcadă triplă sprijinită pe doi stâlpi şi ferestre triple pe absidele naosului şi a
altarului precum şi amplificarea pridvorului în sensul lăţimii după modelul Argeş. Formula decorativă tradiţională este
îmbogăţită cu elemente munteneşti - brâu median în relief ce separă în două registre faţada, arcade oarbe, firide geometrice - dar
şi frize decorative de influenţă georgiană cu motive florale ori zoomorfe dăltuite în piatră ori modelate în cărămidă. Pictura este
prezentă doar în medalioane ori în cromatica bogată a tencuielii. Monumente de excepţie s-au păstrat la Trei Ierarhi,
Dragomima, Cetăţuia, (cu un somptuos decor sculptural de origine caucaziană şi arabă via Rusia), dar şi la Aroneanu, Galata
sau Barnovschi unde predomină elementul popular.

Transilvania ocupă un loc aparte în acest excurs istoric din motive politice cunoscute materializate prin paradoxuri cauzal-
formale ce au marcat evoluţia programului eclezial în mod diferit faţă de celelalte două principate româneşti.

Transilvania este depozitara celor mai vechi biserici de piatră edificate în diferite forme proprii căutărilor stilistice de secol
XIII-XIV ca efect al influenţelor bizantine şi cu toate acestea evoluţia s-a oprit la acest stadiu datorită ocupaţiei angevine ce a
impus creştinismul apusean cu tot cu valorile sale, bisericile păstrate până astăzi în Ţara Zarandului la Densus, ori Strei
amintesc de martirologiile protocreştine prin forma structurală - naos pătrat cu turla romanică pe bază cubică sprijinită în
mijlocul navei pe patru coloane masive legate prin

148
Câlnie. Locuinţă - donjon

Hunedoara. Castelul Corvinilor.Criş. Castelul Bethlen, Bistriţa-Năsăud. Casa

Loggia Matei, 1447 - 1453 1554 - 1598.Argintarului, sec al XVI-lea.

arcuri centrate, altar absidat şi diaconicon dezvoltat excesiv - dar şi prin sistemul constructiv

Spolia - ce constă în recuperarea unor componente structurale din templele păgâne şi articularea lor ca atare în noile construcţii.
Planul ancestral în cruce cu patru lobi acoperiţi de bolţi şi calote cu turla prismatică pe transept se păstrează la Gurasada şi doar
în fundaţii la Cetăţeni şi Ielda. Romanicul târziu de tip lombard caracterizat printr-o navă acoperită cu calotă cu nervuri şi turn
înalt peste intrare se regăseşte în bisericile din Cincis şi Santa Marie-Orlea dar şi la Remetea şi Sălişte unde altarul este
semicircular; secolul următor continuă tradiţia volumetrică de inspiraţie apuseană în construcţiile bisericeşti de la Criscior,
Zlatna ori Ribita care abundă în detalii gotice - contraporturi, arcul ogival, tum-clopotniţă pe latura vestică, naos şi altar
dreptunghiular. Pătrund însă şi influenţe bizantine odată cu construirea bisericii de la Mănăstirea Prislop de către călugărul
Nicodim în plan treflat cu turla pe naos. Prin această biserică se conturează o nouă tendinţă cu un specific local mai pronunţat
regăsit şi la unele construcţii ulterioare de la Râmeţ cu plan bizantin drept, cu turn masiv pe intrare sau Strei-Sangeorgiu cu plan
în cruce a cărui transept este marcat de un turn scund. Marii ctitori din principalele romane de peste munţi işi fac simţită
prezenţa prin construirea în stil autohton a unor biserici la Vad şi Feleac de către Ştefan Cel Mare, în scheii Braşovului de către
Neagoe Basarab sau la Sâmbăta sau Făgăraş de către Brâncoveanu. Evoluţia stilului de sinteză adus din Muntenia a fost brutal
întreruptă prin demolarea tuturor bisericilor ortodoxe de către generalul Bucow în secolul XVII.

Interdicţia autorităţilor imperiale impusă populaţiei aborigene din Transilvania de a construi biserici din materiale durabile a
dezvoltat în timp o arhitectură din lemn emblematică pentru această zonă. Sinteza unor tipologii marginale din zona de
confluenţă a celor două blocuri creştine a făcut din bisericile transilvane una din cele mai rafinate expresii în lemn a arhitecturii
ecleziastice de gen ce se întinde din Carpaţi până în Scandinavia. Bisericile de lemn sunt detectabile în tot Ardealul românesc
fiind anterioare celor de zidărie dar şi o conjunctură istorică le-a desăvârşit cu precădere pe cele din Maramureş, în restul
teritoriului recursul la acest material fiind sinonim cu sărăcia sau provizoratul. Şi în zilele noastre există practica edificării
tranzitoriale a unei capele de lemn adiacente şantierului unei biserici de zidărie. în ciuda perisabilităţii materiale bisericile
maramureşene sunt printre cele mai vechi - Ieud, 1364 şi Apsa, 1400 - datorită obiceiului de a înnoi periodic unele

150
Şiret. Biserica Sf. Treime Rădăuţi. Biserica «Bogdana»

Mănăstirea Humor. Biserica, 1530 Mănăstirea Dragomima 'i-y îh-g.'.,

151
componente ale structurii sau învelitorii. Amplasate pe promontorii ce domină împrejurimile, bisericile din lemn au de regulă
fundaţia de piatră peste care se pune talpa din stejar ori tisa ce determină planimetria viitoare. Deşi simplă, având doar o sală
uninavată, forma în plan s-a dezvoltat într-o mare varietate ce ţine de mărimea elementelor componente

pronaos, naos, altar - şi gabaritul fiecăreia în raport cu celelalte. Absida altarului este poligonală din raţiuni tehnice cu număr
impar de laturi şi asemeni întregului parament este executarea din cununi orizontale - Blockbau - din lemn rezistent îmbinate la
colţuri, variate forme estetico-structurale (catei, cheotori, dinţi, coada de rândunică). Pridvorul deschis tratat formal în maniera
laică este nelipsit pe latura vestică dar poate fi exclus şi pe sud şi nord în funcţie de amplasarea intrării. Spaţiul interior este
boltit pe naos şi altar cu şipci de lemn susţinute de arce dublouri tencuite pe suport textil pentru a susţine fresca.

Elementul definitoriu pentru plastica volumetrică în registru simbolic este turla peste pronaos. De dimensiuni monumentale - în
raport de 1 la 4 cu nava - subliminal goticului autohton, turla şi-a păstrat supleţea în ciuda materialului component şi a evoluat
spre forme emblematice. Biserica de la Peri - Maramureş, construită în ultimii ani - este cea mai înaltă clădire din lemn din
lume dar performanţa constă în stăpânirea proporţiilor şi interpretarea tradiţiei în cheie contemporană. Registrul ornamental face
recurs la îmbinarea armonioasă între simbolistica protocreştină de factură geometrică - cercul solar, roza vânturilor, torsada - şi
cea bizantină exprimată vegetal - vrejuri de viţă şi acant, frunze şi flori. Motivele decorative maschează organic elementele
structurale şi îmbinările dintre ele - capete de grinzi, arcele pridvorului compuse din stâlp, grindă şi contrafişă, portaluri,
portaluri şi ancadramente, chenare şi nervuri de boltă. Biserici de lemn găsim în toate zonele etnografice fiind adaptate
cerinţelor estetice şi constrângerilor economice într-o manieră mult mai arhaică decât' cele transilvane. în Oltenia predomină
planul drept iar cele munteneşti sunt lipsite de turlă în comparaţie cu cele din Moldova care, fiind ulterioare celor de zid,
încearcă să le imite prin planul treflat şi turla pe naos. în situ mai există din păcate puţine biserici autentice funcţionale, marea
lor majoritate fiind conservate în rezervaţiile de la Sibiu, Sighet şi Bucureşti.

Secolul XIX reprezintă pentru arhitectura ecleziastică o epocă de profunde schimbări datorate în principal conjuncturii politice
dar şi ecourilor iluministe generate de revoluţia

152
BOTOŞANI-POPĂUŢI. Biserica Sf. Nicolae

HÎRLĂU. Biserica Curţii Domneşti,

Sf. Gheorghe

STREISÎNGEORGIU. Biserica Sf. Gheorghe

STREI. Biserica, c. 1270.

153
franceză. Veacul debutează cu ocupaţia rusească ce imprimă noilor biserici o tentă neoclasică slavizată, adica acelaşi curent ce a
distrus tradiţia bizantină pravoslavnică în arhitectura rusă. Iaşii este depozitarul acestor încercări "revoluţionare" prin bisericile
Frumoasa, Sf. Spiridon şi Sf. Haralambie precum şi Bucureştii prin biserica Teiul Doamnei, dar impactul cel mai nefast este la
nivelul bisericilor parohiale structurate atât de coerent şi unitar în spirit local la sfârşitul secolului XVIII - sub pretextul unor
reparaţii curente se înlocuieşte acoperişul cu unul slavizat prin amplificarea turlelor de cele mai multe ori false. Nici restaurările
tributare rigorilor noii discipline nu scapă de intervenţii inoportune: dacă Romstorfer manifestă înţelegere pentru stilul
moldovenesc la intervenţiile de la Putna, Sf. Gheorghe şi Mirăuţi, în Muntenia, Schlatter ignoră complet tradiţia bizantină când
reface în neogotic bisericile de la Bistriţa, Tismana şi Amo ta.

în a doua parte a secolului, Lacomte de Nouy va definitiva această "operă" prin restaurarea în forme noi a bisericilor Trei Ierarhi
din Iaşi şi Curtea de Argeş şi chiar prin demolare şi refacere în stil personal a Mitropoliei din Târgovişte, Sf. Dumitru din
Craiova şi Sf. Nicolae Domnesc din Iaşi.

începând cu mijlocul veacului XIX asistăm la două etape de afirmare a arhitecturii sacre marcate de ideea naţională. Prima
etapă este determinată de momentul unirii principatelor când ia fiinţă primul stat roman consfinţit şi de independenţa din 1877
iar cea de-a doua este perioada interbelică stimulată de idealurile marii uniri. De fapt cele două epoci corespund unor perioade
culturale determinante pentru noul stat în care actul creator al proiectării, implicit în arhitectura sacră, este opera de autor supus
normelor tehnice şi curentelor artistice.

După 1859, compoziţia noilor biserici ce trebuiau să pună în scenă şi instituţia, nu numai cultul apelează la o retorică a unităţii
celor două provincii. Fuziunea a două practici edificante cu aceeaşi rădăcină, dar evoluţii diferite se exersa încă din veacul XVII
la nivel formal şi doar în a doua parte a secolului XIX îşi găseşte suportul teoretic în eclectismul academic francez la care era
şcolită noua intelighenţie. Repertoriul neoclasic este ilustrat de catedrala mitropolitană din Iaşi terminată - după jumătate de
secol de încercări - de Freiwald şi Asachi, catedrala din Constanţa de Ion Mincu, Domniţa Balaşa din Bucureşti de Iotzu şi chiar
în noua reşedinţă a vechiului regat, Mănăstirea Sinaia de Mandrea.

154
BÂL1NEŞTI. Biserica Sf. Nicolae ARBORE. Biserica Tăierea Capului Sf. Ioan

PĂTRĂUŢI. Biserica Sf. Cruce MĂNĂSTIREA NEAMŢ. Biserica înălţării

155
Perioada interbelică continuă programul marilor catedrale la un nivel mult amplificat de noua statalitate a României Mari şi a
unei Biserici autocefale. Biserica devine un ferment al ideii naţionale prin completarea registrului estetic de Casă a Domnului cu
expresivitatea identitară a căror surse se regăsesc atât în moştenirea bizantină din perspectiva teologică dar şi latină în plan
etnic. Electismul autohton are are ca sursă de inspiraţie bisericile urbane ale bizanţului grefată pe un stil naţional de sinteză între
bisericile munteneşti pe filiera sârbă şi cele moldoveneşti de inspiraţie slavo- gotică şi unul european dominat de motive
apusene. Spiritul identitar şi ortodoxia ca religie de stat sunt sintetizate în edificii monumentale la Timişora - catedrală
proiectată în stilul neoromânesc de Traianescu - la Cluj - Domul proiectat de Cristinel şi Pomponiu - Satu Mare - Catedrala Sf.
Arhangheli a lui Smighelschi

Alba Iulia - Catedrala încoronării de Ştefănescu - Galaţi - Catedrala desenată de Antonescu - dar şi la Bucureşti prin campanila
de la Patriarhie a lui Simota, biserica Sf. Elefterie a lui Iotzu sau biserica Mănăstirii Casin în stil bizantin proiectată de Ionescu
Berechet.

Perioada interbelică statuează două direcţii principale de abordare a arhitecturii bisericeşti

una autohtonistă prin curentul neoromânesc şi una clasicizantă în spirit bizantin - care în preajma războiului devin redundante
fară a schiţa un specific naţional, ci doar un regionalism istoricizant. Epuizarea discursului naţional şi ofensiva modernismului
generează dezbateri fecunde şi pe segmentul arhitecturii sacre teoretizate de Petre Antonescu şi de concursurile pentru Catedrala
Neamului şi catedrala din Odessa. Desprinderea de un paseism autosufîcient şi aderenţa la un modernism necondiţionat este
ilustrat în lucrările concursurilor de întreaga breaslă care îşi asumă un discurs surprinzător de independent faţă de sursele
comanditare - politicul şi Biserica. Războiul întrerupe această dezbatere fară nici o materializare. Epoca de aur a totalitarismului
exclude pentru jumătate de secol tematica arhitecturii sacre.

Restaurările de monumente inclusiv cele bisericeşti s-au dezvoltat şi specializat la limita subversivului în raport cu directivele,
chiar dacă unele edificii - Mănăstirea Văcăreşti - erau ulterior demolate sau în cazul fericit translate în contexturi inadecvate.
Moştenirea postcomunistă este un amestec de bune intenţii, aculturalitate şi amatorism. Sub presiunea comenzii sociale,
iniţiativa este preluată de cler, care acţionează independent de breasla

156
BOTOŞANI-POPAUŢI. Biserica Sf. Nicolae

CURTEA DE ARGEŞ. Biserica Mănăstirii.

't'Î V. I. •'»

ti

fc||

, i' f ■

PĂTRĂUŢI. Biserica Sf. Cruce.

mşm

I
Biserica Domnească Precista. Bacău

157
arhitecţilor oricum deprofesionalizată şi de un discurs recuperator. Modelele sunt vag istorice fară determinantele estetice care
le-au generat, adecvarea materialelor şi iconomia sacralizantă. Avansul decizional al Bisericii, voluntarismul autorităţilor şi
nemotivarea constructorilor duce la lipsa unui dialog menit să contureze o direcţie de abordare. Ultimul deceniu s-a animat de
reluarea dezbaterilor pe tema arhitecturii ecleziastice datorită seriei de concursuri pentru Catedrala Mântuirii Neamului, dar şi a
maturizării conceptuale a actanţilor. Viitorul nu cred că ne rezervă o reluare a discursului tematic din momentul întreruperii sale
în secolul trecut dar cu siguranţă va încerca să concilieze o moştenire milenară cu provocările prezentului.

158
Mănăstirea Probota

Piatra-Neamţ. Biserica Sf. Ioan

Mănăstirea Suceviţa

Biserica mănăstirii Humor

Biserica mănăstirii Arbore

Mănăstirea Putna

■•(¡li

Putna - Biserica şi Tumul Tezaurului

Arbore. Biserica Tăierea Părhăuţi. Biserica tuturor

Capului Sf. loan Botezătorul, 1503

sfinţilor, 1552

Mănăstirea Moldoviţa.
Biserica Buna Vestire, 1532
Dobrovăţ

Mănăstirea Slatina.
Biserica Schimbarea la Faţă

161
Biserica mănăstirii Suceviţa

Ansamblul mănăstiresc Dragomima

Biserica mănăstirii Secu

162
Moldoviţa. Vedere dinspre sud: pridvorul bisericii; în plan secund Clisiamiţa

Biserica mănăstirii Putna

163
Biserica mănăstirii Voroneţ

Biserica mănăstirii Trei Ierarhi

Biserica Curtea Veche din Bucureşti Biserica Mihai Vodă din Bucureşti.

Biserica Mănăstirii Dealului

Biserica mănăstirii

165
Simbolistica bisericii

Bisericile ortodoxe de astăzi, atât cele mai vechi, care reprezintă stilul arhitectonic bizantin cu diferitele lui variante naţionale
ori regionale, cât şi cele noi păstrează neschimbată, indiferent de planul şi formele lor arhitectonice, împărţirea interioară
tradiţională, a vechilor biserici creştine, în cele trei compartimente: altar, naos şi pronaos. Funcţia sau întrebuinţarea liturgică a
fiecăruia dintre ele, în ansamblul locaşului de cult, era determinată încă de la început: altarul, încăperea cea mai dinăuntru şi cea
mai sfântă a bisericii, era locul clerului slujitor; naosul era locul credincioşilor; iar pronaosul, era locul celor care încă nu făceau
parte din comunitatea bisericească, dar se pregăteau să intre în sânul ei (catehumenii) ori care erau excluşi temporar din sânul ei
(penitenţii).

Delimitarea acestor trei încăperi s-a făcut încă de la început şi în mod vizibil, prin elemente ale arhitecturii bisericeşti.

Separarea între altar şi naos se făcea în vechile biserici, printr-un grilaj scund (cancelli), din care a evoluat mai târziu
iconostasul, tâmpla sau catapeteasma. Naosul era despărţit de pronaos printr-un zid masiv, străpuns de o singură uşă, până în
sec. al XVI-lea în Muntenia şi al XVll-lea în Moldova. Abia de atunci, zidul despărţitor dintre naos şi pronaos va fi înlocuit
treptat, până la dispariţia lui completă. înlocuirea se face mai întâi prin coloane ori pilaştri legaţi în partea de sus prin arcade.
Mai târziu, s-a renunţat însă şi la acest procedeu încât pronaosul şi naosul bisericilor construite în secolul trecut nu mai sunt
despărţite prin nimic. Se realizează astfel o mare unitate spaţială a interiorului, care Iasă liberă privirea de la intrare, până la
altar.

Cuvântul biserică cuprinde deopotrivă ambele înţelesuri: cel de comunitate, obşte sau societate religioasă a credincioşilor şi cel
de locaş sfânt. Biserica nevăzută (spirituală) umple biserica văzută şi îi dă viaţă. în adunările de cult din sfântul locaş se
constituie „Biserica“ în sensul ei de instituţie divino-umană.

Printre cele mai vechi denumiri ale bisericii-locaş era şi cea de „Casa Domnului“. în teologia patristică, biserica-locaş a fost
deseori asemănată cu arca lui Noe din Vechiul Testament. I s-a spus, de asemenea, templu, pentru că ea continuă de fapt,
Templul unic de la Ierusalim, conceput de David şi realizat de fiul său, Solomon,

166
O primă schiţare a simbolismului bisericii-locaş şi a funcţiunii ei sacre în viaţa noastră religioasă o găsim în cuvântarea, pe
care istoricul Eusebiu al Cezareei o ţine la sfinţirea bisericii construite de episcopul Paulin din Tyr.

Ideile acestea fundamentale, în legătură cu simbolismul sfântului locaş, le vor dezvolta mai târziu marii mistagogi sau tâlcuitori
ai cultului ortodox, dintre care cei mai de seamă sunt: Sf. Maxim Mărturisitorul, Sfântul Gherman, şi arhiepiscopul Simeon al
Tesalonicului. Prin ritualul sfinţirii, locul pe care se zideşte biserica este detaşat de spaţiul profan, e purificat, sfinţit prin
invocarea Sf. Duh şi transformat într-un loc destinat Teofaniei. Spaţiul acesta sacru răspunde nostalgiei omului după paradisul
pierdut.

Cu alte cuvinte, biserica este imaginea văzută şi unitară a cosmosului, deci o imagine a împărăţiei lui Dumnezeu (a
Ierusalimului celui ceresc). Această concepţie ortodoxă, despre ceea ce este biserica, determină şi spiritul cultului ei, precum şi
organizarea bisericii văzute, formele arhitecturii ei, pictura şi sculptura care o decorează, precum şi întreaga artă sacră, care e
menită şi ţinteşte să încadreze totul în misterul liturgic. Pe această strânsă legătură dintre ideea religioasă şi cult, de o parte, şi
arta bisericească, de alta, se întemeiază şi diversitatea formelor sau stilurilor de artă.

Ortodoxia a adoptat ca tip arhitectonic fundamental, pentru bisericile ei, basilica cruciformă cu cupolă, sinteză rezultată din
contopirea a două forme sau planuri primitive ale edificiului sacru: cea de plan central şi cea de formă bazilicală.

împărţirea interiorului

Altarul este prima încăpere interioară (dinspre răsărit) a locaşului de cult şi cea mai tainică şi sfântă, destinată clericilor slujitori
şi săvârşirii misterelor celor mai sfinte ale cultului divin. Corespunde Sfintei Sfintelor din locaşul de cult al Vechiului
Testament.

Din punct de vedere arhitectonic, zidul de răsărit este, în general, rotund (semicircular) în interior şi rotund sau poligonal
(hexagonal, octogonal etc.) la exterior, iar spaţiul delimitat de semicercul zidului constituie absida principală a bisericii, care
poate fi lărgit prin cele două abisde laterale mai mici (absidiole). Acestea formează la unele biserici proscomidiarul şi
diaconiconul (numite odinioară pastoforii). Absida principală este acoperită de obicei cu o semicalotă, iar absidiolele au la unele
biserici mai vechi acoperişuri separate. Bisericile

167
ortodoxe au un singur altar şi acolo unde sunt mai multe, nu se slujeşte niciodată concomitent în ele şi nu se săvârşesc mai
multe Liturghii într-o zi.

Sfinţenia încăperii altarului provine în primul rând de la faptul că în mijlocul ei se află obiectul cel mai sfânt din întreaga
biserică: Sfânta Masă. Ea are forma unei mese cu patru laturi făcută dintr-o lespede de piatră sau marmură sprijinită fie pe un
singur picior (stâlp) median, ori pe patru picioare din acelaşi material.

în mijlocul absidei altarului, spre răsărit, se află scaunul cel de sus sau cathedra de unde si numele de catedrala iar într-o parte şi
alta (în marile catedrale) stau încă 12 scaune ale preoţilor numite presbiterium sau syntron.

Absidiola de miazănoapte a altarului se numeşte proscomidiar în vechime, prótesis unde se păstrează de obicei şi sfintele vase
necesare cultului.

Absidiola de miazăzi a altarului se numeşte diaconicon, schevofilachiu sau veşmântar, pentru că aici se păstrează veşmintele de
slujbă, cărţile liturgice, lumânările.

Tâmpla sau catapeteasma numită uneori şi iconostas este denumirea care se dă acelui zid sau perete (făcut din cărămidă, lemn,
metal, piatră sau marmură) acoperit de icoane, care desparte cele două încăperi principale ale interiorului bisericii ortodoxe.

Tâmpla nu are un rost funcţional din punct de vedere arhitectonic şi nu aparţine structurii originare a bisericilor de tip bizantin,
ci s-a format într-o epocă mai nouă.

în cele mai vechi biserici creştine, cele de tip bazilical, ca şi în cele dintâi biserici de stil bizantin, altarul era, în general,
despărţit de naos printr-un grilaj scund de lemn, de metal sau piatră, menit să împiedice doar intrarea laicilor în altar.

Acesta era format din zăbrele ori din panouri despărţite prin coloane legate între ele la capete printr-o grindă orizontală
(arhitravă) de lemn, de metal ori chiar de piatră sau marmură.

în unele biserici unde grilajul (cancelli) lipsea, altarul se despărţea de naos printr-o perdea. Această perdea a rămas până azi
(mai ales în bisericile armene). Tâmpla în forma ei iniţială nu s-a păstrat nicăieri, ci, ori s-a micşorat treptat până la dispariţia ei,
ca în bisericile din Apus, ori s-a dezvoltat transformându-se în tâmpla sau catapeteasma de azi, ca în bisericile ortodoxe.

168
Fig. 3.1 Evoluţia, ansamblului turlă - cupole - bolţi

2 3 45 6 7

Evoluţia triconcului din Moldova de la Şiret Ia Neamţ: 1- Siret-Neamţ: Sf. Treime Şiret, sf.see. XIV; 2- biserica Putnal 1466-
1469; 3- Sf. Procopie Milişăuţi,1487; 4- Sf. Gheorghe Voroneţ, 1488; 5- Adormirea Maicii Domnului Bacău, 1491; 6- Sf.
Gheorghe Hârlău, 1492; 7- înălţarea Domnului Neamţ, 1497
Iconostasul are trei uşi: două laterale şi una centrală formată din două părţi care se deschid lateral şi poartă numele de uşi
împărăteşti. Uşile laterale, dinspre miazăzi şi miazănoapte, se numesc uşi îngereşti sau diaconeşti.

Naosul. Partea de mijloc a bisericii, adică spaţiul dintre altar şi pronaos, se numeşte naos ( de la navis - ecclesiae = corabie în
greacă).

în primele biserici creştine construite în stil bazilical, naosul avea forma unei încăperi dreptunghiulare, mărginite de ziduri
exterioare drepte şi împărţite în interior, în sens longitudinal, în secţiuni numite nave. în stilul bizantin, în care bisericile iau din
ce în ce mai mult forma de cruce, naosul îşi micşorează lungimea, dar caută să se lărgească prin cele două abside laterale, care
dau locaşului sfânt forma de cruce cu extremităţile braţelor rotunjite.

Deasupra naosului se înalţă, turla cea mare (Pantocratorul). Turla e sprijinită pe patru arce mari, care fac legătura cu pereţii
laterali ai bisericii; peste acestea se ridică corpul principal al turlei (tamburul), sub formă de cilindru ori de poligon (hexagon,
octogon, decagon, dodecagon), legat de arce de susţinere prin intermediul celor patru pandantivi iar tamburul turlei este
încoronat şi acoperit de o calotă sau boltă sferică.

Acoperişul exterior al naosului bisericilor oferă o mare diversitate de forme, de la acoperişul simplu, în două pante, până la
acoperişul mai complicat, care îmbracă separat turlele sau bolţile, urmând linia sinuoasă a acestora. El este realizat din
materialele cele mai diverse - lemn (şiţă, şindrilă) la bisericile mai modeste, plăci de ceramică smălţuită (la unele din bisericile
moldovene), ţiglă obişnuită ori foi de metal (plumb, cositor, tablă, aramă etc.).

Soleea. Locul pe care e zidit altarul şi e fixat iconostasul (catapeteasma) are o anumită înălţime faţă de restul interiorului
bisericii. Această înălţime a pardoselii avansează pe un anumit spaţiu din faţa iconostasului înspre interiorul naosului. Soleea
sau chorul este spaţiul din faţa iconostasului ce se urcă de pe pardoseala naosului o treaptă sau două.

Amvonul era în vechile biserici o estradă sau o catedră înălţată în mijlocul naosului, pe axa longitudinală a bisericii. La inceput,
amvonul era un pupitru portativ pe care se aşezau manuscrisele, cărţile cu textele sfinte care trebuiau citite sau cu cântările care
trebuiau

executate la serviciul divin. El se mai numea şi exedra, analogium, pulpitum, legitorium. In bisericile-catedrale aveau loc pe
amvon şi ceremonii extraliturgice, ca, de exemplu,

170
proclamări şi încoronări de împăraţi. în unele biserici mai mari (catedrale, mănăstiri, biserici parohiale din oraşe), în locul
amvonului din mijloc se află un amvon de forma unui balconaş rotund (hexagonal sau octogonal) suspendat pe peretele dinspre
miazănoapte al bisericii, la oarecare înălţime.

Stranele sau pupitrele lectorilor şi ale cântăreţilor bisericeşti sunt aşezate în absidele naosului (în partea de sud şi nord), pentru
cântarea antifonică.

Pronaosul numit şi nartică iar uneori tinda bisericii, este partea dinspre apus a interiorului bisericii, adică încăperea de la intrare.
Aici stăteau odinioară catehumenii şi penitenţii. Astăzi stau credincioşii, mai ales femeile, în bisericile din sate.

în vechile biserici, pronaosul constituia o încăpere distinctă, separată de naos printr-un zid, cu uşi de comunicare, înlocuite mai
târziu de coloane (stâlpi) unite prin arcade; la unele din bisericile româneşti de stil moldovenesc, între naos şi pronaos se
interpune o încăpere distinctă, de obicei îngustă, numită gropniţă sau cameră tombală, menită să cuprindă mormintele ctitorilor.
Deasupra camerei mormintelor se afla, la unele din aceste biserici, tainiţa sau ascunzătoarea, în care se ascundeau lucrurile de
preţ ale bisericii, la vremuri de năvăliri sau războaie. La bisericile mai noi, construite în ultimele două secole, pronaosul se
prezintă însă ca o simplă prelungire spre vest a naosului, de care nu mai este despărţit prin nimic. El are forma unui dreptunghi
alungit (mai rar pătrat), mărginit spre miazăzi şi nord de zidurile laterale, iar spre apus de zidul transversal, în care se află şi
intrarea principală în biserică şi care desparte pronaosul de pridvor. în bisericile noi, pronaosul este acoperit de cele mai multe
ori de o boltă semicirculară longitudinală, iar la cele mai vechi de două bolţi hemisferice, cu sau fară turle. Sunt şi biserici cu o
singură turlă pe pronaos, cum este cazul mai ales la bisericile muntene construite din sec. al XVI-lea înainte. Această turla
serveşte de obicei şi de clopotniţă (atunci când aceasta nu constituie o construcţie separată de

A • • biserică). In clopotniţă se urcă printr-o scară interioară, construită în grosimea peretelui de nord al bisericii, ori printr-una
exterioară, adăpostită într-un turnuleţ adosat peretelui de nord al pronaosului.

Pridvorul. în restul bisericilor româneşti, locul pronaosului exterior din vechile locaşuri creştine l-a luat pridvorul deschis, o
încăpere deosebită de la faţada de apus a bisericii, mărginită de coloane (stâlpi) sprijinite pe o balustradă de zid continuu şi unite
la partea

171
superioară prin arcade, acoperişul acestor pridvoare este la un nivel inferior faţă de acoperişul naosului şi pronaosului, iar în
interior el, are fie forma unui plafon drept, fie a unei bolţi semicilindrice transversale, ori a unor calote semisferice. La bisericile
moldoveneşti, el evoluează apoi spre forma pronaosului închis, pe când la cele munteneşti, se generalizează devenind unul din
elementele specifice ale stilului brâncovenesc. La bisericile mai noi fară pridvor deschis, locul acestuia l-a luat un fel de portic
închis, de proporţii mici şi de diverse forme (pătrat, rotund, poligonal), menit să protejeze intrarea în biserică, amintind atrium-
ul vechilor biserici creştine.

Deasupra părţii de apus a pronaosului, în bisericile mai mari, se construieşte cafasul, o estradă înălţată, unde cântă corul.

Consideraţii generale

Spaţiul construit este structurat treptat în constituirea ariei de civilizaţie românească, înspre o oecumenă, în care teritoriul,
utilizat după sistemul feudal al ierarhiilor, devine liantul principal al comunităţii. O ecumenă - „concept care exprimă: 1. (în
sens larg) ceea ce este sau pretinde a fi universal (un teritoriu, o formă de stat, o cultură, etc.); 2. (în sens etnologic) un teritoriu-
nucleu în care primii oameni s-au aşezat şi şi-au întemeiat o viaţă organizată. Prin extensiunea, oecumenă a început să însemne
“teritoriul în care o comunitate de tip etnic sau mai multe comunităţi îşi construiesc aşezări stabile, intervin active în
transformarea naturii, îşi organizează un mod de viaţă, elaborează forme de cultură şi civilizaţie." R. Vulcănescu. Stăpânirea
asupra pământului este asigurată de instituţia domnească, celor din imediata apropiere, prin moştenire şi se structurează treptat
în formă de mare proprietate, domeniul mănăstiresc, constituit prin daniile domneşti, boiereşti, etc., ce nu puteau fi înstrăinate.
însemnele puterii, sub aspect teritorial, se exprimau prin suprafeţele şi calităţile pământurilor deţinute, dar şi prin înfăptuirile
reprezentative inserate în arealul avut la dispoziţie, prin aşezări şi construcţii.

Tipologia aşezărilor medievale păstrează în general ierarhiile cunoscute, astfel că pot fi menţionate atât „clasicele" sate şi oraşe,
cât şi relativ noile reşedinţe fortificate ale seniorilor, ce evoluează de la turnul locunţă la curţile întărite cu biserică cnezială
inclusă incintei, şi de la castel la cetate. în plus, epoca medievală cunoaşte un tip relativ nou de aşezare, cel al

172
mănăstirii, aşadar o creaţie programatic izolată, dar în jurul căreia se vor aglomera uneori, treptat, locuirile laice. Constatăm
aşadar că prin caracterul autarhic al economiei feudale clasice sunt favorizate utilizările restrânse, concentrice, ale teritoriului.
Existenţa unor preocupări de menţinere în utilitate a majorităţii aşezărilor, în special a celor care, prin diferite împrejurări şi
procedee, au dobândit un statut de privilegialitate au dus la întemeieri domneşti cu statut, de capitală, curţi domneşti şi boiereşti
de mare rang, mănăstirilor şi al sediilor episcopale sau mitropolitane.

Construcţiile acestor timpuri pot fi clasate atât sub aspectul utilităţii cât şi sub cel al

é A

perenităţii. In prima grupă se pot enumera pe de o parte grupele de construcţii laice (civile şi militare), şi pe de altă parte grupele
de construcţiile religioase (biserici şi mănăstiri).

Există astăzi o discrepanţă enormă între numărul monumentelor laice şi numărul monumentelor religioase care s-au păstrat şi se
află încă în funcţiune, din epoca medieval, înregistrarea ca atare a acestei stări de lucruri este o distorsionare a realităţilor
concrete din fiecare secol, căci în fiecare moment al acestei desfăşurări temporale sunt atestate documentar monumente şi
aşezări din sectorul civil şi militar care echilibrează sau chiar depăşesc numeric construcţiile religioase contemporane. Prezenţa
construcţiilor profane (case şi palate) în interiorul unor incinte mănăstireşti, în special în spaţiile moldo-valahe, a favorizat
păstrarea acestor clădiri dar şi perimetrul protector al unor incinte urbane a înlesnit menţinerea peste secole a unor construcţii
din materiale durabile.

O clasificare în ordinea duratei, a celor păstrate prin propria lor putere şi a celor păstrate cu ajutorul oamenilor cuprinde: prima
grupă care are în vedere monumentele integrale sau cu elementele de rezistenţă intrinsecă şi tehnicilor utilizate iniţial şi a doua
doua grupă compusă din construcţiile integrale sau cu elementele cu durată indusă, prin intervenţii ulterioare creaţiei originale.

Programele laice sunt dependente de locul de construire conceput dintru început cu v structură defensivă accentuate. Materialele
de construcţie sunt de o importanţă majoră, general valabilă. în ţările româneşti se folosesc în mod curent lemnul, lutul,
cărămida şi piatra. între acestea, lemnul şi lutul au fost dintotdeauna preferate şi au influenţat în mod negativ calităţile de
durabilitate ale construcţiilor.

173
Târgovişte. Biserica Domnească înainte şi după restaurare

Biserica Trei ierarhi Iaşi; a- înainte de restaurare; b- după restaurare

Biserica St Anton, Bucureşti

174
Factorii de degradare fie cei naturali fie cei umani se constituie în grupul cel mai important de „duşmani" ai durabilităţii
creaţiilor umane. Primele curţi voievodale au dăiniut cât timp locul primei întemeieri a fost prielnic şi relaţia cu trecutul a
funcţionat. Când scaunul domnesc s-a mutat, vechea strălucire a apus şi ruina s-a instalat treptat sub presiunea înnoirilor.

Preocupările de prezervare sunt încercările sinonime cu menţinerea în funcţie pentru o utilizare intensivă.

Acţiunile colaterale zidirii constau în fapte de intervenţie directă precum împodobirea sau extinderea, şi în acte „ritualice" de
conferire a unei semnificaţii sau ponderi la nivelul mentalităţilor. Referitor la semnificaţii, în legătură cu edificiile laice există
două paliere ale mesajului arhitectural. Primul este cel general-uman, al adăpostului . Cel de-al doilea nivel, de reprezentare,
urmăreşte afirmarea puterii personale sau de clan, în cadrul unei ierarhii complex constituită. Prin aceste edificii sunt impuse o
serie de simboluri, generatoare la rândul lor de ritualuri şi ceremonii la care participă în diferite grade de implicare întreaga
comunitate.

Programele arhitecturii ecleziastice cuprind două mari categorii de construcţii, organizate după modul de utilizare. Prima grupă
este constituită în jurul ideii de reculegere, de viaţă dedicată exclusiv lui Dumnezeu şi în dispreţ faţă de „cele lumeşti". Acest
grup este format din schituri şi mănăstiri. In spaţiul românesc, acestea s-au înfiinţat ca centre ceremoniale accesibile şi
comunităţilor mirene aşezate în apropiere (în special rurale), iar prin organizarea internă au format nuclee socio-economice şi
culturale de mare importanţă. A doua grupă este destinată de la început mirenilor şi acoperă o tipologie ceva mai largă,
desfăşurată de la capela de familie la marea biserică de obşte (rurală sau urbană, cu o ierarhie teritorială strict organizată).

Locul de construire al edificiilor bisericeşti este ales în principal în funcţie de modul de utilizare menţionat mai sus. Astfel,
complexele monastice sunt dintru început destinate locurilor ferite, separate oarecum, de comunităţile rurale sau urbane, motiv
pentru care multe mănăstiri nu au putut ocoli multă vreme imperativul amenajărilor de apărare, cu ziduri şi turnuri, ce le dădea o
alură defensivă. Aceste fortificaţii, deşi nu au un rol strategic, apar în

175
secolul al XVI-lea la bisericile transilvane şi în secolul următor la mănăstirile moldovene şi muntene.

Cea de-a doua grupă cuprinde construcţiile ridicate într-o cât mai apropiată vecinătate de „utilizatori" (familie, obşte). Fie că
este o simplă capelă de curte (boierească sau domnească), o biserică de sat, sau o mare catedrală într-un centru urban important,
clădirea trebuia să se găsească în mijlocul comunităţii, fiind înconjurată de edificii auxiliare şi laice, pentru a servi ca loc de
desfăşurare a ceremoniilor liturgice şi ca loc de închinăciune creştinilor, indiferent de rang.

Edificiului religios este Ioc de întâlnire între sacru şi profan, astfel conţinând şi contopind elemente din ambele domenii. Mircea
Eliade constată continuitatea de înţeles dintre construcţia primară a locuinţei şi cea consacrată zeului, relevând oportunitatea
saltului spre o altă dimensiune oferită omului prin cea de pe urmă. Prin edificarea spaţiului sacru are loc acţiunea de reproducere
a Universului, necesară înţelegerii lumii şi integrării omului în ea.

Materialele de construcţie utilizate sunt aproape aceleaşi ca la locuinţe cu aceeaşi tendinţă de a folosi material nedurabile.
Materialele durabile (piatra şi cărămida) corespund aceluiaşi comandament de reprezentare enunţat mai sus, însă, spre deosebire
de clădirile laice, bisericile şi mănăstirile beneficiază de un regim privilegiat, care le permite să abordeze aceste materiale sub
patronajul unor comanditari de rang înalt.

Degradările prezintă aceleaşi simptome, generate de aceiaşi factori naturali enunţaţi mai sus, la construcţiile laice. Gama
distrugerilor conţine şi o serie de cazuri mai speciale: părăsirea definitivă a unei biserici sau mănăstiri este rarissimă sau o
desfiinţare intenţionată. Aceasta din urmă face trecerea spre cazurile, la fel de rare pentru etapa medievală, de distrugere
intenţionată. Rivalităţile dintre partide nobiliare au ocolit zonele sacre şi nu au lăsat urme semnificative în durabilitatea
locaşelor de rugăciune. în cazurile de distrugere intenţionată şi sistematică comunităţile locale au considerat că eforturile de
refacere, de reparare, de restaurare, sunt sarcini obligatorii.

Preocupările de prezervare se încadreaze în categoria permanenţei. Menţinerea în uz a bisericii şi mănăstirii este o grijă majoră
în sarcina laicilor şi clerului, a domnului şi mitropolitului. Această grijă se manifestă în mai multe planuri, de la cel mai simplu
al non-

176
agresiunii şi menţinerii în bună-stare de funcţionare, până la acţiuni mai simple sau mai ample de corectare a unor deficienţe
apărute.

Reluările, rectitoririle, refacerile se înscriu aceluiaşi regim juridic al ctitoririi, beneficiind de aceleaşi oficii şi vizând aceleaşi
ţeluri suprasensibile, precum şi continuitatea din planul lumesc. Atât „opera prima" cât şi intervenţiile ulterioare sunt însufleţite
de acelaşi elan, propriu artei sacre, în care reînnoirea păstrează întemeierea fundamentală şi calităţile iniţiale. Prin aceste
întemeieri se petrece o „sacralizare" a locului unde s-a ridicat edificiul religios, astfel încât se pot constata, în istoria unor
biserici sau mănăstiri, momente de reîntoarcere pe astfel de locuri, ce s-au dovedit altădată neprielnice şi au fost lăsate
paraginei.

177
178
Capitolul VI

Arhitectura medievală

Cum ajung pentru prima oară turcii otomani în Europa? E de reţinut acest moment — dureros pentru noi, creştinii: primii turci
care-au trecut Bosforul au fost aduşi de un împărat bizantin al cărui nume sună frumos în urechile noastre: Ioan Cantacuzino.
Disputele interne din imperiu erau atât de violente, încât împăratul Ioan Cantacuzino se bate cu propriul său ginere, Ioan
Paleolog, iar, pentru această luptă între bizantini, împăratul cheamă în ajutor ostaşi turci otomani de dincolo de Bosfor. Turcii, o
dată ajunşi pe pământul Europei, la nord de Bosfor, nu vor mai pleca.

Trebuie să vorbim despre unul dintre marii domni ai Ţării Româneşti, care descinde din Basarab. Mircea cel Bătrân. De ce i se
zice „ cel Bătrân “ ? Fiindcă mai târziu au fost alţi voevozi cu numele „ Mircea “, iar cronicarii, vorbind de Mircea, cel din
veacurile anterioare, i-au spus „cel Bătrân", adică „cel Vechi“ (şi marele nostru Eminescu s-a înşelat crezând că Mircea era
bătrân când s-a bătut la Rovine cu sultanul).

Mircea va profita de dispariţia lui Baiazid şi de faptul că trei dintre fiii lui se ceartă de- acum pentru tron. E prima dată, poate şi
ultima, când un principe român intervine în mari afaceri politice internaţional. Din nefericire, acel pretendent, Musa, pe care-l
susţine Mircea, nu iese în cele din urmă învingător, aşa încât cel care va învinge, Mehmed I, va reveni, în 1420, împotriva fiului
lui Mircea, Mihai, îl învinge şi-l ucide, înlocuindu-l cu fratele său vitreg, Radu zis Prasnaglava. Acesta, mai supus, cedează
cetăţile de la Dunăre şi o parte din Dobrogea. Cu el începe Ţara Românească să plătească tribut Turciei.

Moldova, s-a format cu vreo cincizeci de ani mai târziu decât Ţara Românească. Alexandru cel Bun domneşte de la 1400 la
1432, ceea ce pentru vremile acelea este o domnie lungă. A fost un bun gospodar, ţara s-a întins încetul cu încetul de la nucleul
unde se formase, regiunea din nord-vest cu capitala la Suceava. Din regiunea aceea s-a întins din ce în ce mai mult, până la
Cetatea Albă, veche de pe vremea bizantinilor. In momentul când Moldova devine stăpână pe această regiune, Cetatea Albă este
încă în mâna genovezilor, care acceptă însă suzeranitatea voevodului moldovean. Mai târziu, în vremea lui Ştefan cel Mare,
deasupra unei intrări în cetate se va afla stema Moldovei, capul de zimbru sau, mai corect, de bour, stemă ce se mai vede şi
astăzi.

179
lancu de Hunedoara va fi unul dintre cei mai iluştri luptători împotriva turcilor. El, român, ajunge voevod al Transilvaniei şi în
cele din urmă, când moare tânărul rege al Ungariei, Ladislau, în bătălia de la Vama, ajunge chiar guvernator al Ungariei.

lancu, care măreşte castelul de la Hunedoara (extins de fiul său, regele Matei Corvin), e o personalitate atât de puternică, încât
îşi poate permite să-i considere pe voevozii Ţării Româneşti şi ai Moldovei ca pe clienţii sau protejaţii lui.

După moartea lui e ales rege al Ungariei fiul său Matei, în vârstă de numai cincisprezece ani. Va fi marele rege Matei Corvinul
— Mătyăs pe ungureşte, Mathias în latineşte (Corvin, fiindcă pe stema lui figura un corb cu un inel în cioc, după o legendă a
familiei).

Dintre fiii lui Mircea cel Bătrân, Vlad Dracul, tatăl lui Vlad Ţepeş: i s-a spus Dracul, fiindcă acel Sigismund de Luxemburg, a
avut o anume simpatie pentru acest fiu al lui Mircea şi l-a luat într-un ordin de cavaleri, ordin feudal pe care-1 înfiinţase şi care
se numea Ordinul Dragonului.

Mai important pentru istorie — din păcate şi pentru legendă — e fiul său, Vlad zis Ţepeş, un domn fară îndoială de o cruzime
cumplită, care avea obiceiul de a-şi trage în ţeapă duşmanii sau pe cei care nu-1 ascultau înlăuntrul ţării.

Grozăviile comise de Vlad Ţepeş trebuie relativizate, aşezându-le în contextual istoric. O dată ajuns domn, în 1456, Vlad
hotărăşte să scape de suzeranitatea otomană. Petrecuse ani de zile în Turcia, ca ostatic trimis de tatăl său Vlad Dracul. Cunoaşte
deci perfect limba şi moravurile turcilor. îşi pune speranţe în ajutorul regelui Ungariei, Matei Corvin, cu care era şi rudă, soţia
lui Vlad fiind o vară a lui Matei. Matei, în loc să-i dea ajutor, l-a ţinut închis în cetăţuile lui timp de doisprezece ani.

Reputaţia lui Vlad Ţepeş s-a făurit pe trei căi: prin cronicile turceşti; printr-o relatare slavă, de origine nelămurită, Povestire
despre Dracula Voevod — de fapt elogioasă! — despre care se zice că a ajuns carte de căpătâi a ţarului Ivan cel Groaznic; dar
mai cu seamă prin cărţi scrise de saşi — care erau în mare duşmănie cu Ţepeş — şi răspândite în Germania. Ne-am afla, în
prezenţa unui prim caz cunoscut de „propagandă de stat“, de „ intoxicare prin media profitând de apariţia în epocă a tiparului,
care a permis să se răspândească larg povestiri fantastice. (Neagu Djuvara)

180
Diferite tipuri de zidării din cărămidă, piatră şi mixte

Diferite tipuri de zidării-din piatră

181
Structură şi materiale

Alegerea materialelor de construcţie şi modul lor de folosire n-au fost aceleaşi pentru cele două feluri de arhitecturi: populară şi
cultă. Arhitectura populară, în vechime ca şi în epocile următoare, a fost strâns legată de mediul geografic înconjurător, folosind
cu exclusivitate materiale de construcţii de provenienţă locală : lemn, pământ, piatră.

Operele arhitecturii medievale de caracter monumental — cetăţi, biserici, mănăstiri, case boiereşti, palate, edificii importante
orăşeneşti — vădesc, în general, o accentuată independenţă faţă de materialele locale de construcţie. Pentru realizarea acestor
genuri de clădiri s-au folosit piatra de râu, piatra de carieră spartă sub formă de „cioplitură” sau faţuită, cărămida, lemnul,
teracota şi, ca material de legătură, mortarul de var alb amestecat cu pietricele fine, cu nisip şi adesea cu adaos de sfarâmături de
cărămidă. Piatra faţuită se prezintă sub formă de blocuri de mărime mijlocie — 50 până la 100 cm lungime, 30 până la 50 cm
înălţime, 25 până la 50 cm grosime. Făţuiala era executată numai pe 5 din cele 6 feţe ale blocului, asigurându-se prin aceasta, pe
de o parte o regularitate şi o păsuire perfectă a rosturilor pe faţa vizibilă a zidului, pe de altă parte o legătură mai trainică, prin
intermediul feţei posterioare cioplită brut şi înfiptă ca o coadă în masivul de zidărie executat din blocaje şi mortar. Piatra
„cioplitură” era debitată în piese mici, de formă neregulată, de dimensiuni variind între cca 15 şi 30 cm lungime şi cca 10 până
la 20 cm grosime, cărămidă. Datorită uşurinţii cu care se putea fabrica, costului puţin ridicat, dimensiunilor mici şi formelor
speciale ce i se puteau da, cărămida a fost folosită atât la construirea zidurilor drepte şi a bolţilor, cât şi la realizarea unor
elemente de forme foarte variate : profile, stâlpi şi coloane. Forma, calitatea şi dimensiunile cărămizilor au variat după regiune
şi epoci.

în Ţara Românească, dimensiunile variază între 28—35 cm lungime, 16—20 cm lăţime şi 4—5 cm grosime. în epocile
următoare dimensiunile sînt mai mici: 25—26 cm lungime, 12—14 cm lăţime, 3,5—4 cm grosime pentru cărămizile ce se
folosesc ca material aparent de construcţie şi uşor sporite (32 —34 X 14 x 5 cm), pentru acelea care intră în compoziţia zidurilor
destinate a fi acoperite cu tencuială. Grosimea rosturilor de mortar dintre şirurile de cărămizi este egală cu grosimea cărămizilor.
în Moldova dimensiunile cărămizilor variază între 27—30 cm lungime, 13—15 cm lăţime şi 5 — 7 şi chiar 8 cm grosime. Ele
sunt de două categorii: o categorie fabricată special pentru a fi lăsată aparentă în construcţie, alta, de

182
calitate mai uşoară, menită a fi folosită în masa zidurilor şi către feţele ce se tencuiau. Cărămizile menite a fi lăsate aparente
erau fabricate cu mare grijă şi foarte bine presate în forme : de cele mai multe ori ele erau smălţuite şi divers colorate. în epocile
de după 1600, sub înrâurirea Ţării Româneşti, arhitectura moldoveană a folosit şi cărămizi subţiri, de 4 — 5 cm grosime.
Rosturile de mortar au fost menţinute însă, ca şi în arhitectura de cărămidă a Transilvaniei, înguste : 1,5 până la 2,5 cm.

Paramentul

Ele au fost construite fie dintr-un singur fel de material — piatră, cărămidă sau lemn — fie din mai multe feluri de materiale,
combinate — piatră cu cărămidă, cărămidă cu lemn. Menite să limiteze, să închidă şi să protejeze contra intemperiilor un spaţiu
determinat şi totodată să suporte împingerile bolţilor şi greutăţile tavanelor şi ale acoperişurilor, zidurile în arhitectura
românească sunt groase şi solide.

Piatra s-a întrebuinţat în Transilvania ca şi în Ţara Românească şi Moldova, la început, sub formă de bolovani de râu sau de
cioplitură pusă în operă fără preocuparea de a regulariza rosturile (opus cementicium). La colţurile edificiului (muchiile feţelor a
două ziduri care se întâlnesc), piatra, tăiată în blocuri mai mari, este cioplită neted (făţuită), atât pe cele două feţe vizibile, de o
parte şi de alta a muchiei, cât şi pe cele două paturi de poză. Cozile acestor pietre sînt lăsate însă mai totdeauna nefaţuite şi
neegale de la o asiză la alta. în felul acesta s- a putut realiza o legătură şi o trecere mai firească de la forma netedă şi îngrijit
lucrată a muchiei la zidăria brută a pereţilor.

Ulterior tehnica mai avansată a lucrului a cerut, pentru o mai bună legătură a zidului, intercalarea între una sau mai multe asize
de piatră a câtorva şiruri de cărămidă. Atât piatra cât şi cărămida au fost lăsate aparente.

în Ţara Românească rândurile de piatră brută şi de râu formând paturi de 40—45 cm lăţime alternează pe toată înălţimea faţadei
cu fâşii orizontale late de cca 16 cm, formate din câte trei rânduri de cărămizi. Pe alocuri, paturile de piatră brută sunt împărţite
în panouri prin intermediul unor cărămizi zidite în picioare şi pe muchie. Mortarul dintre rosturi este netezit cu mistria pe un
plan uşor retras de la faţa zidului, aşa fel că şirurile de cărămizi, ca şi cele de piatră sunt subliniate de umbră care acuză şi mai
mult jocul de culori dintre materialele puse în operă. în această combinaţie tehnico-decorativă, este asociată mai

183
,=r4j{;. ffii-xijfji ^ jgF~

Socluri de piatră faţuită de la bisericile mănăstirilor Dealu şi Argeş

Profile de socluri de piatră de la bisericile moldoveneşti din vremea lui Ştefan del Mare. Sec. XV. 1. Piatra Neamţ; 2. Cotnari; 3.
Borze şti; 4. Voroneţ; 5. Războieni; 6. Sf. Gheorghe din Hîrlău; 7. Tazlău

Parament de faţade: a. colţul unei biserici moldovene; b. de la biserica domnească Sf. Niculae din Curtea de Argeş; c. de la
biserica Curtea Veche din Bucureşti

Profil de cornişă de la biserica Trei Ierarhi, Iaşi

184
totdeauna şi piatra faţuită, este folosită însă numai pentru părţile mai solicitate ale clădirii : colţuri de ziduri, profile de socluri,
cornişe, rame de uşi şi de ferestre. Piatra faţuită se întâlneşte mai rar şi numai în anume epoci ale dezvoltării arhitecturii de pe
teritoriul României. O găsim de pildă în Transilvania în câteva din monumentele mari ale veacurilor XIV şi XV, romanice sau
gotice în Ţara Românească la începutul veacului XVI, iar în

Moldova în veacul XVII la bisericile câtorva mari mănăstiri. Pusă în operă cu ajutorul

mortarului — dar adesea, întărită cu scoabe de fier şi cu plumb topit -— piatra se prezintă pe feţele zidurilor apareiată foarte
regulat, însă mai totdeauna în asize neegale (pseudisodom). Cărămida, folosită în mod curent în toate epocile şi de cele mai
multe ori ca material

exclusiv de construcţie, a fost rareori lăsată în întregime aparentă. în mod obişnuit feţele zidurilor ca şi profîlele, construite tot
din cărămidă, se tencuiau. în mod excepţional în veacul XVI în Ţara Românească, paramentul monumentelor construite
exclusiv din cărămidă, prezintă particularitatea de a fi constituit dintr-o succesiune ritmată de fâşii orizontale de câte 3-—4
şiruri de cărămizi aparente alternate cu zone de zidărie tencuită imitând piatra faţuită. Zonele tencuite, a căror lăţime este
îndeobşte dublă faţă de aceea a fâşiilor de cărămidă aparentă, sunt împărţite în panouri prin intermediul a câte două cărămizi
aparente zidite în picioare pe muchie. Accentele zidului — socluri, brâie, cornişe ■— sunt realizate din cărămizi aparente,
fabricate în tipare speciale, după forma profilului dorit : cavetă, sfert de cerc, tor etc.

La puţinele monumente construite exclusiv din piatră faţuită, tehnica de lucru a pietrei şi mulurile sunt în general înrudite cu tot
ce se facea în acest domeniu în ţările de mai veche tradiţie bizantină din Sud şi din Orientul apropiat.

în arhitectura moldovenească găsim socluri de piatră faţuită mai întâi la monumente ale căror ziduri sînt construite din piatră
brută- cioplitură şi cărămidă. în general acest gen de soclu depăşeşte arareori înălţimea de 1,00 m. Eşitura faţă de linia zidului
este de asemenea mică : 20 până la 35 cm. Profilele părţii terminale sunt tăiate după modele mai mult sau mai puţin obişnuite în
lumea constructorilor crescuţi la şcoala goticului. Ca şi soclul, cornişa sugerează aceeaşi origine : orientalo-constantinopolitană
pentru Ţara Românească şi neogotică pentru Moldova. în veacurile următoare, la monumentele construite din piatră cornişa este
constituită dintr-un mic ieşind format din câteva profile simple care încoronează

185
partea terminală a zidului, de obicei decorată. La alte monumente contemporane sau mai târziu acest element de terminaţie a
zidului este realizat dintr-o serie de simple lespezi de piatră ieşite din linia faţadei şi susţinute de un şir de console.

în arhitectura de piatră din Transilvania întreaga profilatură este caracteristică stilului căruia aparţine monumentul: romanic,
gotic, renaştere, baroc. La marea majoritate a monumentelor construite din cărămidă mulurile sunt realizate din acelaşi fel de
material. Soclul este făcut din cărămizi fabricate în tipare speciale avînd marginea, menită să constituie profilul, tăiată fie sub
formă de cavetă, fie rotunjită în semicerc. Ambele feluri sînt zidite în soclu pe muchie. Profilul este continuu şi îşi păstrează
aceeaşi formă de jur împrejurul clădirii. Cornişele sunt construite din cărămizi obişnuite, drepte, fie scoase progresiv, în linii
paralele, unele peste altele, unul, două sau mai multe rânduri, fie dispuse pieziş, ca zimţii de fierăstrău, în mai multe şiruri
suprapuse şi ieşite progresiv faţă de linia zidului, fie intrate, formând, între două şiruri drepte, un fel de armonică numită friză
lombară. Câteodată şirurile zimţate sunt construite din cărămizi speciale; cu unul din capetele înguste ascuţite; adesea profilul se
obţine din combinarea meşteşugită a mai tuturor formelor de cărămizi de fabricaţie specială, inclusiv cele folosite pentru soclu.

Punctul de sprijin izolat

Arhitectura romanică şi gotică din Transilvania, în care coloana şi pilierul sunt construite în mod curent după tehnica şi formele
aceloraşi elemente caracteristice romanicului şi goticului din apus coloana apare în arhitectura românească abia la începutul
veacului XVI. Două feluri de coloane sunt caracteristice acestei epoci : unele de cărămidă, altele de piatră. Cele de cărămidă, de
regulă fară baze, ridicate direct pe un zid drept care este în acelaşi timp stilobat şi balustradă, au fusul construit din cărămizi de
format special, poligonale, în sector, în semicerc cu faţa concavă sau convexă etc., după cerinţele formei ce urma a i se da :
poligonal, circular, canelat drept, canelat în torsadă etc. Capitelul era înlocuit cu o lespede prismatică de piatră.

Coloanele de piatră se, caracterizează prin formele lor geometrice ca şi prin aceea că nu se aseamănă unele cu altele. Bazele,
pătrate la partea care stă pe pardoseală, îşi teşesc colţurile pe măsură ce se înalţă, ajungând printr-o succesiune de trepte la o
prismă octogonală cu laturile egale, încheiată cu un profil. La unele coloane fusul — octogonal drept, octogonal în

186
torsadă sau cilindric — pleacă direct de pe ultimul profil al bazei; la altele, acelaşi fus răsare dintr-o brăţară de flori de crin
stilizate tăiate în relief pe feţele unui tambur octogonal ridicat peste bază. La fel sunt construite şi capitelele, a căror formă
aminteşte pe aceea a bazei, stâlpul octogonal şi coloana cilindrică. Sunt masive, de secţiune egală cu grosimea arcadelor pe care
le suportă, au fusul construit din cărămizi de formă specială, iar baza şi capitelul din cărămizi obişnuite.

Deşi zidăria este executată îngrijit, toate aceste elemente de susţinere sunt, ca şi restul faţadelor edificiilor din această epocă,
tencuite.. Mult mai variate ca formă, mărime şi decoraţie, sunt coloanele de piatră a căror utilizare s-a generalizat din a doua
jumătate a veacului XVII. Distingerea ce s-a putut face pentru coloanele arhitecturii greco - romane în ce priveşte apartenenţa la
un anume ordin şi relaţiile dintre diametrul fusului, înălţimea coloanei şi depărtarea la care sunt aşezate unele de altele în
aceeaşi ordonanţă sunt date care în arhitectura românească nu au corespondent. Grupându-le după forma şi decoraţia esenţială a
bazelor şi a capitelelor putem distinge totuşi trei categorii de coloane româneşti de piatră; primă categorie o formează acelea ale
căror baze şi capiteluri sunt realizate din forme geometrice - regulate, a doua categorie cuprinde coloanele cu baze şi căpiţele de
forme încă geometrice dar decorate cu ornamente florale, a treia categorie o formează coloanele foarte decorate, ale căror
capiteluri, derivate din tipul caracteristic ordinului corintic, au o pronunţată aparenţă de buchet.

în arhitectura Transilvaniei din epoca dominată de stilul renaşterii, coloana nu-şi găseşte utilizarea decât în mod cu totul
excepţional în compoziţia loggiilor unor castele. în epoca barocului şi a clasicismului, coloanele, construite de regulă din
cărămidă, mortar şi stuc, îşi păstrează formele şi decorul caracteristice ordinelor clasice : doric, ionic, corintic. Moldova n-a
folosit coloana în arhitectura ei din epocile anterioare clasicismului decât foarte rar şi aceasta fie ca o reminiscenţă a influenţei
goticului, în unele clădiri mănăstireşti din veacul XVII, fie, din veacul XVII încoace, în unele clădiri religioase construite sub
înrâurirea arhitecturii din Ţara Românească.

Bolţile

Folosind ca material de construcţie cărămidă arhitectura românească a cunoscut toate felurile de bolţi pe care le-a experimentat
şcoala bizantină, combinându-le adesea, după

187
sisteme proprii, cu alte inventate. în Moldova, se întâlnesc şi bolţi construite pe arce de ogivă sau decorate cu nervuri, de
inspiraţie gotică. Bolţile de traseu circular sau eliptic, ca si arcele semicilindrice menite să susţină pereţi, cupole şi turnuri se
sprijină direct pe zidurile încăperilor sau pe arcade robuste. Construcţia se executa dintr-o- dată de ambele părţi ale planului de
naştere, zidindu-se cărămizile în asize plane radiale. succesive. Pentru împiedicarea alunecărilor si a deformărilor în timpul
construcţiei, cât si pentru preluarea unor împingeri laterale, au fost întrebuinţaţi în mod curent tiranţi de lemn prinşi în masa de
zidărie la nivelul planului de naştere al bolţilor. Cupolele au putut fi executate fară cofraje, după sistemul folosit şi de tehnica
bizantină, adică prin paturi tron- conice succesive. Sprijinindu-se pe arce prin intermediul pandantivilor, cupolele au totdeauna
baza întărită cu un inel puternic de zidărie, a cărui grosime este aproape egală cu aceea a zidurilor sau a arcelor pe care se
sprijină.

Pentru trecerea de la planul pătrat la forma circulară necesară stabilirii planului de naştere al cupolei, arhitectura românească a
folosit pe lângă pandantiv şi trompa de colţ. Forma geometrică dată acestui element constructiv este variată : conică, sferică, o
jumătate de boltă în arc mănăstiresc. Trecerea de la planul dreptunghiular al unei încăperi, încoronată cu o cupolă, la baza
pătrată a cupolei s-a făcut îndeobşte cu ajutorul unui sistem de patru arce în consolă : două longitudinale foarte înguste, două —
cele transversale — late atâta cât cerea lungimea încăperii respective.

Alături de bolta semicilindrică, cu sau fară arce dublouri, au fost utilizate pe scară largă cupolele si turlele combinate în felurite
chipuri cu arce, cu pandantivi, cu trompe, cu cilindri verticali, cu arce semicilindrice piezişe, precum şi cu bolţi pe nervuri. Spre
deosebire de modul cum a fost rezolvată problema acoperirii spaţiilor mari în arhitecturile bizantină şi gotică, unde împingerile
bolţilor sînt preluate, respectiv, de puncte masive de zidărie, dispuse în interior, sau de pile interioare şi de contraforţi exterior
arhitectura romanică şi gotică soluţiile româneşti au tins, în general, să păstreze partea de jos din clădire destinată locuirii şi
circulaţiei liberă de orice obstacol. De aceea, făcând corp comun cu zidurile înconjurătoare, arcele, chemate să strâmteze spaţiul
boltit şi să susţină cupole sau turle, au fost mai totdeauna construite în consolă. Sunt două sisteme de boltire originale din epoca
lui Ştefan cel Mare. Primul constă din strâmtarea progresivă a spaţiului boltit. Pentru aceasta

188
patru arce semicilindriee — două longitudinale înguste făcând corp comun cu zidurile laterale şi două transversale mult mai late
— transformă mai întîi dreptunghiul încăperii care urmează a fi încoronată cu o cupolă sau o turlă, în pătrat.

Peste aceste arce, prin intermediul a patru pandantivi, se ridică un scund tambur cilindric vertical. în interiorul acestui tambur, la
baza lui şi pe direcţia axelor longitudinale şi transversale ale încăperii, sînt înscrise alte patru arce dispuse însă pieziş — cu
axele paralele şi în acelaşi plan vertical cu diagonalele pătratului de bază. în sfârşit peste prisma pătrată generată de feţele
acestor ultime patru arce, prin intermediul a patru pandantivi, se ridică cupola sau turla . Astfel, în comparaţie cu lărgimea L a
încăperii pe care o încoronează, cupola, respectiv turla, poate să fie strâmtată în condiţii estetice acceptabile până la un diametru
interior egal cu L/(V2) . Câteodată, peste un îngust inel cilindric ridicat deasupra primelor patru arce care transformă
dreptunghiul de bază în pătrat se construiesc, tot pe console, în loc de patru, opt arce semicilindrice egale, care intersectându-se,
pe de o parte între ele înşile, pe de alta cu o sferă, dau acelaşi rezultat practic, cu deosebire însă că formele se îndulcesc
devenind mai decorative. Al doilea sistem original moldovenesc de boltire este

o combinaţie ingenioasă de cîte două sau patru perechi de arce, egale două cîte două şi dispuse, în fiecare pereche, unul
deasupra celuilalt.

In unele cazuri, încăperea boltită, dreptunghiulară în plan, este împărţită în două travee prin intermediul unui arc dublou
transversal, care se prelungeşte pe zidurile laterale până la pardoseală printr-o succesiune de retrageri în consolă. Fiecare din
cele două travee este acoperită cu cîte o cupolă mică. Trecerea de la planul dreptunghiular alungit al traveelor la pătratele cu
pandantivi deasupra cărora se înalţă cupolele se face prin cîte două perechi de arce etajate care se descarcă, de o parte pe
zidurile pline, transversale, ale încăperii, de cealaltă pe arcul dublou median.

Acesta la rându-i, prin succesiunea de console care îl prelungeşte până la pardoseală, urmărind curba presiunilor, transmite
împingerile bolţilor pe zidurile longitudinale . Alteori cupola, una singură, este ridicată pe patru perechi de arce dispuse două
câte două de-a lungul celor patru pereţi ai încăperii, perechile transversale sprijinindu-se pe pereţii longitudinali, iar cele
longitudinale, reduse la nişte segmente de cerc, descărcându-se pe arcele transversal.

189
j U Ui-

pat

P^rnr îi—ti—^¡cz

iîSiBBBAfiaaBii

C—3

icmczzzziLziii

3C™1£

Jt_îi

]□(

Dl

]Q[

]QC

]□[

3QC

□aa:

ir

ac

JC-JC

os

Soclu de cărămidă de la biserica Curtea Veche, Bucureşti

iinaME^

fcsr

tiDfaciiiQi

3.

■; jjţgr- ‘ r?o

-diaa^rc

tipsii. ,
oc11irAf'l _

CT?3

0?

Detalii de socluri, cornişe şi brîie de cărămidă de la: 1. Curtea Veche; 2. şi 4. Mărcuţa, Bucureşti; 5. Stăneşti (jud. Vîlcea); 6.
Căluiu

Coloane şi stâlpi de cărămidă munteneşti

190
Bolţile moldoveneşti nu-şi găsesc corespondent în altă arhitectură dar există analogii între primul sistem moldovenesc şi unele
soluţii în arhitecturile armeană şi georgiană.

In problema acoperirii cu bolţi a unor încăperi de mari dimensiuni, procedeul a fost acela al fragmentării spaţiului prin
introducerea pe mijloc a unor stâlpi sau coloane. Compartimentele obţinute după legarea prin arcade a acestor puncte de sprijin
mediane cu zidurile mărginaşe au fost acoperite fie cu bolţi în leagăn, fie cu cupole pe pandantivi, fie cu bolţi pe arce de ogivă.
Pentru boltirea unor încăperi de lărgime convenabilă au fost folosite, începând din veacul XVII bolţile în leagăn sau, mai
frecvent, în arc mănăstiresc, străpunse la bază cu lunete. In veacurile XVII şi XVIII se folosesc bolţi speciale compuse dintr-o
serie de trompe suprapuse care acoperă, în cadrul anexelor mănăstireşti şi a conacelor boiereşti, încăperile destinate a fi
bucătării sau brutării. Scopul urmărit prin utilizarea unui astfel de sistem de boltire genera strâmtarea progresivă a spaţiului şi
încoronarea acestor bolţi cu un subţirel dar înalt tambur cilindric sau poligonal, de fapt un coş, menit să asigure tirajul şi
evacuarea fumului.

In ce priveşte interiorul sistemele de boltire caracteristice arhitecturii româneşti au generat soluţii spaţiale originale în măsură să
sugereze şi impresia unei monumentalităţi apreciabile şi sentimentul unei intimităţi odihnitoare. In exterior, efectele urmărite au
fost două : în monumentele primelor epoci ale arhitecturii Ţării Româneşti, mai apropiată de tradiţiile şcolii bizantine, s-a căutat
exprimarea în formele arhitecturale exterioare a întregii structuri interioare a bolţilor. în majoritatea cazurilor însă a prevalat
ideea ascunderii bolţilor sub acoperişuri cu pante repezi şi streaşini proeminente, soluţie impusă de condiţiile aspre ale
climatului local. în monumentele cu turlă, care abundă, succesiunii de arce, adesea etajate şi de cilindri care formează eşafodajul
interior al turlei, îi corespunde în exterior, fie o solidă bază prismatică fie, cum e cazul în arhitectura Moldovei, o suprapunere
caracteristică de prisme de secţiuni pătrate, poligonale şi stelate. Prezenţa turlei — element dominant al construcţiei în
compoziţia faţadelor, care se cerea pus în evidenţă — a impus chiar şi forme speciaîeintregului acoperiş, care a fost împărţit în
volume independente, corespunzătoare părţilor principale din care se compune monumentul însuşi.

191
Coloane de piatră din pronaosul bisericii mănăstirii Argeş

\w/

t» ? » ^

Coloane şi stîlpi de cărămidă de la pronaosul - pridvor al bisericii Snagov

Coloane de piatră cu arcade de cărămidă de la bisericile Cotroceni, Colţea şi Antim, Bucureşti

Coloane de piatră cu arcade de cărămidă de la palatul brîncovenesc Mogoşoaia, Bucureşti

Cupolă pe trompa de colţ de la pridvorul palatului Mitropoliei, Bucureşti

- .

Boltă moldovenească pe arce încrucuşate (pronaosul bisericii Sf. Gheorghe, Hîrlău)

Lv i. * *

Boltă moldovenească pe arce piezişe (biserica Sf. Ilie lângă Suceava)

f
etajate (pronaosul bisericii, Borzeşti)

193
Fig, 3, 5 Intersecţie bolţi

Schema statică comparativă -transmiterea eforturilor boiţilor la ziduri; 1- sistemu! static roman, 2- sistemul bizantin, 3- sistemul
gotic, 4- sistemul constructiv

românesc

Detalii descărcare arce: a- arcc dublouri; b~ pe pilaştrii; c- pe consolă; d pierdut, pe îngroşarea zidului; e)- arc buiandrug si arc
de descărcare
MOLDOVA

ARHITECTURA ŞTEFANIANĂ

Alexandru cel Bun a avut mai mulţi fii şi nepoţi, iar Ştefan cel Mare este nepot de fiu al lui Alexandru cel Bun, după obiceiul,
ca marii boieri să aleagă succesorul la tron între fiii şi nepoţii fostului voevod, a fost uns Ştefan domn. Avea calităţi
excepţionale, nu numai de vitejie, dar şi de chibzuinţă şi de organizare, şi, spre fericirea Moldovei, în general a românimii, a
avut o domnie lungă de patruzeci şi şapte de ani. Este cea mai lungă domnie înainte de cea a regelui Carol I în veacurile noastre.

Moşteneşte o ţară în plină organizare, dar care din punct de vedere economic începea să se dezvolte mai cu seamă datorită
împrejurării că reprezenta o regiune de tranzit între Europa Centrală, Polonia şi porturile de la Marea Neagră.

Se tot spune că Ştefan cel Mare s-a bătut mereu cu turcii. Nu e chiar adevărat. S-a bătut împotriva tuturor celor care voiau să-i
ştirbească relativa independenţă. Astfel, s-a bătut şi cu Matei Corvin.

Ce a rămas mai viu în memoria populară au fost luptele sale cu turcii, în special în 1475, când Moldova este invadată de o mare
armată otomană condusă de Soliman Paşa, cel mai mare general al turcilor. Nu uitaţi că suntem sub domnia lui Mahomed (sau,
în turcă, Mehmet) II care a cucerit Constantinopolul. Iar mica armată a lui Ştefan cel Mare învinge armata turcă la Vaslui. Faima
lui Ştefan trece peste graniţe; cronicarul polonez Dlugosz spune că este cel mai mare suveran din toată Europa, iar papa îl
proclamă Athleta Christi, adică „Atletul lui Cristos

Chiar pe vremea lui Ştefan cel Mare, domnul şi dregătorii din sfatul lui îşi spun că nu sunt ajutaţi cu adevărat de regii creştini,
turcul e departe, promite ocrotire împotriva altor duşmani, nu vine să construiască moschei la noi în ţară, ne lasă să fim
autonomi, adică să avem regimul nostru, cu boierimea noastră, cu bisericile noastre — şi-atunci ne înţelegem cu turcul,
plătindu-i doar un tribut pe an. La început acest tribut a fost uşor, şi în Ţara Românească şi în Moldova, dar foarte curând
tributul a crescut, pe măsură ce turcii, opriţi în fructuoasele lor cuceriri, au avut mai mare nevoie de bani. Aici începe
nenorocirea celor două ţări române.

195
Ştefan cel Mare se zice că a clădit o biserică în fiecare an sau după fiecare izbândă, astfel încât s-au numărat patruzeci şi şapte
de biserici clădite de el. Intre frumoasele mănăstiri din Bucovina câteva sunt ctitoria lui, însă majoritatea zugrăvelilor, picturilor
exterioare aparţin unei epoci imediat următoare, când pe tronul Moldovei se află un fiu al său, Petru Rareş. (Neagu Djuvara)

în Moldova, înflorirea artistică excepţională, care caracterizează această "epocă, îşi aşează începuturile în a doua jumătate a
veacului XV şi se continuă, pe linia unei evoluţii unitare, până către sfârşitul veacului XVI. în acest răstimp evoluţia arhitecturii
a înregistrat două faze importante : cea dintîi, care se întinde pînă în primul sfert al veacului XVI, reprezintă închegarea şi
desăvârşire a unui stil moldovenesc de mare originalitate ; a doua, caracterizată prin dezvoltarea în forme noi, nu mai puţin
originale, a unor elemente esenţiale, proprii primei faze, corespunde celui de-al doilea sfert al veacului XVI, dar îşi menţine
integritatea până în cel de-al nouălea deceniu al veacului. începuturile activităţii constructive, care caracterizează vremea
domniei lui Ştefan cel Mare (1457—1504), sunt despărţite de ce se făcuse în domeniul arhitecturii în prima epocă de viaţă
independentă a statului moldovenesc, printr-un hiat. Cu excepţia bisericuţei din satul Lujeni în nordul Moldovei — clădire
simplă - de piatră brută şi cărămidă, compusă din trei încăperi boltite : un pronaos îngust, un naos ceva mai dezvoltat,
dreptunghiular, şi o absidă semicirculară în interior şi poligonală, cu şase laturi, în exterior — nici un nou edificiu religios sau
profan nu se arată a fi fost realizat în acest răstimp.

Cele dintâi clădiri au putut fi construite abia între anii 1466 şi 1470. Este vorba de biserica mănăstirii Putna, lăcaşul de veşnică
odihnă a lui Ştefan cel Mare şi al câtorva membri ai familiei sale şi de cetatea „Nouă” de la Gâdinţi. Restaurată încă din 1484 de
ctitor, în urma unui incendiu, biserica dintîi a mănăstirii Putna a fost distrusă din temelii în ultimii ani de domnie a lui Vasile
Lupu. Biserica actuală este opera meşterilor tocmiţi de Vasile Lupu însuşi şi de urmaşii acestuia. Alături de această renumită
ctitorie domnească sta biserica zidită în satul Dolheştii Mari. înainte ca formele arhitecturii bisericeşti caracteristice epocii să-şi
fi atins desăvârşirea tot efortul s-a îndreptat construcţiile aparţinând domeniului militar. Reformator al sistemului de apărare prin
cetăţi, Ştefan cel Mare a pus să se repare şi să se restructureze cetăţile mai vechi, pe care, adaptându-le noilor metode de luptă

196
caracteristice epocii, le-a pus în stare deplină de apărare dar au fost ridicate şi cetăţi noi. Dintre acestea, ne sunt cunoscute
documentar şi dovedite arheologic, mai întâi cetăţile de lemn şi de pământ de la Roman, de la Bârlad şi de la Crăciuna; apoi cele
de zid : Orhei, menită să întărească linia de apărare a „marginei” împotriva tătarilor; Cetatea „Nouă” de la Gâdinţi lângă Roman
şi Chilia, la gurile Dunării. Incinta cetăţii Orhei este situată pe malul râpos al râului Răut era precedată de un val de zidărie şi
două de pământ, care închideau limba peninsulei spre uscat din clădirile de zid pot fi atribuite lui Ştefan cel Mare, printre care şi
o citadelă de plan dreptunghiular cu patru bastioane cilindrice la colţuri.

Cetatea de la Gâdinţi lângă Roman, fusese croită după un plan asemănător celui al fortului genovez care a constituit nucleul
Cetăţii Albe. Incinta, de formă uşor dreptunghiulară, era mărginită de ziduri groase de piatră întărite la colţuri şi pe mijlocul a
trei din laturi cu puternice turnuri cilindrice. Ca şi la Păcuiul lui Soare, fundaţiile zidurilor erau aşezate pe o reţea de grinzi
sprijinite pe un pat de piloţi de stejar. Curând după ce fusese pusă în stare de funcţie — fortăreaţa a fost mărită prin adăugirea pe
latura dinspre răsărit a unei a doua incinte întărită ca şi prima cu turnuri probabil de aceeaşi factură.

Cetatea Chilia, ale cărei ziduri înconjurătoare erau întărite la colţuri cu patru turnuri este situată pe o insulă a braţului Chilia, nu
departe de mai vechea fortăreaţă căreia pe greceşte i se spunea şi Licostomo (Gura lupului), noua cetate a Chiliei fusese
construită cu ajutorul unei adevărate armate de meşteri şi lucrători — „800 de zidari şi 17 000 de ajutoare”, cum precizează
cronica, — într-un timp record : ele la 22 iunie 1479 până la 16 iulie al aceluiaşi an. Dintre cetăţile mai vechi, din interiorul
ţării, refăcute şi mărite în vremea lui Ştefan cel Mare, ni s-au păstrat sub formă de ruine, dar totuşi destul de evocatoare,
Neamţul şi cetatea de scaun a Sucevei.

La Neamţ, restructurarea şi completarea bătrânei cetăţii au început cu zidurile vechi cu creneluri care au fost refăcute în partea
de sus, înălţându-se şi construindu-se în dreptul noului drum de strajă metereze pentru lupta cu arme de foc. în faţa cetăţii,
alături de intrare şi pe aripa dinspre miazănoapte, cioplindu-se de o parte stânca, iar de alta facându-se umplutură, s-a construit o
terasă care a fost mărginită spre marele şanţ ocrotitor cu ziduri puternice de piatră şi patru bastioane semicilindrice pentru
împlîntarea tunurilor. Tot atunci

197
Alături de curţile domneşti, nu mai puţin importante din punctul de vedere al arhitecturii lor de piatră şi de cărămidă au fost
curţile cîtorva mari boieri ridicate în cadrul moşiilor proprii. Din ce s-a construit trainic în domeniul arhitecturii civile ni s-a
pastrat ruine, în alte părţi nu se poate indica nici cel puţin locurile pe care fuseseră zidite clădirile. Lipsa monumentelor civile
este compensată însă de existenţa unui mare număr de edificii religioase : 24 de biserici păstrate întregi. întreaga măsură a
posibilităţilor de creaţie şi a originalităţii operelor ieşite din mâinile meşterilor vremii lui Ştefan cel Mare ne-o dau aceste
monumente religioase.

Plecând de la formula simplă a planurilor elaborate anterior pe pămintul ţării şi de la cupola pe pandantivi devenită tradiţională
în arhitectura religioasă a ţărilor răsăritene, meşterii epocii lui Ştefan cel Mare au elaborat o arhitectură monumentală proprie,
care posedă calităţi de bază excepţionale : originalitate a formelor structurale, logică constructivă şi acurateţa în execuţie,
plastică decorativă bogată şi de bun gust, în sfârşit, o foarte atrăgătoare policromie.

Materialele întrebuinţate în construcţiile epocii an fost : piatra faţuită, piatra spartă „ciopiitură”, cărămida, teracota, mortarul şi,
foarte rar, marmura. Caracterul esenţial al monumentelor vremii lui Ştefan cel Mare constă în faptul că zidăria de faţadă,
executată din toate aceste materiale combinate, a fost lăsată totdeauna, aparentă. Piatra destinată elementelor faţuite — bolţari,
profile, chenare de ferestre şi uşi etc. — era extrasă din carierele cele mai renumite ale regiunii în care se găsea şantierul. Mai
peste tot este vorba de o gresie de esenţă tare, negelivă, de culoare cenuşie. Miezul zidului este construit dintr-un amestec de
piatră spartă, piatră brută de râu, cărămidă şi mortar. Feţele sunt lucrate neted : cele din interior sunt acoperite ulterior cu
tencuială şi fresce, cele din exterior îmbrăcate cu material aparent. îmbrăcămintea aceasta este legată intim şi a fost executată
concomitent cu restul zidului. Piatra faţuită a fost folosită numai la profile şi la execuţia chenarelor de ferestre şi uşi. în restul
zidului s-a întrebuinţat piatră spartă, cioplită, de dimensiuni mici, şi cărămidă. Modul cum sunt combinate şi locul pe care îl
ocupă în operă aceste două materiale de bază denotă din partea meşterilor o preocupare vădită de a asigura clădirii o soliditate
sporită, dar totodată şi de a da feţei zidului un aspect cit mai atrăgător şi decorativ. Astfel, sub planul de naştere a bolţilor —
plan care, raportat la faţade, se găseşte cam la 2/3 din

198
înălţimea totală a acestora — zidurile, menite să suporte greutatea şi împingerile bolţilor, precum şi efectele distrugătoare ale
timpului cauzate de intemperii, au fost construite din piatră. Pusă în operă fară preocuparea de a-i regulariza rosturile, masa de
piatră a acestei părţi de zid este despărţită în două sau trei zone prin una, respectiv două fâşii, compuse din câte două până la
şase rânduri de cărămizi aparente fiecare. Legând masa de zidărie, fâşiile acestea rup totodată monotonia paramentului. Partea
de deasupra a zidurilor de faţade — treimea de deasupra planului de naştere a bolţilor — mai puţin solicitată ca element
constructiv — închizând podul ea susţine numai acoperişul — şi mai bine apărată contra intemperiilor printr-o streaşină
totdeauna proeminentă a fost construită exclusiv din cărămidă aparentă şi i s-a atribuit un rol mai mare în plastica decorativă
globală a monumentului. Pe când partea de jos a clădirii a căpătat numai câteva accente cu caracter decorativ — profile de
soclu, coronamente de contra-forţi, chenare de uşi şi de ferestre, executate toate din piatră faţuită după tehnica şi formele
corespunzătoare, caracteristice goticului transilvănean — partea de sus a fost tratată ca un adevărat panou decorativ pus în
evidenţă atât prin jocuri subtile de forme, umbre şi lumini — obţinute prin adâncirea în masa zidului a unor şiruri suprapuse de
mici firide oarbe, „ocniţe” — cât şi prin efecte puternice de policromie: cărămizile aparente, ca şi ornamentele speciale de
teracotă folosite la îmbogăţirea decorului, sunt smălţuite şi divers colorate.

Este bine cunoscută riguroasa planificare a executării lucrărilor de arhitectură din vremea lui Ştefan cel Mare. Bisericile sale —
ne-o spun pisaniile — au fost planificate: începute într-o anume zi a anului şi terminate într-o altă zi anume, îndeobşte a
aceluiaşi an.

In interior, grosimea apreciabilă a zidurilor şi dimensiunile relativ mici ale încăperilor n- au cerut puncte de sprijin intermediare
pentru susţinerea bolţilor. Arhitectura religioasă moldovenească a acestei epoci n-a cunoscut coloana nici ca punct de sprijin
izolat, nici ca element decorativ. Bolţile, în construcţia, cărora meşterii moldoveni an fost neîntrecuţi, se sprijină direct pe ziduri
sau pe arce legate intim de acestea.

-L

199
Elevaţie (după Romstorfer)

Putna. Planul bisericii (după Romstorfer)

Formele bolţilor şi soluţiile date problemei boltirii în arhitectura moldovenească a epocii acesteia sunt variate şi ingenioase.
Bolta foarte simplă în semicilindru, cu sau fară arce dublouri, este folosită rar. în schimb, abundă cupolele şi turlele pe
pandantivi, combinate, după felurite sisteme, cu arce, cu cilindri verticali şi cu arce semicilindrice piezişe. Monumentele
religioase caracteristice vremii lui Ştefan cel Mare prezintă din punct de vedere al formelor de plan şi structură particularităţi
care ne îngăduie să le grupăm în trei categorii distincte. Având la bază acelaşi program şi fiind chemate să răspundă necesităţii
de adăpostire a unui număr de credincioşi relativ mic, toate au comun aceeaşi împărţire a spaţiului ritual între ziduri şi aceeaşi
concepţie spaţială, la baza căreia stă ideea amenajării unor încăperi de aspect monumental, libere în partea de jos de orice
obstacol.

Cu excepţia fostei biserici a mănăstirii Putna şi a celor două din urmă ctitorii voievodale, de la mănăstirile Neamţ şi Dobrovăţ,
bisericile vremii lui Ştefan cuprind trei încăperi — numărul minimal cerut de ceremonialul şi de ritualul religios greco-oriental:
un pronaos, un naos şi un altar.

în pronaos, încăperea destinată îndeobşte femeilor, se intră direct din afară printr-o uşă încadrată într-o ramă de piatră — de fapt
un portal de factură gotică, compus din două sau mai multe ciubuce care se sprijină în partea de jos pe o bază comună oblică, iar
în partea de sus se încheie fiecare cu câte un arc frânt. Toate aceste ciubuce, unele convexe, altele concave, alternate, sînt
dispuse în retrageri succesive, ca o pâlnie cu gura îndreptată spre exterior. Câteodată portalul format din această succesiune de
arce frânte este încadrat la rându-i de un chenar dreptunghiular. Naosul, încăperea principală, centrală, destinată bărbaţilor şi, în
bisericile de curte, domnului şi boierilor, este separat de pronaos printr-nn perete plin, străpuns în mijloc de un gol de uşă.
Acesta este încadrat cu un chenar dreptunghiular de piatră, decorat cu câte două-trei vergele verticale care, sprijinite în partea de
jos pe planuri înclinate, se desfac în partea de sus în câte două ramuri fiecare, ramura dinspre interior curbându-se şl
înerucişându-se apoi, ca şi aceea dinspre exterior, cu tot atâtea vergele orizontale.

încăperea altarului, la rându-i, este separată de naos fie printr-un iconostas de lemn, fie printr-o tâmplă de zid. Pronaosul are în
plan forma unui pătrat sau dreptunghi. Naosul este totdeauna dreptunghiular. încăperea altarului are înfăţişarea unei abside, de
regulă

201
semicirculară în interior şi poligonală spre exterior, şi este însoţită de două mici anexe, care adesea se reduc la nişte simple nişe
săpate în grosimea zidului: în stânga proscomidia, în dreapta diaconiconul. Urmărindu-se obţinerea în interior a unei atmosfere
calme, mistică, încăperile sunt slab luminate : altarul cu o singură fereastră; naosul şi pronaosul cu câte două; toate mici, înguste
şi înalte, cu glafurile mult evazate către interior. Câteva din bisericile care au făcut parte din ansamblurile curţilor domneşti din
oraşe au pronaosul luminat prin câte trei sau patru ferestre mari. S-a urmărit în acest caz, de bună seamă, o gradare a impresiei
printr-o trecere treptată de la lumina puternică a zilei la semiîntunericul care domneşte în naos. De forme dreptunghiulare
alungite, cu partea de sus la început dreaptă, apoi întoarsă în semicerc sau terminată cu un arcfrânt, ferestrele sunt peste tot
încadrate cu chenare de piatră faţuită, împodobite cu muluri şi, cele mai mari, chiar eu menouri şi cu rozele gotice.

Lucrări câteodată de reală valoare artistică, portalurile şi ramele de uşi şi de ferestre — alături de profilele câtorva elemente de
detaliu executate din piatră faţuită : socluri, cornişe etc. — sunt opere ale unor meşteri — printre şi moldoveni — specializaţi în
arta cioplirii pietrei pe şantierele gotice ale Transilvaniei sau Poloniei din a doua jumătate a veacului XV.

Ele constituie una din cele mai interesante trăsături caracteristice ale sintezei pe care o reprezintă arhitectura moldovenească, în
care se integrează fară să tulbure, ci din contra, sporind valoarea globală originală a monumentelor pe care le împodobesc.
Elementele înfăţişate mai sus, asemănătoare între ele, dar nicăieri copiate unele după altele, sunt comune

mai tuturor bisericilor epocii. Diferenţiate sunt, pe grupe, formele de plan legate de acestea şi sistemele de boltire.

202
Dolheşti, secţiune longitudinală

rn

¡"4

r:.rfj

fi

w-l

*r"H~

KV

Bălineşti, planul bisericii

Dolheşti, planul bisericii

0 12 3 4 5*

Biserca din Bălineşti. Faţada laterală

dinspre miazăzi

Biserica din Bălineşti, secţiune

Biserici de plan dreptunghiular cu bolţi semicilindrice unitare, prinse sub un singur acoperiş. Acestei prime categorii aparţin
bisericile al căror plan şi structură interpretează nu atât forme caracteristice unor mai vechi biserici de lemn , cât pe acelea ale
celei mai vechi biserici moldoveneşti pe care o cunoaştem: Sf. Niculae din Rădăuţi. Dintre clădirile religioase ale vremii lui
Ştefan cel Mare, cea mai veche, biserica de. la curtea hatmanului Şendrea din Dolheştii Mari, este o interpretare simplificată a
tipului căruia îi aparţine vechea ctitorie a lui Bogdan I. Cele două principale încăperi ale edificiului, pronaosul şi naosul, sînt
acoperite cu bolţi semicilindrice întărite, la mijloc fiecare, cu cîte un arc dublou în consolă. Stîlpii, care la Rădăuţi separă nava
mediană de navele laterale, apar aici încorporaţi zidurilor mărginaşe. Biserica nu are, deci, ca modelul său din oraşul episcopal,
nave laterale, dar amintirea acestora ne este sugerată de arcadele oarbe în plin cintru înlănţuite de-a lungul zidurilor. Absida
altarului, de formă poligonală, atât în interior cât şi în exterior — caz rar pentru o biserică de rit greco-oriental, dar frecvent în
arhitectura gotică este acoperită cu o boltă formată dintr-o porţiune de semicilindru şi trei felii triunghiulare curbe.

Acelaşi tip arhaic, având la bază acelaşi model, apare către sfârşitul etapei constructive care caracterizează vremea din urmă a
domniei lui Ştefan cel Mare, în bisericile satelor Bălineşti şi Volovăţ.

La Bălineşti formele planului sînt uşor modificate. Clădirea se încheie atât spre răsărit cit şi spre apus cu cîte o absidă
poligonală,, iar în interior nişele oarbe de pe pereţii laterali, care la Dolheşti aminteau arcadele navelor laterale de la Rădăuţi, au
dispărut. Picioarele lor, căpătând înfăţişarea unor mănunchiuri de colonete angajate ieşind din baze drepte împodobite eu
sculpturi, se continuă în sus cu arcele dublouri care întăresc bolta. înaltă şi bine proporţionată, biserica prezintă de asemenea şi
particularitatea de a avea un turn- clopotniţă alipit faţadei dinspre miazăzi, în punctul unde ia naştere absida pronaosului.
Sprijinit de o parte pe zidul gros ai pronaosului, de alta pe doi masivi stâlpi de piatră, turnul, gare imprima clădirii un pronunţat
caracter pitoresc, este împărţit în două caturi egale. Catul de jos joacă rolul unui pridvor deschis pe sub care se intră în biserică ;
partea superioară cuprinde camera clopotelor şi are, pe cele trei feţe libere, trei mari goluri în arc frânt. Biserica din Bălineşti
înfăţişează şi un important număr de elemente de piatră făţuită, bogat decorate cu sculpturi : rame de ferestre şi de uşi cu
baghete încrucişate şi cercevele de piatră

204
cu străvăzături, piedestaluri de stâlpi şi parapete împodobite cu ornamente florale, nervuri de bolţi cu rozete, console etc., toate
cioplite cu grijă, după tehnica şi formele particulare stilului gotic transilvănean. între toate acestea, remarcabile în special sunt
nervurile bolţii stelate care acoperă pridvorul, excepţionale în arhitectura moldovenească a epocii şi prin aceea că îndeplinesc
încă rolul de schelet susţinător al pînzelor bolţii.

Având la bază aceeaşi formulă structurală simplă, biserica din satul Volovăţ aminteşte trăsăturile particulare ale modelului de la
Rădăuţi şi prin aceea că păstrează în exterior atît forma rotunjită a absidei, cât şi caracteristicii contraforţi de factură gotică.

Biserici de plan trilobat cu turlă pe naos şi acoperiş fragmentat. Mult mai numeroase

11 în total din cite ni s-au păstrat — bisericile -care formează această a doua categorie prelucrează, amplificindu-le şi
îmbogăţindu-le, formele de plan şi elementele structurale şi plastice ale bisericuţei Sfânta Treime din Şiret. Aceste biserici sunt
de dimensiuni mici — măsurate în exterior lungimile variază între 17 şi 25 m, lărgimile între 6,50 şi 10 m, iar înălţimile,
socotite până în vârful acoperişului turlelor, între cca 17 şi 25 m — păstrându-se de regulă între lungime şi înălţime o proporţie
constantă, potrivit căreia silueta longitudinală a edificiului,, se înscrie intr-un pătrat. Tipul caracteristic căruia îi aparţin aceste
biserici, prezintă două variante. O primă variantă o constituie grupul celor patru biserici din satele Pătrăuţi, Milişăuţi, Sfântu Ilie
lângă Suceava şi Voroneţ. Toate patru înfăţişează întrutotul constituite elementele caracteristice care definesc tipul : 1) planul
trilobat cu o absidă mare

încăperea altarului — în capătul de răsărit şi două abside mai mici, laterale, ieşind în afara zidurilor naosului, pe faţadele
dinspre nord şi sud; 2) naosul, de formă dreptunghiulară, dispus cu latura mai lungă paralelă cu axa longitudinală a edificiului,
lărgit în laturi cu amintitele abside laterale şi încoronat cu o turlă ; 3) pronaosul, uşor dreptunghiular sau pătrat, acoperit cu o
calotă şi pandantivi, sau, în mod excepţional, cum era la Milişăuţi, cu un semicilindru cu penetraţii.

Elementul esenţial şi foarte original al tipului, îl constituie sistemul de boltire care imprimă naosului un aspect monumental şi în
acelaşi timp pitoresc. Ideea care a stat la baza realizării acestui ingenios procedeu de boltire, a urmărit pe de o parte să
transforme dreptunghiul încăperii într-un pătrat, micşorând totodată cât mai mult lărgimea golului la care trebuie să se ajungă
spre a-1 putea încorona cu o turlă cât mai zveltă şi, pe de altă parte,

205
a căutat să înlăture orice punct de sprijin care ar fi putut să încurce circulaţia sau să oprească vederea.

Trăsătura particulară caracteristică monumentelor aparţinând celei de-a doua variante a tipului trilobat constă în configuraţia
deosbită a pronaosului, care din nevoia de a mări spaţiul destinat credincioşilor a căpătat o dezvoltare faţă de naos, fie în sensul
lărgimii, fie în acela al lungimii.

Primul caz ne este înfăţişat de cinci din cele şase biserici de oraş ce ni s-au păstrat : Sf. Ion din Vaslui, Adormirea Maicii
Domnului (Precista) din Bacău, Sf. Niculae Domnesc din Iaşi, Sf. Niculae din Dorohoi şi, în sfârşit, Sf. Niculae din Botoşani.

Dezvoltarea pronaosului faţă de naos la toate aceste biserici este marcată în exterior printr-un decroş care pune în evidenţă
întreaga încăpere. Ca o consecinţă a acestei dezvoltări, prin deplasarea spre exterior a zidurilor pronaosului, au dispărut şi cei
doi contraforţi care încadrau spre apus absidele laterale. Cel de-al doilea caz — mărimea pronaosului numai în sensul lungimii
— ne este înfăţişat de un singur, dar deosebit de valoros monument : biserica Sf. Gheorghe din Hârlău. în afară de modul de
luminare — patru ferestre mari cu rame şi cercevele de piatră cu bogate ornamente gotice — importanţa deosebită pe care o
prezintă pronaosul acestei biserici constă în forma cu totul specială a bolţii cu care este acoperit.

Biserici de plan drept ungh iular boltite cu o serie de cupole dispuse în filă şi prinse sub un singur acoperiş. Bisericile aparţinând
acestei categorii se diferenţiază de cele precedente, în primul rând prin tipul de plan: un dreptunghi, încheiat spre răsărit cu o
singură absidă, circulară în interior şi poligonală spre exterior. în al doilea rînd, prin sistemul original de boltire : cupole dispuse
în filă, sprijinite pe arce semicilindrice etajate şi pe pandantivi. în exterior, clădirea apare ca o prismă dreaptă, acoperită cu o
învelitoare simplă în patru ape, cu partea dinspre răsărit rotunjită după forma curbă a absidei.

în complexul formelor care îl caracterizează, tipul prezintă două. variante : una cu trei, alta cu două cupole. Primei variante îi
aparţin bisericile Adormirea Maicii Domnului din Borzeşti, Sf. Mihail din Războieni şi Sf. Ion din Piatra.

Faţă de noua dispoziţie a bolţilor, planul său pare oarecum alungit totuşi raportul lărgimii faţă de lungime rămâne aproape
acelaşi ca la bisericile anterioare. Pronaosul şi naosul sunt

206
fragmentate în travee prin intermediul unor arce-dublouri transversale, care se prelungesc pe zidurile laterale până la pardoseală,
subţiindu-se treptat printr-o succesiune de retrageri în consolă. Traveele pronaosului, — două la număr — egale sunt acoperite
cu cîte o calotă sferică ridicată pe un inel cilindric..

Naosul este boltit cu o calotă sferică, ridicată ca şi calotele pronaosului, pe un scund tambur cilindric. Sistemul de boltire şi de
strâmtare a părţii de sus a încăperii ce urmează a fi încoronată cu o cupolă aminteşte într-o oarecare măsură forma structurală
care caracterizează bisericile Ţării Româneşti de tip Cozia.

Complexul de arce etajate şi de dublouri transversale cu console — acestea din urmă îndeplinind funcţia unor adevăraţi
contraforţi — măreşte stabilitatea edificiului şi înlesneşte canalizarea împingerilor laterale ale bolţilor, aşa fel ca rezultanta
acestora să nu iasă din treimea centrală a bazei zidurilor. Caracteristicile aceleiaşi formule structurale se regăsesc întocmai şi la
celelalte două biserici amintite : Sf. Mihail din Războieni şi Sf. Ion din Piatra Neamţ construită în anii 1497 — 1498. Aceasta
din urmă prezintă însă particularitatea de a avea naosul lărgit; în lături cu două mici abside semicirculare scobite în masa
zidurilor laterale, ziduri care, spre a le putea cuprinde, au fost îngroşate parţial: în înălţime până deasupra semicalotelor, iar în
lungime pe toată distanţa dintre cei doi contraforţi care limitează întinderea naosului. Prin această particularitate a naosului său,
biserica din Piatra Neamţ face legătura între grupul Borzeşti—Războieni şi bisericile din Arbore, Reuseni şi Dobrovăţ care
aparţine celei de-a doua variante a tipului.

Biserica Tăierea capului Sf. Ion Botezătorul din satul Arbore facea parte din complexul curţii boiereşti a lui Luca Arbore. Cea
de la Reuseni, ca şi aceea a Mănăstirii Dobrovăţ sunt ctitorii ale lui Ştefan cel Mare. Principala lor trăsătură caracteristică constă
în forma pseudotrilobată a părţii dinspre răsărit a planului care cuprinde naosul şi încăperea altarului formă înrudită cu aceea a
bisericii Sf. Ion din Piatra Neamţ, dar deosebită totuşi prin aceea

207
!

Biserica din Pătrăuţi

Biserica Sf. Procopie din Milişăuţi

Pătrăuţi, secţiune longitudinală, planul bisericii

Milişăuţi. Plan

208
că absidele laterale, reduse în ceea ce priveşte curbura la o mică porţiune dintr-un arc de cerc, sunt înscrise în grosimea
obişnuită a zidurilor şi au marginile tivite cu un chenar format dintr-un mănunchi de semicolonete angajate. O altă trăsătură
particulară, caracteristică numai bisericilor de la Arbore şi Eeuseni, constă în sistemul de boltire al pronaosului. în sfârşit, ca
element principal de plastică monumentală, care imprimă acestor două biserici un caracter cu totul aparte, este prezenţa, în
prelungirea pronaosului pe faţada dinspre apus, a unei clopotniţe deschise, tratată sub forma unei nişe încheiate cu o
monumentală arcadă în plin centru.

Pentru completarea caracterizării din punct de vedere al formelor de plan şi structură a monumentelor epocii lui Ştefan cel Mare
neputând fi înscrisă în vreuna din categoriile analizate anterior — biserica închinată înălţării Domului de la mănăstirea Neamţ,
care întruneşte în structura şi planul său foarte dezvoltat - o sinteză a elementelor esenţiale caracteristice tipurilor elaborate
anterior. Se remarcă în primul rând prezenţa, în faţa pronaosului, a unui exonartex. Intrarea în biserică se face prin acest
impunător vestibul, care are două uşi: una în peretele dinspre sud, alta, opusă, în peretele dinspre nord, ambele încadrate cu
rame simple de piatră faţuită. Uşa pronaosului, axată, este în schimb prinsă într- un bogat şi monumental portal. Exonartexul,
îngust şi lung, este boltit cu o calotă sferică pe arce piezişe şi pandantivi. Pronaosul, de tipul Borzeşti—Piatra Neamţ, boltit, cu
două calote sferice pe arce piezişe, are forma unui dreptunghi alungit. Alături de exonartex, a doua încăpere care lungeşte
edificiul, apărută pentru prima oară la biserica dintâi a mănăstirii Putna, este camera mormintelor, gropniţa, intercalată între
pronaos şi naos. Soluţia nu e însă prea fericită. Introducerea acestei încăperi cu o funcţie atât de specială în mijlocul bisericii
strică unitatea clădirii, creind o separaţie între naos şi pronaos şi făcând din aceasta din urmă un fel de vestibul, faţă de care
prezenţa exonartexului apare inutilă, îngustă, sărăcăcios luminată prin două ferestre mici şi acoperită cu o calotă sferică ridicată
pe pandantivi, arce piezişe şi doi semicilindri laterali, gropniţa era despărţită atât de pronaos cât şi de naos prin ziduri groase,
pline, străpunse doar de câte o uşă îngustă.

încăperea principală, naosul, reproduce cu fidelitate formele caracteristice tipului trilobat cu turlă. Comparat cu naosul bisericii
Sf. Gheorghe din Hârlău, naosul bisericii de la Neamţ apare doar uşor alungit spre apus. Pentru rest, asemănarea este izbitoare :
aceeaşi absidă

209
răsăriteană alungită; aceeaşi dispoziţie a contraforţilor şi — detaliu nu lipsit de importanţă

aceeaşi soluţie de întărire a zidurilor faţadelor laterale în dreptul nişelor proscomidiei şi diaconiconului, cu un perete obturator
construit în chip de contrafort, alături de contrafortul adevărat.

în exterior, arhitectura meşterilor epocii exprimă limpede dubla preocupare care a stat la baza concepţiei generale a formelor
volumului construit: în primul rând o tendinţă evidentă, dar ponderată, pentru realizarea monumentului, ca element principal, de
impresionare; în al doilea rând, o căutare, urmărită până în cele mai mici amănunte, a efectelor pitoreşti obţinute cu mijloace şi
materiale din cele mai simple. Silueta monumentelor este avântată. Zidurile sunt vibrate, subliniate de socluri puternice de
piatră profilată şi fragmentate parţial de contraforţi decorativi şi de abside proeminente. Plastica decorativă secundară este
dominată de forme variate mici — firide, ocniţe, rame de ferestre — precum şi de un gust special pentru policromie.

Elementul care contribuie cel mai mult la determinarea fizionomiei globale a monumentului este acoperişul. în bisericile de plan
drept, corpul prismatic, regulat, care învăluie spaţiul încăperilor rituale, este cuprins sub un acoperiş unitar care, în formele lui
originale, cu pante repezi şi streaşini debordante, era adesea înalt aproape cât trupul bisericii, în tipurile cu turlă, acoperişul era
fragmentat în tot atâtea volume câte părţi esenţiale se pot distinge în plan : partea din faţă, marcând pronaosul (cu exonar- texul
şi gropniţă, după apariţia acestora); partea din mijloc, punând în evidenţă naosul şi, alături de acesta, cele trei abside care îl
înconjură. Cu prilejul deselor refaceri pe care le-au impus vremea şi materialele fragile din care au fost construite — şarpante de
lemn şi învelitori de şindrilă sau, foarte rar, de foi de plumb —formele originale ale acestor acoperişuri au fost schimbate.
Imaginea lor mişcată şi pitorească ne-a fost păstrată însă mai peste tot de reprezentările schematice, dar foarte grăitoare, pe care
le găsim în nelipsitele tablouri votive zugrăvite pe pereţii interiori ai bisericilor. în mijlocul acestor acoperişuri independente,
turla, elementul dominant şi elegant prin excelenţă, este înălţată pe o bază formată, în monumentele mai simple de la început
(Pătrăuţi, Milişăuţi), dintr-o prismă de secţiune pătrată; în cele evoluate (Sf. Ilie lângă Suceava, Sf. Gheorghe din Hârlău,
biserica înălţării de la mănăstirea Neamţ), din două prisme poligonale suprapuse. Fără a corespunde din punct de vedere
structural cu

210
Biserica Sf. Ilie din Sîntilie lângă Suceava

Sf. Ilie, secţiune longitudinală

211
bolţile naosului — ca poziţie, în înălţime, ele se găsesc mai sus decît caturile prcelor care formează eşafodajul de bolţi — bazele
suprapuse amintesc totuşi dispoziţiile acestora. Prima bază, prismă pătrată sau poEligonală (de regulă cu opt laturi), corespunde,
descărcându-se chiar, pe primul sistem de arce în consolă eare transformă dreptunghiul planului în pătrat. Cea de-a doua (de
regulă stelată, cu opt vârfuri) aminteşte poziţia cilindrului vertical cu arce piezişe suprapuse primelor patru arce în consolă. La
Sf. Gheorghe din Hârlău de pildă, care ne înfăţişează exemplul cel mai variat ca forme, prima bază a turlei este o stea compusă,
adică o prismă , a cărei secţiune este un poligon stelat cu opt vârfuri şi 24 de laturi, iar a doua este o stea simplă cu opt vârfuri şi
16 laturi. Aşezarea lor una peste alta este astfel potrivită încât muchiile colţurilor ieşinde ale ambelor baze se găsesc în acelaşi
plan vertical.

Plastica decorativă a faţadelor, aceasta a evoluat treptat, de la un monument la altul, încât în acest domeniu nu putem vorbi de
tipuri. Imbogăţindu-se considerabil, fară a pierde din vedere nici măsura, nici, mai cu seamă, necesitatea stabilirii unei
corespondenţe logice între formele de arhitectură, evoluate şi ele, şi materialele cele mai potrivite pentru acuzarea şi decorarea
acestor forme, plastica decorativă a zidului poate fi urmărită în evoluţia ei pe faţadele monumentelor în ordine aproape riguros
cronologică. La bisericuţa din Pătrăuţi, cea mai veche păstrată din cele sigur datate, zidurile drepte, construite din piatră
cioplitură şi cărămidă aparentă sunt netede. Părţile curbe (original poligonale), adică absidele şi turla, sunt construite din
cărămidă şi sunt subliniate de o serie de firide oarbe care au deasupra, fiecare, câte două ocniţe. între firide şi ocniţe zidul este
încins cu un brâu de plăci pătrate de teracotă smălţuită şi colorată.

Monumentele de tip trilobat construite ulterior sînt legate de pământ, prin intermediul unui soclu masiv de piatră, încheiat cu
profilaturi simple, dar puternic acuzate. Deasupra acestuia, faţadele sunt împărţite în două zone : una inferioară, ocupând cca
2/3 din înălţimea totală, construită din piatră aparentă, cioplitură, zidită în aparat neregulat, a doua, treimea superioară, situată
deasupra planului de naştere a bolţilor, construită în întregime din cărămidă aparentă. Prima zonă este împărţită în două sau trei
fâşii, neegale ca înălţime, prin benzi de câte trei până la şase şiruri de cărămizi aparente. Zona superioară este subliniată de două
şiruri suprapuse de ocniţe în plin centru, corespunzând, două în şirul de sus pentru una din cel de jos. Deasupra ocniţelor, prinse
între câteva asize de cărămizi şi profilul de piatră

212
care încheie cornişa, o friză lată formată din două-trei şiruri de discuri de teracotă smălţuită încinge biserica de jur împrejur.
Firidele oarbe ale absidelor, terminate fie cu un arc în plin cintra Voroneţ, Precista (Bacău), Sf. Niculae (Dorohoi), fie cu două
arce uşoare sprijinite la mijloc pe o consolă de piatră (Sf. Gheorghe din Hârlău, Sf. Niculae-Popăuţi din Botoşani) sunt, ca şi
ocniţele, intrate în raport eu faţada zidului şi lasă între ele picioruşe late de regulă de o jumătate de cărămidă (15 cm) sau chiar
mai late. Arcele sunt construite din cărămizi obişnuite dispuse radial pe muchie ; arhivoltele lor rămîn totdeauna la faţa zidului
şi nu sunt dublate, ca în Ţara Românească, de un şir de cărămizi dispuse pe lat. La Sf. Ion din Piatra Neamţ, faţadele — care n-
au fost stricate de nici o restaurare — ne înfăţişează, în materiale şi forme autentice, o armonioasă împerechere de piatră brută,
cioplitură, piatră faţuită, cărămidă aparentă şi ornamente de teracotă smălţuită.

La fel de preţioase din acest punct de vedere sunt faţadele bisericii înălţării de la mănăstirea Neamţ , construită concomitent cu
cea din Piatra Neamţ în campania de lucru a anului 1497. La ambele aceste biserici dispoziţia elementelor decorative este, în
linii generale, aceeaşi ca şi la monumentele anterioare. în schimb, au căpătat o importanţă mai mare în compoziţia faţadelor,
contraforţi masivi, construiţi din piatră faţuită, care întăresc zidurile de jur împrejur şi soclul, înalt şi proeminent. Compus, la
biserica de la Neamţ, din două profile suprapuse, despărţite de o fâşie de zidărie executată din piatră brută, profilul de jos al
soclului, tratat ca o învelitoare cu pantă lină, sugerează ideea băncii continue, pe care

o vom găsi realizată întocmai la monumentele mari ale celui de-al doilea sfert al veacului XVI (Probota, Moldoviţa şi
biserica Sf. Gheorghe de la Voroneţ, unde a fost adăugată, odată cu pronaosul şi cu pictura exterioară în 1547). Ceea ce
contribuie însă în mod simţitor la sporirea efectului de surpriză este rolul deosebit de mare pe care îl joacă în decoraţie culoarea.
Cărămizile întrebuinţate ca material aparent în compoziţia decorativă a faţadelor sunt, în marea lor majoritate, smălţuite şi
divers colorate. Culorile dominante sînt verdele, galbenul şi roşul, cu toate tonurile înrudite : de la verdele deschis,
primăvăratec, până la cel mai închis, cu nuanţe de vânăt şi verde-albastra; de la galben la brun. Aşezarea cărămizilor colorate în
şiruri şi asize suprapuse este făcută cu oarecare regulă. Cărămizile din familia galbenului alternează cu cele din familia verdelui
şi roşului. Alături de cărămida smălţuită, elementul decorativ cel mai caracteristic este ornamentul fabricat din pământ ars
smălţuit şi

213
colorat. Formele acestor ornamente sunt variate : plăci pătrate sau romboidale, cu feţele netede sau uşor concave ; discuri plate
sau puţin scobite; farfurioare adânci cu fundul subliniat de butoni sau de ciubuce concentrice; pătrate sau triunghiuri cu laturile
curbe, cu buzele răsfrânte şi feţele concave, având în mijloc un bumb sferic sau conic. Ca şi cărămizile smălţuite, toate aceste
ornamente sunt divers colorate în verde, brun, galben, albastru. Dintre toate modelele realizate de ceramica moldovenească, cele
mai apreciate şi mai mult folosite au fost discurile şi farfuriile, care, pe lângă varietatea de culori, au adesea faţa împodobită cu
motive decorative obţinute din culoare, zgâriate sau executate în relief, motivele reprezentate pe acestea din urmă sunt de patru
feluri: vegetale, geometrice, heraldice şi zoomorfe. Motivele vegetale, câteodată uşor adâncite pe fond, reprezintă palmete
multilobate şi felurite împletituri de vrejuri. Motivele geometrice, zgâriate în pastă, reproduc modele populare de genul celor
folosite la ornamentarea lemnului şi a olăriei. Discurile heraldice interpretează stema Moldovei, motivele zoomorfe, care
reprezintă animale reale, dar mai ales fantastice.

Făcute pentru a fi prinse pe zidurile faţadelor, toate aceste ornamente sunt prevăzute cu cozi, înfipte în masa de zidărie.
Ornamentele sunt aşezate la faţa zidului, izolate, punctînd anume părţi ale clădirii — timpanele dintre două arce vecine de firide
sau ocniţe, arhivolta unor arce, colţurile unor faţade sau combinate în şiruri continue, formând sub cornişele corpului principal
al bisericii şi la turle — frize neîntrerupte, compuse din cîte unul, două sau chiar trei şiruri de discuri. în frize, discurile sînt fie
separate, şir de şir, de câte un rând de cărămizi aparente, fie aşezate unele lângă altele, tangent. în acest din urmă caz, în locurile
rămase libere între discuri se prind ornamente cu laturile curbe de formă pătrată sau triunghiulară, după cum suprafaţa ce trebuie
completată se găseşte în mijlocul sau la marginile frizei. Meşteşugarii şi lucrătorii care au contribuit cu munca lor la realizarea
valoroaselor clădiri, care, în ansamblul lor, reprezintă una dintre cele mai originale creaţii artistice româneşti, arhitecţii
conceptanţi şi conducători ai numeroaselor şantiere din vremea domniei marelui voievod n-an putut fi decât băştinaşi.

Construite din materiale locale — piatră brută, cioplitură, piatră, faţuită, cărămidă, lemn

înrudite prin caracterul lor sărbătoresc şi optimist, ea şi prin formele originale şi pitoreşti ale acoperişurilor, cu operele
arhitecturii populare, corespunzătoare şi adaptate, ca şi acestea,

214
la clima şi la peisajul caracteristic al ţării, monumentele vremii lui Ştefan cel Mare nu pot fi rodul muncii disparate a unor
meşteri aduşi la voia întâmplării de peste hotare. Ceea ce ne- ar fi putut spune unele dovezi scrise, pe care nu le avem, asupra
originii făuritorilor acestor monumente, ne spune în limbajul său mult mai elocvent, arhitectura, a cărei originalitate şi unitate de
stil nu se pot explica decât ca atribute ale unei creaţii de maturitate artistică, ieşită din mâinile unor echipe, ele însele unitare, de
meşteri autohtoni.

215
Biserica Sf. Nicolae Iaşi, elevaţie înainte de restaurare, după Lecomte du Noiiy

Biserica domnească Sf. Nicolae Iaşi. Faţada nord şi planul înainte de dărâmarea ei la sfârşitul secolului

XIX

Sf Nicolae, Iaşi

216
Sf. Gheroghe din Hârlău, secţiune longitudinală

Voroneţ, secţiune longitudinală

(după Romstorfer)

% u ■ 'î4 •i-u-rv -ivH-’Hi- ■

V/Ă : 1 M ¡W^/y]

-• I V \ x * s* i

Sf. Gheorghe din Hârlău

Voroneţ (după Romstorfer)

217
Sf. Nicolae din Dorohoi, secţiune longitudinală

Sf. Nicolae, Popăuţi, secţiune longitudinală

Sf. Nicolae din Dorohoi

■c ,A Z »***?»•«

,| ,[ ,, i

Sf. Nicolae, Popăuţi

218
Precista, Bacău, secţiune longitudinală Mirăuţi - secţiune

<5 ■*

Precista, Bacău

Mirăuţi - plan
Arbora, secţiune

Borzeşti, secţiune

Arbora, plan

Borzeşti, plan

220
Biserica Sf. Ion, Piatra Neamţ BiserjCa mănăstirii D°brovăţ.

Secţiune perspectivă

Dobrovăţ, planul bisericii

221
Secţiune

Plan

Faţadă Sud

Faţadă vest

Faţadă Est

Biserica Mănăstirii Neamţ

Mănăstirea Neamţului. Plan general

Biserica înălţării de la mănăstirea Neamţ. Fragment din bolţile pronaosului

Biserica înălţării de la mănăstirea Neamţ.

Secţiune perspectivă şi plan
8!iJ4m

Biserica înălţării de la mănăstirea Neamţ. Faţada dinspre apus a exonartexului

223
 —

f • T' r
% i M = ]i
Volovăţ, secţiune longitudinală

Volovăţ, planul bisericii

224

Cotnar - plan
Baia - Biserica Albă. Secţiune longitudinală

Reuseni, secţiune longitudinală

(după Romstorfer)

225
ARHITECTURA DE APĂRARE

Multe din bisericile vremii lui Ştefan; cel Mare făceau parte fie din câte o mănăstire fie din complexul de construcţii al unor
curţi domneşti sau boiereşti. Alături de biserici, singurele edificii întregi care pot fi arătate ca datînd cu siguranţă din vremea lui
Ştefan cel Mare sînt tumul zis al tezaurului de la mănăstirea Putna, tumul-clopotniţă de la mănăstirea Bistriţa şi două clopotniţe
izolate: una în oraşul Piatra, pe lângă biserica Sf. Ion, alta în oraşul Botoşani, pe lângă biserica Sf. Niculae-Popăuţi.

Tumul-clopotniţă de la mănăstirea Bistriţa, zidit în anul 1498, este o simplă prismă de bază pătrată, ale cărei patru muchii sînt
întărite de patm contraforţi. încăperea de la nivelul solului servind ca locuinţă sau depozit, este izolată. în partea superioară, cele
două caturi cuprind fiecare cîte o încăpere: la catul I un paraclis luminat cu trei ferestre înguste şi acoperit cu o calotă sferică pe
pandantivi şi arce în consolă, iar la catul al II-lea, camera clopotelor, boltită la fel ca şi paraclisul şi avînd în fiecare din cei patru
pereţi cîte un gol în arc frânt. Mult mai elegant, mai bine proporţionat şi mai bogat în detalii valoroase de arhitectură este turnul-
clopotniţă al curţii domneşti şi al bisericii Sf. Ion din Piatra. Este o prismă înaltă, de secţiune pătrată pînă deasupra catului al II-
lea, apoi, prin teşirea muchiilor devine octogonală, cu laturile neegale, muchiile prismei pătrate de bază prelungindu-se pe
teşituri, pe o înălţime de câţiva metri, cu cîte un contrafort. Ca la toate turnurile de acest gen, care au servit şi ca loc de refugiu
şi apărare împotriva atacurilor vreunor vrăjmaşi, încăperea de la nivelul solului, boltită cu un semicilindru, este izolată. Accesul
la primul cat se facea printr-o scară mobilă iar de aici mai sus, pînă la camera clopotelor, pe o scară interioară fixă. Constmcţia
este executată din piatră brută, masa acesteia fiind străbătută din loc în loc cu cîteva brâie de cărămidă. Muchiile prismei,
contraforţii şi ramele uşilor şi ferestrelor sunt de piatră faţuită. Pe feţele netede ale blocurilor de pe colţuri se mai păstrează, pe
alocuri, discurile mici de teracotă smălţuită şi colorată care astupă, îmbogăţind prin acestea decorul faţadei, găurile lăsate de
cleştii cu care au fost ridicate pietrele pe schele.

Turnul de la Popăuţi, care-şi păstrează intacte formele şi întregul parament original, prezintă aceleaşi caracteristici ca şi tumul-
clopotniţă de la Piatra, cu deosebirea că prisma de secţiune pătrată a bazei, după ce-şi teşeşte colţurile la jumătatea înălţimii,
devenind

226
octogonală cu laturile neegale, revine, la nivelul ultimei încăperi (camera clopotelor), la forma pătrată de la bază.

Alături de cetăţile cu caracter exclusiv militar, o contribuţie deosebită la apărarea împotriva pilcurilor de oşti prădătoare a fost
adusă şi de mănăstirile fortificate, al căror număr a crescut simţitor, mai ales în a doua fază a dezvoltării arhitecturii din această
epocă. In vremea lui Ştefan cel Mare, au jucat un rol deosebit în această privinţă mănăstirile Neamţ şi Putna. Resturi din
întăriturile aparţinînd acestei perioade nu s-au păstrat însă decât la Putna, un bastion cunoscut azi sub numele de Tumul
tezaurului. întregul complex fortificat din care facea parte acest turn fusese construit după terminarea bisericii.

Cu ziduri groase de peste un metru, având la bază o formă pătrată iar de la nivelul etajului

în sus transformându-se intr-o prismă cu opt laturi, tumul cuprinde patru caturi, având câte o încăpere izolată la fiecare nivel.
Camera de la parter comunică direct cu incinta; cele de la etaj au acces dintr-un turnuleţ cu o scară în spirală la care se ajungea
numai prin drumul de strajă cu care se încheiau zidurile incintei. Cele două încăperi de la etajele I şi II, construite anume pentru
depozitarea în timp de asediu a bunurilor de preţ ale mănăstirii, sunt boltite şi luminate cu ferestruici înguste, mai mult
metereze. Uşile lor masive puteau fi zăvorite pe dinăuntru cu grinzi de lemn, ale căror capete alunecă şi se fixează în lăcaşuri
anume lăsate în ziduri. Ultima încăpere, azi redusă în înălţime, constituia foişorul de strajă şi luptă. Pe baza negocierilor
începute în 1487 Ştefan cel Mare a încheiat pace cu turcii şi a făcut ca pacea relative a anilor care au urmat să fie dăruită unei
activităţi de creaţie în domeniul arhitecturii şi al artelor legate de arhitectură.

în cadrul realizărilor din timpul acestei mari campanii de construcţii în primul rând au fost în domeniul arhitecturii civile, curţile
domneşti care au fost construite în mai toate oraşele de seamă ale ţării, unde autoritatea domnească avea nevoie să se facă
simţită şi unde, periodic, prezenţa domnului însuşi era necesară.

Statul feudal Moldova, centralizat în mare parte şi independent o dată cu Bogdan I, se dedică, începând cu acesta şi continuînd
mai ales cu Petru I Muşat şi mai apoi cu Alexandru

227
Mănăstirea Putna. Tumul tezaurului. Secţiune şi planuri

0 113 4 5 m

■* * *u,uh dn.JU n ,-f

Tumul lui Ştefan cel Mare de la Mănăstirea Bistriţa. Secţiune şi plan

Tumul clopotniţă al bisericii Sf. Nicolae - Popăuţi din Botoşani. Faţadă, secţiune, planuri

Tumul clopotniţă al curţii domneşti şi al bisericii Sf. Ion din Piatra. Vedere, clanuri, secţiune
cel Bun, acţiunii de apărare a graniţelor, printr-un sistem defensiv ce va fi desăvârşit de Ştefan cel Mare. De asemenea, se
desfăşoară, în paralel, evoluţia localităţilor moldovene şi, legat de acest fapt, completarea reţelei de curţi domneşti necesare, ca
şi în Ţara Românească, mobilităţii de început a domniei. Moldova se orientează în mare măsură către nord, cu care întreţine
relaţii dinastice, economice, militare. O parte dintre cetăţile de acum sunt rezultatul acestei cooperări.

De asemenea, primii domni vor trebui să acţioneze pe centralizarea totală a statului, sudul ţării fiind controlat ceva mai târziu,
acţiune desfăşurată în paralel cu aceea de creare a unei armate statale. Istoria cetăţilor de graniţă sau de interior moldovene,
relativ sigură din timpul lui Alexandru cel Bun, continuă să fie incertă pentru perioada 1350—1400. Dintre cele anterioare
statului centralizat, Cetatea Albă, Chilia, eventual Tighina, Hotinul, sunt cel mai greu de datat.

Cetatea Albă, intra în 1347 în sfera de influenţă iar în 1399 în stăpânirea Moldovei (în 1380 episcop la Cetatea Albă fiind losif,
din casa domnitoare a Moldovei). Alexandru cel Bun, stabileşte asupra Cetăţii Albe suzeranitatea polonă. De fapt, cetatea
rămâne în continuare a Moldovei, Alexandru întreprinzând lucrări de întărire a ei.

Chilia ajunge în stăpânirea Moldovei abia sub Alexandru cel Bun în 1427, după aceea pentru câteva decenii revenind Ţării
Româneşti şi apoi din nou Moldovei, sub Ştefan.

Tighina, este punct important de vamă pomenită ca atare împreună cu Dorohoi, Bârlad, laşi în privilegiul acordat de Alexandru
cel Bun negustorilor din Lwow şi Lemberg: prima construcţie se ridică în 1395, de către moldoveni, pentru apărarea punctului
de vamă.

Cetatea Hotinului este ridicată şi refăcută de către Petru I, considerat ctitor al unei bune părţi din sistemul defensiv al Moldovei,
cu sprijinul marelui cneaz at Lituaniei, în preajma lui 1400, aceste cetăţi, pomenite anterior, aparţineau Moldovei şi că aceasta
întreprinde dese acţiuni de amplificare şi fortificare a lor.

După ce Suceava, devenit un important centru economic, începe să intre în atenţia domnilor moldoveni din jumătatea a doua a
secolului XIV, se ridică în zonă cetăţi, din care prima este Şcheia, datată în această perioadă. Cetatea de graniţă pe linia
reşedinţelor domneşti Şiret —- Baia — Suceava, ar fi prima cetate de piatră atribuită cert Unui domn

229
moldovean şi acela nu poate fi altul decât Petru I. După terminarea noii cetăţi de la Suceava, sub Alexandru cel Bun, Şcheia este
demantelată, fiind în pericol de prăbuşire.

De acelaşi tip, rectangular, cu turnuri de colţ, de data aceasta interioare, este Cetatea Neamţului, în apropierea graniţei cu
Transilvania, pe una din importantele căi de acces. Ridicată, într-o primă fază în 1382—91, cu forţă de munca locaiă („munca la
cetate” se cunoaşte ca fiind printre obligaţiile locuitorilor) va fi amplificată sub Alexandru cel Bun care-i completează
construcţiile interioare.

De mai mare vamploare şi constituind un sistem mai complex, cetatea interioară, prima a ansamblului de la Suceava, îşi are
începuturile în aceeaşi perioadă, fiind terminată de Alexandru cel Bun, ce-şi va avea aici reşedinţa permanentă.

La Costeşti, pomenită anterior,ca un important centru urban, după distrugerea aşezării, pe la sfârşitul secolului XIV, se ridică o a
doua cetate, rectangulară.

Sub Roman, Moldova îşi întregeşte teritoriul, domnitorul apărînd ca singur stăpânitor al întregii ţări pînă la Mare. Legată de
acţiunile sale de control asupra sudului, trebuie pusă ridicarea primei cetăţi de la Roman, din pămînt şi lemn. Cetatea va fi
părăsită în timpul lui Alexandru cel Bun, moment când controlul( asupra acestei zone era realizat pe deplin.

Din punct de vedere tipologic, se distinge cetatea-castel de plan rectangular, din piatră, cu turnuri de colţ intrate sau ieşite de
plan patrulater sau circular. Hotinul este singurul ce recurge la o incintă adaptată terenului, turnurile circulare alternând cu cele
rectangulare, iar Cetatea Albă dispune la jumătatea secolului XV de o dublă incintă închizînd o arie destul de mare.

Accesele sunt rezolvate prin turnuri de poartă cu unele sisteme complexe de apărare ca la Suceava, unde accesul este protejat de
un sistem de două turnuri cu o „gură de lup” interioară. Zidurile de piatră, sau mixte, au drumul de strajă în grosimea lor. Sunt
folosite atât crenelurile cât şi gurile de tragere, existente mai ales la etajele inferioare ale turnurilor.

Amploarea, tehnica şi execuţia, includ cetăţile amintite printre realizările de marcă ale arhitecturii militare din această zonă a
Europei.

230
•Curţile domneşti existente la venirea lui Bogdan: Şiret şi Baia, sunt folosite în continuare, aşezările urbane de aici dezvoltându-
se mult.

La Baia, curtea domnească va aduce după sine refacerea din piatră a bisericii catolice ca şi Şiretul, în această perioadă, este
sediu de episcopie. Printre celelalte curţi ce apar după mijlocul secolului XIV, Rădăuţi, cu biserica de piatră ctitorită de Bogdan
I, este reşedinţă domnească. laşul, la începutul secolului XIV având deja funcţie militară şi administrativă, pentru ca în 1408 să
fíe menţionat ca loc de vamă, va fi dotat cu curte domnească în timpul lui Alexandru cel Bun.

Curtea domnească din Suceava, (anterioară, în prima fază, cetăţii), ansamblu nefortificat, reconstruit şi amplificat din piatră de
Alexandru cel Bun, avea un corp principal de clădiri cu beciuri şi zid de incintă.

Alte curţi ce se ridică la cumpăna secolelor XIV—XV sînt cele de la Roman, în legătură cu cetatea şi formând cu fortificaţia
oraşului un complex unitar; de la Hârlău, pomenită ca reşedinţă („Curie”) a mamei lui Petru I; de la Bacău, ridicată în prima
jumătate a secolului XV; Botoşani, atestată în 1439, dar existentă cu mult timp înainte; Vaslui, ce ajunge reşedinţă în timpul lui
Ştefan II.

De o importanţă deosebită curţile boiereşti de la Netezi —Neamţ, Volovăţ, Giuleşti şi Fântâna Mare — Suceava având case -de
piatră şi biserică-paraclis.

•Târgurile şi oraşele moldoveneşti, încep să capete importanţă în întreaga zonă, prezenţa unor aşezăminte monahale, a
episcopiilor catolice, a curţilor domneşti, legăturile comerciale cu Europa, probează gradul de dezvoltare la care au ajuns.

Fortificaţiile lor, şanţuri cu valuri de pămînt protejate cu lemn, ca cele din Şiret, Suceava, Roman şi Iaşi, funcţionează până la
jumătatea secolului XV, altele până mai târziu, nefiind înlocuite ca în Transilvania prin ziduri de piatră.

Reţeaua de cetăţi din a 11-a jumătate a secolului XV, verificată cu prilejul unor evenimente de o amploare rar întâlnită în Europa
Apuseană, o putem considera una dintre cele mai eficace ale Evului Mediu est-european.

•Pentru spaţiul est-carpatic epoca lui Ştefan cel Mare şl a urmaşilor săi imediaţi înseamnă, cea mai fecundă perioadă
constructivi în domeniul apărării, din întreaga ei istorie.

231
Din punct de vedere arhitectonic, secolul lui Ştefan şi al urmaşilor săi se caracterizează prin întărirea graniţelor, printr-un lanţ de
cetăţi la Mare, Dunăre, Nistru şi spre Ardeal, sau a centrului, ales în general ca acces de către turci înspre Suceava. Curţile
domneşti sunt refăcute de Ştefan fară excepţie, construindu-se atunci şi altele noi, însă reşedinţa preferată rămîne Suceava.

Cetăţii Suceava i se ridică un zid înconjurător cu contraforturi exterioare, cu bastioane pentru artilerie, incintă desfăşurată pe
mijlocul fostului şanţ. Noul şanţ, lat de aproximativ 30 de metri în partea superioară, cu contraescarpa din piatră, este la rîndul
lui apărat de un val. Trecerea peste el este realizată pe un pod pe piloni, cu ultimul tronson mobil, aceasta strecurîndu-se apoi
printre două bastioane, ce o flancau. Probabil tot atunci, apărarea accesului în fortul central a fost complicată şi flancată mai
pregnant de tumul de colţ de pe aceeaşi latură, reconstmit la un unghi de 450 faţă de curtină.

După 1476, probabil şi din cauza avariilor suferite, Ştefan întreprinde a doua mare refacere, cămăşuind cilindric vechile
bastioane şi ridicând altele noi, numărul celor păstrate fiind de 9. In confruntarea cu artileria, mai ales cea grea, turnurile
cetăţilor şi castelelor au început să adopte din 1450 forma cilindrică. Fie că erau turnuri cu mai multe niveluri adăpostind
cazemate închise, fie că erau deschise —■ de tipul „platformă” — cu parapete scunde şi extrem de groase, aceste turnuri fară
muchii faceau ca proiectilele să ricoşeze fară să smulgă fragmente prea mari din ele, planul circular preluând, în plus, eforturile
din exterior în mod unitar.

Acelaşi procedeu a fost folosit şi la Cetatea Neamţ, asemănătoare ca poziţie şi planimetrie cu Suceava. Lucrarea, începută şi
terminată probabil ante 1476, rezolva problema incintei exterioare prin 4 platforme de artilerie, asemănătoare în plan cu cele de
la Suceava, dar de tip „deschis”, cu un alt mod de aşezare a bateriilor.

înaintea apariţiei bastioanelor „pană” italieneşti, care să contioleze şi unghiurile moarte ale precedentelor, acestea cilindrice, din
piatră sau cărămidă, cu ziduri extrem de groase şi baze evazate, erau cele mai avansate din punct de vedere defensiv. Din punct
de vedere tipologic, bastioanele Neamţului sunt superioare celor de la Suceava.

Hotinul, la graniţa cu Polonia, este de asemenea o cetate cu un rol militar deosebit, unde Ştefan execută noi lucrări de întreţinere
şi în interior.

232
Cele mai importante elemente
defensive în Moldova (până la
jumătatea secolului al XVI-lea)

valul de pământ cu polisadă

zidul de piatră;

turnul izolat;

tumul de flancare;

’’tumul de artilerie”;

bastea

a)

b)

rofffnTffiWI?

Metode defensive în Moldova (până la jumătatea secolului al XVI-lea) (după Bogdanowski):

frontală orizontală

frontală verticală

metoda “cleştilor”

metoda “flancurilor”

233
în 1464, Ştefan cucereşte cetatea Chilia, asigurându-şi astfel frontiera de sud- est, fiind greu de apărat, Ştefan o dărâmă în 1479
şi reconstruieşte o alta în câteva luni probând forţa economică şi militară a voievodului. Un şantier cu 800 de zidari şi 17 000 de
salahori este rar întâlnit în Evul Mediu.

Cetatea din Roman este ridicată de Ştefan în două etape: în primă alcătuire avea o incintă rectangulară înconjurată de un şanţ lat
de 9—13 metri şi adînc de circa 4 metri, cu turnuri circulare, probabil de tipul celor de la Suceava, şi unul la sud-est, de tipul
platformă, similar cu cele de la Neamţ. Intrarea era apărată de un turn rectangular cu o „gură de lup” închisă de încă un volum
spre curte. în 1483 se începe completarea cetăţii spre est cu încă o incintă neregulată, cu bastioane cilindrice şi semicilindrice pe
latura de est şi în colţul de sud-vest şi unul de plan rectangular pe cea de sud, după ce incinta principală fusese înconjurată cu un
nou zid „scut” pentru a crea probabil un zwinger. Acest „faubourg” îşi avea explicaţia decît în dorinţa de a complica şi mai mult
accesul, sau de a creea o nouă şi mult mai mare piaţă de arme adiacentă fortăreţei principale. Noul şanţ înconjura larg întreaga
cetate, fiind umplut cu apă din Şiret.

O altă cetate Ţeţina, din nordul ţării, cea mai puternică din zonă, a suferit lucrări de fortificare în secolul XV probabil de
asemenea în timpul lui Ştefan. Printre alte cetăţi ctitorite, folosite sau refortificate de voievod, se înscriu cele din Bîrlad, Orhei,
Soroca.

La Orhei, Ştefan clădeşte în jurul lui 1470 o fortăreaţă în centrul vechii cetăţi, de plan rectangular, cu turnuri rotunde la colţ,
Ştefan construieşte în acelaşi an o fortăreaţă din lemn şi pământ la Soroca, probabil pe o alta mai veche, cetate ce va fi refăcută
din piatră de Petru Rareş. De plan circular, dispune de trei turnuri circulare şi unul de plan pătrat la intrare, fiind o dovadă a
faptului că Moldova începutului de secol XVI avea încă resurse pentru o asemenea întreprindere.

O altă cetate de pământ, Crăciuna, într-o variantă identificată cu cea de la Independenţa

Galaţi), este cucerită de Ştefan în 1482. Este tipică pentru ceea ce însemna atunci o cetate de pământ şi lemn,caracteristică
cetăţilor lui Ştefan prin adaptarea la artilerie.

Cetăţile lui Ştefan aveau aceeaşi funcţie cu cele regale transilvănene, adică erau exclusiv în slujba domnului şi ţării, servind
câteodată drept reşedinţă.

234
în timpul lui Ştefan, pe lângă cetăţi domneşti, domnul dispunea de o reţea de curţi ce serveau deplasărilor într-o ţară ce nu se
putea conduce şi apăra numai din Suceava.

Ca şi cetatea, curtea domnească din Suceava, este reconstruită tot din piatră, domnul amplificând-o şi înconjurând-o cu o nouă
incintă. Raportul dintre această curte şi cetate trebuie să fi fost ca acela dintre o „curie” şi un castel.

Printre primele reconstrucţii în acest domeniu ale lui Ştefan se numără curtea din Iaşi, oraşul începând să capete importanţă,
contrabalansând-o chiar pe cea a Sucevei. în 1492, domnul va ridica biserica de zid Sf. Nicolae Domnesc care rămâne până
astăzi cel mai vechi edificiu al oraşului, această biserică avea la rândul ei o incintă puternică. Curtea din laşi, cu toate
stricăciunile pe care le suferă în timp, reconstruită de fiecare dată, va ajunge, în timpul lui Alexandru Lăpuşneanu, principala
reşedinţă domnească.

La Bacău, după incendiul cauzat de expediţia ungară din 1467, ajunge în scurt timp, prin reconstrucţie şi prin calitatea strategică
a locului, a doua capitală a Moldovei, pe timpul când fiul lui Ştefan, Alexandru, cârmuia din ordinul tatălui, sudul Moldovei. în
1491, el ctitoreşte biserica Precista, după ce Ştefan ridicase aici o nouă curte.

După evenimentele din 1476, domnul reconstruieşte curtea din Vaslui, de asemenea din piatră, ansamblu întregit în 1490 prin
ctitorirea bisericii Sf. loan. Curtea de la Piatra, Ştefan o reconstruieşte, în 1497 ridicând biserica şi în 1499 turnul clopotniţă,
ambele rămânând până astăzi pe înălţimea din centrul oraşului, înconjurate fiind de substrucţiile şi zidul de incintă ale curţii.

în 1486, Ştefan reface curtea din Hârlău, una dintre preferatele sale şi a urmaşilor săi, în plină zonă viticolă. în 1496 se amintesc
lucrări la curtea de la Cotnari şi în sudul ţării, în Bârlad, în acelaşi sfert de secol XV, domnul va construi o curte, iar la Huşi, în
1494—1495 ridică biserica şi casa domnească de pe actualul perimetru al Episcopiei. La Dorohoi şi Reuseni se păstrează ctitorii
din timpul lui Ştefan, fiind localizări ale unor curţi. Mai târziu, Petru Rareş în prima domnie, va revitaliza curtea de la Botoşani,
amplificând-o.

Din repartiţia lor teritorială se deduce şi rolul acestor ansambluri. Fără să fie cetăţi, în timpul lui Ştefan încep să fie dotate
defensiv, într-un mod care depăşeşte un simplu rol residential.

235
a)

Mănăstiri fortificate din Moldova:

de la Neamţ

de la Probota

de la Putna c)

de la Râşca

de la Bistriţa

■ rrX3

ai

c^D ţ îj

b)

îlfl

e)

*S

Planul cetăţii noi de lângă Roman

236
Curţile boiereşti din această epocă sunt foarte puţin cunoscute ca alcătuire. Se poate să fi fost dotate pe lângă un paraclis şi o
casă-reşedinţă şi cu alte anexe înconjurate de o întăritura, probabil, din lemn.

O altă categorie de ansambluri care, după ultimele cercetări arheologice, încep să dobîndească, o dată cu jumătatea a 11-a a
secolului XV, un rol defensiv, sunt incintele mănăstireşti. Prezenţa în interiorul lor a unor case domneşti, unele datând din
timpul domniei lui Alexandru cel Bun, le deschideau către viaţa laică, reţelei de refugii ale domniei sau familiilor boiereşti
ctitore.

La începutul domniei, Ştefan construieşte o nouă mănăstire la Probota. Acolo va fi înmormântată în 1464 Oltea, mama
domnului. Viaţa acestui aşezământ este scurtă, surpându-se din cauza terenului şi fiind reconstruit pe un teren mai ferm de Petru
Rareş în 1527—1528. In iulie 1466, Ştefan începe zidirea celei mai importante mănăstiri ale sale, Putna.

In timpul lui Ştefan, avea o incintă patrulateră regulată cu trei turnuri şi era înconjurată cu un şanţ de apărare. înainte de 1470
este întemeiată mănăstirea Căpriana şi, în aceeaşi perioadă, e construită din piatră mănăstirea Moldoviţa. Aceasta se va surpa
însă în urma unei alunecări de teren de la începutul secolului XVI, în 1532 începând, din porunca lui Petru Rareş, construcţia
noii mănăstiri, de la care se păstrează incinta şi turnul de plan semicircular din colţul de nord-est, restul fiind reconstrucţii
ulterioare.

După ce în 1471 biserica mănăstirii Neamţ este dărâmată de un cutremur, în 1497 noua biserică este înconjurată cu o incintă cu
turnuri păstrîndu-se de atunci partea inferioară a „Pârgului”, tumul de nord-est şi substrucţii ale construcţiilor din incintă.

La Bistriţa, unde în urma atacului din 1476, vechea locuinţă domnească este distrusă, se va ridica o nouă incintă şi un turn
clopotniţă, ulterior prelungit spre vest de o construcţie din timpul lui Petru Rareş. Clopotniţa puternică de plan patmlater
împreună cu casa lui Rareş determinau în colţul de nord-vest al incintei mănăstirii o curte izolată de rest prin ziduri dotate cu
guri de tragere.

în deceniul 9 şi 10 al secolului, domnul ridică o serie de mănăstiri: Pătrăuţi, Voitin, Sântilie—Suceava, Voroneţ, şi Trestiana, din
care unele păstrează încă resturi de construcţii

237
din timpul lui. Spre sfârşitul vieţii, pune temelia mănăstirii Dobrovăţ, terminată abia după moartea domnului.

Sub Rareş se ridică prima mănăstire Vânători — Piatra Neamţ; se reconstruieşte mănăstirea Humor în apropiere de vechiul
ansamblu ruinat; se iniţiază construcţia mănăstirii Râşca; se începe şi se termină în 1535 mănăstirea Coşula. Tot atunci, în
Suceava sau în prejmă, comunitatea armenească are suficiente resurse pentru a ridica în 1522 mănăstirile Sf. Cruce şi
Hagigadar.

Aşadar, în perioada sfârşitului secolului XV — începutul secolului XVI, sub Ştefan, se definitivează un model de ansamblu
monastic cu un program complex, cuprinzând, spre deosebire de mănăstirile apusene sau bizantine, pe lângă construcţii
destinate cultului, reşedinţe domneşti sau boiereşti. Faptul că deja dispun de incinte rectangulare, cu turnuri de colţ, neîntâlnite
decât foarte rar în spaţiul bizantin, este o sinteză în care un rol important 1- au jucat cetăţile şi curţile domneşti cu o planimetrie
asemănătoare ale lui Ştefan sau ale înaintaşilor săi. O influenţă importantă a jucat-o importul de tehnică ardeleană şi sunt
cunoscute unele similitudini de rezolvare a unor detalii de la castelul din Hunedoara şi Suceava, precum şi a unor piese de
detaliu întâlnite în ansamblurile construite de Ştefan, de influenţă apuseană. în Transilvania modelul de cetate ţărănească cu
incintă rectangulară regulată cu turnuri de colţ se naşte înspre sfârşitul secolului XV şi acestea sunt. răspîndite în parte nu
departe de graniţa cu Moldova. Naşterea într-un spaţiu geografic chiar despărţit de o graniţă, unitar, într-o aceeaşi perioadă, a
unor tipuri de arhitecturi apropiate ca rezolvare, nu poate fi întîmplătoare, acest model nu este străin de influenţa renaşterii
italiene, spaţiu cultural cu care Ştefan a avut numeroase legături. Exista în plus o serie de biserici cu “ tainite” peste gropniţă,
camera de refugiu în caz de primejdie care amintesc de rezolvări ale bisericilor fortificate din Transilvania, Humor şi Moldoviţa
încep să folosească “tainite” şi vor fi tot mai mult aplicate ca soluţie strategică până la a ocupa întregul pod al bisericii.

Reformator al sistemului de apărare prin cetăţi, Ştefan cel Mare a pus să se repare şi să se restructureze cetăţile mai vechi,
adaptându-le noilor metode de luptă caracteristice epocii.

Urmele cetăţii Orhei situată pe malul râpos al râului, se găsesc pe o peninsulă joasă. Incinta era precedată de un val de zidărie şi
două de pămînt, care închideau limba peninsulei

238
Cetatea Neamţului. Planul cu adăugirile din vremea lui Ştefan cel Mare

Variantă de reconstituire a cetăţii Neamţ

spre uscat, ce închideau o citadel de plan dreptunghiular cu patru bastioane cilindrice la colţuri.

Cetatea de la Gîdinţi lângă Roman, fusese croită după un plan asemănător celui al fortului genovez care a constituit nucleul
Cetăţii Albe. Incinta, de formă uşor dreptunghiulară, era mărginită de ziduri groase de piatră întărite la colţuri şi pe mijlocul a
trei din laturi cu puternice turnuri cilindrice. Ca şi la Păcuiul lui Soare, fundaţiile zidurilor erau aşezate pe o reţea de grinzi
sprijinite pe un pat de piloţi de stejar. Curând după ce fusese pusă în stare de funcţie — fortăreaţa a fost mărită prin adăugirea pe
latura dinspre răsărit a unei a doua incinte întărită ca şi prima cu turnuri.

La Neamţ, zidurile vechi cu creneluri au fost refăcute în partea de sus, înălţându-se şi construindu-se în dreptul noului drum de
strajă metereze pentru lupta cu arme de foc. în faţa cetăţii, alături de intrare şi pe aripa dinspre miazănoapte, cioplindu-se de o
parte stânca, iar de alta facându-se umplutură, s-a construit o terasă care a fost mărginită spre marele şanţ ocrotitor cu ziduri
puternice de piatră şi patru bastioane semicilindrice pentru tunurilor. Tot atunci au fost reconstruite şi masivele piloane de
zidărie de piatră pe care se sprijinea podul de acces în cetate.

La Suceava castelul fortificat moştenit de la înaintaşi — reparat şi mărit eu noi încăperi, printre care şi un paraclis — a fost
cuprins, ca o extremă redută, în cadrul unei cetăţi vaste, cu totul nouă. Terasa din jurul castelului, nivelată şi lărgită pînă la
marginile abrupte ale colinei, a fost înconjurată cu ziduri de piatră, groase de 4 m şi întărite cu şapte bastioane semicilindrice,
potrivite pentru nevoile de apărare ale cetăţii prin şi contra artileriei. Aceste ziduri, unite în partea dinspre miazănoapte cu latura
cu trei turnuri a castelului, formau o coroană încheiată de strajă. Intrarea în cetatea astfel întărită, precedată de un pod ridicător,
era amenajată peste râpa din faţa laturii răsăritene, în colţul dinspre miazănoapte al acesteia, unde se găsea turnul cunoscut de
tradiţie sub numele de „ne boise” , adică „nu te teme” .

Elemente, metode şi sisteme defensive

Apărarea prin fortificaţii este direct determinată de:

elemente defensive;

metode defensive;

240
sisteme defensive.

Aplicând criteriul cronologic, exista următoarea succesiune a celor mai importante elemente defensive în Moldova de la
mijlocul secolului al XlV-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea:

valul de pământ cu sau iară palisadă;

zidul de piatră;

tumul izolat, protejat de terasa superioară;

tumul deflancare, înzestrat cu deschideri pentru tragere;

bastea destinată pieselor de artilerie.

Valurile de pământ protejate cu palisade şi însoţite de şanţuri constituiau reţeaua principală a apărării Ţării Moldovei până la
venirea lui Petru I Muşat. Domnia acestui voievod marchează sfârşitul utilizării pe scară largă a cetăţilor de pământ şi lemn şi
începutul generalizării celor de piatră.

Forma cea mai elementară de fortificaţie medievală din piatră este tumul izolat (donjonul) - nucleul principal de rezistenţă.

Edificarea elementelor de flancare a fost o preocupare a constructorilor de cetăţi la sfârşitul secolului al XlV-lea. Raţiunea
flancării consta în necesitatea de a înlătura „unghiurile moarte“ de tirul apărătorilor. Acest principiu a devenit strict obligatoriu
în epoca artileriei.

Micşorarea dimensiunilor verticale ale turnurilor şi mărirea puterii de rezistenţă a acestora a dus la invenţia basteilor. Basteile
puteau fi umplute cu pămînt sau zidite („bastei pline“) sau să dispună de niveluri nezidite destinate, ca şi platforma superioară,
pieselor de artilerie.

Un element defensiv intermediar între tumul de flancare şi bastea este „tumul de artilerie“. El păstrează forma şi dispoziţia
interioară a unui turn obişnuit, dar e mai jos şi pereţii îi sunt mai masivi, deseori îngroşaţi spre bază. în Moldova basteile flancau
şi sprijineau curtinele exterioare ale cetăţi Neamţ, Cetăţii de Scaun de la Suceava şi Cetăţii Noi de lângă Roman.

în această perioadă există următoarele metode de apărare:

frontală orizontală;

241
frontală verticală (intermediară); metoda „cleştilor“ (încrucişată); metoda „flancurilor“.

Variantă de reconstituire a cetăţii Neamţ

Cetatea de scaun a Sucevei. Planul reconstituit, aşa cum era în vremea lui Ştefan cel Mare
Prima metodă prevede apărarea unei singure direcţii, tragerile fiind efectuate cu o armă în sens orizontal,perpendicular pe linia
de apărare. Dar rămâne neacoperit un amplu „spaţiu mort“ în apropierea piciorului curtinei. Astfel erau apărate fortificaţiile cu
palisade din primele capitale ale Moldovei.

Metoda a doua contribuie şi ea la protejarea unei singure direcţii, dar aici tragerilor în sens orizontal li se adaugă cele în sens
vertical. întâlnim această metodă la Cetatea Alba, cetatea Chilia, Cetatea de Scaun de la Suceava, cetatea Neamţ şi Cetatea Nouă
de lângă Roman.

Flancarea verticală poate fi realizată cu succes prin dispozitive speciale agăţate de turnuri şi ziduri - hourds, maşiculi, bovin-
douri ş.a.

Cea de-a treia metodă presupune trageri în sens orizontal în două direcţii diferite care se intersectează. Dar şi aici rămâne
nerezolvată problema „spaţiilor moarte“ la baza zidăriei.

în cazul ultimei metode, care le însumează pe primele trei, se evită practic toate „unghiurile moarte“. Un exemplu care
ilustrează metoda „flancurilor“ este citadela de la Cetatea Albă.

De elemente şi metode defensive depind sistemele defensive.

Acestea sunt:

-sistemul parietal, unde zidul (valul, palisada) constituie principalul element defensiv, iar metoda utilizată este cea frontală
orizontală;

-sistemul sinuos, unde zidul (valul, palisada) constituie principalul element defensiv, iar metodele utilizate sunt cea frontală
orizontală şi cea a „cleştilor“;

-sistemul de turnuri izolate, unde elementele defensive principale sunt turnurile izolate şi zidurile (valurile, palisadele), iar
metodele utilizate sunt cea frontală orizontală şi cea frontală verticală;

-sistemul de turnuri de flancare, unde elementele defensive principale sunt turnurile şi zidurile adiacente, iar metoda utilizată
este cea a „flancurilor“;

-sistemul de bastei, care se bazează pe aceleaşi principii ca şi sistemul precedent, fiind înzestrat cu un nou element defensiv -
bastea.

243
Categorii de fortificaţii

Amenajările fortifícate se clasifică în:

obstacole — piese de apărare care barează accesul;

refugii - construcţii care oferă adăpost în timp de pericol;

posturi - baze de atac şi sedii de garnizoană, numite mai târziu poziţii de foc.

Obstacole pot fi calificate şi palisadele de lemn din primele capitale ale ţării. „Posturile“ -

cetăţile voievodale - asigurau controlul unor puncte sau zone obligatorii de trecere. Refugii“ pot fi considerate mănăstirile
fortificate, curţile domneşti şi boiereşti, schiturile rupestre, construcţiile subterane, tainiţele.

In funcţie de gradul de durabilitate a cetăţilor distingem:

fortificaţii permanente,

fortificaţii ocazionale.

Condiţionat de scopurile defensive deosebim:

punctul de sprijin militar (funcţia principală fiind apărarea efectivului militar şi a zonei aferente, funcţiile secundare fiind cea de
locuire, administrativă, religioasă şi economică);

reşedinţa fortificată (funcţia principală fiind cea de locuire sau religioasă, funcţiile secundare fiind cea de apărare, religioasă sau
de locuire, economică şi uneori administrativă);

fortificaţia aşezării (funcţia principală fiind apărarea comunităţii).

In această perioada au existat curţi domneşti la Şiret, Baia, Suceava, Roman, Hârlău, Bacău, Botoşani, Iaşi, Piatra Neamţ,
Cotnari, Bârlad, Huşi, Dorohoi, Reuseni, Dimăcheni ş.a. Toate aveau un paraclis, o locuinţă-reşedinţă cu anexe gospodăreşti şi o
incintă împrejmuitoare fie de piatră, fie de lemn. Curţilor voievodale din Moldova nu li se poate atribui doar o funcţie
rezidenţială.

Curţi boiereşti au fost atestate la Netezi-Neamţ, Volovăţ, Giuleşti, Fântâna Mare- Suceava, lângă Putna, la Şipote, Arbore,
Bălineşti.

Complexele monastice din Moldova presupun un rol de refugiu temporar, de popas în retragerea către alte locuri. Prezentându-
se slab în faţa unor atacuri organizate, ele sunt totuşi capabile de o rezistenţă de câteva zile în faţa unor expediţii de pradă. Spre
deosebire

244
Cetatea de scaun a Sucevei. Vederea reconstituită a laturii cu intrarea

Variantă de reconstituire a cetăţii Neamţ

de Ţara Românească, aceste ansambluri monastice sunt mult mai apropiate de „cetăţi“. La cumpăna secolelor XV-XVI se
definitivează modelul mănăstirii fortificate moldoveneşti: o incintă de plan rectangular flancată de turnuri protejează clădirile
din intra muros. Aici, pe lângă spaţii destinate oficierii cultului şi locuirii călugărilor, se află locuinţele domneşti sau boiereşti.
Reşedinţe voievodale sunt la mănăstirile fortificate Neamţ, Moldoviţa, Humor, Voroneţ, Putna, Bistriţa, Dobrovăţ, Râşca,
Coşula, Bisericani, Probota. După 1500, când Renaşterea se manifestă din plin în Transilvania, cetăţile comunităţilor rurale,
săseşti şi secuieşti recurg adesea la rigoare spaţială, forme carteziene ale incintelor şi dispozitive de apărare dispuse simetric.

Arii urbane protejate de valuri, şanţuri şi palisade, au existat în secolul al XlV-lea la Suceava şi la sfârşitul aceluiaşi secol la
Roman. Fortificaţiile orăşeneşti de la Baia şi Şiret, ambele lucrate din pământ şi lemn, au apărut în secolul al XlV-lea. La
cumpăna secolelor XIV-XV a fost construită incinta urbană la Iaşi.

Clasificarea amenajărilor de apărare după sistemele defensive folosite:

-aşezări fortificate;

-reşedinţe întărite;

-cetăţi „clasice“.

Aşezările fortificate utilizează sistemele parietal şi sinuos, reşedinţele întărite - sistemele parietal, sinuos şi de turnuri de
flancare, iar cetăţile „clasice“ - sistemele de turnuri izolate, de turnuri de flancare şi de bastei.

Din punctul de vedere al atribuirii, Moldova a cunoscut următoarele categorii de cetăţi:

cetăţi moldoveneşti;

cetăţi bizantino-genoveze;

cetăţi otomane.

In funcţie de locul am plasării deosebim cetăţi de câmpie şi cetăţi aşezate pe înălţimi. Primele tind spre o regularitate a pianului,
având posibilităţi defensive egale din toate direcţiile, pe când ultimele sunt subordonate particularităţilor terenului.

Deasemenea, distingem fortificaţii de graniţă şi fortificaţii din interiorul ţării.

După materialele de construcţie utilizate fortificaţiile Moldovei se pot grupa în:

cetăţi de pământ şi lemn;

246
cetăţi de piatră.

După numărul ostaşilor din trupele permanente în timp de pace avem:

cetăţi cu garnizoane restrinse (până la 200-300 ostaşi);

cetăţi cu garnizoane mari (mai mult de 300 ostaşi).

Tipuri de apărare în arta fortificaţiilor

In arta fortificaţiilor avem următoarele tipuri de apărare:

apărarea „activă“;

apărarea „pasivă“;

apărarea „elastică“',

apărarea „mascată“.

Apărarea „activă“ presupune existenţa unor puncte de rezistenţă - obiective cu caracter „pur militar“ : cetăţi princiare - sedii de
garnizoane perm anente, tabere întărite, avanposturi fortificate. Apărarea „activă“ este caracteristică pentru epoca lui Ştefan cel
Mare. Acest domnitor n-a comis niciodată greşeala de a se închide cu oastea sa în vreo cetate, dând astfel duşmanului
posibilitatea să-l încercuiască şi să-l silească să capituleze. Fortificaţiile sunt folosite de el doar ca puncte de sprijin ale
operaţiunilor armatei, forţele principale fiind întotdeauna păstrate în afara zidurilor, pentru a putea lovi şi înfrânge pe inamic.

Apărarea „pasivă“, înţeleasă ca o închidere fermă în spaţiul intra muros, contribuie la apariţia incintelor orăşeneşti. Acest tip de
apărare are o importanţă redusă în Moldova, unde majoritatea oraşelor sunt „deschise“, adică lipsite de incinte împrejm uitoare.

Apărarea „elastică“ duce la fortificarea arhitecturilor preponderent civile: reşedinţe ale puterii centrale şi laice, edificii de cult,
administrative, comerciale, de locuit. Ea este disipată printr-o mulţime de construcţii. Apărarea „elastică“ este specifică oraşelor
moldoveneşti în lipsa unor ziduri de incintă. Acum are loc transferarea arhitecturii fortificate din domeniul „strict militar“ către
asigurarea unei protecţii „relative“, chiar „preventive“. în multe alcătuiri urbane găsim adevărate reţele de apărare, compuse din
mănăstiri întărite, curţi boiereşti, biserici fortificate, locuinţe de piatră ş.a. Toate aceste categorii de construcţii au apărarea, fară
excepţie, inclusă în temă. Complexele monastice şi reşedinţele feudale sunt

247
înconjurate de ziduri, bisericile dispun de turnuri-clopotniţă masive cu deschideri minime la primul nivel, iar hanurile şi
conacele au curţi cu garduri înalte şi porţi solide.

Apărarea „mascată“ e determinată de prezenţa am enajărilor defensive ascunse: galerii subterane de legătură, coridoare
subterane de acces şi evacuare, tainiţe, pivniţe suprapuse pe mai multe niveluri, capcane, hrube, trape. Apărarea „mascată“,
pasivă în esenţă, e frecventă în Moldova mai ales după intrarea ei în sfera de influenţă otomană, atunci cînd începe
„descentralizarea“ apărării teritoriale.

Construcţii de piatră

în funcţie de sorgintea cetăţilor- de piatră construite în Moldova în perioada investigată se poate stabili o anumită tipologie, în
cadrul căreia distingem:

cetăţi de sursă nord-europeană)

cetăţi de sursă vest-europeană;

cetăţi de sursă bizantină;

cetăţi de model bizantino-oriental;

cetăţi de model oriental;)

cetăţi de model renascentist.

Cetăţi de plan regulat

Cetăţi de sursă nord- şi vest-europeană

în arhitectura militară a Moldovei medievale există trei fortificaţii de piatră de plan prestabilit care derivă din concepţia
arhitectonică de tip castel nordic: forturile cetăţii Neamţ şi Cetăţii de Scaun de la Suceava şi cetatea Şcheia.

Cetăţi de model bizantino-oriental

în Moldova istorică găsim patru fortificaţii de piatră de model bizantino -oriental: fortul Cetăţii Albe, cetatea Tatarbunar, fortul
Cetăţii Noi de lângă Roman şi fortul cetăţii Bender. Prim ele trei sunt atribuite moldovenilor, iar ultima - otomanilor. Planurile
lor „în careu“ sunt planuri ale fortificaţiilor de câmpie, cu aceleaşi posibilităţi de apărare din toate direcţiile.
Cetăţi de model oriental

O fortificaţie originală care nu are analogii printre cetăţile Moldovei este cetatea de piatră de la Orheiul Vechi, numită în
literatura de specialitate şi „citadelă“, deoarece ea a fost inclusă în interiorul unei alte întărituri, de pământ şi lemn, construită
anterior.

Cetăţi de model renascentist

Cetatea de piatră de la Soroca înlocuieşte vechea fortificaţie de pământ şi lemn care putea fi construită împotriva tătarilor pe
malul Nistrului de Ştefan cel Mare. Cetatea de piatră de la Soroca rămîne prima şi ultima manifestare a Renaşterii în arhitectura
militară a Moldovei.

Cetăţi de plan neregulat

în Moldova istorică sunt cunoscute-două fortificaţii de piatră de plan neregulat cu donjon. Prima, cu donjon izolat, este cetatea
Ţeţina şi cea de-a doua, cu donjonul inclus în zid, este cetatea Hotin.

Cetăţi de sursă bizantină

în arhitectura de apărare a Moldovei există două fortificaţii ce imită forma întăriturii Constantinopolului. Este vorba de centura
exterioară de zid a Cetăţii Albe şi cea a cetăţii Chilia.

Tipuri şi modele

Evoluţia arhitecturi fortificate în Moldova reprezintă un lanţ întreg de eforturi tehnice şi perfecţiuni artistice. Sursa ei primară se
găseşte în arhitectura romano-bizantină. Castrul roman şi „castellum “-ul romanobizantină sunt prototipurile cetăţilor de plan
apropiat de cel rectangular din Orient şi Europa. Sursele cele mai apropiate în timp pentru fortificaţiile de acelaşi plan din
Moldova devin cetăţile nordice şi occidentale de tip „castel“, precum şi forturile „în careu“ din lumea bizantino-orientală.

Există două şiruri tipologice (genetice) ale cetăţilor moldoveneşti de plan patru later compact:

Forturile cetăţilor Neamţ şi Chilia, cetatea Şcheia, fortul Cetăţii de Scaun de la Suceava.

Fortul Cetăţii Albe, cetatea Tatarbunar, fortul Cetăţii Noi de lângă Roman. Cel de-al doilea şir include fortificaţii de origine
bizantino-orientală.

249
Variantă de reconstituire a Cetăţii Noi de lângă

Roman Variantă de reconstituire a citadelei de

la Cetatea Albă

irtnţ

ooOo

DB»0

1-1

Secţiune şi planul de la Bender

Variantă de reconstituire a cetăţii Tatarbunar

250
Cele două şiruri genetice sus-numite pot fi considerate etape ale unui proces unic de evoluţie a arhitecturii militare în Moldova.
Dezvoltarea cetăţii de plan regulat cu turnuri de colţ se desfăşoară în sensul perfecţionării unor elemente componente în funcţie
de progresul militar: înlocuirea turnurilor intrate cu cele ieşite, a celor paralelipipedice cu cele cilindrice, întărirea acceselor,
mărirea numărului de turnuri, apariţia „tunurilor de artilerie“ etc. în interiorul seriei nu înregistrăm momente de ruptură bruscă.

Specificul spaţial compoziţional

în organizarea spaţială primează criteriul funcţional. Printre cele mai însemnate funcţii se numără cea de apărare, de locuire,
religioasă, economică. Gruparea spaţiilor pe criterii funcţionale se efectuează, de obicei, în jurul curţilor interioare.

Concepţiile spaţiale depind şi de criteriul constructiv. Constructorii băştinaşi pot introduce anumite corective şi completări
creative în conceptul-„canon”: aici se iau în consideraţie tradiţiile şi experienţa locală în construcţie.

Distingem forme compoziţionale simple cu un spaţiu compact de formă geometrică precisă (dreptunghi, romb, cerc, trapez) şi
forme compoziţionale complexe.

în acelaşi timp se desprinde un şir de procedee compoziţionale. în primul rînd, există o strictă ordonare logică. în mod normal,
aici funcţionează toate elementele constitutive, dar, în caz de excepţie, e posibilă funcţionarea temporară autonomă a unor părţi
componente. Acestea pot fi donjoanele, curţile, citadelele.

Compoziţiile tuturor cetăţilor din Moldova urmăresc accentuarea statutului de bastion inexpugnabil. Efectele estetice generate
sunt cu adresa directă către potenţialul duşman: copleşirea prin forţă şi ţinerea la anumită distanţă. „Ecranul protector“ îl
constituie pînzele de zid amplificate cu turnuri.

Compoziţiile cetăţilor din Moldova acceptă principiul ierarhizării dimensionale. Elementele de importanţă majoră sunt
evidenţiate prin dimensiuni mai mari. Astfel, donjoanele, cele mai puternice turnuri ale cetăţilor, sunt şi cele mai spaţioase, şi
cele mai înalte. Nu degeaba ele au căpătat denumirea de boise (si. „nu te teme“) - într-un asemenea turn apărătorii uitau de frică.
Cele mai importante curtine erau şi cele mai groase. Unele au fost „îngroşate“ suplimentar în epoca artileriei.

251
La cetăţile Moldovei se observă un anumit tip de expresivitate spaţială. în intra muros se accentuează senzaţia de protecţie şi de
anumit confort, iar în extra muros apare un bastion invincibil care îi deprimă pe cei care intenţionează să-l asedieze.

Compoziţiile cetăţilor din Moldova prezintă efecte de monumentalitate. Preocupările constructorilor se concentrează asupra
elaborării unor adevărate „maşini de război“.

Se iau în consideraţie efectele de perspectivă. De multe ori, se fac abateri premeditate de

la scara umană. In momentul intrării se creează o perspectivă ascendentă care accentuează monumentalitatea cetăţii. In intra
muros, unde apărătorilor li se conferă un sentiment de securitate, există o relaţie optimă între scara „funcţională“ şi cea
„estetică“.

Compoziţia cetăţilor cu forturi însumează mai multe nuclee compoziţionale. Astfel, cetatea Neamţ, Cetatea de Scaun de la
Suceava şi Cetatea Nouă de lângă Roman juxtapun câte două nuclee -obiective fortificate, alăturate după principiul basse-cour.
La cetatea Bender avem două nuclee - obiective fortificate, dispuse după principiul duplicibus muris. Trei nuclee
compoziţionale - obiective fortificate - sunt prezente la cetatea Chilia şi patru la complexul defensiv de la Cetatea Albă, unde
înlănţuirea nucleelor se face după principiul constantinopolitan. în toate cazurile enumerate elementul principal este fortul,
conceput ca o ultimă redută a cetăţii.

Cetăţile cu mai multe nuclee compoziţionale au o compoziţie dezvoltată în sens orizontal. Fortificaţiile compacte, cu un singur
nucleu compoziţional, se caracterizează printr-o compoziţie dezvoltată atît vertical, cât şi orizontal.

în multe cetăţi din Moldova sunt utilizate repetările ritmice. Intervalul ritmului, adică distanţa între dispozitivele verticale
depinde de tipul de armament folosit. în cazul armelor clasice ea nu depăşeşte o bătaie de săgeată, iar în cazul armelor de foc ea
poate fi mult mai mare. Ritmul arhitectural unifică faţadele cetăţilor, contribuind la obţinerea unor imagini de ansamblu.

Compoziţiile fortificaţilor de plan neregulat întruchipează principiul echilibrului maselor arhitecturale asimetrice. Geometria
riguroasă a unor elemente şi spaţii componente contrastează cu caracterul organic, pitoresc al dispunerii lor în ansamblu.
Configuraţia incintelor e determ inată de condiţiile de relief.

252
Citadela de piatră de la Orheiul Vechi

Planul cetăţii de piatră de la Soroca în faza iniţială

Cetatea Soroca

53
La majoritatea cetăţilor de plan regulat, se remarcă opţiunea pentru claritate şi anumită geometrie a formelor, cu toate că mai
multe elemente pot căpăta o tratare de detaliu asimetrică. Aceste fortificaţii sînt concepute sculptural. Construcţiile auxiliare se
alătură incintelor şi sunt ordonate de curţile interioare. Spaţiile cu care se operează sînt limitate, de obicei, de linii şi suprafeţe
drepte. în epoca artileriei devine raţională „rotunjirea“ turnurilor şi zidurilor. în cazul cetăţii Soroca sunt utilizate principiile
Renaşterii italiene timpurii, bazate pe o geometrie riguroasă.

La unele cetăţi din Moldova se urmăreşte consecvent ideea de axialitate. Astfel, axa predominantă a cetăţii Ţeţina, de plan
filiform, este cea longitudinală. La fortificaţiile cu incinte carteziene axa longitudinală are aceeaşi im portanţă ca şi cea
transversală. La cele de tip central axa principală este cea verticală.

Particularităţile reliefului au impus soluţii originale ale fundaţiilor, construite pe terenuri accidentate sau în locuri mlăştinoase.
Astfel, la cetatea Neamţ, cetatea Şcheia şi Cetatea de Scaun de la Suceava întîlnim fundaţii „în trepte“ care asigurau o mai bună
priză a masei de zidărie de sol şi micşorau pericolul de alunecare.

Pavimentul spaţiului lice era alcătuit din spărturi de calcar în plăci legate cu mortar de var, aşezate deasupra a două straturi de
grinzi: în primul bârnele fiind amplasate paralel cu zidurile cetăţii, iar în cel de-al doilea grinzile fiind perpendiculare. Şi în
acest caz tehnica de construcţie era influenţată de cea bizantină.

Componenţa zidurilor este destul de uniformă. De cele mai multe ori ele sunt alcătuite din două paramente de piatră spartă,
având o umplutură din aceeaşi piatră cu dimensiuni mult mai mici legată cu mortar.

Pentru o mai bună coeziune şi rezistenţă la deformare, meşterii îneacă în miezul zidăriei tiranţi de lemn,- dispuşi orizontal în
formă de „centuri“ sau „grile“.

Un alt procedeu utilizat atât în spaţiul bizantin, cît şi în cel nordic este includerea asizelor de cărămidă în zidăria de piatră cu
scopul de a asigura solidarizarea param entului de umplutură şi a conferi elasticitate zidurilor.

în cetăţile Moldovei pot fi evidenţiate mai multe feluri de mortar. Astfel, avem mortare conţinând var, nisip, cărămidă pisată şi
mei; var, nisip, cărămidă pisată, bucăţi mici de

254
cărbuni; var, nisip, cărămidă pisată; var, puzzolane; var şi un procent ridicat de nisip şi pietriş. Rosturile între pietre sînt aici
netezite cu ajutorul mistriei.

Pentru acoperirea spaţiilor s-au folosit bolţile de cărămidă (în leagăn semicilindrice, în leagăn în arc puţin frânt şi sferice) şi
planşeele de lemn. Problema aerisirii şi evacuării apelor era rezolvată cu ajutorul unor canale.

La construcţia cetăţilor era utilizat şi materialul lemnos. In multe ziduri au fost descoperite urmele unor dulapi de lemn cu rol de
grinzi sau console pentru hourds, galerii sau schele. Lemnul era utilizat pentru tiranţi, planşee, poduri, uşi, rame de ferestre.

Turnurile cetăţilor puteau fi neacoperite, cu terase pentru observare şi semnalizare, sau aveau acoperişuri piramidale sau conice.
Alte construcţii aveau acoperişuri obişnuite cu pantă în două sau patru ape. Multe clădiri şi încăperi interioare au fost tencuite şi
date cu var. Unele paraclise erau împodobite cu pictură murală.

Planurile prestabilite ale multor fortificaţii din Moldova dovedesc că meşterii erau familiarizaţi nu numai cu tehnicile avansate
de construcţie, dar şi cu ştiinţa trasării pe teren. Un anumit raţionament geometric se simte în planimetria cetăţilor de tip
constantinopolitan. Trasarea planului pe teren devenea deseori un ritual solemn mistic, iar metodele de asamblare a elementare
componente se ţineau în secret. Constructorii, buni cunoscători ai geometriei aplicate, nu întocmeau desene tehnice pe hârtie.

Principiile proporţionării stricte au fost utilizate de constructorii cetăţii renascentiste Soroca. Aici a fost utilizat „pătratul de
măsură“ pentru elaborarea faţadelor. Această metodă era folosită frecvent de constructorii germani, olandezi şi italieni.

Toate lucrările de zidărie erau realizate de pietrarii (lapicidae) autohtoni, iar lucrările auxiliare de salahori, de asemenea de la
faţa locului. Arhitecţii principali invitaţi (fiindatores, magisteri) ar fi trebuit să participe, cel puţin, la edificarea cetăţilor-„capete
de serie“ şi a cetăţilor- „unicate“. Celelalte cetăţi-elemente ale seriei puteau fi realizate de corpul local de constructori.

255
Faţadă, secţiune şi plan al cetăţii Hotin

p•

r<p7-'^Ţt|

■' if.
is^-> c i

s'y ~

ii ' ...

ai

V-

i"

Iii

UV

wÜl

>111Im

mm

Ansamblul fortificat al Cetăţii Albe

Din punct de vedere funcţional, elementele componente ale cetăţilor de piatră din Moldova pot fi clasificate în felul următor :

dispozitive de observare (terase de observare şi semnalizare, turnuri, „turnuri-lucarnă“);

dispozitive de apărare (turnuri, „turnuri de artilerie“, bastioane de tip „turn“, „semitum“ şi „bastee“, terase şi platforme pentru
artilerie, ziduri, şanţuri, linii de apărare exterioare, dispozitive de blocare, dispozitive speciale);

dispozitive auxiliare (locuinţe, spaţii administrative şi reprezentative, lăcaşuri de cult, anexe cu funcţie gospodărească,
economică, amenajări edilitare, alte dependinţe).

în funcţie de amplasarea elementelor constitutive faţă de spaţiul apărat, ele pot fi grupate

în:

construcţii exterioare (ziduri, turnuri, bastioane, porţi);

construcţii interioare (palate fortificate şi locuinţe ale demnitarilor militari, lăcaşuri de cult, dependinţe ş.a.);

elemente de tranziţie între spaţiul intramuran şi cel extramuran (unele amenajări speciale ca subterane secrete şi tainiţe).

Construcţiile exterioare

Incintele întărite îşi definesc formele în strânsă legătură cu condiţiile de amplasare în teren şi cu progresul tehnicii militare.

Zidurile.în componenţa curtinelor intră fundaţia, însăşi masa de zidărie şi coronamentul. Forma lor depinde în mare măsură de
conceptul iniţial, de specificitatea reliefului şi de indicii calitativi ai solului.

Faţa exterioară a zidului poate fi perpendiculară pe teren sau parţial oblică, înclinată înspre spaţiul extra muros în partea ei
inferioară. Curtinele au configuraţie rectilinie (cetatea Şcheia), în linie frântă (cetatea Neamţ), curbă (cetatea Hotin) şi în formă
de arc de cerc (cetatea Soroca). Ele sunt străpunse de un număr neînsemnat de goluri. Zidurile cetăţilor pot fi amplificate cu
contraforţi.

Unele se leagă organic de ziduri, fiind construite o dată cu acestea, iar altele apar într-o etapă constructivă ulterioară.

257
Lungimea şi înălţimea curtinelor depind de capacităţile defensive concrete ale terenului ales şi de proiectul general al
fortificaţiei.

Coronamentul unui zid de apărare este alcătuit din parapet, în spatele căruia se desfăşoară drumul de strajă. Parapetul prezintă o
succesiune de merloane şi creneluri sau o zidărie perforată cu goluri de tragere. Meterezele pot fi plasate frontal sau lateral, în
dependenţă de configuraţia curtinei.

Partea lor superioară poate fi plată (Cetatea Albă), terminată într-o singură pantă (cetatea Hotin), în două pante cu coamă
(cetatea Hotin) sau în patru pante cu coamă (Cetatea Albă).

Legătura verticală cu coronamentul zidului se realizează cu ajutorul scărilor.

Pentru evacuarea zăpezii şi a apelor de ploaie, drumurile de strajă sunt prevăzute cu lărgiri speciale - rampe sau terase.

Zidurilor pot să li se alăture galeriile de lemn (cetatea Soroca, cetatea Hotin).

Din punct de vedere funcţional, zidurile cetăţilor se împart în cele despărţitoare, înconjurătoare, de blocare, de acces şi duble.
Drept exemplu de ziduri despărţitoare pot servi zidul median al Cetăţii Albe şi cel al cetăţii Chilia, ambele delimitînd două curţi
interioare.

Zidurile înconjurătoare închid un teritoriu de o deosebită importanţă strategică.

Zidurile de acces sînt străpunse de porţi saupoterne, protejate de turnurile învecinate.

Zidurile de blocare nu participă direct la fortificare, menirea lor fiind de a bara drumul atacanţilor spre o zonă interioară de im
portanţă majoră. De obicei, ele au o înălţime şi o grosime mai mică decît celelalte curtine şi nu influenţează silueta generală.
Aici menţionăm zidul-scut şi Zwingerul.

în Moldova, Zwingerul apare în a doua jumătate a secolului al XVlea. La unele fortificaţii importante curtinele exterioare ţin să
se multiplice, apărând astfel zidurile duble.

La exterior, ,zidurile pot fi protejate de şanţuri (seci sau umplute cu apă), poduri (obişnuite sau mobile) şi valuri.

258
Grupul cetăţilor şi castelelor de plan patrulater compact cu turnuri paralelipipedice

Grupul cetăţilor şi castelelor de plan patrulater compact cu turnuri cilidrice

Turnurile. în contextul fortificaţiei, fiecare turn era conceput ca un punct defensiv de sine stătător, capabil să permită
conducerea operaţiunilor militare şi să asigure rezistenţa prelungită şi independentă de restul cetăţii. Flancarea verticală viza
acoperirea „unghiurilor moarte“ create la baza zidăriei, iar cea orizontală dădea posibilitatea de a neutraliza eforturile
duşmanului la escaladarea pânzelor de zid.

Din punctul de vedere al amplasamentului, turnurile pot fi izolate (donjoane interioare, turnuri avansate) şi prinse de ziduri (de
colţ, intermediare, de acces). în Moldova medievală găsim turnuri decroşate în exterior şi cele decroşate în interior.

Donjonul interior, numit de englezi keep, de germani Hauptturm, de italieni torrione şi de orientali kemka cunoaşte o răspândire
largă în Europa în secolele XI-XIII. Predecesorul lui - tumul-locuinţă - era cunoscut de celţi şi daci.

Turnurile de colţ, intermediare şi de acces cunosc o largă răspândire în fortificaţiile Moldovei. Cele de colţ au scopul de a
sprijini şi a întări intersecţia curtinelor exterioare, cele intermediare realizează o bună flancare laterală, iar cele de acces
protejează intrările. în majoritatea cazurilor, primele şi ultimele se caracterizează prin dimensiuni mai mari.

Turnurile de colţ au o deosebită importanţă strategică în contextul ansamblului de apărare. Ele amplifică potenţialul defensiv al
colţurilor care prezintă cele mai vulnerabile noduri din cetate. Forma lor depinde de particularităţile terenului, de locul concret
în cadrul fortificaţiei, de conceptul militar şi de posibilităţile tehnicii de construcţie.

Turnurile intermediare sînt subordonate ideii organizării apărării pe nivelurile superioare ale cetăţii.

Turnurile de acces sunt străpunse la primul nivel de treceri pietonale.

Sub aspectul configuraţiei planului, turnurile cetăţilor din Moldova pot fi rectangulare (pătrate, dreptunghiulare), romboidale,
circulare şi poligonale.

Tragerile se efectuau prin metereze. Iniţial, forma cea mai răspîndită era cea dreptunghiulară, foarte îngustă, dar o dată cu
generalizarea armelor de foc apar guri de tragere mult mai mari: circulare, dreptunghiulare şi în formă de gaură de cheie
inversată. în cetăţile Moldovei sunt utilizate mai multe tipuri de metereze cu nişe. Ele pot avea boltiri în leagăn, în conranversat
şi sferice.

260
Acoperişurile pot fi în formă de pupitru (Cetatea Albă), piramidale (Cetatea Albă, cetatea Chilia), piramidale cu coamă (Cetatea
Albă), conice (cetatea Hotin, cetatea Bender).

Drept elemente de flancare verticală a turnurilor s-au utilizat maşiculi, hourds şi bovindouri. In podeaua lor se găseau orificii
speciale, prin care se putea arunca bolovani, lemne şi turna lichide fierbinţi asupra atacanţilor. Drept elemente de consolidare a
turnurilor se foloseau contraforţii: de colţ, dispuşi perpendicular faţă de ziduri (cetatea Neamţ, Cetatea de Scaun de la Suceava,
Cetatea Albă), de colţ dispuşi sub un unghi faţă de ziduri (cetatea Şcheia, cetatea Neamţ). La cetatea Hotin găsim eperoane la
baza turnului cilindric. Un turn al cetăţii Chilia avea, de asemenea, pinteni.

Din punct de vedere funcţional, turnurile Moldovei se divizează în cele de apărare, de observare şi de serviciu. Ultimele includ
locuinţe, spaţii pentru oficierea cultului, depozite, arsenale, trezorerii ş.a. Există turnuri de barbacană, turnuri ale farului,
tumuri-închisori.

In Moldova, turnurile cumulează mai multe funcţii, la Cetatea Albă, tumul principal de observare servea concomitent drept
grînar şi arsenal. Tumuri-închisori cu parterul „orb“ se cunosc la Cetatea Albă, cetatea Chilia, cetatea Neamţ şi cetatea de Scaun
de la Suceava.

Decoraţia turnurilor este destul de modestă: alternanţa asizelor de cărămizi şi a fîşiilor de piatră, precum şi înviorarea masei de
zidărie cu ornamente de cărămizi sau cărămizi dispuse orizontal şi vertical pe param entul de piatră.

„ Turnurile pline“, „semiturnurile„turnurile de artilerie“ şi basteile

Toate aceste dispozitive, interm ediare între turnurile obişnuite şi bastioanele „clasice“ constituie o replică reuşită pe care
constmctorii de cetăţi au dat-o evoluţiei armelor de foc.

„Turnul plin“ (bastionul de tip „turn“) reprezintă un turn fără gol, umplut în întregime sau în mare parte cu pămînt, decroşat în
exterioml incintei.

Un element defensiv original este semitumul (bastionul de tip „semiturn“). îl putem asemăna cu un decroş al curtinei sau cu un
turn obişnuit cu latura interioară nezidită. Astfel de „turnuri fară spate“ („tumuricoajă“ sau „tumuri-incintă“) deschise către
spaţiul apărat sunt prezente la fortificaţiile Constantinopolului şi în cetăţile pontice genoveze.

261
Şirul evolutiv al cetăţilor din Moldova de plan patrulater compact: forturile cetăţilor Neamţ şi Chilia, cetatea Şcheia, forturile
Cetăţii de Scaun de la Suceava şi Cetăţii Albe, cetatea Tatarbunar, fortul

Cetăţii Noi de lângă Roman

Grupul cetăţilor şi castelelor de tip “central” flancate de turnuri, bastei sau bastioane

Grupul tipologic al cetăţilor de model constantinopolitan:

cetatea Constantinopolului

Cetatea Albă

cetatea Chilia

262
Reprezentativ pentru perioada medievală rămîne „semitumul“ de plan triunghiular. Formula turnului triunghiular, poligonal sau
circular cu „cioc“ cu ascuţişul îndreptat spre inamic, s-a perpetuat o perioadă destul de lungă. Pe de o parte, erau înspăimîntaţi
atacanţii, iar pe de altă parte erau eliminate „unghiurile moarte“.

Porţile

Funcţii:

de circulaţie

de supraveghere şi oprire

de apărare

în simbolismul arhitectural al porţilor primează elementul sacru.

Elementul profan derivă din utilitas-ul porţii. Pentru colectivitatea urbană, poarta constituie o imagine de identitate şi de
mândrie, o „carte de vizită“ a fortificaţiei.

Porţile cetăţilor din Moldova pot să primească denumiri de localităţi, nume de persoane să aibă în vedere anumite calificative
sau fenomene.

în Moldova medievală se disting câteva grupuri de porţi fortificate ale cetăţilor:

tum-poartă de plan rectangular;

poartă în curtină;

poartă între două turnuri;

poartă şicanată.

Accesul în amenajarea defensivă avansată putea fi prevăzut cu un pod „cumpănă“ cu două braţe sau cu un pod mobil cu
scripete.

Printre accesoriile de apărare exterioară a porţilor se numără barbacana, tumul avansat, amenajarea defensivă avansată şi zidul-
scut. Deschiderile porţilor protejate de herse metalice şi tăblii de lemn nu rezistau loviturilor balistelor, iar mai târziu ghiulelelor
de tun. Barbacana devenea un mijloc deosebit de eficace pentru apărarea acceselor, prezentînd un spaţiu închis, delimitat de
curtine şi amplificat cu un turn, o rondelă sau un bastion. Această invenţie orientală s-a răspândit în întreaga Europă în urma
cruciadelor, ajungând în spaţiul românesc doar în secolele XIV-XV.

Pentru neutralizarea „unghiurilor moarte“ create la baza porţilor dinspre extra muros se foloseau bovindourile.

263
Printre elementele de apărare internă se numără hersele şi canaturile. Hersele din lemn şi metal erau cunoscute încă din epoca
romană. Suspendate pe lanţuri ele precedau canaturile, alunecând pe verticală în jgheaburi speciale amenajate în ieşiturile
laterale ale deschiderilor.

Alte elemente de apărare internă a porţilor sunt gurile de tragere ale tainiţelor, destinate tirului orizontal, şi gurile de păcură în
planşee, destinate flancării plonj ante.

Construcţiile interioare

Construcţiile interioare ale complexelor fortificate, înzidite sau amplasate independent, ţin de organizarea normală a cetăţilor şi
de dotarea lor. Aici pot fi evidenţiate următoarele funcţii:

administrativă;

de locuire;

religioasă;

de serviciu;

de depozitare.

Printre obiectivele intramurane cu caracter preponderent administrativ şi de locuire vom aminti palatele şi locuinţele
comandanţilor cetăţilor.

Lăcaşurile de cult

Majoritatea fortificaţiilor de piatră, construite cu sprijinul domnesc în scopul apărării ţării de duşmanii din afară, erau înzestrate
cu lăcaşuri de cult creştine:

înzidite

plasate independent

Există o diferenţă netă între o biserică obişnuită şi un paraclis înzidit. într-un ansamblu fortificat. Aici se impune revizuirea
raporturilor tradiţionale dintre „utilitas“ şi „simbol“, deoarece primează soluţii arhitectonice adaptate cerinţelor de apărare.
Spaţiul ritual, menit să adăpostească în timpul slujbelor pe apărătorii cetăţii, este legat în mod firesc de structura interioară a
obiectivului întărit.

264
BSE

Grupul obiectivelor de tip “reşedinţă fortificată orientală’

Secţiuni ale zidurilor fortificaţiei de la Cetatea Albă

265
Paraclisele înzidite, adosate unor ziduri exterioare ale forturilor, se caracterizează prin dimensiuni modeste ale planului drept,
mononavat.

Dependinţele

Cele mai importante funcţii ale acestor construcţii sunt:

de locuire;

de serviciu;

de producţie;

de depozitare

Se desprind câteva trăsături semnificative ale dependinţelor:

formulele utilizate sunt destul de modeste, cu o geometrie clară;

se pune accent pe stabilitate şi soliditate;

volumele plasate independent se raportează în majoritatea cazurilor la scara umană;

preocupările pentru expresivitate sînt reduse sau lipsesc.

Dependinţele pot fi amplasate:

în spaţiul intra mur os:

compact

dispersat

în construcţiile exterioare ale cetăţilor

Printre funcţiile principale ale dependinţelor se numără cea de natură locativă, materializată în cazărmi şi locuinţe.

Funcţia de serviciu e reprezentată de bucătării-brutării, băi, camere pentru slugi, grajduri. Funcţia gospodărească e m aterializată
în depozite, magazii.

Funcţia de producţie e reprezentată de „monetării“, ateliere.

Este importantă funcţia pur militară. Merită de menţionat încăperile pentru gardă, pulberăriile, arsenalele.

Arta fortificaţiei însoţeşte evoluţia umanităţii constituind o parte importantă a culturii şi civilizaţiei. Ea reflectă însăşi istoria,
multiplicând încontinuu diverse soluţii de arhitectură militară: se perfecţionează formule deja cunoscute, se elaborează altele
noi. Toate sunt verificate în practica războiului.

266
UÜU LID

Cetatea Aibă

-/y

Cetatea Albă

Cetatea Soroca

Diferite tipuri de merlo ane în cetăţile Moldova

BaMmsneMMB

mL

T. 1
H Y

Diferite tipuri de turnuri în fortificaţiile Moldovei

Diferite tipuri de “turnuri pline” şi bastei în fortificaţiile Moldovei

267
şanţul de glisare Secţiunea podului fortului cetăţii Neamţ

Bovindourile de la Cetatea Albă

268
.MUNTENIA

în Ţara Românească medieval se pot distinge trei regiuni cu tradiţii şi interese oarecum diferite, deci cu partide de boieri
urmărind politici antagoniste:

partea centrală, în jurul regiunii Argeşului, unde se afirmase întâi puterea Basarabilor;

Oltenia, care a păstrat în tot decursul istoriei noastre o coloratură aparte (să fie oare urmarea unei mai intense colonizări
romane?);

în fine, cele trei judeţe din răsărit: Buzău, Râmnicul Sărat, Brăila. La sfârşitul veacului al XV-lea a cunoscut o mare ascensiune
în treburile ţării o familie de boieri olteni care reuşeşte să ajungă la bănia Craiovei timp de trei generaţii.

A rămas cunoscută sub numele de „ boierii Craioveşti lată că în 1512, după câţiva ani de lupte interne, doi fraţi Craioveşti
izbutesc să ridice în scaunul domnesc pe un frate vitreg al lor, Neagoe, considerat fiu natural al unui Basarab — va rămâne în
istorie cu numele de Neagoe Basarab (nu pronunţaţi Neagoe, ca şi când ar fi vreun erou de-ai lui Caragiale, un nea Goe!, ci
Neagoe, căci e doar forma slavonă a numelui neaoş românesc Neagu).

Neagoe Basarab s-a distins prin două înfăptuiri majore:

biserica episcopală de la Curtea de Argeş (cu puternice influenţe orientale în ornamentaţie), sfinţită în prezenţa mai multor înalţi
ierarhi ai bisericii din Răsărit, a fost considerate atunci ca o minune a Orientului. (A fost restaurată cu exces de zel sub domnia
regelui Carol I, ceea ce i-a luat din farmec, mai cu seamă că vechile chilii şi dependinţe au fost înlocuite cu clădiri noi, fără
legătură stilistică cu biserica; în fine, în interior, frescele lui Neagoe Basarab au fost înlocuite cu portrete modeme ale regelui
Carol şi reginei Elisabeta.);

cartea de sfaturi către fiul său Teodosie, cunoscută sub numele de „ învăţăturile “ lui Neagoe Basarab, care e un preţios
document despre morala, moravurile şi instituţiile acelor vremi şi e scrisă cu duh isihast. (Neagu Djuvara)

269
în Ţara Românească, arhitetura a înregistrat în vremea urmaşilor direcţi ai lui Mireea cel Bătrân o stagnare. Explicaţia acestei
lipse de activitate în domeniul construcţiilor poate fi găsită în situaţia politică foarte tulbure a vremii, în războaiele aproape
continui şi în luptele interne pentru domnie — reflex al stărilor de fărâmiţare feudală. La începutul celei de-a doua jumătăţi a
veacului XV are loc o reluare a lucrărilor de construcţie,cel puţin în domeniul arhitecturii religioase. în afară de recent restaurata
biserică Sf. Vineri de lingă curtea domnească din Târgovişte, a cărei arhitectură exterioară aminteşte de aproape formele fostului
paraclis al curţii lui Mircea cel Bătrân, nici un alt edificiu nu ni s-a păstrat întreg în stare să deducem trăsăturile caracteristice şi,
mai ales, legăturile arhitecturii acestei epoci cu cele două v e stite ctitorii domneşti construite din piatră faţuită şi marmură —
bisericile mănăstirilor Dealu şi Argeş. Constructiv şi al formelor de plan, aceste două originale monumente de la Dealu şi Argeş
nu sunt de fapt decât rodul unei prelucrări locale iscusite a tipului structural cristalizat încă de la sfârşitul veacului XIV pe
teritoriul Ţării Româneşti în modelele de la Vodiţa şi Cozia.

Biserica, ctitorie a lui Radu cel Mare ridicată în cadrul mai vechii mănăstiri Dealu a fost construită în ultimii ani ai veacului XV
şi terminată, aşa cum ne spune pisania prinsă în mijlocul panourilor decorative care încadrează pe faţada dinspre apus intrarea,
în anul 7008 (1500) . în întregul lui, naosul acestei biserici reproduce ca formă şi structură tipul trilobat al Coziei, căreia i-au
fost modificate proporţiile, în scopul de a imprima monumentului o mai mare zvelteţe. Tendinţa aceasta evidentă spre
verticalism, caracteristică monumentelor primei jumătăţi a veacului XVI, este acuzată în mod special de elementul dominant al
întregii compoziţii arhitecturale : de turla centrală, a cărei înălţime măsurată în interior este, în raport cu diametrul său şi în
comparative cu înălţimea, la fel măsurată, a turlelor bisericilor veacului XV, sensibil mai mare.

Nou ca formă şi mod de tratare este pronaosul, care are înfăţişarea unei prisme dreptunghiulare alungite, împărţită prin
intermediul unui puternic arc dublou în două compartimente inegale. Compartimentul mai îngust, cuprins în tre zidul despărţitor
al naosului de pronaos şi arcul dublou, este încoronat cu două turle mici ridicate prin intermediul unor minusculi pandantivi, de
o parte pe zidurile încăperii, de alta , în mijloc, pe

270
un mic darlatarc semicilindric. Compartimentul mare, rămas spre apus, este boltit cu un semieilindru dispus în sensul lungimii
bisericii, paralel cu axa est-vest a acestuia.

Planului şi formelor structurale, înrudite dar sensibil evoluate faţă de cele caracteristice monumentelor mai vechi, le corespunde
în exterior o plastică decorativă cu totul nouă. Faţadele, construite în întregime din piatră faţuită şi profilată, sunt împărţite în
două zone — două registre prin intermediul unui brâu care încinge biserica pe la jumătatea înălţimii. Fiecare registru are faţa
vibrată de un lanţ de arcaturi oarbe, înguste şi înalte, terminate cu arce în plin cintru. Arcaturile, care încadrează o serie de
panouri netede de piatră faţuită , uşor scobite în faţa zidului, se înfăţişează sub forma unui lanţ de rame de piatră profilată,
formate fiecare din câte două ciubuce: unul rotunjit — un tor — spre parte a din afară,-săpat în faţa zidului, altul scobit — o
scoţie — spre interior. Intrare a se găseşte pe faţada dinspre apus, tăiată în axul panoului central, a cărui ramă rotunjită
încadrează la un loc şi uşa şi firida de deasupra ei, în care se găseşte zugrăvită icoana hramului. Celelalte două panouri care
flanchează intrarea sunt acoperite pe toată suprafaţa cu o migăloasă împletitură de sculpturi geometrice, şi prind, în mijlocul lor,
cele două plăci de piatră pe care este săpată pisania. O cornişă puternică, bogat profilată, urmată de o poală continuă, retrasă,
încununează ca la Cozia parte a superioară a zidurilor faţadelor. Astfel încheiat, volumului simplu şi echilibrat al corpului
principal al bisericii i se suprapun corpurile mult mai avântate şi mai bogat decorate ale celor trei turle , ridicate, cea din mijloc,
dominantă, pe o bază cubică, celelalte două pe o prismă unică de secţiune dreptunghiulară. Feţele acestor baze, ca şi ramele
ferestrelor şi frizele cu care sunt înconjurate în parte a de sus tamburele octagonale ale turlelor, sunt decorate cu o reţea formată
din împletituri mărunte de motive geometrice.

Mult mai evoluată ca forme de plan şi mai bogată în decoraţii,biserica mănăstirii Argeşului este monumentul cel mai interesant,
dar totodată cel mai curios pe care ni l-a lăsat veacul XVI în Ţara Românească. Situată în parte a dinspre miazănoapte a oraşului
Curtea de Argeş, ea este singura clădire rămasă din numeroasele edificii ce au format altădată complexul renumitei mănăstiri a
Argeşului, ctitorie de căpetenie a domnului Neagoe Basarab (1512—1521), înălţată pe locul unui aşezământ bisericesc mai
vechi.

271
Biserica mănăstirii Dealu. Secţiune longitudinală şi plan

Biserica mănăstirii Dealu. Faţada principală cu intrarea

Biserica mănăstirii Dealu. Plan

272

a
în 1512 în locul vechii mitropolii a Argeşului Neagoe Basarab a hotărât să ridice o biserică extraordinară, de o bogăţie cum
nimeni nu mai clădise până atunci în ţară . Pentru ca noul edificiu să reziste vremurilor materialele cele mai buneau fost alese
fară economie, iar punerea lor în operă s-a făcut cu mare artă. Piatra întrebuinţată în construcţie, un calcar de bună calitate,,
grăunţos şi de culoare gălbuie, a fost adusă din carierele de la Albeşti de lângă Câmpulung. Marmura şi mozaicul au fost aduse,
după cât se pare de la Constantinopol. Pentru a realiza opera dorită , Neagoe Basarab a făcut apel la o seamă de meşteri dintre
care, după toate aparenţele, n-au lipsit nici cei ce realizaseră pentru înaintaşul său, Radu cel Mare, minunata biserică a
mănăstirii Dealu de lângă Târgovişte, cu care ctitoria domnească de la Curtea de Argeş are multe însuşiri comune. Neagoe
Basarab a adus de la Constantinopol un meşter cu numele Manoli din Niaesia identificat cu meşterul Manole al legendei
populare un armean care lucra la Constantinopol. Dispoziţia decorului, tăietura unor profile şi felul ornamentelor care
caracterizează plastica decorativă a monumentului de la Curtea de Argeş sunt de natură să justifice această provenienţă a
meşterului care n-a fost decât un decorator al meşterului principal care a conceput biserica în întregul ei. Pe când cel dintâi
stăpânea meşteşugul cioplirii şi împodobirii pietrei după tehnica şi modelele caracteristice arhitecturii Armeniei şi Georgiei, dar
era la curent şi cu ce se realiza în aceeaşi vreme la Constantinopol, cel de-al doilea era un bun cunoscător şi un iscusit interpret
al formelor de plan şi al sistemelor structurale caracteristice monumentelor româneşti mai vechi.

Planul bisericii cuprinde două părţi esenţiale care se deosebesc foarte bine atât din exterior cit şi din interior : un naos în formă
de trilob cu trei abside egale — cea a altarului precedată de o travee în flancurile căreia sunt amenajate proscomidia şi
diaconiconul — şi un pronaos dezvoltat, de formă dreptunghiulară, ieşit faţă de naos, cam în felul cum se vede la unele biserici
moldoveneşti de oraş din vremea lui Ştefan cel Mare, dar de o cu totul altă factură. Naosul interpretează în forme uşor diferite
principiile structurale ale modelului de la Cozia. Pătratul peste care se înalţă turla este determinat de două arce longitudinale —
fiecare din ele dublate de cîte un arc foarte îngust prin care se leagă cu absidele — şi de doi semicilindri transversali, dublou.
Turla, foarte în altă , este de secţiune octogonală, atât la interior cît şi la exterior, şi se sprijină pe scheletul său de arce prin
intermediul a patru trompe de colţ.

273
Parte a cea mai originală a întregii clădiri constă în forma şi în structura deosebită a pronaosului. Diferenţierea încă uşoară care
se remarca la Dealu între aspectul general al planului şi importanţa specială a tribuită părţii dinspre apus a clădirii este acuzată şi
mai mult în biserica de la Curtea de Argeş. Atenţia deosebită ce s-a dat aici determinării formei pronaosului pune în evidenţă
ideea călăuzitoare, fară îndoială impusă meşterului de însuşi Neagoe Basarab : crearea unei biserici-mausoleu. Aproape nu
există domn de vază român care să nu se fi gândit şi să nu fi pus să i se zidească o biserică menită să fie locul de îngropăciune a
lui şi a membrilor familiei sale. Nicăieri însă ideea unei astfel de clădiri n-a fost mai bine înţeleasă şi mai logic transpusă în fapt
ca la biserica lui Neagoe Basarab. De formă dreptunghiulară, aşezat aşa fel că latu ra sa mai lungă este perpendiculară pe axa
mare a edificiului şi depăşind cu mult în lărgime naosul, pronaosul cuprinde patru părţi distincte : un vestibul dreptunghiular în
faţa intrării, în continuarea acestuia un spaţiu central pătrat, delimitat de 12 coloane, destinat credincioşilor şi, lateral, cuprinse
între coloane şi zidurile mărginaşe, două compartimente având o destinaţie specială funerară : locuri de îngropăciune, în mijloc,
şirurile celor 12 coloane, dispuse în plan în formă de pătrat, susţin o turlă care, prin intermediul unei baze în formă de piramidă,
continuată cu un trunchi de con, se în alţă pînă la 20 m deasupra pardoselii. Alte două turle mici încoronează capetele dinspre
apus ale celor două gropniţe. Celelalte compartimente care învăluie careul central şi care iniţial erau separate de acesta printr-o
serie do strane ce aveau deasupra nişte icoane mari cu două feţe prinse în rame speciale între coloane sunt acoperite cu bolţi
semicilindrice.

Plastica decorative originală a interiorului se concentrează exclusiv asupra colonadei din mijlocul pronaosului. Bazele lor sunt
relativ asemănătoare: prisme de secţiune pătrată la partea care stă pe pardoseală, colţurile lor se teşesc pe măsură ce se înalţă,
ajungînd printr-o succesiune de, trepte la o formă octogonală mărginită de cîteva profile, a căror tăietură aminteşte pe aceea a
soclului exterior al bisericii. Ceea ce le face să se deosebească unele de altele este felul în care sint legate cu fusurile coloanei
respective. Aşa, de pildă, în vreme ce la o coloană fusul cilindric pleacă direct de pe faţa octogonală a bazei, la alta, acelaşi fus
răsare dintr-o brăţară de flori de crin, tăiate în relief plat, nemodelat, pe feţele unui tambur care prelungeşte în sus ultimul profil
al bazei. Fusurile coloanelor sînt de trei feluri: cilindrice, prismatice de secţiune octogonală şi prismatice cu laturile în torsadă,
câte patru

274
Biserica Mănăstirii Dealu. Fragment din faţada laterală dinspre miazăzi

Biserica Mănăstirii Dealului lângă Târgovişte. 1502. Faţa turlei mici

ifY;t

\ »>...* y>-

Y^'f 4,

Ç >ÿ '/?' -i

ţv* 4*-'^]^

^T" *ţ< ^VrT

,uL<^5l£ÎÉ^5*â^/v»

*4/ // ?,f‘

‘ •'*-

* *f 4

., -#.*V’ d* dtr S*?*«-* T}& '*'S‘ t*’/1* •-. X-.- - .

*, V *;-,' / ;*.b

*:?*■/ "*:- f* *r ¿s.'

hv/ 4Î>.;

">s/'+r& •

«!' /- *. -v#r • «r ✓"- *x.*ar* .** •*’ *-y 'w'. •*-' r «» \>* -V "w -„«'âv'

li/'// **^"44? *'*?» #"*/ *Ætr/4i?:4Jit '*jf j* -d

j * ^ **»f. ✓ . «<!#' / ¿V # / ¿a1«) 7 ^ ^.Vî '-^>#3 *'d?-'df"*js ** SsS 4 s +4y*y $4# ** îî*?:*? >-v

,# . _y ♦ • * y ♦ >. y •> - o■ j' * v> «*•, /.-,/■ > /,>• -> •■..>

>* ^ *~Jţ'4* ^ /3 4* ?Y_ * vy ^«rr- *£*■ -iCj-

Panou decorativ pe baza turlei mici a bisericii Mănăstirii Dealului lângă Târgovişte. 1502
din fiecare fel. Cele prismatice drepte sînt aşezate la rînd în şirul dinspre naos; cele cilindrice, două la mijloc, în şirul dinspre
intrare şi câte una în şiruri laterale; cele în torsadă, câte două în capătul dinspre apus al şirurilor laterale. Capitelurile, a căror
formă aminteşte de aproape pe aceea a bazelor, diferă ca şi acestea, de la una la alta, prin aceea că sunt legate cu fusurile, fie
prin intermediul unui profil, fie prin mijlocirea unei coroane de flori de crin stilizate, fie, în sfârşit, prin înlocuirea treptelor de la
colţuri cu o serie de alveole suprapuse. Separaţia dintre naos şi pronaos nu se face aici ea la bisericile anterioare, printr-un zid cu
o singură uşă la mijloc. Şirul celor patru coloane dinspre naos înlocuieşte zidul plin de odinioară, iar un chenar de poartă , prins
între cele două coloane din mijloc, aminteşte locul uşii. Chenarul acesta, formând un fel de portal a cărui parte superioară se
încheie în arc de cerc, este construit, ca şi arcul uşii de la intrare , din lespezi de marmură de diferite culori, iar bolţarii au
rosturile ondulate, după tehnica folosită în arh itectu ra arabă şi otomană. în exterior,edificiul este aşezat pe o platformă
pardosită cu lespezi de piatră, înălţată cu trei trepte deasupra solului şi mărginită de o balustradă nouă de piatră, cioplită însă
după modelul celei vechi, din care s-au găsit fragmente în forma unor mari flori trilobate. în faţa bisericii, platform aceasta se
prelungeşte formînd o curticică pătrată , în mijlocul căreia se înalţă u n graţios aghiazmatar. Croit în genul şi după modelul
fântânilor decorative ce se găsesc în fa ţa anumitor moschei turceşti, aghiazmatarul de la Curtea de Argeş a fost adaptat la
biserica lui Neagoe ca loc de pregătire şi sfinţire a apelor în ziua de Bobotează, precum şi ca altar de rugăciune în aer liber.

Intrarea în biserică, unică, se găseşte pe faţada dinspre apus. Douăsprezece trepte de marmură conduc în faţa unei înalte arcade
prinse în chip de portal într-o ramă lată, împodobită cu o minuţioasă decoraţie florală stilizată. Faţadele sunt împărţite, în două
registre. Elementul separator — brâul — este format aici dintr-un gros ciubuc de piatră împletit în trei viţe, ca o frânghie, şi
decorat cu flori. Registrul inferior e decorat cu o serie de panouri dreptunghiulare, încadrate cu rame formate din cîte trei
ciubuce rotunjite de piatră. Fiecare tablou cuprinde în mijloc câte o fereastră, dublă pe feţele pronaosului şi simplă, altemînd cu
câte un a oarbă, pe abside. Registrul superior este decorat cu un lanţ de arcaturi înguste şi înalte, formate, ca şi ramele
panourilor din registrul inferior, din ciubuce rotunjite de piatră, scoase în relief pe faţa zidului. Fiecare punct de între tăiere al
acestor
arcaturi este acuzat de un buton de piatră cu faţa plată ca un disc, ornată cu o sculptură de împletituri mărunte, iar în mijloc
fiecare firidă are o rozetă decorativă de piatră, prevăzută din loc în loc cu străvăzături. Deasupra lanţului de arcaturi, faţadele se
încheie cu o cornişă formată din două şiruri suprapuse de stalactite şi alveole de stil arab , cărora le urmează, pe un plan retras, o
friză îngustă compusă dintr-o ţesătură continuă de ornamente geometrice şi florale stilizate. Frize şi panouri decorative compuse
din acelaşi fel de ornamente împodobesc bazele celor patru turle. Turlele înseşi au feţele decorate cu panouri, având la mijloc
ferestre încadrate cu rame înflorate, iar pe margini o tivitură de ciubuce rotunjite. La turla mare, panourile sint terminate în arc
de cerc, iar cornişa împreună cu poala învelitoarei urmează curbura lor. La turla de pe pronaos panourile sînt dreptunghiulare,
cornişa dreaptă şi supraînălţată de o coroană de flori trilobate. La turlele mici, feţele, dimpreună cu ferestrele şi ramele care le
încadrează, sînt răsucite faţă de verticală, la o turlă de la dreapta spre stânga, la alta de la stânga spre dreapta.

Prin caracterul special al liniilor ei de arhitectură şi, mai ales, prin podoaba atât de bogată de sculpturi şi reliefări întinse pe toate
feţele exterioare ale zidurilor, biserica mănăstirii Argeşului prezintă, analogii izbitoare cu arta decorativă caracteristică
arhitecturilor Armeniei şi Georgiei.

în Ţara Românească, încă de pe vremea lui Mircea cel Bătrân apăruseră în decorul exterior al bisericii mănăstirii Cozia o seamă
de elemente sculpturale — fusuri de colonete formate din ciubuce de piatră împletite ca o frânghie, rozete decorative, lintouri cu
decor floral stilizat, elemente a căror origine se cerea căutată în orientul creştin. Vocabularul armeano-georgian venit la Cozia pe
drumul Serbiei a contribuit la formarea ansamblului plasticii decorative a monumentelor de la începutul veacului XVI.

Decorul arhitectural pe care ni-1 înfăţişează bisericile de la Dealu şi Argeş sunt ale unei opere împlinite, definitive : o creaţie
artistică realizată cu elemente disparate, de origini străine şi foarte diferite, adaptate însă unor monumente al căror plan şi
osatură constructivă sunt caracteristice şi tradiţionale Ţării Româneşti.

Comparaţia dintre plastica decorative globală a monumentelor româneşti şi aceea a unor edificii orientale contemporane sau mai
vechi ne îngăduie să stabilim cu destulă precizie
s c: :

I î 3 <V $

iff:I;iï|pia6{:l

•-=• - - 'tţiJU ■ - ^■'v-s=r ■

lie ïïl: !rri|TV':’:ni' V

Mkiâ4' J,tj-

*t~ ~—- -- :

Biserica Mănăstirii Argeşului. Secţiune

Biserica Mănăstirii Argeşului. Faţada laterală înaninte de restaurarea lui Lecomte du Nouy

Biserica Mănăstirii Argeşului. Plan

278
însăşi provenienţa fiecărui element decorativ şi ornament. Astfel, panourile compuse din ciubuce rotunjite de piatră de pe
faţadele monumentelor româneşti n-au nici un rol constructiv; ele sunt pur şi simplu decorative. Faptul acesta reiese şi din felul
cum sunt construite : pietrele arcelor, atât la Dealu cât şi la Argeş, nu sunt rostuite radial, ci numai orizontal şi vertical; totodată ,
profilele, care la Dealu sunt intrate în raport cu faţa zidului, iar la Argeş ieşite în relief pe faţade, sunt cioplite la întâmplare în
blocurile de piatră ce constituie zidul, aşa cum se găsesc deseori în Armenia. Cât priveşte dispoziţia arcaturilor acestor panouri
pe faţade, ele se înşiruie unele după altele, fără să se ţin ă seama de unghiurile intrânde sau ieşinde; deseori chiar, cum e cazul la
biserica de la Dealu şi la monumentele inspirate ulterior de la aceasta, arcaturile de pe registrul superior, mai numeroase, sunt
aşezate fără nici o regulă faţă de cele de pe registrul inferior. Modele de cornişe compuse din alveole şi stalactite găsim la mai
toate moscheele din Constantinopol, iar ornamente florale trilobite sau stilizări de flori de crin găsim pe unele monumente din
Cairo. Rozete decorative asemănătoare celor de la Dealu şi Argeş întâlnim în compoziţia decorativă a numeroase biserici
armeneşti şi georgiene.

O adevărată colecţie de motive armeneşti, georgiene, persane, arabe şi otomane - abuzul de decor dă impresia că edificiul este
ieşit din scară. în ultima perioadă a domniei sale Neagoe Basarab,, pe lângă o mică biserică ridicată într-un ostrov al Oltului din
Călimăneşti— el a pus să se reface şi să se mărească mitropolia din Târgovişte şi a început, zidirea din temelii, în cadrul mai
vechii mănăstiri a Snagovului, a unei biserici noi. Noile etitorii ale lui Neagoe Basarab nu mai au însă nimic comun, nici ca
structură nici ca plastică decorativă, cu arhitectura de piatră , atât de bogată a bisericii de la Curtea de Argeş.

La Târgovişte, vechea catedrală, ce trebuia terminată şi adaptată nevoilor de spaţiu cerute de funcţia mitropoliei pe care o
îndeplinea şi de ceremoniile curţii domneşti, avea planul său croit după modelul vestitei biserici domneşti Sf. Nicolae din
Curtea de Argeş.

în faţa acestei biserici, — a cărei parte superioară, inclusiv toate turlele, fuseseră cu această ocazie refăcute — meşterii noi ai lui
Neagoe Basarab au clădit o mare încăpere de plan pătrat, tratată în felul unui exonartex deschis, cu pereţii formaţi dintr-o serie
de arcade mărunte şi scunde, sprijinite pe stâlpi şi coloane robuste de cărămidă. Centrul acestui exonartex era ocupat de patru
masive coloane de zidărie pe care se sprijineau patru bolţi

279
semicilindrice şi o turlă . Compartimentele din colţuri, cuprinse între bolţile semicilindrice, care ca şi în naos, determinau în
spaţiu o cruce greacă înscrisă, erau acoperite cu cîte o cupolă, cele două dinspre apus fiind su praînălţate pe turle. In exterior,
semicilindrii braţelor crucii erau marcaţi, a tît în naos cît pi la noul exonartex, prin frontoane rotunjite în care se deschideau
ferestre. Faţadele simple erau construite din cărămidă şi tencuite. Parte a mai veche avea cornişa subliniată de un şir de
arcuşoare în plin centru pe console.

La Snagov, pe o insulă prinsă între malurile festónate ale lacului cu acelaşi nume, biserica şi un turn — clopotniţă sunt singurele
vestigii rămase din complexul de clădiri care alcătuiau o vestită mănăstire. înconjurată până în vremuri nu prea îndepărtate cu
ziduri puternice înlăuntrul cărora, pe lângă biserica actuală, se mai găseau şi două paraclise mănăstirea Snagov a fost de-a
lungul veacurilor centrul important de cultură.

Biserica Snagov a fost construită, de meşterii lui Neagoe Basarab, care între 1517 şi 1519 refacuseră şi măriseră vechea
mitropolie din Târgovişte. în naos ni se prezintă un adevărat tablou ctitoricesc în care sunt înfăţişaţi, ţinând în mâini biserica : de
o parte Neagoe Basarab şi Teodosie (copil), de cealaltă parte Mircea voievod (Ciobanul), apoi fiii săi, Petru , Radu, Mihai şi
doamna Chiajna.

Arhitectura cu coloane, stâlpi şi arcade de cărămidă, a pronaosului este asemănătoare cu aceea a exonartexului ce fusese adăugat
mitropoliei din Târgovişte. Biserica de la Snagov are un plan înrudit cu cel al multor catolicoane de la muntele Athos; este o
combinaţie a modelului simplu trilobat cu tipul structural de origine constantinopolitană în cruce greacă înscrisă. Ca şi la vechea
mitropolie din Târgovişte, cei patru semicilindri care susţin turla determină în spaţiu, vizibilă însă numai din interior o cruce
greacă. Compartimentele mici cuprinse între braţele crucii sînt acoperite cu câte o cupolă minusculă. Parte a dinspre răsărit,
foarte dezvoltată, separată de naos printr-o tâmplă de zid cu trei uşi, se compune dintr-o absidă mare precedată de un spaţiu
pătrat, ea un cor încăperea altarului şi din două anexe adiacente proscomidia şi diaconiconul. Separate de încăperea altarului
prin zidurile groase pe care se sprijină semicilindrul braţului răsăritean al crucii, prelungit până în faţa absidei, cele două anexe
ale altarului se prezintă ca două încăperi distincte — două bisericuţe în miniatură — aşezate în prelungirea navelor laterale ale
naosului cu care comunică, terminate la rândul lor cu câte o absidă şi supraînălţate cu câte o mică turlă.
Aghiazmaterul bisericii Mănăstirii Argeşului. 1512 - 1517

Portalul bisericii Mănăstirii Argeşului.

1512-1517

Biserica Mănăstirii Argeşului. Profil de soclu

281
Pronaosul, de formă pătrată , separat de naos printr-un zid străpuns de trei goluri, are aceeaşi dispoziţie ca şi naosul, cu centrul
ocupat de patru stâlpi dispuşi în formă de pătrat, meniţi să susţină o turlă . Felul de boltire diferă însă de cel al naosului. Cei
patru semicilindri care în naos formează braţele crucii sunt reduşi aici la patru arce late numai cât capitelul stâlpilor pe care se
sprijină. Părţile laterale cuprinse între arcade şi pereţii mărginaşi sînt acoperite cu bolţi în sfert de cilindru care se intersectează
la colţuri după muchii intrînde. Acest pronaos fusese conceput, de meşterul lui dintâi, deschis. Pereţii mărginaşi se prezentau
sub forma unui peristil compus dintr-o serie de arcade groase sprijinite pe coloane şi stâlpi masivi de cărămidă. în timpul
domniei lui Mircea Ciobanul, arcadele au fost însă umplute eu zidărie, astfel că această preţioasă piesă a edificiului a pierdut o
parte din frumuseţea şi eleganţa ei de la început. Ca şi la peristilul pronaosului, paramentul zidurilor exterioare este în întregime
realizat din cărămidă aparentă, faţadele fiind decorate cu două serii suprapuse de arcaturi.

Cetăţile din Ţara Românească, şi sistemul de apărare al acestei zone, net inferior celui moldovean, iese treptat din funcţiune
după secolul XV, pe la mijlocul secolului următor fiind făcute ultimele referiri documentare ale funcţionării unor cetăţi.

Transferul, către o arhitectură care să servească la apărare, dar să nu poată fi considerată de Poartă ca atare, începe treptat, pe
măsură ce dispar şansele promovării unei arhitecturi defensive majore. O dată cu acest interval de timp, va dispărea complet
arhitectura de apărare cu funcţie agresivă ce presupunea existenţa cetăţii şi ca bază de atac, aceasta reducîndu-se la cea de
protecţie relativă a populaţiei.

Capitala principală a ţării rămîne Târgovişte, unde ansamblul este reparat în câteva rânduri, Bucureşti fiind atestat ca „cetate” .
Noi curţi domneşti nu se mai înalţă, în schimb, cele vechi sunt împrejmuite şi, din timp în timp, primesc noi elemente de
arhitectură.

Moldova lui Ştefan cel Mare, lansează în Ţara Românească o serie de expediţii destinate menţinerii unui front comun
antiotoman. Curtea domnească din Târgovişte,este refortificată de Vlad Ţepeş, mai ales că, în 1517, mitropolia se mută la
Târgovişte, şi atestată ca o cetatea de lemn şi pământ a oraşului cu patru porţi. Zidurile sunt fortificaţii de pământ completate cu
un zid, înconjurând curtea cu o palisadă exterioară zidului, frecventă rezolvare a apărării avasante. Oraşul şi curtea erau
fortificate suficient de puternic ca să atragă atenţia

282
unor observatori externi. în această perioadă, domnii locuiesc frecvent la Argeş, curte pe care o dotează cu noi construcţii.
Neagoe Basarab construieşte o nouă casă domnească în incinta a doua, după ce prima reşedinţă este reparată şi reface tumul
porţii şi incinta.

Bucureşti, pomenit în 1538 printe cele trei cetăţi de piatră ale ţării, împreună cu Târgovişte şi Poenari, are de suferit câteva
asedii şi distmgeri. Ştefan Cel Mare asediază cetatea, semnalată ca „puternică” şi de Matei Corvin şi apare noua cetate de scaun
Bucureşti iar Mircea Ciobanul ridică aici o nouă biserică şi un nou palat, fortificaţie destul de putemică„poate cea mai puternică
din ţară, nu la un simplu ansamblu rezidenţial.

Curtea de la Târgşor, ca primul oraş comercial al ţării, se înconjoară cu ziduri sau eventual şi le înnoieşte pomenită fiind atunci
printre reşedinţele domneşti, iar la Piteşti, se ridică o dată cu biserica domnească a lui Neagoe Basarab, noi curţi. La
Câmpulung, pivniţa casei egumeneşti, (domneşti) pare a data din această perioadă.

Apar cetăţi noi de pămînt şi lemn ridicate în timpul conflictului cu Ştefan Cel Mare, din care Crăciuna, în sudul Moldovei şi
Homorâciu — Teleajen, sînt cucerite şi distruse de domnul moldovean. Curţile boiereşti sunt primele care recurg, pentru
paraclis, la biserici de plan drept, cu turn clopotniţă pe pronaos, având un oarecare rol defensiv. Acest tip de biserică, larg
răspfndită ulterior, având unele variante cu turnuri fortificate, înconjurate cu incinte deseori puternice, aveau prin poziţia prin
care o ocupau, rol de observator sau de refugiu, funcţiune ce devine pregnantă o dată cu secolul următor. Mănăstirile au incinte,
uneori bine dotate defensiv: mănăstirea Menedic, cu turnuri cilindrice la colţuri. Mănăstirile Tismana şi Cotmeana erau
constituite din incinte mai mult sau mai puţin puternice, cu turnuri de poartă şi eventual alte constmcţii ajutătoare ale incintelor.
Aceste ansambluri pur defensive, ca şi în cazul Moldovei, nu apar întâmplător în acelaşi timp cu ridicarea în Transilvania a
reţelei de cetăţi ţărăneşti.

Efortul comun al locuitorilor către găsirea unor soluţii defensive viabile este o regulă în Principatele Române. în Ţara
Românescă, experienţa postbizantină este încă puternică, incintele fiind rareori regulate ca traseu. Ele se adaptează formelor de
relief într-o mult mai mare măsura decât în Moldova. Perioada ce va urma va accentua diferenţele dintre ansamblurile
monastice munteneşti şi moldoveneşti, generate, şi de influenţarea ultimelor, realizările din Ardeal. Mănăstirile munteneşti, în
general anterioare celor moldovene, ce se

283
i

/¿(mm

,:|

i«si

vaaatw'' %u"xr\r \r jOtvL»

/»M • » • * i,J"

Ift5ti

Vechea mitropolie din Târgovişte.

Faţada laterală.

Mi 0

HrMmfA'lol * Ui

Secţiune

284
Biserica lui Neagoe Basarab din ostrovul Călimăneşti. Vedere perspectivă interioară.

Biserica mănăstirii Snagov. Secţiune şi plan (înainte de ultima restaurare).

reconstruiesc complet în preajma lui 1500, sunt contemporane cu cetăţile transilvănene neregulate dinaintea secolului XV, şi îşi
păstrează traseul în general. Cele moldovene, mai târzii, se vor fi influenţat atât de modelul cetăţilor moldoveneşti cât şi de al
celor transilvănene de după 1500. Remarcăm pentru Ţara Românească, apropieri tipologice cu mănăstirile sud-dunărene dar
diferit de cel moldovenesc şi cel transilvănean.
TRANSILVANIA

Două evenimente din prima jumătate a secolului al XVI-lea — fără legătură între ele — vor avea consecinţe de mare importanţă
asupra situaţiei din Transilvania: primul e prăbuşirea regatului ungar în bătălia de la Mohâcs, în 1526; al doilea e apariţia în
Germania, în jurul anului 1520, a mişcării religioase de revoltă împotriva autorităţii papale şi a moravurilor ce apăruseră cu
vremea la Roma, mişcare iniţiată de călugărul Martin Luther şi care va căpăta curând numele generic de protestantism. (Neagu
Djuvara)

ARHITECTURA DE APĂRARE ÎN TRANSILVANIA

In domeniul clădirilor de locuit, fortificate, concepute ca puncte puternice de rezistenţă, ocupă un loc aparte castelele marilor
feudali. Dintre acestea, importante îndeosebi pentru mărimea şi formele lor arhitecturale sunt cetatea-castel de la Deva, castelul
din Soimuş- Lipova şi castelul Corvineştilor de la Hunedoara. Primele două sînt părăsite şi ruinate ; ultimul, bine conservat, este
locuibil şi azi.

Impunătoarele ruine ale castelului-cetate Deva ocupă vârful unei înalte coline conice de la marginea oraşului cu acelaşi nume.
începuturile acestui important centru fortificat se aşază către jumătatea veacului al XlII-lea. Primul document scris care îi
confirmă existenţa datează din anul 1269.

începând din a doua jumătate a veacului al XV-lea, cetatea a fost mereu şi mult transformată, mărită şi, în cele din urmă,
înzestrată cu un castel, care a servit vreme îndelungată drept reşedinţă voievozilor Transilvaniei.

Edificiul principal al întregului complex de construcţii a fost castelul, ale cărui ruine ocupă platoul de pe culmea dealului.
Numeroasele lui încăperi de locuit, săli de reuniuni şi de paradă, apartamente, magazii etc., dispuse pe două nivele, erau grupate
în jurul unei micuţe incinte trapezoidale, de-a lungul unor puternice curtine care se desfăşoară în plan după o formă ovoidală
alungită. Foarte bine întărit, cu drumuri de acces dificile şi intrări fortificate, castelul era înconjurat cu două rânduri de ziduri
groase, întărite cu contraforţi şi numeroase turnuri. în bună parte păstrate întregi, curtinele urmăresc de aproape formele
accidentate ale terenului şi închid două incinte: una îngustă, în imediata apropiere a zidurilor

287
exterioare ale castelului, alta vastă, de forma unei semielipse, al cărei diametru mare măsoară peste 133 m.

Semnificative şi impunătoare sînt de asemenea şi ruinele zidurilor de piatră ale castelului din Soimuş-Lipova. Cel mai
reprezentativ edificiu de acest gen rămîne însă castelul Corvineştilor de la Hunedoara. Lucrările încep în prima jumătate a
veacului al XV-lea din ordinul lui Ioan de Hunedoara. Era vorba atunci de o cetate cu caracter pur militar. După terminarea
acesteia însă, către 1450, au fost întreprinse noi şi importante lucrări, de data aceasta cu scopul de a transforma întreaga clădire
într-o somptuoasă reşedinţă nobiliară. în această a doua etapă de construcţie a fost construită pe aripa dinspre răsărit o frumoasă
capelă, iar pe latura opusă a fost mărită sala oştenilor prin dărîmarea peretelui exterior şi zidirea altuia mult mai în afară, pentru
sprijinirea căruia au fost ridicaţi din fundul prăpastiei patru masivi piloni de zidărie. Au fost astfel amenajate în această aripă
două mari săli de reuniuni: una la parter, „sala cavalerilor”, alta, la etaj, „sala dietei” , ambele despărţite prin intermediul unui
şir de stâlpi octogonali în cîte două nave acoperite cu bolţi pe arce de ogivă. Sala dietei este precedată spre exterior de o galerie
lungă cu patru balconaşe închise, ca nişte turnuleţe, ridicate pe cei patru piloni care întăresc zidul.

Lucrările au fost continuate în vremea lui Matei Corvin. Meşterilor acestuia i se datoresc terminarea lucrărilor la galeria cu
balconaşe a sălii dietei şi refacerea aripii înguste dinspre miazănoapte. Apartamentul de locuit pe care îl cuprinde această aripă
este precedat spre curtea interioară, la parter, de un coridor, iar la etaj de o largă „loggia” mărginită de arcade în plin cintru cu
marginea dinspre interior subliniată de un profil gotic întors la cheie într-o uşoară acoladă şi cu pereţii împodobiţi cu fresce.

în întregul său castelul de la Hunedoara este ansamblul cel mai complet şi mai sugestiv de arhitectură civilă medievală din
România. în compoziţia sa stucturală şi decorativă întîlnim elemente din cele mai caracteristice ale goticului transilvănean
matur şi târziu — stâlpi octogonali cu căpiţele formate din coroane de frunze de stejar puternic reliefate, bolţi pe arce de ogivă
cu console, muluri fiamboaianjfce, ferestre şi uşi cu chenare dreptunghiulare mărginite de profile întoarse la cheie în acolade
etc. —, alături de câteva detalii timide care anunţă începuturile pătunderii renaşterii în arhitectura locală — „loggia” cu arcade
în plin cintru, chenare de uşi şi nişe mărginite de profile de factură încă gotică, dar

288
Caştelul-cetate Deva. Planul incintelor.

Castelul de la Hunedoara. Planul castelului.

încheiate în partea de sus cu arce în plin cintru.

Forme arhitecturale apropiate ca valoare şi amploare de cele ale castelului de la Hunedoara întâlnim şi la Cluj, în cadrul fostei
mănăstiri a dominicanilor, trecută ulterior în stăpânirea ordinului franciscanilor. Clădirile care compun acest complex
mănăstiresc — supuse în decursul timpului multor prefaceri — sunt grupate în jurul unei curţi interioare, dreptunghiulare,
mărginită pe trei laturi de portice. Acestea erau acoperite cu bolţi pe arce de ogivă, înlocuite ulterior cu bolţi de intersecţie în
cruce, iar arcadele care le mărgineau spre curte (păstrate sub forma lor originală numai pe latura dinspre miazănoapte) erau
frânte. Laitura dinspre miazăzi o forma la început biserica. De această parte s-a adăugat ulterior un şir de cinci chilii, despărţite
de biserică printr-un coridor acoperit cu bolţi în cruce cu muchiile ieşite. Cu această ocazie, probabil, au fost refăcute şi bolţile
porticurilor dinspre răsărit şi miazănoapte, întărindu- se totodată pereţii acestora, între arcade, cu un şir de contraforţi legaţi în
partea de sus, la nivelul etajului I, cu arce în plin cintru. Toate cele patru aripi ale clădirii, care formează un corp unitar alipit
bisericii (aceasta refăcută în stil baroc în veacul al XVIII-lea), se dezvoltă în înălţime pe trei nivele. La parter, spre miazănoapte,
se găsesc locuinţele de oaspeţi şi un mare refectoriu cu anexele lui (bucătărie, cămări, oficiu); două şiruri de chilii, spre apus şi
miazăzi; o sacristie, o cancelarie şi diferite alte încăperi pe latura dinspre răsărit. La etajul I, alături de sălile bibliotecii, care
ocupă o parte din latura răsăriteană, restul spaţiului disponibil este ocupat de chilii, ca şi întregul etaj II, unde se găsesc şi câteva
dormitoare comune. Refectoriul — o încăpere de plan dreptunghiular acoperită cu bolţi pe arce de ogivă sprijinite în mijloc pe
un stâlp octogonul — , cancelaria de lîngă sacristie şi biblioteca de la etajul I, la fel boltite, sunt piesele cele mai valoroase ale
întregului complex. Dintre elementele de detaliu, alături de cadrele de piatră ale ferestrelor

cele mai multe de formă dreptunghiulară, caracteristice sfârşitului veacului al XV-lea —, se află amvonul amenajat în peretele
nordic al sălii de mâncare şi rama de piatră deciorată cu vergele încrucişate care încadrează golul din faţa scării care duce la
acest amvon.

290
Biserica reformată din Cluj. Planul.

Mănăstirea franciscanilor din Cluj. Planul parterului.

ARHITECTURA LAICĂ ÎN TRANSILVANIA

în cadrul oraşelor, care de la începutul veacului X V încoace şi-au schimbat necontenit faţa pieţelor şi a străzilor, problema
principală care şi-a căutat în această epocă o rezolvare nouă, corespunzătoare cu situaţia economică şi năzuinţele păturii
orăşeneşti, a fost aceea a locuinţei. Una dintre cele mai cunoscute clădiri de locuit aparţinând acestei categorii este casa din
Cluj-Napoca în care se crede că s-ar fi născut Matei Corvin. Construită în prima jumătate a veacului XV, casa aceasta a suferit
însă numeroase prefaceri, modificări şi adăugiri. Câteva din elementele arhitecturale originale pe care le mai păstrează : rame
gotice de uşi, construite din piatră cu partea superioară încheiată în arc frânt, cadre de ferestre dreptunghiulare, unele cu
profilatură caracteristică stilului gotic târziu, altele însoţite şi de câte o cornişă cu denticule de stil renaştere sunt intervenţii
târzii de secol XVII. Un alt exemplu de arhitectură civilă de acest gen, mai valoros întrucât este mai complet, este vechea
primărie din Sibiu, care la început a fost o casă particulară. Construită într-un cadru mai degajat, cu faţadele libere de toate
părţile, casa aceasta îşi păstrează, în formele lor originale, toate elementele arhitecturale de detaliu, construite din piatră faţuită
şi decorată : cadre de uşi, rame de ferestre, scuturi heraldice etc., precum şi două mici „loggii” pe faţada dinspre apus a aripii
care leagă corpul sudic de cel opus acestuia dinspre stradă.

în Maramureş şi Ţara Haţegului nobilimea română îşi continuă activitaţea de construcţie sau reconstrucţie a reşedinţelor,
pornind ca tipologie de la curţi întărite, pe care le putem include în seria „curiilor” şi până la cetăţi amplificate, sau regândite
defensiv. Astfel la Mălăieşti, incinta este supraînălţată şi dotată cu 4 turnuri exterioare, poligonale, neregulate şi zidite într-o
tehnică departe de a fi îngrijită. Alt tip de construcţie militară este: tumul- locuinţă urban, promovat de patriciatul săsesc în
unele, oraşe transilvănene. în Sibiu sunt localizate doar trei casa „Lutsch” , turn-locuinţă cu patru niveluri, viitoarea casă Haller,
cu trei niveluri legate printr-o scară în spirală. Tumul-locuinţă cu 4 niveluri ce va fi nucleul viitoarei primării a Sibiului. Toate
aceste turnuri, au fost incluse ulterior în mai ample ansambluri, interesantă fiind în acest sens evoluţia casei Altemberger. După
constmcţia turnului cu parterul separat de restul nivelelor, acesta s-a extins spre est, înglobînd fostul turn al oraşului din incinta
a treia, iar ulterior, pînă la mijlocul secolului XVI, s-a închis complet actuala curte, casa servind ca primărie.

292
Din punct de vedere tipologic, aceste construcţii se înscriu în seria târzie a tumurilor- locuinţă orăşeneşti iar din punct de vedere
stilistic sunt un amestec de Gotic şi Renaştere, vădit în silueta casei, principiul constructiv, detaliu. Se manifestă ca o expresie a
bunăstării şi puterii de care dispunea patriciatul săsesc, implicit, a puterii economice a acestor aşezări.

Oraşele din Transilvania, fie săseşti, fie regale, îşi continuă lucrările de apărare sau unele iniţiază mai târziu ridicarea de incinte
ample, pentru protecţia întregii arii locuite. în plus, se definitivează reţeaua stradală şi ponderea locuinţelor construite din
materiale durabile începe să fie mai mare. Ca o completare a sistemului defensiv, se recurge adesea la aportul unor incinte de
mănăstiri care cooperează cu marea incintă, în anumite zone ele formând un lanţ interior de elemente fortificate. -

Apar şi primele fortificaţii recurgând la experienţa italiană o parte din oraşe completându- şi sistemul de apărare cu turnuri
pentru artilerie, deocamdată de tip „rondel” .

La Sibiu întreaga arie a oraşului medieval va fi înconjurată de ziduri şi începe construirea de „rondele” , adaptate artileriei,
pentru ca mai târziu, să recurgă la bastioanele de tip „italian.”

Braşovul, al doilea oraş ca potenţial defensiv din Ardeal, îşi continuă, completarea fortificaţiilor sale. în zona de nord, în afara
incintei duble şi îşi crează un sistem exterior de blocare a trecerii de-a lungul pârâului Cetăţii şi de control a înălţimilor ce
dominau oraşul. Construcţiile realizate astfel: Tumul Alb, bastion cilindric dotat cu numeroase guri de tragere şi guri de păcură,
şi Tumul Negru, prismatic, cu o galerie de pază la ultimul nivel, erau legate de incinta principală prin ziduri. La începutul
secolului XVI se construieşte bastionul „Poartă” iar în 1521, bastionul Fierarilor. Din aceeaşi categorie de lucrări face parte
elementul central al „Cetăţuii” , iniţial un bastion de tipul Turnului Alb. Flancat de trei turnuri pentagonaje, adaptate pentru
artilerie, la rândul lor modificate şi înconjurate cu o cetate bastionară. Braşovul avea patru porţi apărate cu barbacane sau
rondele, aproximativ 35 de turnuri, bastioane şi rondele, incluzînd şi turnurile exterioare şi în zonele periclitate,

3 zwinger-uri succesive

La Cluj se construieşte Poarta de Vest şi Tumul Podului. Zidirile din piatră cu creneluri şi guri de tragere sînt singulare în
Transilvania, celelalte incinte renunţând de mult la

293
creneluri şi la zidăria exclusiv din piatră cu accese rezolvate cu barbacane şi aproape 20 de turnuri, erao fortificaţie simplă, dar
suficient de puternică incinta Clujului.

La Sebeş se fac lucrări la incinta exteioară dar mai ales la cea interioară a bisericii parohiale, a cărui zid este supraînălţat.

Sighişoara îşi refortifică porţile pe care le rezolvă prin barbacane, din care cea a Turnului cu Ceas se păstrează parţial.

Aşezarea de jos, nefortificată în continuare, îşi rezolvă parţial problema apărării printr-o serie de „baraje” ce închideau oraşul,
asociate fiind cu valuri şi şanţuri. Aceste amenajări lăsau deschise spaţii de trecere apărate de turnuri, unele legate de incinta
Cetăţii de Sus. în cetate, caracteristic este lanţul de mănăstiri ce mobilează latura de sud-est, cu evident rol de apărare.

Bistriţa, execută lucrări ceva mai târziu decât celelalte oraşe, începîndu-şi incinta exterioară de-abia în jumătatea a doua a
secolului XV prin demantelarea unei părţi a castelului lui lancu, din considerente probabil strategice. Incinta fiind în final
apărată de 16 turnuri. Cele trei accese se făceau prin intermediul unor barbacane incinta principală fiind în spatele a unui rând
sau două de zwinger-uri. Unul dintre bastioane, este de tip „pană” , „italian vechi” primul de acest gen de la cetăţile orăşeneşti
săseşti.

Mediaşul este ultimul din oraşele săseşti care îşi ridica ziduri, din cauza existenţei puternice incinte interioare, din jurul bisericii,
adevărat „castel". Lucrările la incinta orăşenească încep în jumătatea secolului XV, când se recurge doar la val şi palisadă. în
cetăţii din centru se ridică al treilea zid de incintă, construindu-se Tumul Trompeţilor şi galeria de acces.

Alba lulia este refortificată pe acelaşi traseu Lipovei i se refac sistemele de apărare, iar Turda se bazează în continuare pe
incintele bisericilor sale, dintre care, cea a actualei biserici reformate se reface în jumătatea a doua a secolului XV.

La Timişoara, cetatea orăşenească se consolidează, cu atât mai mult cu cît acţiunile militare se apropie de oraş.

Aradul dispune, de Cetatea bastionară ridicată peste mai vechi elemente de fortificaţie.

294
Se ridică acum în două oraşe regale fortificaţii puternice: cetatea de piatră şi cărămidă de la Satu Mare şi înlocuirea cu una de
piatră, cu turnuri şi şanţuri de apărare a vechii cetăţi de pământ şi lemn din Baia Mare din iniţiativa lui Matei Corvin.

Elementele componente ale apărării orăşeneşti, în exterior: şanţul şi valul de pămînt, mlaştini şi cursuri de apă amenajate pentru
a îngreuna accesul spre ziduri. Incinta propriu- zisă cu turnuri şi bastioane, cu elemente avansate de apărare şi control. Accesele
alese în zonele cele mai propice pentru o apărare eficace şi protejate suplimentar de cursuri de apă, peste care trec poduri
mobile, turnuri cu barbacane sau cu treceri complicate ca traseu, sau simple turnuri, toate acestea dotate cu numeroase elemente
de apărare: herse, machicoulis- uri, guri de păcură, galerii de lemn, guri de tragere pentru toate armele uzuale, inclusiv pentru
artilerie.

Geneza barbacanei şi modalităţile specifice de rezolvare: accesul a fost la orice tip de fortificaţie punctul cel mai nevralgic. Pe
măsură ce avansau procedeele de asediu, în egală măsură se căutau mijloace de a le contracara şi cele mai laîndemînăau fost
legate de concentrarea a cât mai multe elemente de apărare şi deci, oameni, în acele puncte. Turnuri şi bastioane cât mai
exterioare, pentru ca flancarea să fie eficace, cooperau în a asigura un foc puternic pe poartă. De asemenea, s-a căutat ca spaţiile
de acces să fie cât mai strimte şi complicate ca traseu şi s-a recurs la coridoare boltite cu diferite procedee de apărare, la aşa
numitele „guri de lup”, sau combinaţii dintre acestea. Un alt obiectiv a fost acela de a întrerupe, cînd era cazul, legătura dintre
interior şi exterior şi de a izola, dacă era nevoe, elementele de apărare ce constituiau accesul, faţă de restul cetăţii. Barbacana,
din nou de origine orientală, nu numai ca termen dar şi ca procedeu, părea că rezolvă toate aceste deziderate. Alcătuită, în
varianta europeană dintr-o incintă destul de amplă, cu multiple galerii de apărare interioare, ce puteau concentra un număr mare
de apărători cu armament divers şi cu subelemente de apărare ca turnuri, turele etc., mult ieşită în afară faţă de incinta
principală, cu două treceri obligate prin spaţii înguste, la rândul lor complicate, ce puteau succesiv să se închidă, au fost folosite
în cazul a nenumărate accese, mai ales de oraşe.

295
Casa parohiala evanghelică din oraşul Bistriţa, planul etajului şi faţada spre piaţă.

296
ţ « I ) « I 4 * t I «*

•tJU?

IT?- ’i r

Casa Paterman din oraşul Bistriţa. Planurile parterului, etajul şi secţiune longitudinală

Casa parohiala evanghelică din oraşul -Bistriţa, planul parterului şi secţiune transversală.

297
Revenind la elementele constituante ale apărării oraşelor transilvănene, sînt de amintit amenajările din spatele zidului.
Majoritatea aveau în interior incinte în jurul bisericilor, incinte ale mănăstirilor, şi dispuneau de o reţea stradală mobilată în
scopul unei apărări din aproape în aproape foarte eficientă, până la o posibilă retragere în incinta centrală. Dacă Ia aceasta
adăugăm şi eventualele baraje interioare sau subîmpărţiri ale incintei mari cu alte ziduri, ca în cazul Sibiului, avem imaginea
completă a alcătuirii acestor ansambluri, cele mai complexe şi coerente produse urbanistico arhitectonice ale acestui mileniu
cetăţile erau ansambluri cu elemente perfect interdependente, de o funcţionalitate exemplară, cu rezolvări multiple şi rafinate, în
ultimă instanţă, de o bogăţie a alcătuirilor spaţiale, nemaiîntîlnită în istorie pe care le putem considera „exemple atemporale” de
arhitectură şi urbanism, adevărate „laboratoare vii” de studiu ale spaţiului urban, optim din toate punctele de vedere. Nu
constrângerile spaţiale au determin at dimensiuni şi formă, ci însăşi optimizarea raportului între construit şi spaţiul exterior, deci
dintre acesta şi spaţiul interior. Legate direct de aceste consideraţii, este şi evoluţia cetăţilor ţărăneşti, având, la scara lor, aceeaşi
alcătuire complexă.

Incintele propriu-zise, în permanentă extindere şi redotare, erau alcătuite din ziduri de traseu circular, poligonal sau patrulater,
în general cu turnuri de diferite forme, dimensiuni şi rezolvări, în interior adosându-se cămări sau alte construcţii, toate
alcătuind un complex de clădiri în care, conform principiilor medievale, elementul izolat conlucrează cu ansamblul, având în
acelaşi timp autonomie.

Localnicii au recurs în general la turnuri de plan patrulater, diferenţele existând în privinţa proporţiilor şi a sistemului de
acoperire. Tumurile-joase, pentru artilerie, erau acoperite în patru ape sau într-una singură, în sistem „pupitru” , în general fără
galerii de lemn. Cele înalte, cu galerii, erau destinate unei apărări imediate, prin arme de foc uşoare, sau alt armament mai
primitiv.

Din punct de vedere arhitectonic, prezenţa otomană în imediata apropiere a Transilvaniei, ca şi lupta peste putere dintre cele
două principale partide, au determinat refortificarea unor cetăţi conform ultimelor principii militare ale epocii. O parte din cetăţi
sunt ale principilor, o parte ale austriecilor cantonaţi pentru un timp în Transilvania.
Se vor distinge mai mult decît oricând cele două tipuri de ctitorii: cele „ oficiale” ale principilor şi cele „regionale” , ale obştilor
săteşti sau orăşeneşti. Decalajul dintre ele va creşte într-aşa o măsură, încât putem vorbi despre două tipuri distincte de
arhitecturi. Primul ar fi ..modem” „ingineresc” , de sorginte sud-vest europeană, dispunînd de ultimele cuceriri militare ale
epocii şi al doilea, încă „ medieval” , ignorând sau interpretînd liber principii încetăţenite deja de peste 100 de ani.

Gherla este o cetate cu 4 bastioane „pană” şi un al cincilea exterior. Tăuţi primeşte un bastion „pană” din piatră cioplită. La
Caransebeş şi Lugoj, cele două oraşe rămase în zona de graniţă, se vor înălţa fortificaţii de pământ, la Dezna, care devine şi ea
cetate de graniţă, se lucrează mult, dublându-se zidurile de piatră, tot acolo construindu-se un nou castel. Noua cetate Odorhei,
dărîmata în timpul lui Mihai Viteazul şi reconstmită apoi, cu unul din bastioane „pană”, Oradea, ale cărei fortificaţii devin
prototipul cetăţii pentagonale bastionare de tip „italian nou”. în aceeaşi perioadă încep să apară reşedinţe nobiliare de factură
renascentistă, combinaţie de palat şi castel fortificat.

CETĂŢI ŢĂRĂNEŞTI

Alături de completările şi de modificările necesare aduse de consiliile comunale sistemelor de fortificaţie aflate deja în funcţie
pe lângă oraşe (la Sighişoara, Sibiu, Braşov, Bistriţa etc.), comunităţile aşezărilor ţărăneşti libere, cu deosebire cele săseşti, au
continuat fortificarea bisericilor şi a constmirii de cetăţi cât mai puternice în jurul acestora. Aşa cum în Moldova, Ştefan cel
Mare s-a sprijinit în lupta împotriva turcilor, ţărănimea liberă şi târgoveţii — tot aşa şi Matia Corvin a dus o politică de
încurajare a comunităţilor din oraşele şi satele Transilvaniei, acordându-le, ca să-şi poată constmi cetăţi, sprijin şi înlesniri,
scutiri temporare de la îndatoririle militare.

începută, în prima jumătate a veacului XV construirea de fortificaţii a fost continuată în a doua jumătate a veacului XV, ca şi în
cel următor plin de năvăliri ale turcilor şi tulburări politice interne. Printr-un efort constructiv uriaş şi mijloacele tehnice de care
au dispus, comunităţile satelor săseşti din sudul şi sud-estul Transilvaniei au izbutit să ridice, în decurs de un secol şi jumătate,
un număr de aproape trei sute de cetăţi săteşti.

299
Cu foarte rare excepţii — cum sunt fortificaţiile din satele Hendorf şi Cloaşterf, construite dintr-odată cetăţile săteşti din
Transilvania îşi datoresc aspectul lor de azi, atât de variat, dar impunător şi pitoresc totodată, restructurărilor, transformărilor şi
adăugirilor pe care le-au suferit decenii de-a rândul, până târziu în veacul XVII.

Ca sisteme generale de întărire şi apărare, cetăţile săteşti nu se deosebesc de cetăţile militare. Ele sunt, în majoritatea cazurilor,
mai dezvoltate : ocupă suprafeţe vaste de teren, împărţite adesea în mai multe curţi concentrice sau juxtapuse, înconjurate
fiecare cu ziduri proprii, de-a lungul cărora, spre interior, se găsesc, dispuse pe unul sau mai multe caturi, numeroase camere de
locuit şi depozite de alimente. Planul lor, niciodată regulat, este adaptat la forma terenului, curtinele fiind mai totdeauna curbe,
dar, din ultimul sfert al veacului XVI încoage, şi drepte. Zidurile, groase de la 2 până la 5 m şi înalte, câteodată, până la 15 m,
sunt prevăzute cu drumuri de strajă, cu metereze şi balconaşe închise (machioulis) cu podeaua decupată pentru defensiva
verticală. Zidurile erau întărite din loc în loc cu turnuri, dispuse unele faţă de altele în aşa fel, încât în caz de atac duşmanul
putea fi prins din toate părţile în focuri încrucişate. Tumul cel mai solid şi mai bine întărit — fiind în acelaşi timp şi cel mai
vulnerabil — era acela al intrării. în faţa lui se găsea adesea un şanţ adînc peste care se trecea cu ajutorul unui pod mobil (pont
levis ). Intrarea în cetate se facea la nivelul parterului printr-un gang lung şi îngust, boltit, uneori cu pardoseala în pantă şi sucit
spre a înlesni apărarea. Poarta, construită din blăni groase de lemn tare, era prevăzută cu sisteme iscusite de zăvorâre. în faţă, ea
şi în restul gangului, puteau fi coborâte din lăcaşuri speciale amenajate în grosimea zidurilor sau în bolţi grătare de fier sau de
lemn. în cazul sistemului de apărare cu mai multe curţi întărite, zidurile separatoare ale acestora erau adesea legate între ele prin
turnuri sau drumuri de strajă acoperite, care înlesneau circulaţia şi legătura între apărători în timpul luptelor. Biserica la rîndu-i,
transformată în fort, putea să fie pusă în stare de apărare prin întărirea, fie a tumului-clopotniţă, fie a podului de deasupra
naosului, fie a comlui şi absidei. Adeseori erau fortificate toate aceste trei părţi, edificiul pierzându- şi prin aceasta aproape cu
totul caracteml său religios. Turnurile, ca şi podurile, cuprindeau unul, două sau chiar mai multe caturi, fiecare cat fiind
prevăzut cu drumuri de strajă, cu metereze şi cu guri speciale de pândă şi atac. Galeriile de strajă şi atac ridicate deasupra
turnurilor sau bisericilor au fost făcute adesea din lemn. Pe măsura perfecţionării

300
mijloacelor de luptă şi a creşterii forţei de percuţie a armelor de foc, lemnul, expus şi focului, a fost pe alocuri evitat şi înlocuit
cu zid. Pereţii galeriilor — care trebuiau împinşi în afara liniei zidurilor bisericii spre a se putea amenaja gurile de foc, se
construiau în acest caz sprijiniţi, fie pe o serie de console, fie pe un rând de arcade, ale căror picioare încastrate în zid ţineau loc
şi de contraforţi . în podurile de biserici astfel întărite, ca şi în cămările incintelor, se păstrau, adesea în lăzi anume construite, o
parte din bunurile de preţ şi proviziile necesare ducerii vieţii în caz de retragere a populaţiei satului între zidurile cetăţii. Fiecare
familie îşi avea aici dacă nu cămara, cel puţin lada sa.

Din cele aproape 300 de cetăţi săteşti ridicate în Transilvania numărul celor păstrate şi restaurate este încă foarte mare.

înăuntrul celor două mari stiluri de construcţie — romanic şi gotic — cărora aparţin bisericile medievale săseşti, formele de
elevaţie şi de plastică arhitectonica poartă amprenta influenţelor unor şantiere şi regiuni occidentale foarte diferite.

Şantierul bisericii parohiale de la Sibiu — prima construcţie monumentală închegată a stilului gotic din Transilvania, a format
un mare număr de pietrari ce s-au răspindit după incheierea construcţiei, la şantierele mici ale unor biserici de sat, perpetuând
noile forme stilistice.

Iniţiativa de fortificare a fost declanşată, în Transilvania, de cumplita năvălire a tătarilor in 1241, demonstrând provinciei că
sistemul ei defensiv era invechit şi insuficient, oraşele noi nefiind încă Înconjurate cu ziduri, iar satele neprotejate de cetăţi. Cu
îngăduinţa, ba chiar cu stimularea regelui, nobilii şi-au construit locuinţe fortificate, alcătuite dintr-un donjon inconjurat de val
din pămint şi şanţ, sau de centuri zidite din piatră.

Caracteristicile comune ale acestor cetăţi sint incintele foarte mari, cu ziduri având coridoare de apărare, cu mare capacitate de
adăpostire a oamenilor.Tumurile nu mai ocupau o poziţie centrală ca la cetăţile cavalereşti şi nobiliare, ci erau alăturate zidurilor
de incintă.

Cel mai vechi exemplu al unei biserici împrejmuită cu un zid de cetate este biserica sf. Mihail din Cisnădioara, zidul crenelat
fiind construit probabil odată cu biserica, din pietre de râu şi de carieră legate cu var stins în timpul lucrării, tehnică prin care se
obţinea ca mortarul uscat să aibă duritatea pietrei. în spatele parapetelui crenelat, pe lăţimea zidului, un drum de strajă înconjură
incinta.

301
Oraşelor, cu populaţie foarte densă pe un spaţiu relativ mic, le-a fost posibil să incercuiască intreaga suprafaţă locuită cu curtine,
având şi suficienţi apărători pentru ele. Satele nu puteau să se apere în acest mod, grădinile şi curţile din spatele caselor ce
tiveau uliţele erau mult prea mari in raport cu numărul oamenilor, pentru a putea fi cuprinse de ziduri şi apărate. Ţăranii trebuiau
deci să se limiteze la un spaţiu restrins, cel mai indicat fiind incinta din jurul bisericii şi fortificarea ei ca o a doua linie de
apărare căreia îi revenea rolul donjonului din cetăţile cavalereşti.

BISERICI FORTIFICATE

Transilvania a fost considerată, ca peisaj prin excelenţă al bisericilor fortificate înconjurate cu cetăţi ţărăneşti, întrucât aici s-a
păstrat, pe un teritoriu relativ restrâns, un mare fond de biserici-cetăţi medievale, în forma lor originară, nicăieri întîlnite astăzi,
în altă parte a lumii, în această densitate şi varietate de forme.

In spaţiul Europei centrale, fortificaţiile bisericilor s-au păstrat numai rareori şi izolat în stare originară, iar sub formă de
comasări teritoriale, numai în grupe mici.

Bisericile fortificate (Wehrkirchen) au rezultat din aplicarea construcţiilor defensive direct pe corpul bisericii, cuprinzând unul
sau mai multe părţi ale edificiului (cor, navă, clopotniţă, sacristie).

Biserici-cetăţi şi incinte fortificate au existat, de fapt, în toată Europa. în principiu, ele se înrudesc cu cetăţile, dar se deosebesc
prin aceea că nu sunt locuite permanent, ci numai în caz de război şi asediu. Aprovizionate cu alimente şi cereale, în incintă sau
chiar în biserică se afla mai totdeauna o fântână, ţăranii putând rezista în aceste mici fortăreţe destulă vreme. Cele transilvănene
sunt cele mai puternice şi cuprinzătoare, — Prejmerul, cu cele trei incinte ce întrunesc 260 cămări de provizii, fiind cea mai
mare biserică-cetate europeană.

Nu este uşor să faci o netă distincţie între diferitele tipuri de fortificaţii ale bisericilor, ele fiind de multe ori combinate şi
întotdeauna adaptate terenului, locului de amplasare, complexitatea amenajărilor defensive depinzând şi de gradul pericolului la
care erau expuse datorită situării lor geografice, lângă drumurile principale sau în ţinuturi limitrofe. Dacă facem totuşi o
clasificare a formelor existente, deosebim: edificii sacrale apte de apărare; biserici împrejmuite de curtine cu turnuri,la care
locaşul de cult rămîne nefortxficat, biserici

302
fortificate şi, forma cea mai complexa biserici-cetate având incinte prevăzute cu cămări de provizii.

Sistemele de fortificare sunt, preluate de la cetăţile cavalereşti occidentale, dar anumite forme de construcţie şi detalii s-au
împrumutat şi din arhitectura arabă, precum maşiculiurile dispuse între peretele clădirii şi arcurile de apărare întinse între
contraforturi sau scoase în consolă, ca şi micile sacnasiuri, numite muscharabie.

Pretutindeni, în spaţiul Europei centrale, condiţiile care au dus la apariţia bisericilor fortificate săteşti sunt aceleaşi: o
comunitate sătească izolată şi oprimată este nevoită să se apere şi să se ajute singură împotriva stăpânilor feudali şi a
nesiguranţeivremurilor.

Aglomerări de biserici fortificate şi biserici-cetăţi găsim în teritorii de graniţă dintre state sau dintre feude, întrucât la hotare se
ciocneau interesele păturii conducătoare, iar ţăranii erau primii care aveau de suferit de pe urma luptelor ce le distrugeau
aşezările şi câmpurile.

Dacă prezentarea bisericilor fortificate şi a cetăţilor ţărăneşti ca fenomen general european le situează, pe de o parte, ca expresie
a rezistenţei creştinismului apusean împotriva agresiunii păgâne din răsărit, pe de altă parte, reliefează importanţalor socială ca
loc de refugiu al ţărănimii obligată la autoapărare, — este semnificativ faptul că, în Transilvania, aceste construcţii medievale,
destinate deopotrivă cultului şi apărării, au cunoscut nu numai cea mai mare diversitate tipologică şi densitate teritorială, ci şi
cele mai complexe şi perfecţionate amenajări defensive ale timpului.

Varietatea tipologică a bisericilor cetăţi din Transilvania — care utilizează, de fapt, aceleaşi sisteme de apărare — se datorează
faptului că fortificaţiile s-au adaptat unor edificii sacrale deja existente şi amplasării lor pe terenuri cu structuri diferite. în
Transilvania, construcţiile sacrale, cu rare excepţii, au fost construite iniţial ca biserici fortificate; în general, bisericile din piatră
ale coloniştilor au fost ridicate la vreo cincizeci de ani de la întemeierea satelor.

Cele mai vechi biserici săseşti rurale datează de la sfârşitul sec. XII dinaintea invaziei mongole din 1241 toate bazilici cu trei
nave şi stâlpi, între nava principală şi absida semicirculară intercalându-se un cor pătrat, colateralele încheindu-se spre est de
asemenea cu absidiole semicirculare. Aceste mici absidiole laterale caracterizează cel mai vechi tip al

303
bazilicilor romanice săseşti în localităţi rurale ele aparţin tipului de bazilică scurtă, lăţimea lor fiind aproape egală cu lungimea.

Acest tip de plan depinde, în Transilvania, şi de locul amplasării bazilicilor; în majoritatea cazurilor, forma platoului de deal, pe
care au fost ridicate, a împiedicat o mai mare extindere în lungime pe axa est-vest. De aceea cele mai multe dintre bazilicile
„scurte" au fost iniţial concepute fară turn, clopotniţa s-a adăugat în unele cazuri ulterior. Dacă clopotniţa aparţine construcţiei
originare, o aflăm de obicei deasupra capătului apusean al navei centrale, catul său inferior deschizându- se cu trei arcade mari
spre cele trei nave, portalul principal fiind situat pe latura apuseană. Parterul clopotniţei formează astfel un portic boltit în cruce,
catul al doilea fiind accesibil prin scări amenajate în grosimea zidului.

Un grup aparte îl formează bazilicile romanice din zona Sebeşului. Colateralele, cu terminaţie estică dreaptă,flanchează o
clopotniţă zveltă, tribuna de vest extinzându-se din catul al doilea al turnului şi asupra traveelor apusene ale colateralelor.

Prima parte dotată cu sisteme defensive era de obicei clopotniţa. Cel mai vechi şi simplu tip al bisericii fortificate rezultă din
transformarea clopotniţei în donjon.

Parterul lor, totdeauna boltit, era transformat in depozit de arme, proviant şi apă, prin zidirea arcadelor deschise in cele trei nave
şi a portalului apusean, izolindu-se complet tumul de interiorul bisericii. Singura cale de acces la caturile superioare erau scările
amenajate in grosimea zidului, in tuneluri inguste de 60 — 70 cm, incit putea urca numai cite un singur om, fiind deci foarte
uşor de apărat. Platforme de lemn separau nivelele superioare, fiind aşezate pe bime ce se sprijineau pe ingustele margini
rezultate la baza fiecărui cat din retragerea treptată a zidului. Pereţii liberi ai nivelelor superioare sunt prevăzuţi, pe fiecare
latură, cu câte un meterez înalt şi îngust, pentru tragerea cu arcul sau arbaleta. Metereze tăiate în perete în formă de „V" sunt
plasate in cite o nişă de înălţimea unui om, trăgătorul puţind să se intoarcă în nişă spre diferite direcţii. Acoperişurile romanice
joase in formă de cort erau schimbate cu coifuri ţuguiate piramidale, învelite cu ţiglă, între coroana zidului şi coif intercalându-
se un coridor de apărare scos în consolă pe bime de lemn, iniţial cu parapet de seinduri, mai târziu din paiantă. Deschiderile din
podeaua coridorului de apărare foloseau la flancare verticală.

304
Pentru a întări şi partea estică a bisericii, acolo unde măsura era impusă de situarea edificiului, mai multe biserici din piatră,
aflate intre Agnita şi Cincu, au primit un al doilea turn, de înălţimea şi rezistenţa clopotniţei, deasupra corului pătrat,
sacrificându-se absida estică şi închizându-se corul cu un perete drept spre est. Tumul din est, prevăzut, ca şi clopotniţa din vest,
cu metereze, cu coridor de apărare, comunica cu aceasta prin podul bisericii, având uneori şi un acces separat, o scară spiralată,
alipită navei in apropierea corului.

La numeroase biserici, în afara extremităţilor din est şi vest, erau periclitate şi flancurile navelor, mai cu seamă când paralel cu
ele se afla o şosea. In aceste cazuri, şi nava era supraetajată cu un nivel de apărare, cuprins între cele două turnuri. Cea mai
veche formă o constituie coridoarele de apărare scoase in consolă pe bârne, cu parapet de paiantă.

Etajele fortificate din ultimul deceniu al sec. XV şi primul sfert al sec. XVI, deasupra navelor si corurilor, sint, fară excepţie,
zidite din cărămidă, prezentând, după forma lor ae construcţie, două variante: 1) parapete aşezate pe „ arcuri defensive, 2)
parapete susţinute de console. La ambele sisteme de construcţie, scoaterea in consolă are ca scop obţinerea distanţei dintre
parapet şi peretele bisericii, pentru a se putea turna prin deschiderile astfel create. în ambele cazuri, principiul este al
maşiculiurilor de origine oriental .Construcţia ornamentală a consolelor şi arcurilor defensive trebuia să camufleze sistemul
defensiv care intra în funcţiune numai când duşmanii ajungeau la zidurile clădirii, — din depărtare dând impresia unei forme
decorative.

305
Boz

8ift«8(Cy*>«AlA Ot» STiCvsiKSSi

Stejeriş

ffii

llvM . ^ '".x

i-i Io , •

Nerghindeal

Rida

Iacobeni

Axente Sever
306
Cisnădie

Valea Viilor

Metereze

Arcaşi şi arbaletieri

Arme de foc

Puşcaşi

Arme de foc cu cătare

CETATEA. DIN MIERCUREA &im.UL.W

Miercurea Sibiului

Prejmer - galerii

307
Etaje fortificate, sprijinite pe arcuri defensive deasupra corului, a navei, sau deasupra ambelor, frecvente la bisericile gotice de
tipurile sală şi hală. în zona de răspindire a bazilicilor romanice, ele apar numai acolo unde vechiul cor cu absidă semicirculară a
fost înlocuit printr-un cor gotic poligonal, înconjurat de contraforturi.

La biserici de stil gotic, de cele mai multe ori construite din cărămidă, terenul deluros şi aşezarea satelor pe talpa văii a
condiţionat adesea ridicarea bisericilor pe pantă de deal, corul îndreptat spre est fiind plasat frecvent mai sus, pe pantă, faţă de
clopotniţa din vest, aşezată mai in vale. în consecinţă, adesea corul a primit 3—4 nivele de apărare, pentru a se putea controla
dealul. Un întreg şir de biserici, posedă două—patru etaje fortificate, dintr-o uşoară construcţie de cărămidă, sprijinite de
contraforturi zvelte, drepte, fară retrageri, care se întâlnesc la baza etajului superior în arcuri defensive, în spatele cărora se
deschid gurile de aruncare.

Aceste biserici cu caracter de fort, cu unul sau mai multe etaje fortificate deasupra corului, amintesc de tipul bisericilor-reduit
din Franţa. Alte două grupuri de biserici fortificate, dotate atât cu metereze pentru lupta la distanţă cât şi cu maşiculiuri pentru
lupta de aproape, îl formează bisericile Sali fără clopotniţă construite iniţial în scop de apărare care, constituind un uriaş bastion
ar putea să se dispenseze de incintele fortificate, sunt totuşi înconjurate de ziduri dar nu prea înalte.

Al doilea grup cuprinde micile biserici-sală gotice tardive, cu navă şi cor de lăţime egală, purtând un singur etaj mare fortificat,
sub un singur acoperiş, folosind ambele sisteme ale maşiculiurilor, cel cu parapet scos in consolă sau cel cu arcuri defensive.

La acest tip de biserică fortificată, cu caracter de fort, meterezele sunt destinate exclusiv armelor de foc, construite in forma
găurii de cheie. Structura lor omogenă se adaptează perfect dublei lor funcţiuni; aspectul de bloc compact de apărare este estetic
articulat de ritmul vertical al contraforturilor, încoronate de festonul arcurilor defensive sau al consolelor profilate. Un alt mic
grup îl formează bisericile fortificate, având ca element comun clopotniţa ridicată deasupra corului, păstrându-şi absida, dovadă
că tumul a fost construit odată cu biserica şi nu aşezat ulterior deasupra corului.
Cel mai perfecţionat tip de biserică fortificată sunt edificii având — în afara clopotniţei transformată în donjon, a nivelelor de
apărare de deasupra corului, două turnuri de flancate deasupra portalurilor de sud şi nord ale colateralelor.

Sintetizând cele expuse, putem clasa bisericile fortificate din Transilvania în următoarele grupuri:

bazilici romanice cu clopotniţă fortificată;

bazilici romanice cu clopotniţă fortificată şi un al doilea turn, de plan pătrat, de înălţime egală şi puternic, ridicat deasupra
corului;

bazilici gotice cu clopotniţă fortificată;

bazilici sau biserici-sală gotice, cu clopotniţă fortificată şi un nivel de apărare deasupra corului;

bazilici, biserici-sală sau hală, cu clopotniţă fortificată şi mai multe nivele de apărare deasupra corului, iar unul deasupra navei;

biserici-sală gotice, cu clopotniţă fortificată şi un etaj fortificat deasupra corului şi navei;

biserici-sală gotice mici, fară clopotniţă, cu un singur etaj de apărare deasupra corului şi navei de egală lăţime;

biserici fortificate, cu turnuri fortificate în est şi vest şi două turnuri de flancare;

bazilici şi biserici-sală, cu un turn de apărare deasupra corului sau careului transeptului.

Bisericile fortificate transilvănene au fost înconjurate de incinte inelare simple, duble sau triple. Cea mai veche formă de incintă
este cea circulară sau ovală. Forma circular imită traseul vechilor fortificaţii din val de pămint şi şanţ, evoluate — păstrând
forma circulară — la fortificaţiile din piatră uneori suprapuse celor de pământ. Incinta circulară prezenta avantajul eliminării
unghiurilor moarte, ceea ce însemna totodată o economie de material, inălţimea incintei depindea de locul amplasării edificiului
sacral. Bisericile situate pe un platou de deal necesitau incinte mai puţin înalte, panta abruptă constituind un obstacol natural, în
vreme ce bisericile situate în mijlocul satelor, în şes, necesitau incinte înalte, înaintea folosirii armelor de foc (a căror primă
apariţie este semnalată în 1331, apărarea era garantată de ziduri cât mai puternice şi înalte, pe care duşmanul trebuia să le
escaladeze.

309
Obişnuit, incintele secolului X III nu erau mai înalte decât 6—7 m, la circa 2m sub coroana zidului crenelat trecând un drum de
strajă deschis, de I —1,5 m lăţime, care permitea circulaţia a doi luptători înarmaţi în direcţii diferite.

Punctul cel mai vulnerabil al vechilor incinte era poarta, peste care se înălţa un turn cu parter boltit. în contraforturile ce
flanchează poarta, se mai observă şi azi lagărele de glisare ale hersei, minuită cu scripete. Hersele erau formate dintr-un grătar
din bârne de stejar, armat cu benzi de fier, vârfurile de jos ale bimelor fiind ascuţite şi îmbrăcate în fier. în locuri deosebit dc
expuse atacului s-au plasat alte turnuri de apărare, devansate dc obicei pe trei pătrimi faţă de frontul zidului incintei, prevăzute
cu metereze.

Turnurile sunt de plan rectangular, de 4—7 m lungimea laturilor, dc 2 — 3 m grosimea zidurilor, purtind iniţial acoperişuri joase
în formă de corts înlocuite în sec. XV cu coifuri in formă de piramidă. Cele 3—4 nivele ale turnurilor sunt aşezate pe micile
platforme create la baza fiecărui nivel, prin retragerea treptată a zidului. Zidurile dc piatră sint clădite cu foarte mici intersecţii,
adesea tencuite pentru a îngreuna escaladarea lor. Turnurile erau în aşa fel dispuse, meterezele lor astfel orientate, încât ele
puteau fi apărate şi individual, servind ca ultim refugiu când restul cetăţii fusese ocupat de duşmani.

Celei de-a doua jumătăţi a sec. XV îi aparţin donjoanele puternice ridicate la capătul apusean sau deasupra corului. Din cele 7—
8 nivele, multe sunt boltite, divizând tumul în compartimente ce puteau rezista separat, împiedicând totodată propagarea
incendiilor. Meterezele sunt plasate în nişe late, mult evazatc spre interior, destinate arcaşilor. Parapetele crenelate ale zidurilor
din sec. XIII au fost înlocuite, în cele două secole următoare, prin parapete de zidărie plină, străpunse doar de metereze.

La inceputul sec. XVI apare, mai intâi, în Ţara Birsei, dublarea incintei printr-un zid-scut, mai scund, spaţiul dintre cele două
curtine numindu-se „Zwinger“. Noua curtină nu avea doar scopul de a o dubla pc prima, ci şi de a o proteja de tirul razant al
artileriei şi de a impiedica minarea zidurilor incintei interioare. în Zwinger nu se pătrundea prin poarta principală, ci prin mici
portiţe ascunse pe lângă turnuri.

Cetăţile şesului, cu incinte inelare concentrice, erau adesea înconjurate şi de un şanţ de apă, alimentat dintr-un pârâu din
apropiere.

310
Un pod ridicător trecea şanţul pe stâlpi de lemn sau piatră, iar fragmentul de dinaintea porţii se ridica cu ajutorul scripeţilor la
apropierea duşmanilor. Şanţuri uscate separau platoul cetăţii de restul comunei. Dacă cetăţile erau situate pe platoul unui deal,
incinta interioară se constituia la marginea platoului, un al doilea zid inconjura adesea colina pe la mijlocul pantei, un al treilea
încercuia poalele dealului. De multe ori formaţia terenului obliga la construirea incintelor pe plan polygonal neregulat, incintele
poligonale fiind cele mai frecvente. Incintele rectangulare apar — cum este firesc — acolo unde bisericile erau situate in
mijlocul comunelor pe teren plat ce permitea dezvoltarea unor curtine lungi. Numărul turnurilor putea fi redus la patru, aşezate
oblic pe colţuri faţă de laturile incintei, controlind câte două curtine, fiind devansate cu trei laturi faţă de incintă. Acoperişurile
în pupitru sunt o modificare intervenită în sec. XVI, întrucât coifurile înalte în formă de piramidă deveniseră vulnerabile odată
cu apariţia gloanţelor şi a incendierii ca mijloc de a forţa cetatea să capituleze. Turnuri de colţ cu acoperiş în pupitru apar de
cele mai multe ori la incintele rectangulare. Aceste turnuri au şi in parter ferestre de tragere pentru foc razant, ferestre
dreptunghiular-orizontale prevăzute cu un cadru din lemn de stejar, ce se puteau închide printr-un butuc de lemn turnant în jurul
unui ax metalic.

Există Insă şi incinte rectangulare, cu turnuri de colţ, ai căror pereţi sunt în concordanţă cu traseul curtinelor, ca dublă incintă,
prevăzută cu câte patru turnuri de colţ.

Turnuri cu secţiune circulară sunt rar întâlnite la cetăţile săseşti. Turnurile de plan circular sau semicircular, excluzfnd
unghiurile moarte, oferă avantajul de a nu expune suprafeţe plane, tirului artileriei.

La jumătatea sec. XVII, se ridică turnuri pentagonale al căror plan provine din vechile forme ale bastionului italian. Latura
dreaptă din spate este adosata curtinei, două laturi paralele sint devansate faţă de aceasta, iar cele două laturi din faţă formează
un unghi drept frontal. Turnuri cu plan hexagonal şi octagonal apar, în aceeaşi perioadă.

Un ultim grup il formează cetăţile cu curţi juxtapuse rectangulare, apărute datorită înmulţirii populaţiei, din necesitatea lărgirii
spaţiului ocrotit.

Sintetizând, reţinem următoarele tipuri de plan ale incintelor, ce se pot

clasa în cinci grupe:

incintă circulară sau ovală cu curtine simple, sau dublate şi triplate de un

311
Zwinger;

incintă circulară inaltă, pe latura interioară având adosat un şir neintrerupt de

cămări pentru provizii, desfăşurate pe unul sau mai multe nivele;

incintă de plan poligonal neregulat, cu curtine duble sau parţial dublate;

incintă rectangulară sau pătrată; rar, cu curtine dublate;

incintă cu curţi juxtapuse.

De la parapetul crenelat al secolelor XIII —XIV, s-a trecut la parapetul prevăzut cu metereze, locul drumului de strajă deschis
fiind transformat într-un coridor de apărare acoperit în pupitru.

Micile burdufuri ale gurilor de aruncare, scoase in consolă de origine orientală, introduse în Transilvania, mai precis în Ţara
Birsei, de către Cavalerii Teutoni sunt o amenajare defensivă pentru flancare vertical.

Prin aceste mici burdufuri fară fund, scoase în consolă, se turna păcură fierbinte, apă sau

grăsime clocotită. înspre curte, panta lată a acoperişului adăposteşte şi cămările de provizii adosate incintei, desfăşurate pe patru
nivele. în câteva locuri, şirul cămărilor este întrerupt de scări înguste ce urcă din curte spre coridorul de apărare. în secolele XVI
—XVII, au fost înlocuite curtinele vechi ale unor cetăţi, fiind prevăzute cu turnuri aşezate oblic pe colţ, care flaneau două
curtine. Caracteristic pentru cetăţile din Ţara Birsei, cele mai greu încercate, este un sistem de apărare a porţii principale, preluat
în sec. XVI de la fortificaţiile orăşeneşti, aşa numita barbacană constituită dintr-un zid semicircular, în formă de potcoavă sau de
U, adosat cu cele două capete incintei, formând astfel o curticică în faţa porţii.

Un capitol aparte îl constituie păstrarea proviziilor în cetăţile ţărăneşti, impusă ca măsura permanentă din cauza atacurilor prin
surprindere. Cele mai vechi sisteme de adăpoştire a proviziilor sunt cele construite odată cu amenajarea defensivă a incintelor
din Ţara Bîrsei. Cămările sunt dispuse radial de-a lungul incintei, cu adâncime de cinci metri, faţada dinspre curte având mai
puţin de 2 m lăţime, iar spatele, adosat zidului de incintă, peste 3 m. Nivelele sunt separate prin platforme de lemn, pardosite cu
cărămidă.

312
Au existat şi amenajări sanitare, în formă de mici burdufuri asemănătoare gurilor de aruncare, scoase în consolă. O altă
modalitate de depozitare a proviziilor sunt magaziile fortificate, clădiri rectangulare cu două sau trei nivele, cu aspect de
locuinţă, acoperite în şa, cu puţine ferestre în partea expusă, cu ziduri străpunse de metereze şi guri de aruncare. Aceste magazii
fortificate s-au constmit concomitent cu zidurile incintelor, înlocuind o porţiune a acestora, clădite, jumătate în curte, jumătate
devansate faţă de incintă, sau adosate acesteia în interior sau exterior. Parterul clădirilor, cu ziduri de piatră, este adesea boltit
sau consolidat prin puternice arce dublou ce susţin, împreună cu traverse de lemn, tavanul de scânduri.

Şoproanele, cel mai răspândit adăpost al lăzilor din lemn cu cereale, sunt de dată mai recentă, din sec. XVIII, construite după
dispariţia pericolului invaziei turceşti. în cetăţile transilvănene au existat „mori de cal“ şi râşniţe de mină, de asemeni cuptoare,
aşezate într-o căsuţă aparte sau lipite de casa paznicului. Privite din perspectivă europeană, cetăţile ţărăneşti din Transilvania,
prin densitatea, forţa lor defensivă şi rezistenţa apărătorilor lor, au reprezentat „o linie“ invincibilă împotriva intenţiei otomane
de a subjuga întreaga Europă.

313
Câlnic

Situată printre ultimele rânduri de case ale comunei, pe un promontoriu înconjurat de un piriu, cetatea greavilor datează din
ultima treime a secolului XIII. Datorită înfăţişării sale masive şi invincibile, donjonul, care ocupă partea vestică a incintei, a fost
supranumit de către săteni „Siegfried“.

Un zid de apărare de 7 m inălţime, pe traseu aproape circular, cuprinde incinta, fiind prevăzut odinioară, in partea superioară, cu
un corridor de apărare sprijinit pe console de lemn. Incinta era apărată de un şanţ cu apă adânc de vreo 3 m, alimentat din piriul
apropiat. Pentru a preîntâmpina asediile viitoare, localnicii au ridicat, de-a lungul incintei interioare, cămări de provizii
alimentare construite pe trei nivele. în secolul XVI ţăranii au încercuit cetatea cu un al doilea zid inelar, sprijinit pe contraforturi
şi ridicat pe marginea şanţului de apă. între tumul porţii şi zidul exterior a fost construită o barbacană cu un cat de apărare. Din
tunelul de intrare boltit se deschide spre sud o portiţă ce dă in ograda „Zwinger“-ului, fostul adăpost al vitelor in timp de asediu,
apărat spre miazăzi de un bastion semicircular. Ridicarea celei de-a doua incinte a necesitat supraetajarea donjonului cu două
caturi până la 20 m înălţime.

314
r

Dobârca

Bazilica din Dobârca datează de la mijlocul veacului X III. Transformată in cursul fortificării într-o biserică-hală gotică, bazilica
se compunea iniţial din trei nave, cinci arcade semicirculare accedind din nava centrală în colaterale; corul de plan pătrat era
inchis spre est de un perete drept, fară absidă. Clopotniţa, se înălţa înaintea faţadei apusene, liberă pe trei laturi, formând
deasupra portalului principal un mic portic. Renunţându-se la segmentarea corpului bazilical în trei nave, s-a creat o biserică-
sală gotică, prin dărimarea pereţilor navei centrale cu arcadele semicirculare, prin înălţarea peretelui exterior al colateralei
sudice şi a celei nordice. Sala a fost şi supraetajată cu un cat de apărare, prevăzut cu o balustradă din paiantă. Vechiul arc
triumphal romanic a fost dublat de un al doilea, închis în arc frânt.

Zidul incintei, înalt de 7 —8 m, s-a adaptat, cu traseu neregulat dar aproape circular, formei platoului pe care e situată biserica.
Din turnurile de apărare ce întăreau incinta spre sud şi nord, s-au mai păstrat doar fundaţiile. Metereze aflate în zidul incintei
sub cornişă indică existenţa unui coridor de apărare sau drum de strajă. Turnului de poartă cu trei nivele, din sud-vestul cetăţii, i
s-a alipit o a doua curte intărită, prevăzută cu metereze şi maşiculiuri. înjurai incintei interioare se aflau cămări pentru provizii.

315
Cetatea se ridică în centrul comunei, începând cu fortificarea bazilicii romanice, construită la începutul secolului XIII. în
biserică se deschid cinci arcade spre colaterale, iar deasupra părţii de vest a navei centrale se înalţă cele şapte caturi ale unei
clopotniţe masive, înaltă de 32,5 m pînă la streaşină, cu parterul boltit în cruce, cu bolţi deasupra tribunei din catul al doilea şi
între caturile patru şi cinci, galerii cu trepte din piatră urcînd în grosimea zidurilor late de 3 m. Tumul a primit un coif octogonal
de 30 m înălţime şi cele patru turnuleţe din colţurile sale.

Pentru a putea apăra bazilica, aşezată în teren fară protecţie naturală, s-a ridicat deasupra corului un turn cu patru niveluri, iar
deasupra portalurilor laterale câte un turn de flancare de înălţimea iniţială a acoperişului navei centrale. După ce s-a terminat
construcţia celor trei turnuri de apărare, a fost boltită nava centrală, cu cinci travee dreptunghiulare de bolţi în crace pe ogive,
ceea ce a dus la înălţarea acoperişului cu 7 m. Odată cu operaţia de fortificare a bisericii, portalurile laterale au fost transformate
în stil gotic, doar portalul principal, din faţada apuseană a turnului, şi-a mai păstrat forma romanică iniţială.

Concomitent cu turnurile de apărare ridicate direct pe corpul bazilicii, s-au înălţat în jurul anului 1500 curtinele din piatră şi
cărămidă ale dublei incinte, cuprinzând între ele un şanţ de apă peste care se lăsau poduri în faţa intrărilor din nord şi vest.
împrejurul incintei interioare înalte de 6 m trece un coridor de apărare acoperit, aşezat pe arcade de 4 m înălţime. Cel mai vechi
dintre cele şapte turnuri de apărare stă în sud-vestul bisericii, poligonalul „turn al slăninii", servind odinioară drept capelă, dar şi
ca tum de poartă.

316

MiD
Cristian

Comuna Cristiancuprinde în centrul ei cetatea cu biserica fortificată, apărată doar în sud- vest de râul Cibin, expusă deci fară
protecţie naturală eventualelor atacuri, ceea ce explică puternicele sale fortificaţii. Nucleul complexului defensiv îl constituia o
bazilică romanică, din care nu s-au păstrat decât cele trei caturi inferioare ale clopotniţei.

Cele patru turnuleţe, străjuind colţurile turnului în jurul piramidei octogonale a coifului său ascuţit, erau privilegiul localităţilor
ce se bucurau de , jus gladii“ dreptul de a condamna prin sabie. Reconstrucţia şi transformarea corpului bazilical într-o biserică-
hală s-a produs între 1472 — 1498, sub conducerea pietrarului sibian Andreas Lapicida şi a constat în înălţarea zidurilor
exterioare ale colateralelor, în înlocuirea pereţilor navei centrale prin pile ce se înalţă de pe baze octogonale, bogat profilate cu
baghete între opt cavete, profilurile continuându-se fară demarcaţie în nervurile bolţii compusă din romburi în formă de plasă.

Vechea intrare boltită în cetate, situată sub un turn, lega centura zidului interior cu cel exterior — amândouă fiind prevăzute cu
coridoare de apărare acoperite, ce înconjurau zidurile pe latura interioară. Mica distanţă dintre cele două ziduri de incintă şi
„Zwinger-ul“ foarte îngust cuprins între ele, este caracteristică pentru Cristian. Cinci turnuri din cîte trei caturi întăresc centura
exterioară, lângă cel de miazăzi fiind construită noua intrare. Faţadei nordice a incintei, desfăşurată în linie dreaptă, i s-a
adăugat o a doua ogradă rectangulară,

317
pentru protecţia vitelor, ea fiind despărţită în două jumătăţi printr-un zid dublu. Acestuia îi este alipită spre miazăzi casa
parohială. De-a lungul incintei interioare s-au construit cămările de provizii ce serveau şi ca adăpost ţăranilor în timp de asediu.

Ca aproape toate comunele libere de pe vechiul „Fundus Regius“ din jurul Sibiului, este probabil să fi posedat o bazilică
romanică cu trei nave şi stâlpi, o construcţie din piatră. Din prima mică incintă facea parte, probabil, zidul apusean, cu un
coridor de apărare aşezat pe arcade semicircular din cărămidă, cât şi zidul de răsărit sprijinit pe contraforturi, capela gotică din
partea apuseană a incintei. Ea se compunea dintr-o încăpere pătrată, înaltă de 5 — 6 m, purtând o boltă în cruce fară nervure.

Cetatea primeşte o formă neregulată, condiţionată de forma platoului, alungită din nord spre sud. Zidul înalt de cărămidă,
urmînd marginea platpului, este sprijinit de contraforturi înguste, prevăzut cu un dublu şir de metereze şi guri de turnare, întărit
în colţul de nord-vest cu un turn de apărare. Pe când curtea din nord are o formă rectangulară, cea din sud formează un triunghi;
vârful sudic al acestuia se continuă într-o curte circulară cu fântână, prevăzută cu un coridor boltit de apărare, iar deasupra
acestuia, cu un cat de apărare tăvănit, prevăzut cu două rânduri de metereze.

318
Turnul de poartă situat pe latura sudică, cu trecerea boltită în catul său inferior, a fost punctul cel mai solid întărit, prevăzut cu
herse şi porţi din stejar. Bolta intrării se continua în tunelul de trecere pe sub corul bazilicii spre turnul de sud. O a doua mare
incintă, pornind din curtea fântânii spre vest şi est, cuprindea casa parohială şi biserica-sală gotică.

Hozman

Q denolat ■ Xil!

Cetatea ţărănească se înalţă pe un promotoriu la poalele dealului, satul fiind aşezat de-a lungul pârâului. Dubla incintă a
inconjurat la inceputul sec. XVI o bazilică romanică, ale cărei elemente stilistice sunt: corp bazilical cu trei nave, cor pătrat,
absidă semicirculară, deasupra părţii apusene a navei centrale înălţîndu-se cele cinci caturi ale clopotniţei, al cărei parter, boltit
în cruce, deschide trei mari arcade semicirculare spre cele trei nave.

Dubla incintă ce înconjoară biserica formează un oval perfect. în nord vest tumul de poartă, cu trei caturi, prevăzut cu hersă în
faţa arcadei înalte a intrării, leagă cele două centuri de ziduri. Incinta interioară este întărită cu patru turnuri, două turnuri cu trei
niveluri de plan pătrat, prevăzute cu metereze, aflate în centrul laturilor de est şi sud. Curtina exterioară are două turnuri.

319
Agnita

Nucleul cetăţii îl constituia biserica-hală în stil gotic. Corul ei alungit, închis spre est pe trei laturi, precum şi nava centrală
poartă bolţi semicilindrice cu penetraţii, ornamentate odinioară cu nervuri de teracotă dispuse în formă stelată, vopsite în roşu.
Turnurile cu câte cinci caturi sînt toate prevăzute cu metereze mici, practicabile exclusiv pentru arme de foc, nişele fiind boltite
prin arcade de piatră aşezate vertical sau acoperite de lespezi suprapuse marginal.

Odată cu fortificarea începută pe la anul 1500, turnul a fost înconjurat de o cămaşă din piatră, ridicându-se până la înălţimea
catului al doilea cu acoperiş în formă de pupitru. Acest corp de apărare era prevăzut cu metereze, despărţit în două caturi printr-
o platformă din bârne, catul superior fiind accesibil printr-o scară îngustă ce urcă din aripa din nord.

320
Stejeriş

La fortificarea s-a construit, la capătul vestic unul dintre acele masive turnuri de piatră, un donjon, cum s-au înălţat tot pe atunci
şi în satele învecinate. Parterul turnului forma un portic boltit în faţa intrării bisericii, cu portal pe latura apuseană. La
fortificarea bisericii s-a construit sub tavanul de lemn o boltă gotică din cărămizi, plasată foarte jos, înălţându-se pereţii
longitudinali prevăzuţi cu metereze şi astfel s-a creat un cat de apărare deasupra navei şi corului, care a mai fost supraetajat cu
un coridor de apărare cu balustradă de paiantă. Pe la 1500, odată cu fortificarea bisericii, s-a ridicat şi incinta în jurul acesteia, în
formă poligonală neregulată, ea fiind dublată ulterior, cu excepţia laturii sudice.

321
Iacobeni

în secolul XV a început fortificarea, a cărei primă etapă o constituie ridicarea donjonului la capătul de vest a 1 sălii. Zidurile
sale, groase de trei metri, au o lungime de 9,40 m în careu, atingând înălţimea de 26 m. Dintre cele cinci donjoane ale
comunelor cel din Iacobeni este cel mai voluminos.

în etapa a doua a lucrărilor de fortificare s-a ridicat un cat de apărare deasupra sălii şi corului, al cărui parapet, înalt de 2 m,
dotat cu metereze, se sprijină pe arcuri „de apărare“ , devansate cu 40 cm faţă de faţadă, întinse între cele 18 contraforturi ce
înconjoară biserica. Camuflate în umbra celor 18 arcade, în intervalul dintre cele două ziduri, se deschid maşiculiurile prin care
se turna smoală fierbinte sau apă clocotită peste agresori.

Formând aproape un dreptunghi, perimetrul interior cuprinde biserica şi o curte îngustă, în est zidul descriind un semicerc,
sprijinit de contraforturi pe latura abrupt a colinei. Intrarea principală se afla în nord, sub tumul porţii, cu două nivele şi coridor
de apărare cu parapet din paiantă, intrare prevăzută cu hersă. Laturii de nord, unde incinta însoţeşte marginea platoului, i-a fost
adăugată o curte semicirculară, apărată de un bastion.

322
Biserica fortificată, construită pe la 1500, cu tumul dreptunghiular adosat peretelui de nord şi casa scărilor de plan rectangular,
în exterioml faţadei sudice. Incinta neregulată poligonală, dublată — cu excepţia sectomlui de est — se adaptează micului
platou al colinei, ţinând seama de posibilităţile de atacare. Curtina interioară, aproximativ ovală, e apărată în vest de un turn de
poartă devansat, pe a cărui faţadă se mai găsesc cîrligele de piatră prin care se cobora hersa. Cele trei nivele ale turnului sunt
prevăzute cu metereze late, un acoperiş în piramidă încoronând turnul. Turnul cu două caturi, o construcţie alungită, a purtat un
acoperiş în formă de şa şi a fost dotat cu metereze late.

323
Dealul Frumos

INM

;.V'

I * * • ■*»«*!

f j- * -

'

Îl •#!
Sf :

,J I

""îl I

>

Ca o comună liberă a pământului crăiesc, a cărei întemeiere aparţine secolului XII, Dealul Frumos poseda, încă din prima
jumătate a secolului XIII, o bazilică romanică cu trei nave, cor pătrat, închis spre est cu o absidă semicirculară, fară clopotniţă.

Transformarea acestei bazilici într-o biserică-hală gotică, fortificată cu două turnuri de apărare s-a făcut sub presiunea
evenimentelor istorice şi schimbarea tehnicii de război prin apariţia şi răspindirea armelor de foc.

Transformarea bazilicii în biserică-hală corespunde celor două turnuri înalte, între care bazilica părea acum scundă şi
disproporţionată, cu acoperişul vechi mult prea jos. Tavanul plat al navei a fost înlocuit printr-o boltă în leagăn cu penetraţii, de
10 m înălţime până în creştet, acoperită de o plasă de nervuri din teracotă dispuse în formă stelată.

Incinta dreptunghiulară, simplă, datează din începutul secolului XVI şi a înlocuit, probabil, o incintă mai veche, ovală. Turnurile
de secţiune pătrată şi rectangulară, clădite pe colţurile retezate ale dreptunghiului defensiv, au câte două caturi, cu intrări din
curte, al treilea cat aflându-se sub panta acoperişului în pupitru.

Laturile libere ale turnurilor devansate sint dotate cu metereze dreptunghiulare verticale, în al treilea cat maşiculiurile fiind
scoase în consolă, două pe faţada lată, câte unul pe laturile înguste, aşa încât cetatea era apărată pe toate laturile sale.

324
Merghindeal

Romanică cu trei nave, pe la mijlocul secolului X III dispoziţia planimetrică şi elevaţia, în mare parte nemodificate indică, prin
formele şi stilul construcţiei, începutul edificării bazilicii.

Planul dreptunghiular al incintei o datează la începutul secolului XVI. Dintre cele două turnuri de est, aşezate oblic pe colţurile
retezate ale careului, s-a păstrat cel de pe latura sudică, — un tum devansat, cu două nivele, acoperit în pupitru, prevăzut cu
metereze dintre care trei se deschid în fruntea înaltă a turnului, sub pantă acoperişului.

Lângă turnul din sud-est se deschide o poartă largă cu două canaturi, o intrare pentru pietoni aflându-se pe latura nordică a
incintei, care a conservat urme ale meterezelor şi ale coridorului de apărare ce o înconjura pe latura interioară.

325
Prima biserică a fost construită în stil romanic. Spaţiul mic al platoului ce poartă biserica a dus la soluţia de a se clădi jumătate
din clopotniţă în navă. Astfel s-au creat două mici încăperi în sudul şi nordul clopotniţei, separate de interiorul navei prin pereţi
transversali construiţi în prelungirea laturii estice a clopotniţei.

Din începutul secolului XVI datează şi cetatea cu dubla sa incintă, de formă neregulată. Curtinele interioare s-au păstrat până la
un metru, înălţimea iniţială de circa 4 m deducându- se numai din urma curtinelor pe pereţii turnurilor. Deasupra intrării
principale a curtinei interioare se inalţă, in sud-vest, cu trei caturi.

Două arcade puternice, groase de un metru, delimitau intrarea odinioară boltită în leagăn şi apărată de o hersă ce se minuia din
al treilea cat al turnului.

Turnul era adăpostul preotului la vreme de asediu. Un maşiculi scos în consolă pe latura de nord a turnului apără o intrare
îngustă ce se deschide, alături, în curtină, iar o a doua intrare se deschide în curtina exterioară.

Aproape întreaga lăţime a sectorului nordic este ocupată de o magazie de grine, fortificată, o clădire cu trei caturi, lungă de 20
m, devansată în faţa curtinei şi astfel clădită pe panta dealului.

Al doilea cordon de curtine ce înconjoară colina la poalele ei, adaptat formei terenului, prezintă un traseu neregulat. Zidul, înalt
de 3—4 m, este sprijinit prin contraforturi.

326
Cincşor

Lângă Cincşor a staţionat Cohor secunda Flavia Bossorum. Castrul roman era situat pe colina.

Pentru construirea bisericii, saşii din Cincşor au folosit şi pietre de la acest castra roman.

Biserica se compune dintr-un cor închis pentagonal spre est, acoperit cu două travee rectangulare de bolţi în crace, iar deasupra
părţii estice cu penetraţii. Bolta a fost construită din piatră plată,îngustă. Sala, iniţial boltită, poartă azi un tavan plat.

Amenajărilor de fortificare a turnului le corespunde, în jumătatea de est a bisericii, coridorul de apărare ridicat deasupra corului,
având o balustradă din paiantă, aşezată pe contraforturile ce înconjoară corul şi pe console din lemn intercalate între ele.

Pe la jumătatea secolului XV s-a înălţat şi incinta poligonală neregulată înjurai bisericii, situată în central satului pe teren plat. în
sectorul sud-vestic zidul a fost dublat, formându-se astfel, între două curtine, un „Zwinger“. Patra turnuri de secţiune pătrată, cu
câte patra nivele, sunt devansate faţă de incinta interioară.

Meterezele sunt situate în nişe late, boltite în partea superioară, în curtinele de sud şi nord aflându-se şi metereze duble,
traversind oblic zidul.

327
Partea apuseană a incintei interioare, cuprinsă intre clopotniţa puternică şi tumul de

Provine din săsescul „Schink“ — circiumă. Bunăstării locuitorilor, se datoreşte înălţarea celei mai mari bizilici romanice
existente într-o aşezare de sat săsească, a cărei dispoziţie planimetrică — cu clopotniţă deasupra capătului de apus al navei
centrale şi două turnuri laterale deasupra capătului de est al colateralelor lungi de 38 m — constituie o excepţie în totalitatea
bazilicilor săseşti.

Cetatea din jurul bisericii a fost pomenită pentru prima oară în 1474, regele Matei Corvin permiţând ca jumătate din activul
militar al târgului să rămână pe loc în caz de război pentru apărarea cetăţii. Fortificarea celor două incinte s-a terminat abia în
secolul XVI. Din cele cinci turnuri ale incintei, numai bastionul din sud a mai rezistat, pivniţa sa boltită fiind împărţită printr-o
arcadă de cărămidă.

poartă, era un fel de ultim refugiu, izolat de restul incintei printr-un zid transversal ce leagă

/V

clopotniţa de incintă. In aceste ziduri transversale există intrări protejate de maşiculiuri duble.

Cincul Mare
Seliştat

Fortificarea bisericii, începută în a doua jumătate a secolui XV, s-a desfăşurat în două etape, cum rezultă clar din aspectul
construcţiilor de fortificare.

S-a înălţat un turn cu trei nivele din piatră de râu şi de câmp deasupra corului, încoronat de un coridor de apărare scos în consolă
pe bârne, cu balustradă îmbrăcată în scânduri, purtând un acoperiş în şa cu laturi oblice în est şi vest.

Douăsprezece contraforturi fară retrageri sprijină peretele turnului. A doua etapă de fortificare cuprinde catul ridicat deasupra
sălii, luând ca model bisericile din Cloaşterf şi Saschiz.

Prima condiţie pentru fortificarea sălii era construirea bolţii — un semicilindru cu penetraţii, îmbrăcat în reţea de nervuri de
teracotă de formă stelată.

în jurul datei când a fost fortificată sala, s-a construit incinta poligonală neregulată, adaptată terenului. în locul unde
promontoriul se continuă spre culmea dealului într-o pantă lină, deci punctul cel mai vulnerabil, se înalţă un bastion cu trei
nivele, de o suprafaţă aproape egală cu aceea a bisericii, alipit exterior incintei.

329
Brădeni

Biserica din piatră brută de carieră — un imens paralelipiped cu acoperiş prismatic —- cuprinde în interior o sală şi un cor
închis pentagonal în forme stilistice gotice tardive, cu bolţi în leagăn. Faptul că biserica a fost iniţial concepută ca fortificaţie, o
dovedesc şi zidurile groase de 1,20 m, destinate să susţină două caturi de apărare.

Un original tezaur de artă populară îl formează cele 140 de lăzi numite „Stollentruhen", adăpostite în cele două caturi de
apărare, având forma unor sarcofage cu capac teşit pe laturile lungi, aşezate pe picioare înalte.

Cetatea, o incintă rectangulară neregulată cu bastioane devansate pe colţurile retezate ale careului, datează din primul sfert al
secolului XVI. Bastionul din nord-est a fost demolat, cel din sud-est a fost reclădit tn 1866, cu trei nivele, acoperiş în şa cu
frontonul teşit spre vest, destinat locuinţei.

Bastioanele din vest au două nivele, sunt accesibile din curte şi poartă acoperişuri în şa. Latura sudică a cetăţii a fost avansată
spre câmp, zidul nou construit pornind din colţul bastionului sud-vestic. Pe traseul iniţial al curtinei demolate şi avansate spre
sud, şapte stâlpi susţin acoperişul în şa al şopronului construit de-a lungul zidului ce adăposteşte hambarele de cereale.
Cloaşterf

Cetatea datează din primul sfert al secolului XVI. Colţurile tăiate ale incintei rectangulare sunt străjuite de câte un turn cu două
nivele, devansat, purtând acoperiş în pupitru. Planul turnului este trapezoidal, pe fiecare din laturile libere e scos în consolă un
maşiculiu. Intrările în fiecare dintre nivele, separate prin platforme de bârne, se află în curtea cetăţii, adăpostite sub o pantă de
acoperiş mult coborită deasupra scărilor actuale ce înlocuiesc scările mobile. Turnurile, ca şi partea superioară a zidului din
piatră, înalt de 6 —7 m dinspre stradă, sunt prevăzute cu metereze orizontale, în chenarele lor existând butuci turnanţi în jurul
unui ax metalic, poziţie deschisă pentru două ţevi de puşcă. Aceste metereze alternează cu unele în forma găurii de cheie.

331
în secolul XV s-au înălţat curtinele ce înconjoară biserica într-un oval neregulat, adaptându-se formei terenului, ceea ce explică
înălţimea lor inegală, între 6 şi 8 m. Partea superioară a curtinelor este dotată cu metereze şi guri de turnare, ultimele întâlnindu-
se mai ales în sectorul de sud-vest, unde zidul e ridicat pe marginea pantei abrupte. Pe latura de sud-vest, unde curtina este bine
conservată, ea prezintă, pe la jumătatea înălţimii sale, o treaptă ce folosea coridorului de apărare drept sprijin. în turnul de est,
şapte trepte de piatră duc spre îngusta platformă ce susţinea coridorul de apărare. Cinci turnuri devansate, de plan pătrat, apărau
cetatea.

Catul al treilea este devansat faţă de zidul turnului pentru a ascunde gurile de turnare, câte trei pe laturile de sud şi est. Deasupra
şi sub ele se află câte un rând de metereze pentru arme de foc. Turnurile de vest şi nord-vest, cu câte trei nivele, au încă
acoperişurile lor originare în pupitru, iar sub ele, pe faţada înaltă şi pe flancuri, guri de turnare.

332
Mesendorf

în cursul fortificării, începută în anul 1495, clopotniţa a fost transformată în donjon închizându-se portalul de vest, aşa încât
turnul era accesibil numai din interiorul bisericii. Deasupra catului al cincilea, pe cele două laturi de sud şi vest mai expuse
proiectilelor, a fost înălţată o galerie de apărare cu balustradă din piatră, iar pe laturile de nord şi est, îndreptate spre deal,
balustrada este îmbrăcată doar în scânduri. Un coif ascuţit, de formă piramidală, accentuează eleganţa ţurnului ce se îngustează
în două retrageri.

Către sfârşitul sec. XV, s-a construit din gresie şi pietre de câmp o incintă cu traseu neregulat cam de 5 m înălţime, cu o intrare
în sud, în faţa portalului bisericii. în sud-est şi sud-vest incinta este întărită de către un tum cu trei niveluri, ieşite pe jumătate în
afară, cu acoperişuri în pupitru, cu maşiculiuri pe latura frunţii înalte, prevăzute cu metereze.

Pe latura sudică, estică şi jumătatea estică a laturii de nord, se află acoperişul coborind într-o singură pantă de pe zidul spre
curte, susţinut de stâlpi din stejar.

333
Buneşti

în forma sa actuală, cetatea datează de la începutul secolului XVI, ridicată odată cu fortificaţiile de pe corpul bisericii. Incinta
poligonală, apropiată de forma circulară, presupune existenţa anterioară a unui val din palisade. Dintre cele cinci turnuri
devansate, cel mai mare, din nord vest, apără panta platoului pe care e situată biserica în mijlocul comunei. Intrări separate pe
latura de est, situate în linia curtinei, duc la caturile separate prin platforme din bârne. Parterul are, în fiecare din cele trei caturi
libere ale turnului, metereze cu cadre de lemn ce se închid printr-un butuc turnant în jurul unui ax metalic.

Clădirea rectangulară, lungă, devansată spre sud-vest, a bastionului porţii, se ridică deasupra parterului boltit pe două treimi în
leagăn, ultima treime a tunelului fiind acoperită cu sclnduri ce puteau fi scoase pentru a respinge duşmanul.

Roadeş

Pe un promontoriu dominând satul, în a doua jumătate a sec. XIV, s-a clădit o biserică- sală gotică, cu clopotniţă aşezată în faţa
laturii apusene.

Intr-un oval aproape perfect, curtinele interioare înconjoară biserica fortificată. Incinta exterioară s-a păstrat doar în sectorul
sud-estic, latura nord-vestică fiind demolată în 1854. Pe când curtinele exterioare sunt apărate doar în colţul de sud-est de un
mic tura care iese cu

334
trei laturi în afara zidurilor, incinta interioară a fost apărată de cinci turnuri cu câte trei caturi, de secţiune dreptunghiulară,
situate tntre cele două curtine.

Archita

La Archita, se înalţă în centrul comunei o cetate ţărănească deosebit de bine conservată, cu dublă incintă şi şapte din cele nouă
turnuri de apărare cite au inconjurat-o odinioară. Satul avea o bazilică romanică cu trei nave, iară turn, care a fost transformată
într-o biserică-sală gotică, odată cu fortificarea sa, în jurul anului 1500. Necesitatea de a supraetaja nava centrală cu un cat de
apărare, a dus la demolarea colateralelor, prevăzute la această bazilică cu bolţi în cruce pe ogive.

335
Pe lângă transformarea clopotniţei în donjon, s-a construit un cat de apărare deasupra navei şi corului, închis acum pe trei laturi.
Cei care foloseau meterezele superioare o faceau de pe o punte din lemn, aşezată pe bârne transversale la înălţimea arcadelor.

în centrul laturii apusene, turnul porţii păzeşte intrarea boltită, odinioară prevăzută cu hersă. Caturile superioare au fost locuite.

Drătişeni

în mijlocul satului se înalţă cea mai impozantă, armonioasă şi împodobită bazilică a unei comune săseşti.

Detalii ale tehnicii de construcţie, elemente stilistice, ornamente ale plasticii arhitectonice plasează edificarea bazilicii în al
treilea sfert al veacului XIII.

Clădită în intregime din gresie roşiatică, cu colţurile întărite prin piatră de talie şi cuburi din bazalt, bazilica prezintă o dispoziţie
planimetrică caracteristică monumentelor săseşti ale epocii: cor pătrat cu absidă semicirculară, corp bazilical cu trei nave şi
clopotniţă ridicată deasupra capătului vestic al navei cetrale, flancată de colaterale.

O incintă de formă poligonală neregulată, apropiată de oval, înaltă de 8-9m, înconjoară biserica. Deasupra intrării boltite,
prevăzută cu una sau, poate, două herse, se ridică cele trei caturi ale turnului de vest, iar în nord se deschide o portiţă pentru
pietoni cu uşă din stejar
întărită cu lame de fier. Dintre cele cinci turnuri de apărare ale cetăţii, cel de sud cu patru caturi, şi cel de sud-est, cu trei caturi,
au o secţiune pentagonală.

Toate poartă acoperişuri piramidale cu excepţia celui de nord — acesta având un acoperiş în formă de pupitru. De jur împrejurul
curtinelor trecea, pe latura interioară, un coridor acoperit ce permitea folosirea meterezelor şi a gurilor de turnare plasate la
distanţă.

Bazilica romanică cu trei nave, deschizând din nava centrală trei arcade semicirculare spre colaterale, având un cor pătrat,
absidă semicircular şi clopotniţă flancată de colaterale, poate fi datată curând după anul 1250. Datarea este confirmată şi de
ferestrele romanice geminate, câte trei de fiecare latură a navei centrale.

O dublă incintă poligonală neregulată înconjoară bazilica, ambele curtine formând, din colţurile turnului de poartă, aflat în vest,
unde zidurile sunt foarte apropiate, un Zwinger. Curtina interioară, înaltă de 8 m, era apărată de patru turnuri devansate.
Deasupra intrării în cetate se înalţă cele trei caturi ale turnului porţii, încoronat de un coridor de apărare scos în consolă pe
bârne. Intre turnurile de est şi vest, s-a creat o intrare cu arcadă înaltă.

337
Viscri

Biserica-sală romanică, a avut o antecesoare care a fost parţial inclusă în acest edificiu. Aceasta era construită din calcar alb-
verzui, avea formă rectangulară, cu absidă semicirculară spre rărăsărit, iar unicele podoabe erau pietrele cubice ecarisate ce
formau colţurile sălii şi începutul absidei.

Din incinta ovală a secolului XIII s-au păstrat sectoarele de sud, est şi nordest, zidul, din piatră de râu şi de câmp, atingând între
5,5 — 7 m înălţime. în cursul fortificării, la începutul secolului XVI, sectorul sudestic a fost dotat cu două turnuri şi două
bastioane. Turnul de poartă a fost aşezat în spatele intrării, în încintă.

Homorod

Homorodul posedă una din foarte rarele biserici-sală romanice. Construcţia de apărare propriu-zisă a bisericii din Homorod este
monumentalul tum-donjon, ridicat din blocuri de piatră deasupra corului, pe plan pătrat.

338
Pentru a crea o bază care să susţină greutatea turnului, corul de la Homorod a fost imbrăcat cu o cămaşă de piatră
dreptunghiulară de lăţimea sălii, aşa, încât biserica se înscrie într-un plan rectangular alungit.

La sfârşitul secolului XV, biserica a fost înconjurată cu un zid de apărare înalt de 7 —8 m, de traseu rectangular. Colţurile sunt
străjuite de turnuri cu două nivele şi acoperiş în pupitru, devansate oblic faţă de curtină. Curtina interioară e înconjurată de un al
doilea zid de apărare, mai scund, formând Zwinger-ul.

Feldioara

în secolul X III, Feldioara constituia centrul strategic şi economic al Ţării Bârsei, sediul principal al Cavalerilor Teutoni, care şi-
au construit aici castelul ordinului lor, „Cetatea Măriei“.

Cavalerii Teutoni au construit un sistem defensiv menit să apere trecerile în Ţara Birsei. „Cetatea Măriei“ sau Feldioara este o
incintă avant-post, situată pe platoul unei coline, înconjurată în est, sud şi nord de râul Homorod. Cetatea de pe colină cuprindea
o incintă ovală, adaptată formei platoului, cu ziduri de 2—4 m lăţime la bază, apărată de 4 turnuri devansate.

Pe la jumătatea înălţimii de 6—7 m a curtinelor, o treaptă rezultată dintr-o îngustare în zid, ca şi găurile în care erau introduse
biniele consolelor, indică traseul coridorului de

339
apărare ce se continua şi în faţa turnurilor de pe care se serveau meterezele alternate cu maşiculiuri.

Cavalerii Teutoni văzuseră aceste amenajări defensive, prin care se turna păcura şi apa clocotită asupra atacatorilor. La Cetatea
Măriei, Cavalerii au introdus, pentru prima oară, în Transilvania maşiculiurile în Siria.

Sânpetru

Bazilica romanică cu trei nave datind din primul sfert al secolului XIII a fost construită de teutoni.

După tradiţia locală ar fi cea mai veche biserică săsească din Ţara Birsei.

încăperea dreptunghiulară a capelei este boltită în cruce, traveele formând lunete în arc frânt pe laturile înguste în est şi vest, iar
pe pereţii longitudinali — lunete semicirculare.

A doua fază de construcţie a cetăţii a fost precedată de ridicarea caturilor de apărare deasupra capelei, înzestrate cu metereze şi
guri de turnare, depăşind

ca înălţime zidul inelar construit ulterior.

Tumul din est, de plan pentagonal, datează din 1676, ca de altfel toate turnurile

pentagonale ale fortificaţiilor săseşti ridicate la mijlocul secolului XVII. Un al doilea cordon de curtine, cu turnuri devansate
doar pe trei laturi faţă de traseul zidului, înconjoară incinta. Intre cele două cordoane de ziduri este cuprins „Zwinger-ul",
înconjurat de un şanţ lat de apă, delimitat de un al treilea zid inelar scund. Cetatea din Sînpetru este singura din Ţara Birsei care
şi-a păstrat triplul inel de curtine.

340
Hărman

Centrul amenajării defensive îl formează bazilica cu trei nave construită în a doua jumătate a secolului X III.

în secolul XV, bazilica din Hărman a fost inconjurată de un triplu cordon de curtine concentrice. Zidul inelar interior, împreună
cu cele şapte turnuri devansate ale sale, s-au conservat în întregime, ca şi zidul exterior, mai scund, menit să protejeze baza
incintei şi să o delimiteze faţă de latul şanţ cu apă ce înconjura toată cetatea. Un al treilea cordon de curtine, cu turnurile sale, ce
încercuia şanţul cu apă a dispărut de mult.

O barbacană pe două nivele, prevăzută cu herse, este situată în faţa intrării în cetate, deasupra ei înălţindu-se tumul orthogonal.

în 1644 s-a ridicat clădirea intrării cu tunelul scund şi întunecat. Coridorul cu coloane în stil baroc din faţa porţii este
asemănător cu cel din Prejmer.

341
Comuna Prejmer, posedă cea mai mare şi puternică cetate ţărănească din această zonă. Biserica înconjurată de o incintă, datează
din începutul secolului XIII. Zidurile, clădite din piatră până la 3 m înălţime, confirm supoziţia că dispoziţia planimetrică a
bisericii, în cruce grecească cu braţele egale, aparţine stilului de construcţie al ordinului Cavalerilor Teutoni.

Elevaţia s-a continuat în formele caracteristice trecerii de la stilul romanic la cel gotic, aşa-zisul gotic timpuriu burgund.

Această dispoziţie planimetrică fiind adusă de Cavalerii Teutoni din Siria. în arhitectura bizantină acest tip de construcţie este
cunoscut încă din secolul VII şi larg răspindit in cuprinsul bisericii răsăritene.

Curând după 1427, s-a construit puternica incintă in jurul edificiului sacral ce rămine nefortificat. La înălţimea coridorului de
apărare zidul este prevăzut cu maşiculiuri şi metereze, este flancat de 5 turnuri, dintre care cele din sud-est şi nord-vest s-au
păstrat intacte. Turnurile plasate „extra muros“ au colţurile exterioare unite de curtine joase, separind castelul de şanţul de apă
lat de 8 m. La 10 m înălţime, coridorul de apărare lat de 2 m, înconjoară incinta deasupra zidului de apărare.

Pe latura interioară a incintei principale sunt aşezate, pe patru nivele, cămări de locuit şi de provizii, abordabile printr-un
complicat sistem de platforme şi scări. Două încăperi spaţioase mai poartă denumirea de „şcoala veche“, dovadă că nici în
timpul asediilor şcoala nu se întrerupea.

Un tunel boltit în leagăn, lung de 30 m, închis cu canaturi de stejar şi la mijloc cu o hersă, duce către interiorul cetăţii. în
secolele XVI —XVII apărarea cetăţii se amplifică prin

342
adăugarea, în partea sudică, a unei incinte fortificate, ale cărei ziduri sint străpunse de numeroase maşiculiuri şi metereze.
Faţada, cu un parapet în partea superioară, împodobit cu arcade oarbe duble şi simple, un graţios decor în stil renascentist, cum
îl întâlnim şi la multe biserici ortodoxe. O a treia zonă inchisă de ziduri, dar iară funcţie defensivă, situată în colţul format între
incinta principală şi curtea primăriei. Totodată, s-a născut şi lungul tunel de intrare, sprijinit pe arcade baroce, în faţa „Curţii
primăriei“.

Cetatea Cristian ridicată din piatră de carieră şi de riu, incepută pe la mijlocul secolului X III şi terminată in secolul XVI —
prezintă aceeaşi dispoziţie planimetrică ca şi cetatea din Prejmer, cu un dublu cordon de curtine concentrice şi o curte
semicirculară situată în faţa intrării.

Curtinele înalte sunt legate prin scunda şi sumbra boltă a porţii de curtea semicirculară a barbacanei devansată spre vest,
adăpostind în interior un coridor de apărare sprijinit pe console din lemn. De tumul porţii este legată o a doua centură de curtine,
mult mai scunde, care delimitează „Zwinger-ul“, legind colţurile exterioare ale turnurilor devansate. Un şanţ de apă, alimentat
din pârâul ce curge de-a lungul laturii nordice, încercuia cetatea.

în colţul de nord-est, un turn hexagonal apără acest sector al „Zwinger“-ului, ale cărui curtine mai joase sunt şi ele prevăzute cu
metereze.

343
Ghimbav

Comuna Ghimbav are o cetate datând din secolul XV ce prezintă un plan inelar înconjurat de un şanţ lat umplut cu apă. Peste
şanţul cu apă se lăsa un pod apărat de două turnuri rotunde ce flancau vechea intrare lungă, acoperită cu o boltă în leagăn foarte
joasă, prevăzută cu herse şi porţi din stejar.

Bazilica din Ghimbav, cu hramul Sf. Petra, a fost ridicată la sfârşitul secolului XIII, în forma unei bazilici cu trei nave, fiind
apoi reconstruită în stil gotic.

Codlea

în 1432 s-a început construirea castelului sau a bastionului in jurul bisericii. Un cordon de curtine, înalt de 8-10 m cu baza de 2
m grosime delimitează o incintă ovală, cea mai extinsă din Ţara Bârsei, cu un diametru longitudinal de 85 m , înconjurată de
două rinduri dese de cămări di spuse pe două nivele.

Pe latura de sud ele se află în spatele unui impozant şir de arcade semicirculare, cu un acoperiş în pupitru ce coboară de pe
coroana zidului spre curte; pe latura de nord, cele două nivele de cămări sunt despărţite prin două planşee, deasupra celui
superior aflinduse coridorul de apărare.

Ca şi în turnuri, în coridor se intra prin cămările adosate zidului de incintă.

Cetatea Codlea a dispus de un triplu cordon de curtine; un zid scund delimitează „Zwinger-ul“ lat doar de trei metri. Ridicarea
ulterioară a celui de-al doilea zid inelar este dovedită prin forma micilor sale metereze prinse în rame de stejar.

Biserica din Codlea a rămas, în centrul incintei, nefortificată fiind construită fară turn.

Vulcan

■Xii! BiXV Sffi

Cetatea din jurul bisericii este aidoma aceleia din Măieruş — cea mai mica şi mai modestă din toate cetăţile săseşti ale Ţării
Bîrsei. Şi aici, centrul aşezării a fost biserica-sală romanică.

Chiar şi puţinii locuitori ai acestei aşezări au fost nevoiţi să-şi înconjoare biserica cu un zid de apărare. Simpla incintă de formă
poligonal-ovală, înaltă între 6—10 m, a fost străjuită de trei turnuri amplasate în sud-vest, sud-est şi nord.

345
Deasupra intrării, pe latura nordică, este amplasat un maşiculiu pe console din lemn şi stâlpii cu lagărele de glisare ale unei
herse ce apăra poarta.

ptiwifw dtmvIM in i9Q7,

S Turn s$t apâr&tt, dimulăt in

Edificiul sacral atestă vechimea aşezării: biserica-sală, construită din piatră de râu şi de carieră, situată pe o terasă la marginea
de jos a satului datează din prima jumătate a secolului XIII.

Zidul de apărare, înalt de 8 m, înconjoară o incintă de formă aproximativ ovală, ce fusese apărată şi de un şanţ. Sub coroana
zidului alternează metereze în forma găurii de cheie, adâncite în nişe pătrate, cu maşiculiuri devansate. Deasupra intrării sud-
vestice s-a ridicat un turn de poartă clădit în interiorul curţii, încât faţada sa era aliniată zidului incintei.

Ţapu

înălţată pe un promontoriu, mult deasupra comunei, cetatea a apărat bisericuţa gotică datând de pe la 1400. Zidăria ei din piatră
brută apare mai veche, însă planul de biserică- sală, ca şi formele stilistice gotice târzii, pledează pentru ridicarea bisericii în
pragul secolului XV.

O simplă incintă formează un oval, închis în est şi vest de un segment de cerc. Zidul, din piatră de carieră şi de râu, se mai înalţă
încă la 6 m. La înălţimea de 5,5 m, apar tăieturile
lungi ale unor metereze. Un al doilea rînd de metereze, mici, străpunge zidul de apărare la 4 m înălţime, meterezele, aşezate în
majoritate oblic, fiind căptuşite cu cărămidă şi piatră.

Cetatea din Ţapu, văzută din vest

în vest, către comuna din vale, se înalţă turnul de poartă cu trei nivele înalte, de plan rectangular, sprijinit la colţuri de patru
contraforturi.

Cămări de provizii erau adosate incintei, acoperite într-o singură pantă ce cobora spre curte.

Axente Sever

Xiaoo-ms

m**

ta xv

Esxix

Cetatea din Axente Sever, văzută din sud

La începutul secolului XIV, în mijlocul satului, s-a clădit, din piatră de carieră şi de râu, o

347
biserică-sală gotică cu un turn deasupra corului. O clopotniţă, iniţial nefortificată, construită deasupra pătratului corului, este o
construcţie mai rar întâlnită în Transilvania.

O incintă cu traseu ovoidal înconjoară biserica şi curtea. Zidul, din piatră amestecată cu cărămidă, atinge în exterior înălţimea
de 6—8 m, dar în curtea cetăţii, unde pământul s-a ridicat, el apare mai scund. Un şir de cămări pe un singur nivel înconjoară
curtea, adosate zidului cetăţii, acoperite în pupitru. Acoperişul coboară de la coroana incintei spre zidul de circa 3 m, ce
delimitează cămările spre curte formînd un inel, întrerupt, în sud-vest, de intrarea pentru pietoni şi în est de bastionul porţii.

Fiecare dintre cămări are intrare separată şi o ferestruică de aerisire, comunicând cu coridorul de apărare printr-o deschidere în
tavanul de bârne.

Şeica Mică

Ridicarea bazilicii gotice cu trei nave, la început fară turn, s-a efectuat în etape, fiind terminată la începutul secolului XV.
Clădită din piatra de cariera, ea se compune din corul prelung, închis în est pe trei laturi, separat de nava centrală printr-un arc
triumfal în arc frânt cu muchii scobite şi colateralele despărţite de nava centrală prin cinci perechi de arcade în arc frânt,
profilate şi susţinute de coloane zvelte.

Fortificarea s-a început la partea apuseană. Sectorul de vest al colateralelor, care flanchează tumul, este separat de interiorul
bisericii printr-un perete transversal cu o boltă în

348
leagăn, din cărămidă. Deasupra ei s-au construit, în nord şi sud, câte două caturi de apărare ce cuprind tumul în mijloc.

Odată eu fortificarea bisericii, s-a ridicat şi o curtină în oval neregulat, pornind în vest de la vechiul turn de poartă, datând din
secolul XIV, când biserica era înconjurată de o palisadă.

Curtina este dublată în partea inferioară de arcade ce susţin coridonil de apărare acoperit în pupitru, de pe care se ajungea la
meterezele mici situate în nişe înalte semicirculare.

Lipit de latura estică a turnului din nord-est, un gang îngust leagă cele două centuri de apărare, între ele fiind cuprins „Zwinger-
ul“ .

O intrare în peretele de nord, închisă cu hersă, ocrotită de un maşiculiu cu două guri de turnare, permite accesul în acestă
curticică îngustă, ce cuprinde în mijloc fântâna, indispensabilă apărătorilor.

Valea Viilor

Biserica-sală, datând din a doua jumătate a secolului XIV, a fost, probabil, precedată de una romanică.

Nici o altă biserică săsească din Transilvania nu prezintă amenajări defensive atât de perfect gândite şi de o asemenea frumuseţe
plastică, comunicând între ele şi condiţionându- se reciproc, realizate desigur simultan.

Peste zidurile corului, de 1,60 grosime, s-au înălţat trei nivele din cărămidă. Intre cele opt contraforturi drepte fară retrageri, se
întind arcuri de cărămidă devansate faţă de zidul

349
turnului, susţinând al patrulea nivel, — coridorul de apărare cu balustradă din paiantă, ai cărui stîlpi de stejar susţin un acoperiş
întrerupt, cuprinzînd a doua galerie de apărare ce servea şi ca punct de observaţie.

Clopotniţa din capătul de vest al sălii este construită din piatră până la al patrulea nivel parterul şi al doilea cat fiind boltite în
cărămidă.

Un zid de apărare înconjoară în oval neregulat vasta curte a bisericii.

Bastionul incluzând intrarea boltită în leagăn este devansat faţă de linia incintei. Poarta cetăţii se închidea cu o hersă.

Tumul de apărare, cu trei nivele, de pe colţul sud-vestic al cetăţii este devansat, ca şi tumul cu două caturi, de pe latura sudică,
cu acoperiş în şa.

Ighişul Nou

Ighişul Nou> este cea mai pitorească dintre cetăţile ţărăneşti păstrate în această zonă. Platoul cetăţii coboară abmpt spre apa,
trepte multe şi înguste urcă spre un bastion rotund ce apără intrare în „Zwinger-ul“ lat de numai 5 —6 m, comprimat între
zidurile ce mărginesc curtea cetăţii şi grădina parohială. Traversat de arcuri de sprijin „Zwinger-ul“ dublează incinta pe toată
întinderea laturii sudice. în peretele nordic se deschidea o ambrazură gotică în arc frânt, compusă din mai multe piese din piatră.
Intrarea vestică a „Zwinger-ului“ este păzită de un turn ridicat deasupra vechii porţi. Al treilea cat e prevăzut cu metereze. Pe

350
latura de nord a incintei simple, de formă poligonală neregulată, se afla o magazie de cereale fortificată, adosată la origine
zidului în exterior.

Bastionul rotund, devansat faţă de incintă în colţul de nord-est, clădit pe panta colinei încât din curtea cetăţii se poate intra în
caturile doi şi trei, este un fel de simbol al localităţii.

In direcţia est-vest apărarea cetăţii era asigurată de cele două construcţii defensive ale bisericii-sală, construită în secolul XV,
care puteau controla panta platoului.

înălţarea bisericii-sală fară turn a început, probabil, în a doua jumătate a secolului XIV. Fortificarea din jurul bisericii,
constituită iniţial, probabil, doar din palisade, a fost susţinută şi de un turn clopotniţă.

La fortificare, corul a fost închis spre est în linie dreaptă, în acest nou perete incluzându- se o mică nişă de tabernacol, încheiată
în arc treflat cu muchii teşite, închisă iniţial cu o portiţă din gratii de fier. înălţarea bastionului deasupra corului a fost
determinată, prin situarea clădirii pe un promontoriu a cărui latură estică era cea mai expusă atacurilor. De aceea, s-a impus
fortificarea părţii estice a bisericii, aici aflându-se şi punctul propice pentru observaţie, în coridorul de apărare situat peste cele
trei nivele ale corului.

351
Panta abruptă din vest a promontoriu lui putea fi controlată din meterezele curtinei şi ale unui turn de apărare, făcând deci
inutilă fortificarea sălii.

Din a doua jumătate a secolului XV datează incinta de traseu poligonal, apropiată de oval, adaptată platoului, cuprinzând o curte
spaţioasă.

Dintre cele trei turnuri, ce au străjuit cetatea în vest, nord-est şi sud, s-a păstrat numai ultimul, masivul turn al porţii aşezat
deasupra intrării boltite în leagăn, ce se putea închide cu o hersă.

Veiţ

Biserica-sală este în stil gotic tardiv, ridicată în întinsa piaţă, situată în mijlocul comunei, în pragul secolului XV. Pe când partea
inferioară, veche, a bisericii este construită din piatră şi cărămidă, bolta şi pereţii înălţaţi deasupra ei sunt clădiţi numai din
cărămidă.

Poziţia bisericii în centrul satului necesită o incintă cu zid mult mai înalt decât cel actual care înconjoară biserica în formă
aproximativ ovală. Pentru o rezistenţă eficace, zidul incintei trebuia să aibe o înălţime de minimum 5 m. în sud-est, o clădire
rectangulară este devansată faţă de zidul incintei.

352
în cursul fortificării, efectuată în 1506, corul a primit un puternic cat de apărare, latura sa estică fiind închisă drept, iar pereţii
perimetrali mult înălţaţi. între contraforturile înguste ale corului, retrase în trei trepte, se întind zece arcuri de cărămidă ce susţin
pereţii devansaţi. Centrul fiecărui arc a fost întărit cu o consolă ca sprijin ai parapetului.

Intre aceste console şi contraforturi se deschid, mascate de umbra arcurilor, gurile de turnare, destinate să apere baza edificiului.
Situarea bisericii în centrul satului, pe teren plat, a necesitat înălţimea de 6 -7 m a zidului de apărare, care descrie un traseu
poligonal neregulat apropiat de forma circulară.

Turnul de poartă, totodată clopotniţă şi post de observaţie, cu patru nivele, înalt de 18 m, este devansat total în faţa laturii de
nord a cetăţii.

353
Cetatea din Bălcaciu, văzută din nord - est

Vechea biserică gotică, datând din secolul XIV poseda, conform tradiţiei orale, în afara corului fortificat, păstrat până azi, o sală
îngustă, ce purta probabil un cat de apărare şi o clopotniţă la extremitatea de vest a ei.

Datorită situării bisericii pe un promontoriu, spre care urcă o scară lată, n-a fost necesar ca zidurile incintei să fie prea înalte.
Incinta înconjura strâns vechea biserică, ceea ce a determinat îndepărtarea ei la mărirea noii biserici. în est, incinta era protejată
de aşa-zisul turn al ceasului. Centura exterioară închide într-un poligon neregulat, o incintă quasi circulară, foarte spaţioasă,
având în partea de sud o fântână. Cinci turnuri, cu două nivele şi acoperişuri în pupitru, devansate faţă de zidul de apărare,
deschise spre interior, sunt repartizate în jurul incintei. între turnurile prelungite spre interiorul zidului, curtinele erau prevăzute
cu un şir de cămări cu două nivele.

354
Băgaciu

Actuala biserică-sală, aparţinând goticului matur, s-a clădit iară turn în primul sfert al secolului XV.

Fortificarea bisericii a cuprins în afara clopotniţei, sala şi corul. Prin înălţarea pereţilor corului şi prin supraetajarea navei cu
pereţi longitudinali devansaţi, aşezaţi pe şapte perechi, de contraforturi şi arcade semicirculare întinse între ele, ambele părţi ale
construcţiei au primit câte un cat de apărare, accesibil doar prin clopotniţă.

O particularitate a acestei biserici fortificate o constituie cele două fântâni săpate în sală, în colţurile de sud-vest şi nord-est,
pentru alimentarea cu apă în caz de asediu.

Cetatea din Băgaciu se compune dintr-o incintă aproximativ ovală, dublată în nord şi est de o a doua curtină, cele două centuri
de zid cuprinzând Zwinger-ul.

Situarea bisericii în mijlocul satului, pe teren plat, a necesitat curtine înalte, de câte opt metri având metereze oblice, perechi în
partea inferioară, sub coroană zidurile fiind prevăzute cu coridoare de apărare, azi dispărute. In sud-est turnul porţii, cu patru
nivele este devansat faţă de incintă.

Din colţurile exterioare ale bastionului pornesc zidurile Zwinger-ului, el divizându-1 astfel în două curţi, de est şi nord,
comunicând între ele prin parterul său.

355
Bratei

,,j y«V f*YWu

4 Wy..

«... - -& ' *

H3isiO
®XIX

p demolai ^06

fr**—f$ ""'"Ä«u. forj^

Actuala biserică fortificată din Brateiu a fost clădită ca o bazilică în stilul goticului matur, cu trei nave şi clopotniţă, flancată de
colaterale, inclusă în faţada apuseană. Bazilica a suferit, în cursul fortificării, considerabile transformări: corul, închis pe trei
laturi, a primit o boltă cu penetraţii, acoperită cu o reţea de nervuri din teracotă, în formă de stea cu şase colţuri, susţinută de
console, iar deasupra ei un cat de apărare din cărămidă, ai cărui pereţi devansaţi se sprijină pe arcuri de cărămidă întinse între
contraforturi.

O simplă centură de curtine de traseu poligonal neregulat apropiat de oval a fost înălţată odată cu fortificarea bisericii la
începutul secolului XVI, adaptându-se terenului care, în nord, coboară abrupt. Laturile expuse unui eventual atac au fost
întărite, în est, de un bastion rectangular cu două nivele. Tumul cu patru nivele, de plan pătrat, pierzându-şi coridoml de apărare,
seamănă azi cu un turn romanic masiv, cu acoperiş în formă de cort.

356
Buzd

»-•

,i

’•■*«' O «.. j::*

—M

1/

■<r ^ .*

4/ W

(WB

Jt *’ m t^

mmm. mimI,, ij_

■Ani

P I:

JL Jf *1 ^

De dimensiuni reduse de biserieii-sală este clădită pe panta vestici a unui deal, la poalele căruia s-a dezvoltat aşezarea.

La sfârşitul secolului XV biserica a fost fortificată, înălţindu-se deasupra corului de piatră partea cea mai înaltă — trei nivele de
cărămidă, formând reduitalul.

Cetatea, datând din prima jumătate a secolului XV, se compune dintr-un zid de apărare de traseu poligonal neregulat, adaptat
terenului, ce cuprinde o curte strâmtă, corespunzătoare populaţiei reduse. Două turnuri apărau punctele vulnerabile ale cetăţii.

357
Moşna

Din bazilica gotică timpurie, căreia îi va fi premers altă biserică, s-au menţinut la reconstrucţie doar pereţii perimetrali ai
corpului bazilical.

Iniţial, campanila zveltă cu şase nivele se înălţa la o distanţă de trei metri în faţa portalului apusean al bisericii, intrarea fiind
situată în latura estică. Tumul construit din gresie are canturile fasonate în piatră cubică, ferestrele fiecărui nivel având
ancadramente tot de gresie, semicirculare sau dreptunghiulare. La fortificare, portalul apusean şi intrarea în turn au fost zidite.,
construindu-se, între turn şi biserică, o boltă In leagăn şi deasupra ei o încăpere închisă, ce facea legătura între biserică şi turn.
Astfel, turnul a devenit un donjon cu intrarea din interiorul bisericii, primind un al şaptelea cat şi un coridor de apărare cu
parapet de lemn.

în primul sfert al secolului XVI s-a ridicat şi zidul cetăţii, înalt de 9 m, care înconjoară biserica în formă de dreptunghi rotunjit
pe latura estică. în nord-est, incinta cuprinde zidurile de nord şi absida răsăriteană ale unei foste capele gotice timpurii.

Pe latura vestică şi între bastionul din nord-vest şi tumul de nord, partea superioară a zidului scoasă în consolă, între console
deschizându-se guri de turnare. Numai în sectorul sudic s-a păstrat coridorul de apărare, acoperit în pantă înclinată spre curte.

în colţul sud-estic turnul de poartă este devansat în faţa incintei. De înălţime aproape egală cu clopotniţa, turnul se sprijină pe
pereţi groşi laterali, între care se întind două arcuri puternice deasupra intrării, ce se închidea cu hersă.

358
Biserica din Alma datează de la începutul secolului XIV, o sală gotică fară turn, de dimensiuni reduse, O navă scurtă şi lată este
precedată de un cor încheiat în est pe trei laturi.

La începutul secolului XVI corul a fost transformat într-un reduit, prin înălţarea cu pereţi din cărămidă, prevăzuţi cu metereze.
Al doilea cat de apărare este devansat pe console, printre care se deschid guri de turnare deservite de pe o punte din scânduri.

Biserica, aşezată pe panta unui deal, mult deasupra comunei, a fost fortificată la finele secolului XV după ce curtea cetăţii a fost
înconjurată cu o singură curtină, incinta formând aproape un oval înscris într-un poligon neregulat.

Dintre cele patru turnuri ale incintei, numai cel din vest este de plan pătrat, celelalte fiind dreptunghiulare.

O formă ciudată, unică în Transilvania, a primit al patrulea cat, ale cărui colţuri, ca nişte protuberanţe, permit amplasarea în
fiecare din ele a trei metereze în loc de una, facilitând unui singur trăgător să apere un spaţiu mult mai larg.

Aţei

Actuala bazilică gotică s-a construit însă pe la 1380, posedând iniţial un cor cu două travee dreptunghiulare, închis pe trei laturi,
o navă centrală, cu tavan plat.

în a doua fază de construcţie apar: sacristia, cu două caturi, adosată peretelui de nord al

359
corului; transeptul, ale cărui braţe pornesc din traveea de est a navei centrale; rezalitul, devansat faţă de linia clopotniţei cu
portalul principal.

La finele secolului XV, când s-a fortificat biserica, întregul edificiu a fost boltit din nou, corul primind şi un cat de apărare
deasupra bolţii în care se intra prin scara în spirală a unui turnuleţ cilindric construit în colţul format între braţul transeptului şi
sacristie. Clopotniţa a fost înălţată cu două nivele construite din cărămidă, încoronate de un coridor de apărare din lemn.

Bazilica, pomenită documentar în 1471 pentru prima oară, a suferit la fortificarea sa multe transformări, chiar în interior.
Acestei perioade îi aparţin bolţile, diferite în toate părţile bazilicii.

Incinta exterioară poseda.două turnuri devansate de secţiune pătrată, cu două nivele, dintre care s-a păstrat cel din sud.

La caturile, prevăzute cu metereze, separate prin platforme de lemn, se ajungea din Zwinger-ul format între cele două curtine.

360
Biertan

TURNUL CEASULUI

MAUSOLEUL

■J BASTIONUL ESTIC

TURNUL CATOLICILOR

VECHEA PRIMĂRIE

TURNUL SLĂNINII

TURNUL PORŢII

TURNUL ŢESĂTORILOR

Cetatea Biertanului este consemnată pentru prima dată într-un document din 1486. Curtina interioară din cele trei concentrice a
existat încă din secolul XIV,

Incinta, lărgită după anul 1400 pe latura de nord, descria iniţial un oval perfect, adaptată formei platoului, având către curte
înălţimea de 2 m, iar în exterior, clădită pe panta dealului, de 8—10 m, fiind sprijinită de contraforturi. Turnul ceasului stă de
strajă ca turn de poartă, cu patru caturi, deasupra intrării închisă odinioară cu o hersă.

încă în secolul XV s-a ridicat o a doua curtină ce înconjoară panta dealului puţin mai jos decât prima incintă. în colţul de sud-
vest, această centură e apărată de un turn de poartă; în centrul laturii de vest se înalţă un alt turn cu trei nivele, aşezat în locul cel
mai îngust între cele două centuri de ziduri.

361
Bazilica în mijlocul satului, a rămas nefortificată, înconjurată pe la 1500 doar cu o simplă incintă de la care s-a păstrat un singur
turn de apărare şi o parte a curtinei din sud.

O particularitate a bazilicii o constituie cele trei tribune suprapuse din capătul de vest al navei centrale.

Copşa Mare

' *' Cetatea din Copşa Mare, văzută din nord-vest

Construirea noii biserici de la Copşa Mare a debutat prin ridicarea unui nou cor, mult dezvoltat spre est. Prelungirea corului era
necesară pentru desfăşurarea întregului corp

362
bazilical, plănuit dar nerealizat.

La începutul secolului XVI, biserica fortificată a fost înconjurată de un zid de apărare

aproape rectangular, Snalt, din piatră de carieră. în nord-est, un turn pătrat cu două nivele
este aşezat pe colţ şi acoperit în pupitru. Pe faţada înaltă catul superior posedă maşiculiuri cu
mici frontoane în trepte asemănătoare celor din Biertan. Un asemenea tura se afla odinioară
şi în colţul din sud-vest. Intrarea era situată în frontul de vest, Sndreptat către uliţa satului,
contraforturile cu lagărele de glisare ale hersei indicSnd astăzi locul unde s-a aflat poarta
cetăţii.

Bastionul din vest a fost transformat în casa paznicului. într-un şir neîntrerupt, cămările
de provizii înconjurau curtea cetăţii, având în spate drept perete centura zidului de apărare.

Valchid

-ii

Pe la începutul secolului XVI s-a ridicat o simplă incintă din gresie brun roşcată şi gri- galbenă, a cărei formă rectangulară este
modificată doar prin retezarea colţului din sud-vest, adaptându-se cursului pîrîului, azi un firicel de apă.

în vreme ce la alte cetăţi situate pe teren plat in mijlocul aşezării, turnurile străjuiesc obişnuit colţurile patrulaterului incintei, la
Valchid ele sunt aşezate în centrul laturilor, ieşind în interior doar cu 20 cm în afara curtinelor.

363
Şaroş

Bxiv ffîxv

mxm

Biserica satului a fost clădită în prima jumătate a secolului XIV ca o bazilică cu trei nave, cu cor închis pe trei laturi în est, fară
clopotniţă. în faţada vestică era situat portalul principal cu ambrazură de profil gotic. Un arc triumfal gotic, în arc frânt cu
muchiile profilate prin cavete, separă corul de nava centrală, care se deschidea spre colaterale prin arcade înalte în arc frânt.

La reconstruirea bisericii, după 1400, colateralele avariate au fost demolate, cu excepţia părţii estice, deasupra căreia s-a înălţat
câte o tribună, planul bisericii căpătând astfel forma „crucii latine“ , braţele acesteia devenind un transept.

în cursul fortificării începute în primul sfert al secolului XVI, s-a construit, la capătul vestic al navei centrale, un donjon, care
face impracticabil portalul de vest, închis pe două treimi a înălţimii sale de piciorul turnului.

Centura zidului de apărare, ridicat în secolul XV, în oval neregulat, se adaptează formei terenului, biserica fiind amplasată pe un
promontoriu.

Trei bastioane cu plan dreptunghiular şi două turnuri de plan pătrat leagă curtinele construite din cărămidă, apărând mai ales
partea nordică şi estică unde panta coboară lin, oferind posibilităţi lesnicioase de atac.

364
Laslea

De la vechea biserică, închinată sf. Ladislaus nu s-a păstrat decît clopotniţa fortificată. Noul lăcaş de cult, înălţat în estul celui
vechi, a fost conceput iniţial fară turn.

La fortificare, turnul a primit obişnuitul coridor de apărare, devansat pe console de lemn, cu parapet de seînduri, purtînd un
acoperiş în formă de piramidă.

Un singur inel de zid închidea curtea cetăţii într-un oval mare ce cuprindea o bună porţiune a străzii actuale, care delimitează
cetatea în est. înaintea construirii noii biserici, partea de est a cetăţii a fost retezată, închizându-se curtea printr-un zid rectiliniu,
integrat în şirul faţadelor ce mărginesc strada.

365
Senereuş

în afara sectorului de est al cetăţii, dărâmat în 1868 odată cu vechea biserică pentru a face loc celei noi, centura zidului de
apărare, de forma unui oval neregulat, s-a păstrat împreună cu cele trei turnuri ale sale. Peste 100 de scări din lemn urca panta
lina a promontoriu lui pe care este aşezată, în estul comujiei, cetatea datând de la mijlocul secolului XVI.

Părţile centurii de zid mai puţin deteriorate ating azi o înălţime de 5 m. în vest, lângă turnul porţii, s-au păstrat câteva din
vechile ferestre de tragere şi guri de turnare la care se ajunge de pe drumul de strajă. Curtinele sunt înălţate din blocuri
dreptunghiulare de gresie, din şist cristalin şi din cărămizi de formă îngustă.

în nord-est mai străjuieşte un tum cu patu nivele complet devansat în faţa incintei, de plan pătrat, cu un acoperiş ţuguiat în
formă de piramidă.

366
Prejmer - zid incintă

Prejmer - biserica

ten, n »ie» 0

Cisnădie
Cisnădie

I t î Í 4 5 6 •? 8 5 O « C *3 ti 6 îl F 3 f ffia

Prejmer
Prejmer - tumul intrării

Dârjiu - secţiune şi faţadă sud

369
370
CAPITOLUL VII

ARITECTURA MEDEVALA TÂRZIE

Petru Rareş reprezintă în istoria Moldovei una din ultimele izbucniri de ambiţie şi de dorinţă de independenţă. A fost un
personaj extrem de interesant, însă din păcate cam nechibzuit. S-a bătut şi cu polonezii, şi cu turcii, şi a intervenit activ în
luptele din Transilvania.

Cu domnia lui Petru Rareş avem impresia că se încheie o întreagă epocă a istoriei noastre, când românii, timp de peste două sute
de ani, se structurează temeinic pe plan intern şi se afirmă pe plan internaţional. Oameni ca Mircea cel Bătrân, Iancu de
Hunedoara, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare suni figuri de dimensiune europeană, care ştiu să îmbine vitejia în luptă cu abilitatea
politică necesară în faţa unor puteri mai mari. După mijlocul veacului al XVI-lea însă, împrejurările vor fi prea vitrege: o dată
cu căderea regatului ungar şi cu supunerea tătarilor faţă de turcii otomani, ţările noastre vor fi practic încercuite şi reduse la
paralizie pe plan militar în afară de scurta şi epica izbucnire din vremea lui Mihai Viteazul.

Sub domnia lui Petru Rareş, s-au început acele minunate fresce exterioare din mănăstirile Moldovei, din care nu ne-au rămas
decât circa o zecime. S-a zis că aveau un tâlc ascuns, un înţeles de rezistenţă tăcută împotriva turcului: să se vadă în afară, de
către tot creştinul, ce este creştinismul. Şi la aproape toate aceste biserici se găseşte o frescă în care se arată cetatea
Constantinopolului asediată de păgâni şi îi vedem pe turci cu tunurile şi turbanele lor. Istoricii de artă nu sunt toţi de aceeaşi
părere privitor la semnificaţia acestei reprezentări a asediului Constantinopolului. Unii cred că e simbolică: această cetate, ca o
cetate celestă, nu poate cădea. Alţii susţin că, dimpotrivă, Rareş a vrut, reprezentând actuala cădere a Capitalei imperiale în
mâna turcilor, să arate tuturor cum i- a pedepsit Dumnezeu pe creştini când n-au ştiut să se unească.

După Petru Rareş, a urmat în Moldova, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, o perioadă extrem de tulbure. (Neagu
Djuvara)

371
1. Moldova în vremea lui Petru Rareş

După Ştefan cel Mare — a cărui domnie lungă, bazată pe o politică internă şi externă înţeleaptă, înseninase pentru Moldova
avânt cultural şi muncă a unor înzestraţi meşteri constructori şi zugravi — politica urmaşilor direcţi a fost urmată de o slăbire a
puterii centrale. în ce priveşte arhitectura s-a înregistrat o tendinţă vădită spre economii. Bogdan cel Orb a terminat biserica din
Reuseni şi în urma prăbuşirii bisericii vechi a mitropoliei Mirăuţi de lângă cetatea de scaun, a pus să se zidească, pentru
strămutarea acesteia în Suceava, biserica Sf. Gheorghe sfârşită sub domnia fiului său Ştefaniţă.

Biserica Sf. Gheorghe din Suceava este, o replică a bisericii înălţării de la mănăstirea Neamţ, de care se deosebeşte mai ales prin
aceea că în locul gropniţei, suprimată, bolta apuseană a naosului a fost prelungită pînă în zidul pronaosului, iar cea răsăriteană
pînă în faţa altarului, practicîndu-se totodată în grosimea pereţilor, de o parte şi de alta a absidelor laterale, câte o pereche de
nişe largi, boltite în semicilindru. în întregul ei, soluţia, care aminteşte particularităţile tipului structural al Coziei din Ţara
Românească. Răspundea nevoii de a se căpăta în încăperea principală a bisericii, concepută ca mitropolie, spaţiul liber necesar
desfăşurării ceremoniilor la care luau parte toţi membrii curţii domneşti şi dregătorii. Arhitectura exterioară - cu învelitorile
refăcute, în spiritul celor vechi, către sfârşitul veacului XIX de arhitectul austriac C. A. Romstorfer urmează de aproape, mai
puţin bogăţia de materiale ceramice colorate, pe aceea a modelului său de la mănăstirea Neamţ.

Câteva biserici construite în primului sfert al veacului XVI sunt ctitorii ale marii boierimi Sf. Ion, ridicată în 1507 lângă Şipote
judeţul Iaşi „Patruzeci de sfinţi” , din Şchiai - Văleni, azi Belceşti în judeţul Iaşi, şi o a treia în satul Părhăuţi din judeţul
Suceava.

Toate trei sunt interpretări libere ale tipului structural „Arbore” . Cea mai importantă, din Părhăuţi închinată Tuturor Sfinţilor
creind din nişa mare care precede pronaosul pe faţada apuseană, două încăperi distincte : una, la parter, cu două arcade, pe un
stâlp median formând un pridvor deschis îu faţa pronaosului, alta, la etaj, străpunsă de patru goluri — două pe faţada dinspre
apus, corespunzătoare celor de la parter, şi câte unul pe faţadele laterale. Accesul la începerea de la etaj, care îndeplineşte
funcţia de clopotniţă, se face printr-o scară spirală săpată în grosimea zidului, în colţul dinspre sud-est al pridvorului.

372
Sf. Gheorghe din Suceava, planul bisericii

Sf. Gheorghe din Suceava. Secţiune longitudinală.

în Moldova arhitectura avea să înregistreze în timpul fiului lui Ştefan cel Mare, Petru Rareş care a preluat mesajul cultural al
epocii părintelui său, o nouă şi deosebit de importantă etapă de înflorire.

Păstrând trăsăturile fundamentale ale stilului ştefanian monumentele ce se datoresc meşterilor acestei noi faze prezintă şi o serie
de caractere deosebite. Planul trilobat, atât de apreciat anterior, se păstrează ; de asemenea elementele de detaliu de factură
gotică : portale, rame de uşi şi de ferestre, profiluri, care întovărăşesc acest plan. încăperea introdusă lîngă pronaos şi naos —
gropniţa — este nelipsită în bisericile mănăstireşti. Alături de această încăpere, clădirea mai primeşte în faţa pronaosului un
pridvor, fie închis, de genul exonartexului bisericii înălţării de la mănăstirea Neamţ, fie deschis, cu arcade, de o înfăţişare cu
totul nouă. Tendinţa de a acuza verticalismul edificiului rămîne încă evidentă. Vechile proporţii nu mai sînt însă respectate,
efectul avântat al siluetei monumentelor fiind, cel puţin în parte, zădărnicit de lungimea excesivă a bisericii dotată cu gropniţă şi
pridvor. Sistemele de boltire — arce în consolă, cupole şi turle ridicate pe arce piezişe simple, ca la Pătrăuţi,, sau complexe, ca
la Sf. Gheorghe din Hârlău — rămân aceleaşi, ele constituind una din trăsăturile caracteristice permanente ale arhitecturii
moldoveneşti. Modificarea cea mai de seamă adusă de meşterii vremii lui Petru Bareş monumentelor ridicate de ei priveşte
plastica decorative a faţadelor : înlocuirea decorului obţinut anterior prin folosirea meşteşugită a materialelor aparente —piatră
brută, cioplitură, cărămidă smălţuită şi divers colorată, ornamente de pământ ars smălţuit —cu zone etajate sau compoziţii
monumentale de picturi executate pe tencuială umedă — fresce — care îmbracă pereţii în întregime, de la soclu până la
streaşină.

Având la bază un program ideologic promovat de gînditorii politici ai vremii cu sprijinul bisericii şi al unor iscusiţi meşteri
zugravi, decoraţia pictată exterioară a constituit pe de o parte, o serie de vaste compoziţii picturale—reprezentînd în ansamblu o
rugăciune adresată Mântuitorului, prin intermediul tuturor reprezentanţilor ierarhiei divine, ca să ocrotească poporul Moldovei
pe de altă parte, sensibilitatea artistică şi gustul rafinat al autorilor acestor compoziţii pentru o policromie caldă, luminoasă şi
optimistă, de esenţă populară locală.

Lanţul imaginilor pictate, plecat la început din interior, se desfăşoară acum în pridvorul nou, pe pereţii şi arcadele largi ale
acestuia, apoi de aici, în mod firesc, pe zidurile

374
exterioare. Din punct de vedere artistic, rezultatul obţinut constă în crearea unei unităţi indisolubile între arhitectură şi decor,
fapt care imprimă monumentului o valoare deosebită şi un caracter cu totul special, în felul său unic în lume.

Dat fiind că zugrăveli pe pereţi exteriori, făcute în acelaşi scop şi cu aceeaşi artă, nu se mai găsesc la alte biserici din spaţiul
ortodox rezultă că noua formulă decorativă adoptată de meşterii vremii lui Petru Rareş este o creaţie moldovenească.

Dintre elementele noi pridvorul şi împodobirea faţadelor cu fresce au avut un impact puternic încât ele n-au fost socotite numai
ca părţi integrante ale edificiilor vremii lui Rareş ci şi ca elemente de sporire a importanţei şi înfrumuseţării unor biserici mai
vechi. Astfel, au fost adăugite în această vreme pridvoare bisericilor de la Voroneţ, Tazlău şi Rădăuţi, iar fresce, au împodobit
faţadele bisericilor de la Voroneţ, Sf. Gheorghe din Hârlău, Sf. Nicolae din Bălineşti, Arbore, Sf. Gheorghe din Suceava şi
altele.

Prima şi cea mai mare ctitorie a lui Petru Rareş este biserica de la Probota ridicată în anul 1530. Ctitoria de la Probota se
aseamănă mult cu biserica mănăstirea Neamţ şi se compune, ca şi aceasta, din acelaşi număr de încăperi. Elementele
arhitecturale îşi păstrează în general formele caracteristice din vremea lui Ştefan cel Mare. In chenarele golurilor de la uşile
interioare se produc însă oarecare modificări, prin apariţia unor forme noi, reflexe ale renaşterii transilvănene.

Probota păstrează în arhitectura sa exterioară întreaga gamă de firide şi ocniţe. în plus soclul, de profilatura simplă a soclurilor
de la bisericile din Borzeşti şi Reuseni, capătă o importanţă deosebită prin alipirea unei bănci continue de piatră cu treaptă.
Clădirile care au păstrat şi înfăţişează imaginea completă şi trăsăturile particulare ale elementelor constructive şi decorative
caracteristice acestei a patra faze a dezvoltării arhitecturii moldoveneşti sunt bisericile mănăstirilor Humor şi Moldoviţa.
Biserica mănăstirii Humor are plan trilobat, mai puţin important ca dimensiune decât cel al Probotei, dar de un mult mai mare
interes prin aceea că îmbină într-un tip structural perfect închegat toate elementele noi create de meşterii acestei vremi. Naosul
şi încăperea altarului amintesc de aproape formele vechiului tip trilobat, în care turla a fost însă înlocuită cu o cupolă. Gropniţa,
foarte îngustă şi scundă, este

375
Biserica din Parhăuţi, Biserica Sf. Gheorghe de la

Secţiune longitudinală Voroneţ. Faţada dinspre

miazăzi şi planul.

376
boltită cu un semicilindru şi are deasupra o încăpere la fel boltită — o tainiţă — accesibilă printr-o scară în spirală, a cărei casă
este pe jumătate săpată în grosimea zidului dinspre nord-vest. Gropniţei îi urmează spre apus pronaosul de formă aproape
pătrată, acoperit cu o cupolă. Elementul cel mai caracteristic al planului, pridvorul cu care se încheie faţada apuseană a
edificiului, este format din patru arcade uşor frînte la cheie, monumentale şi pitoreşti totodată. Stâlpii care le susţin, de secţiune
pătrată şi groşi cât grosimea zidurilor bisericii, sunt dispuşi doi lateral, pe colţuri, şi unul pe faţada apuseană în ax, iar încăperea
pe care o delimitează cuprinde două travee pătrate acoperite cu bolţi în cruce cu muchiile ieşite. Amintind formele şi îndeplinind
aceeaşi funcţie ca şi prispa în compoziţia casei ţărăneşti, pridvorul face corp comun cu trupul bisericii, pe care îl completează.
Liniile de arhitectură sunt pure, iar simplitatea şi buna proporţionare a volumului construit imprimă monumentului o ţinută
clasică. Din decorul exterior nu mai păstrează decât firidele înalte de pe abside şi un singur şir de ocniţe care face ocolul întregii
biserici, trecând neîntrerupte pe deasupra arcadelor pridvorului. Alături de formele liniştite şi de caracterul specific autohton pe
care îl imprimă atît pridvorul deschis cât şi acoperişul unitar, înalt, cu pante repezi şi streaşini proeminente, farmecul deosebit al
bisericii de la Humor constă în frescele care îi îmbracă faţadele.

Moldoviţa, zidită în anul 1532, este una din cele mai desăvârşite creaţii ale arhitecturii moldoveneşti ; meşterii epocii,
continuând experienţele de la Humor, au realizat pe baza aceluiaşi tip structural un monument de o înfăţişare mult mai
impresionantă. Naosul bisericii este supraînălţat şi pus în evidenţă de o turlă, ridicată pe două baze stelate suprapuse. Pronaosul,
uşor alungit, reproduce pe cel al bisericii Sf. Gheorghe din Hârlău, fiind, ca şi acesta, acoperit cu o cupolă sferică ridicată pe
sistemul complex de opt arce semicilindrice încrucişate cu o sferă. O notă nouă în compoziţia planului şi al faţadelor, o pune
pridvorul. Stâlpii de zidărie care-i delimitează sunt mai subţiri decât pereţii bisericii, numărul arcadelor pe faţada principală a
fost sporit la trei, înlăturându-se astfel plinul oarecum jenant din axul pridvorului de la Humor, iar golurile arcadelor laterale, ca
şi acela al arcadei centrale de pe faţada apuseană, rezervate intrărilor, au fost scurtate în partea de jos prin introducerea câte unui
arc tratat în proporţii mai apropiate de scara umană.

377
La biserica Sf. Dumitru din Suceava, zidită intre 1534 şi 1535, acelaşi element de înfrumuseţare şi totodată de adăpostire a
intrării devine un exonartex închis. Pridvoarele deschise de la Humor şi Moldoviţa îşi au originea în pridvorul-elopotniţă al
bisericii de la Părhăuţi. Dacă la aceasta din urmă suprimăm planşeul despărţitor al pridvorului de la parter, de clopotniţa
amenajată deasupra lui, şi prelungim apoi cele patru goluri ale clopotniţei până la nivelul solului, căpătăm pridvorul de la
Humor. Pridvorul -clopotniţă de la Părhăuţi este rezultat la rîndu-i din prelucrarea formulei originale a acelei nişe-clopotniţă de
pe faţadele apusene ale bisericilor Arbore şi Reuseni. Linia evoluată ar fi deci : clopotniţă la Arbore şi Reuseni, clopotniţă-
pridvor la Părhăuţi, pridvor simplu, deschis la Humor şi Moldoviţa şi, în sfârşit, exonartex închis la Sf. Dumitru din Suceava.

După zidirea bisericii Sf. Dumitru din Suceava, singurele schimbări pe care le mai înregistrează arta edificării sunt legate de
modul de cioplire a pietrei întrebuinţate pentru confecţionarea ramelor de uşi şi de ferestre, care capătă un aspect din ce în ce
mai apropiat de acela al elementelor asemănătoare de stil Renaştere din Transilvania.

Câteva din bisericile mai mici ridicate în cadrul epocii sunt, cu foarte mici schimbări de detaliu, replici ale unor monumente mai
vechi. Aşa, de pildă, Precista din Baia reproduce, simplificând bolţile pronaosului, biserica din Părhăuţi; bisericile mănăstirilor
Coşula şi Rîşca precum şi biserica Pogorîrea, Sf. Duh Horodnieeni, reproduc formele structurale şi de plan ale bisericii din
Pătrăuţi; bisericile Sf. Gheorghe şi Uspenia din Botoşani sunt replici fidele ale bisericii Sf. Nicolae, ctitorie din acelaşi oraş a lui
Ştefan cel Mare ; în sfârşit, biserica învierii din Suceava este o reproducere în forme mult mai greoaie şi cu materiale de calitate
inferioară, a binecunoscutei ctitorii a lui Ştefan cel Mare, Sf. Ion din Piatra Neamţ.

Dintre clădirile de cult ridicate sub Petru Rareş, două merită o menţiune specială : biserica Sf. Dumitru din satul Zahareşti —
Liteni şi Episcopia Romanului terminată şi consacrată în 1550, dar restaurată în decursul veacurilor următoare în care şi-a
pierdut întreaga podoabă originală de sculpturi în piatră şi de fresce.

Cea dintâi, foarte simplă ca plan prezintă particularitatea de a avea turla care-i încoronează naosul ridicată pe trei caturi de câte
patru arce în consolă: primele, mari, paralele cu zidurile încăperii şi încorporate acestora; următoarele, piezişe, înscrise în
cilindrul care constituie catul mijlociu; în sfârşit, ultimele patru, mici, paralele cu cele ale

378
primului cat Prin procedeul acesta, diametrul interior al turlei este redus la mai puţin de jumătate din latura pătratului deasupra
căruia se ridică primul tambur al bazei.

Episcopia Romanului a fost terminată şi consacrată abia în 1550. De dimensiuni mari —

in lungime interioară — biserica are un naos trilobat, încoronat cu o turlă ridicată pe arce piezişe şi pandantivi, un pronaos de
tip Borzeşti - Piatra şi un exonartex asemănător celui de la Sf. Dumitru din Suceava acoperit cu o cupola sferică de arce piezişe.

în a doua jumătate a aceluiaşi veac activitatea constructivă a fost continuată de Alexandru Lăpuşneanu caruia i se datoresc, in
afara lucrărilor de restaurare şi completare a unor clădiri mai vechi —printre care adăugirea pridvorului închis şi refacerea unor
rame de ferestre la episcopia din Rădăuţi, precum şi zidirea masivului şi impunătorului tum-clopotniţă de lângă biserica Sf.
Dumitru din Suceava —, două din cele mai mari edificii religioase din Moldova : biserica mănăstirii Bistriţa, ridicată pe locul
vechii ctitorii a lui Alexandru cel Bun, şi mănăstirea-cetate Slatina, inclusiv monumentala sa biserică.

Ca tip de plan, biserica mănăstirii Bistriţa se aseamănă foarte mult cu Probota, având întocmai aceeaşi distribuţie interioară şi
acelaşi fel de bolţi, cu excepţia pridvorului închis care, tratat ca şi celelalte încăperi cu ziduri excesiv de groase — 2 m — este
acoperit cu două calote sferice ridicate pe o succesiune de arce în consolă, pandantivi şi arce piezişe Foarte dezvoltată în sensul
axei longitudinale — măsurată în exterior atinge 40 m lungime

biserica ne înfaţişază totuşi o siluetă foarte avântată , graţie elegantei sale turle ridicate pe două baze stellate.

Ca şi cea de la Bistriţa, biserica mănăstirii Slatina întruneşte în sine dispoziţii şi forme caracteristice monumentelor mai vechi,
redate însă în dimensiuni sporite. Planul este o interpretare a modelului concretizat de meşterii lui Ştefan cel Mare în biserica
Sf. Ion din Piatra, la care, între pronaos şi naos, s-a introdus gropniţa, iar în faţa pronaosului, un spaţios pridvor închis, boltit cu
un semicilindru întărit cu două arce dublouri şi prevăzut cu două intrări, dispuse pe laturile lungi ale clădirii, faţă în faţă şi se
remarcă prin claritatea formelor şi monumentalitatea şi silueta ei avântată. Biserica, construită din zidărie de piatră brută cu
amestec de cărămidă are faţade în întregime tencuite.

Aspectul sumar în ce priveşte plastica decorativă a faţadelor caracterizează dealtfel şi bisericile anterioare din aceeaşi a doua
jumătate a veacului XVI : Bistriţa, Sf Gheorghe şi

379
Uspenia din Botoşani, Văscrisenia din Suceava. Impresionantă este biserica mănăstirii Suceviţa, ale cărei faţade îmbracă din
nou, dar pentru ultima oară, decorul luxos de frescă, încheind prin aceasta, ca şi prin elementele structurale şi de plan care o
caracterizează, nu numai ultima fază a dezvoltării arhitecturii din epoca feudalismului dezvoltat, ci şi pe aceea a stilului
tradiţional, specific moldovenesc.

Biserica mănăstirii Suceviţa — construită între 1582 şi 1584 nu aduce prea multe lucruri noi. Formele, importanţa şi numărul
încăperilor sînt cele întâlnite încă de la începutul domniei lui Petru Rareş.

pridvor închis (exonartex), ca la Sf. Dumitru din Suceava, dar boltit în felul celui adăugit de meşterii lui Lăpuşneanu episcopiei
din Rădăuţi, cu o cupolă ridicată, între două perechi de arce etajate în consolă, deasupra unui cilindru vertical în care sunt
prinse, intersectîndu-se unele cu altele, opt arce semicilindrice, egale;

pronaos alungit şi boltit cu două cupole, ca acel al Probotei;

gropniţă cu tainiţă deasupra, ca la biserica mănăstirii Humor;

în sfârşit, naos trilobat, încoronat cu o turlă zveltă, ridicată pe arce piezişe şi două baze stelate, ca la Moldoviţa.

Elementele noi, adăugite monumentului astfel compus, sunt cele două pridvoraşe deschise care preced intrările în exonartex:
unul pe faţada dinspre miazăzi, altul pe faţada dinspre miazănoapte. Cel dinspre miazăzi este compus din trei arcade în acoladă,
de caracter oriental. Arcele acestor arcade, care se sprijină de o parte pe doi pilaştri angajaţi în zidul faţadei exonartexului, de
cealaltă pe doi stâlpi liberi, au arhivoltele adâncite în faţa pereţilor, după un sistem caracteristic arhitecturii munteneşti. Acelaşi
fel de arcade in acoladă întărite cu tiranţi de lemn, ne înfăţişează pridvoraşul de pe faţada nordică. Aici însă, arcadele sînt
dublate ca număr — câte două pe fiecare faţă, iar punctele lor de sprijin sînt compuse din două coloane angajate, în pereţii
exonartexului, două coloane libere, cu fusul în torsadă pe colţuri şi câte un stâlp hexagonal în mijlocul fiecăreia din cele trei
laturi libere. Construiţi din cărămidă, aceşti stâlpi şi coloane amintesc ca forme şi factură pe aceia din ordonanţa de arcade a
pronaosului deschis, de la biserica mănăstirii Snagov, iar decoraţia pereţilor, executată din zugrăveală, imită plastica decorativă
a faţadelor bisericilor munteneşti din veacul XVI, realizată din fîşii alternative de cărămidă aparentă şi tencuială.

380
Biserica Sf. Niculae de la Probota. Secţiune perspectivă.

Probota.

Planul bisericii.

Biserica Sf. Niculae de la Probota. Faţa laterală dinspre miazăzi.

381
Ca şi modul de a lumina naosul şi încăperea altarului cu câte trei ferestre tăiate în fiecare absidă, pridvoraşele bisericii Suceviţa
vădesc, prin forma, structura şi decoraţia lor, începuturile pătrunderii influenţelor venite din Ţara Românească, influenţe cărora
aveau să se datoreze trăsăturile particulare, caracteristice fazei următoare a dezvoltării arhitecturii moldoveneşti.

Arhitectura urbană

Dezvoltarea meşteşugurilor şi intesificarea vieţii comerciale au prilejuit în prima jumătate a veacului XVI o apreciabilă
dezvoltare a târgurilor şi bineînţeles, în cadrul lor şi o oarecare înflorire a arhitecturii civile. Condiţii obiective favorabile
dezvoltării acestei arhitecturi au apărut odată cu strămutarea în oraşe a unui important număr de feudali laici şi ecleziastici.

Până în preajma începutului veacului XVI boierimea şi mănăstirile au avut cu târgurile legături economice periodice, trimişii lor
venind aici pentru desfacerea produselor de pe

moşii sau pentru cumpărarea de mărfuri aduse de negustorii de peste hotare. începând din această vreme, cele mai multe din
târgurile Moldovei şi Ţării Româneşti au devenit centre permanente de schimb, în cadrul cărora produsele domeniilor boiereşti
şi mănăstireşti se desfăceau. Datorită unor cauze economice, boierii încep să se stabilească şi în oraşe unde, cumpărând terenuri,
pun să li se clădească nu numai case de locuit cu mari grădini în jur şi vaste mănăstiri, ci, în centru pe străzile cu mare vad
comercial şi în pieţe, prăvălii de desfacere proprii, cu pivniţe boltite pentru depozitarea produselor variate pe care le
comercializau.

Păstrându-şi mai departe relativa lor autonomie, aşezările urbane încep totuşi să se resimtă în urma acestui fapt. Tinzând să le
acapareze viaţa economică, noii veniţi le-au modificat în bună parte şi înfăţişarea — prin curţi boiereşti, grădinile acestora,
mănăstirile înconjurate cu ziduri, clădirile cu caracter commercial.

Aspectul general al oricărui oraş era determinat de silueta sa, de reţeaua stradală şi de modul cum erau orînduite spaţiile
publice : pieţele, parcurile şi ansamblurile arhitecturale. In ce priveşte înfăţişarea globală, caracterul lor funcţional şi estetic,
oraşele româneşti din această perioadă s-au dezvoltat mai mult la voia întîmplării şi după alte forme decît cele

382
caracteristice oraşului medieval occidental. Uliţele erau arareori drepte, iar casele, cu excepţia celor cu prăvălii, construite strîns
unele lângă altele şi aflate într-un foarte mic nucleu central, erau răsfirate, avînd în jur curţi şi grădini.

Pe apele care străbăteau multe din aceste aşezări urbane se ridicau mori, iar la margine se găseau livezi, adesea chiar vii şi ţarini
unde se practica agricultura. In general, înfăţişarea afânată şi pitorească le imprima un caracter particular, care era acela al unor
sate mari. în afară de biserici, construite în număr .mare şi mai totdeauna cu artă, vechile oraşe româneşti n-au avut pieţe publice
încadrate de edificii impunătoare, palate comunale sau clădiri administrative de mari dimensiuni. Numai în fostele capitale de
ţară — Curtea de Argeş, Câmpulung, Târgovişte, Bucureşti, Suceava,Iaşi — sau în câteva oraşe de reşedinţă temporară a
domnilor sau a unor mari latifundiari cum au fost în Ţara Românească Craiova şi Gherghiţa sau în Moldova Hârlău, Vaslui.
Piatra Neamţ — se putea întâlni, pe lângă biserici, şi un nucleu important de clădiri civile : grupul construcţiilor care, cuprinse
într-o incintă înconjurată cu ziduri, formau la un loc reşedinţa domnului — „curtea domnească” . Prezenţa acesteia a fixat
centrul oraşelor de genul celor amintite mai sus şi a prilejuit totodată afirmarea a două fenomene : unul de atracţie, altul de
învăluire.

împreună, aceste două fenomene au determinat forma planului şi caracterul general al aşezării. Curtea domnească a atras
circulaţia dînd naştere unui mănunchi de străzi radiale îndreptate spre ea. în acelaşi timp, cele mai importante clădiri aparţinând
negustorilor şi meşteşugarilor —prăvălii, ateliere etc. - s-au grupat în jurul curţii, pe care au învăluit-o, înşiruindu-se unele lingă
altele pe străzi înguste, cu regim de construcţie închis. A fost schiţată astfel, dar nu ca o idee preconcepută, o schemă stradală
caracteristică tipului de plan denumit de urbanişti radioconcentric.

Arhitectura de apărare. După Soroca, nu se mai construiesc cetăţi. Alexandru Lăpuşneanu, primul domn ce este obligat, în
domnia a doua, să distrugă o parte din sistemul defensiv al ţării, nu o face totuşi atât de temeinic încît să nu mai poată constitui
puncte de rezistenţă sau refugiu.

Se construiesc ansambluri gândite de la început pentru o apărare folosind în unele cazuri artileria şi în orice caz pentru refugiu.

383
Târgovişte. Biserica Domnească înainte şi după restaurare

Biserica Sf. Anton, Bucureşti

384
Lanţul de mănăstiri subcarpatice se întregeşte, la fel cum zona laşului, mai ales după ce Lăpuşneanu mută efectiv capitala acolo,
va fi remarcabil dotată din acest punct de vedere. Mănăstirile sînt prevăzute cu toate elementele componente ale unei cetăţi şi
probabil doar lipsa armamentului şi a unor garnizoane permanente au făcut să nu poată fi folosite cu adevărat drept centre de
rezistenţă.

Apar de asemenea bisericile dotate defensiv, mai ales la laşi, cu precădere în timpul lui Miron Bamovschi.

Cetatea Soroca, la puţin timp după ridicarea ei de Petru Rareş, pierzându-şi importanţa, mai serveşte cîteodată în lupta împotriva
tătarilor.

Cetatea Nouă din Gâdinţi, „stricată” de asemenea de Lăpuşneanu, va servi drept sediu lui Mihai Viteazul în timpul campaniei
din Moldova.

După lucrările de refortificare a Hotinului de sub Petru Rareş, cetatea cade în sfera de influenţă a Poloniei.

Curtea de la laşi, în lipsa unei cetăţi, va ţine loc acesteia, fară să reuşească, să se apropie de rezistenţa unor ansambluri ca Neamţ
sau Suceava. După Rareş, folosirea ei devine din ce în ce mai frecventă; actele date la laşi, faţade cele din Suceava, încep să
devină preponderente. Nu există în istoria noastră un !oc care să fi fost de mai multe ori pustiit, ars, jefuit, părăsit, precum a fost
laşul. Ceea ce este miraculos, este faptul că de fiecare dată, la scurt timp, oraşul apărea din nou înfloritor. Istoria lui este un
splendid exemplu de perenitate, de aşezare, replică de factură diferită a puternicelor cetăţi-oraşe transilvănene ori vestice.

După ce, între 1541 şi 1546, Petru Rareş înnoieşte curtea, înconjurând-o cu o împrejmuire din bârne. Aron Vodă, în conflict cu
boierii şi ulterior, cu otomanii, îşi înconjoară curtea cu zid de incintă, accentuându-i caracterul defensiv. Tot el, ridică puternicul
turn de apărare de peste pridvorul bisericii domneşti. Paralel cu acest ansamblu, oraşul este dotat de fiecare dată de către domni
sau alţi ctitori cu noi construcţii, din care mănăstirile şi bisericile sunt pe primul plan.

Rareş, ridică mănăstirea Dancu, cu biserica ulterior fortificată printr-un turn cu „başcă” , care se adaugă mai vechilor ctitorii
ieşene.
e * «, * 1, * * T *> * ** , „ . ■**

Moldoviţa. Secţiunea longitudinală a

bisericii. (După Romstorfer.) Humor. Secţiunea longitudinală a

bisericii.

Moldoviţa. Planul bisericii. TT t1. . ..

w • , r- x Humor. Planul bisericii

(Dupa Romstorter.)

386
Lăpuşneanu, începe construcţia primei mănăstiri la Aroneanu reconstruită sau întregită de Aron Vodă, între 1593 şi 1594. La sud
de laşi, acelaşi domn ridică mănăstirea Socola iar înainte de 1575 este zidită biserica viitoarei mănăstiri Golia.

In 1577 se începe unul din cele mai importante aşezăminte monahale Galata din Vale, cu ziduri înconjurătoare puternice ce se
va surpa în a doua domnie. Petru Şchiopul- o va reconstrui pe un nou amplasament — cel actual, fiind dotată cu ziduri înalte,
turn de intrare, palat domnesc şi chilii.

Alcătuirea urbanistică ce se presupune din ceea ce s-a spus pînă aici, întîlnită şi în cazul altor oraşe moldoveneşti şi munteneşti,
se va definitiva în următoarele două secole, începutul secolului XIX găsind laşul lipsit de Curte Domnească dotată defensiv, în
schimb, cu întreaga structură urbană constituită. în afară de curţile boiereşti din laşi, cele de ţară continuă evoluţia din timpul lui
Ştefan Cel Mare.

Organizarea lor nu diferă mult de a celor anterioare, câteodată avînd doar rol de închidere, cu turn de poartă şi o sumă de clădiri
interioare. Construcţia principală— reşedinţă propriu-zisă ocupa poziţii centrale sau era adosată zidului. Biserica paraclis le
însoţeşte, începând să apară turnul pe pronaos.

Prin 1545, Petru Rareş execută lucrări la Căpriana, dotînd-o foarte probabil cu o incintă. La Bistriţa adaugă o nouă construcţie
clopotniţei lui Ştefan cel Mare şi reface sau construieşte incinta, reînălţată nu mult după, şi de Alexandru Lăpuşneanu.

în 1542 Rareş termină construcţia mănăstirii Râşca. Una din cele mai interesante incinte de mănăstire, cea de la Probota, început
de Petru Rareş, este terminată de doamna sa Elena. De traseu relativ rectangular, zidul de incintă are pe latura de est două
puternice turnuri de plan pătrat, dotate cu etaje de apărare şi lucru neobişnuit, terasă cu creneluri. Zidurile de nord şi sud nu se
ţes cu turnurile, sugerând o reconstrucţie ulterioară, cînâ probabil, au şi fost împinse către exterior, ajungînd pînă la faţa
turnurilor.

în 1554 Lăpuşneanu începe construcţia mănăstirii Slatina, ce prezintă o alcătuire completă, cu ziduri puternice, cu patru turnuri
de colţ, din care cel de nord-vest este clopotniţă, cu accesul apărat printr-un gang, amintind de unele cetăţi ţărăneşti
transilvănene. Dotată cu drum de strajă, etaje de apărare Ia turnuri, toate avînd guri de tragere pentru arme de foc, mănăstirea
trebuia să constituie un puternic punct fortificat.

387
Lăpuşneanu termină în 1559 repararea mănăstirii Putna, etapă ce aduce un nou turn cloponiţă — Ia nord-vest şi amplificarea
casei domneşti, însoţite de un sistem de aducţiune a apei.

Mănăstirea Secu are o sumă de date comune cu cea de la Slatina, mai ales în privinţa structurii ansamblului.

Ca şi Slatina, incinta patrulateră are turn de poartă, patru turnuri puternice de flancare la colţuri, din care cel de nord-vest, este
vădit destinat locuirii, având, ca cele de la Putna sau Râşca, dotări sanitare ce puteau folosi şi la apărare. Zidurile erau adosate în
mare parte cu construcţii interioare prevăzute cu elemente de flancare.

în 1582 este începută mănăstirea Suceviţa de către Gheorghe Movilă. Biserica terminată în 1584 va fi urmată de restul
construcţiilor. Este printre puţinele care au la colţuri turnuri poligonale, cu excepţia celui de nord-vest-clopotniţă, patrulater
puternic, cu contraforturi în trepte la colţuri, organizarea turnului de sud-eşt, prevede numai puţin de 6 niveluri, dotate cu guri
de tragere pentru diferite arme de foc, cele de la nivelul 1 şi 3 având praguri de sprijin pentru trăgători. Accesul complicat de la
parter este completat cu un al doilea la nivelul 3, în legătură cu drumul de strajă. Turnul de poartă este prevăzut cu etaje de
apărare iar drumul de strajă este acoperit.Mănăstirile moldoveneşti recurg aproape în exclusivitate la incinta patrulateră, tinzând
către rectangularitate, terenul relativ plat pe care sunt aşezate, generînd în mare parte această dispoziţie spaţială. Cetăţile de
câmpie sau castelele renascentiste, se apărau în mod egal din toate direcţiile, fiind dotate cu turnuri de colţ, de plan pătrat sau
poligonal, asigurând o flancare corespunzătoare a curtinelor. Zidurile şi turnurile sunt construite în general din piatră şi dotate
cu drumuri de strajă respectiv cu două sau mai multe etaje de apărare, toate având guri de tragere de forme şi dimensiuni funcţie
de armamentul folosit. Accesele erau apărate de turnuri, cu ganguri de intrare blocate cu porţi cu canaturi de lemn ţintuit şi cu
dispozitive de blocare. O parte aveau guri de păcură ce flancau vertical accesul.Biserica are ea însăşi o rezolvare care o face
complementară restului sistemului defensiv. Cele mai simple sunt cele ce recurg la tainiţe. Cele mai complexe au turnuri la vest
— clopotniţe, cu etaje de apărare.

Pentru conace şi oraşe apare ca şi în Ţara Românească tipul de biserică cu tumul clopotniţă la vest, eventual cu etaj de apărare
peste bolţile navei sau corului.

388
Sf. Dumitru.

Secţia longitudinală a bisericii. Zăhăreşti. Secţiunea longitudinală a bisericii.

Sf. Dumitru. Planul bisericii. Planul bisericii.

389
Episcopia Romanului. Secţiunea Baia. Secţiunea longitudinală a

longitudinală a bisericii.. bisericii.

Episcopia-Romanului. Planul bisericii. Baia. Planul bisericii.

390
2. ARHITECTURA MONASTICĂ

E de reţinut numele lui Alexandru Lăpuşneanu, fiu natural al lui Bogdan Chiorul — şi căsătorit cu o fiică, Ruxandra, a lui Petru
Rareş. El a inspirat celebra nuvelă a lui Costache Negruzzi Alexandru Lăpuşneanu, prima capodoperă în proză a literaturii
române moderne. A fost un domn evlavios, ctitor de biserici şi binefăcător al mănăstirilor de la Sfântul Munte (Athos).

La sfârşitul secolului al XVI-lea accede la tron un neam de mari boieri, coborâtori pe linie maternă din Bogdăneşti, Movile ştii.
Ei vor da Moldovei (şi Ţării Româneşti) şapte domni şi vor reprezenta un moment interesant în istoria noastră, atât pe plan
politic, cât şi pe plan cultural, din cauza influenţei apusene ce o aduc prin strânsele lor legături cu marea aristocraţie poloneză.
Un fiu al lui Simion Movilă (domn în Ţara Românească în 1601), Petru, va deveni unul dintre personajele-cheie în dezvoltarea
modernă a Rusiei. El va ajunge mitropolit al Kievului, pe vremea aceea sub stăpânire poloneză, şi va juca un rol esenţial în
reformarea Bisericii ruse, precum şi în afirmarea doctrinei ortodoxe pretutindeni, prin a sa Mărturisire ortodoxă. Atât de slăvit i-
a fost numele după moarte, încât trei oraşe din Ucraina şi Rusia poartă azi încă numele de Moghilev (căci porecla Movilă s-a
pronunţat şi la noi uneori Moghilă). (Neagu Djuvara)

In cadrul campaniei de,construcţii relativ susţinute a veacului XVI, s-a acordat o deosebită atenţie şi mănăstirilor. Concepute ca
ansambluri închegate de felurile clădiri, cu un pronunţat caracter domestic, ele au continuat să fie mai peste tot fortificate,
menite prin aceasta să pună în siguranţă bunurile bisericii şi să asigure refugiul Curţii Domneşti. Deşi numeroase, — zece din
cele construite în acest veac numai câteva şi-au păstrat până azi întregi zidurile şi turnurile care le întăreau.

La Moldoviţa, din complexul clădirilor ridicate în aceeaşi vreme, se păstrează numai o parte din zidurile incintei şi cele trei
turnuri de pe latura răsăriteană : unul de apărare, cilindric, în colţul nord-est, altul, o prismă de secţiune dreptunghiulară,
clopotniţa, în colţul dinspre sud-est, iar cel din mijloc —refăcut împreună cu alte clădiri anexe în prima jumătate a veacului
XVII — adăposteşte intrarea.

391
La Probota, care a fost o adevărată cetate, zidurile incintei, al cărei plan este aproape pătrat, — dimensiunile interioare ale curţii
măsoară 92 x 88 m 146, au fost ridicate în jurul bisericii în anul 1550. întărită în mod special a fost însă numai latura
răsăriteană, care era flancată de trei turnuri prismatice, două în colţuri şi unul, al intrării, în mijloc, care cuprindea deasupra
gangului boltit al porţii o mică locuinţă. Un drum de strajă continuu comunica cu turnurile din colţuri.

Cetatea mănăstirească a Slatinei are o incintă de plan relativ regulat, înconjurată cu ziduri groase de piatră, cu metereze şi
drumuri de strajă. Colţurile patrulaterului curţii sunt întărite cu turnuri. Cele care încadrează latura apuseană adăpostesc, unul,
cel din colţul nord-vest, clopotniţa, iar celălalt un paraclis. Intrarea în incintă se găseşte sub un turn special (ulterior refăcut în
partea superioară), prins între cele două curtine decalate, care formează latura răsăriteană. Dintre toate cea mai bine păstrată,
datorită şi poziţiei este mănăstirea Suceviţa. Incinta în mijlocul căreia se înalţă biserica, monumentul principal şi punctul
esenţial de atracţie al întregului ansamblu, ocupă în plan o suprafaţă aproape pătrată, cu laturile de 100 x 104 m. Zidurile care o
închid, groase în medie de 3 m şi înalte de 6 m, sînt construite din piatră brută, cenuşie, zidită în aparat neregulat. Masivitatea
lor impresionantă este subliniată spre exterior de cîţiva contraforţi, iar în partea superioară de şirul continuu de metereze în faţa
cărora, spre interior, pe cele trei laturi dinspre miazănoapte, apus şi miazăzi, se găseşte drumul de strajă, altădată lăţit cu un pod
de lemn şi acoperit. Colţurile sunt întărite cu turnuri, trei prismatice de secţiune octogonală, menite special apărării, al patrulea,
în colţul dinspre nord-vest, de secţiune pătrată, înconjurat la bază de trei puternici contraforţi în trepte, îndeplineşte şi funcţia de
clopotniţă. Intrarea se face printr-un gang boltit, amenajat sub un al cincilea turn, aşezat în mijlocul laturii dinspre miazănoapte,
care adăposteşte în etajul din mijloc şi un paraclis.

Privite în ansamblul lor, trei din cele patru mănăstiri amintite, Probota, Slatina şi îndeosebi Suceviţa, ne păstrează aproape
nealterată imaginea globală originală a formelor arhitecturale caracteristice unui complex mănăstiresc întărit din această vreme.
Valoroase prin această esenţială însuşire, ele sînt deosebit de importante şi prin cele câteva clădiri anexe pe care le adăpostesc şi
care, deşi atinse de unele refaceri ulterioare, sunt totuşi

392
exemplare foarte preţioase pentru studiul arhitecturii civile. Singurele vestigii care reflect aspectul general al arhitecturii
locuinţelor epocii se găsesc în cadrul acestor mănăstiri.

La Probota, aşa-numita „casă domnească” , ridicată alături de biserică o dată cu construirea zidurilor cetăţii, este o modestă
locuinţă cu două caturi. Aşezată aproape de zidul incintei, pe latură dinspre miazănoapte, ea cuprinde la parter trei încăperi
comunieînd între ele: două mari — 4,40 x 4,30 m ; 4,20 x 5,35 m — şi una, în capitul răsăritean, îngustă —

x 2 m (fig. 289). La etaj, planul se repetă. Pe camera mare din marginea apuseană se înalţă un turn care cuprinde o singură
încăpere cu trei din cei patru pereţi ai săi străpunşi de goluri mari arcuite. Accesul la această încăpere, care a fost clopotniţă şi
loc de strajă -totodată, se face din camera de la parter, prin intermediul unei scări în melc, a cărei casă este prinsă în colţul
dinspre nord-est. Scara nu comunică cu locuinţa de la etaj. Complet separată, aceasta era accesibilă din exterior printr-o scară,
pe cât se pare din lemn, care ducea la încăperea îngustă din capătul opus turnului.

Dată fiind funcţia mănăstirii, care de fapt era o cetate, casa aceasta a fost construită probabil ca locuinţă de refugiu a familiei
domnului pentru timpuri de restrişte. Parterul şi turnul erau destinate, pe cît se pare, curtenilor şi străjerilor, iar etajul, cu totul
independent, domnului şi familiei sale. Construcţia este executată îngrijit, din zidărie de piatră cioplitură, iar ramele uşilor şi ale
ferestrelor din piatră faţuită.

La Slatina, aşezate în mijlocul curţii, între biserică şi curtina dinspre miazăzi, casele socotite a fi fost egumeneşti ne înfăţişează
o clădire relative importantă, dar numai cu parter. Intrarea, marcată de o frumoasă ramă de piatră, se găseşte pe faţada lungă
dinspre biserică şi dă într-o tindă. Aceasta desparte clădirea în două părţi distincte: în stânga, având dedesubt şi o pivniţă, se află
o mare sală: trapeza mănăstirii, azi mult micşorată faţă de lungimea sa originală; în dreapta, în locul camerelor actuale —
rezultat al unor transformări ulterioare — se găsea la început, pe cât ar părea să dovedească unele cercetări deocamdată sumare,
o singură încăpere care comunica direct cu exteriorul printr-o serie de arcade joase şi înguste, aşezate distanţat cîte trei pe
fiecare din cele trei feţe libere. Fusese aici probabil pe vremuri o sală de praznice.

Foarte interesante sunt ramele dreptunghiulare de piatră ale ferestrelor, compuse din câteva profile de stil renaştere
transilvăneană. Golul lor era despărţit în două, prin

393
intermediul unui stîlp profilat — menou — de piatră, azi.dispărut. Sprijinită în partea de jos pe un prag proeminent, rama se
încheie în partea de sus cu o cornişă formată din două dusine drepte cu o platbandă deasupra. De acelaşi stil şi provenienţă este
şi rama care încadrează golul uşii. Clădirea, care datează din vremea lui Alexandru Lăpuşneanu, ne dovedeşte prin aceste detalii
legăturile pe care domnul le-a avut cu Transilvania şi aportul meşterilor pietrari, veniţi probabil din acest principat, cu care
Moldova a întreţinut permanente legături comerciale şi culturale.

Mănăstiri. în mai multe locuri au rămas, în jurul bisericilor descrise, mănăstiri, la Probota, Moldoviţa, Raşca, Coşula, la Bistriţa,
Slatina, Suceviţa, Zamca şi Hacigadar. La Humor a rămas un tum-clopotniţă, din vremea lui Vasile Lupu. Construcţiile de azi nu
mai sunt toate din vremea zidirii bisericilor. La Moldoviţa, Mitropolitul Efrem, în anii 1610— 1612, a făcut clisiamiţa (casele
egumeneşti) şi turnul de intrare. Râşca a suferit prefaceri şi clădirile existente arată evident mai modeme, încât nu mai putem şti
dacă a rămas ceva din vechea mănăstire. Coşula e aproape modernă, doar poarta din zidul de împrejmuire, foarte simplă, ar
putea să fi păstrat ceva din vremurile vechi.

O inscripţie aşezată în zidul de încintă la Bistriţa ne arată că e din 1777. în ceea ce priveşte cele două din urmă, Slatina şi
Suceviţa, ele par a fi păstrat mai mult din trecut, dar şi aici cu prefaceri şi clădiri noi. La Zamca clădirile cele mai vechi rămase
sunt din veacul al XVII-lea iar cealaltă mănăstire armeană, Hacigadar, nu arată să fi păstrat nimic din clădirile ei din vechinlie.
în linii mari, aceste mănăstiri au păstra dispoziţiile de început, refadându-se mai cu seamă zidurile de împrejmuire şi turnurile pe
vechile fundaţii. Forma planimetrică tip este un dreptunghi mai mult sau mai puţin regulat. Zidurile erau astfel constmite ca să
fie nu numai o împrejmuire dar şi o fortificaţie, cu drum de strajă, metereze şi creneluri. La colţurile incintei sunt turnuri, în
general pătrate, unele de pază şi de apărare, altele mai au şi funcţiune de paraclis sau clopotniţă. Unele mai puternice par a fi
avut rolul de donjon, de “reduit”, adică serveau de punct central al defensivei în caz de asediu. Intrarea se face pe sub un turn,
aşezat pe una din laturile patrulaterului.

394
Biserica nu are o poziţie determinată în raport cu incinta, sau cu intrarea, depinzând de natura terenului şi de aşezarea mănăstirii
faţă de drumul de acces. Biserica va avea mai totdeauna axa ei principală paralelă cu latura lungă a incintei.

Celelalte clădiri sunt: clopotniţele, alipite de ziduri sau de alte clădiri, clisiamiţele, casele egumeneşti cu arhondaric, chiliile cu
anexele lor, trapezeria şi bucătăria. Aceste clădiri pot fi şi ele alipite de zidurile exterioare sau izolate. Nici aici nu e nici o
regulă, ci totul depinde de locul disponibil şi de posibilităţile locale.

Tumurile-clopotniţe, alipite de biserică sau izolate — precum sunt cele dela Bălineşti, şi cele dela Piatră, Popăuţi sau Bistriţa —
nu se mai regăsesc în veacul al XVI-lea sau cel puţin nu le mai găsim printre cele ce ne-au rămas (doar la Sf. Dumitru din
Suceava).

Aceste construcţii, cum sunt la Probota «casele domneşti» sau clisiamiţa de la Moldoviţa, par a fi fost clădirile cele mai de
seamă din mănăstire după biserică, mai îngrijite, solide şi elegante. Clisiamiţa de la Moldoviţa, e mare pentru scopul ei, adică
acel de vestmântar şi tezaur; poate să fi fost acolo şi un mic paraclis astfel cum e la Bistriţa, la Slatina şi precum este în general
regula în orice mănăstire mai mare.

La Probota tumul de intrare este pe latura de răsărit şi are deasupra porţii o mică locuinţă; o scară exterioară duce la acest etaj.
Zidurile au un drum de strajă interior care comunică cu turnurile din colţ. Ruinele caselor egumeneşti sunt la miazăzi de
biserică, iar clopotniţa care face corp comun cu casele domneşti şi sunt în partea de miazănoapte. De-a lungul zidului de apus
sunt chiliile.

La Moldoviţa clisiamiţa e făcută în veacul al XVII lea de episcopal Efrem odata cu tumul de intrare. Are ca motiv decorativ
frânghia împletită care a fost introdus în Moldova odată cu zidirea Dragomirnei (1602 ) şi bolţari ornamentaţi la arcul de intrare.

Turnul de apărare rotund din colţul nord est şi clopotniţa din colţul sud-est, sunt din vremea fondării ca şi zidurile de incintă.
Clădirile actuale de locuinţă nu prezintă nici un caracter special.

395
Slatina. Secţiunea longitudinală a bisericii.

Slatina. Planul bisericii.

f?R Pţ. W-L- -J -* "-!—

Mănăstiea Slatina. 1561 Secţie prin incintă cu vederea caselor egumeneşti.

Râşca are o împrejmuire zidită, uşor trapezoidală în plan. Are pe latura de sud un turn de intrare, care serveşte în acelaş timp de
clopotniţă, construit după veacul al XVI-lea şi e zidit cu rânduri alternate de piatră şi cărămizi, după modelul bizantin, iar
deschizăturile în arc frânt, prezintă o formă musulmană iar nu gotică. Zidurile de împrejmuire şi micul turn din nord-vest, ar
putea fi mai vechi, sau aşeate în orice caz pe resturi anterioare.

Mănăstirea Bistriţa e în plan tot un poligon, nu prea depărtat de dreptunghi.

Pe latura de miazăzi, e tumul de intrare destul de scund, care are la etaj un mic paraclis, iar pe partea de nord este puternica
clopotniţă făcută de Ştefan cel Mare tot cu paraclis. La etaj s-a adăugat clopotniţei o mica clădire cu două rânduri, prin care s-a
mărit paraclisul. Această clădire s-ar datora lui Petru -Rareş, care figurează cu familia lui într-o frescă refăcută, aşezată pe
peretele din miazăzi al turnului. Clădirile celelalte ale stareţiei, arhondaricul şi altele sunt noi.

Slatina e înconjurată de ziduri cu metereze şi cu drum de strajă. Are turnuri la fiecare colţ. Intrarea se face sub un turn înalt,
poate chiar supra înălţat într-o vreme mai recentă. Tumul de sud-vest conţine un mic paraclis cu o uşă cu ramă de profil în stilul
Renaşterei şi o comişă-lintel. Tumul de nord-vest e clopotniţa cu mari ferestre gotice deschise, cu frumoase muluri pe care se
găsesc semne lapidare. Trapeza are uşi şi ferestre cu muluri şi lintel de profile în stilul Renaşterei.

Mănăstirea Slatina pare a fi rămas şi azi ca în vremea zidirii, afară de unele detalii, şi de aceea prezintă un deosebit interes.

Mănăstirea Suceviţa deasemenea pare a fi păstrat configuraţia iniţială. Ea formează un impunător pătrat de ziduri de 100 de
metri pe 104 metri. Are metereze şi drum de strajă, din loc în loc contraforturi le sprijină pe dinafara. Turnul de intrare, boltit în
“berceau” cu dublou la mijloc, e aşezat pe latura de nord. E sprijinit precum şi turnul de nord - vest, de nişte enorme
contraforturi ce arată că au fost alunecări de teren care au făcut necesare aceste consolidări. Tumul de nord-vest este clopotniţa.
Are două încăperi boltite în “berceau” la caturile de jos, iar sus camera clopotelor, deschise pe cele patru laturi prin mari
deschizături în plin cintru şi e acoperit fară boltă. O scară în grosimea zidului duce de la etajul întâi, urmând ca de jos să se urce
pe o scară mobilă ca în clopotniţele din vremea lui Ştefan cel Mare, sau să se intre prin drumul de strajă.

397
Celelalte trei turnuri de colţ sunt octogonale. încăperea de jos e boltită în calotă sferica, iar cea de sus e deschisă, fiind acoperită
numai de învelitoarea turlei. O deschizătură în boltă permite urcarea cu ajutorul unei scări mobile. La fiecare etaj sunt deschise
mici metereze şi ambrazuri. Clădirile stareţiei şi chiliile sunt refăcute şi în parte modernizate iar trapezăria (acum muzeu) ar
putea să fie originară. Actualmente toate aceste clădiri, turnuri şi ziduri, sunt tencuite şi rosturi imitate dau un aspect occidental
acestor venerabile edificii. Toate construcţiile sunt zidite din piatră brută, afară de rare excepţii— la bolţi de pildă. Lipsa
aproape generală a cărămizii este de altmintrelea firească, piatra găsindu-se peste tot, în regiunile unde s-au zidit mănăstirile.

..CONFIGURAŢIA INTERIOARĂ

Studiul bisericilor arată, că nu mai există unitatea de plan din vremea lui Ştefan cel Mare. Pentru unele biserici mai mari, planul
este mult mai dezvoltat longitudinal după tipul bisericii din Neamţ alte biserici păstrează tipurile celor obişnuite din vremea lui
Ştefan cel Mare, părând a fi chiar copii după ele şi neavând decât cele trei subdiviziuni necesare, naosul, altarul şi pronaosul.

în al doilea rând sunt variaţile de grupări de diverse tipuri de naos, pronaos şi pridvor — deosebiri fiind mai mult în modul de a
le bolti. în fine aproape fiecare biserică are un pridvor, ceea ce duce la constructia de exonartex şi la bisericile din epoca
anterioară care nu aveau acest element de plan.

Altarul nu se deosebeşte de cel din timpul lui Ştefan cel Mare; este o absidă semicirculară, mai mult sau mai puţin lungită şi
boltită printr-un sfert de sferă. Unul, două, sau chiar trei arcuri transversale leagă altarul cu naosul propriu zis.

Proscomidia şi diaconiconul sunt aşezate în stânga şi în dreapta, înlocuite în bisericile mai modeste prin simple nişe. O singură
fereastră mică, în axa bisericii, luminează altarul; numai la Suceviţa, ca prim semn al unor înnoiri, apar trei ferestre.

La naos pătratul celor patru arce mari e totdeauna îngustat prin cele patru arcur piezişe moldoveneşti care suportă prin patru
pandantive, cupola, cu sau fară turlă.

La Slatina arcele naosului formează dublouri, au şi nervuri în pronaosul multor biserici, începând încă dela Neamţ, Suceava,
Probota şi altele.

398
Şi în această epocă bisericile cu turlă au cu rare excepţii, abside laterale cele iară, turlă nu au în general abside. Ca şi în altar,
absidele laterale au câte o singură fereastră mică (Suceviţa singură, face excepţie, având trei asemenea ferestre).

Camera mormintelor (sau gropniţa) care se intercalează între naos şi pronaos, e despărţită de aceste două încăperi prin ziduri
groase cu câte o uşă îngustă.

Din aceste ziduri, cel dela răsărit a fost scos la Slatina în veacul al XlX-lea, precum şi la Neamţ. Această încăpere e totdeauna
(cu o singură excepţie la Slatina boltită în semicilindru (berceau), transversal pe axa bisericii.

Gropniţa e luminată prin câte o fereastră pe fiecare latură nord şi sud. La Humor, prin excepţie, şi la Moldoviţa, e o singură
fereastră, în zidul de miazăzi.

Sunt două feluri de a construi camera mormintelor, cu sau fară încăpere deasupra, formând un cat. Această camera de sus,
vestmintărie sau tezaur, nu puteâ să fie o tainiţă după Balş deoarece scara de comunicaţie este aparentă, fară a mai vorbi de
ferestruicile ce se văd din afară.

încăperea de sus e boltită ca cea de jos; ferestrele sunt însă totdeauna mai mici. Scara, circulară, e, parte îngropată în zid, parte
iese din el, şi apare înăuntru ca un fel de turlă cilindrică, lipită de colţul nord-vest al zidurilor. Camera de sus se găseşte la
Moldoviţa, la Humor şi la Suceviţa iar la Probota, Bistriţa şi Slatina nu există.

Această încăpere specială a mormintelor nu se găseşte decât în bisericile de mănăstire în afară de Humor şi sunt ctitorii
domneşti. Bisericile orăşeneşti nu au acest accesoriu.

Pronaosul e de două tipuri; sau dreptunghiular, aproape pătrat, după tipul obişnuit în vremea lui Ştefan sau împărţit în două
printr-un arc transversal şi având două calote.

Este soluţia preferată pentru bisericile mari şi o găsim la Probota, Roman, Bistriţa, Slatina, Suceviţa şi Suceava, aceasta din
urmă destul de mică.

Arcele care încadrează cele două dreptunghiuri astfel formate sunt în general alcătuite de nervuri care se reazemă pe nişte
căpiţele mici se continuă până la pardoseală dând acestor construcţii o aparenţă gotică, şi mai accentuată când —- cum se vede
la Probota sunt rezemate pe nişte baze ornamentate în felul celor de la chenarele uşilor.

Bolta e sau simplă (Roman, Suceava, Suceviţa), sau aşezată pe arce piezişe moldoveneşti (Bistriţa) sau chiar pe un dublu sistem
de asemenea arcuri (Probota).

399
Aceeaşi variaţie de boltire o găsim şi la pronaosurile de celălalt tipul; cele mai împodite fiind cele dela Moldoviţa şi Sf. Dumitru
din Suceava. La Sf. Dumitru din Suceava, Baia, Coşula, Horodniceni, Râşca, Botoşani, Roman, peretele ce desparte naosul de
pronaos a fost demolat mai mult sau mai puţin. Motivul acestor demolări (mai peste tot făcute în veacul al XlX-lea) este din
dorinţa de a mări spaţiul liber al bisericii. Aceste demolări a dus la pierderea unor tablouri votive foarte preţioase. Lumina în
pronaos intră prin două ferestre mari pe fiecare latură exterioară, acolo unde bolta este împărţită în două şi în unele cazuri şi
unde bolta e unică, ca la Moldoviţa, Suceava şi Hârlău. La celelalte biserici pronaosul e luminat numai prin câte o singură
fereastră pe laturile nord şi sud.

La Sf. Gheorghe din Botoşani, care nu are pridvor pronaosul are intrarea lui pe latura de miazănoapte, iar pe fiecare din celelalte
două laturi are câte o fereastră. In afară de aceste două clădiri, toate biseiricile din această vreme au intrarea principală în axul
bisericii.

Pridvorul sau exonartexul numit şi priprat este ultima încăpere ce compune biserica-tip a acestui veac. E totdeauna alungit în
sensul transversal al bisericii şi are două intrări, una pe fiecare latură de miazăzi şi miazănoapte.

La Moldoviţa este şi o a treia intrare pe latura de apus. Excepţie face numai Baia care are un pridvor de alt tip, cu două etaje ca
la Părhăuţi, şi care are altă menire, aceea de a servi de clopotniţă, pe când pridvoarele celelalte sunt o protecţie contra
intemperiilor.

Astfel se explică micile lor dimensiuni precum şi faptul că tot uşa pronaosului, prin importanţa şi împodobirea ei, e socotită
drept uşă principală de intrare în biserică.

Aceste pridvoare se pot împărţi în două categorii, cele care au rămas deschise ca la Humor şi Moldoviţa, şi cele care sunt
închise prin mari ferestre cu menouri şi ornamentaţie gotică la pridvoarele adăugate.

Ca şi în pronaos, găsim în pridvor o mare diversitate de boltiri: simple semicilindre, bolţi cu penetraţie împărţite în trei părţi
inegale boltite în cruce în trei părţi egale boltite tot în semicilindru, în două părţi boltite prin calote pe arce moldoveneşti în trei
părţi boltite în “berceau” şi cu o singură boltă moldovenească.

400
Iii.

■ 01?3ţ5 • y Şffl

Mănăstirea Probota - plan şi faţadă

U«if# im»m0

ëê im JPIoiiwil* jwr-

teniM f»

401

L
Dacă naosul în formele lui fixe are variaţiuni reduse, pronaosul şi anexa lui imediată, pridvorul, sunt concepute cu multă
libertate ca arta bizantină.

La Suceviţa intrările în exonartex sunt precedate la nord si sud de câte un pridvoraş deschis pe stâlpi, semnul unei influenţe noi
atribuită Munteniei.

Faţadele. Configuraţia exterioară. Exteriorul bisericilor din vremea lui Rareş şi a urmaşilor lui seamănă destul de mult în linii
generale, cu bisericile din vremea lui Ştefan cel Mare, deosebindu-se mai cu seamă prin lungimea lor şi prin prezenţa
pridvorului.

Ele au abside semicirculare sau poligonale, împodobite cu lungi arcade oarbe. Deasupra lor un rând sau două de ocniţe oarbe,
cele din rândul inferior fiind de obicei mai mari, având ca precedent Slatina şi Suceava la care absidele laterale sunt înlocuite
printr-o îngroşare a zidului. Toate bisericile din această vreme sunt cu turla pe naos.

Contraforturile sunt aşezate câte o pereche la absidele laterale şi un contrafort mic în axa bisericii, sub fereastra absidei şi altele
sprijină arcul transversal al pronaosului, precum şi cele aşezate la 45 o în unghiurile pridvorului.

Biserica este aşezată pe un soclu bine profilat la monumentele importante; profilele sunt de piatră cioplită ca şi colţurile. Acest
profil, de obicei, nu este întrerupt la intrare, ci este întors în jos, formând profilatura în unghi de 90°. Un element nou este banca
de piatră, care se leagă cu soclul şi înconjoară cu totul sau în parte clădirea, întreruptă fiind prin contraforturi.

Această bancă este dezvoltarea profilurilor inferioare ale unor socluri din epoca precedentă ca cele dela Neamţ şi Piatra.
Ferestrele sunt de regulă mici la abside şi la camera mormintelor şi cu chenare şi profile înrudite cu cele anterioare acestei epoci

Ferestrele pronaosului şi ale pridvorului sunt înalte, mai mari ca în vremea lui Ştefan cel Mare şi aducând mai mult cu cele
apusene.

Cornişele de sub straşină lipsesc sau sunt foarte reduse şi simple. Colţurile zidurilor sunt de piatră de talie precum şi
contraforturile, ea nu se vede însă totdeauna fiind acoperită de stratul general de tencuială. Pisania de piatră de obicei închisă
într-un chenar, este aşezată deasupra uşei sau lângă uşa de intrare.

402
Turla e totdeauna octogonală şl aşezată pe două baze suprapuse în formă de stea cu opt vârfuri. Excepţie fac turla de la Botoşani
care este, în plan, un poligon cu douăzeci de laturi, şi turla Coşulei care e rotundă.

Turla are patru ferestre aşezate în axele cardinale, iar în diagonale au câte un mic contrafort de acelaş tip ca cele mari.

Firidele lungite şi rândurile de ocniţe oarbe împodobesc feţele turlei precum şi firide duble cu o mică consolă la mijloc în loc de
lesenă. La Suceviţa această decoraţie este dublată, pentru prima pară în Moldova printr-un alt rând suprapus.

Faţadele sunt tencuite şi zugrăvite peste tot, de la profilul soclului până la straşină, şi dela învelitoare în sus, pe bazele turlei şi
pe turla însăşi.

Această decoraţie nu ţine totdeauna cont de liniile arhitectonice - grija principală este de a reprezenta unele subiecte comandate.
O bună repartizare a lor, din punctul de vedere estetic, e posibilă şi se poate armoniza cu liniile construcţiei - dar aceast lucru nu
a preocupat totdeauna pe zugravi.

Structura zidului este pe lângă elementele de piatră cioplită, aşezate ca în vremea lui Ştefan cel Mare, şi din câteva rânduri de
cărămizi, deasupra soclului. Restul faţadelor e din piatră brută de mică dimensiune, în afară de picioarele arcadelor şi de
arcaturele lor, atât la firidele lungite cât şi la ocniţe, unde se găseşte cărămidă. Turla şi baza cea de sus sunt totdeauna de
cărămidă. Este oarecum curios că sunt încă în faţadă atâtea elemente de piatră cioplită pentru a fi, pe urmă, acoperite cu
tencuială şi zugrăvite.

Aceasta ne arată că regulile de construcţie erau tot acelea din vremea lui Ştefan cel Mare. Meşterul zidar şi cioplitor îşi facea
meseria cum o ştiau, fară a se preocupa de zugrav, care lucra independent de primul meşter. în unele locuri, de pildă la Humor şi
la Moldoviţa, sub tencuiala zugrăvită, se vede o altă tencuială imitând cărămizi aparente şi smălţuite, verzi şi galbene. Este o
reminiscenţă a decoraţiunii din vremea lui Ştefan cel Mare.

în cele ce priveşte acoperişurile, nu au putut fi decât cu pante repezi şi cu fiecare element din plan învelit separat. Din vremea
aceea găsim tablouri votive arătând această formă de acoperiş. Materialele întrebuinţate pentru învelirea bisericilor erau şindrila
şi excepţional de plumb.

403
Zamca. Secţiunea longitudinală a bisericii.

Suceviţa. Secţiunea longitudinală a bisericii.

Zamca. Planul bisericii.

Suceviţa. Planul bisericii.

404
Dimensiuni şi proporţii. Cea mai mare ca lungime e Slatina 40,80 iar cea mai înaltă este Bistriţa - 34 m până la baza crucii de pe
turlă.

înălţimea cea mai mare la straşină o are Episcopia Romanului- 13,80 m.

Biserica cu dimensiunile cele mai reduse este Râşca care are numai 18,60 m. în exterior.

Raportul lungimei cu lărgimea în interior, variază dela 5 (la Probota) până la 2,8 la Horodniceni fară a socoti pridvorul. Raportul
înălţimii (măsurată la cheia arcelor naosului) cu lărgimea bisericii variază de la 1,66 (la Probota) până la 1,22 (la Râşca).
Raportul înălţimii cu lungimea bisericii (fară pridvor) variază de la 0,29 (la Suceviţa) până la 0,43 (la Horodniceni).

Observăm deci o alungire de proporţii — ceea ce e firesc, find dată adăugarea de noi încăperi şi o înălţare faţă de bisericile din
vremea lui Ştefan cel Mare; dar lungimea a crescut proporţional mai mult ca înălţimea. Şi grosimea zidurilor se măreşte
ajungând la aproape doi metri.

Clasificarea. Din cele arătate până acuma, nu poate fi vorba de o clasificare propriu zisă

după tipuri, precum s-a putut face cu bisericile din timpul lui Ştefan cel Mare, unde o grupare după tipuri corespundea cu o
epocă anumită şi a unui meşter, sau unei şcoli.

Bisericile din vremea lui Petru Rareş sunt combinaţi de forme, care caută o variaţiune sau un efect nou prin punere la un loc a
unor elemente date.

Cel mult am putea face o clasificare a bisericilor mari de mănăstiri, cu Probota, Moldoviţa în vremea lui Rareş, cu Bistriţa şi
Slatina în aceea lui Lăpuşneanu şi cu Suceviţa la urmă provenind din prototipul Neamţ.

O altă clasificare ar fi aceea a bisericilor mari orăşeneşti, Sf. Dumitru din Suceava şi Episcopia din Roman. O a treia categorie
ar fi alcătuită din bisericile copiate din vremea precedentă.

Această grupare e cu totul factice şi nu corespunde nici unei clasificări în timp,sau evoluţii, unor principii de construcţie sau
unei şcoli.

Din corespondenţa vremii reies unele amănunte interesante în privinţa organizaţiei şantierelor. Domnul, dacă era vorbă de o
biserică sau de o mănăstire domnească, rânduia un ispravnic, cum a fost episcopul Macarie la Roman. Acest ispravnic trebuia să
aibă grijă de

405
procurarea la timp a materialelor fiindcă aceşti meşteri zidari nu puteau procura materiale deoarece această treabă revenea unui
funcţionar domnesc.

Meşterul principal— magister primarius, cum spune Lăpuşneanu— arhitectul cum am zice astăzi, avea sub ordinele sale alţi
meşteri zidari şi cioplitori şi probabil zidari ajutori din ţară. Salahorii erau adunaţi de ispravnic. Grija construcţiei o avea doi
logofeţi. Macarie, promotorul acestei zidiri, nu putea din pricina slujbei lui să conducă efectiv lucrarea. In termeni actuali, am
spune că lucrarea se facea în regie prin grija unor ispravnici fie prin “taşeroni” fie în regie directă.

Când vorbim de meşteri zidari, este vorba de cioplitori de piatră din Ardeal. Zidari, propriu zis erau din Moldova. Din
persistenţa unor metode şi procedeuri de construcţie bizantine, rezultă că existau zidari pricepuţi pentru acest gen de lucrări —
zidari pământeni sau din sudul, peninsulei balcanice. Astfel, prin aducerea de meşteri diferiţi şi desigur nu toţi la fel de
pricepuţi, se explică variaţiunile ce le constatăm în executarea lucrului.

în 1559 Alexandru Lăpuşneanu a trimis soli la Veneţia cerând dogelui, arhitecţi pentru a zidi biserici în Moldova şi zugravi
pentru pictarea lor.

Judecând după pictura în sine, o serie de trăsături, atât în subiecte cât şi în ornamentaţie care arată deosebiri destul de mari faţă
de pictura atonică există probabilitate ca zugravii să fi fost români. Toate inscripţile pictate fiind slavone, putem presupune, că o
bună parte din zugravii cari au împodobit bisericile noastre din veacul al XVI-lea erau chiar moldoveni, călugări probabil, dar şi
laici. Putem afirma pentru această epocă, de arta moldovenească deja structurată la Suceava, există în 1570 o breaslă a
zugravilor, pentru iconari.

Materialele întrebuinţate şi metodele de lucru. Piatra brută de mică dimensiune este întrebuinţată ca material uzual. La soclu se
aşează pietre mai mari, dacă nu chiar piatră cioplită. Materialul ales este gresia ce se găseşte uşor şi de bună calitate.

Rolul pietrei cioplite implică o calitate mai bună decât aceea a pietrei brute. La pilaştrii arcadelor, la arcaturi, la turlă se
foloseşte cărămidă de format occidental 27 pe 13 cm pe 5 cm. Rosturile sunt relativ mai mici în comparaţie cu cele din zidăriile
bizantine.

Grinzi înnecate în zidărie şi formând tiranţi la înălţimea naşterei arcelor se regăsesc în mod curent la Probota.

406
Tumul Sf. Dumitru. Secţiunea verticală.

Mănăstirea Slatina. Planul.

Planul de situaţie al mănăstirii Moldoviţa.

407
La Sf. Dimitrie din Hârlău găsim asemenea legături de lemn aşezate chiar în soclu. Este de notat această persistenţă a unei
metode bizantine în aceste construcţi, făcute sau conduse de meşteri gotici.

Mortarul este de var alb, amestecat cu pietricele mici şi proporţia de var este mult mai mare şi se găseşte şi cărămidă pisată.
Tencuielele sunt făcute cu acest tip de mortar cele ce urmează a se zugrăvi sunt fară pietricele sau nisip şi amestecate cu căiţi
tocaţi. Oale de rezonanţă sau răsuflătoare ca în vremea lui Ştefan cel Mare nu se mai fac. Marmura se aducea din Transilvania
pentru morminte şi pentru pardoseli.

Materialele de pământ ars aparent — smălţuit sau nu — nu se mai găsesc; iar in privinţa tencuelilor, obiceiul nou de a le zugrăvi
în frescă, atrăgea după sine şi o mare grijă pentru pregătirea varului şi executarea acestor tencuieli.

408
T

Planul de situaţie al mănăstirii Râşca Planul de situatie al mănăsti™ Sucevita

409
Probota. Clopotniţa şi casele

domneşti

Moldoviţa, Turnul nord. Secţiune verticală.

Moldoviţa, Turnul sud. Secţiune verticală

Moldoviţa, Turnul de intrare. Secţiune verticală.

410
"~''''** ncÎL'H

iii;

in

.__M

...:±L'Z.

ji-m.

'H '"

jsrţ ’ î

ren"

. „Tr

i’*»

«■ . 1 t

r™

íI

Humor. Turn. Planuri şi secţiune

/\

Humor. Turn. Planuri şi secţiune

Bistriţa. Clopotniţa si paraclisul. Bistriţa. Turnul si paraclisul

Secţie şi plan. intrării. Secţie şi planuri.

411
Casele „egumeneşti” din incinta mănăstirii Slatina. Faţada cu intrarea.

Casele domneşti de la mănăstirea Suceviţa. Planuri şi secţiuni.

4 ia mrfes f\ ţ«wrâi

Profile de uşi.

■-

4 £re&sta, grs^ţel, l| H»«s©it wş* saasaîiiS.. #■) â\ Sna, wşa n«^,Ws.

Profile de cornişe-lintel.

Profile de socluri.

Profile de socluri.

413
Desfăsurări incintă

Friză ceramică

Mănăstirea Neamţ
Biserica Mănăstirii Moldoviţa - faţadă sud şi secţiune

Parter

Secţiune

Detaliu travee

./■ '

Clisiarniţa Mănăstirii Moldoviţa

Faţadă

4
416
GOTICUL MOLDAV

Constituirea stilului moldovenesc în arhitectură este strâns legată de condiţiile economice, sociale şi politice care au contribuit
la formarea şi consolidarea statului feudal al Moldovei ca şi de relaţiile pe care acest stat românesc le-a întreţinut cu celelalte
ţări române sau cu unele popoare vecine.

Dezvoltate în cadrul aceleiaşi arii geografice care moşteneşte elementele civilizaţiei dacoromâne, apoi pe cele bizantine,
Moldova împreună cu Ţara Românească şi cu Transilvania cunosc o dezvoltare culturală unitară în care apar şi particularităţi
distincte datorate dezvoltării paralele a celor trei ţări. La câteva decenii-după întemeierea ei ca stat, Moldova reuşea să atingă o
remarcabilă înflorire economică şi militară, pentru ca, în a doua jumătate a secolului al XV-lea şi apoi timp de mai bine de o
sută de ani în continuare, ea să joace pe plan politic şi în domeniul creaţiei materiale şl spirituale rolul ce i-a permis unui savant
francez ca Paul Henry să vorbească despre o «civilizaţie moldovenească». Ceea ce constituie originalitatea formelor de cultură
din acest voievodat este tocmai capacitatea de preluare selectivă şi de adaptare creatoare a experienţelor şi reuşitelor din alte
zone ale civilizaţiei europene.

Ştefan cel Mare ia domnia la câţiva ani după căderea Constantinopolului. Imperiul bizantin căzuse, ţaratele bulgar şi sârb
fuseseră desfiinţate, epopeea lui loan Corvin se încheiase şi câteva formaţii politice balcanice (în Albania, Bosnia, Macedonia)
îşi trăiau ultimii ani de rezistenţă antiotomană. Ţara Românească continua cu succese variabile această rezistenţă, ilustrată în
special de Vlad Ţepeş. Rusia de Sud reprezenta un vast teritoriu controlat de incursiunile Hoardei de Aur, ceea ce crea o zonă de
instabilitate. Stabilitatea, puterea politică şl militară, continuitatea de creaţie din regatele catolice europene şi mai ales o certă
unitate de interese, trebuia să apropie Moldova de aceste state.

Aşezările orăşeneşti din partea de vest a Moldovei unde se produsese o penetraţie saxonă şi catolică, aşezări integrate structural
şi instituţional societăţii din Moldova constituiau o zonă de osmoză a formelor de cultură, căreia îi găsim un interesant
corespondent pe celălalt versant al Carpaţilor, în special în zona Bistriţei, controlată adesea din punct de vedere politic de
voievodul din Suceava.

417
Formarea stilului moldovenesc. Stilul moldovenesc este o descoperire relativ târzie a istoriei arhitecturii europene. Studierea şi
definirea lui a fost prilejuită de eforturile de restaurare a monumentelor istorice, desfăşurate în ultimele decenii ale secolului al
XlXlea. Pentru a defini stilul moldovenesc, Romstorfer urmează o cale corectă din punct de vedere ştiinţific, studiind
dezvoltarea artei bizantine, apoi casa ţărănească din Bucovina pentru a ajunge la forma de bază a bisericii bizantine târzii în
ţările de la Dunărea de jos şi influenţele străine. Concluziile sale sunt că arta bizantină a cunoscut un nou avânt odată cu
întemeierea statelor române, ceea ce a dus la continuarea formelor ei în arhitectura din aceste ţări, dar nu mai puţin şi la
formarea unui tip de construcţie propriu acestora. El distinge în acest stil locul planului şi boltirii bizantine cerute de cult, dar şi
influenţe bizantino-arabe, armene şi mai ales gotice, acestea din urmă în contraforturi şi în ancadramentele de piatră ale
ferestrelor şi uşilor.

Pentru Balş, originalitatea acestui stil este datorată condiţiilor istorice proprii Moldovei, care au determinat întâlnirea pe
teritoriul ei a două stiluri de arhitectură reprezentative pentru toată Europa medievală - cel bizantin şi cel gotic. Influenţa
bizantină se manifesta în planul bisericii deci în programul construcţiei. De aceeaşi influenţă sunt boltirile: arcele sunt în plin
cintra, iar bolţile în calote; arcele frânte se regăsesc numai în detalii de ornamentaţie, iar bolţile pe nervuri sunt extrem de rare.

Absidele laterale ale naosului, care împreună cu altarul formează planul trilobat, sunt de aceeaşi influenţă sud-dunăreană,
deoarece ele nu se regăsesc la Athos, Meteora şi în Serbia, în cele trei centre, Serbiei îi datorează stilul moldovenesc acest plan,
deoarece numai acolo se întâlnesc cupole sprijinite pe zidurile exterioare, ceea ce explică şi predominanţa verticală a
monumentelor moldoveneşti, particularitate sârbă care deosebeşte arhitectura acestei ţări de aceea bizantină şi mai ales de cea
atonită. Balş se opreşte la influenţa gotică, explicată, în Moldova, prin «relaţiile noastre continue cu Polonia şi Transilvania»
.Acestei influenţe îi atribuie predominanţa verticală a construcţiei, contraforturile exterioare şi în sfârşit tratarea elementelor de
piatră faţuită. Introducerea acestor procedee constructive sau decorative gotice în stilul moldovenesc nu sunt simple
împrumuturi; adoptarea lor presupune o

418
BORZEŞTI, Biserica Adormirii Maicii Domnului, Fereastră la naos.

PIATRA NEAMŢ, Biserica Sf. Ion, Fereastră la naos.

ARBORE, Biserica Tăierii Capului Sf. Ion, Fereastră la naos.

MOLDOVIŢA, Biserica mănăstirii, Fereastră la naos.

modificare voită, impusă formelor bizantine, deoarece înălţarea clădirii, această simbolică elansare a bisericilor gotice este în
opoziţie cu concentrarea în sine - orientală - a proporţiilor bizantine, iar contraforturile reprezintă un principiu apusean, romanic
şi gotic, contrar spiritului bizantin care închide în interiorul zidurilor biserici toate părţile constructive menite să anuleze
împingerea bolţilor.

Balş atribuie unei influenţe armene pe care, urmând opinia unor autori, o regăseşte până la Rin, «introducerea acestor arce
piezişe ale cupolei naosului, care au devenit o caracteristică a stilului moldovenesc». Prin folosirea cărămizii forma bolţilor
moldoveneşti permite ipoteza unei influenţe iraniene, transmisă prin armeni. Gh. Balş contestă influenţele ruseşti pentru epoca
lui Ştefan, ca şi pe cele italiene, arabe, persane sau otomane. Aceasta îi permite autorului să caracterizeze biserica
moldovenească astfel: «un plan bizantin executat de mâini gotice şi după principii în parte gotice».

Paul Henry dă cuvenitul loc elementelor gotice: ancadramente de piatră cu baghete «de stil Renaştere» la ferestre şi uşi
interioare, portaluri în arc frânt cu nervuri gotice, contraforturi exterioare, ca organe de echilibru. Analizând principalele
monumente din primele epoci ale arhitecturii moldoveneşti,

Grigore Ionescu conchide că arhitectura moldovenească oferă un exemplu original de îmbinare a planului bizantino-sârb cerut
de particularităţile cultului ortodox cu unele elemente constructive şi decorative gotice, stilul predominant în Polonia şi
Transilvania la jumătatea secolului al XlV-lea dar deşi gotice, toate aceste elemente combinate, cum sunt, cu alte elemente
diferite prin natura, ca şi prin provenienţa lor, pe un plan mai degrabă bizantin, formează un tot care nu poate fi numit gotic şi cu
atât mai puţin bizantin. Este o arhitectură nouă, o artă moldovenească. în formarea stilului moldovenesc, Grigore Ionescu
consideră prezenţa următorilor factori: «factori locali»; «modul de constructive al meşteşugarilor de baştină»; «felul de... a
gândi şi simţi al meşterilor locali»; «influenţe străine, aduse de meşterii străini şi de împrejurările politice care au apropiat
Moldova când de o ţară, când de alta. Dintre aceste influenţe, cele principale sunt:

Influenţele bizantine pătrunse prin diferite căi şi care se fac simţite în planul bisericii, în forma bolţilor şi a arcelor şi într-o
seamă de elemente de decor exterior.

420
Influenţele gotice, cărora se datorează prezenţa contraforturilor, a unor bolţi ridicate pe nervuri după moda gotică (fară a fi totuşi
constructiv gotice) şi, în cea mai mare măsură, felul de a ciopli piatra, ca profilele de socluri şi frumoasele chenare de uşi şi
ferestre.,

Influenţele armeneşti venite în Moldova direct prin intermediul emigranţilor armeni şi cărora se datoresc, la început, probabil,
acel sistem de arce piezişe care strâmtează spaţiul ce urmează a se acoperi cu o cupolă sau o turlă şi, mai târziu, elemente foarte
abundente şi apreciabile de decor exterior.

în opinia prof. Vătăşianu se menţine teoria potrivit căreia originile arhitecturii moldoveneşti de piatră trebuie căutate în vechea
arhitectură de lemn. Aceasta atât pentru formele ~de plan (longitudinal) cât şi pentru sistemul de boltire care derivă din
arhitectura de lemn locală, structura învelişurilor interioare piramidale din lemn a fost transpusă în piatră numai în Moldova
unde, arcul a preluat funcţia grinzii.

Grabar situează fenomenul artistic din Moldova într-un larg context istoric şi cultural, ţine seama de toţi factorii care au
concurat la formarea acestui stil, pe care îl include ca pe un stil original cu toată prezenţa frecventă şi importantă a elementelor
gotice în monumentele medievale ale celor două provincii.

Trei factori concurează, după eminentul bizantinist, la formarea stilului moldovenesc, într-o ordine de importanţă inversă: artele
latine, tradiţia bizantină şi nevoile unei societăţi aparţinând lumii ortodoxe.

Aportul gotic. Dintre construcţiile militare şi civile create în acest stil ne-au rămas foarte puţine monumente în raport cu cele
religioase. în timp ce bisericile erau menajate de veneraţia colectivă ca şi de menţinerea instituţiei ecleziastice însăşi într-o
poziţie predominantă până în epoca modernă, construcţiile militare au fost supuse vicisitudinilor politice iar construcţiile civile
vicisitudinilor de ordin social.

Preocuparea estetică de stil nu putea fi realizată la exterior, ci mai degrabă în interior, în cuprinsul zidurilor unei cetăţi sau unei
reşedinţe fortificate. Arhitectura militară avea un caracter tipic feudal şi un aspect pe care l-am putea numi «internaţional», cerut
de funcţiunea ei. Pentru definirea stilului moldovenesc sunt puţine vestigii de arhitectură civilă de epocă, neexistând nici un
monument întreg. Aspectul şi caracteristicile generale ale

421
stilului moldovenesc trebuie deduse din arhitectura religioasă având în vedere şi faptul că materialele, parte din decoraţie,
meşterii arhitecţi şi pietrari au fost fară îndoială aceiaşi.

Cele 24 de biserici păstrate din epoca lui Ştefan cel Mare au fost împărţite de specialişti în trei categorii:

biserici de plan dreptunghiular cu bolţi semicilindrice unitare, prinse sub un singur acoperiş

biserici de plan trilobat, cu .turlă pe naos şi acoperiş fragmentat

biserici de plan dreptunghiular boltite cu mai multe cupole înşiruite longitudinal şi acoperiş unic.

Cele trei elemente care determină originalitatea acestui stil sunt:

Stilul moldovenesc aparţine în liniile sale fundamentale tradiţiei de arhitectură post- bizantine.

Dintre elementele de sigură provenienţă bizantină, cel mai important este tipul de plan trilobat care a parcurs pentru a ajunge în
Moldova, drumul relativ lung al Balcanilor, Văii Moravei şi Ţării Româneşti.

Al doilea element caracteristic stilului moldovenesc este acela gotic.

Acesta se explică prin folosirea în sistemul de boltire moldovenesc a unor forme constructive specifice arhitecturii bizantine, ca
arce în plin cintru, pandantivi şi calote sferice, pentru realizarea unui model structural în care spiritul gotic îşi afla însă un loc
aparte: elansarea edificiului, uşurarea maselor constructive şi întrebuinţarea raţională în economia construcţiei a elementului de
factură bizantină, după soluţii vizibil inspirate de o familiaritate cu arhitectura gotică.

în sistemul de boltire specific stilului moldovenesc, întâlnim tendinţa (gotică) de uşurare a maselor, ca şi verticalitatea şi
elansarea volumelor, realizate însă printr-o utilizare nouă a unor elemente constructive bizantine. Arcele piezişe ne sugerează,
prin modul lor de aşezare, ogivele gotice. O soluţie constructivă originală este şi aceea a transmiterii eforturilor bolţii prin
dublourile etajate.

în sinteza moldovenească, un element caracteristic este modul de tratare a paramentului. Cele trei abside sunt vibrate prin
înguste arcade oarbe semicirculare, cu pilaştri, amplificate în construcţiile ulterioare printr-o plastică decorativă deosebit de
reuşită. Se foloseşte piatra

422
Rn

DOROHOI, Biserica Sf. Niculae. Fereastră la pronaos.

0 q,

L?

~4f

]/

MOLDOVIŢA, Biserica mănăstirii, Fereastră la pronaos.

Rădăuţi, Biserica episcopală Sf. Niculae, Fereastră la pronaos.

HiiH

Suceava. Biserica Sf. Dumitru. Fereastră la exonartex.

423
cioplită şi cărămida aparentă, serii de firide oarbe care subliniază absidele şi turla, şi numeroase plăci pătrate sau discuri de
teracotă smălţuită şi decorată. Uneori firidele oarbe din zona inferioară a absidelor au două şiruri de ocniţe suprapuse. Această
perioadă explică decorul realizat cu însuşi materialul de construcţie sau cu piese aplicate.

în ce priveşte locul elementelor gotice în stilul moldovenesc trebuie arătat că în construcţiile moldoveneşti, fie laice, fie
religioase, nu întâlnim decât elemente care permit asocierea lor, într-o sinteză moldovenească, dar nicăieri un edificiu executat
integral potrivit principiilor stilului gotic. în ce priveşte forma de plan, influenţa gotică este minimă.

O boltire tipic gotică nu întâlnim în arhitectura moldovenească decât la pridvorul bisericii de la Bălineşti. în pronaosul bisericii
din Hârlău cupola sugerează o boltă gotică pe nervuri. Influenţe gotice are şi acoperişul fragmentat, al bisericilor moldoveneşti.

Mai pronunţată este prezenţa elementelor gotice în anumite părţi ale decoraţiei monumentelor şi anume în tratarea
ancadramentelor de portaluri şi ferestre, a profilurilor, soclurilor şi contraforturilor.

Stilul moldovenesc se cristalizează în epoca lui Ştefan cel Mare şi timp de încă două secole el va călăuzi principiile şi gustul
construcţiilor din Moldova. Sub domniile imediat următoare lui Ştefan cel Mare, despre o activitate constructivă se poate vorbi
în anii lui Petru Rareş. în perioada lui Rareş apar ca elemente noi, care nu ies însă din spiritul general al stilului, pridvorul
deschis, alungirea edificiului conform tipului Neamţ şi o nouă decoraţie exterioară: faţade întregi pictate, elementele de stil
gotic, continuă vechile tradiţii dar apar însă în multe cazuri elemente noi provenite din stilul Renaşterii. Primul fenomen care se
adaugă acestui stil, este apariţia unor elemente preluate din experienţa arhitecturii din Ţara Românească. Preluările din
arhitectura Ţării Româneşti nu au un caracter brusc şi eteroclit, inspiraţiile sunt la început mai discrete, ulterior mai evidente,
dar ele ilustrează un fenomen de osmoză lentă datorată unor împrejurări de ordin politic şi cultural.

424
■L>

VOROVEŢ, Biserica Sf. Gheorghe, Fereastră la exonartex.

RĂDĂUŢI, Biserica episcopală Sf. Niculae, Portal principal.

m)'

NEAMŢ, Biserica mănăstirii, Portal principal.

PIATRA NEAMŢ, Biserica Sf. Ion, Portal principal.

425
Decoraţiuni. Prezenţa elementelor gotice apare pronunţata în anumite părţi ale decoraţiei monumentelor religioase fiecare
ancadrament se situează într-un tip funcţional precis: portaluri principale de pronaos, portaluri de exonartex, portaluri interioare,
ferestre mici de naos şi altar (întâlnite în anumite cazuri şi la pronaos) şi ferestre mari de pronaos sau exonartex.

Portalurile şi ferestrele monumentelor moldoveneşti pot fi de asemenea clasificate şi după formele caracteristice ale golurilor şi
ancadramentelor.

Profilatura ancadramentelor portalurilor sau ferestrelor este realizată prin intercalarea mulurilor în forma de tor sau pară cu
cavete. între cavete şi toruri intervin, în unele cazuri, listele separatoare. Mănunchiul de muluri astfel format se reazemă uneori
pe baze înalte, decorate, sprijinite la pornire pe planuri înclinate. Partea inferioară a ancadramentului este tăiată fie simplu în
unghi drept, fie în două sau mai multe planuri teşite care determină în elevaţie faţete verticale.

Mulurile sunt dispuse în retrageri succesive, care descriu în plan o pâlnie, detaliu caracteristic pentru ancadramente în
arhitectura gotică.

Element caracteristic; al ancadramentelor dreptunghiulare este încrucişarea baghetelor la colţurile superioare, specifică de fapt
formelor goticului târziu.

Portalurile exterioare de intrare în biserică, aşezate de obicei pe latura de sud sau vest a pronaosului, au în toate cazurile
chenarul în arc frânt, încadrat uneori şi de o ramă dreptunghiulară. Profilatura continuă porneşte de pe un plan înclinat aşezat pe
soclul tratat în faţete.

Baghetele au de obicei baze înalte decorate. Golul este în majoritatea cazurilor, de forma dreptunghiulară, mai rar în deschideri
cu lintel pe console arcuite.

Un element caracteristic pentru ancadramentele de factură gotică din arhitectura Moldovei sunt bazele înalte şi decorate ale
baghetelor, întâlnite în majoritatea portalurilor principale.

Portalurile exterioare ale bisericilor vremii lui Ştefan cel Mare, cu decoraţia lor sobră şi elegantă, deşi prin elementele de stil se
încadrează în arhitectura goticului târziu din Europa Centrală, sunt totuşi specifice stilului moldovenesc în arhitectură.

426
Dacă epoca lui Ştefan cel Mare a fost aceea de formare şi de afirmare impresionantă a stilului de arhitectură moldovenesc, noua
perioadă de construcţii inaugurată de domnia lui Petru Rareş se distinge prin fidelitate în sensul imitării modelelor moştenite;
creatoare pentru că meşterii acestei epoci cunosc evoluţia arhitecturii din ţările vecine; pătrunderea elementelor de Renaştere în
tratarea ancadramentelor.

Caracterul stilului moldovenesc serveşte o tradiţie spirituală şi o viziune specifică, românească, în ordinea politică şi culturală.

Odată adoptate de stilul moldovenesc, elementele gotice nu au mai fost, aşadar, considerate drept modele străine, ci drept părţi
constitutive ale unui stil propriu, local, şi perpetuate ca atare.

Creatorii monumentelor din Moldova au rezistat multor imitaţii, au rămas credincioşi unui spirit de construcţie local, au
respectat exigenţele dictate de spiritualitatea ortodoxă, de condiţiile naturale şi climatice, de tradiţia tot locală a proporţiilor. Aşa
se explică de ce, în ultimă instanţă, efectul decorativ al construcţiilor din Moldova este în mod preponderent tributar
elementelor gotice; de ce impresia covârşitoare ne este lăsată de o decoraţie specific moldovenească; policromia unor materiale
de construcţie lăsate aparent, precum şi aceea a picturii exterioare.

427
BAIA, Biserica lui Petru Rareş, Sf. Precista, Portal principal.

PUTNA, Biserica mănăstirii, portal la gropniţă.

VORONEŢ, Biserica Sf. Gheorghe. Portal la exonartex.

'vJ■\’

iii :

11’M

If

-i 1 1 (fi

PĂTRĂUŢI, Biserica Sf. Cruce. Portalul interior.

r. ■ ' :î* ? *' í ' ; **v%'

• ,« ■. '

NEAMŢ, Biserica mănăstirii, Uşa

veşmântăriei.

*-í »f*v* t

rr,_Jf.r^

( ^ ? vvî^i-'iw

*fe

PROBOTA, Biserica mănăstirii, portal la gropniţă.

ifEŞj

MW:

I♦ * * >&t4i '

km

i'lilii?

? 11 í îŞ *! |.-

-f iÿ'* îi*
Iii

hi'

!*

•s^C'*

.1

ARBORE, Biseica tăierea Capului Sf. Ion, Portalul interior.

HUMOR, Biserica mănăstirii, portal la gropniţă

429
ŢARA ROMÂNEASCĂ

Perioada imediat următoare coincide cu prăbuşirea regatului ungar şi maxima afirmare a puterii otomane. Se înţelege deci că
veleităţile de independenţă ale ambelor voevodate sunt cu totul iluzorii. Afară de mica graniţă a Moldovei cu Polonia, ţările
noastre sunt de acum încercuite din toate părţile de puterea otomană.

în acest context, turcii intervin din ce în ce mai des la noi în schimbările de domnie, iar zvârcolirile interne ale Ţării Româneşti
apar derizorii.

O amintire mai bună a lăsat Pătraşcu cel Bun, care a domnit de mai multe ori şi care reţine atenţia noastră mai cu seamă fiindcă
e tatăl prezumtiv a doi voevozi interesanţi fiecare în felul lui: Petru Cercel şi Mihai Viteazul.

Lui Petru i s-a zis Cercel fiindcă, a stat o vreme la Curtea Franţei, pe lângă regele Henric III, Curte extrem de rafinată şi
luxoasă, unde se ivise la barbaţi moda (care a reapărut şi astăzi printre tineri!) de a purta cercei. Ar fi vrut, se zice, să clădească
un palat frumos la Târgovişte şi să introducă moravuri apusene (era însoţit de un secretar italian). Petru Cercel a fost un personaj
fascinant, adevărat erou de roman cavaleresc. Şi-a sfârşit viaţa într-un naufragiu în Marea Egee. Frate vitreg cu el era Mihai
Viteazul.

S-au spus şi se spun prea multe despre Mihai Viteazul, în jurul lui, s-a născut o legendă în care nu se mai poate deosebi adevărul
istoric de elementele adăugate de-a lungul timpului. Că a fost un căpitan strălucit şi un geniu politic sunt lucruri incontestabile.
Victoriile lui asupra turcilor au avut ecou până departe. în ţările balcanice, printre greci, bulgari, sârbi au apărut cântece
populare despre faptele de arme ale lui Mihai Viteazul. Dar, lucru paradoxal, la noi în ţară nu a fost iubit. De ce? Fiindcă acest
viteaz a vrut mai întâi să-şi adune o armată puternică, iar rezultatul eforturilor sale militare a fost o gravă înrăutăţire a stării
ţăranilor. în vremea lui, sfârşitul veacului al XVT-lea, nu mai puteai constitui o armată din ţărani, o dată ce apăruseră tunurile şi
puştile. Aveai deci nevoie de lefegii, adică de mercenari care să ştie să mânuiască armele de foc.

Mihai Viteazul şi-a purtat războaiele cu boierii din jurul lui, cu cetele pe care aceşti boieri le-au putut aduna de pe anumite
moşii, cu câţiva moşneni, dar mai cu seamă, din păcate, cu lefegii străini, iar aceştia costau scump. Avem păstrate toate statele
de plată, ştim exact cine au fost.

430
Despre Mihai Viteazul am spus deja că era considerat copil din flori al lui Pătraşcu cel Bun. Dar e foarte interesant de ştiut că
mama lui era o Cantacuzină, adică o coborâtoare din vestita familie bizantină care a dat doi împăraţi în veacul al XlV-lea şi care
se număra printre marile familii nobile ale Bizanţului. Decăzuţi, după cucerirea Constantinopolului de către turci, ascunşi timp
de două-trei generaţii, reapar la începutul veacului al XVI-lea la Constantinopol; în special un personaj extraordinar, Mihail
Cantacuzino, poreclit Şaitanoglu sau Şeita-noglu, adică, în turceşte, „fiul Satanei Se zice că mama lui Mihai Viteazul ar fi fost
sora lui Şeitanoglu. In orice caz, e aproape sigur acum, după documente recent descoperite, că a fost o Cantacuzină venită să
facă mare negoţ în Ţara Românească, iar cu banii şi insistenţele rudelor ei pe lângă marele-vizir a fost ales Mihai domn. (Neagu
Djuvara)

Arhitectura în Ţara Românească. O descriere sugestivă a Bucureştilor acestui veac este făcută de avocatul francez Pierre
Lescalopier. De la el aflăm că oraşul, era înconjurat cu întărituri construite „din trunchiuri mari de copaci înfipte în pămînt unul
lîngă altul şi legate între ele cu grinzi în curmeziş prinse de aceste trunchiuri prin cuie de lemn lungi şi mari” . Cu acelaşi fel de
trunchiuri de copaci erau podite şi străzile. Locuinţa domnului, construită „din schelet de lemn cu umplutură de lut amestecat cu
paie tocate” , este totuşi numită palat şi avea o sală de audienţe „mare tapisată cu covoare turceşti şi cu reliefuri de jur-împrejur,
pe o înălţime de trei picioare. Genovezul Franco Sivori găsea oraşul interesant socotea că este demnă de văzut numai o
mănăstire foarte frumoasă, aşezată pe o înălţime, zidită de Alexandru Voievod” (e vorba de mănăstirea Sf. Troiţă, Radu Vodă de
mai târziu). Casele, în cea mai mare parte construite din lemn şi argilă, sunt caracterizate „mici, dar comode”. Existenţa unui
mare număr de prăvălii, „bine aprovizionate cu mărfuri de tot felul” , dovedeşte prosperitatea economică a clasei feudale şi a
negustorilor oraşului, oraş care, la sfârşitul acestui veac, cum ne-o confirmă unele documente locale, avea printre altele şi
numeroase mori, precum şi două mari băi publice. Din clădirile cele mai reprezentative de arhitectură civilă de zid din acest
veac nu ni s-au păstrat decât câteva vestigii arheologice şi ruine, la Bucureşti şi la Târgovişte, la Suceava şi la Piatra Neamţ.
Despre ce se poate vedea în acest domeniu la Suceava care, după însemnările episcopului catolic Bemardino Quirini,

431
avea la sfîrşitul veacului XVI 6 000 de case (cea 30 000 de locuitori). La Bucureşti curtea domnescă avea o lungime de 30 m şi
o lăţime de 22 m ; era despărţită în patru nave prin trei şiruri de stilpi cruciform legaţi între ei cu arcade în plin cintru. Navele
erau acoperite cu câte o boltă semicilindrică întărită cu arce dublouri. Curtea domnească —locuinţa domnului, cancelariile,
spătăria, biserica (singurul edificiu păstrat întreg, cunoscut azi sub numele de biserica Curtea Veche) grajdurile, grădina — se
întindea pe un teren de forma unui patrulater. Complexul era apărat spre miazăzi de Dâmboviţa, iar spre miazănoapte, răsărit şi
apus era mărginit de ziduri puternice. Intrarea în incintă se facea prin două porţi opuse, străjuite fiecare de câte un turn. Una se
găsea spre apus şi a purtat numele de „Poarta de sus” , deasupra căreia se găsea tumul numit „Despre nemţi” . Cealaltă poartă se
găsea pe latura răsăriteană şi era cunoscută sub numele de „Poarta de jos” .

Mult mai interesante şi totodată impresionante sunt ruinele curţii domneşti din Târgovişte. Oraşul însuşi era în vremea aceea, pe
cât se pare, mai dezvoltat. Franco Sivori îl arăta ca având locuinţe mai bune şi fiind mai populat si mai atrăgător decât
Bucureştii, cu care, de o sută douăzeci de ani şi poate mai bine, îşi împărţea cinstea de a fi capitală a ţării.

Nucleul aşezării domneşti din acest oraş îl formează curtea de la începutul veacului XV a lui Mircea cel Bătrân, din complexul
căreia astăzi nu se mai văd decât fundaţiile fostului paraclis. Domnii următori au refăcut şi mărit necontenit palatal curţii
domneşti, care se muta alternativ, când la Bucureşti când la Târgovişte, până ce, din ordinul turcilor, în 1659, întreg complexul
de clădiri a fost „surpat şi sfarâmat de tot, ca să nu mai fie scaun domnesc acolo”

De plan dreptunghiular, locuinţa-palat a lui Petru Cercel cuprindea un rând de pivniţe, un parter şi un etaj. Parterul — locuinţă a
gărzilor şi a curtenilor — cuprindea opt încăperii spaţioase, dispuse patru de o parte şi patru de alta a unei săli largi. Un număr
egal de încăperi se găsea la etajul care cuprindea apartamentele domnului. Independente, acestea erau accesibile printr-o scară
exterioară care ducea din curte la foişorul construit în faţa sălii mediane, pe faţada dinspre apus. Alte foişoare şi „loggii”
completau şi încadrau faţada opusă, dinspre grădină, unde se găsea - baia domnească.

432
Biserica mănăstirii Mărcuţa. Detaliu de faţadă.

Biserica Mihai Vodă din Bucureşti. 1594. Travee din faţada laterală.

Biserica fostei mănăstiri Cobia (jud. Dîmboviţa). Travee de faţadă şi plan. 1571 - 1572

433
Consideraţii generale

în Ţara Românească începând din al patrulea deceniu al veacului XVI, arhitectura care şi- a continuat dezvoltarea, prelucrând în
forme corespunzătoare unor condiţii noi concepţiile cristalizate în monumentele vremii imediat anterioare, a înregistrat o
evidentă încetineală în evoluţia sa, ca şi o sărăcire a mijloacelor materiale care i-au fost puse la dispoziţie. Cauzele principale
ale acestei stări de lucru trebuie căutate în schimbarea, în această vreme, a condiţiilor interne ale dezvoltării vieţii politice şi
economice. Cuceririle turceşti prăbuşirea, a statului feudal maghiar, transformarea părţii centrale a Ungariei în paşalâc turcesc
cu, capitala la Buda, apoi crearea principatului autonom al Transilvaniei sub suzeranitate turcească au favorizat instaurarea
dominaţiei otomane şi în principatele de la sud şi est de Carpaţi.

Urmările condiţiilor economice prilejuite de dominaţia turcească s-au făcut simţite şi se oglindesc nu atât în puţinătatea
monumentelor zidite, cât în felul, în natura materialelor de construcţie care au fost folosite la realizarea lor. Piatra faţuită şi
marmura, care fuseseră materialele predilecte ale meşterilor de la începutul veacului XVI, lipsesc cu desăvârşire în această
perioadă. De asemenea sunt necunoscute arhitecturii, decoraţia sculptată în piatră, precum şi ornamentele tradiţionale, mai puţin
costisitoare, de teracotă smălţuită şi colorată.

Prelucrând în spirit novator modelele oferite de cele mai reprezentative edificii ridicate anterior, meşterii Ţării Româneşti ai
acestei vremi au izbutit să realizeze cu materialele cele mai puţin pretenţioase şi costisitoare — cărămidă, piatră de râu şi
tencuială — şi cu mijloace tehnice simple, opere de arhitectură remarcabile. Felurile de plan şi structuri întâlnite în
monumentele ridicate între al treilea deceniu şi sfârşitul veacului XVI pot fi grupate în patru categorii, ele interpretând.

trăsăturile generale ale tipului cristalizat în biserica mănăstirii Cozia, adică un plan trilobat în care pronaosul este acoperit cu o
boltă semicilindrică, iar naosul supraînălţat cu o turlă — exemple : bisericile mănăstirilor Calui din judeţul Olt şi Valea în
judeţul Argeş, paraclisul bolniţei mănăstirii Cozia, sau biserica Curtea Veche din Bucureşti.

formele esenţiale ale tipului creat de meşterii bisericii mănăstirii Dealu lângă Târgovişte, adică un plan trilobat în care pronaosul
este dezvoltat în sensul lungimii,

434
monumentul fiind încoronat cu trei turle — exemplu, biserica mănăstirii Tutana în judeţul Argeş.

modelul original al meşterilor lui Neagoe Basarab, la biserica mănăstirii Argeş : un plan în care pronaosul, dezvoltat în sensul
lărgimii, este încoronat cu trei turle, din care cea din mijloc este sprijinită pe puncte izolate, iar naosul, trilobat, este încoronat cu
o turlă şi mai mare — exemple : biserica fostei mănăstiria Sfintei Troiţe din Bucureşti - Radu Vodă şi biserica Sf. Nicolae a
fostei mănăstiri Cobia.

formele vechii mitropolii din Târgovişte, adică tipul structural caracteristic în cruce greacă înscrisă, exemplu : biserica
domnească din Târgovişte.

în ceea ce priveşte plastica decorativă a faţadelor putem distinge trei grupe bine diferenţiate de monumente. Edificiile care
aparţin primului grup — din care ni s-au păstrat două : bisericile Adormirea Maicii Domnului din Stăneşti—Lunca şi Sf.
Nicolae din Cobia se caracterizează prin aceea că faţadele lor sunt construite exclusiv din cărămidă aparentă. Biserica din
Stăneşti, ctitorie din 1536 interpretează ca plan şi structură formele bisericuţei din Brădet (tip Cozia), Biserica Sf. Nicolae din
Cobia, zidită în anii 1571—1572, este inedită prin forma planului său : un mic naos treflat şi un pronaos dreptunghiular foarte
dezvoltat, după modelul de la Argeş.

Plastica decorativă a faţadelor preia pe aceea a bisericii mănăstirii Cotmeana. Construiţia exclusiv din cărămidă aparentă
smălţuită şi divers colorată —pereţii sînt decoraţi cu un lanţ de firide care ocupă toată înălţimea faţadelor. Separate de pilaştri
laţi, firidele se încheie în partea de sus cu arce semicirculare, ale căror arhivolte, intrate în raport cu faţa zidului, au extradosul
subliniat de cîte un şir de cărămizi zidite pe lat şi pe muchie. în timpanele tencuite ale arcaturilor sunt desenate cu roşu figuri
florale şi geometrice.

Un al doilea grup arhitectural caracteristic veacului XVI cuprinde acele monumente care au pereţii construiţi din cărămidă, iar
paramentul faţadelor compus din fîşii orizontale de cărămizi aparente, alternate cu zone înguste tencuite. Dintre cele dintâi
monumente de acest tip ni s-a păstrat biserica mănăstirii Valea ctitorie a lui Radu Paisie din anul 1534, zugrăvită de urmaşul
său, Mircea Ciobanul, biserica Curtea Veche din Bucureşti şi paraclisul bolniţei mănăstirii Cozia.

435
Ctitorie a domnului Mircea Ciobanul biserica Curtea Veche (fostă capelă a palatului domnesc din Bucureşti) are, ca şi biserica
mănăstirii Valea, faţadele împărţite în fâşii alternative de cărămidă aparentă şi tencuită. Fişiile aparente sunt construite din câte
trei şiruri de cărămizi mici — 4 x 12 x 25 cm — cu rosturi de o grosime variind între 3 şi 4 cm, iar zonele tencuite, împărţite la
rândul lor în panouri dreptunghiulare prin câte două cărămizi aşezate pe muchie şi înfipte în zidărie, sunt construite din cărămizi
mai mari şi aşezate în construcţie mai retrase de la faţa zidului, aşafel ca tencuite ele rămân la acelaşi nivel cu asizele de
cărămidă aparentă. Prin introducerea unui şir de ocniţe aşezate sub cornişă şi mai ales prin întrebuinţarea la zidăria soclului şi a
comişei a cărămizilor profilate de fabricaţie specială, Curtea Veche se evidenţiază net şi reprezintă un progres însemnat faţă de
biserica de la Valea dar şi prin întrebuinţarea în spirit decorativ a contrafortului, element care, ca şi ideea de a sublinia partea
superioară a clădirii cu o friză de ocniţe, a putut fi împrumutat din arhitectura Moldovei, de unde venise însăşi soţia ctitorului,
vestita doamnă Chiajna, fiica lui Petru Rareş. în întregul ei, biserica Curtea Veche este un exemplu de logică constructivă şi de
juste formule decorative aplicate unui material puţin pretenţios, maleabil şi destul de durabil, cum este cărămida precum şi
tehnica îngrijită şi frumuseţea profilelor soclului şi a comişei, a firidelor turlei, precum si echilibrul just care există între
diferitele părţi componente ale monumentului. Portalul care pune în evidenţă intrarea pe faţada principală, adăugat, este o
lucrare din 1715 ai epocii brâncoveneşti — se leagă totuşi în mod fericit cu restul clădirii şi constituie, prin el însuşi, o operă de
reală valoare artistică.

Bisericuţă mănăstirii Cozia, zidită în anul 1542, după planurile unui ieromonah „Maxim maistorul, învăţător” aduce în
arhitectura vremii o notă nouă şi originală, atât prin seria de firide lungi şi înguste care se desenează cu eleganţă pe fondul
devenit tradiţional, de fâşii alternative de cărămidă aparentă şi tencuită, cît şi prin măiestria cu care sunt potrivite proporţiile
diferitelor părţi componente ale monumentului care, toate, au o tendinţă marcată spre verticalism.

436
I

/\

Sf'"

' Vi>^

V < »‘-I

as..

•pV~

'ft? ÿ i.

O ■» . „ ;

£?.&3s£3;

4- -k «

->: *■

Biserica mănăstirii Bucovăţ. Secţiune şi plan.

Biserica din Bălteni. Plan.

,m. J V,.*» -J ,m • .«

*1**1 A

¡pipi

«¡Mp»

.Vl'.fî .

■*.'» f, Ï • ¡' •- -j- !■

5sî =ăp-.ste
&■£*$ war* f.f
— J .. 1 _*■ fr 1 . ' !

f1?

; _k,

Biserica bolniţei mănăstirei Cozia. 1542. Faţada laterală sud şi plan.

Biserica bolniţei mănăstirei Cozia. Secţiune perspectivă şi plan.

437
Ml

-CCI

TI-E-

!»*#«**<&<*’»'' %**

Biserica Curtea Veche din Bucureşti, Cea 1550. Travee din faţada laterală.

f!î45

Biserica Adormirea Maicii Domnului din satul

Stăneşti-Lunca Drăgăşani. Plan.

Bucureşti - Biserica Curtea Veche Ctitorie a lui Mircea Ciobanul

438
I

Ca plan şi structură, interpretează modelul bisericii mănăstirii Cozia, transformând pronaosul, prin străpungerea zidurilor în
partea de jos cu câte două arcade în plin cintru pe fiecare faţă, într-un fel de pridvor deschis. Decorul de firide înalte, tăiate pe
faţade, reprodus întocmai pe faţade drepte fară brâie orizontale, îl întâlnim, la o bisericuţă din satul Olteni datând din 1562, şi la
elegantul paraclis al mănăstirii Cozia, ridicat în 1584 în colţul dinspre miazăzi al laturii mănăstirii.

Arhitectura celui de-al treilea grup de monumente pune în evidenţă forme din ce în ce mai noi şi mai originale. Păstrând
dispoziţia de fâşii alternative de tencuială şi cărămidă aparentă faţadele bisericilor acestui grup sunt împărţite printr-un puternic
brâu median —un tor încadrat de unul sau două profile de cărămidă în două registre. Aceste registre sunt câteodată lăsate netede
(biserica mănăstirii Polovraci, din orăşelul Târgşor). In general însă ele primesc un decor format fie dintr-o serie de firide plate,
adâncite în faţa zidului biserica mănăstirii şi bisericile mănăstirilor Căluiul, Radu Vodă din Bucureşti, Bucovăţ lingă Craiova),
fie dintr-o înlănţuire de arcade oarbe, delimitate de cîte unul sau două ciubuce rotunjite, construite tot din cărămidă.

Cele trei exemplare păstrate care aparţin acestui grup sunt bisericile fostelor mănăstiri Tutana în judeţul Argeş şi Mărcuţa şi
Mihai Vodă din Bucureşti. Biserica fostei mănăstiri Tutana, construită în anul 1582, aminteşte ca plan şi structură generală
formele caracteristice tipului „Dealu”. Zidurile întregului edificiu se menţin intacte iar plastica lor decorativă reia formele şi
dispoziţia caracteristică faţadelor bisericii Badu Vodă din Bucureşti, cu deosebirea că pe registrul superior, arcele firidelor, deşi
plate şi adâncite în faţa zidului, nu se mai sprijină pe pilaştri de secţiune dreptunghiulară, ci pe două colonete cuplate şi
angajate. Arcele firidelor, unite, se sprijină pe aceste colonete prin intermediul unei platbande formate dintr-o cărămidă aşezată
pe lat în chip de capitel.

Acelaşi decor este reprodus pe ambele registre ale faţadelor bisericii mănăstirii Mărcuţa din Bucureşti. Zidită în anii 1586 şi
1587, biserica a suferit unele transformări în anul 1733 (a primit în faţă un pridvor greoi, iar ferestrele au fost încadrate cu rame
noi de piatră împodobite cu sculpturi de stil floral). Cu toate aceste adaosuri, monumentul rămâne deosebit de valoros ca model
unic, ilustrând prin formele de arhitectură care îi îmbracă faţadele o etapă importantă în evoluţia plasticii decorative.

439
Planul bisericii mănăstirii Mihai Vodă din Bucureşti, ctitorie a viitorului domn Mihai Viteazul este un trilob lung, având absida
altarului flancată de pastoforii dreptunghiulare relativ spaţioase, care, înălţate până la cornişa întregului edificiu şi încoronate cu
câte un turnuleţ, dau părţii dinspre răsărit a bisericii o înfăţişare cu totul deosebită de cea a monumentelor mai vechi. Faţadele
sunt împărţite de un brâu median în două registre, dar firidele care se înlănţuie deasupra şi dedesubtul acestui brâu sunt
construite, ca şi picioruşele pe care se sprijină, din acelaşi ciubuc rotunjit.

Pe lângă aceste realizări modeste alte două edificii religioase sunt semnificative mănăstirea Comana şi biserica din Bălteni.

Zidită în anul 1583 în cadrul curţii domneşti, alături de palatul nou construit în aceeaşi vreme din porunca lui Petru Cercel
(1583 —1585), biserica domnească ne înfăţişează o interpretare a formelor structurale în cruce greacă înscrisă ale vechii
mitropolii din acelaşi oraş, îmbogăţite din punct de vedere al plasticii monumentale prin adăugarea în faţa pronaosului a unui
monumental pridvor deschis, mărginit de 12 stâlpi de zidărie de secţiune octogonală şi prin încoronarea pronaosului, după
modelul de la Dealu, cu două turle mici.

Mănăstirea Comana, important aşezământ religios cu pronunţat caracter de cetate, au fost ridicate aici către jumătatea veacului
XV, din ordinul lui Vlad Ţepeş XIV.

Biserica din Bălteni, zidită în ultimul sfert al veacului XVI în cadrul unui complex mănăstiresc, ea a fost refăcută „de în temei” ,
în anul 1626, compusă din o cupolă peste naos, acolo pridvor deschis cu arcade de cărămidă sprijinite pe stîlpi fasonaţi, unii
octogonali, alţii în formă de cruce, care învăluie şi îmbracă pronaosul pe trei sferturi din înălţimea lui.

Arhitectura în Ţara Românească a înregistrat o evidentă încetineală în evoluţia sa şi o sărăcire a mijloacelor materiale. Cauzele
trebuie căutate în schimbările din această vreme, a condiţiilor interne ale dezvoltării vieţii politice şi economice. Cuceririle
turceşti, prăbuşirea statului feudal maghiar, transformarea părţii centrale a Ungariei în paşalâc turcesc, apoi crearea principatului
autonom al Transilvaniei sub suzeranitate turcească, au favorizat instaurarea dominaţiei otomane şi în Moldova şi Ţara
Românească.

440
BUCUREŞTI. Mănăstirea: Mihai Vodă. Biserica mănăstirii

Biserica Mihai Vodă din Bucureşti. Planul.

Biserica mănăstirii Radu Vodă.

441
în aceste condiţii în Ţara Românească, arhitectura n-a mai putut găsi din al patrulea deceniu al veacului al XVI-lea acelaşi teren
favorabil de dezvoltare. Condiţiile economice se oglindesc nu atât în puţinătatea monumentelor zidite, cât în natura materialelor
de construcţie folosite. Piatra faţuită şi marmura, lipsesc cu desăvârşire în această perioadă. De asemenea, — cu foarte rare
excepţii, necunoscută este arhitecturii decoraţia sculptată în piatră, precum şi ornamentele tradiţionale, de teracotă smălţuită şi
colorată.

Prelucrând în spirit novator modelele oferite de cele mai reprezentative edificii ridicate anterior, meşterii Ţării Româneşti au
izbutit să realizeze cu materiale puţin pretenţioase — cărămidă, piatră de râu şi tencuială — şi cu mijloace tehnice simple, opere
de arhitectură remarcabile.

Arhitectura de apărare. în timpul lui Mihai Viteazul, Ţara Românească va deveni una din marile forţe militare ale Europei,
participînd în cadrul „Ligii Sfinte” la o serie de acţiuni împotriva Porţii. Sub domnia lui Matei Basarab, ţara devine suficient de
prosperă şi puţin incomodată din exterior, pentru a promova puternice ansambluri defensive — curţi domneşti sau
boiereşti,mănăstiri, schituri. Din punct de vedere arhitectonic, sunt de relevat lucrări importante la curţile domneşti din
Târgovişte şi Bucureşti, asociate unor încercări de fortificare ale localităţilor ce le înconjurau.

începe proliferarea unor ansambluri rezidenţiale boiereşti, în principalele oraşe ale ţării ce vădesc organizări defensive suficient
de bine alcătuite.

Curţile boiereşti de la sfîrşitul secolului XVI, încep să fie dotate din ce în ce mai complet şi se cunosc adevărate sisteme de
fortificare a unor văi. Puterea economică şi militară a unor familii boiereşti, este capabilă ca în momente de anarhie, să-şi pună
viaţa şi bunurile la dăpost în zone ascunse, greu de controlat militar, în plus, întărite prin curţi fortificate, mănăstiri, schituri’.

Aceeaşi perioadă este caracterizată şi prin continuarea zidirii de mănăstiri şi schituri fortificate, sau de refacere a celor mai
vechi. Noile ansambluri au tendinţa de a se grupa în oraşe sau în apropierea lor, precum şi de a creea sisteme defensive de care
vorbeam, în regiuni subcarpatice.

442
Profîle de socluri: a. Dala biserica Mihai Vodă din Bucureşti. 1594. b. Dala biserica Mănăstirii Mărcuţa din Bucureşti. 1587 -
1593.

Biserica domnească Adormirea Maicii Domnului din oraşul Târgovişte. Faţadă laterală şi planul.

0 i 23456738 10fît

iiPj irpiifFimun ft-ftm ifô «iummlUwijjdl.

c-l! u.T"**-*

CpV

-I

Biserica mănăstirii Radu Vodă din Bucureşti.

Mănăstirea Comana. Plan.

443
După ce, se ridică ansamblul de la Bradu, impunătoare curte fortificată cu incintă de piatră dotată cu drum de straja şi guri de
tragere, cu patru turnuri de colţ cilindrice, cu cîte două niveluri de apărare fiecare, turn de poartă şi casă boierească, urmează
seria de schituri- curţi, ansambluri mixte.

Rolul acestor schituri-curţi se poate deduce clar, din folosirea lor ca refugii succesive în retragerea către munte.

Conacele încep să recurgă din ce în ce mai mult la biserica paraclis cu turn pe pronaos, de plan dreptunghiular, socotită prototip
al bisericii de curte. Rolul ei defensiv este dat de incinte puternice, adiacente celor ale caselor boiereşti, tumul lor servind drept
tainiţă, refugiu şi chiar apărare, biserici cu turnuri cu câteva niveluri, cu scări de acces în grosimea zidului sau în case de scară
adosate clopotniţei.

Casa propriu-zisă, este cu parterul înălţat, cu pivniţă şi zidurile străpunse de ferestre înguste de tipul meterezelor. Accesul se
facea printr-un foişor similar caselor ţărăneşti de mai târziu şi dotările sanitare ieşeau mult în exterior.

Curţile boiereşti din oraşe, sunt în general organizate similar celor săteşti, vădind totuşi constrângerile spaţiale determinate de
sit: că sunt înconjurate cu zid de Incintă, adeseori cu turn de poartă.

Ansamblurile monastice, ridicate în jumătatea secolului XVI sau cele refăcute mai mult sau mai puţin incisiv, se conduc după
modelul anterior, în care incinta cu constmcţiile aferente: tumul de poartă sau mai rar de colţ, stăreţia, chiliile, cuhnea, etc. se
ordonează coerent în jurul junui spaţiu: interior ocupat, de biserică, în câteva cazuri posedând turn puternic pesţe pronaos sau
mai târziu, peste exonartex. în multe cazuri, stăreţia era în acelaşi timp casai domnească-sau boierească.

La Bucureşti se începe constmcţia din zidărie a celui mai bine apărat ansamblu monastic din Ţara Românească, mănăstirea
Comana, adevărată cetate de piatră şi cărămidă, construită peste mai vechea de lemn. Dotată cu turnuri de colţ, atunci sau
ulterior amplificate cu bastioane pentru artilerie uşoară, apoi cu alte constmcţii de flancare exterioară a zidurilor, cu ample case
mănăstireşti, adosate zidului în interior, constituie una din cele mai bine păstrate cetăţi mănăstireşti munteneşti, vădind înrudiri
tipologice cu construcţii contemporane din Transilvania şi Moldova.

444
Evoluţia spaţiului de cult

“Pentru a înţelege însemnătatea arhitecturii religioase trebuie admis acest principiu fundamental că, o biserică este
materializarea unui act de credinţă (...) o rugăciune spusă în ritmul arhitectural (...).Biserica nu este numai un adăpost pentru
slujba religioasă. Prin forma şi planul ei ea este simbolică până în cele mai mici amănunte ale sale. Ea este arhitectura pură, în
care utilul rămâne pe un plan secund.”

G.M. CANTACUZINO

Arhitectura religioasă, simbolică prin excelenţă, nu poate fi înţeleasă decât în măsura cunoaşterii şi însuşirii valorilor spirituale
ale religiei din care s-a născut.

O biserică se compune din interior către exterior, funcţie de ritual şi rugăciune, duhul arhitecturii se revelează celor aleşi,
comunicînd credincioşilor sentimentul unei existenţe mai profunde, printr-un magic apel la viaţa subconştientă, cu coordonate
spirituale specifice.

După cum sublinia Lucian Blaga, spiritualitatea ortodoxă este, ca şi alte spiritualităţi creştine, «bipolară», fiind orientată spre
două puncte extreme: spre «transcendenţă» şi spre «vremelnicie». Fiecare din aceste orientări se conturează însă în ortodoxie
altfel decât în celelalte spiritualităţi creştine.

Spre deosebire de religiile occidentale, în ortodoxie «transcendentul» e închipuit ca fiind coborâtor iar lumea ca un
«receptacul». In acest sens este semnificativă comparaţia pe care Lucian Blaga o face în Trilogia Culturii între expresiile
formale ce caracterizează clădirile de cult aparţinând unor spiritualităţi creştine diferite.

In matricea stilistică a ortodoxiei, Lucian Blaga identifică o determinantă "fără de care ortodoxia n-ar fi ortodoxie: Sofianicul",
pe care îl defineşte ca fiind acel "sentiment difuz, dar fundamental al omului ortodox, că transcendentul coboară, revelându-se
din proprie iniţiativă, şi că omul şi spaţiul acestei lumi vremelnice pot deveni vasul acelei transcendenţe." Dincolo de dogmă, de
ritual şi de arta religioasă, această determinantă spirituală îşi găseşte expresia stilistică în formele arhitecturale specific clădirilor
de cult ortodox din estul şi sud-estul european. "Sofia este ordinea şi înţelepciunea divină care coboară în vremelnicie, facându-
se vizibilă şi impunându-se materiei.

445
INI'U fcNTK

SEC. XIV

sec, m

_h *

SEC. XVI

SEC.XVH

V vos» I It Kl\ i’l AWI, I'll /.tM S( PKOV \C »!*

SI I’Ull.Oti.K

It Kl S

ai« K nr.zisK

ivr -

(.HOI’MI V

riflSí r»v

1 f» fri» i»M

ÄS
ÜË

ö> ch>

■ßfe f »i_ iyiÉ

FkONAOS C »» O CUfOIÁ
ÄO^,\OS CU a CUPOLE

446
\ iiMivmi i

VJ.JVfcM.'i I* MHUO >.111

IM/.IIJ .1 »MV VÎSOW ■V KM'l » nui\ \€»H.l

<cga

•IxiKfâ

ft W

t**am

VIOSVOJ^I UHY IS in iiMl 1(1

thm.j ) * KM1 i >

il‘>vr<V s»)\ M>NJ

I« HUH 1(1 i >H* !) ) W!)V n \l It ION M í¡S\Ul»H JM 11 ÜVMV»

"Stilul Bizantin corespunde desigur cel mai mult spiritualităţii ortodoxe. în construcţia \giei Sofia masa nu este scheletic subţiată
pînă la simple linii dinamice, ca în gotic, masa )osedă totuşi evidente atribute aeriene. în distribuţia spaţială a elementelor
constructive predomină copleşitor cupola, semicupola, bolta, arcurile. Agia Sofia, ca impresie totală, nu e îici orizontal aşezată
pe pământ, nici perpendicular înălţată spre cer, ea pluteşte oarecum ca ) lume în sine.

în acelaşi spirit G.M. Cantacuzino remarcă cu referire la arta noastră veche bisericească: ’Din sărăcie şi evlavie s-a născut la noi
o artă religioasă dintre cele mai autentice, o idevărată artă creştină, fară inutile bogăţii ornamentale, în care fiecare element
servea cultului şi rugăciunii."

De-a lungul veacurilor tema bisericii şi a mănăstirii nu a variat aproape de loc în Ţările Române, voievozii şi boierii punînd în
ridicarea acestor lăcaşuri tot dorul lor de frumuseţe şi măreţie. După cum remarca G.M. Cantacuzino, "fiecare vreme, fiecare
domnie, fiecare neam nai răsărit a lăsat pe pământul românesc o mărturie a credinţei sale sub forma unui sfânt lăcaş".

TIPURILE STRUCTURALE

Secolul al XVI-lea în Ţara Românească.

Din punct de vedere tipologic, arhitectura de cult a secolului al XVI-lea nu aduce inovaţii, fiind utilizate ca prototip soluţiile
spaţiale consacrate de secolul anterior.

Variantele tipologice întîlnite la monumentele ridicate pot fi grupate în patru categorii, care interpretează modele din arhitectura
secolului anterior.

al. Plan treflat, pronaos acoperit cu boltă semicilindrică, naos cu turlă (model: Cozia).

biserica mănăstirii Valea-Argeş (1534);

bolniţa mănăstirii Cozia (1542);

biserica Curtea Veche-Bucureşti (1550);

biserica mănăstirii Căluiul-Olt (1588);

biserica mănăstirii Mărcuţa (1587-1593);

biserica mănăstirii Mihai Vodă (1594).

a2. Plan treflat, pronaos dezvoltat în lungime, trei turle (model: Dealu).

448
biserica din Bucovăţ (1570);

biserica mănăstirii Tutana-Argeş (1582).

a3. Plan treflat, pronaos dezvoltat în lăţime, încoronat cu trei turle din care cea din mijloc sprijinită pe puncte izolate (model:
biserica mănăstirii Argeş).

biserica din Târgşor (anterior 1570);

biserica Radu Vodă-Bucureşti (1570);

biserica mănăstirii Cobia-Dîmboviţa (1571-1572).

a4. Plan în cruce greacă înscrisă (model: vechea mitropolie din Târgovişte).

biserica Domnească din Târgovişte (1583).

STILUL MOLDOVENESC (a doua jumătate a secolului al XV-lea - secolul al XVI-lea)

G. Balş caracterizează biserica moldovenească ca fiind 'un plan bizantin executat de mâini gotice şi după principii în parte
gotice.

Influenţei bizantine, venită pe diverse căi, dar în special prin filieră sârbească, i se datorează configuraţia planului, boltirile şi
accentuarea verticalităţii.

Influenţei armeneşti, prin intermediul meşterilor stabiliţi în Moldova şi Galiţia, îi poate fi atribuită prezenţa în decoraţii a unor
elemente specifice, precum şi - introducerea arcelor piezişe ale cupolelor şi turlelor. în ceea ce priveşte factorii locali, ce au
determinat asimilarea creatoare a modelelor în formule nu numai originare dar şi raţionale, trebuie amintite particularităţile
climei, materialele de construcţie la îndemînă şi condiţiile economice. Acestea au determinat configuraţia specifică a
acoperişurilor, evitarea tencuielilor şi folosirea materialelor aparente, de obicei mici, uşor de procurat, precum şi scara redusă a
monumentelor.

Stilul epocii lui Ştefan cel Mare, care, cu modificări de detaliu, se prelungeşte în fapt până la sfârşitul secolului al XVI-lea,
evidenţiază calităţile exprimate de G.Balş: 'raţiunea, bunul simţ, cumpătarea, ingeniozitatea în soluţiile tehnice şi în general
echilibrul în tot întregul clădirei'.

449
;o
IAX OBS . • i AX-AIX om

451
Domnia lui Petru Rareş (1527-1538; 1541-1546) constituie o nouă şi importantă etapă de ilorire a activităţilor constructive.
Păstrând trăsăturile fundamentale ale stilului închegat în )oca lui Ştefan cel Mare, monumentele acestei perioade prezintă şi o
serie de modificări ai importante, particularităţi care, alături de cele ale epocii precedente, reprezintă şcoala şi ilul moldovenesc.
Aceste modificări sunt concretizate în următoarele caracteristici noi ale sericilor: pridvorul, deschis sau închis devine parte
integrantă a bisericii şi are aceiaşi ălţime cu restul construcţiei; gropniţa apare la majoritatea bisericilor mănăstireşti, iar îasupra
ei se află o încăpere servind ca veşmintar sau tezaur; tencuirea faţadelor şi îcorarea lor cu picturi "al fresco" constituie o
caracteristică importantă a epocii, creaţie oldovenească de o tehnică excepţională, confirmată de păstrarea acestor picturi timp
de ;cole.

Materiale şi procedee de construcţie

Piatra brută, luată din carierele învecinate, este de o calitate destul de bună. Piatra de lie, pentru care se cerea o calitate mai
bună, este adusă din locuri mai îndepărtate şi aleasă

grijă. Este o gresie cenuşie, tare şi negelivă, cioplită cu grijă pe feţele văzute. Se pare că ridicarea pietrelor şi la aşezare au fost
folosiţi cleşti. Blocurile sunt de dimensiuni relativ ici (de regulă nu depăşesc un metru în lungime şi 50 de centimetri în
înălţime. Aşezarea r se facea direct în mortarul întins.

Cărămida, bine arsă şi de foarte bună calitate, este de diferite dimensiuni. Cea aparentă :te mai mare, 2 7x13x5 cm, pînă la 30 x
14(15) x 6(7;8) cm. Unele cărămizi, cum ar fi de ale pilaştrilor de colţ ai absidelor, au forme speciale şi sunt cîteodată mai lungi
ca cele )işnuite, având lungimea determinată de lăţimea pilastrului. Cărămizile întrebuinţate la tramentul interior sunt de obicei
ceva mai mici. In special cele care intră în alcătuirea )lţilor, sunt mai mici şi mai subţiri, pentru a înlesni executarea curburilor
(în special după hnica bizantină). Rosturile zidăriilor aparente sunt relativ mici, în general 2 cm.

Mortarul întrebuinţat este de var alb, amestecat cu cărămidă pisată mai mult sau mai puţin

şi câteodată cu mici pietricele, fară nisip, proporţia de var fiind mare. Aceeaşi reţetă de ortar se foloseşte atât la mortarul de
zidărie, cât şi la cel pentru tencuielile interioare, râturile interioare destinate a fi pictate sunt de var alb cu tocătura de câlţi.
Omogenitatea

52
acestor mortare indică faptul că varul a fost stins cu multă grijă, ceea ce nu s-a întâmplat întotdeauna în secolele următoare.

Grosimea zidurilor în raport cu dimensiunile bisericii este considerabilă. Această

grosime mare a zidurilor şi dimensiunile mici ale încăperilor au făcut să nu fie necesare puncte de sprijin intermediare.
Arhitectura moldovenească a acestei epoci nu a cunoscut coloana.

Zidăriile sunt realizate din două paramente şi un miez, realizat dintr-un amestec de piatră spartă, piatră de râu, cărămidă şi
mortar. Feţele sunt lucrate neted; cele interioare sunt acoperite ulterior cu tencuială, cele exterioare rămîn aparente. Acest
parament exterior din cărămidă, piatră cioplită şi numai local piatră faţuită, este intim legat de restul zidului, fiind executat
concomitent. Sub planul de naştere a bolţilor, aflat la circa 2 /3 din înălţime, paramentul este executat din piatră, cu rosturi
neegale, separat în două sau trei zone prin una sau două fîşii de cărămidă (câte 2-6 rânduri de cărămidă) care leagă masa de
zidărie. Partea de deasupra planului de naştere a bolţilor, mai puţin solicitată şi mai bine protejată contra intemperiilor, este
construită exclusiv din cărămidă şi are rol mai mare în plastica decorativă (zona ocniţelor şi a efectelor de policromie).

După obiceiul bizantin, în zidărie se aşezau grinzi de lemn, formînd centuri la înălţimea naşterilor bolţilor. Bolta simplă în
semicilindru, cu sau fară arce dublouri, este folosită rar. In schimb abundă cupolele şi turlele pe pandantivi, combinate, după
felurite sisteme, cu arce, cilindri verticali şi arce semicilindrice piezişe. Arcele sunt construite cu asize radiale, curbura fiind
obţinută din grosimea variabilă a rostului. Niciodată, în această epocă, extradosul arcelor nu este marcat prin cărămizi aşezate
pe lat (ca în Muntenia şi mai tîrziu în Moldova). Calotele bolţilor sunt deasemenea realizate radial (sau aproximativ); deseori se
subţiază spre cheie. Când bolţile nu sunt făcute din cărămidă, ele sunt executate din tuf vulcanic, pentru a fi mai uşoare.

453
■VÍAOS* t Tí «i M fKONMIS

O MOI.ÎA < 11 IMtHll'A

N^OS Ct/ HJBL4,

...... ;«

PRONAOS O

II R1.L.S4C
C.UPOLL

CS|ÍS>

B8> B»

cago : Cil§>

MP
Pandantivii sunt construiţi de obicei din cărămizi aşezate în rânduri orizontale cu înclinaţia necesară funcţie de curbură (metoda
bizantină obişnuită). Excepţie fac pronaosul de la Popăuţi şi cel de la Sf. Gheorghe din Hârlau, unde cărămizile sunt dispuse
vertical (posibilă influenţă occidentală). în pandantivii cei mari ai naosului (niciodată în pronaos) şi cîteodată în partea
superioară, deasupra arcelor piezişe, sunt aşezate oale de rezonanţă, cu corpul înecat în zidărie. Turlele sunt din cărămidă. Baza
inferioară a turlei, cea pătrată, este cîteodată de piatră sau tuf (la Sf Ilie din Suceava). Celelalte sunt din zidărie de cărămidă
subţire, din nevoia de a micşora greutatea ce apasă pe arcele naosului. în timpul lui Petru Rareş dispar materialele ceramice
aparente. Atât la interior cât şi la exterior sunt aplicate tencuieli îngrijit executate, ce constituie suportul pentru stratul de frescă.
Structura zidurilor de faţadă este aceeaşi din vremea lui Ştefan cel Mare. Grosimea zidurilor creşte, ajungând la 2.00 m la
Bistriţa şi Slatina. Materialul cel mai obişnuit este piatra brută de mici dimensiuni. La soclu se foloseşte piatră cioplită (gresie)
sau pietre brute mai mari. Contraforţii şi colţurile clădirii sunt din piatră de talie. Nu se mai întâlnesc oale de rezonantă.

Tipurile structurale a. Biserici pe plan dreptunghiular, cu bolţi semicilindrice unitare sub un acoperiş.

Această categorie cuprinde bisericile care interpretează formele celei mai vechi biserici cunoscute, şi anume Sf. Nicolae din
Rădăuţi.

biserica din Dolheştii Mari (începutul domniei);

biserica din Bălineşti (1494);

biserica din Volovăţ (1500-1502).

Biserici pe plan treflat, cu turlă pe naos şi acoperiş fragmentat.

Sunt cele mai numeroase (11) dintre cele păstrate, prelucrând, amplificând şi îmbogăţind, formele bisericii Sf. Treime din Şiret.
De dimensiuni relativ mici aceste biserici păstrează de regulă un raport constant între lungime şi înălţime, silueta longitudinală
înscriindu-se într-un pătrat.

Elementul esenţial şi foarte original al tipului, creaţie a meşterilor epocii lui Ştefan cel Mare, îl constituie sistemul de boltire a
naosului şi anume bolta moldovenească pe arce piezişe. Acest sistem urmăreşte, pe de o parte, transformarea dreptunghiului
încăperii într-un

455
pătrat, reducînd totodată dimensiunile golului peste care se ridică turla, dorită cât mai zveltă, pe de altă parte, înlăturarea
punctelor de sprijin verticale care ar fi stânjenit circulaţia şi ar fi obturat vederea.

Tipul prezintă două variante:

Cu pronaos uşor dreptunghiular sau pătrat, acoperit cu o calotă pe pandantivi

sau, în mod excepţional, cu un semicilindru cu penetraţii

biserica din Pătrăuţi (1487);

biserica din Milişăuţi (1487);

biserica Sf.llie-Suceava (1488);

biserica din Volovăţ (1488).

Cu pronaosul dezvoltat faţă de naos (bisericile de oraş):

în lungime:

biserica Sf. Ion din Vaslui (1490);

biserica Precista din Bacău (1490);

biserica Sf. Nicolae Domnesc din laşi (1491);

biserica Sf. Nicolae din Dorohoi (1495);

biserica Sf. Nicolae din Botoşani (1496).

în lăţime:

biserica Sf. Gheorghe din Hîrlău (1492).

Un interes deosebit prezintă pronaosul bisericii Sf. Gheorghe din Hârlău prin forma cu totul specială a bolţii, rezolvată pe 8 arce
încrucişate.

c. Biserici pe plan dreptunghiular, boltite cu o serie de cupole dispuse în filă sub un singur acoperiş.

Caracteristic este sistemul de boltire, pe arce semicilindrice etajate. Complexul de arce ridicate pe arce piezişe etajate şi
dublouri transversale cu console permite reducerea diametrului cupolei, asigurând totodată stabilitatea monumentului şi
înlesnind distribuţia împingerilor laterale ale bolţilor astfel încît rezultanta lor să nu iasă în afara treimii centrale a bazei
zidurilor.

456
457
Tipul prezintă două variante:

Cu trei cupole:

biserica Adormirea Maicii Domnului din Borzeşti (1493-1494) 1;

biserica Sf. Mihail din Războieni (1496);

biserica Sf. Io an din Piatra (1497-1498);

Cu două cupole şi naos pseudo-trilobat:

biserica Arbore (1502);

biserica din Reuşeni (1503-1504);

biserica mănăstirii Dobrovăţ (1503-1504);

Trăsături particulare ale primelor două sunt boltirea pronaosului pe arce etajate şi prezenţa în faţada de vest a unor nişe cu
arcade (clopotniţă deschisă).

Un caz aparte, neputînd fi înscris în nici una din cele trei categorii, îl reprezintă biserica înălţării Domnului de la mănăstirea
Neamţ (1497), care realizează în structura sa o sinteză a elementelor esenţiale, caracteristice tipurilor elaborate anterior, fiind
monumentul cel mai reprezentativ al epocii.

Epoca lui Petru Rares si a urmaşilor săi

In perioada domniei lui Petru Rareş şi a urmaşilor săi, tipul structural folosit cu precădere este cel treflat, amplificat uneori în
lungime prin prezenţa gropniţei şi a pridvorului. Unele biserici mai modeste nu au abside laterale.

Ele pot fi grupa după cum urmează:

Biserici mari de mănăstire, provenind din tipul Neamţ:

biserica mănăstirii Probota (1530);

biserica mănăstirii Moldoviţa (1532);

biserica mănăstirii Bistriţa (1554);

biserica mănăstirii Suceviţa (1582-1584);

biserica mănăstirii Slatina (1561).

Biserici mari orăşeneşti:

biserica Sf. Dumitru din Suceava (1534);

biserica Episcopiei din Roman (1542-1550).

c. Biserici de oraş după modele din epoca precedentă:

biserica Sf. Dumitru din Hîrlău (după Sf. Gheorghe);

bisericile Sf. Gheorghe (1551) şi Uspenia (1552) din Botoşani (după Popăuţi);

biserica Vascrisenia din Suceava (1552)- (după Piatra);

biserica Sf. Paraschiva din Tg. Frumos- (după Cotnari);

biserica din Baia (după Părhăuţi).

TURLELE

Turlele moldoveneşti se înscriu în categoria turlelor medii (D / H = 1 /I - 1/2) şi zvelte (D

H > 1/2).

în secolul al XV-lea raportul D / H (măsurat la interior) variază între 1/ 1 .5 (Pătrăuţi, Milişăuţi) şi circa 1/2.5 (Precista din
Bacău, Sf. Gheorghe din Hîrlău, biserica mănăstirii Neamţ).

Caracteristicile turlelor din secolul al XV-lea se păstrează şi în secolele următoare. în general sunt poligonale, cu 8 laturi,
cîteodată cu 12 sau 16 laturi, feţele fiind plane şi rareori realizate în rezalituri succesive (începînd din secolul al XVII-lea, sub
influenţă muntenească). Uneori turlele au secţiune circulară (Pătrăuţi, Milişăuţi, Voroneţ, Dorohoi).

Golurile de ferestrele sunt de dimensiuni reduse şi dispuse pe direcţia celor patru puncte cardinale. Panourile fară gol de
fereastră primesc deseori în ax mici contraforţi. Cînd acest contrafort lipseşte, materialul este repartizat în secţiunea orizontală
după direcţia împingerilor bolţii Pantocratorului prin realizarea unor arcaturi oarbe.

La turlele circulare apar aceleaşi arcaturi ce au ca efect distribuţia materialului pe direcţia împingerilor, unele dintre arcaturi
primind goluri de ferestre poziţionate după axele principale ale corpului bisericii.

Element dominant şi elegant prin excelenţă, turla este înălţată pe o bază formată iniţial dintr-o prismă pătrată, ulterior, la
monumentele mai evoluate, din două prisme poligonale suprapuse ce nu corespund pe înălţime cu bolţile naosului dar sugerează
dispoziţia acestora. Prima bază, prismă pătrată sau poligonală de regulă cu 8 laturi, sugerează sistemul principal de arce în
consolă care transformă dreptunghiul planului în pătrat, sistem pe care descarcă, şi uneori (la variantele poligonale) direcţia
arcelor piezişe. Cea de a doua, de regulă stelată cu

459
8 vârfuri, aminteşte poziţia cilindrului vertical cu arce piezişe, sugerând prin formă direcţia acestor arce în raport cu arcele
principale.

CONTRAFORŢII

Există în general o corelaţie între prezenţa turlei, a absidelor şi a contraforţilor: împingerile mari datorate prezenţei turlei sunt
contrabalansate de prezenţa proeminenţelor laterale ale absidelor şi a contraforţilor.

Câteodată însă s-a simţit nevoia contraforţilor şi fară să existe turlă.

De obicei contraforţii sunt plasaţi în stînga şi în dreapta absidelor laterale şi se înalţă până sub rândul inferior de ocniţe
(corespunzînd naşterii bolţilor), rareori mai sus.

Acolo unde pronaosul este ieşit în afara (supralărgit), contrafortul lipseşte. Un alt contrafort, mai puţin înalt, sprijină absida
centrală până sub nivelul ferestrei (zonă slăbită prin prezenţa golului). Câteodată alţi contraforţi sunt aşezaţi oblic, la 45°, la
colţurile faţadei vestice.

Contraforţii sunt realizaţi din piatră, cel puţin la exterior (în general piatră de talie). Dimensiunile obişnuite sunt 1.30 - 1.80 m
lăţime, 80 - 90 cm grosime. Secţiunea contraforţilor se reduce pe verticală, formând 1-2 trepte acoperite prin copertine
înclinateJa 45° din piatră de talie cu profile gotice (ce se regăsesc în Transilvania şi Galiţia). în occident asemenea contraforţi
reprezintă un tip arhaic, care s-a menţinut însă la bisericile mai simple.

TRANSILVANIA

Două evenimente din prima jumătate a secolului al XVI-lea —fără legătură între ele — vor avea consecinţe de mare importanţă
asupra situaţiei din Transilvania: primul e prăbuşirea regatului' ungar în bătălia de la Mohâcs, în 1526; al doilea e apariţia în
Germania, în jurul anului 1520, a mişcării religioase de revoltă împotriva autorităţii papale şi a moravurilor ce apăruseră cu
vremea la Roma, mişcare iniţiată de călugărul Martin Luther şi care va căpăta curând numele generic de protestantism.
Propagându-se cu o repeziciune uimitoare în mai toată creştinătatea, va da naştere la din ce în ce mai multe ramuri, la din ce în
ce mai multe variante teologice, considerate toate, nu numai de Biserica catolică, ci şi de Bisericile ortodoxe, ca fiind nu doar
schismatice (adică despărţite de

460
trunchiul comun), ci şi eretice, fiindcă ar fi rupt cu unele din dogmele Părinţilor Bisericii, considerate esenţiale, de neatins.

Una dintre cauzele înfrângerii de la Mohăcs fusese şi ezitarea (să-i zicem trădare ?) atât a banului Croaţiei, cât şi a voevodului
Transilvaniei, care n-au venit la vreme în ajutorul armatei regale. In cele din urmă, au intervenit iarăşi, masiv, turcii, în 1541, au
ocupat Buda şi au făcut din Ungaria centrală paşalâc. Transilvania, mai populată şi mai bogată —şi în plus mai ferită de
atacurile turceşti, a avut în secolele al XVl-lea şi al XVII-lea o soartă mult mai bună decât ţările de la sud şi est de Carpaţi, ba
chiar se poate spune că din cauza conjuncturii internaţionale (cum vom vedea) a cunoscut atunci momente de afirmare politică
şi de înflorire culturală. (N.D.)

Arhitectura Renaşterii în Transilvania. în Transilvania, fenomenul cel mai interesant pe c are l-a înregistrat arhitectura de-a
lungul întregului veac XVI — fenomen care şi-a extins efectul în continuare pînă în primele decenii ale veacului XVIII — a fost
legat de pătrunderea şi împămîntenirea, odată cu răspîndirea culturii umaniste, a formelor Renaşterii. Umanismul şi arta
Renaşterii au apărut şi s-au dezvoltat, începând cu primii ani ai veacului XV în Italia.

Elementele preluate din arta italiană au fost elemente de decor pe care meşterii fiecărei ţări le-au integrat fondului artistic local.
Ulterior au fost însuşite şi principii care au stat la baza creaţiei operelor de artă ale Renaşterii italiene, dar şi acestea au fost
adaptate cu precădere fondului local, tradiţional. în felul acesta arhitectura Renaşterii a căpătat, ca şi întreaga artă şi cultură,
trăsături caracteristice fiecărei ţări şi regiuni în care s-a dezvoltat.

în Transilvania formele arhitecturii Renaşterii au pătruns mai întâi la curţile princiare şi în centrele clericalo-nobiliare
afirmîndu-se ca o arhitectură a nobilimii. Primele motive izolate aparţinînd noului stil şi-au făcut apariţia în compoziţia
castelului de la Hunedoara în acele părţi care au fost terminate în vremea lui Matia Corvin, precum şi în complexul castelului,
azi dispărut, de la Gilău. Cele dintâi mari clădiri concepute şi integral realizate în stilul Renaşterii au fost cele două castele din
Oradea şi Alba Iulia, ambele dispărute între timp.

461
Singura clădire aparţinînd arhitecturii dezvoltate la începutul veacului XVI în cadrul acestor centre clericalo-nobiliare care ni s-
a păstrat este capela „Lázó” alipită faţadei dinspre miazănoapte a catedralei romanocatolice din Alba Iulia. Această modestă
capelă ni se înfăţişează sub forma unei încăperi de plan dreptunghiular cu latura lungă perpendiculară pe zidul lateral al
catedralei. Clădirea are numai trei faţade libere, dintre care cea principală este înspre miazănoapte precedată de o scară de piatră
cu parapete drepte şi încadrată de un monumental portal aşezat în mijlocul faţadei.

Plastica decorativă globală a faţadelor, relativ bogată, prezintă analogii cu aceea a monumentelor contemporane din Lombardia.
In contrast cu bogăţia şi cu stilul arhitecturii exterioare, interiorul, extrem de simplu prezintă ziduri construite exclusiv din
piatră faţuită, lăsată aparent, şi o boltă semicilindrică decorată cu o ţesătură de nervuri dispuse în formă de plasă după moda
gotică.

Cu excepţia acestei capele arhitectura religioasă monumentală n-a cunoscut stilul Renaşterii. Faptul se explică prin aceea că în
veacul XVI, vremea pătrunderii Renaşterii în Transilvania, localităţile importante aveau bisericile necesare construite anterior în
stil gotic. Multe din acestea însă au primit o seamă de elemente de stil Renaştere, ferestre, altare şi mai ales portaluri în urma
refacerilor prilejuite în special de adaptarea lor la cerinţele diferitelor confesiuni născute în acest veac, ca urmare a reformei
religioase. Dealtfel, introducerea reformei a frânat simţitor dezvoltarea arhitecturii bisericeşti. Singurul mare şantier ecleziastic
din această vreme a fost cel de la Bistriţa, deschis din nevoia unei radicale restaurări a vechii biserici gotice de acolo. Lucrările
întreprinse n-au atins vechea structură gotică, dar întreaga parte superioară a faţadelor şi numeroaselor portaluri de piatră au fost
compuse şi sculptate în stilul Renaşterii.

Dezvoltarea progresivă a oraşelor în prima jumătate a veacului XVI şi creşterea rolului jucat de burghezie în viaţa economică şi
politică a ţării au favorizat pătrunderea şi răspîndirea culturii Renaşterii în mediul orăşenesc. Atelierele pietrarilor clujeni au
furnizat în a doua jumătate a veacului XVI elemente arhitecturale de piatră cioplite în stilul nou — portaluri, rame de uşi şi de
ferestre, console.

Datele caracteristice stilului nou se întâlnesc numai în elementele de detaliu ale planurilor şi încăperilor şi mai ales în
arhitectura faţadelor cu portaluri şi ancadramente specifice de

462
Castelul de la Criş lângă Sighişoara. Faţada principală.

Castelul de la Mănăstirea. Faţadă şi plan.

Castelul de la Criş lângă Sighişoara. Planul etajului.

463
i ': . " “V . “Jas-

■ . . •?*." -(»• ■ - -r :--ţk

i- ’Ï.V; • •’;' ... '‘

. r ,•• - -r-, - <T* /_

l&iSSli

. sr.*-' •

r- 7.

...,_

Apr-F ’

Capela Lazo din Alba lulia. Faţada principală.

Capela Lazo din Alba lulia. Secţiune şi plan

s œBÈ

J: ^f'r'U
vM

‘‘m-ă

Sibiu. Primăria veche (fosta casă Altembergerj. Vedere din curtea interioară, desen de arh. Herman Fabini.

Planul la nivelul parterului. Sec. XV.

464
ferestre. Monumente civile de arhitectură orăşenească, zidite în stilul Renaşterii ni s-au păstrat foarte puţine: casa Wolphard din
Cluj-Napoca, casa Haller din Sibiu şi casa unui argintar din Bistriţa.

Casa Haller din Sibiu are în plan forma unui L şi cuprinde două caturi. La parter, în corpul dinspre stradă, dispuse simetric de o
parte şi de alta a unui gang boltit cu un semicilindru, se găsesc cîte două încăperi aşezate una în capătul celeilalte. La etaj, la
care se ajunge pe o scară de piatră accesibilă din curte, se găsesc, în corpul dinspre stradă, bucătăria, un mare salon şi trei
dormitoare, iar în aripa din curte, accesibile dintr-un balcon sprijinit pe console de piatră, diferite alte încăperi, probabil de
oaspeţi. Partea cea mai interesantă a întregii clădiri o constituie corpul din faţă, a cărui faţadă dinspre stradă este compusă
simetric după regulile şi cu elemente caracteristice arhitecturii Renaşterii. Central compoziţiei îl formează gangul intrării, care
este încadrat de un portal compus din două colonete subţiri, compozite, cu antablament şi fronton triunghiular.

Casa „argintarului” din Bistriţa, are un plan simplu, dreptunghiular foarte alungit. La început parterul era compus dintr-un gang
boltit care străbatea întreaga clădire şi trei încăperi: două către stradă (un atelier şi o prăvălie) şi, despărţită de acestea prin casa
scării, una către curte. La etaj planul are o distribuţie asemănătoare cu cea de la parter. Faţada este compusă liber, în
concordanţă cu distribuţia şi funcţia încăperilor pe care le pune în evidenţă. Gangul este marcat printr-o arcadă în plin cintru
încadrată de doi pilaştri canelaţi care, ridicaţi pe piedesta-luri înalte, susţin un antablament.

Clădirile publice de caracter monumental realizate în acelaşi stil au fost foarte rare şi ridicate la Oradea, Cluj sau la Alba lulia.
Un edificiu ceva mai deosebit s-a păstrat la Braşov: „Casa negustorilor” sau casa Hirscher, are forma unui dreptunghi alungit,
compus din patru aripi de magazine şi felurite alte încăperi dispuse pe două niveluri în jurul a două curţi acoperite. Una din
laturile lungi avea la parter, către stradă, un larg şi primitor portic, refăcut cu ocazia restaurării, format dintr-o ordonanţă de
arcade egale în plin cintru.

Adevărata măsură şi expresie a arhitecturii Renaşterii în Transilvania ne este dată de câteva castele nobiliare ce se
caracterizează printr-o tratare liberă a planului, în spiritul tradiţiilor feudale locale.

465
Principalele părţi cu funcţii diferite ale castelului erau grupate compact într-o singură clădire situată în mijlocul unei curţi:
castelele de la Criş şi Mănăstirea.

Castelul de la Criş a fost construit către 1559 pe locul şi folosind chiar o parte din zidurile unei clădiri mai vechi (incinta de plan
regulat, cu colţurile tratate ca nişte bastioane, a fost adăugată în veacul XVII). Clădirea are un volum paralelipipedic de plan
dreptunghiular alungit, de care într-un colţ a fost alipit în anul 1598 un turn cilindric — adevărat donjon. Catul inferior,
cuprinzînd o serie de mari încăperi boltite cu semicilindri, servea ca depozit. Catul superior, în faţa căruia îşi desfăşoară şirul de
arcade mărunte o „loggia” cu scară exterioară suind direct din curte, cuprinde felurite încăperi de locuit şi săli festive, acoperite
cu frumoase bolţi de intersecţie.

Castelul de la Mănăstirea, zidit în anul 1593 avea încăperile grupate într-un bloc compact pe trei caturi, accesul la etajele
superioare facîndu-se prin intermediul unei scări de piatră interioară.

O etapă importantă în cristalizarea unor forme de plan specifice Renaşterii italiene a fost deschisă de construirea cetăţii de la
Oradea începută în anul 1571. Planul acestei importante şi mari fortăreţe era trasat în formă de stea, cu cinci colţuri, model care
avea să fie reluat de mai multe ori în veacurile următoare pentru clădiri de caracter pur militar. Trecerea de la formele neregulate
ale incintelor de castele la compoziţii ordonate, trasate după vădite axe de simetrie, se face simţită însă chiar din anii cînd se
iniţiază construcţia de cetăţi şi castele sub impulsul curentului Renaşterii şi al unor arhitecţi italieni. Cetateacastel de la Gherla
avea un plan de formă pătrată, compus din patru aripi -de clădiri cu o curte în mijloc. Soluţiile de plan compuse după axe
determinate de simetrie, în conformitate cu spiritul ordonat al Renaşterii presupune o concepţie care a avut la bază unele modele
italieneşti. Există şi ipoteza că astfel de forme în Transilvania au putut lua naştere ca rezultat al unei sinteze dintre principiile
compoziţionale caracteristice Renaşterii italiene şi unele forme tradiţionale de castele feudale de plan regulat, patrulater, cu
bastioane la colţuri. Această nouă formulă compoziţională — care se va impune, devenind regulă generală în veacul XVII — se
vede între altele la castelul de la Brâncoveneşti.

In linii generale, arhitectura dezvoltată în Transilvania în cadrul acestei epoci a folosit materiale locale — piatră, cărămidă, lemn
— prelucrate în forme simple cu mijloace şi

466
procedee tehnice modeste. A realizat în schimb o serie de imagini arhitecturale însufleţite bazându-se pe interpretarea
vocabularului de forme specifice renaşterii. în interior, caracterul încăperilor este determinat în special de folosirea bolţilor, în
marea lor majoritate cilindrice simple sau compuse : intersecţii cu muchiile ieşite „bolţi în cruci”, cu muchiile intrate „bolţi în
arc mănăstiresc”, având de cele mai multe ori la bază şiruri întregi de lunete cu picioruşele punctate de console.

Cât priveşte plastica decorativă a faţadelor, atât în arhitectura caselor orăşeneşti, cât şi în aceea a castelelor, ea se rezumă la
împodobirea elementelor de detaliu — portaluri, ferestre, uşi — construite de regulă din piatră, cu profile şi ornamente
caracteristice Renaşterii. Nicăieri în Transilvania arhitectura de stil Renaştere n-a folosit, pentru sublinierea faţadelor, ordonanţe
de coloane clasice sau pilaştri.

Primele efecte renascentiste în arhitectura noastră apar încă în secolul al XV-lea şi anume în Transilvania, ale cărei clase
nobiliare erau orientate spre sfera cultural- spirituală occidentală. Arhitectura Renaşterii se dezvoltă din plin la nord şi vest de
Carpaţi, pe un drum specific şi neobişnuit de îndelungat până la finele secloului al XVlI-lea. în exteriorul arcului carpatic,
arhitectura de factură postbizantină primeşte influenţe renascentiste după primul sfert al secolului al XVI-lea.

Cele trei principate erau situate în zona de interferenţă a trei mari sfere de influenţă spiritual-culturale: a Europei occidentale (şi
centrale), a celei răsăritene şi a culturii arabo- musulmane. Dintre acestea, evident, cea musulmană a avut cele mai slabe, efecte
asupra culturii celor trei principate în general şi a arhitecturii lor în special. Această zonă de interferenţă, unică în Europa,
prezintă un interes deosebit în istoria civilizaţiei umane, mai ales în această perioadă a Renaşterii şi a Reformei.

în evoluţia acestei arhitecturi, într-o zonă de interferenţă spiritual-culturală semnalăm două aspecte însemnate:

în primul rând: caracterul specific, autohton, cu influenţe populare deosebit de puternice al arhitecturii Renaşterii din
Transilvania. Acest caracter puternic autohton s-a cristalizat — încă în prima treime a secolului al XVI-lea, deci înainte de
constituirea principatului autonomi al Transilvaniei. După constituirea lui, relaţiile dintre cele trei principate continua să se
aprofundeze dar mai important sunt desele şi lungile pribegii ale boierilor din

467
Moldova şi în Transilvania care a căutat să adopte ca reşedinţe nobiliare tipuri similare celor întâlnite la nord de Carpaţi.

Al doilea aspect este cel al originii stilului brâncovenesc, care, de fapt, îşi are începuturile anterioare domniei lui Constantin
Brâncoveanu şi nu se limitează numai la Ţara Românească. Originile lui, sunt pe de o parte influenţe târzii ale Renaşterii
transilvane, înclinând spre baroc, iar pe de alta o tradiţie autohtone, de factură post-bizantină.

Casa orăşenească. în a doua jumătate a secolului al XV lea, noul patriciat urban preia conducerea în principalele oraşe ale
Transilvaniei şi achiziţionează treptat parcelele şi oasele din centrul oraşului, în primul rînd din jurul pieţii, unde-şi realizează
casa corespunzătoare noilor sale cerinţe, aducându-se astfel modificări însemnate în arhitectura localităţilor.

întreaga concepţie şi realizare a locuinţei înregistrează un progres însemnat, influenţând nu numai casele păturilor mai puţin
înstărite, dar şi realizarea altor programe de clădiri.

Casa patricianului ia naştere în două feluri: ori se construieşte de la început (într-o etapă, sau în mai multe) în vedereta
satisfacerii noilor cerinţe, ori rezultă din transformarea sau extinderea unei case mai vechi sau mai modeste. Prima variantă
prezintă cu claritate toate noile caracteristici, pe când a doua poate avea soluţii hibride, constrânse.

Există însă o premisă comună ambelor variante, existenţa unor loturi de teren pe care se ridică aceste clădiri. De regulă,
lotizarea a început în jurul pieţii centrale, unde avea loc târgul. Lotul avea un front relativ îngust şi era la început lung,
întinzându-se până Ia o străduţă din spate. Apoi, oraşele închise între ziduri împart în două aceste loturi, odată cu creşterea
populaţiei şi reducerea activităţilor agricole din localitate.

Pe loturile astfel rezultate, de dimensiuni modeste, se construieşte casa patricianului, ocupând integral frontul, folosind eventual
vechi fundaţii sau un subsol. Ea se ridică pe două niveluri (parter şi etaj) şi doar excepţional şi cu un mezzanin. Clădirea este
compusă de regulă pe două-trei travei (cele mai ample având cinci) cu dublu tract. Unde lăţimea lotului permite, se realizează la
parter, pe una din traveile laterale o intrare carosabilă, de regulă boltită, spre curte. Ulterior, clădirea se extinde eventual în
adâncime, cu simplu tract

deci cu camerele înşirate, pe o latură a lotului, ajungând la o formă de „L“ a planului

468
Sibiu. Case cu portice din Piaţa Mică

LX

aS

;-%
*I

1€ZZZI!Z*'7"2Z*S,,'','*Î"T'*"' "* .P.- ÜP .^r'f

w-TpT'î”*- i|fl

; n - - ■•«■ n b e b i

I]13i5

1»

*~'i* ap A «;A

k >, r/„,
.. ki

■ - . J. fJÂ

Casa Haller din Sibiu. Planul parterului şi secţiune longitudinală.

469
casei. Astfel, la îmbinarea noului corp cu cel vechi, o încăpere a celui de-al doilea tract a corpului dinspre faţadă, nu mai are
lumină directă.

Cea mai veche casă construită pe această schemă este probabil cea a lui Toma Altemberger din Sibiu (reunită cu casa vecină, tot
proprietate a acestuia, va deveni „Primăria Veche“), ridicată la finele secolului al XV-lea. Structura constructivă a clădirii este
încă gotică, ca şi modenatura ei. O dată cu ea, se ridică în mod similar casele de pe latura nordică a pieţii Bistriţei, unde treptat
apar elemente renascentiste, casa Wolphard din Cluj fiind de acum o clădire tipică Renaşterii din toate punctele de vedere,
exceptând — poate: parţial — subsolul, unde apar şi elemente mai vechi.

A doua variantă de realizare a casei patricianului, prin extinderea, transformarea unei clădiri mai modeste, îşi are originea în
locuinţa tripartită ţărănească, cu bucătăria între două încăperi, cu simplu tract, aşezată cu latura ei lungă la marginea laterală a
terenului. Ea se dezvoltă întâi în adâncime, prin sporirea numărului de încăperi. Chiar şi în acest stadiu, de clădire parter, ea
tinde spre aspectul casei patricianului, cu front închis spre stradă. în acest sens se construieşte şi se acoperă intrarea carosabilă
pe adâncimea a două încăperi, prefigurând viitorul dublu tract.

Apoi, dacă sunt mijloace: materiale şi se consideră necesar, se ridică etajul, începînd cu corpul, din faţă, adică deasupra intrării
carosabile şi a primei (sau primelor două) camere. După această ultimă fază, casa nu mai diferă sensibil de cele a căror ridicare
a început ou corpul din faţă.

Această evoluţie treptată, foarte frecventă, a făcut ca numeroase case să cuprindă atât părţi gotice, cât şi renascentiste, fiind
încadrate fie într-o perioadă, fie într-alta.

Arhitectura înseamnă nu, numai expresie plastică, ci şi soluţie constructive rezolvări funcţonale, compoziţii spaţiale. Casa
patricianului se defineşte ca având spre strada (piaţă) un atelier sau o prăvălie, ca având etaj, este cu regim închis spre stradă şi
are dublu tract spre front. Uneori are soluţii constructive şi elemente sculptate renascentiste.

Planul în formă de „L“ al casei, cu dublu tract în faţă, are două categorii mai importante de excepţii. Pe de o parte apare uneori
şi cel în formă de „U“ , caz rar, rezultat probabil din comasarea a două case vecine, fiecare în formă de „L“. Pe de altă parte, pe
loturi foarte mici şi scurte, cum sunt mai ales cele de la Sibiu, sau din dealul Sighişoarei, se construiesc case

470
cu plan compact; nefiind loc pentru curte, nu apare nici intrare carosabilă. Alteori, existînd curte, se realizează intrarea
carosabilă, dar nu se mai construieşte aripa laterală, în adâncime

cum este Casa Argintarului la Bistriţa— rezultând şi în acest caz un plan compact.

Astfel se ajunge treptat la un regim închis de construcţii, întâi în toate zonele centrale, adică în jurul pieţei şi ai străzilor
adiacente ei, mai ales în oraşele înconjurate cu ziduri.

în ceea ce priveşte utilizarea spaţiilor casei, se generalizează amplasarea la parter, spre stradă sau piaţă, a atelierului sau
prăvăliei. Accesul la acestea se facea din intrarea carosabilă sau, în lipsa acesteia din urmă, direct din stradă sau piaţă. Intrarea
carosabilă este în consecinţă deschisă ziua. La casele din jurul pieţii ea servea şi drept adăpost unor comercianţi iar în lipsa
intrărilor carosabile pe unele laturi ale pieţelor se construiesc arcade în faţa parterului şi se extinde etajul deasupra acestora.

La Sibiu, se hotărăşte în 1589 interzicerea închiderii arcadelor, întrucât aceste spaţii erau libere din vechime deci spaţiul
respective nu facea parte din lotul iniţial al casei. în spatele atelierului sau prăvăliei este de regulă scara spre etaj, urmată de
camere, încăperi ale servitorilor şi ucenicilor, după care se înşiră dependinţe. Scara nu mai este elicoidală, ci monorampă mai
largă, apoi în două rampe.

La etaj sînt încăperile de locuit ale proprietarului, cu cea principală, reprezentativă (palatul — palota, sau sala — Saal) spre
stradă, lângă care — în cazul unui front mai lat — poate să mai încapă .una, rareori două camere. Urmează bucătăria în care
soseşte scara, această încăpere având, atât prin poziţie cât şi prin dimensiuni, un rol similar tindei ţărăneşti. Spre curte urmează
alte camere. Circulaţia orizontală la etaj se face din cameră în cameră, respectiv pe un coridor exterior deschis, aşezat spre curte
până la latrina, aşezată adesea la etaj.

Subsolul, utilizat ca spaţiu de depozitare când nivelul apelor freatice o permite, poate avea acces din piaţă sau din curtea clădirii.
Rarele mezzaninuri sunt folosite în acelaşi scop.

Podul este şi el folosit ca depozit, prevăzându-se în consecinţă (pe faţada principală sau spre curte) o grindă în consolă cu
scripete la capăt pentru ridicarea mărfurilor, cu o parte deschisă a şarpantei (sau o lucarnă mare, cu uşă) sub această macara.

Construcţia noilor case ridică o serie de probleme, care se rezolvă treptat, în paralel cu cristalizarea noului program al locuinţei.

471
r

Bistriţa - piaţă centrală

Bistriţa. Casa Peterman. 1480. Secţie longitudinală şi plan.

t fc ,3 » £ *

Casa Haller din Sibiu, portalul gangului la

intrarea în curte.

Casa Wolphard din Cluj. Portal.

472
Prima dintre aceste probleme este generată de amploarea lucrărilor, de latura cantitativă a construcţiei de locuinţe urbane, pentru
care piatra este prea scumpă şi adesea dificilă de procurat, iar lemnul tinde să fie înlocuit cu materiale mai trainice. Astfel, în
locul vechii tehnici a construcţiei de lemn sau paiantă (schelet de lemn, Fachwerkbau) se, trece din ce în ce miai mult la cea de
cărămidă.

Această dezvoltare a volumului de construcţii de zidărie (la care se adaugă şi cea a incintelor fortificate ale oraşelor) a implicat
o puternică creştere a producţiei de cărămizi. Dar această tendinţă de trecere la construcţia din zidărie de cărămidă nu este
generală: ea se manifestă, evident în mai mică măsură la anexele gospodăreşti şi sanitare ale casei şi nu apare practic de loc, din
motive militare — în aşezările din jurul cetăţilor „de margine“.

A doua problemă este cea a sistemelor constructive adecvate noului program funcţional şi tot odată cărămizii. Spre deosebire de
arhitectura gotică, axată în principal pe realizarea unor mari spaţii neîncălzite, acum se pune cu acuitate problema asigurării
unei temperaturi corespunzătoare a încăperilor de locuit. Prima consecinţă o constituie încăperile relativ scunde, acoperite cu
tavane din grinzi şi scînduri sau bolţi cât mai plate. Se dezvoltă bolţile semicilindrice cu penetraţii (la început cu nervuri de
tencuială de-a lungul curbelor de intersecţie), având picioarele bolţilor trase în jos şi sprijinite pe console puternice astfel încât
diametral semicilindrului să fie mai redus, decît distanţa dintre zidurile portante, dar apare şi sistemul uzual de boltire, fară
aceste console puternic ieşite în afară. Boltirea este folosită mai ales la parter. La etaj şi la casele mai modeste se prevăd tavane
din grinzi (deseori ornamentate cu cioplituri) şi scânduri, de obicei de brad, rareori de stejar, tavanele casetate şi pictate.

Localităţile săseşti sunt organizate pe vecinătăţi cuprinzând cel mult 40— 50 de familii învecinate. Drintre îndatoririle acestor
vecinătăţi figurează şi într-ajutorarea la construirea caselor. în aceste condiţii mai ales că terenul orăşenesc era considerat
„bonum publicum“ — era firesc, ca la ridicarea unei clădiri lângă alta existentă, să se folosescă peretele acesteia din urmă,
sprijinind planşeele, respectiv bolţile pe acesta.

Casele fiind construite, conform tradiţiei gotice, cu pinioane spre stradă, rezultă coama perpendiculară pe faţadă, ceea ce pe de o
parte uşurează extinderi în spate ale clădirii, iar pe de alta creează dolii între case de unde apele se scurg prin scocuri mult ieşite
în afară. Este

473
însă inevitabil în acest caz, ca — la unele ploi torenţiale sau topiri de zăpezi mai mari depuse

să se nască infiltraţii. Remediul acestei deficienţe constă în întoarcerea coamei, ea devenind paralelă cu faţada, şi îndepărtarea
pinioanelor.

Faţada principală, compusă din două-trei travei are ca motiv dominant golul mare al, intrării carosabile aşezat de obicei într-o
parte. în afara acestei intrări, tratate de obicei cu un ancadrament mai bogat, faţada mai cuprinde, fireşte, ferestre la fiecare
nivel. Cele de la etaj sînt de obicei mai mari, cu ancadramente mai bogate, corespunzătoare încăperilor reprezentative. Faţada
este lipsită de elemente majore de ritmare, cum ar fi o colonadă sau profiluri orizontale continui, de felul comişei, brîului sau
soclului profilat. Este posibil ca pe mai multe clădiri să fi fost blazoane, însemne de bresle sau inscripţii cioplite în piatră. Ceea
ce este deci dominant în compoziţia faţadei principale, este zidul plat, fară decroşuri, care constituie elementul unificator al
golurilor adesea diferite sau aşezate neordonat. Aceste faţade, lipsite de un relief puternic, erau viu colorate, uneori chiar pictate.
încoronarea faţadelor se face cu un pinion, simbol al bunăstării în perioada gotică (sau cu o şarpantă parţial deschisă).

învelitoarea uzuală a casei este din şiţă, adesea vopsită, rareori de ţiglă, care era frecventă doar la Sibiu, motiv pentru care era
denumit de turci „oraşul roşu“ , casele mai sărace foloseau şi paie. Coşuri de forme variate şi lucarne agrementează suprafaţa
mare şi liniştită a acoperişului înalt. Faţadele dinspre curte, în general mult mai modeste sunt caracterizate prin existenţa unor
galerii deschise .de circulaţie la etaj. Ele au efect ordonator al diverselor goluri de uşi şi ferestre,' aşezate neregulat, după
necesităţi.

Interioarele caselor mai bogate au încăperile reprezentative îmbogăţite cu elemente de piatră, deseori bogat sculptate:
ancadramente de uşi, uneori şi console, şemineuri. Sobele zidite din cărămidă sau' de teracotă, uneori din cahle ornamentate şi
smălţuite completează partea construită a interioarelor, care au pardoseli de cărămidă (dreptunghiulară sau hexagonală), de
scânduri (duşumele de brad) sau lut amestecat cu paie. Impresia de volum este dominată de sistemele de acoperire amintite,
înălţimea unui nivel fiind de circa trei metri, din pardoseală până în pardoseală. Decoraţia interioară este completată cu pictura
pereţilor, dar şi cu tapete covoare şi tablouri.

474
tîI^i MU

Casa „argintarului” din Bistriţa. Faţada

principală.

m:‘ •'*v- ■■

^iii»'

"V.v.~Ji'*

Casa Haller din Sibiu. Faţada principală.

ii /■ *•. •■“ ä- ■

> **** i

;/' s H? î I a ij-^ş

Castelul din Dumbrăveni. Faţadă şi plan.

Castelul Martinuzzi de la Vinţul de la Jos. Planurile delor două caturi şi faţada.

475
Omul Renaşterii preţuieşte natura, peisajul, care nu-i poate fi oferit de micile loturi din incintele înghesuite ale oraşelor. In
consecinţă, în completarea locuinţei „intra muros“ , apare grădina din afara oraşului. Aceasta din urmă nu trebuie să ne-o
închipuim doar ca un spaţiu pentru cultivarea legumelor şi fructelor, ci şi ca un loc de recreiere şi destindere.

Materialul de construcţie nu este primul şi principalul element care diferenţiază, casele sărace de cele bogate, ci programul,
funcţiunea care se satisface prin clădire şi nivelul de confort asigurat. în secolul al XVIII-lea începe implantarea în oraşe a
„palatelor“ nobiliare,- cu altă funcţiune, cu un plan cu curte interioară, cu alte sisteme de boltire, cu acoperiş mansardat, cu un
limbaj formal baroc iar sfârşitul Renaşterii la oraşe apare în jurul anului 1700.

Acest tip de case creează aspecte urbane, de pieţe şi străzi care sunt la scara omului şi au un caracter intim, rezultat ,nu numai
din dimensiuni şi proporţii, ci mai ales prin relaţia organică dintre spaţiile interioare şi cele exterioare, datorită arcadelor şi
intrărilor carosabile. Tot aşa de important ca sentimentul de intimitate generat de ele, este pitorescul acestor spaţii urbane, în
care alinierile nu sunt perfecte, streaşinile şi coamele sunt doar aproximativ la acelaşi nivel (ca şi ferestrele), unde toate aceste
inegalităţi dau o vibraţie, o viaţă fronturilor de case, unde variaţia coloristică accentuează individualitatea fiecărei clădiri.

Tipologia şi evoluţia clădirilor în care se creiau bunurile materiale a fost împărţită în trei grupe:

activităţi, care se practică acasă, ele necesită cel mult amenajări minore ale unor încăperi la parterul locuinţelor.

cele care necesită clădiri sau amenajări speciale, ca de exemplu turnătorii de tunuri, sticlarii, cărămidarii, măcelarii, brutarii
împărţind clădirile şi amenajările lor în două categorii: interioare oraşului şi exterioare

cele nelegate de un loc anumit, de o clădire sau amenajare specială, cum este cazul zidarilor şi dulgherilor.

Totalitatea condiţiilor din această perioadă separă Renaşterea în două: cea de curte şi cea de masă. Arhitectura Renaşterii din
Transilvania are deci un caracter de creaţie populară, făurită de geniul maselor, cu toată existenţa unor influenţe externe, în
special italiene. Acestor creaţii este acordat eronat calificativul de „arhitectură ne-românească“. Aportul

476
românesc în arhitectura Renaşterii din Transilvania constă atât prin munca fizică de ridicare a clădirilor ca şi prin investorii din
rîndurile orăşenilor ca principali promotori ai arhitecturii renascentiste.

Pe de altă parte, principii Moldovei şi ai Ţării Româneşti construiau şi în Transilvania. Astfel orientarea renascentistă a
arhitecturii moldoveneşti în timpul lui Petru Rareş apare nu numai prin ancadramente de acest fel la bisericile mănăstirilor din
nordul Moldovei ci şi prin pro filatura soclului bisericii ortodoxe de la Vad, prin stemele Moldovei sculptate la cetatea Ciceului
şi la biserica luterană de la Boian.

Mai important însă este aportul meşterilor populari, veniţi de la sate şi deveniţi pietrari, la constituirea limbajului formal al
arhitecturii Renaşterii din Transilvania, care îi dă caracterul specific şi o diferenţiază de celelalte zone ale Europei. Prima
componentă a acestui limbaj formal o constituie proporţiile specifice utilizate, mai degrabă scunde şi late, decât zvelte. Originea
rurală a acestor proporţii este certă, dar nu provin din arhitectura populară.

477
7. ISTORIC ÎN DATE AL ARHITECTURII ROMÂNEŞTI

Orice istorie a arhitecturii are de învins dilema alegerii între o tratare diacronică şi una sincronică. Alcătuită dintr-o succesiune
cronologică de momente, reprezentând fiecare o secţiune orizontală, o istorie în date are avantajul de a reda concomitent şi
procesele evolutive şi sincronismul unor fenomene.

5500 - 3500. neoliticul vechi dezvoltarea unor aşezări pe terase joase, alcătuite din bordeie sau colibe de paiaţă;

3500 - 2600. neoliticul târziu, locuinţe colective de suprafaţă;

2000 - 800. epoca bronzului, aşezări aparţinând culturii Monteoru;

800 - 450/300. perioada Halstattiană;

657 - 656. data întemeierii de către emigranţi ionieni a cetăţii Istros;

450 - 300. trecera la cultura La Tene;

300 - 200. aşezări de tip oppidum, numite de daco-geţi dave;

300 - 100. constituie cetăţile celtice Noviodunum (Isaccea) şi Arrubium (Măcin)

260. prima atestare documentară a cetăţii Tomis;

Cea 100 i.ch. în toate regiunile ţării sunt atestate aşezări dace. Ele posedă caracteristicile culturii Late, cu rădăcini autohtone,
stimulate de influenţa elenistică din oraşele pontice şi cele din sud, cultură care se generează pe întregul teritoriu locuit de daci;

Cea 50 - 106. d. H. are loc o întărire a sistemului de apărare din munţii Orăştie;

98. Se încheie construcţia drumului strategic de la malul drept al Dunării.

102 - 105. se desfăşoară constructia podului peste Dunăre, proiectat de Apolodor din Damasc;

106. în urma înfrângerii dacilor, cetăţile din munţii Orăştiei îşi încetează existenţa;

108-110. se întemeiază colonia Ulpia Traiana augusta Dacica căruia i se va adăuga în mod simbolic denumirea vechii capitale
dace, Sarmizetusa.

109. în cinstea unei victorii este inaugurat Tropaeum Traiani;

113. în ziua de 12 mai este inaugurată la Roma columna lui Traian, edificată de Apolodor din Damasc;

478
117 - 217. activitate constructivă susţinută pentru întărirea graniţelor noii provincii prin limesuri, castele şi castre, pentru
dezvoltarea oraşelor, cărora li se acordă ranguri de colonii şi municipii;

117 - 118. este demontată sau incendiată, din motive strategice, structura de lemn a podului lui Traian;

132 - 133. inaugurarea unei apeduct în Dacia;

158. amfitetrul de la Sarmizegetusa;

180 - 192. oraşul Apulum (Alba Iulia) cel mai important şi mai populat centru urban din Dacia;

193 - 211. ridicarea oraşelor Diema, Drobeta şi Potaissa la rang de colonie, iar a oraşului Porolissum la rang de municipiu.
Limesul Alutanus este dublat către răsărit prin limesul Transalutanus;

271. retragerea armatei şi administraţiei romane din Dacia, ordonată de împăratul Aurelianus, deşi oraşele romane continuă a fi
locuite timp de două secole, ele îşi pierd funcţiile lor sociale, iar forma de viaţă rurală devine exclusivă. Transformarea
amfiteatrului de la Sarmizegetusa într-o fortăreaţă. Vestigii arheologice paleo-creştine arată că religia creştină, introdusă în
Dacia de coloniştii din provinciile orientale încă din secolele II - III este adoptată de populaţia daco-romană;

306 - 337. pe ruinele castrului Drobeta se edifică un oraş de plan ordonat, puternic fortificat;

328. în prezenţa lui Constantin cel Mare este inaugurat podul de peste Dunăre între Sucidava şi Oescus;

Cea 350. edificarea bazilicii “ de marmură” de la Tropaedum Traiani;

Secolele IV - VI. Tipul de edificiu monumental characteristic acestui interval este basilica cu trei nave;

527 - 564. în timpul domniei lui Justinian se construieşte, biserica uninavată de la Sucidava, cae mai veche clădire de cult
cunoscută în nordul Dunării Existenţa a numeroase cetăţi de pământ cu forme în plan subordinate reliefului la Dăbâca, Cuvin şi
Biharea, centre ale voievodatelor ducilor Gelu, Glad şi Menumorut;

479
940 - 965. cea mai veche menţiune documentară a unei aşezări medieval din Moldova se referă la Cetatea Albă, alcătuită dupa
tradiţii bizantine;

968. în Dobrogea exista 80 de goroduri - aşezări;

972. Păcuiul lui Soare, cetate clădită de bizantini;

992. complex rupestra la Basarabi;

Secolul al XI - lea biserică de tip central;

Secolul al XII - lea pe teritoriul ţării se construiesc numeroase cetăţi şi aşezări fortificate din pământ sau piatră. La Niculiţei se
edifică o biserică de plan treflat;

1111. prima catedrală de la Alba Iulia, basilica cu trei nave şi un baptisteriu alăturat;

1202 - 1207. întemeierea abaţiei de la Cârţa;

1211 - 1225. cavalerii teutoni ridică cetăţile de piatră Feldioara, Codlea şi Rucăr;

1223. biserica de la Cisnădioara aparţine tipului aşa - numitelor “bazilici scurte” de ţară;

A. 4 ..

După 1225. In urma plecării cavalerilor teutoni este ridicată pe vârful Tâmpa cetatea Braşovia;

1227. episcopia catolică a cumanilor Civitas Mileoviae;

1240. este atestată biserica din Prejmer;

înainte de 1241. arhitectura de cult ortodox Ostrovul Mare şi Nucşoara în Haţeg, legarea absidei de nava unică pe toată
lărgimea, fară nici o retragere. Biserica romanică de la Câmpulung - Muscel;

După 1241. monarhia maghiară ridică aşa numitele „castre regale”. Revitalizare a arhitecturii romanice bisericeşti. Cisnădie este
reluat tipul de basilica cu trei nave, cu absidiolele săpate în grosimea zidurilor soluţii noi de bazilici, fară absidiole şi nişe,
numai cu absida corespuntătoare navei principale sau chiar fară absidă;

1241 - 1250. Acâş, bazilică cu trei nave, acoperită cu şarpantă şi două turnuri în faţada de vest;

1246 - 1255. la Alba Iulia prima etapă a lucrărilor de constructive o nouă catedrală, o bazilică monumentală;

1250. bazilica de la Cisnădie cu trei nave terminate cu abside;

A doua jumătate a secolului al XIII lea se edifică în Transilvania cetăţi romanice târzii, alcătuite dintr-o incintă restrânsă de
piatră şi un donjon;

480
1250 - 1260. construcţia bazilicii de la Herina;

1250 - 1270. refacerea bisericii de la Prejmer în forme cisterciene;

După 1260. se edifice biserici uninavate, din piatră, de tip “sală”;

1270. edificarea bisericilor de tip sală din Sântămaria Orlea, Strei - Sângiorgiu, biserica din Avrig de tipul cu două turnuri şi
tribună;

După 1275. se construiesc bazilicile de la Cetatea de Baltă;

1293. mănăstirea ortodoxă Hodoş - Bodrog de lângă Arad;

Sfârşitul secolului al XIII lea. castrul regal d la Hunedoara. Edificarea bisericilor de la Densuş şi Gurasada;

Sfârşitul secolului al XIII lea - începutul secolului al XlV-lea. goticul cistercian şi cel matur exercită influenţă asupra
modenaturii unor biserici - sală, cadrul stilului romanic;

După 1290. se edifică în interiorul cetăţii severinului o biserică apropiată ca factură de capela XI din Tâmovo. Drobeta- Tumu
Severin a doua biserică, de acelaşi tip cu cea din cetate. Biserica de tip triconc, denumită Vodiţa I, înrudită cu biserica de la
Niculiţel;

La începutul secolului al XIV - lea se ridică numeroase cetăţi;

castelul de la Făgăraş;

biserica Sântămaria Orlea este împodobită în interior cu pictură murală, cea mai veche păstrată;

1319 - 1356. se edifică corul gotic al catedralei de la Alba - Iulia, prima manifestare a goticului pur în locul celui romanic;

1330. Chronicon Pictum, vorbeşte despre o cetate a lui Basarab, probabil cetatea de la Poenari;

1333 - 1334. cetatea sătească de la Aiud

1340. refacerea de către Basarab I, a curţii domneşti de la Argeş;

A doua jumătate a secolului al XIV - lea în Transilvania apare tipul de biserică hală, cu toate cele trei nave boltite la acelaşi
nivel. în Ţara românească diversificare a unei arhitecturi monumentale de tip sală şi în cruce şi cel treflat şi în cruce greacă
încrisă şi cel trilobat. In Moldova - bisericile Sf. Treime din Şiret şi Sf. Nicolae de la Rădăuţi - indică raporturi cu arhitectua
romani co - gotică şi cu cea bizantino - balcanică;

481
1354 - 1358. construirea bisericii Sf. Treime de la Şiret, monument de plan triconc, prototip al bisericilor vremii lui Ştefan cel
Mare;

1359 - 1365. a fost zidită biserica Sf. Nicolae din Rădăuţi;

1377, noiembrie, 19. cea mai veche menţiune documentară a castelului de la Bran

1377 - 1418. construcţia bisericii mănăstirii Cotmeana;

1383. începerea construcţiei Bisericii Negre;

1386. dată zugrăvită în pronaosul bisericii mănăstirii Cozia an al zidirii monumentului;

1388. Suceava este menţionată drept reşedinţă a voievozilor Moldovei;

1375 - 1391. a fost construită cetatea Neamţuluişi nucleul iniţial al cetăţii de scaun de la Suceava;

1364 - 1369. edificiile bisericii Domneşti de la Curtea de Argeş;

la Sibiu este atestată existenţa unor „bolţi” magazine destinate vânzării diverselor produse;

este atestată existenţa unei biserici gotice la Şiret;

Voicu, tatăl lui Iancu de Hunedoara, primeşte în proprietate castrul regal de la Hunedoara, edificat în cursul secolului precedent.
Biserica din Streisângiorgiu ar data din jurul anului 1100, fiind cel mai vechi monument românesc de cult păstrat în
Transilvania;

1410 - 1418. la Târgovişte a fost zidită biserica Mitropoliei aparţinând tipului de cruce greacă înscrisă;

1410 - 1430. realizarea bisericii Sf. Mihail din Cluj ( datorată unui meşter format pe şantierul bisericii din Caşovia);

data edificării la Baia a celei mai importante biserici de stil gotic catolice din Moldova;

1415, aprilie, 13. se confirmă existenţa vechii mănăstiri a Humorului;

După 1421. incursiunile turceşti au ca rezultat edificarea de către stat şi feudali de cetăţi şi castele, înconjurarea oraşelor cu
incinte de ziduri, fortificarea bisericilor săteşti;

1400 - 1432. zidurile cetăţii Neamţului au fost dublate spre interior cu trei laturi cu un şir de încăperi;

ultima fază de construcţie a Cetăţii Brasovia, situată pe vârful Tâmpei;

482
prima atestare a bisericii Mirăuţi din Suceava unde Alexandru cel Bun depune moaştele Sf. Ioan cel Nou;

1404. se zidesc în munţii Apuseni, la nord de Mureş, o serie de biserici ortodoxe, din piatră, care derivă din tipul tradiţional al
bisericii sală;

este atestată documentar existenţa cetăţii Colţi;

Clujul primeşte un privilegiu de fortificare;

1429. unica navă a Bisericii din Deal de la Sighişoara, de tip sală, este înlocuită prin trei nave cu o soluţie spaţială de tip hală;

1432. începe construcţia cetăţii săteşti de la Codlea, în jurul bisericii - sală;

1434. se menţionează la Iaşi existenţa unei curţi domneşti;

1446 - 1453. castelului de la Hunedoara i se edifică sălile suprapuse, a Cavalerilor şi a Dietei şi o capelă cu altarul poligonal în
interior;

1454, martie, 25. se menţioinează curtea domnescă din Cotnari;

1456 - 1462. perioada primei domnii a lui Vlad Ţepeş, în care au fost construite cetatea şi primele clădiri ale mănăstirii
Comana;

1457. se încheie, la Sibiu, împrejmuirea „Oraşului de Jos” cu ziduri de apărare;

1462. se atestă documentar existenţa curţii domneşti din Bacău;

1464. sunt emise de către Ştefan cel Mare primele acte la curtea domnească din Vaslui;

4 iulie - 1469. se construieşte de către Ştefan cel Mare biserica mănăstirii Putna;

1466 - 1470. este menţionată într-un hrisov biserica din Dolheştii Mari, zidită din

porunca hatmanului Şendrea, cumnatul lui Ştefan cel Mare;

la Gândiţi se construieşte cetatea de piatră compusă dintr-o incintă patrulateră, întărită cu bastioane circulare;

data construirii bisericii Sf. Paraschiva din Râmnicu - Sărat, ctitoria domnitorului Ştefan cel Mare, de tipul bisericilor „sală”;

anul ridicării, de către Ştefan cel Mare, a celei de - a doua pânze de ziduri şi a podului mobil la Cetatea Neamţului;

iunie, 22 iulie, 16. a fost construită Cetatea Chilia prevăzută cu patru turnuri de colţ de secţiune pătrată şi circulară;

483
se termină lucrările de construcţie la castelul Huniazilor, iniţiate de Matei Corvin. Se construieşte la Bistriţa casa Peterman;

data refacerii celei de -a doua reşedinţe domneşti de la Suceava de către Ştefan cel Mare, după distrugerea ei de către turci;

începe la Cluj construirea bisericii de tip sală Biserica Reformată;

este atestată existenţa unui spital la Mediaş

1487, iunie, 8 noiembrie, 13. durata construirii bisericii Sf. Procopie din Milişăuţi, edificată de Ştefan cel Mare;

iunie, 13. data începerii zidirii bisericii Sf. Cruce din Pătrăuţi, ctitoria lui Ştefan cel Mare, cel mai vechi monument păstrat a
tipului trilobat;

mai, 1 - octombrie, 15. perioada de construcţie a bisericii Sf. Ilie din Sântilie de lângă Suceava, edificată de Ştefan cel Mare;

mai, 26 - septembrie, 14. Perioada de construire a bisericii mănăstirii Voroneţ, din iniţiativa lui Ştefan cel Mare;

construirea bisericii ortodoxe din Feleac, întemeiată prin contribuţia directă a lui Ştefan cel Mare;

aprilie, 27 - septembrie, 20. data construirii bisericii Sf. Ioan din Vaslui, ctitorie a lui Ştefan cel Mare, prin care debutează seria
bisericilor de oraş, de tip triconc, cu pronaos supralărgit;

iunie - 1492, august, interval în care, conform pisaniei, a fost construită biserica Sf. Nicolaie Domnesc din Iaşi, ctitorie a lui
Ştefan cel Mare;

mai, 30 - octombrie, 28. perioada de construcţie a bisericii Sf. Gheorghe din Hârlău, ridicată de Ştefan cel Mare;

iunie, 9. data începerii construirii bisericii Adormirea Maicii Domnului din Borzeşti, ctitorie a lui Ştefan cel Mare;

data privind începerea edificării bisericii Sf. Nicolae din Bălineşti;

octombrie, 18. data terminării bisericii Sf. Nicolae din Dorohoi, zidită din porunca lui Ştefan cel Mare;

noiembrie, 30. data terminării, conform pisaniei, a bisericii Sf. Apostoli din Huşi, ctitorie a lui Ştefan cel Mare;

484
1496, septembrie, 30. anul terminării bisericii Sf. Nicolae din Popăuţi, ctitorie a lui Ştefan cel Mare;.

noiembrie, 18. anul terminării bisericii Sf. Mihail din Războieni, ridicata de Ştefan cel Mare;

iulie, 4. data începerii construirii bisericii Adormirea Maicii Domnului din Tazlău, din voia lui Ştefan cel Mare;

1497,iulie,15. data începerii conform pisaniei, a edificării Bisericii Domneşti Sf. loan Botezătorul din Piatra - Neamţ, ctitorie a
lui Ştefan cel Mare;

noiembrie, 14. data terminării conform pisaniei, a bisericii Mănăstirii Neamţ, cu hramul înălţarea Domnului, edificate de Ştefan
cel Mare;

septembrie, 13. se termină construcţia imnului clopotniţă a Mănăstirii Bistriţa, ridicat de Ştefan cel Mare;

anul distrugerii de către turci a cetăţii Orheiul - Vechi;

noiembrie, 26. prima atestare documentară a mănăstirii Dobrovăţ, cumpărată de Ştefan cel Mare de la un boier;

data terminării de către voievodul Ţării Româneşti, Radu cel Mare, a bisericii Mănăstirii Dealu. Reluând tipul de plan al
bisericii Mănăstirii Cozia;

1500. Boierii Craioveşti zidesc biserica Mănăstirii Streheia;

Sfârşitul secolului al XV - lea. biserica Sf. Paraschiva din Cotnari, edificată conform tradiţiei de Ştefan cel Mare îmbină planul
drept cu boltirea în cupole;

1500 - 1502, septembrie, 144. intervalul în care se construieşte conform pisaniei, biserica Sf. Cruci din Volovăţ ctitorie a lui
Ştefan cel Mare;

1502 - 1520. realizarea incintei fortificate circulare în jurul bisericii din Prejmer, concomitent amplificată;

aprilie, 2 - august, 29. se edifică biserica Sf. Ioan Botezătorul, în comuna Arbore;

aprilie, 27 - 1504, mai. durata execuţiei a bisericii mănăstirii Dobrovăţ, ctitorie a lui Ştefan cel Mare, cel mai amplu monument
religios al vremii sale după biserica mănăstirii Neamţu;

1503, septembrie, 8 - 1504, septembrie, 18. se zideşte biserica din Reuseni, începută din voia domnitorului Ştefan cel Mare şi
terminată de fiul său Bogdan;

485
I

1510- 1516. s-a încheiat constructia ultimei biserici - hală din Transilvania, Biertan;

1512 -1521. perioada domniei lui Neaoe Basarab, când a fost clădită biserica Sf. Gheorghe din Târgovişte;

1512 - 1517. se zideşte din iniţiativa domnitorului Neagoie Basarab, biserica Mănăstirii Argeşului;

-1522, noiembrie, 6. intervalul în care se construieşte, conform pisaniei, biserica Sf. Gheorghe din Suceava, devenită catedrală
mitropolitană;

1515. se zideşte biserica ortodoxă din Zămeşti, atribuită lui Neagoe Basarab;

Ante 1517. se construieşte, din iniţiativa lui Neagoe Basarab, biserica mănăstirii Snagov;

1517. adăugirea, de către Neagoe Basarab a unui exonartex ( pridvor), deschis bisericii Mitropoliei din Târgovişte, monument al
vremii lui Mircea cel Bătrân;

1520. Neagoe Basarab şi Doamna Despina iniţiază construirea la Ostrov a unei biserici care interpretează tipul Cozia;

- 1571. intervalul în care se construieşte cetatea de la Gherla;

- 1530. se construieşte mănăstirea Probota (jud. Suceava), ctitoria lui Petru Rareş;

biserica mănăstirii Dobrovăţ, ctiroria lui Ştefan cel Mare, este zugrăvită în interior din ordinul lui Petru Rareş.

biserica, ctitorie a lui Ştefan cel Mare, din Hârlău, este pictată în întregime în exterior;

1530, august, 15. se încheie conform pisaniei construcţia bisericii Humor, cu contribuţia domnitorului Petru Rareş. Pentru prima
oară în arhitectura Moldovei, apare un pridvor monumental deschis;

1532 - 1534. biserica Sf. Gheorghe din Suceava este zugrăvită din ordinul lui Petru Rareş;

1532 - 1534. biserica Sf. Gheorghe din Suceava este zugrăvită din ordinul lui Petru Rareş;

1532. din voia domnitorului Petra Rareş se edifică biserica mănăstirii Moldoviţa care, sub aspectul plasticii monumentale, apare
ca cea mai desăvârşită sinteză a compoziţiei de volume şi a siluetei caracteristice monumentelor vremii lui Ştefan cel Mare;

486
1532. data construcţiei corpăului central, de acces, al castelului în stilul Renaşterii de la Lăzarea;

1532,septembrie, 12. se încheie, conform pisaniei, la Baia, construirea bisericii Precista, ctitoria lui Petru Rareş, o replică a
tipului de la Cotnari;

1535 - 1538. din iniţiativa lui Petru Rareş este pictată în exterior biserica din Bălineşti, ctitoria lui Ştefan cel Mare;

1534, august, 10 - 1535, august, 30. se zideşte la Suceava biserica Sf. Dumitru, ctitoria lui Petru Rareş;

la Sibiu, se amenajează o conductă de alimentare cu apă, executată din trunchiuri de brad, care pleacă dintr-un lac aflat în faţa
porţii către Cisnădie;

în satul Miroslăveşti răzeşii clădesc o biserică de lemn;

1535, aprilie, 23 - septembrie, 8. edificarea, bisericii mănăstirii Coşula, zugrăvită în exterior de către Petru Rareş;

1537 - 1555. se reconstruieşte castelul de la Brâncoveneşti, atestat ca cetate regală, cu patru corpuri care formează o curte
interioară şi bastioane octogonale în colţuri;

1537. din iniţiativa lui Petru Vodă se construieşte biserica mănăstirii Valea, derivată din tipul Coziei;

1540. se contruieşte la Vinţul de Jos, castelul episcopului George Martinuzzi, reşedinţă nobilară cu caracter deschis în stilul
Renaşterii;

După 1540. se construieşte la Brănişca un castel în stilul Renaşterii;

1541. este pictată în interior şi în exterior biserica din Arbore;

la Târgul Frumos, se edifică biserica domnească Sf. Paraschiva, ctitorie a lui Petru Rareş;

1542 - 1550. la Roman se edifică biserica Episcopiei, ctitoria lui Petru Rareş;

începe construcţia bisericii mănăstirii Râşca ctitorie a lui Petru Rareş;

1542. se construieşte biserica Sf. Dumitru din satul Zăhăreşti - Liteni, pentru prima oară în arhitectura Moldovei, un plan drept
cu naosul supraînălţat print-o turlă pe trei rânduri de arce cilindrice suprapuse, dispuse pieziş unele în raport cu celelalte;

1542. se construieşte din voia lui Petru Vodă, de către “ Maxim maistorul, învăţător ăn zidărie”, bolniţa mănăstirii Cozia;

487
1545 - 1559. a lui Mircea Ciobanul, s-a construit un nou palat domnesc la Bucureşti şi biserica Curţii Domneşti, cunoscută sub
denumirea de “ Curtea veche”;

1545. Petru Rareş se adresează unui meşter din Bistriţa, cerându-i să zidească o biserică asemănătoare cu cea din Suceava;

1545. începe construcţia castelului în stilul Renaşterii, din Bahnea;

1545. data terminării “ Casei Comercianţilor ” din Braşov;

1547. la Braşov se construieşte o bibliotecă publică;

1547, septembrie, 14. conform datelor din pisanie construirea bisericii mănăstirii Voroneţ

s-a adăugat un pridvor închis, întreaga clădire fiind pictată în exterior, iar noul pridvor şi pe dinăuntru;

casa voievodului Ilie al Moldovei, în stilul Renaşterii, de la Bistriţa;

în jurul mănăstirii Probota, doamna Elena Rareş şi fii săi construiesc o incintă fortificată, iar în interior o casă domnească;

1550. în piaţa centrală a oraşului Sibiu se ridică stâlpul infamiei, executat din piatră;

1512 - 1521. anii domniei lui Neagoe Basarab care continuă lucrările începute la 1495, la biserica Sf. Nicolae din Schei;

1514. dată săpată pe cornişa ancadramentului uşii casei lui Bemardus pictor din Cluj, prima manifestare a stilului Renaşterii în
arhitectura locuinţei urbane;

- 1528. este lărgită sub conducerea unui „ Magister Antoniu ” Casa Sfatului din Braşov.

488
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Grigore Ionescu - Istoria arhitecturii româneşti - 1937

Grigore Ionescu - Istoria arhitecturii în România - voi. 1-2 - 1963

Grigore Ionescu - Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor - 1982

Cristian Moisescu - Arhitectura românească veche - 2001

Gh. Curinschi - Vorona - Introducere în arhitectura comparată - 1995

Gh. Curinschi - Vorona - Arhitectură, urbanism, restaurare - 1996

Gh. Sebastyen - Renaşterea - 1987

Mariana Slapac - Cetăţi medievale din Moldova - 2004

Mira Voitec - Dordea - Reflexe gotice în arhitectura Moldovei - 2004

Mircea Crişan - Restaurarea structurală a clădirilor de cult — 2010

T. O. Gheorghiu - Arhitectura medievala de apărare - 1985

Gh. Curinschi - Vorona - Istoria arhitecturii româneşti - 1978

Neagu Djuvara - O scurtă istorie a romanilor povestită celor tineri - 2010

D. Antonescu - Arhitectura Daciei - 1986

489