NOTE DE CURS – GEOMORFOLOGIE – SEMESTRUL II

Geografia Mediului
Predător curs. Conf. univ. dr. Marian ENE

Fascicolul 3

DINAMICA ŞI EVOLUŢIA VERSANŢILOR

DEPLASĂRI BRUŞTEINDIVIDUALE ŞI ÎN MASĂ (GRAVITAŢIONALE)

Formele de relief ce caracterizează suprafaţa topografică terestră sunt mărturii în

peisajul geomorfologic al evoluţiei în timp sub impactul proceselor morfogenetice.
Procesul dezvoltării reliefului actual continuă cu agenţi şi procese noi, dar pe fondul
unor ,,tipare” mai vechi, moştenite. Treptat, aceste noi procese, prin evoluţie progresivă,
reuşesc să-şi formeze propriile direcţii de evoluţie, generând noi forme de relief, deosebite de
cele moştenite asupra cărora au lucrat.
Sculptarea actuală a reliefului, generată de activitatea agenţilor sub impactul anumitor
factori de control, se constituie într-un sistem de denudare a cărui rezultantă este dată de
formele nou apărute şi prin cantitatea de material dislocat, transportat şi sedimentat.

Potenţialul morfodinamic
Orice suprafaţă topografică expusă acţiunii proceselor geomorfologice actuale prezintă
un potenţial morfodinamic specific. Acesta este dat în cele mai multe cazuri de pantă şi
particularităţile geologice (tectonice, litologice şi structurale). Unele particularităţi locale ale
potenţialului morfodinamic sunt legate de acţiunea altor factori geomorfologici, climatici,
edafici, antropici ş.a. Desfăşurarea proceselor geomorfologice actuale depind însă de o serie
de condiţii care fac ca potenţialul morfodinamic să fie în diferite stadii de pregătire sub
impulsul factorilor declanşatori.
Modelarea prezentă a reliefului se realizează continuu sau intermitent sub acţiunea
agenţilor modelatori, constituindu-se într-un sistem natural deschis ce determină dinamica şi
modificarea peisajului geomorfologic. Rezultanta acestor funcţii variabile – agenţi şi procese
– este exprimată prin formele de relief noi create şi prin cantitatea de material dislocat şi
redepus
Modul de acţiune şi gradul de intensitate manifestate de agenţii modelatori subaerieni
diferă de la o regiune la alta în funcţie de factorii sub impulsul cărora acţionează, cum ar fi
spre exemplu rezistenţa diferită a rocilor, structura asupra căreia acţionează, condiţiile
topoclimatice locale şi climatice generale, modul de acţiune antropică, etc.
Factorii geologici – diferenţiere regional
Un rol important în modelarea reliefului o au factorii geologici, fie că este vorba de
mişcările tectonice, litologie şi structură. Influenţa acestor factori geologici nu este deloc de
neglijat, ei condiţionând modul şi intensitatea modelării actuale a reliefului.
Mişcările tectonice
 Mişcările neotectonice
 Cutremurele
Litologia şi structura
Roca şi structura au o influenţă hotărâtoare în modelarea reliefului, agentul modelator
generând forme de relief diferite în funcţie de acestea.
Litologia şi structura se constituie în factori potenţiali majori, intervenind în desfăşurarea
proceselor geomorfologice actuale pe două căi:
- prin impunerea formei, lungimii şi gradului de înclinare a versanţilor;
 - impunerea tipurilor (structura) şi intensităţii proceselor geomorfologice actuale (litologia)

Relieful – suport al activităţii proceselor geomorfologice actuale (morfodinamice)

 Pantele;
 Densitatea fragmentării reliefului;
 Adâncimea fragmentării reliefului (energia reliefului);
 Expoziţia versanţilor

Factorii climatici
 Temperatura;
 Precipitaţiile.

Factorii hidrologici
 Apele subterane

Vegetaţia – rol protector

 Gradul de acoperire cu vegetaţie

Activitatea antropică
 Defrişarea;
 Construcţia de căi de comunicaţie;
 Activitatea agricolă;
 Dezvoltarea aşezărilor

Alunecările de teren. Sunt acele deplasări naturale, sub acţiunea forţei gravitaţionale,
a maselor de roci, de regulă umectate, pe suprafaţa unui versant înclinat. Au loc ca urmare a
ruperii echilibrului dintre forţa de gravitaţie şi forţa de frecare internă a rocilor ca urmare a
acţiunii factorilor cauzali (declanşatori) de origine naturală sau antropică. Alunecările de
teren, cunoscute în literatura de specialitate internaţională sub denumirile de: glissement
(limba franceză), landslide, landslip (limba engleză), bergrutsch, erdrutsch (limba germană),
opolzen (limba rusă), sunt mişcările gravitaţionale de masă cele mai frecvente în zona
temperată, modificând radical profilul longitudinal al versanţilor din zonele montane şi
colinare.
Prin suprafeţele mari afectate, prin amploarea şi intensitatea mare a fenomenului,
alături de ravenare şi torenţialitate, alunecările de teren constituie principalele procese de
instabilitate a versanţilor şi de degradare a terenurilor, de modificare, uneori majore, a
configuraţiei reliefului afectat.
Având în vedere impactul major pe care-l au aceste procese asupra reliefului şi,
implicit, asupra activităţii umane, ele au constituit un subiect de analiză încă din cele mai
vechi timpuri, numeroase fiind mărturiile scrise ale unor fenomene de acest gen cu efect
catastrofal. Şi în ţara noastră, studiul alunecărilor de teren a constituit preocuparea multor
cercetători încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, luând amploare în prima jumătate a
secolului al XX-lea. Aceste studii asupra alunecărilor de teren, cel puţin începând cu secolul
al XIX-lea, s-au făcut în scop geomorfologic, geologic, geofizic, hidrologic, biogeografic şi
agroameliorativ, o parte dintre cei preocupaţi fiind amintiţi anterior.
În ceea ce priveşte cauzele alunecărilor de teren, acestea sunt diferite, cauzale şi
condiţionale, fiind analizate anterior, la care se adaugă gravitaţia, ca factor determinant, forţă
motrică naturală, a cărei acţiune depinde de masa materialului, de înclinarea pantei şi de
natura structuralo-petrografică a terenului.
 Clasificările făcute alunecărilor de teren sunt numeroase, la baza lor fiind diferite
criterii, cum ar fi: suprafaţa afectată, viteza de deplasare, adâncimea patului de alunecare,
forma, gradul de umectare ş.a. În România, o primă clasificare mai complexă a alunecărilor
de teren a făcut-o Mihăilescu (1938), numindu-le ,,pornituri de teren” şi împărţindu-le în
alunecări uscate, alunecări umede şi surpări, o clasificare ce ţinea cont de mecanismul
deplasării materialului de pantă. O clasificare mult mai complexă a făcut-o Tufescu (1966),
criteriul de bază axându-se pe formele microreliefului rezultat în urma desfăşurării
procesului:- alunecări în brazde (superficiale);- alunecări lenticulare (lupe de alunecare);-
alunecare în movile sau monticuli (în grueţi, în ţiglăi);- alunecări în pseudoterase (alunecări în
mase);tipuri de tranziţie (alunecări curgătoare, alunecări-surpări, alunecări sufozionale ş.a).
În literatura de specialitate mai sunt menţionate şi alte tipuri, cum ar fi: văile de alunecare
(Mihăilescu, 1942) şi alunecările de versanţi (Naum, Micalevich, 1956). În anul 1976, Posea,
Grigore, Popescu şi Ielenicz, în tratatul de Geomorfologie, fac o clasificare în funcţie de
adâncimea afectată de alunecări:- alunecări de blocuri glisante;- alunecări în pătura de sol;-
alunecări în pătura de alterări;- alunecări ce afectează roca în loc.Ielenicz (1984) propune o
clasificare în funcţie de adâncimea patului de alunecare, volumul de material dislocat şi forma
de relief dezvoltată:
- alunecări profunde masive;
- alunecări profunde masive de vale
- alunecări profunde masive de versant.
- alunecări de mică adâncime;
- alunecările în ,,cuib”;
- alunecări strangulate;
- pornituri liniare cu caracter mixt (alunecările curgătoare);
- jgheaburile de alunecare;
- alunecări superficiale;
- brazde de alunecare;
- văluriri;
- solifluxiuni

O clasificare în funcţie de vârsta alunecărilor de teren face Popescu (1990), rezultând

trei categorii:- alunecări recente (actuale);- alunecări vechi (holocene);- alunecări foarte vechi
(pleistocene). În anul 1993, UNESCO (citat Popescu, 1996) propune o clasificare a
alunecărilor de teren (fig.3.43) în funcţie de mişcarea pe care o prezintă:- alunecări
progresive: care avansează în sensul mişcării (1);- alunecări regresive: care avansează în sens
invers mişcării (2);- alunecări în dezvoltare: care se extind în două sau mai multe direcţii (3);-
alunecări în descreştere: care-şi reduc suprafaţa în timp (4);- alunecări limitate, incomplete: cu
crăpături, însă fără mişcare (5).

Sanda Manea (1998) propune o clasificare bazată mai ales pe natura mişcării, plecând
de la ideea că, în unele cazuri, o alunecare poate provoca diferite tipuri de mişcări în diferite
părţi ale masei alunecate şi în diferite faze de evoluţie:
- prăbuşirile de maluri (1);
- alunecările rotaţionale - simple (2);
- multiple (3);
- succesive (4);
- alunecările de translaţie - căderi de blocuri (5);
- simple (6);
- multiple (7);
- alunecări cu extindere laterală (8);
- curgerile - curenţi de pământ (9);
- curenţi de noroi (10);
- curenţi de grohotiş (11);
- alunecări curgătoare (12)

Bălteanu şi Alexe (2000) aleg drept criteriu de clasificare a alunecărilor de teren grosimea
materialelor deplasate şi gradul de activitate.
1. după grosimea materialelor deplasate:
– alunecări superficiale, când grosimea materialului deplasat nu depăşeşte 1,5 m;
- alunecări cu profunzime medie (1-3 m);
alunecări profunde (peste 3 m).
2. după gradul de activitate:
– alunecări stabilizate, când alunecarea este veche şi nu prezintă condiţii pentru
reluarea mişcării;
– alunecări parţial stabilizate, caracterizate printr-un potenţial evident de reactivare;
– alunecări active, caracterizate prin faptul că procesul de deplasare a materialelor pe
versanţi este în curs de desfăşurare.

Rădoane, Ichim şi Dumitriu (2001) fac o clasificare în care criteriul de bază este planul de
alunecare al materialului de pe versant:
- alunecări de translaţie - a blocurilor de rocă
- a rocilor - avalanşe de roci
- alunecări de lespezi
- a blocurilor de pământ- alunecări rotaţionale
- căderi, prăbuşiri, surpări de rocirostogoliri.

Având în vedere condiţiile specifice (structurale, litologice, morfologice, climatice,

hidrologice, biopedologice ş.a), propun o clasificare ce are la bază adâncimea patului de
alunecare şi forma rezultată în urma procesului. Astfel, am stabilit trei categorii majore, care
la rândul lor, includ diferite tipuri de alunecări:
1. Alunecări superficiale (< 1,5 m)
- văluriri
- alunecări în brazde
- alunecări de blocuri
- alunecări lenticulare
2. Alunecări semiprofunde (1,5-5 m)
- alunecări lenticulare
- alunecări în valuri
- alunecări în trepte
- alunecări curgătoare
3. Alunecări profunde (peste 5 m)
- alunecări în trepte
- alunecări curgătoare
- alunecări-prăbuşiri
- alunecări areale
- alunecări de vale
Alunecările superficiale afectează pătura de sol sau cea de alterare până la o adâncime de 1,5
m, dispusă pe un substrat bine fixat. Se manifestă cu precădere pe versanţii cu înclinare
medie, folosite ca pajişti sau livezi, au suprafeţe reduse de până la câţiva zeci de metri pătraţi.
Forma de manifestare şi relieful generat este variat, atingând lungimi de până la 50 m şi lăţimi
de până la 20 m, formă rectilinie, sinuoasă, alungită sau neregulată. Intensitatea acestor
alunecări de teren depinde în mare măsură de ponderea fracţiunilor argiloase, de gradul de
saturare cu apă şi de fixarea solului sau păturii alterate cu vegetaţie. Perioada propice de
manifestare este primăvara, când apa provenită din topirea zăpezii şi din precipitaţii
umectează puternic substratul, iar vegetaţia ierboasă se află în faza incipientă de regenerare.
Deplasarea materialului se face şi în perioada anotimpului cald, după precipitaţii foarte bogate
ce urmează unei perioade secetoase ce a provocat crăpături în masa versantului.
Grosimea materialului alunecat depinde în mare măsură de grosimea păturii de alterare şi
alcătuirea acesteia, dar şi de configuraţia versantului. Astfel, dacă alunecarea se desfăşoară
într-o secţiune convexă a versantului, grosimea materialului alunecat este mai mică, ajungând
ca patul de alunecare să fie reprezentat de roca parentală nealterată. În sectoarele concave,
grosimea păturii de alterare este mai mare şi nu este întotdeauna afectată de deplasare, acest
fenomen fiind valabil şi pentru glacisurile coluviale sau coluvio-proluviale de la baza
versanţilor.

Alunecările de blocuri
Alunecările semiprofunde afectează în totalitate solul şi pătura de alterare şi, parţial, roca
parentală neafectată de alterare, desfăşurându-se pe versanţi cu pantă de peste 150 şi
despăduriţi, dar ocupaţi cu vegetaţie ierboasă, tufărişuri şi chiar livezi. Dimensiunile acestor
alunecări sunt variate, putând atinge lungimi de chiar 200 metri şi lăţimi de câţiva zeci de
metri, iar adâncimea patului de alunecare atinge 5 metri. Dimensiunile alunecărilor
semiprofunde sunt influenţate şi de modul de dispunere a stratelor, de direcţia de înclinare a
acestora, astfel încât alunecările dezvoltate conform cu direcţia de cădere a stratelor
(consecvente) au dimensiuni mai mari, dar o grosime mai mică, în general, a masei de
alunecare. Alunecările semiprofunde dezvoltate pe capete de strat, în fronturile cuestice, au
dimensiuni în plan mai mici, dar profunzime mai mare.Forma de relief pe care o îmbracă este
variată: alunecări lenticulare semiprofunde, alunecări în valuri, alunecări în trepte şi alunecări
curgătoare.
Alunecările lenticulare afectează aproximativ aceleaşi areale ca şi cele superficiale,
cu deosebirea că cele semiprofunde afectează roca în loc până la o adâncime de 4-5 m. Totuşi,
se detaşează alunecările lenticulare în ,,cuib”, care prezintă o râpă semicirculară, cu lungime
de până la 40-50 m şi înălţime de 1-5 m, corpul fiind format din mai multe valuri de alunecare
ce închid microdepresiuni cu diametru de 1-5 m. Aceste alunecări sunt determinate în urma
utilizării iraţionale a terenurilor, a secţionării versanţilor de căi de comunicaţie sau de
subminarea versantului prin eroziune laterală exercitată de apele curgătoare. Mai întâi se
manifestă prin perturbări parţiale ale echilibrului, după care urmează ruperea bruscă a masei
de alunecare şi deplasarea acesteia sub impactul supraumectării.
Alunecările în valuri sunt alunecări semiprofunde, de dimensiuni diferite, la care
materialul de alunecare prezintă la suprafaţă un aspect ondulat, sub formă de valuri de
înălţime diferită (1-5 m), dezvoltate perpendicular pe direcţia de dezvoltare a alunecării.
Lungimea acestor alunecări poate atinge 400-500 m, iar lăţimea depăşeşte uneori 100 m, patul
de alunecare atingând 5 m adâncime, fiind afectată şi roca parentală.
Alunecările în trepte afectează substratul până la 5 m adâncime, fiind ca vârstă, atât
alunecări vechi, stabilizate sau parţial reactivate, cât şi alunecări recente, primele fiind mai
numeroase. Au lungimi de la câţiva zeci de metri la peste 500 m şi lăţimi ce uneori depăşesc
300-400 m, iar evoluţia lor este, în general, detrusivă, ca urmare a subminării bazei
versantului. Râpa de desprindere se retrage progresiv dinspre partea inferioară a versantului
către cea superioară, sub forma unui abrupt de cele mai multe ori rectiliniu, ca o cornişă, sub
care este dispusă în trepte masa alunecată. Uneori, alunecările în trepte, mai ales cele active,
sunt dispuse în partea mediană a versanţilor, deasupra glacisului coluvial. Masa alunecată este
constituită din pătura de sol sau de alterare şi afectează pe o grosime de până la 3 m şi roca în
loc.
Alunecările curgătoare sunt destul de frecvente în sectorul subcarpatic al bazinului
Râmnicu Sărat, îndeosebi în aria molasei mio-pliocene, bogată în faciesuri argiloase şi
marnoase, roci predispuse înmuierii puternice. Aceste alunecări sunt deplasări mai rapide de
depozite deluviale şi rocă în lungul unor aliniamente liniare de tipul viroagelor, la obârşia
unor văi torenţiale sau secundare. Au formă alungită, îngustă, cu lungimi de până la câteva
sute de metri şi lăţimi de 10-50 m, iar masa alunecată prezintă o dispunere haotică, cu
hârtoape, valuri şi crăpături, microdepresiuni, şanţuri de şiroire etc. La acest tip de alunecare
se distinge zona de obârşie, patul de alunecare şi masa alunecată (curgătoare). În fapt, această
alunecare curgătoare se manifestă ca o alunecare tipică, când umectarea se încadrează în
anumite limite, dar şi ca o curgere noroioasă, când masa de alunecare este foarte puternic
umectată. Se manifestă în areale lipsite de vegetaţie forestieră, primăvara timpuriu, când
sezonul precipitaţiilor se suprapune topirii zăpezilor, dar şi vara, după averse violente de
ploaie. De asemenea, o condiţie de bază, este ca deluviile de pe versanţi să fie groase (peste 2
m grosime) şi să fie afectate de ravenare. Procesul se poate relua de mai multe ori, având ca
finalitate un transfer mare de rocă şi deluviu spre baza versanţilor.

Alunecările profunde se remarcă prin volumul foarte mare de rocă dislocat şi

antrenat în mişcare, prin dimensiunile foarte mari, patul alunecării aflându-se la o adâncime
de peste 5 m, uneori chiar la 20 m. Sunt alunecări ce se manifestă într-o lungă perioadă de
timp, debutând printr-o fază de rupere a echilibrului îndelungată (poate dura câteva luni sau
chiar ani) şi o fază foarte scurtă (ore, zile) în care se produc alunecări rapide de mase pe
suprafeţe uneori foarte extinse. În funcţie de forma pe care o îmbracă şi a condiţiilor specifice,
se pot determina următoarele subtipuri de alunecări: alunecări în trepte profunde, alunecări
curgătoare profunde, alunecări-prăbuşiri, alunecări de versant şi alunecări de vale .
 Curgerile noroioase sau torenţii noroioşi, cum mai sunt cunoscuţi în literatura de
specialitate, sunt deplasări gravitaţionale pe versant de mase puternic umectate, de-a lungul
unui jgheab (canal) de curgere, uneori foarte îngust, şi care la contactul cu suprafeţele
cvasiorizontale (umeri de vale, poduri de terase, suprafeţe erozive, lunci etc.) formează un con
de împrăştiere foarte asemănător cu un con de dejecţie torenţial. Curgerile noroioase au
aspectul unor pornituri liniare, rectilinii sau frânte, supraumectarea afectând întreaga masă de
material antrenată în mişcare. Acestea se suprapun întotdeauna pe văi torenţiale preexistente,
de ordinul 1 sau 2, dezvoltate pe roci impermeabile, predispuse procesului de fluidizare.
În cazul curgerilor de acest tip, are mai mică importanţă gradul de umectare a patului
de curgere şi chiar natura rocii contează puţin, determinant pentru declanşarea şi desfăşurarea
fenomenului fiind gradul de umectare a masei de material dislocat, care poate fi reprezentat de
pătura de sol, de pătura de alterare, dar şi de roca parentală pe o anumită grosime (fază
incipientă de alterare).

Bazinul de alimentare (obârşia curgerii) are aspectul unei cavităţi încadrată de

abrupturi aproape la verticală de formă semicirculară sau de ghirlandă, cu fundul caracterizat
de denivelări, contrapante, areale înmlăştinite care se suprapun bazinului de recepţie torenţial
preexistent.
Jgheabul (canalul) de curgere are lungimi variabile, de la câţiva zeci de metri la peste
1 km, fiind încadrat aproape pe toată lungimea sa de maluri abrupte, mai ales acolo unde
intersectează pachete de roci dure (gresii ş.a) şi unde prezintă sectoare înguste şi pantă mai
mare. În profil longitudinal, în cele mai multe cazuri apar în jgheabul de curgere praguri
litologice şi structurale, cu deosebire în cazul curgerilor obsecvente şi insecvente.
Conul de împrăştiere se formează în sectoarele unde panta se schimbă, devenind foarte
lină sau având caracter cvasiorizontal (pod de terasă, luncă), luând aspect de evantai, cu pantă
redusă spre contactul cu jgheabul de curgere, dar spre partea frontală are aspect de abrupt
accentuat, mai ales când materialul de curgere este mai vâscos.
Prăbuşirile (surpările, năruirile) fac parte din categoria deplasărilor gravitaţionale în masă, ce
afectează versanţii puternic înclinaţi, acoperiţi sau nu de vegetaţie. Sunt procese de versant cu
caracter întâmplător, cu viteză foarte mare de desfăşurare, care survin după lungi perioade de
stabilitate, perioade ce se continuă după manifestarea procesului. Se produc în cazuri speciale,
pe versanţii a căror pantă limită a fost depăşită de o anumită greutate ,,suportabilă” a rocii
constituente (Posea et al., 1976).Momentul declanşator este determinat de mişcări seismice
(cutremure), trepidaţii puternice de natură antropică (explozii, utilaje grele etc.), subminarea
bazei versanţilor, acţiunea pânzelor subterane, a apei provenită din ploi, intercalarea unor roci
plastice (argile, marne) între roci mai dure înclinate, acţiunea necontrolată a omului.
Rostogolirile (prăbuşiri individuale) - proces ritmic, manifestându-se în perioada de iarnă-
primăvară, când ciclurile îngheţ-dezgheţ sunt zilnice, favorizând fragmentarea rocilor pe
planuri de fisuraţie sau diaclaze. Fragmentele astfel desprinse din masa abruptului cad liber
(abrupturi la 900 sau apropiat de această valoare) sau prin rostogolire (pantă mai redusă).
Toate aceste materiale desprinse şi rostogolite se acumulează la baza abrupturilor sub forma
grohotişurilor, care pot fi trene de grohotiş (alungite pe toată lungimea abruptului) sau conuri
de grohotiş (în cazul rostogolirilor de-a lungul unui jgheab).