Sunteți pe pagina 1din 315

STEPHEN

KING

MR. MERCEDES
Traducerea:
RUXANDRA TOMA

Original: MR. MERCEDES (2014)

virtual-project.eu

Editura: NEMIRA
2015
STEPHEN EDWIN KING s-a născut în Portland, Maine, în 1947, al doilea fiu al lui
Donald şi Nellie Ruth Pillsbury King. Când avea doi ani, tatăl său şi-a abandonat
familia, iar micul Stephen a avut o copilărie grea, marcată de repetate mutări dintr-un
oraş în altul. A îndrăgit matineele anilor ’50, unde se proiectau mai ales filme de groază
şi SF, iar în 1960 l-a descoperit pe H.P. Lovecraft, care a avut o influenţă decisivă
asupra lui – s-a apucat să aştearnă poveşti la o maşină de scris căreia îi lipsea tasta „N”,
pe care o vom întâlni mai târziu în Misery.
Între 1962 şi 1966 a frecventat Liceul Lisbon Falls, iar între 1966 şi 1970 a urmat
cursurile Universităţii Maine din Orono. În această perioadă a lucrat la biblioteca
facultăţii şi a publicat primele sale povestiri în revista Maine Campus, unde a ţinut şi o
rubrică permanentă. În iunie 1970 a obţinut licenţa în literatură, un certificat de
profesor de liceu şi o diplomă pentru elocuţiune şi artă dramatică.
În 1971 s-a căsătorit cu Tabitha Jane Spruce, viitoarea scriitoare şi poetă T. King, şi
împreună au trei copii. O vreme a trăit într-o rulotă şi a lucrat într-o spălătorie
industrială, apoi a devenit profesor de engleză la Hampden Academy, Maine. O viaţă
grea, plină de lipsuri, care-l va duce la alcoolism. A început să scrie Carrie, dar, fiindcă
romanul nu avansa deloc, l-a aruncat la gunoi. Tabitha însă, care nu se îndoia de
talentul lui, a recuperat manuscrisul şi l-a convins să-l ducă la bun sfârşit. În 1973
declicul s-a produs: concernul editorial Doubleday a acceptat spre publicare Carrie, iar
New American Library a cumpărat drepturile ediţiei de buzunar cu suma record de
400.000 de dolari. În 1975 familia sa şi-a cumpărat prima casă la Bridgton, Maine, iar
Stephen King a publicat Salem’s Lot. De acum înainte îşi va consacra viaţa exclusiv
creaţiei literare şi, într-o mai mică măsură, producţiei cinematografice. Aproape toate
romanele lui au fost ecranizate şi King acordă permisiunea studenţilor la regie să
adapteze povestirile sale pentru suma simbolică de un dolar.
Autor a peste patruzeci de romane şi două sute de povestiri, a doborât toate
recordurile de vânzări şi a primit numeroase premii, printre care şi prestigioasa Medalie
pentru Contribuţii Deosebite în Domeniul Literaturii Americane oferită de National Book
Foundation. În 2010 venitul său anual a fost estimat la peste 40 de milioane de dolari.
În amintirea lui James M. Cain
„M-au azvârlit din camionul cu fân cam pe la prânz…”{1}
MERCEDESUL CENUŞIU
9-10 aprilie 2009

Augie Odenkirk avea un Datsun din 1997, care încă mergea bine în ciuda
kilometrajului mare; însă consuma mult, iar benzina era scumpă, mai ales pentru un
şomer. Din păcate, Centrul Municipal se afla în partea cealaltă a oraşului, aşa că s-a
hotărât să ia ultimul autobuz. A coborât la unsprezece şi douăzeci, ducând rucsacul în
spate şi sacul de dormit sub braţ. Îşi zicea că sacul ăla îi va fi de mare folos, mai ales
înspre ceasurile trei ale dimineţii. Căci vremea era umedă şi rece.
— Baftă, omule! îi urase şoferul autobuzului la coborâre. Măcar şi pentru că eşti
primul la coadă, tot trebuie să capeţi ceva.
Numai că nu era primul. Când Augie ajunse la aleea în pantă, care ducea la
amfiteatru, observă un grup de cel puţin douăzeci de oameni aşteptând deja în faţa
şirului de uşi. Unii stăteau în picioare, cei mai mulţi îşi aduseseră scăunele pliante şi se
aşezaseră pe ele. Fuseseră montaţi nişte stâlpi între care era întinsă banda galbenă
avertizând că TRECEREA era INTERZISĂ, iar aceştia creau un traseu complicat,
asemănător unui labirint. Augie era familiarizat cu genul acesta de amenajări; le văzuse
şi în cinematografe, şi în banca aceea căreia îi era dator-vândut şi le înţelegea foarte
bine scopul: să înghesuie cât mai multe persoane într-un spaţiu cât mai mic.
Când se apropie de capătul a ceea ce va deveni curând un rând lung de candidaţi în
căutarea unui loc de muncă, înşiruiţi asemenea unor dansatori de conga, Augie se simţi
deopotrivă uluit şi şocat văzând că ultima femeie de la coadă avea un port-bebe în care
dormea un copilaş. Obrajii celui mic erau înroşiţi de frig şi avea o uşoară hârâială în
respiraţie.
Femeia auzi gâfâitul lui Augie şi se întoarse spre el. Era tânără şi destul de drăguţă,
în ciuda cearcănelor negre de sub ochi. La picioare avea o sacoşă matlasată. Augie
presupuse că în ea se aflau toate cele trebuincioase bebeluşului.
— Bună, îl întâmpină ea. Şi bun venit în Clubul Celor Care Se Scoală Devreme.
— Să sperăm că vom ajunge departe.
Se gândi puţin, ajunse la concluzia că „la naiba” şi întinse mâna.
— August Odenkirk. Augie. Am fost disponibilizat de curând. Aşa se zice în secolul
douăzeci şi unu când eşti pus pe liber.
Tânăra i-o strânse ferm, câtuşi de puţin timid.
— Eu sunt Janice Cray, iar gogoloiul ăsta e fetiţa mea, Patti. Cred că pot spune că şi
eu am fost disponibilizată. Lucram ca menajeră la o familie drăguţă din Sugar Heights.
Domnul are… cum să zic… o afacere cu maşini.
Augie se strâmbă.
Janice dădu din cap.
— Da, ştiu. Mi-a zis că-i pare rău să mă dea afară, dar sunt nevoiţi să strângă
cureaua.
— Se tot întâmplă chestii dintr-astea în ultima vreme, murmură Augie, spunându-şi în
gând: Dar chiar n-ai găsit pe nimeni să stea cu asta mică? Nicio bonă? Chiar nimeni?
— A trebuit s-o iau cu mine.
Evident că Janice Cray nu trebuia să fie înzestrată cu calităţi telepatice ca să-şi dea
seama ce gândeşte el.
— N-am avut cu cine s-o las. Zău că nu. Fata de la mine de pe stradă nu poate să stea
toată noaptea, chiar dacă, prin absurd, mi-aş permite s-o plătesc, ceea ce nu e cazul. Nu
ştiu ce-am să mă fac dacă nu-mi găsesc o slujbă.
— Şi nici la părinţii tăi n-ai putut s-o duci? o întrebă Augie.
— Ai mei stau în Vermont. Dacă aş avea ceva minte, aş lua-o pe Patti şi m-aş duce la
ei. E frumos acolo. Numai că au şi ei problemele lor. Tata zice că locuinţa lor a intrat la
apă. Nu la propriu, evident, că doar casa nu-i făcută pe râu. Nu, e o chestie legată de
bani.
Augie dădu din cap. Şi chestii din astea se tot întâmplau în ultima vreme.
Câteva maşini se apropiau acum, urcând dinspre Marlborough Street, unde se dăduse
Augie jos din autobuz. Făcură la stânga, intrând în imensa parcare goală, care cu
siguranţă avea să fie plină ochi până în zori… cu destule ore înainte ca Primul Târg
Anual de Locuri de Muncă să-şi deschidă porţile. Niciuna dintre ele nu părea nouă.
Conducătorii le parcară şi din majoritatea coborâră trei sau patru persoane în căutare
de locuri de muncă, pornind să îngroaşe rândurile celor deja sosiţi în faţa amfiteatrului.
Augie nu mai era acum ultimul de la coada care se întinsese până aproape de prima
buclă a labirintului.
— Dacă-mi fac rost de o slujbă, am să-mi iau şi o bonă, spuse tânăra. Dar deocamdată
Patti şi cu mine trebuie să strângem din dinţi şi să îndurăm.
Copila avu un acces de tuse cu o notă cam anginoasă care-l nelinişti pe Augie, se
agită puţin în port-bebe, apoi se linişti. Bine măcar că era înfofolită cum trebuie; ba
avea şi o pereche de mănuşi în mânuţele ei mici.
Copiii sunt nişte supravieţuitori, încercă Augie să-şi calmeze îngrijorarea. Îşi aduse
aminte de Dust Bowl{2} şi de Marea Criză Economică tot din anii aceia. Nu că această
criză de acum nu ar fi fost suficient de mare din punctul lui de vedere. Cu numai doi ani
în urmă totul fusese în regulă. Nu că ar fi trăit pe picior mare, nu, nici vorbă, dar reuşea
să se descurce. Ba chiar îi mai rămâneau ceva bani la sfârşitul lunii. Acum se dusese
dracului totul. Făcuseră ceva cu banii. Nu reuşea să înţeleagă; el fusese doar un biet
şoarece de birou în cadrul departamentului de expediere a mărfurilor al companiei
Great Lakes Transport şi nu se pricepea decât la facturi şi la programele de calculator cu
ajutorul cărora dirija mărfurile ce aveau să fie transportate cu vaporul, trenul ori
avionul.
— O să mă vadă oamenii cu copilul în braţe şi o să creadă că-s iresponsabilă, se
văicări Janice Cray. Ştiu asta, le-am citit dezaprobarea pe chipuri, am citit-o şi pe al
tău. Dar ce să fi făcut? Chiar dacă vecina mea ar fi putut să stea cu asta mică toată
noaptea, m-ar fi costat optzeci şi patru de dolari. Optzeci şi patru! De unde? Am pus
deoparte chiria pe luna viitoare şi după aia sunt fiica ploii.
Încercă să zâmbească, iar la lumina lămpilor cu vapori de sodiu din parcare Augie îi
zări perlele lacrimilor pe gene.
— Am luat-o pe arătură, încercă ea să glumească.
— Nu trebuie să-ţi ceri scuze, dacă asta faci.
Coada făcuse deja prima buclă şi ajunsese paralel cu locul unde se afla Augie. În plus,
fata avea dreptate. Oamenii se uitau urât la copilul care dormea în port-bebe.
— O, nu contează. Nu-s decât o amărâtă de mamă singură, fără bărbat şi fără
serviciu. Vream să-mi cer scuze tuturor pentru tot.
Se întoarse să se uite la bannerul întins deasupra şirului de uşi. Pe el scria 1.000 DE
LOCURI DE MUNCĂ GARANTATE! Şi dedesubt: Suntem alături de locuitorii oraşului
nostru! – RALPH KINSLER, PRIMAR.
— Câteodată îmi vine să-mi cer iertare pentru masacrul de la Liceul Columbine{3} şi
pentru unsprezece septembrie şi pentru că Barry Bonds{4} s-a apucat să se îndoape cu
steroizi.
Scoase un chicotit cam isteric şi continuă:
— Ba chiar uneori mi se arată să-mi cer scuze pentru naveta aia care a explodat în
spaţiu{5}, deşi de-abia învăţam să merg atunci când s-a întâmplat.
— Linişteşte-te, îi zise Augie. O să fie bine.
Însă aceasta era doar o vorbă din multele pe care le spui adesea, fără să însemne
nimic.
— Măcar de n-ar fi umezeala asta. Am îmbrăcat-o bine, ca să nu-i fie frig, dar
umezeala asta…
Clătină amărâtă din cap.
— Da’ o să ne descurcăm, Patti, nu-i aşa?
Îi adresă lui Augie un zâmbet mic şi deznădăjduit.
— Măcar să nu plouă.

Nu a plouat, dar umezeala s-a intensificat atât de mult, încât au ajuns să vadă stropi
minusculi plutind în lumina lămpilor. La un moment dat, Augie şi-a dat seama că Janice
Cray adormise de-a-n picioarelea. Stătea într-o rână, cu umerii gârboviţi; părul îi atârna
peste obraji în şuviţe ude, iar bărbia îi căzuse aproape de stern. Se uită la ceas şi văzu că
era trei fără un sfert.
Peste nici zece minute, Patti Cray se trezi şi începu să plângă. Mama ei (tot o copilă,
îşi spuse Augie) tresări puternic, scoase un fornăit ca de cal, înălţă capul şi încercă să
scoată sugarul din port-bebe. Nu izbuti din prima, pentru că picioruşele fetiţei se
încurcaseră în materialul rucsacului. Interveni Augie să o ajute şi, când Patti ieşi în
sfârşit din culcuş, urlând acum cât o ţineau puterile, observă că hăinuţa ei roz şi
căciuliţa de aceeaşi culoare erau acoperite cu stropi de apă.
— I-e foame, spuse Janice. Pot să-i dau să sugă. Dar plânge şi pentru că a făcut pe
ea. Se simte prin pantalonaşi. Ce mă fac, că n-am cum s-o schimb aici – uite ce ceaţă s-a
lăsat!
Augie se întrebă care era zeitatea aceea, cu simţul umorului extrem de dezvoltat, care
aranjase ca el să ajungă la coadă chiar în spatele tinerei mame. Şi se mai întrebă cum
naiba se va descurca ea tot restul vieţii – tot restul, nu doar în următorii optsprezece ani
cât va mai răspunde de copilul acesta. Cum adică să ieşi pe o asemenea vreme doar cu o
traistă cu scutece?! Cât de disperată trebuie să fii?!
Îşi lăsase sacul de dormit lângă traista lui Janice. Acum se lăsă pe vine, îl dezlegă, îl
desfăşură şi desfăcu fermoarul.
— Bagă-te aici. Încălzeşte-te şi încălzeşte-o şi pe ea. Şi o să-ţi dau eu chestiile de care
ai nevoie.
Femeia îl privi lung, ţinând în braţe bebeluşul care plângea şi se zvârcolea.
— Eşti însurat, Augie?
— Divorţat.
— Ai copii?
El clătină din cap.
— Şi atunci, de ce eşti atât de bun cu noi?
— Pentru că ne-am nimerit aici împreună, spuse el ridicând din umeri.
Îl mai cercetă cu privirea o clipă, părând că încerca să se hotărască ce să facă, apoi îi
întinse fetiţa. Augie o luă cu mâini neîndemânatice, uitându-se fascinat la feţişoara
furioasă, la mucul uscat de pe năsucul cârn, la picioruşele care se zbăteau în salopeta
din flanel roz. Janice se strecură în sacul de dormit şi apoi ridică mâinile:
— Dă-mi-o, te rog.
Augie i-o dădu, iar femeia se îngropă şi mai adânc în culcuşul moale. Alături, în locul
unde coada făcuse prima buclă, erau doi tineri care se zgâiau la ei.
— Vedeţi-vă de treburile voastre, le zise Augie şi cei doi întoarseră capetele.
— Eşti bun să-mi dai un scutec? îi ceru Janice. Trebuie s-o schimb înainte să-i dau să
mănânce.
El se lăsă într-un genunchi pe asfaltul ud şi trase fermoarul de la sacoşa matlasată.
Rămase surprins să descopere înăuntru scutece din cârpă în loc de pamperşi, dar apoi
înţelese. Scutecele din cârpă puteau fi spălate şi folosite iar şi iar. Înseamnă că mai
exista ceva speranţă pentru tânăra asta.
— Văd aici şi o sticluţă cu Baby Magic. Să ţi-o dau şi pe asta?
Răspunsul înfundat veni din adâncurile sacului de dormit, care lăsa să se vadă doar
un ciuf din părul ei castaniu:
— Da, te rog.
Îi înmână loţiunea şi un scutec. Şi atunci sacul de dormit începu să se clatine şi să
salte. La început, urletele copilei deveniră şi mai puternice. Dintr-una din buclele mai
îndepărtate ale cozii, ascunse în ceaţa groasă, se auzi o voce enervată:
— Da’ fă-i, domnule, ceva să tacă!
Şi o alta:
— Ar trebui să sunăm la Protecţia Copilului.
Augie aşteptă, cu ochii la sacul lui de dormit care se potolea treptat. Dinăuntru ieşi o
mână cu un scutec.
— Vrei, te rog, să-l pui în sacoşă? Găseşti acolo o pungă de plastic pentru astea
murdare.
Capul tinerei apăru din deschizătura sacului de dormit, aşa cum se iţeşte capul unei
cârtiţe din vizuină.
— Fii pe pace, nu-i căcălică. Doar pipi.
Augie luă scutecul, îl vârî în punga din plastic (cu logoul firmei COSTCO{6} pe o
parte), apoi trase la loc fermoarul de la sacoşă. Plânsetele din sacul de dormit (o, câţi
saci, câte pungi, câte traiste, filosofă el) continuară încă un minut, apoi încetară brusc
atunci când Patti începu să sugă la sânul mamei ei în parcarea Centrului Municipal.
Deasupra şirului de uşi ce nu se vor deschide decât peste şase ore, bannerul fâlfâi apatic
o singură dată. 1.000 DE LOCURI DE MUNCĂ GARANTATE!
Sigur că-s garantate, îşi zise Augie. La fel cum e garantat că nu faci SIDA dacă te îndopi cu
vitamina C.
Trecură douăzeci de minute. Alte maşini urcară panta dinspre Marlborough Street.
Alţi oameni se aşezară la coadă. Augie estimă că se strânseseră deja cam patru sute de
persoane. În ritmul ăsta, se vor face două mii până la nouă, când se vor deschide uşile,
iar socoteala aceasta era una precaută.
Dacă mi se oferă postul de bucătar de prăjelniţe la McDonald’s, am să-l accept?
Probabil.
Dar cel de amfitrion la unul din magazinele Walmart?
O, absolut! Surâs larg şi bine aţi venit pe la noi. Augie ar fi fost în stare să se ia de gât
cu toţi de la coadă pentru o slujbă de băgător de seamă, din ăla care întâmpină clienţii.
Sunt într-adevăr o fire prietenoasă, îşi spuse şi chicoti înfundat.
Din sacul de dormit:
— Ce-i de râs?
— Nimic, zise el. Ţine-o în braţe pe aia mică să se încălzească.
— O ţin.
Cu zâmbet în glas.

La trei şi jumătate se lăsă iar într-un genunchi, ridică partea superioară a sacului şi se
uită înăuntru. Janice Cray dormea ghemuită, cu fetiţa la piept. Imaginea asta îl duse cu
gândul la Fructele mâniei {7}. Cum o chema pe fata din carte? Aia care a ajuns să aibă
grijă de bărbat? Avea un nume de floare, îşi aduse el aminte. Crina? Nu. Narcisa? Nici
vorbă. Îi trecu prin minte să-şi ducă mâinile căuş la gură şi să urle cât îl ţin puterile spre
mulţimea de la coadă: CARE DINTRE VOI A CITIT FRUCTELE MÂNIEI?
Se ridică (surâzând ca pentru sine la ideea asta trăsnită) şi atunci îşi aminti. Roza. Pe
fata din Fructele mâniei o chema Roza. Dar nu doar Roza şi atât; ci Roza de Sharon. I se
părea că numele acesta avea o sonoritate biblică, dar nu putea fi sigur; nu citise
niciodată Biblia.
Privi în jos la sacul de dormit, în care el sperase că-şi va petrece orele dintre miezul
nopţii şi zorii zilei, şi se gândi cum îi spusese Janice Cray că vrea să-şi ceară scuze
pentru masacrul de la Liceul Columbine şi pentru unsprezece septembrie şi pentru
dopajul lui Barry Bonds. Probabil că ar recunoaşte că-i de vină şi pentru încălzirea
globală. Poate atunci când toate astea se vor fi terminat, iar ei îşi vor fi făcut rost de
câte o slujbă – sau nu; şi varianta asta era la fel de probabilă – o s-o invite să ia micul
dejun împreună. Nu ca o întâlnire între un bărbat şi o femeie, nu, nimic de felul acesta,
doar un mic dejun cu omletă şi şuncă. Iar după aceea vor pleca fiecare la treburile lor şi
nu se vor mai vedea niciodată.
Apărură alţi oameni. Coada ajunsese acum la capătul labirintului de stâlpi cu banda
fudulă de mesajul pe care-l transmitea: TRECEREA INTERZISĂ. Depăşind limita aceasta,
coada intrase în parcare. Ce-l surprinse pe Augie – şi-l făcu să se simtă cam neliniştit –
era tăcerea locului plin cu oameni. De parcă toţi ar fi ştiut că strădania lor era oricum
sortită eşecului, iar acum aşteptau doar confirmarea oficială.
Bannerul mai flutură apatic o singură dată.
Ceaţa se făcea tot mai deasă.

Cu puţin înainte de ora cinci dimineaţa, Augie se smulse din propria-i moţăială, bătu
puternic din picioare ca să şi le dezmorţească şi observă că o lumină neplăcută, de
culoarea fierului, se furişase prin văzduhul nopţii. Nu avea nimic a face cu aurora
gingaşă şi trandafirie din poeme şi vechile filme tehnicolor; acesta era antonimul
desăvârşit al zorilor de zi, umed, rece şi palid, ca obrazul unui cadavru de o zi.
Vedea cum amfiteatrul din Centrul Municipal îşi dezvăluie treptat întreaga-i
„splendoare” arhitectonică de prost gust care a caracterizat secolul nouăsprezece.
Distingea cele vreo douăzeci de bucle ale şirului de oameni care aşteptau răbdători să se
deschidă porţile Târgului de Locuri de Muncă şi vedea cum capătul cozii se pierde în
ceaţă. Acum se auzeau discuţii de ici şi colo, iar atunci când prin spatele uşilor de sticlă
se văzu trecând un paznic în uniformă gri, din mulţime se ridicară câteva urale
sarcastice.
— Pe alte planete se descoperă viaţa! strigă unul dintre cei doi tineri care se uitaseră
urât la Janice Cray.
Bărbatul acesta se numea Keith Frias, iar în scurtă vreme braţul stâng îi va fi smuls
din trup.
Ironia îi fu întâmpinată cu câteva râsete moderate, iar oamenii reveniră la discuţiile
lor. Lumina aceea urâtă nu era deosebit de încurajatoare, dar oricum era ceva mai
plăcută decât bezna ceţoasă a primelor ore ale dimineţii.
Augie se lăsă iarăşi în genunchi lângă sacul lui de dormit şi îşi apropie urechea de el.
Surâse uşor când auzi sforăitul slab şi regulat dinăuntru. Poate că-şi făcuse degeaba griji
pentru ea. Presupunea că sunt pe lume oameni care reuşesc să supravieţuiască – ba
chiar să o ducă destul de bine – pe seama bunăvoinţei străinilor. Iar tânăra care acum
sforăia în sacul lui de dormit s-ar putea să fie una dintre aceştia.
Îi trecu prin minte că el şi cu Janice Cray s-ar putea prezenta la mesele diverşilor
angajatori ca un cuplu. Şi în cazul acesta prezenţa copilului nu ar mai sugera
iresponsabilitate, ci mai degrabă devotament din partea amândurora. Nu ştia de unde-i
venise ideea aceasta, căci firea omenească avea multe necunoscute pentru el, dar credea
că s-ar fi putut să meargă. Hotărî să-i împărtăşească ideea aceasta lui Janice atunci
când tânăra se va trezi. Ca să vadă ce părere are. Nu vor putea pretinde că sunt
căsătoriţi: ea nu avea verighetă, iar el renunţase să o mai poarte pe a lui de vreo trei
ani, dar ar putea spune că sunt… cum se zicea acum? Parteneri.
Maşinile continuau să urce panta dinspre Marlborough Street la intervale regulate.
Curând vor apărea şi cei fără maşini, de-abia coborâţi din prima cursă a zilei. Augie era
convins că autobuzele ieşeau pe traseu la ora şase. Din cauza ceţii dense, din maşini nu
se vedeau decât farurile şi nişte siluete fantomatice în spatele parbrizelor. Unii dintre
nou-sosiţi făceau cale întoarsă, descurajaţi de marea de oameni din faţa amfiteatrului;
dar majoritatea mergeau înainte, îndreptându-se către puţinele locuri rămase libere în
parcarea uriaşă.
La un moment dat, Augie observă o formă de maşină care nici nu întorcea, nici nu-şi
continua drumul spre sectoarele îndepărtate ale parcării. Farurile ei, nefiresc de
strălucitoare, erau flancate de proiectoare galbene de ceaţă.
După mască pare un Mercedes-Benz, îşi spuse Augie. Dar ce naiba să caute un Mercedes-
Benz la un târg de joburi?
Probabil că era Primarul Kinsler, venit să spună câteva vorbe membrilor din Clubul
Celor Care Se Scoală Devreme. Să-i felicite pentru curajul de a-şi fi luat viaţa în propriile
mâini, în buna tradiţie americană. Dacă aşa stăteau lucrurile, îşi zise Augie, era de prost
gust să-şi facă apariţia într-un Mercedes, chiar dacă acesta era destul de vechi.
Un individ mai în vârstă din faţa lui Augie (Wayne Welland, acum în ultimele clipe
ale existenţei sale pământene) zise:
— Ăla-i un Benz? Arată ca un Benz.
Augie deschise gura să-i spună că bineînţeles că era, n-aveai cum să confunzi farurile
de Mercedes; dar chiar atunci şoferul maşinii (din care se desluşea doar o siluetă vagă)
se propti în claxon, producând un ţiuit lung şi iritat. Farurile sclipiră şi mai puternic,
gravând conuri de lumină albă prin picurii de apă ai ceţii, iar maşina făcu un salt
înainte, ca şi cum ar fi fost îmbrâncită de zgomotul nervos al claxonului.
— Hei! exclamă surprins Wayne Welland.
Acesta a fost ultimul lui cuvânt.
Maşina s-a repezit drept spre ţarcul împrejmuit de banda galbenă cu TRECEREA
INTERZISĂ, unde mulţimea de oameni era cea mai compactă. Unii au încercat să fugă,
dar nu au reuşit să scape decât cei aflaţi în spate. Cei din apropierea uşilor – adică aceia
care Se Scoală cu adevărat Devreme – nu au avut nicio şansă. S-au lovit unii de alţii, au
intrat în stâlpi şi i-au dărâmat. Mulţimea s-a balansat încolo şi încoace, formând valuri
agitate. Cei mai bătrâni şi mai mici de statură au căzut şi au fost călcaţi în picioare.
Împins cu putere spre stânga, Augie se împiedică, îşi recăpătă echilibrul, apoi fu împins
înainte. Un cot apăru din senin şi-l lovi tare în obraz, chiar sub ochiul drept şi nu mai
văzu nimic cu el în afară de artificii ca de Patru Iulie. Cu stângul, însă, reuşi să observe
cum Mercedesul nu doar că ieşea din ceaţă, ci părea a se întrupa din ea. Era un sedan
mare şi cenuşiu, cel mai probabil un SL500, din cele cu doisprezece cilindri. Şi în
momentul acela toţi doisprezece zbierau din toate puterile.
Îmbrâncit iarăşi, Augie căzu în genunchi lângă sacul de dormit şi primi lovituri
repetate atunci când încercă să se ridice: lovituri în umeri, în braţe, în spinare. Oamenii
urlau. Auzi un zbieret de femeie: Feriţi-vă, feriţi-vă! Nu opreşte!
Văzu capul lui Janice Cray ieşit din sacul de dormit. Ochii tinerei clipeau nedumeriţi.
Şi îi sugeră încă o dată imaginea unei cârtiţe sfioase ivite în pragul vizuinii. O doamnă
cârtiţă buimacă de somn.
Reuşi să se ridice în patru labe şi se culcă peste sacul în care se aflau femeia şi
copilul, de parcă astfel ar fi reuşit să le protejeze de impactul cu maşinăria germană de
două tone. Auzi strigătele oamenilor, acoperite aproape complet de mugetul motorului
uriaş. Cineva îl lovi zdravăn în cap, dar abia dacă simţi durerea.
A mai avut timp să-şi spună: Voiam să o invit la micul dejun pe Roza de Sharon.
A mai avut timp să-şi spună: Poate o să schimbe direcţia.
Aceasta ar fi fost şansa lor, unica lor şansă. Vru să ridice capul ca să vadă ce se
întâmplă şi chiar atunci un cauciuc imens îi umplu câmpul vizual. Simţi cum femeia îl
strânge tare de braţ. A mai avut timp să spere că fetiţa nu se trezise încă. Apoi timpul a
expirat.
DETECTIV LA PENSIE
1
Hodges iese din bucătărie cu o cutie de bere în mână, se aşază în fotoliul cumpărat de
la La-Z-Boy{8} şi pune cutia lângă armă, pe măsuţa din stânga lui. Arma e un revolver
Smith & Wesson M&P, de calibrul .38. M&P înseamnă „pentru uzul Militarilor şi al
Poliţiştilor”. Mângâie absent arma, aşa cum îţi mângâi câinele bătrân şi credincios, apoi
ia telecomanda şi dă drumul la televizor pe Canalul Şapte. A întârziat puţin, căci
emisiunea a început deja, iar publicul din platou aplaudă frenetic.
Îşi aduce aminte de o modă, vremelnică, dar nefastă, ce pusese stăpânire pe oraş pe
la sfârşitul anilor optzeci. Sau poate ar fi mai corect să spună că infectase oraşul,
deoarece fusese ca o febră pasageră. Cele trei gazete din oraş publicaseră editoriale pe
tema respectivă o vară întreagă. Acum două din ziarele acestea au dispărut, iar al
treilea e la Terapie Intensivă.
Moderatorul apare, călcând apăsat şi ţeapăn. Poartă un costum elegant şi face cu
mâna publicului. De când a ieşit la pensie din poliţie, Hodges urmăreşte emisiunea
aceasta aproape în fiecare după-amiază lucrătoare a săptămânii şi a ajuns la concluzia
că individul cu pricina e mult prea inteligent pentru treaba asta ce seamănă oarecum cu
scufundarea într-un canal colector fără costum de scafandru. Crede că moderatorul este
genul de om care la un moment dat se va sinucide, iar rudele şi prietenii lui vor spune
că nu a existat niciun semn care să le indice că ar fi fost nefericit; ba chiar vor povesti
cât de vesel fusese ultima oară când se întâlniseră.
Gândind aşa, Hodges îşi mai mângâie o dată revolverul, cu acelaşi aer absent. E
model Victory. Vechi, dar bun. Cât a fost la serviciu a folosit un Glock de calibrul .40. Şi-
l cumpărase singur – poliţiştilor din acest oraş li se cere să-şi cumpere armele de serviciu
–, iar acum se află în seiful din dormitor. În siguranţă. L-a descărcat şi l-a pus acolo
după ceremonia de pensionare şi nu s-a mai uitat de atunci la el. Nu-l interesează. Dar îi
place ăsta, de .38. Se simte legat afectiv de el, însă mai este ceva. Un revolver nu te lasă
niciodată baltă.
Uite-o şi pe prima invitată, o femeie tânără într-o rochie albastră şi scurtă. Pare
olecuţă cam tâmpă, dar are un corp de milioane. Hodges e convins că undeva, sub
rochia aia, se află un tatuaj din acelea cunoscute în prezent sub denumirea de
„ştampilă-de-curviştină”. Ba poate chiar două sau trei. Bărbaţii din public fluieră şi
tropăie din picioare. Doamnele din public aplaudă mai în silă. Unele îşi dau ochii peste
cap. E genul de damă la care nu-ţi convine să ţi se holbeze bărbatul.
Femeia e deja cu capsa pusă. Îi zice moderatorului că iubitul ei a făcut un copil cu
alta şi se duce tot timpul să-i vadă pe amândoi. Ea tot îl iubeşte, mai spune, dar nu
poate s-o înghită pe…
Următoarele trei cuvinte sunt bipuite din regie, dar Hodges i le citeşte pe buze: curva
aia împuţită. Publicul e în delir. Hodges ia o înghiţitură de bere. Ştie ce urmează.
Emisiunea asta e la fel de predictibilă ca telenovelele din după-amiezile de vineri.
Moderatorul o lasă câteva minute să-şi facă numărul şi apoi o prezintă pe…
CEALALTĂ FEMEIE! Şi aceasta are un corp mirobolant şi vreo câţiva metri de extensii
blonde. Are o ştampilă-de-curviştină pe gleznă. Se apropie de prima femeie şi-i zice:
„Ştiu ce simţi, dar şi eu îl iubesc.”
Ar vrea să-i spună mai multe, dar asta-i tot ce apucă să zică înainte ca Mirobolanta
Unu să treacă la treabă. Din culise se aude o bătaie de gong ca la începerea unui meci
de box pentru premiul cel mare. Hodges crede că aşa şi este, de vreme ce toţi invitaţii
din emisiune sunt recompensaţi cumva; altminteri, pentru ce ar face-o? Cele două femei
îşi trag pumni şi se zgârie vreme de câteva secunde, apoi le despart doi ultra-musculoşi
în tricouri pe care scrie PAZĂ.
Mai zbiară încă ceva vreme una la alta, făcând un schimb complet de opinii sincere
(majoritatea bipuite din regie), sub ochii blajini ai moderatorului. Apoi Mirobolanta Doi
este cea care iniţiază păruiala cu un pumn ce aproape-i mută capul din loc Mirobolantei
Unu. Se aude iarăşi gongul. Se prăvălesc amândouă în mijlocul platoului, cu rochiile
ridicate până-n talie, zgâriindu-se şi trăgându-şi pumni şi palme. Publicul îşi iese din
minţi. Ultra-musculoşii de la pază le despart şi moderatorul vine între ele, vorbindu-le
pe un ton mângâietor în aparenţă, dar instigator în realitate. Fiecare femeie îşi declară
profunzimea dragostei prin zbierete pline cu salivă. Moderatorul anunţă că emisiunea
va fi reluată în câteva minute şi pe ecran apare o pseudoactriţă care face reclamă la o
pastilă de slăbit.
Hodges mai soarbe o dată din bere, dar ştie că nu va da gata nici măcar jumătate din
cutie. Ciudat, dacă stai să te gândeşti, pentru că pe vremea când era în poliţie ajunsese
aproape alcoolic. Iar atunci când băutura i-a distrus căsnicia, a dedus că era alcoolic în
toată regula. A făcut apel la toată voinţa pe care o avea şi a reuşit să-şi ţină în frâu
dorinţa de a bea, promiţându-şi că se va îmbăta după bunul plac doar după ce va face
patruzeci de ani în serviciu – perioadă destul de lungă, de vreme ce cincizeci la sută
dintre colegii lui se pensionau după douăzeci şi cinci de ani, iar şaptezeci la sută după
treizeci de ani. Numai că acum, când a făcut patruzeci de ani în poliţie, şi-a dat seama
că băutura nu-l mai interesează prea mult. De câteva ori s-a forţat să se îmbete şi chiar
a reuşit, dar nu i-a fost deloc mai bine decât atunci când era treaz. De fapt, i-a fost puţin
mai nasol.
Reîncepe emisiunea. Moderatorul anunţă că mai are un invitat şi Hodges ştie cine
este acela. Ştie şi publicul, care scheaună anticipând apariţia lui. Hodges ia revolverul
tatălui său, se uită în ţeavă şi îl pune la loc, pe coperta ghidului DirecTV.
Din partea dreaptă a platoului intră cu mers ţanţoş bărbatul pentru care se luptă cu
atâta înverşunare Mirobolanta Unu şi Mirobolanta Doi. Încă dinainte să-l vezi ştii cum
va arăta şi da, iacătă-l: e ori operator la vreo benzinărie, ori încărcător la vreun
depozit, ori, poate, cel care ţi-a spălat maşina (prost) la una din spălătoriile auto Mr.
Speedy. E slăbănog şi palid, cu un ciuf de păr negru căzut pe frunte. Poartă pantaloni
largi din bumbac şi are la gât o cravată ţipătoare cu galben şi verde, al cărei nod îl
sugrumă chiar sub mărul proeminent al lui Adam. Vârfurile ascuţite ale ghetelor din
piele întoarsă îi ies de sub cracii pantalonilor. Ştii că femeile poartă ştampile-de-
curviştine şi mai ştii şi că bărbatul acesta, deşelat ca un cal, azvârle spermă mai abitir
decât o locomotivă şi cu o viteză mai mare decât aceea a unui glonţ de-abia ieşit pe
ţeava armei; ar fi în stare să lase gravidă chiar şi o virgină care s-ar aşeza pe toaleta
unde s-a masturbat el. Şi probabil că ar lăsa-o gravidă cu gemeni. Pe buze poartă
rânjetul tembel de fante imperturbabil. Slujba de vis: pensionat pe caz de invaliditate.
Curând se va auzi iar gongul şi femeile se vor lua din nou la trântă. Mai încolo, după ce
se vor fi săturat să-i tot audă ţâţâielile dispreţuitoare, se vor uita una la alta, vor da uşor
din cap şi se vor năpusti amândouă asupra lui. De data aceasta băieţii de la pază nu vor
interveni imediat, pentru că este bătaia mult aşteptată de spectatorii din studio, dar şi
de cei de acasă: găinile aplicându-i o corecţie zdravănă cocoşului.
Moda aceea vremelnică, dar dezgustătoare, din anii optzeci – infecţia – purtase
numele de „mardeală”. Ideea îi venise unuia din geniile perverse de la periferia
societăţii, iar atunci când s-a dovedit o afacere profitabilă, au apărut şi alţi trei sau
patru întreprinzători care au perfecţionat-o. Treaba mergea cam aşa: găseai doi
boschetari, le plăteai câte treizeci de dolari ca să se bată într-un loc şi la o oră stabilite
dinainte. Locul pe care Hodges şi-l aducea cel mai bine aminte era curtea din spatele
unei spelunci infecte din Cartierul de Est, pe jumătate club de striptease, pe jumătate
bordel, care se chema Bam Ba Lam. După ce programul bătăii era aranjat, dădeai de
veste (prin viu grai pe vremea aceea, căci nu se inventase încă Internetul) şi vindeai
bilete cu douăzeci de dolari unul. Odată Hodges şi Pete Huntley descinseseră la una
unde erau mai mult de două sute de spectatori care aproape nici nu-i băgaseră în seamă,
ocupaţi fiind cu pariurile. Erau şi femei acolo, unele în rochii de seară şi acoperite cu
bijuterii, care urmăreau fascinate cum se băteau cei doi boschetari cu minţile înecate în
alcool, lovindu-se cu mâinile şi picioarele, căzând şi sculându-se la loc, zbierând vorbe
fără şir. Spectatorii râdeau şi îi ovaţionau pe combatanţi şi îi îndemnau să nu se dea
bătuţi.
La fel este şi emisiunea asta, numai că aici brutalitatea este atenuată de reclamele cu
pastile pentru slăbit şi companii de asigurări, iar Hodges presupune că participanţii
pleacă acasă cu ceva mai mult decât treizeci de dolari şi o sticlă cu poşircă ieftină. Plus
că aici nu-s poliţişti care să întrerupă lupta, pentru că totul este la fel de legal ca biletele
de loterie.
După ce emisiunea asta se va termina, va începe aceea cu o necruţătoare doamnă
judecător, care emană prin toţi porii cunoscuta-i intoleranţă virtuoasă şi ascultă cu o
furie de-abia reţinută acuzaţiile mâncătorilor de căcat din faţa ei. Apoi urmează
emisiunea cu trupeşul psihoterapeut de familie, care îi face pe invitaţi să plângă (el
numeşte asta „străpungerea zidului fazei de negare”) şi îi invită să plece dacă au
cutezanţa de a-i pune la îndoială metodele. Hodges e de părere că trupeşul terapeut a
învăţat aceste metode din vechile filme de perfecţionare a cadrelor KGB.
Hodges înghite rahatul ăsta color în fiecare după-amiază lucrătoare a săptămânii,
aşezat confortabil în fotoliul de la La-Z-Boy, cu pistolul tatălui său – cel pe care Tati l-a
purtat mereu pe vremea când era poliţist de patrulă – pe măsuţa de alături. Are obiceiul
să-l ia din când în când în mână şi să se uite în ţeavă. Inspectează bezna aceea rotundă.
De două ori s-a întâmplat să îşi strecoare ţeava printre buze, doar ca să simtă cum e să
ai un pistol încărcat îndreptat spre cerul gurii. Probabil ca să se obişnuiască cu senzaţia.
Dacă aş putea să beau cu folos, poate că aş reuşi să amân momentul ăsta, îşi spune
el. Poate aş reuşi să-l amân chiar un an. Şi s-ar putea să-mi treacă cheful. Poate că aş fi
în stare să-mi găsesc un hobby, poate că m-aş apuca de grădinărit sau chiar de pictură.
Tim Quigley s-a mutat în Florida şi a început să picteze. Locuieşte într-o comunitate de
pensionari plină până la refuz cu foşti poliţişti. După toate relatările, se pare că lui
Quigley i-a făcut mare plăcere această ocupaţie, ba chiar a vândut câteva din tablouri la
Festivalul de Artă din Venice{9}. Înainte de accidentul cerebral, fireşte. Căci după aia a
zăcut la pat vreo opt sau nouă luni, paralizat pe toată partea dreaptă. Atunci s-a
terminat cu pictura pentru Tim Quigley. Şi apoi s-a dus şi el. Uhaaa.
Gongul bate, vestind începutul caftelii şi evident că ambele femei se vor repezi la
individul aşchilambic cu cravata stridentă. Unghiile date cu ojă scânteiază în lumina
reflectoarelor, extensiile de păr zburătăcesc în toate direcţiile. Hodges întinde iar mâna
după armă, dar de-abia ce o atinge când aude pocnetul fantei pentru corespondenţă din
uşa de la intrare şi bufnitura plicurilor pe podea.
Deşi poşta nu mai aduce nimic interesant în epoca aceasta a e-mailului şi a Facebook-
ului, tot se ridică din fotoliu. Se va uita prin corespondenţă şi va amâna pe o altă zi
întâlnirea cu pistolul MP .38 al tatălui său.

2
Atunci când Hodges revine în faţa televizorului cu micul teanc de plicuri, moderatorul
emisiunii îşi ia rămas-bun de la telespectatori, anunţându-i că mâine invitaţii lui de la
postul TV Land vor fi nişte pitici. Dar omite să specifice dacă va fi vorba de persoane de
mici dimensiuni ori de persoane fără prea multă minte.
Lângă fotoliu se află două recipiente, unul pentru sticlele şi cutiile reciclabile, iar
celălalt pentru gunoi. Spre al doilea pornesc un pliant de la Walmart, care promite
MARE REDUCERE DE PREŢURI şi o ofertă de la o casă de pompe funebre adresată
VECINULUI NOSTRU PREFERAT; apoi, după ele, un anunţ că preţul tuturor DVD-urilor
va fi redus cu cincizeci la sută vreme de o săptămână la Discount Electronix şi o carte
poştală din partea unui individ ce candidează la un post liber în consiliul municipal şi
care solicită „votul tău de o excepţională importanţă”. Pe faţa cărţii poştale e şi poza
candidatului, iar lui Hodges i se pare că seamănă cu domnul Oberlin, dentistul de care îi
era frică în copilărie. Mai e şi un prospect de la supermarketul Albertsons. Pe ăsta îl
pune deoparte (peste pistolul tatălui său) pentru că e plin de cupoane.
Ultimul plic este de tip business şi se pare că ar conţine o scrisoare adevărată – una
destul de mare, după grosime. Este adresat Domnului Detectiv (pens.) K. William Hodges
domiciliat pe Harper Road, nr. 63. Adresa expeditorului nu există. În colţul din stânga sus,
unde aceasta este de obicei scrisă, este a doua faţă-zâmbitoare pe care o vede astăzi.
Numai că aceasta nu-i Zâmbiliciul care-i face cu ochiul, informându-l despre Marea
Reducere de Preţuri de la Walmart, ci emoticonul folosit îndeosebi în e-mailuri, cel în
care Zâmbilici poartă ochelari de soare şi îşi arată toţi dinţii.
Iar asta îi trezeşte o amintire. Una deloc plăcută.
Nu, îşi spune el. Nu.
Dar rupe repede plicul din care cad patru foi dactilografiate – dar nu dactilografiate
la o maşină de scris, ci scrise cu un font de computer care îi imită caracterele.
Dragă Domnule Detectiv Hodges – aşa începe scrisoarea.
Întinde mâna fără să se uite, împingând jos prospectul de la Albertsons, trece cu
degetele peste revolverul de pe măsuţă şi apucă telecomanda. Apasă un buton şi
întrerupe şuvoiul de mustrări al doamnei judecător. Apoi revine la scrisoare.

3
Dragă Domnule Detectiv Hodges,
Sper că nu te superi pentru că mă adresez cu acest titlu, cu toate că ai ieşit la pensie
de şase luni. Sunt de părere că, dacă magistraţilor incompetenţi, politicienilor corupţi şi
comandanţilor militari incapabili li se permite să-şi păstreze titlul şi după pensionare,
această regulă ar trebui să se aplice şi în cazul unuia dintre cei mai decoraţi ofiţeri de
poliţie din istoria oraşului nostru.
Deci aşa rămâne: Detectiv Hodges!
Domnule (iar „domn” este un alt titlu pe care îl meriţi, fiindcă eşti un autentic
Cavaler al Insignei şi Revolverului), sunt multe motivele care m-au îndemnat să îţi scriu,
însă voi începe prin a-ţi adresa sincerele mele felicitări pentru cei 40 de ani de
activitate în slujba legii – dintre care 27 în calitate de detectiv. Am urmărit la TV o
parte din Ceremonia de pensionare (televiziunea necomercială, dedicată informării
publicului larg, este o sursă excelentă de date pe care mulţi o neglijează) şi s-a
întâmplat să aflu că, în seara următoare, ţi s-a organizat o Petrecere la Raintree Inn,
lângă aeroport.
Sunt convins că asta a fost adevărata Ceremonie de Pensionare!
Evident că eu nu am participat niciodată la o asemenea „chermeză”, dar urmăresc
multe emisiuni şi seriale cu poliţişti şi chiar dacă ştiu că multe din acestea prezintă o
imagine mult cosmetizată a vieţii poliţistului, sunt câteva care au oferit scene de la
astfel de petreceri de pensionare (NYPD Blue, Homicide, The Wire etc. etc.), şi îmi
doresc să cred că sunt reproduceri FIDELE ale modului în care Cavalerii Insignei şi ai
Revolverului îşi iau rămas-bun de la compatrioţii lor. Da, cred că aşa sunt, deoarece am
citit în vreo două romane ale lui Joseph Wambaugh{10} capitole pe această temă şi sunt
absolut identice. Şi Wambaugh ar trebui să ştie cel mai bine, nu? Pentru că, la fel ca
tine, şi el e „Detectiv la Pensie”.
Îmi imaginez o puzderie de baloane atârnate din tavan, valuri de băutură, o grămadă
de conversaţii obscene şi multe poveşti despre Vremurile şi Cazurile de Demult. Probabil
că aţi avut şi muzică, ritmată şi asurzitoare, şi poate şi una sau două stripteuze care au
„bâţâit din fund”{11}. Fără doar şi poate discursurile rostite acolo au fost mult mai
comice şi mai sincere decât cele de la prima ceremonie, cea „cu ifose”.
Cum m-am descurcat până acum?

Binişor, gândeşte Hodges. Bine, chiar.

M-am documentat şi am descoperit că, în perioada cât ai lucrat ca detectiv, ai


rezolvat literalmente sute de cazuri, multe dintre acestea de genul celor pe care ziariştii
(cărora Ted Williams{12} le spune Cavaleri ai Tastaturii) le numesc „intens
popularizate”. Ai arestat Asasini şi Bande de Hoţi şi Incendiatori şi Violatori. Într-un
articol (publicat la data Ceremoniei de Pensionare), partenerul tău de o viaţă
(Detectivul de Gradul 1 Peter Huntley) a spus despre tine că eşti „o combinaţie de
probitate profesională şi excepţională intuiţie”.
Ce compliment frumos!
Dacă am dreptate, şi eu cred că am, ţi-ai dat deja seama că eu sunt unul dintre cei
foarte puţini pe care nu ai reuşit să-i prinzi. De fapt, eu sunt acela pe care presa l-a
numit:
a) Jokerul
b) Clovnul
sau
c) Ucigaşul cu Mercedes.
Prefer ultima variantă!
Sunt sigur că te-ai străduit din răsputeri, însă din nefericire (pentru tine, nu pentru
mine) ai dat greş. Îmi închipui că, dacă a existat vreodată un trufaş pe care să fi ţinut
morţiş să-l prinzi, domnule Detectiv Hodges, atunci cu siguranţă că acela era bărbatul
care anul trecut a intrat dinadins cu maşina în mulţimea de la porţile Târgului de Joburi
din Complexul Municipal, ucigând opt persoane şi rănind mult mai multe. (Trebuie să
spun că mi-am depăşit cele mai fanteziste aşteptări.) Am fost eu în gândurile tale atunci
când ţi s-a înmânat placheta în cadrul Ceremoniei Oficiale de Pensionare? Sau am fost
eu în gândurile tale atunci când camarazii tăi, ceilalţi Cavaleri ai Insignei şi ai
Revolverului, povesteau despre (iar aceasta este o simplă presupunere) asasini prinşi pe
picior greşit sau, cum se mai spune, „cu pantalonii în vine”? Sau când îşi aminteau
despre farsele jucate în secţia de poliţie?
Sunt convins că da!
Mă simt obligat să-ţi spun cât de bine m-am distrat. (Şi ţi-o mărturisesc cu toată
sinceritatea.) Când „am pus pedala la metal”, cum zice cântecul{13} şi am intrat în
mulţimea aia cu Mercedesul bietei doamne Olivia Trelawney, am avut cea mai straşnică
erecţie din toată viaţa mea! Şi oare aveam pulsul 200? Ba bine că nu!

Aici era un alt Domn Zâmbilici cu ochelari de soare.

Acum am să-ţi ofer o informaţie „din sursă sigură” şi, dacă simţi că-ţi vine să râzi, te
rog, nu te abţine, pentru că şi mie mi se pare nostim (deşi dovedeşte în primul rând cât
de prudent am fost). Îmi pusesem un prezervativ! O „căciuliţă”! Pentru că mă temeam
de Ejacularea Precoce şi de ADN-ul ce ar rezulta în urma ei! Ei bine, nu a fost cazul,
dar de atunci încoace m-am masturbat de multe ori când îmi aminteam cum au încercat
să fugă şi n-au avut unde (erau înghesuiţi ca sardelele) şi cât de înspăimântaţi erau
(asta mi s-a părut comic) şi cum m-am zdruncinat în spatele volanului când maşina a
început să-i „secere”. Atât de tare m-am zdruncinat, că mi s-a blocat centura de
siguranţă. Mamma mia, cât de tare a fost! Cum să nu ţi se scoale?!
Adevărul este că habar n-am avut ce se va întâmpla. Credeam că probabilitatea era
de 50 la sută să fiu prins. Dar pentru că sunt un „optimist incurabil”, am preferat să mă
pregătesc pentru Reuşită, nu pentru Eşec. Prezervativul este „informaţia din interior”
despre care ţi-am zis. Precis Criminaliştii voştri (mă uit şi la serialul CSI) au fost extrem
de dezamăgiţi când nu au descoperit nicio probă ADN înăuntrul măştii de clovn.
Probabil că au şi exclamat: „La dracu’! Trufaşul ăsta e atât de viclean că a purtat un
fileu de păr pe sub mască!”
Şi chiar aşa făcusem! Plus că am curăţat masca cu CLOR!
Retrăiesc şi acum momentele când am lovit toţi oamenii ăia, bufniturile şi scrâşnetele
şi felul cum sălta suspensia maşinii când a călcat peste trupurile lor. Dă-mi un Mercedes
cu 12 cilindri şi am să mă simt un zeu! Când am citit în ziare că printre victimele mele
a fost şi un copil, încântarea mea nu a avut margini! Să stingi o viaţă atât de tânără!
Gândeşte-te doar la câte a pierdut! Patricia Cray o chema pe fetiţă, odihnească-se în
pace! Am omorât-o şi pe maică-sa! Gem de căpşune într-un sac de dormit! Ce fiori! Mă
gândesc cu plăcere şi la bărbatul care a rămas fără o mână, dar mai ales la cei doi
rămaşi paralizaţi. Bărbatul doar de la brâu în jos, dar Martine Stover a ajuns o
„legumă”! Da, sigur, n-au murit, însă probabil că ÎŞI DORESC să fi murit! De chestia
asta ce mai zici, domnule Detectiv Hodges?
Probabil că îţi spui: „Cu ce Psihopat sadic avem de-a face aici?” Nu mă supăr că asta-
i părerea ta, dar putem dezbate termenul. Eu unul cred că multora le-ar plăcea să facă
ce am făcut eu, din aceleaşi motive pentru care le plac filmele şi cărţile (ba, mai nou, şi
emisiunile TV) despre Torturi şi Dezmembrări etc. etc. etc. Singura diferenţă este că eu
am făcut-o în realitate. Şi nu pentru că aş fi nebun (în niciun sens al cuvântului). Ci
pentru că nu ştiam cum va fi experienţa aceasta. Nu ştiam decât că îmi va oferi
nebănuite senzaţii tari şi „amintiri care să-mi ajungă o viaţă”, cum se spune.
Majoritatea oamenilor sunt încălţaţi cu Ghete de Plumb încă din fragedă pruncie şi sunt
obligaţi să le poarte întreaga viaţă. Ghetele acestea de Plumb poartă numele de
CONŞTIINŢĂ. Eu nu am aşa ceva, prin urmare mă pot avânta în zbor mult pe deasupra
Oamenilor Obişnuiţi. Şi dacă aş fi fost prins? Dacă Mercedesul doamnei Trelawney s-ar
fi oprit sau ar fi păţit ceva (deşi puţin probabil, deoarece părea extrem de bine
întreţinut), cred că gloata m-ar fi sfâşiat. Am înţeles această eventualitate, dar îţi
mărturisesc că nu a făcut altceva decât să-mi sporească exaltarea. Însă eram aproape
convins că nu o vor face, pentru că cei mai mulţi dintre oameni sunt ca oile, iar oile nu
se hrănesc cu carne. (Probabil că aş fi încasat-o destul de zdravăn, dar sunt rezistent la
bătaie.) Poate că aş fi fost arestat şi trimis în judecată, unde, în apărarea mea, aş fi
pretins că sunt bolnav psihic. Poate chiar sunt nebun (evident că m-am gândit şi la
această posibilitate), dar este un fel special de nebunie. În orice caz, ideea e că am
avut noroc şi am scăpat.
M-a ajutat ceaţa!
Vreau să-ţi mai povestesc şi despre ceva ce am văzut într-un film (nu-mi aduc aminte
titlul). Despre un criminal în serie foarte inteligent. Şi poliţiştii (unul dintre ăştia era
Bruce Willis, pe vremea când încă mai avea ceva păr) nu reuşeau să-l prindă. Atunci
Bruce Willis a zis: „O să mai comită o crimă, pentru că nu se poate abţine şi, mai
devreme sau mai târziu, o să facă o greşeală şi atunci îl vom prinde.”
Ceea ce s-a şi întâmplat!
Strategia asta nu se aplică şi în cazul meu, domnule Detectiv Hodges, deoarece eu nu
am absolut nicio chemare să fac din nou ce am mai făcut. O singură dată mi-a ajuns.
Am rămas cu amintirile şi ele sunt limpezi ca lumina zilei. Şi, fireşte, a mai fost şi
spaima ulterioară a oamenilor care erau convinşi că am să repet atacul. Îţi aminteşti că
au fost amânate adunările publice? N-a fost la fel de comic, dar a fost „tres amusant”.
După cum vezi, amândoi ne-am retras din activitate.
Că tot veni vorba, singurul meu regret este că nu am putut participa la Petrecerea
dată la Raintree Inn, ca să toastez în cinstea ta, bunul meu Domn şi Detectiv. Nu încape
absolut nicio îndoială că ai făcut tot ce ţi-a stat în putinţă. La fel şi Detectivul Huntley,
fireşte. Dar dacă sunt corecte relatările din presă şi de pe Internet cu privire la carierele
voastre, înseamnă că tu ai jucat în Liga de Profesionişti, iar colegul tău a fost şi va
rămâne doar un jucător de divizie secundă. Sunt sigur că acest caz nu a fost clasat încă
şi că fostul tău partener reciteşte din când în când rapoartele, dar fără niciun rezultat. Şi
cred că suntem amândoi conştienţi de asta.
Îmi permiţi să închei într-o Notă de Reală Preocupare pentru binele tău?
În unele din serialele despre care ţi-am povestit (şi într-unul dintre romanele lui
Wambaugh – aşa cred, deşi s-ar putea să-i aparţină lui James Patterson{14}),
strălucitoarea chermeză cu baloane şi băutură este urmată de o ultimă şi tragică scenă.
Detectivul se duce acasă şi îşi dă seama că, fără Insignă şi fără Revolver, viaţa lui nu
mai are niciun rost. Pot înţelege asta. Dacă stai să te gândeşti, ce poate fi mai trist decât
un Cavaler Bătrân şi Scos la Pensie? Şi, cum ziceam, Detectivul cu pricina sfârşeşte prin
a se împuşca (cu Arma de Serviciu). Am intrat pe Internet şi am descoperit că reacţia
aceasta nu este deloc o invenţie scriitoricească. Se întâmplă de-adevăratelea!
Rata sinuciderii printre poliţiştii ieşiţi la pensie este extrem de ridicată!
În majoritatea cazurilor, cei care recurg la gestul acesta tragic nu au pe nimeni
alături, care să observe din vreme Semnalele de Avertizare. Mulţi sunt divorţaţi, aşa ca
tine. Copiii multora sunt la casele lor, departe de ei. Mă gândesc cum stai tu singur-
singurel în casa ta de pe Harper Road, domnule Detectiv Hodges, şi îmi fac griji. Ce fel
de viaţă duci acum, când „fiorul vânătorii” a dispărut? Te uiţi mai tot timpul la
televizor? Probabil. Bei mai mult? Posibil. Ţi se pare că orele trec mult mai greu din
cauză că viaţa ta e atât de pustie în prezent? Suferi de insomnie? Vai de mine, sper că
nu.
Dar mă tem că aceasta este realitatea.
Probabil că ai nevoie de un Hobby, ca să te gândeşti şi la altceva, nu doar la „ăla care
mi-a scăpat” şi la faptul că nu vei reuşi niciodată să mă prinzi. Însă ar fi păcat să-ţi
închipui că întreaga ta carieră nu a fost decât o pierdere de vreme din moment ce acela
care a omorât atâţia Oameni Nevinovaţi „ţi-a scăpat printre degete”.
N-aş vrea să începi să te gândeşti la revolverul tău.
Dar te gândeşti la el, nu-i aşa?
Aş dori să închei cu un ultim gând din partea „aceluia care ţi-a scăpat”. Iar gândul
acesta este:
DU-TE-N PIZDA MĂ-TII, RATATULE!
Glumesc!
Al tău devotat,
UCIGAŞUL CU MERCEDES

Dedesubt este o altă faţă-zâmbitoare. Şi mai jos:

PS! Îmi pare rău de doamna Trelawney, dar te rog ca, atunci când vei preda
scrisoarea aceasta Detectivului Huntley, să-i spui să nu-şi piardă vremea căutându-mă
în fotografiile pe care sunt convins că le-a făcut poliţia la înmormântarea ei. Am luat
parte la funeralii, însă doar în imaginaţia mea. (Am o imaginaţie remarcabilă.)
PPS: Vrei să iei legătura cu mine? Să-mi spui ce părere ai? Încearcă pe „Sub Umbrela
Albastră a lui Debbie”{15}. Ţi-am ales un nume de utilizator: „kermitfrog19”. S-ar putea
să nu-ţi răspund, dar nu se ştie niciodată.
PPPS: Sper că scrisoarea mea ţi-a făcut plăcere şi te-a mai înveselit puţin!

4
Hodges rămâne în fotoliu încă două minute, patru minute, şase, opt. Complet
nemişcat. Cu scrisoarea în mână şi cu ochii la perete, unde atârnă o copie după un
tablou al lui Andrew Wyeth. În cele din urmă, pune foile pe măsuţa de lângă fotoliu şi
ridică plicul. Ştampila este a unui oficiu poştal din oraş, fapt care nu-l miră deloc. Cel
care i-a scris vrea să-i arate că se află în apropiere. Chestia asta face parte din jocul lui.
Aşa cum chiar el zice, este…
Tres amusant!
Există acum produse chimice şi tehnici noi de scanare care pot reconstrui amprentele
de pe hârtie, dar Hodges ştie că, dacă ar preda scrisoarea asta celor de la Criminalistică,
nu s-ar găsi decât amprentele lui. Individul e nebun, dar felul în care se descrie – trufaş
viclean – este perfect corect. Numai că a folosit cuvântul trufaş, în loc de ucigaş, de două
ori l-a folosit. Plus că…
Stai puţin, stai puţin.
Cum adică dacă ai preda scrisoarea?
Hodges se scoală din fotoliu, se duce la fereastră şi se uită la Harper Road. Fata
familiei Harrison se fâţâie cu motoreta. E realmente mult prea mică pentru aşa ceva,
dar măcar astăzi şi-a pus casca. Dubiţa cu îngheţată a lui Mr. Tastey huruie prin
apropiere; când e vreme bună, lucrează în zona de est a oraşului de când se termină
orele la şcoli şi până la asfinţit. Pe stradă trece o maşină neagră şi elegantă. Părul
cărunt al femeii de la volan e pus pe bigudiuri. Dar chiar e femeie? Ar putea fi un
bărbat cu rochie şi perucă. Iar bigudiurile ar desăvârşi deghizarea, nu?
Exact asta vrea el să crezi.
Ba nu! Nu chiar.
Nu e vorba despre ce să creadă. Ci despre cum autointitulatul Ucigaş cu Mercedes
(deşi aici cam are dreptate: de fapt mass-media l-a botezat astfel) vrea să-l facă să-i
suspecteze pe toţi din jur.
E vânzătorul de îngheţată!
Ba nu! E bărbatul deghizat în femeie din maşina elegantă!
Nţ! E tipul din cisterna cu propan lichid sau cititorul de contoare!
Cum provoci o asemenea paranoia? Îţi spun eu cum: sugerezi în treacăt că ştii mai
multe decât adresa fostului detectiv. Ştii că a divorţat şi poţi insinua că are un copil (sau
mai mulţi) care locuieşte în altă localitate.
Acum se uită la gazonul din faţa casei, crescut peste măsură. Dacă Jerome nu-şi va
face curând apariţia, îşi spune Hodges, va trebui să-l sun.
Copil sau copii? Nu te amăgi singur. Ştie că pe fosta o cheamă Corinne şi că avem o
fată pe care o cheamă Alison şi care e la casa ei. Ştie că Allie are treizeci de ani şi că
locuieşte în San Francisco. Probabil ştie chiar şi că are un metru şaptezeci şi că îi place
să joace tenis. Dar toate chestiile astea se găsesc pe Internet. În zilele noastre totul se
găseşte pe Internet.
Acum ar trebui să predea scrisoarea lui Pete şi noii lui partenere, Isabelle Jaynes,
care, la plecarea lui Hodges, au moştenit „cazul Mercedes”, împreună cu alte câteva
restanţe. Există unele cazuri asemănătoare cu computerele: intră în hibernare. Iar
scrisoarea asta va suna imediat deşteptarea pentru cazul Mercedes.
Cu ochii minţii trasează parcursul scrisorii.
Din fanta pentru corespondenţă pe duşumeaua holului. De pe duşumeaua holului pe
fotoliul de la La-Z-Boy. De pe La-Z-Boy la fereastră, de unde el vede cum pleacă maşina
poştei – Andy Fenster a isprăvit de împărţit corespondenţa. De aici la bucătărie, unde
scrisoarea va ajunge într-o absolut inutilă pungă din plastic, din acelea care se sigilează,
pentru simplul motiv că năravul din fire n-are lecuire, aşa cum se zice. Apoi va ajunge
la Pete şi Isabelle. De la Pete va porni la Criminalistică pentru o analiză completă şi
unde inutilitatea pungii sterile din plastic va fi dovedită fără drept de apel, căci nu se
vor descoperi nici amprente, nici fire de păr, nici vreo mostră de ADN. Se va stabili că
hârtia se găseşte cu tonele la oricare magazin de papetărie din oraş şi, în ultimul rând,
dar la fel de important, a fost printată cu tehnologie laser standard. Criminaliştii s-ar
putea să-şi dea seama ce fel de calculator a fost folosit la scrierea ei (dar Hodges nu e
prea sigur de asta; cunoştinţele lui în materie de computere sunt cam limitate, iar dacă
se întâmplă să aibă vreo problemă cu al lui, apelează la Jerome care locuieşte chiar
alături) şi poate ar ajunge la concluzia că e vorba despre un Mac ori un PC. Mare
scofală!
De la Criminalistică scrisoarea va face un salt înapoi până la Pete şi Isabelle, care
precis că vor convoca o şedinţă stupidă a tuturor poliţiştilor, de genul celor pe care le
vezi în serialele BBC (de pildă Luther sau Suspect de crimă, pe care probabil că le adoră
psihopatul care i-a trimis scrisoarea). Şedinţa va fi desăvârşită prin prezenţa unei table
albe, a câtorva fotografii mărite ale scrisorii, poate şi a unui indicator cu laser. Şi
Hodges se uită la serialele astea britanice cu poliţişti şi crede că detectivii de la Scotland
Yard nu au aflat încă vechiul proverb despre copilul cu multe moaşe care rămâne cu
buricul netăiat.
Şedinţa nu va avea decât un singur rezultat, iar Hodges presupune că pe acesta şi-l
doreşte psihopatul: în mod inevitabil, existenţa scrisorii va fi dezvăluită presei de către
unul dintre cei zece sau doisprezece detectivi participanţi la pierderea aceea de vreme.
Probabil că psihopatul minte atunci când susţine că nu are nici cea mai mică intenţie să-
şi repete crima, dar Hodges este ferm convins de un lucru: individul tânjeşte să ajungă
din nou capul de afiş al buletinelor de ştiri.
Vede că pe gazon au apărut păpădiile. Categoric trebuie să-l cheme pe Jerome.
Lăsând la o parte problema cu gazonul, adevărul e că îi cam duce dorul. Fain băiat!
Încă ceva. Chiar dacă dementul spune adevărul când zice că nu simte nicio dorinţă de
a comite un alt măcel în masă (greu de crezut, dar nu exclus), totuşi pare extrem de
interesat de tema morţii. Subtextul scrisorii este cât se poate de limpede. Omoară-te!
Deja te gândeşti la asta, aşa că fă pasul următor! Care va fi şi ultimul.
Oare m-a văzut cu pistolul tatălui meu?
M-a văzut atunci când mi l-am băgat în gură?
Hodges se vede nevoit să admită că e posibil; nu s-a gândit nicio clipă că ar putea
trage jaluzelele. Ca un prost ce e, se simţea în siguranţă în livingul său, unde putea fi
observat de oricine care a avut bani să-şi cumpere un binoclu. Sau l-a văzut Jerome.
Atunci când intra ţopăind pe alee, ca să-l întrebe dacă are să-i dea ceva de făcut, sau
cum îi place lui să zică: te-ntreb di trebi.
Numai că Jerome ar fi făcut pe el de spaimă dacă l-ar fi văzut jucându-se cu pistolul.
Şi ar fi spus ceva.
Şi oare Domnul Mercedes chiar se masturbează atunci când îşi aduce aminte cum i-a
călcat cu maşina pe toţi oamenii ăia?
În anii petrecuţi în poliţie, Hodges a văzut lucruri despre care nu ar vorbi niciodată
cu cineva din afara sistemului. Amintirile acestea toxice îl fac să creadă că autorul
scrisorii ar putea fi sincer când vorbeşte despre masturbare; şi cu siguranţă nu minte
atunci când afirmă că este complet lipsit de conştiinţă. Hodges a citit undeva că în
Islanda există fântâni atât de adânci încât, dacă arunci înăuntru o piatră, nu-i poţi auzi
pleoscăitul. Şi crede că sunt pe lume oameni cu sufletele ca fântânile acelea. Iar chestii
ca mardelile între boschetari ajung doar până la jumătatea lor.
Se întoarce la fotoliul lui, trage sertarul măsuţei şi îşi scoate mobilul. În locul lui pune
pistolul şi închide sertarul. Sună la poliţie apăsând tasta de apelare rapidă, dar atunci
când centralista îl întreabă cu cine doreşte să vorbească, Hodges spune:
— Of, la naiba. Am apăsat greşit. Scuze de deranj.
— Niciun deranj, domnule, îi răspunde centralista cu zâmbet în glas.
Nu. Fără telefoane deocamdată. Fără reacţii de orice fel. Trebuie să se gândească.
Trebuie neapărat să se gândească la asta.
Hodges stă în fotoliu, cu ochii la televizorul stins pentru prima oară după luni la rând
în după-amiaza unei zile de lucru.

5
În aceeaşi seară se urcă în maşină şi se duce la Newmarket Plaza ca să mănânce la
restaurantul thailandez. Îl serveşte doamna Buramuk personal.
— Nu văzut la tine de mult, Ofiţer Hodges.
Se aude Ofişe ’oj.
— Îmi fac singur de mâncare de când m-am pensionat.
— Laşi gătesc eu pentru tine. Mult mai bun.
Când gustă din Tom Yum Goong{16}, îşi dă seama cât de lehamite îi este de
hamburgerii aproape cruzi şi de spaghetele cu sos din borcan. Iar felia de Sang Kaya
Fug Tong{17} îl face să priceapă că s-a săturat până-n gât de prăjitura cu cocos din
comerţ. Chiar dacă în viaţa mea n-am să pun în gură nicio înghiţitură de prăjitură cu
nucă de cocos, îşi spune el acum, tot am să trăiesc la fel de mult şi am să mor la fel de
mulţumit. Bea şi două căni cu Singha şi realizează că de la petrecerea de pensionare n-a
mai gustat o bere atât de bună. Şi, că tot a venit vorba despre chermeza aia, adevărul
este că s-a desfăşurat cum presupunea Domnul Mercedes; ba chiar avuseseră şi o
stripteuză care a „bâţâit din fund”. Plus toate celelalte.
Să-l fi urmărit Domnul Mercedes dintr-un colţ ascuns al sălii? Cum spune oposumul
ăla haios din desene animate{18}, „E pos-sibil, Muskie, e foarte pos-sibil”.
Ajuns acasă, se aşază iar în fotoliul La-Z-Boy cu scrisoarea în mână. Ştie care ar
trebui să fie următoarea mişcare – în cazul că nu o va preda lui Pete Huntley –, dar ştie
şi că nu e bine să se apuce de treabă după ce a băut două beri. Aşa că o pune la loc,
peste revolverul .38 (nu s-a obosit s-o pună în pungă) şi îşi mai ia o bere din frigider. E
marca locală, Ivory Special, dar are gust la fel de bun ca Singha.
După ce o termină, deschide computerul, intră pe Firefox şi tastează Sub Umbrela
Albastră a lui Debbie. Descriptorul de dedesubt nu-i prea descriptiv: Reţea de socializare
unde oameni interesanţi fac schimb de opinii interesante. Se gândeşte să continue, dar
renunţă şi închide computerul. Nu. Nu în seara asta.
În ultima vreme s-a culcat târziu, pentru că asta înseamnă mai puţine ore de răsucit
de pe o parte pe alta, incapabil să adoarmă, revăzând în minte cazurile vechi şi vechile
erori; dar în seara asta se duce devreme la culcare şi ştie că va adormi aproape imediat.
Minunată senzaţie.
Ultimul lui gând, înainte să-l ia somnul, se îndreaptă spre finalul scrisorii otrăvite a
Domnului Mercedes. Domnul Mercedes vrea ca el să se sinucidă. Hodges se întreabă ce
ar zice dacă ar şti că tocmai ce i-a oferit acestui fost Cavaler al Insignei şi Revolverului
un motiv să trăiască. Cel puţin încă o vreme.
Apoi adoarme. Şi are parte de un somn odihnitor până când îl trezeşte nevoia de a
urina, după şase ore. Pe jumătate încă adormit, se împleticeşte până la baie, îşi goleşte
vezica şi se întoarce în pat, unde mai doarme încă trei ceasuri. Când se trezeşte de-a
binelea, razele soarelui pătrunde prin ferestre, iar păsările ciripesc. Intră în bucătărie şi
îşi pregăteşte un mic dejun copios. Când pune omleta în farfuria deja plină cu bacon şi
pâine prăjită, tresare uluit.
Cântă cineva.
El.

6
După ce pune farfuria şi tigaia în maşina de spălat vase, intră în birou ca să
analizeze scrisoarea în amănunt. A mai făcut asta de zeci de ori înainte, dar niciodată
de unul singur; îl ajuta Pete Huntley şi, înainte de el, ceilalţi doi parteneri pe care i-a
avut. Majoritatea acelor scrisori conţineau ameninţări venite din partea unor foşti soţi
(ba chiar şi una sau două foste soţii). Nimic dificil. Altele erau scrisori de şantaj, de o
formă sau alta. Una a fost scrisoarea unui răpitor, care cerea o răscumpărare incredibil
de mică şi complet lipsită de imaginaţie. Iar trei – patru, cu cea de la Domnul Mercedes
– conţineau mărturisirile unor criminali. Două din ele s-au dovedit a fi fost doar nişte
aiureli închipuite. Despre una se presupunea că ar fi venit din partea unui criminal în
serie pe care ei îl porecliseră Joe Autostradă.
Dar aceasta? Adevăr sau minciună? Realitate sau închipuire?
Hodges trage sertarul biroului, scoate dinăuntru un bloc-notes galben, rupe pagina cu
lista de cumpărături, veche de o săptămână. Apoi ia un pix Uni-Ball din cana de lângă
computer. Mai întâi se gândeşte la amănuntul despre prezervativ. Dacă individul chiar a
purtat unul, înseamnă că l-a luat cu el… dar aşa este normal, nu? Pe prezervativ s-ar
putea găsi amprente şi urme de spermă. Hodges se gândeşte şi la alte detalii: la cum s-a
blocat centura de siguranţă când psihopatul a intrat cu maşina în mulţime, la cum a
săltat Mercedesul când a trecut peste trupurile oamenilor. La informaţii care nu au
apărut în ziare, dar care, la fel de bine, ar fi putut fi fabricate. Chiar a spus…
Hodges parcurge în grabă scrisoarea şi, da, uite: Am o imaginaţie remarcabilă.
Însă mai sunt două detalii pe care nu avea cum să le inventeze. Două informaţii care
nu au ajuns în presă.
Şi, sub titlul ADEVĂRAT? Hodges notează pe bloc-notes: FILEU DE PĂR. CLOR.
Domnul Mercedes a luat fileul cu el, aşa cum a luat şi prezervativul (probabil încă
atârnându-i de organ, dacă, într-adevăr, şi-l pusese), însă Gibson, de la Criminalistică,
fusese convins că existase o plasă de păr, pentru că Domnul Mercedes abandonase
masca de clovn şi înăuntrul ei nu se găsise nici măcar un singur fir de păr lipit de
cauciuc. Cât despre mirosul ca de piscină al clorului care distruge orice urmă de ADN,
da, în cazul acesta nu fusese niciun dubiu. Probabil că a folosit din belşug.
Dar nu-i vorba doar despre astea, ci despre tot. Despre siguranţa de sine. Nu e nimic
scris la noroc.
Ezită puţin, apoi notează: EL E PERSOANA.
Ezită din nou. Taie PERSOANA şi scrie TICĂLOSUL.

7
A trecut ceva timp de când nu a mai gândit ca un poliţist şi mai mult încă de când nu
a mai făcut genul ăsta de treabă – un tip special de analiză criminologică ce nu necesită
aparate de fotografiat, microscoape sau preparate chimice speciale însă, odată ce se
apucă să lucreze, se încălzeşte repede. Începe cu o serie de rubrici.

PARAGRAFE DE O SINGURĂ PROPOZIŢIE.


CUVINTE ŞI SINTAGME SCRISE CU MAJUSCULE.
GHILIMELE.
EXPRIMĂRI POMPOASE.
CUVINTE NEOBIŞNUITE.
SEMNE DE EXCLAMARE.

Aici se opreşte. Lovindu-se uşor cu pixul de buza inferioară, reciteşte întreaga


scrisoare de la Dragă Domnule Detectiv Hodges şi până la Sper că scrisoarea mea ţi-a făcut
plăcere şi te-a mai înveselit puţin! apoi mai adaugă încă două rubrici pe pagina plină:

FOLOSEŞTE O METAFORĂ DIN BASEBALL,


POATE E FAN.
EXPERT ÎN UTILIZAREA CALCULATORULUI
(SUB 50 DE ANI?).

Nu-i deloc sigur de astea două. Metaforele din sport sunt folosite pe scară largă, mai
ales printre politicienii mai culţi şi dotaţi cu simţul umorului. Iar în zilele noastre
întâlneşti octogenari pe Facebook şi pe Twitter. Până şi Hodges e capabil să utilizeze
cam douăsprezece procente din potenţialul Mac-ului său (aşa susţine Jerome), dar asta
nu-l face parte a majorităţii. Dar trebuie să porneşti de undeva şi, pe lângă toate astea,
scrisoarea pare să fi fost scrisă de cineva tânăr.
A fost dintotdeauna înzestrat pentru tipul acesta de analiză, la care şi-a folosit mai
mult de douăsprezece procente din intuiţie.
A înşiruit deja aproape o duzină de exemple la rubrica destinată CUVINTELOR
NEOBIŞNUITE şi acum încercuieşte două: compatrioţi şi Ejaculare Precoce. Sub ele adaugă
un nume: Wambaugh. O fi Domnul Mercedes un căcat cu ochi, dar e un căcat cu ochi
inteligent şi citit. Are un vocabular bogat şi nu face greşeli de ortografie. Hodges îşi
imaginează reacţia lui Jerome Robinson: „Corector ortografic, omule. Ce mare lucru?
Dăăă.”
Bine, sigur, oricine are un program de editare texte poate să scrie corect, dar Domnul
Mercedes a scris Wambaugh, nu Wombough şi nici măcar Wombow, cum se pronunţă.
Simplul fapt că şi-a amintit să adauge literele gh (care nu se aud) sugerează un nivel
ridicat de inteligenţă. Nu o fi misiva Domnului Mercedes o mostră de literatură de mare
valoare, dar scrierea lui e mult mai bună decât dialogurile din seriale precum NCIS sau
Bones.
A fost educat acasă, a urmat vreo şcoală de stat sau avem de-a face cu un autodidact?
Are vreo importanţă? Poate că nu sau poate are.
Hodges nu crede că ar fi autodidact, nu. Se exprimă prea… cum?
— Expansiv, explică el camerei goale, dându-şi totodată seama că este mai mult decât
atât. Pentru un public. Tipul ăsta scrie ca să fie citit. A învăţat împreună cu alţii. Şi a
scris pentru alţii.
Şubredă deducţie, dar se bazează pe anumite înflorituri – acele EXPRIMĂRI
POMPOASE. Voi începe prin a-ţi adresa sincerele mele felicitări, scrie Domnul Mercedes.
Literalmente sute de cazuri, scrie el. Şi – de două ori – Am fost eu în gândurile tale. Hodges
a luat numai zece la orele de engleză din liceu şi nouă şi opt în colegiu şi îşi mai aduce
aminte cum se cheamă figura asta de stil: repetiţie gradată. Oare visează Domnul
Mercedes că scrisoarea îi va fi publicată în ziare, va fi făcută publică pe Internet sau vor
fi citate pasaje din ea (cu oarecare deferenţă ezitantă) la Ştirile de la Şase de pe Canalul
Patru?
— Sigur că ăsta-i visul tău, spune Hodges. Pe vremuri obişnuiai să-ţi citeşti temele în
faţa clasei. Şi îţi plăcea la nebunie. Îţi plăcea să fii în centrul atenţiei. Nu-i aşa? Când
am să te găsesc – dacă am să te găsesc –, am să aflu că ai avut şi tu note mari la
engleză.
Poate chiar mai mari. Hodges nu-şi aminteşte să fi folosit vreodată repetiţia gradată
în mod intenţionat. Dacă a folosit-o, a fost din pură întâmplare.
Însă în oraş există patru licee de stat şi Dumnezeu ştie câte licee particulare. Ca să nu
mai pomenim şi de şcolile pregătitoare, gimnaziile, Colegiul Municipal şi Universitatea
Catolică St Jude. O puzderie de căruţe cu fân în care să se ascundă acul otrăvit.
Presupunând, fireşte, că a urmat o şcoală de aici, nu din Miami sau Phoenix.
În plus, e extrem de şmecher. Scrisoarea este plină de amprente false – cuvintele şi
expresiile începute cu majuscule, Ghete de Plumb, Notă de Reală Preocupare, cuvintele
puse între ghilimele, folosirea excesivă a semnelor de exclamare, paragrafele de efect
alcătuite dintr-o singură propoziţie. Dacă i s-ar cere să dea o mostră de scris, Domnul
Mercedes nu ar apela la niciunul dintre aceste artificii stilistice. Hodges ştie asta, aşa
cum ştie că primul lui nume de botez este Kermit, ca în kermitfrog19.
Totuşi.
Totuşi nemernicul ăsta nu-i chiar atât de şmecher cum se crede. Scrisoarea conţine
două amprente reale, una mai ştearsă şi alta limpede precum cristalul.
Urma mai ştearsă este obstinaţia cu care scrie numerele cu cifre, nu cu litere: 27, nu
douăzeci şi şapte; 40 în loc de patruzeci. Detectiv de Gradul 1, în loc de Detectiv de
Gradul Întâi. Sunt şi câteva excepţii (a scris un jucător de divizie secundă, în loc de 1
jucător de divizia a 2-a), dar Hodges crede că acestea nu fac altceva decât să confirme
regula. S-ar putea ca numerele să fie altă metodă de disimulare, dar sunt destule şanse
ca Domnul Mercedes să nu-şi fi dat seama ce face.
Cum ar fi dacă l-aş avea în faţa mea în camera de interogatoriu nr. 4 şi l-aş pune să
scrie Patruzeci de hoţi au furat optzeci de verighete…
Însă K. William Hodges nu va mai intra niciodată în vreo cameră de interogatoriu,
nici măcar în cea cu numărul 4, preferata lui – camera lui norocoasă. Asta doar în cazul
în care nu va fi prins prostindu-se cu rahatul ăsta, iar atunci s-ar putea să fie obligat să
se aşeze de cealaltă parte a mesei, cea rezervată infractorilor.
În regulă. Să zicem că Pete îl bagă pe individ într-o cameră de interogatoriu. Pete,
sau Isabelle, sau amândoi. Şi îi cer să scrie 40 de hoţi au furat 80 de verighete. Şi după
aia?
După aia îi cer să scrie Poliţiştii l-au prins pe ucigaş cu arma în mână. Numai că nu se va
înţelege nimic atunci când vor pronunţa cuvântul ucigaş. Deoarece, cu toată priceperea
lui în ale scrierii, Domnul Mercedes are senzaţia că cel care omoară oameni la grămadă
se numeşte trufaş. În aceeaşi logică, poate crede că dispreţul şi aroganţa nemăsurate faţă
de semenii tăi reprezintă o atitudine ucigaşă.
Hodges nu se miră prea tare. Până când a ajuns la colegiu şi el a crezut că jucătorul
de baseball care e la aruncare, vasul din care se toarnă apa şi obiectele înrămate care se
atârnă pe perete se scriu la fel.{19} Le văzuse scrise de multe ori şi în multe contexte, dar,
cumva, mintea lui refuzase să le înregistreze sensul.
O să te recunosc din prima, puişor, îşi zice Hodges. Scrie cuvântul şi îl încercuieşte iar
şi iar şi iar. Tu eşti ticălosul care spune că ucigaşul este trufaş.

8
Face o plimbare prin cartier ca să-şi mai limpezească minţile. Se salută cu oameni cu
care nu s-a mai salutat de multă vreme. De săptămâni întregi, în unele cazuri. Doamna
Melbourne face ceva treabă prin grădină şi, când îl vede, îl invită la o cafea şi o felie de
chec.
— Să ştii că mi-am făcut griji din cauza ta, îi spune după ce se aşază amândoi la masa
din bucătărie.
Femeia are privirea sclipitoare şi iscoditoare a unei ciori care a pus ochii pe o
veveriţă proaspăt călcată de o maşină.
— Mi-a fost cam greu să mă obişnuiesc cu pensia.
Ia o înghiţitură de cafea. Gustul prost e compensat de fierbinţeala care-i arde limba.
— Unii nu se obişnuiesc niciodată, oftează ea, măsurându-l cu ochii aceia sclipitori.
Iar Hodges îşi zice că doamna n-ar face deloc o figură proastă în camera de
interogatoriu nr. 4.
— Mai cu seamă cei care au avut slujbe solicitante.
— La început nu ştiam ce să fac cu atâta timp, dar acum îmi e mai bine.
— Mă bucur să aud asta. Mai lucrează pentru tine negrişorul acela drăgălaş?
— Jerome? Da.
Hodges zâmbeşte, întrebându-se cum ar reacţiona Jerome dacă ar şti că are o vecină
care îl consideră un negrişor drăgălaş. Probabil că ar rânji cu toţi dinţii şi ar exclama Io
mi-s ăla! Dragul Jerome, care-l ajută la trebi. Şi care a pus deja ochii pe Universitatea
Harvard. Princeton e doar de rezervă.
— S-a lăsat pe tânjeală, continuă doamna. Gazonul tău pare destul de neîngrijit. Să-ţi
mai torn cafea?
Hodges o refuză, zâmbindu-i larg. Cât de fierbinte ar trebui să fie ca să-i ascundă
gustul ăla imposibil?

9
Înapoi acasă. Picioarele îi tremură, capul îi e plin cu aer proaspăt, în gură simte gust
ca de ziar neschimbat de mult dintr-o colivie cu păsări; însă mintea îi zbârnâie de prea
multă cofeină.
Intră pe site-ul ziarului local şi caută în arhivă articolele despre masacrul de la
Complexul Municipal. Nu îl interesează prima relatare, publicată sub imperiul spaimei
din unsprezece aprilie 2009; şi nici reportajul mai lung din ediţia de duminică,
doisprezece aprilie. El caută numărul de luni: acolo găseşte fotografia volanului din
maşina abandonată a criminalului. Titlul bolboroseşte de indignare: I S-A PĂRUT CĂ E
DISTRACTIV! În centrul volanului, lipită peste emblema firmei Mercedes, este o faţă-
zâmbitoare galbenă. Cu ochelari de soare şi dinţi dezveliţi într-un rânjet.
Poliţia s-a înfuriat maxim din cauza acestei poze, pentru că detectivii care se ocupau
de caz – Hodges şi Huntley – ceruseră insistent presei să nu dea publicităţii emoticonul
cu pricina. Hodges îşi aminteşte că redactorul se repezise să-şi ceară scuze. Eroare de
comunicare, a explicat el. N-o să se mai întâmple. Promit. Pe cuvânt de onoare.
Îşi aduce aminte şi cum a spumegat Pete de furie:
— Pe dracu’ eroare. Au făcut rost de o poză care să vândă tirajul lor de toată jalea şi
au folosit-o, în puii mei.
Hodges măreşte fotografia din ziar până când faţa-zâmbitoare umple tot ecranul
computerului. Semnul fiarei, îşi spune el. Semnul fiarei în stilul secolului douăzeci şi
unu.
Acum nu mai sună la Centrala Departamentului de Poliţie, ci apasă tasta de apelare
rapidă cu numărul mobilului lui Pete. Vechiul său partener răspunde după al doilea tril.
— Ce mai faci, măi, gloabă bătrână? Cum îţi prieşte la pensie?
Pare realmente încântat, iar tonul lui îl face pe Hodges să surâdă. Îl mai face şi să se
simtă vinovat, dar nici nu-i trece prin minte să renunţe la planurile lui.
— Bine fac, răspunde el, însă mi-e dor de moaca ta umflată şi hipertensivă.
— Sigur că ţi-e dor. La fel cum e sigur şi că noi am câştigat în Irak.
— Mă jur, Peter. Ce-ai zice dacă ne-am întâlni la prânz ca să mai stăm de poveşti? Tu
zici unde şi eu fac cinste.
— Bună idee, dar eu am mâncat deja. Mâine e bine?
— Vai, mâine sunt ocupat până peste cap. Vine Obama să-mi ceară sfatul în privinţa
bugetului; dar cred că am să reuşesc să te strecor în program.
— Trageţi-o singur, Kermit.
— Crezi c-o fac mai bine decât tine?
Tachinările dintre ei sunt aidoma unui şlagăr vechi, cu versuri simple.
— Ce zici de cârciuma lui DeMasio? Îţi plăcea acolo.
— E bine la DeMasio. La prânz?
— Perfect.
— Eşti sigur că poţi să-ţi faci timp pentru o curvă bătrână ca mine?
— Ce întrebare mai e şi asta, Billy? Vrei s-o aduc şi pe Isabelle?
Nu vrea, dar răspunde:
— Dacă zici tu.
Probabil că încă mai funcţionează ceva din vechea telepatie dintre ei, căci, după o
pauză scurtă, Pete spune:
— Poate ar fi mai bine ca de data asta să facem chef doar între noi, masculii.
— Cum vrei, zice uşurat Hodges. De-abia aştept să ne vedem.
— Şi eu. Mă bucur că te-am auzit, Billy.
Hodges închide şi se mai uită o vreme la Zâmbiliciul cu dinţii dezveliţi. Îi umple tot
ecranul computerului.
10
În seara aceea stă în fotoliul de la La-Z-Boy şi se uită la ştirile de la ora unsprezece.
Seamănă cu o fantomă supraponderală din cauza pijamalei albe. Craniul îi luceşte
cuminte pe sub părul rărit. Informaţia principală se referă la dezastrul provocat de
deversările de petrol de pe platforma Deepwater Horizon în Golful Mexic. Crainicul
spune că populaţia de ton roşu este în pericol şi că s-ar putea ca sectorul pescuitului de
crustacee din Louisiana să nu-şi revină decât peste o generaţie. În Islanda, erupţia unui
vulcan (al cărui nume prezentatorul ştirilor îl schilodeşte într-un hal fără de hal: E-iia-fil-
kul{20}) încă mai împiedică traficul aerian transatlantic. În California, poliţia a
descoperit o pistă în cazul criminalului în serie cunoscut sub numele de Somnorosul
Feroce{21}. Nu se oferă niciun nume, dar suspectul (adică tot un fel de trufaş, comentează
Hodges în gând) este descris ca fiind „un afro-american cu aspect îngrijit şi limbaj
educat”. Bravo, îşi zice Hodges, acum bine ar fi să puneţi mâna şi pe Joe Autostradă. Ca
să nu mai zic şi de Osama bin Laden.
Urmează starea vremii. Temperaturi înalte, cer senin, promite fata de la meteo.
Vreme tocmai bună să ne scoatem costumele de baie.
— Pe tine mi-ar plăcea să te văd în costum de baie, drăguţo, zice Hodges şi închide
televizorul din telecomandă.
Scoate pistolul tatălui său din sertar, se duce în dormitor, descărcându-l pe drum, şi îl
pune în seif, alături de Glock. În ultimele două, trei luni a stat numai cu gândul la
revolverul Victory .38, dar în seara asta îl pune bine fără să-l învrednicească măcar cu o
privire. Se gândeşte la Joe Autostradă, dar nu prea mult. Acum Joe Autostradă e bătaia
de cap a altcuiva. La fel ca Somnorosul Feroce, acel afro-american cu limbaj educat.
Oare şi Domnul Mercedes e afro-american? Teoretic ar fi posibil, pentru că nimeni nu
a văzut mai mult decât masca de clovn, bluza cu mâneci lungi şi mănuşile galbene pe
volan. Dar Hodges nu crede asta. Sigur, numai Dumnezeu poate spune cât de mulţi negri
din oraşul ăsta sunt capabili de crimă, dar trebuie luată în calcul şi arma. Cartierul în
care a locuit mama doamnei Trelawney este unul înstărit, cu populaţie preponderent
albă. Cu siguranţă că ar fi fost observat un negru care îşi făcea de lucru pe lângă un
Mercedes SL500.
Să zicem. Probabil. Deşi oamenii pot fi uluitor de neatenţi. Însă experienţa i-a dovedit
lui Hodges că bogaţii au tendinţa să fie mai circumspecţi decât majoritatea
americanilor, mai ales atunci când este vorba despre jucăriile lor scumpe. Nu că ar fi
paranoici, dar…
Ei, pe dracu’ nu sunt! Oamenii bogaţi pot fi generoşi, chiar şi aceia cu opinii politice
radicale pot fi darnici, însă cei mai mulţi pun anumite condiţii pentru gesturile lor
generoase, iar în sufletele lor (dar nu prea adânc ascunsă) există spaima permanentă că
le va fura cineva cadourile şi le va mânca tortul.
Dar dacă are aspect îngrijit şi vorbeşte frumos, la fel ca afro-americanul căutat în
California?
Mda, recunoaşte Hodges. Nu-i un indiciu prea solid, dar scrisoarea sugerează că aşa
ar fi. E posibil ca Domnul Mercedes să se îmbrace la costum şi să lucreze într-un birou,
aşa cum la fel de posibil este să poarte jeanşi şi cămăşi de lucru şi să echilibreze roţi
într-un service auto, dar, oricum ar fi, nu-i câtuşi de puţin un nespălat. Sigur, s-ar putea
să fie mai taciturn – creaturile de soiul ăsta dau dovadă de prudenţă în toate aspectele
vieţilor lor, iar aici e inclusă şi pălăvrăgeala alandala –, însă atunci când totuşi
vorbeşte, probabil că se exprimă direct şi clar. Dacă te rătăceşti şi ai nevoie să te
îndrume cineva, el e persoana cea mai potrivită.
Hodges se spală pe dinţi şi se gândeşte: DeMasio. Pete vrea să luăm masa la cârciuma
lui DeMasio.
Asta-i în regulă pentru Pete, care încă mai poartă insigna şi revolverul; şi a părut a fi
în regulă şi pentru Hodges când vorbeau la telefon, pentru că Hodges gândea ca un
poliţist, nu ca un pensionar care a pus cincisprezece kile în plus pe el. Şi poate că ar fi
oricum în regulă (în fond, se întâlnesc în miezul zilei), dacă birtul lui DeMasio nu s-ar
afla în Lowtown, cartierul rău famat al oraşului, care nu seamănă deloc cu o staţiune de
vacanţă. La două străzi mai la vest de restaurant, dincolo de autostrada suspendată,
oraşul se transformă într-un ţinut sărăcăcios, cu terenuri virane şi case abandonate.
Drogurile se vând în văzul lumii la colţuri de stradă, comerţul clandestin de arme e în
plin avânt şi incendierile premeditate constituie sportul tradiţional al cartierului. Dacă
poţi să-i zici cartier. Însă restaurantul – o bombă cu mâncare italienească incredibil de
bună – este un loc destul de sigur. Proprietarul are relaţii, iar asta face ca stabilimentul
lui să fie ca Parcarea Gratuită la jocul Monopoly.
Hodges îşi clăteşte gura, se întoarce în dormitor şi, tot cu gândul la cârciuma lui
DeMasio, se uită cu îndoială la dulapul unde este ascuns seiful, în spatele umeraşelor cu
pantaloni, cămăşi şi sacouri sport pe care nu le mai poartă (nu-l mai încap decât două).
Să ia cu el Glock-ul? Sau revolverul Victory? Victory e mai mic.
Nu. Niciunul, nici celălalt. Permisul lui de port camuflat de armă e încă valabil, dar al
naibii să fie el dacă o să se ducă înarmat la întâlnirea cu vechiul lui partener. Ar avea
toate simţurile în alertă maximă şi nu are nevoie de asta, pentru că oricum se simte
vinovat din cauza planului pe care şi l-a făcut. Aşa că trage un sertar al comodei, ridică
un teanc de chiloţi şi se uită dedesubt. Pliciul cu Noroc{22} e tot acolo unde l-a pus după
petrecerea de pensionare.
Jucăria asta e suficientă. Cât să se simtă în siguranţă într-o zonă de risc a oraşului.
Mulţumit, se întinde în pat şi stinge lumina. Îşi strecoară mâinile în răcoarea
misterioasă de sub pernă şi se gândeşte la Joe Autostradă. Deocamdată Joe a avut
noroc, dar tot va fi prins în cele din urmă. Dar nu din cauză că nu se poate abţine să nu
atace zonele de popas de pe marginea autostrăzii, ci din cauza că nu se poate abţine să
nu ucidă. Îşi aduce aminte de cuvintele Domnului Mercedes:

Strategia asta nu se aplică şi în cazul meu, deoarece eu nu am absolut nicio chemare


să fac din nou ce am mai făcut.

Spune adevărul sau minte, aşa cum a încercat s-o facă prin folosirea MAJUSCULELOR
şi a SEMNELOR DE EXCLAMARE şi a PARAGRAFELOR DINTR-O SINGURĂ
PROPOZIŢIE?
Hodges crede că minte – poate se minte pe sine, aşa cum îl minte şi pe K. William
Hodges, Det. Pens. –, dar în momentul acesta, aşteptând să-l ia somnul, lui Hodges nu-i
mai pasă. Contează doar că individul are impresia că e în siguranţă. Orgoliul lui e cât
casa. Nu pare să-şi dea seama cât de vulnerabil a devenit când a scris o scrisoare celui
care, până în clipa pensionării, a condus ancheta în cazul masacrului de la Complexul
Municipal.
Simţi nevoia să vorbeşti despre ce ai făcut, nu-i aşa? Ba da, puişor, chiar aşa este, nu-
l minţi pe nenea Billy. Iar dacă site-ul ăla cu Umbrela Albastră a lui Debbie nu-i o altă
pistă falsă, la fel ca toate ghilimelele tale, înseamnă că mi-ai deschis o uşă spre viaţa ta.
Vrei să vorbeşti. Iar cireaşa de pe tort ar fi să reuşeşti să mă atragi într-o schemă a
minţii tale bolnave, nu?
Hodges şopteşte întunericului:
— Te ascult cu plăcere. Am timp din belşug. În fond, sunt la pensie.
Şi adoarme cu zâmbetul pe buze.

11
În dimineaţa următoare, Freddi Linklatter stă pe marginea platformei de încărcare şi
fumează un Marlboro. Şapca cu logo-ul firmei Discount Electronix e aşezată peste
bluzonul de la uniformă, frumos împăturit alături de ea. Povesteşte despre un habotnic
cu care a avut o dispută. Mereu are dispute cu tot felul de persoane şi îi povesteşte
despre ele lui Brady în pauzele de la muncă. I le povesteşte da capo al fine, neomiţând
niciun detaliu, pentru că Brady este un bun ascultător.
— Aşa că-mi spune, zice: Toţi homosexualii se duc în iad şi în broşura asta ai să
găseşti toate explicaţiile. Aşa că o iau, da? Pe copertă e un desen cu doi homo, înguşti în
cur, în costume din alea caraghioase care se purtau prin anii şaptezeci – pe Dumnezeul
meu mă jur – şi ăştia doi se ţin de mână şi se holbează la o grotă în flăcări. Unde-i
Diavolul! Cu o furcă! Pe bune, fără mişto. Da’ eu tot încerc să discut cu el. Că am
senzaţia că vrea să purtăm un dialog. Zic: Ar trebui să-ţi mai scoţi nasul din Labitic sau
de unde ţi-l ţii tu tot timpul şi să mai pui mâna şi pe nişte lucrări ştiinţifice.
Homosexualii se nasc homosexuali, alo, pricepi ce-ţi zic? Şi el zice: Nu-i adevărat.
Homosexualitatea este o deprindere comportamentală de care oricine se poate dezvăţa.
Îţi dai seama că nu mi-a venit să cred ce aud. Adică, mă iei la mişto, sau ce? Da’ nu-i zic.
În schimb îi zic: Uită-te, frate, la mine, uită-te bine. Nu te sfii, studiază-mă din cap
până-n picioare. Ce vezi? Şi, înainte să apuce să mă mai aburească, îi zic: Vezi un
bărbat, asta vezi. Chestia-i că Doamne-Doamne s-a luat cu altele şi a uitat să-mi lipească
o sculă. Şi atunci zice…
Brady o urmăreşte – mai mult sau mai puţin – până când Freddi ajunge la Cartea
Labiticul (vrea să spună Leviticul{23}, dar Brady nu se sinchiseşte chiar atât de mult ca s-
o corecteze) şi după aia cam pierde firul, având grijă doar să intercaleze câte un hm-îhî,
din când în când. Nu-l deranjează monologul ei. Îl linişteşte, aşa cum îl linişteşte muzica
băieţilor de la LCD Soundsystem pe care o ascultă uneori la iPod când se duce la culcare.
Freddi Linklatter e mult prea înaltă pentru o fată. La unu optzeci şi opt, unu nouăzeci, îl
întrece bine pe Brady; şi este foarte adevărat ce spune: seamănă cu o fată cam tot aşa
cum Brady Hartsfield seamănă cu Vin Diesel. Poartă blugi ultra-mulaţi de la Levi’s şi un
tricou alb care atârnă drept pe pieptul ei fără pic de sâni. Părul blond-închis dacă are
jumătate de centimetru. Nu poartă cercei şi nu se fardează. Probabil îşi imaginează că
Max Factor e numele unui individ care i-a tras-o unei fete în spatele hambarului lui
tăticu’.
Spune mda şi îhî şi corect, întrebându-se în tot acest timp ce a înţeles fostul poliţist din
scrisoarea lui şi dacă va încerca să ia legătura cu el pe site-ul cu Umbrela Albastră. Ştie
că a riscat cu scrisoarea aia, dar nu crede că riscul a fost prea mare. Şi-a ticluit un stil
epistolar mult diferit de cel propriu. Sunt slabe şanse, slabe spre zero, ca poliţistul să
descopere vreun indiciu util în scrisoarea aia.
Chestia cu Umbrela Albastră a lui Debbie e un risc puţin mai mare, dar fostul poliţist
va avea parte de o mare surpriză dacă îşi imaginează că aşa i-ar putea da de urmă.
Serverele site-ului sunt în Europa de Est, iar în Europa de Est confidenţialitatea datelor
pe Internet are acelaşi statut pe care îl are curăţenia în America: e sfântă.
— Aşa, şi zice, mă jur că nu te mint, zice: În biserica noastră sunt multe Creştine care
ţi-ar putea arăta cum să te aranjezi şi, dacă ţi-ai lăsa părul să-ţi crească, ai fi chiar
drăguţă. Poţi să crezi una ca asta? Aşa că-i zic: Cu niţel ruj şi tu ai fi chiar drăguţ. Mai
pune-ţi şi o jachetă din piele şi o zgardă cu ţinte la gât şi s-ar putea să ai noroc de o
întâlnire fierbinte în buda de la Clubul Corral. Când o să-ţi intre prima oară slobozu-n
cur. Îţi dai seama că la faza asta i se pune pata şi începe. Zice: Dacă ai de gând să
vorbeşti urât şi să mă jigneşti…
În orice caz, dacă fostul poliţist va dori să descopere la ce computer a fost scrisă
scrisoarea, va fi nevoit să o predea celor de la tehnic şi Brady nu crede că o va face. Cel
puţin, nu deocamdată. Trebuie că s-a plictisit de moarte de când doar televizorul îi ţine
de urât. Şi revolverul, fireşte, cel pe care şi-l ţine la îndemână, împreună cu berea şi
revistele. Să nu uităm de revolver. Brady nu l-a văzut niciodată vârându-şi-l în gură, dar
l-a văzut de destule ori ţinându-l foarte aproape. Oamenii fericiţi nu-şi ţin armele aşa.
— Şi eu îi spun, zic: Stai calm. Mereu v-apucă pandaliile când se întâmplă să vă
respingă cineva dragele voastre idei. Ai observat că aşa fac toţi care se dau mari
creştini?
N-a observat, dar zice că da.
— Numai că ăsta a ascultat ce aveam să-i spun. Pe bune a ascultat. Şi la sfârşit ne-am
dus la o cafea. Şi, ştiu că n-o să-ţi vină să crezi, dar acolo chiar am avut ceva ce ar
semăna cu o conversaţie între doi oameni civilizaţi. N-am eu mari speranţe pentru
omenire, dar uite că se întâmplă câteodată…
Brady e aproape convins că scrisoarea lui îl va aţâţa pe fostul detectiv. Măcar în
primă fază. Că doar toate diplomele alea nu le-a primit pentru prostie. Şi va pricepe din
prima că îi sugerează voalat să se sinucidă, aşa cum s-a sinucis şi doamna Trelawney.
Voalat? Nu tocmai. E cât se poate de făţiş. Brady e sigur că poliţistul se va pune pe
treabă cu mult entuziasm. Iar entuziasmul ăsta va dura cât va dura şi după aia, când îşi
va da seama că nu ajunge nicăieri, căderea îi va fi şi mai tristă. Şi atunci, presupunând
că fostul detectiv cade în capcana cu Umbrela Albastră, Brady poate să se apuce de
lucru.
Poliţistul îşi zice Dacă am să te fac să vorbeşti, poate am să reuşesc să te fac să te trădezi.
Însă Brady e în stare să pună pariu că fostul poliţist nu l-a citit în viaţa lui pe
Nietzsche; Brady e în stare să pună pariu că fostul poliţist îl preferă pe John Grisham.
Asta în cazul în care citeşte cât de cât. „Când priveşti adânc în abis”, a scris Nietzsche în
Dincolo de Bine şi de Rău, „abisul priveşte de asemenea în tine”.
Eu sunt abisul, prietene. Eu.
Fostul poliţist reprezintă o provocare mai mare decât biata Olivia Trelawney, cea
măcinată de sentimentul de vinovăţie… dar simplul fapt că a putut ajunge la ea a
constituit o reuşită atât de excitantă, încât Brady îşi doreşte din tot sufletul să o trăiască
din nou. În anumite privinţe, când a împins-o la sinucidere pe Livvy cea Dulce, a simţit
o emoţie mai mare decât atunci când a tăiat poteca însângerată prin gloata de nefericiţi
în căutare de slujbe de la Complexul Municipal. Pentru că a fost nevoie de inteligenţă. A
fost nevoie de dăruire. A fost nevoie de planificare. Şi nici mâna de ajutor primită de la
poliţişti nu a fost de lepădat. Oare bănuiau ei că deducţiile lor eronate erau în parte de
vină pentru sinuciderea lui Livvy cea Dulce? Probabil că Huntley nu bănuia nimic; o
asemenea ipoteză nu i-ar fi trecut în veci prin mintea lui de pălmaş. O, dar Hodges, el ar
fi putut avea ceva dubii. Ca nişte şoricuţi care ronţăie cablurile din creierul lui de
poliţist isteţ. Brady speră că aşa stau lucrurile. Dacă nu, poate va avea ocazia să-i spună
adevărul. Pe chatul Umbrela Albastră.
Dar mai cu seamă lui i se datorează toate. Lui Brady Hartsfield. Să-i dăm Cezarului
ce-i al Cezarului. La Complexul Municipal a folosit un baros. Cu Olivia Trelawney, un
bisturiu.
— Eşti atent la mine?
Zâmbeşte.
— Scuză-mă, cred că mă gândeam la altceva.
Să nu minţi niciodată dacă poţi spune adevărul. Sigur, adevărul nu este întotdeauna
cea mai sigură atitudine, dar de obicei cam este. Se întreabă într-o doară ce ar zice fata
dacă i-ar spune: Freddi, eu sunt Ucigaşul cu Mercedes. Sau: Freddi, am ascuns cinci kile de
exploziv plastic în dulapul meu din pivniţă.
Se uită la el ca şi cum ar putea să-i citească gândurile şi Brady are un moment de
nelinişte. Apoi ea spune:
— Din cauză că ai două joburi, prietene. Chestia asta o să te distrugă.
— Ştiu, dar îmi doresc să-mi reiau studiile şi nu are cine să mi le plătească. Aşa că
trebuie să mă descurc singur. Şi mai trebuie să am grijă şi de mama.
— Iubitoarea de vin.
Zâmbeşte iar:
— De fapt, mama e mai mult iubitoare de vodcă.
— Invită-mă odată pe la voi, se înfurie Freddi. Şi ai să vezi c-o iau de păr şi-o târăsc
la Alcoolicii Anonimi.
— N-ar avea niciun rost. Ştii ce-a spus poeta Dorothy Parker. „Poţi să culturalizezi o
curvă, dar nu o poţi învăţa să gândească.”
Freddi se gândeşte puţin, apoi dă capul pe spate şi scoate un hohot de râs cu scrâşnet
de Marlboro.
— Nu ştiu cine-i Dorothy Parker, dar am să ţin minte vorba asta.
Redevine serioasă.
— Pe bune acum, de ce nu-l rogi pe Frobisher să-ţi dea să faci ore suplimentare? Că
slujba ailaltă a ta e un spanac.
— Îţi zic eu de ce nu-i cere ore suplimentare lui Frobisher, spune Frobisher însuşi,
ieşind şi el pe platformă.
Anthony Frobisher este un bărbat tânăr, cu ochelari de tocilar. Nu se deosebeşte mult
de angajaţii Discount Electronix. Şi Brady e tânăr, numai că arată mai bine decât Tones
Frobisher. Nu că ar fi frumos. Ceea ce-i în regulă. Lui Brady îi convine să fie
insignifiant.
— Luminează-ne, spune Freddi, strivindu-şi ţigara.
Dincolo de rampa de încărcare a magazinului situat în capătul de sud al Mallului
Birch Hill sunt parcate maşinile angajaţilor (majoritatea rable) şi trei Broscuţe VW
vopsite în verde-crud. Acestea din urmă sunt extrem de bine întreţinute, iar în parbrize
le scânteiază soarele primăverii târzii. Pe laturile lor e scris cu vopsea albastră AVEŢI
PROBLEME CU COMPUTERUL? CHEMAŢI PATRULA CIBERNETICĂ DE LA DISCOUNT
ELECTRONIX!
— Circuit City şi-a dat duhul şi nici Best Buy nu se simte prea bine, spune Frobisher
pe un ton didactic. Şi Discount Electronix e cu un picior în groapă, împreună cu alte
afaceri care trag să moară din cauza revoluţiei informatice: ziare, edituri, magazine de
discuri şi Serviciile Poştale ale Statelor Unite. Ca să dau doar câteva exemple.
— Magazine de discuri? se miră Freddi, aprinzându-şi o altă ţigară. Ce-s alea?
— Să mori de râs, nu alta, exclamă Frobisher. Un prieten de-al meu pretinde că
lesbienele n-au simţul umorului, dar uite…
— Ai prieteni? îl întrerupe Freddi. Nu mă-nnebuni! Cine-ar fi crezut?
— … dar uite că tu îmi dovedeşti că se înşală. Nu vă dau să faceţi ore suplimentare
pentru că firma noastră supravieţuieşte acum doar din vânzarea de computere ieftine şi
fabricate în China sau în Filipine. Pe marea majoritate a clienţilor noştri nu-i mai
interesează celelalte tâmpenii pe care le vindem.
Brady e de părere că doar Tones Frobisher e în stare să spună marea majoritate.
— Şi asta se întâmplă din cauza revoluţiei informaticii, dar şi pentru că…
Freddi şi Brady scandează împreună:
— Barack Obama e cea mai mare greşeală pe care a făcut-o vreodată ţara asta!
Frobisher se uită urât la ei, apoi zice:
— Bine măcar că ascultaţi ce vă spun. Brady, tu termini la două, da?
— Da. La trei trebuie să fiu la jobul celălalt.
Frobisher îşi încreţeşte bârnăul din mijlocul feţei ca să arate ce părere are el despre
celălalt job al lui Brady.
— Mi s-a părut mie sau ziceai ceva despre reluarea studiilor?
Brady tace, pentru că orice răspuns ar fi unul greşit. Anthony „Tones” Frobisher nu
trebuie să ştie că Brady îl urăşte. Că îl detestă la culme. Brady urăşte pe toată lumea,
inclusiv pe mama lui cea alcoolică, însă, aşa cum zice un vechi cântec country: nu
trebuie încă să se afle.
— Ai douăzeci şi opt de ani, Brady. Eşti suficient de mare ca să-ţi mai iei slujbe de tot
căcatul doar ca să-ţi poţi plăti asigurarea la maşină, iar asta e bine; dar eşti prea bătrân
ca să te gândeşti să te faci inginer electronist. Ori programator de calculatoare, dacă e
să vorbim cinstit.
— Nu fi porc, spune Freddi.
— Dacă adevărul mă face porc, atunci aşa să fie.
— Mda, mormăie Freddi. Şi o să intri în istorie cu numele de Tones cel Sincer. O să
înveţe copiii despre tine la şcoală.
— Nu mă deranjează puţină sinceritate, şopteşte Brady.
— Foarte bine. Atunci poate să nu te deranjeze nici să faci inventarul DVD-urilor şi să
lipeşti etichete pe ele. Din clipa asta.
Brady dă politicos din cap, se ridică şi îşi şterge de praf turul pantalonilor.
Săptămâna viitoare se dă startul reducerilor de cincizeci la sută la Discount Electronix;
iar conducerea din New Jersey a dat ordin ca DE să lichideze tot stocul de DVD-uri până
în ianuarie 2011. Gama aceasta de produse, atât de profitabilă pe vremuri, a fost
sugrumată de apariţia pe piaţă a firmelor Netflix şi Redbox, cei care vând filme pe
internet. În scurt timp nu se va mai găsi nimic în magazin în afară de PC-uri (fabricate
în China sau Filipine) şi televizoare cu ecran plat pe care foarte puţini şi le mai pot
permite în perioada asta de criză.
— Şi tu, spune Frobisher, trebuie să te duci la un client.
Îi întinde o foaie roz.
— O cucoană în vârstă căreia i s-a blocat ecranul. Cel puţin, aşa pretinde ea.
— Să trăiţi, mon capitan. Viaţa mea vă aparţine.
Se ridică, îl salută şi ia foaia cu reclamaţia.
— Bagă-ţi tricoul în pantaloni. Pune-ţi şi şapca, să n-o dezguşti pe doamnă cu
tunsoarea aia bizară. Vezi cum conduci. O singură amendă dacă mai iei, se termină cu
viaţa ta dulce în Patrula Cibernetică. Înainte să pleci pune mâna şi strânge afurisitele
alea de chiştoace de pe jos.
Dispare înainte ca ea să-i întoarcă mingea.
— Tu te-ai ales cu etichetele de DVD-uri şi eu am primit o babă cu o unitate centrală
plină cu firimituri de biscuiţi graham, spune Freddi, sărind de pe platformă şi punându-
şi şapca.
Îndoaie foaia roz şi porneşte spre Volkswagenuri fără să arunce nici măcar o singură
privire la mucurile de ţigară. Dar mai întârzie cât să se uite la Brady, punându-şi
mâinile în şoldurile înguste, ca de băiat.
— Nu aşa mi-am închipuit eu în clasa a cincea că va arăta viaţa mea.
— Nici eu, murmură Brady.
O urmăreşte cum demarează, pornind în misiunea de salvare a unei bătrâne care
probabil că şi-a ieşit din minţi pentru că nu poate descărca de pe Internet reţeta ei
preferată de plăcintă cu mere. Acum Brady se întreabă ce ar zice Freddi dacă i-ar spune
cum a fost viaţa lui în copilărie. Adică atunci când şi-a ucis fratele. Şi mama lui a ascuns
crima.
De ce să nu o fi ascuns?
În fond, fusese ideea ei.

12
În timp ce Brady lipeşte etichete care anunţă 50% REDUCERE pe filmele vechi ale lui
Quentin Tarantino, iar Freddi sare în ajutorul bătrânei doamne Vera Willkins din
Cartierul de Vest (de fapt tastatura este cea plină cu firimituri), Bill Hodges iese de pe
Lowbriar, şoseaua cu patru benzi, care taie oraşul dintr-un capăt în celălalt, dând
numele cartierului Lowtown, şi intră în parcarea de lângă DeMasio’s Italian Ristorante.
Nu trebuie să fie Sherlock Holmes ca să-şi dea seama că Pete a ajuns înaintea lui.
Hodges parchează lângă un sedan Chevrolet, gri-închis, care doar că nu ţipă „poliţist la
volan”; şi coboară din Toyota lui cea veche, care doar că nu ţipă „pensionar la volan”.
Atinge capota Chevroletului. Caldă. Pete nu i-a luat-o înainte cu mult.
Mai zăboveşte o clipă, bucurându-se de dimineaţa aceasta târzie, cu soarele ei
strălucitor şi umbrele bine conturate. Se uită la podul rutier de peste drum. Bandele din
zonă şi-au marcat teritoriul cu graffiti din cele mai oribile, dar acum locul este pustiu
(miezul zilei este perioada în care îşi iau micul dejun locuitorii mai tineri din Lowtown).
Hodges ştie că, dacă ar trece pe sub el, l-ar îneca duhoarea râncedă de vin şi whisky
ieftin. Iar sub tălpi i-ar scrâşni cioburile de sticle sparte. În canale ar observa alte sticle.
Din acelea mai mici şi maronii.
Dar asta nu mai e problema lui. În plus, întunericul de sub pod e gol şi pe el îl
aşteaptă Pete. Hodges intră şi e plăcut impresionat când Elaine îl întâmpină de la
recepţie, adresându-i-se pe nume, cu toate că nu a mai pus piciorul în restaurant de luni
bune. Poate chiar de un an. Fireşte că Pete e deja într-un separeu şi îi face semne
chemându-l acolo. E foarte posibil ca Pete să-i fi împrospătat memoria, cum zic avocaţii.
Îi răspunde la salut, iar Pete se scoală de pe scaun cu braţele ridicate, gata să-l
cuprindă într-o îmbrăţişare ca de urs. Se plesnesc reciproc pe spate de atâtea ori cât cere
protocolul, iar Pete îi spune că arată bine.
— Ştii care-s cele trei Vârste ale Omului? îl întreabă Hodges.
Pete clatină din cap, rânjind larg.
— Tinereţea, vârsta mijlocie şi arăţi al dracului de bine.
Pete se îndoaie de râs şi îl întreabă pe Hodges dacă ştie care-i cea mai nouă
nelămurire a blondelor. Hodges recunoaşte că habar nu are. Peter îi explică:
— Nu ştiu cum se spune corect: Iran sau Irak.
Tot conform protocolului, Hodges scoate hohotele obligatorii de râs (deşi bancul i se
pare slăbuţ). Schimbul de amabilităţi fiind astfel încheiat, se aşază amândoi la masă.
Imediat apare un ospătar – nu există nicio ospătăriţă la DeMasio, ci doar bărbaţi
vârstnici, încinşi cu şorţuri imaculate sub piepturile lor înguste ca de pui de găină – şi
Pete comandă o carafă cu bere. Bud Lite, nu Ivory Special. Când le este adusă, Pete
ridică paharul:
— În cinstea ta, Billy, şi a vieţii de pensionar.
— Mulţam.
Ciocnesc şi beau. Pete se interesează de Allie, iar Hodges se interesează de fiul şi fiica
lui Pete. Sunt menţionate în treacăt şi nevestele, ambele din categoria „foste” (de parcă
ar dori să dovedească unul altuia – dar mai ales sieşi – că nu le este teamă să vorbească
despre ele) şi apoi le dau uitării. Comandă mâncarea. Până când vine, termină şi cu cei
doi nepoţi ai lui Hodges, şi cu şansele echipei Cleveland Indians în liga de baseball
profesionist. Pete mănâncă ravioli, Hodges a comandat ca de obicei: spaghete cu usturoi
şi ulei de măsline.
Pe la jumătatea acestor bombe cu calorii, Pete scoate o hârtie împăturită din
buzunarul de la pieptul sacoului şi, cu un gest destul de ceremonios, o aşază alături de
farfurie.
— Ce-i aia? îl întreabă Hodges.
— Dovada că instinctele mele de detectiv sunt la fel de ascuţite ca întotdeauna. Nu te
văd de la oroarea aia de la Raintree Inn – apropo, mahmureala m-a ţinut trei zile – şi
vorbim la telefon de câte ori în mai bine de juma’ de an? De două? Trei? Şi după aia,
bum! Mă inviţi la masă. Sunt surprins? Deloc. Detectez un scop ascuns? Da. Aşa că haide
să vedem dacă am dreptate.
Hodges ridică din umeri.
— Eu sunt la fel ca pisica aia omorâtă de curiozitate. Ştii cum se spune – satisfacerea
curiozităţii a înviat-o.
Pete Huntley rânjeşte cu gura până la urechi, ba chiar dincolo de ele şi, atunci când
Hodges întinde mâna după hârtie, o acoperă cu palma.
— Ne-ne-ne-ne-ne. Trebuie să recunoşti singur. Nu te ruşina, Kermit.
Hodges oftează şi ridică patru degete. Atunci Pete împinge hârtia spre el. Hodges o
despătureşte şi citeşte:

1. Davis
2. Violatorul din Parc
3. Casele de amanet
4. Ucigaşul cu Mercedes

Hodges se preface pus în încurcătură.


— M-ai prins, dom’ Şerif. Nu mai scot nicio vorbuliţă dacă nu mă laşi.
Pete ia o mină serioasă.
— Măi, omule, dezamăgit aş fi fost dacă nu te-ar mai fi interesat cazurile încă
nerezolvate atunci când ţi-ai pus arma în cui. Ştii… am cam fost îngrijorat din cauza ta.
— Nu vreau să crezi că mă bag în treburile tale.
Hodges este puţin cam şocat de cât de lesne îi este să mintă.
— Vezi că-ţi creşte nasul, Pinocchio.
— Nu, pe bune acum. Nu-ţi cer decât să mă pui la curent, dacă poţi.
— Cu multă plăcere. Să începem cu Donald Davis. Ştii povestea. Şi-a bătut joc de
toate afacerile care i-au trecut prin mână, ultima fiind una cu maşini clasice. Tipul are
atâtea datorii încât şi-ar putea schimba numele în Căpitanul Nemo. Başca două sau trei
amante.
— Erau trei când am ieşit eu la pensie, spune Hodges, luând o furculiţă din paste.
Nu a venit aici ca să afle ce s-a mai întâmplat cu Donald Davis şi nici cu Violatorul
din Parc şi nici cu tipul care dă de patru ani spargeri în case de amanet şi magazine cu
băuturi; astea nu-s decât un pretext. Cu toate astea, curiozitatea i-a fost stârnită.
— Nevasta i se satură şi de datorii, şi de amante. Dispare brusc din peisaj când
tocmai ce începuse să întocmească actele de divorţ. Cea mai veche poveste din lume. El
îi anunţă dispariţia şi declară falimentul exact în aceeaşi zi. Se duce pe la televiziuni şi
varsă găleţi cu lacrimi de crocodil. Ştim că el a omorât-o, dar în lipsa cadavrului…
Ridică din umeri şi continuă:
— Tu ai luat parte la şedinţele ţinute de Diana Narcotic.
Adică doamna procuror.
— Tot n-ai convins-o să-l pună sub acuzare?
— Nu tu corp delict, nu tu acuzare. Şi poliţiştii din Modesto au ştiut că Scott Peterson
era vinovat ca păcatul, dar tot nu l-au acuzat până nu au găsit cadavrele nevestei şi
copilului. Ştii foarte bine.
Hodges ştie. Pe perioada anchetei despre dispariţia Sheilei Davis discutaseră de multe
ori cazul lui Scott şi Laci Peterson.
— Dar, ce să vezi? S-au descoperit pete de sânge în casa lor de vacanţă de pe malul
lacului.
Pete face o pauză, pregătind efectul, apoi aruncă bomba:
— E al ei.
Hodges se apleacă peste masă, uitând pentru moment de farfuria cu spaghete.
— Când s-a întâmplat asta?
— Luna trecută.
— Şi nu mi-ai zis?
— Îţi zic acum. Pentru că acum m-ai întrebat. Căutările sunt în plină desfăşurare
acolo. Se ocupă poliţia din Districtul Victor.
— L-a văzut cineva prin zonă înainte de dispariţia Sheilei?
— O, da. Doi copii. Davis pretinde că s-a dus să culeagă ciuperci. Se dă fan Euell
Gibbons{24}, pricepi? Aşa că acum amicul Donald Davis aşteaptă să treacă cei şapte ani
ca să îi poată declara decesul şi să încaseze asigurarea. Toată chestia e să nu-i fie găsit
cadavrul până atunci.
Şi Pete zâmbeşte larg.
— Gândeşte-te cât timp câştigă.
— Şi de Violatorul din Parc ce se mai ştie?
— În cazul lui e doar o chestiune de timp până îl prindem. Ştim că este alb, ştim că
are între douăzeci şi douăzeci şi cinci de ani şi mai ştim că nu se poate sătura de
păsărică de femeie respectabilă şi mai în vârstă.
— Vreţi să-l atrageţi într-o capcană, nu-i aşa? Pentru că îi place vremea caldă.
— Da. Şi vom pune mâna pe el.
— Bine ar fi s-o faceţi înainte să mai violeze încă o biată cucoană sărită de cincizeci
de ani care vine seara acasă de la muncă.
— Facem tot posibilul.
Pete pare uşor iritat, iar când apare ospătarul să-i întrebe dacă mai doresc ceva, îi
face semn să-i lase în pace.
— Ştiu, spune Hodges.
Blând. Încurajator.
— Şi cu tipul cu casele de amanet cum a rămas?
Zâmbetul apare iar pe chipul lui Pete.
— Young Aaron Jefferson.
— Cum?
— Aşa îl cheamă, deşi, când juca fotbal la liceu, îşi zicea doar YA. Ştii, ca să semene
cu YA Tittle{25}. Prietena lui, care e şi mama copilului lui în vârstă de trei ani, ne-a zis că
îi spune tipului YA Ţâţe. Când am întrebat-o dacă-i o glumă sau nu, ne-a spus că nu are
nici cea mai mică idee.
Altă poveste pe care Hodges o cunoaşte, poveste atât de veche de zici că-i biblică…
de fapt, poate chiar e pe undeva prin Vechiul Testament o versiune a ei.
— Să vedem. A spart douăsprezece prăvălii…
— S-au făcut deja paisprezece.
— … şi tot reuşeşte să scape pentru că are o baftă chioară. Dar după aia o înşală pe
mama copilului lui. Ea se oftică maxim şi-l toarnă.
Pete îndreaptă un pistol imaginar spre fostul lui partener.
— Din prima ai nimerit-o. Aşa că, data viitoare când Young Aaron va avea de gând
să intre într-o casă de amanet sau într-un magazin, cu pistolul ascuns în betelia
nădragilor, noi vom şti din vreme şi, mamă, mamă, ce-o să-i mai facem.
— De ce mai aşteptaţi şi nu-l arestaţi de acum?
— Nu ne lasă madam procuror, spune Pete. Du-i Dianei Narcotic un cotlet şi ea o să-ţi
zică „pune-l tu pe grătar şi dacă nu e cum îmi place mie, ţi-l trimit înapoi”.
— Dar ştiţi cine e.
— Fac pariu cu tine pe un set de pneuri noi că YA Ţâţe ajunge în închisoarea
districtuală până pe Patru Iulie şi e transferat în aia statală până de Crăciun. Cu Davis
şi Violatorul din Parc s-ar putea să mai dureze niţel, dar tot o să punem mâna pe ei. Vrei
desert?
— Nu. Ba da.
Şi îi zice ospătarului:
— Mai faceţi prăjitura aia cu rom? Aia cu rom şi ciocolată neagră?
Ospătarul pare ofensat.
— Sigur, domnule. E în meniul nostru.
— Adu-mi o felie. Şi cafea. Tu vrei ceva, Pete?
— Mă mulţumesc cu berea asta.
Şi îşi toarnă restul din carafă.
— Eşti sigur că vrei şi prăjitură, Billy? Mi se pare că te-ai cam îngrăşat de când te-am
văzut ultima oară.
Aşa şi este. Hodges mănâncă bine de când a ieşit la pensie, însă doar în ultimele două
zile i s-a părut că mâncarea lui are gust.
— Mă gândesc să mă înscriu în Clubul Graşilor.
Pete dă din cap.
— Aşa te gândeşti? Eu mă gândesc să mă călugăresc.
— Hai, sictir! Despre Ucigaşul cu Mercedes ce se mai aude?
— Încă mai cercetăm zona în care locuia femeia – de fapt, Isabelle e chiar acum acolo
–, dar tare m-ar mira dacă ea sau oricine altcineva ar obţine un indiciu care să ne ducă
undeva. Izzy bate la uşi la care am mai bătut. Individul a furat jucăria luxoasă a
doamnei Trelawney, a ieşit din ceaţă, a făcut ce-a făcut, a intrat înapoi în ceaţă, a
abandonat-o şi… nimic. Nu Musiu YA Ţâţe, ci tipul cu Mercedesul a avut norocul
porcului. Dacă ar fi încercat cascadoria o oră mai târziu, ar fi fost poliţişti acolo. Ca să
dirijeze mulţimea.
— Ştiu.
— Dar crezi că a ştiut şi el, Billy?
Gestul mâinii lui Hodges are înţelesul „e greu de spus”. Poate că îl va întreba el pe
Domnul Mercedes, dacă îl va întâlni pe chatul ăla cu Umbrela Albastră.
— Imbecilul putea să piardă controlul maşinii când a intrat în mulţimea de oameni şi
să se dea cu roţile în sus, da’ uite că nu s-a întâmplat. Maşină nemţească, cea mai bună
din lume, aşa zice Isabelle. Ar fi putut să-i sară cineva pe capotă şi să-i blocheze câmpul
vizual, da’ uite că nici asta nu s-a întâmplat. I-ar fi putut intra sub roţi unul din stâlpii
cu banda de TRECERE INTERZISĂ, da’ n-am avut nici norocul ăsta. Plus că l-ar fi putut
observa cineva când a lăsat maşina în spatele depozitului ăluia şi a ieşit fără mască pe
faţă, da’ n-a fost nimeni acolo.
— Era cinci şi douăzeci dimineaţa, subliniază Hodges, deşi chiar şi în miezul zilei
zona aia e aproape pustie.
— Din cauza crizei, spune supărat Pete Huntley. Da, da, da. Probabil că jumate din
oamenii care lucraseră la depozitele alea erau acum la coadă la târgul ăla afurisit de
joburi. Ia de-aici niţică ironie, îţi face bine la ten.
— Deci n-aţi mai aflat nimic.
— Am ajuns într-un punct mort.
Apare prăjitura lui Hodges. Miroase bine, iar gustul e excelent.
După ce ospătarul se îndepărtează, Pete se apleacă peste masă.
— Mă obsedează gândul că ar putea s-o facă din nou. Că o să se mai lase iar ceaţa
groasă dinspre lac şi o s-o facă din nou.
Zice că nu, îşi spune Hodges, umplându-şi gura cu delicioasa prăjitură. Zice că nu mai
are absolut nicio chemare. Zice că o singură dată i-a ajuns.
— Ceaţă sau altceva.
— În martie m-am certat foarte tare cu fiică-mea. Îngrozitor de tare. Şi n-am văzut-o
deloc în aprilie. A refuzat să vină la mine în weekenduri.
— Da?
— Mda. Voia să se ducă să vadă un concurs de majorete. „Defilăm pe muzică funk”
mi se pare că se chema. Toate şcolile din stat luau parte la el. Mai ştii cât de înnebunită
era Candy după majorete?
— Da, spune Hodges.
Nu mai ştie.
— Pe la patru anişori avea o fustiţă plisată pe care nu voia s-o dea jos nici la culcare.
Două mame au zis că vor merge cu fetele. Şi eu i-am spus lui Candy că nu o las. Ştii de
ce?
Sigur că ştie.
— Pentru că afurisitul ăla de concurs era în Complexul Municipal, de-aia. Îmi şi
imaginam cam la o mie de fătuce, cu mamele aferente, învârtindu-se în faţa clădirii,
aşteptând să se deschidă porţile. Ar fi fost aproape seară, nu dimineaţă, dar ştii că ceaţa
vine dinspre lac şi la asfinţit. Şi îl şi vedeam pe muistul ăla intrând în ele cu un alt
Mercedes furat – sau poate cu o namilă de Hummer, de data asta – şi fetiţele şi mamele
nu se mişcă din loc, hipnotizate ca nişte căprioare de lumina farurilor. Aşa că i-am
interzis să se ducă. Of, Billy, s-o fi auzit cum a ţipat la mine. Da’ tot n-am cedat. N-a mai
vorbit cu mine o lună. Şi nici acum n-ar vorbi, dacă n-ar fi luat-o maică-sa la ea. Şi i-am
zis lui Maureen că nu, nici prin cap să nu-ţi treacă să-i dai voie, să nu îndrăzneşti; şi ea
mi-a zis atunci că uite, din cauza asta am divorţat de tine, Pete, că m-am săturat să tot
aud că nici prin cap să nu-mi treacă şi să nu îndrăznesc. Şi bineînţeles că nu s-a întâmplat
nimic.
Îşi termină berea şi se apleacă iar peste masă.
— Mă rog din suflet să mai fie cineva cu mine atunci când îl prind pe puiul ăla de
curvă. Că dacă o să fiu singur, aş fi în stare să-l omor cu mâinile mele, doar pentru că
din cauza lui sunt în relaţii proaste cu fiică-mea.
— Şi în cazul ăsta de ce să nu fii singur?
Pete se gândeşte puţin apoi zâmbeşte strâmb.
— Ai dreptate.
— Te gândeşti vreodată la doamna Trelawney?
Hodges pare că pune întrebarea într-o doară, însă el s-a gândit mult la Olivia
Trelawney de când scrisoarea anonimă i-a intrat în viaţă prin fanta pentru
corespondenţă. Ba chiar şi înainte de asta. În perioada cenuşie începută atunci când a
ieşit la pensie a şi visat-o de câteva ori. I-a visat chipul alungit – chip de cal mâhnit.
Genul de faţă care pare a spune nu mă înţelege nimeni şi toată lumea e împotriva mea. Cu
toţi banii ăia din cont, tot nu era capabilă să înţeleagă cât de norocoasă este, pornind în
primul rând cu faptul că nu depindea de cecul de salariu. Ani buni trecuseră de când
Dna T. nu-şi mai calculase la sânge banii şi nu mai răspunsese la telefon de teama
apelurilor de la recuperatori. Se gândea doar la cât de nefericită este, iar lunga listă de
motive cuprindea tot felul de chestiuni minore, de la o mulţime de coafuri nereuşite la
lipsa de maniere a personalului de serviciu. O, da, se gândise de multe ori la doamna
Olivia Trelawney, cea cu rochiile lălâi, cu decolteu în formă de barcă, permanent
înclinat ori spre tribord, ori spre babord. Doamna Olivia Trelawney, cea cu ochii apoşi,
de parcă ar fi fost permanent la un pas de a izbucni în lacrimi. Nimeni n-o înghiţea pe
doamna Olivia Trelawney, nici Detectivul de Gradul întâi Kermit William Hodges.
Sinuciderea ei nu mirase pe nimeni, nici pe acelaşi Detectiv Hodges, menţionat mai sus.
Opt morţi – şi mult mai mulţi răniţi – sunt o povară mult prea grea pentru conştiinţa
oricui.
— Dacă mă gândesc la ea în ce fel? vrea să ştie Pete.
— Dacă a spus adevărul. Despre cheie.
Pete ridică din sprâncene.
— Era convinsă că da. Ştii şi tu asta. De atâtea ori şi-a repetat minciuna că a ajuns şi
ea s-o creadă şi ar fi trecut cu succes orice test poligraf.
Foarte adevărat. Olivia Trelawney nu constituise o surpriză pentru niciunul din ei.
Numai Dumnezeu ştie câţi asemenea ei cunoscuseră. Infractorii de profesie au un
comportament vinovat chiar dacă nu ei au comis fapta sau faptele despre care li se cere
socoteală, pentru că ştiu foarte bine că sunt vinovaţi de ceva. Pe de altă parte, cetăţenii
oneşti, care au respectat legea toată viaţa lor, îşi clamează nevinovăţia în cursul
interogatoriilor, iar Hodges ştie foarte bine că în cazul acestora este rareori vorba
despre vreo armă. Nu. De obicei e vorba despre o maşină. Am crezut că am călcat un
câine, aşa zic ei. Şi, indiferent ce ar fi văzut în oglinda retrovizoare după impact, ajung
să creadă asta.
Doar un câine fusese.
— Nu sunt sigur, zice Hodges.
Speră că pare mai degrabă preocupat decât indiscret.
— Haide, măi, Billy. Ai văzut exact ce am văzut şi eu şi oricând simţi nevoia să-ţi
împrospătezi amintirile poţi să vii la secţie şi să te uiţi iar la poze.
— Cred că ai dreptate.
Din buzunarul sacoului sport al lui Pete se aud primele măsuri din O noapte pe
muntele pleşuv{26}. Îşi scoate telefonul, se uită la ecran şi spune:
— Trebuie să răspund.
Hodges îl invită cu un gest să o facă.
— Alo?
Pete ascultă ce i se comunică. Face ochii mari şi se ridică atât de brusc, că aproape
răstoarnă scaunul.
— Ce?
Ceilalţi clienţi ai localului se opresc din mâncat şi se uită în jur. Hodges îl urmăreşte
plin de curiozitate.
— Da… da! Vin acum. Ce spui? Da, da, bine. Nu mă aştepta, du-te înainte.
Închide telefonul şi se aşază la loc. I s-au aprins toate beculeţele şi, în clipa aceasta,
Hodges îl invidiază al naibii de tare.
— Ar trebui să luăm mai des masa împreună, Billy. Îmi porţi noroc. Întotdeauna mi-ai
purtat. Uite, tocmai ce am vorbit despre asta şi s-a şi întâmplat.
— Ce?
Şi îşi spune: E vorba despre Domnul Mercedes. Iar gândul următor este deopotrivă
absurd şi deznădăjduit: Al meu ar fi trebuit să fie.
— Izzy era. Tocmai ce a sunat-o un colonel de la Poliţia Statală din Districtul Victor.
Acum o oră un pădurar a descoperit nişte oase într-o balastieră abandonată, la mai
puţin de trei kilometri de casa de vacanţă a lui Donnie Davis. Şi, ce să vezi? Pe oasele
astea sunt nişte zdrenţe ce par a proveni dintr-o rochie.
Îşi ridică mâna peste masă. Hodges bate cuba.
Pete îşi bagă telefonul în buzunarul lăbărţat şi scoate portofelul. Hodges clatină din
cap, fără măcar să încerce să se mintă în privinţa sentimentului care l-a inundat:
uşurare. Uşurare enormă.
— Nu, eu te-am invitat. Te duci să te întâlneşti cu Isabelle, da?
— Da.
— Atunci ia-o din loc.
— În regulă. Mersi de trataţie.
— Am uitat să te întreb dacă mai ştii ceva de Joe Autostradă.
— Poliţia Statală a preluat cazul, spune Pete. Din partea mea, să-l stăpânească
sănătoşi. Din ce am auzit, deocamdată n-au nicio pistă. Stau şi aşteaptă să dea o altă
lovitură, sperând că atunci vor avea baftă.
Se uită la ceas.
— Haide, du-te, du-te.
Pete dă să plece, apoi se întoarce la masă şi depune un ţocăit sonor pe fruntea lui
Hodges.
— Tare mult mă bucur că te-am văzut, iubiţel.
— Valea! îl îndeamnă Hodges. O să zică lumea că suntem amanţi.
Pete pleacă grăbit, cu un zâmbet satisfăcut pe chip; iar Hodges îşi aminteşte cum
obişnuiau ei să-şi spună pe vremuri: Copoii Raiului{27}.
Se întreabă cât de ascuţit îi mai este mirosul.

13
Ospătarul îl întreabă dacă mai doreşte ceva. Hodges dă să spună nu, apoi se
răzgândeşte şi mai cere o cafea. Vrea să mai stea puţin aici, savurând această dublă
fericire: nu era Domnul Mercedes, dar era Donald Davis, jigodia ipocrită care-şi ucisese
nevasta şi care apoi îşi pusese avocatul să instituie un fond de recompense pentru orice
informaţie care ar fi dus la găsirea ei. Pentru că, o, Doamne, Dumnezeule, cât de mult o
iubea şi cum îşi mai dorea să o vadă din nou acasă şi să înceapă o viaţă nouă împreună.
Vrea să se gândească şi la Olivia Trelawney şi la Mercedesul furat al Oliviei
Trelawney. Nu e nicio îndoială că a fost furat. Dar în ciuda tuturor protestelor şi
opoziţiei ei, nu e nicio îndoială nici că ea facilitase furtul.
Hodges îşi aduce aminte de un caz pe care i l-a povestit Isabelle Jaynes, când de-abia
fusese transferată la ei din San Diego, imediat după ce o puseseră la curent cu rolul
involuntar jucat de doamna Trelawney în Masacrul de la Complexul Municipal. În
povestea lui Isabelle apărea o armă. Le-a spus că ea şi partenerul ei fuseseră chemaţi la
o adresă unde un băiat de nouă ani trăsese în sora lui de patru ani şi o omorâse. Cu
pistolul automat lăsat de tatăl lor pe birou.
— Tatăl nu a fost pus sub acuzare, dar tot restul vieţii o să-l apese povara acestei
nenorociri, a comentat ea. Şi staţi numai să vedeţi dacă povestea voastră cu Mercedesul
nu o să fie la fel.
Discuţia asta a avut loc cu o lună înainte ca respectiva femeie să înghită pastilele,
poate chiar mai puţin de o lună. Dar pe toţi cei implicaţi în cazul Ucigaşului cu
Mercedes îi duruse undeva de gestul ei. Pentru ei – şi pentru el – Dna T. nu fusese decât
o bogătaşă care îşi plângea singură de milă şi care refuza să accepte partea ei de vină în
tragedia de la Complexul Municipal.
Când a fost furat, Mercedesul SL se afla în centru, iar doamna Trelawney, al cărei soţ
murise de inimă cu ceva vreme în urmă, lăsând-o putred de bogată, locuia în Sugar
Heights, suburbie la fel de opulentă cum sugera numele{28}, unde aleile lungi, cu grilaje,
duceau spre viloaie cu paisprezece – douăzeci de camere. Hodges a crescut în Atlanta şi
mereu când trece cu maşina prin Sugar Heights îşi aduce aminte de un cartier de lux din
oraşul copilăriei sale, care se chema Buckhead{29}.
Bătrâna mamă a Dnei T., Elizabeth Wharton, locuia într-un apartament – foarte
drăguţ, cu camere mari cât promisiunile unui candidat în campanie electorală – situat
într-un condominium somptuos de pe Lake Avenue. Acolo era spaţiu suficient pentru
găzduirea unei menajere în regim intern şi o infirmieră particulară care venea de trei
ori pe săptămână. Doamna Wharton avea scolioză avansată şi Oxycontinul ei îl
şterpelise fiică-sa atunci când s-a hotărât să iasă din scenă.
Sinuciderea este dovadă de vinovăţie. Hodges îşi aminteşte de câte ori repetase asta
locotenentul Morrissey, dar el, unul, avusese oarece dubii. Şi în ultima vreme dubiile
astea sunt mai puternice decât au fost ele vreodată. Pentru că acum a aflat că
sentimentul de vinovăţie nu este singurul motiv care-i îndeamnă pe oameni la
sinucidere.
Uneori pur şi simplu se întâmplă să te plictiseşti de programul de la televizor.

14
O patrulă auto a găsit Mercedesul la o oră după masacru. Se afla în spatele unuia
dintre depozitele îngrămădite pe malul lacului.
Asfaltul curţii imense era plin de jur împrejur cu containere ruginite, ca monoliţii de
pe Insula Paştelui. Mercedesul cenuşiu fusese abandonat între două. Când au ajuns
Hodges şi Huntley, în curte erau deja cinci maşini de poliţie, două parcate bot în bot în
spatele alteia, de parcă poliţiştii s-ar fi aşteptat ca sedanul să pornească singur şi să dea
bir cu fugiţii, ca Plymouth-ul acela vechi{30} dintr-un film horror. Ceaţa se transformase
într-o ploaie deasă. Stropii ei sclipeau pe capota maşinilor în contratimp cu
străfulgerările albastre ale girofarurilor.
Hodges şi Huntley s-au apropiat de grupul de poliţişti. Pete Huntley a stat de vorbă
cu cei doi care descoperiseră maşina, în vreme ce Hodges s-a învârtit în jurul
Mercedesului. Partea din faţă abia dacă era boţită – deci maşinăria nemţească nu-şi
dezminţise reputaţia –, dar capota şi parbrizul erau pline cu sânge aproape închegat. În
masca motorului se agăţase o mânecă de cămaşă, ţeapănă acum tot din cauza sângelui
uscat. Se va dovedi ulterior că mâneca aceasta îi aparţinuse lui August Odenkirk, unul
dintre cei ucişi. Dar mai era ceva acolo. Ceva ce lucea chiar şi în lumina chioară a
dimineţii. Hodges se lăsă într-un genunchi ca să se uite mai de aproape. În poziţia asta
l-a găsit Huntley.
— Ce mama dracului e ăla? întrebă Pete.
— Cred că-i o verighetă, răspunse Hodges.
Într-adevăr. Verigheta simplă din aur îi aparţinuse lui Francine Reys, în vârstă de
treizeci şi opt de ani, domiciliată în Squirrel Ridge Road. La un moment dat a fost
înapoiată familiei. Femeia a fost înmormântată cu verigheta pe degetul mijlociu de la
mâna dreaptă, deoarece îi fuseseră smulse trei degete de la stânga. Legistul a fost de
părere că a rămas fără degetele acelea atunci când şi-a ridicat instinctiv mâna la faţă ca
să se ferească de Mercedesul care se năpustea asupra ei. Două din degetele lipsă au fost
găsite la locul crimei înainte de amiaza zilei de zece aprilie. Arătătorul nu a fost
descoperit niciodată. Hodges voia să creadă că îl confiscase un pescăruş din grupul celor
care patrulau pe malul lacului. Prefera ideea asta alternativei sinistre: un supravieţuitor
nevătămat al masacrului se gândise să îl ia acasă ca suvenir.
Hodges se ridică şi îi făcu semn unuia dintre poliţişti să se apropie.
— Trebuie să acoperim maşina asta cu o prelată, înainte ca ploaia să înlăture…
— Prelata e deja în drum spre noi, răspunse poliţistul, întinzând un deget spre Pete.
A fost primul lucru pe care ni l-a cerut.
— Eşti de-a dreptul extraordinar, exclamă Hodges, imitând destul de bine vocea
Cucernicei Doamne{31}.
Zâmbetul partenerului său era mohorât ca dimineaţa aceea. Pete se uita la botul
pătat de sânge al Mercedesului şi la verigheta agăţată în grilajul cromat.
De ei se apropie un alt poliţist, în mână cu carneţelul deschis la o pagină deja
umflată de umezeala din aer. Pe ecusonul cu numele agăţat pe piept scria F.
SHAMMINGTON.
— Maşina e înregistrată pe numele Olivia Ann Trelawney, Lilac Drive, numărul 729.
Asta-i în Sugar Heights.
— Unde majoritatea Mercedesurilor cuminţi se duc la culcare cum se lasă seara, a
comentat Hodges. Vezi dacă doamna e acasă, domnule poliţist Shammington. Şi dacă nu
e, vezi dacă poţi să-i dai de urmă. Te descurci?
— Da, domnule, sigur că da.
— Să te prefaci că-i doar o investigaţie de rutină, da? Ni s-a reclamat furtul unei
maşini.
— Exact.
Hodges se întoarse la Pete.
— Uită-te înăuntru în faţă. Observi ceva?
— Airbagurile. Le-a dezactivat. Asta presupune premeditare.
— Şi mai presupune că a ştiut cum anume să o facă. Ce părere ai despre mască?
Pete îşi miji ochii printre picăturile mici de ploaie şi privi pe geamul din dreptul
volanului, având grijă să nu atingă sticla. Pe scaunul din piele al şoferului se afla o
mască din cauciuc, de genul acelora pe care ţi le tragi pe cap. Smocuri vâlvoi de păr
portocaliu, de tip „Clovnul Bozo”, se înălţau de la tâmple. Nasul era o mingiuţă roşie din
cauciuc. Fără un cap pe care să se întindă, zâmbetul roşu devenise un rânjet sinistru.
— Hidoasă mai e. Ai apucat să te uiţi la filmul ăla cu clovnul din canalizare{32}?
Hodges a clătinat din cap atunci. Abia mai târziu – doar cu câteva săptămâni înainte
să iasă la pensie – a cumpărat DVD-ul. Şi da, s-a văzut nevoit să-i dea dreptate lui Pete.
Masca din Mercedes semăna foarte mult cu mutra lui Pennywise, clovnul din film.
Au mai dat o tură în jurul maşinii, remarcând acum sângele de pe roţi. Se va spăla
aproape tot înainte de apariţia prelatei şi a băieţilor de la tehnic. Mai erau douăzeci de
minute până la ora 7 a.m.
— Domnilor! strigă Hodges la poliţiştii din jur. Are cineva cameră foto la telefon?
Aveau toţi. Hodges le ceru să se aşeze în cerc în jurul celei pe care deja o botezase în
minte „maşinamorţii” – un singur cuvânt: „maşinamorţii” şi atât – şi să o fotografieze
din toate unghiurile.
Poliţistul Shammington se retrăsese mai într-o parte şi vorbea la telefon. Pete l-a
chemat la el.
— Ştii cumva câţi ani are doamna Trelawney?
Shammington îşi consultă carneţelul:
— Data naşterii trecută pe permis este 3 februarie 1957. Asta înseamnă că acum
are… cam…
— Cincizeci şi doi, îl ajută Hodges.
Lucra cu Pete Huntley de doisprezece ani şi ajunseseră să gândească amândoi la fel.
Olivia Trelawney avea vârsta potrivită pentru a deveni victimă a Violatorului din Parc,
dar nu se potrivea nicicum cu rolul de asasin în masă. Da, sigur, existau cazuri cu
oameni care pierduseră controlul asupra volanului şi intraseră cu maşina în grupuri
mari de pietoni – doar cu cinci ani în urmă, chiar în oraşul lor, un bătrân de optzeci şi
ceva de ani, trecut binişor de pragul senilităţii, intrase cu Buick-ul Electra într-o cafenea
amenajată pe trotuar, omorând o persoană şi rănind vreo şase –, însă Olivia Trelawney
nu se potrivea nici cu acest profil. Era prea tânără.
În plus, mai era şi masca.
Însă…
Însă.

15
Nota de plată îi este adusă pe o tavă din argint. Hodges pune cardul deasupra ei şi
mai soarbe din cafea cât aşteaptă să-i fie adus înapoi. Se simte bine, e sătul şi, în mod
normal, şi-ar dori să tragă un pui de somn. Nu însă şi în după-amiaza aceasta. Niciodată
nu s-a simţit mai treaz, mai lucid ca în după-amiaza aceasta.
Acel însă fusese atât de evident că niciunul dintre ei nu a fost nevoit să-l rostească cu
glas tare – nici pentru poliţiştii de patrulă (tot mai mulţi soseau la locul crimei, deşi
afurisita de prelată nu a apărut decât pe la şapte şi un sfert) şi niciunul altuia.
Portierele Mercedesului SL500 erau încuiate şi în contact nu era nicio cheie. Nu se
observau nici semne că s-ar fi intrat prin efracţie şi, în cursul zilei, mecanicul-şef de la
reprezentanţa Mercedes le va confirma această ipoteză.
— Cât de greu ar fi să introducă cineva o lamă pe lângă geam? îl întrebase Hodges
pe mecanic. Ca să deschidă portiera?
— Greu spre imposibil, îi spusese mecanicul. Merţanurile astea sunt solide. Ar rămâne
semne dacă ar încerca cineva şmecheria asta.
Îşi împinsese şapca spre ceafă şi se scărpina în creştet.
— Chestia a fost foarte simplă, domnilor detectivi. Doamna a lăsat cheia în contact şi
n-a dat atenţie semnalului acustic atunci când a coborât. Probabil era cu gândurile în
altă parte. Hoţul a văzut cheia şi a furat maşina. Ce vreau eu să spun e că precis
individul a avut cheia. Cum altfel să fi încuiat maşina atunci când a plecat?
— De unde ştiţi că posesorul maşinii e o doamnă? a vrut să ştie Pete.
Nu menţionaseră numele proprietarului.
— Haideţi, domnilor, zău aşa! zâmbise mecanicul. Ăsta-i Mercedesul doamnei
Trelawney. Olivia Trelawney. De la noi l-a cumpărat şi îi facem revizia fix la fiecare
patru luni. Avem în mentenanţă doar câteva cu doisprezece cilindri, aşa că le ştiu pe
toate.
Şi adăugase, nefăcând altceva decât să le confirme părerea:
— Puişorul ăsta e un tanc.
Ucigaşul dusese Mercedesul între două containere, oprise motorul, îşi scosese masca, o
îmbibase în clor şi coborâse din maşină. (Probabil avusese grijă să-şi vâre mănuşile şi
fileul de păr în buzunarul de la haină.) Şi, înainte să se piardă în ceaţă, îşi mai bătuse
încă o dată joc de ei: încuiase maşina cu cheia şmecheră a Oliviei Ann Trelawney.
Iată de unde venea acel însă.

16
Ne-a rugat să vorbim în şoaptă ca să nu cumva să o trezim pe mama ei care se
odihnea, îşi aminteşte Hodges. După aia ne-a servit cu cafea şi fursecuri. Aşezat la masa
din DeMasio’s Ristorante, îşi termină ceaşca de acum în vreme ce aşteaptă să îi fie
returnat cardul. Cu ochii minţii vede livingul din măgăoaia aia de apartament de lux, cu
o superbă panoramă asupra lacului.
Pe lângă fursecuri şi cafea, le oferise şi privirea aceea bulbucată de tip normal că nu,
apanaj exclusiv al cetăţenilor cu profund respect faţă de lege, care nu au avut în viaţa
lor de-a face cu poliţia. Care nu pot concepe să li se întâmple una ca asta. Ba chiar a
rostit vorbele astea cu voce tare atunci când a întrebat-o Pete dacă nu cumva era posibil
să fi uitat cheia în maşină după ce o parcase pe Lake Avenue, la câteva clădiri distanţă
de blocul unde locuia mama ei.
— Normal că nu.
Cuvintele ieşiseră printr-o grimasă boţită, cu pretenţii de zâmbet, ce voia să spună:
Ideea dumitale mi se pare ridicolă şi oarecum ofensatoare.
Ospătarul se întoarce. Depune pe masă tăviţa din argint, iar Hodges reuşeşte să-i
strecoare în mână o bancnotă de zece şi una de cinci, înainte ca omul să-şi revină din
poziţia de echer. La restaurantul lui DeMasio obiceiul este ca ospătarii să împartă
bacşişurile între ei, practică pe care Hodges nu o aprobă. Dacă asta îl face să fie de
modă veche, atunci aşa să fie.
— Vă mulţumesc, domnule, şi buon pomeriggio{33}.
— Şi dumitale la fel, îi urează Hodges.
Pune bine bonul şi cardul American Express, dar nu se scoală de pe scaun. Au mai
rămas câteva firimituri din prăjitură şi le ia grijuliu cu furculiţa, exact la fel cum
obişnuia să facă în copilărie cu prăjiturile mamei sale. Întotdeauna aceste ultime
fărâme, apucate cu buzele de pe dinţii furculiţei, i s-au părut partea cea mai bună a
prăjiturii.

17
Primul interogatoriu, de o însemnătate crucială, desfăşurat doar la câteva ore după
crimă. Cafea şi fursecuri în vreme ce identificarea cadavrelor schilodite era în curs. Pe
undeva, rudele plângeau şi-şi smulgeau părul din cap de disperare.
Doamna Trelawney s-a dus în holul de la intrare să-şi ia geanta lăsată pe o măsuţă.
Reveni în living şi începu să scotocească prin ea. Îşi încreţi fruntea, fără a se opri din
scotocit, uşor îngrijorată. Apoi, surâzând:
— Iat-o, spuse ea, întinzându-le cheia.
Detectivii s-au uitat la ea, iar Hodges a rămas surprins de aspectul ei atât de oarecare
în comparaţie cu maşina luxoasă pe care o acţiona. Nu era decât o bucată din plastic
negru, cu o proeminenţă la capăt. Pe o latură a acestei proeminenţe era logoul firmei
Mercedes. Pe cealaltă erau trei butoane. Pe unul era desenat un lacăt cu toarta închisă.
Pe cel de alături, lacătul era deschis. Pe al treilea buton scria ALARMĂ. Adică, în
eventualitatea în care ai fi fost atacat de un pungaş atunci când îţi descuiai maşina,
apăsai butonul ăsta şi Merţanul începea să strige după ajutor.
— Observ că a durat ceva până aţi găsit-o în geanta aia, spuse Pete pe un ton
aparent nepăsător. Mulţi oameni şi-ar pune breloc. Soţia mea şi-a pus cheile pe unul în
formă de margaretă.
Şi surâse drăgăstos, de parcă Maureen încă i-ar mai fi fost nevastă şi de parcă nou-
devenita creatoare de modă ar fi umblat vreodată în viaţa asta (sau în oricare alta) cu o
margaretă din plastic la chei.
— Mă bucur pentru ea, răspunse acru doamna Trelawney. Când îmi veţi înapoia
maşina?
— Nu depinde de noi, doamnă, o lămuri Hodges.
Femeia oftă şi îşi îndreptă decolteul în formă de barcă. Prima din zecile de dăţi când
o vor mai vedea făcând gestul acesta.
— Bineînţeles că va trebui să o vând. Niciodată nu voi mai fi în stare să mă urc în ea
după asta. Neplăcut, foarte neplăcut. Când mă gândesc că maşina mea…
Şi, pentru că tot avea geanta în mână, se apucă să scotocească iarăşi prin ea şi scoase
un pachet cu batiste din hârtie în culori pastel. Îşi tamponă ochii şi repetă:
— Foarte neplăcut.
— Vă rog să ne relataţi încă o dată ce aţi făcut aseară, îi ceru Pete.
Doamna Trelawney îşi dădu peste cap ochii injectaţi.
— Este neapărată nevoie? Sunt epuizată. Nu am dormit aproape deloc pentru că am
avut grijă de mama. Sărmana a adormit de-abia spre patru dimineaţa. Are dureri
groaznice. Aş vrea să apuc să dorm puţin înainte să vină doamna Greene. Infirmiera,
adică.
Hodges simţi cum începe să se enerveze: Adică cineva tocmai ce a omorât cu maşina
ta opt oameni, doar opt dacă ceilalţi vor supravieţui, şi ţie îţi arde de somn. Mai târziu
nu va şti să spună dacă acela a fost momentul când începuse s-o antipatizeze pe
doamna Trelawney, dar probabil că atunci se stârnise aversiunea lui faţă de ea. Sunt
unii oameni necăjiţi pe care îţi vine să-i îmbrăţişezi şi să-i baţi uşurel pe spate,
murmurându-le haide, haide, linişteşte-te!; în vreme ce pe alţii vrei să îi iei la palme şi să
le ceri să fie bărbaţi. Sau, în cazul Dnei T., „bărbată”.
— Vom încerca să terminăm cât se poate de repede, i-a promis Pete.
Dar nu i-a spus că acesta era doar primul dintr-o lungă serie de interogatorii. Când
vor fi isprăvit cu ea, va ajunge să-şi spună povestea şi în vis.
— Of, bine. Am ajuns aici, la mama acasă, joi seara, la câteva minute după ora
şapte…
Trecea pe la mama ei de cel puţin patru ori pe săptămână, le-a spus, dar joia
rămânea peste noapte. Întotdeauna se oprea la B’hai, un restaurant vegetarian foarte
drăguţ, din mallul Birch Hill, de unde lua mâncare pentru cină şi o încălzea apoi la
microunde. („Deşi mama mănâncă foarte puţin în ultima vreme. Din cauza durerilor.”)
Le-a mai zis că îşi făcea de aşa manieră programul încât să ajungă după ora şapte,
pentru că atunci găsea locuri de parcare pe carosabil.
— Nu pot să parchez în lateral. Pur şi simplu nu pot.
— De ce nu mergeţi la parcarea etajată din apropiere? o întrebă Hodges.
Se uită la el ca la un nebun.
— Costă şaisprezece dolari pe noapte. Locurile de pe stradă sunt gratis.
Pete nu-i spusese încă doamnei Trelawney că vor lua cheia de la Mercedes cu ei.
— Deci, v-aţi oprit la Birch Hill şi aţi comandat mâncare la pachet pentru
dumneavoastră şi mama dumneavoastră de la restaurantul…
Îşi consultă notiţele.
— … B’hai.
— Nu, am făcut comanda dinainte. De acasă de la mine, de pe Lilac Drive. Se bucură
mereu când îi sun. Sunt o clientă veche şi valoroasă. Aseară am luat kookoo sabzi pentru
mama – asta este o omletă cu spanac şi coriandru – şi gheymeh pentru mine. Gheymeh-ul
este o tocăniţă delicioasă cu mazăre, cartofi şi ciuperci. Foarte uşoară pentru digestie.
Îşi îndreptă iar decolteul.
— Încă din adolescenţă mă lupt cu un reflux gastric absolut înfiorător.
— Şi comanda dumneavoastră a fost… începu Hodges.
— Şi sholeh zard la desert. Asta-i budincă de orez cu scorţişoară. Şi şofran.
Le aruncă un zâmbet nesigur. La fel ca gestul obsesiv de îndreptare a decolteului, şi
acest zâmbet era un trelawneyism, o marcă înregistrată a cucoanei, pe care vor ajunge
să-l cunoască foarte bine.
— Şofranul o face deosebită. Chiar şi mama îşi termină porţia de sholeh zard.
— Pare foarte gustos, comentă Hodges. Când aţi ajuns la restaurant, comanda
dumneavoastră era deja pregătită şi ambalată?
— Da.
— Într-o singură cutie?
— Vai, cum să fie într-una singură? În trei.
— Puse într-o pungă?
— Nu. Fără pungă.
— Înseamnă că v-aţi chinuit cam tare atunci când le-aţi scos din maşină, spuse Pete.
Aţi avut trei cutii cu mâncare, geanta…
— Şi cheia, interveni Hodges. Nu uita de cheie, Pete.
— Unde mai pui că vă grăbeaţi să ajungeţi sus, continuă Pete. Mâncarea rece nu-i
deloc bună.
— Văd unde baţi dumneata, zise doamna Trelawney, dar vă asigur…
Şovăi puţin.
— … vă asigur, domnilor, că sunteţi pe o pistă greşită. Mi-am pus cheia în geantă
imediat după ce am oprit motorul. E primul lucru pe care îl fac. Cât despre cutii, erau
legate una peste alta…
Le demonstră, întinzând mâinile cam la patruzeci şi cinci centimetri distanţă una de
cealaltă.
— … şi erau uşor de dus. Geanta o ţineam pe braţ. Aşa.
Îndoi braţul, îşi agăţă poşeta de el şi se fâţâi prin living ducând în mâini un teanc de
cutii imaginare de la B’hai.
— Vedeţi?
— Da, doamnă, spuse Hodges.
Avea impresia că mai vede şi altceva.
— Cât despre bănuiala că m-aş fi grăbit… nu, nici vorbă. Nu era nevoie, pentru că
oricum trebuia să încălzesc porţiile de mâncare.
O pauză mică, apoi explică.
— Nu şi sholeh zard-ul, fireşte. Budinca de orez se mănâncă rece.
Scoase un hohot mic de râs. Nu chiar un chicotit, îşi spuse Hodges, ci mai degrabă o
chicoteală fornăită. La repulsia lui se mai adăugă un strat – atât de subţire încât putea fi
invizibil, dar nu tocmai. Nu, nu tocmai.
— Permiteţi-mi să recapitulez acţiunile dumneavoastră din momentul când aţi ajuns
pe Lake Avenue, spuse Hodges. La câteva minute după ora şapte.
— Şapte şi cinci, poate şi şase minute.
— Aha. Unde aţi parcat? Trei sau patru clădiri mai încolo?
— Cel mult patru. Nu am nevoie decât de două spaţii libere, ca să parchez fără să dau
înapoi. Nu pot să sufăr să dau înapoi.
— Sigur că da, doamnă. Şi soţia mea se confruntă cu aceeaşi problemă. Aţi oprit
motorul. Aţi scos cheia din contact şi v-aţi pus-o în poşetă. Apoi v-aţi pus poşeta pe braţ
şi aţi luat cutiile cu mâncare…
— Pachetul de cutii. Legate cu sfoară rezistentă.
— Da, pachetul. Ce s-a întâmplat după aceea?
Se uită la el de parcă detectivul ar fi fost cel mai mare imbecil dintre toţi imbecilii
unei lumi şi aşa destul de imbecilă.
— După aceea am intrat în blocul mamei mele. Am sunat la interfon şi mi-a deschis
doamna Harris, menajera. În zilele de joi ea pleacă de îndată ce sosesc eu. Am luat
ascensorul până la etajul nouăsprezece. Unde vă aflaţi acum şi voi, domnilor, punându-
mi tot felul de întrebări stupide în loc să-mi spuneţi când anume pot reintra în posesia
maşinii mele. Care a fost furată.
Hodges îşi puse în gând să o întrebe pe menajeră dacă observase la plecare
Mercedesul Dnei T.
Pete întrebă:
— În care moment v-aţi scos iar cheia din geantă, doamnă Trelawney?
— Iar? Cum adică…
Detectivul ridică cheia – Proba A.
— Ca să vă încuiaţi maşina înainte de a intra în clădire. Aţi încuiat-o, da?
Un fulger de nesiguranţă trecu prin ochii femeii. Îl observară amândoi. O fracţiune de
secundă şi dispăru.
— Bineînţeles că am încuiat-o.
Hodges îi căută privirea. Doamna îl evită, preferând să se uite o clipă la priveliştea
lacului de dincolo de ferestrele mari. În cele din urmă, reuşi să o facă să îl privească în
ochi.
— Gândiţi-vă bine, doamnă Trelawney. Au murit oameni, iar răspunsul
dumneavoastră este foarte important. Sunteţi sigură că aţi încercat să ţineţi cutiile cu o
singură mână ca să vă puteţi scoate cheia din geantă şi să apăsaţi butonul de
ÎNCHIDERE? Vă aduceţi aminte semnalul optic de confirmare făcut de faruri? Ştiţi că
aşa trebuie să se întâmple.
— Fireşte că ştiu.
Începu să-şi muşte buza de jos, îşi dădu seama ce face şi se opri.
— Vă amintiţi cu exactitate asta?
Chipul femeii împietri preţ de o clipă. Apoi grimasa aceea de superioritate reapăru în
toată splendoarea ei enervantă.
— Staţi puţin. Acum îmi aduc aminte. Mi-am pus cheia în poşetă după ce am luat
cutiile şi am coborât din maşină. Şi după ce am apăsat butonul de închidere.
— Sunteţi sigură, spuse Pete.
— Da.
Era cât se poate de sigură şi aşa avea să rămână. Amândoi ştiau asta. La fel cum
spune când este prins cetăţeanul onest, cu respect pentru lege, fugit de la locul
accidentului: bineînţeles că un câine a lovit, nu pe altcineva.
Pete îşi închise carneţelul şi se ridică de pe scaun. Se ridică şi Hodges. Doamna
Trelawney părea mai mult decât nerăbdătoare să-i conducă la uşă şi să-i vadă plecaţi.
— Încă ceva, spuse Hodges când ajunseră în hol.
Femeia ridică din sprâncenele bine pensate.
— Da?
— Unde ţineţi cheia de rezervă? Trebuie să o luăm şi pe aceea.
De data aceasta nu i-a mai împietrit expresia, nu şi-a mai ferit privirea, nu a mai
şovăit. Le răspunse:
— Nu am nicio cheie de rezervă şi nici nu am nevoie de vreuna. Sunt foarte grijulie
cu lucrurile mele, domnule poliţist. Milordul Cenuşiu – aşa îi spun eu – este al meu de
cinci ani şi singura cheie pe care am folosit-o vreodată este cea din buzunarul colegului
dumitale.

18
Au fost strânse toate farfuriile şi tacâmurile de pe masa unde au mâncat el şi cu Pete,
mai puţin paharul pe jumătate plin cu apă, dar Hodges încă nu se ridică, ci priveşte pe
fereastră la parcare şi la pasarela care marchează graniţa neoficială a cartierului
Lowtown, unde locuitorii din Sugar Heights, aşa cum fusese şi răposata Olivia
Trelawney, nu se aventurează niciodată. Ce să caute acolo? Să cumpere droguri?
Hodges e convins că se droghează şi oamenii din Sugar Heights, nu doar unul sau doi, ci
mulţi, însă atunci când ai adresa asta trecută pe buletin, traficantul este cel care te
caută.
Dna T. îi minţise. Cu siguranţă că îi minţise. Dacă nu, ar fi fost nevoiţi să accepte
adevărul că o singură clipă de neatenţie a dus la o tragedie.
Dar să presupunem – de dragul discuţiei – că a spus adevărul.
Bine, hai să presupunem. Însă, cum de a fost posibil să ne înşelăm când am crezut că
şi-a lăsat Mercedesul descuiat şi cu cheia în contact? Şi ce s-a întâmplat?
Stă cu ochii pe fereastră, pierdut în recapitularea cazului, fără să-şi dea seama că
ospătarii au început să-i arunce priviri jenate – pensionarul supraponderal cocârjat în
scaun ca un robot cu bateriile moarte.

19
Maşinamorţii fusese dusă cu o platformă auto în parcul poliţiei rezervat autoturismelor
reţinute în diverse cazuri. Informaţia aceasta le-a parvenit lui Hodges şi Huntley atunci
când erau pe punctul de a se întoarce în centru. Sosise acolo şi mecanicul-şef de la Ross
Mercedes şi era destul de sigur că va reuşi să descuie blestemăţia aia. La un moment dat.
— Spune-i să nu se strofoace, spuse Hodges. Avem cheia.
Urmă o pauză în partea cealaltă, apoi se auzi exclamaţia locotenentului Morrissey:
— Da? Adică ea a făcut…
— Nu, nu, nici vorbă de aşa ceva. Mecanicul e lângă tine, locotenente?
— E în curte; vrea să vadă cât de avariată e maşina. Băieţii mi-au zis că ţicnitul mai
are niţel şi-i dau lacrimile.
— Ar fi bine să-şi păstreze una sau două pentru cei morţi, comentă Pete de la volan.
Ştergătoarele alunecau dintr-o parte în alta. Se înteţise ploaia.
— Zic şi eu aşa.
— Spune-i să ia legătura cu reprezentanţa şi să verifice ceva, spuse Hodges. Şi după
aia zi-i să mă sune pe mobil.
Traficul era mult îngreunat spre centru, în parte din cauza ploii, pe de altă parte
pentru că Marlborough Street fusese blocată în dreptul Centrului Municipal. Trecuseră
doar de patru intersecţii când sună mobilul lui Hodges. Era Howard McGrory,
mecanicul.
— Ai întrebat la reprezentanţă ce ţi-am transmis? îl întrebă Hodges.
— Nu-i nevoie să întreb pe nimeni, spuse McGrory. Lucrez la Ross din 1987. Cred c-
am văzut o mie de Merţane de atunci şi pot să vă asigur că toate sunt vândute cu câte
două chei.
— Mulţam, zise Hodges. Ajungem şi noi imediat. Mai vrem să-ţi punem nişte
întrebări.
— Aici mă găsiţi. E îngrozitor ce s-a întâmplat cu maşina asta. Îngrozitor.
Hodges închise şi-i povesti lui Pete ce-i spusese McGrory.
— Şi ce te miri? nu înţelese Pete.
În faţă se vedea un semn portocaliu de OCOLIRE care-i dirija în jurul Centrului
Municipal. Sigur, puteau să-l ignore, cu condiţia să-şi aprindă girofarurile, dar nu voiau
asta. Deocamdată voiau doar să discute în linişte.
— Nu mă mir, răspunse Hodges. Aşa e procedura standard. Ştii cum zic anglo-saxonii,
„un moştenitor şi al doilea succesor”. La cumpărarea maşinii primeşti două chei…
— … şi ţi se atrage atenţia să o pui pe a doua la loc sigur, ca să ai ce să foloseşti în
caz că o pierzi pe prima. Sunt unii care uită unde au pus cheia de rezervă. Pe de altă
parte, e foarte posibil ca femeile cu genţi mari – ca valiza aia a cucoanei Trelawney – să
arunce înăuntru ambele chei şi să uite cu totul de cea de rezervă. Dacă ne-a spus
adevărul despre faptul că nu suportă brelocurile, înseamnă că a folosit cheile alternativ,
fără să-şi dea seama.
— Cam aşa ceva, mormăi Hodges. Ajunge acasă la maică-sa, îşi plânge de milă la
gândul că-şi va petrece noaptea îngrijind de mămiţica, face efort să se descurce şi cu
geanta şi cu cutiile alea…
— Şi uită cheia în contact. Refuză să recunoască – şi faţă de noi, şi faţă de ea însăşi –,
dar aşa s-au întâmplat lucrurile.
— Dar avertizarea acustică…
— Poate n-a auzit-o pentru că trecea un camion pe lângă ea. Sau o maşină de poliţie
cu sirenele pornite. Sau poate era atât de adâncită în gânduri că nu i-a dat atenţie.
Era logic şi a devenit şi mai logic atunci când le-a spus mecanicul că maşinamorţii nu
fusese nici spartă şi nici pornită fără cheie. Ce îl deranja pe Hodges – singurul lucru care
îl deranja cu adevărat – era că îşi dorea foarte mult ca aşa să fi stat lucrurile. Niciunul
dintre ei nu o înghiţise pe doamna Trelawney, cea cu decolteurile în formă de barcă,
sprâncenele perfect pensate şi chicoteala stridentă. Doamna Trelawney, cea care nu se
interesase absolut deloc de cei morţi şi de starea celor răniţi. Nu, nu era ea făptuitorul,
nici vorbă de aşa ceva, dar ce bine s-ar fi simţit dacă reuşeau s-o acuze de ceva. Dacă i-
ar fi dat şi altă temă de gândire pe lângă meniul vegetarian de la B’hai.
— Nu are sens să căutăm lucruri complicate acolo unde ele nu există, spuse
partenerul lui.
Traficul se mai descongestionase şi acum Pete apăsă pedala de acceleraţie.
— I s-au dat două chei. Susţine sus şi tare că nu are decât una. Ceea ce este perfect
adevărat acum. Probabil că, după ce i-a omorât pe toţi oamenii ăia, nemernicul a
aruncat într-un canal cheia pe care a găsit-o în contact. Cheia pe care ne-a dat-o
cucoana e cea de rezervă.
Acesta trebuia să fie răspunsul. Când auzi tropot de copite, te gândeşti la cai, nu la
zebre.{34}
20
Îl scutură cineva uşor de umăr, aşa cum încerci să trezeşti un om căzut într-un somn
adânc. Şi Hodges îşi dă seama că aproape adormise. Sau fusese hipnotizat de toate
amintirile astea.
Cea care îl scutură de umăr este Elaine, amfitrioana restaurantului lui DeMasio. Se
uită la el îngrijorată.
— Domnule detectiv Hodges? Vă simţiţi bine?
— Foarte bine. Dar nu-mi mai spune „detectiv”. Am ieşit la pensie.
Citeşte nelinişte în ochii ei; şi încă ceva. Ceva mai rău. El e singurul client rămas în
restaurant. Îi observă pe ospătarii strânşi în uşa de la bucătărie şi deodată se vede şi el
prin ochii lor şi ai lui Elaine: un tip în vârstă care a rămas la masă multă vreme după ce
a plecat însoţitorul lui (şi toţi ceilalţi din local). Un tip în vârstă şi cam supraponderal
care a lins de pe furculiţă ultimele fărâme din prăjitură, aşa cum un copil linge o
acadea; şi după aceea a rămas cu ochii aţintiţi pe fereastră.
Se întreabă dacă nu care cumva am pornit spre Regatul Demenţei la bordul
Expresului Alzheimer, îşi spune el.
Îi surâde lui Elaine – e surâsul lui de top, cel mai larg şi mai fermecător.
— Am povestit cu Pete despre cazurile noastre vechi. Şi mă gândeam la unul din ele.
Îi revedeam toate datele în minte. Scuze. Plec chiar acum.
Dar când se ridică de pe scaun, se clatină pe picioare şi se loveşte de masă, dărâmând
paharul cu apă. Elaine îl apucă de braţ ca să-l împiedice să cadă. Şi pare mai îngrijorată
ca oricând.
— Domnule detectiv… domnule Hodges, credeţi că sunteţi în stare să conduceţi?
— Sigur, se repede el să răspundă.
Dar simte o mie de vârfuri de ace care pornesc în sprint de la glezne până la organ şi
înapoi.
— Doar două pahare cu bere am băut. Pete a dat pe gât restul. Mi-au amorţit
picioarele, atâta tot.
— Aha. Şi acum vă simţiţi mai bine?
— Minunat.
Şi chiar a început să-şi simtă picioarele. Slavă Domnului. Îşi aduce aminte că a citit
undeva că bărbaţii mai în vârstă, mai cu seamă bărbaţii mai în vârstă nu foarte slăbuţi,
nu ar trebui să stea pe scaun o perioadă îndelungată. Pentru că se poate forma un cheag
de sânge în spatele genunchiului. Te scoli de pe scaun, cheagul eliberat porneşte şi el în
pas alergător spre inimă şi mamă, mamă, vai de steaua ta.
Îl conduce la uşă. Din senin, Hodges se pomeneşte cu gândul la infirmiera particulară
care avea grijă de mama Dnei T. Cum o chema? Harris? Nu, Harris era menajera.
Greene. Greene o chema pe infirmieră. Oare o însoţea pe doamna Wharton peste tot,
inclusiv la closet, aşa cum îl însoţeşte acum Elaine pe el? Normal că da.
— Mă simt bine, Elaine, îi spune. Zău. Sunt treaz. Merg drept.
Întinde mâinile în lateral ca să-şi demonstreze spusele.
— În regulă, se înduplecă femeia. Vă mai aşteptăm pe la noi, dar curând, nu peste un
car de vreme.
— Promit.
Iese în lumina orbitoare a soarelui şi se uită la ceas. E trecut de două. A pierdut
emisiunile de după-amiază, dar chestia asta îl lasă rece. Din partea lui, doamna
judecător şi psihoterapeutul nazist să-şi găsească pe altcineva căruia să i-o tragă. Sau să
şi-o tragă între ei.

21
Intră încet în parcarea unde singurele maşini rămase, în afară de a sa, aparţin
angajaţilor restaurantului. Îşi scoate cheile şi se joacă cu ele în palmă. Spre deosebire de
cea a Dnei T., cheia de la Toyota lui e prinsă de un inel. Şi da, are şi breloc – un
dreptunghi din plastic cu poza fiicei lui. Allie la şaptesprezece ani, zâmbind cu toată
gura şi purtând uniforma echipei de lacrosse a liceului.
Doamna Trelawney nu şi-a schimbat niciodată declaraţia în chestiunea cu cheia. În
toate interogatoriile ea a continuat să susţină că nu a avut decât una singură. Chiar şi
după ce Pete Huntley i-a arătat factura de la maşină, unde, pe lista de accesorii primite
odată cu Mercedesul, în 2004, scria negru pe alb CHEI ORIGINALE 2 BUC., ea tot a
continuat să insiste că nu a avut decât una singură. A spus că e o greşeală pe factură.
Hodges îşi aminteşte şi acum siguranţa de nezdruncinat din vocea ei.
Pete ar spune că Dna T. Tot plătise până la urmă. Nu a lăsat niciun bilet prin care să-
şi justifice fapta. Nici nu era nevoie. Sinuciderea este o mărturisire prin însăşi natura ei.
Zidul ei de negare se năruise în cele din urmă. La fel cum vrea să-şi descarce sufletul şi
individul fugit de la locul accidentului: Da, bine, da, un copil era, nu un câine. Un copil era
şi eu mă uitam la ecranul telefonului să văd cine m-a sunat şi l-am călcat cu maşina.
Hodges îşi aminteşte cum interogatoriile ulterioare la care a fost supusă Dna T. au
produs un straniu efect de amplificare. Cu cât refuza ea mai mult să recunoască, cu atât
creştea antipatia lor. Nu doar a lui Hodges şi Huntley, ci a întregii secţii. Şi cu cât o
antipatizau mai tare, cu atât era mai stridentă negarea ei. Pentru că ştia cât de frustraţi
se simt. O, da. Era egoistă şi meschină, dar nu proa…
Hodges se opreşte brusc, cu o mână pe mânerul încălzit de soare al maşinii, cu
cealaltă umbrindu-şi ochii. Se uită în întunericul de sub pasarelă. E jumătatea după-
amiezii şi locuitorii din Lowtown au început să se ridice din criptele lor. Patru dintre ei
se află în penumbra deasă de acolo. Trei mai mari şi unu mai micuţ. Ăia mari par a-l
îmbrânci pe ăla micu’. Ăla micu’ are un rucsac şi Hodges vede cum unul din ăia mari i-l
smulge din spate, provocând celorlalţi hăhăieli ca de trol.
Hodges porneşte tacticos spre pasarelă. Nu se gândeşte la ce anume va face şi nu se
grăbeşte. Îşi îndeasă mâinile în buzunarele sacoului sport. Automobilele şi camioanele
care vâjâie şi mormăie pe prelungirea autostrăzii îşi proiectează umbrele pe strada de
dedesubt. Unul dintre troli îl întreabă pe băieţel câţi bani are la el.
— N-am niciun ban, răspunde băieţelul. Lăsaţi-mă în pace.
— Întoarce-ţi buzunarele pe dos ca să ne convingem, zice Trolul Nr. Doi.
În loc să se supună, băiatul încearcă s-o ia la fugă. Trolul Nr. Trei îl cuprinde în braţe
pe la spate. Trolul Nr. Unu se repede la buzunarele băiatului şi le strânge în mâini.
— Ia! Fâşie ceva aici! Mi se pare că-s bani de hârtie! exclamă el şi băiatul cel micuţ îşi
schimonoseşte faţa, chinuindu-se să nu izbucnească în plâns.
— O să vă găsească frati-miu şi o să vă-mpuşte, zice el.
— Vai, ce m-am speriat, spune Trolul Nr. Unu. Mai că m-am pişat pe mi…
Îl vede pe Hodges care se apropie de ei, cu burta înainte. Ţine mâinile îndesate în
buzunarele hainei vechi, din lână scoţiană; aceea cu petice la coate, de care nu se
îndură să se despartă.
— Ce vrei, bă? se răţoieşte la el Trolul Nr. Trei, care îl ţine pe băiat imobilizat.
Hodges se gândeşte să imite vorbirea tărăgănată a lui John Wayne, dar îşi dă seama
că ar strica orzul pe gâşte. Singurul Wayne de care au auzit jegurile astea e L’il{35}.
— Vreau să-l lăsaţi în pace pe ăsta mic, le spune. Şi să o ştergeţi de aici. Chiar în
clipa asta.
Trolul Nr. Unu renunţă la buzunarele micuţului. Poartă un hanorac cu glugă şi, cum
altfel?, nelipsita şapcă cu logoul echipei Yankees. Îşi înfige mâinile în şoldurile subţirele
şi-şi lasă amuzat capul într-o parte.
— Valea, grasomega.
Hodges nu pierde timpul. În fond, jegoşii sunt trei la număr. Îşi scoate Pliciul cu
Noroc din buzunarul drept al sacoului. Îi place să-l ţină în mână. Pliciul e o şosetă în
carouri, umplută cu bile de rulment în vârf şi înnodată în dreptul gleznei. Îl învârte
scurt şi loveşte, având însă grijă să nu nimerească mărul lui Adam; îi tragi una acolo şi
poţi să-l omori, iar după aia birocraţia te mănâncă.
Se aude un zornăit metalic. Trolul Nr. Unu îşi pierde şi echilibrul, şi privirea amuzat-
dispreţuitoare de pe chip. Îi ia locul una de durere şi surpriză totală. Se împiedică de
marginea trotuarului şi cade în stradă. Se rostogoleşte pe spate horcăind, ţinându-se de
beregată şi holbându-se visător la dosul pasarelei.
Trolul Nr. Trei se hotărăşte să reacţioneze şi se repede spre Hodges.
— Băga…
Atât apucă să spună, pentru că fostul detectiv ridică piciorul (slavă Domnului că i-a
trecut amorţeala) şi-l loveşte tare în zona sensibilă. Aude cum i se rup pantalonii şi se
gratulează: Bravo ţie, gras prost ce eşti! Trolul Nr. Trei scoate un urlet. Aici, sub
pasarelă, sunetele sunt ciudat de înfundate din cauza zgomotelor făcute de maşinile şi
camioanele care trec pe deasupra. Apoi se chirceşte de durere.
Mâna stângă a lui Hodges e tot în buzunarul de la haină. Întinde arătătorul,
împungând stofa, şi îl îndreaptă către Trolul Nr. Doi.
— Hei, faţă de cur, nu-i nevoie să vină fratele lu’ ăsta micu’, că vă-mpuşc chiar eu.
Mă calcă pe nervi când văd trei contra unu.
— Nu, omule, nu!
Trolul Nr. Doi e înalt, bine clădit, cam de cincisprezece ani, dar spaima îl întoarce la
doişpe.
— Te rog, nene, nu făceam nimic rău! Ne jucam!
— Atunci şterge-o de-aici, jucăuşule, îi spune Hodges. În clipa asta!
Şi Trolul Nr. Doi o şterge.
În tot acest timp, Trolul Nr. Unu a reuşit să se ridice în genunchi.
— O să-ţi pară rău, graso…
Hodges face un pas către el, cu Pliciul ridicat. Trolul Nr. Unu îl vede, scoate un chirăit
de fetiţă, îşi acoperă gâtul.
— Ai face bine s-o tai şi tu de-aici, îl sfătuieşte Hodges, altminteri grasomega o să te
cam pocească. Şi n-o să te mai recunoască mă-ta când o să te caute la Urgenţă.
Adrenalina îi curge prin vene şi tensiunea probabil că i-a sărit de douăzeci, aşa că nu
glumeşte deloc.
Trolul Nr. Unu se adună de pe jos. Hodges se preface că se repede la el. Trolul Nr.
Unu se dă speriat înapoi, umplându-l de satisfacţie.
— Ia-ţi amicul de-aici şi vezi să-i pui nişte gheaţă pe ouţe, îi zice Hodges. O să i se
umfle.
Trolul Nr. Unu îl ia pe după mijloc pe Trolul Nr. Trei şi şchiopătează amândoi către
ieşirea spre Lowtown. Când Trolul Nr. Unu crede că se află în siguranţă, se întoarce şi-l
ameninţă:
— Ne mai vedem noi, grasule.
— Roagă-te la Dumnezeu să nu, tembelule, îi răspunde amabil Hodges.
Ia de pe jos rucsacul şi-l întinde puştiului, care se zgâieşte neîncrezător la el. Nu pare
a avea mai mult de zece ani. Hodges îşi bagă Pliciul la loc în buzunar.
— De ce nu eşti la şcoală, copile?
— E mama bolnavă. Mă duc să-i iau medicamente.
Minciuna e într-atât de neruşinată că Hodges se pomeneşte zâmbind fără voia lui.
— Ba nu te duci nicăieri. Chiuleşti.
Băiatul nu răspunde. Are impresia că este într-un film poliţist: nimeni nu i-ar fi luat
apărarea cum a făcut-o tipul ăsta. Nimeni nu ar fi avut un ciorap plin cu bile în
buzunar. Mai bine să-şi ţină gura.
— Când mai chiuleşti, fă-o într-un loc mai puţin periculos, îi spune Hodges. Pe Eighth
Avenue e un loc de joacă. Încearcă acolo.
— Se vând prafuri pe terenul ăla, protestează copilul.
— Ştiu, zice cu blândeţe Hodges, dar nu eşti obligat să cumperi.
Şi ar putea adăuga: Nu eşti obligat nici să faci pe intermediarul traficanţilor; dar ar fi
o copilărie să-şi închipuie că vorbele lui ar avea vreun ecou. În Lowtown majoritatea
puştilor sunt puşi să vândă droguri. Sigur, poţi să arestezi un puşti de zece ani pentru că
l-ai prins cu droguri la el. Dar n-ai să obţii nicio acuzare.
Porneşte înapoi, spre parcarea din zona sigură a pasarelei. Se uită în urmă şi-l vede
pe băiat în locul unde îl lăsase, cu rucsacul atârnându-i în mână.
— Micuţule, spune Hodges.
Puştiul se uită lung la el, fără să zică nimic.
Hodges întinde mâna la el.
— Tocmai ce te-am scos dintr-un rahat. Până diseară, vreau să dai vestea mai
departe.
Acum privirea copilului este una de perplexitate totală, de parcă Hodges ar fi început
să vorbească într-o limbă străină. Nu-i nimic. Uneori faptele bune au ecou, mai cu
seamă în sufletul celor mici.
Nu-i de mirare, îşi spune Hodges. Zău că nu.

22
Brady Hartsfield se schimbă în cealaltă uniformă – cea albă – şi îşi verifică dubiţa,
parcurgând la iuţeală foaia cu inventarul, exact aşa cum îi place domnului Loeb. Nu
lipseşte nimic. Îşi bagă capul în birou doar cât s-o salute pe Shirley Orton. Shirley e o
purcea grasă, foarte amatoare de produse din gama pomenită mai sus, însă ţine morţiş
să se aibă bine cu ea. De fapt, Brady ţine morţiş să se aibă bine cu toată lumea. E mult
mai prudent aşa. Shirley e amorezată de el, iar asta îi este de folos.
— Ce mai face Shirley, frumuşica? ţipă el, iar tânăra se înroşeşte violent până la linia
părului de deasupra frunţii ei acneice.
Purcică mititică, nu faci groha-groha groh? o întreabă Brady în gând. Şi continuă: De
grasă ce eşti, probabil că ţi se-ntoarce pizda pe dos când te aşezi în cur.
— Bună, Brady. Tot în Cartierul de Vest te duci?
— Toată săptămâna, iubire. Eşti în regulă?
— Da.
Roşeşte şi mai tare, dacă aşa ceva este posibil.
— Bravo. Am vrut doar să te salut.
Şi pleacă, având mare grijă să respecte viteza legală, chiar dacă asta înseamnă că
durează mult ca dracu’ să ajungă în sectorul lui. Dar aşa trebuie. Te bagă ăia la mititica
cât ai clipi din ochi dacă te prind că mergi cu viteză la ora când ies copiii de la şcoală.
Fără posibilitate de recurs. Dar, lasă, că ajunge el în Cartierul de Vest şi atunci totul o să
fie bine. Pentru că este cartierul lui Hodges, iar el are toate motivele din lume să se afle
acolo. Ascunde-te la vedere, cum se spune; şi Brady crede că asta e o vorbă foarte
înţeleaptă.
Iese de pe Spruce Street şi rulează încet pe Harper Road, chiar prin faţa casei
bătrânului Det. Pens. O, ia te uită! În faţa casei e cioroiul mic, la bustul gol (pentru ca
toate casnicele să se poată bucura de priveliştea pătrăţelelor lui ude de sudoare,
evident) şi împingând maşina de tuns iarba.
Cam era timpul, îl admonestează Brady în gând. Gazonul ăla era vai de mama lui. Nu
că Det. Pens. ar fi băgat de seamă. Bătrânul Det. Pens. nu-şi mai vede capul de atâtea
treburi. Păi, uşor e să te uiţi toată ziua la televizor, să te îndopi cu chipsuri şi să te joci
cu pistolul?
Cu tot zgomotul făcut de maşina pentru tuns iarba, cioroiul mic îl aude şi se întoarce.
Ştiu cum te cheamă, negrişorule, îi spune Brady în gând. Jerome Robinson. Ştiu cam tot
ce e de ştiut şi despre bătrânul Det. Pens. Nu-mi dau seama însă dacă e amorezat de
tine, deşi nu m-ar mira să fie. Poate de aia te ţine prin preajmă.
Brady îi face cu mâna de la volanul dubiţei sale, botezate „Mr. Tastey”. E acoperită
toată cu abţibilduri înfăţişând chipuri de copii veseli şi prin difuzoarele ei răsună
clinchet de clopoţei. Cioroiul mic zâmbeşte şi îi face şi el cu mâna. Păi, cum altfel?
Toată lumea îl iubeşte pe vânzătorul de îngheţată.
SUB UMBRELA ALBASTRĂ A LUI DEBBIE
1
Brady Hartsfield cutreieră pe străzile întortocheate din Cartierul de Vest până la
şapte şi jumătate, când apusul începe să şteargă sineala de pe cerul sfârşitului de
primăvară. Primul val de clienţi e format mai ales din copii ieşiţi de la şcoală, cu
ghiozdanele în spate şi hârtii mototolite de un dolar în mâinile întinse. Majoritatea nici
nu se uită la el. Sunt mult prea ocupaţi să trăncănească între ei sau la telefoanele
mobile pe care generaţia aceasta nu le consideră nişte simple accesorii, ci obiecte din
aceeaşi categorie cu hrana şi aerul, fără de care viaţa nu poate fi concepută. Câţiva îi
mulţumesc, dar cei mai mulţi nu-i adresează niciun cuvânt. Brady nu se supără. Nu vrea
să fie privit şi nu vrea să-şi amintească cineva de el. Pentru răzgâiaţii ăştia el nu e decât
un halat alb care le vinde îngheţată. Şi aşa vrea să rămână.
Nu mai e activitate de la şase la şapte, când lighioanele astea micuţe dau fuga acasă
să ia cina. Doar câţiva – dintr-aceia care i-au spus „mulţumesc” – stau de vorbă cu
părinţii lor. Însă cei mai mulţi se apucă de butonat telefoanele, în vreme ce Mami şi Tati
îndrugă vrute şi nevrute despre cum le-a mers la serviciu, sau se uită la ştiri ca să afle ce
se mai petrece prin lumea pe care potentaţii zilei o învârt după bunul lor plac.
În ultima jumătate de oră vânzările cresc din nou. Acum nu doar copiii, ci şi părinţii
vin la dubiţa zornăitoare a lui Mr. Tastey ca să cumpere îngheţată pe care o vor mânca
după ce-şi vor fi cuibărit dosurile (cele mai multe obeze) în şezlongurile din grădină.
Parcă i se face milă de ei. Oamenii ăştia nu au viziune şi sunt proşti ca furnicile
îngrămădite în muşuroiul lor. Un asasin în masă le vinde îngheţată şi ei habar nu au.
Din când în când Brady se întreba cât de greu i-ar fi să otrăvească toată încărcătura
de îngheţată: şi pe cea de vanilie, şi pe cea de ciocolată, pe cea din fructe de pădure, pe
cea botezată Aroma Zilei şi Delicioasa pe Băţ, Negresele şi chiar vafele şi cornetele. Atât
de departe a mers cu gândul, încât s-a şi documentat pe Internet. Adică, aşa cum ar
spune Anthony „Tones” Frobisher, şeful lui de la Discount Electronix, a făcut un „studiu
de fezabilitate” şi a ajuns la concluzia că ideea aceasta, deşi posibilă, este totodată o
mare idioţenie. Nu că i-ar fi teamă să rişte; a scăpat cu bine după Masacrul cu
Mercedesul, cu toate că şansele de a fi prins fuseseră foarte mari atunci. Dar nu vrea să
fie arestat tocmai acum. Pentru că acum are treabă. Iar treaba lui de la acest sfârşit de
primăvară şi început de vară se numeşte K. William Hodges, fost poliţist.
Va putea să se fâţâie în voie cu îngheţata otrăvită pe ruta lui din Cartierul de Vest
după ce fostul poliţist se va plictisi să se tot joace cu pistolul pe care îl ţine la îndemână,
lângă fotoliul din living, şi îl va folosi de-adevăratelea. Dar nu mai devreme. Fostul
poliţist îl calcă pe nervi pe Brady Hartsfield. Într-un mare fel. Hodges a ieşit la pensie cu
toate onorurile, ba i-au organizat şi o petrecere. Ei, cum se poate una ca asta, de vreme
ce nu a reuşit să-l prindă pe cel mai cunoscut criminal pe care l-a văzut vreodată oraşul
ăsta?

2
La ultimul drum al zilei trece pe lângă casa de pe Teaberry Lane, unde locuieşte sluga
lui Hodges, Jerome Robinson, împreună cu mama, tatăl şi sora lui mai mică. Şi Jerome
Robinson îl calcă pe nervi pe Brady. Tânărul arată bine, lucrează pentru fostul poliţist şi
iese în fiecare weekend cu câte o altă fată. Toate fetele sunt frumuşele. Unele sunt chiar
albe. Iar asta nu e deloc bine. E împotriva firii.
— Hei! strigă Robinson. Hei, domnu’ cu îngheţata! Stai puţin!
Taie în fugă peluza, urmat îndeaproape de câinele lui, un setter irlandez, şi de
surioara lui, care nu are decât nouă ani.
— Ia-mi şi mie de cioco, Jerry! se milogeşte ea. Te rooog!
Şi numele lui e de alb. Jerome. Jerry. E insultător. De ce nu-l cheamă Traymore? Sau
Devon? Sau Leroy? De ce nu-l cheamă Kunta Kinte, în pizda mă-sii?
Jerome are mocasini în picioarele goale şi i se văd gleznele verzi de la iarba
gazonului fostului poliţist. Poartă un zâmbet larg pe chipul a cărui frumuseţe nu poate fi
tăgăduită. Brady e în stare să jure că, atunci când îi văd zâmbetul ăsta, fetele îşi dau
iute jos chiloţeii şi întind braţele spre el. Haide, Jerry, poftim înăuntru.
Brady nu a fost niciodată cu vreo fată.
— Ce mai faci, dom’ne? îl întreabă Jerome.
Brady s-a ridicat de la volan şi acum e la locul de unde vinde îngheţata. Zâmbeşte şi
el.
— Bine fac. Mi s-a terminat programul, iar asta mă bucură.
— Mai ai vreo îngheţată de ciocolată? Că Micuţa Sirenă de colo şi-ar dori una.
Cu acelaşi zâmbet larg, Brady ridică degetele mari, arătându-i că a înţeles comanda.
E cam acelaşi zâmbet pe care-l avusese sub masca de clovn când năvălise în amărâţii ăia
de şomeri de la Târgul de Joburi, cu pedala de acceleraţie apăsată până la podea.
— S-a notat, prietene. Ciocolată să fie.
Ajunge şi surioara, cu ochii scăpărând şi codiţele săltând.
— Nu-mi mai zice Micuţa Sirenă, Jere, ştii că nu pot să sufăr numele ăla!
Are cam nouă ani; şi mai are şi un nume de fată albă: Barbara. Atât de ireală e ideea
că numele acesta poate fi dat unei negrese, încât lui Brady nici măcar insultător nu i se
mai pare. Singurul din familia asta cu nume de negru e câinele, care acum s-a ridicat cu
labele din faţă pe dubiţă şi dă vesel din coadă.
— Jos, Odell! îi comandă Jerome, iar câinele se supune şi se aşază în fund, gâfâind
binedispus.
— Şi tu? îl întreabă Brady pe Jerome. Vrei şi tu o îngheţată?
— Una italienească, cu vanilie, te rog.
Aşa cum ţi-ai dori să-ţi fie culoarea pielii, comentează Brady în gând şi le întinde
îngheţatele.
Vrea să-l supravegheze îndeaproape pe Jerome, vrea să ştie tot ce e de ştiut despre
Jerome, pentru că Jerome pare a fi singura persoană cu care îşi petrece timpul fostul
poliţist. În ultimele două luni Brady i-a urmărit îndelung şi a văzut că Hodges se poartă
cu tânărul aşa cum te porţi cu un prieten, chiar dacă îi era un fel de angajat. Brady nu a
avut niciodată prieteni; prietenii sunt periculoşi; ştie el bine ce sunt prietenii: ofrande
pentru ego. Plase de siguranţă emoţională. Spre cine te îndrepţi atunci când nu-ţi este
bine? Spre prieteni, fireşte. Şi prietenii îţi zic tot felul de chestii de genul vai, zău aşa şi
haide, nu mai fi supărat şi suntem alături de tine şi hai să bem ceva. Jerome are doar
şaptesprezece ani, deci nu are voie să iasă la o băută cu Hodges (decât dacă-i vorba
despre suc), dar poate spune oricând nu mai fi supărat şi sunt alături de tine. Aşa că
trebuie să stea cu ochii pe el.
Doamna Trelawney nu a avut prieteni. Nici soţ. Nu a avut-o decât pe mămiţica ei
bătrână şi bolnavă. Iar asta a făcut-o pradă sigură, mai ales după ce au început s-o
streseze poliţiştii. Ce să vezi, i-au uşurat sarcina lui Brady. Ce a mai rămas de făcut a
făcut el singur chiar sub nasul muierii cu aspect de şnur.
— Poftim, spune Brady, întinzându-i lui Jerome cele două îngheţate pe care acum le-
ar fi dorit injectate cu arsenic.
Sau cu warfarină {36}. Ca să le dea sângele pe ochi şi pe urechi şi pe gură. Evident, şi
pe cururi. Îşi închipuie cum toţi copiii din cartier îşi lasă baltă şi ghiozdanele, şi
indispensabilele lor telefoane mobile atunci când începe să le ţâşnească sângele valuri-
valuri din toate găurile. Ce scenă bună de film horror!
Jerome îi întindă o bancnotă de zece şi Brady îi dă restul şi pune de la el un biscuit
pentru câine.
— Pentru Odell, zice el.
— Mersi, domnu’! se bucură Barbara şi linge din conul cu îngheţată. Tare bună mai e!
— Mă bucur că-ţi place, dulceaţă.
Conduce dubiţa de îngheţată, aşa cum conduce adesea şi un VW din Patrula
Cibernetică atunci când are vreo intervenţie, însă la acest început de vară adevărata lui
slujbă este Detectivul K. William Hodges (Pens.). Şi măsurile luate pentru ca Detectivul
Hodges (Pens.) să folosească pistolul.
Brady porneşte înapoi, spre „Fabrica de îngheţată”, cum se numeşte magazinul lui
Loeb, ca să predea dubiţa şi să se schimbe în hainele de oraş. Are grijă să nu depăşească
limita de viteză.
Paza bună trece primejdia rea.

3
Când pleacă de la restaurantul lui DeMasio – după ocolul făcut până sub podul rutier
ca să-i pună la punct pe derbedeii care-l bruscau pe micuţ – Hodges îşi conduce Toyota
prin oraş fără vreo destinaţie anume. Cel puţin aşa crede, până când îşi dă seama că a
ajuns pe Lilac Drive, în Sugar Heights, luxoasa suburbie de pe malul lacului. Opreşte
vizavi de o poartă impresionantă cu o plăcuţă pe care e trecut numărul 729.
Casa regretatei Olivia Trelawney se află în capătul unei alei asfaltate, aproape la fel
de lată ca strada din faţă. Semnul cu DE VÂNZARE de pe poartă îi invită pe
Cumpărătorii Interesaţi să sune la IMOBILIARE & CASE SUPERBE MICHAEL ZAFRON.
Hodges e de părere că anunţul va rămâne cam multişor acolo, dacă e să ţinem seama de
îngheţul pieţei imobiliare în acest An al Domnului Nostru 2010. Însă iarba e îngrijită şi,
după dimensiunile peluzei, cel care o tunde foloseşte, probabil, o maşină mai mare decât
cea pe care o are fostul poliţist.
Oare cine plăteşte toate lucrările astea de întreţinere? Probabil că agentul care
administrează bunurile Dnei T. Nu încape îndoială că femeia fusese putred de bogată.
Parcă-şi aduce aminte că averea ei se situa pe undeva în jurul cifrei de şapte milioane.
Şi acum, pentru prima oară de când a ieşit la pensie şi le-a predat lui Pete Huntley şi
Isabelle Jaynes cazul nerezolvat al Masacrului de la Complexul Municipal, se pomeneşte
că se întreabă dacă mai trăieşte mama Dnei T. Îşi aminteşte că biata bătrână aproape
era îndoită în unghi drept din cauza scoliozei care o făcea să sufere îngrozitor… dar
scolioza nu este neapărat o boală fatală. Mai mult încă, nu avea Olivia Trelawney şi o
soră care locuia în vestul ţării?
Se căzneşte să-şi aducă aminte numele surorii. Degeaba. Însă îşi aduce aminte că Pete
o poreclise pe doamna Trelawney „Dna Smucită”, pentru că în permanenţă îşi aranja
hainele cu mişcări bruşte şi îşi netezea părul strâns în coc, ce nu avea nicio nevoie să fie
netezit, şi se juca cu cureaua din aur a ceasului ei Patek Philippe, întorcând-o iar şi iar
pe încheietura ei de schelet. Hodges nu putea s-o sufere. Lui Pete aproape că ajunsese
să-i fie silă de ea. Şi începuseră să simtă o oarecare satisfacţie pentru că-i puteau pune
în cârcă o parte din vina pentru atrocitatea de la Complexul Municipal. În fond, ea îi
uşurase misiunea individului; cum să te mai îndoieşti de asta? Primise două chei atunci
când cumpărase Mercedesul, dar nu fusese în stare să le arate decât una.
Şi apoi, cu puţin înainte de Ziua Recunoştinţei, sinuciderea.
Hodges îşi aduce foarte bine aminte ce a spus Pete când au primit vestea.
— Va avea de dat socoteală dacă o să întâlnească victimele masacrului când va
ajunge dincolo – mai ales pe tânăra Cray şi pe bebeluşul ei.
Gestul ei fusese confirmarea finală a convingerii lui Pete: în mintea ei, Dna T. a ştiut
tot timpul că uitase cheia în contactul Mercedesului pe care ea îl numea Milordul
Cenuşiu.
Hodges era de aceeaşi părere. Întrebarea este: mai crede asta şi acum? Ori a început
să vadă altfel lucrurile din cauza mărturisirii otrăvite pe care a primit-o ieri de la
Ucigaşul cu Mercedes?
Poate că nu. Dar trebuie să admită că scrisoarea ridică unele întrebări. Dar dacă
Domnul Mercedes îi trimisese o misivă asemănătoare şi doamnei Trelawney? Doamnei
Trelawney, cea plină de ticuri şi cu psihicul labil sub pojghiţa de sfidare? Oare nu era
posibil? Cu siguranţă că Domnul Mercedes aflase despre furia şi dispreţul pe care opinia
publică le revărsase asupra ei în urma tragediei; nu trebuia decât să citească Scrisorile
către Redacţie din ziarul local.
E posibil…
Dar gândul i se întrerupe aici, pentru că în spatele lui a oprit o maşină atât de
aproape încât atinge bara de protecţie de la Toyota lui. Nu are girofar pe capotă, dar e
un Ford Crown Vic model nou, de culoare albastru-prăfuit. De la volan coboară un
bărbat solid, tuns periuţă. Sacoul sport îi este umflat într-o parte, ceea ce înseamnă că
are o armă dedesubt, într-un toc de umăr. Dacă individul ar face parte din poliţie,
pistolul ăla ar fi un Glock .40, exact ca acela pe care Hodges l-a încuiat în seiful de
acasă. Dar nu-i din poliţie. Hodges încă îi mai cunoaşte pe toţi detectivii activi.
Coboară geamul.
— Bună ziua, domnule, zice Periuţă. Dacă nu vă supăraţi, îmi spuneţi şi mie ce faceţi
aici? Că staţionaţi de ceva vreme.
Hodges aruncă o privire la ceas şi vede că omul are dreptate. S-a făcut aproape patru
şi jumătate. Încep oamenii să iasă de la serviciu şi traficul o să fie ca dracu’, mai ales în
centru. Aşa că mare noroc ar trebui să aibă ca să ajungă acasă la timp pentru Ştirile de
Seară de pe CBS, ca să-l urmărească pe Scott Pelley. Obişnuia să se uite la NBC până şi-a
dat seama că Brian Williams nu-i decât un tăntălău bine intenţionat şi prea mare
amator de filmuleţe postate pe Youtube. Nu tocmai genul de prezentator de ştiri care să-
i fie pe plac acum când se pare că întreaga lume e în pragul dez…
— Domnule? V-aş ruga să-mi răspundeţi.
Periuţă se apleacă. I se deschide haina. Nu-i un Glock, ci un Ruger. Armă de cowboy,
dacă-l întrebaţi pe Hodges.
— Şi eu, zice fostul detectiv, sper că eşti autorizat să mă întrebi de sănătate.
Periuţă îşi încreţeşte fruntea.
— Ce vreţi să spuneţi?
— Părerea mea e că dumneata eşti angajat la o firmă particulară de securitate, îi
explică calm Hodges. Însă tot vreau să văd o legitimaţie, ceva. Şi apoi ştii ce mai vreau
să văd? Permisul dumitale pentru camuflarea tunului ăluia de-l porţi pe sub haină. Şi
bine ar fi să-l ai în portofel, nu în torpedoul maşinii, că altfel ştii bine că ai încălca
paragraful nouăsprezece din codul armelor de foc, care, pe scurt, sună cam aşa: „În caz
de port camuflat de armă, permisul pentru aceasta trebuie purtat la îndemână”. Aşa că
te rog să-mi arăţi documentele.
Cutele dintre sprâncenele lui Periuţă se fac şi mai adânci.
— Sunteţi poliţist?
— La pensie, îi răspunde Hodges, dar asta nu înseamnă că mi-am uitat drepturile ori
obligaţiile dumitale. Arată-mi, te rog, legitimaţia şi permisul pentru port camuflat de
armă. Nu trebuie să mi le dai în mână…
— Păi, cum să le dau!
— … dar vreau să le văd. Şi după aceea putem discuta despre prezenţa mea pe Lilac
Drive.
Periuţă se gândeşte puţin, doar câteva secunde. Apoi îşi scoate portofelul şi îl
deschide. În oraşul acesta – ca în multe altele, îşi zice Hodges – angajaţii firmelor de
securitate îi tratează pe detectivii ieşiţi la pensie cu aceeaşi deferenţă manifestată faţă
de cei aflaţi în serviciul activ, deoarece foştii poliţişti încă mai au prieteni în activitate,
care le-ar putea face viaţa grea. Individul este Radney Peeples, iar legitimaţia de la
firmă spune că este angajat al Vigilant Guard Service. Îi arată lui Hodges şi permisul
pentru port camuflat de armă, valabil până în luna iunie 2012.
— Te numeşti Radney, nu Rodney, spune Hodges. La fel ca Radney Foster, cântăreţul
de muzică country.
Faţa agentului de securitate se destinde într-un zâmbet larg.
— Chiar aşa.
— Ei bine, domnule Peeples, numele meu este Bill Hodges, mi-am încheiat serviciul ca
Detectiv Gradul Întâi, iar ultimul meu caz important a fost cel al Ucigaşului cu
Mercedes. Probabil că acum înţelegi ce caut în zona asta.
— Doamna Trelawney, arată Peeples că a înţeles, făcând un pas respectuos înapoi ca
să îi permită lui Hodges să deschidă portiera şi să coboare din maşină. Aţi pornit la
plimbare pe tărâmul cu amintiri, domnule detectiv?
— Sunt doar „domnule” acum.
Hodges întinde mâna. Peeples i-o strânge.
— În rest, ai perfectă dreptate. Am ieşit la pensie din poliţie cam tot atunci când
doamna Trelawney a ieşit la pensie din viaţă.
— Tristă poveste a mai fost şi aia, spune Peeples. Ştiţi că au fost copii care au
aruncat cu ouă în poarta ei? Şi nu doar de Halloween. Ci de trei sau patru ori. Pe unii i-
am prins… pe ceilalţi.
Clatină necăjit din cap şi adaugă:
— Plus hârtia igienică atârnată de gard.
— O, da, se dau în vânt după chestia asta, zice Hodges.
— Şi într-o noapte cineva a pus un afiş pe stâlpul din stânga porţii. L-am descoperit
şi l-am luat de acolo înainte să-l vadă doamna. Ştiţi ce scria pe el?
Hodges nu ştie.
Peeples îşi coboară glasul.
— PIZDĂ UCIGAŞĂ, asta scria. Cu majuscule. Şi nu era deloc corect. Femeia a făcut o
greşeală, atâta tot. Oare e vreunul dintre noi care să spună cu mâna pe inimă că nu a
greşit niciodată?
— Eu nu, spune Hodges.
— Vedeţi? Biblia spune că acela fără de păcat să arunce prima piatră.
S-o vedem şi pe-asta, îşi zice Hodges sceptic. Şi întreabă, sincer curios:
— Ai plăcut-o?
Privirea lui Peeples o zbugheşte în sus şi la stânga, gest involuntar pe care Hodges l-a
văzut în multe săli de interogatoriu de-a lungul anilor. Înseamnă că agentul de
securitate ori va evita răspunsul, ori îl va minţi în faţă.
Prima variantă s-a dovedit cea corectă.
— Păi, cum să vă zic, se purta frumos cu noi de Crăciun. Câteodată ne mai încurca
numele, dar ştia cine suntem şi ne dădea la fiecare câte patruzeci de dolari şi o sticlă de
whisky. Bun tare. Credeţi cumva că bărba-su se purta la fel?
Fornăie cu dispreţ şi continuă:
— Zece dolari înghesuiţi într-o felicitare de la Hallmark, atâta tot căpătam pe vremea
când era la butoane scârţanul ăla.
— Pentru cine lucrează firma dumitale?
— Pentru Asociaţia de Proprietari din Sugar Heights. Ştiţi dumneavoastră, o chestie
din aia de cartier. Contestă reglementările urbanistice atunci când nu le sunt pe plac şi
se asigură că toţi rezidenţii respectă un anume… nu ştiu cum să-i zic, standard cred că-i
cuvântul cel mai potrivit. Sunt o groază de reguli. De pildă, de Crăciun ai voie să-ţi
instalezi doar becuri albe, nu şi colorate. Şi nu trebuie să clipească.
Hodges îşi dă ochii peste cap. Peeples rânjeşte. Au trecut de la stadiul de potenţiali
adversari la cel de colegi – mă rog, aproape – şi pentru care motiv? Pentru că s-a
nimerit ca Hodges să recunoască numele mai ciudat al individului. Ai putea crede că a
fost vorba de noroc chior, dar mereu e câte ceva ce te-ar putea pune bine cu persoana
pe care vrei s-o chestionezi. Ceva. Mereu. Iar o parte din reuşita lui Hodges în meserie s-
a datorat faptului că reuşea să identifice acel ceva. Cel puţin, în majoritatea situaţiilor.
Acesta este un talent pe care Pete Huntley nu l-a avut niciodată, iar Hodges e încântat
să-şi dea seama că nu şi-a ieşit cu totul din mână.
— Mi se pare că are o soră, spune el. Doamna Trelawney. N-am cunoscut-o şi nu-mi
aduc aminte cum o cheamă.
— Janelle Patterson, zice prompt Peeples.
— Înţeleg că ai cunoscut-o.
— Chiar aşa. Cumsecade persoană. Seamănă cu doamna Trelawney, da’-i mai tânără
şi arată mai bine.
Descrie cu mâinile o formă de clepsidră în aer.
— Mai plină prin anumite locuri. Ştiţi cumva, domnule Hodges, dacă s-au mai făcut
progrese în cazul cu Mercedesul?
În mod normal, Hodges nu ar răspunde la această întrebare; dar, dacă vrei să obţii
informaţii, trebuie să oferi informaţii la rândul tău. Iar ce ştie el nu-i tocmai o
informaţie. Foloseşte cuvintele lui Pete Huntley:
— E într-un punct mort.
Peeples dă din cap de parcă exact la răspunsul ăsta se aştepta.
— Crimă din impuls. Fără legătură cu niciuna dintre victime, fără mobil; crimă de
dragul senzaţiilor tari şi atât. L-ar putea prinde doar dacă o mai face din nou, nu
credeţi?
Domnul Mercedes zice că n-o s-o mai facă, îşi aminteşte Hodges, dar sub nicio formă
nu are de gând să-i divulge această informaţie. Aşa că pare a fi de acord. Consensul
între doi colegi e întotdeauna de bine.
— Dna T. a lăsat o avere mare, spune Hodges, şi nu mă refer doar la casă. Mă întreb
dacă sora ei a moştenit-o pe toată.
— O, da, zice Peeples.
Ezită o clipă, apoi pune o întrebare pe care Hodges o va repeta într-un viitor nu prea
îndepărtat:
— Pot să mă bizui pe discreţia dumneavoastră?
— Da.
Când ţi se pune o asemenea întrebare, răspunsul cel mai simplu este şi cel mai bun.
Fără calificative.
— Doamna Patterson locuia în Los Angeles atunci când sora ei… ştiţi dumneavoastră.
Pastilele.
Hodges dă din cap.
— Căsătorită, dar fără copii. Căsătorie nasoală. Când a aflat că a moştenit toate
milioanele alea, plus proprietatea din Sugar Heights, s-a dus glonţ la avocat ca să
divorţeze de bărba-su şi a venit aici.
Peeples întinde un deget spre poartă, alee şi vila uriaşă.
— A stat aici cam vreo două luni, până la autentificarea şi citirea testamentului. S-a
împrietenit cu doamna Wilcox, de la numărul 640. Doamna Wilcox e o persoană foarte
volubilă şi eu mă am bine cu ea.
Asta poate însemna orice de la cafeaua luată împreună până la sexul de după-
amiază.
— Duduia Patterson îşi vizita mama care stătea într-un bloc de fiţe din centru. Ştiţi
povestea cu mama lor?
— Elizabeth Wharton, spune Hodges. Oare mai trăieşte?
— Eu cred că da.
— Avea o scolioză îngrozitoare.
Şi Hodges se îndoaie de şale şi face câţiva paşi şchiopătaţi ca să-i demonstreze despre
ce e vorba. Dacă vrei să primeşti, trebuie şi tu să dai.
— Aoleu, chiar aşa? Nasol. Mă rog, Helen – adică doamna Wilcox – zice că duduia
Patterson îşi vizita mama la ore fixe exact aşa cum făcuse doamna Trelawney. Până mai
acum o lună. Atunci probabil că situaţia s-a înrăutăţit, pentru că mi se pare că acum
bătrâna e internată într-un azil din Districtul Warsaw. Şi duduia Patterson s-a mutat în
apartamentul ei. Acolo stă şi acum. Dar mai dă din când în când pe aici. Ultima oară
am văzut-o acum o săptămână, când agentul imobiliar a arătat casa unor cumpărători.
Hodges îşi zice că a aflat tot ce se putea afla de la Radney Peeples.
— Mulţumesc pentru că m-ai pus la curent. Am s-o tai de-aici. Îmi pare rău că m-am
înfipt în dumneata la început.
— Nu face nimic, spune Peeples, pompând de două ori la mâna întinsă a lui Hodges.
V-aţi purtat ca un profesionist. Doar să ţineţi minte că nu aţi auzit nimic de la mine. O
locui Janelle Patterson în centru, dar încă mai face parte din Asociaţie, iar asta
înseamnă că ne e clientă şi avem obligaţii faţă de ea.
— Nu mi-ai spus nicio vorbă, îl asigură Hodges, urcându-se în maşină.
Speră din suflet ca soţul lui Helen Wilcox să nu-şi prindă nevasta în pat cu domnul
muşchi aici de faţă, dacă asta e cu adevărat relaţia dintre ei. Probabil descoperirea
adulterului ar duce la rezilierea contractului cu Vigilant Guard Service. Iar cariera lui
Peeples ar fi iremediabil distrusă. Nu-i loc de îndoială în privinţa asta.
Sau poate nu-i nimic de genul ăsta, îşi zice Hodges pornind maşina. Poate cucoana
doar îl serveşte cu fursecuri proaspăt scoase din cuptor. Măi, băiete, măi, ai urmărit
prea multă terapie de cuplu făcută de nazistul ăla de la televizor.
Nu că l-ar interesa viaţa amoroasă a lui Peeples. Ce-l interesează pe Hodges acum,
când se întoarce la locuinţa lui infinit mai modestă din Cartierul de Vest, este faptul că
Janelle Patterson a moştenit toată averea surorii ei, că Janelle Patterson locuieşte
(pentru moment) chiar aici, în oraş, şi că Janelle Patterson trebuie să fi făcut ceva cu
bunurile răposatei Olivia Trelawney. Bunuri printre care se află şi documente personale,
iar printre aceste documente personale trebuie să se găsească şi o scrisoare – poate chiar
mai multe – de la dementul care a luat legătura şi cu el. Iar dacă asemenea scrisori
există, vrea neapărat să le vadă.
Fireşte că asta e treaba poliţiei, iar K. William Hodges nu mai este poliţist. E
conştient că, dacă va continua pe drumul ăsta, va depăşi limitele legalului – prin
tăinuire de informaţii, în primul şi în primul rând –, dar nu are încă de gând să se lase
păgubaş. Aroganţa obraznică din scrisoarea dementului l-a enervat la culme. Dar,
recunoaşte el, l-a enervat în sens pozitiv. I-a dat o motivaţie. Iar asta este ceva absolut
minunat, mai ales după ultimele luni de amorţeală plictisită.
Dacă mi se întâmplă să fac progrese, o să-i predau lui Pete toată problema.
Nu se uită în oglinda retrovizoare când îi trece prin minte promisiunea asta; dar,
dacă s-ar fi uitat, ar fi văzut cum privirea îi fuge în sus şi spre stânga.

4
Hodges îşi bagă Toyota în adăpostul construit în stânga casei, care-i serveşte drept
garaj. În faţa uşii se opreşte câteva clipe ca să-şi admire peluza proaspăt tunsă. Tot
acolo găseşte şi un bilet vârât pe jumătate în fanta pentru corespondenţă. Primul lui
gând se îndreaptă către Domnul Mercedes, dar un asemenea gest ar fi mult prea
neruşinat chiar şi pentru un individ de teapa lui.
Biletul e de la Jerome. Caligrafia frumoasă şi ordonată contrastează puternic cu stilul
exagerat al mesajului.

Dragu’ Conaşu’ Hodges,


Ţi-am tăiet iarba şi am pus maşina la locu’ iei. Mă rog la Domnu’ să nu te-mpiedici
dă ia! Dacă mai ai trebi pen’ negru ăsta mititel, bagă-mi o sârmă. Sporovăiesc cu drag
cu matale, dacă nu-s la fo’ alta din trebile meli. Că cum îţi spuneam trebile meli cere
multă străduinţă şi atenţie în cap.
Da’-s orişîcând acilea pentru matale, conaşu’!
Jerome

Hodges clatină obosit din cap, dar nu-şi poate reţine zâmbetul. Puştiul ăsta are doar
note maxime la matematică avansată, se pricepe să înlocuiască streşinile căzute, îi
repară e-mailul când se buleşte (chestie destul de frecventă, cauzată de nepriceperea
lui), ştie ceva lucrări de instalaţii, vorbeşte franceza destul de bine şi, dacă ai proasta
inspiraţie să-l întrebi ce mai citeşte, e capabil să te fută la cap o jumătate de oră cu
conotaţiile simbolice ale sângelui în opera lui D.H. Lawrence. Nu-şi doreşte să fie alb;
dar, pentru că este un negru dotat dintr-o familie aparţinând păturii superioare a clasei
mijlocii, are parte de ceea ce el numeşte „provocări existenţiale”. Are un ton glumeţ
mereu când vorbeşte despre asta, însă Hodges nu crede că glumeşte. Nu întru totul.
Nu încape îndoială că tatăl lui Jerome, profesor de colegiu, şi mama lui, expert
contabil – ambii complet lipsiţi de simţul umorului, după părerea lui Hodges – s-ar
cutremura la vederea acestui bilet. Ba chiar şi-ar pune serios problema să-şi ducă fiul la
psihoterapie. Dar fireşte că Hodges nu le va arăta răvaşul băiatului.
— Of, Jerome, Jerome, Jerome, murmură el, descuind uşa şi intrând în casă.
Jerome şi trebile lui. Jerome, care nu se poate hotărî, cel puţin nu încă, la care
universitate de top să se înscrie; că oricare dintre acestea îl va primi cu braţele deschise
este deja un lucru de la sine înţeles. Este singurul suflet din cartier de care Hodges se
simte apropiat şi, dacă e vorba să spunem adevărul, e singurul prieten de care are
nevoie. Hodges crede că prietenia este în general supraestimată şi prin aceasta se
aseamănă cu Brady Hartsfield.
A ajuns acasă la timp pentru ştirile de seară, dar renunţă la ele. Simte că nu mai
poate să înghită atâta petrol deversat în Golf şi atâtea comunicate ale Mişcării Tea
Party{37}, aşa că îşi deschide computerul, intră pe Firefox şi tastează Sub umbrela
albastră a lui Debbie. Pe ecran apar doar şase rezultate, captură incredibil de mică
pentru vastul ocean al Internetului. Şi unul singur dintre ele corespunde întru totul
căutării. Hodges dă click pe el şi o imagine umple ecranul.
Un peisaj cu dealuri molcome, sub un cer plin cu nori ameninţători. O ploaie animată
cade în torente argintii. Însă bărbatul şi femeia de sub umbrela mare şi albastră sunt la
adăpost de stropii năvalnici. Nu se sărută, dar au capetele apropiate. Par cufundaţi în
discuţie.
Sub imagine este o descriere scurtă a menirii paginii Umbrela Albastră.

Spre deosebire de alte site-uri, cum ar fi Facebook sau Linkedin, Sub Umbrela
Albastră a lui Debbie este o cameră virtuală de discuţii, unde se pot întâlni vechii
prieteni şi unde se pot lega noi prietenii în ANONIMAT COMPLET ŞI GARANTAT. Fără
fotografii, fără materiale pornografice, fără restricţii asupra numărului de litere, ci doar
CONVERSAŢIE PLĂCUTĂ, CA PE VREMURI.

Dedesubt e un buton pe care scrie ÎNCEPEŢI ACUM! Hodges pune cursorul pe el. Dar
nu dă click. Şovăie. Cam cu şase luni în urmă, Jerome a fost nevoit să-i şteargă adresa
de e-mail şi să-i facă una nouă, pentru că toată lumea din agenda lui electronică primise
un mesaj care spunea că el era în New York, i se furase portofelul cu toate cardurile şi
că avea nevoie de bani ca să se întoarcă acasă. Drept care îi ruga frumos pe destinatarii
mesajului să-i trimită cincizeci de dolari – sau mai mult dacă îşi puteau permite – la o
căsuţă poştală din Tribeca {38}. „Vă voi înapoia banii de îndată ce rezolv încurcătura
asta”, se spunea în încheiere.
Hodges s-a simţit profund stânjenit, pentru că cererea aceasta ajunsese la fosta lui
nevastă, la fratele lui din Toledo şi la mai bine de patruzeci de poliţişti cu care lucrase
de-a lungul anilor. Precum şi la fiica lui. Se aşteptase să-i sune telefoanele – şi fixul, şi
mobilul – ca la balamuc în cele patruzeci şi opt de ore care au urmat acestui incident,
dar foarte puţini oameni l-au căutat şi doar Alison a părut sincer îngrijorată. Ceea ce nu
l-a mirat deloc. Allie, prăpăstioasă din fire{39}, se tot aştepta ca tatăl ei să dea semne de
senilitate încă de când împlinise cincizeci şi cinci de ani.
Hodges ceruse ajutorul lui Jerome, iar Jerome i-a explicat că fusese victima unei
fraude de tip „phishing”.
— Cei mai mulţi din ăia care-ţi accesează adresa de e-mail nu vor decât să-ţi vândă
nişte Viagra ori ceva bijuterii false cu etichete de mari firme. Dar să ştii că am mai văzut
ce ţi s-a întâmplat dumitale. A păţit-o proful meu de Studii Ecologice şi a fost obligat să
returneze aproape o mie de dolari. Fireşte, asta se întâmpla pe vremuri, înainte ca
oamenii să se deştepte la cap…
— Când anume înseamnă „pe vremuri”, Jerome?
Jerome ridicase din umeri.
— Acum vreo doi, trei ani. S-a schimbat lumea, domnule Hodges. Eu aş zice să fii
mulţumit că nu ţi-a băgat un virus care să-ţi mănânce toate fişierele şi aplicaţiile.
— N-aş fi pierdut mare lucru, spusese Hodges. Nu fac decât să navighez pe Net. Dar
m-aş fi enervat să nu mai pot juca solitaire pe calculator. Ştii, atunci când mi se
întâmplă să câştig, îmi cântă „Happy Days Are Here Again”{40}.
Jerome îi aruncase privirea de tip „sunt-prea-bine-crescut-ca-să-ţi-spun-în-faţă-că-eşti-
bătut-în-cap”.
— Dar declaraţia de venit? Că te-am ajutat anul trecut să o trimiţi online. Vrei să mai
afle şi altcineva în afară de mine câţi bani ai dat Unchiului Sam?
Hodges s-a văzut nevoit să admită că nu voia.
Pe acelaşi ton pedagogic straniu (şi oarecum duios) pe care tinerii inteligenţi îl
folosesc mai mereu atunci când se străduiesc să-i instruiască pe cei bătrâni şi
neinformaţi, Jerome a continuat:
— Computerul dumitale nu-i doar un televizor mai modern. Fă bine şi scoate-ţi asta
din cap. De fiecare dată când îl deschizi, deschizi şi o fereastră în viaţa dumitale. Pe
care se poate uita oricine vrea.
Toate gândurile astea îi trec prin minte acum, când se uită la umbrela albastră şi la
ploaia care cade la nesfârşit. Îi mai trec prin minte şi altele, chestii din mintea lui de
poliţist, care dormise profund şi care acum s-a trezit de-a binelea.
Poate Domnul Mercedes vrea să stea de vorbă. Însă poate nu vrea decât să privească
pe fereastra aia despre care vorbea Jerome.
În loc să dea click pe ÎNCEPEŢI ACUM!, Hodges iese de pe site, ia telefonul şi apasă
tastele unui număr din agenda lui restrânsă de apelare rapidă. Îi răspunde mama lui
Jerome şi, după un schimb scurt de politeţuri, receptorul ajunge la Dl „Te-ntreb di
trebi”.
Vorbind în cel mai hidos dialect afro-american de care e în stare, Hodges zice:
— Alio, se mai faşi, pretenaş? Ţi-o mai dat fo’ rapandulă cu flit?
— O, salut, domnule Hodges. Fac bine, mulţumesc.
— Nu-ţi plaşe să-ţi zic d’aistea, frate-miu, hă?
— Ăăă…
Jerome nu se preface: este realmente stupefiat. Lui Hodges i se face milă de el.
— Peluza arată super.
— Aha. Bun. Mulţam. Mai aveţi nevoie de ceva?
— S-ar putea. Mă gândeam că poate treci mâine pe la mine, după ore. E o chestie
legată de computer.
— Sigur. Care-i buba?
— Aş prefera să nu-ţi spun la telefon, zice Hodges, dar cred că ţi se va părea
interesant. La patru e bine?
— E bine.
— Perfect. Şi fă-mi, te rog, un hatâr: lasă-l acasă pe Tyrone Feelgood Diilait.
— În regulă, domnule Hodges, aşa voi face.
— Când ai de gând să încetezi să mai fii aşa scorţos şi să începi să-mi spui Bill? Când
te aud cu „domnule Hodges” mă simt de parcă-aş fi profesorul tău de Istorie Americană.
— Poate când am să termin liceul, îi răspunde Jerome pe un ton foarte serios.
— Doar să nu te ramoleşti până atunci şi să uiţi.
Râsul lui Jerome e sănătos, din tot sufletul. Îl binedispune întotdeauna pe Hodges.
Stă la calculator, în biroul lui cel foarte mic, bate darabana pe marginea mesei şi se
gândeşte. Îşi dă seama că nu intră aproape niciodată seara în camera asta. Dacă însă se
trezeşte la două dimineaţa şi nu mai poate adormi la loc, atunci da. Deschide
computerul şi joacă solitaire în jur de o oră şi apoi se duce iar la culcare. Dar între şapte
şi miezul nopţii stă în fotoliul său din faţa televizorului, se uită la filme vechi pe AMC
sau TCM şi se îndoapă cu grăsimi şi glucide.
Pune iar mâna pe telefon şi acum formează numărul de la Informaţii. Îl întreabă pe
robotul de la capătul celălalt dacă are vreun număr de telefon pe numele Janelle
Patterson. Nu trage mare nădejde să obţină ceva; din moment ce a devenit Doamna de
Şapte Milioane de Dolari şi pe deasupra mai e şi recent divorţată, probabil că sora
doamnei Trelawney are telefonul la secret.
Dar robotul i-l spune imediat, luându-l prin surprindere. Hodges bâjbâie după un
creion şi apoi apasă tasta 2 pentru reluare. Mai tamburinează niţel cu degetele în masă,
gândindu-se cum s-o abordeze pe femeie. Probabil că nu va reuşi mare lucru, dar acesta
ar fi fost următorul lui demers dacă ar mai fi lucrat în poliţie. De vreme ce nu mai
lucrează, va trebui să procedeze cu mai multă finesse.
Îl umflă râsul când îşi dă seama cu câtă nerăbdare se gândeşte la provocarea aceasta.

5
Brady sună de pe drum la Sammy’s Pizza şi comandă una mică cu pepperoni şi
ciuperci. Dacă ar bănui că mama lui ar mânca şi ea o felie sau două, ar fi luat o pizza
mai mare, însă nu este cazul.
Poate dacă ar fi cu pepperoni şi vodcă Popov, îşi zice el. Dacă ar avea aşa ceva în
meniu, atunci da, aş cumpăra direct una mare, nu m-aş uita la cele mijlocii.
În zona de nord a oraşului casele sunt mici şi înghesuite. Au fost construite în
perioada dintre Războiul din Coreea şi cel din Vietnam, adică toate arată la fel şi toate
au ajuns ca vai de mama lor. Deşi s-a înserat de-a binelea, încă mai sunt jucării ieftine,
din plastic, împrăştiate pe peluzele lor sărăcăcioase, sugrumate de buruieni. Chez
Hartsfield este căsuţa de la numărul 49, de pe Elm Street{41}, unde nu creşte niciun ulm
şi probabil nu a crescut niciodată. Chestia e că toate străzile din cartierul ăsta al
oraşului (cunoscut drept Platoul de la Nord, logic) poartă nume de copaci.
Brady parchează în spatele Hondei rablagite a mamei. Maşina are mare nevoie de un
sistem nou de evacuare, de pistoane şi de bujii noi. Ca să nu mai vorbim de un
autocolant care să ateste că a făcut revizia anuală.
Să se ocupe ea de treaba asta, îşi zice Brady, dar ştie că nu va fi aşa. El se va ocupa.
Va trebui să se ocupe. La fel cum se ocupă mereu de toate.
La fel cum m-am ocupat de Frankie, îşi aduce el aminte. Mai demult, pe vremea când
pivniţa era doar pivniţă, nu centrul meu de comandă.
Brady şi Deborah Ann Hartsfield nu vorbesc niciodată despre Frankie.
Uşa e încuiată. Bine măcar că a reuşit s-o înveţe şi atâta, deşi numai Dumnezeu ştie
cât de greu i-a fost. Ea e genul de persoană care crede că expresia în regulă rezolvă toate
problemele vieţii. Spune-i doar Pune smântâna înapoi în frigider după ce-ţi iei din ea; şi
mama zice în regulă. Şi vii acasă şi uite cum s-a borşit cutia lăsată pe bufet. Îi zici Te rog
frumos, bagă nişte rufe la spălat ca să am şi eu uniforma curată mâine; şi ea spune în regulă.
Dar când intri în spălătorie, vezi că rufele sunt tot în coş, neatinse.
Îl întâmpină trăncăneala televizorului. Ceva despre o Probă de Rezistenţă, prin
urmare este vorba de Survivor. A tot încercat să-i explice că e o făcătură, o înscenare; şi
ea zice da, în regulă, ştie că-i aşa, dar tot nu ratează niciun episod.
— Am venit, mama!
— Bună, scumpete!
Surprinzător pentru ora asta a serii, cuvintele îi sunt destul de inteligibile. Dacă aş fi
eu în locul ficatului ei, i-aş ieşi pe gură când sforăie noaptea şi aş fugi mâncând
pământul.
Cu toate acestea, simte fiorul acela de anticipaţie când intră în living, fiorul acela pe
care îl urăşte. Ea stă pe canapea, îmbrăcată în capotul din mătase albă pe care i l-a
dăruit el de Crăciun. Se vede şi altceva alb între pulpele dezgolite de despicătura rochiei
de casă. Lenjeria. Refuză să folosească cuvântul chiloţi atunci când se gândeşte la mama
sa; e un cuvânt prea excitant, dar tot nu şi-l poate alunga complet din minte: e mereu
acolo, aidoma unui şarpe ascuns printre frunzele unui oţetar otrăvit. Mai observă şi
umbrele mici şi rotunde ale sfârcurilor ei. Nu-i normal să se simtă stârnit de chestiile
astea – ea se apropie cu paşi repezi de cincizeci de ani, a început să facă celulită în jurul
taliei şi e mama lui, pentru numele lui Dumnezeu, însă…
Însă.
— Am luat pizza, spune el arătându-i cutia şi anticipând răspunsul în gând: Am
mâncat deja.
— Am mâncat deja, zice ea.
Poate că a mâncat. Câteva frunze de salată şi un pahar mititel cu iaurt. Aşa încearcă
să-şi păstreze ce i-a mai rămas din siluetă.
— E din aia care-ţi place ţie, spune el, gândind: Mănânc-o tu, scumpete.
— Mănânc-o tu, iubitule, zice ea.
Soarbe elegant din pahar. Îl va da peste cap mai târziu, după ce el se va duce la
culcare şi ea va crede că a adormit.
— Ia-ţi o cola şi vino lângă mine.
Bate cu palma locul de pe canapea. Capotul i se mai desface puţin. Capot alb, chiloţi
albi.
Lenjerie, se corectează el. Lenjerie, nimic altceva, e mama mea, Mami a mea, iar
atunci când e vorba despre Mami e vorba doar despre lenjerie.
Ea îi surprinde privirea şi zâmbeşte. Nu-şi aranjează capotul.
— Anul ăsta supravieţuitorii sunt pe Fiji.
Se încruntă.
— Cred că-i Fiji. Ori una din insuliţele alea. Vino aici să te uiţi şi tu.
— Neh, cred că am să mă duc jos să mai lucrez niţel.
— La ce proiect lucrezi acum, scumpule?
— Un tip nou de router.
Ea nu are habar ce-i ăla un router, poate chiar îl confundă cu un scuter, iar ăsta e un
lucru bun.
— Într-o bună zi ai să faci o invenţie care o să ne umple de bani, îi spune ea. Ştiu că
aşa va fi. Şi atunci, pa şi pusi, prăvălie de electronice. Şi adio şi n-am cuvinte, dubiţă cu
îngheţată.
Îl priveşte cu ochi mari, doar foarte puţin apoşi de la vodcă. El nu ştie cât de mult
bea într-o zi obişnuită şi nu-i este de niciun folos să numere sticlele goale, pentru că le
ascunde pe undeva. Ce ştie însă e că încape în ea incredibil de multă băutură.
— Mersi, spune el.
Se simte flatat, chiar dacă împotriva propriei voinţe. Şi mai simte şi altele. Clar
împotriva propriei voinţe.
— Vino şi dă-i un pupic lui Mami, dulceaţa mea.
Se apropie de canapea, având mare grijă să nu-şi coboare privirea spre despicătura
capotului şi încercând să ignore furnicăturile de mai jos de cureaua pantalonilor. Ea îi
întinde un obraz, dar atunci când el se apleacă să i-l sărute, se întoarce brusc şi-şi apasă
gura întredeschisă şi umedă de a lui. Simte gustul alcoolului şi mirosul parfumului cu
care se dă în spatele urechilor. Cu care se mai dă şi prin alte locuri.
Îl apucă de ceafă şi îi zburleşte părul cu vârfurile degetelor, făcându-l să se înfioreze
până la noadă. Îi şterge cu limba buza superioară, doar o fracţiune de secundă, acum e
aici, acum nu mai e. Apoi se retrage şi îi aruncă privirea galeşă de starletă.
— Băieţelul meu dulce şi drag, şopteşte ea, ca o mimoză din filmele siropoase vechi –
alea în care bărbaţii flutură săbiile, iar femeile poartă decolteuri adânci din care li se
văd ţâţele aproape cu totul.
Se dă repede înapoi. Ea îi zâmbeşte şi îşi întoarce privirea la ecranul televizorului, pe
care nişte tineri bine făcuţi aleargă pe o plajă pustie. Cu mâini care tremură uşor, el
deschide cutia de pizza, scoate o felie şi o pune în bolul ei cu salată.
— Mănânc-o, o îndeamnă. Mai alungă băutura. O parte măcar.
— Nu fi rău cu Mami a ta, îi spune, fără pic de ranchiună şi clar fără pic de tristeţe.
Cu un aer absent, îşi strânge capotul în jurul trupului şi se pierde din nou în lumea
supravieţuitorilor, curioasă să afle cine va pleca de pe insulă săptămâna asta.
— Să nu uiţi de maşina mea, Brady. Trebuie să-i facem revizia.
— Trebuie să-i facem mai multe, spune el şi intră în bucătărie.
Îşi scoate o cola din frigider şi deschide uşa care dă în pivniţă.
Rămâne o clipă în prag, pe întuneric, apoi rosteşte un singur cuvânt:
— Putere.
Imediat se aprind tuburile fluorescente (pe care le-a instalat singur, aşa cum tot
singur a modificat pivniţa).
Ajuns la piciorul scării, se gândeşte la Frankie. Se gândeşte mai mereu la Frankie
atunci când stă în locul unde a murit. Singura dată când nu s-a gândit la el a fost când
îşi pregătea operaţiunea de la Complexul Municipal. În săptămânile acelea nu s-a mai
gândit la nimic altceva şi cât de bine s-a simţit!
Brady, a spus Frankie.
Ăsta a fost ultimul lui cuvânt pe Planeta Pământ. Horcăielile şi icnetele nu se pun.
Îşi lasă pizza şi cutia cu cola pe masa de lucru din mijlocul încăperii, apoi intră în
toaleta de dimensiunea unei cămări şi-şi lasă în jos pantalonii. Nu va putea să mănânce,
nu va putea să lucreze la noul lui proiect (care, evident, nu este un router), nu va putea
să gândească până nu va rezolva o problemă presantă.
În scrisoarea trimisă fostului poliţist a precizat că a fost atât de excitat când a intrat
cu maşina în milogii veniţi la Târgul de Joburi, încât a trebuit să folosească un
prezervativ. A mai spus că s-a masturbat ulterior, când a retrăit evenimentul. Dacă toate
mărturisirile astea ar fi fost adevărate, atunci autoerotismul ar trebui să capete un
înţeles cu totul nou, dar nu este cazul. A minţit mult în scrisoarea aia, calculându-şi în
aşa fel fiecare minciună ca să-l întărâte şi mai mult pe Hodges; iar fanteziile lui sexuale
nici n-au fost cele mai mari minciuni de acolo.
De fapt, nu-l prea interesează fetele, iar ele o simt. Probabil din cauza asta se
înţelege atât de bine cu Freddi Linklatter, colega lui de la Discount Electronix. Se prea
poate ca Freddi să-şi închipuie că e homosexual. Dar nu e. Până şi pentru el însuşi
rămâne un mister ce anume este – cam ca un front atmosferic –, dar de un lucru e sigur:
nu este asexuat, sau nu pe de-a întregul. Împarte cu mama lui o taină întunecată, la care
nu se gândeşte decât dacă este absolut necesar. Iar atunci când se întâmplă să fie
absolut necesar, se ocupă de ea şi apoi şi-o scoate iar din minte.
Îţi văd chiloţeii, Mami, îşi zice el, pornind să-şi rezolve problema cât de repede poate.
Are vaselină în dulăpiorul cu medicamente, dar nu o foloseşte. Vrea să îl usture.

6
Revenit în pivniţa încăpătoare, Brady rosteşte un alt cuvânt. Acesta este haos.
În capătul centrului de comandă e o etajeră lungă, la vreo nouăzeci de centimetri de
podea. Pe ea sunt aliniate şapte laptopuri cu ecranele ridicate, în stand by. Mai e acolo
şi un scaun mobil, care-l ajută să alunece de la un computer la altul. Când Brady
rosteşte cuvântul magic, prind viaţă toate cele şapte. Pe fiecare ecran apare numărul
20, apoi 19, apoi 18. Dacă ar lăsa numărătoarea inversă să ajungă până la zero, s-ar
acţiona un program sinucigaş care va şterge de tot hard-diskurile şi le-ar umple cu tot
felul de aiureli.
— Beznă, zice el, iar numerele de pe ecrane dispar, fiind înlocuite cu scene din
Hoarda sălbatică{42}, filmul lui preferat.
A încercat apocalipsă şi Armaghedon, acestea fiind, în opinia sa, cuvinte mult mai
potrivite pentru acţionare, cuvinte cu rezonanţă sonoră, însă programul nu prea e în
stare să le recunoască şi ultimul lucru pe care şi-l doreşte e să fie nevoit să înlocuiască
toate fişierele din cauza unei stupide pene de sistem. Cuvintele de două silabe sunt mai
sigure. Acum, nu că ar avea prea multe fişiere pe şase dintre cele şapte computere.
Numărul Trei este singurul care conţine ceea ce umflatul ăla de fost poliţist ar numi
„probe incriminatoare”, dar, atunci când calculatoarele sunt aprinse, aşa cum sunt
acum, nu se mai satură privind la această remarcabilă forţă informatică. Şi are senzaţia
că pivniţa s-a transformat de-adevăratelea într-un centru de comandă.
Brady se consideră creator şi distrugător deopotrivă. Însă ştie că până acum nu a
realizat nimic care să zguduie lumea şi îl obsedează gândul că nici nu o va face. Gândul
că mintea lui este una mediocră, în cel mai fericit caz.
Uite, de pildă, Rolla. Avusese o sclipire de geniu într-o noapte, când dădea cu
aspiratorul în living (această treabă casnică fiind sub demnitatea mamei lui, la fel ca
spălatul rufelor). Schiţase un dispozitiv care arăta ca un taburet pe rulmenţi, cu un
motoraş şi un furtun în partea de dedesubt. Brady era convins că, dacă îi adăuga un
program simplu de computer, dispozitivul ar fi putut aspira singur prin cameră. Dacă s-
ar fi lovit de vreun obstacol – un scaun, să zicem, ori un perete – s-ar fi întors şi ar fi
pornit în altă direcţie.
Chiar începuse să construiască un prototip, când a văzut ceva foarte asemănător cu
Rolla al lui învârtindu-se de zor în vitrina un magazin renumit de electrocasnice din
centru. Până şi numele era cam la fel; obiectul din vitrină se chema Roomba. Cineva i-o
luase înainte, iar acel cineva probabil că făcuse milioane de dolari. Nu era corect, dar ce
e corect în viaţa asta? Viaţa asta nu-i decât un parc jegos de distracţii, cu premii de tot
căcatul.
A instalat la toate televizoarele din casă câte un dispozitiv de piratare a semnalului
TV, ceea ce înseamnă că Brady şi mămica lui prind nu numai programul de bază oferit
de firma de cablu, dar şi canalele premium (plus câteva exotice, ca Al-Jazeera), toate
moca. Şi nici Time Warner, nici Comcast şi nici XFINITY nu pot face absolut nimic în
privinţa asta. A modificat DVD playerul ca să poată citi nu doar discurile americane, ci
şi cele produse în oricare alt colţ al lumii. E uşor: trei sau patru paşi cu telecomanda,
plus un cod de recunoaştere din şase cifre. Excelent, în teorie, dar se uită cineva la DVD-
uri? Nu, la numărul 49 de pe Elm Street nu se uită nimeni. Mami nu urmăreşte nimic
dacă nu-i este dat mură-n gură de către cele patru reţele principale, iar Brady ori e la
una din cele două slujbe, ori la centrul lui de comandă, unde e slujba lui adevărată.
Dispozitivele de piratare sunt bune, dar mai sunt şi ilegale. Din câte ştie el, ilegal e şi
să meştereşti la DVD player. Ca să nu mai vorbim despre descărcările de filme de pe
Redbox şi Netflix. Toate ideile lui bune sunt ilegale. Uite, de pildă, Invenţia Unu şi
Invenţia Doi.
În dimineaţa aceea ceţoasă de aprilie a anului trecut, când plecase de la Complexul
Municipal cu sânge şiroind de pe masca Mercedesului doamnei Trelawney şi de pe
parbriz, Invenţia Unu se aflase pe scaunul din dreapta. Ideea îi venise în perioada
întunecată din urmă cu trei ani, imediat după ce luase hotărârea de a omorî cât mai
mulţi oameni – testul de terorism, cum îl numea el –, dar înainte de a stabili exact cum,
când şi unde o va face. Pe vremea aia îi zbârnâiau ideile prin minte, n-avea astâmpăr,
nu prea dormea. Pe vremea aia se simţea mai mereu atât de agitat de parcă tocmai ce
băuse dintr-o suflare un termos plin cu cafea neagră dreasă cu amfetamine.
Invenţia Unu era o telecomandă TV modificată, cu un microcip în loc de creier şi cu
un acumulator care să-i mărească raza de acţiune… deşi tot destul de mică rămânea.
Dacă îndreptai telecomanda spre un semafor aflat la douăzeci, treizeci de metri
depărtare, puteai să treci de la lumina roşie la cea galbenă cu o singură apăsare de
tastă, de la lumina roşie la galben intermitent cu două apăsări şi de la roşu la verde cu
trei.
Brady a fost foarte încântat de dispozitivul ăsta şi l-a încercat de câteva ori în
intersecţiile aglomerate (din vechiul lui Subaru tras pe dreapta; dubiţa de îngheţată ar fi
bătut prea tare la ochi). După câteva succese minore, a reuşit în cele din urmă să
provoace un accident real. O tamponare uşoară, nu mare lucru, dar cât de tare s-a mai
amuzat urmărindu-i pe cei doi şoferi cum aruncă vina de la unul la altul. Mai aveau
puţin şi se luau la bătaie.
Invenţia Doi a venit puţin mai târziu, dar Invenţia Unu a fost cea care i-a dat curaj
lui Brady şi i-a crescut în mod considerabil şansele de a scăpa neprins. Distanţa dintre
Complexul Municipal şi depozitul părăsit unde intenţiona să abandoneze Mercedesul
cenuşiu al doamnei Trelawney era de fix 3 kilometri. Pe traseul pe care îl alesese erau
opt semafoare. Datorită acestei minunate invenţii nu mai trebuia să-şi facă probleme
din cauza lor. Însă în dimineaţa cu pricina – Iisuse Hristoase, ce zici de chestia asta –
absolut toate erau pe culoarea verde. Probabil că ora matinală avea ceva legătură cu
treaba asta, dar Brady tot s-a enervat.
E absolut convins, îşi spune el acum, îndreptându-se spre cămara din capătul pivniţei,
că dacă n-ar fi avut dispozitivul, precis ar fi prins cel puţin patru semafoare pe roşu.
Uite, ăsta-i norocul meu.
Invenţia Doi a fost singurul dintre gadgeturile lui care i-a adus bani. Nu mulţi, dar,
aşa cum ştie oricine, banii nu sunt totul în viaţă. Plus că, fără Invenţia Doi, nu ar fi fost
niciun Mercedes. Şi, fără Mercedes, nu ar mai fi fost niciun Masacru de la Complexul
Municipal.
Nu, nimic nu ar mai fi fost fără Invenţia Doi, draga de ea.
De uşa cămării atârnă un lacăt Yale foarte mare. Brady îl descuie cu una din cheile de
pe inelul lui. Luminile dinăuntru – tot tuburi fluorescente – sunt deja aprinse. Cămara
este mică, dar pare şi mai mică din cauza rafturilor din scânduri netratate. Pe unul din
aceste rafturi sunt nouă cutii de pantofi. În fiecare cutie se află câte o jumătate de
kilogram de exploziv artizanal. Brady a testat materialul la o balastieră abandonată din
afara oraşului şi s-a declarat cum nu se poate mai încântat.
Dacă aş fi în Afganistan, îşi zice el, cu o cârpă din aia pe cap şi înfăşurat într-unul din
halatele alea caraghioase, mi-aş face o carieră de mare succes din aruncarea în aer a
transportoarelor blindate.
Pe un alt raft, într-o altă cutie de pantofi, sunt cinci celulare cu cartelă, pe care
traficanţii de droguri din Lowtown le numesc „arzătoare”. Pot fi cumpărate de la orice
drogherie mai simandicoasă şi de la toate magazinele de cartier. De ele are Brady de
gând să se ocupe în seara asta. Trebuie să le modifice pentru ca toate să poată fi apelate
simultan de la acelaşi număr, producând astfel scânteia necesară pentru detonarea
tuturor bombelor în acelaşi timp. Deocamdată nu s-a hotărât dacă să le folosească, dar o
parte din el îşi doreşte să o facă. O, da. I-a zis umflatului de fost poliţist că nu are nicio
chemare să-şi copieze capodopera dintâi. Multe depind de fostul poliţist. Dacă va face ce
vrea Brady – la fel cum şi doamna Trelawney a făcut ce a vrut el – este convins că
imboldul acesta va dispărea. Dacă nu… ei bine…
Ia cutia cu telefoane, dă să iasă din cămară, se opreşte şi se uită înapoi. Pe un alt raft
e o vestă vătuită de pădurar. Dacă Brady s-ar apuca din senin de meseria asta, atunci
mărimea medie i-ar veni tocmai bine – că e subţirel – dar asta de aici e un XL. Pe piept
are un abţibild cu o faţă-zâmbitoare, cea cu ochelari negri şi cu dinţii la vedere. În vestă
sunt patru calupuri de exploziv plastic cam de câte o jumătate de kilogram fiecare, două
în buzunarele exterioare, două în cele din căptuşeală. Corpul vestei e umflat pentru că e
umplut cu rulmenţi cu bile (exact ca Pliciul cu Noroc al lui Hodges). Brady a tăiat
căptuşeala ca să îi poată pune înăuntru. Ba chiar i-a trecut prin minte s-o roage pe
Mami să o coasă la loc, idee care l-a făcut să hohotească de râs în vreme ce lipea
tăieturile cu bandă adezivă.
Vesta mea de sinucigaş, reflectează el cu drag.
Dar n-o va folosi… probabil că n-o va folosi… însă şi gândul acesta are un anumit
farmec. Ar pune capăt la tot. Adio Discount Electronix, adio Patrulă Cibernetică la
cheremul tuturor boşorogilor cretini care scapă unt de arahide ori firimituri de chipsuri
în unităţile centrale ale computerelor lor, adio dubiţă de îngheţată. Şi, mai ales, adio
şerpi veninoşi din suflet. Şi de sub cureaua pantalonilor.
Îşi imaginează cum ar fi dacă ar face-o în timpul unui concert rock. Uite, Springsteen
cântă în iunie la Lakefront Arena. Sau cum ar fi să o facă la marea paradă de Patru Iulie
de pe Lake Street, strada principală a oraşului? Sau poate la inaugurarea Festivalului
Estival de Artă Stradală, adică în prima sâmbătă din august? Nu-i rea ideea, dar oare nu
ar da de bănuit când ar apărea îmbrăcat cu o vestă groasă într-o după-amiază fierbinte
de august?
Ba da, însă o minte inventivă poate rezolva amănuntele astea cât ai bate din palme,
îşi spune el aliniind telefoanele pe masa de lucru şi începând să le scoată cartelele SIM.
De altminteri, la vestă nu ar apela decât în ultimă instanţă, în cea mai nefavorabilă
situaţie. Dar probabil că nu o va folosi niciodată. Deşi e bine s-o ştie la îndemână.
Înainte să urce în camera lui, se aşază în faţa laptopului cu Numărul Trei, se
conectează şi verifică dacă fostul poliţist a postat ceva pe Umbrela Albastră. Nimic.
Deocamdată.

7
La ora zece a dimineţii următoare, Hodges sună la interfonul clădirii de pe Lake
Avenue, unde se afla apartamentul de lux al doamnei Wharton. Este a doua sau a treia
dată când poartă costum de la ieşirea la pensie. Şi se simte bine, deşi a cam început să-l
strângă la talie şi la subraţ. Dar nu-i nimic, un bărbat în costum lasă impresia de om pe
care te poţi baza.
Din difuzor se aude vocea unei femei:
— Da?
— Bill Hodges sunt, doamnă. Am vorbit aseară.
— Am vorbit şi sunteţi punctual. Apartamentul 19-C, domnule detectiv Hodges.
Vrea să-i spună că nu mai este detectiv, dar aude bâzâitul uşii care se deschide, aşa că
nu se mai deranjează. În fond, i-a spus că a ieşit la pensie atunci când au vorbit la
telefon.
Janelle Patterson îl aşteaptă în uşa apartamentului, exact aşa cum l-a aşteptat şi sora
ei în ziua Masacrului de la Complexul Municipal, când venise cu Pete Huntley să o
chestioneze pentru prima dată. Asemănarea dintre cele două femei îi dă lui Hodges o
senzaţie puternică de déjà-vu. Dar, când merge de la ascensor până la uşa
apartamentului (străduindu-se să păşească graţios, nu ca un urs înainte de hibernare),
observă că deosebirile întrec cu mult asemănările. Doamna Patterson are aceiaşi ochi
albaştri şi aceiaşi pomeţi înalţi, însă, în vreme ce gura Oliviei Trelawney era subţire şi
crispată, cu buzele adesea albe din cauza încordării şi nervilor, cea a lui Janelle
Patterson pare chiar şi în stare de repaus gata să zâmbească. Sau să sărute. Are buzele
lucioase de la gloss şi arată aşa de apetisante că-ţi vine să le mănânci. Plus că doamna
asta nu se dă în vânt după decolteurile în formă de barcă. E îmbrăcată cu un pulover pe
gât, care-i scoate în evidenţă sânii perfecţi. Nu sunt mari, dar, aşa cum obişnuia să
spună glumeţul lui tată, sunt „numai buni de ţinuţi în palmă”. Oare este vorba despre o
dotare de la natură sau despre un cadou pe care şi l-a făcut singură în urma divorţului?
Lui Hodges i se pare mai verosimilă povestea cu cadoul. Mulţumită surorii ei, îşi poate
permite toate operaţiile estetice pe care şi le doreşte.
Strângerea de mână a doamnei Patterson este fermă şi pragmatică.
— Vă mulţumesc că aţi venit.
De parcă ea i-ar fi cerut-o.
— Mă bucur că v-aţi făcut vreme să discutăm, spune şi el, urmând-o în apartament.
Aceeaşi panoramă bestială asupra lacului îl izbeşte drept în ochi. Şi-o aduce bine
aminte, deşi nu au chestionat-o decât o singură dată pe doamna Trelawney în
apartamentul acesta; toate celelalte interogatorii au avut loc fie la secţie, fie în căsoaia
ei din Sugar Heights. Îşi aminteşte criza de nervi pe care a făcut-o cucoana la una din
vizitele ei la secţie. Toată lumea mă acuză, a hohotit ea atunci. Sinuciderea a urmat la
câteva săptămâni după aceea.
— Doriţi o ceaşcă de cafea, domnule detectiv? Jamaicană. Delicioasă, în opinia mea.
Hodges şi-a impus să nu mai bea cafea în miezul zilei, din cauza refluxului gastric pe
care i-l provoacă, în ciuda Zantacului cu care se tot îndoapă. Dar nu o refuză.
Câtă vreme o aşteaptă să se întoarcă de la bucătărie, se aşază într-un fotoliu din faţa
ferestrei uriaşe a livingului. Ziua este senină şi caldă; bărcile cu pânze taie lacul şi fac
piruete ca nişte patinatori la Olimpiadă. Când doamna Patterson revine în încăpere, el
se ridică să-i ia din mâini tava de argint. Dar ea îi zâmbeşte, clatină din cap şi pune
tava pe măsuţa de cafea, cu o îndoire graţioasă a genunchilor. Ca o reverenţă.
Hodges a repetat în minte toate întorsăturile posibile pe care le-ar fi putut lua
discuţia lor, dar precauţia aceasta se dovedeşte a fi fost inutilă. Ca şi cum, după ce şi-ar
fi pus la cale un plan perfect de seducţie, obiectul dorinţei sale trupeşti l-ar fi
întâmpinat în prag purtând doar o cămăşuţă de noapte scurtă şi pantofiori extrem de
sexy.
— Vreau să aflu cine a împins-o pe sora mea la sinucidere, spune doamna, turnând
cafeaua în căni solide din porţelan, dar habar n-am cum ar trebui să procedez. Telefonul
dumneavoastră a venit ca un mesaj de la Dumnezeu. Şi, după ce am vorbit, mi-am dat
seama că sunteţi persoana potrivită pentru treaba asta.
Hodges a rămas cu gura căscată şi nu mai poate scoate niciun cuvânt.
Doamna Patterson îi întinde o cană.
— Aveţi frişca aici, dacă doriţi. Dar trebuie să v-o turnaţi singur pentru că nu-mi
asum nicio responsabilitate când e vorba să stric o cafea perfectă.
— O beau simplă.
Ea îi adresează un zâmbet. Dantura îi este ori perfectă, ori perfect îmbrăcată.
— Uite un bărbat pe gustul meu.
El soarbe încet, mai mult ca să câştige timp, dar cafeaua este excelentă. Îşi drege
glasul şi spune:
— Cum v-am spus şi aseară la telefon, doamnă Patterson, nu mai lucrez în poliţie.
Am devenit un cetăţean particular începând cu data de douăzeci noiembrie anul trecut.
Trebuie să înţelegeţi asta din capul locului.
Ea îl priveşte peste marginea cănii. Hodges se întreabă dacă glossul de buze lasă
urme pe porţelanul alb sau dacă industria cosmeticelor a evoluat şi aşa ceva nu se mai
întâmplă. Ce aiureală îi poate trece prin minte, dar doamna este foarte atrăgătoare.
Unde mai pui că nu s-a prea aflat în compania sexului opus în ultimul timp.
— Din punctul meu de vedere, spune Janelle Patterson, din tot ce aţi spus contează
doar două cuvinte. Unul este detectiv, iar celălalt este particular. Vreau să aflu cine s-a
amestecat în viaţa ei, cine s-a jucat cu mintea ei până când a împins-o la sinucidere. Şi
poliţiei nu-i pasă de asta. O, da, sigur, toţi vor să-l prindă pe cel care a omorât toţi
oamenii ăia cu maşina ei, însă de sora mea – scuzaţi-mi exprimarea – îi doare pe toţi
exact în cur.
O fi Hodges la pensie, dar a rămas devotat foştilor lui colegi.
— Nu aveţi dreptate.
— Înţeleg ce vreţi să spuneţi, domnule detectiv…
— Fără „detectiv”, vă rog. Doar „domnule Hodges”. Sau „Bill”, dacă doriţi.
— Bill, atunci. Şi am dreptate. Există o legătură între măcelul ăla şi sinuciderea surorii
mele, pentru că bărbatul care i-a folosit maşina este şi cel care a scris scrisoarea. Şi a
scris şi celelalte lucruri. Lucrurile de pe Umbrela Albastră.
Uşurel, se avertizează Hodges. Ai grijă să n-o dai în bară.
— Despre ce scrisoare este vorba, doamnă Patterson?
— Janey. Dacă tu eşti Bill, atunci eu sunt Janey. Aşteaptă puţin. Ţi-o arăt imediat.
Se ridică şi iese din cameră. Inima lui Hodges bate cu putere, mult mai tare decât în
timpul confruntării cu trolii de sub pasarelă, dar tot e în stare să aprecieze cum se
cuvine priveliştea oferită de spatele lui Janey Patterson. La fel de agreabilă precum cea
din faţă.
Şezi, băiete, se apostrofează el şi mai soarbe din cafea. Că doar nu eşti Philip
Marlowe. A băut deja jumătate din cafeaua din cană şi nici urmă de reflux gastric. E o
cafea fermecată, îşi zice.
Femeia se întoarce ţinând două foi de hârtie cu vârfurile degetelor. Expresia de pe
chipul ei este de un dezgust desăvârşit.
— Am găsit-o atunci când mă uitam prin documentele din biroul lui Ollie. Domnul
Schron, avocatul ei, era cu mine – îl numise executor testamentar, aşa că prezenţa lui
era obligatorie –, dar tocmai ce plecase după un pahar cu apă. Aşa că nu a văzut-o. Am
ascuns-o.
Spune toate astea pe un ton cât se poate de normal, fără strop de ruşine sau sfidare.
— Am ştiut imediat despre ce e vorba. Din cauza asta. Individul lăsase una şi pe
volanul maşinii. Cred că am putea să zicem că-i cartea lui de vizită.
Şi loveşte uşor Zâmbiliciul cu ochelari de soare de la jumătatea primei pagini. Hodges
l-a observat deja. Şi a mai observat şi fontul scrisorii, pe care l-a identificat la
calculatorul propriu ca fiind „American Typewriter”.
— Când ai găsit-o?
Femeia se gândeşte, recapitulând evenimentele.
— Am venit pentru înmormântare pe la sfârşitul lui noiembrie. Când s-a citit
testamentul am aflat că sunt singura moştenitoare a averii lui Ollie. Asta trebuie să fi
fost pe la începutul lui decembrie. Atunci l-am întrebat pe domnul Schron dacă am
putea amâna inventarierea bunurilor şi proprietăţilor lui Ollie până în ianuarie,
deoarece aveam ceva de rezolvat în Los Angeles. A acceptat.
Se uită drept la Hodges. Prin ochii ei albaştri trece un fulger.
— Treaba pe care trebuia s-o rezolv era divorţul de soţul meu care era – şi am să te
rog să-mi scuzi din nou exprimarea – un curvar nenorocit care mai şi trăgea pe nas.
Hodges nu are nicio intenţie să meargă pe drumul ăsta.
— Te-ai întors în Sugar Heights în ianuarie?
— Da.
— Şi atunci ai găsit scrisoarea?
— Da.
— A văzut-o cineva de la poliţie?
Ştie răspunsul. Au trecut mai bine de patru luni din ianuarie, însă era obligat să
întrebe.
— Nu.
— De ce?
— Ţi-am spus deja! Pentru că n-am încredere în ei!
I se aprinde iar fulgerul din privire şi rupe zăgazul lacrimilor. Femeia începe să
plângă.

8
Îi cere permisiunea să-l lase puţin singur. Hodges îi spune că sigur că da, nicio
problemă. Doamna iese din living, probabil ca să încerce să se liniştească şi să-şi repare
machiajul. Hodges ia scrisoarea şi o citeşte, sorbind, din când în când, din cafea. Cu
adevărat delicioasă e cafeaua asta. Dacă ar avea şi unul, două fursecuri pe lângă…

Dragă Olivia Trelawney,


Sper că vei citi până la capăt scrisoarea aceasta, înainte să o arunci la gunoi sau să o
arzi. Ştiu că nu merit atenţia ta, dar te implor să mi-o acorzi. Vezi tu, eu sunt cel care
ţi-a furat Mercedesul şi a intrat cu el în toţi oamenii ăia. Acum ard şi eu, aşa cum ar
putea arde scrisoarea mea în mâinile tale, însă eu nu sunt măcinat de foc, ci de ruşine
şi de remuşcări şi de păreri de rău.
Te rog, te rog, te rog, dă-mi şansa să-ţi pot explica! Niciodată nu mă vei ierta, ştiu
asta foarte bine şi nici nu mă aştept să mă ierţi, dar mi-ar fi de ajuns dacă te-aş putea
face să înţelegi. Vrei să-mi dai şansa asta? Te rog? În ochii opiniei publice eu sunt un
monstru, pentru televiziuni nu sunt decât o altă poveste sângeroasă care le va vinde
spaţiul de publicitate, pentru poliţie sunt doar un alt trufaş care trebuie prins şi aruncat
în puşcărie. Dar sunt şi fiinţă omenească, la fel ca tine. Iată povestea vieţii mele.
Am crescut într-o familie în care am fost abuzat atât fizic, cât şi sexual. Primul a fost
tatăl meu vitreg; şi ştii ce s-a întâmplat când mama a aflat ce-mi făcea? A zis că vrea şi
ea! Te-ai oprit din citit? Nu te învinovăţesc dacă ai face-o, e dezgustător, dar sper să
citeşti mai departe, pentru că am nevoie să-mi iau greutatea asta de pe suflet. Vezi tu,
s-ar putea să nu mai zăbovesc multă vreme „pe tărâmul celor vii”, însă nu-mi pot
încheia viaţa fără să mărturisesc cuiva DE CE am făcut ce am făcut. Nu că aş înţelege
eu însumi pe de-a întregul, dar tu, ca persoană „neimplicată”, poate că vei înţelege.

Aici era Domnul Zâmbilici.

Abuzurile sexuale au durat până când tatăl meu vitreg a murit în urma unui infarct.
Aveam 12 ani atunci. Mama mi-a spus că, dacă voi povesti vreodată ce am păţit, tot eu
voi fi cel acuzat. Mi-a spus că, dacă voi arăta cuiva semnele de pe mâini şi picioare,
rămase de la arsurile cu ţigara, ea le va zice oamenilor că mi le-am făcut singur. Nu
eram decât un copil şi am bănuit că spune adevărul. Şi mi-a mai zis că, dacă s-ar
întâmpla ca oamenii să mă creadă, ea va ajunge la închisoare, iar eu voi fi dus la
orfelinat (probabil că partea asta era adevărată).
Aşa că nu am spus nimic nimănui. Cum se zice, „mai bine un drac ştiut decât unul
necunoscut”!
Nu am crescut prea mult în înălţime şi am fost întotdeauna foarte slab pentru că eram
mult prea agitat ca să pot mânca, iar atunci când reuşeam să înghit câte ceva vomitam
imediat (de la bulimie). Din această cauză am fost în permanenţă agresat la şcoală. De
asemenea, am căpătat o mulţime de ticuri nervoase; de pildă, mă trag de haine şi de
păr (uneori îmi smulg smocuri întregi), iar din pricina asta am ajuns bătaia de joc nu
doar a colegilor, ci şi a profesorilor.

Janey Patterson s-a întors, s-a aşezat din nou în fotoliul de vizavi de el şi îşi bea pe
îndelete cafeaua. Dar Hodges aproape că nici nu o observă. Se gândeşte la cele patru
sau cinci întrevederi avute cu Dna T. pe parcursul anchetei. Îşi aduce aminte cum îşi
îndrepta în permanenţă decolteul. Sau cum îşi trăgea fusta în jos. Sau cum îşi atingea
colţurile gurii mereu crispate, ca şi cum i s-ar fi strâns rujul într-o cută. Sau cum îşi
înfăşură pe deget o şuviţă de păr, trăgându-se de ea. Da, şi asta.
Revine la scrisoare.

Nu am fost în viaţa mea un copil rău, doamnă Trelawney. Jur că n-am fost. Niciodată
n-am chinuit animalele şi n-am bătut copiii mai slabi decât mine. Nu eram decât un
băiat ca un şoricel speriat care încerca să treacă prin copilărie fără batjocură sau
umilinţă. Însă nu am reuşit.
Am vrut să merg la facultate, dar nu am putut. Pentru că, vezi tu, am ajuns să am
grijă de femeia care m-a abuzat! Nu ţi se pare comic? Mama a făcut un atac cerebral,
foarte posibil din cauza alcoolului. Da, este alco-olică; sau, mai bine spus, a fost alco-
olică pe vremea când putea ajunge la magazin ca să-şi cumpere băutura. Acum poate să
se deplaseze, dar foarte puţin. Aşa că trebuie să o ajut să ajungă la toaletă şi să o curăţ
după ce „îşi face treaba”. Muncesc ziua întreagă pe o leafă de mizerie (ştiu că ar trebui
să mă consider norocos că am totuşi o leafă în economia asta de criză) şi, când ajung
acasă, eu sunt cel care are grijă de ea, pentru că nu-mi pot permite să plătesc decât o
femeie care să vină câteva ore pe zi de luni până vineri. Viaţa pe care o duc este urâtă
şi idioată. Nu am prieteni şi nu am nicio şansă să avansez la slujbă. Dacă Societatea
este un stup, atunci eu nu sunt decât un alt trântor.
Şi la un moment dat a început să mă cuprindă furia. Am vrut să fac pe cineva să
plătească. Am vrut să lovesc şi eu lumea şi să o fac să priceapă că sunt viu. Poţi să
înţelegi asta? Ai simţit şi tu aşa vreodată? Cel mai probabil nu, pentru că eşti bogată şi
ai cei mai buni prieteni pe care îi pot aduce banii.

După această remarcă înţepătoare urmează o altă faţă-zâmbitoare cu ochelari de


soare negri, ca şi cum ar fi vrut să spună „Glumesc”.

Într-o zi n-am mai putut să suport şi am făcut ce am făcut. Nu am avut niciun plan…

Pe mă-ta că n-ai avut, îi zice Hodges în gând.

…şi mi-am spus că am cel puţin cincizeci la sută şanse să fiu prins. Dar nu mi-a
păsat. Şi CU SIGURANŢĂ nu mi-am închipuit cum mă va bântui fapta mea mai târziu.
Încă mai simt cum s-a hurducat maşina când i-am lovit şi încă le mai aud ţipetele. Şi
când m-am uitat la ştiri şi am aflat că omorâsem şi un bebeluş mi-am dat cu adevărat
seama ce lucru oribil făcusem. Nu ştiu cum voi reuşi să mă împac cu mine însumi.
De ce, doamnă Trelawney, de ce, de ce ai lăsat cheia în contact? Dacă n-aş fi văzut-o
în dimineaţa aia când mă plimbam pe acolo pentru că nu aveam somn, nimic din toată
tragedia asta nu s-ar fi întâmplat. Dacă nu ţi-ai fi uitat cheia în contact, ar mai trăi şi
acum fetiţa aceea mică şi mama ei. Nu te învinovăţesc. Sunt sigur că aveai mintea plină
de propriile tale probleme şi anxietăţi, dar îmi doresc să fi stat altfel lucrurile şi dacă tu
ţi-ai fi amintit să scoţi cheia din contact aşa ar fi fost. Iar eu nu aş mai arde în iadul
ăsta de păcate şi remuşcări.
Probabil că şi tu te simţi vinovată, poate şi tu ai remuşcări. Îmi pare rău, mai ales
pentru că foarte curând vei afla şi tu cât de nemiloşi pot fi oamenii. În ziare şi la ştirile
TV se va vorbi despre neglijenţa ta care a făcut posibilă crima mea. Prietenii îţi vor
întoarce spatele. Poliţia te va hărţui. Când te vei duce la super-market, oamenii îţi vor
arunca priviri acuzatoare şi vor vorbi despre tine în şoaptă. Însă unii nu se vor mulţumi
să şoptească şi-ţi vor „arunca în faţă” ce cred despre tine. Nu m-ar mira să-ţi fie
vandalizată casa, aşa că spune celor de la pază (sunt convins că ai aşa ceva) să „fie cu
ochii-n patru”.
Nu cred că vei dori să stai de vorbă cu mine, nu-i aşa? O, stai liniştită, nu faţă în
faţă, nu la asta mă refer; însă există un loc sigur, sigur pentru amândoi, unde am putea
să vorbim prin intermediul computerelor noastre. Se cheamă Sub Umbrela Albastră a lui
Debbie. Ţi-am inventat şi un nume de utilizator, pentru cazul că vrei să faci asta. Este
„otrelaw 19”.
Ştiu ce ar face o persoană obişnuită. O persoană obişnuită ar duce imediat scrisoarea
asta la poliţie, dar răspunde-mi mai întâi la o întrebare. Ce au făcut poliţiştii pentru
tine, în afară de faptul că te-au hăituit şi ţi-au provocat insomnii? Deşi, uite o idee; dacă
vrei să mă pedepseşti, dacă vrei să mor, atunci cea mai sigură metodă este să predai
poliţiei scrisoarea mea. Ar fi ca şi cum mi-ai pune pistolul la tâmplă şi ai apăsa pe
trăgaci. Pentru că mă voi sinucide.
Oricât de aiurea sună, tu eşti singura persoană care mă mai ţine în viaţă. Pentru că
eşti singura persoană cu care simt că pot vorbi. Singura care înţelege cum e să fii în Iad.
Acum voi aştepta.
Îmi pare foarte foarte foarte RĂU, doamnă Trelawney.

Hodges pune scrisoarea pe măsuţa de cafea şi oftează:


— Ce căcat!
Janey Patterson dă din cap cu înţelegere:
— Cam asta a fost şi reacţia mea.
— A invitat-o să ia legătura cu el…
Janey îi aruncă o privire incredulă:
— A invitat-o? Zi mai bine că a şantajat-o. „Fă-o sau mă sinucid.”
— Din câte mi-ai spus, înţeleg că sora ta a făcut ce i-a cerut mizerabilul. Ai văzut
cumva vreunul din mesajele pe care le-au schimbat între ei? Există şi nişte printuri pe
lângă scrisoarea asta?
Femeia clatină din cap.
— Ollie i-a spus mamei că vorbeşte pe Net cu „un bărbat foarte răvăşit” şi că încearcă
să-l convingă să caute ajutor de specialitate pentru că a făcut ceva îngrozitor. Mama s-a
speriat. Şi-a închipuit că Ollie discuta faţă în faţă cu bărbatul acela foarte răvăşit, în
parc sau la o cafenea. Gândeşte-te că are aproape nouăzeci de ani. Ştie că există
computere, dar nu-i este clar la ce anume folosesc. Ollie i-a explicat că chat room-urile
sunt nişte spaţii virtuale de conversaţie – sau, mă rog, a încercat să-i explice –, dar nu
ştiu cât anume a priceput mama din toate astea. Tot ce-şi aminteşte e că Ollie stătea de
vorbă cu bărbatul foarte răvăşit sub o umbrelă albastră.
— Şi mama voastră a făcut vreo legătură între bărbatul ăla, furtul Mercedesului şi
masacrul de la Complexul Municipal?
— Nimic din ce mi-a spus nu m-a dus la vreo concluzie în sensul ăsta. Memoria ei pe
termen scurt e foarte înceţoşată. Dacă o întrebi despre atacul japonezilor la Pearl
Harbour, e în stare să-ţi povestească în detaliu când a auzit ştirea la radio şi probabil
cum îl chema pe crainic. Întreab-o, însă, ce a mâncat la micul dejun, sau în ce casă se
află…
Janey ridică din umeri.
— … şi s-ar putea să-ţi spună, dar la fel de bine s-ar putea să nu-ţi spună.
— Şi acum unde este?
— Într-un loc care se cheamă Sunny Acres, cam la cincizeci de kilometri de aici.
Începe să radă. Hohote seci, fără pic de voioşie.
— Ori de câte ori aud numele ăsta, mă gândesc la melodramele vechi de pe TCM,
unde eroina e declarată nebună şi e închisă într-un ospiciu din ăla oribil, unde e mereu
întuneric şi vântul umflă perdelele de la geam.
Îşi întoarce privirea spre lac. Pe chip i s-a aşternut o expresie pe care Hodges o
găseşte interesantă: melancolică şi defensivă totodată. Cu cât se uită mai mult la ea, cu
atât îi place mai mult ce vede. Ridurile fine din colţurile ochilor sugerează că este o
femeie căreia îi place să râdă.
— Ştiu ce rol aş juca eu într-unul din filmele astea vechi, continuă ea, cu ochii tot la
joaca bărcilor pe apă. Aş fi sora intrigantă şi perfidă care, pe lângă o groază de bani,
mai moşteneşte şi un părinte în vârstă căruia trebuie să-i poarte de grijă. Sora cu inima
haină care păstrează banii, dar îşi închide părintele într-un conac sinistru, unde
bătrânilor li se dă hrană pentru câini şi sunt lăsaţi să zacă în propria lor urină toată
noaptea. Dar Sunny Acres nu-i aşa. Ba e chiar foarte drăguţ. Şi nici nu-i ieftin. Şi mama
a cerut s-o duc acolo.
— Mda.
— Mda, îl imită ea, încreţindu-şi uşor nasul. Ţi-o mai aduci aminte pe infirmiera ei?
Doamna Greene. Althea Greene.
Hodges se pomeneşte că bagă mâna în buzunar după carneţelul de notiţe care nu mai
este acolo. Dar, după ce se gândeşte câteva secunde, îşi aminteşte de infirmieră. O
femeie înaltă şi impunătoare, îmbrăcată numai în alb, care părea mai degrabă că
pluteşte, iar nu că păşeşte ca oamenii obişnuiţi. Din cauza clăii de păr cărunt şi ondulat
aducea un pic cu Elsa Lanchester în Mireasa lui Frankenstein. El şi cu Pete Huntley o
întrebaseră dacă în seara acelei zile de joi a observat Mercedesul doamnei Trelawney
parcat lângă bordură. Le răspunsese că era destul de sigură că îl observase, de unde
Hodges, Huntley şi întreaga lor echipă deduseseră că nu observase nimic.
— Mda, mi-o amintesc.
— M-a anunţat că vrea să demisioneze când de-abia mă mutasem aici de la Los
Angeles. Zicea că, la şaizeci şi patru de ani, nu crede că mai e în stare să se ocupe aşa
cum trebuie de o pacientă cu atâtea dizabilităţi ca mama. A rămas fermă pe poziţie
chiar atunci când eu m-am oferit să angajez o persoană care să o ajute – două persoane,
dacă aşa voia. Cred că a fost îngrozită de vâlva din jurul Masacrului de la Complexul
Municipal, dar poate că ar fi rămas dacă nu ar fi fost vorba decât despre asta.
— Sinuciderea surorii tale a fost picătura care a umplut paharul?
— Sunt sigură că aşa a fost. Nu sunt într-atât de naivă să spun că Althea şi Ollie erau
prietene la cataramă, nici vorbă de asta. Dar se înţelegeau destul de bine şi aveau
aceleaşi păreri despre cum trebuia îngrijită mama. Dată fiind situaţia, Sunny Acre e cel
mai bun loc pentru ea şi mama se simte bine acolo. În zilele ei bune. Şi mă bucur şi eu
pentru ea. În primul rând pentru că personalul de acolo ştie mai bine cum să-i ţină
durerile în frâu.
— Dacă m-aş duce să discut cu dânsa…
— S-ar putea să-şi aducă aminte câte ceva, dar la fel de bine s-ar putea să nu-şi aducă
aminte nimic.
Se întoarce şi îl priveşte drept în ochi.
— Accepţi slujba? Am căutat pe internet tarifele practicate de detectivii particulari şi
sunt hotărâtă să-ţi ofer mult mai mult. Cinci mii de dolari pe săptămână plus
cheltuielile. Pe o durată de minim opt săptămâni.
Patruzeci de mii de dolari pentru opt săptămâni de muncă, se minunează Hodges.
Poate că a ajuns tot un fel de Philip Marlowe. Se şi vede într-un birou mic, cu două
cămăruţe mizere, la etajul al treilea al unei clădiri unde chiria e ieftină. Are o
recepţionistă trăsnet pe care o cheamă Lola sau Velma. Blondă, fireşte. Şi cu gura
spurcată. În zilele ploioase el ar purta un trenci şi o pălărie de fetru trasă pe o
sprânceană.
Ridicol. Nu-i de el. Aşa cum i se pare acum că nu mai e de el nici să zacă în fotoliul de
la La-Z-Boy şi să se uite la emisiunea cu isterica doamnă judecător şi să se îndoape cu
chipsuri. Plus că-i place să fie iar îmbrăcat în costum. Dar nu-i vorba doar despre asta. A
lăsat nişte treburi neterminate atunci când a plecat din poliţie. Pete l-a identificat pe cel
care a comis jafurile armate de la casele de amanet şi se pare că, împreună cu Isabelle
Jaynes, îl va aresta curând pe Davis, incultul care şi-a ucis nevasta şi după aia s-a dus
pe la televiziuni să-şi etaleze zâmbetul atrăgător. Bravo, Pete, şi bravo, Izzy, însă nici
Davis şi nici pistolarul de la casele de amanet nu reprezintă potul cel mare.
Pe lângă toate astea, adevărul e că Domnul Mercedes ar fi trebuit să mă lase în pace.
Şi pe Dna T. Şi pe ea ar fi trebuit s-o lase în pace.
— Bill?
Janey pocneşte din degete în nasul lui, ca un magician de circ care-şi trezeşte
subiectul din transă.
— Ai adormit?
Se uită la femeia aceasta în jur de patruzeci şi cinci de ani, căreia nu-i este teamă să
stea cu faţa în lumina strălucitoare a soarelui.
— Dacă spun da, ai să mă angajezi în calitate de consultant pe probleme de protecţie
personală?
Ea pare că se distrează copios.
— La fel ca angajaţii de la Vigilant Guard din Sugar Heights?
— Nu, nu ca ei. În primul rând, ei sunt obligaţi prin contract. Eu nu.
Şi nici nu-mi trebuie contract ca să mă ocup de treaba asta, îşi zice el.
— Să spunem că voi fi un fel de agent de pază particular, ca aceia din cluburile din
centru. Din păcate, nu vei putea să scazi cheltuielile din impozit.
Amuzamentul ei înfloreşte într-un zâmbet larg şi îşi face iar chestia aia cu nasul.
Încântător tablou, după opinia lui Hodges.
— Nu-mi pasă. În caz că nu ştiai, îţi zic eu acum: sunt putred de bogată.
— Ce încerc eu să fac acum, Janey, e să-ţi explic cum stau lucrurile pe bune. Nu am
licenţă de detectiv particular, dar asta nu mă va împiedica să pun întrebări. Rămâne
însă de văzut cât de bine voi reuşi să mă descurc fără insignă de poliţist sau legitimaţie
de detectiv. E ca şi cum i-ai cere unui orb să se plimbe prin oraş fără câinele lui utilitar.
— Dar precis că ai păstrat legătura cu foştii colegi, nu-i aşa?
— Am păstrat-o, dar dacă le-aş cere ajutorul, i-aş pune şi pe ei, şi pe mine într-o
postură ingrată.
O cunoştea de prea puţină vreme ca să-i mărturisească cum făcuse deja asta atunci
când îl trăsese de limbă pe Pete.
Ia scrisoarea şi i-o arată.
— Dacă aş accepta să nu spun nimănui despre asta, m-aş face vinovat în primul şi în
primul rând de ascunderea probelor.
Că ascunde şi el o scrisoare asemănătoare este un alt lucru pe care ea nu trebuie să-l
ştie.
— Măcar teoretic. Iar ascunderea de informaţii este un delict grav.
Ea pare consternată.
— O, Doamne, nu m-am gândit la asta.
— Pe de altă parte, mă cam îndoiesc că aş putea afla ceva folositor dacă aş analiza-o.
O scrisoare aruncată într-o cutie poştală de pe Marlborough Street sau Lowbriar Avenue
este aproape cel mai anonim lucru din câte există pe lume. Pe vremuri – şi îmi aduc bine
aminte vremurile alea – se puteau compara literele cu cele ale maşinii la care a fost
scrisă. Cu condiţia să găseşti maşina cu pricina. Caracterele erau la fel de folositoare ca
o amprentă.
— Însă asta nu a fost bătută la o maşină de scris.
— Nu. A fost scoasă la imprimanta cu laser. Adică nu există în ea A-uri într-o rână,
sau T-uri strâmbe. Ceea ce înseamnă că nu aş ascunde mare lucru.
Dar fireşte, tăinuirea de informaţii tot tăinuire se cheamă că este.
— Accept jobul, Janey, dar ar fi ridicol să mă plăteşti cu cinci mii pe săptămână.
Dacă vrei, dă-mi un cec pentru două mii. Şi am să-ţi fac o listă de cheltuieli.
— Nu mi se pare nici pe departe de ajuns.
— Dacă aflu ceva, atunci vom putea vorbi despre o primă.
Dar nu crede că va accepta una chiar de-ar fi să-l prindă pe Domnul Mercedes. Cum
să accepte să fie plătit când el a venit aici gata hotărât s-o convingă să-l ajute să pună
mâna pe nenorocit?
— În regulă. Sunt de acord. Mulţumesc.
— Cu plăcere. Acum, povesteşte-mi despre relaţia ta cu Olivia. Nu ştiu decât că aţi
fost destul de apropiate, de vreme ce-i spui Ollie; şi aş dori să ştiu mai multe.
— Asta o să cam dureze. Mai vrei o cană cu cafea? Cu un fursec alături? Am pişcoturi
de lămâie.
Hodges spune da şi la una, şi la alta.
9
— Ollie.
Atât spune şi urmează o tăcere destul de lungă, ce-i permite lui Hodges să soarbă din
cafea şi să mănânce un pişcot. Apoi Janey se întoarce iarăşi spre fereastră şi bărcile de
dincolo de ea, pune picior peste picior şi începe să vorbească, fără să se uite la el.
— Ţi s-a întâmplat să iubeşti pe cineva care nu îţi plăcea deloc?
Hodges se gândeşte la Corrine şi la cele optsprezece luni de scandaluri care
precedaseră despărţirea finală.
— Da.
— Atunci ai să mă înţelegi. Ollie era cu opt ani mai mare decât mine. Am iubit-o, dar
atunci când a plecat de acasă la facultate am fost cea mai fericită fată din toată
America. Însă, după doar trei luni, când a abandonat cursurile şi a venit fuga acasă, m-
am simţit ca o fată cumplit de istovită, obligată să ridice iar pe umeri un sac greu cu
cărămizi, pe care de-abia ce-l lăsase jos. Nu s-a purtat urât cu mine, nu m-a jignit
niciodată, nu m-a tras de codiţe şi nici nu m-a tachinat atunci când m-a văzut venind
acasă de la gimnaziu de mână cu Marky Sullivan. Dar când era acasă, eram toţi în
Starea de Alertă Galbenă. Înţelegi ce vreau să spun?
Hodges nu-i tocmai convins că înţelege, dar dă din cap.
— Mâncarea îi făcea rău la stomac. Îi apărea urticarie atunci când era tensionată,
indiferent de motiv – interviurile de angajare erau cele mai rele, deşi a reuşit până la
urmă să capete un post de secretară. Era foarte drăguţă şi competentă. Ştiai asta?
Hodges scoate un mormăit evaziv. Dacă ar fi să dea un răspuns sincer, atunci ar
spune: Pot să cred, pentru că văd asta în tine.
— Odată a acceptat să mă ducă la un concert. La U2, după care eram înnebunită. Şi
Ollie îi plăcea, dar în seara spectacolului a început să vomite. Atât de rău i-a fost încât
mama şi tata au dus-o la urgenţă, iar eu am rămas acasă la televizor, în loc să mă bâţâi
pe stadion şi să zbier numele lui Bono. Ollie s-a jurat că fusese vorba de o toxiinfecţie
alimentară, însă mâncaserăm cu toţii acelaşi lucru şi nimănui altcuiva nu i-a mai fost
rău. De la stres a păţit ea ce a păţit. Pur şi simplu de la stres. Te gândeşti la ipohondrie?
Să-ţi spun eu ce-i aia: pentru sora mea, fiecare durere de cap însemna o tumoră
cerebrală şi fiecare coş însemna cancer de piele. Ţin minte că odată a făcut
conjunctivită acută şi o săptămână întreagă s-a văicărit că o să orbească. Nu exista
oroare mai mare decât atunci când îi venea ciclul. Nu se dădea jos din pat până nu se
termina.
— Şi a reuşit să-şi păstreze slujba?
Răspunsul lui Janey e arid ca Valea Morţii:
— Întotdeauna ciclurile lui Ollie au durat fix patruzeci şi opt de ore şi întotdeauna îi
veneau în weekenduri.
— Aha.
Hodges nu ştie ce altceva să spună.
Cu vârful degetului, Janey învârte scrisoarea de câteva ori pe măsuţă, apoi îşi ridică
ochii albaştri şi luminoşi la Hodges.
— Zice ceva aici – ceva despre ticuri nervoase. Ai observat?
— Da.
Hodges observase mult mai multe, mai cu seamă faptul că, în anumite privinţe,
scrisoarea asta părea opusul celei primite de el.
— Şi sora mea a avut partea ei de ticuri. Bănuiesc că ai surprins unele dintre ele.
Hodges se trage de cravată. Mai întâi într-o parte, apoi în cealaltă.
Janey face o grimasă.
— Da, ăsta era unul. Mai avea multe altele. Atingea mereu comutatoarele ca să se
asigure că le-a stins. Scotea din priză toasterul imediat după micul dejun. Întotdeauna
repeta „pâine-cu-unt, pâine-cu-unt, pâine-cu-unt”, de trei ori, înainte să iasă din casă,
pentru că se spune că aşa îţi vei aduce aminte dacă ai uitat ceva. Într-o zi a trebuit să
mă ducă ea la şcoală, pentru că pierdusem autobuzul, iar mama şi tata plecaseră deja la
serviciu. Ajunsesem la jumătatea drumului când i-a intrat în cap că uitase aragazul
aprins. Şi a trebuit să ne întoarcem. Nu mai conta nimic altceva. Fireşte că era stins. Aşa
că am ajuns la şcoală de-abia la ora a doua şi atunci am fost pedepsită de profesori
pentru prima şi singura dată în viaţa mea de elevă. Nu-ţi pot descrie cât de furioasă am
fost pe ea. Dar o şi iubeam. Şi mama şi tata o iubeau. O iubeam cu toţii. Înţelegeam că
nu o putem schimba. Dar tot ca pe un sac de cărămizi pe umerii mei o simţeam.
— Era prea anxioasă ca să iasă din casă şi totuşi nu numai că a reuşit să se mărite,
dar s-a măritat cu un bogătaş.
— În realitate, s-a măritat cu un funcţionar cu calviţie prematură, coleg cu ea la
firma de investiţii unde lucra. Kent Trelawney. Un tocilar – dar să ştii că-i spun aşa cu
multă simpatie. Kent era un tip foarte mişto. Pasionat de jocurile video. A început să
investească în câteva companii care produceau aşa ceva, iar investiţiile astea s-au
dovedit rentabile. Mama zicea că transformă în aur orice atinge, iar tata era de părere
că avea norocul prostului. Dar niciunul nu avea dreptate. Cunoştea foarte bine
domeniul, nimic mai mult, iar atunci când nu ştia ceva se apuca să înveţe. La sfârşitul
anilor şaptezeci, atunci când s-au căsătorit, erau doar avuţi. Şi după aia Kent a
descoperit Microsoft.
Îşi dă capul pe spate şi scoate un hohot viguros de râs, luându-l prin surprindere.
— Scuze. Mă gândeam la ironia tipic americană a situaţiei. Eu eram frumuşică,
echilibrată şi sociabilă. Dacă aş fi luat parte la un concurs de frumuseţe – pe care eu le
numesc „măcelării pentru bărbaţi”, în caz că vrei să ştii, dar probabil că nu vrei –, aş fi
câştigat fără nicio problemă titlul de Miss Simpatie. Aveam o mulţime de prietene, o
mulţime de prieteni, o mulţime de întâlniri romantice. În ultimul an la Liceul Catolic, m-
am ocupat de acomodarea bobocilor şi am făcut o treabă minunată, dacă-mi este permis
să spun aşa. Am calmat mulţi nervi. Sora mea era la fel de atrăgătoare, însă era
nevrotică. De tipul obsesiv-compulsiv. Dacă ar fi luat parte vreodată la un concurs de
frumuseţe, şi-ar fi vomitat şi sufletul pe costumul de baie.
Şi Janey râde din nou. Iar o lacrimă i se prelinge pe obraz. Şi-o şterge cu podul
palmei.
— Asta-i ironia despre care vorbeam. Miss Simpatie s-a pricopsit cu un cretin care
trage pe nas, iar Miss Nervi a pus mâna pe băiatul cel bun, fidel şi cu bani. Pricepi?
— Mda, spune Hodges. Pricep.
— Olivia Wharton şi Kent Trelawney. Idila dintre ei avea tot atâtea şanse câte are un
copil născut la şase luni. Kent o tot invita în oraş şi ea îl tot refuza. Într-un final, a
acceptat o invitaţie la cină – doar ca să nu o mai bată la cap, zicea ea –, dar, atunci
când au ajuns la restaurant, s-a blocat pur şi simplu. Nu a fost în stare să coboare din
maşină. Tremura ca varga. Oricare alt bărbat s-ar fi dat bătut atunci şi acolo. Însă nu şi
Kent. A dus-o la un drive-in McDonald’s şi a cumpărat două meniuri ieftine. Aşa s-a făcut
că au luat cina într-o parcare. Şi bănuiesc că astfel au decurs întâlnirile lor. A acceptat
să meargă la film cu el, dar insista să aibă loc exact în capătul rândului. Zicea că se
sufocă dacă stă în mijloc.
— O doamnă cu un stol de păsărele în cap.
— Ani întregi au încercat mama şi tata să o convingă să meargă la psihiatru. Unde ei
au eşuat, a avut succes Kent. Psihiatrul a pus-o pe calmante şi starea i s-a ameliorat. În
ziua nunţii a mai avut unul din atacurile alea de panică. Eu i-am ţinut voalul atunci
când a vomitat în toaleta bisericii. Dar a reuşit să treacă cu bine prin toată ceremonia.
Janey surâde nostalgică şi adaugă:
— A fost o mireasă foarte frumoasă.
Hodges este fascinat de această descriere a Oliviei Trelawney din perioada de
dinaintea Decolteurilor-Barcă.
— După ce s-a măritat, ne-am înstrăinat puţin. Aşa cum se întâmplă adesea în astfel
de situaţii. Până la moartea tatei, ne vedeam cam de şase ori pe an. După aceea ne-am
văzut şi mai rar.
— De Ziua Recunoştinţei, de Crăciun şi de Patru Iulie?
— Cam aşa. Dar tot am putut să observ că-i reveneau unele din vechile năravuri. Şi
după ce a murit Kent – de infarct – s-a făcut la loc cum fusese înainte. A slăbit cam o
tonă. A început să poarte iar hainele alea oribile pe care le purta în şcoală şi pe vremea
când mergea la birou. O parte din amănuntele astea le-am observat când veneam în
vizită, altele atunci când vorbeam pe Skype.
El dă din cap ca să-i arate că înţelege despre ce e vorba.
— Am şi eu un prieten care mă tot bate la cap că vrea să-mi instaleze o chestie din
asta.
Ea îi surâde.
— Eşti de modă veche, nu? Adică nu te prefaci?
Zâmbetul i se stinge.
— Ultima dată am văzut-o pe Ollie în mai, anul trecut, la puţină vreme după
povestea de la Complexul Municipal.
Janey ezită, apoi rosteşte numele atribuit de presă:
— De la Masacru. Am găsit-o într-o stare îngrozitoare. Zicea că e hărţuită de poliţie.
Aşa a fost?
— Nu. Dar aşa i s-a părut ei. E adevărat că am chestionat-o în repetate rânduri,
pentru că se încăpăţâna să susţină că scosese cheia din contact şi încuiase Mercedesul.
Iar asta era o problemă, deoarece maşina nu fusese spartă şi nu fusese pornită de la fire.
De-abia într-un târziu ne-am dat seama că…
Hodges se întrerupe, aducându-şi aminte de psihoterapeutul care apare la televizor în
fiecare după-amiază la patru. Cel specializat în străpungerea zidului de negare.
— V-aţi dat seama că ce?
— Că nu suporta să accepte adevărul. Ţi se pare că-i o reacţie caracteristică pentru
sora alături de care ai crescut?
— Da.
Janey întinde un deget spre scrisoare.
— Crezi că i-a mărturisit adevărul individului care a scris asta? Pe Umbrela Albastră a
lui Debbie? Crezi că din cauza asta a înghiţit pastilele mamei?
— Nu avem de unde să ştim.
Dar lui Hodges i se pare foarte probabil.
— A renunţat să-şi mai ia antidepresivele.
Janey se uită iarăşi pe fereastră.
— A negat atunci când am întrebat-o despre asta, dar eu mi-am dat seama. Niciodată
nu le-a suportat. Zicea că parcă are câlţi în cap. Le lua de dragul lui Kent, iar atunci
când Kent nu a mai fost, le-a luat de dragul mamei. Însă după povestea de la Complexul
Municipal…
Clatină din cap şi oftează adânc.
— Crezi că ai auzit suficiente lucruri despre starea ei mentală, Bill? Pentru că, dacă
vrei, mai am o mulţime de alte exemple.
— Cred că mi-am format o imagine.
Ea clatină amărâtă din cap.
— Am senzaţia tâmpită că tipul ăsta o cunoştea.
Hodges nu-i mărturiseşte ceea ce lui i se pare evident, în principal pentru că poate
face comparaţia cu propria lui scrisoare: da, individul o cunoscuse. Deocamdată nu ştia
cum anume, dar acesta era adevărul: o cunoscuse.
— Ai zis că avea tulburări obsesiv-compulsive. Că se întorcea din mijlocul drumului
doar ca să verifice dacă a stins aragazul.
— Da.
— Şi ţie ţi se pare probabil ca o asemenea femeie să-şi fi uitat cheia în contactul de la
maşină?
Janey nu-i răspunde imediat. Apoi şopteşte:
— Nu.
Nici lui Hodges nu i se pare probabil. Sigur, există un început pentru orice, dar… oare
a discutat cu Pete acest aspect? Nu-i sigur, dar tinde să creadă că da. Numai că atunci nu
ştiuseră despre gravitatea problemelor mentale ale Dnei T.
O întreabă:
— Tu ai încercat vreodată să intri pe site-ul ăsta cu Umbrela Albastră? Cu numele de
utilizator pe care i l-a dat ei?
Se uită şocată la el.
— Nici măcar nu mi-a trecut prin minte. Şi chiar dacă mi-ar fi trecut, mi-ar fi fost
mult prea teamă de ce aş fi putut să descopăr acolo. Probabil că ăsta-i motivul pentru
care tu eşti detectivul şi eu sunt clienta. Tu o să încerci să intri acolo?
— Deocamdată nu ştiu ce am să încerc. Trebuie să mă gândesc şi trebuie să mă
consult cu cineva care ştie mult mai multe despre computere decât mine.
— Să nu uiţi să-ţi notezi onorariul persoanei.
Hodges îi promite că nu o să uite, gândindu-se că măcar Jerome Robinson să aibă de
profitat din toată povestea asta, indiferent cum se vor aşeza lucrurile. Şi de ce să nu
profite? Au murit opt oameni la Complexul Municipal şi alţi trei au fost schilodiţi pe
viaţă, dar Jerome tot trebuie să meargă la facultate. Hodges îşi aduce aminte o vorbă
din bătrâni: chiar şi în cea mai înnorată zi soarele străluceşte în curul unui câine.
— Şi acum?
Hodges ia scrisoarea şi se ridică în picioare.
— Acum am să mă duc la cel mai apropiat centru de copiere şi am să-mi fac un xerox
după asta. Apoi am să-ţi înapoiez originalul.
— Nu-i nevoie să te duci nicăieri. O s-o scanez la computer şi o să-ţi scot un exemplar
la copiator. Dă-mi-o.
— Pe bune? Ştii să faci aşa ceva?
Ochii ei sunt încă înroşiţi de la lacrimi, dar privirea pe care i-o aruncă este veselă şi
luminoasă.
— Ce bine că ştii un expert în calculatoare la care să poţi apela, îi zice. Mă întorc
imediat. Până atunci, mai serveşte-te cu un fursec.
Hodges se serveşte cu trei.

10
Îi aduce copia scrisorii, pe care el o împătureşte şi o pune în buzunarul interior al
sacoului.
— Ar fi bine să pui originalul într-un seif, dacă ai aşa ceva aici.
— E unul în casa din Sugar Heights. E bine aşa?
Poate că e bine, dar Hodges nu se dă în vânt după varianta asta. Pe acolo se bulucesc
prea mulţi potenţiali cumpărători ai proprietăţii. Probabil că greşeşte gândind aşa, dar
n-are ce face.
— Ai o cutie de valori la bancă?
— N-am, dar îmi pot închiria una. Am conturile la Bank of America, iar sucursala e la
două străzi distanţă de aici.
— Mai bine aşa, spune Hodges, îndreptându-se spre uşă.
— Îţi mulţumesc că ai acceptat, îi spune ea, întinzându-i ambele mâini, de parcă ar fi
acceptat o invitaţie la dans. Habar nu ai cât de uşurată mă simt acum.
Îi ia mâinile, i le strânge uşor, apoi le dă drumul, deşi şi-ar fi dorit să le ţină mai
mult.
— Încă două lucruri. În primul rând, mama ta. Cât de des o vizitezi?
— Cam la fiecare două zile. Câteodată îi duc mâncare de la restaurantul ăla iranian
care îi plăcea atât de mult lui Ollie – pe cei de la Sunny Acres nu-i deranjează s-o
încălzească în bucătăria lor – şi în alte dăţi îi duc unul sau două DVD-uri. Îi plac foarte
mult filmele vechi, mai ales cele cu Fred Astaire şi Ginger Rogers. În zilele ei bune ştie
cine sunt. În zilele proaste îmi spune Olivia. Sau Charlotte. Asta-i mătuşa mea. Am şi un
unchi.
— Data viitoare când o mai prinzi într-o zi bună, sună-mă să vin şi eu.
— Aşa am să fac. Care-i al doilea lucru?
— Avocatul despre care mi-ai pomenit. Schron. Ţi s-a părut priceput?
— E dat dracului de bun, asta-i părerea mea.
— Dacă se întâmplă să aflu ceva, poate chiar să-l identific pe individ, atunci vom avea
nevoie de el. Îi vom face o vizită, îi vom arăta scrisorile…
— Scrisorile? N-am găsit decât una.
Căcatu’ praf! exclamă Hodges în gând, apoi se face că-i explică:
— Adică scrisoarea şi copia.
— Aha.
— Dacă îl găsesc pe tip, va fi treaba poliţiei să-l aresteze şi să-l acuze. Iar treaba lui
Schron va fi să aibă grijă de noi, ca să nu fim arestaţi pentru că ne-am apucat să
anchetăm de capul nostru.
— Asta înseamnă că ne-ar trebui un specialist în drept penal, aşa e? Nu cred că
Schron se pricepe la asta.
— Poate că nu se pricepe, dar, dacă-i bun, atunci precis cunoaşte pe cineva care se
pricepe. Cineva la fel de bun ca el. Ne-am înţeles? Bine. Sunt dispus să fac nişte
investigaţii discrete, dar dacă ceea ce aflu e de competenţa poliţiei, mergem la secţie şi
le spunem totul.
— În ordine. Nu mă deranjează, spune Janey.
Se ridică pe vârfuri, îşi pune mâinile pe umerii sacoului lui mult-prea-strâmt şi-l
sărută pe obraz.
— Cred că eşti un om bun, Bill. Şi mai cred că eşti omul potrivit pentru treaba asta.
Cât coboară cu liftul la parter simte sărutul acela pe piele. Cald. Încântător. Se
bucură că a făcut efortul să se bărbierească de dimineaţă.

11
Ploaia argintie cade la nesfârşit, dar cei doi tineri – iubiţi? prieteni? – sunt la adăpost
sub umbrela cuiva, cel mai probabil un personaj fictiv, pe nume Debbie. De data aceasta
Hodges observă că băiatul este cel care pare să vorbească, iar fata a făcut ochii mari ca
şi când ar fi mirată. Să-i fi cerut mâna?
Jerome îi sparge gândul acesta romantic aşa cum spargi un balon.
— Pare un site porno, nu crezi?
— Ia spune-mi, te rog, de unde ştie de site-urile porno un viitor student la o facultate
de top, aşa ca tine?
Stau unul lângă celălalt în cămăruţa ce-i ţine loc de birou lui Hodges şi se uită la
pagina de pornire a site-ului cu Umbrela Albastră. Îndărătul lor, Odell, setterul lui
Jerome, zace culcat pe spate, cu picioarele dinapoi crăcănate, limba pe umăr,
contemplând binedispus tavanul. Jerome l-a adus în lesă din pricina legii care spune că
aşa trebuie să fie plimbaţi câinii în oraş, cu toate că Odell e destul de isteţ ca să ştie că
nu-i bine să iasă pe carosabil şi e inofensiv cu trecătorii.
— Ştiu exact ce ştii şi dumneata şi ce ştie oricine are computer, spune Jerome.
Tânărul cu părul creţ tuns scurt şi îmbrăcat cu pantaloni largi de culoare kaki şi un
tricou purtând emblema Ivy League a universităţilor de elită din nord-estul ţării îi pare
lui Hodges o variantă din tinereţe a lui Barack Obama. Doar puţin mai înaltă. Jerome
are unu nouăzeci şi opt. În jurul lui pluteşte o aromă vagă, plăcut nostalgică, de
aftershave Old Spice.
— Site-urile porno sunt mai numeroase decât muştele pe rahat. Nu poţi să nu dai
peste ele dacă navighezi pe Net. Iar cele cu numele cele mai inocente sunt de obicei
naşpa cu spume.
— Cum adică naşpa cu spume?
— Adică sunt pline cu poze din cauza cărora poţi fi arestat.
— Te referi la pornografia infantilă.
— Şi la cea sado-maso. Nouăzeci şi nouă la sută din toate poveştile alea cu lanţuri şi
bice sunt trucaje. Restul de unu la sută…
Jerome ridică din umeri.
— Şi tu ştii toate astea pentru că…?
Jerome îi aruncă o privire deschisă şi sinceră. Nu se preface, aşa este el, iar asta e
trăsătura care îi place cel mai mult lui Hodges. Şi mama şi tatăl lui sunt la fel. Ba chiar
şi surioara lui cea mică.
— Ştie toată lumea, domnule Hodges. Adică toţi cei sub treizeci de ani.
— Pe vremuri se spunea că nu-i bine să ai încredere în cineva peste treizeci de ani.
Jerome zâmbeşte.
— Eu am încredere, dar majoritatea sunt varză când e vorba de computere. Le lovesc
şi le buşesc şi după aia se aşteaptă să meargă. Deschid ataşamentele fără protecţie din
e-mail. Intră pe website-uri ca ăsta şi dintr-odată îl apucă nebuneala pe computer şi
începe să descarce poze cu prostituate adolescente sau filmuleţe teroriste care arată cum
sunt decapitaţi prizonierii.
Lui Hodges îi stătea pe limbă să-l întrebe de unde vine toată „nebuneala” aia a
computerului, dar chestia cu filmuleţele teroriste îi distrage atenţia.
— Chiar aşa?
— Chiar aşa. Şi după aia…
Jerome strânge degetele şi se ciocăneşte în creştet.
— Cioc-cioc-cioc. Cine bate la uşa mea? Siguranţa Naţională!
Desface pumnul ca să îndrepte un deget spre perechea de sub umbrela albastră.
— Pe de altă parte, chestia asta s-ar putea să fie exact ce pretinde că e, un site de
chat online, unde timizii leagă prietenii prin corespondenţă electronică. Înţelegi ce
vreau să spun, o treabă pentru singuratici. Sunt mulţi cei care-şi caută dragostea prin
metode din astea, frate. Haide să vedem.
Întinde mâna spre mouse, dar Hodges îl apucă de încheietură. Jerome îl priveşte
întrebător.
— Nu vedem nimic de la computerul meu, îi zice Hodges. Vezi tu de la al tău.
— Trebuia să-mi spui să-mi aduc laptopul…
— Nu contează. Uită-te diseară. Şi dacă se activează vreun virus care-ţi strică super-
maşinăria, am să-ţi cumpăr eu una nouă.
Jerome se uită la el cu un aer de condescendenţă amuzată.
— Domnule Hodges, eu am cel mai bun program antivirus din câte există pe piaţă,
plus încă unul de rezervă. Orice virus care ar încerca să intre şi-ar lua-o numaidecât.
— Poate că virusul ăsta nu are scopul de a distruge programele, spune Hodges.
Îşi aduce aminte de vorbele pe care i le-a spus sora Dnei T. Am senzaţia că tipul ăsta o
cunoştea.
— Poate că scopul lui e să urmărească ce faci.
Jerome nu pare deloc îngrijorat, ci mai degrabă entuziasmat.
— Cum ai dat de site-ul ăsta, domnule Hodges? Renunţi la pensie? Ai deja un caz în
lucru?
Niciodată nu i-a fost lui Hodges atât de dor de Pete Huntley ca în momentele acestea:
un partener cu care să facă schimb de teorii şi supoziţii, aşa cum schimbă tenismenii
între ei mingile galbene, acoperite cu pâslă. Nu are nicio îndoială că şi Jerome poate
îndeplini de minune rolul acesta, căci este inteligent şi dă dovadă de talent deductiv…
pe de altă parte însă, mai are un an până să aibă drept de vot, patru ani până să poată
să cumpere băuturi alcoolice, iar tinereţea asta ar putea fi riscantă.
— Aruncă o privire pe site, îl roagă Hodges. Dar mai înainte, verifică-l niţel pe Net.
Vezi ce poţi să afli despre el. Cel mai mult mă interesează…
— Dacă are o poveste reală, îl întrerupe Jerome, demonstrându-şi din nou
capacităţile deductive. Cum se zice, contextul şi provenienţa. Vrei să ştii dacă-i pe bune,
nu ceva inventat doar ca să te prindă pe tine în cursă.
— Ştii, zice Hodges, ar trebui să încetezi să mai lucrezi pentru mine şi să te angajezi
la una din firmele alea cu specialişti de calculatoare. Precis că ai face mult mai mulţi
bani. A, bine că mi-am adus aminte: să-mi spui cât mă costă treaba asta.
Jerome e ofensat, dar nu din cauză că s-a oferit să-l plătească.
— Firmele alea sunt pentru ciudaţii ăia obsedaţi de calculatoare care nu se pot
adapta în societate.
Întinde mâna în spate şi scarpină blana roşcată a lui Odell. Câinele dă recunoscător
din coadă, deşi probabil că ar prefera un sandvici cu friptură.
— De fapt, e şi aici o gaşcă de tipi din ăştia care circulă cu Broscuţe VW. Nu se poate
mai ciudat de atâta. Sunt de la Discount Electronix… ai auzit de ei?
— Sigur că am auzit, răspunde Hodges, amintindu-şi de fluturaşul primit odată cu
scrisoarea anonimă.
— Probabil că şi lor le-a plăcut ideea, pentru că de asta se ocupă, doar că îşi zic
Patrula Cibernetică, iar maşinile lor sunt verzi, nu negre. Plus că mai există şi mucho
liber-profesionişti. Uită-te pe Net şi o să găseşti cam la două sute doar aici, în oraş. Io
cred că rămân la trebile mele, Conaşu’ Hodges.
Cu un click din mouse Jerome iese din Umbrela Albastră a lui Debbie şi revine la
ecranul de protecţie al calculatorului – o fotografie a lui Allie, de pe vremea când avea
cinci anişori şi credea că tătuţul ei e Dumnezeu.
— Stai liniştit, am să-mi iau măsuri de siguranţă. Am un iMac vechi în dulap, care n-
are în el decât nişte jocuri de pe Atari Arcade şi alte câteva vechituri. Am să-l folosesc pe
ăsta ca să verific site-ul.
— Bună idee.
— Te mai pot ajuta cu ceva?
Hodges dă să spună că nu, mulţumesc, doar atât, însă nu-i iese din minte Mercedesul
furat al Dnei T. Ceva nu se potriveşte. A avut senzaţia asta şi atunci, o are şi acum, iar
acum e mult mai puternică – atât de puternică încât parcă-l are în faţa ochilor. Dar
parcă nu-i totuna cu sigur. Senzaţia asta e mingea pe care vrea să o lovească şi să-i fie
returnată de cineva.
— Ai putea să asculţi o poveste, spune el.
Deja are o poveste în minte, care va atinge doar aspectele esenţiale. Cine ştie, poate
mintea tânără a lui Jerome va descoperi un detaliu care lui i-a scăpat. Puţin probabil,
însă nu imposibil.
— Vrei?
— Sigur.
— Atunci pune-i lesa lui Odell. Ne ducem până la Delicii Îngheţate. Mi s-a făcut de un
cornet cu căpşune.
— Poate dăm pe drum de Mr. Tastey, spune Jerome. Tipul s-a fâţâit prin zonă toată
săptămâna şi are nişte bunătăţi de nu-ţi vine să crezi.
— Cu atât mai bine, zice Hodges ridicându-se de pe scaun. Hai să mergem.

12
Cu Odell între ei, coboară strada către micuţul centru comercial de la intersecţia
dintre Harper Road şi Hanover Street. De aici se văd clădirile din centrul aflat la trei
kilometri depărtare. Complexul Municipal şi Centrul de Cultură şi Artă din Midwest
domină grupul de zgârie-nori. După părerea lui Hodges, Centrul de Cultură nu se poate
număra printre cele mai frumoase creaţii arhitectonice ale lui I.M. Pei{43}. Nu că părerea
în această chestiune i-ar fi fost vreodată cerută.
— Care-i chestia cu povestea? glumeşte Jerome.
— Păi, începe Hodges, să zicem că un domn e prieten de multă vreme cu o doamnă
care locuieşte în centru. El stă în Parsonville.
Parsonville este o suburbie situată lângă Sugar Heights, mai puţin pricopsită, dar
câtuşi de puţin săracă.
— Unii din prietenii mei îi zic AlbaSat, spune Jerome. Şi tata i-a zis aşa odată şi
mama i-a spus să înceteze cu vorbele rasiste.
— Aha.
Probabil că prietenii de culoare ai lui Jerome zic tot AlbaSat şi atunci când se referă
la Sugar Heights, chestie care-l face pe Hodges să creadă că se descurcă bine
deocamdată.
Odell s-a oprit să cerceteze florile doamnei Melbourne. Jerome îl trage de lesă înainte
de a apuca să-i lase un suvenir printre ele.
— Aşa, îşi reia Hodges povestea, şi prietena aceasta veche a domnului cu pricina are
un apartament super într-un bloc din împrejurimile parcului Branson – Wieland Avenue,
Branson Street, Lake Avenue, zona aia.
— Foarte frumos din partea ei, comentează Jerome.
— Foarte. Şi el o vizitează de trei, patru ori pe săptămână. O dată sau de două ori o
scoate la cină sau la film şi rămâne la ea peste noapte, în serile alea îşi parchează
maşina – maşină bună, un Beemer – pe stradă, pentru că zona e sigură, protejată de
poliţie, luminată ca în miezul zilei. În plus, parcarea pe carosabil e gratuită de la 7 p.m.
la 8 a.m.
— Dacă eu aş avea un Beemer, l-aş băga într-una din parcările etajate de acolo şi m-
ar durea în cot de banii economisiţi cu parcarea gratuită, comentează Jerome, smucind
iar de lesă. Încetează, Odell, căţeii cuminţi nu mănâncă din rigolă.
Odell îl priveşte peste umăr şi îşi dă ochii peste cap, de parcă ar vrea să-i spună:
Habar n-ai tu ce fac căţeii cuminţi.
— Asta este, bogătaşii au idei mai trăsnite când e vorba să facă economii, zice
Hodges, gândindu-se la explicaţiile Dnei T. în aceeaşi privinţă.
— Dacă spui dumneata…
Aproape au ajuns la centrul comercial. Au auzit o dată clopoţeii dubiţei cu îngheţată,
dar apoi sunetul s-a stins atunci când tipul de la Mr. Tastey a pornit spre locuinţele de la
nord de Harper Road.
— Şi într-o joi seara tipul ăsta se duce în vizită la prietena lui aşa cum îi este în
obicei. Parchează ca de obicei – sunt o mulţime de locuri libere acolo când se termină
ziua de lucru – şi îşi închide maşina ca de obicei. Îşi ia doamna şi fac împreună o
plimbare până la un restaurant din apropiere, iau cina acolo, apoi se întorc la
apartamentul ei. Maşina lui e acolo unde a lăsat-o. Petrece noaptea cu doamna lui şi
dimineaţă, când iese din clădire…
— Beemerul e pa-pa.
Au ajuns în faţa magazinului cu îngheţată. Lângă vitrină e un rastel pentru biciclete
de care Jerome leagă lesa lui Odell. Câinele se culcă, aşezându-şi botul pe labe.
— Ba nu e pa-pa, îl contrazice Hodges. E tot acolo.
Îşi zice că e o variantă al dracului de bună a poveştii adevărate. Mai are niţel şi o
crede şi el.
— Numai că-i aşezată invers, pentru că e parcată vizavi de unde o lăsase el.
Jerome ridică din sprâncene.
— Da, ştiu. Ciudat, nu? Aşa că omul meu traversează la ea. Maşina pare a fi în regulă
şi e tot încuiată. Singura chestie e că-i în altă parte. Aşa că primul lucru pe care îl face e
să se caute de cheie în buzunar şi da, cheia e acolo. Deci, ce mama naibii crezi tu că s-a
întâmplat, Jerome?
— Nu ştiu, domnu’ H. Parcă-ar fi o poveste din alea cu Sherlock Holmes. Ştii, când el
zice că va rezolva enigma după ce fumează trei pipe.
Pe buzele lui Jerome a apărut un zâmbet mic, pe care Hodges nu-l poate citi şi nici
nu-i prea convins că îi place. E un zâmbet atotştiutor.
Hodges sapă după portofel în buzunarul blugilor Levi’s (s-a simţit bine în costum, dar
se bucură că a revenit la jeanşi şi pulovere). Scoate o hârtie de cinci şi i-o dă lui Jerome.
— Du-te tu după îngheţată. Eu îl păzesc pe Odell.
— Nu-i nevoie. Nu păţeşte nimic.
— Sunt convins, dar dacă stai singur la coadă ai să poţi reflecta în linişte la povestea
mea. Imaginează-ţi că eşti Sherlock, poate o să te ajute.
— Bine.
Şi Tyrone Feelgood Delight îşi face brusc apariţia.
— Numa’ că matale ieşti Şerlocu’! Io mi-s Vraciu’ Watsonu’!

13
În capătul străzii Hanover e un scuar micuţ. Traversează la lumina verde a
semaforului, se aşază pe o bancă şi urmăresc o vreme cum o ceată de băieţi cam
nepieptănaţi, tocmai ieşiţi de la gimnaziu, îşi riscă viaţa aruncându-se cu placa în
găleata din beton construită anume în acest scop. Odell îşi împarte atenţia între băieţii
ăştia şi cornetele cu îngheţată.
— Tu ai încercat vreodată chestia aia? întreabă Hodges, făcând semn cu capul spre
aventurierii cu skateboardurile.
— Nu, conaşu’! exclamă Jerome, bulbucându-şi uluit ochii. Io mi-s negru. Io ştiu dăcât
să dau la coş şi să mă alerg pă pista dă zgură dă la liceu. Toată lumea ştie că noi, ăştia
negri, fugim la naiba dă repede.
— Parcă te-am rugat să-l laşi acasă pe Tyrone.
Hodges ia nişte îngheţată pe vârful arătătorului şi i-o întinde lui Odell, care îi curăţă
cu mult entuziasm degetul.
— Câteodată băietu’ ăsta să bagă singur în seamă! declară Jerome.
Şi Tyrone dispare la fel de brusc cum a apărut.
— Nu-i vorba de niciun domn şi de nicio prietenă şi de niciun Beemer. Povestea ta
este despre Ucigaşul cu Mercedes.
S-a terminat cu ficţiunea.
— Să zicem că aşa este.
— Ai demarat o anchetă pe cont propriu, domnule Hodges?
Hodges se gândeşte bine, foarte bine, apoi repetă:
— Să zicem că aşa este.
— Şi site-ul ăsta, cu Umbrela Albastră a lui Debbie, are vreo legătură cu ea?
— Să zicem că aşa este.
Un băiat cade de pe placă şi se ridică de jos cu ambii genunchi zdreliţi. Unul dintre
amicii lui zboară pe deasupra, luându-l la mişto. Zdrelitul îşi şterge sângele de pe un
genunchi, împroşcându-l pe Miştocar, apoi se urcă iar pe skateboard şi porneşte mai
departe, zbierând „AJUTOR! AJUTOR!”. Miştocarul alunecă în spatele lui, numai că
acum este nu mai este Miştocar, ci Râzăreţ.
— Nişte barbari, murmură Jerome, aplecându-se să-l scarpine pe Odell în spatele
urechilor.
— Dacă vrei să discutăm despre…
Stingherit, Hodges îl întrerupe:
— Nu cred că la momentul ăsta…
— Înţeleg, spune Jerome. Dar să ştii că m-am gândit la problema dumitale cât am stat
la coadă şi trebuie să-ţi pun o întrebare.
— Da?
— Tipul ăsta imaginar, cu Beemerul, unde-şi ţine el cheia de rezervă?
Hodges încremeneşte, uluit de cât de repede îi merge mintea copilului ăstuia. Apoi
observă cum pe marginea cornetului se prelinge o dâră trandafirie de îngheţată. O
linge.
— Să zicem că pretinde că nu a avut aşa ceva.
— Exact ca stăpâna Mercedesului.
— Da. Exact ca ea.
— Mai ţii minte că ţi-am spus că mama s-a supărat rău pe tata când a zis AlbaSat în
loc de Parsonville?
— Da.
— Vrei să-ţi povestesc şi motivul pentru care tata s-a supărat odată foarte rău pe
mama? Singura dată când l-am auzit zicând „Aşa sunt femeile”?
— Dacă are legătură cu problema mea, da, te rog.
— Mama are un Chevrolet Malibu. Roşu ca de măr glasat. L-ai văzut în faţa casei
noastre.
— Sigur că da.
— Tata i l-a cumpărat acum trei ani şi i l-a dăruit de ziua ei, provocând, îţi dai
seama, nişte chirăieli de încântare absolut incredibile.
Da, constată Hodges, categoric Tyron Feelgood s-a cărat de aici.
— Mama îl conduce vreme de un an. Nicio problemă. După aia vine momentul să-l
reînmatriculeze. Tata zice că o va face el atunci când vine de la serviciu. Se duce să ia
actele din maşină şi se întoarce cu o cheie în mână. Nu-i furios, ci doar foarte iritat. Îi
zice că dacă mai lasă cheia de rezervă în maşină, atunci o s-o găsească cineva şi o să i-o
fure cu totul. Ea îl întreabă unde a găsit-o. El îi spune că în punga din plastic, lângă
talon, asigurare şi cartea maşinii pe care nu a deschis-o nici măcar o singură dată. Încă
mai avea banda de hârtie pe care scrie vă mulţumim pentru că v-aţi cumpărat maşina
de la reprezentanţa Lake Chevrolet.
Alţi stropi de îngheţată topită se preling pe cornet. Dar de data aceasta Hodges nu
bagă de seamă nici măcar când îi cad pe mână.
— Adică în…
— În torpedo, da. Tata i-a zis că-i o dovadă de neglijenţă crasă şi mama a zis că…
Jerome se apleacă, privind fix cu ochii lui căprui în cei cenuşii ai lui Hodges.
— A zis că nici măcar nu a ştiut că era acolo. Atunci a zis tata că aşa sunt femeile.
Chestie care a deranjat-o la culme.
— Cred şi eu.
În mintea lui Hodges se angrenează tot felul de rotiţe.
— Şi tata zice, „Draga mea, nu trebuie decât să uiţi o singură dată şi să laşi maşina
neîncuiată. Şi se întâmplă să treacă un drogat pe lângă ea, vede siguranţele ridicate şi-şi
zice să bage un ochi ca să vadă dacă nu-i ceva de furat înăuntru. Deschide torpedoul,
vede cheia în punga de plastic şi pe-aici i-e drumul în căutarea unuia care vrea să
cumpere cu banii jos un Malibu cu puţini kilometri la bord.”
— Şi mama ta ce-a zis la chestia asta?
Jerome râde cu gura până la urechi.
— Mai întâi a dat-o la întors. Şi, crede-mă, nimeni nu se pricepe la asta mai bine ca
maică-mea. Zice, Tu ai cumpărat maşina şi tu ai adus-o acasă. Tu ar fi trebuit să-mi spui
unde e cheia. Cât poartă ei conversaţia asta drăgălaşă, eu sunt la masă şi-mi halesc
micul dejun. Şi-mi trece prin cap să-i zic, „Măcar dacă ai fi deschis cartea maşinii, ca să
afli şi tu la ce folosesc luminiţele alea drăguţe din bord, mami”. Da-mi ţin gura. Nu se
ceartă ai mei prea des, dar când o fac e mai bine să te ţii la distanţă de ei, dacă ai ceva
minte-n tărtăcuţă. Până şi Barbster ştie asta şi n-are decât nouă ani.
Hodges îşi dă seama că şi Alison ştia asta, pe vremea când el şi Corinne erau
căsătoriţi.
— După aia a zis că ea nu uită niciodată să încuie maşina. Şi, din câte ştiu eu, aşa
este. În orice caz, chestia e că acum cheia de rezervă e agăţată într-un cui în bucătărie.
Întreagă, nevătămată şi gata de acţiune dacă se întâmplă ca prima să se piardă.
Hodges se uită la puştii cu plăcile fără să-i vadă. Se gândeşte că mama lui Jerome a
avut dreptate când i-a spus soţului ei că trebuia să-i arate cheia de rezervă, sau măcar
să-i spună unde este. N-ai de unde să fii sigur că oamenii se apucă din senin să facă
inventarul obiectelor din maşinile primite cadou. Însă cazul Oliviei Trelawney era
diferit. Ea însăşi cumpărase maşina şi ar fi trebuit să ştie ce a primit odată cu ea.
Probabil însă că dealerul auto îi împuiase capul cu tot felul de informaţii despre noua
şi extrem de costisitoarea ei achiziţie; aşa procedau ăştia. Când să schimbi uleiul, cum să
foloseşti sistemul de control al vitezei, cum să foloseşti GPS-ul, nu uitaţi să puneţi cheia
de rezervă la loc sigur, aşa se conectează telefonul mobil, aici aveţi numărul de la
asistenţă rutieră, în caz că aveţi nevoie, deplasaţi comutatorul de faruri până în capătul
din stânga pentru a activa faza scurtă.
Hodges îşi aminteşte cum şi-a cumpărat prima lui maşină şi câtă „atenţie” a acordat
torentului de instrucţiuni pe care tipul l-a revărsat asupra lui – aha, da, da, corect, sigur,
am priceput – arzând de nerăbdare să scape mai repede de acolo, să-şi scoată achiziţia
pe şosea, să savureze prima călătorie şi să inhaleze parfumul incomparabil de maşină
nouă, adică de bani cheltuiţi cu cap. Însă Dna T. avea un comportament obsesiv-
compulsiv. Ar putea să creadă că uitase de cheia de rezervă din torpedo, dar dacă şi-a
luat prima cheie cu ea în acea seară de joi, nu înseamnă şi că a încuiat portierele? Le-a
spus că le încuiase, îşi menţinuse această declaraţie până la sfârşitul sfârşitului, dar,
zău, ia gândeşte-te…
— Domnule Hodges?
— Cu cheile astea deştepte care există acum e un procedeu simplu, doar în trei paşi,
nu-i aşa? zice el. Pasul unu, opreşti motorul. Pasul doi, scoţi cheia din contact. Dacă eşti
cu minţile aiurea şi uiţi de pasul doi, se declanşează un semnal sonor care-ţi aminteşte
ce trebuie să faci. Pasul trei, închizi portiera şi apeşi butonul pe care e desenat lacătul.
Cum să uiţi de asta când ai cheia în mână? Doar este cel mai simplu Dispozitiv Antifurt
pentru Tâmpiţi.
— Adevărat zici, matale, domnu’ H., dar mai ezistă şi tâmpiţi care nu ţiu minte.
Hodges e mult prea cufundat în gânduri ca să riposteze.
— Dar ea nu era deloc tâmpită. Era anxioasă şi avea o mulţime de ticuri, dar tâmpită
nu era. Sunt aproape convins că, dacă avea cheia, şi-a încuiat maşina. Dar maşina nu a
fost spartă. Deci, chiar dacă şi-a lăsat cheia de rezervă în torpedo, cum de a reuşit
individul ăla să ajungă la ea?
— Ahahaha! Carevasăzică avem o enigmă cu o maşină încuiată, nu cu o cameră
încuiată. Asta-i o problemă de patru pipe!
Hodges nu-i răspunde. Recapitulează situaţia iar şi iar. Acum pare evident faptul că
acea cheie de rezervă s-ar fi putut să se afle în torpedo, dar au enunţat această ipoteză
el sau Pete? E aproape convins că nu. Pentru că gândirea lor era pur masculină? Ori
pentru că erau mult prea enervaţi de neglijenţa Dnei T. şi voiau să arunce vina asupra
ei? Şi, în fond, chiar era vinovată, nu?
Ba nu era, dacă într-adevăr şi-a încuiat maşina, îşi răspunde singur.
— Domnule Hodges, ce legătură este între Umbrela Albastră şi Ucigaşul cu Mercedes?
Hodges pare că se trezeşte. De mult nu mai gândise aşa; şi obosise.
— Nu vreau să vorbesc acum despre asta, Jerome.
— Dar dacă ţi-aş putea fi de ajutor?
L-a mai văzut oare pe Jerome într-atât de entuziasmat? Poate o singură dată, în anul
al doilea de liceu, când echipa de dezbateri al cărei căpitan era câştigase faza pe oraş a
campionatului.
— Mă ajuţi dacă afli tot ce e de aflat despre site-ul ăla, îi zice Hodges.
— Nu vrei să-mi spui mai multe pentru că sunt prea tânăr, aşa-i?
Asta este doar o parte a motivului, dar Hodges n-are intenţia să recunoască.
Întâmplarea face să mai fie şi altceva.
— E mai complicat. Nu mai sunt poliţist, iar investigarea pe cont propriu a cazului de
la Complexul Municipal mă poate duce la limita legii. Dacă se va întâmpla să descopăr
ceva şi nu îmi voi informa fostul partener care conduce acum ancheta asta, voi trece
peste această limită. Pe de altă parte, pe tine te aşteaptă un viitor strălucit, în care se
află orice universitate de elită pe care te vei hotărî s-o onorezi cu prezenţa ta. Cum le-aş
putea explica părinţilor tăi că te-am târât într-o asemenea poveste, că te-am făcut
complicele meu?
Jerome se gândeşte puţin, încercând să-i înţeleagă argumentele. Apoi îi întinde lui
Odell capătul cornetului. Câinele e în culmea fericirii.
— Am priceput.
— Pe bune?
— Da.
Jerome se ridică de pe bancă. La fel şi Hodges.
— Nu te-ai supărat pe mine?
— Nu. Dar dacă la un moment dat ţi se va părea că ai nevoie de mine, te rog să-mi
spui. Ştii cum e vorba, două minţi sunt mai bune decât una singură.
— Ne-am înţeles.
Pornesc înapoi, acum urcând strada în pantă. La început Odell merge între ei, apoi o
ia înainte, trăgând de lesă, pentru că Hodges merge încet. Şi gâfâie.
— Trebuie să mă apuc să slăbesc, îi zice el lui Jerome. Ştii ce-am păţit? Mai deunăzi
mi-am rupt o pereche de pantaloni foarte buni.
— Ar fi bine dacă ai da jos vreo cinci kilograme, spune diplomat tânărul.
— Înmulţeşte cu doi şi vei fi mai aproape de adevăr.
— Vrei să ne oprim să te odihneşti puţin?
— Nu.
Vocea îi sună puerilă chiar şi în propriile-i urechi. Dar nu minte când spune că vrea
să slăbească. Când va ajunge acasă va arunca la gunoi toate snackurile alea păcătoase
din bufet şi frigider. Dar se răzgândeşte imediat – ba nu, nu la gunoi, ci în tocătorul de
resturi menajere. Ar fi prea mare tentaţia să sape după chipsuri şi alte alea în găleata
de gunoi.
— Ascultă, Jerome, ar fi bine să nu mai povesteşti nimănui despre ce am eu de gând
să fac. Pot să mă bizui pe discreţia ta?
Jerome răspunde fără ezitare:
— Categoric. O vorbă n-am să scot.
— Bine.
În faţa lor apare dubiţa lui Mr. Tastey, care sună din zurgălăi pe Harper Road
îndreptându-se spre Vinson Lane. Jerome îi face cu mâna. Hodges nu vede dacă
vânzătorul de îngheţată îi răspunde la salut.
— Acum dăm de el, când nu mai avem nevoie, spune Hodges.
Jerome îi aruncă un zâmbet de şmecher.
— Vânzătorul de îngheţată e ca un poliţist.
— Ce zici?
— Nu-i niciodată prin jur atunci când ai nevoie de el.

14
Brady merge mai departe, respectând limita de viteză (treizeci şi cinci de kilometri la
oră pe Vinson Lane), de-abia auzind acordurile vesele ale melodiei „Buffalo Gals” care
se revarsă din difuzoarele dubiţei. Poartă un pulover pe sub uniforma albă de la Mr.
Tastey pentru că are în spate încărcătura rece.
Rece ca mintea mea, îşi zice el. Doar că îngheţata e rece şi atât. Mintea mea este şi
analitică. Este un computer. Un Mac plin cu miriade de giga.
Îşi întoarce computerul acesta spre ce vede acum: umflatul de fost poliţist urcă pe
Harper Road împreună cu Jerome Robinson şi setterul irlandez cu nume de negrotei.
Jerome i-a făcut cu mâna şi Brady i-a făcut şi el, pentru că aşa te integrezi cel mai bine.
Altă metodă e să asculţi peroraţiile interminabile ale lui Freddi Linklatter despre cât de
greu e să fii lesbiană într-o lume hetero.
Kermit William „Doresc să fiu tânăr” Hodges şi Jerome „Doresc să fiu alb” Robinson.
Oare despre ce vorbea Năstruşnica Pereche? Uite, asta şi-ar dori să ştie Brady Hartsfield.
Poate va afla dacă poliţistul a muşcat momeala şi va intra pe Umbrela Albastră a lui
Debbie. A funcţionat de minune în cazul vacii ăleia pline de bani; odată ce a început să
vorbească nu s-a mai oprit neam.
Det. Pens. şi sluga lui cea neagră.
Şi Odell. Să nu uităm de Odell. Jerome şi surioara lui îl iubesc pe câinele ăsta. Li s-ar
frânge inima dacă ar păţi ceva. Probabil că javra nu va păţi nimic, dar nu strică să mai
caute nişte otrăvuri pe Internet diseară, când va ajunge acasă.
Gânduri de genul acesta fâlfâie mereu prin mintea lui Brady; ele sunt liliecii din
mansarda lui. De dimineaţă, la Discount Electronix, în timp ce făcea inventarul unui alt
transport de DVD-uri de doi bani (de ce le mai primesc acum, când se zbat să scape şi de
cele deja pe stoc, e un mister ce nu va fi nicicând dezlegat), i-a trecut prin cap că şi-ar
putea folosi vesta ca să-l asasineze pe preşedinte, pe domnul Barack „Doresc să fiu Alb”
Obama. Şi apoi să plece de pe lumea asta în culmea gloriei. Barack vine adesea în
vizită, pentru că statul acesta ocupă un loc important în strategia lui de realegere în
funcţie. Şi când vine în stat, vine şi în oraşul ăsta. Face un miting. Vorbeşte despre
speranţă. Vorbeşte despre schimbare. Şi lu-lu-lu şi la-la-la. Brady tocmai se gândea cum
să evite detectoarele de metale şi controalele aleatorii, când Tones Frobisher l-a sunat şi
i-a zis că trebuie să plece la o intervenţie. Când a pornit în unul din Volkswagen-urile
verzi ale Patrulei Cibernetice, deja se gândea la altceva. La Brad Pitt, mai exact. La boul
ăla după care-s picate-n limbă toate gospodinele.
Uneori, însă, ideile rămân.
Un băieţel bucălat aleargă pe trotuar fluturând o bancnotă. Brady trage pe dreapta.
— De ciocooo! orăcăie băieţelul. Cu bobo pe deasupra!
Imediat, orătanie cu curu’ mare, gândeşte Brady, adresându-i cel mai cumsecade şi
luminos zâmbet din repertoriu. Dă-l în pizda mă-sii de colesterol. Nu-ţi dau mai mult de
patruj de ani de viaţă şi, cine ştie, poate că ai să supravieţuieşti primului infarct. Da’
asta n-o să te oprească, nu, domnule. Cum să te oprească, din moment ce lumea-i plină
de bere şi bobo şi îngheţată de cioco?
— Imediat, piticule. O îngheţată din ciocolată cu bombonele pe deasupra. Cum a fost
la şcoală? Ai luat vreun zece?

15
În seara aceasta televizorul nu este pornit la numărul 63 de pe Harper Road, nici
măcar la Ştirile de Seară. Şi nici computerul. Hodges îşi scoate carneţelul cu notiţe.
Janelle Patterson i-a spus că-i de modă veche. Da, este; şi nu are de gând să se scuze.
Aşa a lucrat toată viaţa şi aşa se simte cel mai bine.
Învăluit într-o splendidă tăcere, cea fără-de-televizor, citeşte încă o dată scrisoarea pe
care i-a trimis-o Domnul Mercedes. Apoi o citeşte pe cea primită de Dna T. Se uită pe
prima, se uită pe a doua. Pe a doua, iar pe prima. Examinează cele două scrisori rând cu
rând mai bine de un ceas. Pentru că cea a Dnei T. e o copie, îşi permite să facă adnotări
pe marginea ei şi să încercuiască anumite cuvinte.
În încheierea acestei etape citeşte scrisorile cu glas tare. Foloseşte voci diferite,
deoarece Domnul Mercedes a interpretat două personaje diferite. Cel din scrisoarea lui
Hodges exultă şi este arogant. Ha-ha-ha, boşorog ramolit ce eşti, pare a-i spune. Nu mai ai
niciun rost în viaţă, aşa că de ce nu pui mâna să te sinucizi şi să scapi de o grijă? Cel din
scrisoarea primită de Olivia Trelawney este umil şi deprimat, chinuit de remuşcări şi de
amintirea abuzurilor suferite în copilărie. Însă şi aici apare tema sinuciderii, formulată
în termeni plini de înţelegere şi compasiune: Te înţeleg, oh, cât de bine te înţeleg, pentru
că şi eu simt la fel.
În cele din urmă pune cele două scrisori într-un dosar pe a cărui etichetă scrie cu
litere mari UCIGAŞUL CU MERCEDES. Nu mai e nimic altceva acolo, prin urmare
dosarul e subţire rău. Dar, dacă încă mai ştie cum se face, înseamnă că foarte curând
dosarul va fi plin cu însemnările lui.
Stă vreo cincisprezece minute cu mâinile împreunate pe pântecul proeminent, ca un
Buddha cufundat în meditaţie. Pe urmă, trage carneţelul mai aproape şi începe să scrie.

Mi se pare că am avut dreptate în privinţa pistelor false din stilul scrisorilor. În


scrisoarea pentru Dna T. nu foloseşte semne de exclamaţie, majuscule şi nici prea
multe paragrafe de o singură propoziţie (cele câteva de la sfârşit sunt puse doar pentru
efect dramatic).
În privinţa ghilimelelor m-am înşelat, se pare că îi plac. La fel cum îi place să
sublinieze unele cuvinte. S-ar putea să mă fi înşelat şi când am crezut că e tânăr…

Dar se gândeşte la Jerome, care deja a uitat mai multe despre calculatoare şi Internet
decât va învăţa vreodată Hodges însuşi. Se gândeşte şi la Janey Patterson, care a ştiut
cum să scaneze scrisoarea primită de sora ei şi care vorbeşte pe Skype. Janey Patterson
care e cu vreo douăzeci de ani mai tânără decât el.
Ia din nou pixul în mână.

…dar nu cred. Probabil că nu-i chiar adolescent (deşi nu exclud cu totul posibilitatea
asta), dar mai degrabă cred că are pe undeva între 20 şi 35 de ani. Inteligent.
Vocabular bogat, exprimări plastice.

Mai citeşte o dată scrisorile şi notează câteva din figurile de stil:

un băiat ca un şoricel speriat; gem de căpşune într-un sac de dormit; cei mai mulţi
dintre oameni sunt ca oile, iar oile nu se hrănesc cu carne.

Nu că l-ar lăsa şomer pe Philip Roth{44}, dar ceva talent tot are. Hodges mai găseşte o
frază şi o copiază în carneţelul lui:

Ce au făcut poliţiştii pentru tine în afară de faptul că te-au hăituit şi ţi-au provocat
insomnii?

Bate cu vârful pixului în aceste cuvinte, creând o constelaţie de puncte albastre.


Majoritatea oamenilor ar zice ţi-ai pierdut somnul sau ai avut multe nopţi albe. Dar nu,
exprimările astea nu l-ar fi mulţumit pe Domnul Mercedes, deoarece el este aidoma unui
grădinar care plantează seminţele neîncrederii şi paranoiei. Ei vor să te prindă, Dnă T.,
şi ei cam au dreptate, nu crezi? Pentru că ţi-ai uitat cheia. Aşa zic poliţiştii; aşa zic şi eu,
iar eu am fost acolo. Imposibil să ne înşelăm şi eu, şi ei.
Îşi notează toate ideile astea, le încercuieşte, apoi dă pagina.

Cel mai bun element de identificare rămâne cuvântul TRUFAŞ în loc de UCIGAŞ; îl
foloseşte în ambele scrisori. De notat sunt şi CRATIMELE din scrisoarea doamnei
Trelawney. Super-market în loc de supermarket. Alco-olică în loc de alcoolică. Dacă
aş putea să-l identific pe individ şi l-aş convinge cumva să-mi dea o mostră de scriere,
atunci al meu ar fi.

Este adevărat că aceste amprente stilistice au doar rolul de a-l convinge pe Hodges,
nu însă şi pe juraţii de la un eventual proces? Categoric da.
Se lasă pe spătar, cu capul înclinat spre umăr, cu ochii privind în gol. Nu-şi dă seama
că trece timpul. Timpul, atât de mocirlos şi leneş de la momentul pensionării, a fost
anulat. Scaunul de birou scoate un geamăt de protest când Hodges tresare cu putere şi se
apleacă iute să scrie cu majuscule:

DOMNUL MERCEDES A URMĂRIT-O?

Hodges este aproape sigur că da. Acesta este modul lui de operare.
A urmărit în ziare discreditarea doamnei Trelawney; i-a urmărit cele două sau trei
apariţii televizate (scurte şi deloc favorabile, apariţiile acestea i-au coborât şi mai mult
nivelul şi aşa foarte scăzut de simpatie în rândul opiniei publice). Probabil că a trecut cu
maşina pe lângă casa ei. Hodges îşi propune să discute din nou cu Radney Peeples şi să
afle dacă el sau vreunul din colegii lui au observat maşini străine de cartier în
săptămânile de dinainte ca doamna Trelawney să dea colţul. Cineva scrisese cu vopsea
PIZDĂ UCIGAŞĂ pe poartă. Cu cât timp înainte de sinucidere se întâmplase asta? Poate
chiar Domnul Mercedes a fost autorul. Plus că ar fi ajuns s-o cunoască mai bine, mult
mai bine, dacă ea ar fi acceptat să-l întâlnească sub Umbrela Albastră.
Şi mai este şi scrisoarea mea, îşi spune el, uitându-se la ultimele rânduri din aceasta:
N-aş vrea să începi să te gândeşti la revolverul tău, urmat de Dar te gândeşti la el, nu-i aşa?
Oare Domnul Mercedes vorbeşte în general despre arma lui de serviciu sau l-a văzut pe
cel de calibrul .38 cu care se joacă Hodges uneori? N-are cum să-şi dea seama, dar…
Dar cred că l-a văzut. Ştie unde locuiesc şi din stradă se vede direct în living. Prin
urmare cred că l-a văzut.
Gândul că l-a urmărit cineva îl umple pe Hodges de entuziasm, nu de spaimă sau
ruşine, cum ar fi normal. Dacă vreunul din vehiculele observate de bodyguarzii din
Sugar Heights ar fi petrecut nefiresc de mult timp şi pe Harper Road…
Şi în momentul acesta sună telefonul.

16
— Salve, domnu’ H.
— Care-i treaba, Jerome?
— Sunt sub Umbrelă.
Hodges lasă carneţelul din mână. A umplut deja patru pagini cu notiţe dezlânate şi
pe trei a înghesuit rezumatul cazului, ca pe vremurile bune. Se lasă pe speteaza
scaunului.
— Să înţeleg că nu ţi-a bulit computerul?
— Nu. N-are nici viermi, nici viruşi. Şi deja am primit patru cereri de prietenie. Una
din Abilene, Texas. Zice că o cheamă Bernice, dar că mie îmi dă voie să-i spun Berni. Cu
i. Pare dată naibii de haioasă şi aş minţi dacă aş zice că nu mă tentează, dar sunt
aproape convins că nu-i decât un travestit din Boston, care vinde pantofi şi locuieşte cu
maică-sa. Ascultă la mine, frate, Internetul e Pământul Făgăduinţei pentru tot soiul de
ciudaţi.
Hodges zâmbeşte.
— Întâi să-ţi zic de unde vine şi cu ce se ocupă site-ul ăsta. O parte din informaţii le-
am găsit tot pe Internet, dar cele mai multe le-am aflat de la doi tocilari din grupa de
Informatică de la universitate. Eşti atent?
Hodges înşfacă iar carneţelul şi îl deschide la o pagină goală.
— Dă-i drumul.
Exact cum îi spunea lui Pete Huntley când acesta venea cu câte o informaţie nouă
referitoare la cazul în lucru.
— Acuşi, dar mai întâi să te întreb ceva… ţi se întâmplă să ştii care-i cea mai de preţ
marfă de pe Internet?
— Nu.
Şi, amintindu-şi de Janey Patterson, adaugă:
— Sunt de modă veche.
Jerome râde:
— Chiar aşa, domnule Hodges. Face parte din farmecul dumitale.
Pe ton sec:
— Mersi pentru compliment, Jerome.
— Cea mai valoroasă marfă de pe Internet este confidenţialitatea. Şi exact asta vând
Umbrela Albastră a lui Debbie şi alte site-uri asemănătoare. În comparaţie cu ele,
Facebook-ul e cum era cuplajul la telefon în anii cincizeci. După unsprezece septembrie
au răsărit peste noapte sute de site-uri care oferă confidenţialitate abonaţilor lor. Şi
atunci guvernele imperialiste au devenit curioase. Puterii îi este frică de Net, frate. Şi pe
bună dreptate. În orice caz, majoritatea site-urilor ăstora MC – adică de maximă
confidenţialitate – operează din Europa Centrală. Adică reprezintă pentru chatul pe
internet cam ce reprezintă Elveţia pentru conturile bancare. Mă urmăreşti?
— Da.
— Serverele site-ului Umbrela Albastră se află în Olovo, un orăşel din Bosnia care,
până prin 2005, a fost cunoscut doar pentru luptele cu tauri pe care le organiza. Fii
atent, discutăm despre servere criptate. Discutăm despre calitate NASA, pricepi?
Imposibil de monitorizat. Doar dacă NSA{45} sau Kang Sheng – adică echivalentul
chinezesc pentru NSA – au făcut rost de vreun soft super secret de care nu ştie nimeni.
Şi chiar dacă ar fi făcut rost de aşa ceva, îşi zice cu amărăciune Hodges pun pariu că
nu m-ar lăsa să-l folosesc în cazul Ucigaşului cu Mercedes.
— Şi mai are o trăsătură foarte practică mai ales în epoca asta a scandalurilor
provocate de sexting{46}. Ţi s-a întâmplat vreodată să vrei să scoţi la imprimantă ceva
găsit pe Net – o poză sau un articol de ziar?
— Mi s-a întâmplat de vreo câteva ori. Şi când dau click pe Previzualizare îmi apare o
pagină albă de m-apucă toţi dracii.
— Aceeaşi chestie se întâmplă şi cu Umbrela Albastră a lui Debbie.
Jerome nu pare apucat de draci; pare picat în admiraţie.
— Am făcut un schimb de mesaje cu Berni, noua mea amică de chat – chestii de
genul: cum mai e vremea pe la tine, ce muzică îţi place, de-astea – şi când am vrut să
printez discuţia noastră, mi-au apărut pe ecran două buze cu un deget pe ele şi mesajul
SST.
Jerome i-l spune pe litere ca să fie sigur că Hodges înţelege cum trebuie.
— Sigur, există posibilitatea să-ţi înregistrezi conversaţia…
Păi, nu? îşi zice Hodges, privind cu drag la însemnările lui din carneţel.
— … dar trebuie să faci capturi de ecran sau cam aşa ceva şi e o bătaie mult prea
mare de cap. Înţelegi acum ce vreau să zic când pun accentul pe confidenţialitate? Tipii
ăştia nu se joacă.
Hodges înţelege. Întoarce foile carneţelului până ajunge la prima şi încercuieşte una
din însemnările făcute la început: EXPERT ÎN CALCULATOARE (SUB 50 DE ANI?).
— Când dai click, îţi apar opţiunile obişnuite – INTRODUCEŢI NUMELE DE
UTILIZATOR sau ÎNSCRIEŢI-VĂ ACUM. Eu am dat click pe INSCRIEŢI-VĂ ACUM şi am
primit un nume de utilizator. Dacă vei dori cândva să te conversezi cu mine sub
Umbrela Albastră, să ştii că mă cheamă tyrone40. După aia trebuie să completezi un
chestionar – vârstă, sex, pasiuni, chestii de-astea – şi după aia ţi se cere să tastezi
numărul cardului bancar. Costă treizeci de dolari pe lună. Am plătit pentru că am
încredere în capacitatea dumitale de rambursare.
— Încrederea îţi va fi răsplătită, fiule.
— Aşa, şi după aia computerul stă şi cugetă vreo nouăzeci de secunde – timp în care
Umbrela Albastră se învârteşte şi pe ecran scrie SORTARE. Apoi apare o listă de
persoane cu interese similare cu ale tale. Nu trebuie decât să selectezi câteva şi imediat
te pomeneşti discutând de te dor buricele de la degete.
— Şi pe site-ul ăsta se poate face schimb de materiale pornografice? Ştiu că scrie că
nu se poate, dar…
— Se poate face schimb de fantezii, dar fără poze. Cu toate că Umbrela Albastră
poate fi folosit de tot felul de ciudaţi, de la pedofili la parafili{47} şi tot aşa, ca să
direcţioneze alţi nebuni ca ei spre site-uri unde asemenea imagini ilegale sunt
disponibile.
Hodges dă să-l întrebe ce sunt parafilii, dar se opreşte, dându-şi seama că nu vrea să
afle.
— Tu zici că în linii mari site-ul ăsta e doar cu discuţii destul de inocente.
— Păi…
— Păi, ce?
— Încep să înţeleg cum demenţii se pot folosi de el ca să facă schimb de informaţii
foarte periculoase. Cum să construieşti o bombă şi altele la fel.
— Să zicem că eu am deja nume de utilizator. Ce se întâmplă în cazul ăsta?
— Ai?
Flacăra s-a reaprins în tonul lui Jerome.
— Să zicem că am.
— Depinde dacă ţi l-ai inventat singur sau l-ai primit de la cineva care vrea să se
converseze cu dumneata. Şi ţi l-a transmis prin telefon sau e-mail.
Hodges rânjeşte. Lui Jerome, copil al vremurilor sale, nici nu-i trece prin minte că
informaţia i-ar fi putut parveni printr-o metodă atât de învechită cum este scrisoarea.
— Să zicem că ai numele de la altcineva, continuă Jerome. Poate de la tipul care a
furat maşina cucoanei ăleia. Adică poate că vrea să discute cu dumneata despre ce a
făcut.
Tace şi aşteaptă un răspuns. Hodges nu spune nimic, dar e cuprins de admiraţie.
Trec câteva secunde, Jerome înţelege că Hodges nu o să comenteze nimic şi atunci
continuă:
— Mi-am încercat şi eu norocul, nu trebuie să te superi. Mă rog, tot ce trebuie să faci
este să introduci numele de utilizator.
— Când trebuie să plătesc cei treizeci de dolari?
— Nu-i plăteşti.
— Cum nu?
— Dumneata nu ai nimic de plătit, pentru că cineva ţi-a plătit deja taxa.
Acum vocea lui Jerome pare serioasă. Foarte serioasă.
— Probabil că nu-i nevoie să-ţi spun eu să fii prudent, dar ţi-o spun oricum. Fiindcă,
dacă ai deja nume de utilizator, înseamnă că individul ăsta te aşteaptă.

17
Pe drumul spre casă, Brady se opreşte să ia câteva sandviciuri submarin cu friptură de
la Little Chef. Însă îşi găseşte mama sforăind pe canapea, dusă de pe astă lume. La
televizor se difuzează altul din reality show-urile ei preferate, unde o mulţime de fete
frumuşele sunt oferite pe tavă unui burlac chipeş, a cărui privire sugerează că ar avea
IQ-ul unui lampadar. Brady observă că Mami a mâncat deja – sau cam aşa ceva. Pe
măsuţa de alături e o sticlă de Smirnoff pe jumătate goală şi două căni de ceai
NutraSlim. Ca să nu bea ceaiul pe burta goală, îşi zice Brady. Bine măcar că e
îmbrăcată: jeanşi şi tricou cu emblema colegiului din oraş.
Mergând la noroc, despachetează un sandvici şi i-l trece pe la nas, dar ea doar
fornăie şi îşi întoarce capul. Brady se hotărăşte să îl mănânce el şi să îl pună pe celălalt
în frigiderul lui personal. Când se întoarce din garaj, burlacul cel chipeş tocmai ce o
întreabă pe una din potenţialele lui jucării sexuale (blondă, cum altfel?) dacă îi place să
pregătească micul dejun. Blonda îi aruncă un rânjet lasciv şi îl întreabă: „Îţi place ceva
fierbinte dimineaţa?”
Brady stă cu farfuria în mână şi se uită la mama lui. Ştie că s-ar putea să vină acasă
într-o seară şi s-o găsească moartă. Ba ar putea chiar s-o ajute niţel, să ia una din
pernele canapelei şi să i-o apese pe faţă. Nu ar fi pentru prima dată când în casa asta s-
ar comite o crimă. Şi, presupunând că ar face-o, viaţa lui ar deveni mai bună sau mai
rea?
Temerea lui – pe care mintea-i conştientă nu vrea să o rostească, dar care pluteşte în
jur – este că nu se va schimba nimic.
Coboară în pivniţă şi rosteşte cuvintele care aprind luminile şi calculatoarele. Se
aşază în faţa Numărului Trei şi intră pe Umbrela Albastră a lui Debbie, convins că
umflatul de fost poliţist muşcase deja momeala.
Dar nu.
Izbeşte cu pumnul în palma celeilalte mâini, simţind cum încep să-i pulseze tâmplele,
anunţând iminenţa unei dureri de cap, a unei migrene care probabil că-l va ţine treaz
jumătate din noapte. Aspirina n-are niciun afect asupra acestor dureri. Le-a botezat
Micuţele Vrăjitoare, însă uneori Micuţele Vrăjitoare sunt mari. Ştie că există
medicamente care ar trebui să-i trateze durerile astea – le-a găsit pe Net –, dar nu se pot
cumpăra fără reţetă, iar lui Brady îi este groază de doctori. Cum ar fi dacă vreunul ar
descoperi că are tumoră cerebrală? Un glioblastom, despre care a citit el pe Wikipedia
că e cel mai nasol? Dacă din cauza asta i-a omorât el pe toţi acei oameni de la târgul de
joburi?
Nu fi tâmpit, un glio te-ar fi ucis deja.
Bine, de acord, dar dacă i-ar zice doctorul că migrenele sunt semn de boală mintală?
De schizofrenie paranoidă sau ceva asemănător? Brady recunoaşte că are ceva la cap,
fireşte că are, că doar oamenii normali nu se apucă să intre cu maşina în mulţime şi nici
nu se gândesc cum ar fi să-l asasineze pe preşedintele Statelor Unite într-un atentat
sinucigaş. Oamenii normali nu-şi ucid fraţii mai mici. Oamenii normali nu stau în faţa
dormitorului mamei întrebându-se dacă e în pielea goală.
Însă oamenii anormali nu vor ca ceilalţi să ştie că sunt anormali.
Închide computerul şi se fâţâie fără rost prin centrul lui de comandă. Ia în mână
Invenţia Doi, apoi o lasă jos. A aflat că nici măcar asta nu-i originală; de ani de zile
hoţii de maşini folosesc gadgeturi dintr-astea. De când a umblat cu ea la Mercedesul
doamnei Trelawney, nu a mai avut curajul să o atingă. Dar poate că a venit vremea să
o reactiveze pe buna şi draga Invenţie Doi – uluitor ce chestii lasă oamenii în maşini.
Întrebuinţarea Invenţiei Doi e oarecum riscantă, însă nu prea mult. Cu condiţia ca el să
fie prudent, iar Brady ştie să fie foarte prudent.
Du-te-n mă-ta de fost poliţist, de ce nu a muşcat momeala?
Brady îşi masează tâmplele.

18
Hodges nu a muşcat momeala pentru că înţelege implicaţiile. Dacă scrie ce nu
trebuie, atunci nu va mai primi niciodată vreo veste de la Domnul Mercedes. Pe de altă
parte, dacă scrie mesajul pe care ştie că îl aşteaptă – câteva rânduri reticente şi
stângace prin care încearcă să-i descopere identitatea –, va ajunge să fie jucat pe degete
de jigodia aia sadică.
Mai întâi trebuie să răspundă la o întrebare simplă: cine va fi peştele în relaţia
aceasta şi cine va fi pescarul?
Trebuie totuşi să scrie ceva pentru că nu are nicio altă pistă în afară de Umbrela
Albastră. Şi nici nu poate apela la sursele de pe vremea când lucra în poliţie. Scrisorile
pe care le-a scris Domnul Mercedes nu au nicio valoare în lipsa unui suspect. În plus, o
scrisoare nu-i decât o scrisoare, pe când citatul online este…
— Este un dialog, spune el cu voce tare.
Numai că are nevoie de o nadă. Cea mai îmbietoare nadă din câte se pot imagina.
Poate pretinde că îl bântuie gânduri de sinucidere; nici nu ar fi prea greu, din moment
ce până de curând chiar l-au bântuit. E convins că reflecţiile pe marginea caracterului
atrăgător al morţii l-ar face pe Domnul Mercedes să vorbească cu el, dar câtă vreme va
trece până îşi va da seama că e tras pe sfoară? Nu e vorba aici despre vreun cretin cu
drogul în nas care să creadă că poliţia chiar îi va da un milion de dolari şi un Boeing
747 cu care să ajungă în El Salvador. Domnul Mercedes este un individ extrem de
inteligent care, din întâmplare, este şi dus cu pluta.
Hodges îşi pune carneţelul pe genunchi şi îl deschide la o pagină nouă. La mijlocul ei
scrie cu majuscule doar patru cuvinte:

TREBUIE SĂ ÎL ENERVEZ.

Le încercuieşte şi apoi vâră carneţelul în dosarul care a început să se îngroaşe. Mai


stă câteva clipe pe scaun, cu ochii la ecranul de protecţie cu poza fiicei sale, care acum
nu mai are cinci ani şi nici nu mai crede că tătuţul ei ar fi Dumnezeu.
— Noapte bună, Allie.
Închide computerul şi se duce la culcare. Îşi închipuie că gândurile nu-l vor lăsa în
pace, dar se înşală: adoarme cum pune capul pe pernă.

19
Se trezeşte la 2:19 a.m., după, cum îl anunţă ceasul de pe noptieră, cu răspunsul atât
de clar în minte de poate jura că-i o firmă de neon. Cam riscant, dar foarte just, genul
de lucru pe care ori îl faci fără ezitare, ori nu-l mai faci deloc. Se duce în birou, stafie
burtoasă şi palidă îmbrăcată în boxeri. Deschide computerul. Intră pe site-ul Sub
Umbrela Albastră a lui Debbie şi dă click pe ÎNCEPEŢI ACUM!
Pe ecran apare o altă imagine. Cei doi tineri se află pe ceva ce seamănă cu un covor
magic care pluteşte pe deasupra unei mări nesfârşite. Ploaia argintie cade în continuare,
dar lor le e bine sub umbrela cea albastră. Sub covorul magic sunt două casete. În cea
din stânga scrie ÎNSCRIEŢI-VĂ ACUM, iar în cea din dreapta INTRODUCEŢI NUMELE
DE UTILIZATOR. Pe aceasta dă click Hodges şi tastează kermitfrog19 în căsuţa nou-
apărută. Apasă Enter şi apare mesajul:
ucigmerc vrea să ia legătura cu tine!
Tu vrei să iei legătura cu ucigmerc?
DN

Hodges pune cursorul pe D şi apasă mouse-ul. Apare imediat o casetă în care să scrie.
Hodges tastează repede, fără ezitare.

20
La cinci kilometri depărtare, la numărul 49 de pe Elm Street, în Platoul de la Nord,
Brady Hartsfield nu poate să doarmă. Îi bubuie capul. Îşi repetă Frankie. Fratele meu,
care mai bine ar fi murit când s-a înecat cu felia aia de măr. Cât de simplă ar fi fost
viaţa dacă aşa s-ar fi întâmplat lucrurile.
Se gândeşte la mama lui, care uneori uită să-şi pună cămaşa de noapte şi se culcă în
pielea goală.
Dar cel mai mult se gândeşte la fostul poliţist.
În cele din urmă, se dă jos din pat şi iese din dormitor. Se opreşte o clipă în faţa uşii
de la camera mamei, ascultând-o cum sforăie. Este cel mai ne-erotic sunet din câte există
în univers, îşi spune el, dar tot se opreşte să-l asculte. Apoi se duce la parter, deschide
uşa de la pivniţă, intră şi o închide în urma lui. Rosteşte:
— Putere.
Dar are vocea prea slabă şi răguşită şi luminile nu se aprind. Îşi drege glasul şi
încearcă iarăşi:
— Putere!
Se face lumină. Haos aprinde cele şapte computere şi Beznă opreşte numărătoarea
inversă. Se aşază la Numărul Trei. În mulţimea de pictograme este şi o umbreluţă
albastră. Dă click pe ea, nedându-şi seama că îşi ţine respiraţia decât atunci când scoate
un oftat prelung şi aspru.

kermitfrog19 vrea să ia legătura cu tine!


Tu vrei să iei legătura cu kermitfrog19?
DN

Brady apasă pe D şi se apropie mai mult de ecran. O expresie de confuzie totală îi


înlocuieşte treptat nerăbdarea aşternută pe chip. Apoi, pe măsură ce citeşte iar şi iar
mesajul acela scurt, confuzia se transformă mai întâi în supărare, apoi în furie pură.

Am auzit o grămadă de mărturii mincinoase la viaţa mea, dar asta le


întrece pe toate.
Sunt pensionat, nu tâmpit.
Probele din dosar, nedate publicităţii, atestă că nu eşti tu Ucigaşul cu
Mercedes.
Du-te-n mă-ta, boule!

Brady simte o dorinţă aproape de nestăvilit să dea un pumn în ecranul calculatorului


şi să îl spargă. Dar reuşeşte să şi-o înfrâneze. Tremură din cap până-n picioare. Are
ochii ieşiţi din orbite. Trece un minut. Trec două. Trec trei.
Curând am să mă scol de pe scaun, îşi spune el. Am să mă scol şi am să mă duc la
culcare.
La ce folos? Nu va fi în stare să adoarmă.
— Imbecil umflat, şopteşte el, fără să simtă lacrimile fierbinţi care i se revarsă din
ochi. Imbecil umflat şi cretin şi dobitoc. Eu am fost! Eu am fost! Eu am fost!

Probele din dosar nedate publicităţii.

Imposibil.
Se agaţă de nevoia de a-i face rău fostului poliţist şi aşa îi revine capacitatea de a
gândi. Cum anume să-l rănească? Întoarce ideea pe toate părţile vreo jumătate de oră,
alcătuind şi respingând diferite scenarii. Iar soluţia, atunci când o găseşte, este
incredibil de simplă. Prietenul umflatului de fost poliţist – singurul lui prieten, din câte
şi-a putut da seama Brady până acum – este un pui de cioroi cu nume de alb. Şi la ce
ţine negroteiul ăsta mic ca la ochii din cap? La ce ţine toată familia lui ca la ochii din
cap? La setterul irlandez, fireşte. La Odell.
Brady îşi aduce aminte cum îşi imaginase mai devreme că ar otrăvi câteva kilograme
din cea mai bună îngheţată de la Mr. Tastey şi izbucneşte în râs. Intră pe Internet şi
începe să se documenteze.
Propriul meu studiu de caz, îşi spune el, continuând să zâmbească.
La un moment dat îşi dă seama că i-a dispărut durerea de cap.
MOMEALA OTRĂVITĂ
1
Brady Hartsfield nu are nevoie de prea mult timp ca să pună la cale planul de
otrăvire al prietenului canin al lui Jerome Robinson, Odell. De folos este şi faptul că
Brady este totodată şi Ralph Jones, personaj fictiv, de bună-credinţă şi cu un card Visa
cu limită de credit, care poate comanda diverse chestii de pe Amazon şi eBay. Cei mai
mulţi oameni nu au habar cât de uşor este să-ţi inventezi o identitate falsă pe care să o
poţi folosi pe Internet fără probleme. Nu trebuie decât să-ţi plăteşti facturile. Dacă nu,
poţi fi demascat cât ai bate din palme.
Folosindu-se de identitatea lui Ralph Jones, comandă o cutie de un kilogram de
rodenticid Gopher-Go şi dă adresa căsuţei poştale a lui Ralph, de la Oficiul Speedy, nu
departe de Discount Electronix.
Ingredientul activ din Gopher-Go este stricnina. Brady caută pe Net simptomele
otrăvirii cu stricnină şi se bucură nespus să afle că Odell va trece prin chinuri grele. La
aproximativ douăzeci de minute după ingerare încep spasmele musculare în gât şi cap.
Se răspândesc iute în restul corpului. Gura se lăbărţează într-un rictus (cel puţin aşa se
întâmplă la oameni; Brady nu ştie cum e la câini). Pot apărea vărsături, dar atunci este
deja prea târziu pentru că cea mai mare parte din otravă va fi fost absorbită de
organism. Încep convulsiile din ce în ce mai puternice, până când coloana vertebrală se
îndoaie şi se rigidizează. Uneori se poate întâmpla să plesnească. Moartea apare,
punând capăt suferinţei; Brady e convins de asta – ca rezultat al asfixiei. Au cedat căile
neurale care aduc aer la plămâni din lumea exterioară.
Brady de-abia aşteaptă.
Bine măcar că nu va fi o aşteptare lungă, se consolează el în timp ce stinge
computerele şi urcă scara. Va primi coletul săptămâna viitoare. Cea mai bună metodă
de a băga otrava în câine, îşi face el planul, e să o amestece într-un hamburger zemos.
Toţi câinii se dau în vânt după hamburgeri şi Brady ştie exact cum îi va da gustarea asta
lui Odell.
Barbara Robinson, surioara lui Jerome, are o prietenă pe care o cheamă Hilda. Celor
două fetiţe le place să se ducă la Zoney’s GoMart, magazinul aflat la două străzi de
locuinţa familiei Robinson. Pretextul ar fi acela că acolo se găseşte o îngheţată
formidabilă de struguri; însă adevărul este că vor să se întâlnească cu celelalte prietene
din cartier. Cele şase porumbiţe stau cocoţate pe zidul scund din piatră din spatele
parcării cu patru locuri a prăvăliei şi bârfesc şi chicotesc şi fac schimb de dulciuri. Brady
le-a văzut deseori din dubiţa lui de Mr. Tastey. Le face cu mâna şi ele îi răspund.
Toată lumea îl iubeşte pe vânzătorul de îngheţată.
De două ori pe săptămână, doamna Robinson îi dă voie Barbarei să meargă acolo
(probabil că s-a dus singură să vadă dacă nu cumva parcarea de la Zoney’s e unde se
strâng aurolacii; şi a aflat că nu e), dar i-a pus anumite condiţii pe care Brady le
ghiceşte cu uşurinţă. Barbara nu are voie să se ducă singură; nu trebuie să stea mai mult
de o oră; ea şi Hilda trebuie să fie în permanenţă însoţite de Odell. Nu e voie cu câini în
magazin, aşa că Barbara îi leagă lesa de clanţa toaletei de afară, pentru ca ea şi Hilda
să-şi poată cumpăra îngheţata cu aromă de strugure.
Acela va fi momentul când Brady – la volanul maşinii sale personale, un Subaru
absolut banal – îi va arunca lui Odell chifteaua fatală. Câinele e mare; probabil că se va
chinui cam douăzeci şi patru de ore. Brady speră să fie aşa. Durerea are un mod aparte
de a se propaga, trăsătură foarte frumos exprimată prin axioma rahatul se rostogoleşte la
vale. Cu cât îl va durea mai tare pe Odell, cu atât îi va durea şi pe negroteica aia mică şi
pe frate-său. Jerome va transmite durerea umflatului de fost poliţist, zis şi Kermit
William Hodges, iar umflatul de fost poliţist va înţelege că Odell a murit din vina lui, că
este o răzbunare pentru faptul că i-a trimis lui Brady mesajul ăla enervant şi
necuviincios. Când câinele va muri, fostul poliţist va şti…
La jumătatea drumului spre etaj, cu urechea atentă la sforăitul mamei, Brady se
opreşte şi face ochii mari, ca lovit în moalele capului de conştientizarea urmărilor pe
care le-ar putea avea planul acesta.
Umflatul de fost poliţist va şti.
Şi asta-i buba, nu? Pentru că orice acţiune are anumite consecinţe. Tocmai din
această cauză Brady visează cu ochii deschişi că va otrăvi îngheţata pe care o vinde
copiilor, dar niciodată nu va face aşa ceva. Nu va face aşa ceva câtă vreme mai vrea să
zboare pe sub radar. Şi deocamdată mai vrea.
Până acum Hodges nu le-a arătat foştilor colegi din poliţie scrisoarea pe care i-a
trimis-o Brady. La început, Brady a crezut că Hodges voia ca povestea să rămână doar
între ei doi, poate chiar să încerce să dea singur de urma Ucigaşului cu Mercedes şi
astfel să se acopere cu puţintică glorie post-pensionare. Dar acum ştie că s-a înşelat. De
ce să vrea bulangiul ăla de Det. Pens. să-i dea de urmă, din moment ce crede că Brady e
doar un escroc?
Brady nu poate înţelege cum de a ajuns Hodges la concluzia asta când doar el, Brady,
ştia despre plasa de păr şi despre clor, detalii ce nu fuseseră dezvăluite presei, dar uite
că aşa s-a întâmplat. Dacă Brady îl va otrăvi pe Odell, Hodges va apela la amicii lui din
poliţie. În primul rând la fostul lui partener, Huntley.
Mai rău, s-ar putea să dea un nou scop în viaţă omului pe care Brady spera să-l
împingă la sinucidere, anulând astfel întregul sens al scrisorii atât de dibaci redactate.
Atunci când a împins-o în braţele nebuniei pe vaca aia de madam Trelawney, a fost
cuprins de o stare de exaltare cum nu mai simţise în viaţa lui, mult mai intensă (din
motive pe care nu şi le poate explica şi pe care nici nu vrea să şi le explice) decât atunci
când intrase cu maşina în toţi oamenii ăia. Şi voia să o simtă din nou. Dacă ar reuşi să-l
facă pe anchetatorul principal din cazul său să se sinucidă – o, ce triumf ar fi acesta!
Brady se opreşte la jumătatea scării, gândindu-se profund la acţiunile lui viitoare.
Tot mai e posibil ca ticălosul ăla umflat să dea fuga la amicii lui, îşi spune el.
Moartea câinelui ar fi imboldul de care are nevoie.
Însă nu prea crede şi capul îi pulsează puternic, anunţând instalarea migrenei.
Îi vine să se repeadă înapoi în pivniţă, să intre iar pe Umbrela Albastră şi să-i ceară
umflatului să-i explice despre ce căcat de „probe nedate publicităţii” vorbeşte, astfel
încât el, Brady, să le poată demola. Însă asta ar fi o greşeală teribilă. Ar putea părea că-
i cerşeşte atenţia, ar putea părea chiar disperat.
Probe nedate publicităţii.

Du-te-n mă-ta, boule!

Dar eu am fost! Mi-am riscat libertatea! Viaţa mi-am riscat-o! Eu am fost autorul
masacrului! Nu poţi să-mi răpeşti meritul! Nu-i cinstit!
Tâmplele îi pulsează mai tare.
Tu eşti bou, jegosule! îi urlă el în gând lui Hodges. Într-un fel sau altul tot vei plăti,
dar nu înainte să moară câinele. Poate o să moară şi cioroiul ăla care ţi-e prieten. Poate
o să moară toată familia de ciori. Şi alţi oameni după ei. Mulţi oameni. Şi atunci treaba
de la Complexul Municipal o să ţi se pară un vis frumos.
Intră în camera lui, se dezbracă rămânând doar în chiloţi şi se întinde pe pat. Capul
îi bubuie, braţele îi tremură (de parcă el ar fi înghiţit stricnină). Va agoniza aici până în
zori, dacă nu cumva…
Se dă jos din pat şi iese pe coridor. Stă aproape patru minute în faţa uşii întredeschise
de la camera mamei sale, apoi se dă bătut şi intră. Se bagă în pat alături de ea şi
imediat durerea de cap începe să slăbească. Poate datorită căldurii. Poate datorită
mirosului ei – şampon, cremă de corp, alcool. Poate amândouă.
Mama se întoarce. Îi vede ochii mari în întuneric.
— Of, scumpete, iar ai o noapte proastă?
— Da.
Lacrimile îi ard ochii.
— Vrei să te ajut?
Deşi cunoaşte deja răspunsul: pulsează lipit de abdomenul ei.
— Faci atât de multe pentru mine, îi şopteşte ea cu tandreţe. Vreau şi eu să fac ceva
pentru tine.
El închide ochii. Mirosul de băutură din respiraţia ei e foarte puternic. Nu-l
deranjează, cu toate că în mod normal nu poate să îl sufere.
— Bine.
Se ocupă de el iute şi cu pricepere. Nu durează mult. Niciodată nu durează mult.
— Gata, spune ea. Acum culcă-te, scumpete.
Şi el închide ochii şi adoarme aproape instantaneu.
Când se trezeşte, razele soarelui intră pe fereastră, iar ea sforăie din nou. O şuviţă de
păr i s-a lipit de saliva care-i curge din gură. El se dă jos din pat şi se întoarce în camera
sa. Acum are mintea limpede. Rodenticidul, condimentat din plin cu stricnină, e pe
drum. Când îl va primi, va otrăvi câinele şi la naiba cu toate consecinţele ce ar putea
decurge de aici. La dracu’ cu toate consecinţele. Şi ce va face cu negroteii ăia bogaţi cu
nume de albi? Nu va face nimic. Nu sunt importanţi. Urmează umflatul de fost poliţist,
imediat după ce va avea ocazia să împărtăşească durerea lui Jerome Robinson şi
tristeţea Barbarei Robinson. Şi ce dacă se va sinucide? Important e că nu va mai fi. Şi
apoi…
— Ceva uriaş, spune el îmbrăcându-şi jeanşii şi un tricou alb, simplu. Care să-mi
aducă strălucirea orbitoare a gloriei.
Nu ştie încă ce anume va fi acel ceva uriaş care îi va aduce gloria, dar nu-i nimic. Are
destul timp la dispoziţie, plus că trebuie să se ocupe de altceva mai întâi. Trebuie să
demoleze aşa-zisele „probe” ale lui Hodges şi să-i demonstreze că el, Brady, este în
realitate Ucigaşul cu Mercedes, monstrul pe care Hodges nu a reuşit să-l prindă. Trebuie
să i-o spună iar şi iar, şi iar, şi iar, până îl va înnebuni de cap. Trebuie să o facă şi
pentru că, dacă Hodges crede în aceste „probe” false, atunci înseamnă că şi ceilalţi
poliţişti – poliţiştii adevăraţi – le cred. Iar asta este inacceptabil. Trebuie să…
— … devin credibil! exclamă Brady către bucătăria pustie. Trebuie să devin credibil!
Începe să pregătească micul dejun: ouă cu şuncă. Poate că mirosul va ajunge la etaj şi
o va tenta pe mami. Dacă nu, nu. Mare scofală. Va mânca el şi porţia ei. Îi este cam
foame.

2
De data asta funcţionează chestia cu mirosul de mâncare. Deborah Ann coboară scara
legându-şi cordonul capotului, pe jumătate încă adormită. Are ochii roşii, obrajii palizi,
părul ridicat vâlvoi în toate direcţiile. Nu mai suferă de mahmureli, nu tocmai; creierul
şi trupul i s-au obişnuit prea tare cu băutura. Însă îşi petrece dimineţile într-o stare de
atenţie difuză, nefăcând nimic altceva decât să urmărească emisiuni-concurs şi să-şi
mestece pastilele antiacide. Cam pe la două după-amiaza, când lumea din jurul ei
începe să capete mai mult contur, îşi toarnă primul pahar.
Nu pomeneşte despre cele întâmplate azi-noapte, presupunând că şi-ar aduce aminte.
Însă nu e mai puţin adevărat că nu vorbeşte niciodată despre asta. Niciunul dintre ei nu
vorbeşte.
Aşa cum nu vorbim niciodată despre Frankie, îşi spune Brady. Şi, dacă ar fi să
vorbim, ce am putea spune? Dumnezeule mare, nasoală căzătură?
— Ce bine miroase, spune ea. Mi-ai păstrat şi mie?
— Sigur, e mâncare din belşug. Vrei nişte cafea?
— Da, te rog. Cu mult zahăr.
Se aşază la masă şi se uită la televizorul de pe bufet. Nu-i deschis, dar ea tot se uită.
Din câte îşi dă seama Brady, ea ar putea crede că este pornit.
— Nu ţi-ai pus uniforma, observă ea, referindu-se la cămaşa albastră, pe al cărei
buzunar sunt imprimate cuvintele DISCOUNT ELECTRONIX.
Are trei astfel de cămăşi în dulap. Şi le calcă singur. La fel ca aspirarea podelelor şi
spălatul rufelor, nici călcatul hainelor nu se află în repertoriul mămicii.
— Intru de-abia la zece, spune el.
Ca şi cum ar fi rostit o formulă magică, telefonul se trezeşte şi începe să zbârnâie pe
blatul bufetului. Îl prinde înainte să cadă.
— Nu răspunde, dulceaţă. Cine o fi o să creadă că am ieşit să luăm micul dejun în
oraş.
Tentant, dar lui Brady îi este imposibil să lase telefonul să sune, aşa cum tot imposibil
îi este să renunţe la ideea confuză de a pune la cale un atentat de proporţii grandioase.
Se uită la numele apelantului şi nu se miră deloc când vede TONES. Anthony „Tones”
Frobisher, marele şi tarele boss de la Discount Electronix (filiala din mallul Birch Hill).
— Azi intru mai târziu la muncă, Tones.
— Ştiu, dar am nevoie de tine să te duci la o intervenţie. Te rog, te rog mult.
Tones nu-l poate obliga pe Brady să facă nimic în ziua când intră mai târziu în tură şi
de aceea şi-a pus tonul linguşitor.
— E vorba de doamna Rollins şi ştii bine că dă bacşişuri grase.
Fireşte că dă, doar locuieşte în Sugar Heights. Patrula Cibernetică merge la multe
intervenţii în Sugar Heights, iar una din clientele lor – una din clientele lui Brady – a
fost regretata Olivia Trelawney. De două ori a avut intervenţii la ea acasă după ce
începuseră să vorbească sub Umbrela Albastră a lui Debbie. Cât de tare a fost chestia
asta. A văzut cu ochii lui cât de mult slăbise. A văzut cu ochii lui cum îi tremurau
mâinile. Unde mai pui că, având acces la computerul ei, putea face tot felul de lucruri.
— Nu ştiu, Tones…
Dar fireşte că se va duce; şi nu numai din cauza bacşişurilor doamnei Rollins. Îi place
să treacă pe lângă numărul 729 de pe Lilac Drive, spunându-şi: Eu sunt răspunzător
pentru porţile astea închise. Nu a fost nevoie decât să-i dau un ultim imbold adăugând
un program micuţ pe computerul ei.
Computerele sunt o invenţie minunată.
— Ascultă, Brady, dacă te duci la intervenţia asta, nu te mai pun să faci nimic la
magazin astăzi. Ce zici? Doar aduci Broscuţa înapoi şi după aia freci menta până vine
vremea să te duci să-ţi iei duba aia caraghioasă de îngheţată.
— Dar Freddi unde e? De ce n-o trimiţi pe ea?
Acum îl ia la mişto. Dacă Tones ar fi putut s-o trimită pe Freddi, nu l-ar mai fi sunat
pe el.
— A dat telefon că-i bolnavă. Zice că i-a venit ciclul şi că o doare de nici nu poate să
se mişte. Normal că mănâncă rahat. Eu ştiu asta, ea ştie asta şi ea ştie că eu ştiu, dar e
în stare să mă acuze de hărţuire sexuală dacă o chem la muncă. Ştie că ştiu şi asta.
Mami îl vede pe Brady cum zâmbeşte şi-i zâmbeşte şi ea. Ridică pumnul strâns şi îl
răsuceşte într-o parte şi în alta. Adică Strânge-l de coaie, scumpete. Zâmbetul lui Brady se
lăbărţează până la urechi. O fi mami beţivă, o pune ea mâna să gătească doar o dată
sau de două ori pe săptămână, o fi ea al dracului de enervantă, dar are momente când îl
citeşte ca pe o carte deschisă.
— În regulă, zice Brady. Dar ce-ar fi să mă duc cu maşina mea?
— Ştii bine că nu-ţi pot plăti benzina dacă te duci cu maşina ta, răspunde Tones.
— Plus că aşa spune politica firmei, zice Brady. Am dreptate?
— Păi… da, ai.
Schyn Ltd., compania mamă din Germania a DE, este de părere că Volkswagenurile
Patrulei Cibernetice reprezintă o metodă bună de a face publicitate. Freddi Linklatter e
de părere că cel care vrea să-i fie reparat computerul de un individ care circulă într-o
Broscuţă verde ca mucii e dus rău cu capul; iar Brady este de acord cu ea în privinţa
asta. Şi totuşi, se pare că sunt mulţi duşi cu capul în lumea asta, pentru că ei sunt
chemaţi mereu la intervenţii.
Însă puţini dau bacşişuri grase aşa cum dă Paula Rollins.
— Bine, spune Brady. Dar îmi rămâi dator.
— Mulţam, amice.
Brady închide telefonul fără să se mai ostenească să-i spună Nu sunt amicul tău şi o
ştim amândoi.

3
Paula Rollins este o blondă planturoasă, care locuieşte singură într-un conac cu
şaisprezece camere, care imită stilul Tudor, la doar trei străzi distanţă de căsoaia
răposatei doamne Trelawney. Brady nu ştie exact care-i treaba cu ea, dar bănuieşte că-i
a doua ori a treia fostă nevastă din colecţia de trofee a unui bogătaş şi că a avut de
profitat la greu din partaj. Poate că individul cu pricina fusese mult prea vrăjit de ţâţele
ei ca să-şi mai bată capul cu vreun acord prenupţial. Pe Brady îl cam doare în cot de
toată povestea şi îi este suficient să ştie că femeia are de unde să-i dea bacşiş bun şi că
nu a încercat niciodată să se dea la el. Iar asta e bine. Nu-l interesează câtuşi de puţin
formele apetisante ale doamnei Rollins.
Dar uite că îl apucă de mână şi-l trage cu putere înăuntru.
— Of… Brady! Slavă Domnului că ai venit!
Parcă a venit s-o salveze după trei zile şi trei nopţi petrecute pe o insulă pustie, fără
apă şi fără hrană, dar îi sesizează ezitarea înainte de a-i rosti numele şi îi vede privirea
furişându-se ca să i-l citească de pe ecuson. Ce dacă mai fusese aici de vreo şase ori? (Şi
Freddi la fel; Paula Rollins este un torţionar de computere în serie.) Nu-l deranjează că
nu-şi aminteşte cum îl cheamă. Lui Brady îi convine să fie uşor de uitat.
— S-a… Nu ştiu ce a păţit!
De parcă pizda asta fără minte ar şti vreodată. Ultima oară când l-a chemat, cu şase
săptămâni în urmă, a fost convinsă că îi intrase un virus în computer şi-i ştersese toate
fişierele. Brady a dat-o cu gentileţe afară din birou, promiţându-i (pe un ton nu prea
optimist) că va face absolut tot ce îi va sta în putere. După aia s-a aşezat, a repornit
computerul şi a navigat o vreme pe Internet. A chemat-o de-abia după ceva vreme şi i-a
spus că reuşise să rezolve problema în ultima clipă. O jumătate de oră să mai fi întârziat
şi atunci chiar că ar fi pierdut toate fişierele. Cucoana i-a dat optzeci de dolari. Cu ei a
scos-o pe mami la cină în seara aceea şi au băut împreună o sticlă de şampanie
bunicică.
— Spuneţi-mi ce s-a întâmplat, îi cere Brady, serios ca un neurochirurg.
— Eu n-am făcut nimica, se văicăreşte ea.
Întotdeauna se văicăreşte. Majoritatea clienţilor care îl cheamă la intervenţii se
văicăresc. Şi nu doar femeile. Nimic nu-i poate ştirbi bărbăţia unui director mai abitir
decât posibilitatea ca tot ce avea pe MacBook-ul personal să fi zburat în raiul IT-ului.
Îl trage grăbită prin salon (lung cât vagonul-restaurant al unui Amtrak) şi îl împinge
în birou.
— Nu-i dau voie menajerei să intre aici, aşa că am făcut singură curat – am spălat
geamurile, am aspirat parchetul – şi când m-am aşezat să-mi verific e-mailul, afurisitul
ăsta de computer nici măcar n-a vrut să se deschidă!
— Aha. Ciudat.
Brady ştie că doamna Rollins are o angajată hispanică ce-i face treaba prin casă, dar
se pare că îi este interzis accesul în birou. Lucru în avantajul ei, pentru că Brady a
observat deja problema, iar dacă menajera ar fi fost de vină pentru asta, fără doar şi
poate că ar fi fost dată afară.
— Poţi să-l repari, Brady?
Graţie lacrimilor care i-au inundat, ochii albaştri ai doamnei Rollins par mai mari ca
oricând. Brady parcă o vede pe Betty Boop din desenele alea animate antice şi de
demult care mai sunt de găsit doar pe Youtube şi parcă o aude exclamând: Pup-pup, pi-
pu-pi-pup! Îi vine să râdă, dar se stăpâneşte.
— Fiţi convinsă că am să încerc, îi spune el curtenitor.
— Eu trebuie să dau o fugă până vizavi, la Helen Wilcox acasă, zice ea, dar n-am să
lipsesc decât câteva minute. Ai cafea proaspătă în bucătărie, dacă vrei.
Şi, spunând acestea, îl lasă singur în uriaşa şi luxoasa ei locuinţă, plină de dracu’ ştie
câte bijuterii de valoare împrăştiate peste tot la etaj. Dar n-are de ce să-şi facă griji.
Brady nu ar fura niciodată de la un client. Ar putea fi prins asupra faptului. Şi chiar
dacă nu, cine ar fi cel mai evident suspect? Dăăă. Doar n-a reuşit să scape neprins după
ce i-a secerat pe idioţii ăia de şomeri de la Complexul Municipal, doar ca să fie arestat
pentru că a furat o pereche de cercei cu diamante de care habar nu are cum să scape.
Aşteaptă până aude închizându-se uşa de la intrare, apoi trece în salon ca să o
urmărească pe fereastră cum traversează strada împreună cu perechea ei de silicoane
desăvârşite. Când nu o mai vede, se întoarce, se pune în patru labe sub birou şi bagă
computerul în priză. Probabil că l-a scos când a dat cu aspiratorul şi a uitat să-l bage la
loc.
Pe ecran apare caseta cu parola. În dorul lelii, doar ca să-şi ocupe timpul cu ceva,
tastează PAULA şi imediat apare desktopul, ticsit cu toate fişierele cucoanei. Of,
Doamne, tâmpiţi mai sunt oamenii…
Intră pe Umbrela Albastră a lui Debbie ca să verifice dacă nu cumva umflatul de fost
poliţist a mai postat ceva. Nu a postat nimic, dar Brady se hotărăşte pe moment să
trimită el un mesaj pentru Det. Pens. În fond, de ce nu?
Încă din liceu a înţeles că nu-l ajută cu nimic dacă stă să se gândească prea mult la ce
vrea să scrie. Îi vin mult prea multe idei şi încep să se înghesuie între ele. Aşa că
spontaneitatea e cea mai bună metodă pentru el. Aşa i-a scris Oliviei Trelawney – focul
Gheenei, păpuşă – şi tot aşa i-a scris şi lui Hodges, deşi a recitit de două ori scrisoarea
adresată umflatului ca să vadă dacă nu se abătuse cumva de la stilul iniţial.
Stil pe care îl adoptă şi acum, având însă grijă ca mesajul acesta să fie unul scurt.

De unde să fi ştiut eu despre clor şi plasa de păr, domnule Detectiv


Hodges? ASTEA DOUĂ sunt probele nedate publicităţii. Niciodată nu s-a scris
despre ele în ziare şi nici nu s-a pomenit de ele la TV. Zici că nu eşti tâmpit,
DAR MIE AŞA ÎMI DAI IMPRESIA. Cred că ţi s-a mucegăit creierul de la toate
emisiunile alea la care te uiţi.
CARE probe?
AI CURAJ SĂ-MI RĂSPUNZI?

Brady mai citeşte o dată ce a scris şi face o singură modificare: o cratimă în cuvântul
nedate. Nu crede că va intra vreodată în atenţia poliţiei, dar dacă aşa ceva se va
întâmpla, ştie că i se va cere să dea o mostră de scriere. Şi parcă şi-ar dori să le ofere
una. A purtat o mască atunci când a intrat cu maşina în mulţime şi poartă o mască şi
atunci când scrie în numele Ucigaşului cu Mercedes.
Apasă tasta TRIMITE, apoi verifică paginile vizitate de doamna Rollins. Se opreşte
uimit când descoperă câteva intrări pe site-ul „Domni în Frac”. Ştie ce este de la Freddi
Linklatter: un serviciu care oferă escorte masculine. Ce să vezi? Se pare că Paula Rollins
are o viaţă secretă.
În fond, nu toată lumea are?
Nu-i treaba lui. Şterge vizita făcută pe Umbrela Albastră a lui Debbie, apoi îşi
deschide trusa de lucru şi scoate din ea o grămadă de rahaturi, absolut la întâmplare:
dischete, un modem (stricat, dar ea nu are de unde să ştie), diferite stick-uri şi un
stabilizator de tensiune care nu are nicio treabă cu computerele, dar arată mai tehnic.
Scoate şi un roman de Lee Child şi citeşte până când îşi aude clienta revenind acasă,
douăzeci de minute mai târziu.
Când doamna Rollins îşi vâră capul pe uşa biroului, nu mai e nici urmă de roman, iar
Brady îşi strânge toate tâmpeniile înşirate pe masă. Cucoana găseşte de cuviinţă să-i
adreseze un zâmbet îngrijorat.
— Ai reuşit?
— La început am crezut că n-am nicio şansă, spune Brady, dar până la urmă i-am dat
de capăt. Condensatorul de reglare s-a defectat şi ţi-a închis un circuit. Computerul este
programat să nu pornească în astfel de cazuri pentru că, dacă ar porni, ar putea pierde
tot ce-i în el.
O priveşte grav.
— Ba chiar ar fi putut să ia foc. Au fost cazuri.
— O… Doamne… Dumnezeule, spune ea, cu tone de dramă în fiecare cuvânt şi cu
mâna apăsată pe inimă. Eşti sigur că acum merge?
— E ca nou, îi zice el. Veniţi şi vedeţi.
Întoarce politicos privirea, în vreme ce ea tastează parola aia tembelă. Deschide vreo
două fişiere şi apoi se întoarce spre el zâmbind.
— Brady, Dumnezeu mi te-a trimis.
— Şi mama zicea la fel până m-am făcut destul de mare ca să-mi cumpăr singur bere.
Cucoana începe să râdă, de parcă nu auzise ceva mai nostim în toată viaţa ei. Brady
râde cu ea, pentru că tocmai ce şi-a imaginat cum ar fi dacă i-ar ţintui umerii de parchet
cu genunchii şi i-ar vârî adânc în gura aia hlizită un cuţit de carne luat din propria ei
bucătărie.
Parcă şi simte cum îi cedează cartilajele.

4
Deoarece Hodges verifică frecvent Umbrela Albastră, citeşte răspunsul Ucigaşului cu
Mercedes doar la câteva minute după ce Brady a apăsat TRIMITE.
Rânjetul lui satisfăcut îi netezeşte pielea, întinerindu-l şi făcându-l aproape chipeş.
Deci relaţia lor tocmai ce a fost stabilită în mod oficial: Hodges este pescarul, iar
Domnul Mercedes este peştele. Un peşte foarte viclean, îşi repetă el, unul capabil să facă
un salt brusc şi să rupă undiţa. Va trebui să se poarte cu mare grijă, să rotească foarte
încet mulineta şi să-l tragă aproape pe nesimţite spre barcă. Dacă este în stare să facă
asta, dacă are suficientă răbdare, atunci, mai devreme sau mai târziu, Domnul Mercedes
va fi de acord să se întâlnească faţă în faţă. Hodges e sigur că aşa va fi.
Pentru că şi-a dat seama că nu mă poate împinge la sinucidere şi singura opţiune care
i-a mai rămas este să mă omoare el însuşi.
Dacă ar fi deştept, Domnul Mercedes nu ar mai continua şi s-ar da la fund; şi atunci
se termină totul. Dar n-o s-o facă. E furios, însă doar o parte din el, o parte mică, e
cuprinsă de furie. Hodges se întreabă dacă Domnul Mercedes îşi dă seama cât de nebun
este. Şi dacă ştie ce informaţie de aur i-a oferit atunci când a scris:

Cred că ţi s-a mucegăit creierul de la toate emisiunile alea la care te uiţi.

Până de dimineaţă, Hodges doar a bănuit că Domnul Mercedes îi urmărea locuinţa;


acum e sigur. Nenorocitul a fost pe strada lui; de mai multe dăţi.
Îşi scoate iute carneţelul şi începe să schiţeze posibile variante de răspuns. Mesajul lui
trebuie să fie unul bun, pentru că peştele a înghiţit deja cârligul. Iar durerea pe care i-o
provoacă îl înfurie, cu toate că nu ştie încă despre ce este vorba. Şi, până îşi va da
seama, trebuie să fie mult mai furios; iar ca să-l înfurie atât de tare, trebuie să-şi asume
anumite riscuri. Hodges va fi nevoit să smucească undiţa ca să înfigă mai bine cârligul,
în ciuda riscului de a o rupe. Ce…?
Îşi aduce aminte ceva ce i-a spus Pete Huntley la prânz, nimic mai mult decât o
remarcă făcută în treacăt, iar răspunsul îi apare clar în minte. Hodges scrie mesajul în
carneţelul lui, apoi îl mai scrie o dată, apoi îl cizelează. Reciteşte produsul finit şi
hotărăşte că e bun. Este scurt şi josnic. Ai omis ceva, fraiere. Ceva ce nu ar avea de unde
să ştie un şarlatan. Şi nici adevăratul Domn Mercedes… în afară de cazul în care s-ar fi
apucat să-şi verifice arma crimei (cea pe patru roţi) de la motor la portbagaj, înainte de
a se urca în ea. Iar Hodges e în stare să bage mâna în foc că individul nu s-a obosit s-o
facă.
În caz că se înşală, undiţa se va rupe şi peştele va scăpa. Dar, aşa cum zice proverbul
ăla vechi: cine nu riscă nu câştigă.
Vrea să trimită mesajul chiar acum, dar ştie că nu ar fi bine. Mai lasă peştele să
înoate încă puţin în cercuri, cu cârligul ăla ruginit în gură. Chestia e ce anume să facă el
între timp. Parcă niciodată televizorul nu i s-a părut mai nesuferit ca acum.
Îi vine o idee – de unde dau năvală peste el în dimineaţa asta? – şi trage sertarul de
jos al biroului. Aici e o cutie cu carneţele tipizate, de tipul celor pe care le purta asupra
lui în vremurile când, împreună cu Pete, chestiona martorii oculari ai vreunei
infracţiuni. Nu se aştepta să le mai folosească, dar acum ia unul şi şi-l pune în buzunarul
de la spate al pantalonilor din bumbac.
Se potriveşte la fix.

5
Hodges merge până la jumătatea străzii lui şi de acolo începe să bată la uşi. Exact ca
pe vremuri, când punea întrebări din casă în casă, fără să omită pe nimeni, mai întâi pe
o latură a străzii; apoi traversând şi înapoindu-se la fel pe latura cealaltă. E zi de lucru,
dar surprinzător de multe persoane îi răspund atunci când bate sau sună la sonerie.
Unele sunt mame casnice, dar majoritatea sunt pensionari ca el, care au avut norocul de
a-şi fi putut achita toate ratele la casă înainte să se aleagă praful de economie, dar,
altminteri, nu într-o formă fizică şi psihică prea strălucită. Fără să trăiască de pe o zi pe
alta, poate nici măcar de la o săptămână la alta, dar oricum obligaţi spre sfârşitul lunii
să calculeze la ce trebuie să renunţe pentru a-şi putea permite medicamentele lor de
oameni bătrâni.
Povestea la care s-a gândit e una simplă, pentru că aşa e cel mai bine. Le spune că au
avut loc câteva spargeri la câteva străzi distanţă de Harper Road – poate doar nişte
copii mai neastâmpăraţi – şi că el ar dori să afle dacă a văzut cineva vreun vehicul
străin de cartier, care să fi trecut pe stradă de mai multe ori. Poate chiar mai încet decât
cu patruzeci de kilometri pe oră, cât e limita de viteză aici, mai zice el. Şi nu mai are
nevoie să continue; toţi vecinii se uită la serialele poliţiste şi toţi ştiu că răufăcătorii
studiază mai întâi locul şi apoi dau spargerea.
Le arată legitimaţia: cuvântul PENSIONAT este ştampilat cu tuş roşu peste nume şi
datele de identitate de sub fotografie. Are grijă să le spună că nu, nu poliţia i-a cerut să
facă această anchetă neoficială (ultimul lucru de care are nevoie ar fi ca unul dintre
vecini să dea telefon la secţie şi să se intereseze de el), ci este ideea lui personală. În
fond, şi el locuieşte în cartier şi prin urmare este personal interesat de siguranţa
acestuia.
Doamna Melbourne, ale cărei flori l-au fascinat atât de tare pe Odell, îl invită
înăuntru, la cafea şi fursecuri. Hodges acceptă, pentru că doamna i se pare a suferi de
singurătate. Este prima oară când discută cu ea şi îşi dă repede seama că femeia poate fi
considerată excentrică, în cel mai bun caz, ori de-a dreptul sărită de pe fix, în cel mai
rău. Totuşi are proprietatea cuvintelor. Trebuie să-i recunoască meritul ăsta. Ea îi spune
despre SUV-urile negre pe care le-a văzut pe stradă („Cu geamuri fumurii, ca să nu se
vadă înăuntru, exact ca în serialul 24”) şi îi povesteşte despre antenele lor ciudate. Se
învârteau în toate părţile, îi explică ea, rotindu-şi mâna ca să-l facă să înţeleagă.
— Aha, zice Hodges. Staţi puţin să-mi notez.
Întoarce o foaie şi scrie Trebuie să o tai dracului de aici pe pagina albă.
— Aşa să faceţi, se înflăcărează doamna. De multă vreme vreau să vă spun cât de rău
mi-a părut când v-a părăsit soţia, domnule detectiv Hodges. Ea v-a părăsit, aşa-i?
— Ne-am despărţit de comun acord, spune Hodges cu o amabilitate pe care nu o
simte.
— Ce mult mă bucur că v-am cunoscut şi am aflat că vă preocupă siguranţa
cartierului. Mai serviţi un fursec.
Hodges se uită la ceas, îşi închide carneţelul şi se ridică de pe scaun.
— Mi-ar face multă plăcere, dar trebuie să plec. Trebuie să fiu undeva la prânz.
Femeia îl scrutează din cap până în picioare şi îl întreabă:
— Aveţi programare la doctor?
— La chiropractician.
Cucoana se încruntă îngrijorată, transformându-şi chipul într-o coajă de nucă
prevăzută cu ochi.
— Nu vă pripiţi, domnule detectiv Hodges. Problemele de coloană sunt cele mai
periculoase. Am cunoscut oameni care nu au mai putut să meargă niciodată după o
vizită la chiropractician.
Îl conduce la uşă. Când Hodges dă să treacă pragul, îl opreşte să-i mai spună ceva:
— În locul dumneavoastră aş vedea şi ce-i cu omul ăla care vinde îngheţată. De când
a început primăvara mi se pare că-i mereu pe aici. Credeţi că Loeb îşi verifică angajaţii?
Sper că da, pentru că individul ăsta chiar pare suspect. O fi vreun pederastic.
— Sunt sigur că toţi angajaţii trebuie să aibă referinţe, cu atât mai mult şoferii, dar
am să verific.
— Altă idee excelentă! se extaziază doamna.
Hodges se întreabă cum ar reacţiona dacă femeia ar scoate de nicăieri un cârlig lung
şi ar încerca să-l tragă înapoi în casă. Îşi aminteşte de un personaj din poveştile
copilăriei: vrăjitoarea cea rea din Hansel şi Gretel.
— De asemenea, uite, acum mi-a trecut prin cap, am văzut de curând şi câteva dube.
Arătau ca nişte furgonete de livrări mărfuri – cu numele firmei pe ele –, dar oricine
poate să scrie un nume de firmă pe un camion, nu credeţi?
— Orice este posibil, încearcă Hodges să scape, coborând treptele.
— Ar fi bine să treceţi şi pe la numărul şaptesprezece, nu-l slăbeşte cucoana,
întinzând mâna spre capătul străzii. E acolo, aproape de colţul cu Hanover Street. Tot
felul de oameni intră în casa aia, la cele mai ciudate ore. Şi se aude muzică dată foarte
tare.
Se apleacă spre el ca să-i şoptească:
— Poate că acolo se ascund nişte traficanţi de droguri.
Hodges îi mulţumeşte pentru informaţii şi traversează greoi strada. I-auzi, îşi zice el,
SUV-uri negre şi Mr. Tastey. Plus furgonetele pline cu terorişti Al-Qaeda.
Pe partea cealaltă a străzii găseşte un tătic care lucrează acasă, Alan Bowfinger.
— A nu se confunda cu Goldfinger{48}, îi zice acesta şi îl invită pe Hodges să ia loc la
umbră, pe unul din şezlongurile din stânga casei.
Hodges îi acceptă cu bucurie invitaţia.
Bowfinger îi spune că face bani din compunerea textelor pentru felicitări.
— M-am specializat în cele niţeluş mai sarcastice. Adică la exterior scrie „La mulţi
ani! Cine-i cea mai frumoasă din ţară?” Şi când deschizi felicitarea, dai de o folie
argintie crăpată pe mijloc.
— Aşa? Şi care-i mesajul?
— „Nu tu eşti aia, dar noi tot te iubim.”
— Cam urât, îndrăzneşte să-şi exprime părerea Hodges.
— Adevărat, dar la final e o declaraţie de dragoste. Exact chestia asta vinde
felicitările. Mai întâi împunsătura, apoi îmbrăţişarea. Şi, ca să-ţi răspund la întrebare,
domnule Hodges… ori să-ţi spun „domnule detectiv”?
— Doar „domnule”.
— Nu am văzut nimic altceva decât traficul normal. Iar cei care merg cu viteză redusă
sunt ori unii care caută o anume adresă, ori tipul cu îngheţata după ce se termină orele
la şcoală.
Şi Bowfinger îşi dă ochii peste cap.
— Madam Melbourne ţi-a făcut capul ţambal?
— Păi…
— Vezi că e membră în CNIFA, zâmbeşte Bowfinger. Ceea ce vrea să însemne
Comitetul Naţional de Investigare a Fenomenelor Atmosferice.
— Adică meteo? Tornade şi furtuni şi chestii dintr-astea?
— Adică farfurii zburătoare, spune Bowfinger, ridicând un deget spre cer. E convinsă
că extratereştrii sunt printre noi.
Şi atunci Hodges spune ceva ce nu i-ar fi ieşit în veci din gură pe vremea când era în
poliţie şi se afla în misiune oficială:
— Crede că Mr. Tastey e un „pederastic”.
Lui Bowfinger îi dau lacrimile de atâta râs.
— O, Doamne, oftează el. Tipul ăla vinde de vreo cinci sau şase ani îngheţată pe
strada noastră, din dubiţa aia care zornăie de clopoţei de-ţi sparge urechile. Cam câte
victime crezi tu că a „pederasticit” în tot timpul ăsta?
— Habar n-am, spune Hodges ridicându-se de pe şezlong. Zeci, probabil.
Întinde mâna şi Bowfinger i-o strânge. Un alt lucru pe care l-a descoperit de când a
ieşit la pensie este că vecinii lui sunt oameni cu istorii şi personalităţi proprii. Unele
chiar extrem de interesante.
Când îşi pune carneţelul înapoi în buzunar, observă expresia de panică aşternută pe
chipul lui Bowfinger.
— Ce e? îl întreabă Hodges direct.
Bowfinger întinde degetul către casa de vizavi.
— Sper că nu te-ai atins de fursecurile ei.
— Ba da. De ce?
— În locul tău m-aş muta la toaletă în următoarele câteva ceasuri.

6
Când ajunge acasă, îi zvâcnesc până şi tălpile, iar gleznele fredonează un cântec de
jale în Do minor. Vede că ledul de la robotul telefonic clipeşte. E vocea lui Pete Huntley.
Entuziasmată la maximum.
— Sună-mă, zice mesajul înregistrat. Incredibil ce s-a întâmplat. In-cre-di-bil, mama
mă-sii!
Şi brusc, în mod complet iraţional, Hodges e convins că Pete şi frumuşica lui
parteneră au reuşit să pună mâna pe Domnul Mercedes. Şi simte un junghi de invidie şi
– complet aiurea, însă nu mai puţin adevărat – unul de furie. Îl sună imediat pe Pete, cu
inima bubuindu-i în gât, dar apelul îi este direcţionat spre căsuţa vocală.
— Ţi-am primit mesajul, spune Hodges. Sună-mă când poţi.
Închide telefonul şi se aşază, tamburinând cu degetele în marginea biroului. Încearcă
să se convingă de faptul că nu contează cine îl prinde pe nemernicul ăla de psihopat.
Însă contează. În primul rând, asta ar însemna că va ieşi la iveală corespondenţa lui cu
trufaşul (straniu cum i s-a înfipt în cap cuvântul ăsta greşit) şi că asta l-ar pune într-o
situaţie destul de delicată. Însă nu aspectul acesta este cel mai important. Cel mai
important lucru este că, fără Domnul Mercedes, viaţa lui va fi iar cum a fost: emisiuni la
TV şi pistolul tatălui său.
Îşi scoate carnetul galben şi începe să transcrie notiţele de la discuţiile cu vecinii.
După un minut sau două, îl pune înapoi în dosar şi-l închide supărat. Dacă Pete şi Izzy
Jaynes l-au arestat pe dement, atunci dubele şi SUV-urile sinistre ale lui madam
Melbourne nu mai fac nici cât o ceapă degerată.
Îi trece prin minte să intre pe site-ul cu Umbrela Albastră a lui Debbie şi să-i trimită
un mesaj lui ucigmerc: Te-au prins?
Ridicol, dar al naibii de tentant.
Sună telefonul şi el se repede să răspundă, dar nu este Pete. E sora Oliviei Trelawney.
— O, bună ziua, doamnă Patterson, spune el încercând să-şi mascheze dezamăgirea.
Ce mai faceţi?
— Fac bine, răspunde ea. Şi parcă îmi ziceai Janey, ţii minte? Ca în „Tarzan”: eu
Janey, tu Bill.
— Janey, sigur că da.
— Nu prea pari încântat să mă auzi, Bill.
Oare i se pare sau chiar flirtează un pic cu el? Ce plăcut ar fi.
— Nu, nu, mă bucur că m-ai sunat, dar nu am aflat nimic încă.
— Nici nu m-am aşteptat să afli ceva atât de repede. Te-am sunat în legătură cu
mama. Am rugat o asistentă de la Sunny Acres, care cunoaşte cel mai bine cazul ei şi
care e în tura de zi în clădirea McDonald, unde are mama rezerva, să mă anunţe dacă
dă semne că s-ar înviora puţin. Mai are încă momente din astea.
— Da, mi-ai spus.
— Mă rog; şi asistenta m-a sunat acum câteva minute ca să-mi spună că mama şi-a
recăpătat contactul cu realitatea. Pentru moment, cel puţin. S-ar putea să aibă mintea
limpede o zi sau două şi după aia o să se retragă iarăşi într-o lume numai a ei. Mai vrei
să vorbeşti cu ea?
— Aşa cred, zice prudent Hodges. Dar mai pe după-amiază. Acum aştept un telefon.
— E vorba despre ăla care i-a furat maşina? strigă entuziasmată Janey.
La fel ar trebui să fiu şi eu, îşi spune Hodges.
— Asta trebuie să aflu. Pot să te sun eu mai încolo?
— Bineînţeles. Ai numărul meu de mobil?
— Mda.
— Mda, îl imită ea cu ironie suavă, făcându-l să zâmbească în pofida stării de nervi
care l-a cuprins. Sună-mă de îndată ce te eliberezi.
— În regulă.
Hodges închide şi telefonul începe să-i sune iar în mână. De data aceasta este Pete,
mai agitat ca oricând.
— Billy! tre’ să mă duc înapoi, că l-am băgat la interogatoriu – de fapt, chiar în sala
4; ţii minte că ziceai mereu că sala asta îţi poartă noroc? – da’ era musai să te sun. L-am
prins, partenere, l-am prins, în pizda mă-sii!
— Pe cine aţi prins? întreabă Hodges, atent să nu-i tremure vocea.
Nici inima nu mai dă semne că ar vrea să-i iasă din piept, deşi încă îi simte bătăile în
tâmple: du-dum şi du-dum şi du-dum.
— Pe afurisitul ăla de Davis! zbiară Pete. Tu la cine te gândeai?
Davis. Nu Domnul Mercedes, ci Donnie Davis, asasinul cel fotogenic al propriei
neveste. Bill Hodges închide ochii şi savurează senzaţia de uşurare. Nu-i bine să simtă
aşa ceva, dar nu are ce face.
Spune:
— Prin urmare, cadavrul pe care l-a găsit pădurarul lângă cabana lui este al Sheilei
Davis? Eşti sigur?
— Absolut.
— Picioarele cui ai de gând să le pupi ca să obţii repede rezultatul testului ADN?
Pe vremea când Hodges lucra în poliţie, era baftă chioară dacă obţineau rezultatele
ADN la o lună calendaristică după trimiterea probelor; şase săptămâni era media.
— N-avem nevoie de niciun ADN! Bine, ne trebuie la proces, dar…
— Cum adică nu aveţi nevoie…
— Taci din gură şi ascultă ce-ţi spun, bine? Davis tocmai ce a venit singur la secţie şi
s-a predat. Fără avocat, fără tâmpenii. Şi noi: bla-bla-bla, ai dreptul să nu spui nimic, şi
la-la-la şi lu-lu-lu, cum că tot ce vei spune va fi folosit împotriva ta şi el zice că nu-i
trebuie avocat şi că nu vrea decât să-şi descarce sufletul.
— Iisuse. Şi când te gândeşti cât de stăpân pe el părea când l-am interogat noi. Eşti
sigur că nu face mişto de voi? Că nu joacă vreun joc sinistru?
Gândindu-se că exact asta ar face Domnul Mercedes dacă l-ar prinde. Şi nu orice fel
de joc sinistru, ci unul lung şi sinistru. Nu din pricina asta şi-a scris în stiluri complet
diferite scrisorile alea pline cu otravă?
— Billy, ascultă-mă! Nu-i vorba doar despre nevastă-sa! Mai ţii minte toate gagicile
alea pe care le avea? Fătucile alea siliconate şi cu părul lung şi cu nume caraghioase,
precum Bobbi Sue?
— Sigur. Ce-i cu ele?
— Când se va termina totul şi vom da publicităţii detaliile cazului, domnişoarele alea
o să cadă în genunchi şi o să-i mulţumească lui Dumnezeu că mai sunt în viaţă.
— Nu pricep.
— Joe Autostradă, Billy! Cinci femei violate şi ucise în diferite popasuri de pe
autostradă, de aici şi până în Pennsylvania, începând cu nouăş-patru şi până-n două mii
opt! Donnie Davis zice că el a fost! Davis e unul şi acelaşi cu Joe Autostradă! Ne-a spus
când şi unde şi cum arătau victimele. Se potriveşte totul. E… m-a bulversat total!
— Şi pe mine, spune Hodges, fără să mintă. Felicitări!
— Mersi, dar n-am niciun merit decât că am venit dimineaţă la lucru.
Şi Pete începe să râdă ca un descreierat.
— Parcă am câştigat la loterie potul cel mare.
Hodges nu are senzaţia că ar fi câştigat la loterie, nici potul cel mare, nici altul, dar
bine măcar că nu a pierdut. Nu şi-a pierdut cazul.
— Tre’ să mă duc înapoi, Billy, nu cumva să se răzgândească.
— Da, da, sigur, dar, Pete? încă ceva.
— Ce?
— Cere-i un avocat din oficiu.
— Of, Billy…
— Vorbesc foarte serios. Interoghează-l până-i dă borşul pe urechi, dar înainte de
asta ai grijă să se consemneze că ai cerut să fie reprezentat de un avocat din oficiu, ca
să nu poată invoca Amendamentul al cincilea, dacă se răzgândeşte cumva. Şi după aia
poţi să afli şi ce lapte a băut de la ţâţa maică-sii până o să apară avocatul la secţie. Dar
trebuie să-ţi iei precauţiile necesare. Auzi ce-ţi zic?
— Da, bine. Ai dreptate. O pun pe Izzy să se ocupe.
— Bravo. Acum du-te. Scoate tot ce e de scos de la el.
Pete realmente zbiară de bucurie. Până acum Hodges nu a auzit decât cocoşii scoţând
asemenea sunete.
— Joe Autostradă, Billy! Joe Autostradă, mama mă-sii de treabă! Poţi să crezi una ca
asta?
Şi închide înainte ca fostul lui partener să mai apuce să-i spună ceva. Încă vreo cinci
minute Hodges nu se mişcă de pe scaun, aşteptând să-i treacă frisoanele. Apoi o sună pe
Janey Patterson.
— Ai aflat ceva?
— Nu, îmi pare rău. Era vorba despre alt caz.
— Aha. Păcat.
— Mda. Vii şi tu cu mine la azil?
— Sigur. Te aştept în faţă.
Înainte să plece, mai verifică o ultimă dată site-ul Umbrela Albastră. Nimic nou acolo,
iar el nu intenţionează să trimită în cursul zilei mesajul conceput cu atâta grijă. Îl va
expedia diseară. Să se mai chinuiască încă puţin peştele cu cârligul în gât.
Iese din casă fără să-şi închipuie că la noapte va dormi altundeva.

7
Sunny Acres este elegant şi strălucitor. Elizabeth Wharton, nu.
Stă într-un scaun cu rotile, cocârjată într-o poziţie ce-i aminteşte lui Hodges de
Gânditorul lui Rodin. Soarele după-amiezii îi preface părul într-un nor argintiu atât de
fin că pare un nimb. Dincolo de fereastră, pe o peluză impecabilă, câteva bunicuţe joacă
în ralanti o partidă de crochet. Zilele de crochet ale doamnei Wharton s-au sfârşit. Aşa
cum sfârşite sunt şi zilele de stat în picioare. Ultima oară când a văzut-o Hodges – cu
Pete Huntley alături şi Olivia Trelawney lângă ea – bătrâna era doar cocoşată. Acum
este frântă în două.
Janey, strălucitoare într-o pereche de pantaloni pană de culoare albă şi un tricou
marinăresc, cu dungi albastre şi albe, se aşază în genunchi lângă ea şi începe să-i
mângâie mâna deformată.
— Cum te simţi astăzi, iubito? îşi întreabă ea mama. Arăţi mai bine.
Dacă spune adevărul, atunci cum o fi când arată rău, se întreabă îngrozit Hodges.
Doamna Wharton îşi priveşte fiica. Albastrul decolorat al ochilor ei nu exprimă
absolut nimic. Nici măcar confuzie. Hodges simte cum i se frânge inima. I-a făcut
plăcere drumul până aici alături de Janey, i-a făcut plăcere să o privească, să o
cunoască mai bine. Măcar atât şi poate spune că vizita la azil nu a fost o pierdere de
vreme.
Şi atunci se petrece un mic miracol. Ochii mânjiţi de cataractă ai bătrânei se
limpezesc; buzele nerujate şi crăpate schiţează un zâmbet.
— Bună, Janey.
Nu-şi poate ridica decât foarte puţin capul, dar îl săgetează pe Hodges cu o privire
ostilă.
— Craig.
Datorită conversaţiei de pe drum, Hodges ştie acum despre cine e vorba.
— Nu e Craig, frumoasa mea. Domnul e un prieten de-al meu. Îl cheamă Bill Hodges.
L-ai cunoscut mai demult.
— Nu, nu cred că…
Se încruntă şi apoi spune:
— Eşti… unul dintre detectivi?
— Da, doamnă.
Nici nu-i trece prin minte să îi spună că a ieşit la pensie. Cel mai bine este să nu intre
în prea multe amănunte care să-i suprasolicite puţinele circuite funcţionale care i-au mai
rămas în cap.
Ridurile de pe fruntea bătrânei se adâncesc şi mai mult.
— Ai crezut că Livvy şi-a lăsat cheia în maşină ca să i-o fure omul ăla. Ţi-a tot spus că
nu a fost aşa, dar n-ai crezut-o niciodată.
Hodges ia exemplul lui Janey şi se aşază într-un genunchi lângă scaunul cu rotile.
— Cred că m-am înşelat atunci, doamnă Wharton.
— Sigur că te-ai înşelat.
Se uită pe sub fruntea osoasă la singura fiică pe care o mai are. E singurul mod în
care poate privi.
— Unde-i Craig?
— Am divorţat de el anul trecut, mama.
Se gândeşte puţin, apoi spune:
— Bravo. Bine că ai scăpat de el.
— Întru totul de acord cu tine. Îi dai voie lui Bill să-ţi pună câteva întrebări?
— Nu văd de ce nu i-aş da. Dar mai întâi vreau nişte suc de portocale. Şi pastilele
mele.
— Mă duc până la oficiul asistentelor să văd dacă s-a făcut ora când trebuie să le iei,
spune Janey. Bill, te superi dacă…
El încuviinţează şi flutură două degete spre ea în semn de du-te, du-te. Imediat ce o
vede că a ieşit pe uşă, se ridică în picioare, ocoleşte scaunul special adus acolo pentru
vizitatori şi se aşază pe patul doamnei Elizabeth Wharton, cu mâinile strânse între
genunchi. Are carneţelul la el, dar se teme că i-ar distrage atenţia dacă ar lua notiţe. Se
privesc câteva clipe în tăcere. Hodges este fascinat de nimbul argintiu din jurul capului
bătrânei. Se pare că una din infirmiere a pieptănat-o de dimineaţă, dar de atunci părul
încă foarte bogat a avut timp să se revolte. Şi Hodges se bucură. Scolioza i-a urâţit
incredibil de mult trupul, dar părul ei este minunat. Sălbatic şi minunat.
— Cred, începe el, că nu ne-am purtat cum se cuvine cu fiica dumneavoastră, doamnă
Wharton.
Acesta este adevărul. Chiar dacă Dna T. ar fi fost un complice involuntar, iar Hodges
nu a renunţat cu totul la supoziţia că îşi lăsase cheia în contact, el şi cu Pete făcuseră o
treabă al dracului de proastă. E uşor, mult prea uşor, fie să refuzi să crezi, fie să nu iei
în seamă ce-ţi spune o persoană pe care nu o înghiţi.
— Ne-am lăsat orbiţi de prejudecăţi şi vă rog să ne iertaţi pentru asta.
— Despre Janey vorbeşti? Despre Janey şi Craig? Să ştii că a bătut-o. A încercat să-l
împiedice să se mai drogheze şi atunci a bătut-o. Ea zice că s-a întâmplat o singură dată,
dar eu nu o cred.
Ridică foarte încet o mână şi îşi atinge nasul.
— Mamele simt.
— Vorbesc despre Olivia, nu despre Janey.
— A convins-o pe Livvy să renunţe la pastilele pe care le lua. Mie mi-a zis că nu vrea
să devină dependentă de ele, aşa ca Craig, dar nu era acelaşi lucru. Ea avea nevoie de
pastilele alea.
— Antidepresive?
— Pastile care o ajutau să iasă din casă.
Se gândeşte puţin şi continuă:
— Mai erau şi altele, care o împiedicau să atingă lucrurile de mai multe ori. Tare
ciudate idei mai avea Livvy a mea, dar era un om bun. Un suflet foarte bun.
Doamna Wharton începe să plângă.
Pe noptieră e o cutie cu batiste din hârtie. Hodges scoate câteva şi i le întinde; dar,
când îşi dă seama cât de greu îi este să strângă degetele, îi şterge el ochii.
— Îţi mulţumesc, domnule. Hodges, da?
— Hodges, doamnă.
— Tu erai ăla politicos. Celălalt s-a purtat foarte urât cu Livvy. Mi-a spus că îşi bătea
joc de ea. Tot timpul. Mi-a spus că i se citea batjocura în ochi.
Aşa să fi fost? Dacă da, îi este ruşine cu Pete. Şi îi e ruşine şi pentru el, că nu a
observat ce se întâmplă.
— Cine i-a sugerat să nu mai ia pastilele? Vă aduceţi aminte?
Janey s-a întors cu sucul de portocale şi un păhărel din hârtie în care probabil că se
află analgezicele pentru mama sa. Hodges o vede cu coada ochiului şi flutură iar din
degete, cerându-i să plece. Nu vrea ca doamna Wharton să-şi împartă atenţia între ei şi
nici să ia pastile ce i-ar putea încâlci mai mult amintirile şi aşa destul de încâlcite.
Bătrâna tace. Şi, tocmai când Hodges se teme că nu-i va răspunde, murmură:
— Prietenul cu care coresponda.
— L-a cunoscut sub Umbrela Albastră? Sub Umbrela Albastră a lui Debbie?
— Nu l-a cunoscut niciodată în persoană.
— Am vrut să zic…
— Umbrela Albastră era o minciună.
De sub sprâncenele albe, ochii ei îi spun că e un idiot desăvârşit.
— Era ceva din computerul ei. Frankie era prietenul cu care coresponda prin
intermediul computerului.
Mereu când se întâmplă să afle câte o informaţie nouă, Hodges are senzaţia de şoc
electric în stomac. Frankie. Un nume fals, desigur. Dar numele au putere, iar
pseudonimele au adesea sens. Frankie.
— El i-a zis să nu-şi mai ia medicamentele?
— Da, i-a spus că o făceau dependentă. Unde-i Janey? Vreau pastilele mele.
— Vine imediat.
Doamna Wharton stă cu capul în piept câteva clipe, încercând să-şi amintească mai
multe.
— Frankie i-a spus că şi el a luat aceleaşi medicamente şi că din cauza asta a făcut…
ce a făcut. Şi i-a mai zis că se simţea mai bine după ce a renunţat la ele. Zicea că a
înţeles ce greşeală a făcut de-abia după ce nu le-a mai luat. Şi că suferea cumplit pentru
că nu-şi putea repara greşeala. Asta a zis. Şi că viaţa nu are niciun sens. I-am spus lui
Livvy să nu mai vorbească cu el. I-am spus că-i un om rău. Veninos. Şi ea mi-a zis…
Lacrimile încep din nou să-i curgă pe obraji.
— Ea mi-a zis că vrea să-l salveze.
Când Janey apare iar în cadrul uşii, Hodges îi face semn să intre. Janey pune două
pastile albastre în gura încreţită şi avidă a mamei ei. Apoi îi dă să bea cu paiul din
paharul cu suc.
— Mulţumesc, Livvy.
Hodges vede cum Janey tresare, apoi surâde.
— Cu multă plăcere, draga mea.
Se întoarce spre el.
— Cred că ar fi bine să plecăm, Bill. A obosit.
A sesizat şi el asta, dar parcă tot nu se îndură să plece. Există o anumită senzaţie care
îţi spune că examinarea unui martor nu s-a încheiat. Că în pom a mai rămas un măr pe
care trebuie să-l culegi.
— Doamnă Wharton, v-a mai spus şi altceva Olivia despre acest Frankie? Pentru că
vă dau dreptate. Este un om rău. Aş dori să-l găsesc înainte să mai rănească pe cineva.
— Livvy nu şi-ar fi uitat niciodată cheia în maşină. Niciodată.
Elizabeth Wharton stă cocoşată în raza ei de soare, paranteză umană în halat pufos
şi albastru, fără să fie conştientă de vălul de lumină albastră de deasupra capului. Ridică
din nou degetul – acum în semn de dojană. Şi zice:
— Câinele pe care l-am avut n-a mai vomitat a doua oară pe covor.
Janey îl apucă pe Hodges de mână şi formează cuvintele: Să mergem. Apoi se apleacă
să-şi sărute mama pe obraz şi în colţul gurii uscate.
Şi, pentru că năravul din fire n-are lecuire, Hodges se pomeneşte rostind expresia
veche şi lipsită de noimă în aceste împrejurări:
— Vă mulţumesc pentru timpul acordat, doamnă Wharton. Mi-aţi fost de un real
folos.
Nici nu ajung la uşă, când aud vocea clară a bătrânei:
— Dar tot nu s-ar fi sinucis dacă nu erau fantomele.
Hodges se răsuceşte fulgerător. Janey Patterson face ochii mari.
— Despre ce fantome vorbiţi, doamnă Wharton?
— Copilaşul, spune ea. Bietul copil care a fost strivit împreună cu toţi oamenii ăia.
Într-o noapte Livvy l-a auzit cum plânge şi plânge şi nu se mai opreşte. Zicea că era o
fetiţă de câteva luni şi că o chema Patricia.
— Acasă la ea? Olivia a auzit plânsete de copil acasă la ea?
Elizabeth Wharton dă aproape imperceptibil din cap, doar o înclinare minusculă a
bărbiei.
— Şi alteori o auzea pe mamă. Zicea că mama o acuza.
Îşi ridică ochii la ei. Atât cât mai poate.
— Zicea că ţipă la ea: „De ce l-ai lăsat să-mi omoare copilul?” Din cauza asta s-a
sinucis Livvy.

8
Este vineri după-amiază şi străzile suburbiei viermuiesc de cetele de copii ieşiţi de la
şcoală. Nu sunt prea mulţi pe Harper Road, dar tot sunt suficienţi cât să-i ofere lui Brady
motiv să treacă încet cu maşina pe lângă numărul şaizeci şi trei şi să se uite pe
fereastră. Doar că nu poate să vadă nimic deoarece sunt trase draperiile. Iar în garajul
improvizat din stânga casei nu este decât maşina de tuns iarbă. Carevasăzică, în loc să
stea acasă şi să belească ochii la televizor, aşa cum îi e obiceiul, Det. Pens. a plecat la
plimbare în Toyota aia a lui de toată jena.
La plimbare unde? Probabil că nu are nicio importanţă, dar absenţa lui Hodges îl
nelinişteşte pe Brady mai mult decât i-ar conveni.
Două fetiţe ţopăie spre bordură cu banii strânşi în pumnişori. Cu siguranţă că li s-a
spus, şi acasă, şi la şcoală, să nu se apropie niciodată de persoane necunoscute, mai ales
de bărbaţi necunoscuţi. Dar cum ar putea Mr. Tastey să fie un necunoscut pentru ele?
Vinde fiecăreia câte un cornet, unul cu vanilie, celălalt cu ciocolată. Le tachinează,
întrebându-le cum de s-au făcut aşa frumuşele. Ele chicotesc. Adevărul este că una e
urâtă, iar cealaltă e şi mai şi. Cât timp le întinde îngheţatele şi restul, se gândeşte la
maşina lipsă, întrebându-se dacă nu cumva această abatere de la rutina lui Hodges are
de-a face cu el. Dacă detectivul i-ar mai scrie ceva pe Umbrela Albastră, poate că şi-ar
putea face o idee despre ce gânduri are.
Şi chiar dacă nu şi-ar face nicio idee, Brady tot îşi doreşte să primească un mesaj de la
el.
— Să nu îndrăzneşti să mă ignori, spune el în larma clopoţeilor din difuzoarele
dubiţei.
Traversează Hanover Street, intră în parcarea complexului comercial, opreşte
motorul (slavă Domnului că amuţesc toţi clopoţeii ăia enervanţi) şi îşi scoate laptopul
de sub banchetă. Îl ţine într-o husă izolantă pentru că în dubiţă e în permanenţă al
dracului de frig. Îl porneşte şi, prin bunăvoinţa conexiunii Wi-Fi de la cafeneaua de
alături, intră pe Umbrela Albastră.
Nimic.
— Vită care eşti tu! şopteşte Brady. Nu care cumva să îndrăzneşti să mă ignori, vită
care eşti!
În vreme ce îşi pune laptopul înapoi în husă, observă doi băieţi în faţa magazinului
de benzi desenate. Cei doi se uită la el şi rânjesc. Experienţa de cinci ani în domeniul
comercializării îngheţatei îi spune că trebuie să fie copii de clasa a şasea ori a şaptea, cu
un IQ însumat de o sută douăzeci şi pe care îi aşteaptă un viitor lung de încasare a
ajutorului de şomaj. Sau un viitor mult mai scurt într-una din ţările cu arăbeţi furioşi.
Se apropie de el. În frunte vine cel care pare cel mai nătărău dintre cei doi. Surâzând,
Brady se apleacă pe geam.
— Vreţi ceva, băieţi?
— Vrem să ştim dacă-l ai pe Jerry Garcia {49} înăuntru, zice Blegomanul.
— Nu-l am, zâmbeşte şi mai larg Brady, dar dacă l-aş avea, i-aş da drumul.
Mutrele celor doi se umplu de o dezamăgire atât de ridicolă, încât pe Brady mai că îl
umflă râsul. Se abţine şi arată spre pantalonii Blegomanului:
— Eşti desfăcut la fermoar, îi atrage el atenţia.
Când Blegomanul se uită în jos, Brady îi vâră un deget sub bărbie. Puţin mai tare
decât îşi propusese. De fapt mult mai tare, dar ce naiba.
— Te-am prins! exclamă el cu voioşie.
Blegomanul zâmbeşte ca să-i arate că da, l-a prins, dar i-a apărut o pată roşie chiar
deasupra mărului lui Adam şi lacrimi de surpriză i-au umplut ochii.
Blegomanul şi Oareşicum Blegomanul se întorc să plece de acolo. Blegomanul mai
aruncă o privire peste umăr. Îşi ţine buza inferioară împinsă înainte, fapt care îi dă
înfăţişare de puşti de a treia, iar nu de preadolescent pre-acneic care din septembrie va
freca menta pe holurile Gimnaziului Beal.
— M-a durut, spune el cu un soi de uimire.
Brady e furios pe sine. A făcut o simplă poantă inofensivă, dar a făcut-o cu destulă
duritate cât să-i dea lacrimile băiatului. Asta înseamnă că Blegomanul şi Oareşicum
Blegomanul îl vor ţine minte. Îşi poate cere scuze până i se usucă gura, le poate oferi
îngheţată gratis ca să-şi dovedească sinceritatea până pe cei doi îi apucă burta, dar tot
îşi vor aminti. E ceva mărunt, dar lucrurile mărunte au tendinţa să se amplifice şi nici nu
ştii când te pomeneşti cu unul mare.
— Îmi pare rău, îi spune el copilului cu toată sinceritatea. Am glumit, fiule.
Blegomanul îi arată degetul. Oareşicum Blegomanul dă dovadă de solidaritate şi
ridică şi el degetul mijlociu. Apoi intră amândoi în prăvălia cu benzi desenate, unde –
dacă Brady nu se înşală în privinţa băieţilor de vârsta lor şi precis nu se înşală – vor fi
în doar câteva minute invitaţi ori să cumpere ceva, ori să o şteargă dracului de acolo.
Îl vor ţine minte. Blegomanul s-ar putea chiar să-l pârască părinţilor, iar părinţii lui
ar putea să îl reclame la patron. Puţin probabil, însă deloc imposibil. Şi, vă întreb eu, a
cui vină a fost că a lăsat un semn pe gâtul Blegomanului, în loc să-l atingă uşurel, aşa
cum intenţionase? Fostul poliţist l-a dat peste cap pe Brady. Îl face să greşească. Or,
asta nu-i este deloc pe plac lui Brady.
Porneşte motorul dubiţei cu îngheţată. Clopoţeii încep să zăngănească tare din
difuzorul de pe capotă. Brady face la stânga pe Hanover Street şi îşi reia traseul zilnic,
vânzând vafe şi cornete şi Negrese şi Delicioase pe Băţ, pudrând cu zahăr văzduhul
după-amiezii şi respectând viteza legală.

9
Cu toate că pe Lake Avenue se găsesc locuri de parcare din belşug după şapte seara –
după cum prea bine ştia Olivia Trelawney – acestea sunt mult mai puţine şi foarte
risipite la ora 5 după-amiaza, când se întorc Hodges şi Janey Patterson de la Sunny
Acres. Hodges reuşeşte totuşi să găsească unul la trei sau patru clădiri distanţă şi, deşi
pare cam neîncăpător (maşina din spate depăşise linia albă), îşi strecoară Toyota acolo
rapid şi cu multă îndemânare.
— Sunt impresionată, spune Janey. Eu n-aş fi în veci capabilă să parchez aşa.
Primele două dăţi când mi-am dat examenul de conducere am picat la proba de parcare
laterală.
— Probabil că instructorul era un dobitoc.
Ea îi zâmbeşte.
— A treia oară m-am dus îmbrăcată cu o fustă scurtă şi aşa am reuşit să-l iau.
Gândindu-se cât de mult i-ar plăcea să o vadă şi el îmbrăcată în fustă scurtă – cu cât
mai scurtă cu atât mai bine – Hodges zice:
— Nu-i nicio şmecherie. Dacă dai înapoi spre bordură într-un unghi de patruzeci şi
cinci de grade, nu ai cum să nu reuşeşti. Sau ai cum, dacă maşina e prea mare. Toyota e
perfectă pentru locurile de parcare din oraş. Nu-i ca…
Şi se întrerupe.
— Nu-i ca Mercedesul, îi termină ea propoziţia. Haide sus să bem o cafea, Bill. Pun eu
monedele în contor.
— Ba le pun eu. De fapt, am să pun suma maximă. Avem multe de vorbit.
— Ai aflat ceva de la mama? Din cauza asta ai fost atât de tăcut tot drumul.
— Am aflat şi am să-ţi povestesc, dar nu cu asta voi începe.
Acum o priveşte drept în ochi şi ce natural i se pare asta. Cât de mult îşi doreşte să fie
cu cincisprezece ani mai tânăr, Iisuse. Măcar cu zece.
— Trebuie să fiu sincer cu tine. Mi se pare că ţi-am lăsat impresia că aş fi căutat de
lucru. Ori nu este deloc aşa.
— Ba nu, îl contrazice ea. Cred că ai venit la mine din cauză că te simţi vinovat
pentru ce s-a întâmplat cu sora mea. Iar eu pur şi simplu am profitat de tine. Şi să ştii că
nu îmi pare rău. Te-ai purtat frumos cu mama. Ai fost amabil. Ai fost foarte… foarte
blând.
Stă aproape de el, iar ochii ei mari sunt o nuanţă mai închişi decât cerul după-
amiezii. Întredeschide buzele, de parcă ar mai dori să spună ceva, dar el nu o lasă. O
sărută apăsat, înainte ca gândul să-i spună că face o tâmpenie, un gest nesăbuit. Şi e
peste măsură de surprins când ea îi răspunde la sărut, ba chiar îl apasă cu palma pe
ceafă ca să intensifice contactul. Toată povestea nu durează mai mult de cinci secunde,
însă i se pare o eternitate lui Hodges, care n-a mai avut parte de un asemenea sărut cam
de multişor.
Ea se dă un pas înapoi, îşi trece o mână prin păr şi îi mărturiseşte:
— Toată după-amiaza mi-am dorit să fac asta. Hai să mergem sus. Eu pun de cafea şi
tu îmi dai raportul.
Însă raportul va veni mult mai târziu şi niciunul dintre ei nu va bea cafea.

10
În ascensor o sărută din nou. De data aceasta mâinile ei i se împletesc la ceafă, iar
mâna lui îi alunecă pe spate, mai jos de mijloc, până pe pantalonii strânşi pe fese. E
mult prea conştient de burta lui imensă lipită de abdomenul ei plat şi se gândeşte cât de
tare trebuie să o dezguste. Dar se deschid uşile liftului şi vede că e îmbujorată, ochii îi
strălucesc şi un surâs fericit îi dezveleşte dinţii mici şi albi. Îl apucă de mână şi îl trage
spre uşa apartamentului.
— Haide, îl îndeamnă ea. Haide, trebuie s-o facem. Aşa că haide, până nu îngheaţă
sângele în vreunul din noi.
Ba în mine nu îngheaţă nimic, o contrazice Hodges în gând. Arde tot, până în vârful
firelor de păr.
Janey nu reuşeşte să descuie uşa din prima încercare, pentru că-i tremură mâna prea
tare. Şi asta o face să izbucnească în râs. El îi acoperă degetele cu ale lui şi împreună
introduc cartela în fanta clanţei.
Apartamentul în care le-a cunoscut pe sora şi mama acestei femei e cufundat în
penumbre, căci soarele a trecut în partea cealaltă a clădirii. Albastrul lacului este acum
un cobalt atât de închis încât pare aproape violet. Nu mai sunt bărci, dar uite acolo o
şalupă…
— Haide, repetă ea. Haide, Bill, nu mă lăsa tocmai acum.
Sunt într-unul din dormitoare. Nu ştie dacă este cel al lui Janey ori acela în care îşi
petrecea Olivia nopţile de joi, dar nici că-i pasă. Viaţa din ultimele luni – emisiunile de
la televizor, cinele încălzite la microunde, revolverul Smith & Wesson al tatălui său – i
se pare acum atât de îndepărtată încât la fel de bine i-ar fi putut aparţine unui personaj
dintr-un film străin, mult prea lung şi mult prea plictisitor.
Ea încearcă să-şi scoată bluza de marinar peste cap, dar şi-o agaţă în agrafa din păr.
Scoate un hohot mic şi frustrat de râs.
— Ajută-mă să-mi scot prostia asta, te rog, haide…
Îşi trece palmele pe pielea ei netedă, făcând-o să tresară uşor, apoi şi le bagă sub
bluză. Întinde materialul şi o trage peste capul ei. Ea râde încet, cu respiraţia tăiată.
Poartă un sutien din bumbac alb. O ţine de talie şi o sărută între sâni în vreme ce ea îi
desface catarama de la curea. Iar el îşi spune: Dacă mi-aş fi putut imagina că mi se va
întâmpla una ca asta la vârsta mea, m-aş fi dus la sală.
— De ce… începe el.
— Of, mai taci odată.
Îşi lipeşte palma de abdomenul lui şi împinge în jos fermoarul. Pantalonii lui cad cu
zornăit de monede.
— Ai să vorbeşti mai târziu.
Îi ia tăria în mână prin chiloţei şi o mişcă aşa cum mişti un schimbător de viteze. El
icneşte.
— Începutul e bun. Să nu te ofileşti, Bill, să nu îndrăzneşti să mă laşi cu ochii în
soare.
Se prăbuşesc pe pat. Hodges mai are încă boxerii pe el, iar Janey e în chiloţii la fel de
simpli ca sutienul. Încearcă să o întoarcă pe spate, dar ea se împotriveşte.
— Nu te urci pe mine, îi spune ea. Ai să mă striveşti dacă ţi se întâmplă un atac de
cord când o facem.
— Dacă mi se întâmplă un atac de cord când o facem, am să fiu cel mai dezamăgit
om care a plecat vreodată de pe astă lume.
— Nu te mişca. Atât te rog: să nu te mişti.
Îşi vâră degetele pe sub elasticul boxerilor lui. El îi cuprinde sânii în palme.
— Acum ridică-ţi picioarele. Şi continuă să faci ce făceai. Poţi să-ţi foloseşti şi
degetele mari. Îmi place.
Nu are nicio problemă să se conformeze la ambele comenzi; întotdeauna a fost
polivalent.
O clipă mai târziu ea se uită fix la el. O şuviţă de păr i-a căzut în ochi şi o suflă,
încercând s-o dea la o parte.
— Nu te mişca. Lasă-mă pe mine. Şi nu te bucura prea devreme. Nu vreau să fac pe
şefa, dar n-am mai făcut sex de doi ani şi ultima oară a fost tare nasol. Vreau să-mi fie
bine. Merit asta.
Îl învăluie în căldura ei umedă, iar el nu se poate stăpâni şi îşi ridică bazinul.
— Ţi-am zis să nu te mişti. Data viitoare ai să te mişti cât pofteşti, dar acum e doar
treaba mea.
Îi este greu, dar face ce-i cere.
Janey are iarăşi părul căzut în ochi, însă de data aceasta nu mai poate sufla ca să-l
dea la o parte pentru că îşi muşcă buza de jos. Hodges îşi spune că mai târziu o vor
durea muşcăturile astea. Cu gesturi destul de brutale, ea îşi trece palmele prin părul
încărunţit de pe pieptul lui şi le coboară apoi către burduful penibil al abdomenului.
— Trebuie… să slăbesc, gâfâie el.
— Trebuie să taci din gură, spune ea.
Se mişcă foarte puţin şi închide ochii.
— Of, Doamne, ce bine e! Discutăm mai încolo despre dietă, vrei?
Începe iarăşi să se mişte, se opreşte o singură dată ca să potrivească unghiul, apoi îşi
stabileşte ritmul şi nu se mai opreşte.
— Nu ştiu cât de mult mai pot…
— Ai face bine să poţi, spune ea fără să deschidă ochii. Ai face bine să te ţii, domnule
detectiv Hodges. Fă o listă cu toate numerele primele care le ştii. Gândeşte-te la cărţile
pe care le-ai citit în copilărie. Încearcă să spui xilofon de-a-ndoaselea. Fă ce ştii, dar
ţine-te. Nu mai durează mult.
Şi reuşeşte să se ţină exact cât trebuie.

11
Uneori, când nu se simte în apele lui, Brady Hartsfield reface traseul marelui său
triumf. Îl calmează. Iar în această seară de vineri nu se duce direct acasă după ce predă
dubiţa şi face glumiţele obligatorii cu Shirley Orton, din biroul de relaţii cu clienţii. Apoi
porneşte spre centru cu rabla lui de Subaru. Nu-i place cum trepidează roţile din faţă şi
nici bătaia prea tare a motorului. Foarte curând va fi nevoit să calculeze dacă nu cumva
l-ar costa mai puţin să-şi ia o maşină nouă (o maşină nouă la mâna a doua), decât să o
repare pe asta. Plus că Honda mamei are mai mare nevoie de reparaţii decât are hârbul
lui. Nu că mama şi-ar folosi prea des maşina în ultima vreme, ceea ce nu-i deloc rău,
dacă stai să te gândeşti că e mai mereu beată.
În mod obişnuit, călătoria lui pe Tărâmul cu Amintiri ar începe pe Lake Avenue, în
apropierea luminilor puternice din centru, unde doamna Trelawney îşi parca mereu
Mercedesul în serile de joi. Apoi ar merge mai departe, pe Marlborough Street, către
Complexul Municipal. Însă în seara aceasta se opreşte la clădirea cu apartamente
luxoase. Frânează atât de brusc, încât maşina din spate aproape intră în el. Mugetul
claxonului este prelung şi indignat, dar Brady nici nu-l ia în seamă. Tot atâta atenţie ar
fi acordat şi sunetelor unei sirene de ceaţă de pe malul celălalt al lacului.
Şoferul celălalt opreşte lângă el, deschide geamul din dreapta şi urlă Cretinule! Cât îl
ţin bojocii. Brady nu ia în seamă nici înjurătura.
Trebuie să fie mii de Toyote Corolla în oraş şi sute de Toyote Corolla albastre, dar câte
Toyote Corolla albastre au un abţibild pe care scrie CONTRIBUIŢI LA ÎNZESTRAREA
POLIŢIEI LOCALE? Brady poate să jure că numai una. Şi ce mama dracului caută
umflatul ăla de fost poliţist în apartamentul babei? Ce treabă are el să discute cu sora
doamnei Trelawney, care locuieşte acum aici?
Răspunsul pare evident: Domnul Detectiv Hodges (la pensie) a pornit la vânătoare.
Brady nu mai are niciun chef să retrăiască triumful de anul trecut. Face o întoarcere
de o sută optzeci de grade, ilegală în zona asta (şi deloc caracteristică pentru el),
pornind spre zona de nord, către casă, în minte cu un singur gând ce se aprinde şi se
stinge ca o firmă de neon.
Nemernicule! Nemernicule! Nemernicule!
Lucrurile nu merg aşa cum ar trebui să meargă. Lucrurile îi scapă de sub control. Nu e
bine.
Trebuie să facă ceva.
12
Stelele au început să strălucească deasupra lacului, iar Hodges şi Janey Patterson se
află în chicineta apartamentului, unde înfulecă mâncare chinezească şi beau ceai
Wulong. Janey şi-a pus pe ea un halat de baie alb şi pufos. Hodges e în boxeri şi tricou.
După partida de sex s-a dus la baie (ea moţăia ghemuită în mijlocul patului) şi, când s-a
urcat pe cântar, nu i-a venit să creadă că avea mai puţin cu două kilograme decât
ultima oară când se cântărise. E un început.
— De ce eu? o întreabă el acum. Nu mă înţelege greşit. Mă simt incredibil de norocos,
binecuvântat chiar, dar gândeşte-te că sunt supraponderal şi am şaizeci şi doi de ani.
Ea îşi soarbe ceaiul.
— Păi, hai să analizăm situaţia, da? Într-unul din filmele alea poliţiste vechi, la care
mă uitam cu Ollie când eram mici, eu aş fi lacoma femeie fatală, poate una din
mimozele alea care vindeau ţigări în cluburile de noapte. Şi încerc să-l farmec cu nurii
mei pe cinicul şi ursuzul detectiv particular. Doar că nu-mi stă în fire să fiu lacomă – şi
nici nu am de ce să fiu, dacă ne gândim că tocmai ce am moştenit şapte milioane de
dolari. Cât despre nurii mei, ce să mai vorbim: carnea a început să mi se cam lase în
anumite locuri esenţiale ale superbului meu trup alb. După cum probabil ai observat şi
tu.
N-a observat nimic. În afara faptului că nu i-a răspuns la întrebare. Aşa că o aşteaptă
să continue.
— Nu răspunsul ăsta îl aşteptai?
— Nu.
Janey îşi dă ochii peste cap.
— Mi-aş dori să găsesc un mod de a-ţi răspunde care să fie mai tandru decât „Bărbaţii
sunt nişte proşti”, sau mai elegant decât „Eram excitată şi am vrut să-mi înlătur pânza
de păianjen de jos”. Dar nu-mi vine nimic în cap, deci haide s-o lăsăm aşa. În plus, m-
am simţit atrasă de tine. Au trecut treizeci de ani de când am fost o fecioară neprihănită
şi mult prea mult de când am fost cu un bărbat ultima oară. Am patruzeci şi patru de
ani, ceea ce-mi dă dreptul să încerc să obţin ce-mi doresc. Nu reuşesc întotdeauna, dar
măcar am dreptul să încerc.
Se holbează uluit la ea.
— Patruzeci şi patru
Pe Janey o pufneşte râsul.
— Ştii ceva? De foarte multă vreme n-am mai primit un compliment aşa de frumos
cum e privirea asta a ta. Frumos şi sincer. Doar privirea. Aşa că am să sar niţel calul. Tu
câţi ani credeai că am?
— Poate patruzeci. Cel mult. Ceea ce mă face pe mine un corupător de minore.
— Rahat. Dacă nu eu, ci tu ai fi fost ăla cu bani, o femeie mai tânără în patul tău ar
fi fost considerată ceva normal. Din punctul de vedere al societăţii, normal ar fi fost şi
dacă te culcai cu una de douăzeci şi cinci de ani.
Se gândeşte puţin şi apoi continuă:
— Deşi, după umila mea părere, de-abia în cazul acela am putea vorbi despre
corupere de minore.
— Totuşi…
— Eşti în vârstă, dar nu prea în vârstă. Şi tinzi să fii de categoria grea, dar nu prea
grea. Deşi vei deveni curând dacă o ţii tot aşa.
Întinde furculiţa către el.
— Ăsta-i genul de sinceritate pe care şi-l poate permite o femeie doar după ce s-a
culcat cu un bărbat şi încă îl mai place destul de mult ca să ia masa cu el. Am spus că n-
am mai avut parte de sex de doi ani. Şi este foarte adevărat. Dar ştii de când nu am mai
făcut sex cu un bărbat care să-mi placă pe bune?
El clatină din cap.
— Ce zici de primul an de facultate? Şi nici măcar nu era un bărbat, ci un biet băiat,
cu un coş mare şi roşu în vârful nasului, care s-a nimerit să-mi iasă în cale când eram
furioasă pe prietenul meu. Dar a fost foarte dulce. Stângaci şi mult prea grăbit, dar
foarte dulce. Ba chiar a început să plângă pe umărul meu la sfârşit.
— Vrei să spui că acum nu a fost… nu ştiu cum să zic…
— Sex de mulţumire? Sex de milă? Aşa părere proastă ai despre mine? Uite ce-ţi
promit…
Şi se apleacă spre el, iar halatul se desface, dezvelind valea umbroasă dintre sâni.
— Dacă slăbeşti zece kilograme, am să mă încumet să te las pe tine deasupra.
Hodges nu-şi poate stăpâni râsul.
— A fost nemaipomenit, Bill. Nu regret nimic. Unde mai pui că am şi o slăbiciune
pentru bărbaţii corpolenţi. Băiatul ăla cu coş în vârful nasului era sărit de o sută de
kilograme. În schimb, fostul meu soţ era slab ca o scândură şi ar fi trebuit să-mi dau
seama că n-o să iasă nimic bun din toată povestea. Putem pune punct acum acestei
discuţii?
— Mda.
— Mda, îi zâmbeşte ea şi se ridică de pe scaun. Haide în living să-mi dai raportul.

13
Îi povesteşte tot, omiţând să amintească însă despre după-amiezile în faţa
televizorului şi despre strânsa legătură cu revolverul tatălui său. Ea îl ascultă cu un aer
grav, fără să-l întrerupă şi fără să-şi dezlipească privirea de chipul lui. La sfârşit, se
ridică, aduce o sticlă cu vin din frigider şi toarnă fiecăruia câte un pahar. Sunt pahare
mari, iar Hodges şi-l priveşte nesigur pe al lui.
— Nu cred că e bine să beau, Janey. Sunt cu maşina.
— Nu eşti cu nimic în seara asta. Dormi la mine. Doar dacă nu ai cumva un câine sau
o pisică pe care trebuie s-o hrăneşti.
Hodges clatină din cap.
— Nici măcar un papagal? Dacă ai fi dintr-un film vechi, ai avea măcar un papagal
care ar adresa măscări potenţialilor clienţi.
— Normal. Şi tu ai fi secretara mea. Te-ar chema Lola.
— Sau Velma.
El zâmbeşte cu toată gura. Uite lungimea de undă şi uite-i pe amândoi pe ea.
Ea se apleacă spre el, dezvăluind din nou vederii priveliştea aceea ispititoare.
— Schiţează-mi profilul individului ăstuia.
— Nu sunt psiholog. La secţie aveam nişte băieţi specializaţi în chestii dintr-astea.
Unul era angajat la noi, iar alţi doi erau detaşaţi de la secţia de psihologie a
universităţii.
— Nu contează. Să ştii că te-am căutat pe Google şi se pare că ai fost cel mai bun din
departament. Toată lumea te laudă.
— S-a întâmplat să am noroc de câteva ori.
Sună a falsă modestie, dar este foarte adevărat că norocul joacă un rol important.
Norocul şi promptitudinea. Avea dreptate Woody Allen când zicea că optzeci la sută din
succes înseamnă doar să-ţi faci apariţia la locul potrivit.
— Încearcă, da? Şi dacă faci treabă bună, poate mai dăm o tură prin dormitor.
Şi îşi încreţeşte nasul la el.
— Dacă nu cumva eşti prea bătrân pentru încă un număr.
S-ar putea să nu fie prea bătrân nici pentru încă un altul după aia. Are de decontat
mult prea multe nopţi de singurătate. Cel puţin aşa speră. O parte din el – o parte
foarte mare – tot nu poate crede că e real ce i se întâmplă şi că nu e doar un vis
incredibil de amănunţit.
Soarbe din vin, îl plimbă prin gură, gândindu-se cum să înceapă. Se poate concentra
mai bine pentru că Janey şi-a strâns halatul peste piept.
— În regulă. În primul rând, cred că vorbim despre un tip tânăr. Între douăzeci şi
treizeci şi cinci de ani. Când fac presupunerea asta mă bazez pe cunoştinţele lui în
domeniul computerelor, dar nu numai. Când un ins mai în vârstă se apucă să omoare
oameni, cei pe care îi vizează sunt, de obicei, rudele, colegii sau şi rudele, şi colegii. Şi
după aia îşi trage un glonţ în cap şi gata povestea. Nu e deloc greu să descoperi motivul.
Mobilul. L-a dat nevasta afară din casă şi apoi a obţinut un ordin de restricţie. L-a
concediat şeful şi apoi l-a mai şi umilit trimiţând agenţii de pază să-l scoată din clădire.
A întârziat plata împrumuturilor. A depăşit limita cardurilor de credit. Banca îi ia casa.
Îşi pierde maşina pentru că nu şi-a plătit ratele.
— Dar ucigaşii în serie? Parcă-mi amintesc că cel din Kansas era un bărbat între două
vârste.
— Dennis Rader, da, ai dreptate. Era între două vârste atunci când l-au arestat, însă
avea doar vreo treizeci de ani când a început să ucidă. Şi mai există şi crimele sexuale.
Domnul Mercedes nu-i un asemenea criminal şi nu e niciun ucigaş în serie în înţeles
tradiţional. A început cu un grup de oameni, dar de atunci s-a axat asupra indivizilor
izolaţi: mai întâi sora ta şi acum eu. Plus că nu ne-a atacat pe niciunul cu vreo armă sau
maşină furată.
— Încă nu, spune Janey.
— Omul nostru e un hibrid. Seamănă mai mult cu Lee Malvo – unul dintre Lunetiştii
de pe Centură {50} – decât cu Rader. Malvo şi partenerul lui intenţionaseră să împuşte
şase albi pe zi. Absolut la întâmplare. Oricine avea ghinionul să intre în vizorul armelor
lor era terminat. Indiferent de sex sau vârstă. Aşa au reuşit să omoare zece oameni, scor
deloc rău pentru doi obsedaţi ca ei. Mobilul declarat a fost unul rasial. Şi cred că a fost
adevărat sau parţial adevărat în cazul lui John Allen Muhammad. Acesta era partenerul
lui Malvo, mult mai în vârstă decât el, un fel de figură paternă. Însă mai cred şi că
motivaţia lui Malvo a fost ceva mai complexă, izvorând din frustrări pe care nici el nu le
pricepea. Dacă priveşti cazul cu atenţie, probabil ai să descoperi că educaţia şi
incertitudinea legată de propria-i orientare sexuală au jucat un rol important în
acţiunile lui. Cred că la fel se întâmplă şi cu tipul nostru. E tânăr. E inteligent. Ştie să se
integreze atât de bine încât mulţi dintre colegii lui nu-şi dau seama că este
esenţialmente un singuratic. Când va fi prins, vor spune cu toţii: „Vai de mine, nu pot să
cred una ca asta, aşa băiat drăguţ era.”
— Ca Dexter Morgan {51}.
Hodges ştie la ce serial se referă şi clatină vehement din cap. Nu doar din cauză că
serialul cu pricina e o aiureală fantasmagorică.
— Dexter ştie foarte bine de ce face ce face. Omul nostru habar nu are. Aproape sigur
nu-i căsătorit. Nu are iubită. Este foarte posibil să fie impotent. La fel de posibil este să
locuiască împreună cu unul din părinţi. Dacă vorbim despre tată, atunci relaţia dintre ei
este rece şi distantă. Dacă stă cu mama, se prea poate ca Domnul Mercedes să considere
că-i este un fel de soţ surogat.
Observă că vrea să-l întrerupă şi ridică mâna.
— Asta nu înseamnă că ar avea o relaţie sexuală.
— Poate că nu, dar vreau să-ţi spun ceva, Bill. Nu este nevoie să te culci cu un bărbat
ca să ai o relaţie sexuală cu el. Uneori e vorba doar de o privire sau de hainele pe care
le porţi când ştii că este prin preajmă sau de gesturile pe care le faci cu mâinile – atunci
când îl atingi, îl mângâi, îl îmbrăţişezi. Sexul este acolo pe undeva. Ce vreau să spun
este că în scrisoarea pe care ţi-a trimis-o… chestia aia despre prezervativul folosit atunci
când…
Se cutremură.
— Nouăzeci la sută din scrisoarea aia reprezintă doar zgomot de fond, dar, sigur,
există acolo şi un element de natură sexuală, întotdeauna există unul. La fel cum există
şi furia, agresivitatea, singurătatea, sentimentele de inadaptare… dar nu ne folosesc la
nimic toate astea. Ce încerc eu acum este să-l analizez, nu să-i schiţez profilul. Or,
chestia asta cu analiza m-a depăşit mereu.
— Bine…
— E nebun, spune Hodges simplu. Şi rău. Ca un măr care arată bine pe dinafară, dar
când îl tai descoperi că are miezul negru şi plin de viermi.
— Rău, repetă ea, oftând cuvântul. Apoi spune, parcă mai mult pentru sine: Fireşte
că e rău. S-a hrănit cu suferinţa surorii mele cum se hrăneşte cu sânge un vampir.
— Este posibil să aibă o slujbă unde intră în contact cu oamenii, pentru că are destul
de mult farmec de suprafaţă. Dar cred că-i vorba despre ceva cu salariu mic. Nu a fost
niciodată promovat, pentru că este incapabil să combine inteligenţa lui peste medie cu
concentrarea pe termen lung. Tot ce ştim despre el sugerează că acţionează din impuls
şi atunci când i se pare că ocazia îi este favorabilă. Masacrul de la Complexul Municipal
e cel mai bun exemplu în acest sens. Presupun că pusese mai demult ochii pe Mercedesul
surorii tale, dar nu cred că a ştiut la ce avea să-l folosească decât cu câteva zile înainte
de târgul de joburi. Ba poate doar cu câteva ore. Mi-aş dori foarte tare să-mi dau seama
cum a reuşit să-l fure.
Se întrerupe, gândindu-se că, mulţumită lui Jerome, deja cam ştie jumătate din ce s-a
întâmplat: foarte probabil cheia de rezervă fusese tot timpul în torpedo.
— Cred că plănuirea crimelor îi trece prin cap la fel de repede precum cărţile de joc
în mâinile unui crupier bun. Probabil s-a gândit să arunce în aer avioane de linie, să
incendieze clădiri importante, să deschidă focul asupra autobuzelor cu elevi, să
otrăvească apa din reţeaua de alimentare a oraşului, poate chiar să-l asasineze pe
guvernator sau pe preşedinte.
— Iisuse, Bill!
— Acum a făcut o fixaţie pe mine. Şi e bine. Va fi mai uşor de prins. E bine şi dintr-un
alt motiv.
— Care?
— Pentru că aşa gândeşte la scară mică. Se gândeşte la o singură ţintă. Şi cât se va
gândi mai mult la mine, nu va mai avea timp să regizeze o altă oroare precum cea de la
Complexul Municipal, poate chiar de proporţii mai mari. Ştii ce mă scoate din sărite?
Gândul că deja şi-a făcut o listă cu ţinte posibile.
— Dar nu ţi-a zis în scrisoare că nu simte nicio nevoie să mai facă aşa ceva?
Hodges zâmbeşte şi i se luminează chipul.
— Mda, aşa a zis. Ştii de unde-ţi poţi da seama când indivizi de teapa lui spun
minciuni? Îşi mişcă buzele. Domnul Mercedes scrie scrisori.
— Sau comunică cu ţintele lui pe site-ul Umbrela Albastră. Aşa cum a făcut cu Ollie.
— Da.
— Dar, dacă ar fi să presupunem că i-au izbutit manevrele cu ea pentru că era fragilă
din punct de vedere emoţional… iartă-mă că te întreb, Bill, atunci ar avea dreptate să-şi
imagineze că i-ar reuşi şi cu tine tot din acelaşi motiv?
Hodges se uită la pahar şi vede că este gol. Se gândeşte cum i-ar afecta vinul
performanţa din dormitor şi se mulţumeşte să-şi toarne doar câteva picături pe fund.
— Bill.
— Poate, spune el. M-am simţit cam fără rost de când am ieşit la pensie. Dar nu sunt
la fel de rătăcit cum a fost sora ta…
Nu mai este.
— … însă nu aspectul ăsta e important. Nici informaţiile din scrisori şi nici mesajele
de pe Umbrela Albastră.
— Dar ce?
— Ne-a urmărit. Asta-i informaţia esenţială. Şi îl face vulnerabil. Din păcate însă, îl
face şi periculos pentru cei din preajma mea. Nu cred că a aflat că noi doi am discutat…
— Am făcut niţeluş mai mult decât să discutăm, îl întrerupe ea, mişcând din
sprâncene ca Groucho Marx.
— … dar ştie că Olivia a avut o soră şi trebuie să presupunem că a aflat că eşti în
oraş. Trebuie să fii extrem de prudentă de acum încolo. Vezi să ţii uşa încuiată când eşti
aici…
— Întotdeauna o încui.
— … şi să nu crezi ce ţi se spune de la interfonul din hol. Oricine poate pretinde că ţi-
a adus o recomandată şi are nevoie de semnătura ta. Să nu deschizi uşa decât după ce te
uiţi întotdeauna pe vizor şi să ceri tuturor să-ţi arate legitimaţia. Fii atentă la ce se
întâmplă în jurul tău atunci când ieşi din casă.
Se apleacă spre ea. Nu s-a atins de vin. Nu-i mai trebuie.
— Ţine minte, Janey, când eşti pe stradă, uită-te bine la maşini. Nu doar când eşti la
volan, ci şi când mergi pe jos. Ai auzit vreodată termenul COP?
— E acronimul folosit de poliţişti pentru expresia cu ochii în patru.
— Foarte bine. Când eşti pe stradă, trebuie să fii COP la toate vehiculele care apar în
imediata ta apropiere.
— Adică la SUV-urile negre ale vecinei tale, zâmbeşte ea. Doamna Cumocheamă.
Doamna Melbourne. Gândul la ea declanşează un comutator asociativ aflat în spatele
minţii lui Hodges, dar se stinge imediat, înainte să-i poată da de urmă.
Şi Jerome trebuie să stea cu ochii în patru. Dacă Domnul Mercedes patrulează pe
lângă locuinţa lui Hodges, fără îndoială că l-a văzut pe Jerome când tundea iarba, când
monta obloanele, când curăţa jgheaburile. Probabil că nici Jerome şi nici Janey nu sunt
în pericol, dar „probabil” nu e de ajuns. Domnul Mercedes este un dement care omoară
la întâmplare, iar Hodges îl provoacă dinadins.
Janey îi citeşte gândurile.
— Te-ai hotărât să-l… cum ai spus? Să-l întărâţi.
— Da, chiar aşa. Şi am să te rog să-mi dai voie la computerul tău, ca să-l mai întărât
puţin. Am deja mesajul gata conceput, dar mi-a venit ideea să-i mai adaug ceva.
Partenerul meu a soluţionat astăzi un caz foarte important şi cred că pot folosi treaba
asta.
— Ce caz?
Nu are de ce să nu-i spună; oricum va fi mâine în toate ziarele. Cel mai târziu
duminică.
— Joe Autostradă.
— Ăla care omoară femei în popasurile de lângă şosea?
Şi continuă când îl vede dând din cap:
— Se potriveşte cu profilul Domnului Mercedes?
— Deloc. Dar omul nostru nu are de unde să ştie asta.
— Şi ce vrei să faci?
Hodges îi spune.

14
Nu trebuie să aştepte ziarele de dimineaţă. Ştirea că Donald Davis, deja principal
suspect în cazul asasinării soţiei sale, a mărturisit că este una şi aceeaşi persoană cu Joe
Autostradă este vedeta buletinelor informative de la ora 11 p.m. Hodges şi Janey se uită
la televizor din pat. Pentru Hodges, al doilea număr de sex a fost obositor, dar, în
acelaşi timp, sublim. Încă nu şi-a recăpătat răsuflarea, e foarte transpirat şi are mare
nevoie de un duş; însă de multă, de foarte multă vreme nu s-a mai simţit atât de fericit.
Atât de întreg.
Când crainicul trece la ştirea despre un căţeluş blocat într-o conductă, Janey închide
televizorul din telecomandă.
— Bine. S-ar putea să meargă. Dar, Dumnezeule, e tare riscant.
El ridică din umeri.
— E singura cale, de vreme ce nu pot apela la sursele mele din poliţie.
Şi îi convine de minune. Se gândeşte în treacăt la arma improvizată, dar eficientă, pe
care o ţine în sertarul de la comodă, şoseta umplută cu rulmenţi. Îşi imaginează o clipă
câtă satisfacţie i-ar aduce dacă ar folosi Pliciul cu Noroc împotriva nenorocitului care
intrase cu cel mai puternic sedan din lume într-o mulţime de oameni complet lipsiţi de
apărare. Probabil că nu va avea el norocul ăsta, dar de ce să nu-l aibă? În lumea
aceasta, cea mai bună (şi cea mai rea) din toate lumile posibile, se poate întâmpla orice.
— Ce părere ai despre ce ţi-a spus mama la sfârşit? Chestia aia cu stafiile pe care le
auzea Ollie?
— Trebuie să mă mai gândesc puţin, spune Hodges.
Dar s-a gândit deja şi, dacă nu se înşală, s-ar putea să fi descoperit o altă pistă care
să îl ducă la Domnul Mercedes. Dacă ar avea de ales, nu l-ar implica şi mai mult pe
Jerome Robinson în toată povestea asta. Dar se teme că nu are încotro, dacă doreşte să
urmărească pista pe care i-a oferit-o bătrâna doamnă Wharton la sfârşitul discuţiei lor.
Cunoaşte vreo cinci, şase poliţişti care se pricep la computere la fel de bine ca Jerome,
însă nu poate apela la niciunul.
Fantome, îşi spune el. Computer posedat de fantome.
Se dă jos din pat.
— Dacă nu te-ai hotărât încă să mă dai afară, atunci trebuie să fac un duş.
— Cam trebuie.
Se apropie de el şi-i adulmecă gâtul. Se sprijină uşor de braţul lui, dându-i fiori dintre
cei mai plăcuţi.
— Şi nu te dau afară.
După ce se spală şi îşi pune iar boxerii, o roagă să deschidă computerul. Apoi, cu ea
aşezată alături, se strecoară sub Umbrela Albastră a lui Debbie, unde lasă un mesaj
pentru ucigmerc. Cincisprezece minute mai târziu doarme dus, cu Janey Patterson
cuibărită lângă el… iar somnul îi este dulce, cum nu i-a mai fost din copilărie.

15
Brady ajunge acasă târziu, după mai multe ore de mers la întâmplare cu maşina. Pe
uşa din spate îl întâmpină un bilet: Pe unde ai umblat, scumpete? Am făcut lasagna şi ţi-am
lăsat-o în cuptor. O singură privire aruncă la literele tremurate şi înclinate şi îşi dă seama
că era praf când le-a scris. Dezlipeşte biletul şi intră.
De obicei, primul lucru în asemenea situaţii este să vadă ce face, dar acum simte
miros de fum şi se repede în bucătăria plină de o ceaţă albăstruie. Slavă Domnului că
detectorul de aici nu merge (tot a vrut să-l înlocuiască, dar s-a luat mereu cu alte treburi
şi a uitat). Se cuvine să mulţumească şi hotei de mare putere, care a reuşit să absoarbă
destul fum, astfel încât ceilalţi detectori nu au avut de ce să pornească şi să stârnească o
panică nedorită printre vecini. Deşi o vor face curând dacă nu se apucă să aerisească
cum se cuvine. Cuptorul e setat la o sută optzeci de grade. Îl închide. Apoi deschide
geamurile de deasupra chiuvetei şi uşa din spate. Scoate ventilatorul cu picior din
cămara cu detergenţi. Îl poziţionează cu faţa la aragaz şi îl dă la turaţie maximă.
Termină şi se duce în sfârşit în living să vadă ce face mama. Zace pe canapea, cu
rochia de casă descheiată la piept şi sumeasă la fund. Sforăie atât de puternic şi
neîntrerupt, că parcă-i o drujbă care merge în gol. El îşi fereşte ochii şi se întoarce în
bucătărie, murmurând căcat, căcat, căcat.
Se aşază la masă, apăsându-şi tâmplele cu palmele şi apucând smocuri de păr cu
degetele.
Oare de ce atunci când ceva merge rău, trebuie să meargă toate rău? Îşi aminteşte din
senin de mottoul de pe cutiile cu sare fabricate de Morton Salt: „Când plouă, toarnă cu
găleata.”
După cinci minute, când i se pare că s-a mai aerisit puţin, riscă să deschidă cuptorul.
Orice poftă de mâncare ar fi avut înainte să ajungă acasă, îi piere la repezeală doar
privind la bulgărele negru şi fumegând dinăuntru. Apa nu va curăţa tigaia aia; un ceas
de frecat şi o cutie cu bureţi Brillo nu vor curăţa tigaia aia; probabil că nu o va curăţa
nici măcar un laser industrial. Tigaia aia e o cauză pierdută. Doar norocul a făcut să nu-
i găsească acasă pe toţi pompierii din oraş şi pe maică-sa oferindu-le cocteiluri cu vodcă.
Închide cuptorul pentru că nu vrea să mai vadă urmele acelui accident nuclear şi
intră iar în living ca să se mai uite la mama. Chiar dacă privirea îi alunecă de-a lungul
picioarelor ei goale, el îşi spune: Mai bine ar muri. Ar fi mai bine şi pentru ea, şi pentru
mine.
Coboară în pivniţă, unde dă comenzile de aprindere a luminilor şi de pornire a
computerelor. Se aşază la Numărul Trei, pune cursorul pe pictograma cu Umbrela
Albastră… şi ezită. Nu pentru că s-ar teme că nu va găsi niciun mesaj de la umflatul de
fost poliţist, ci pentru că se teme că va găsi unul. Şi dacă da, nu-i va face deloc plăcere
conţinutul lui. Nu are cum să-i facă plăcere, când lucrurile merg aşa cum merg. Deja are
destui draci pe el, de ce să mai invite şi alţii?
Numai că acolo s-ar putea afla motivul pentru care poliţistul era în apartamentul de
pe Lake Avenue. Oare o interoga pe sora Oliviei Trelawney? Probabil. La şaij’ doi de
ani, cu siguranţă că nu i-o trăgea.
Brady dă click şi, uite, exact cum era de aşteptat:

kermitfrog19 vrea să ia legătura cu tine!


Tu vrei să iei legătura cu kermitfrog19?
DN

Brady pune cursorul pe N şi mângâie mouse-ul cu buricul degetului arătător.


Îndemnându-se să apese şi să termine o dată pentru totdeauna cu povestea asta. E
evident că nu-l va putea împinge la sinucidere pe fostul poliţist aşa cum a făcut-o cu
doamna Trelawney. Aşa că de ce să nu apese pe N? Nu-i cea mai bună idee?
Dar trebuie să afle.
Mai important decât asta, umflatul de Det. Pens. nu trebuie să câştige.
Mută cursorul pe D, apasă şi pe ecran apare mesajul, unul mai lung de data aceasta.

Bună ziua, prietene cu mărturia mincinoasă. N-ar trebui să-ţi răspund,


indivizii ca tine nu fac nici măcar doi bani, dar, aşa cum chiar tu ai
subliniat, sunt la pensie şi orice conversaţie, fie ea şi cu un diliu, tot e mai
bună decât Dr. Phil şi toate reclamele alea lungi de la miez de noapte. Încă
una de treizeci de minute la Oxiclean să mai văd şi am să ajung nebun ca
tine, HAHAHA. Unde mai pui că trebuie să-ţi mulţumesc pentru că mi-ai spus
de site-ul ăsta, pe care altminteri nu l-aş fi descoperit. Deja mi-am făcut 3
prieteni (ne-nebuni). Una este o cucoană cu o gură delicios de spurcată!!!
Aşa că, OK, „prietene”, hai să-ţi explic:
În primul rând, oricine se uită la CSI şi-ar putea da seama că Ucigaşul cu
Mercedes a purtat o plasă de păr şi a curăţat cu clor masca de clovn. Adică,
cât de bou să fii să nu-ţi dai seama?
În al doilea rând, dacă tu ai fi furat pe bune Mercedesul doamnei
Trelawney, ar fi trebuit să pomeneşti de cheia valet{52}. Despre care nu aveai
cum să ştii doar din CSI. Prin urmare, cu riscul de a mă repeta, cât de BOU
să fii?

În al treilea rând (şi sper că iei notiţe), am primit azi un telefon de la


fostul meu partener. A arestat un răufăcător, unul specializat în mărturii
ADEVĂRATE. Uită-te la ştiri, prietene, şi după aia pune mâna de gândeşte ce
va mai mărturisi tipul ăsta în viitorul foarte apropiat?
O noapte liniştită îţi doresc şi, apropo, de ce nu te apuci să baţi pe altul la
cap cu închipuirile tale?

Brady îşi aduce vag aminte de un personaj de desene animate – parcă Foghorn
Leghorn, cocoşul cu accent sudist – care, atunci când se enerva, i se transformau gâtul şi
capul într-un termometru în care temperatura tot urca şi urca, de la COACERE la
FRIGERE şi la BOMBĂ ATOMICĂ. Aproape tot aşa se simte şi Brady când citeşte şi
reciteşte postarea asta arogantă, ofensatoare, exasperantă.
Cheia valet?
Cheia valet?
— Despre ce vorbeşti? întreabă el cu o voce pe jumătate şoaptă, pe jumătate mârâit.
Despre ce vorbeşti, băga-te-aş în mă-ta!?
Se ridică şi se învârte în cerc, cu paşi nesiguri, pe picioare pe care şi le simte de lemn.
Se trage atât de tare de păr, încât îi dau lacrimile. A uitat de mama. A uitat de lasagna
arsă. A uitat de tot şi toate, mai puţin de postarea asta odioasă.
A avut chiar tupeul să pună o faţă-zâmbitoare!
O faţă-zâmbitoare!
Brady trage un şut scaunului, trimiţându-l în cealaltă parte a pivniţei, unde se loveşte
puternic de perete. Apoi se repede la computerul cu Numărul Trei şi se apleacă peste el
ca o pasăre de pradă. Primul impuls e să răspundă fără întârziere, să-i spună afurisitului
de poliţist că-i un mincinos, un cretin cu început de Alzheimer provocat de atâta
grăsime, un copoi curist care i-o suge negroteiului ăluia de-i trebăluieşte prin curte. Şi
apoi mintea parcă începe să i se limpezească şi parcă începe să fie capabil de câteva
gânduri raţionale, dar încă fragile şi şovăielnice. Îşi recuperează scaunul şi intră pe site-
ul ziarului local. Nici măcar nu e nevoie să dea click pe ULTIMA ORĂ ca să priceapă
despre ce bătea câmpii Hodges; ştirea este chiar pe prima pagină a ediţiei de mâine.
Brady urmăreşte cu asiduitate ştirile despre infracţiunile deosebit de grave şi e
familiarizat cu numele lui Donald Davis şi cu figura lui chipeşă. Ştie că poliţia l-a
suspectat pe Davis de asasinarea soţiei, iar Brady nu are niciun dubiu că individul e
autorul crimei. Acum dobitocul a mărturisit că este vinovat, însă nu doar de moartea
nevestei. Articolul din ziar zice că Davis a mărturisit că a violat şi ucis alte cinci femei.
Pe scurt, pretinde că el este Joe Autostradă.
La început, Brady nu-i în stare să facă legătura între povestea asta şi mesajul agresiv
al fostului poliţist. Apoi vine o clipă otrăvită când i se face lumină în minte: dacă tot a
început să se spovedească, Donnie Davis mai vrea să adauge şi Masacrul de la
Complexul Municipal la lista lui de crime. Poate deja a făcut-o.
Brady începe să se învârtă în loc – o dată, de două ori, de trei ori. Îi plesneşte capul.
Îi bubuie inima în piept, în gât, în tâmple. Ba chiar şi în gingii şi în limbă.
Să fi spus Davis ceva despre o cheie valet? Ăsta să fie motivul?
— Nu a fost nicio cheie valet, spune Brady.
Dar cum poate fi sigur de asta? Dacă a fost? Şi dacă a fost… dacă îl declară vinovat
pe Donald Davis şi-i răpesc lui Brady Hartsfield toată gloria… după câte riscuri şi-a
asumat…
Nu se mai poate abţine. Se aşază iarăşi la Numărul Trei şi-i trimite un mesaj lui
kermitfrog19. Unul scurt, dar îi tremură atât de tare mâinile, încât durează vreo cinci
minute până îl scrie. Îl trimite de cum termină, fără să-l recitească.

MĂNÂNCI CĂCAT CU POLONICUL NESIMŢITULE. OK cheia nu era în


contact dar nu era nicio CHEIE VALET. Era una de rezervă în torpedo, dar
cum am dezcuiat maşina TREBE SĂ-ŢI DAI SINGUR SEAMA DOBITOCULE. Nu
Donald Davis a comis crima asta. Repet, NU DONALD DAVIS A COMIS CRIMA
ASTA. Dacă te apuci să zici că el a comiso, am să te omor deşi şi aşa eşti cu
un picior în groapă.
Semnat,
ADEVĂRATUL Ucigaş cu Mercedes.
PS: Mă-ta a fost o curvă şi şi-o trăgea în cur & lingea sloboz de pe cocean.

Brady închide computerul şi urcă în casă. Nu o ajută pe mama să ajungă în patul ei,
ci o lasă să sforăie mai departe pe canapea, înghite trei aspirine, apoi o ia şi pe a patra,
după care se întinde pe pat, unde tremură cu ochii deschişi până cerul începe să se
lumineze la răsărit. În cele din urmă reuşeşte să doarmă vreo două ore, iar somnul îi
este superficial, bântuit de coşmaruri şi agitat.

16
Sâmbătă dimineaţă, Hodges e lângă aragaz şi face o omletă, atunci când Janey intră
în bucătărie în halatul alb, cu părul ud de la duş. Şi l-a pieptănat pe spate şi pare mai
tânără ca oricând. Nevenindu-i să creadă, Hodges îşi repetă în minte: Patruzeci şi patru?
— Am căutat bacon, dar n-am găsit. Deşi s-ar putea să fie pe undeva. Fosta mea
nevastă obişnuia să spună că majoritatea bărbaţilor din America suferă de o boală
numită Orbul Frigiderului. Nu ştiu dacă s-a deschis vreo linie de asistenţă telefonică
pentru asta.
Ea întinde mâna spre abdomenul lui.
— Ai dreptate, spune el.
Şi apoi, pentru că ei îi place:
— Mda.
— Că tot veni vorba, cum stai cu colesterolul?
El zâmbeşte şi o întreabă:
— Vrei pâine prăjită? E integrală. Probabil că ştii, din moment ce tu ai cumpărat-o.
— O felie. Fără unt, doar puţin gem. Ce ai de gând să faci astăzi?
— Nu sunt încă sigur.
Deşi şi-a pus deja în minte să mai poarte o discuţie cu Radney Peeples, cel de la firma
de pază Vigilant, din Sugar Heights. Presupunând că Radney este de serviciu şi este
Vigilent. Şi mai trebuie să vorbească cu Jerome despre computere. Iar conversaţia asta îi
va deschide noi perspective asupra cazului.
— Te-ai mai uitat pe Umbrela Albastră?
— Mai întâi am vrut să-ţi pregătesc ţie micul dejun. Şi mie.
Şi este foarte adevărat. S-a trezit simţind o nevoie acută de a-şi hrăni trupul.
— Şi nici nu-ţi ştiu parola.
— Janey.
— Vrei un sfat? Schimb-o imediat. De fapt e sfatul pe care mi l-a dat puştiul care mă
ajută la treburi.
— Jerome, da?
— El.
A prăjit şase ouă şi le-a pus pe o singură farfurie din care mănâncă amândoi. I-a
trecut prin cap să o întrebe dacă regretă ceva din ce s-a petrecut noaptea trecută, dar
pofta cu care mănâncă ea este răspunsul pe care îl căuta.
Pun vasele în chiuvetă şi se aşază la calculator. Fără să spună niciunul nimic, citesc şi
recitesc mesajul lăsat de ucigmerc.
— Vai de capul meu, oftează ea în cele din urmă. Ai vrut tu să-l întărâţi, dar mie mi
se pare că acum e turbat de-a binelea. Vezi câte greşeli a făcut?
Îi arată cuvintele dezcuiat şi comiso.
— Sau fac parte din… cum îi zici tu?… din disimularea lui stilistică?
— Nu cred.
Hodges se uită la comiso şi zâmbeşte. Nu se poate stăpâni. Peştele simte cârligul şi
cârligul i-a intrat adânc în gât. Îl doare, îl ustură.
— Cred că faci greşeli din astea doar dacă eşti furios la culme, în niciun caz nu s-a
aşteptat să se confrunte cu o problemă de credibilitate. Îl scoate din minţi.
— Şi mai tare.
— Poftim?
— Îl scoate şi mai tare din minţi. Mai scrie-i ceva, Bill. Chinuieşte-l. O merită din plin.
— Bine.
Hodges se gândeşte puţin, apoi scrie.

17
După ce s-a îmbrăcat, ea îl conduce până la ascensor şi îl sărută lung şi tandru.
— Să ştii că tot nu-mi vine să cred că noaptea trecută a fost reală, îi spune el.
— O, dar a fost foarte reală. Şi dacă te porţi frumos, s-ar putea să se repete.
Îi studiază chipul cu ochii ei albaştri.
— Dar fără promisiuni ori angajamente pe termen lung, da? Să ne bucurăm de
fiecare zi fără să ne gândim la viitor.
— La vârsta mea nici nu pot face altfel.
Intră în ascensor.
— Să mă suni, pistolarul meu.
— Am să te sun.
Uşile ascensorului încep să se închidă. Întinde mâna şi le opreşte.
— Nu uita să fii COP, războinică mică.
Ea dă din cap, dar lui nu-i scapă sclipirea jucăuşă din ochi.
— Janey o să fie cea mai COP.
— Ţine-ţi telefonul la îndemână şi poate că ar fi bine să-ţi setezi numărul de la poliţie
pe apelarea rapidă.
Lasă mâna jos. Ea îi trimite un sărut din vârfurile degetelor. Uşile se închid înainte
să-i poată răspunde la fel.
Maşina e tot unde a lăsat-o, dar probabil că a fost mai scurtă decât s-a aşteptat
perioada până a intrat în vigoare parcarea fără plată, pentru că descoperă o amendă
sub unul din ştergătoare. Deschide torpedoul, îndeasă amenda înăuntru, apoi îşi scoate
mobilul din buzunar. Ce să mai zică, se pricepe să-i dea lui Janey sfaturi pe care el nu le
urmează. De ieri, de când a plecat de acasă, nu şi-a verificat nici măcar o singură dată
telefonul (un Nokia preistoric, raportat la vârsta mobilelor). În fond, în ultima vreme
trec zile întregi şi nu îl sună nimeni. Dar, iată, acum are trei mesaje vocale, toate de la
Jerome. În ultimele două – unul la zece fără douăzeci aseară, iar următorul la
unsprezece fără un sfert – tânărul îl întreabă unde este şi de ce nu sună. În ambele
Jerome vorbeşte pe tonul lui normal. Însă primul mesaj, înregistrat aseară la şase şi
jumătate, începe cu vocea exuberantă a lui Tyrone Feelgood Delight.
— Că pă unde-mi umbli, conaşu’ Hodges? Trebe musai să-ţi zic lu’ matale o poblemă!
Şi redevine Jerome:
— Cred că mi-am dat seama cum a făcut-o. Cum a furat maşina. Sună-mă.
Hodges se uită la ceas şi îşi spune că Jerome nu s-a sculat încă, e doar sâmbătă. Aşa
că se hotărăşte să se ducă la el, după ce va face un popas scurt acasă ca să-şi ia notiţele.
Dă drumul la radio, unde Bob Seger cântă „Old Time Rock and Roll” şi începe şi el să
răcnească: „Ia discurile alea vechi de pe raft”.

18
Odată ca niciodată, în vremurile mai simple când nu apăruseră nici aplicaţiile
Android, nici iPad-urile, nici smartphone-urile Samsung Galaxy şi nici lumea cu viteză
4G, weekendurile erau cele mai aglomerate zile ale săptămânii la Discount Electronix.
Copiii care veneau aici ca să-şi cumpere CD-uri descarcă acum filme de pe iTunes, în
vreme ce părinţii lor navighează pe eBay sau se uită pe Hulu la emisiunile pe care le-au
pierdut la TV.
În această dimineaţă de sâmbătă sucursala DE din mallul Birch Hill este un ţinut
pustiu.
Tones e în faţă, încercând să-i vândă unei bătrâne un televizor HD care este deja o
antichitate. Freddi Linklatter e în spate, unde fumează ţigări Marlboro Red una după
alta şi probabil că îşi repetă ultimul discurs despre drepturile lesbienelor şi ale
homosexualilor. Brady stă la unul din computerele din ultimul rând, un Vizio antic şi de
demult, pe care l-a aranjat în aşa fel încât să nu existe nici urme că s-ar fi apăsat pe
taste, nici lista site-urilor vizitate. Priveşte încremenit la ultimul mesaj al lui Hodges. A
făcut un tic nervos la ochiul stâng, care i se zbate rapid, neregulat.

Nu te lua de mama, bine? Nu-i ea de vină că te încurci în minciuni


stupide. Zici că ai găsit o cheie în torpedo? Minunat, mai ales că Olivia
Trelawney le avea pe amândouă. Singura care lipsea era cheia valet. O ţinea
într-o cutiuţă cu magnet, sub bara de protecţie din spate. Trebuie că a
descoperit-o ADEVĂRATUL Ucigaş cu Mercedes.
M-am cam săturat să stau de vorbă cu tine, măi, pulifrici. Nu mai eşti
deloc nostim, plus că am aflat din surse sigure că Donald Davis va mărturisi
că el este autorul crimelor de la Complexul Municipal. Şi tu ce-ai să mai
faci? Bănuiala mea e că o să-ţi duci mai departe viaţa ta searbădă şi de
toată jena. Mai am încă ceva să-ţi spun înainte să pun definitiv punct
acestui încântător schimb de mesaje. M-ai ameninţat că ai să mă omori.
Asta se numeşte crimă cu circumstanţe agravante. Dar ştii ceva? Nu-mi
pasă. Pentru că tu, amice, nu eşti decât un alt bou care se cacă pe el de frică.
Internetul e plin de specimene laşe ca tine. Vrei să vii la mine (că doar ştii
unde stau) să mă ameninţi în persoană? Nu? Aşa m-am gândit şi eu. Închei
cu trei cuvinte atât de simple că până şi un oligofren ca tine ar trebui să le
poată înţelege.
Du-te dracului!
Brady a îngheţat complet. Atât de mare e furia care l-a cuprins. Dar simte că şi arde.
Îşi spune că va rămâne aici, aplecat peste căcatul de Vizio, de vânzare la reduceri cu
preţul ridicol de optzeci şi şapte de dolari şi optzeci şi şapte de cenţi, până când ori
moare degerat, ori ars de viu, ori de amândouă în acelaşi timp.
Dar când sesizează o umbră pe perete, Brady descoperă că încă mai e în stare să se
mişte. Iese de pe pagina cu postarea umflatului ăluia de fost poliţist doar cu o secundă
înainte ca Freddi să se aplece curioasă peste umărul lui.
— La ce te uiţi, Brades? E secret? Că mi s-a părut că nu vrei să văd şi eu.
— La un documentar de pe National Geographic. Se cheamă Atacul lesbienelor.
— Umorul tău, îi zice ea, s-ar putea să fie întrecut doar de virilitatea ta, deşi mă cam
îndoiesc.
Se apropie şi Tones Frobisher.
— Suntem chemaţi la o intervenţie pe Edgemont, îi anunţă el. Care dintre voi vrea să
se ducă?
Freddi zice:
— Dacă ar fi să aleg între o intervenţie în Paradisul Ţopârlanilor şi un popândău
turbat vârât în cur, să fii convins că am să aleg popândăul.
— Mă duc eu, spune Brady.
Şi-a dat seama că mai are o treabă de făcut. Una care nu suportă amânare.

19
Când Hodges ajunge la locuinţa familiei Robinson, o vede pe surioara lui Jerome
sărind coarda împreună cu două prietene în faţa casei. Cele trei fetiţe poartă tricouri
identice, cu chipurile băieţilor dintr-un grup muzical imprimate pe ele. Hodges o ia pe
iarbă, ducând dosarul în mână. Barbara vine la el doar cât să bată cuba şi după aia fuge
înapoi la coarda ei. Jerome, în şort şi un tricou cu mânecile tăiate, stă pe treptele
verandei, cu Odell alături. Îi spune lui Hodges că ai lui sunt plecaţi la supermarketul
Krogering şi că el trebuie să facă pe bona până la întoarcerea lor.
— Nu că sor-mea ar avea nevoie de bonă. E mult mai coaptă decât îşi închipuie ei.
Hodges se aşază lângă el.
— Nu te baza pe asta. Ascultă ce-ţi spun, Jerome.
— Adică?
— Mai întâi spune-mi ce ai aflat.
În loc să-i răspundă imediat, Jerome arată spre maşina pe care Hodges a parcat-o
lângă bordură ca să nu deranjeze jocul fetiţelor.
— Din ce an e?
— Două mii patru. Nu arată de salon auto, dar măcar consumă puţin. Vrei s-o
cumperi?
— Mă abţin. Ai încuiat-o?
— Mda.
Deşi cartierul este unul sigur, iar el se află la câţiva paşi depărtare. Puterea
obişnuinţei.
— Dă-mi cheile.
Hodges vâră mâna în buzunar, le scoate şi i le dă. Jerome le studiază şi dă din cap.
— PKE{53}, zice. Au început să se fabrice prin anii nouăzeci, la început ca accesoriu,
dar au intrat în uzul larg din două mii. Ştii ce înseamnă?
Evident că ştie, doar a investigat Masacrul de la Complexul Municipal (şi a
chestionat-o în repetate rânduri pe Olivia Trelawney).
— Deschidere automată, fără cheie.
— Bun.
Jerome apasă unul din cele două butoane ale dispozitivului. Stopurile de la Toyota lui
Hodges clipesc o dată.
— Acum am deschis-o.
Apasă celălalt buton. Stopurile clipesc din nou.
— Acum am închis-o. Iar tu ai cheia la tine.
O pune în palma lui Hodges.
— Totul este în perfectă regulă, corect?
— Parcă nu tocmai, dacă e să mă iau după discuţia asta.
— Ştiu nişte tipi de la colegiu care au un club de computere. Să nu mă întrebi cum îi
cheamă că n-am să-ţi spun.
— Nici nu mă gândesc să te întreb.
— Nu-s băieţi răi, dar cunosc toate şmecheriile – hacking, clonare, furt de informaţii,
chestii din astea. Şi mi-au zis că sistemele PKE sunt un fel de autorizaţii de furt. Când
apeşi butonul ca să-ţi încui sau să-ţi descui maşina, dispozitivul emite un semnal radio
de frecvenţă joasă. Un cod. Dacă l-ai putea auzi, ţi s-ar părea că seamănă cu bipurile pe
care le recepţionezi atunci când formezi un număr de fax. Mă urmăreşti?
— Până acum, da.
Fetiţele cântă An-tan-tiri-mogo-dan, în vreme ce Barbara sare cu îndemânare coarda.
Îşi mişcă fulgerător picioarele voinice şi cafenii, iar codiţele negre îi saltă în ritmul
jocului.
— Amicii ăştia ai mei zic că-i uşor să captezi codul ăla dacă ai sculele necesare. Sigur,
dacă modifici în scopul ăsta o telecomandă de garaj ori de televizor şi te afli foarte
aproape de maşină. Cam la optsprezece, douăzeci de metri. Dar poţi să-ţi construieşti
singur un dispozitiv mai puternic. Pentru că toate componentele de care ai nevoie se
găsesc la oricare magazin de electronice, fie el oricât de mic. Preţul total, în jur de o
sută de dolari. Raza de acţiune, până într-o sută de metri. Îl pândeşti pe şofer să
coboare. Fix în momentul în care îl vezi că apasă pe butonul de închidere a maşinii,
apeşi şi tu butonul tău. Gadgetul tău va captura semnalul şi-l va stoca. Şoferul pleacă,
bine mersi, iar când nu îl mai vezi prin preajmă, apeşi din nou pe buton. Maşina se
descuie, te urci şi pe-aci ţi-e drumul.
Hodges se uită lung la cheie, apoi la Jerome.
— Şi drăcia asta chiar funcţionează?
— Sigur că funcţionează. Amicii mei spun că-i mai greu în ultima vreme, pentru că
fabricanţii au modificat sistemul astfel încât să se schimbe semnalul la fiecare nouă
apăsare de buton. Dar nu-i imposibil. Orice sistem creat de mintea omenească poate fi
piratat tot de mintea omenească. Înţelegi?
Hodges de-abia dacă-l mai aude. Se gândeşte la Domnul Mercedes de dinainte de a fi
devenit Domnul Mercedes. Poate că a cumpărat unul din dispozitivele astea despre care
vorbeşte Jerome, însă la fel de posibil e să-l fi construit el însuşi. Oare l-a folosit prima
oară pe Mercedesul doamnei Trelawney? Puţin probabil.
Trebuie să mă interesez la secţie de cazurile de maşini furate, îşi spune el. Începând
cu… să zicem 2007 şi până în primăvara lui 2009.
Marlo Everett, de la arhivă, îi este datoare mai demult. Hodges e convins că Marlo va
verifica dosarele fără să-i pună prea multe întrebări. Şi va şti care-i adevărul dacă ea îi
va spune că a găsit multe cazuri în care anchetatorul a stabilit că „este posibil ca
reclamantul să fi uitat să-şi încuie vehiculul”.
În adâncul sufletului ştie deja.
— Domnule Hodges?
Jerome se uită la el puţin cam neliniştit.
— Ce e, Jerome?
— Când ai lucrat la cazul Masacrului de la Complexul Municipal ai discutat cu
poliţiştii de la furturi auto despre dispozitivul PKE? Trebuie să fi ştiut de el. Nu-i deloc
nou.
— Am discutat cu mecanicul-şef de la reprezentanţa Mercedes şi el ne-a spus că s-a
folosit o cheie, spune Hodges.
Dar chiar şi în propriile-i urechi răspunsul acesta sună neconvingător şi defensiv. Ba,
mai rău: sună a incompetenţă. Şi mecanicul, şi ei toţi nu au făcut decât să presupună că
se folosise o cheie. Şi anume cheia uitată în contact de o cucoană căscată pe care nu o
înghiţea nimeni.
Jerome îi aruncă un zâmbet cinic, straniu şi total nelalocul lui pe chipul său tânăr.
— Sunt multe chestii despre care tipii de la reprezentanţele auto nu vor să vorbească,
domnule Hodges. Nu se poate spune că mint, nu tocmai, doar şi le alungă din minte şi
astfel omit să ţi le spună. De pildă, nu-ţi spun că airbagul care îţi poate salva viaţa, la
fel de bine te poate orbi când te loveşte în faţă şi-ţi sparge ochelarii în ochi. Sau nu te
informează cât de mare e refinanţarea creditului pentru anumite SUV-uri. Sau cât de
uşor e să furi un semnal PKE. Dar precis că băieţii de la furturi auto sunt la curent cu
treburile astea, nu? Trebuie să fie.
Tristul adevăr este că Hodges habar n-are. Deşi ar trebui. El şi cu Pete erau mai toată
vremea pe teren, rămâneau mereu peste program, dacă apucau cinci ore de somn pe
noapte. Şi pe birourile lor hârtiile se tot adunau. O eventuală informare de la furturi
auto ar trebui să se găsească în dosarul cazului. Însă nu îndrăzneşte să-şi întrebe
deocamdată fostul partener, cu toate că-şi dă seama că s-ar putea să fie nevoit foarte
curând să-i povestească lui Pete toată tărăşenia. În cazul că nu va reuşi să se descurce
singur.
Până atunci, a venit momentul să-i spună adevărul lui Jerome. Pentru că tipul e
nebun.
Barbara vine în fuga mare la ei, gâfâind şi transpirată toată.
— Jay, mă laşi să mă uit la desene cu Hilda şi Tonya?
— Sigur, zice Jerome.
Fetiţa îl ia de gât şi-şi lipeşte obrazul de al lui.
— Şi ne faci şi clătite, frăţiorul meu iubit?
— Nu.
Şi cu asta basta cu dragostea de soră.
— Eşti rău. Şi puturos.
— De ce nu te duci până la Zoney’s să-ţi iei nişte vafe?
— Că n-am bani, de aia.
Jerome bagă mâna în buzunar şi scoate o hârtie de cinci dolari. Este răsplătit cu o
altă îmbrăţişare.
— Tot rău sunt?
— Nu, eşti buuun! Cel mai bun frate!
— Dar să-ţi iei şi prietenele cu tine, spune Jerome.
— Şi pe Odell, adaugă Hodges.
Barbara pufneşte în râs.
— Întotdeauna îl iau.
Hodges priveşte profund neliniştit după fetiţele îmbrăcate în tricouri identice, care
ţopăie pe trotuar (fără să le stea o clipă gura şi ţinând cu rândul lesa lui Odell). Nu are
încă de ce să-şi facă griji cu privire la siguranţa familiei Robinson, însă fetiţele astea trei
par atât de micuţe, atât de vulnerabile.
— Jerome? Dacă se ia cineva de ele, atunci Odell…?
— Mă întrebi dacă le-ar apăra?
Tonul tânărului este unul foarte grav.
— Cu viaţa lui, domnule H. Cu viaţa lui. La ce te gândeşti?
— Pot să mă bizui în continuare pe discreţia ta?
— Da, conaşu’!
— Bine. Am să-ţi spun tot. În schimb, îţi cer să-mi spui „Bill” de acum înainte.
Jerome se gândeşte puţin, apoi spune:
— O să dureze ceva până am să mă obişnuiesc, dar fie.
Hodges îi povesteşte aproape tot (singurul lucru pe care nu i-l spune este unde şi-a
petrecut noaptea), consultându-şi din când în când însemnările din carneţel. Barbara şi
prietenele ei se întorc de la GoMart cu o cutie de vafe, hlizindu-se cu gurile până la
urechi. Intră toate trei în casă ca să-şi mănânce gustarea în faţa televizorului.
Hodges şi Jerome rămân pe verandă şi vorbesc despre fantome.

20
Edgemont Avenue seamănă cu o zonă de război, dar, pentru că se află la sud de
Lowbriar, măcar e o zonă de război albă, populată de descendenţii muntenilor din
Kentucky şi Tennessee, care s-au stabilit aici şi s-au angajat în fabrici după Al Doilea
Război Mondial. Acum fabricile acelea sunt închise şi mare parte din populaţie este
formată din dependenţi de droguri care au trecut la heroină nerafinată când
Oxycontinul a devenit prea scump. De-o parte şi de alta a Edgemont Avenue sunt
înşirate numai baruri, case de amanet şi birouri suspecte unde se oferă împrumuturi la
dobânzi astronomice. Toate astea sunt închise în această dimineaţă de sâmbătă.
Singurele care au uşile deschise sunt o prăvălie din lanţul Zoney’s şi Brutăria lui Batool,
locul intervenţiei lui Brady.
Brady parchează chiar în faţă, unde poate vedea dacă încearcă cineva să-i spargă
Volkswagenul de serviciu, îşi ia trusa de scule şi intră în prăvălia ce miroase bine, a
pâine caldă. Imigrantul unsuros din spatele tejghelei se ceartă cu un client care flutură
un card Visa şi-i arată un carton pe care scrie PLATA CASH PÂNĂ LA REPARAREA
COMPUTERULUI.
Computerul pakistanezului suferă de mult temuta afecţiune cunoscută sub numele de
„blocare a ecranului”. Aruncându-şi, din treizeci în treizeci de secunde, privirea la
Broscuţa de afară, Brady execută ritualul de deblocare, care constă în apăsarea
simultană a tastelor alt, ctrl şi del. Imediat pe ecran apare fereastra Task Manager unde
programul Explorer este trecut ca fiind inactiv.
— Rău? întreabă speriat pakistanezul. Rog la tine spune nu rău.
În oricare altă zi Brady ar fi tras mai mult de timp, dar nu pentru că indivizii de
teapa lui Batool ar da bacşiş – că nu dau –, ci doar de plăcerea de a-i vedea faţa
acoperită de sudoarea aia uleioasă. Însă nu şi astăzi. A acceptat să vină la intervenţia
asta doar ca să scape de la serviciu şi să ajungă la mall. Prin urmare, vrea să
isprăvească treaba foarte repede.
— Iaca, te-am rezolvat, domnu’ Batool, zice el.
Iese din program şi reporneşte computerul pakistanezului. După câteva clipe reapar
cele patru pictograme de carduri pe casa de marcat.
— Eşti un geniu! exclamă Batool.
O clipă Brady îngheaţă de spaimă la gândul că jegul ăsta parfumat are de gând să-l
îmbrăţişeze.

21
Brady pleacă din Paradisul Ţopârlanilor şi porneşte spre nord, către aeroport. În
mallul Birch Hill este un Home Depot în care va găsi tot ce caută, dar se îndreaptă spre
Complexul Comercial Skyway. E riscant ce face, e nesăbuit şi inutil. Magazinul se află în
imediata apropiere a Discount Electrix. Şi se spune că nu-i bine să te caci unde mănânci.
Brady intră la Lumea Grădinarului din Skyway şi îşi dă imediat seama că a făcut
alegerea corectă. Magazinul este imens şi ticsit cu cumpărători în această zi de sâmbătă.
Din raionul cu pesticide, Brady ia două cutii cu Gopher-Go pe care le aşază în coşul deja
plin cu tot soiul de produse care au menirea de a-i asigura un alibi: îngrăşământ,
seminţe şi o foarfecă de grădină cu mâner scurt. Ştie că-i o mare prostie să cumpere în
persoană otrava, mai ales când deja a comandat-o online şi o va primi în câteva zile la
adresa de căsuţă poştală fără să fie nevoie să se deconspire. Dar nu mai are răbdare.
Pur şi simplu nu mai are răbdare. Probabil că nu va avea ocazia să otrăvească javra
familiei de cioroi mai devreme de luni – ba chiar marţi, ori miercuri –, dar trebuie să
facă ceva. Trebuie să simtă… cum a zis Shakespeare? Că ridică arma asupra mării de
griji{54}.
Stă la coadă, spunându-şi că, în eventualitatea în care individa de la casă (altă
scursură imigrantă; au cotropit oraşul nenorociţii ăştia!) va comenta ceva despre cutiile
lui cu Gopher-Go, fie şi ceva complet inofensiv, ca E tare bună chestia asta, va renunţa la
întreaga afacere. E prea mare posibilitatea să fie ţinut minte şi identificat mai târziu: O,
da, era tânărul acela agitat cu foarfeca de grădină şi otrava pentru rozătoare.
Îşi mai spune: Poate ar fi trebuit să-mi pun ochelarii de soare. Nu aş fi ieşit deloc în
evidenţă, că aproape jumătate din bărbaţii de aici îi poartă.
Prea târziu. I-a lăsat în Subaru, iar maşina e în parcarea mallului. Tot ce mai poate
face acum este să stea cuminte la coadă şi să se forţeze să nu transpire. Chestie cam la
fel cu a se forţa să nu respire.
Mi-a atras atenţia pentru că transpira la greu, va spune poliţiştilor imigranta aia de la
casă (foarte posibil una din nenumăratele rubedenii ale lui Batool). Şi pentru că a
cumpărat otravă pentru rozătoare. Din aia cu stricnină.
Îi vine să-şi ia tălpăşiţa de acolo, dar acum sunt oameni şi în spatele lui la coadă şi
oare nu vor observa dacă pleacă? Nu se vor întreba dacă nu cumva…
Simte un ghiont în spate.
— Ţi-a venit rândul, amice.
Rămas fără opţiuni, Brady îşi împinge căruţul cu produse. La fund se află cutiile cu
Gopher-Go, colorate într-un galben ţipător. Lui Brady i se pare că aceasta este culoarea
nebuniei şi pe bună dreptate. E o nebunie că a venit aici.
Apoi îi trece prin minte un gând reconfortant, un gând la fel de mângâietor ca o
mână rece pe fruntea înfierbântată a unui bolnav: În fond, o nebunie mai mare a fost
atunci când am intrat cu maşina în toţi oamenii ăia de la Complexul Municipal… dar
am scăpat cu bine, nu?
Da. Şi va scăpa cu bine şi de aici. Scursura imigrantă îi scanează codurile de bare de
pe produse fără să-i arunce nicio privire. Nu-şi ridică ochii la el nici măcar atunci când îl
întreabă dacă plăteşte cu cardul sau cash.
Brady plăteşte cash.
Nu-i chiar atât de nebun.
Aşezat la volanul Volkswagenului (a avut grijă să-l parcheze între două camioane,
pentru ca verdele-fosforescent să nu atragă atenţia), Brady inspiră adânc de câteva ori,
încercând să-şi domolească bătăile inimii. Se gândeşte la drumul pe care îl mai are de
făcut şi se calmează şi mai mult.
Mai întâi şi mai întâi, Odell. Potaia o să-şi dea duhul în chinuri cumplite, iar umflatul
de fost poliţist îşi va da seama că e vina lui. Fireşte, familia Robinson nu va avea nici
cea mai vagă idee. (Dintr-un punct de vedere pur ştiinţific, Brady este interesat să vadă
dacă Det. Pens. îşi va asuma responsabilitatea. Părerea lui e că nu.) În al doilea rând,
fostul poliţist. Brady îl va lăsa câteva zile să se marineze în sentimentul propriei
vinovăţii şi – cine ştie? – poate că se va hotărî totuşi să se sinucidă. Deşi mai probabil e
că nu. Aşa că îl va omorî Brady, printr-o metodă asupra căreia se va decide ulterior. Şi
în al treilea rând…
Ceva măreţ. Ceva ce va fi ţinut minte o sută de ani. Întrebarea este ce anume?
Brady porneşte motorul şi dă drumul la aparatul mizerabil de radio pe postul BAM-
100, unde fiecare weekend este dedicat rockului. Prinde finalul unei melodii a trupei ZZ
Top şi vrea să mute pe KISS-92, când încremeneşte cu mâna în aer. Nu schimbă postul,
ci dă volumul mai tare. Destinul îi vorbeşte din radioul Volkswagenului.
DJ-ul îl informează pe Brady că cea mai tare trupă de băieţi din ţară va susţine un
singur concert în oraş – da, aţi auzit bine, ’Round Here va cânta la CCAM joia viitoare.
Biletele sunt epuizate, fetiţe şi băieţi, dar prietenii voştri de la BAM-100 v-au păstrat
douăsprezece şi vi le vom oferi, două câte două, începând de luni, aşa că fiţi atenţi la…
Brady închide radioul. Se uită în gol, cu ochi înceţoşaţi, meditativi. CCAM înseamnă
Centrul de Cultură şi Artă din Midwest. Ocupă un cvartal întreg şi are o sală imensă de
spectacole.
Îşi spune: Ce mod splendid să ies din scenă. O, Doamne, ce minune ar fi!
Se întreabă care o fi capacitatea sălii, numite după populaţia amerindiană Mingo.
Trei mii de locuri? Poate patru? Neapărat o să intre diseară pe Internet şi o să se
documenteze.

22
Hodges mănâncă ceva repede la un restaurant micuţ din apropiere (doar o salată, în
loc de burgerul cu de toate după care îi tânjeşte inima) şi se duce acasă. L-a ajuns
oboseala de la plăcutele îndeletniciri de noaptea trecută şi, cu toate că trebuie să o sune
pe Janey (ca să stabilească la ce oră se vor întâlni la fosta locuinţă a doamnei
Trelawney din Sugar Heights), se decide să tragă un pui de somn mai întâi. Verifică
robotul telefonului din living, dar nu are niciun mesaj. Aruncă o privire pe Umbrela
Albastră a lui Debbie şi vede că Domnul Mercedes nu a mai postat nimic nou. Se culcă şi
îşi setează deşteptătorul interior să-l trezească după o oră. Ultimul lui gând, înainte de a
închide ochii, e că iarăşi şi-a uitat mobilul în torpedoul Toyotei.
Ar trebui să mă duc să-l iau, îşi zice. I-am dat ambele numere, dar ea e de modă nouă,
în vreme ce eu sunt de modă veche şi pe mobil m-ar suna mai întâi şi mai întâi dacă ar
avea nevoie de mine.
Şi adoarme.
Îl trezeşte telefonul de modă veche şi, când se întoarce pe o parte ca să ridice
receptorul, vede că deşteptătorul lui interior, care nu l-a dezamăgit niciodată în toţi anii
de serviciu, a hotărât că a venit momentul să iasă şi el la pensie. A dormit aproape trei
ore.
— Alo?
E Janey:
— Nu-ţi verifici niciodată mesajele, Bill?
Îi trece prin minte să-i spună că i s-a descărcat bateria, dar minciuna nu este o bază
bună pentru clădirea unei relaţii, fie ea şi una de tipul „vedem ce o mai fi şi mâine”. Dar
aspectul ăsta e lipsit de importanţă acum. Vocea ei este înfundată şi răguşită, de parcă
ar fi strigat foarte mult. Sau ar fi plâns.
Se ridică în capul oaselor.
— Ce s-a întâmplat?
— Mama a făcut un accident cerebral de dimineaţă. Sunt la spitalul Warsaw County
Memorial. E cel mai aproape de Sunny Acres.
El se aşază pe marginea patului.
— Iisuse, Janey. Cât de grav e?
— Grav. I-am sunat pe mătuşa Charlotte din Cincinnati şi pe unchiul Henry din
Tampa. Amândoi au zis că vin. Cu siguranţă că mătuşa Charlotte o va târî după ea şi pe
verişoara mea, Holly.
Râde, dar râsul ei este plin de tristeţe.
— Normal că vin. Ei cred că e rost de ceva bani.
— Vrei să vin şi eu
— Sigur că vreau, dar nu ştiu cum le-aş putea explica prezenţa ta. Nu le pot spune:
Uite, faceţi cunoştinţă cu tipul cu care m-am băgat în pat aproape imediat după ce l-am
cunoscut. Şi dacă le-aş spune că te-am angajat să anchetezi moartea lui Ollie, informaţia
asta o să apară înainte de miezul nopţii pe unul din conturile de Facebook ale copiilor
unchiului Henry. Niciunul dintre ei nu e un model de discreţie, dar când e vorba de
bârfă, unchiul Henry e mai rău decât mătuşa Charlotte. Măcar Holly e ciudată şi atât.
Scoate un oftat prelung, înecat în lacrimi şi continuă:
— Doamne, ce n-aş da acum să văd un chip prietenos. Sunt mulţi ani de când nu m-
am mai întâlnit nici cu Charlotte şi nici cu Henry. N-a venit niciunul la înmormântarea
lui Ollie şi nici n-au arătat vreodată vreun interes cu privire la viaţa mea.
Hodges se gândeşte puţin, apoi spune:
— Le zici că sunt un prieten şi atât. Am lucrat pentru Vigilant, firma de securitate din
Sugar Heights. Ne-am cunoscut atunci când ai venit să faci inventarul bunurilor surorii
tale şi să deschizi testamentul cu avocatul ăla, Chum.
— Schron îl cheamă.
Scoate un alt oftat prelung şi înecat în lacrimi.
— S-ar putea să meargă.
O să meargă. Când vine vorba de înşirat braşoave, nimeni nu e mai credibil decât un
poliţist.
— Acum pornesc spre tine.
— Dar… n-ai treburi în oraş? Nu trebuie să faci cercetări?
— Suportă amânare. Am să ajung într-o oră. Poate mai repede, pentru că-i sâmbătă.
— Îţi mulţumesc, Bill. Din tot sufletul. Dacă nu mă găseşti în hol…
— Te găsesc eu, doar sunt detectiv cu experienţă.
Deja a început să se încalţe.
— Ar fi bine să-ţi aduci şi nişte haine de schimb. Am rezervat trei camere la Holiday
Inn. Îţi iau şi ţie una. Ăsta-i unul din avantajele pe care le ai când deţii un card Amex
Platinum.
— Nu-i nevoie, Janey. E aproape.
— Sigur că este, însă s-ar putea ca mama să moară. Şi dacă asta se întâmplă azi sau
la noapte, atunci chiar că o să am nevoie de un prieten. Ca să… ştii tu… pentru…
O îneacă plânsul şi nu reuşeşte să termine. Dar Hodges nici nu are nevoie, pentru că
ştie foarte bine ce vrea să spună. Pentru pregătirea evenimentelor ce vor urma.
Zece minute mai târziu e deja pe drum, îndreptându-se către est, spre Sunny Acres şi
Warsaw County Memorial. Se aşteaptă s-o găsească pe Janey la Terapie Intensivă, dar o
vede afară, sprijinită de bara de protecţie a unei ambulanţe. Se urcă lângă el şi o
singură privire la chipul ei obosit şi la ochii adânciţi în orbite îi spune tot ce trebuie să
ştie.
Ea reuşeşte să se stăpânească până când Hodges îşi parchează Toyota în zona
destinată vizitatorilor, apoi izbucneşte în lacrimi. O ia în braţe şi Janey îl anunţă că
Elizabeth Wharton a părăsit această lume la ora trei şi un sfert, post meridian.
Cam atunci când eu îmi puneam pantofii, îşi spune Hodges şi o strânge şi mai tare în
braţe.

23
Liga Piticilor la baseball este în toi şi drept urmare Brady îşi petrece după-amiaza
însorită de sâmbătă în parcul McGinnis, unde meciurile etapei se desfăşoară simultan pe
cele trei terenuri. Vremea e caldă şi afacerea merge ca unsă. Puzderie de fătuci hlizite au
venit să-şi vadă frăţiorii jucând şi nu vorbesc despre nimic altceva (cât reuşeşte Brady să
le audă când le vinde îngheţata) decât despre apropiatul concert al trupei ’Round Here
la CCAM. Se pare că toate se vor duce. Brady a hotărât că se va duce şi el. Trebuie doar
să se gândească la o modalitate de a intra îmbrăcat cu vesta lui specială, cea umplută cu
rulmenţi şi calupuri de explozibil.
Ultima mea ieşire la rampă, îşi spune el. Ştire ce nu va putea fi detronată nici în o
mie de ani.
Iar gândul acesta îl binedispune. Aşa cum îl binedispune şi faptul că a reuşit să vândă
toată îngheţata până la ora patru. Se întoarce la fabrică, îi predă cheile de la dubiţă lui
Shirley Orton (care e mereu acolo – oare fata asta are casă?) şi o întreabă dacă poate să
facă schimb de tură cu Rudy Stanhope, care ar trebui să lucreze duminică după-amiază.
Dacă vremea e de partea lor, duminicile sunt zile foarte pline, iar cele trei camioane
mari ale lui Loeb duc îngheţată nu numai în McGinnis, ci şi în celelalte patru parcuri
mari ale oraşului. Brady îşi însoţeşte rugămintea cu surâsul cuceritor de băiat bun şi
sfios care o dă mereu gata pe Shirley.
— Cu alte cuvinte, spune ea, vrei două după-amiezi libere la rând.
— Te-ai prins.
Îi spune că mama lui vrea să-şi viziteze fratele, chestie care înseamnă că vor trebui să
rămână la el o noapte, poate chiar două. Normal că nu există niciun frate, iar singura
călătorie pe care o mai face mama lui în ultima vreme este turul livingului, cu opriri la
următoarele monumente: canapea, bufetul cu băutură şi iar canapea.
— Sunt sigură că Rudy o să fie de acord. Nu vrei să-i spui tu?
— E mai sigur dacă vorbeşti tu cu el.
Proasta începe să chicotească, acţiune ce-i face pogoanele de cărnuri să se zguduie
dezgustător. Dă telefonul câtă vreme Brady se schimbă în hainele de stradă. Rudy e mai
mult decât bucuros să renunţe la tura lui de duminică şi să o facă pe cea a lui Brady de
marţi. Prin urmare, Brady are la dispoziţie două după-amiezi în care să pândească
magazinul Zoney’s; şi ar trebui să fie suficiente. Dar dacă fata nu apare cu câinele în
niciuna din ele, atunci va da telefon miercuri şi le va zice că e bolnav. Numai în ultimă
instanţă, dar nu crede că va fi nevoie.
După ce pleacă de la Loeb, Brady se duce la supermarketul Kroger. Ia ouă, lapte, unt,
pufuleţi cu cacao. Apoi se opreşte la raionul de carne al magazinului şi alege o jumătate
de kilogram de carne pentru hamburgeri. Nouăzeci la sută fără grăsime. Tot ce e mai
bun pentru ultima masă a lui Odell.
Ajuns acasă, intră în garaj unde îşi desface cumpărăturile de la Lumea Grădinarului,
având grijă să pună cutiile cu Gopher-Go pe raftul de sus, unde mama lui nu poate
ajunge. Nu că ea ar mai veni prea des aici, dar mai bine să nu rişte. Sub masa de lucru e
un mini-frigider. Brady l-a cumpărat de la talcioc cu doar şapte dolari, curat chilipir.
Aici îşi ţine el sucurile. Ascunde pachetul cu carne tocată în spatele cutiilor cu Cola şi
Mountain Dew, apoi duce restul cumpărăturilor în casă. Priveliştea din bucătărie îi
umple sufletul de bucurie: mama presară boia peste o salată cu ton care chiar arată
apetisant.
Îi surprinde privirea şi râde.
— Ca să mă ierţi pentru lasagna arsă. Îmi pare tare rău de ce s-a întâmplat, dar eram
atât de obosită.
Erai atât de beată, asta erai, îşi zice el, mulţumit totuşi că o vede că încă nu a depus
armele definitiv.
Ea îşi strânge buzele proaspăt rujate.
— Pup-o pe mami, scumpetea mea.
Scumpetea o ia în braţe şi o sărută lung. Rujul are gust bun, dulce. Apoi ea îi dă o
palmă peste fund şi-i spune să se ducă şi să se joace cu computerele lui până va fi gata
masa.
Brady îi lasă poliţistului un mesaj constând dintr-o singură propoziţie: Am să ţi-o
trag, tataie. Apoi joacă Resident Evil până îl cheamă mama la masă. Salata de ton este
foarte bună şi el mănâncă două porţii. Mama ştie să gătească atunci când vrea şi el nu
comentează când o vede turnându-şi primul pahar al serii, unul foarte mare care să
compenseze cele două sau trei mai mici de la care s-a abţinut în timpul după-amiezii. La
nouă deja sforăie pe canapea.
Brady se foloseşte de această ocazie ca să intre pe Internet şi să afle tot ce e de aflat
despre concertul băieţilor de la ’Round Here. Se uită la un filmuleţ pe Youtube, în care
câteva fătuci hlizite şi guralive îşi dau cu părerea despre care dintre cei cinci este cel
mai sexy. Toate sunt de acord că nu poate fi altul decât Cam, solistul care cântă
„Priveşte-mă în ochi”, voma aia pe care Brady îşi aminteşte vag că ar fi auzit-o anul
trecut la radio. Îşi închipuie cum ar arăta chipurile alea rânjite sfârtecate de bilele de
rulment din vesta lui şi cum din jeanşii lor identici nu ar rămâne decât nişte zdrenţe
fumegânde.
Mai târziu, după ce a dus-o pe mama la culcare şi s-a convins că e complet scoasă din
circulaţie, ia carnea de hamburger, o pune într-un castron şi o amestecă cu două căni de
Gopher-Go. Dacă Odell n-o să moară din asta, o să-l calce cu dubiţa cu îngheţată.
Ideea îl face să ricaneze.
Pune hamburgerul otrăvit într-o pungă şi îl aşază iarăşi în fundul mini-frigiderului,
având grijă să-l ascundă bine în spatele cutiilor cu sucuri. Are de asemenea grijă să-şi
spele bine cu apă fierbinte şi mult detergent şi mâinile, şi castronul în care a fost
carnea.
În noaptea aceea Brady doarme dus. Fără migrene şi fără vise despre fratele lui mort.

24
Lui Janey şi Hodges li se oferă o încăpere cu telefon, situată în capătul holului
principal al spitalului, unde încep să facă împreună aranjamentele necesare.
Hodges ia legătura cu firma de pompe funebre (Soames, aceeaşi care s-a ocupat de
ceremonia de înmormântare a Oliviei Trelawney) şi se asigură că spitalul va elibera
trupul bătrânei la sosirea dricului. Janey, folosindu-şi iPad-ul cu o nonşalanţă pe care
Hodges i-o invidiază, descarcă din ziarul local un formular de necrolog. Îl completează
repede, murmurând din când în când ca pentru sine – la un moment dat Hodges o aude
şoptind în loc de flori. După ce expediază necrologul pe e-mail la ziar, scoate din geantă
agenda mamei sale şi începe să-i sune pe puţinii prieteni rămaşi în viaţă ai acesteia.
Tonul ei este cald şi calm, dar şi expeditiv. O singură dată îi tremură glasul – atunci
când discută cu Althea Greene, infirmiera şi cea mai apropiată persoană de mama ei
vreme de aproape zece ani.
Pe la ora şase, cam tot atunci când Brady Hartsfield ajunge acasă şi îşi găseşte mama
preparând salata de ton, toate detaliile sunt puse la punct. La şapte fără zece apare
Cadillacul alb de la pompele funebre şi trage în spatele spitalului. Tipii dinăuntru ştiu
cum se procedează; au mai fost aici de multe ori.
Janey, palidă şi cu gura tremurând, se uită speriată la Hodges.
— Nu sunt sigură că pot să…
— Mă ocup eu.
Tranzacţia este exact ca oricare alta; el le înmânează certificatul de deces,
antreprenorul de pompe funebre îi înmânează o chitanţă. Parcă mi-aş cumpăra o
maşină, îşi spune el. Când se întoarce, o găseşte pe Janey afară, sprijinită iarăşi de bara
de protecţie a unei ambulanţe. Se aşază lângă ea şi o prinde de mână. Ea îl strânge tare.
Urmăresc amândoi dricul alb până nu îl mai văd. Apoi el o conduce la maşina lui şi
pornesc spre Holiday Inn.
Henry Sirois, un bărbat corpolent, cu strângerea de mână moale şi umedă, apare la
opt. Charlotte Gibney soseşte o oră mai târziu, mânând din spate un hamal cocoşat de
bagaje şi văitându-se de proastele servicii din avion. Şi toţi copiii ăia care orăcăiau – nu
vreţi să ştiţi. Nu vor, fireşte, dar ea tot le spune. Pe cât de gras este fratele ei, pe atât e
ea de uscată. Îl cercetează pe Hodges din cap până-n picioare cu ochi apoşi şi suspicioşi.
Lipită de mătuşa Charlotte este fiica ei, Holly, o fată bătrână cam de aceeaşi vârstă cu
Janey, dar fără frumuseţea acesteia. Holly Gibney nu articulează normal cuvintele şi nu
este în stare să privească omul în ochi.
— Vreau să o văd pe Betty, anunţă mătuşa Charlotte după ce îşi îmbrăţişează scurt şi
rece nepoata.
Probabil că-şi închipuie că doamna Wharton e întinsă pe catafalc în holul hotelului,
cu crini la cap şi garoafe la picioare.
Janey îi spune că trupul a fost deja transportat la Casa Funerară Soames, unde
rămăşiţele pământeşti ale lui Elizabeth Wharton vor fi incinerate miercuri după-amiază.
Îşi vor putea lua rămas-bun de la ea marţi, iar miercuri dimineaţă se va ţine o scurtă
slujbă ecumenică.
— Incinerarea este un procedeu primitiv, spune unchiul Henry.
Orice ar zice ăştia doi sună ca o axiomă.
— Aşa şi-a dorit ea.
Tonul lui Janey este calm şi politicos, dar Hodges observă cum îi năvăleşte sângele în
obraji.
Presupune că s-ar putea să urmeze ceva discuţii, poate cei doi vor pretinde să li se
arate un document olograf în care să se specifice că răposata a preferat incinerarea în
locul înmormântării, dar amândoi îşi ţin gura. Poate şi-au amintit de milioanele
moştenite de Janey de la sora ei, bani din care le poate oferi o parte. Sau nu. Poate că
unchiul Henry şi mătuşa Charlotte se gândesc că nu şi-au vizitat deloc sora bătrână şi
bolnavă în ultimii ei ani de viaţă, timp în care singura persoană care a avut grijă de ea
a fost Olivia, căreia mătuşa Charlotte nu-i spune pe nume, ci îi zice „cea cu probleme”.
Şi, fireşte, Janey, suferind încă în urma mariajului nefericit şi a divorţului urât, a fost
acolo până la sfârşit.
Toţi cinci iau o cină târzie în restaurantul aproape pustiu de la Holiday Inn. Din
difuzoare se aude trompeta lui Herb Alpert. Mătuşa Charlotte şi-a comandat o salată şi
acum se vaită din cauza vinegretei.
— Ar fi putut s-o pună într-un bol separat, nu să-ţi trântească pe masă sticla asta de
la magazin, declară ea cu emfază.
Fiica ei cea bâlbâită comandă ceva ce sună cam ca şizbămă inut. Se dovedeşte a fi un
cheeseburger bine făcut. Unchiul Henry optează pentru fettucini alfredo, pe care le
leorpăie cu eficacitatea unui aspirator industrial; pe frunte îi apar stropi mici de sudoare
pe măsură ce se apropie de finiş. Şterge sosul rămas în farfurie cu o bucată de pâine
unsă cu unt.
Hodges este cel care întreţine conversaţia cu poveşti din perioada când a lucrat la
firma de pază Vigilant. Slujba este una fictivă, dar majoritatea întâmplărilor sunt reale,
adaptate din anii lui de poliţist. Le povesteşte despre hoţul care s-a înţepenit atunci
când încerca să intre într-o casă prin geamul de la pivniţă şi a rămas fără pantaloni
când s-a zbătut să se elibereze (istoria aceasta reuşeşte să o facă pe Holly să schiţeze un
zâmbet mic); le mai spune despre băiatul de doisprezece ani care s-a ascuns în spatele
uşii de la camera sa şi a lăsat lat un intrus lovindu-l în moalele capului cu bâta de
baseball; despre menajera căreia, în timp ce servea masa, i-au căzut din chiloţi
bijuteriile stăpânei pe care le furase mai devreme. Sigur că ştie şi poveşti mai macabre,
de fapt majoritatea sunt aşa, dar pe acestea le păstrează pentru el.
În timpul desertului (la care Hodges renunţă, căci lăcomia băloasă a unchiului Henry
îi întoarce stomacul pe dos), Janey îşi invită rudele să o viziteze în vila din Sugar
Heights cu începere de a doua zi. Apoi se retrag toţi în camerele lor achitate în avans.
Charlotte şi Henry par bucuroşi la gândul că vor avea prilejul să vadă cu ochii lor cum
trăieşte partea înstărită a familiei. Cât despre Holly… cine poate şti ce gândeşte?
Camerele nou-veniţilor se află la parterul hotelului. Janey şi Hodges stau la etajul al
treilea. Când ajung în faţa uşilor alăturate, Janey îl întreabă dacă vrea să doarmă cu ea.
— Dar fără sex, îi spune. În viaţa mea nu m-am simţit atât de fără chef. Pur şi simplu
nu vreau să fiu singură.
Pe Hodges nu-l deranjează. Nici nu prea crede că ar fi în stare să mai presteze atât de
curând. Încă îl mai dor muşchii de la eforturile de cu o noapte în urmă… şi, să nu uităm,
ea a făcut mai toată treaba. De îndată ce se bagă sub plapumă, Janey se cuibăreşte
lângă el. Aproape că nu-i vine să creadă că trupul acesta cald şi ferm este lipit de al lui.
Trupul acesta real. Este adevărat că deocamdată nu simte nicio dorinţă fizică, dar este
recunoscător că bătrâna doamnă a avut generozitatea să facă accidentul vascular după
partida lor de sex, iar nu înainte. Nu-i un gând prea drăguţ, dar nu are ce face. Corinne,
fosta lui nevastă, obişnuia să spună că bărbaţii îşi pierd orice urmă de decenţă când e
vorba de sex.
Janey îşi aşază capul pe umărul lui.
— Mă bucur foarte mult că ai venit.
— Şi eu.
Iar acesta este adevărul adevărat.
— Crezi că ei ştiu că suntem acum împreună?
Hodges se gândeşte puţin, apoi răspunde:
— Mătuşa Charlotte ştie, dar tot asta şi-ar închipui chiar dacă am fi fiecare în camera
lui.
— Iar tu ştii asta pentru că eşti un detectiv cu…
— Exact. Încearcă să dormi, Janey.
Ea adoarme, dar când el se trezeşte, cu treabă la toaletă, în primele ceasuri ale
dimineţii, o vede în fotoliul de lângă fereastră, uitându-se afară la parcare şi plângând.
Pune o mână pe umărul ei.
Ea ridică ochii.
— Te-am trezit. Îmi pare rău.
— Nu m-ai trezit deloc. Mereu mă duc la toaletă la trei dimineaţa. Te simţi bine?
— Da. Mda.
Îi surâde, apoi se şterge la ochi cu pumnii, la fel ca un copil.
— Sunt supărată pe mine însămi că am trimis-o pe mama la Sunny Acres.
— Parcă mi-ai spus că ea a vrut.
— Da. A vrut. Dar asta nu schimbă felul în care mă simt acum.
Janey se uită iar la el, cu ochi trişti şi plini cu lacrimi.
— Şi mă detest şi pentru că am lăsat-o pe Olivia să se ocupe de tot, în vreme ce eu
eram în California.
— În calitatea mea de detectiv cu experienţă îţi spun că încercai să-ţi salvezi căsnicia.
Îi adresează un zâmbet şters.
— Eşti un om bun, Bill. Haide, du-te la baie.
Când se întoarce în cameră, o găseşte cuibărită în pat. O cuprinde în braţe şi dorm
amândoi aşa tot restul nopţii.

25
Duminică, dis-de-dimineaţă, înainte să intre la duş, Janey îi arată cum să folosească
iPad-ul. Hodges intră pe Umbrela Albastră a lui Debbie şi găseşte un mesaj nou de la
Domnul Mercedes. Scurt şi la obiect: Am să ţi-o trag, tataie.
— Mda, dar mai bine spune-mi cum te simţi în realitate, mormăie el şi, spre marea lui
mirare, simte că-i vine să râdă.
Janey iese din baie înfăşurată într-un prosop şi înconjurată de abur. Îl întreabă ce e
de râs. Hodges îi arată mesajul. Ei nu i se pare câtuşi de puţin amuzant.
— Sper că ştii ce faci.
Şi Hodges speră. De un lucru e sigur: când se va întoarce acasă, va scoate din seif
Glock-ul de serviciu şi va începe să-l poarte din nou. Se pare că Pliciul cu Noroc nu îi va
mai fi suficient.
Zbârnâie telefonul de pe noptieră. Janey răspunde, spune câteva cuvinte, închide.
— Era mătuşa Charlotte. Propune ca Trupa Veselă să se strângă la micul dejun în
douăzeci de minute. Cred că arde de nerăbdare să ajungă mai repede în Sugar Heights şi
să înceapă să numere argintăria.
— În regulă.
— Mi-a mai împărtăşit şi nemulţumirea că patul a fost mult prea tare şi că a trebuit să
ia o pastilă contra alergiilor din cauza pernelor cu spumă poliuretanică.
— Aha. Spune-mi, Janey, computerul Oliviei a rămas în casa din Sugar Heights?
— Sigur. În camera pe care o folosea pe post de birou.
— Poţi s-o încui?
Janey, care tocmai se închidea la sutien, se opreşte o clipă în poziţia aceea: cu
coatele trase înapoi, spatele cambrat, prototip al feminităţii.
— La dracu’. Am să le spun pur şi simplu că nu au voie să intre acolo. Nu am de gând
să mă las intimidată de femeia aia. Ce părere ţi-a făcut Holly? Pricepi ceva din ce
spune?
— Am înţeles că la cină a comandat un şizbămă, mărturiseşte Hodges.
Janey se prăbuşeşte în acelaşi fotoliu în care a plâns în timpul nopţii, numai că acum
râde în hohote.
— Scumpule, eşti un detectiv tare prost. Ceea ce, în situaţia dată, înseamnă tare bun.
— Când se termină totul şi ei pleacă…
— Cel târziu joi, îl întrerupe ea. O zi în plus dacă mai rămân, am să mă văd nevoită
să-i omor.
— Şi nu există tribunal pe lumea asta care să te condamne. După ce pleacă, vreau să-
l aduc pe prietenul meu, Jerome, să se uite la computer. L-aş aduce mai devreme, dar…
— Nu l-ar slăbi o clipă din ochi. Nici pe mine.
Hodges îşi aduce aminte de privirea iscoditoare a mătuşii Charlotte şi este de acord.
— Dar până atunci nu vor dispărea toate mesajele alea de pe Umbrela Albastră?
Credeam că dispar de fiecare dată când ieşi de pe site.
— Nu mă interesează Umbrela Albastră a lui Debbie. Ci fantomele pe care le auzea
sora ta în toiul nopţii.

26
În vreme ce aşteaptă liftul, îi pune lui Janey întrebarea care îl frământă încă de la
telefonul ei de cu o zi în urmă:
— Crezi că întrebările mele despre Olivia au provocat atacul cerebral al mamei tale?
Ea ridică din umeri cu o expresie mâhnită pe chip.
— Nu avem de unde să ştim. Era foarte bătrână, cred că era mai mare cu şapte ani
decât mătuşa Charlotte. Plus că durerea permanentă o slăbise foarte mult.
Adaugă, cam fără tragere de inimă:
— Se poate să fi jucat un rol.
Hodges îşi trece mâna prin părul pieptănat în grabă, răvăşindu-l la loc.
— Of, Doamne.
Se aude sunetul ascensorului. Intră în el. Ea se întoarce şi îi ia ambele mâini în ale ei.
Tonul îi este grăbit şi imperativ.
— Am să-ţi spun ceva. Dacă ar fi s-o iau de la capăt, aş proceda exact la fel. Mama a
avut parte de o viaţă lungă. Însă Ollie merita să mai trăiască puţin. Nu era prea fericită,
dar o ducea bine până când a apărut nenorocitul ăla în viaţa ei. Dementul ăla. Nu i-a
fost de ajuns că i-a furat maşina, a omorât cu ea opt oameni şi a rănit nu mai ştiu câţi,
nu? Nu, sigur că nu. A trebuit să-i fure şi minţile.
— Deci mergem înainte.
— Ba bine că nu.
Îi strânge mai tare mâinile.
— Trebuie să-l prindem, Bill. Pricepi ce-ţi zic? Trebuie să-l prindem.
Oricum el nu s-ar fi oprit. Deja simte spaima peştelui. Dar îi face bine să audă
vehemenţa din vocea ei.
Uşile liftului se deschid. În hol îi aşteaptă Holly, mătuşa Charlotte şi unchiul Henry.
Mătuşa Charlotte îi iscodeşte cu ochii ei de cioară indiscretă, căutând probabil urme de
ceea ce fostul partener ar fi numit „futai proaspăt”. Îi întreabă apoi de ce au întârziat şi,
fără să aştepte vreun răspuns, îi informează că bufetul de la micul dejun pare
sărăcăcios. Dacă sperau să mănânce omletă, uite că au ghinion.
Hodges îşi spune că pe Janey Patterson o aşteaptă nişte zile foarte, foarte lungi.

27
Duminica aceasta e senină şi văratică, aşa cum a fost şi ziua de sâmbătă. Şi, la fel ca
sâmbătă, Brady rămâne fără îngheţată pe la ora patru, cu două ore înainte de cină şi de
momentul când vor începe să se golească parcările. Îi trece prin minte să dea un telefon
acasă şi s-o întrebe pe mama ce ar avea chef să mănânce la cină, dar se hotărăşte să-i
facă o surpriză şi să ia ceva la pachet de la Long John Silver’s. Mamei îi plac foarte mult
buletele de homar cu unt.
După cum se va vedea, Brady va fi cel care va avea o surpriză.
Intră în casă pe uşa dinspre garaj şi salutul – Bună, Mami, am venit! – îi moare pe
buze. De data aceasta a ţinut minte să stingă aragazul, dar duhoarea de carne
carbonizată de la prânz atârnă greu în aer. Dinspre living se aud nişte bătăi înăbuşite şi
nişte strigăte foarte ciudate, gâlgâite.
Pe unul din arzătoare se află o tigaie. Se uită în ea şi vede resturi de hamburger ars,
ridicându-se ca nişte insuliţe vulcanice dintr-o peliculă de grăsime rece. Pe blatul
bufetului e o sticlă de Stoli pe jumătate goală şi un borcan cu maioneză, singurul lucru
pe care obişnuieşte ea să şi-l adauge la hamburgeri.
Îi cad din mâini pungile pătate cu grăsime de la Long John Silver’s. Nici nu observă.
Nu, îşi zice. Nu se poate.
Ba se poate. Smuceşte uşa frigiderului din bucătărie şi, da, uite, pe raftul de sus este
punga cu carne otrăvită. Din care lipseşte jumătate.
Se holbează prosteşte la ea, repetându-şi în minte: Nu umblă niciodată în frigiderul
meu din garaj. Niciodată. Ăla e doar al meu.
Şi apoi: Dar de unde ştii că nu-ţi cotrobăie prin el atunci când nu eşti acasă? E foarte
posibil să-ţi caute prin sertare şi să ţi se uite sub pat.
Ţipătul acela gâlgâit se aude din nou. Brady se repede în living, lăsând deschisă uşa
frigiderului şi trimiţând cu piciorul până sub masă una din pungile cu bulete de homar.
Mama stă ţeapănă pe marginea canapelei. Poartă pijamaua de casă de culoare albastră.
Bluza e pătată de vomă cu sânge. S-a umflat rău de tot în burtă; parcă ar fi gravidă în
şapte luni. Deasupra obrajilor de culoarea pergamentului, părul îi stă sculat în toate
direcţiile. Are nările pline de sânge închegat. Ochii ieşiţi din orbite. Lui i se pare că nu îl
vede, dar ea întinde mâinile la el.
— Mama! Mami!
Primul impuls este să o bată pe spate, însă aruncă o privire la cât de puţin mai
rămăsese din hamburger, alături de restul din cocktailul enorm cu vodcă şi o picătură de
suc de portocale şi înţelege că nu ar ajuta la nimic. Nu mai are otrava în gât. Măcar de-
ar fi avut-o.
Mama începe să dea din picioare în sus şi în jos, parcă ar merge pe loc. De aici
veneau bătăile alea înăbuşite. Îşi arcuieşte spatele.
Ridică mâinile. Acum mărşăluieşte pe loc şi se bucură în acelaşi timp de golul înscris.
Un picior îi pleacă mai departe şi loveşte măsuţa de cafea. Paharul înalt în care a fost
cocktailul se rostogoleşte şi cade pe jos.
— Mama!
Se aruncă pe spate pe pernele canapelei, apoi se întoarce pe burtă. Îl fixează cu
privirea ei torturată. Gâgâie un cuvânt nedesluşit, care poate e numele lui – sau poate
nu.
Cum îi tratezi pe oamenii otrăviţi? Cu ouă crude? Sau Coca Cola? Ba nu, Coca e
pentru deranjamentul de stomac, or, ea a depăşit de mult faza asta.
Trebuie să-i bag degetele pe gât, îşi spune. S-o fac să dea tot afară.
Dar chiar în momentul acela dinţii mamei încep propriul lor marş, iar el îşi retrage
repede mâna, apăsându-şi palma peste gură. Observă că şi-a făcut zdrenţe buza de jos;
de acolo e sângele de pe pijama. O parte din el, în orice caz.
— Bbadii!
Inspiră cu sughiţuri. Cuvintele care urmează sunt guturale, dar destul de uşor de
înţeles.
— Sun… a… u… jenţe!
Sună la urgenţe.
Se repede la telefon şi ridică receptorul. Dar îşi dă seama că nu poate face asta. Îi vin
în minte toate întrebările la care nu va putea să răspundă. Pune receptorul la loc în
furcă şi se întoarce cu faţa la ea.
— De ce a trebuit să-ţi vâri tu nasul în frigiderul meu, Mami? De ce?
— Bbadii! U-jen-ţee!
— Când l-ai mâncat? Câtă vreme a trecut de atunci?
În loc să-i răspundă, mama porneşte iarăşi în marş pe loc. Îşi dă capul cu putere pe
spate şi se holbează două secunde la tavan. Apoi îl apleacă iar cu o smucitură. Nu i se
mişcă deloc spatele; parcă ar avea capul pus pe rulmenţi. Se aude iar gâlgâitul acela
sinistru, ca de apă care încearcă să treacă printr-un canal înfundat. Cască gura şi din ea
ţâşneşte un jet de vomă. Îi aterizează în poală şi, o, sfinte Dumnezeule, e şi mai mult
sânge.
Îşi aminteşte de toate dăţile când ar fi vrut s-o vadă moartă. Dar niciodată în felul
ăsta, îşi spune el. Niciodată aşa.
O idee i se aprinde în minte, precum raza unui far peste un ocean în furtună. Va afla
de pe Internet cum să o facă bine. Acum totul este pe Internet.
— Am eu grijă de tine, îi spune, dar pentru asta trebuie să mă duc câteva minute
până jos. Tu… rezistă, mama! Încearcă…
Aproape că-i spune: Încearcă să te linişteşti.
Se repede în bucătărie, la uşa ce duce în centrul lui de comandă. Acolo va descoperi
cum s-o salveze. Şi chiar dacă nu va descoperi nimic, măcar nu va mai fi nevoit să se
uite la ea cum moare.

28
Cuvântul care aprinde luminile este putere, însă, cu toate că îl rosteşte de trei ori,
pivniţa rămâne în beznă. Brady înţelege că programul de recunoaştere a vocii nu
funcţionează din cauză că vocea îi este schimbată. Şi nu-i de mirare. Nu-i deloc de
mirare, mama mă-sii de treabă!
Apasă comutatorul şi coboară scara, având grijă să închidă uşa în spatele lui şi astfel
să amuţească toate sunetele alea îngrozitoare care se aud din living.
Nici măcar nu mai încearcă să-şi pornească computerele cu ajutorul vocii. Se aşază la
Numărul Trei şi îl aprinde din butonul de la spatele monitorului. Pe ecran apare
numărătoarea inversă până la Ştergerea Totală şi el o opreşte tastând parola. Dar nu
începe să caute antidoturi pentru stricnină; e mult prea târziu pentru aşa ceva. Şi acum,
aflat în singurul loc din lume unde se simte în siguranţă, îşi poate permite să recunoască
asta.
Ştie şi cum s-a întâmplat. Ea a fost în stare bună ieri; s-a păstrat trează până a
pregătit o cină gustoasă pentru amândoi şi atunci a simţit nevoia să se recompenseze
astăzi. S-a făcut mangă şi apoi i-a venit ideea să mănânce ceva ca să-i mai ia din
băutură până când vine acasă scumpetea ei de băiat. N-a găsit nimic să-i placă nici în
cămară şi nici în frigiderul din bucătărie. Dar ia stai puţin, în frigiderul din garaj n-am
căutat. Sucurile nu o interesau câtuşi de puţin, dar poate erau şi nişte gustărele pe acolo.
Ce a găsit i-a depăşit însă cu mult speranţele: o pungă sigilată, plină cu carne proaspătă
pentru hamburger.
Brady se gândeşte la o vorbă veche: dacă ceva poate merge prost, atunci cu siguranţă
va merge prost. Ăsta-i Principiul lui Peter? Îl caută online şi află că nu este Principiul lui
Peter, ci Legea lui Murphy. Botezată după numele unuia pe care îl chema Edward
Murphy. Şi care făcea piese pentru avioane. Ce zici de chestia asta?
Navighează şi pe alte câteva site-uri, apoi joacă câteva partide de solitaire. Când
aude de sus o bufnitură puternică, se hotărăşte să asculte nişte muzică la iPod. Ceva
vesel. Poate Staple Singers{55}.
Şi, în vreme ce ascultă la căşti „Respect Yourself”, intră pe Umbrela Albastră a lui
Debbie să vadă dacă nu cumva are vreun mesaj de la umflatul de fost poliţist.

29
Când îşi dă seama că nu mai are cum să amâne momentul, Brady se târăşte până sus.
S-a făcut deja seară. Mirosul de hamburger ars a dispărut aproape de tot, dar duhoarea
de vomă este încă foarte puternică. Intră în living. Mama zace pe jos, lângă măsuţa
răsturnată. Se holbează la tavan cu ochi sticloşi. Buzele i-au dezvelit dinţii într-un rânjet
larg. Mâinile îi sunt încleştate ca nişte gheare. E moartă.
Brady o întreabă iarăşi în gând: De ce a trebuit să te duci în garaj când ţi s-a făcut
foame? Of, Mami, Mami, ce-a fost în capul tău?
Dacă ceva poate merge prost, atunci cu siguranţă va merge prost, îşi zice el. Şi apoi,
privind la mizeria de acolo, se întreabă dacă mai au detergent de covoare.
Asta-i numai vina lui Hodges. Toate se întâmplă numai şi numai din vina lui.
Se va ocupa el de bătrânul Det. Pens. Da, foarte curând se va ocupa de el. Însă
deocamdată are o problemă mai urgentă. Ca să se gândească mai bine, se aşază pe
scaunul pe care stă de obicei când se uită cu mama la televizor. De-abia acum îşi dă
seama că ea nu se va mai uita la niciun reality show. E trist… dar şi nostim, dintr-un
anumit punct de vedere. Şi-l imaginează pe Jeff Probst{56} trimiţându-le un buchet de
flori cu o carte de vizită pe care scrie: Din partea tuturor prietenilor tăi din Survivor. Nu se
mai poate stăpâni şi începe să chicotească.
Ce să facă cu ea? Vecinii nu-i vor simţi lipsa, pentru că nu erau în relaţii de niciun
fel; ba chiar ea zicea despre ei că sunt aroganţi şi cu nasul pe sus. Nu are prieteni, nici
măcar prieteni de beţie, pentru că obişnuia să bea numai acasă. Odată, într-unul din
momentele ei extrem de rare de autocritică, i-a spus că nu se duce în baruri pentru că
acolo nu sunt decât beţivi ca ea.
— De asta nu te-ai oprit după ce ai gustat din porcăria aia, nu-i aşa? se adresează el
cadavrului. Erai mult prea beată.
Îşi doreşte să fi avut o ladă frigorifică. Dacă ar fi avut, i-ar fi îngrămădit trupul
înăuntru. A văzut chestia asta într-un film. Nu are curaj să o pună în garaj; parcă-i puţin
prea în văzul lumii. Probabil că ar putea s-o înfăşoare într-un covor şi să o ducă în
pivniţă. Ar încăpea numai bine sub scară, dar cum ar mai putea să lucreze el ceva când
ar şti că ea e alături? Când ar şti că se uită fix la el, cu tot covorul care îi acoperă ochii?
În plus, pivniţa este teritoriul lui. Centrul lui de control. Într-un sfârşit îşi dă seama că
nu poate face decât un singur lucru. O apucă de sub braţe şi o târăşte spre scară.
Pantalonii de pijama îi alunecă şi îi dezvelesc ceea ce ea numeşte (numea, îşi aduce el
aminte cum trebuie să se exprime) „piersicuţa”. Odată, când erau împreună în pat, iar
ea îl ajuta să scape de o durere cumplită de cap, el a încercat să-i atingă piersicuţa şi ea
l-a plesnit peste mână. Tare. Să nu îndrăzneşti, i-a spus ea atunci. De acolo ai ieşit tu.
Brady o trage în sus pe scară, treaptă cu treaptă. Pantalonii de pijama îi alunecă
până la glezne şi rămân îngrămădiţi acolo. El îşi aduce aminte de marşul ei de pe
canapea de la sfârşitul agoniei. Oribil. Dar, la fel ca ideea cu florile trimise de Jeff
Probst, şi amintirea asta are o latură amuzantă. Numai că nu-i de genul celor pe care le
poţi povesti celorlalţi. E mai degrabă Zen.
O trage pe hol. Apoi în dormitorul ei. Se îndreaptă de mijloc, strâmbându-se când îl
săgetează durerea în şale. Doamne, da’ grea mai e! Ca şi cum moartea ar fi umplut-o cu
nişte greutăţi misterioase.
Nu contează. Fă ce ai de făcut şi termină odată!
Îi trage pantalonii la loc, dându-i din nou o înfăţişare decentă – cât de decentă poate
fi înfăţişarea unui cadavru îmbrăcat într-o pijama îmbibată în vomă – şi o saltă pe pat.
Când se îndreaptă din nou, aude cum îi trosneşte coloana vertebrală. Se gândeşte să o
dezbrace de pijama şi să-i pună ceva curat pe ea, poate unul din tricourile alea XL pe
care le poartă uneori când doarme. Însă treaba asta ar însemna iarăşi să ridice şi să
împingă şi să manevreze multe kilograme de carne mută care acum atârnă pe oase ca
hainele pe umeraşe. Dacă îşi paradeşte spatele de tot?
Măcar bluza să i-o scoată, pentru că acolo e mare parte din mizerie. Însă asta ar
însemna să-i vadă ţâţele. Pe ţâţe îi dădea voie să o atingă, dar foarte rar. Băieţelul meu
frumos, obişnuia ea să îi spună în ocaziile acelea. Trecându-şi degetele prin părul lui,
sau masându-i tâmplele şi ceafa unde i se ghemuise migrena cea hidoasă. Scumpetea
mea frumoasă de băiat.
În cele din urmă nu mai face nimic altceva decât să tragă cuvertura, acoperind-o în
întregime. Acoperind, mai ales, ochii aceia sticloşi şi bulbucaţi.
— Scuze, mama, îi spune el privind la forma albă. N-a fost vina ta.
Nu. A fost vina umflatului de fost poliţist. Este foarte adevărat că Brady a cumpărat
cutiile cu Gopher-Go ca să otrăvească potaia, dar numai ca să poată ajunge la Hodges şi
să-i facă minţile vraişte. Acum minţile lui Brady sunt vraişte. Ca să nu mai vorbim de
living. Are mult de muncă acolo, dar mai întâi trebuie să facă altceva.

30
Şi-a recăpătat controlul, iar acum comenzile vocale dau rezultat. Nu pierde nicio
clipă, ci se duce glonţ la Numărul Trei, se aşază şi se conectează la Umbrela Albastră a
lui Debbie. Mesajul lui către Hodges este scurt şi la obiect:

Am să te omor.
Nici n-ai să mă vezi când ţi-o trag.
CHEMAREA MORŢILOR
1
Luni, la două zile după moartea doamnei Wharton, Hodges se află din nou în
DeMasio’s Italian Ristorante. Ultima oară a luat aici prânzul cu fostul lui partener.
Acum a venit ca să ia cina împreună cu Jerome Robinson şi Janey Patterson.
Janey îl complimentează pentru alegerea costumului care îi vine mai bine chiar dacă
nu a slăbit decât unul sau două kilograme (iar Glock-ul de la curea nu se observă deloc).
Lui Jerome îi place la nebunie pălăria lui cea nouă, din fetru cafeniu, pe care i-a
cumpărat-o Janey. Pentru că acum e detectiv particular, i-a explicat ea, şi toţi detectivii
particulari trebuie să poarte o pălărie de fetru trasă pe o sprânceană.
Jerome o încearcă şi o înclină într-o parte exact cat trebuie.
— Ce ziceţi? Semăn cu Bogart?
— Îmi pare nespus de rău să te deziluzionez, se amuză Hodges, dar Bogart a fost alb.
— Ca varul de alb, adaugă şi Janey.
— Lăsaţi-o baltă, zice Jerome şi-i aruncă pălăria înapoi lui Hodges, care o pune bine
sub scaun, spunându-şi să ţină minte să nu o uite acolo. Sau să nu calce pe ea.
E încântat că cei doi s-au simpatizat din prima. Jerome – minte bătrână în cap tânăr,
cum îşi spune adesea Hodges – face exact ceea ce trebuie imediat ce se termină aiureala
aia cu pălăria. Ia în ambele mâini una din mâinile lui Janey şi îşi exprimă părerea de
rău pentru pierderea pe care a suferit-o ea.
— Pentru ambele pierderi, de fapt, adaugă el. Ştiu că ţi-ai pierdut şi sora. Dacă mi s-
ar întâmpla mie una ca asta sunt convins că aş fi cel mai nefericit om de pe faţa
pământului. Barb e o pacoste mică, dar o iubesc de mor.
Janey îi mulţumeşte cu un zâmbet. Deoarece Jerome nu are încă vârsta la care să
poată bea vin, comandă toţi ceai cu gheaţă. Janey îl întreabă la ce facultate are de
gând să se ducă şi, când Jerome zice că înclină mai mult spre Harvard, ea îşi dă ochii
peste cap şi-şi schimonoseşte vocea:
— Haaa-vad! O, Doooamne.
— Conaşu’ Hodges tre’ să-şi găsască p-altu’ să-i tundă iarba! exclamă Jerome.
Pe Janey o pufneşte râsul atât de tare că mai-mai să se înece cu o bucată de crevete
pe care o scuipă în şervet. Se înroşeşte de ruşine, dar Hodges se bucură nespus s-o audă
râzând. Fardul aplicat cu multă pricepere nu-i poate acoperi complet nici paloarea
obrajilor şi nici cearcănele negre de sub ochi.
Când o întreabă cum le place vila din Sugar Heights mătuşii Charlotte, unchiului
Henry şi Gângavei Holly, Janey îşi ia capul în mâini, ca lovită de cea mai cumplită
migrenă.
— Mătuşa Charlotte m-a sunat azi de şase ori. Jur că nu exagerez cu nimic. De şase
ori. Prima dată mi-a spus că Holly s-a trezit în timpul nopţii, nu şi-a dat seama unde se
află şi a făcut un atac de panică. Tocmai voia să cheme o ambulanţă când a reuşit
unchiul Henry s-o liniştească, povestindu-i despre NASCAR. E înnebunită după cursele
de maşini. Cică nu pierde niciuna la televizor. E topită după Jeff Gordon.
Janey ridică din umeri.
— Dacă vă puteţi imagina aşa ceva.
— Câţi ani are? se interesează Jerome.
— E cam de aceeaşi vârstă cu mine, dar suferă de un oarecare… retard emoţional,
cred că se zice.
Jerome mormăie:
— În cazul ăsta ar trebui să-i placă mai mult Kyle Busch{57}.
— Cine?
— Nu contează.
Janey le mai spune că mătuşa Charlotte a sunat iar ca să-şi manifeste uluirea cu
privire la factura de curent, care trebuie să fie enormă; apoi ca să se vaite de vecini,
care sunt prea cu nasul pe sus; apoi ca să reclame faptul că în vilă sunt îngrozitor de
multe tablouri şi că arta asta modernă nu este absolut deloc pe gustul ei; apoi ca să-şi
exprime părerea (deşi tonul a fost la fel de peremptoriu) că Olivia ar fi rămas lefteră
dacă toate lămpile alea din casă ar fi fost galleuri autentice. Ultimul telefon, la care
Janey a răspuns chiar înainte să plece spre restaurant, a fost cel mai supărător dintre
toate. Mătuşa zicea că unchiul Henry voia să-i transmită lui Janey că s-a documentat şi
nu este încă prea târziu să se răzgândească cu privire la incinerare. Mai zicea că fratele
ei s-a necăjit foarte tare când a aflat despre această intenţie a nepoatei – „funeralii de
viking”, îi spunea el – şi că Holly nici nu vrea să vorbească de asta pentru că i se face
pielea de găină.
— Slavă Domnului că plecarea lor de joi e bătută în cuie, spune Janey. Deja număr
minutele.
Îl strânge pe Hodges de mână şi adaugă:
— Însă în toată nebunia asta am şi o veste bună. Tuşa Charlotte zice că Holly e topită
după tine.
Hodges zâmbeşte:
— Poate unde semăn atât de bine cu Jeff Gordon.
Janey şi Jerome comandă desert. Hodges dă dovadă de tărie de caracter şi se abţine.
Apoi, când li se aduc cafelele, trece la fondul discuţiei. A adus cu el două mape, câte una
pentru fiecare.
— Aici aveţi toate însemnările mele. Le-am sistematizat cât de bine m-am priceput.
Vreau să le aveţi în caz că eu păţesc ceva.
Janey pare speriată.
— Ţi-a mai scris ceva pe site-ul ăla?
— Nu mi-a mai scris nimic, îi răspunde Hodges.
Minte cu naturaleţe şi convingător.
— E doar o măsură de prevedere.
— Eşti sigur? vrea să ştie şi Jerome.
— Absolut. Nu-i nicio concluzie în notiţele mele, însă asta nu înseamnă că nu am
făcut progrese. M-am gândit la o cale care ar putea – repet: ar putea – să ne ducă direct
la individul pe care-l căutăm. Până atunci, e foarte important să fiţi în permanenţă
atenţi la tot ce se întâmplă în jurul vostru.
— Să fim COP, spune Janey.
— Exact.
Se întoarce către Jerome.
— Tu la ce anume ai să fii atent în mod deosebit?
Răspunsul este rapid şi sigur:
— La vehicule care trec mai des, mai ales la cele conduse de bărbaţi tineri, să zicem
între douăzeci şi patruzeci de ani. Deşi mie un tip la patruzeci mi se pare cam bătrân.
Adică tu eşti matusalemic, Bill.
— Nimeni nu se dă în vânt după neobrăzaţi, îi spune Hodges. Ai să înveţi asta pe
pielea ta, tinere.
Elaine, amfitrioana restaurantului, se opreşte lângă masa lor ca să-i întrebe dacă s-au
simţit bine. Îi răspund că s-au simţit excelent, iar Hodges mai comandă un rând de
cafele.
— Imediat, zice femeia. Azi arătaţi mult mai bine decât data trecută când ne-aţi
vizitat, domnule Hodges. Dacă nu vă deranjează că vă spun.
Pe Hodges nu-l deranjează. Pentru că se şi simte mai bine decât data trecută. Şi mai
suplu decât ar putea justifica cele două sau trei kilograme pe care le-a slăbit.
După ce Elaine se îndepărtează de ei, iar ceştile le sunt din nou pline cu cafea, Janey
se apleacă peste masă, privindu-l drept în ochi:
— Despre ce cale vorbeşti? Spune-ne.
Hodges se gândeşte la Donald Davis, care a mărturisit nu doar că şi-a ucis nevasta, ci
şi alte cinci femei în diferite popasuri de pe marginea şoselelor din Midwest. În scurt
timp chipeşul domn Davis va ajunge în închisoare, unde mai mult ca sigur îşi va petrece
tot restul vieţii.
Hodges a mai văzut cazuri dintr-astea.
Nu-i într-atât de naiv să-şi închipuie că toate crimele pot fi rezolvate, dar se întâmplă
destul de des să iasă la lumină o probă (de pildă cadavrul unei anumite soţii într-o
anumită balastieră abandonată). Ca şi cum toate lucrurile ar fi rânduite de o forţă
incredibilă a universului, cu bune intenţii, dar cu degete neîndemânatice, care încearcă
în permanenţă să îndrepte răul. Detectivii însărcinaţi cu anchetarea unei crime citesc
rapoartele, interoghează martorii, vorbesc la telefon, studiază probele… şi aşteaptă ca
forţa asta să-şi facă treaba. Şi când şi-o face (dacă şi-o face) apare o cale nouă de
anchetă. Iar calea asta cel mai adesea duce la criminal, la tipul de personaj pe care
Domnul Mercedes îl numeşte trufaş în scrisoarea lui.
Hodges îi întreabă pe cei doi:
— Dar dacă Olivia Trelawney chiar a auzit fantome?

2
Când ies din restaurant şi ajung lângă jeepul vechi, însă în perfectă stare de
funcţionare, primit de Jerome de la părinţi când a împlinit şaptesprezece ani, el îi spune
lui Janey că se bucură nespus că a cunoscut-o şi o sărută pe obraz. Janey pare surprinsă,
dar plăcut impresionată.
Jerome se întoarce la Hodges.
— Eşti pregătit, Bill? Mai ai nevoie de ceva pentru mâine?
— N-am nevoie decât să afli tu cât mai multe despre chestia aia despre care am
vorbit, ca să ştii ce să cauţi atunci când vom verifica computerul Oliviei.
— Totul e sub control.
— Bine. Nu uita să-ţi saluţi părinţii din partea mea.
Jerome rânjeşte.
— Uite cum facem: îi transmit salutările tale lui tata. Cât despre mama…
Şi Tyrone Feelgood Delight îşi face o scurtă, dar savuroasă, apariţie:
— O să-i dau ocol-ocol-ocol la coniţa aia fo’ săptămână, două.
Hodges ridică din sprâncene.
— Te-ai certat cu maică-ta? Nu-ţi prea stă în fire.
— Nu m-am certat deloc, doar că-i cam morocănoasă. Şi o înţeleg foarte bine.
Tânărul râde înfundat.
— Despre ce vorbeşti?
— Of, omule! Joi seară e un concert la CCAM. O trupă de tembeli de-şi zic ’Round
Here. Numai că a dat benga şi în Barb, şi în Hilda, prietena ei, şi încă în vreo două fetiţe
care urlă că vor să se ducă să-i vadă, deşi o porcărie de muzică mai dulceagă eu n-am
mai auzit.
— Câţi ani are sora ta? îl întreabă Janey.
— Nouă. Merge pe zece.
— La vârsta asta e normal să-i placă muzica dulceagă. Crede-mă, pentru că şi eu la
unsprezece ani eram realmente înnebunită după Bay City Rollers.
Jerome pare complet nedumerit, iar ea izbucneşte în râs.
— Ţi-ai pierde de tot respectul pentru mine dacă ai şti despre cine vorbesc.
— Mă rog. Şi niciuna din puştoaice n-a mai fost la vreun spectacol live, pricepeţi?
Adică altul decât Barney şi prietenii sau Sesame Street pe gheaţă sau tot o chestie din asta
cu marionete. Aşa că au început să se roage şi să bâzâie şi să tot piseze la cap pe toată
lumea – chiar şi pe mine – şi, în cele din urmă, mamele au ţinut o şedinţă de urgenţă şi
au hotărât să le permită fetelor să meargă chiar dacă a doua zi trebuie să se ducă la
şcoală, pentru că spectacolul începe devreme; singura condiţie pusă a fost ca una dintre
ele să le însoţească. Au tras la sorţi şi mama a pierdut.
Clatină din cap. Pe chip i s-a aşternut o expresie gravă, dar în ochi i s-a aprins un
licăr şugubăţ.
— Ia închipuiţi-vă scena: mama mea, cea mai serioasă femeie pe care o cunosc, la un
concert live, înconjurată de trei sau patru mii de fete cu vârste între opt şi paişpe ani şi
care chirăie de nu-ţi mai auzi nici gândurile, darămite muzica aia leşinată. Mai trebuie
să vă explic de ce fac tot posibilul să mă feresc din calea ei?
— Sper să se distreze totuşi, spune Janey. Probabil că nu de mult şi ea a chirăit la
concertele lui Marvin Gaye sau Al Green.
Jerome sare în jeep, le mai face o dată cu mâna şi iese din parcare spre Lowbriar,
lăsându-i pe Hodges şi Janey lângă Toyota fostului detectiv, în noaptea cu miros de
vară. Luna în primul ei pătrar se înălţase deasupra pasajului care desparte Lowtown de
partea mai prosperă a oraşului.
— E băiat bun, comentează Janey. Ai noroc că-ţi este prieten.
— Mda, zice Hodges. Chiar am.
Îi ia pălăria de pe cap şi o probează, înclinând-o provocator pe o parte.
— Ce urmează, domnule detectiv? Mergem la tine?
— Vrei să spui ce sper eu că vrei să spui?
— Nu vreau să dorm singură.
Se ridică pe vârfuri şi-i pune pălăria la loc.
— Iar dacă asta presupune să mă abandonez poftelor tale trupeşti, o voi face.
Hodges apasă butonul care descuie maşina şi zice:
— Să nu care cumva să se spună că nu am profitat de o domniţă la ananghie.
— Nu eşti un gentilom, domnul meu. Slavă Domnului. Hai să mergem.

3
De data asta e şi mai bine pentru că au început să se cunoască. Iar neliniştea a fost
înlocuită de dorinţă. După ce termină, Janey îşi pune o cămaşă de-a lui (atât de mare îi
este încât îi atârnă până la genunchi şi sânii i se pierd în ea) şi începe să-i exploreze
casa. Uşor îngrijorat, Hodges se ţine după ea.
Când se întorc în dormitor ea dă verdictul:
— Deloc rău pentru un bârlog de burlac. Nu tu vase murdare în chiuvetă, nu tu păr în
scurgerea de la cadă, nu tu filme porno aruncate vraişte pe televizor. Ba chiar am
observat nişte legume proaspete în sertarul de la frigider, ceea ce-ţi aduce puncte bonus.
— Nu m-am gândit că o să vină vreo femeie la mine, spune Hodges. Altă femeie în
afară de fiica mea, vreau să zic. Deşi Allie nu m-a mai vizitat de vreo doi ani şi ţinem
legătura doar prin telefon şi e-mail.
— La divorţ a luat partea fostei tale soţii?
— Cred că da…
Hodges nu şi-a pus niciodată problema în termenii aceştia.
— … şi probabil că a avut dreptate să i-o ia.
— Poate eşti prea dur cu tine însuţi.
Hodges soarbe din bere. Are un gust bunicel. Mai soarbe încă o dată şi îi vine o idee.
— Mătuşa Charlotte are numărul meu de telefon?
— Nici vorbă. Dar nu ăsta e motivul pentru care am vrut să vin aici şi să nu mă duc
acasă, deşi aş minţi dacă aş spune că nu mi-a trecut prin minte.
Îl priveşte cu gravitate.
— Vrei să vii la slujba de miercuri? Spune că da. Te rog. Am nevoie de un prieten
lângă mine.
— Bineînţeles. Vin şi la priveghiul de marţi.
Pare surprinsă, dar într-un mod plăcut.
— Asta-i mai presus de aşteptările mele.
Pentru Hodges nu e mai presus de nicio aşteptare. A reintrat complet în starea pe
care o avea când era în poliţie, iar participarea la funeraliile unei persoane implicate
într-un caz de crimă – chiar dacă cu rol secundar – face parte din procedura standard de
investigaţie. Nu prea crede că Domnul Mercedes îşi va face apariţia la priveghi sau la
slujba de miercuri, dar nici imposibil nu este. Hodges nu a văzut ziarul de azi, dar precis
un reporter cu ceva minte la el a făcut legătura dintre doamna Wharton şi Olivia
Trelawney, fiica ei care s-a sinucis după ce maşina i-a fost folosită la comiterea unei
crime în masă. Asemenea corelaţie nu este cine ştie ce ştire, dar la fel se poate spune şi
despre experienţele lui Lindsay Lohan cu drogurile şi alcoolul. Hodges crede totuşi că
informaţia aceasta trebuie să fie strecurată pe undeva în articol.
— Vreau să vin, întăreşte el. Cum a rămas cu cenuşa?
— Individul de la pompele funebre îi zice relicve.
Şi iarăşi îşi încreţeşte nasul ca atunci când îşi bate joc de felul cum spune el Mda.
— Ce părere ai de chestia asta? Zici că mâine-poimâine ajunge biata mama exponat
într-un muzeu. Şi, ca să-ţi răspund, am sentimentul că nici mătuşa şi nici unchiul nu se
vor arăta doritori să intre în posesia urnei cu cenuşa mamei.
— Nu, la fel cred şi eu. O să fie şi o masă?
Janey oftează.
— Da, la insistenţele mătuşii. Deci, la zece e slujba, urmată de un prânz în vila din
Sugar Heights. În vreme ce noi vom mânca gustările aduse de firma de catering şi vom
povesti întâmplări cu Elizabeth Wharton, cei de la pompe funebre se vor ocupa de
incinerare. Am să mă gândesc ce o să fac cu cenuşa de-abia după plecarea lor. Aşa că
nici nu vor fi nevoiţi să vadă urna.
— Bună idee.
— Mersi frumos. De prânz îmi e mie groază. Nu de doamna Greene şi de cele câteva
prietene ale mamei, ci de ei. Îţi dai seama că, dacă mătuşa Charlotte va dori să arate
lumii cât de mult suferă ea, s-ar putea ca Holly să facă o cădere nervoasă. Ai să vii şi la
prânz, da?
— Dacă mă laşi să văd ce-i sub cămaşa aia pe care o porţi, am să fac tot ce vrei.
— În cazul acesta, să te ajut să mă deschei.

4
La câţiva kilometri depărtare de casa de pe Harper Road, unde Kermit William
Hodges şi Janelle Patterson dorm îmbrăţişaţi, Brady Hartsfield se află în centrul lui de
comandă. Dar stă la masa de lucru, nu în faţa computerelor. Şi nu face nimic.
Printre uneltele mici, bucăţile de sârmă şi componentele de computere împrăştiate de-
a valma este şi ziarul de luni, nedesfăcut din punga lui de plastic. L-a adus în casă
atunci când s-a întors de la Discount Electronix, însă doar în virtutea obişnuinţei. Nu-l
interesează ştirile. Are alte lucruri la care să se gândească. Cum să i-o tragă poliţistului.
Cum să intre la concertul ’Round Here de la CCAM cu vesta lui sinucigaşă. Fireşte, dacă
chiar are de gând să meargă până la capăt cu planul ăsta. Deocamdată i se pare că are
foarte multe de făcut. O brazdă foarte lungă de săpat. Un munte foarte înalt de urcat.
Un… o…
Dar nu-i mai vin în minte alte comparaţii. Sau metafore sunt astea?
Poate, îşi zice el cu amărăciune, aş face mai bine să mă omor chiar acum şi să termin
o dată pentru totdeauna cu tot. Să scap de gândurile astea oribile. De instantaneele
astea din iad.
De genul celei cu mama lui zvârcolindu-se pe canapea după ce mâncase carnea
otrăvită pregătită pentru câinele familiei Robinson. Mama, cu ochii scoşi din orbite şi cu
bluza de la pijama acoperită cu vomă – ei, cum ar sta poza asta în albumul de familie?
Trebuie să se gândească, însă în capul lui s-a dezlănţuit un uragan, unul de Categoria
V, cum a fost Katrina, şi gândurile-i zboară în toate direcţiile.
Sacul lui vechi de dormit, de pe vremea când era la Cercetaşi, e aşternut pe podeaua
pivniţei, peste o saltea pneumatică pe care a găsit-o în garaj. Salteaua are o gaură prin
care pierde aer. Brady presupune că va trebui s-o repare dacă intenţionează să doarmă
aici pe perioada asta scurtă de timp care i-a mai rămas de trăit. Unde altundeva să
doarmă? Nu se poate hotărî să doarmă în camera lui de la etaj, nu atâta vreme cât
mama zace moartă în camera de alături, probabil putrezind deja în aşternuturi. A dat
drumul la aerul condiţionat şi la setat pe funcţia RECE MAX., dar nu-şi face iluzii că va
fi de ajuns. Sau că va dura. Şi nici dormitul pe canapeaua din living nu e o opţiune. A
curăţat-o cât de bine a fost el în stare şi i-a întors pernele, dar tot miroase a vomă.
Nu, aici trebuie să doarmă, aici, în locul lui special. În centrul lui de comandă.
Desigur că şi pivniţa are propria-i poveste urâtă; aici a murit fratele lui mai mic. Numai
că e un eufemism să zici că a murit. Şi s-a făcut cam târziu pentru eufemisme.
Brady îşi aduce aminte cum s-a folosit de numele lui Frankie când i-a trimis mesaje
Oliviei Trelawney pe Umbrela Albastră a lui Debbie. Ca şi cum Frankie ar fi fost iarăşi
viu. Însă când a murit vaca aia bogată, Frankie a murit şi el cu ea.
Din nou.
— Oricum nu am ţinut niciodată la tine, zice el privind la piciorul scării.
Vocea îi sună ciudat de copilăroasă, subţire şi piţigăiată, dar Brady nu sesizează.
— Şi am fost nevoit s-o fac.
Ezită, apoi continuă:
— Amândoi am fost.
Îşi aduce aminte de mama şi de cât de frumoasă era pe vremea acea.
Pe vremea aceea de demult.

5
Deborah Ann Hartsfield a fost una din puţinele foste majorete care, chiar după
sarcină, au reuşit să-şi păstreze silueta din tinereţea când dansau şi ţopăiau pe lângă
liniile de tuşă la meciurile de vineri seara: înaltă, cu forme apetisante şi părul ca
mierea. În primii ani ai căsniciei nu obişnuia să bea mai mult de un pahar cu vin la
cină. De ce să-ţi bei minţile dacă viaţa e mult mai frumoasă atunci când eşti treaz? Avea
un soţ, avea o casă în zona de nord a oraşului – nu tocmai un palat, dar cine poate
spune că are aşa ceva la început de drum? – şi avea doi băieţi.
Când mamei lor i-a murit soţul, Brady avea opt ani şi Frankie trei. Frankie era un
copil urâţel şi puţin cam încet la minte. Brady, însă, era chipeş şi inteligent. Şi ce
ştrengar era! Mama era topită după el, iar el o iubea la fel de mult. Îşi petreceau după-
amiezile lungi de sâmbătă cuibăriţi sub pătură pe canapea, uitându-se la filme vechi şi
bând ciocolată caldă, în vreme ce Norm bricola în garaj, iar Frankie umbla de-a buşilea
pe covor, jucându-se cu cuburile sau cu maşinuţa de pompieri de care nu se dezlipea şi
pe care o botezase Sammy.
Norm Hartsfield era instalator de linii electrice la compania statală de furnizare a
energiei electrice. Câştiga bani frumoşi din urcatul pe stâlpii de înaltă tensiune, însă
aspira la mai mult. Poate la planurile lui de viitor se gândea în ziua aceea nefericită, pe
Route 51, în loc să fie atent la ce face, sau poate doar şi-a pierdut echilibrul şi, ca să nu
cadă, s-a agăţat de ce nu trebuie. Indiferent de cauză, rezultatul a fost unul fatal.
Colegul lui vorbea prin radio cu centrala, raportând că descoperiseră defecţiunea şi că
aproape restabiliseră alimentarea cu energie, când a auzit o pârâitură puternică.
Aceasta fusese provocată de cei douăzeci de mii de volţi care treceau prin trupul lui
Norm Hartsfield. Colegul a mai apucat doar să-l vadă pe Norm cum alunecă de pe
platforma de lucru, ridicată la doisprezece metri deasupra solului, şi cade în gol, cu
mâna stângă carbonizată şi cu mâneca de la uniformă în flăcări.
La fel ca majoritatea americanilor din clasa mijlocie şi soţii Hartsfield erau
dependenţi de cardurile de credit, noua modă a sfârşitului de secol; şi nu aveau decât
două mii de dolari în contul din bancă. Adică foarte puţin, dar poliţa de asigurare era
bună, iar compania de electricitate a oferit suma de şaptezeci de mii în schimbul
semnăturii lui Deborah Ann pe un document care o absolvea de orice vină în chestiunea
morţii lui Norm Hartsfield. Lui Deborah Ann i s-a părut că i-a venit din ceruri o căldare
uriaşă, plină cu bani. A achitat integral ipoteca pentru casă şi şi-a cumpărat o maşină
nouă. Nici nu i-a trecut prin cap că sunt anumite căldări care se umplu doar o singură
dată în viaţă.
Era coafeză atunci când îl cunoscuse pe Norm, iar după moartea lui s-a întors la
lucru. Cam după vreo şase luni de văduvie, a început să iasă cu un bărbat pe care îl
cunoscuse la bancă – un simplu funcţionar, i-a spus ea lui Brady, dar un tânăr cu
perspective. L-a adus acasă. Individul i-a ciufulit părul lui Brady şi i-a zis campionule. I-a
ciufulit părul lui Frankie şi i-a zis micuţule campion. Lui Brady nu i-a plăcut de el (avea
dinţii lungi ca vampirii din filmele de groază), dar nu şi-a arătat antipatia. Învăţase
deja să poarte un chip-zâmbitor şi să-şi ţină sentimentele pentru el.
Într-o seară, înainte să plece la restaurant cu Deborah Ann, iubitul i-a spus lui Brady:
„Mama ta e o persoană încântătoare, la fel ca tine.” Brady a zâmbit şi a spus mulţumesc
şi s-a rugat ca iubitul să aibă un accident de maşină şi să moară. Fireşte, să aibă
accidentul doar atunci când nu va fi împreună cu mama. Iubitul cu colţii de vampir nu
avea niciun drept să-i ia locul tatălui său.
Locul acela îi aparţinea lui Brady.
Frankie s-a înecat cu o felie de măr când la televizor se dădea filmul Blues Brothers.
Filmul ar fi trebuit să fie o comedie. Brady nu pricepea ce e comic în el, dar mama şi
Frankie se stricau de râs. Mama era veselă şi gătită elegant pentru că avea întâlnire cu
iubitul. Curând urma să apară şi bona. Bona era o nehalită lacomă şi proastă care,
imediat ce ieşea Deborah Ann pe uşă, se şi repezea la frigider să vadă ce-i bun acolo. Se
apleca să scotocească pe toate rafturile şi stătea cu fundul ei umflat în sus.
Pe măsuţa de cafea erau două castroane; unul cu popcorn, celălalt cu felii de măr cu
scorţişoară pe deasupra. Într-o scenă din film, erau nişte oameni care cântau într-o
biserică, iar unul din Fraţii Blues făcea tumbe pe tot intervalul dintre intrare şi altar.
Frankie stătea pe jos şi râdea de tumbele făcute de Fratele Blues cel gras. Când a tras
aer în piept ca să poată râde în continuare, i-a intrat în gât o bucăţică de măr cu
scorţişoară. Şi n-a mai râs. Ci a început să se zvârcolească, ţinându-se cu mâinile de gât.
Mama lui Brady a ţipat şi l-a luat în braţe. L-a strâns cu putere, încercând să-l facă să
scuipe bucata de măr. Nu a reuşit. Frankie s-a făcut roşu la faţă. Mama i-a băgat mâna
pe gât ca să scoată bucata de măr. N-a scos-o. Culoarea roşie a început să dispară de pe
chipul lui Frankie.
— O-Doamne-Dumnezeule-Iisuse-Hristoase!!! a zbierat Deborah Ann şi s-a repezit la
telefon.
A urlat la Brady în timp ce forma numărul.
— Nu sta acolo ca un dobitoc! Bate-l pe spate!
Lui Brady nu-i plăcea când cineva ţipa la el, iar mama nu-i mai spusese niciodată
„dobitoc”, dar s-a dus şi l-a bătut pe Frankie pe spate. L-a bătut tare. Bucata de măr tot
nu a ieşit. Acum faţa lui Frankie se făcea vânătă. Lui Brady i-a venit o idee. L-a apucat
pe Frankie de glezne şi l-a ridicat cu capul în jos. Bucata de măr tot nu a ieşit.
— Termină cu prostiile, Frankie, i-a spus Brady.
Frankie a continuat să respire (dacă se poate spune aşa, pentru că scotea nişte
şuierături superficiale şi hârâite) aproape până la sosirea ambulanţei. Atunci s-a oprit.
Ambulanţierii au intrat în casă. Erau îmbrăcaţi cu uniforme negre, cu dungi galbene pe
jachete. L-au trimis pe Brady la bucătărie ca să nu vadă ce-i fac fratelui său; de acolo a
auzit-o pe mama ţipând şi mai târziu a văzut pete de sânge pe covor.
Dar nicio bucată de măr.
După aceea, toată lumea, cu excepţia lui Brady, a plecat cu ambulanţa. Brady a stat
pe canapea, a mâncat popcorn şi s-a uitat la televizor. Nu la Blues Brothers, care era o
porcărie de film, doar cu cântece proaste şi urmăriri şi mai proaste. Pe alt canal a găsit
un film despre un tip nebun care răpise nişte elevi din autobuzul care îi ducea la şcoală.
Da, filmul ăsta era destul de palpitant.
Când a apărut vaca de bonă, Brady i-a spus:
— Frankie s-a înecat cu o felie de măr. E îngheţată în frigider. Vanilie cu caramel.
Mănâncă câtă vrei.
Şi poate, s-a gândit el, dacă o să mănânce prea multă îngheţată, o să facă o criză de
inimă şi atunci o să sune el la salvare.
Sau o s-o lase să zacă acolo, vacă proastă. Probabil că aşa ar fi mai bine. Şi s-ar uita
la ea cum moare.
Deborah Ann s-a întors acasă de-abia pe la unsprezece noaptea. Bona cea cât o vacă
îl trimisese pe Brady la culcare, dar el nu dormea şi a coborât la parter îmbrăcat în
pijămăluţă şi mama l-a strâns în braţe. Vaca de bonă a întrebat-o cum se simte Frankie.
Vaca de bonă se prefăcea îngrijorată. Motivul pentru care Brady ştia că se prefăcea era
acela că el nu era deloc îngrijorat. Şi dacă lui nu-i păsa, atunci de ce să-i pese vacii de
bonă?
— O să se facă bine, a spus zâmbind Deborah Ann.
Apoi, după ce vaca de bonă a plecat, a început să plângă în hohote. Şi-a scos vinul
din frigider, dar în loc să-şi toarne într-un pahar, a băut direct din sticlă.
— S-ar putea să nu se facă bine, i-a spus ea lui Brady, în timp ce-şi ştergea vinul scurs
pe bărbie. E în comă. Ştii ce-i aia?
— Sigur. Am văzut în serialele cu doctori.
— Da, ai dreptate.
S-a aşezat într-un genunchi, ca să stea faţă în faţă cu el. Atât de aproape de el era – şi
mirosea a parfumul cu care se dăduse pentru întâlnirea care nu a mai avut loc – că a
simţit ceva în pântece. O senzaţie ciudată, însă plăcută. Se uita fix la praful albastru de
pe pleoapele ei. Ciudat, dar plăcut.
— Nu a mai respirat destul de multă vreme înainte ca asistentul de pe ambulanţă să-i
destupe gâtul. Doctorul de la spital a zis că şi dacă se va trezi din comă, s-ar putea să
aibă leziuni pe creier.
Brady s-a gândit că Frankie avea şi aşa destule leziuni pe creier – la cât de cretin era
şi cum târa pretutindeni după el maşina aia de pompieri –, dar nu a spus nimic. Mama
purta o bluză prin care i se vedeau sfârcurile. Şi asta i-a dat o senzaţie ciudată în
pântece.
— Dacă-ţi spun ceva, promiţi să nu mai zici nimănui? Nimănui şi niciodată?
Brady i-a promis. Se pricepea să păstreze secrete.
— S-ar putea să fie mai bine dacă ar muri. Pentru că nu ştiu ce o să ne facem dacă se
trezeşte şi are ceva la cap.
Şi l-a strâns în braţe, iar părul ei i-a gâdilat obrazul şi parfumul ei i-a umplut nările.
A mai zis:
— Slavă Domnului că nu ai păţit tu asta, scumpetea mea. Slavă Domnului că tu eşti
bine.
Brady a strâns-o şi el în braţe, apăsându-şi pieptul de sânii ei. Avea o erecţie.
Frankie s-a trezit şi, evident, avea leziuni cerebrale. Niciodată nu fusese el prea isteţ
(„Seamănă cu taică-su”, a comentat odată Deborah Ann), dar, în comparaţie cu felul
cum era acum, se putea spune că fusese un geniu în zilele acelea de dinainte de felia de
măr. Învăţase târziu să folosească toaleta, cam pe la trei ani şi jumătate, iar acum a
început să poarte iarăşi scutece. Vocabularul i se redusese la vreo zece cuvinte. În loc să
meargă normal, se fâţâia prin casă trăgându-şi un picior. Uneori se întâmpla să cadă
brusc într-un somn foarte profund, dar numai în timpul zilei. Noaptea avea obiceiul să
rătăcească dintr-o cameră în alta; însă îşi dădea jos pamperşii înainte de aceste expediţii
nocturne. Uneori se căţăra în pat cu mama lui. Mai adesea se culca lângă Brady, care se
trezea şi-şi găsea aşternuturile îmbibate cu pipi şi pe Frankie privindu-l cu adoraţie
cretină şi sinistră.
Frankie trebuia să meargă regulat la doctor. Respiraţia nu i-a mai fost normală. În
cele mai fericite situaţii suna ca un hârâit jilav, iar în cele mai rele şi mai frecvente,
atunci când era răcit, suna ca o horcăială răguşită. Nu mai era în stare să înghită nimic
solid, aşa că mâncarea lui era pasată în blender. Mânca urcat într-un scaun înalt, de
bebeluşi. Băutul din pahar era exclus, aşa că a revenit la biberon.
Iubitul de la bancă dispăruse de mult şi n-a rezistat nici vaca de bonă. A zis că-i pare
rău, dar pur şi simplu nu se descurcă cu Frankie în halul în care este. O perioadă,
Deborah Ann a avut angajată o infirmieră cu normă întreagă, dar la un moment dat
norma întreagă a infirmierei a devenit mai mare decât leafa ei, aşa că a concediat
infirmiera şi şi-a dat demisia de la salonul de coafură. Acum trăiau exclusiv din
economii. A început să bea mai mult. A trecut de la vin la vodcă, pe care o numea
vopsea rapidă pentru viaţa roz. Brady obişnuia să bea pepsi atunci când stătea cu ea pe
canapea. Şi amândoi îl urmăreau pe Frankie cum se târa de-a buşilea pe covor, într-o
mână cu maşinuţa de pompieri şi în cealaltă cu biberonul albastru, umplut tot cu pepsi.
— Se micşorează la fel cum se topesc calotele polare, obişnuia să spună Deborah Ann,
iar Brady nu mai avea nevoie să o întrebe ce se micşorează. Şi când o să se termine, o să
ajungem pe drumuri.
S-a dus la un avocat. (Avocatul avea biroul în acelaşi complex comercial în parcarea
căruia, peste ani, Brady îi va da un bobârnac cam puternic în gât unui blegoman
enervant.) Consultaţia a costat o sută de dolari. L-a luat pe Brady cu ea. Pe avocat îl
chema Greensmith. Purta un costum ieftin şi arunca priviri furişate spre sânii lui
Deborah Ann.
— Vă explic eu ce s-a întâmplat, i-a zis avocatul. Am mai văzut din astea. Când s-a
înecat cu bucăţica aia de măr, i-a mai rămas puţin loc pe trahee pe unde să treacă aerul.
Pur şi simplu nu trebuia să-i vârâţi mâna pe gât.
— Dar eu încercam să scot mărul! s-a indignat Deborah Ann.
— Sunt convins. Orice mamă ar fi procedat exact la fel. Însă în loc s-o scoateţi, aţi
împins bucăţica şi mai adânc şi i-aţi blocat traheea cu totul. Dacă treaba asta ar fi făcut-
o asistentul de pe ambulanţă, da, atunci aţi fi avut un caz. În valoare de câteva sute de
mii. Minimum. Poate chiar un milion jumate. Am mai văzut din astea. Dar
dumneavoastră aţi fost de vină. Şi le-aţi şi spus ce aţi făcut. Le-aţi spus, nu-i aşa?
Deborah Ann a recunoscut că aşa a fost.
— L-au intubat?
Deborah Ann a spus că l-au intubat.
— Foarte bine. Acesta este cazul dumneavoastră. Când l-au intubat, au împins mai
adânc bucata aia de măr.
S-a sprijinit de spătarul scaunului, şi-a răsfirat degetele pe piepţii cam îngălbeniţi ai
cămăşii foste albe şi a mai aruncat pe sub sprâncene o privire către sânii lui Deborah
Ann, ca şi cum ar fi vrut să se asigure că nu-i ieşiseră din sutien şi plecaseră spre alte
zări.
— În consecinţă, leziunile cerebrale.
— Deci îmi acceptaţi cazul?
— Cu multă plăcere, dacă aveţi de unde să mă plătiţi vreme de cinci ani cât vom fi
târâţi prin tribunale. Pentru că spitalul şi asigurătorii lui se vor lupta din răsputeri. Am
mai văzut din astea.
— Cât?
Greensmith a spus o sumă. Deborah Ann l-a luat pe Brady de mână şi a ieşit din
birou. S-au urcat în Honda ei (nouă, la momentul respectiv) şi ea a plâns. Când a
isprăvit, i-a zis să asculte la radio pentru că ea mai are o treabă de făcut. Brady ştia care
era treaba aceea: achiziţionarea unei sticle cu vopsea rapidă pentru viaţa roz.
De-a lungul anilor care au urmat, ea a retrăit iar şi iar întâlnirea cu Greensmith,
încheind mereu cu aceeaşi concluzie amară: „Am plătit o sută de dolari, deşi nu-mi
dădea mâna, unui avocat cu costumul luat de la second-hand, doar ca să aflu că nu-mi
dădea mâna să mă lupt prin tribunale cu marile firme de asigurări şi să primesc ce mi se
cuvine de drept.”
Anul care a urmat a fost lung cât cinci. În casă era un monstru care seca viaţa din ei,
iar numele monstrului era Frankie. Uneori, când răsturna câte ceva sau o trezea din
somn, Deborah Ann îl bătea la fund. Odată s-a enervat foarte tare şi i-a dat un pumn în
cap, trimiţându-l la podea, unde a început să aibă convulsii, iar ochii i s-au dat peste
cap. L-a ridicat imediat şi l-a ţinut în braţe şi a plâns şi a zis că-i pare rău, dar cât să
mai poată îndura o femeie.
Se ducea să lucreze la salonul Hair Today ori de câte ori era chemată să ţină locul
vreunei coafeze. În ocazii din acestea, dădea telefon la şcoala lui Brady ca să anunţe că
băiatul e bolnav şi nu poate veni la cursuri, pentru ca el să poată avea grijă de fratele
lui. Uneori Brady îl prindea pe Frankie cu mâna pe lucruri pe care nu avea voie să le
atingă (sau lucruri care-i aparţineau lui Brady, cum ar fi, de pildă, consola lui de jocuri
Atari Arcade) şi atunci îl lovea pe Frankie peste mâini până când Frankie începea să
plângă. Când urletele începeau, Brady îşi aducea aminte că nu era vina lui Frankie, că
Frankie avea leziuni cerebrale din cauza afurisitei, nu blestematei felii de măr; şi îl
copleşea un amestec de vină, furie şi tristeţe. Îl lua atunci pe Frankie pe genunchi şi îi
spunea cât de rău îi pare, dar cât să mai poată îndura un bărbat. Pentru că el era
bărbat. Mama i-a zis aşa: el era bărbatul din casă. A început să se priceapă la
schimbatul pamperşilor lui Frankie, dar atunci când în ei găsea treaba mare (nu, căcat
găsea, nu treaba mare, căcat) îl ciupea uneori pe Frankie de picioare şi ţipa la el să stea
cuminte, al dracului să fii tu, stai cuminte. Chiar dacă Frankie stătea cuminte. Stătea
cuminte, întins pe spate, cu Sammy, Maşina de Pompieri strânsă la piept şi privind fix
tavanul cu ochii lui mari şi cretini.
Anul acela a fost plin de „uneori”.
Uneori îl iubea pe Frankie şi îl săruta.
Uneori îl scutura şi-i spunea: „E numai vina ta, o să ajungem pe drumuri şi e numai şi
numai vina ta.”
Uneori, când îl culca pe Frankie după o zi petrecută la salonul de coafură, Deborah
Ann observa vânătăile de pe mâinile şi picioarele băiatului. Odată a văzut şi nişte
semne pe gâtul lui, în afară de cicatricea de la traheotomia făcută de asistentul de pe
ambulanţă. Nu a vorbit niciodată despre ele.
Uneori Brady îl iubea pe Frankie. Uneori îl detesta. De obicei îl iubea şi îl detesta în
acelaşi timp, iar asta îi dădea dureri cumplite de cap.
Uneori (îndeosebi când era beată), Deborah Ann îşi blestema viaţa năpăstuită. „Nu
am dreptul să primesc ajutor de la municipalitate şi nici de la stat şi nici de la afurisitul
ăla de guvern federal. De ce? Pentru că încă mai avem bani din asigurare şi
compensaţie, de-aia. Dar îi pasă cuiva că toţi banii ăştia se duc şi nu intră nimic în locul
lor? Nu. Şi când n-o să mai avem niciun ban şi o să locuim într-un adăpost pentru săraci
pe Lowbriar Avenue, abia atunci o să ne calificăm pentru ajutor social. Ei, cât de tare e
chestia asta?”
Uneori Brady se uita la Frankie şi gândea: „Îmi stai în drum. Îmi stai în drum,
Frankie, nenorocitule, împuţitule, cretinule, îmi stai în druuum!!!”
Uneori – deseori – Brady era supărat pe toată lumea asta de căcat. Dacă există un
Dumnezeu, aşa cum ziceau tipii ăia duminica la televizor, de ce nu-l lua El pe Frankie în
cer, pentru ca mama să poată lucra cu normă întreagă şi să nu fie aruncaţi în stradă?
Sau să ajungă în adăpostul de pe Lowbriar Avenue, unde mama zicea că nu-s decât ciori
împuţite şi drogate şi înarmate? Dacă există un Dumnezeu, de ce l-a lăsat El pe Frankie
să se înece cu afurisita aia de felie de măr? Şi după aia, de ce l-a mai lăsat să se
trezească defect la creier? Că asta a fost şi mai rău, în pizda mă-sii. Nu există niciun
Dumnezeu. Nu era nevoie decât să-l vezi pe Frankie cum umblă de-a buşilea, cu
tâmpenia aia de Sammy într-o mână; şi cum se ridică şi şchiopătează ţinându-se de
mobilă; şi cum nu poate să stea prea mult în două picioare şi începe iar să meargă în
patru labe; şi atunci înţelegeai că doar ideea existenţei unui Dumnezeu grijuliu era de-a
dreptul ridicolă.
În cele din urmă Frankie a murit. S-a întâmplat foarte repede. Într-un fel a semănat
cu chestia aia de la Complexul Municipal, când a intrat cu maşina în mulţime. Nu a fost
nicio premeditare. Nu a fost decât gândul că trebuia făcut ceva. Ce s-a întâmplat poate
fi considerat accident. Sau destin. Brady nu crede în Dumnezeu, dar crede în destin. Şi
uneori bărbatul casei trebuie să fie el mâna dreaptă a destinului.
Mama făcea clătite pentru cină. Frankie se juca cu Sammy. Uşa de la pivniţă era
deschisă pentru că Deborah Ann cumpărase de la una din prăvăliile pentru faliţi două
pachete cu hârtie igienică ieftină şi de proastă calitate şi acolo o depozitau. Trebuiau
duse suluri noi în cele două băi. Aşa că i-a cerut lui Brady să aducă hârtia de jos. Pentru
că a avut mâinile ocupate, a lăsat deschisă uşa de la pivniţă. S-a gândit că o va închide
mama, dar a găsit-o la fel cum a lăsat-o atunci când a coborât din băile de la etaj.
Frankie îl împingea pe Sammy pe linoleum şi făcea rr-rr, rr-rrr. Avea pantaloni roşii,
umflaţi la fund din cauza pampersului triplu. Jucându-se aşa, se apropia de uşa deschisă
a pivniţei şi de scara abruptă de dincolo de ea, însă Deborah Ann tot nu dădea vreun
semn că ar vrea să o închidă. Şi nici nu i-a cerut lui Brady, care acum punea masa, să o
închidă el.
— Rr-rr, făcea Frankie. Rr-rrr.
A împins maşinuţa de pompieri. Sammy a ajuns până la uşa de la pivniţă, s-a lovit de
prag şi s-a oprit acolo.
Deborah Ann a plecat de lângă aragaz. S-a dus la uşa dinspre pivniţă. Brady şi-a
imaginat că se va apleca şi-i va da înapoi maşinuţa lui Frankie. Dar nu a făcut asta. Ci a
lovit-o cu piciorul. Maşinuţa de pompieri s-a rostogolit zornăind pe trepte până jos.
— Vai! a zis ea. Sammy buf rău de tot.
Vocea ei nu avea nicio intonaţie.
Brady s-a apropiat şi el. Era interesant ce se petrecea acolo.
— De ce ai făcut asta, Mami?
Deborah Ann şi-a pus mâinile în şold; încă mai avea spatula în una dintre ele. Şi i-a
spus:
— Pentru că m-am săturat să-l aud.
Frankie a căscat gura şi a început să orăcăie.
— Termină, Frankie, i-a zis Brady, dar Frankie nu voia să termine.
Ce voia Frankie să facă era să se târască mai aproape de pragul uşii şi să se uite în
pivniţa întunecată.
Cu aceeaşi voce moartă, Deborah Ann i-a spus:
— Aprinde lumina, Brady. Ca să şi-l vadă pe Sammy.
Brady a aprins lumina şi s-a uitat şi el în jos, peste fratele lui care nu se oprise din
orăcăială.
— Mda, a zis el. Uite-l acolo. Chiar la piciorul scării. Îl vezi, Frankie?
Tot orăcăind, Frankie s-a apropiat mai mult de prag. S-a uitat în jos. Brady s-a uitat
la mama lui. Deborah Ann Hartsfield a dat aproape imperceptibil din cap, aproape
insesizabil a fost gestul ei. Brady nu a stat pe gânduri. Pur şi simplu a întins piciorul şi a
lovit dosul umflat de pamperşi al lui Frankie şi, hopa, ia te uite cum cade Frankie, cu
tumbe peste tumbe peste tumbe care mai de care mai caraghioase, care i-au amintit lui
Brady de scălâmbăielile făcute în biserică de Fratele Blues cel gras. La prima tumbă
Frankie încă mai orăcăia, dar la a doua capul i s-a izbit de muchia treptei şi orăcăiala a
încetat pe dată, ca şi cum Frankie ar fi fost un radio şi cineva l-ar fi închis brusc. Oribil,
dar şi comic. Şi a continuat să cadă, din treaptă în treaptă, cu picioarele răşchirându-i-se
care încotro. Când scara s-a terminat, a căzut direct în cap pe duşumeaua pivniţei.
— Vai de mine, a căzut Frankie! a ţipat Deborah Ann.
A aruncat spatula din mână şi s-a repezit pe scară. Brady a coborât după ea.
Până şi Brady şi-a putut da seama că Frankie îşi rupsese gâtul, pentru că era dat mult
pe spate, într-o poziţie nefirească cu restul trupului. Cu toate acestea Frankie încă trăia.
Încă mai respira hârâit şi superficial. Din nas îi curgea sânge. Mai mult sânge îi curgea
dintr-o tâmplă. Doar ochii i se mişcau înnebuniţi în toate direcţiile. Atât. Bietul Frankie.
Brady a început să plângă. Şi mama plângea.
— Ce ne facem? a întrebat-o Brady. Ce ne facem, Mami?
— Du-te sus şi adu-mi o pernă de pe canapea.
Aşa a făcut. Când a coborât iar în pivniţă, a văzut că Sammy, Maşina de Pompieri,
era acum pe pieptul lui Frankie.
— Am încercat să i-o pun în mână, dar nu poate s-o ţină, a spus Deborah Ann.
— Mda, a zis Brady. Probabil că-i paralizat. Bietul Frankie.
Frankie s-a uitat mai întâi la mamă, apoi la frate.
— Brady, a spus el.
— O să-ţi treacă, Frankie, i-a zis Brady şi a întins perna spre mama.
Deborah Ann a luat-o şi a pus-o peste faţa lui Frankie. N-a durat mult. După aceea l-a
trimis pe Brady să ducă perna înapoi şi să-i aducă o cârpă udă.
— Închide şi aragazul, i-a mai cerut ea. S-au ars clătitele. Se simte de aici.
L-a curăţat pe Frankie de sângele de pe obraji. Lui Brady gesturile ei i s-au părut
foarte duioase şi materne. De-abia ani mai târziu a înţeles că ea curăţase de fapt de pe
chipul lui şi toate fibrele de la stofa pernei.
Când Frankie a fost curat (cu toate că mai avea sânge în păr), Brady şi mama s-au
aşezat pe treptele pivniţei şi l-au privit. Deborah Ann îl ţinea pe Brady de umeri.
— Ar trebui să sun la urgenţe, a spus ea.
— Bine.
— Frankie l-a împins prea tare pe Sammy şi Sammy a căzut în pivniţă. După aia a
vrut să se ducă după el, dar s-a dezechilibrat. Eu eram la bucătărie şi făceam clătite, iar
tu puneai hârtia igienică în băile de la etaj. Tu nu ai văzut nimic. Când ai coborât în
pivniţă, era deja mort.
— Bine.
— Repetă şi tu.
Brady a repetat. La şcoală avea numai zece şi se pricepea să memoreze lecţiile.
— Indiferent ce vei fi întrebat, să nu spui altceva decât ce te-am învăţat eu acum. Să
nu adaugi nimic, să nu schimbi nimic.
— Bine. Dar pot să spun că tu ai plâns?
Ea i-a zâmbit. L-a sărutat pe frunte şi pe obraz. Apoi l-a sărutat pe gură.
— Da, scumpetea mea, asta poţi să spui.
— Şi de-acum încolo o să ne fie mai bine?
— Da, i-a răspuns ea fără pic de îndoială în voce. De acum încolo o să ne fie bine.
Şi a avut dreptate. Li s-au pus doar câteva întrebări referitoare la accident, deloc
dificile. A urmat înmormântarea. Înmormântarea a fost destul de drăguţă. Frankie era
îmbrăcat într-un costum şi culcat într-un sicriu de dimensiunea lui. Nu părea câtuşi de
puţin cu creierul deteriorat, părea doar cufundat într-un somn adânc. Înainte să fie
închis sicriul, Brady a sărutat obrazul fratelui său şi i l-a pus pe Sammy, Maşina de
Pompieri, alături de el. Era suficient loc.
În noaptea aceea, Brady a avut prima din migrenele lui cu adevărat cumplite. A
început să-şi imagineze că Frankie se ascundea sub patul lui, iar asta i-a agravat durerea
de cap. S-a dus în dormitor la mama şi s-a culcat lângă ea. Nu i-a spus că s-a speriat la
gândul că Frankie ar fi ascuns sub patul lui, ci doar că îi e teamă că-i va exploda capul,
atât de rău îl doare. Ea l-a strâns în braţe şi l-a sărutat şi el s-a lipit strâns-strâns de ea.
I-a plăcut să se lipească de ea. Aşa îl durea mai puţin capul. Au dormit împreună, iar a
doua zi au fost doar ei doi singuri şi viaţa a fost mai bună. Deborah Ann şi-a primit
înapoi vechea slujbă de la salonul de coafură, dar nu şi-a mai făcut niciun iubit. Spunea
că Brady este singurul iubit de care are nevoie. Nu au vorbit niciodată despre accidentul
lui Frankie, deşi Brady îl visa uneori. Nu ştia dacă mama are sau nu şi ea vise din
acelea, dar ştia că bea multă vodcă, atât de multă că a ajuns în cele din urmă să-şi
piardă iarăşi locul de muncă. Dar nu a fost o catastrofă, pentru că el se făcuse destul de
mare ca să poată lucra. Nu-i părea rău că nu se va duce la colegiu.
Colegiul este pentru cei care nu ştiu că sunt deştepţi.

6
Brady se trezeşte din reveria aceasta, profundă ca o hipnoză, şi vede că s-a umplut pe
pantaloni de bucăţele de plastic. În primul moment nu-şi dă seama de unde provin. Apoi
se uită la ziarul de pe masa lui de lucru şi pricepe că, în vreme ce se gândea la Frankie,
a fărâmiţat cu degetele punga din plastic în care se aflase acesta.
Le adună şi le aruncă la coşul de gunoi, apoi ia ziarul şi se uită neatent peste titluri.
Încă mai curge petrol în Golful Mexic, iar şefii de la British Petroleum urlă cât îi ţine
gura că ei fac tot ce le stă în putere ca să pună capăt crizei, dar opinia publică îi
tratează cu ostilitate. Nidal Hasan, psihiatrul ăla bolnav la cap care a deschis focul în
baza militară Fort Hood din Texas, va fi acuzat într-o zi sau două. (Ar fi trebuit să ai un
Mercedes, Nidal-drăgălaşule, îi zice Brady.) Paul McCartney, fostul Beatles, căruia mama
lui Brady îi zicea „Ochi de prepelicar bătrân”, va primi o medalie în cadrul unei
ceremonii la Casa Albă. Oare cum se face, se întreabă Brady uneori, că oamenii cu
foarte puţin talent primesc întotdeauna foarte mult de la viaţă? Altă dovadă că lumea e
întoarsă cu curul în sus.
Brady se hotărăşte să-şi ia ziarul cu el la bucătărie şi să citească acolo pagina politică.
Articolele alea, plus o capsulă de melatonină, îi vor face cu siguranţă somn. La
jumătatea scării, desface ziarul ca să vadă ce-i pe pagina a doua şi încremeneşte. Acolo
sunt două fotografii alăturate. Una este a Oliviei Trelawney. Femeia din cealaltă poză e
mult mai bătrână, dar asemănarea dintre ele este evidentă. Mai ales buzele alea subţiri
de scorpie sunt identice.
A DECEDAT MAMA OLIVIEI TRELAWNEY, sună titlul. Şi dedesubt: A acuzat
„Tratamentul incorect” la care a fost supusă fiica sa. A pretins că articolele din presă „I-au
distrus viaţa”.
Urmează un spanac de două paragrafe, în realitate doar un pretext pentru reluarea
tragediei de anul trecut (Dacă ni se pare normal să folosim cuvântul „tragedie”, îşi
spune Brady cu ipocrizie) pe primele pagini ale unui ziar care şi aşa moare încet şi trist,
sufocat de presa online. Cititorii sunt trimişi la necrologul de la pagina douăzeci şi şase,
iar Brady, ajuns acum la masa din bucătărie, nu ştie cum să dea paginile mai repede
până acolo. Într-o singură clipă s-a risipit tot norul greu de tristeţe uluită care l-a
învăluit de la moartea mamei. Mintea îi zbârnâie, ideile vin şi pleacă şi vin iar,
îmbinându-se cu rapiditate, aidoma pieselor dintr-un puzzle. E obişnuit cu starea asta şi
ştie că va continua aşa până când toate ideile îşi vor găsi locul şi o imagine clară îi va
apărea în minte.

ELIZABETH SIROIS WHARTON, în vârstă de 87 de ani, s-a stins din viaţă la data
de 29 mai 2010, la Spitalul Warsaw County Memorial. Fiică a lui Marcel şi
Catherine Sirois, ea s-a născut pe 19 ianuarie 1923. A lăsat în urma ei un frate,
Henry Sirois, o soră, Charlotte Gibney, o nepoată, Holly Gibney, şi pe fiica ei,
Janelle Patterson. Îşi pierduse soţul, Alvin Wharton, şi fiica mult iubită, Olivia.
Priveghiul cu rudele şi prietenii apropiaţi se va ţine marţi, 1 iunie, între orele 10
a.m. şi 1 p.m., la Casa Funerară Soames, şi va fi urmat de o slujbă comemorativă,
miercuri, 2 iunie, la ora 10 a.m., tot în incinta Casei Funerare Soames. După
slujbă, membrii familiei şi prietenii apropiaţi vor participa la un prânz restrâns în
vila de pe Lilac Drive, numărul 729, Sugar Heights. Familia sugerează ca, în loc de
flori, să se facă donaţii în contul Crucii Roşii Americane sau al Armatei Salvării,
instituţiile caritabile pe care le îndrăgea doamna Wharton.

Brady citeşte cu multă atenţie întregul articol, formulându-şi în minte câteva


întrebări. Oare la priveghi va lua parte şi umflatul de fost poliţist? Sau la slujba
comemorativă de miercuri? La prânzul de după aceea? Brady e în stare să jure că va fi
prezent la toate trei. Căutându-l pe trufaş. Căutându-l pe el. Pentru că asta fac poliţiştii.
Îşi aduce aminte de ultimul mesaj pe care i l-a trimis lui Hodges, bunului şi dragului
de Det. Pens. Acum zâmbeşte şi spune cu voce tare:
— Nici n-ai să mă vezi când ţi-o trag.
— Ai grijă să nu te vadă, spune Deborah Ann Hartsfield.
Ştie că mama nu e aici, dar aproape că o vede cum stă vizavi de el la masă,
îmbrăcată cu o fustă strâmtă din stofă neagră şi bluza albastră care îi place lui cel mai
mult, cea atât de subţire că-i poţi întrezări sutienul prin ea.
— Pentru că o să se uite după tine.
— Ştiu, zice Brady. Nu-ţi face griji.
— Dar bineînţeles că îmi fac, spune mama. E normal să-mi fac. Tu eşti scumpetea
mea de băiat.
Brady se întoarce în pivniţă şi se bagă în sacul de dormit. Salteaua găurită strănută
prelung. Ultimul lucru pe care îl mai face înainte de a stinge luminile tot prin comandă
vocală este să-şi seteze alarma de la iPhone să-l scoale la şase şi jumătate. Mâine va fi o
zi plină.
În afară de luminiţele roşii ale ledurilor de la computerele stinse, centrul de comandă
din pivniţă este cufundat în beznă. Mama îi vorbeşte de sub scară.
— Te aştept, scumpetea mea, dar vezi să nu mă faci să aştept prea mult.
— Am să vin curând, Mami.
Brady închide ochii. Zâmbeşte. După două minute începe să sforăie.

7
În dimineaţa următoare, Janey iese din dormitor abia pe la opt şi ceva. Şi-a îmbrăcat
taiorul pe care îl purtase cu o zi în urmă. Hodges, tot în boxeri, vorbeşte la telefon. Îi
face un semn din degete, gest care înseamnă şi bună dimineaţa şi aşteaptă puţin.
— Nu-i mare lucru, spune el în receptor, doar una din curiozităţile alea care nu-ţi dau
pace. Ţi-aş fi recunoscător dacă ai verifica.
Ascultă ce i se spune. Apoi:
— Nu, nu vreau să-l deranjez pe Pete cu asta şi să nu-l deranjezi nici tu. E până peste
cap cu cazul Donald Davis.
Ascultă iar. Janey se aşază pe braţul canapelei, arată spre ceasul de la mână şi spune
din vârful buzelor: Priveghiul! Hodges dă din cap.
— Da, aşa, spune el în receptor. Să zicem între vara lui 2007 şi primăvara lui 2009.
În centru, în zona cu Lake Avenue, unde-s toate casele alea de fiţe.
Îi face cu ochiul lui Janey.
— Mulţam, Marlo, eşti o scumpă. Şi ai cuvântul meu că n-o să mă transform într-un
„unchiaş”, bine?
Ascultă, încuviinţând din cap.
— OK. Îhî. Trebuie să închid acum, dar transmite-le salutările mele lui Phil şi copiilor.
Să luăm prânzul împreună într-una din zilele astea. Bineînţeles că fac eu cinste. Bine. Pa.
Închide.
— Trebuie să te îmbraci cât de repede poţi, îi spune Janey, şi să mă duci la
apartament ca să-mi dau cu niţică sănătate pe faţă înainte să mergem la firma de
pompe funebre. Poate că aş face bine să-mi schimb şi lenjeria. Cât de repede poţi să-ţi
tragi pantalonii pe tine?
— Foarte repede. Şi n-ai nevoie de fard.
Ea îşi dă ochii peste cap.
— Spune-i chestia asta mătuşii Charlotte. E şefa mişcării de rezistenţă împotriva
ridurilor. Haide, dă-i bătaie. Şi ia-ţi şi aparatul de ras. Ai să te bărbiereşti la mine.
Se uită din nou la ceas.
— De cinci ani nu m-am mai trezit atât de târziu.
Hodges porneşte spre dormitor ca să se îmbrace. Janey îl opreşte la uşă, îi întoarce
capul spre ea, îi prinde obrajii în palme şi îl sărută pe gură.
— Sexul făcut cum trebuie e cel mai bun somnifer. Probabil că uitasem asta.
O ridică în braţe. Nu are nici cea mai vagă idee cât va dura povestea lor, dar, atâta
vreme cât durează, are intenţia să se bucure din plin de ea.
— Şi vezi să-ţi pui pălăria, îl sfătuieşte ea, uitându-se în jos la el şi surâzându-i.
Deşteaptă am fost când ţi-am luat-o. Pălăria aia te reprezintă.

8
Sunt mult prea fericiţi să fie împreună şi mult prea grăbiţi să ajungă la salonul de
priveghi înaintea rudelor venite din iad, ca să mai fie COP. Dar chiar şi în stare de
alertă maximă probabil că nu ar fi observat nimic care să le stârnească suspiciuni. În
parcarea de la intersecţia dintre Harper Road şi Hanover Street sunt deja peste douăzeci
şi cinci de maşini, iar Subarul de culoarea noroiului care îi aparţine lui Brady Hartsfield
iese cel mai puţin în evidenţă. Şi-a ales în aşa fel locul încât să aibă în oglinda
retrovizoare capătul străzii unde locuieşte umflatul de fost poliţist. Dacă se duce la
priveghiul babei, atunci va coborî strada şi va face la stânga pe Hanover.
Şi uite-l, la opt jumate trecute fix – chiar mai devreme decât se aştepta Brady, din
moment ce priveghiul începe la zece şi casa funerară e cam la douăzeci de minute cu
maşina de aici. Când Toyota detectivului face la stânga, Brady observă cu surprindere
că umflatul nu e singur. Cu el în maşină se află o femeie şi, cu toate că Brady o zăreşte
în fugă, ce vede îi este suficient ca s-o identifice pe sora Oliviei Trelawney. A lăsat în jos
apărătoarea de soare şi se piaptănă în oglindă. Concluzia evidentă este că a petrecut
noaptea în coteţul de burlac al umflatului de fost poliţist.
Brady e şocat la culme. Ce, Doamne, iartă-mă, a căutat ea acolo? Hodges e bătrân, e
gras, e urât. Doar n-o fi făcut sex cu el? Ideea asta e mai presus de orice imaginaţie. Apoi
îşi aduce aminte cum îi vindeca mama cele mai rele dureri de cap şi înţelege, fără nicio
tragere de inimă, că atunci când e vorba de sex, niciun fel de împerechere nu este mai
presus de orice imaginaţie. Dar numai gândul că Hodges şi-o trage cu sora Oliviei
Trelawney îl înfurie la culme (chiar dacă se poate argumenta că, în fond, tocmai
datorită lui Brady însuşi au făcut cunoştinţă cei doi). Nu, nu, nu. Hodges trebuie să stea
cuminte în faţa televizorului şi să se gândească la sinucidere. Nu are nici măcar dreptul
să se bucure de un borcan cu vaselină şi de plăcerea pe care i-o poate oferi mâna lui
dreaptă, darămite de o blondă sexoasă.
Brady îşi spune: Probabil că ea s-a culcat în pat şi el pe canapea.
Măcar ideea asta e cât de cât logică şi îl face să se simtă mai bine. Probabil că Hodges
ar putea să facă sex cu o blondă mişto, dacă ar dori asta… însă ar trebui să o plătească.
Iar prostituata cu pricina precis că i-ar percepe şi un tarif pentru gabarit depăşit, îşi mai
zice el, izbucnind în hohote de râs şi pornind motorul.
Înainte să iasă din parcare, deschide torpedoul, scoate de acolo Invenţia Doi şi o
pune pe scaunul de lângă el. Nu a mai folosit-o de anul trecut, dar are de gând să o
folosească astăzi. Probabil nu în faţa Casei Funerare, pentru că se îndoieşte că într-acolo
se îndreaptă cei doi acum. E prea devreme. Brady crede că vor opri mai întâi la
apartamentul de pe Lake Avenue. Şi nu-i nevoie să ajungă acolo înaintea lor. Totul este
să fie acolo când vor ieşi din bloc. Ştie exact cum o să fie.
O să fie ca pe vremuri.
În centru, când se opreşte la un semafor, îl sună pe Tones Frobisher la Discount
Electronix şi îl anunţă că va lipsi astăzi de la serviciu. Probabil va lipsi toată
săptămâna. Îşi strânge nările cu două degete, ca să pară că vorbeşte pe nas şi îl
informează pe Tones că a făcut o gripă nasoală. Se gândeşte la concertul de joi seara al
băieţilor de la ’Round Here la CCAM şi la vesta lui sinucigaşă şi îşi închipuie că ar
adăuga: Nici săptămâna viitoare n-am să vin. Dar n-o să mai fiu gripat, o să fiu doar mort.
Întrerupe legătura, aruncă telefonul pe scaun lângă Invenţia Doi şi începe să râdă. Vede
pe banda de alături o femeie, toată dichisită pentru la serviciu. Femeia se holbează la el
uluită. Brady, care acum râde de îl doare burta şi i se preling lacrimile pe obraji şi mucii
din nas, îi arată degetul.

9
— Cu prietena de la Arhivă vorbeai? îl întreabă Janey.
— Cu Marlo Everett, da. Ajunge foarte devreme la birou. Fostul meu partener, Pete
Huntley, zicea că nici nu se duce acasă şi de-aia e mereu acolo.
— Şi, mă rog, ce poveste i-ai spus?
— Că unul din vecinii mei a văzut un individ care încerca portierele maşinilor să
vadă dacă sunt descuiate. Şi i-am zis că mi-am adus aminte că, acum vreo doi ani, în
centru, a fost o adevărată epidemie de spargeri de maşini, iar făptaşul nu a fost
niciodată prins.
— Aha. Şi care e chestia aia cu unchiaşul?
— Unchiaşii sunt poliţiştii care nu se pot împăca cu ideea că au ieşit la pensie. Şi o
sună toată ziua pe Marlo, cerându-i să verifice numerele de înmatriculare de la maşinile
care lor li se par dubioase din cine ştie ce motiv. Sau văd câte unul şi nu le place moaca
lui şi fac pe poliţiştii cu el şi-i cer actele de identitate. Apoi o sună pe Marlo şi o roagă
să-i verifice cazierul.
— Şi biata femeie nu se supără?
— O, se văicăreşte la greu, dar o face doar de formă. Nu cred că o deranjează atât de
tare. Uite, acum câţiva ani, un moşulică, Kenny Shays îl chema, a anunţat un şase-cinci
– ăsta-i un cod apărut după atentatele din 2001 şi înseamnă comportament suspect. Şi
foarte bine a făcut, pentru că tipul pe care îl reţinuse, deşi nu era vreun terorist, era un
fugar din Kansas care-şi omorâse întreaga familie în 1987.
— Uau. Şi a primit vreo medalie?
— Doar câteva felicitări şi bătăi pe umăr. Dar nici nu-şi dorea mai mult. A murit după
vreo şase luni.
Cu ţeava de la pistol vârâtă în gură şi apăsând el pe trăgaci ca să nu i-o ia înainte
cancerul de plămâni.
Se aude mobilul lui Hodges. Sunetul e înăbuşit, pentru că vine din torpedo. Janey îl
scoate şi i-l dă cu un zâmbet uşor ironic.
— Ei, Marlo, ce repede te-ai mişcat. Ce-ai aflat?
Ascultă atent, dând din cap şi zicând îhî-îhî şi fiind totodată foarte atent la traficul
aglomerat al dimineţii. Îi mulţumeşte şi închide. Vrea să o roage pe Janey să pună
mobilul înapoi, dar ea scutură din cap.
— Pune-l în buzunar. Poate te mai sună cineva. Ştiu că ăsta-i un concept nou pentru
tine, dar încearcă să te obişnuieşti. Ce ai aflat?
— Cu începere din septembrie 2007, în centru au avut loc vreo zece spargeri de
maşini. Marlo zice că se poate să fi fost mai multe, pentru că de obicei oamenii nu
raportează asemenea spargeri decât dacă li s-a furat din maşină ceva de valoare. Ultima
spargere a fost înregistrată în martie 2009, adică cu mai puţin de trei săptămâni înainte
de Masacrul de la Complexul Municipal. Omul nostru a fost, Janey. I-am dat de urmă,
iar asta înseamnă că suntem mai aproape de el.
— Foarte bine.
— Cred că o să-l găsim. Şi dacă va fi aşa, atunci avocatul tău va trebui să se ducă la
secţie şi să-l pună la curent pe Pete Huntley. O să facă el restul. Încă mai suntem de
acord cu asta, da?
— Da. Dar până atunci este al nostru. Şi cu asta suntem de acord, da?
— Absolut.
Au ajuns pe Lake Avenue şi observă un loc liber de parcare chiar în faţa blocului unde
a stat regretata doamnă Wharton. Când e să ai noroc, atunci ai noroc până la capăt.
Hodges dă cu spatele, întrebându-se de câte ori o fi parcat Olivia Trelawney exact în
acelaşi loc.
Janey se uită îngrijorată la ceas, în vreme ce Hodges introduce monedele în aparatul
de taxat.
— Linişteşte-te, îi spune el. Avem suficient timp.
Ea se îndreaptă spre intrarea clădirii, iar Hodges apasă butonul ÎNCHIS de pe
dispozitivul de telecomandă. Nici nu se gândeşte la ce face, căci Domnul Mercedes îi
ocupă toate gândurile, dar obişnuinţa e obişnuinţă. Îşi pune cheile în buzunar şi se
grăbeşte s-o prindă din urmă pe Janey ca să-i deschidă uşa.
M-am tâmpit la bătrâneţe, îşi zice el.
Apoi: Ei, şi ce?

10
La cinci minute după aceea, un Subaru de culoarea noroiului intră pe Lake Avenue.
Încetineşte când dă de Toyota lui Hodges, apoi Brady semnalizează stânga şi intră în
parcarea etajată de vizavi.
Sunt o mulţime de locuri libere pe primul şi al doilea nivel, dar nu-i sunt de niciun
folos pentru că toate sunt pe interior. Găseşte ce caută abia la nivelul al treilea, care
este aproape pustiu. Locul de parcare se află pe latura estică, cu vedere la Lake Avenue.
Parchează, se dă jos, se apropie de parapetul din beton şi se uită vizavi, la Toyota lui
Hodges. Estimează că distanţa până acolo nu e mai mare de şaizeci de metri.
Operaţiunea va fi floare la ureche pentru Invenţia Doi, pentru că nu e nimic care să
blocheze semnalul.
Având destulă vreme la dispoziţie, Brady se urcă iar în maşină, deschide iPad-ul şi
caută informaţii despre Centrul de Cultură şi Artă din Midwest. Sala Mingo este cea mai
spaţioasă din toată clădirea. Mi se pare corect, îşi zice Brady, de vreme ce e singura sală
din CCAM care scoate ceva profit. În timpul iernii aici cântă orchestra simfonică a
oraşului. Şi se mai organizează şi spectacole de balet şi conferinţe şi tot felul de băşini
din astea artistice. Însă, din iunie şi până în august, sala Mingo este aproape exclusiv
dedicată muzicii pop. Pe website se spune că, după trupa ’Round Here, aici se va
desfăşura Cavalcada Estivală a Starurilor, în cadrul căreia vor concerta grupul Eagles,
Sting, John Mellencamp, Alan Jackson, Paul Simon şi Bruce Springsteen. Ce bine, deşi
cei care şi-au cumpărat deja abonamente la seria de concerte aveau să fie puţin cam
dezamăgiţi. Pentru că în vara asta nu se va ţine decât un singur concert în sala Mingo,
unul foarte scurt, care se va sfârşi cu hitul „Muriţi, cretinilor!”
Website-ul zice că sala are o capacitate de patru mii cinci sute de locuri.
Mai zice şi că s-au epuizat toate biletele pentru concertul trupei ’Round Here.
Brady o sună pe Shirley Orton, de la fabrica de îngheţată. Ţinându-se iarăşi de nări,
îi spune că ar fi bine să-l anunţe pe Rudy Stanhope că s-ar putea să fie nevoie de el spre
sfârşitul săptămânii. Îi mai zice că el speră să poată veni joi sau vineri, dar mai bine să
se asigure că are cine să-l înlocuiască. A făcut o gripă nasoală.
Cum era de aşteptat, cuvântul gripă o alarmează pe Shirley.
— Să nu îndrăzneşti să calci pe aici fără o adeverinţă de la doctorul tău care să ateste
că nu eşti contagios. Nu se poate să vinzi îngheţată copiilor dacă ai gripă.
— Nştiu, spune fonfăit Brady. Mpare nrău, Shirley, gred c-am luad-o de la mama. I-
am zis ză ztea în bat.
Replica i se pare extrem de comică şi începe să mustăcească.
— Ai grijă de ti…
— Tre’ ză înghid, spune Brady şi întrerupe legătura la timp, pentru ca Shirley să nu-i
audă hohotele isterice de râs.
Da, i-a zis mamei să stea în pat. Şi da, mama avea gripă. Nu Gripă Porcină şi nici
Gripă Aviară, ci o tulpină nouă ce poartă numele de Gripă Gopher. Brady urlă de râs şi
loveşte cu pumnii în bordul de la Subaru. Loveşte cu atâta putere încât încep să-l doară
mâinile, iar asta îl face să râdă şi mai tare.
Criza de isterie durează până îl apucă durerea de burtă şi are senzaţia că-i vine să
vomite. Tocmai ce s-a mai liniştit puţin când vede cum se deschide uşa clădirii de vizavi.
Brady ia repede Invenţia Doi şi apasă comutatorul de pornire. Se aprinde un led
galben. Ridică antena scurtă. Fără să mai râdă acum, coboară din maşină şi se furişează
lângă parapetul din beton, având grijă să stea în umbra stâlpului de susţinere din
apropiere. Îşi pune degetul mare pe comutator şi îndreaptă Invenţia Doi în jos – dar nu
spre Toyota detectivului. O îndreaptă spre Hodges, care tocmai ce se caută prin
buzunare. Blonda sexoasă e lângă el, îmbrăcată cu acelaşi costum de mai devreme, dar
cu alţi pantofi şi altă poşetă.
Hodges scoate cheile.
Brady apasă comutatorul şi ledul galben se face verde. Farurile de la maşina lui
Hodges clipesc. În aceeaşi fracţiune de secundă clipeşte şi ochiul verde de pe Invenţia
Doi. A captat şi memorat codul PKE al Toyotei, exact la fel cum captase şi memorase
codul de la Mercedesul doamnei Trelawney.
Aproape doi ani a folosit Brady Invenţia Doi, cu ajutorul căreia a furat coduri PKE şi
a descuiat maşini ca să caute în ele bani şi obiecte de valoare. Veniturile astfel obţinute
nu erau regulate, dar fiorii pe care îi simţea nu şi-au pierdut niciodată din intensitate.
Când a descoperit cheia de rezervă în torpedoul de la Mercedesul doamnei Trelawney
(într-o pungă din plastic, alături de cartea maşinii şi de talon), primul lui gând a fost să
fure maşina şi să facă o plimbare prin oraş. Să o şi buşească niţel, uite aşa, doar de-al
dracului. Poate chiar să-i taie tapiseria. Dar un anume instinct îi spusese să nu se atingă
de nimic. Îi spusese că Mercedesul ar putea să aibă un rol mai important în viaţa lui.
Aşa cum s-a şi demonstrat mai târziu.
Brady se urcă în Subaru şi pune Invenţia Doi în torpedoul lui. Este extrem de
mulţumit de câte a reuşit să realizeze în dimineaţa aceasta. Însă dimineaţa încă nu s-a
încheiat. Hodges şi sora Oliviei se duc în vizită la Casa Funerară. Şi el are o vizită de
făcut. CCAM probabil că s-a deschis deja şi el vrea să arunce un ochi pe acolo. Să vadă
care sunt măsurile de securitate. Să descopere unde sunt montate camerele de
supraveghere.
Brady îşi spune: Am să găsesc eu o modalitate să intru. Sunt pe val.
De asemenea, trebuie să între pe Internet şi să facă rost de un bilet la concertul de
joi. Câtă treabă mai are! Multă, multă treabă!
Începe să fluiere.

11
La zece şi un sfert, Hodges şi Janey Patterson intră în salonul „Odihna Eternă” al
Casei Funerare Soames. Sunt primii veniţi, pentru că ea insistase să se grăbească.
Jumătatea superioară a capacului de la sicriu este deschisă. Partea dinspre picioare este
îmbrăcată în mătase albastră. Elizabeth Wharton are o rochie albă, cu ornamente
albastre, în aceeaşi nuanţă cu mătasea de pe sicriu. Ochii îi sunt închişi. Obrajii
trandafirii.
Janey trece repede printre cele două rânduri de scaune pliante, îşi priveşte iute
mama, apoi se întoarce la fel de grăbită. Îi tremură buzele.
— Să fie sănătos unchiul Henry dacă incinerarea i se pare un procedeu păgân, dar
tâmpenia asta cu sicriul deschis este cu adevărat păgână. Ce e acolo nu seamănă deloc
cu mama mea. E ca un exponat împăiat.
— Atunci, pentru ce…
— Asta a fost înţelegerea pe care am făcut-o ca să nu mă mai bată la cap cu
incinerarea. Dumnezeu să ne ajute dacă-i vine ideea să se uite sub faldurile alea de
mătase. O să vadă că sicriul e din carton presat, vopsit în gri ca să semene cu metalul.
Ca să… atunci când îl vor… înţelegi…
— Înţeleg, spune Hodges şi o strânge de umeri.
Încep să sosească prietenii răposatei, în frunte cu Althea Greene, infirmiera doamnei
Wharton, şi doamna Harris, menajera. Cu o întârziere de douăzeci de minute (aşa cum
le şade bine unora care au senzaţia că ar face parte din înalta societate, dacă este să-l
întrebăm pe Hodges), apare şi mătuşa Charlotte la braţul fratelui ei. Unchiul Henry o
conduce printre scaune, aruncă o privire la sicriu şi se trage înapoi. Mătuşa Charlotte se
uită fix la chipul surorii ei, apoi se apleacă şi o sărută pe buzele moarte. Şopteşte abia
auzit:
— Surioara mea, surioara mea.
Şi, pentru prima dată de când a cunoscut-o, Hodges simte şi altceva faţă de ea pe
lângă agasare.
Se aud foşnete, şoapte, câteva râsete înăbuşite. Janey trece pe la fiecare oaspete (nu
sunt mai mult de douăsprezece persoane, toate rude cu Tata Noe, cum ar fi spus fiica lui
Hodges), îndeplinindu-şi obligaţiile. Unchiul Henry i se alătură şi o cuprinde pe după
umeri atunci când Janey pare pe punctul de a-şi pierde stăpânirea de sine (când încerca
să o consoleze pe doamna Greene). Hodges se bucură să vadă reacţia bărbatului.
Sângele apă nu se face, îşi spune el. Este evident mai cu seamă în momente de cumpănă
ca acesta.
El este singurul străin de aici, aşa că se hotărăşte să iasă la aer. Stă câteva momente
pe treapta de la intrare, uitându-se cu atenţie la maşinile din parcare, căutând un
bărbat în una din ele. Nu vede pe nimeni şi îşi dă seama că nici pe Holly Gângava nu a
văzut-o.
Merge agale spre parcarea vizitatorilor şi uite-o acolo, aşezată pe treptele din spatele
Casei Funerare. Poartă o rochie maro, incredibil de urâtă, care-i ajunge până la
jumătatea gambei. Părul şi l-a strâns în părţi în două gogoloaie incredibil de urâte. Lui
Hodges i se pare că aşa ar trebui să arate Prinţesa Leia după un an de post negru.
Ea îi observă umbra pe asfalt, tresare puternic şi ascunde ceva în palmă. El se
apropie şi vede că obiectul palmat este o ţigară pe jumătate fumată. Ea îi aruncă o
privire îngrijorată. Hodges este de părere că aceeaşi privire ar avea şi un câine, prea
adesea bătut cu ziarul pentru că îşi face nevoile sub masa din bucătărie.
— Să nu mă spui mamei. Crede că m-am lăsat.
— N-am să scot niciun cuvânt, spune Hodges, gândindu-se că Holly este categoric
mult prea mare ca să-şi mai facă probleme din cauza dezaprobării mămicii faţă de
unicul ei viciu. Îmi dai voie să mă aşez lângă tine?
— N-ar trebui să fii înăuntru, cu Janey?
Dar se dă la o parte ca să-i facă loc.
— Am ieşit să iau puţin aer. Plus că, în afară de Janey, nu cunosc pe nimeni.
Îl cercetează din cap şi până în picioare cu curiozitatea nedisimulată a unui copil.
— Eşti iubitul verişoarei mele?
Se simte stânjenit, însă nu atât de întrebarea lui Holly, cât de realizarea faptului
complet aiurea că-i vine să râdă. Îşi zice că mai bine o lăsa în pace, să-şi fumeze ţigara
aia interzisă.
— Cum să-ţi spun… suntem prieteni buni. Asta e tot ce trebuie să ştii.
Holly ridică din umeri şi suflă fumul pe nări.
— Pe mine nu mă deranjează. Cred că femeia trebuie să aibă iubiţi, dacă asta îşi
doreşte. Eu una nu-mi doresc. Nu mă interesează bărbaţii. Nu că aş fi pe invers. Să nu
crezi asta. Eu scriu poezii.
— Da? Pe bune?
— Pe bune.
Şi fără pauză, de parcă ar fi fost continuarea firească:
— Mama n-o place pe Janey.
— Nu?
— Crede că Janey n-ar fi trebuit să moştenească toţi banii ăia de la Olivia. Zice că
nu-i corect. Probabil că nu este, dar mie, una, nu-mi pasă.
Îşi muşcă buzele, dându-i lui Hodges o tulburătoare senzaţie de déjà-vu. Şi nu are
nevoie decât de o secundă ca să înţeleagă de ce. Olivia Trelawney făcea la fel în timp ce
o chestionau. Sângele apă nu se face. Este evident mai cu seamă în momente de
cumpănă ca acesta.
— N-ai fost înăuntru, spune el.
— Nu şi nici nu am intenţia şi ea nu poate să mă oblige. N-am văzut niciodată un
mort şi nu am de gând s-o fac acum. Aş avea coşmaruri.
Îşi stinge ţigara pe marginea treptei, dar nu înşurubând-o, ci lovind-o de mai multe
ori, în arteziană de scântei, până se rupe filtrul. Are obrajii albi ca varul şi a început să
tremure atât de tare încât literalmente i se ciocnesc genunchii unul de celălalt. Şi îşi va
sfârteca buza dacă nu va înceta să o muşte.
— Asta-i cel mai rău, spune ea.
Acum nu se mai bâlbâie, ba chiar vorbeşte foarte desluşit. Însă tonul îi urcă treptat
spre urlet.
— Asta-i cel mai rău, asta-i cel mai rău, asta-i cel mai rău!
O cuprinde de umerii care se zguduie. Preţ de o secundă i se cutremură tot trupul. Se
aşteaptă să o ia la fugă (oprindu-se, poate, doar cât să-l facă depravat şi să-i dea una
peste ochi). Apoi tremurul încetează şi, oricât de straniu ar părea, Holly îşi culcă obrazul
pe umărul lui. Respiră foarte repede şi sacadat.
— Ai dreptate, îi zice el. Asta-i cel mai rău. Mâine va fi mai bine.
— O să închidă sicriul?
— Mda.
Îi va spune lui Janey să ceară să fie închis, dacă vrea ca verişoara ei să nu mai stea
iarăşi printre maşinile din parcare.
Holly îl priveşte în ochi. Biata femeie nu are absolut nicio calitate, îşi spune Hodges.
Nici măcar o fărâmă de inteligenţă, nici măcar un strop de şiretenie. După cum se va
dovedi, va ajunge să regrete această impresie greşită. Dar deocamdată se pomeneşte din
nou cu gândul la Olivia Trelawney şi la felul cum a fost ea tratată de presă. Şi de
poliţişti. Şi de el.
— Îmi promiţi că o să-l închidă?
— Da.
— Te juri
— Cu mâna pe inimă, dacă vrei.
Apoi spune, tot cu gândul la Olivia şi la computerul otrăvit de Domnul Mercedes:
— Ţi-ai luat medicamentele, Holly?
Femeia face ochii mari.
— De unde ştii că iau Lexapro{58}? Ţi-a spus ea?
— Nu mi-a spus nimeni. Nu era nevoie. Am fost detectiv.
O strânge de umeri cu un gest prietenos.
— Răspunde-mi la ce te-am întrebat.
— Îl am în geantă. N-am luat astăzi, pentru că…
Scoate un chicotit tremurat.
— Pentru că îmi vine să fac pipi când îl iau.
— Dacă îţi aduc un pahar cu apă, vrei să-l iei?
— Da. Pentru că mă rogi tu.
Îi aruncă din nou privirea aceea lipsită de apărare. Privire de copil care măsoară un
adult.
— Îmi place de tine. Eşti un om bun. Janey are noroc. Eu n-am avut noroc în viaţa
mea. Nici măcar un prieten n-am avut.
— Mă duc să-ţi aduc apă, zice Hodges şi se ridică.
Când ajunge la colţul clădirii, se uită înapoi. Holly încearcă să-şi aprindă altă ţigară,
dar a început iar să tremure şi nu poate, îşi ţine bricheta cu ambele mâini, ca un poliţist
în poligon.
Janey îl întreabă unde a fost. Îi spune şi o întreabă dacă vrea să închidă sicriul la
slujba de a doua zi.
— Cred că numai aşa ai putea s-o convingi să intre, îi explică el.
Janey se uită la mătuşa Charlotte, care sporovăieşte cu un grup de femei în vârstă.
— Scorpia nici n-a observat că Holly nu-i aici, spune ea. Ştii ceva, tocmai am hotărât
că sicriul nu o să fie la slujbă. O să-l rog pe administratorul firmei să-l pună undeva în
spate şi la naiba cu ce o să comenteze mătuşa pe chestia asta. Spune-i lui Holly ce-am
zis, bine?
Prezenţă discretă până atunci, directorul Casei Funerare îl conduce pe Hodges în sala
alăturată, unde au fost aduse gustări şi răcoritoare. Ia o sticlă cu apă plată şi i-o duce lui
Holly, în parcare. Îi transmite mesajul lui Janey şi stă alături de ea până când o vede
înghiţind una din pastiluţele ei albe, aducătoare de fericire. După ce bea câteva guri de
apă, Holly îi zâmbeşte.
— Pe bune că te plac.
Folosindu-se de minunatul talent de a minţi cât mai convingător, talent deprins şi
exersat în anii de poliţie, Hodges îi spune cu căldură:
— Şi eu te plac, Holly.

12
Complexul de Cultură şi Artă, pe scurt CCAM, este supranumit „Luvrul Midwestului”
de către presă şi Camera de Comerţ şi ocupă o suprafaţă de şase pogoane, chiar în
centrul oraşului. Cea mai impozantă dintre clădirile lui este una circulară, care lui Brady
i se pare că seamănă leit cu OZN-ul uriaş de la sfârşitul filmului Întâlnire de gradul trei.
Clădirea aceasta este Sala de Spectacole Mingo.
Brady se plimbă pe lângă zona de descărcare din spate, aglomerată ca un muşuroi de
furnici într-o zi fierbinte de vară. Camioane se fâţâie încoace şi încolo, iar muncitorii
descarcă tot felul de chestii din ele, inclusiv – ciudat, însă perfect adevărat – ceva ce
seamănă cu nişte bucăţi dintr-o roată din acelea uriaşe, întâlnite în parcurile de
distracţii. Mai sunt acolo şi cadre imense de mucava înfăţişând un cer înstelat şi o plajă
albă pe care se plimbă perechi de tineri ţinându-se de mână. Brady observă că toţi
muncitorii poartă ecusoane la gât sau prinse de tricouri. Nasol.
Cabina de pază se află la intrarea în zona de descărcare, şi asta-i la fel de nasol, însă
Brady se îndreaptă într-o doară în direcţia ei, spunându-şi că cine nu riscă nu câştigă.
Sunt doi paznici. Unul e înăuntru, unde supraveghează vreo şase ecrane, în vreme ce se
îndoapă cu un covrig. Celălalt iese ca să-l oprească pe Brady. Poartă ochelari de soare.
Brady îşi vede zâmbetul uau-ce-interesant-este reflectat în lentilele întunecate.
— Căutaţi ceva, domnule?
— Sunt doar curios să văd ce se petrece aici, spune Brady. Uite, aia seamănă cu o
roată mare!
— Joi seara o să fie un concert aici, îi explică paznicul. Trupa îşi lansează ultimul
album. Mi se pare că-i zice Sărutări lângă roata mare.
— Măi, frate, da’ ştiu că au multe decoruri, se minunează Brady.
Paznicul pufneşte dispreţuitor:
— Cu cât cântă mai prost, cu atât sunt mai mari decorurile. Ştiţi ceva? Anul trecut, în
septembrie, când a cântat Tony Bennett la noi, nu a fost decât el singur pe scenă. Nici
măcar trupă n-a avut. L-a acompaniat orchestra simfonică a oraşului. Ăla a fost concert
adevărat. Fără puşti care să chirăie. Muzică adevărată. Ce concept învechit, nu?
— Nu cred că m-aţi putea lăsa să arunc o privire, nu? Poate să fac şi o poză cu
telefonul?
— Nu se poate.
Paznicul se uită cu prea multă atenţie la el. Lui Brady nu-i convine.
— De fapt nici nu aveţi voie să fiţi aici. Deci…
— Am priceput, am priceput, spune Brady, lăbărţându-şi şi mai mult zâmbetul.
E vremea să plece de acolo. Oricum, nu-l ajută nimic din câte a văzut. Dacă acum
sunt doi paznici, probabil că vor fi zece sau mai mulţi joi seară.
— Vă mulţumesc pentru lămuriri.
— Pentru puţin.
Brady îi face semn că totul este în regulă şi că viaţa nu poate fi mai frumoasă.
Paznicul îi răspunde cu acelaşi semn, dar rămâne în pragul cabinei, urmărindu-l cum se
îndepărtează.
Brady merge agale pe latura unei parcări imense şi aproape pustii, care va fi ocupată
în întregime în seara concertului ’Round Here. I-a dispărut zâmbetul. Se gândeşte la
cretinii ăia de arăbeţi care au intrat cu avioanele în Turnurile Gemene în urmă cu nouă
ani. Şi îşi spune (fără strop de ironie): „Au ridicat ştacheta pentru noi, ceilalţi.”
După vreo cinci minute ajunge la şirul de uşi pe care vor intra spectatorii. Ca să intre,
trebuie să plătească o taxă de cinci dolari, „care va fi donată în scopuri caritabile”.
Foaierul boltit răsună de paşii numeroşilor iubitori de artă şi ai grupurilor de elevi. În
faţă e un magazin cu suvenire. La stânga este coridorul ce duce spre Sala Mingo. Este lat
cât o şosea cu două benzi. În mijlocul lui se află un trepied din crom cu un semn pe care
scrie ACCESUL INTERZIS CU SACOŞE, CUTII, RUCSACURI.
Nu sunt detectoare de metale. Poate nu au fost montate încă, dar Brady este destul de
sigur că nici nu vor fi. Peste patru mii de spectatori se vor îmbulzi să intre, iar
detectoarele ar produce ambuteiaje de coşmar. Însă vor fi mucho agenţi de pază, la fel
de bănuitori şi de indiscreţi ca porcul ăla cu ochelari de soare şi covrigul în rât. Iar un
bărbat îmbrăcat cu o vestă matlasată într-o seară caldă de iunie le-ar atrage imediat
atenţia. De fapt, le-ar putea atrage atenţia orice bărbat neînsoţit de o fiică hlizită şi cu
codiţe.
Fiţi bun, domnule, şi urmaţi-ne pe aici.
Normal că în momentul acela şi-ar arunca în aer vesta şi ar omorî cam la o sută de
persoane, dacă nu cumva mai multe. Dar nu asta vrea. Ce vrea el acum este să se ducă
acasă, să intre pe net şi să afle titlul celui mai îndrăgit cântec al trupei ’Round Here. Iar
atunci când va veni clipa, să apese pe buton chiar la jumătatea lui, atunci când
ţonţoricile vor zbiera din toţi rărunchii şi-şi vor ieşi din minţile lor tâmpiţele.
Însă piedicile sunt formidabile.
Şi stând aici, în foaier, printre pensionari cu ghidurile în mâini şi pămpălăi de liceu,
Brady îşi spune: „Mi-aş dori să mai trăiască Frankie. Dacă ar trăi, l-aş lua cu mine la
spectacol. La cât de cretin era, precis că i-ar fi plăcut. Ba chiar i-aş fi dat voie să-l ia cu
el pe Sammy, Maşina de Pompieri.” Gândul acesta îl umple de o tristeţe profundă şi
întru totul autentică. Tristeţe pe care o simte adesea când se gândeşte la Frankie.
Poate că ar fi mai bine doar să-l omor pe umflatul de fost poliţist şi după aia să mă
omor şi pe mine şi să zic că mi-am îndeplinit misiunea.
Masându-şi tâmplele, unde a început să se instaleze migrena (iar Mami nu mai e să i-
o aline), Brady traversează foaierul şi intră în Galeria de Artă Harlow Floyd, unde un
banner uriaş anunţă că LUNA IUNIE ESTE LUNA MANET!
Nu ştie exact cine a fost Manet{59}, probabil alt pictor franţuz ca van Gogh{60}, dar
câteva dintre tablouri i se par nemaipomenite. Îl cam doare undeva de naturile moarte
(pentru ce, în numele lui Dumnezeu, ţi-ai pierde timpul ca să pictezi un pepene?), dar
printre celelalte sunt câteva de o violenţă aproape sălbatică. Într-unul este un matador
mort. Cu mâinile strânse la spate, Brady se uită la el aproape cinci minute, ignorând
oamenii care se îmbulzesc pe lângă el şi pe cei care se uită la tablou peste umărul lui.
Matadorul nu este câtuşi de puţin sfârtecat, însă sângele care i se prelinge din partea
stângă a corpului pare mai real decât tot sângele din filmele cu violenţe de tot soiul pe
care le-a văzut Brady la viaţa lui şi a văzut destule. Tabloul acesta îl calmează şi-i
limpezeşte minţile şi pleacă de acolo spunându-şi: „Trebuie să existe o modalitate de a
reuşi.”
Sub un impuls de moment intră în magazinul cu suvenire şi cumpără o grămadă de
tâmpenii cu numele trupei ’Round Here inscripţionat pe ele. Zece minute mai târziu,
când iese din magazin cu o sacoşă pe care scrie SUNT CEL MAI TARE DIN PARCARE, se
uită din nou spre coridorul ce duce la sala Mingo. Peste doar două zile, pe coridorul
acela se vor înghionti (ca vitele mânate în grajd) fetiţele cuprinse de o frenezie fără
margini, majoritatea însoţite de părinţi cu priviri îndurerate. De unde stă el, vede că,
mai departe, partea dreaptă a coridorului a fost separată de restul prin cordoane din
pluş. În capătul acestui mini-coridor izolat este un alt semn pe un alt trepied din crom.
Brady îl citeşte şi îşi spune: „Dumnezeule mare!”
Dumnezeule mare!

13
Odată ajunşi în apartamentul care a aparţinut lui Elizabeth Wharton, Janey îşi
aruncă din picioare pantofii cu tocuri înalte şi se trânteşte pe canapea.
— Slavă Domnului că s-a terminat. O mie de ani a durat sau două mii?
— Două, spune Hodges. Îmi face impresia că ai nevoie de un somn bun.
— Am dormit până la opt, se împotriveşte ea.
Dar protestele ei i se par cam fără vlagă lui Hodges.
— Tot cred că ar fi o idee bună.
— S-ar putea să ai dreptate, domnule ofiţer, dacă stau să mă gândesc la cina de
diseară de la Sugar Heights. Apropo, pe tine te scutesc de corvoada asta. Cred că rudele
mele au de gând să vorbească numai şi numai despre musicalul preferat al tuturor
timpurilor, Milioanele lui Janey.
— Nu m-ar mira să fie aşa.
— Am de gând să împart cu ei averea lui Ollie. Jumi-juma.
Hodges începe să râdă. Dar se opreşte când îşi dă seama că nu-i o glumă.
Janey ridică din sprâncene.
— E vreo problemă? Poate te gândeşti că un mizilic de trei milioane şi jumătate n-o
să-mi ajungă?
— Probabil că-ţi va ajunge, dar… sunt banii tăi. Olivia ţie ţi i-a lăsat prin testament.
— Adevărat, iar testamentul este inatacabil, aşa mi-a spus domnul avocat Schron.
Însă asta nu înseamnă că Ollie mai era cu toate minţile la ea atunci când l-a întocmit.
Ştii asta. Ai văzut-o, ai stat de vorbă cu ea.
Janey îşi masează acum picioarele prin ciorapi.
— În plus, dacă le dau jumătate din bani, voi avea ocazia să-i văd cum se bat pe ei.
Gândeşte-te că asta este o distracţie nepreţuită.
— Eşti sigură că nu vrei să vin şi eu diseară?
— Diseară nu, dar mâine neapărat. Mâine nu am să rezist singură.
— Vin să te iau la nouă şi un sfert. Dacă nu cumva vrei să dormi la mine.
— Tentantă ofertă, dar mă văd nevoită să o refuz. Seara de azi este dedicată în
întregime comediei de familie. Încă ceva înainte să pleci. Foarte important.
Scotoceşte în poşetă şi scoate din ea un carneţel şi un pix. Notează ceva, rupe foaia şi
i-o întinde. Hodges vede două grupuri de numere.
Janey îi explică:
— Primul e codul de la poarta vilei din Sugar Heights. Al doilea e cel de la alarma
antiefracţie. Joi dimineaţă, când ai să te duci cu prietenul tău să vedeţi ce e în
computerul lui Ollie, eu voi fi pe drumul spre aeroport cu mătuşa Charlotte, Holly şi
unchiul Henry. Dacă individul i-a aranjat computerul aşa cum crezi tu… şi dacă
programul este încă acolo… nu cred că aş suporta să văd.
Îl priveşte rugătoare.
— Înţelegi? Spune că mă înţelegi.
— Te înţeleg, spune Hodges.
Îngenunchează lângă ea la fel ca peţitorii din romanele siropoase pe care le adora
fosta lui nevastă. O parte din el sesizează ridicolul scenei. O altă parte, o parte mai
mare, nu sesizează nimic.
— Janey, îi zice el.
Ea se uită la el, forţându-se să zâmbească, dar fără succes.
— Îmi pare rău. Pentru tot. Îmi pare foarte, foarte rău.
Însă nu doar la ea se gândeşte, ori la sora ei cea moartă, sora ei care avea atât de
multe probleme şi care făcea atât de multe probleme. Se gândeşte şi la cei omorâţi la
Complexul Municipal, mai ales la femeia aceea tânără şi la fetiţa ei.
Când l-au făcut detectiv, mentorul lui era Frank Sledge. Lui Hodges i se părea bătrân,
însă în vremea aceea Sledge era cu cincisprezece ani mai tânăr decât este el acum. Să nu
te aud că le zici victime, l-a avertizat Sledge atunci. Numai cretinii le spun aşa. Ţine-le
minte numele. Spune-le pe nume.
Cray, îşi aminteşte el. Familia Cray. Janice şi Patricia.
Janey îl îmbrăţişează. Când îi vorbeşte, respiraţia ei caldă îi gâdilă urechea, făcându-
i pielea de găină şi producându-i o jumătate de erecţie.
— Când se va termina totul, am să mă întorc în California. Nu pot să rămân aici. Mor
de dragul tău, Bill, şi dacă aş rămâne probabil că m-aş îndrăgosti de tine, însă nu am de
gând s-o fac. Trebuie să o iau de la capăt cu viaţa mea.
— Ştiu.
Hodges se retrage puţin şi o ţine de umeri pentru a o putea privi în ochi. Ochi
frumoşi pe un chip frumos. Dar astăzi îşi arată vârsta.
— Nu-i nimic.
Janey caută iarăşi ceva în geantă; de data aceasta o batistă din hârtie. Îşi şterge ochii
şi spune:
— Ai făcut o cucerire astăzi.
— O…
Şi îi pică fisa:
— Holly.
— I se pare că eşti minunat. Aşa mi-a zis.
— Îmi aminteşte de Olivia. Când stau de vorbă cu ea am impresia că mi s-a dat o a
doua şansă.
— Să faci ceea ce trebuie?
— Mda.
Janey îşi încreţeşte nasul la el şi îl imită:
— Mda.

14
După-amiază, Brady se duce la cumpărături. Ia Honda răposatei Deborah Ann
Hartsfield, pentru că are portbagajul mai mare. Cu toate acestea, unul din articolele
achiziţionate abia încape în spate. Se gândeşte ca, pe drumul spre casă, să oprească la
oficiul poştal şi să vadă dacă a primit cutiile de Gopher-Go comandate sub numele fals
de Ralph Jones. Însă toată povestea asta pare să se fi întâmplat acum o mie de ani şi,
pe bune, ce rost ar avea? Partea aceea a vieţii lui s-a încheiat. Se va încheia curând şi
restul şi ce mare uşurare va fi.
Sprijină de peretele garajului produsul cel mai voluminos. Apoi intră în casă şi, după
o pauză scurtă făcută în bucătărie ca să adulmece aerul (nu se simte niciun iz de
putreziciune; cel puţin nu încă), coboară în centrul lui de comandă. Din obişnuinţă,
rosteşte cuvântul magic care deschide computerele. Nu simte nicio dorinţă să intre pe
Umbrela Albastră a lui Debbie, din simplul motiv că nu mai are nimic să-i spună
umflatului de fost poliţist. S-a încheiat şi partea aceea din viaţa lui. Se uită la ceas, vede
că este trei şi jumătate după-amiaza şi calculează că umflatul mai are de trăit
aproximativ douăzeci de ore.
Dacă chiar i-o tragi, domnule detectiv Hodges, i se adresează Brady în minte, ar fi
bine să ejaculezi cât mai poţi.
Descuie lacătul de la cămară şi îl învăluie mireasma uscată, uşor uleioasă, a
explozibilului plastic. Se uită la cutiile de pantofi şi o alege pe aceea în care fuseseră
pantofii de la Mephisto, pe care îi are acum în picioare – primiţi în dar de Crăciun de la
mama, chiar anul trecut. De pe raftul de deasupra ia şi cutia cu telefoane, din care alege
unul. Se întoarce la masa din mijlocul pivniţei şi se apucă de treabă: pune telefonul în
cutie şi îl conectează la un detonator simplu, alimentat de baterii AA. Deschide telefonul
ca să vadă dacă funcţionează, apoi îl închide la loc. Este foarte mic riscul ca cineva să
formeze din greşeală numărul mobilului cu cartelă, dar de ce să şi-l asume? La fel de mic
a fost şi riscul ca mama să găsească punga aia cu carne otrăvită şi s-o mănânce, dar uite
că s-a întâmplat.
Nu, puişorul ăsta o să stea închis până la zece douăzeci mâine-dimineaţă. Fix la ora
aceea Brady va intra în parcarea din spatele Casei Funerare Soames. Dacă e cineva
acolo şi-l întreabă de sănătate, Brady o să spună că s-a gândit că prin parcare va ajunge
mai repede pe strada următoare, unde e staţia de autobuz (lucru perfect adevărat; s-a
documentat pe Google Maps). Dar nu se aşteaptă să se întâlnească cu cineva. Vor fi toţi
înăuntru la slujbă, bocind cu nasul în batistă.
Va folosi Invenţia Doi ca să descuie maşina umflatului de fost poliţist şi va aşeza cutia
de pantofi în spatele scaunului pentru şofer. Apoi va încuia la loc Toyota şi se va
întoarce la maşina lui. Ca să aştepte. Ca să-l vadă cum trece pe lângă el. Ca să-l lase să
ajungă până la următoarea intersecţie, astfel încât el, Brady, să fie relativ ferit de
efectele exploziei. Şi atunci…
— Bum, spune Brady. Va fi nevoie tot de o cutie de pantofi în care să îngroape ce mai
rămâne din el.
Nostimă idee, îşi zice şi râde în vreme ce intră în cămară după vesta de atentator
sinucigaş. Restul după-amiezii şi-l va petrece dezasamblând-o. Brady nu mai are nevoie
de vestă.
Brady are o idee mai bună.

15
Miercuri, 2 iunie 2010, este o zi senină şi caldă. O zice calendarul că mai e până la
solstiţiul de vară, iar şcolile mai au până la vacanţă, dar toate astea nu schimbă faptul
că în inima Americii a început o zi superbă de vară.
Bill Hodges, cu costumul pe el, dar încă fără cravată, stă în biroul de acasă şi se uită
pe lista de spargeri de maşini primită prin fax de la Marlo Everett. A scos la imprimantă
o hartă a oraşului şi acum face câte un semn cu markerul roşu în dreptul fiecărei zone
unde a fost spartă vreo maşină. Presimte că îşi va toci pantofii în zilele ce vor urma,
căutându-i pe proprietarii maşinilor, mai cu seamă dacă nu vor descoperi nimic în
computerul Oliviei, dar există posibilitatea ca unele din victimele acelor spargeri să fi
observat acelaşi vehicul în apropierea lor. Pentru că Domnul Mercedes trebuia să-i
urmărească pe stăpânii maşinilor vizate. Trebuia să se convingă că au plecat înainte de
a le descuia maşinile cu dispozitivul lui.
I-a urmărit exact la fel cum m-a urmărit şi pe mine, îşi spune Hodges.
Iar gândul acesta aduce după el scânteia efemeră a unei conexiuni, care dispare însă
înainte ca el să-şi dea seama despre ce este vorba. Nu-i nimic; dacă asocierea există cu
adevărat, o va găsi la un moment dat. Până atunci, va continua să verifice adresele şi să
facă semne cu tuş roşu pe hartă. Mai are douăzeci de minute până când va trebui să-şi
pună cravata şi să se ducă după Janey.
Brady Hartsfield se află în centrul lui de comandă. Astăzi nu-l doare capul, iar
gândurile lui, adesea confuze, sunt acum la fel de bine conturate ca scenele din Hoarda
sălbatică de pe ecranele de protecţie ale computerelor sale. A scos batoanele de exploziv
din vestă şi le-a deconectat cu grijă de sârmele detonatorului. A băgat câteva într-o
pernă de scaun, de un roşu orbitor, pe care e imprimată o etichetă haioasă: PARCARE
PENTRU CUR. Alte două calupuri, conectate la un detonator, le-a introdus pe gâtul unei
pungi albastre pentru urină, marca Urinesta. Apoi lipeşte cu mare grijă pe ea un
autocolant cumpărat ieri din magazinul de suvenire, împreună cu un tricou. Pe
autocolant scrie FANUL NR.1 AL ’ROUND HERE. Se uită la ceas. Aproape nouă.
Umflatul de fost poliţist mai are doar o oră şi jumătate de trăit. Poate chiar mai puţin.
Vechiul partener al lui Hodges, Pete Huntley, se află într-una din sălile de
interogatorii, dar nu pentru că ar interoga vreun suspect, ci pentru că acolo nu pătrunde
zarva de dimineaţă a secţiei. Trebuie să-şi recitească notiţele. La ora zece ţine o
conferinţă de presă în care va vorbi despre ultimele dezvăluiri sinistre făcute de Donald
Davis şi nu vrea s-o dea în bară. Nici nu se gândeşte la Domnul Mercedes, asasinul de la
Complexul Municipal.
În Lowtown, în spatele unei anumite case de amanet, arme sunt vândute şi
cumpărate de nişte indivizi care cred că nu-i urmăreşte nimeni.
Jerome Robinson stă la computer şi ascultă fişiere audio pe care le-a găsit pe un site
intitulat „Îmi place cum sună”. Ascultă râsetul isteric al unei femei. Ascultă cum un
bărbat fluieră melodia „Danny Boy”. Ascultă cum icnesc un bărbat şi o femeie, fără doar
şi poate cuprinşi de spasmele unui orgasm simultan. În cele din urmă dă şi peste clipul
pe care îl căuta. Titlul lui este simplu: PLÂNSET DE COPIL.
La parter, Barbara, sora lui Jerome, năvăleşte în bucătărie, urmată îndeaproape de
Odell. Barbara poartă o fustiţă cu paiete, saboţi albaştri din nou la modă şi un tricou pe
care este imprimat chipul roşcovan al unui adolescent. Sub faţa zâmbitoare şi părul bine
coafat al acestuia scrie ♥ CAM 4EVER! O întreabă pe mama dacă ţinuta aceasta este
prea de fetiţă mică, pentru că aşa ar dori să se îmbrace la concert. Mama (probabil
amintindu-şi cum s-a îmbrăcat ea la primul concert) îi zâmbeşte şi spune că e o ţinută
perfectă. Barbara o întreabă dacă îi împrumută cerceii lungi, cu semnul păcii. Da,
bineînţeles. Are voie să se dea cu ruj? Mă rog… fie. Cu fard de pleoape? Nu, îmi pare
rău. Barbara râde pe tonuri de încercarea-moarte-n-are şi îşi îmbrăţişează entuziasmată
mama. „De-abia aştept să se facă mâine-seară”, îi zice ea.
Holly Gibney este în baia spaţioasă a vilei din Sugar Heights, dorindu-şi din suflet să
nu participe la slujba de comemorare, dar ştiind că mama ei nu-i va permite să
lipsească. Dacă va spune că nu se simte bine, mama va răspunde cu o lovitură din voleu
ce va ajunge până în copilăria lui Holly: Ce va zice lumea? Iar dacă Holly va replica,
spunând că nu contează ce zice lumea, că nu se vor mai întâlni niciodată cu oamenii
ăştia (cu excepţia lui Janey)? Atunci mama se va uita la ea de parcă ar vorbi într-o
limbă străină. Îşi ia pastila de Lexapro, dar când se spală pe dinţi simte cum i se strâng
măruntaiele şi o vomită în toaletă. Charlotte o strigă din cameră, întrebând-o dacă este
gata. Holly îi răspunde zicând că mai are puţin. Trage apa şi îşi spune: „Bine măcar că
iubitul lui Janey va fi acolo. Bill. Se poartă drăguţ cu mine.”
Janey Patterson se îmbracă cu multă grijă în apartamentul luxos al regretatei sale
mame: ciorapi negri, fustă neagră, jachetă neagră peste o bluză de culoarea nopţii. Se
gândeşte la cum i-a spus ea lui Bill că s-ar putea îndrăgosti de el dacă ar rămâne aici.
Această mărturisire a fost, de fapt, o minciună remarcabilă, deoarece deja s-a
îndrăgostit de el. Este convinsă că dacă ar auzi-o un psiholog, acesta i-ar zâmbi şi i-ar
explica în termeni elevaţi că ea vede în Bill o figură paternă. Iar Janey i-ar zâmbi şi ea
şi i-ar spune că ăsta-i un căcat freudian. Tatăl ei a fost un contabil chel, absent din viaţa
ei chiar şi atunci când era prezent. Iar Bill Hodges este mereu prezent. Asta îi place cel
mai mult la el. Îi mai place şi cum îi vine pălăria aia pe care i-a cumpărat-o. Pălăria în
stil Philip Marlowe. Se uită la ceas şi vede că s-a făcut deja nouă şi un sfert. Ar face bine
să apară.
Dacă întârzie, o să-l omoare.

16
Nu întârzie şi poartă pălăria. Janey îi zice că arată bine. El îi zice că arată şi mai
bine. Ea surâde şi îl sărută.
— Hai să terminăm odată cu povestea asta, îi spune el.
Janey îşi încreţeşte nasul şi zice:
— Mda.
Ajung din nou primii la Casa Funerară. Hodges o conduce în salonul Odihna Eternă.
Janey se uită în jur şi dă mulţumită din cap. Pliantele cu programul ceremoniei au fost
aşezate pe scaune. Sicriul a dispărut, fiind înlocuit de o masă, cu aspect de altar, pe care
au fost aranjate ramuri cu flori de primăvară. Din sistemul de sonorizare al salonului
funerar se aud în surdină acorduri de Brahms.
— În regulă? o întreabă Hodges.
— Merge.
Inspiră adânc şi repetă ce i-a spus el cu douăzeci de minute mai devreme:
— Hai să terminăm odată cu povestea asta.
Participanţii sunt cam aceiaşi de cu o zi înainte. Janey îi întâmpină la uşă. Le strânge
mâinile, îi îmbrăţişează, zice toate lucrurile cuvenite, în vreme ce Hodges stă în
apropiere, cu ochii la maşinile de pe stradă. Nimic nu-i atrage atenţia, cu atât mai puţin
un anume Subaru de culoarea noroiului, care trece pe lângă Casa Funerară fără să
încetinească.
Un Chevrolet închiriat, cu un autocolant Hertz într-un colţ al parbrizului se îndreaptă
spre parcarea din spate. Curând apare de după colţ unchiul Henry, precedat de
abdomenul lui proeminent de om care o duce bine. Mătuşa Charlotte şi Holly vin în
urma lui. Charlotte îşi ţine fiica de cot cu mâna îmbrăcată în mănuşă albă. Lui Hodges i
se pare că mătuşa seamănă cu o supraveghetoare care însoţeşte o deţinută – probabil o
toxicomană – pe drumul spre puşcărie. Holly este încă şi mai palidă decât ieri, dacă aşa
ceva mai era posibil. Poartă aceeaşi rochie slută şi deja şi-a mâncat mai tot rujul de pe
buze.
Îi surâde timid lui Hodges. El îi întinde mâna, iar ea i-o strânge panicată, până când
Charlotte o trage înăuntru, în Sala Morţilor.
Maestrul de ceremonii este un preot tânăr de la biserica unde obişnuia să se ducă
doamna Wharton până când durerile prea mari au împiedicat-o să mai iasă din casă.
Aşa cum era de aşteptat, citeşte un pasaj din Pildele lui Solomon, acela despre femeia
virtuoasă. Hodges e în stare să jure că răposata a valorat mai mult decât mărgeanul,
însă are mari îndoieli că ar fi tors lână. Cu toate acestea, fragmentul din Biblie este
poetic, iar lacrimile curg şiroaie. Preotul este tânăr, dar are suficientă minte cât să nu
încerce să elogieze o persoană pe care nu a cunoscut-o. Aşa că îi invită pe cei care au
„amintiri de preţ” despre regretata Elizabeth Wharton să le împărtăşească celorlalţi.
Câteva persoane se ridică să vorbească, începând cu Althea Greene, infirmiera, şi
sfârşind cu fiica rămasă în viaţă. Janey vorbeşte calm, scurt şi simplu.
— Păcat că nu a trăit mai mult, încheie ea.

17
La zece şi cinci, Brady parchează după colţ şi îndoapă aparatul de taxare până când
apare semnul verde cu MAX. În fond, nu a fost nevoie decât de o amendă de parcare ca
să-l prindă pe Fiul lui Sam{61}. De pe bancheta din spate scoate o sacoşă din pânză. Pe o
latură a ei sunt imprimate sigla lanţului de magazine Kroger şi îndemnul RECICLEAZĂ-
MĂ! SALVEAZĂ UN COPAC! Înăuntru se află Invenţia Doi şi cutia de pantofi Mephisto.
Dă colţul şi trece cu pas vioi pe lângă Casa Funerară Soames, ca oricare alt cetăţean
al urbei grăbit la treburile sale zilnice. Chipul îi este calm, dar inima îi bubuie ca un
pickhammer. Nu vede pe nimeni în faţa clădirii, iar uşile acesteia sunt închise, dar
există totuşi posibilitatea ca umflatul de fost poliţist să nu se afle alături de ceilalţi
participanţi la slujbă. Ar putea să fie într-o cameră din spate, uitându-se după vreun
personaj suspect. Uitându-se după el. Brady e convins de asta.
Cine nu riscă nu câştigă, scumpete, murmură mama. Corect. În plus, consideră că
riscul este unul minor. Dacă Hodges i-o trage târfei blonde (sau speră să i-o tragă
cândva), probabil că n-o să se îndepărteze de ea.
Ajuns la colţ, Brady face stânga împrejur, merge agale înapoi şi intră fără să şovăie
pe aleea Casei Funerare. Aude acorduri muzicale, un spanac clasic sau ceva de genul
ăsta. Observă Toyota lui Hodges, parcată lângă gardul din spate, cu botul înainte, ca să
poată pleca repede în momentul când se vor fi încheiat festivităţile. Ultima călătorie a
bătrânului Det. Pens., îşi zice Brady. Dar va fi o călătorie scurtă, amice.
Trece prin spatele celor două dricuri mari şi, după ce se asigură că nu-l poate vedea
nimeni prin ferestrele salonului funerar, scoate din sacoşă Invenţia Doi şi îi întinde
antena. Inima îi bubuie mai tare ca niciodată. Au fost momente – doar câteva – când
gadgetul acesta nu a funcţionat. Se aprindea becul verde, dar siguranţele maşinii nu
săreau. Probabil din cauza vreunui defect al programului sau al microcipului.
Dacă nu funcţionează, poţi să bagi cutia sub maşină, îl sfătuieşte mama.
Fireşte. Şi asta ar fi bine. Sau aproape la fel de bine. Dar nu ar fi la fel de elegant.
Apasă comutatorul. Ledul verde se aprinde. Se aprind şi farurile Toyotei. Victorie!
Se apropie de maşina umflatului de fost poliţist de parcă are tot dreptul din lume să
se afle acolo. Deschide portiera din spate, scoate cutia de pantofi din sacoşă şi o pune
pe jos, în spatele scaunului pentru şofer. Închide portiera şi porneşte spre stradă, făcând
eforturi să păşească încet şi calm.
Tocmai când trece de colţul clădirii, Deborah Ann Hartsfield îi vorbeşte din nou. N-ai
uitat ceva, scumpete?
Se opreşte. Se gândeşte. Se întoarce la colţ şi îndreaptă antena de la Invenţia Doi
spre maşina lui Hodges.
Farurile sclipesc şi portierele se încuie la loc.

18
După cele câteva alocuţiuni şi momentul de reculegere, preotul Îl roagă pe Domnul
să-i binecuvânteze pe toţi cei prezenţi şi să-i apere şi să le ofere pacea Lui. Veşmintele
foşnesc; programele sunt puse în poşete şi în buzunarele hainelor. Holly pare în regulă
până când ajunge la jumătatea intervalului dintre scaune. Atunci o lasă genunchii.
Hodges se repede la ea cu o viteză surprinzătoare pentru un individ de dimensiunile lui
şi o prinde de subsuori înainte să se prăbuşească. Ochii lui Holly se dau peste cap şi,
preţ de o clipă, femeia e pe punctul de a-şi pierde cunoştinţa. Apoi privirea îi redevine
clară. Îl vede pe Hodges şi îi surâde stins.
— Încetează cu prostiile, Holly! o repede cu asprime mama ei, de parcă biata femeie
ar fi rostit cine ştie ce necuviinţă şi nu ar fi fost în pragul leşinului.
Hodges se gândeşte cât de multă plăcere i-ar face s-o plesnească pe mătuşa Charlotte
peste fălcile ei lăsate, acoperite cu un strat gros de pudră. Poate aşa aş trezi-o la
realitate, îşi mai spune el.
— N-am nimic, mamă, îi spune Holly.
Şi către Hodges:
— Mulţumesc.
— Ai mâncat ceva de dimineaţă, Holly? o întreabă el.
— A mâncat fulgi de ovăz, anunţă ritos mătuşa Charlotte. Cu unt şi zahăr brun. Eu i-
am preparat micul dejun. Îţi place să fii în centrul atenţiei, Holly, nu-i aşa?
Se întoarce spre Janey.
— Te rog, grăbeşte-te, drăguţă. Henry nu se descurcă în împrejurări dintr-astea, iar
eu nu mă pot ocupa singură de toţi oamenii ăştia.
Janey îl ia pe Hodges de braţ.
— Nici nu-ţi cer să te ocupi.
Mătuşa Charlotte îi aruncă un zâmbet acru. Iar Janey îi răspunde cu unul strălucitor.
Iar Hodges înţelege că decizia ei de a-şi împărţi moştenirea este la fel de strălucită.
Odată ce le va da banii, nu va mai fi obligată s-o vadă vreodată pe femeia asta
infernală. Nici măcar nu va mai trebui să-i răspundă la telefon.
Participanţii la slujba funerară ies la lumina soarelui. Mai zăbovesc câteva minute pe
alee, schimbând replicile obişnuite în asemenea situaţii (vai-ce-slujbă-frumoasă-a-fost,
vai-ce-frumos-a-fost-aranjat-salonul) şi apoi se îndreaptă spre maşinile din parcare. La
fel fac şi unchiul Henry şi mătuşa Charlotte, cu Holly între ei. Hodges şi Janey vin în
urma lor. Când ajung în spatele casei funerare, Holly rămâne în urma paznicilor ei şi se
întoarce spre Janey şi Hodges.
— Lăsaţi-mă să vin cu voi. Vreau să vin cu voi.
Mătuşa Charlotte, rămasă fără buze, atât de tare şi le strânge, apare ameninţătoare
în spatele fiicei ei.
— Mi-au ajuns ifosele şi fandoselile tale pe ziua de azi, domnişoară.
Holly nici nu o bagă în seamă. Îl apucă pe Hodges de mână într-o strânsoare ca de
gheaţă.
— Te rog. Te rog.
— Pe mine nu mă deranjează, spune el. Dacă nici Janey nu are nimic împo…
Mătuşa Charlotte începe să suspine. Sunetele pe care le scoate sunt de-a dreptul
greţoase, aidoma croncănelilor unei ciori triste într-un lan de porumb. Hodges îşi
aminteşte cum s-a aplecat ea peste doamna Wharton şi a sărutat-o pe buzele moarte. Iar
în clipa aceasta îi trece prin minte un gând odios. S-a înşelat în privinţa Oliviei; poate
că se înşală şi în privinţa doamnei Charlotte Gibney. În fond, nu trebuie să-i judeci pe
oameni după aparenţe.
— Holly, nici măcar nu-l cunoşti pe bărbatul acesta!
Janey pune palma ei caldă pe încheietura mâinii lui Hodges.
— Auzi, Bill, ce-ar fi să mergi tu cu Charlotte şi Henry? Au loc suficient în maşină. Şi
aşa ai să fii lângă Holly.
Acum se uită la verişoara ei.
— Îţi convine?
— Da! exclamă Holly, fără să dea drumul mâinii lui Hodges. Ar fi minunat!
Janey se întoarce spre Henry.
— De acord?
— Sigur.
Şi unchiul o bate pe Holly pe umăr.
— Cu cât suntem mai mulţi, cu atât distracţia-i mai mare.
— Aşa, sigur, puneţi-vă toţi la mintea ei, spune mătuşa Charlotte. Asta şi vrea. Nu-i
aşa, Holly?
Şi, fără să aştepte vreun răspuns, se întoarce şi porneşte cu paşi apăsaţi către
parcare. Tocurile ei bat în codul Morse un mesaj de indignare maximă.
Hodges se uită la Janey.
— Şi cu maşina mea cum rămâne?
— Merg eu cu ea. Dă-mi cheile.
I le dă, însă ea nu a terminat încă.
— Mai am nevoie de ceva.
— Mda?
Îi ia pălăria de fetru de pe cap şi şi-o pune ea, înclinând-o aşa cum trebuie pe
sprânceana stângă. Apoi îşi încreţeşte nasul la el:
— Mda.

19
Brady a parcat mai sus de casa funerară. Inima îi bate mai tare ca niciodată. În mână
are un telefon mobil. Pe încheietura de la mână şi-a scris cu cerneală numărul
telefonului cu cartelă ataşat la bomba din Toyota.
Se uită cum ies oamenii de la slujbă şi se opresc pe alee să mai schimbe câteva
cuvinte. Umflatul de fost poliţist sare în ochi de la o poştă; cu costumul ăla negru pare
cât o casă de mare. Cât o casă sau cât un dric. Pe cap poartă o pălărie caraghioasă şi
demodată, aşa cum purtau detectivii în filmele alb-negru din anii cincizeci.
Lumea porneşte către maşinile din parcare şi, după câteva minute, pleacă şi Hodges
însoţit de târfa cea blondă. Brady bănuieşte că târfa cea blondă va fi cu el atunci când
va sări în aer maşina. Chestie care lui Brady îi va aduce victoria completă – mama şi
cele două fiice. Are eleganţa unei ecuaţii în care au fost găsite toate variabilele.
Maşinile încep să iasă din parcare, îndreptându-se toate înspre el, pentru că în
direcţia aceea se ajunge la Sugar Heights. Soarele străluceşte orbitor în parbrize, fapt
care nu-i prea este de ajutor, dar nu are cum să nu recunoască Toyota umflatului când
aceasta apare în faţa Casei Funerare, se opreşte o secundă, apoi porneşte şi ea în
direcţia lui.
Brady nu aruncă nici măcar o privire la Chevroletul închiriat al unchiului Henry.
Toată atenţia şi-a concentrat-o asupra maşinii fostului poliţist. Când aceasta trece pe
lângă el, simte un val de dezamăgire. Probabil că târfa cea blondă s-a dus cu rubedeniile
ei, pentru că în Toyotă este doar şoferul. Brady abia îl vede, dar cu toată lumina
puternică a soarelui, pălăria aia ridicolă este inconfundabilă.
Brady tastează un număr de telefon.
— Ţi-am zis că nici n-ai să mă vezi când ţi-o trag. Nu aşa ţi-am zis, dobitocule?
Apasă tasta TRIMITE.

20
Un telefon începe să sune atunci când Janey se apleacă să deschidă aparatul de
radio. Ultimul sunet pe care îl scoate ea în această viaţă – ar fi minunat dacă am avea
cu toţii norocul acesta – este un hohot de râs. Idiotule, gândeşte ea cu dragoste, iar ţi-ai
uitat mobilul în torpedo. Întinde mâna să-l scoată de acolo. Se aude un al doilea tril.
Dar nu vine din torpedo. Vine din spa…
Şi nu se mai aude nimic, sau, cel puţin, ea nu mai aude nimic. Are doar senzaţia
subită că o mână incredibil de puternică împinge scaunul pe care stă. Apoi întreaga
lume devine de un alb imaculat.

21
Poate Holly Gibney, cunoscută şi ca Holly Gângava, are ceva probleme mintale, însă
nici medicamentele psihotrope pe care le ia, nici ţigările pe care le fumează pe ascuns
nu i-au afectat viteza de reacţie. Unchiul Henry apasă cu putere frâna, iar ea ţâşneşte
din Chevrolet înainte ca ecourile exploziei să se stingă.
Hodges aleargă în spatele ei. Simte un junghi în piept şi se gândeşte că face un atac
de cord. O parte din el chiar speră să i se întâmple asta, dar durerea dispare imediat.
Comportamentul pietonilor este unul normal în condiţiile în care un act de violenţă
tocmai a zdruncinat lumea pe care ei o considerau sigură. Unii se trântesc pe burtă şi-şi
acoperă capetele cu mâinile. Alţii încremenesc în loc, aidoma unor statui. Câteva maşini
opresc; cele mai multe accelerează şi părăsesc imediat zona incidentului. Una din
acestea este un Subaru de culoarea noroiului.
Hodges aleargă în urma labilei verişoare a lui Janey, iar în mintea lui bubuie ca o
tobă de ceremonie ultimul mesaj primit de la Domnul Mercedes: Am să te omor. Nici n-ai
să mă vezi când ţi-o trag. Am să te omor. Nici n-ai să mă vezi când ţi-o trag.
Când ajunge la colţ, derapează pe tălpile netede ale pantofilor lui eleganţi, purtaţi
doar în una sau două ocazii până acum, şi aproape se izbeşte de Holly, care înlemnise în
loc, cu umerii căzuţi şi poşeta atârnându-i în mână. Femeia se holbează la ce a mai
rămas din Toyota lui Hodges. Caroseria a fost smulsă de pe osii şi arde cu furie într-o
grămadă de cioburi. Bancheta din spate e la vreo şapte metri depărtare, cu tapiseria în
flăcări. Pe celălalt trotuar, un bărbat se împleticeşte ca beat, cu mâinile la capul plin de
sânge. O femeie stă pe bordură în faţa unui magazin de felicitări cu vitrina făcută
ţăndări şi, pentru o clipă de speranţă absurdă, Hodges crede că e Janey; însă femeia
asta poartă o rochie verde şi are părul cărunt şi fireşte că nu e Janey, nu are cum să fie
Janey.
Atunci îşi spune: E numai şi numai vina mea. Ar fi în viaţă dacă aş fi folosit arma
tatei acum două săptămâni.
Poliţistul din el dă la o parte gândul acesta (însă cu mare greutate). Şi mintea i se
limpezeşte. Nu este vina lui. Este vina nemernicului care a pus bomba. Acelaşi nemernic
care a intrat cu o maşină furată în mulţimea de şomeri de la Complexul Municipal.
Într-o baltă de sânge Hodges vede un pantof negru cu toc înalt, vede un braţ sfârtecat
într-o mânecă fumegândă în rigolă şi gândurile i se ordonează. Curând vor ajunge aici
unchiul Henry şi mătuşa Charlotte, iar asta înseamnă că nu are prea mult timp la
dispoziţie.
O apucă de umeri pe Holly şi o întoarce cu faţa la el. Colacii în stil Prinţesa Leia s-au
desfăcut şi părul îi atârnă pe lângă obraji. Ochii bulbucaţi se uită prin el. Mintea lui
Hodges, mai lucidă ca niciodată, înţelege că femeia nu-i poate fi de vreun folos în starea
în care se află. Îi dă o palmă pe un obraz, apoi pe celălalt. Nu o loveşte tare, dar
suficient cât să o facă să bată din pleoape.
Oamenii urlă. Claxoanele zbiară. Vreo două alarme de maşini behăie. Se simte miros
de benzină, cauciuc ars, plastic topit.
— Holly! Holly! Ascultă-mă!
Se uită la el, dar îl şi aude? Nu-şi dă seama şi nu mai are timp.
— Am iubit-o, dar nu trebuie să spui nimănui. Nu trebuie să spui nimănui că am iubit-o.
Poate mai încolo, dar nu acum. Înţelegi?
Ea dă din cap.
— Am nevoie de numărul tău de mobil. Şi s-ar putea să am nevoie şi de tine.
Mintea lui lucidă speră să nu fie cazul, speră ca vila din Sugar Heights să fie goală în
după-amiaza asta, dar nu crede că sunt şanse. Mama şi unchiul lui Holly vor fi nevoiţi să
plece, dar Charlotte nu va dori ca fiica ei să-i însoţească. Pentru că Holly este labilă
psihic. Hodges se întreabă câte crize o fi avut şi dacă au existat şi tentative de suicid.
Gândurile astea îi şuieră prin minte ca nişte stele căzătoare: acum le vezi, acum nu mai
sunt. Nu are vreme de pierdut cu tulburările psihice ale lui Holly.
— Când mama şi unchiul tău vor pleca la secţia de poliţie, să le spui că nu ai nevoie
să stea cineva cu tine. Să le spui că te descurci singură. Eşti în stare să faci asta?
Ea dă iar din cap, deşi probabil că habar nu are la ce se referă el.
— O să te sune cineva. Poate am să te sun chiar eu, sau poate o să fie un tânăr pe
care îl cheamă Jerome. Jerome. Eşti în stare să ţii minte numele ăsta?
Ea dă din cap, apoi deschide poşeta şi scoate un etui de ochelari.
Nu merge, îşi zice Hodges. Luminile sunt aprinse, dar nu-i nimeni acasă. Însă trebuie
să insiste. O strânge de umeri.
— Holly, vreau să-l prind pe ticălosul care a făcut asta. Vreau să-l fac să plătească.
Vrei să mă ajuţi?
Dă din cap. Pe chip nu i se citeşte nimic.
— Atunci, spune-mi. Spune-mi că ai să mă ajuţi.
Nu-i spune. Scoate din etui o pereche de ochelari de soare şi şi-i pune la ochi, de
parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. De parcă n-ar arde o maşină în mijlocul străzii şi braţul
lui Janey n-ar fi în şanţ. De parcă n-ar urla oameni în jurul lor şi nu s-ar auzi sirena
maşinii de intervenţie care se apropie. De parcă pentru ea ar fi o zi de plajă.
O scutură uşor.
— Am nevoie de numărul tău de mobil.
Ea dă din cap binevoitoare, dar nu spune nimic. Îşi închide poşeta şi se întoarce să se
uite la maşina în flăcări. Pe Hodges îl cuprinde o disperare cum nu a mai simţit
vreodată. Îl doare stomacul, iar gândurile, perfect clare vreme de treizeci sau patruzeci
de secunde, se risipesc care încotro.
Mătuşa Charlotte apare de după colţ. Părul negru, dar cu rădăcinile albe, îi flutură pe
spate. Unchiul Henry vine în spatele ei. Cu excepţia petelor roşii, ca de clovn, din
obraji, chipul lui bonom este pământiu.
— Stai, Sharlie! răcneşte unchiul Henry. Cred că fac un infarct!
Sora lui nici nu-l aude. O apucă pe Holly de cot, o smuceşte la ea şi o îmbrăţişează cu
sălbăticie, strivindu-i nasul, deloc micuţ, între sâni.
— NU TE UITA! urlă Charlotte, cu ochii la scena dezastrului. NU TE UITA, IUBITO, NU
TE UITA!
— Nu mai pot să respir, anunţă unchiul Henry, aşezându-se pe bordură şi lăsându-şi
capul în piept. Sper să nu mă iei chiar acum, Doamne.
Se aud şi alte sirene. Oamenii au început să se apropie ca să vadă mai bine maşina în
flăcări din mijlocul străzii. Vreo doi fac poze cu telefoanele.
Exploziv suficient cât să arunce în aer o maşină, îşi spune Hodges. Oare cât mai are?
Mătuşa Charlotte o ţine strâns pe Holly în braţe şi îi zbiară în ureche să nu se uite.
Holly nu încearcă să se desprindă de ea, dar şi-a dus o mână la spate. Şi în mâna aceea
ţine ceva. Deşi e conştient că s-ar putea să fie doar o speranţă deşartă, Hodges se
gândeşte că obiectul acela ar putea să fie pentru el. Îl ia din mâna lui Holly şi vede că e
etuiul în care fuseseră ochelarii ei de soare. Pe el sunt scrise cu litere aurii numele şi
adresa ei.
Şi un număr de telefon.

22
Hodges îşi scoate telefonul Nokia din buzunarul hainei, dându-şi seama că, fără
insistenţele blânde ale lui Janey, acum ar fi fost doar o bucată de plastic topit în
torpedoul fostei sale Toyote.
Apasă tasta de apelare rapidă ca să îl sune pe Jerome, rugându-se ca puştiul să-i
răspundă. Ruga îi este ascultată.
— Domnule Hodges? Bill? Mi se pare că am auzit o explo…
— Taci din gură, Jerome. Ascultă-mă fără să mă întrerupi.
Se plimbă încolo şi încoace pe trotuarul plin cu cioburi. Sirenele se aud de foarte
aproape acum. Curând echipele de intervenţie vor fi aici, iar el nu are nicio pistă. Nu
are decât o supoziţie. Dacă nu cumva subconştientul lui nu a început deja să facă
conexiunile necesare. I s-a mai întâmplat şi înainte; doar nu şi-a luat toate medaliile
alea de la mica publicitate.
— Ascult, zice Jerome.
— Nu ştii absolut nimic despre masacrul de la Complexul Municipal. Nu ştii nimic
despre Olivia Trelawney şi nici despre Janey Patterson.
Au luat toţi trei cina la restaurantul lui DeMasio, dar nu crede că poliţiştii vor afla
foarte curând informaţia asta, dacă o vor afla vreodată.
— Nimic nu ştiu, spune Jerome, fără strop de neîncredere ori şovăială în voce. Cine
mă va întreba? Poliţia?
— Poate mai încolo. Mai întâi te vor întreba părinţii tăi. Pentru că explozia aia pe
care ai auzit-o a fost maşina mea. Janey era la volan. Am făcut schimb în ultimul
moment. A… a murit.
— Iisuse, Bill, trebuie să anunţi poliţia! Trebuie să vorbeşti cu fostul tău partener!
Hodges îşi aduce aminte cum i-a spus ea: Al nostru este. Încă mai suntem de acord cu
asta, da?
Da, îşi zice el. Încă mai suntem de acord cu asta, Janey.
— Încă nu. Deocamdată vreau să fac ceva şi am nevoie de ajutorul tău. Labagiul ăla
a omorât-o, eu îi vreau capul şi intenţionez să pun mâna pe el. Mă ajuţi?
— Da.
Fără ce probleme aş putea să am dacă o fac? Fără Îmi pot periclita admiterea la Harvard
dacă o fac? Fără Nu mă amesteca pe mine în treaba asta. Dumnezeu să-l binecuvânteze pe
Jerome Robinson.
— Vreau să intri pe Umbrela Albastră a lui Debbie şi să trimiţi nenorocitului un mesaj
în numele meu. Mai ţii minte ce nume de utilizator am?
— Da. Kermitfrog19. Stai să-mi iau o foaie de…
— N-avem timp. Important e să ţii minte esenţa. Dar trimite-l cam peste o oră, nu
mai devreme. Trebuie să vadă că nu i l-am trimis înainte de explozie. Trebuie să ştie că
sunt în viaţă.
Jerome spune:
— Zi-mi care-i mesajul.
Hodges i-l zice şi închide telefonul fără să-şi ia la revedere.
Îl pune apoi în buzunarul de la pantaloni, alături de etuiul lui Holly.
O maşină de pompieri apare gonind de după colţ, urmată de două maşini de poliţie.
Trec în viteză pe lângă Casa Funerară Soames, în faţa căreia stau înmărmuriţi
administratorul şi preotul, cu mâinile pavăză la ochi, ca să şi-i ferească de strălucirea
orbitoare a soarelui şi a flăcărilor.
Hodges are multe de spus, dar mai întâi trebuie să facă un lucru mult mai important.
Îşi scoate sacoul de la costum, se aşază în genunchi şi acoperă cu el braţul din rigolă.
Simte cum lacrimile îi înţeapă ochii, dar şi le stăpâneşte. O să plângă mai târziu. Pentru
că acum lacrimile nu se potrivesc cu povestea pe care o are de spus.
Poliţiştii, doi tineri fără parteneri, coboară din maşini. Hodges nu-i cunoaşte.
— Domnilor ofiţeri, îi întâmpină el.
— Trebuie să vă rugăm să eliberaţi zona, domnule, îi zice unul dintre ei, dar dacă aţi
fost martor la…
Şi arată spre resturile Toyotei.
— … am să vă rog să staţi pe aproape ca să răspundeţi la câteva întrebări.
— Nu doar că am fost martor. Eu ar fi trebuit să fiu înăuntru. Hodges îşi scoate
portofelul şi le arată legitimaţia de poliţist cu ştampila PENSIONAT de-a curmezişul ei.
— Până în vara trecută partenerul meu a fost Pete Huntley. Trebuie să-l chemaţi aici
de urgenţă.
Al doilea poliţist îl întreabă:
— Maşina dumneavoastră e aia, domnule?
— Mda.
Primul poliţist nu pricepe:
— Şi atunci, cine era la volan?

23
Brady ajunge acasă cu mult înainte de prânz, după ce şi-a rezolvat toate problemele.
Bătrânul domn Beeson, de vizavi, îl aşteaptă în curte.
— Auzit-ai?
— Ce să aud?
— Explozia aia mare din centru. S-a văzut mult fum, da’ s-a risipit.
— Am dat radioul cam tare, explică Brady.
— Io zic c-a sărit în aer fabrica aia veche de vopseluri, asta zic io. Am bătut la uşă să
vorbesc cu mumă-ta, da’ probabil că doarme şi nu m-a auzit.
Îi sclipesc şiret ochii, adăugând ce rămăsese nespus: Doarme, ca să-i treacă beţia.
— Probabil că da, zice Brady.
Nu-i place deloc că moş Tăgârţă ăsta şi-a vârât nasul pe unde nu-i fierbe oala. Pentru
Brady Hartsfield, cei mai buni vecini sunt aceia care nu există.
— Trebuie să intru în casă, domnule Beeson.
— Zi-i lu’ mumă-ta că o salut.
Descuie uşa, intră şi o încuie în urma lui. Adulmecă aerul. Nimic. Sau… mai degrabă
aproape nimic. Doar un iz foarte vag de ceva neplăcut, ca mirosul de oase de pui uitate
prea multe zile în găleata pentru gunoi de sub chiuvetă.
Brady urcă în camera ei. Întoarce cuvertura, descoperindu-i chipul galben şi ochii
holbaţi. Acum nu-l mai deranjează chiar atât de tare. Şi ce dacă domnul Beeson e un
moş pârţâit şi băgăreţ? Tot ce are de făcut e să mai reziste câteva zile; aşa că dă-l
dracului pe moş Beeson. Şi dă-i dracului şi ochii ăştia bulbucaţi, care parcă se uită cu
reproş la el. Se uită degeaba. Nu el a omorât-o. S-a omorât singură. Aşa cum trebuia să
se omoare şi umflatul ăla de fost poliţist. Şi ce dacă n-a făcut-o? Uite că tot mort e acum.
Aşa că dă-l dracului şi pe el. Detectivul a ieşit la pensie din viaţă. Pensie în pace,
domnule detectiv Hodges!
— Am reuşit, Mami, spune el. Am învins. Şi tu m-ai ajutat. Ai fost în capul meu, dar…
Dar nu-i prea sigur că aşa au stat într-adevăr lucrurile. Poate chiar Mami i-a amintit
să încuie la loc portierele de la maşina umflatului de fost poliţist. Pentru că lui nici nu-i
trecea prin minte.
— Oricum, mersi mult, zice el pe un ton mai umil. Şi îmi pare rău că ai murit.
Ochii bulbucaţi îl privesc cu reproş.
Întinde într-o doară mâna spre ea şi încearcă să-i închidă ochii cu vârfurile degetelor,
aşa cum a văzut el în filme. Ochii cadavrului stau închişi câteva secunde, apoi pleoapele
se ridică brusc, ca nişte jaluzele vechi şi stricate. Privirea încărcată cu reproş îl ţintuieşte
din nou. Privirea aceea care pare a-i spune tu-m-ai-ucis-scumpete.
Privirea asta îi taie cheful de orice, aşa că Brady trage la loc cuvertura. Coboară la
parter şi dă drumul la televizor, sperând că măcar staţiile locale vor transmite imagini
de la locul exploziei, dar nimeni nu transmite nimic. Se simte frustrat. Ce-i cu oamenii
ăştia? Nu pricep că a fost un atentat nici măcar atunci când le explodează bomba în
nas? Se pare că nu. Se pare că mai importantă e blestemata aia de ruladă din carne a
lui Rachel Ray{62}.
Închide porcăria aia de aparat şi se grăbeşte să coboare în centrul lui de comandă.
Spune haos ca să aprindă computerele; şi beznă ca să oprească programul de ştergere.
Începe să se bâţâie, scuturând din pumni deasupra capului şi fredonând ce îşi mai aduce
aminte din cântecul „Ding-dong, vrăjitoarea e moartă”{63}, dar înlocuieşte cuvântul
vrăjitoarea cu poliţistul. Îşi închipuie că ar trebui să-l facă să se simtă mai bine. Dar nu se
simte. Din cauza nasului pe care domnul Beeson şi l-a băgat într-o oală care nu-i
aparţine şi din cauza privirii încărcate cu reproş a mamei, sentimentul lui de izbândă,
sentiment pentru care s-a zbătut atâta, sentiment pe care ştie că îl merită cu prisosinţă, se
stinge cu repeziciune.
Nu contează. O să fie un concert, iar el trebuie să se pregătească. Se aşază la masa de
lucru. Rulmenţii din vestă sunt acum în trei borcane de maioneză. Lângă acestea se află
un sul cu pungi alimentare, de patru litri. Începe să le umple cu bile de rulment, dar
având grijă să nu le supraîncarce. Munca îl calmează şi îi revine optimismul. Dar,
tocmai când termină cu bilele, aude o sirenă de vapor.
Brady ridică ochii şi se încruntă. El şi-a programat computerul Numărul Trei să scoată
semnalul acesta sonor de fiecare dată când primeşte vreun mesaj pe site-ul Umbrela
Albastră. Cum să sune acum? E imposibil. Singura persoană cu care a comunicat pe
Umbrelă este Kermit William Hodges, zis şi umflatul de fost poliţist, zis şi detectivul ieşit
la pensie din viaţă.
Îşi împinge scaunul cu rotile până la Numărul Trei şi se uită la ecran, fără să-i vină să
creadă ce vede. Lângă pictograma cu Umbrela Albastră este un 1 într-un cerc roşu. Dă
click pe el. Se uită fix, cu ochii mari şi gura căscată, la mesajul de pe ecran.

kermitfrog19 vrea să ia legătura cu tine!


Tu vrei să iei legătura cu kermitfrog19?
DN

Brady îşi doreşte din tot sufletul să creadă că mesajul ăsta a fost postat azi-noapte,
sau de dimineaţă, înainte ca Hodges şi ştoarfa blondă să plece de acasă, dar nu e în
stare. Tocmai ce l-a auzit când a sosit.
Luându-şi inima în dinţi – pentru că acum se întâmplă ceva cu mult mai înfricoşător
decât ochii holbaţi ai mamei – apasă pe D şi citeşte.

Ba nu mi-ai tras-o.

Uite ce trebuie să-ţi intre bine în cap, boule: eu sunt ca oglinda ta


laterală. Pricepi? LUCRURILE SUNT MAI APROAPE DECÂT PAR.
Ştiu cum ai intrat în Mercedes şi ştiu că nu ai folosit cheia valet. Dar m-ai
crezut când ţi-am spus, nu? Normal că m-ai crezut. Pentru că eşti un bou.
Am lista cu toate celelalte maşini pe care le-ai spart între 2007 şi 2009.
Mai am şi alte informaţii pe care nu doresc să ţi le împărtăşesc acum, dar
uite ce destăinuire îţi fac: se zice UCIGAŞ, nu TRUFAŞ.
De ce îţi spun toate astea? Pentru că nu mai vreau să te predau poliţiştilor
atunci când te prind. De ce aş face-o? Doar eu nu mai sunt poliţist.
Am să te ucid cu mâinile mele.
Pe curând, băieţelul mamei!

Cu tot şocul şi neîncrederea care l-au cuprins, Brady citeşte iar şi iar ultimul rând.
Se duce la cămară pe picioare ca de lemn. După ce intră şi închide bine uşa, începe să
urle şi să dea cu pumnii în rafturi. În loc să omoare câinele familiei de cioroi şi-a omorât
mama. Nasol. Acum a omorât pe altcineva în locul umflatului de fost poliţist, iar asta e
şi mai nasol. Probabil că e vorba de târfa blondă. Târfa blondă care îşi pusese pălăria
detectivului dintr-un motiv bizar pe care numai o altă blondă l-ar putea pricepe.
De un singur lucru mai este încredinţat: casa asta nu mai prezintă siguranţă. Poate că
Hodges glumeşte când spune că e aproape, dar poate că nu glumeşte. A aflat despre
Invenţia Doi. A aflat despre spargerile de maşini. Zice că a mai aflat şi altele. Şi…
Pe curând, băieţelul mamei!
Trebuie să plece de aici. Cât mai repede. Însă înainte mai are ceva de făcut.
Brady urcă înapoi la etaj, intră în dormitorul mamei, trece direct în baie, fără să se
uite la forma de sub cuvertură. Scotoceşte prin sertarele de la măsuţa de toaletă până
găseşte ce căuta: aparatul ei de ras. Şi trece la treabă.

24
Hodges se află în sala de interogatoriu numărul 4, sala lui norocoasă. Însă de data
aceasta stă de cealaltă parte a mesei, faţă în faţă cu Pete Huntley şi cu noua lui
parteneră, o tipă trăsnet, cu părul lung şi roşu şi ochi superbi, cenuşii. Interogatoriul
decurge în termeni amicali, dar asta nu schimbă datele problemei: maşina lui a fost
aruncată în aer şi o femeie a fost ucisă. În plus, un interogatoriu tot un interogatoriu se
cheamă că este, indiferent de atmosferă.
— Povestea asta are legătură cu Ucigaşul cu Mercedes? îl întreabă Pete. Tu ce crezi,
Billy? Adică, asta-i concluzia cea mai evidentă, nu crezi? Mai ales că victima e sora
Oliviei Trelawney.
Şi uite iar cuvântul ăla: victimă. Femeia cu care a făcut dragoste într-un moment al
vieţii sale când nu-şi mai imagina că va mai face vreodată dragoste. Femeia care l-a
făcut să râdă şi care a ştiut cum să-i aline temerile. Femeia care i-a fost parteneră în
ultima lui anchetă, la fel cum i-a fost Pete Huntley de-a lungul anilor. Femeia care-şi
încreţea nasul la el, râzând de felul cum spune Mda.
Să nu te aud că le zici victime, îi spusese Frank Sledge pe vremuri… dar iată că acum
nu poate să îl asculte.
— Nu cred, spune el cu blândeţe. Ştiu cum pare, dar uneori se mai întâmplă ca un
fum să fie doar o ţigară, iar o coincidenţă să nu fie nimic altceva decât o coincidenţă.
— Cum ai… începe Isabelle Jaynes, dar se opreşte, clătinând din cap. Nu, nu aşa
trebuie să te întreb. De ce ai vrut s-o cunoşti? Nu cumva anchetai pe cont propriu
chestia de la Complexul Municipal?
Adică vrea să-l întrebe dacă nu care cumva făcea pe „unchiaşul” la scară mare. Dar
nu-l întreabă, probabil din respect pentru Pete. Una peste alta, bărbatul acesta gras, cu
pantaloni şifonaţi, cămaşă albă pătată de sânge şi cravata lărgită mult la guler, este
vechiul camarad al lui Pete.
— Îmi daţi, vă rog, un pahar cu apă înainte să începem? Tot nu mi-am revenit încă.
A fost o doamnă drăguţă.
Janey a fost infinit mai mult decât atât, dar partea aceea lucidă şi raţională a minţii
lui, care deocamdată reuşeşte să ţină în cuşcă partea emoţională, îi spune că aşa trebuie
să vorbească, aceasta este calea prin care să-şi înceapă povestea, exact la fel cum o
autostradă cu patru benzi începe cu o rampă îngustă. Pete se ridică şi iese din sală. Câtă
vreme lipseşte el, Isabelle nu spune nimic, ci doar îl fixează pe Hodges cu ochii ei mari
şi cenuşii.
Hodges bea dintr-o singură înghiţitură jumătate din paharul de hârtie. Apoi spune:
— În regulă. Totul a început în ziua aia când am luat prânzul la restaurantul lui
DeMasio. Ţii minte, Pete?
— Sigur.
— Te-am întrebat ce se mai întâmplă cu cazurile la care lucram atunci când m-am
pensionat. Dar cel care mă interesa cu adevărat era Masacrul de la Complexul
Municipal. Cred că ţi-ai dat seama.
Pete zâmbeşte uşor, fără să răspundă.
— Îţi aduci aminte că te-am întrebat dacă ai avut îndoieli în privinţa doamnei
Trelawney? Mai precis, dacă s-ar fi putut să spună adevărul despre cheia de rezervă?
— Îhî.
— În realitate mă întrebam dacă am tratat-o corect. Dacă nu cumva nu am vrut să
vedem adevărul din cauză că ea era aşa cum era.
— Cum adică „era aşa cum era”? vrea să ştie Isabelle.
— O pacoste. Plină de ticuri nervoase şi de ifose şi foarte susceptibilă. Ca să înţelegi
mai bine ce vreau să spun, gândeşte-te la toţi oamenii care au crezut în nevinovăţia lui
Donald Davis. De ce? Pentru că el nu avea nici ticuri, nici ifose, nici susceptibilităţi.
Individul purta cu naturaleţe masca aia de soţ copleşit de durere şi hăituit de poliţie;
unde mai pui că era şi arătos. L-am văzut odată pe Channel Six şi jur că reporteriţa aia
blondă strângea din coapse.
— Dezgustător, spune Isabelle, zâmbind totuşi.
— Mda, dar şi foarte adevărat. Era un seducător. Olivia Trelawney, pe de altă parte,
era o anti-seducătoare. Aşa că am început să mă întreb dacă i-am dat vreo şansă.
— I-am dat.
Tonul lui Pete este sec.
— Poate că i-am dat. Mă rog. Şi, uite-mă, sunt la pensie şi am timp din belşug. Ba
chiar prea mult. Şi într-o bună zi, chiar înainte să te invit la masă, îmi zic: Dar dacă a
spus adevărul? Şi dacă l-a spus, unde e cealaltă cheie? Şi după aia – chiar după
întâlnirea noastră – am început să mă documentez de pe Internet. Ştiţi peste ce am dat?
Peste o şmecherie care poate capta codul transmis de telecomanda maşinii.
— Adică? întreabă Isabelle.
— Haide, măi, omule, exclamă exasperat Pete. Tu chiar crezi că un geniu al
informaticii i-a furat codul de la maşină? Şi după aia, din pură întâmplare, a găsit cheia
de rezervă în torpedo sau sub unul dintre scaune? Cheia de rezervă pe care a uitat că o
are? E cam trasă de păr povestea ta, Bill. Mai ales când te gândeşti că poza individei ar
putea fi pusă în dicţionarele de psihologie în dreptul articolelor despre Personalitatea de
Tip A{64}.
Cu incredibil de mult calm, de parcă nu ar fi acoperit cu haina lui mâna femeii iubite
cu doar trei ceasuri înainte, Hodges face rezumatul informaţiilor găsite de Jerome,
înfăţişându-le drept propria lui realizare. Le spune că s-a dus pe Lake Avenue ca să
discute cu mama Oliviei Trelawney („Presupunând că mai era în viaţă”) şi că acolo a
cunoscut-o pe Janelle, sora Oliviei. Omite să povestească despre drumul la vila din
Sugar Heights şi despre discuţia cu Radney Peeples, agentul de pază de la firma
Vigilant, pentru că ar fi atras întrebări la care nu vrea să răspundă. Vor afla la un
moment dat ce a făcut, dar acum e prea aproape de Domnul Mercedes, e sigur de asta.
Nu are nevoie decât de puţin timp.
Aşa speră.
— Doamna Patterson mi-a spus că mama ei este internată într-un cămin pentru
bătrâni, cam la cincizeci de kilometri de oraş – Sunny Acres. S-a oferit să mă ducă acolo
şi să mă prezinte doamnei Wharton. Ca să-i pot pune câteva întrebări.
— De ce a făcut asta? vrea să ştie Isabelle.
— Pentru că a crezut că noi i-am hărţuit sora şi asta a împins-o la sinucidere.
— Prostii, zice Pete.
— N-am de gând să mă contrazic cu tine, dar poţi să-i înţelegi raţionamentul, da? Şi
faptul că îşi dorea ca sora ei să nu mai fie acuzată de neglijenţă.
Pete îi face semn să continue. Ceea ce Hodges şi face, după ce-şi termină apa din
pahar. Vrea să scape cât mai repede de aici. Probabil că Domnul Mercedes a citit deja
mesajul trimis de Jerome. Şi s-ar putea să fugă. Chestie care-i convine de minune lui
Hodges. Un fugar este mai uşor de depistat decât un om care se ascunde.
— Am stat de vorbă cu bătrâna, dar nu am aflat nimic. N-am reuşit decât s-o
necăjesc. A făcut un accident vascular şi a murit la scurtă vreme după întâlnirea
noastră.
Oftează şi continuă:
— Doamna Patterson, Janelle, a fost distrusă.
— S-a supărat pe tine? îl întreabă Isabelle.
— Nu. Pentru că şi ea voia să afle adevărul. Şi, după ce a murit mama ei, a rămas
singură într-un oraş străin. Nu cunoştea pe nimeni, în afară de infirmiera doamnei
Wharton, care nici ea nu-i prea tinerică. Îi dădusem numărul meu de telefon şi m-a
sunat. Mi-a zis că are nevoie de ajutor, mai ales că la ceremonii vor veni nişte rude pe
care le cunoaşte foarte puţin, iar eu am fost de acord să o ajut. Janelle a scris
necrologul. Eu m-am ocupat de celelalte aranjamente.
— De ce era în maşina ta când a explodat?
Hodges le povesteşte despre criza lui Holly. Dar nu le spune cum Janey îi luase
pălăria în ultima clipă. Nu pentru că i-ar decredibiliza povestea, ci pentru că l-ar durea
prea tare.
— Bine, zice Isabelle. Ai făcut cunoştinţă cu sora Oliviei Trelawney şi ai cu ea relaţii
destul de apropiate de vreme ce-i spui pe numele mic. Ea îţi înlesneşte o întâlnire cu
mama. Mama face un atac cerebral şi moare, poate pentru că s-a emoţionat prea tare
când a trebuit să retrăiască perioada aceea. Sora sare în aer după funeralii. Sare în aer
cu maşina ta. Şi tot nu vezi legătura cu Ucigaşul cu Mercedes?
Hodges întinde mâinile.
— Cum ar putea individul să afle că am pus câteva întrebări? Că doar n-am publicat
vreun anunţ în ziar.
Se întoarce spre Pete.
— Nu am vorbit cu absolut nimeni. Nici măcar cu tine.
Pete, în mod evident deranjat de ideea că sentimentele lor personale faţă de Olivia
Trelawney le-ar fi putut influenţa ancheta, are o mutră acră. Lui Hodges nu-i prea pasă,
pentru că, în fond, acesta este adevărul.
— Nu. Pe mine doar m-ai tatonat.
Hodges îi zâmbeşte cu toată gura. Şi simte cum i se pliază stomacul la fel ca o
figurină origami.
— Hei, de ce te plângi? Doar am făcut eu cinste cu prânzul ăla.
— Cine mai vrea să te expedieze în împărăţia cerurilor? îl întreabă Isabelle. Eşti
cumva pe lista cu copiii neascultători a lui Moş Crăciun?
— Dacă mă întrebaţi pe mine, eu aş paria pe Familia Abbascia. Pe câţi dintre jegurile
alea le-am vârât la puşcărie în 2004? În cazul cu traficul de arme?
— Mai mult de zece, dar…
— Mda, şi în cazul ăla de crimă organizată de un an mai târziu am arestat de două
ori mai mulţi. Le-am făcut praf organizaţia şi Fabby Năsosul a zis că o să ne aranjeze pe
amândoi.
— Billy, Familia Abbascia nu mai poate să aranjeze pe nimeni. Fabrizio a murit,
fratele lui e într-un balamuc, unde se laudă că-i Napoleon sau vreun alt împărat celebru,
iar ceilalţi sunt în închisoare.
Hodges îi aruncă o privire dezaprobatoare.
— Fie, zice Pete, n-ai reuşit să prinzi toţi carcalacii, dar tot e o aiureală ce spui. Cu
tot respectul, prietene, dar acum eşti la pensie.
— Exact. Ceea ce înseamnă că mă pot ataca fără prea multe consecinţe. Pe când tu
încă mai ai insigna în portofel.
— Ridicol, spune Isabelle, încrucişându-şi braţele sub sâni, ca şi cum ar fi vrut să
anunţe: Am încheiat discuţia.
Hodges ridică din umeri.
— Cineva a încercat să mă arunce în aer şi nu cred că Ucigaşul cu Mercedes a visat
într-o noapte că mă ocup de Cazul Cheii Lipsă. Şi chiar dacă are vise din astea,
premonitorii, de ce să vrea să mă omoare? Ce ar avea de câştigat?
— Păi, e nebun, spune Pete. La asta te-ai gândit?
— Sigur, dar te întreb din nou: de unde să fi ştiut ce fac eu?
— Habar n-am. Ascultă, Billy, ne ascunzi ceva? E ceva ce nu ne-ai spus?
— Nu.
— Ba eu cred că da, intervine Isabelle, privindu-l pe sub sprâncene. Ia ascultă, nu
cumva te-ai culcat cu ea?
Hodges o priveşte în ochi.
— Tu ce crezi, Izzy? Ia uită-te bine la mine.
Îi susţine privirea câteva clipe, apoi lasă ochii în jos. Lui Hodges nu-i vine să creadă
cât de mult s-a apropiat de adevăr. Intuiţie feminină, îşi zice el. Şi imediat: Bine că n-am
slăbit mai mult, sau că nu mi-am dat părul cu rahat dintr-ăla de gel.
— Uite ce e, Pete, vreau să plec de aici. Să mă duc acasă, să beau o bere şi să încerc
să înţeleg ce s-a întâmplat.
— Juri că nu-mi ascunzi nimic? Te întreb neoficial acum.
Fără să clipească, Hodges renunţă şi la ultima şansă de a mărturisi adevărul.
— Absolut nimic.
Pete îi zice să ţină telefonul deschis. Poate îl vor chema mâine sau vineri pentru
declaraţia oficială.
— Nicio problemă. Şi, Pete? În locul tău mi-aş verifica bine maşina înainte să mă urc
la volan.
La uşă, Pete îl apucă pe Hodges de umeri şi-l strânge în braţe.
— Îmi pare rău de toată povestea asta, îi zice el. Îmi pare rău de tot ce s-a întâmplat
şi de toate întrebările pe care am fost obligat să ţi le pun.
— Nu-i nimic. Îţi faci datoria.
Pete îl strânge şi mai tare şi-i şopteşte la ureche:
— Ascunzi ceva. Crezi că iau pastile de tâmpeală?
Preţ de o clipă, Hodges îşi reconsideră opţiunile. Apoi îşi aminteşte ce i-a spus Janey:
Al nostru este.
Îl apucă pe Pete de braţe, îl priveşte în ochi şi îi spune:
— Sunt la fel de intrigat ca tine. Crede-mă.

25
Hodges traversează sala unde se află Divizia Detectivilor sub o avalanşă de priviri
curioase şi întrebări indiscrete. Chipul împietrit i se destinde o singură dată, atunci când
o întâlneşte pe Cassie Sheen, cu care obişnuia să lucreze pe perioada concediilor lui
Pete. Fosta colegă glumeşte:
— Ia uită-te la tine. Încă mai trăieşti şi te-ai făcut şi mai urât decât te ţineam eu
minte.
Îi zâmbeşte:
— Iat-o pe Cassie Sheen, Regina Botoxului.
Şi ridică braţul în glumă, ca pentru a se apăra de prespapierul cu care îl ameninţă ea.
Totul i se pare deopotrivă fals şi real. Ca una din luptele alea între femei de la televizor
la care obişnuia el să se uite.
În hol sunt nişte scaune lângă automatele de gustări şi sucuri. Pe două dintre ele stau
mătuşa Charlotte şi unchiul Henry. Holly nu e cu ei şi Hodges atinge instinctiv etuiul de
ochelari din buzunarul pantalonilor. Îl întreabă pe unchiul Henry dacă se simte mai
bine. Unchiul Henry îi răspunde că da şi îi mulţumeşte pentru amabilitate. Se întoarce la
mătuşa Charlotte şi o întreabă cum face faţă situaţiei.
— Eu sunt bine. Holly mă îngrijorează. Cred că se învinovăţeşte pentru ce s-a
întâmplat, pentru că din cauza ei… ştii…
Hodges ştie. Din cauza ei se afla Janey la volanul maşinii lui. Fireşte că Janey ar fi
fost oricum în maşină, dar nu crede că asta ar schimba sentimentele lui Holly.
— Te-aş ruga să stai dumneata de vorbă cu ea. Nu înţeleg cum, dar s-a format o
legătură între voi.
Ochii femeii capătă un licăr răutăcios.
— La fel ca legătura pe care ai avut-o cu Janelle. Ai dumneata ceva ce le-a
impresionat.
— Am să vorbesc, spune Hodges.
Şi chiar va vorbi, însă Jerome va discuta cu Holly înaintea lui. Presupunând, fireşte,
că numărul de pe etui este cel al telefonului ei mobil. La fel de bine s-ar putea să sune la
un telefon fix din… de unde erau ele? Cincinnati? Cleveland?
— Sper că nu ne vor cere să o identificăm, zice unchiul Henry.
Ţine în mână un pahar din polistiren cu cafea. De-abia dacă a atins-o, fapt care nu-l
surprinde absolut deloc pe Hodges. Se ştie cât de proastă este cafeaua din secţia de
poliţie.
— Cum am putea s-o identificăm? S-a făcut bucăţi-bucăţele.
— Nu fi tâmpit, îl repede mătuşa Charlotte. Nu ne vor cere s-o identificăm. N-au
dreptul.
Hodges intervine:
— Dacă i s-au luat vreodată amprentele, o vor identifica pe baza lor. S-ar putea totuşi
să vă arate fotografii ale hainelor cu care a fost îmbrăcată sau ale bijuteriilor pe care le-
au mai găsit.
— De unde să ştim noi ce bijuterii purta? ţipă mătuşa Charlotte, întorcând capete de
poliţişti în direcţia ei. Nici măcar n-am observat cu ce era îmbrăcată!
Pe dracu’ n-ai observat, o apostrofează Hodges în gând, sunt convins că i-ai evaluat
fiecare cusătură. Dar nu spune nimic.
— S-ar putea să vă pună şi câteva întrebări.
Unele despre el.
— Dar nu cred că va dura prea mult.
Secţia are ascensor, dar Hodges preferă să coboare pe scări. Se opreşte pe palierul
dintre etajul doi şi unu, se sprijină de perete, închide ochii şi respiră adânc de câteva
ori. Acum încep să curgă lacrimile. Şi le şterge cu mâneca. Mătuşa Charlotte şi-a
exprimat îngrijorarea faţă de Holly, îngrijorare pe care Hodges o împărtăşeşte întru
totul, dar nu a rostit nicio vorbă de părere de rău pentru nepoata ei sfârtecată de
explozie. Presupune că singura preocupare nutrită de mătuşa Charlotte în privinţa lui
Janey se referă la soarta verzişorilor moşteniţi de la sora ei.
Sper din suflet să-i fi lăsat unui adăpost de câini, îşi zice el.
Icnind, Hodges se aşază pe o treaptă. Pune alături etuiul de ochelari şi o foaie
mototolită de hârtie pe care sunt notate două serii de numere.

26
— Alo?
Vocea este slabă, nesigură.
— Alo? Cine e la telefon?
— Numele meu este Jerome Robinson, doamnă. Cred că v-a spus Bill Hodges că am să
vă sun.
Tăcere.
— Doamnă?
Jerome stă în faţa computerului şi-şi strânge în mână Androidul aproape să-i spargă
carcasa.
— Doamnă Gibney?
— Da.
Ca un oftat.
— A zis că vrea să-l prindă pe cel care mi-a omorât verişoara. A fost o explozie
îngrozitoare.
— Ştiu, spune Jerome.
Din camera lui Barb izbucnesc, pentru a mia oară, lălăielile de pe ultimul album al
trupei ’Round Here. Sărutări lângă roata mare îi zice. Încă nu l-a înnebunit de cap, dar
nici mult nu mai are.
Între timp, femeia de la celălalt capăt al firului a început să plângă.
— Doamnă? Doamna Gibney? Condoleanţe pentru pierderea suferită.
— Nici măcar n-o cunoşteam bine, dar era verişoara mea şi se purta frumos cu mine.
La fel se poartă şi domnul Hodges. Ştiţi ce m-a întrebat?
— Nu, nu ştiu.
— Dacă am mâncat ceva de dimineaţă. Nu vi se pare amabil?
— Sigur că mi se pare, zice Jerome.
Încă nu-i vine să creadă că doamna aceea, doamna aceea plină de viaţă, cu care a
luat cina, nu mai este. Îşi aminteşte cum îi străluceau ochii când râdea şi cum ironiza
felul în care Bill spune mda. Acum vorbeşte la telefon cu o femeie pe care nu o cunoaşte,
o femeie foarte ciudată după cum sună. Are impresia că e ca şi cum ar încerca să
dezamorseze o bombă.
— Doamnă, Bill m-a rugat să trec pe la dumneavoastră.
— Vine şi el?
— Deocamdată nu. Are alte treburi de rezolvat.
Din nou tăcere. Şi apoi, cu o voce atât de slabă şi de sfioasă încât abia o poate auzi,
Holly îl întreabă:
— O să fiu în siguranţă cu dumneavoastră? Pentru că, să ştiţi, mi-e teamă de oameni.
Foarte teamă.
— Da, doamnă, o să fiţi în siguranţă.
— Vreau să-l ajut pe domnul Hodges. Vreau să-l ajut să-l prindă pe criminal. Probabil
că-i un nebun, nu credeţi?
— Ba da.
În camera lui Barb începe un alt cântec şi cele două fetiţe – Barbara şi prietena ei,
Hilda – scot zbierete fericite pe tonalităţi atât de înalte că ar putea sparge geamurile.
Jerome îşi imaginează cum ar fi să te afli printre trei sau patru mii de Barbare şi Hilde
care urlă în halul ăsta la unison. Slavă Domnului că asta e acum treaba mamei.
— Puteţi să veniţi, dar nu ştiu cum să vă dau drumul înăuntru, spune Holly. Unchiul
Henry a pus alarma anti-efracţie atunci când a plecat şi eu nu ştiu codul. Cred că a
încuiat şi poarta.
— Treaba asta-i rezolvată, spune Jerome.
— Când veniţi?
— Ajung la dumneavoastră într-o jumătate de oră.
— Dacă vorbiţi cu domnul Hodges, vreţi să-i transmiteţi ceva din partea mea?
— Bineînţeles.
— Spuneţi-i că şi eu sunt tristă.
Ezită puţin şi adaugă:
— Şi că îmi iau medicamentele.

27
Pe la sfârşitul după-amiezii de miercuri, Brady se cazează la Motelul 6, din apropierea
aeroportului, folosindu-se de unul din cardurile lui pe numele Ralph Jones. Are cu el o
valiză şi un rucsac. În rucsac şi-a luat un singur schimb de haine, pentru că doar de atât
are nevoie în cele douăzeci şi ceva de ore care îi mai rămân de trăit. În valiză a pus
perna cu PARCARE PENTRU CUR, punga pentru urină Urinesta, o fotografie înrămată,
câteva detonatoare pe care le-a făcut singur (nu are nevoie decât de unul singur, dar
niciodată nu-i rău să ai şi o rezervă), Invenţia Doi, câteva pungi alimentare pline cu bile
de rulment şi suficient explozibil cât să arunce în aer şi motelul, şi parcarea învecinată.
Se întoarce la Subarul lui, scoate dinăuntru un obiect mai mare (cu destulă greutate,
pentru că era pus de-a curmezişul pe bancheta din spate), îl duce în cameră şi îl sprijină
de perete.
Se întinde pe pat. Are o senzaţie stranie când îşi pune capul pe pernă. Şi-l simte
despuiat. Şi sexy, într-o oarecare măsură.
Îşi spune: Am avut o serie de ghinioane, dar le-am depăşit şi nu mă dau bătut.
Închide ochii. După câteva secunde începe să sforăie.

28
Jerome îşi opreşte Wranglerul cu botul aproape lipit de poarta vilei cu numărul 729,
de pe Lilac Drive, se dă jos şi apasă butonul de la interfon. Dacă îl întreabă de sănătate
vreunul din agenţii de pază care patrulează prin Sugar Heights, le va putea explica
motivul prezenţei lui în cartierul de albi bogaţi, dar chestia asta ar ţine doar dacă
femeia din casă i-ar confirma spusele. Or, nu-i prea sigur dacă se poate bizui pe ea.
Convorbirea pe care a avut-o mai devreme cu doamna în chestiune i-a dat de înţeles că
este cam dusă cu pluta. Dar nu îl întreabă nimeni nimic şi, după ce stă acolo câteva
secunde, făcând eforturi să pară de-al locului (aceasta este una din ocaziile când se
simte foarte negru), aude vocea lui Holly:
— Da? Cine este?
— Jerome, doamnă Gibney. Prietenul lui Bill Hodges.
Urmează o pauză atât de lungă, că-i vine să apese iar butonul.
Dar o aude:
— Aveţi codul de la poartă?
— Da.
— În ordine. Şi, dacă sunteţi prieten cu domnul Hodges, puteţi să mă tutuiţi şi să-mi
spuneţi Holly.
Tastează codul şi poarta se deschide. Intră cu maşina pe alee şi o vede cum se închide
în spatele lui. Deocamdată totul este în regulă.
Holly îl aşteptă în spatele uşii de la intrare, uitându-se la el prin geamurile laterale,
asemenea unui deţinut prin uşa de la vorbitor. Poartă un halat peste pijama şi e
nepieptănată. Un scenariu de coşmar îi trece prin minte lui Jerome: dacă apasă butonul
de alarmă (care cu siguranţă se află chiar lângă ea) şi, când apar agenţii de pază, îl
acuză că a vrut să intre cu forţa în casă. Să fure. Sau să o violeze, pentru că are un fetiş
pentru cucoanele în pijamale din flanel.
Uşa este încuiată. Îi face semn spre ea. Holly nu face nicio mişcare, ci doar stă
momâie acolo, ca un robot fără baterie. Apoi trage zăvorul. Când Jerome deschide uşa,
încep nişte ţiuituri asurzitoare, iar Holly face câţiva paşi înapoi, acoperindu-şi gura cu
mâinile.
— Nu-mi face necazuri! Nu vreau să am necazuri!
Jerome se simte mai liniştit când o vede că-i de două ori mai speriată decât el.
Tastează codul pe alarma antiefracţie. Ţiuitul încetează.
Holly se prăbuşeşte pe un scaun sculptat care pare să fi costat cât taxa pe un an la o
universitate bună (poate nu chiar la Harvard), cu laţele încurcate atârnându-i pe obraji.
— Offf, asta e cea mai rea zi din viaţa mea, oftează ea. Biata Janey. Biata Janey,
sărăcuţa de ea.
— Îmi pare rău.
— Bine măcar că nu-i vina mea.
Se uită în sus la el cu bravadă jalnică, vrednică de milă. La fel îi este şi tonul.
— Să nu zică nimeni că a fost. Eu n-am făcut nimic.
— De bună seamă că n-ai făcut, o asigură Jerome.
Sună cam pompos, dar ea zâmbeşte uşor, aşa că poate totul e în regulă.
— Ce face domnul Hodges? Este un om foarte, foarte, foarte drăguţ. Cu toate că
mama nu poate să-l sufere.
Ridică din umeri şi completează:
— În fond, pe cine suferă ea?
— Face bine, spune Jerome, deşi are îndoieli că acesta ar fi adevărul.
— Eşti negru, îl anunţă ea, făcând ochii mari.
Jerome îşi priveşte mâinile:
— Ia te uită, chiar sunt.
Holly izbucneşte în hohote ascuţite de râs.
— Îmi cer scuze. Am fost mojică. E foarte bine că eşti negru.
— E beton să fii negru, glumeşte Jerome.
— Normal că da. Cel mai beton.
Se ridică de pe scaun, îşi muşcă buza de jos, apoi îi întinde încet mâna, de parcă
gestul ar fi necesitat un imens efort de voinţă. Dar spune:
— Dă noroc, Jerome.
Şi Jerome îi strânge mâna. E umedă şi rece. Parcă ar da noroc cu lăbuţa unui animal
micuţ şi sperios.
— Trebuie să ne grăbim. O s-o păţesc rău de tot dacă te găsesc aici mama şi unchiul
Henry când se vor întoarce.
Tu ai s-o păţeşti? Se minunează Jerome în gând. Şi cu puştiul cel negru ce o să se
întâmple?
— Femeia care a locuit aici a fost verişoara ta, corect?
— Da. Olivia Trelawney. Nu am mai văzut-o de când eram la facultate. Ea şi cu
mama nu s-au avut bine.
Îl priveşte cu gravitate.
— Am fost nevoită să mă las de facultate. Am avut nişte probleme.
Jerome e convins că a avut nişte probleme. Şi încă le mai are. Totuşi, îi place ceva la
ea. Dumnezeu ştie ce. Cu siguranţă nu râsul ăla care-ţi scrijeleşte timpanul de zici că
zgârie cineva o tablă cu unghiile.
— Ştii unde e calculatorul ei?
— Da. Hai cu mine să-ţi arăt. Poţi să te grăbeşti?
Trebuie să mă grăbesc, îşi spune Jerome.

29
Computerul răposatei Olivia Trelawney este protejat de o parolă, chestie absolut
absurdă pentru că, atunci când întoarce tastatura, vede cuvântul OTRELAW scris pe
spate cu pixul.
Rămasă în pragul uşii şi jucându-se nervoasă cu gulerul capotului, Holly mormăie
ceva ce el nu pricepe.
— Ce-ai zis?
— Te-am întrebat ce cauţi.
— Ai să vezi şi singură dacă am să reuşesc să-l găsesc.
Intră pe caseta de CĂUTARE din meniul START şi tastează PLÂNSET DE COPIL.
Nimic. Încearcă PLÂNSET DE BEBELUŞ. Tot nimic. Tastează ŢIPETE DE FEMEIE. Nimic.
— S-ar putea să fie ascuns.
Acum o aude foarte clar pentru că-i vorbeşte chiar în dreptul urechii. Tresare uşor,
dar Holly nu observă. S-a aplecat, cu mâinile pe genunchi, şi se uită fix la monitorul
Oliviei.
— Încearcă FIŞIER AUDIO.
Bună idee, aşa că încearcă şi asta. Dar tot degeaba.
— Bine, zice ea. Intră pe FAVORITE şi uită-te la SUNET.
— Holly, chestia aia controlează doar semnalele care intră şi ies.
— Păi, dăăh. Încearcă oricum.
Nu-şi mai muşcă buzele.
Jerome încearcă. Pe meniu sunt trecute doar VOLUM, CĂŞTI, LOGARE şi MICROFON
INTERN. Nimic neobişnuit.
— Mai ai vreo idee? o întreabă el.
— Deschide EFECTE SONORE. Uite, în stânga.
Se întoarce la ea.
— I-auzi, te pricepi la asta, aşa e?
— Am făcut un curs de calculatoare. De acasă. Pe Skype. A fost destul de interesant.
Haide, uită-te la EFECTE SONORE.
Se uită şi, pe lângă BROASCĂ, STICLĂ, BÂZÂIT, POCNET şi TORS DE PISICĂ – adică
suspecţii obişnuiţi – mai este un articol botezat BAU-BAU.
— Pe-ăsta nu l-am mai văzut.
— Nici eu.
Tot îi evită privirea, însă starea de spirit i s-a schimbat radical. Trage un scaun şi se
aşază lângă el, înghesuindu-şi părul ofilit în spatele urechilor.
— Şi eu ştiu pe dinafară programele de la MacIntosh.
— Bravo, fata mea, n-aş fi crezut! zice Jerome, ridicând o mână.
Fără să-şi ia ochii de la ecran, Holly bate cuba.
— Cântă, Sam.
Tânărul zâmbeşte larg.
— Asta-i din Casablanca.
— Da. Am văzut filmul ăsta de şaptezeci şi trei de ori. Am o Agendă de Filme. Îmi
notez tot ce văd. Mama zice că-i semn de tulburare obsesiv-compulsivă.
— Viaţa suferă de tulburări obsesiv-compulsive, spune Jerome.
Pe ton serios Holly îi spune:
— Bravo, băiete. Hai să vedem ce-i acolo.
Jerome dă click pe BAU-BAU. Un copil începe să plângă din difuzoarele
computerului. Pe Holly n-o deranjează. Îl apucă pe Jerome de umăr doar atunci când se
aud ţipetele unei femei: De ce l-ai lăsat să-mi omoare copilaşul?
— Futu-i! se sperie Jerome şi o apucă pe Holly de mână.
Ea nu şi-o trage şi se uită amândoi îngroziţi la calculator, de parcă i-ar fi crescut colţi
ascuţiţi şi i-ar fi muşcat cu ei.
Urmează câteva secunde de tăcere, apoi copilul începe să plângă din nou. Şi femeia
ţipă din nou. Programul se repetă a treia oară. Şi se opreşte.
În cele din urmă Holly se uită la el cu ochi atât de bulbucaţi încât par pe punctul de a
i se desprinde de cap.
— Ştiai că aşa o să se întâmple?
— Iisuse, nu. Mă aşteptam la ceva, altminteri nu m-ar fi trimis Bill aici, dar o chestie
ca asta? Poţi să afli ceva despre program, Holly? Când a fost instalat, de exemplu. Dacă
nu poţi, nu face ni…
— Dă-te mai încolo.
Jerome se pricepe bine la computere, dar degetele lui Holly zboară pe taste precum
cele ale unui pianist celebru pe clapele unui pian de concert. După câteva minute de
căutări, îi zice:
— Se pare că a fost instalat anul trecut, pe întâi iulie. Mai multe chestii au fost
instalate în ziua aia.
— Şi probabil că a fost programat să se deruleze la anumite intervale, da? Să se
repete de trei ori şi după aia să se oprească?
Îi aruncă o privire iritată:
— Normal.
— Atunci cum de nu se mai activează şi acum Adică, voi locuiţi aici. L-aţi fi auzit.
Holly apasă de mai multe ori pe mouse şi îi mai arată ceva.
— Am observat mai devreme chestia asta. E un program auxiliar, ascuns în contactele
ei de e-mail. Pot să jur că Olivia habar n-a avut de existenţa lui. Se cheamă Oglinda. Nu-
l poţi folosi ca să deschizi computerul, adică nu cred, dar dacă este deschis, poţi să
activezi orice este în el de pe computerul tău de acasă. Adică să deschizi fişiere, să citeşti
e-mailuri, să verifici istoricul de căutări pe net… sau chiar să dezactivezi alte programe.
— Adică după ce a murit, spune Jerome.
— Uuuuf, se strâmbă Holly.
— Dar de ce l-a mai lăsat aici? De ce nu l-a şters complet?
— Nu ştiu. Poate a uitat. Eu uit mereu tot felul de lucruri importante. Mama zice că
mi-aş uita şi capul pe undeva, dacă nu mi-ar fi legat de gât.
— Da, şi a mea zice la fel. Dar cine este? Despre cine vorbim noi aici?
Ea se gândeşte. Se gândesc amândoi. Şi după vreo cinci secunde, vorbesc în acelaşi
timp:
— IT-istul ei, zice Jerome.
— Computeristul ei, zice şi Holly.
Jerome începe să scotocească prin sertarele de la biroul Oliviei, căutând o factură de
depanare, o chitanţă, o carte de vizită, ceva. Dar nu găseşte nimic. Se pune în genunchi
şi intră sub birou. Tot nimic.
— Uită-te pe frigider, îi spune el. Oamenii pun tot felul de rahaturi acolo, sub
magneţii ăia caraghioşi.
— Sunt o grămadă de magneţi pe uşa de la frigider, zice Holly, dar a pus doar cartea
de vizită a unui agent imobiliar şi una de la firma de securitate Vigilant. Cred că Janey
a aruncat ce mai era. Dacă mai era ceva.
— Există vreun seif în casă?
— Probabil, dar de ce să pună în seif cartea de vizită a IT-istului? Că doar nu-i bătută
în diamante.
— Corect, spune Jerome.
— Dacă a avut aşa ceva ar fi trebuit s-o ţină pe undeva în apropierea computerului.
N-ar fi ascuns-o. Adică, uite, şi-a notat parola chiar sub tastatură.
— Mare tâmpenie, comentează Jerome.
— Chiar că.
De-abia acum îşi dă Holly seama cât de aproape stau unul de altul. Se ridică repede şi
se duce în pragul uşii. Începe iar să se joace agitată cu gulerul halatului.
— Ce ai de gând să faci acum?
— Cred că cel mai bine ar fi să-l sun pe Bill.
Îşi scoate mobilul, dar, înainte să apese vreo tastă, o aude cum îl cheamă pe nume.
Jerome se uită la ea – o femeie între două vârste, părând pierdută în hainele lăbărţate
de casă.
— Tre’ să fie cam la un catralion de IT-işti în oraşul ăsta, spune ea. Nu chiar atâţia,
dar oricum foarte mulţi. Jerome ştie asta şi o ştie şi Hodges, pentru că i-a spus-o Jerome.

30
Hodges ascultă cu atenţie tot ce-i explică Jerome. Îl bucură impresia bună pe care i-a
făcut-o Holly (şi speră că şi Holly se bucură, dacă îl aude pe Jerome), dar este şi teribil
de dezamăgit că nu au găsit nicio urmă care să-i ducă la individul care meşterise la
computerul Oliviei. Jerome e de părere că Janey a aruncat cartea de vizită a
respectivului. Hodges, a cărui minte s-a antrenat să fie suspicioasă, e de părere că
Domnul Mercedes a făcut tot ce i-a stat în putere ca Olivia să nu aibă o asemenea carte
de vizită. Dar ipoteza asta nu ţine. Dacă omul a făcut treabă bună, nu-i normal să-i ceri
una? Şi s-o ţii la îndemână? Doar dacă nu cumva…
Îl roagă pe Jerome să i-o dea la telefon pe Holly.
— Alo?
Atât de sfârşită îi este vocea, încât face eforturi să o audă.
— Spune-mi, Holly, în computerul Oliviei există vreo agendă?
— O secundă.
Aude câteva clickuri. Apoi vocea uluită a lui Holly:
— Nu.
— Şi nu ţi se pare ciudat?
— Ba cam da.
— Şi nu ar fi posibil ca tipul care a plantat sunetele alea de groază să-i fi şters
agenda?
— O, ba da. Foarte uşor. Să ştiţi că-mi iau medicamentele, domnule Hodges.
— Bravo, Holly. Poţi să-mi spui cam cât de mult îşi folosea Olivia calculatorul?
— Sigur.
— Bine. Cât te uiţi tu, dă-mi-l pe Jerome.
Jerome îi spune că îi pare rău că nu au reuşit să afle mai multe.
— Nu, n-are de ce să-ţi pară rău. V-aţi descurcat de minune. Când i-ai umblat prin
birou nu ai găsit cumva o agendă normală?
— Nţ. Dar majoritatea oamenilor nu mai folosesc aşa ceva, că le e mai uşor să-şi ţină
datele de contact în computer sau pe telefon. Ştii şi tu asta, nu-i aşa?
Hodges presupune că ar trebui să ştie, dar lumea a început deja să se dezvolte prea
repede pentru gustul lui. Nu ştie nici măcar cum să-şi programeze aparatul video digital.
— Stai aşa, mai vrea Holly să-ţi zică ceva.
— Te înţelegi bine cu Holly, da?
— Super. Hai că ţi-o dau la telefon.
— Olivia avea tot felul de programe şi site-uri favorite, spune Holly. Cel mai mult se
uita la filmele de pe Hulu şi la ştirile de pe Huffpo. Cât despre istoricul căutărilor… am
senzaţia că naviga pe net mai mult decât mine, or, eu stau online o grămadă.
— Spune-mi, Holly, care crezi tu că ar fi motivul pentru care o persoană atât de
dependentă de computer nu ar avea la îndemână cartea de vizită a depanatorului?
— Pentru că tipul s-a furişat în casă şi a luat-o înapoi după ce ea a murit, răspunde
Holly fără să stea pe gânduri.
— Poate ai dreptate, dar gândeşte-te la riscuri, mai ales cu agenţii ăia de pază care
mişună prin cartier. Ar fi trebuit să cunoască codul de la poartă, cel de la alarmă… şi
chiar şi aşa, tot ar fi avut nevoie de cheia de la uşă…
Şi se întrerupe.
— Domnule Hodges? Mai sunteţi la telefon?
— Da. Şi te rog să-mi spui Bill.
Dar nu vrea să-i spună Bill. Poate nu e în stare.
— Domnule Hodges, vorbim despre un criminal dintr-ăia foarte deştepţi? Ca în James
Bond?
— Nu cred că-i chiar atât de deştept. Doar foarte nebun. Şi tocmai pentru că este
nebun, s-ar putea să nu-i pese de riscuri. Adu-ţi aminte cât a riscat la Complexul
Municipal, când a intrat cu maşina în mulţimea aia de oameni.
Însă parcă tot nu e bine.
— Dă-mi-l iar pe Jerome, te rog.
Jerome ia telefonul şi Hodges îi spune că e timpul să plece de acolo, ca să nu se
întoarcă mătuşa Charlotte şi unchiul Henry şi să-l prindă bot în bot cu Holly în faţa
computerului.
— Tu ce ai de gând să faci, Bill?
Priveşte strada, dezmierdată de culorile crepusculului. S-a făcut aproape şapte.
— Am să mă culc şi poate mâine-dimineaţă am să gândesc mai limpede, îi răspunde
el.

31
Înainte de culcare, Hodges stă patru ceasuri în faţa televizorului, uitându-se la seriale
fără să le înţeleagă. Încearcă să nu se gândească la nimic, pentru că numai aşa deschizi
uşa ca să intre ideea cea bună. Ideea cea bună apare întotdeauna ca rezultat al
conexiunilor juste şi simte că acum e pe cale să se facă o asemenea conexiune. Poate
chiar mai multe. Nu se va gândi acum la Janey. Mai târziu da, sigur, mai târziu se va
gândi, dar deocamdată îşi va pune frână.
Computerul Oliviei Trelawney este miezul problemei. Cineva a introdus în el toate
sunetele alea înspăimântătoare, iar suspectul cel mai probabil este IT-istul ei. Prin
urmare, de ce nu avea cartea lui de vizită? Poate că i-a şters de la distanţă agenda, iar
Hodges e în stare să pună prinsoare că aşa a făcut; dar oare i-a şi intrat în casă, după ce
ea a murit, ca să fure păcătoasa aia de carte de vizită?
Îl sună un reporter de la ziarul local. Apoi unul de la Channel Six. După al treilea
telefon, tot de la cineva din presă, Hodges îşi închide mobilul. Habar nu are cine a dat
ziariştilor numărul lui, dar speră ca persoana în cauză să fi primit bani frumoşi pentru
informaţia asta.
Şi mai e ceva ce i se tot învârte prin minte, ceva ce nu are nicio legătură cu nimic.
Crede că extratereştrii sunt printre noi.
Îşi aruncă privirea peste însemnări şi vede cine i-a spus asta: domnul Bowfinger,
autorul de texte pentru felicitări. Hodges îşi aminteşte că stăteau amândoi pe şezlonguri
şi că el era recunoscător pentru umbra răcoroasă. Asta s-a întâmplat atunci când făcea
sondajul prin vecini, căutând să afle dacă văzuse cineva vreun vehicul dubios pe stradă.
Crede că extratereştrii sunt printre noi.
Bowfinger vorbea despre doamna Melbourne, de vizavi. Doamna Melbourne, care
este membră a unei organizaţii de ozenişti duşi cu capul, pe nume Comitetul Naţional de
Investigare a Fenomenelor Atmosferice. Pe scurt, CNIFA.
Hodges îşi spune că nu este decât un ecou, aidoma unui fragment scurt de muzică
pop, care uneori ţi se învârte şi se tot învârte prin mintea mult prea obosită şi
încordată. Se dezbracă şi se bagă în pat şi atunci vine Janey. Janey, care-şi încreţeşte
nasul la el, imitându-l: mda.
Şi adoarme plângând, pentru prima oară din copilărie.
Se trezeşte în primele ore ale dimineţii de joi, se duce la baie, vrea să se întoarcă în
pat, dar se opreşte, făcând ochii mari. Chiar în faţa lui a apărut conexiunea pe care o
aştepta.
Nu păstrezi o carte de vizită dacă nu ai nevoie de ea.
Să zicem că individul nu era un independent, cu propria-i afacere micuţă, ci cineva
care lucra la o firmă. În cazul acesta, poţi să suni liniştit la firmă ori de câte ori ai
nevoie de el. Iar numărul firmei ar trebui să fie unul uşor de ţinut minte, ceva ca 555-
9999.
Iar dacă lucra la o firmă, atunci mergea la intervenţii cu maşina firmei.
Hodges se culcă la loc, convins că nu va mai reuşi să adoarmă. Dar se înşală.
Îşi spune: Dacă a avut suficient explozibil să-mi arunce în aer maşina, s-ar putea să aibă
mai mult.
Şi adoarme.
Şi o visează pe Janey.
SĂRUTĂRI LÂNGĂ ROATA MARE
1
Hodges se trezeşte joi dimineaţă la ora şase şi îşi pregăteşte un mic dejun consistent:
două ouă, patru felii de bacon, patru felii de pâine prăjită. Nu-i este foame, dar se
forţează să mănânce tot, spunându-şi că organismul lui are nevoie de combustibil. S-ar
putea să aibă ocazia să mai pună ceva în gură astăzi; dar, la fel de bine, s-ar putea să
nu mai apuce să mănânce nimic. Şi la duş, şi la masă, în vreme ce înghite hotărât porţia
uriaşă (nu mai are cine să-i supravegheze greutatea), un gând îi tot vine în minte.
Acelaşi cu care s-a dus la culcare azi-noapte. Îl obsedează.
Cât de mult explozibil?
Iar întrebarea aceasta duce la altele, la fel de îngrozitoare. Cum intenţionează
individul – trufaşul – să-l folosească? Şi când?
Ia o hotărâre: astăzi va fi ultima zi. Îşi doreşte să dea el de Domnul Mercedes. Să se
afle faţă în faţă cu acesta. Ca să-l omoare? Nu, asta nu (probabil că nu), dar măcar o
bătaie soră cu moartea să-i dea. Da, asta ar fi excelent. Pentru Olivia. Pentru Janey.
Pentru Janice şi Patricia Cray. Pentru toţi ceilalţi oameni pe care Domnul Mercedes i-a
omorât sau i-a schilodit la Complexul Municipal cu un an în urmă. Oamenii aceia fără
serviciu, care erau într-atât de disperaţi că s-au trezit în creierii nopţii ca să se înghesuie
la coadă în ceaţa deasă şi rece, aşteptând să se deschidă porţile târgului de joburi. Da,
şi-ar dori să-l pedepsească pentru toate vieţile acelea pierdute. Pentru speranţele acelea
pierdute. Pentru sufletele acelea pierdute.
Da, vrea să pună el mâna pe nemernic. Dar, dacă nu va reuşi s-o facă astăzi, va
preda cazul lui Pete Huntley şi Izzy Jones şi va suporta consecinţele… care, este
convins, vor presupune şi o perioadă de detenţie. Nu contează. Are destule pe
conştiinţă, dar ştie că e în stare să ducă mai multe. Însă nu şi un alt asasinat în masă.
Asta ar distruge şi ce a mai rămas din sufletul lui.
Va vedea ce va reuşi să facă până diseară la ora opt: acesta este termenul-limită pe
care şi-l impune. În treisprezece ore poate să realizeze la fel de multe ca Pete şi Izzy. Ba
chiar mai multe, pentru că nu este îngrădit de reguli şi proceduri. Astăzi va lua cu el
revolverul M&P al tatălui său. Şi Pliciul cu Noroc. Da, şi pe acela îl va lua.
Bagă Pliciul în buzunarul din dreapta al sacoului sport, iar revolverul atârnă în ham
sub braţul stâng. Scoate din sertarul biroului dosarul Domnului Mercedes, care s-a făcut
destul de gros, şi îl duce în bucătărie. Se apucă să-l recitească, după ce a dat drumul la
televizorul de pe bufet. Pe Canalul Şase a început emisiunea de ştiri Dimineaţa la şapte.
Se simte uşurat când vede că o macara s-a prăbuşit pe malul lacului, scufundând pe
jumătate o barjă plină cu substanţe chimice. Nu-şi doreşte ca lacul să fie şi mai poluat
decât este deja (presupunând că aşa ceva ar fi posibil), dar deversarea aceasta de
substanţe toxice a detronat povestea cu maşina explodată. Asta-i vestea bună. Vestea
proastă este că s-a aflat că proprietarul maşinii este acelaşi detectiv, aflat acum la
pensie, care fusese anchetatorul principal în cazul Masacrului de la Complexul
Municipal; iar femeia ucisă în atentatul cu bombă a fost identificată ca fiind sora Oliviei
Trelawney. Este prezentată şi o fotografie (făcută de Dumnezeu ştie cine) în care sunt el
şi Janey pe treptele Casei Funerare Soames.
— Poliţia nu confirmă că ar fi vreo legătură între acest atentat şi asasinatul în masă
de anul trecut, de la Complexul Municipal, spune crainicul cu gravitate, însă trebuie să
observăm că autorul acelor crime nu a fost prins încă. În alte ştiri, se aşteaptă ca
Donald Davis să fie acuzat…
Pe Hodges îl doare exact undeva de Donald Davis. Închide televizorul şi revine la
însemnările din blocnotesul lui. La un moment dat sună telefonul. Cel fix, de pe peretele
bucătăriei, nu mobilul (deşi astăzi îl are în buzunar). Îl caută Pete Huntley.
— Te-ai trezit odată cu găinile, remarcă Pete.
— Ce detectiv bun eşti. Cu ce-ţi pot fi de ajutor?
— Ieri am purtat o discuţie interesantă cu Henry Sirois şi Charlotte Gibney. Ştii cine
sunt, da? Unchiul şi mătuşa lui Janelle Patterson.
Hodges nu răspunde şi-l aşteaptă să continue.
— Mătuşa mi s-a părut deosebit de fascinantă. Ea crede că Izzy are dreptate şi că tu şi
doamna Patterson aţi fost mai mult decât nişte simple cunoştinţe. Crede că aţi fost
prieteni foarte buni.
— Spune unde vrei să ajungi cu asta, Pete.
— Adică aţi intrat cu trenul în tunel. Aţi tencuit scorbura. Aţi trezit leneşul. Aţi băgat
paloşul în teacă. Aţi lăsat ratonul la veveriţă. Aţi…
— Cred că am priceput. Haide să-ţi spun ceva despre mătuşa Charlotte, vrei? Dacă i-
ai arăta o poză în care Justin Bieber stă de vorbă cu Regina Elisabeta, ţi-ar spune că cei
doi şi-o trag. „Uită-te la ochii lor”, ar fi explicaţia ei.
— Deci nu ai făcut sex cu victima.
— Nu.
— Deocamdată îţi accept acest răspuns. De dragul vremurilor trecute. Însă tot vreau
să ştiu ce-mi ascunzi. Pentru că pute de la o poştă, fratele meu.
— Cască bine urechile: nu-ţi… ascund… nimic.
De la celălalt capăt al firului nu se mai aude nimic. Pete aşteaptă ca Hodges să-şi
piardă siguranţa de sine şi să rupă tăcerea, uitând cine l-a învăţat şmecheria asta.
În cele din urmă, el este cel care cedează:
— Mi se cam pare că-ţi sapi singur groapa, Billy. Sfatul meu este să arunci lopata
înainte să o faci prea adâncă şi să nu mai poţi ieşi.
— Mulţam, partenere. Întotdeauna mă bucur când primesc lecţii de viaţă la şapte şi
un sfert dimineaţa.
— Vreau să mai discut cu tine după-masă. Iar de data aceasta s-ar putea să trebuiască
să-ţi citesc drepturile.
— Cu foarte multă plăcere. Sună-mă pe mobil.
— Pe bune? De când ai ieşit la pensie nu prea l-ai folosit.
— Îl folosesc astăzi.
Foarte adevărat. Pentru că în următoarele douăsprezece, paisprezece ore nu va mai fi
deloc la pensie.
Pune capăt convorbirii şi se întoarce la carnetul cu însemnări. Îşi umezeşte cu salivă
vârful arătătorului ca să întoarcă paginile. Încercuieşte un nume: Radney Peeples. Tipul
de la firma de securitate Vigilant cu care a stat de vorbă în Sugar Heights. Dacă Peeples
îşi face treaba fie şi măcar pe jumătate, atunci s-ar putea să-l pună pe urma Domnului
Mercedes. Însă precis şi-l va aminti pe Hodges, pentru că fostul detectiv i-a cerut să se
legitimeze şi apoi i-a pus o sumedenie de întrebări. Plus că astăzi mutra lui Hodges este
prezentată în toate buletinele de ştiri. Mai are vreme să se gândească cum să rezolve
problema; nu vrea să ia legătura cu Vigilant decât după începerea programului de lucru.
Pentru că telefonul trebuie să dea impresia unui control de rutină.
Următorul apel pe care îl primeşte – pe mobil, de această dată – este de la mătuşa
Charlotte. Pe Hodges nu îl surprinde că îl sună, dar asta nu înseamnă că-i şi face
plăcere.
— Nu ştiu ce să fac! îi ţipă ea în ureche. Trebuie să mă ajuţi, domnule Hodges!
— În ce privinţă nu ştiţi ce să faceţi?
— Cu trupul! Trupul lui Janelle! Nici măcar nu ştiu unde e!
Hodges aude un bip şi înţelege că îl mai sună cineva.
— Doamnă Gibney, mai am un apel. Închideţi şi aşteptaţi că vă sun eu imediat.
— Nu înţeleg de ce nu poţi să…
Închide telefonul, retezându-i vociferările de protest şi îi răspunde lui Jerome.
— Cred că azi ai nevoie de şofer, spune tânărul. Având în vedere situaţia actuală.
Preţ de câteva clipe Hodges nu pricepe la ce se referă puştiul. Apoi îşi aminteşte că
din Toyota lui nu au mai rămas decât câteva fragmente calcinate. Care acum se află în
grija departamentului de criminalistică al poliţiei, unde vor fi analizate de oameni în
halate albe care vor încerca să afle ce fel de explozibil s-a folosit. Aseară a venit acasă
cu taxiul. Da, are nevoie de o maşină. Şi, uite, acum îşi dă seama, Jerome ar putea să-i
fie de folos şi altcumva.
— Bună idee, mulţumesc, îi spune el. Dar ce faci cu şcoala?
Jerome îi explică:
— Activităţile mele extracurriculare îmi permit să lipsesc o zi de la ore. Şi deja am
cerut voie părinţilor. M-au rugat doar să te întreb dacă mai e şi altcineva care să vrea să
te arunce în aer.
— Nu ar fi exclus.
— Stai niţel.
Îl aude pe Jerome strigând părinţilor:
— Zice că nimeni.
În ciuda tuturor problemelor, Hodges nu-şi poate reţine un zâmbet.
— Imediat ajung la tine, spune Jerome.
— Nu-i cazul să depăşeşti viteza legală. E bine dacă ajungi la nouă. Între timp,
exersează-ţi talentul actoricesc.
— Pe bune? Ce rol îmi dai?
— Asistent într-un cabinet de avocatură, răspunde Hodges. Mulţumesc mult, Jerome.
Întrerupe convorbirea, se duce în birou, deschide computerul şi caută un avocat pe
nume Schron. Numele este unul puţin obişnuit, aşa că îl găseşte imediat. Îşi notează
denumirea cabinetului şi numele mic al lui Schron, care se întâmplă să fie George. Apoi
se întoarce în bucătărie şi o sună pe mătuşa Charlotte.
— Hodges sunt, îi zice el. V-am sunat aşa cum am promis.
— Nu îmi place când mi se închide telefonul în nas, domnule Hodges.
— Nici mie nu-mi place că i-aţi spus vechiului meu partener că am făcut sex cu
nepoata dumneavoastră.
Aude un icnet şocat, urmat de tăcere. Speră ca femeia să-i închidă ea telefonul acum.
Dându-şi seama că nu o va face, îi dă informaţiile cerute.
— Resturile pământeşti ale lui Janey vor fi duse la Morga Huron County. Nu le veţi
putea lua astăzi. Probabil nici mâine. Trebuie să fie efectuată o autopsie, operaţie
absurdă având în vedere cauza morţii, dar aşa sunt regulile.
— Nu înţelegi! Mi-am rezervat biletele de avion!
Hodges se uită pe geamul de la bucătărie şi numără foarte rar până la cinci.
— Domnule Hodges? Mai eşti la telefon?
— Aşa cum văd eu lucrurile, mi se pare că aveţi doar două opţiuni, doamnă Gibney.
Una este să rămâneţi aici şi să faceţi ce se cuvine. Cealaltă este să vă urcaţi în avion, să
vă duceţi acasă şi să lăsaţi municipalitatea să se ocupe de tot.
Mătuşa Charlotte începe să se smiorcăie.
— Am văzut cum te uitai la ea şi cum se uita ea la dumneata. Nu am făcut niciun rău,
doar am răspuns la ce m-a întrebat poliţista.
— Făcând dovadă de exces de zel, nu am nicio îndoială.
— Exces de ce?
— Haideţi s-o lăsăm baltă. V-aş sugera să mergeţi personal la morgă împreună cu
fratele dumneavoastră. Nu daţi telefon înainte. Vorbiţi cu domnul doctor Galworthy.
Dacă nu e acolo, cereţi să vorbiţi cu domnul doctor Patel. Dacă îi veţi ruga personal să
urgenteze procedurile – şi dacă veţi fi în stare să fiţi amabilă cu ei – atunci sunt convins
că vă vor ajuta. Spuneţi numele meu. Am colaborat cu ei încă din anii nouăzeci.
— Iar va trebui s-o lăsăm pe Holly singură, se vaită mătuşa Charlotte. S-a încuiat în
cameră. Ţăcăne la calculator şi nu vrea să iasă.
Hodges îşi dă seama că a început să-şi smulgă părul din cap la propriu şi se forţează
să înceteze.
— Câţi ani are fiica dumneavoastră?
O pauză infernal de lungă.
— Patruzeci şi cinci.
— Atunci poate nu va mai fi nevoie să-i angajaţi o bonă.
Încearcă să se stăpânească şi să nu mai continue. Nu e în stare.
— Gândiţi-vă câţi bani veţi economisi.
— Nu am cum să mă aştept de la dumneata să înţelegi situaţia lui Holly, domnule
Hodges. Pe lângă faptul că este labilă psihic, fiica mea este şi extrem de sensibilă.
Hodges comentează acum doar în gând, nu şi cu voce tare: Înseamnă că îi este teribil
de greu să te suporte.
— Domnule Hodges?
— Aici sunt.
— Nu ştii cumva dacă Janelle a lăsat vreun testament?
De data aceasta Hodges închide.

2
Brady stă o grămadă de vreme în duşul camerei de motel, cu lumina stinsă. Îi place
căldura şi bezna ca de pântec matern şi zgomotul regulat al picăturilor de apă. Îi place
şi întunericul. Şi e bine că-i place pentru că, nu peste multă vreme, va avea parte numai
de el. Şi-ar dori să poată crede că va urma o regăsire duioasă între mamă şi fiu, poate
chiar una de tip mamă-iubit. Însă, în adâncul sufletului, ştie că nu va fi cazul. Se poate
preface că ar crede, dar… nu.
Doar întunericul.
Nu îşi face probleme din cauza lui Dumnezeu sau că şi-ar petrece eternitatea perpelit
la foc mic pentru crimele comise. Nu există rai, aşa cum nu există nici iad. Oricine are
măcar o circumvoluţiune ştie lucrurile astea. Cât de nemiloasă ar trebui să fie o fiinţă
supremă ca să creeze o lume atât de întoarsă pe dos ca asta? Chiar dacă ar exista
Dumnezeul răzbunător al teleevangheliştilor şi al călugărilor violatori de copii, de ce l-
ar judeca el pe Brady pentru faptele sale? Oare Brady Hartsfield a fost cel care a pus
mâna tatălui său pe cablul de înaltă tensiune? Nu. Oare Brady Hartsfield a fost cel care
a îndesat felia de măr în gâtul lui Frankie? Nu. A fost el cel care nu mai contenea să
vorbească despre faptul că se vor termina banii şi vor ajunge într-un adăpost pentru
săraci? Nu. El a fost cel care a prăjit un hamburger otrăvit şi a spus: Mănâncă-l, Mami, e
delicios?
Poate fi el judecat pentru că a ripostat şi a dat o lovitură lumii care l-a făcut aşa cum
este?
Nu, Brady nu crede.
Se gândeşte la teroriştii care au doborât Turnurile Gemene (se gândeşte adesea la ei).
Clovnii ăia probabil că şi-au imaginat că vor ajunge în rai, unde vor trăi într-un fel de
hotel de lux al eternităţii, slujiţi de fecioare superbe. Caraghios. Şi vreţi să ştiţi care-i
partea cea mai bună? Ei au ajuns de râsul curcilor… deşi nu au ştiut. Nu s-au ales decât
cu o fracţiune de secundă când au văzut toate ferestrele acelea mari şi un ultim fulger de
lumină. Apoi s-a ales praful şi de ei, şi de miile de victime. Bum. Vă pup, pa-pa. Ura, şi
la gară, voi, ucigaşi şi ucişi deopotrivă. Hopa, aţi pornit spre vidul universal din jurul
acestei planete albastre şi stinghere, copleşite de viermuiala stupidă a locatarilor ei.
Toate religiile nu sunt decât minciuni. Toate preceptele morale nu sunt decât amăgiri.
Până şi stelele nu sunt decât un miraj. Adevărul este întuneric şi singurul lucru care
contează este să îţi expui punctul de vedere înainte de a pătrunde în el. Să crestezi
pielea lumii şi să laşi o cicatrice pe ea. În fond, asta este istoria: un ţesut cicatrizat.

3
Brady se îmbracă şi se duce cu maşina la o drogherie deschisă non-stop, din
apropierea aeroportului. A observat în oglinda de la baie că aparatul de ras al mamei
nu a făcut o treabă prea bună; trebuie să se ocupe mai bine de ţeasta lui. Cumpără
cremă şi aparate de ras de unică folosinţă. Şi câteva baterii, pentru că niciodată nu ai
destule. Mai alege şi o pereche de ochelari fără dioptrii dintr-un rastel rotativ. Cu ramă
din baga, pentru că îi dau un aer de student. Sau cel puţin aşa i se pare.
Pe drumul către casa de marcat se opreşte la o machetă din carton, care-i înfăţişează
pe cei patru băieţi din ’Round Here în mărime naturală. Deasupra lor scrie VENIŢI LA
MARELE CONCERT DE PE 3 IUNIE! Cineva a tăiat 3 IUNIE şi a scris DISEARĂ dedesubt.
În mod obişnuit Brady poartă haine de mărime M – toată viaţa a fost subţirel – acum
alege un tricoul XL şi îl adaugă la celelalte cumpărături. Nu e coadă la casă; la ora asta
el este singurul client.
— Mergeţi diseară la concert? îl întreabă casieriţa.
Brady îi surâde cu toată gura.
— Bineînţeles că merg.
Pe drumul înapoi spre motel, Brady începe să se gândească la maşina lui. Îşi face
probleme din cauza maşinii lui. Identitatea falsă de Ralph Jones este perfectă, însă
Subarul este înregistrat pe numele lui Brady Hartsfield. Iar dacă Det. Pens. îi află
numele şi îl transmite poliţiei, atunci, da, s-ar putea să apară probleme. La motel a fost
destul de simplu: când te cazează nu-ţi mai cer numărul de înmatriculare, ci doar
permisul de conducere.
Calm, calm, îşi spune Brady. Umflatul nu are cum să fie pe urmele tale. A încercat să
te sperie, atâta tot.
Şi dacă nu-i aşa? Detectivul ăsta a rezolvat o sumedenie de cazuri înainte să ajungă
Det. Pens. şi pare a nu-şi fi pierdut complet îndemânarea.
În loc să meargă direct la Motelul 6, Brady se duce la aeroport şi îşi lasă Subarul în
parcarea de acolo. Va avea nevoie de maşină mai pe seară, dar acum stă bine acolo.
Se uită la ceas. Nouă fără zece. Unsprezece ore până la concert. Douăsprezece până
la coborârea întunericului. Sau poate mai puţine. Poate mai multe. Dar nu prea multe.
Îşi pune ochelarii cei noi şi porneşte pe jos către hotel. Fluieră binedispus.

4
Când Hodges îi deschide uşa, primul lucru pe care îl observă Jerome este pistolul în
hamul de umăr.
— Doar n-ai de gând să împuşti pe cineva cu ăsta?
— Nu cred. Închipuie-ţi că-i talismanul meu norocos. A fost al tatălui meu. Şi am
permis de port camuflat de armă, dacă te întrebi cumva.
— Eu mă întreb, îi zice Jerome, dacă este încărcat.
— Normal că e. Cum crezi că l-aş folosi la nevoie? Aş arunca cu el în capul
individului?
Jerome oftează şi se scarpină în claia neagră de păr.
— Se nasoleşte situaţia.
— Vrei să te retragi? Dacă da, nu mă supăr. Fă stânga împrejur şi pleacă. Acum. Am
să închiriez o maşină.
— Nu, e în regulă. Tu mă îngrijorezi. Ce ai tu sub ochi nu sunt pungi, sunt ditamai
valizele.
— N-am nimic. Oricum, astăzi e ultima zi. Dacă până diseară nu reuşesc să dau de
urma cretinului, am să mă duc la vechiul meu partener şi am să-i mărturisesc totul.
— Câte probleme o să ai din cauza asta?
— Nu ştiu şi nici nu-mi pasă.
— Câte probleme o să am eu?
— Niciuna. Dacă n-aş fi sigur de asta, acum ai fi la ora de algebră.
Jerome îi aruncă o privire compătimitoare.
— Am studiat algebra acum patru ani. Spune-mi cum să te ajut.
Hodges îi spune. Jerome nu refuză, dar pare neîncrezător.
— Îţi zic ceva, dar te rog să nu le spui alor mei. Luna trecută, m-am întâlnit cu nişte
prieteni şi am încercat să intrăm în clubul ăla nou din centru. „Punch şi Judy” se
cheamă, ai auzit de el? Aşa, şi tipul de la intrare nici măcar nu s-a uitat la cartea mea de
identitate… şi ce frumos o falsificasem… doar mi-a făcut semn să ies din rând şi să mă
duc să beau lăptic.
Hodges zice:
— Nu mă surprinde. Arăţi de şaptesprezece ani, exact atâţia cât ai. Însă, din fericire
pentru mine, vocea ta are cel puţin douăzeci şi cinci.
Îi întinde o hârtie cu un număr de telefon pe ea.
— Sună.
Îi răspunde dispecera de la firma de pază Vigilant. Jerome îi spune că se numeşte
Martin Lounsbury şi că este asistent la cabinetul de avocatură Canton, Silver,
Makepeace şi Jackson. Şi că acum lucrează pentru George Schron, unul din asociaţii mai
tineri, care trebuie să pună în ordine ultimele detalii cu privire la averea regretatei
Olivia Trelawney. Iar unul din aceste detalii are legătură cu computerul doamnei
Trelawney. Iar astăzi el trebuie să dea de urma IT-istului care a avut grijă de el. S-a
gândit că l-ar putea ajuta vreunul din angajaţii de la Vigilant care patrulează în
cartierul Sugar Heights.
Hodges îi face semn că se descurcă de minune şi îi vâră sub nas un bilet.
Jerome îl citeşte şi continuă să vorbească cu dispecera:
— Una dintre vecinele doamnei Trelawney, doamna Helen Wilcox, a menţionat
numele Rodney Peeples?
Ascultă şi dă din cap.
— Aha, Radney. Interesant nume. Dacă nu vă cer prea mult, poate îl rugaţi să mă
sune. Şeful meu este cam despotic şi chestiunea este destul de presantă.
Ascultă. Apoi:
— Da? Minunat. Mulţumesc foarte frumos.
Îi dă dispecerei numărul lui de telefon şi pe cel al fixului lui Hodges, apoi închide şi se
preface că-şi şterge sudoarea de pe frunte.
— Bine că s-a terminat! Uh!
— Te-ai descurcat foarte bine, îl linişteşte Hodges.
— Dar dacă dispecera sună la Canton, Silver şi Cumîimaicheamă ca să mă verifice? Şi
află că n-au auzit de numele Martin Lounsbury?
— Treaba ei e să transmită mesaje, nu să le investigheze.
— Şi dacă mă verifică tipul ăla, Peeples?
Hodges nu crede că Peeples ar face asta. Crede că pomenirea numelui de Helen
Wilcox îl va împiedica. În ziua aia, când a stat de vorbă cu agentul de la Vigilant, în
faţa vilei din Sugar Heights, a avut impresia că relaţia dintre Peeples şi Helen Wilcox
este mai mult decât platonică. Poate doar cu puţin. Dar poate cu mult mai mult. Crede
că Peeples îi va spune lui Martin Lounsbury tot ce vrea să ştie, doar ca să scape de el.
— Şi acum ce facem? vrea să ştie Jerome.
Vor face un lucru care i-a mâncat jumătate din carieră lui Hodges.
— Vom aştepta.
— Cât?
— Până când ne sună Peeples, ori alt malac de la Vigilant.
Pentru că în momentul acesta, firma de pază Vigilant pare a fi cea mai bună pistă pe
care o au. Dacă nu iese nimic, atunci vor fi nevoiţi să meargă până în Sugar Heights şi
să stea de vorbă cu vecinii doamnei Trelawney. Iar perspectiva asta nu-l încântă câtuşi
de puţin, având în vedere celebritatea căpătată peste noapte.
Se pomeneşte iar cu gândul la domnul Bowfinger şi la doamna Melbourne, cucoana
niţeluş cam ţăcănită, care locuieşte vizavi de el. Datorită interesului pentru farfuriile
zburătoare şi relatărilor despre SUV-uri misterioase, doamna Melbourne ar putea fi unul
din personajele excentrice din filmele lui Alfred Hitchcock.
Crede că extratereştrii sunt printre noi, îi spusese Bowfinger, cu o mişcare caraghioasă
din sprâncene. Pentru ce, în numele bunului Dumnezeu, îl obsedează pe Hodges vorbele
astea?
La zece şi zece începe să sune mobilul lui Jerome. Acordurile din Hells Bells ale
grupului AC/DC îi fac pe amândoi să tresară. Jerome se uită la ecranul telefonului.
— Scrie NUMĂR PRIVAT. Ce să fac, Bill?
— Răspunde. El e. Şi nu uita ce rol joci.
Jerome apasă o tastă şi zice:
— Alo, la telefon Martin Lounsbury.
Ascultă ce i se spune.
— Bună ziua, domnule Peeples. Vă mulţumesc că m-aţi sunat.
Hodges scrie repede câteva cuvinte şi împinge foaia de hârtie peste masă. Jerome o
scanează rapid.
— Aha… da… sigur că da… Doamna Wilcox are numai cuvinte frumoase despre
dumneavoastră. Foarte frumoase, sigur că da. Însă eu mă ocup de regretata doamnă
Trelawney. Nu putem să terminăm formalităţile referitoare la averea ei până nu-i
inventariem şi documentele din computer şi… da, ştiu că au trecut mai bine de şase luni.
Îngrozitor de încet se mişcă lucrurile, nu credeţi? Anul trecut am avut un client care a
trebuit să facă cerere pentru bonuri de masă, cu toate că urma să moştenească şaptezeci
de mii de dolari.
Nu sări calul, Jerome, îl dojeneşte Hodges în gând. Inima îi bubuie parcă prea tare în
piept.
— Nu, nu, nimic de genul ăsta. Nu am nevoie decât de numele persoanei care s-a
ocupat de computerul doamnei. Restul e treaba şefului meu.
Jerome ascultă. Se încruntă.
— Nu-l cunoaşteţi? Ce păca…
Dar Peeples nu a terminat de vorbit. Sudoarea de pe fruntea lui Jerome nu mai este
imaginară. Se întinde peste masă, apucă pixul lui Hodges şi începe să scrie ceva,
neuitând să intercaleze în conversaţia telefonică suita adecvată de îhî-uri şi aha-uri şi
mda-uri. Şi într-un final:
— Splendid. Absolut splendid. Sunt convins că domnul Schron se va putea descurca cu
informaţiile astea. Ne-aţi fost de un real folos, domnule Peeples. Aşa că…
Agentul de pază îl întrerupe din nou.
— O, da, cumplită treabă. Cred că domnul Schron a început deja să se ocupe de…
aspectele legale ale acestei tragedii, dar eu nu cunosc… da? L-aţi cunoscut? Uau!
Domnule Peeples, m-aţi ajutat foarte mult. Da, am să menţionez asta. Sigur că da, puteţi
să contaţi pe mine. Mulţumesc, domnule Peeples.
Închide telefonul şi-şi apasă tâmplele cu podul palmelor, ca şi cum ar vrea să-şi ţină
în frâu durerea de cap.
— Mamă, cum a fost! A vrut neapărat să vorbească despre cele petrecute ieri. Şi să
mă roage să le spun neamurilor lui Janey că firma Vigilant este la dispoziţia lor.
— Superb. Sunt convins că o să primească câteva puncte în plus la dosar, dar…
— Mi-a mai zis că a stat de vorbă cu tipul a cărui maşină a fost aruncată în aer. Ţi-a
văzut poza azi la televizor.
Hodges nu este deloc surprins şi în clipa asta nu-i mai pasă.
— Ai aflat vreun nume? Spune-mi că da.
— Nu numele IT-istului, dar numele firmei la care lucrează. Se cheamă Patrula
Cibernetică. Peeples zice că au Volkswagenuri verzi. Şi mai zice că se învârt cam tot
timpul prin Sugar Heights şi că n-ai cum să nu le observi. Zice că a văzut şi o femeie şi
un bărbat în maşinile astea, amândoi în jur de douăzeci şi ceva de ani. Zice că femeia
aduce mai degrabă cu un travestit.
Lui Hodges nu i-a trecut deloc prin minte că Domnul Mercedes ar putea fi Doamna
Mercedes. Presupune că în teorie ar fi posibil şi chiar ar constitui un deznodământ
excelent al unui roman de Agatha Cristie, însă aici este vorba de viaţa reală.
— Ţi-a spus cum arăta bărbatul?
Jerome clatină din cap.
— Vino cu mine în birou. Te aşezi tu la volanul computerului şi eu îţi voi fi copilot.
În mai puţin de un minut se uită amândoi la trei Volkswagenuri verzi, tip „Broscuţă”,
pe portierele cărora scrie PATRULA CIBERNETICĂ. Nu este o companie independentă, ci
este parte a unui lanţ de magazine numite DISCOUNT ELECTRONIX. Unul dintre
acestea se află în oraş. În mallul Birch Hill.
— Măi, omule, am cumpărat de la ei, exclamă Jerome. Am cumpărat de la ei de o
grămadă de ori. Jocuri video şi componente de computer şi nici eu nu mai ştiu câte DVD-
uri cu arte marţiale la reducere.
Sub fotografia maşinuţelor verzi este scris un rând care îi invită: FACEŢI
CUNOŞTINŢĂ CU EXPERŢII. Hodges se întinde peste umărul lui Jerome şi face click pe
invitaţie. Apar trei poze. Într-una este o fată cu chipul îngust şi păr de un blond incert.
Numărul doi este un tip fălcos, cu ochelari tip John Lennon şi mină serioasă. Numărul
trei este un individ destul de chipeş, cu părul castaniu pieptănat îngrijit şi zâmbet
artificial de poză. Numele de sub poze sunt: FREDDI LINKLATTER, ANTHONY
FROBISHER şi BRADY HARTSFIELD.
— Şi acum? întreabă Jerome.
— Acum mergem la plimbare. Stai puţin să iau ceva dinăuntru.
Hodges intră în dormitor şi tastează cifrul seifului din dulap. Înăuntru, pe lângă două
poliţe de asigurare şi alte câteva documente financiare, se află un teanc de legitimaţii
laminate, la fel ca aceea pe care o poartă în portofel. Poliţiştilor li se emit legitimaţii
noi la fiecare doi ani şi, de fiecare dată când primea una nouă, o punea pe cea veche în
seif. Diferenţa fundamentală este că niciuna nu are ştampila roşie cu PENSIONAT. O
alege pe cea care a expirat în decembrie 2008 şi o pune în locul celei din portofel.
Evident, folosirea acestei legitimaţii este o altă infracţiune – prevăzută în Codul Penal,
art. 190.25, unde scrie clar că cel care se dă drept un ofiţer de poliţie comite un delict de
tip E şi este pasibil de pedeapsă cu amendă de 25.000 de dolari sau cinci ani în
închisoare sau şi amendă, şi închisoare. Dar de mult nu-şi mai face asemenea griji.
Îşi bagă portofelul în buzunarul de la spate al pantalonilor, dă să închidă seiful, dar
se răzgândeşte. Mai este ceva înăuntru ce i-ar putea fi de folos: o casetă din piele, la fel
ca acelea în care se poartă documentele de călătorie. I-a aparţinut tot tatălui său.
Hodges o ia şi pe aceasta şi o pune în buzunar, lângă Pliciul cu Noroc.

5
După ce şi-a ras toţi perii mici de pe cap şi şi-a pus ochelarii fără dioptrii, Brady se
duce la recepţia motelului şi achită încă o noapte de cazare. După aceea se întoarce în
cameră şi desface scaunul cu rotile cumpărat miercuri. A costat cam multişor, dar ce
mama naibii. Banii nu mai contează acum.
Pune pe el perna PARCARE PENTRU CUR, plină cu explozibil, apoi face nişte tăieturi
în căptuşeala buzunarului de la spate, în care introduce câteva din calupurile de
explozibil artizanal. Fiecare calup a fost prevăzut cu câte o siguranţă de detonare din
azidă de plumb. Uneşte toate firele cu o clamă metalică. Le-a decojit la capete, lăsând
doar sârma din cupru. După-amiază le va împleti, alcătuind un singur fir.
Detonatorul va fi Invenţia Doi.
Una câte una, lipeşte sub fundul scaunului pungile alimentare umplute cu rulmenţi,
folosind bucăţi de bandă adezivă dintr-o parte în cealaltă. După ce termină, se aşază pe
marginea patului şi îşi priveşte solemn opera. Habar nu are dacă va reuşi să intre în
Sala Mingo cu bomba asta pe rotile… dar, în fond, n-a avut habar nici dacă va reuşi să
scape neprins după fapta de la Complexul Municipal. Atunci i-a mers; poate îi va merge
şi acum. În fond, de această dată nu mai trebuie să scape, ceea ce înseamnă că nu va
avea decât jumătate din bătălie de dus. Şi chiar dacă gaborii se vor prinde de intenţiile
lui şi vor încerca să pună mâna pe el, holul va fi înţesat de spectatori, iar victoria lui va
număra mai mult de opt victime, cât au fost la târgul de joburi.
Mă voi stinge în glorie, îşi zice Brady. Mă voi stinge în glorie şi-o să ţi-o trag pe
chestia asta, domnule detectiv Hodges. O să ţi-o trag foarte apăsat.
Se întinde pe pat şi se gândeşte să se masturbeze. Poate ar fi bine să o facă atâta
timp cât mai are ce să-şi masturbeze. Dar adoarme înainte să se descheie la blugi.
Pe noptieră e o fotografie înrămată. Din ea zâmbeşte Frankie, cu Sammy Maşina de
Pompieri pe genunchi.

6
Este aproape unsprezece când Hodges şi Jerome ajung la mallul Birch Hill. Sunt
suficiente locuri de parcare, iar Jerome îşi conduce Wranglerul chiar în faţa magazinului
Discount Electronix, ale cărui vitrine sunt acoperite cu afişe mari care anunţă
LICHIDARE STOC. O adolescentă stă pe bordură în faţa magazinului, aplecată
sârguincioasă asupra unui iPad. În degetele de la mâna dreaptă îi fumegă o ţigară. Doar
când se apropie mai mult de ea Hodges îi observă firele albe din păr. Şi îi stă inima în
loc.
— Holly? se minunează Jerome în acelaşi moment în care Hodges exclamă:
— Ce mama dracului cauţi aici?
— Eram aproape convinsă că o să vă daţi şi voi seama, le zice ea strivindu-şi
chiştocul şi ridicându-se în picioare. Dar cam începusem să-mi fac griji. Aveam de gând
să vă sun dacă nu apăreaţi până la unşpe jumate. Să ştiţi că îmi iau medicamentele,
domnule Hodges.
— Mi-ai mai spus şi mă bucur. Acum spune-mi ce cauţi aici.
Lui Holly îi tremură buzele şi, cu toate că până acum a reuşit să-l privească în ochi, se
hotărăşte brusc că ar cam fi cazul să-şi admire pantofii. Hodges nu se miră că a
confundat-o cu o adolescentă, pentru că, în multe privinţe, chiar este; maturizarea ei a
fost împiedicată de nesiguranţă şi de efortul de a-şi menţine echilibrul pe sârma
emoţională pe care a mers întreaga viaţă.
— Sunteţi supăraţi pe mine? Vă rog, nu fiţi supăraţi pe mine.
— Nu suntem supăraţi, încearcă Jerome să o liniştească. Doar surprinşi.
Mai degrabă şocaţi, îl contrazice Hodges în gând.
— Am stat toată dimineaţa în camera mea şi am navigat pe site-urile comunităţilor
de IT din oraş. Dar e exact aşa cum am bănuit: sunt cu sutele. Mama şi unchiul Henry au
ieşit să stea de vorbă cu nişte oameni. Despre Janey, aşa cred. Probabil că o să fie alte
funeralii, dar nici nu vreau să mă gândesc ce o să fie în sicriu. Că, dacă mă gândesc, îmi
vine să plâng şi nu mă mai pot opri.
Şi, da, chiar acum încep să i se rostogolească lacrimi mari pe obraji. Jerome o ia de
umeri. Ea îi aruncă o privire recunoscătoare şi sfioasă.
— Uneori mi-e greu să gândesc când e mama prin preajmă. Am senzaţia că îmi
bruiază ideile. Probabil că vă par nebună.
— Mie nu, spune Jerome. Exact la fel cred şi eu despre sora mea. Mai ales atunci
când îşi ascultă CD-urile cu trupa aia de băieţi după care sunt topite toate fetiţele.
— După ce au plecat şi s-a făcut linişte în casă, mi-a venit o idee. Am deschis
computerul Oliviei şi i-am intrat pe e-mail.
Jerome îşi trage o palmă peste cap.
— Al dracului să fiu! Nu mi-a dat prin minte să-i verific corespondenţa.
— Nu-ţi face probleme, că nu prea ai fi avut ce să verifici. Olivia a avut trei conturi.
Pe MacMail, Gmail şi AO-Hell, dar toate cele trei erau goale. Poate şi le-a şters singură,
dar eu una nu cred, pentru că…
— Pentru că şi desktopul şi hardul erau pline, spune Jerome.
— Corect. În iTunes are o mulţime de filme. Ba chiar şi Podul de pe râul Kwai. Nu l-am
văzut. Poate o să mă uit când o să am vreme.
Hodges aruncă o privire spre Discount Electronix. Soarele bate în vitrine şi e
imposibil să-şi dea seama dacă se uită cineva la ei. Se simte expus aici, ca un gândăcel
pe o piatră.
— Haideţi să facem câţiva paşi, le propune el şi îi conduce către magazinul de
încălţăminte de lux Savoy, librăria Barnes & Noble şi cofetăria „La iaurtul fericit”.
Jerome spune:
— Haide, Holly, că mi-ai scos peri albi.
Tachinarea lui o face să surâdă, iar când surâde pare mai bătrână. Mai aproape de
vârsta ei reală. Hodges se simte mai bine imediat ce se îndepărtează de vitrinele mari de
la Discount Electronix. Îi este clar că Jerome e încântat de Holly, la fel cum este şi el
(mai mult sau mai puţin împotriva propriei voinţe); totuşi este umilitor să vadă că i-a
luat-o înainte o nevrotică dependentă de Lexapro.
— A uitat să scoată programul cu sunetele alea îngrozitoare, aşa că mi-am zis că
poate a uitat să-i şteargă şi folderul cu corespondenţa nedorită. Şi am avut dreptate.
Avea cam cincizeci de e-mailuri de la Discount Electronix. Unele erau doar anunţuri de
reduceri, aşa cum au acum. Deşi sunt în stare să bag mâna în foc că DVD-urile pe care le
mai au sunt coreene. Alte e-mailuri erau vouchere de reduceri cu douăzeci la sută. Avea
şi de treizeci la sută reducere, dar pe astea trebuia să le folosească la următoarea
intervenţie a Patrulei Cibernetice.
Ridică din umeri şi încheie:
— Aşa că iată-mă.
Jerome se holbează la ea, nevenindu-i să creadă ce tocmai a auzit.
— Atâta tot? Te-ai uitat în e-mailurile ei şi gata?
— Nu te mai mira atâta, îi spune Hodges. Nu a fost nevoie decât de o amendă de
parcare ca să-l prindă pe Fiul lui Sam.
— Cât v-am aşteptat, m-am dus să mă uit în spate. Pe site-ul lor scrie că sunt doar trei
IT-işti în Patrula Cibernetică şi toate cele trei Volkswagenuri sunt aici. De unde trag
concluzia că tipul e la serviciu. O să-l arestaţi, domnule detectiv Hodges?
Începe iar să-şi muşte buzele.
— Dacă se împotriveşte? Nu vreau să păţiţi ceva.
Hodges se gândeşte bine. Trei computerişti în Patrula Cibernetică: Frobisher,
Hartsfield şi Linklatter, femeia blondă şi uscăţivă. Este aproape convins că suspectul lor
este ori Frobisher, ori Hartsfield. Dar, indiferent care dintre cei doi este dementul, precis
că nu se aşteaptă să-l vadă pe kermitfrog19 intrând pe uşa magazinului. Chiar dacă
Domnul Mercedes nu o va lua la goană, puţin probabil că va reuşi să-şi mascheze
surpriza colosală.
— Eu am să intru. Voi doi rămâneţi aici.
— Intri fără cineva care să-ţi asigure spatele? îl întreabă Jerome. Nu cred că-i bi…
— N-o să mi se întâmple nimic. Am de partea mea elementul-surpriză. Dar sună la
poliţie dacă nu mă întorc în zece minute. Ai înţeles?
— Da.
Hodges face un semn către Holly.
— Tu vezi să stai lângă Jerome. Gata cu ancheta pe cont propriu.
Ia te uită cine vorbeşte, îşi zice el.
Femeia dă supusă din cap, iar Hodges se îndepărtează înainte să le vină vreo altă
idee şi să-l oprească. În drum spre uşile de la Discount Electronix, are grijă să se
descheie la haină. Îl linişteşte greutatea pistolului lângă piept.

7
În timp ce îl urmăresc pe Hodges cum se îndreaptă spre magazin, lui Jerome îi vine
în minte o întrebare:
— Auzi, Holly? Cum ai ajuns aici? Cu taxiul?
Ea clatină din cap şi arată spre parcare. Acolo, la trei rânduri în spatele maşinii lui
Jerome, se află un Mercedes cenuşiu.
— L-am găsit în garaj.
Jerome nu-şi mai poate închide gura de uimire şi adoptă imediat o atitudine
defensivă:
— Să ştii că ştiu să conduc. Am şi permis. N-am făcut niciodată vreun accident şi am şi
asigurare. De la Allstate. Ştii că domnul care e în reclamele Allstate de la televizor l-a
jucat pe preşedinte în serialul 24?
— Aia-i maşina…
Holly se încruntă neînţelegând care este problema.
— Ce mare chestie, Jerome? Era în garaj şi cheile erau într-un coş din hol. Aşa că
spune-mi, ce catastrofă am făcut?
Au dispărut urmele de lovituri, observă el. Au fost schimbate farurile şi parbrizul.
Pare nouă. Nici n-ai zice că a fost folosită la uciderea atâtor oameni.
— Jerome? Te gândeşti că s-ar supăra Olivia pe mine?
— Nu, îngaimă el. Nu cred că s-ar supăra.
Îşi închipuie cum era masca acoperită cu sânge şi bucăţi sfâşiate din hainele
victimelor.
— La început n-a vrut să pornească. Îi murise bateria. Dar am găsit un redresor
portabil în garaj şi am ştiut cum să-l folosesc, pentru că şi tata a avut unul. Auzi,
Jerome? Dacă domnul Hodges tot nu arestează pe nimeni, vrei să mergem să mâncăm o
îngheţată?
De-abia dacă o aude. Nu-şi poate lua ochii de la Mercedes. Până la urmă i l-au dat
înapoi, îşi spune el. Normal că i l-au dat. În definitiv, era proprietatea ei. Ba chiar l-a şi
reparat. Însă-i în stare să pună prinsoare că nu s-a mai urcat niciodată în el. Dacă
existau fantome – reale, nu înregistrate – acolo erau. Zbierând, fără doar şi poate.
— Jerome? Pământul către Jerome.
— Ce?
— Haide să ne luăm câte o îngheţată. Am stat în soare cât v-am aşteptat şi mi s-a
făcut îngrozitor de cald. Haide, fac eu cinste. Mi-e poftă de îngheţată, dar…
Nu o aude ce-i mai spune. Se gândeşte la îngheţată.
Fisa îi cade cu atâta zgomot că realmente tresare şi îşi dă de-abia acum seama de ce i
se părea cunoscută figura unuia din membrii Patrulei Cibernetice. I se înmoaie
genunchii şi se ţine de un stâlp ca să nu cadă.
— Doamne Dumnezeule, şopteşte el.
— Ce e?
Îl scutură de braţ, muşcându-şi înnebunită buzele.
— Ce s-a întâmplat? Ţi-e rău?
Dar Jerome nu e în stare decât să repete:
— Doamne Dumnezeule.

8
Lui Hodges i se pare că magazinul Discount Electronix din mallul Birch Hill este ca un
bolnav în fază terminală. Multe rafturi sunt goale, iar mărfurile rămase au un aspect
trist, neîngrijit. Aproape toţi clienţii se află în raionul cu produse pentru Divertisment la
Domiciliu, unde reclamele roz din becuri fluorescente vestesc LICHIDARE STOC DVD-
URI! 50% REDUCERE LA TOATE DISCURILE! INCLUSIV BLU-RAY! Din cele zece case de
marcat sunt deschise doar trei, iar la ele se plictisesc trei angajate îmbrăcate în
uniforme albastre, cu logoul galben al magazinului pe ele. Două dintre ele se uită afară;
a treia citeşte o carte din seria Amurg. Alţi doi angajaţi se plimbă printre rafturi, ocupaţi
cu te miri ce şi mai nimic.
Hodges nu are treabă cu niciunul dintre aceştia. Dar îi vede pe doi dintre cei trei cu
care are treabă. Anthony Frobisher, cel cu ochelari tip John Lennon, stă de vorbă cu un
client care ţine într-o mână un coş vârfuit cu DVD-uri la reducere şi un teanc de cupoane
în cealaltă. Cravata de la gâtul lui Frobisher sugerează că acesta nu face doar parte din
grupul de asistenţă tehnică, pompos numit Patrula Cibernetică, ci este şi managerul
magazinului. Tânăra cu faţa îngustă şi părul de un blond murdar stă la un computer, în
spatele prăvăliei. După ureche şi-a proptit o ţigară.
Hodges merge agale prin mijlocul raionului cu LICHIDARE STOC DVD-URI. Frobisher
îl observă şi ridică un deget spre el Mă ocup imediat de dumneavoastră. Hodges îi
zâmbeşte şi îi răspunde tot cu un semn din mână În regulă. Frobisher se întoarce la
clientul cu cupoanele. Deci nu l-a recunoscut. Hodges se îndreaptă spre spatele
magazinului.
Blonda ridică ochii la el, apoi se uită iar la ecranul computerului. Deci nici ea nu-l
recunoaşte. Nu poartă bluza de la uniforma Discount Electronix, ci un tricou pe care
scrie DACĂ TE INTERESEAZĂ, AM SĂ-ŢI SPUN CE CRED. Observă că pe computerul ei
este o versiune mult actualizată a jocului Pitfall! care o fascinase pe fiica lui, Alison, la
apariţia pe piaţă, cu un sfert de secol în urmă. Viaţa este o roată, îşi spune Hodges. Fără
îndoială, un principiu Zen.
— Dacă n-ai cumva vreun computer bulit, atunci trebuie să vorbeşti cu Tones, spune
femeia. Eu mă ocup doar de asistenţa tehnică.
— Tones, adică Anthony Frobisher?
— Îhî. Adică nenea ăla ferchezuit şi cu cravată.
— Iar dumneata eşti Freddi Linklatter. Din Patrula Cibernetică.
— Îhî.
Îl opreşte pe Pitfall Harry în mijlocul unui salt, ca să se uite mai bine la Hodges. Iar
ce vede este legitimaţia de poliţie, cu degetul mare al detectivului pus peste data
expirării.
— Uhu! exclamă ea, întinzând spre el mâinile subţiri ca nişte beţe.
— Sunt o fată rea, foarte rea. Şi merit să-mi pui cătuşe. Bate-mă, biciuieşte-mă,
obligă-mă să scriu cecuri fără acoperire.
Hodges zâmbeşte uşor şi îşi pune legitimaţia în buzunar.
— Al treilea membru din gaşca voastră veselă e Brady Hartsfield, nu-i aşa? Nu-l văd
pe aici.
— N-a venit azi că cică are gripă. Vrei să ştii ce cred eu?
— Ia s-auzim.
— Eu cred că a dat Dumnezeu şi a băgat-o pe draga de maică-sa la dezalcoolizare. Mi-
a zis că bea cam mult şi că el trebuie să aibă grijă de ea. Probabil din cauza asta el e
încă neînceput. Înţelegi ce vreau să zic?
— Cred că da.
Îl examinează cu o privire inteligentă şi sarcastică.
— A intrat în belele? Nu m-ar mira. Mereu mi s-a părut cam ciudăţel.
— Trebuie să discut ceva cu el.
Se apropie de ei şi Anthony Frobisher, zis şi Tones.
— Cu ce vă putem fi de folos, domnule?
— E gabor, îl informează Freddi, zâmbindu-i larg cu dinţi care nu au mai văzut de
mult o periuţă. A aflat de laboratorul de metamfetamină din spate.
— Gura, Freddi.
Fata se face că-şi trage fermoarul la buze, dar nu se întoarce la jocul ei.
Mobilul lui Hodges începe să sune din buzunarul hainei. Îl închide fără să-l scoată de
acolo.
— Sunt detectivul Bill Hodges, domnule Frobisher. Trebuie să-i pun câteva întrebări
lui Brady Hartsfield.
— Are gripă şi stă la pat. Ce s-a întâmplat?
— Tones e poet şi habar n-are, remarcă Freddi Linklatter. Deşi…
— Tacă-ţi gura, Freddi. Îţi spun pentru ultima oară.
— Îmi daţi, vă rog, adresa lui?
— Bineînţeles. V-o aduc imediat.
— Pot să mă dez-tac un minut? întreabă Freddi.
Hodges dă din cap. Ea apasă o tastă de la computer. Pitfall Harry dispare şi în locul
lui apare un tabel cu titlul PERSONALUL MAGAZINULUI.
— Hocus-pocus, spune ea. Elm Street, patruzeci şi nouă. Asta e în…
— În zona de nord, da, zice Hodges. Vă mulţumesc amândurora. Mi-aţi fost de un real
folos.
Se îndreaptă spre uşă şi Freddi Linklatter strigă după el.
— Pun pariu pe ce vrei că e din cauza lu’ mă-sa. E topit după ea.

9
Nici nu iese bine Hodges afară din magazin, că Jerome aproape intră în el în fugă.
Holly vine în spatele lui. Nu-şi mai muşcă buzele. A trecut la unghii, care par torturate
de Inchiziţie.
— Te-am sunat, zice Jerome. De ce n-ai răspuns?
— Pentru că vorbeam cu oamenii ăia. Ce-aţi păţit de sunteţi aşa speriaţi?
— Hartsfield e înăuntru?
Hodges este mult prea surprins ca să răspundă.
— Da, el este, spune Jerome. El trebuie să fie. Nu te-ai înşelat când ai zis că te-a
urmărit şi acum ştiu cum a făcut-o. Ca în povestea aia a lui Hawthorne cu scrisoarea
furată. Adică s-a ascuns în văzul tuturor.
Holly se opreşte din rosul unghiilor cât să-l corecteze.
— Poe a scris povestea aia. Dar chiar nu vă mai învaţă nimic la şcoală?
Hodges spune:
— Mai încet, Jerome.
Tânărul trage aer în piept, încercând să se liniştească.
— Are două joburi, Bill. Două. Probabil că aici lucrează până la prânz, sau cam aşa
ceva. Şi după aia lucrează pentru Loeb.
— Loeb? Nu-i ăla cu…
— Ba da, ăla cu fabrica de îngheţată. Omul nostru e tipul cu Mr. Tastey. Dubiţa aia
cu clopoţei. Am cumpărat de la el. A cumpărat şi soră-mea. Toţi copiii cumpără de la el.
E mai tot timpul prin cartier. Omule, Brady Hartsfield e vânzătorul de îngheţată!
Acum îşi dă seama Hodges că în ultima vreme a auzit destul de des sunetul vesel şi
argintiu al clopoţeilor. A auzit clopoţeii aceia în fiecare zi din primăvara depresiei sale,
când stătea prăvălit în fotoliu şi se uita la emisiunile de după-amiază (şi uneori îşi
trecea în joacă peste piept ţeava de la pistolul tatălui său). I-a auzit şi nu i-a băgat în
seamă, pentru că doar copiii dau atenţie vânzătorului de îngheţată. Deşi o parte din
mintea lui nu i-a ignorat complet. Partea aceea care acum tot revine la domnul
Bowfinger şi la remarca lui sarcastică despre doamna Melbourne.
Crede că extratereştrii sunt printre noi, i-a spus domnul Bowfinger, dar nu creaturile
din spaţiu o îngrijorau pe doamna Melbourne în ziua aceea când Hodges a stat de vorbă
cu vecinii lui; o îngrijorau SUV-urile negre şi chiropracticienii şi locatarii de pe Hanover
Street care dădeau muzica la maximum noaptea.
Şi Mr. Tastey.
Individul ăsta chiar pare suspect, îi spusese doamna Melbourne.
De când a început primăvara, mi se pare că-i mereu prin preajmă, îi spusese ea.
Şi o întrebare înfiorătoare i se încolăceşte în minte, precum unul din şerpii veninoşi
care îl pândesc pe Pitfall Harry: dacă ar fi luat seama la vorbele doamnei Melbourne, în
loc s-o ignore, închipuindu-şi că-i doar o cucoană niţel plecată cu sorcova, altminteri
inofensivă (la fel cum el şi cu Pete au ignorat explicaţiile Oliviei Trelawney), ar mai fi
Janey acum în viaţă? Nu prea crede, dar nici nu are cum să fie sigur. Şi are vaga
bănuială că întrebarea aceasta îi va bântui multe nopţi fără somn din săptămânile şi
lunile ce vor veni.
Poate chiar din anii ce vor veni.
Se uită la parcare… şi vede o fantomă. O fantomă cenuşie.
Se întoarce cu faţa la Jerome şi Holly, care acum stau umăr lângă umăr şi nici nu
trebuie să-i întrebe.
— Da, spune Jerome. Holly a venit cu ea.
— Nu-s făcute revizia şi inspecţia tehnică pe anul ăsta, zice Holly. Te rog să nu te
superi pe mine, bine? Trebuia să vin. Voiam să vă ajut, dar ştiam că dacă te sun ai să-mi
spui să nu vin.
— Nu sunt supărat, o linişteşte Hodges.
De fapt, nu ştie cum este. Are senzaţia că a pătruns într-o lume ireală, în care toate
ceasornicele merg înapoi.
— Acum ce facem? îl întreabă Jerome. Dăm telefon la poliţie?
Dar Hodges nu e încă pregătit să renunţe. Poate că în capul tânărului din poza cu
Patrula Cibernetică fierbe un cazan de nebunie, însă Hodges a cunoscut suficienţi
psihopaţi la viaţa lui ca să ştie că, luaţi prin surprindere, majoritatea se dezumflă ca
nişte baloane rămase fără heliu. Indivizii de tipul acesta sunt periculoşi doar pentru cei
neînarmaţi şi inocenţi, aşa cum au fost şomerii aceia faliţi de la Complexul Municipal.
— Hai să-i facem o vizită domnului Hartsfield, spune Hodges. Şi o să mergem cu
maşina aia.
Şi arată spre Mercedes.
— Dar… dacă o vede, n-o s-o recunoască?
Pe buzele lui Hodges apare un rânjet de rechin pe care Jerome Robinson nu i l-a mai
văzut vreodată.
— Exact asta sper şi eu.
Întinde mâna.
— Îmi dai cheile, Holly?
Strânge din buzele ferfeniţite.
— Vi le dau, dar merg şi eu.
— Nici nu se pune problema, zice Hodges. E prea periculos.
— Dacă-i prea periculos pentru mine, e prea periculos şi pentru voi.
Îi evită privirea şi se uită pe lângă capul lui, dar vocea îi este foarte fermă.
— Puteţi să nu mă luaţi, dar în cazul ăsta am să sun la poliţie şi am să le dau adresa
lui Brady Hartsfield.
— Nu o ai, se împotriveşte Hodges.
Nici el nu crede ce spune.
Din politeţe, Holly nu-i răspunde. De fapt, nici nu are nevoie să intre în Discount
Electronix şi să o întrebe pe tânăra cu părul blond murdar unde stă domnul Hartsfield.
Acum că-i cunoaşte numele, probabil că-i va găsi în câteva clipe adresa pe iPad-ul ăla
infernal.
Căcat.
— Bine, te luăm cu noi. Dar conduc eu şi, când ajungem, tu şi Jerome rămâneţi în
maşină. Mai ai ceva de comentat?
— Nu, domnule Hodges.
Acum îl priveşte drept în ochi trei secunde lungi. Asta ar putea însemna un pas
înainte. Deşi, fiind vorba despre Holly, cine ar putea fi sigur.

10
Din cauza tăierilor bugetare drastice din urmă cu un an, în cele mai multe maşini de
patrulare nu se află acum decât un singur poliţist. Dar nu şi în cele care se ocupă de
Lowtown. Pentru că în Lowtown fiecare prăvălie este doar un paravan pentru o altă
afacere, iar în afacerea cu pricina este implicată şi o persoană de culoare, deoarece în
cartierul acesta mărginaş minorităţile formează majoritatea. Pe data de trei iunie,
imediat după prânz, poliţiştii Laverty şi Rosario patrulează pe Lowbriar Avenue, cam la
opt sute de metri de pasarela sub care Bill Hodges îi împiedicase pe câţiva troli să
jefuiască un băieţel. Laverty este alb. Rosario este hispanică. Pentru că maşina lor are
numărul 54, în departament li se spune Toody şi Muldoon, după numele poliţiştilor
dintr-un serial vechi, Maşina 54, unde eşti? Uneori Amarilis Rosario îşi distrează colegii
în timpul apelului nominal exclamând: „Oh, oh, Toody, ce idee mi-a venit!” Îşi foloseşte
accentul dominican şi are mereu parte de aplauze.
În misiune, însă, este serioasă şi conştiincioasă. Amândoi sunt aşa. Nici nu-i bine să fii
altfel în Lowtown.
— Puştii ăia de la colţ mi-aduc aminte de Îngerii Albaştri pe care i-am văzut într-un
spectacol aviatic, zice ea acum.
— Nu mai spune?
— Când o să ne observe, îşi vor lua zborul în formaţie. Uite, o mai zbugheşte unul.
Când se apropie de intersecţia dintre Lowbriar şi Strike, văd un băiat într-o bluză de
trening cu sigla echipei de baschet Cleveland Cavaliers (mult prea mare pentru el şi
absolut de prisos pe căldura asta), care se hotărăşte brusc să părăsească locul unde
frecase menta până atunci şi porneşte în pas săltat pe Strike. Nu pare să aibă mai mult
de treisprezece ani.
— Poate şi-a adus aminte că trebuie să meargă la şcoală, zice Laverty.
— N-ai să vezi, amigo.
Acum se apropie de colţul dintre Lowbriar şi Martin Luther King Avenue, a doua
arteră importantă a ghetoului. Când văd maşina de poliţie, vreo doisprezece puştani îşi
aduc brusc aminte că au treburi presante altundeva.
— Ai dreptate, ăsta-i zbor în formaţie, zice Laverty şi începe să râdă, deşi nu e prea
comic. Auzi, unde vrei să mâncăm?
— Haide să vedem dacă e rulota aia pe Randolph Street, spune ea. Mi s-a făcut de
nişte tacos.
— La Senor Tacos pornim, spune el, dar abţine-te de la fasole, bine? Mai avem încă
patru ore de stat în… Ia uită-te acolo, Rosie. E o chestie ciudată.
Dintr-o prăvălie iese un bărbat cu o cutie de flori în mâini. Chestia ciudată este că
prăvălia nu-i o florărie; ci este Casa de Amanet şi împrumuturi King Virtue. Altă chestie
ciudată e că individul pare a fi alb, iar aici este zona cea mai neagră din întregul
Lowtown. Se duce spre o furgonetă Econoline parcată pe o dungă galbenă: adică
amendă de douăzeci de dolari. Şi lui Laverty şi lui Rosario le este foame şi deja sunt cu
gândul la sosul picant al lui Senor Tacos; aşa că nu şi-ar pierde vremea cu tipul ăsta. Şi
probabil chiar l-ar fi lăsat în pace.
Dacă nu.
David Berkowitz a fost prins din cauza unei amenzi de parcare. Ted Bundy{65} din
cauza unui stop spart. Astăzi lumea se schimbă din cauza unei cutii de florărie cam
dezlipită pe la colţuri. Când tipul se caută prin buzunare după cheile de la furgonetă
(nici măcar împăratul Ming de pe planeta Mongo{66} nu şi-ar lăsa maşina descuiată în
Lowtown), cutia îi alunecă din mâini. Se desface şi din ea iese capătul unui obiect
lunguieţ.
Individul reuşeşte să-l prindă şi îl bagă la loc, dar Jason Laverty a fost în două
misiuni în Irak şi ştie să recunoască un lansator de grenade atunci când îl are în faţa
ochilor. Dă drumul la girofaruri şi se opreşte în spatele bărbatului, luându-l prin
surprindere.
— Scoate arma! îi spune Laverty partenerei sale.
Ţâşnesc amândoi din maşină, cu Glock-urile în mâini, ţevile îndreptate în sus.
— Lăsaţi cutia jos, domnule! strigă Laverty. Lăsaţi cutia jos şi puneţi-vă mâinile pe
furgonetă! Acum!
Câteva clipe individul – cam la patruzeci de ani, măsliniu şi cu umeri laţi – strânge
mai tare cutia la piept, ca pe un prunc. Dar când Rosie Rosario îşi îndreaptă pistolul
spre el, o aruncă din mâini. Cutia se desface şi lasă să se vadă un obiect despre care
Laverty presupune că ar fi un lansator de grenade anti-tanc Hashim, de fabricaţie
rusească.
— Mama mă-sii de treabă! exclamă Rosario şi continuă: Toody, Toody, ce idee…
— Lăsaţi armele jos, domnilor poliţişti.
Laverty rămâne cu ochii pe Domnul cu Lansatorul de Grenade, dar Rosario se
întoarce şi vede un bărbat alb, cu păr cărunt, îmbrăcat într-o geacă albastră. Acesta are
propriul lui Glock şi o cască în ureche. Nu apucă să-l întrebe care-i treaba, că strada se
umple de bărbaţi cu geci albastre care se năpustesc la Casa de Amanet şi împrumuturi
King Virtue. Unul duce un berbec Stinger, căruia poliţiştii îi zic „pui de spărgător de
uşi”. Rosario mai vede că pe spatele gecilor albastre sunt imprimate literele ATF{67} şi
are brusc senzaţia aceea inconfundabilă de vai-de-mine-am-călcat-în-rahat.
— Lăsaţi armele jos, domnilor poliţişti. Sunt agentul ATF James Kosinsky.
Laverty îi răspunde:
— Ce-ar fi să ne laşi să-i punem cătuşele mai întâi? Întreb şi eu.
Agenţii ATF se îngrămădesc în casa de amanet aidoma clienţilor într-un Walmart în
Vinerea Neagră de dinaintea Crăciunului. Localnicii se strâng pe trotuarul de vizavi,
mult prea uluiţi de numărul mare al agenţilor ca să se mai gândească să arunce în ei cu
injurii. Sau cu pietre.
Kosinsky oftează:
— N-ai decât, îi spune el lui Laverty. Oricum, calul a plecat din grajd.
— Habar n-am avut că aveţi o acţiune aici, spune Laverty.
Între timp, Domnul cu Lansatorul de Grenade şi-a dat mâinile jos de pe furgonetă şi şi
le-a dus la spate. E limpede că a mai jucat în filmul ăsta.
— Îşi descuia furgonetă şi am văzut cum iese chestia aia din cutie. Cum ar fi trebuit să
procedăm?
— Exact cum aţi procedat, fireşte.
Din casa de amanet se aud strigăte, zgomote de sticlă spartă şi bubuiturile berbecului
care s-a apucat de treabă.
— Uite ce zic eu, dacă tot sunteţi aici, ce-ar fi să-l aruncaţi pe domnul Cavelli în
maşina voastră şi să veniţi cu noi înăuntru. Să vedeţi şi voi peste ce am dat.
Kosinsky observă numărul maşinii de patrulare spre care Laverty şi Rosario îşi
escortează prizonierul.
— Aha, zice el. Care dintre voi e Toody şi care e Muldoon?

11
În vreme ce agenţii ATF, conduşi de Kosinsky, încep să percheziţioneze magazia mare
şi întunecată din spatele modestei Case de Amanet şi împrumuturi King Virtue, un
Mercedes cenuşiu opreşte în faţa casei de la numărul 49 pe Elm Street. La volan este
Hodges. Holly stă în faţă lângă el, pentru că spune (şi e destul de logic ce spune) că
maşina este mai mult a ei decât a lor.
— E cineva acasă, le atrăgea ea atenţia. Uite Honda aia murdară din faţă.
Cu coada ochiului, Hodges observă cum din casa de vizavi iese un bătrân şi se
apropie de ei cu paşi şovăitori.
— Voi sta acum de vorbă cu Cetăţeanul Preocupat. Un cuvânt să nu scoateţi.
Coboară geamul din partea lui.
— Pot să vă fiu cumva de folos, domnule?
— Zic că io aş putea să vă fiu vouă, spune bătrânul.
Îi cercetează cu ochi curioşi pe Hodges şi pe însoţitorii lui. Se uită cu lăcomie şi la
maşină. Hodges nu este deloc surprins. E o maşină grozavă.
— Dacă pă Brady îl cătaţi, atunci să ştiţi că aveţi ghinion. Aia din faţă e a lu’ coana
Hartsfield. N-a mai mers cu ea de săptămâni bune. Nici nu cred că mai porneşte. Poate
coana Hartsfield a plecat cu el, că n-am văzut-o azi. Că o văd mereu când iese la poartă
să-şi ia corespondenţa.
Le arată cutia poştală.
— Îi plac cataloagele. Ca la toate femeile.
Întinde o mână noduroasă.
— Hank Beeson.
Hodges i-o strânge şi apoi îi arată legitimaţia, având grijă să-şi pună degetul pe data
expirării.
— Îmi pare bine, domnule Beeson. Eu sunt Bill Hodges, detectiv. Credeţi că îmi puteţi
spune ce fel de maşină conduce domnul Hartsfield? Marcă şi model?
— Ie un Subaru maro. Nu ştiu nici modelul, nici anul. Că mie mi se par o apă şi-un
pământ toate alea făcute de gălbejiţii cu ochii mici şi oblici.
— Am înţeles. Acum am să vă rog să vă întoarceţi în casă, domnule. S-ar putea mai
încolo să mai avem câteva întrebări pentru dumneavoastră.
— A făcut Brady vreo trăsnaie?
— Nu, este doar o verificare de rutină, spune Hodges. Vă rog, intraţi acum în casă.
Dar Beeson nu-l ascultă, ci se apleacă mai mult ca să se uite bine la Jerome.
— Nu eşti cam tinerel ca să fii poliţai?
— Sunt stagiar, spune Jerome. Ascultaţi-l pe domnul detectiv şi intraţi în casă.
— Mă duc, mă duc.
Dar nu înainte de a le mai arunca celor trei o privire iscoditoare.
— Şi de când, mă rog frumos, circulă poliţiştii noştri în Mercedesuri?
Hodges nu ştie ce să-i răspundă, dar ştie Holly.
— E o maşină confiscată de departamentul de Crimă Organizată. Ne-au dat-o nouă.
Putem face ce dorim cu ea, pentru că noi suntem poliţia.
— Aha. Mda. Normal. Logic.
Beeson pare pe jumătate satisfăcut, pe jumătate profund nedumerit. Dar traversează
şi intră în casă. Reapare imediat la fereastră.
— Ăia de la Crimă Organizată sunt agenţi federali, spune încet Hodges.
Holly face un gest mic din cap către bătrânul de la geam şi pe buzele-i torturate îi
apare un zâmbet.
— Şi aveţi senzaţia că el ştie diferenţa?
Când nu-i răspunde niciunul, trece la chestiuni practice:
— Ce facem acum?
— Dacă Hartsfield e acasă, am să-l arestez. Dacă nu e decât mama lui, am să o
interoghez. Voi doi rămâneţi în maşină.
— Nu cred că-i o idee bună, spune Jerome.
Hodges îi vede chipul în oglinda retrovizoare şi îşi dă seama că tânărul nu se aşteaptă
să-i fie luată în seamă obiecţia.
— E singura pe care o am, zice Hodges.
Se dă jos din maşină. Înainte să închidă portiera, Holly se apleacă spre el şi-i spune:
— Nu-i nimeni acasă.
El nu zice nimic, dar ea dă din cap ca şi când ar fi primit răspuns.
— Nu simţi?
Ba da. Simte.

12
Hodges intră pe alee şi observă că sunt trase draperiile de la ferestrele mari din faţă.
Aruncă o privire în Honda, dar nu-i atrage nimic atenţia. Încearcă portiera din dreapta
volanului. Se deschide. Aerul dinăuntru este fierbinte şi stătut, cu iz slab de băutură.
Închide portiera, urcă treptele şi sună la uşă. Îi aude clinchetul dinăuntru. Nu-i
răspunde nimeni. Mai sună o dată, apoi bate. Tot nimeni. Loveşte cu pumnul, conştient
de privirea curioasă a domnului Beeson de peste drum. Tot nimeni.
Se duce la garaj şi se uită înăuntru printr-un geam al uşii. Câteva scule, un mini-
frigider, cam atâta.
Îşi scoate mobilul şi îl sună pe Jerome. Partea aceasta a străzii este foarte liniştită,
aşa că aude – destul de slab – muzica AC/DC când i se face legătura. Îl şi vede pe
Jerome răspunzând.
— Roag-o pe Holly să-şi deschidă iPad-ul şi să caute numele persoanei care plăteşte
impozitele pentru adresa asta: Elm Street, numărul 49. Crezi că poate?
Îl aude pe Jerome discutând cu Holly.
— Zice că încearcă.
— Bine. Eu mă duc în spatele casei. Nu închide. Am să-ţi dau câte un semn la fiecare
treizeci de secunde. Dacă vezi că trece mai mult de un minut şi nu mă mai auzi, să suni
imediat la poliţie.
— Eşti convins că vrei să faci asta, Bill?
— Sunt. Vezi să-i spui lui Holly că nu-i mare chestie dacă nu află numele
proprietarului. Nu vreau să o apuce iar bâzdâcii.
— E calmă, spune Jerome. Deja a început să caute ce i-ai zis. Vezi să fii mereu pe
fază.
— N-ai grijă.
Merge în spate pe aleea dintre garaj şi casă. Curtea este micuţă şi îngrijită. În centru
se află un rond de flori. Hodges se întreabă cine le-o fi sădit. Mama sau Băieţelul. Urcă
trei trepte din lemn până la verandă. Vede o uşă cu plasă, în cadru de aluminiu, cu o
altă uşă în spatele ei. Uşa cu plasă e deschisă. Uşa de la casă nu este.
— Jerome? Recepţie. Totul e în ordine.
Se uită pe geam şi vede o bucătărie. Curată şi ordonată. În scurgătorul de lângă
chiuvetă sunt câteva farfurii şi pahare. Pe uşa cuptorului este întinsă o cârpă de vase.
Pe masă sunt două suporturi pentru farfurii. Dar nu şi unul pentru Tata Urs, ceea ce se
potriveşte cu profilul schiţat de el. Bate încet, apoi bate tare. Nu-i răspunde nimeni.
— Jerome? Recepţie. Totul e în ordine.
Pune telefonul pe balustrada verandei şi scoate caseta din piele, bucuros că s-a gândit
să o ia cu el. Înăuntru sunt şperaclele tatălui său – trei tije lungi, prevăzute la capete cu
cârlige de diferite dimensiuni. Îl alege pe cel mijlociu. Şi bine face, pentru că intră uşor
în broască. Îl mişcă încet, mai întâi într-o parte, apoi în cealaltă. Tocmai vrea să se
oprească şi să vorbească cu Jerome, când simte şperaclul cum agaţă mecanismul. Îl
răsuceşte repede şi tare, aşa cum îl învăţase tatăl lui, şi aude un pocnet mic atunci când
sare siguranţa. Telefonul îi zbiară numele. Îl duce la ureche.
— Jerome? Totul e în ordine.
— M-ai speriat, spune Jerome. Ce faci?
— Am spart uşa şi intru în casă.

13
Hodges intră în bucătăria familiei Hartsfield. Şi imediat îl izbeşte mirosul. Slab, dar
distinct. Cu mobilul în mâna stângă şi revolverul tatălui său în cea dreaptă, Hodges
merge pe urmele mirosului mai întâi în livingul pustiu. Telecomanda de la televizor şi
revistele împrăştiate pe măsuţa de cafea îi spun că locul preferat al doamnei Hartsfield
este canapeaua. Apoi urcă scara la etaj. Mirosul devine din ce în ce mai puternic. Nu
tocmai duhoare, dar într-acolo se îndreaptă.
La etaj este un coridor scurt, cu o uşă pe partea dreaptă şi două pe stânga. O deschide
pe cea din dreapta. Acolo este o cameră de oaspeţi unde nu a mai fost niciun oaspete de
o veşnicie. Este la fel de goală şi curată ca o sală de operaţii.
Ia din nou legătura cu Jerome, înainte de a deschide prima uşă din stânga. De acolo
vine mirosul. Trage aer în piept şi intră repede şi aplecat de mijloc ca să nu fie luat prin
surprindere de cineva ascuns în spatele uşii. Deschide şifonierul şi dă la o parte hainele.
Nimeni.
— Jerome? Recepţie.
— Ai găsit pe cineva?
Şi nu… şi da. Cuvertura de pe patul dublu acoperă o formă inconfundabilă.
— Aşteaptă puţin.
Se uită sub pat şi nu vede decât o pereche de papuci, o pereche de pantofi roz, fără
toc, o singură şosetă albă şi câteva şomoioage de praf. Dă cuvertura la o parte. Şi iat-o
pe mama lui Brady Hartsfield. Cu pielea galbenă ca ceara, dar bătând vag în verde. Îi
atârnă falca de jos. Ochii, prăfuiţi şi sticloşi, au intrat în orbite. Îi ridică un braţ, îl
îndoaie uşor, îl lasă să cadă. E moartă de mult timp, pentru că rigor mortis a dispărut.
— Fii atent, Jerome. Am găsit-o pe doamna Hartsfield. E moartă.
— Iisuse.
Vocea de adult a lui Jerome sună spart şi piţigăiat.
— Ce ai de gând să…
— Aşteaptă puţin.
— Mi-ai mai zis asta.
Hodges lasă telefonul pe noptieră şi trage mai mult cuvertura, până la picioarele
doamnei Hartsfield. E îmbrăcată într-o pijama albastră din mătase. Bluza are pete de
vomă şi sânge, dar nu se observă nicio rană provocată de glonţ sau cuţit. Faţa femeii
este umflată, dar pe gât nu se văd nici vânătăi, nici urme de funie. Tumefierea este doar
consecinţa descompunerii. Îi ridică bluza cât să-i poată observa abdomenul. Este uşor
umflat, aşa cum este şi faţa, dar în cazul acesta Hodges presupune că este vorba de
gaze. Se apleacă peste chipul ei şi i se uită în gură. Vede exact ce se aştepta: pe limbă şi
între gingii şi pereţii obrajilor este o substanţă vâscoasă, ca o mâzgă scârboasă şi
groasă. Probabil că s-a îmbătat, a vomitat ultima masă şi şi-a dat duhul ca o vedetă
rock. Sângele ăla poate să fi provenit din gât. Sau să fie semnul unui ulcer grav.
Ridică telefonul şi spune:
— Poate că a otrăvit-o el, dar mai probabil este că a făcut-o singură.
— Alcool?
— Tot ce se poate. N-avem cum să ştim fără autopsie.
— Ce vrei să facem noi?
— Să staţi cuminţi acolo.
— Nici acum nu sunăm la poliţie?
— Nu încă.
— Vrea Holly să-ţi zică ceva.
O pauză de o secundă şi o aude apoi pe Holly. Pare calmă. Ba chiar mai calmă decât
Jerome.
— Numele femeii este Deborah Hartsfield. Deborah cu H la sfârşit.
— Bravo. Acum dă-i telefonul înapoi lui Jerome.
Trece altă secundă. Şi Jerome îi spune:
— Sper că ştii ce faci.
Ba nu ştiu, îşi spune Hodges în timp ce verifică baia. Ţi-ai pierdut minţile şi singura
cale prin care ţi le poţi recupera este să renunţi la toată povestea asta. Ştii foarte bine
că aşa este.
Dar şi-o aminteşte pe Janey în momentul când i-a dat pălăria, pălăria aia elegantă
din fetru, cum poartă detectivii particulari din filme. Şi ştie că nu poate să renunţe. Nu
vrea să renunţe.
Baia este curată. Aproape curată. Sunt nişte fire de păr în chiuvetă. Hodges le vede,
dar nu le acordă atenţie. Se gândeşte la diferenţa esenţială dintre moartea accidentală şi
crimă. Ar fi rău pentru ei să fie vorba despre crimă, pentru că atunci când un nebun se
apucă să-şi omoare rudele apropiate înseamnă că nu se mai dă în lături de la nimic.
Însă, dacă ar fi vorba despre un accident sau suicid, atunci poate că ar mai avea ceva
timp. Poate că Brady Hartsfield s-a ascuns pe undeva, încercând să se hotărască ce să
facă în continuare.
Ceea ce cam fac şi eu acum, îşi spune Hodges.
Ultima cameră de la etaj este a lui Brady. Patul este nedesfăcut. Pe birou este un
talmeş-balmeş de cărţi, majoritatea Science fiction. Pe perete e un afiş cu
Schwarzenegger în Terminator, cu ochelari negri şi o armă uriaşă.
I’ll be back, îşi zice Hodges uitându-se la el.
— Jerome? Recepţie.
— Moşul de vizavi e tot cu ochii pe noi. Holly zice că ar trebui să intrăm în casă.
— Încă nu.
— Dar când?
— Când sunt sigur că nu-i niciun pericol.
Brady are propria lui baie. Curată şi ordonată ca dulapul unui soldat în ziua de
inspecţie. Hodges se uită prin ea în treacăt şi apoi coboară la parter. Livingul dă într-o
firidă unde e spaţiu doar pentru un birou mic. Pe el este un laptop. De spătarul
scaunului atârnă o poşetă. Pe perete este o fotografie înrămată cu femeia din patul de la
etaj şi Brady Hartsfield în adolescenţă. Sunt undeva pe o plajă. Se ţin cu mâinile de
mijloc şi şi-au lipit obrajii unul de al celuilalt. Pe buze au zâmbete identice, strălucitoare.
Relaţia dintre ei pare mai degrabă una de iubită-iubit decât de mamă-fiu.
Hodges îl priveşte fascinat pe Domnul Mercedes în anii lui de tinereţe. Pe chipul lui
nu se citeşte nimic care să sugereze tendinţe ucigaşe. Dar, fireşte, pe chipul criminalilor
rareori se poate citi asta. Cei doi seamănă destul de puţin, mai mult la forma nasului şi
la culoarea părului. Femeia a fost destul de drăguţă. Cum se zice, a trecut la un
milimetru pe lângă frumuseţe. Dar Hodges e în stare să pună pariu că tatăl lui Brady nu
era prea chipeş. Pentru că băiatul din poză pare… banal. Un puşti pe lângă care treci
pe stradă fără să-l observi.
Probabil că aşa şi vrea să fie, îşi zice Hodges. Omul Invizibil.
Se întoarce în bucătărie şi vede o uşă lângă aragaz. O deschide şi se uită la scara care
coboară în întuneric. Conştient de faptul că este perfect vizibil pentru oricine s-ar
ascunde acolo, Hodges pipăie peretele căutând întrerupătorul. Aprinde lumina şi îşi
scoate pistolul. Vede o masă de lucru. Dincolo de ea este un raft lung cât întreaga
încăpere şi înalt până la talie. Pe el se află un şir de computere. Parcă ar fi Centrul
Spaţial de la Cape Canaveral.
— Jerome? Recepţie.
Fără să aştepte răspunsul tânărului, coboară scara, cu pistolul într-o mână şi mobilul
în cealaltă, ştiind foarte bine că acum încalcă grotesc toate regulile şi metodele
poliţieneşti. Dacă Brady se ascunde sub scară şi are şi el un pistol şi îl împuşcă pe
Hodges în glezne? Sau dacă i-a întins o capcană? E în stare; Hodges e sigur de asta.
Dar nu se împiedică de nicio sârmă care să declanşeze o explozie. Şi vede că pivniţa e
pustie. În fundul ei este o cămară cu uşa deschisă. Însă rafturile dinăuntru sunt toate
goale. Într-un colţ sunt aruncate mai multe cutii pentru pantofi. Şi ele par a fi goale.
Concluzia este, îşi zice Hodges, că ori Brady şi-a omorât mama, ori a găsit-o moartă
când a venit acasă. Oricum ar fi fost, acela a fost momentul când s-a hotărât să strângă
tabăra. Dacă a avut explozibili, probabil că i-a ţinut pe rafturile alea din cămară (posibil
în cutiile de pantofi) şi i-a luat cu el.
Hodges urcă în living. A venit momentul să-şi cheme noii parteneri înăuntru. Nu vrea
să-i implice mai mult decât sunt deja, dar e vorba despre computerele acelea din
pivniţă. Pentru că el e varză la computere.
— Intraţi prin spate, îi spune lui Jerome. E deschisă uşa de la bucătărie.

14
Holly intră prima, adulmecă aerul şi exclamă:
— Câh! Asta-i de la Deborah Hartsfield?
— Da. Încearcă să nu te gândeşti. Haideţi cu mine în pivniţă. Vreau să vă uitaţi la
ceva.
Coboară scara, iar Jerome trece cu palma pe suprafaţa mesei de lucru.
— Oricum ar fi dementul ăsta, trebuie să recunosc că-i al naibii de obsedat de
curăţenie.
— Aveţi de gând să chemaţi poliţia, domnule Hodges?
Holly îşi roade iarăşi buzele.
— Probabil că da şi eu nu am cum să vă opresc, dar mama o să fie atât de supărată pe
mine… Unde mai pui că nu mi se pare corect, din moment ce noi am aflat cine e.
— Nu m-am hotărât ce voi face, spune Hodges, deşi în sinea lui îi dă dreptate: nu este
deloc corect. Dar mi-ar plăcea să ştiu ce-i în computerele astea. Poate dacă aflu, am să
ştiu care-i hotărârea cea mai bună.
— El nu seamănă cu Olivia, zice Holly. Precis că are o parolă bună.
Jerome alege la întâmplare unul dintre calculatoare (se întâmplă să fie Numărul
Şase; adică nu are mare lucru în el) şi apasă butonul din spatele monitorului. E un Mac,
dar nu se aude niciun semnal sonor. Brady nu poate să sufere acordurile alea vesele şi
le-a scos din toate computerele lui.
Ecranul Numărului Şase se face gri. După vreo cinci minute griul se face albastru.
Până şi Hodges ştie că acum ar trebui să apară caseta cu parola, însă, în locul ei, cifra
20 umple ecranul. Se face apoi 19, şi 18, şi 17.
Hodges şi Jerome se uită perplecşi la numărătoarea inversă, incapabili să facă vreo
mişcare.
— Nu, nu, nu! ţipă Holly. Închide-l!
Când nu se mişcă niciunul, se repede ea şi ţine apăsat butonul din spatele monitorului
până când ecranul se face negru. Apoi răsuflă uşurată şi zâmbeşte.
— Vai de steaua mea! Era s-o păţim!
— La ce te gândeşti? o întreabă Hodges. Că sunt conectate la ceva şi ar fi putut să
explodeze?
— Poate doar se blochează, spune Holly. Dar cred mai degrabă că-i un program
sinucigaş. Dacă numărătoarea inversă ajunge la zero, programul ăsta şterge datele din
calculator. Toate datele. Poate le şterge doar din computerul pornit, dar dacă sunt
conectate între ele le şterge din toate. Şi probabil că sunt conectate.
— Şi cum se opreşte? o întreabă Jerome. Apăsând pe o tastă anume?
— Poate. Sau poate prin voce.
— Cum adică? nu pricepe Hodges.
— Prin comandă vocală, îi explică Jerome. Adică Brady zice Ciocolata Milka sau
Chiloţi şi numărătoarea inversă se opreşte.
Holly chicoteşte printre degetele cu care şi-a astupat gura şi apoi îl împinge cu
timiditate pe Jerome în umăr.
— Ce caraghios eşti, îi zice ea.

15
S-au aşezat toţi trei în jurul mesei din bucătărie şi au lăsat deschisă uşa din spate ca
să intre aer curat în casă. Hodges stă cu bărbia în palmă şi cu cotul sprijinit de unul din
suporturile pentru farfurii. Jerome şi Holly tac chitic, lăsându-l să se gândească ce
urmează să facă. În cele din urmă, Hodges ridică fruntea şi se uită la ei.
— Am să sun la poliţie. Nu-mi convine şi probabil că nu aş face-o dacă ar fi vorba
doar de Hartsfield şi de mine. Dar trebuie să mă gândesc şi la voi doi…
— N-o face din cauza mea, îl întrerupe Jerome. Dacă ai vreo idee cum anume să
continuăm, să ştii că rămân alături de tine.
Normal că rămâi, comentează Hodges în gând. Ţi se pare că ştii la ce riscuri te expui,
dar habar n-ai. La şaptesprezece ani viitorul este o noţiune pur teoretică.
Cât despre Holly… până de curând chipul ei era un fel de ecran de cinema, pe care îi
erau proiectate absolut toate gândurile şi trăirile. Însă în clipa aceasta expresia îi este
de nepătruns.
— Mulţumesc, Jerome, însă…
Dar e greu. E greu să renunţe. Mai ales că acum ar fi a doua oară când ar trebui să-l
scape din mână pe Domnul Mercedes.
Cu toate acestea…
— Nu-i vorba doar despre noi, nu pricepi? Poate că mai are explozibil şi dacă îl
foloseşte într-un loc aglomerat…
Se uită în ochii lui Holly.
— … la fel cum a folosit Mercedesul verişoarei tale, atunci eu aş fi de vină pentru
toate victimele pe care le-ar face. Şi ăsta e un risc pe care nu vreau să mi-l asum.
Încet, rostind cuvintele cu foarte multă grijă, ca şi cum ar dori să compenseze toţi anii
aceia mulţi de bâlbâieli şi bolboroseli, Holly îi spune:
— Numai dumneavoastră puteţi să-l prindeţi, nimeni altcineva.
— Mulţumesc pentru încredere, dar nu, îi zice el cu blândeţe. Poliţia are mai multe
mijloace de acţiune. Foştii mei colegi vor începe prin a-i da în urmărire maşina. Eu nu
am cum să fac asta.
Sună corect, dar el nu crede că şi este neapărat aşa. Brady face parte din categoria
criminalilor foarte inteligenţi, atunci când nu face lucruri nebuneşti, precum acela de la
Complexul Municipal. Probabil că deja şi-a ascuns maşina pe undeva – într-o parcare
etajată din centru, sau poate în parcarea de la aeroport, sau într-o parcare imensă de la
unul din mallurile din oraş. Pentru că nu este vorba despre un Mercedes-Benz; ci despre
un Subaru absolut banal, de culoarea rahatului. Şi, în cazul ăsta, nu va putea fi găsit azi
şi nici mâine. Ba s-ar putea să se facă săptămâna viitoare şi ei tot să-l caute. Şi chiar
dacă îi găsesc maşina, asta nu înseamnă că-l vor găsi şi pe Brady.
— Numai dumneavoastră, nimeni altcineva, stăruie Holly. Şi doar cu ajutorul nostru.
— Holly…
— Cum să renunţaţi? strigă ea.
Strânge pumnul şi se loveşte în frunte cu el, lăsând o urmă roşie.
— Cum puteţi să renunţaţi? Janey a ţinut la dumneavoastră! Cred că vă era iubită! Şi
acum e moartă! La fel ca femeia aia de sus! Amândouă sunt moarte!
Vrea să se mai lovească încă o dată, dar Jerome o apucă de mână.
— Gata, îi zice. Nu te mai lovi, te rog. Îmi face mie rău.
Holly începe să plângă. Jerome o strânge în braţe cu stângăcie. El este negru, iar ea
este albă. El are şaptesprezece ani, iar ea e trecută de patruzeci. Dar lui Hodges i se
pare că priveşte cum un tată îşi consolează fiica tristă pentru că nu a invitat-o nimeni la
Balul Bobocilor.
Hodges se uită la curtea micuţă, dar foarte bine îngrijită din spatele casei. Şi el e trist.
Şi nu doar din cauza lui Janey, deşi ar fi suficientă tristeţe în motivul acesta. Se simte
trist din cauza victimelor de la Complexul Municipal. Se simte trist din cauza surorii lui
Janey, pe care s-au încăpăţânat să nu o creadă, pe care a crucificat-o presa şi care a fost
apoi împinsă la sinucidere de bărbatul care a locuit în casa aceasta. Ba chiar îi pare
nespus de rău că nu i-a acordat destulă atenţie doamnei Melbourne. Ştie că Pete Huntley
o să facă tot posibilul ca să nu fie acuzat, iar asta îl face să se simtă şi mai îngrozitor. De
ce? Pentru că Pete nu-i un detectiv la fel de bun cum încă mai este el, Hodges. Şi nu va
fi niciodată, nici măcar în zilele lui cele mai inspirate. Da, sigur, este un tip de milioane
şi munceşte mult, cu toate acestea…
Cu toate acestea…
Cu toate acestea… cu toate acestea… cu toate acestea…
Trebuie să renunţe, chiar dacă simte că-i vine să moară. După ce dai totul la o parte,
nu mai rămâne decât un singur lucru: Kermit William Hodges a ajuns într-un punct
mort. Iar Brady Hartsfield e liber ca pasărea cerului. S-ar putea să fie o pistă în
computerele alea – ceva care să le sugereze unde s-ar afla el acum, sau ce planuri are,
sau şi una, şi alta –, dar Hodges nu le poate accesa. Şi nici nu mai are cum să justifice
faptul că nu divulgă poliţiei numele şi descrierea individului care a comis Masacrul de la
Complexul Municipal. Poate că Holly are dreptate, poate că Brady Hartsfield nu va fi
prins şi va săvârşi o altă atrocitate, dar kermitfrog19 a rămas fără opţiuni. Tot ce mai
poate face este să încerce, pe cât îi stă în putere, să-i protejeze pe Jerome şi Holly. Dar
s-ar putea nici asta să nu-i reuşească. Pentru că i-a văzut moşulică ăla băgăreţ de vizavi.
Iese pe verandă şi-şi deschide telefonul Nokia, pe care azi l-a folosit mai mult decât
toată perioada trecută de când a ieşit la pensie.
Poate să fie mai nasol decât atât? îşi spune el şi formează numărul lui Pete Huntley.

16
Pete răspunde aproape imediat.
— Partenere! strigă el vesel.
Din fundal se aude o hărmălaie de voci şi în primul moment Hodges îşi spune că Pete
e într-un bar, că e uşor pilit şi că în scurtă vreme va fi mangă.
— Pete, trebuie să vorbim despre…
— Da, da, am să-mi pun în cap câtă cenuşă pofteşti tu să-mi pun, dar nu acum. Cine
te-a sunat? Izzy?
— Huntley! zbiară cineva. Şeful ajunge aici în cinci minute! Cu presa! Unde-i
blestematul ăla de purtător de cuvânt?
Purtător de cuvânt? Adică Pete nu-i în niciun bar şi nu e deloc beat, îşi spune Hodges.
E doar în al nouălea cer.
— Nu m-a sunat nimeni, Pete. Ce se întâmplă?
— Nu ştii? râde Pete. Nu s-a întâmplat mai nimic. Doar că a avut loc cea mai mare
captură de arme din istoria oraşului ăstuia. Poate chiar din istoria ţării. Sute de
mitraliere M2 şi HK91, lansatoare de grenade, ba chiar şi tunuri cu laser, lăzi cu pistoale
semiautomate Lahti L-35 în stare perfectă, revolvere ruseşti AN-9 cu unsoarea din
fabrică încă pe ele… păi, aici sunt destule arme cât pentru douăzeci de miliţii est-
europene. Şi muniţia! Iisuse Hristoase! Stivele cu lăzi sunt cât două etaje de înalte! Dacă
ar fi luat foc afurisita asta de casă de amanet, Lawtown ar fi fost şters de pe faţa
pământului!
Sirene. Se aud sirene. Şi strigăte. Cineva urlă la altcineva să asigure dracului zona
mai bine ca să nu mai intre acolo toţi curioşii.
— Ce casă de amanet?
— King Virtue, de la sud de Martin Luther King. O ştii?
— Mda…
— Ia ghici a cui e?
Dar Pete e mult prea surescitat ca să-i aştepte răspunsul.
— A lui Alonzo Moretti! Te-ai prins?
Hodges nu s-a prins deloc.
— Moretti e nepotul lui Fabrizio Abbascia, Bill! Nepotul lui Fabby Năsosul! Acum ţi s-
a aprins vreun beculeţ?
Nu i se aprinde nimic, pentru simplul motiv că, atunci când îl interogaseră Pete şi
Isabelle, el a scos la nimereală numele lui Abbascia din lunga listă a celor care-i poartă
ranchiună… şi pe lista aia din capul lui sunt vreo câteva sute de indivizi care ar fi în
stare să profite de orice ocazie ca să i-o plătească.
— Pete, proprietarul casei de amanet despre care vorbeşti tu e un negru. Toate
afacerile din cartierul ăla sunt deţinute de negri.
— Ba pe dracu’. Pe firmă e trecut numele Bertonne Lawrence, dar prăvălia e
închiriată şi Lawrence e doar de faţadă. Uite, acum ne spune şi ce lapte a supt de la
maică-sa. Şi ştii care-i chestia cea mai mişto? Jumate din reuşită e a noastră, pentru că
doi colegi de-ai noştri au devansat cam cu o săptămână operaţiunea ălora de la ATF.
Suntem toţi aici. Şeful e şi el pe drum şi vine cu mai multe maşini de ziarişti decât sunt
carele alegorice la parada de Ziua Recunoştinţei. Nici vorbă să-i lăsăm pe federali să-şi
aroge tot meritul. Nici vorbă!
Hohoteşte ca un descreierat.
Sunt toţi acolo, îşi spune Hodges. Atunci cine se mai ocupă de Domnul Mercedes?
Ofiţerul Nimeni, ăla se ocupă.
— Tre’ să mă duc şi eu, Bill. Măi, omule… chestia asta e incredibilă.
— Sigur că este, dar spune-mi ce legătură are cu mine.
— Păi, ce-ai zis tu atunci. Că bomba din maşină a fost o răzbunare. Că Moretti a vrut
să-ţi plătească datoria de sânge a lui tac-su mare. Pe lângă toate puştile şi mitralierele şi
grenadele