Sunteți pe pagina 1din 28

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL

Subiectul 2
Provenienţa şi evoluţia monedei
Unităţi de conţinut:
2.1 Abordări docrinare privind originea banilor.
2.2 Necesitatea şi apariţia banilor.
2.3 Esenţa şi etapele în evoluţia monedei.
2.4 Caracteristicile şi calităţile monedei.
2.5 Banii în arealul românesc.

Obiectivele studiului:

 să distingă esenţa doctrinelor privind provinienţa banilor;


 să recunoască conceptele de bază cu privire la evoluţia şi formele shimbului;
 să utilizeze corect noţiunile de schimb, valoare, valoare de întrebuinţare, valoare de schimb
 să extingă esenţa contextului economicde apariţie a monedei;
 să distingă caracteristicile şi calităţile banilor;
 să descrie etapele evoluţie monedei şi retrospectiva banilor în arealul românesc;
 să structureze într-un discurs cunoştinţele şi abilităţile privind provinienţa şi evoluţia banilor
în polemica pe materia respectivă, precum şi întocmirea periodizărilor evoluţiei formelor
monedei şi etalonului monetar;
 să elaboreze lucrări scrise şi prezentare a discursurilor verbale pe problematica transformărilor
continue ale monedei.

Cuvinte-cheie:

teorie raţionalistă, teorie evoluţionistă, schimb economic, troc, bani-marfă, mijloc de schimb,
valoare, valoare de întrebuinţare, valoare de schimb, paleo-monedă, monedă metalică,
bani de hîrtie, etalon monetary, instrument de plată, cvasimonede, puterea de cumpărare a
monedei.

1
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
2.1 ABORDĂRI DOCRINARE PRIVIND ORIGINEA BANILOR.

Modul de „naştere” a banilor rămâne până în prezent obiectul disputelor ştiinţifice. Cu toate
acestea, s-a format o „logică” privind apariţia şi evoluţia monedei, acceptată majoritar. În cele ce
urmează, fară pretenţii la exactitate istorică, evenimentele monetare sunt încadrate într-o schemă,
preponderent, cu conotaţie didactică, care, suficient de concordant, redă transformismul monetar.
Misiunea acestui capitol constă în expunerea clară a teoriilor privind apariţia monedei,
evidenţierea necesităţii banilor, menţionarea constatărilor referitoare la apariţia monedei, explicarea
transformărilor monedei la fiecare etapă a evoluţiei sale şi expunerea sugestivă a proceselor
monetare din arealul românesc.
Originea banilor este subiectul care preocupă gândirea economică de peste două milenii. În
literatura economică, se discută, în principal, două teorii ale provenienţei banilor: raţionailistă şi
evoluţionistă.
Teoria raţionalistă explică provenienţa banilor drept rezultat al unui acord între oameni, care
s-au convins că pentru transmiterea valorii în procesul de circulaţie a ei, sunt necesare instrumente
speciale. Pentru prima oară, această idee a fost expusă în lucrarea lui Aristotel1 „Etica Nicomahica”.
El scria că tot ce participă la procesul de schimb trebuie într-un anumit mod, să fie comparat;
pentru efectuarea schimbului trebuie să existe un oarecare instrument de măsură, bazat pe
convenţionalitate. În aşa mod, în urma unui acord între oameni ia naştere acest mijloc - banii, care
nu apar într-un mod natural, dar conform unei înţelegeri de instituire a acestora.
Ideea referitoare la bani ca un acord, apărută în secolul al IV-lea î. Hr., a dominat peste două
milenii, când performantele ştiinţifice şi, în primul rând, în arheologie, au afectat-o serios.
Totodată, opinia subiecţiv-psihologică referitoare la provenienţa banilor persistă până în
prezent în lucrările multor economişti contemporani.
În particular Paul Samuelson defineşte banii ca o convenţionalitate socială artificială2.
Alt economist american, John Kenneth Galbraith3, consideră că fixarea funcţiilor banilor după
metalele nobile sau după alte obiecte este rezultatul unui acord între oameni4.
Teoria evoluţionistă a provenienţei banilor sugerează că banii s-au ivit în urma unui proces
evolutiv, care indiferent de voinţa oamenilor, a condus la separarea unor obiecte din masa totală a
mărfurilor şi la ocuparea, de către acestea, a unui loc deosebit în circuitul economic.
Circumstanţele propice apariţiei teoriei s-au reliefat în secolul al XVIIl-lea, când se dezvoltă
intens relaţiile capitaliste de producţie şi economia de piaţă, în care banului îi revine locul central.
Pe de altă parte, are loc democratizarea societăţii, constituirea noilor organe ale puterii de stat
care aveau competenţa de a gestiona moneda şi obligaţia de a replica provocărilor monetare.
Pentru prima oară, ideea a fost conturată în lucrările lui Adam Smith5 şi David Ricardo6.

1
Aristotel (384 î. Hr. - 322 î. Hr.) - unul din cei mai importanţi filosofi ai Greciei antice, clasic al filosofiei universale, spirit
enciclopedic. Lucrări de referinţă: Etica Nicomahica, etc., Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1998. p.l 16-117.
2
Paul Anthony Samuelson (1915-2009) a fost un economist american cunoscut pentru munca sa în multe domenii ale economiei.
Lui i s-a conferit Medalia John Bates Clark în 1947 şi i s-a decernat Premiul Nobel pentru Economie în 1970.
3
John Kenneth Galbrailh (1908-2006) a fost un economist canadian- american, reprezentant al Şcolii keynesiene.
4
GALBR1TH, J. K. Money when it Game, wenn it Went. London: 1976, p.7.
5
Adam Smith (1723-1790)- economist, om politic şi filozof scoţian. Lucrarea sa Avuţia naţiunilor, cercetare asupra naturii şi
cauzelor ei a fost una din primele încercări de a studia dezvoltarea istorică a industriei şi comerţului în Europa. Această lucrare a
contribuit la crearea economiei ca disciplină academică modernă şi a furnizat una dintre cele mai bune argumentări intelectuale
pentru comerţul liber şi capitalism. A introdus în economie conceptul de mâna invizibilă. Lucrări de referinţă: The Theory
of Moral Sentiments, 1759; The WealthofNations, 1776 etc.
6
David Ricardo (1772-1823) - economist englez, reprezentant al Şcolii Clasice de Economie.
2
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Ulterior, în secolul al XlX-lea, cel mai reprezentativ exponent al ei a fost economistul german
Karl Marx7.
El, în perioada funcţionării banilor cu valoare intrinsecă deplină, destul de convingător
explică provenienţa şi esenţa lor.
Actualmente, banii cu valoare intrinsecă nu mai funcţionează, locul lor fiind ocupat definitiv
de banii fără valoare proprie. Funcţionarea lor serveşte în calitate de argument indirect al concepţiei
raţionaliste de provenienţă a banilor.
Cu toate că Aristotel se afla mai aproape, în timp, de originile banilor, iar în scrierile sale just
a evocat misiunea lor, credem că el s-a sprijinit mai mult pe propriile senzaţii generate de realitatea
monetară din epoca sa, decât de mersul real al proceselor la faza „inventării” banilor.
Descoperirile istorice ulterioare au extins esenţial aria cunoştinţelor despre bani la toate
etapele evoluţiei lor. Acestea ne demonstrează că, într-adevăr, au existat perioade în care
„raţionalul” a prevalat în organizarea monetară. Însă de fiecare dată, în concordanţă cu epoca,
„evolutivul” impulsiona progresul monetar. Aşa s-a întâmplat şi la etapa iniţială de apariţie a
banilor - ivirea monedei a fost generată de un şir de nevoi reale şi stringente ale oamenilor. Acordul,
convenţia, în opinia noastră, nu prezintă un raţionament convingător pentru argumentarea
declanşării fenomenului bani. Nu s-a găsit niciun document istoric sau arheologic, care să servească
drept argument că banii s-au născut în urma unei înţelegeri.
Şi invers, toată istoria apariţiei şi funcţionării banilor serveşte drept confirmare a teoriei
evoluţioniste a provenienţei banilor.

2.2 NECESITATEA ŞI APARIŢIA BANILOR.

Banul este un fenomen obiectiv, generat de nevoile reale ale oamenilor pentru înlesnirea şi
echivalarea schimbului de bunuri.
Schimbul de mărfuri, ca fază a procesului economic, a apărut odată cu marfa, care, în esenţă,
este un bun produs special pentru schimb. Raportat în timp, schimbul apare la etapa descompunerii
comunei primitive, fiind generat de instituirea proprietăţii private asupra bunurilor materiale, şi
înlocuirii economiei naturale cu economia-marfă.
Evoluţiile economice şi sociale ulterioare, marcate de diviziunea socială a muncii,
valorificarea de noi bogăţii naturale, descoperirea de noi proprietăţi şi însuşiri ale substanţelor etc.,
au impulsionat dezvoltarea economică, iar progresul continuu al producerii a amplificat şi
diversificat gama de mărfuri, condiţionând, în acest mod, extinderea schimburilor şi apariţia unui
domeniu al activităţii umane specializat - negoţul.
Este evident că, de la primele schimburi, s-au constatat dificultăţile în buna derulare a
acestora, evidenţiindu-se două deficienţe fundamentale - neconcordanţa dintre asortimentul ofertei
şi structura cererii, şi absenţa simetriei cantitative şi calitative între bunurile care alcătuiau obiectul
schimbului.
Logica depăşirii acestor inconveniente presupunea, cum s-a întâmplat şi în alte cazuri, găsirea
unor instrumente care ar înlesni schimbul de bunuri concrete şi care ar pennite măsurarea
parametrilor cantitativi şi calitativi ai mărfurilor de diferită natură.

7
Karl Heinrich Marx (1818-1883) - filozof, istoric, economist, sociolog şi jurnalist, întemeietor al teoriei socialismului
ştiinţific, teoretician şi lider al mişcării muncitoreşti. A avut o influenţă importantă asupra istoriei politice a secolului al XX-
lea. Lucrări de referinţă: Capital vol. I, 1867; Capital vol. II, 1885; Capital vol. II, 1894 etc.
3
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Practica a oferit soluţii. Graţie anumitor comodităţi economice, circumstanţe geografice,
tradiţii culturale etc., un anumit bun concret s-a impus, fiind acceptat de comunitatea respectivă, ca
intermediar în operaţiunile de schimb. În aşa mod, de acum înainte, dorindu-se schimbul unui bun
pe altul, nu era necesar să se schimbe bunul deţinut nemijlocit pe cel solicitat. Era suficient ca
acesta să se schimbe pe bunul intermediar, iar, ulterior, acesta era acceptat, în schimb, contra
bunului necesar. Aceasta a contribuit esenţial la asigurarea coincidenţei intereselor.
Concomitent, apare şi a doua soluţie. Graţie schimbului s-a observat fenomenul valoare.
Schimbul, în esenţă, reprezintă modificarea formei concrete a valorii pe care o deţin subiecţii,
acestuia. În afară de înstrăinarea unui obiect şi intrarea în posesia altuia, schimbul presupune
compararea acestora, fapt care şi scoate în evidenţă valoarea propriu-zisă.
Astfel, echitatea schimbului înseamnă că subiecţii implicaţi, după înfăptuirea acestuia, rămân
în posesia aceleiaşi cantităţi de valoare, aceasta modificându- se numai calitativ, adică luând forma
bunului solicitat. Schimbul echitabil poate avea loc în condiţiile; egalităţii proporţiilor valorice
alternate, respectarea cărora a obligat măsurarea valorii.
Aşadar, fără a cunoaşte direct esenţa interioară a valorii, oamenii au sesizat-o indirect, prin
măsurarea ei, care, de altfel, s-a dovedit a nu fi un lucru deloc simplu. Iniţial, oamenii au fost atraşi
de însuşirea de greutate a bunurilor (manifestare a gravităţii), pe care, fără să o înţeleagă, în esenţa
sa, au măsurat-o cu un etalon, care era tot o greutate. Începuturile măsurării valorii s-au suprapus
mult timp cu măsurarea greutăţii mărfurilor.
În cazul greutăţii, oamenii au sesizat însuşirea de greutate cu propriile simţuri, fiind o
cunoaştere bazată pe senzaţii. Greutatea, cunoscută ca fenomen, a pretins să fie şi măsurată. Pentru
aceasta, oamenii au ales, prin consens şi, ulterior, prin impunerea de către o autoritate publică, un
etalon de greutate, un produs cărui i se exploata numai o însuşire - greutatea. Alegerea a fost
subiectivă şi arbitrară, cum, de altfel, şi referitor la etaloanele de măsurare a lungimii, volumului,
puterii etc. Şi azi în lume nu există etaloane identice şi sisteme de măsurare unice al însuşirilor
menţionate, dar şi ale multor altora.
Societatea, fixând etalonul de greutate, a putut deja să-şi cunoască rezultatele producţiei,
schimbului şi consumului sub aspectul greutăţii, exprimate în număr de etaloane de greutate.
Măsurarea valorii înglobează elemente similare tehnicii de măsurare a greutăţii şi, în primul
rând, fixarea unui etalon al valorii.
În rolul respectiv, s-a potrivit bunul folosit ca intermediar în schimburi. Acest lucru a fost
posibil, deoarece mediatorul însuşi, fiind un bun concret, poseda propria valoare şi, ca rezultat,
devine etalon al valorii şi instrument de măsurare a acesteia.
Ca şi în cazul măsurării greutăţii, oamenii au putut să cunoască procesele economice şi în
aspect de cuantum exprimat în unităţi de etalon de valoare.
Aşadar, în procesul de schimb, oamenii, prin abstracţie, sesizează că valoarea există obiectiv
şi ea face comensurabile mărfurile. Cu toate că substanţa valorii rămâne necunoscută până în
prezent, atunci s-a reuşit exprimarea ei indirectă prin raportarea bunurilor între ele în diferite
combinaţii, unor mărfuri revenindu-le rolul de mediator.
Ivirea etalonului de măsurare a valorii echilibrează proporţiile schimbului, ordonându-1 în
ansamblu; schimbul sporeşte în echitate şi corectitudine.
În continuare, bunul interpus în schimb devine mijloc de circulaţie a valorii, creând noi
circumstanţe în care actul de vânzare nu mai trebuia să coincidă cu cel de cumpărare; schimbul se
scindează în două faze, acestea, detaşându-se în timp şi spaţiu, au descătuşat schimbul,
impulsionând substanţial, la acea etapă, dezvoltarea economică.

4
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Disocierea schimbului în două acte separate în timp, graţie inventării mijlocului de circulaţie a
valorii, şi descoperirea etalonului-valoare a evidenţiat încă o însuşire fenomenală a monedei - cea
de conservare a valorii obţinute în urma actului de vânzare pentru folosirea ei în actul de cumpărare
din viitor. Această proprietate a atribuit mijlocului de circulaţie a valorii, el şi etalon al valorii, şi în
rolul de păstrare a valorii, plasându-l astfel printre cele mai eficiente mijloace de tezaurizare.
Acest uluitor instrument a fost banul.
Apariţia banilor nu a condus la îmbogăţirea directă a societăţii sau la creşterea rapidă a
producţiei. Însă declanşarea fenomenului bani a avut repercusiune asupra tuturor laturilor vieţii
sociale şi, în primul rând, asupra economiei. Utilizarea, de acum înainte, a banilor a redus
cheltuielile generale, a contribuit la adâncirea specializării muncii, ivirea ocupaţiilor adiacente
banilor, dezvoltarea activităţilor financiare etc. Comerţul s-a desprins într-un domeniu separat al
economiei. Rezultat al acestor transformări epocale a devenit creşterea prosperităţii societăţii.

2.3 ESENŢA ŞI ETAPELE ÎN EVOLUŢIA MONEDEI.

Embrionul monetar s-a înfiripat în cele mai vechi timpuri, odată cu devenirea schimbului a
unei faze obiective a ciclului de circulaţie a valorii. Din acea perioadă, banul a intrat în existenţa
socială ca expresie generalizatoare a activităţii economice.
Banul contemporan constituie rezultatul numeroaselor revoluţii social-economice şi tehnico-
ştiinţifice, care au transfigurat mecanismele, tehnicile, pârghiile şi instrumentele activităţii
monetare. Percepţia miezului banului modem este cu atât mai lejeră, cu cât mai bine este cunoscută
istoria lui. O retrospectivă succintă a evoluţiei banului este relevantă pentru a pune în evidenţă
transformarea etalonului monetar şi alternarea formelor monedei de la o perioadă la alta.
În acest scop şi în concordanţă cu obiectivul studiului - urmărirea transformărilor de formă şi
de fond a monedei, prezentăm o diagramă (figura 2.3.1), în care ilustrăm evoluţia monedei ca o
succesiune de epoci, în decursul fiecăreia din ele, banul fiind inedit ca materie şi insolit ca siluetă.

Figura 2.3.1. Evoluția etalonului monetar și formele monedei

5
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Perioada iniţială în evoluţia banului, numită epoca paleo-monedei, demarează, după cum am
menţionat anterior, odată cu ivirea schimburilor economice. Pe parcursul ei, au loc un şir de mutaţii
conceptuale şi tehnice cu referinţă la valoare şi schimb, care au condus la apariţia banului, acest fapt
fiind de însemnătate crucială pentru dezvoltarea ulterioară a economiei.
Fenomenul valoare, fiind sesizat de la primele schimburi ocazionale, a fost cunoscut gradual,
de la o fază a evoluţiei economice la alta, graţie faptului că, în dezvoltare, se afla şi manifestarea
exterioară a valorii. În aşa mod, valoarea este sesizată în succesiunea de exprimări externe,
de forme ale valorii pe care aceasta le îmbrăca în circumstanţe concrete.
La apariţia sa, schimbul avea caracter întâmplător şi proporţii aproximative. În timpul
schimbului, prin raportarea unei mărfi la altă marfa, avea loc percepţia valorii şi exteriorizarea ei
indirecte. Valoarea, fără a fi un fenomen vizibil, s-a impus datorită caracterului său obiectiv.
Raportul dintre o marfa şi o altă marfa, evident ocazional, este cunoscut sub denumirea de
formă simplă a valorii. În acea perioadă, banul era prezent în operaţiunile de schimb şi de evaluare
sub forma unor mărfuri cu valoare de întrebuinţare obişnuită. Astfel, valoarea banului-marfă era
redată, în procesul schimbului, de valoarea de întrebuinţare a obiectului plasat în poziţia de ban.
Este evident că nivelul scăzut al producerii limita schimbul, iar deosebirea intereselor
participanţilor la schimb cu totul îl îngreuna.
În urma primei mari diviziuni sociale a muncii, în urma căreia agricultura s-a fragmentat în
ramuri separate - creşterea animalelor şi cultivarea plantelor (în termeni moderni: zootehnie şi
fitotehnie), a avut loc trecerea de la schimbul accidental la schimbul de mărfuri perpetuu.
Evident că, în societăţile subdezvoltate, predomina schimbul natural. O marfa se schimba
direct pe altă marfa, fără vreo intermediere oarecare şi actul de vânzare era simultan cu actul de
cumpărare. Proporţiile de schimb se stabileau în funcţie de circumstanţele ocazionale, cum ar fi,
spre exemplu, gradul necesităţii de produsul dat, fie a unui individ, fie a unei colectivităţi, sau
întrucât surplusurile de acest produs erau preţuite de individul sau colectivitatea care îl deţinea.
Aşadar, marfa oferită se schimba pe mai multe genuri de bunuri, raportul valoric cuprindea
mai multe mărfuri-echivalent. Această formă a fost denumită forma dezvoltată a valorii. Graţie
dezvoltării producerii, interesele coincid mai frecvent, schimburile sporesc şi devin mai sistematice.
Pe măsura extinderii schimbului, îndeosebi după producerea celei de-a doua mari diviziuni
sociale a muncii, urmare a căreia meşteşugăritul s-a detaşat de la agricultură, specializarea
producerii s-a reliefat considerabil.
Acum, spre deosebire de gospodăria naturală diferite bunuri se produc de producători
deosebiţi, cauză care a accentuat dificultăţile în operaţiunile de schimb.
Spre exemplu, în unele cazuri, pescarii nu puteau să schimbe peştele prins pe boabe, iar în
altele, olarii nu puteau schimba ghiveciurile confecţionate pe haine etc. Din ce în ce mai des,
vânzătorii (ei şi cumpărători) erau nevoiţi să se întoarcă de la târg cu marfă nevândută şi cu
cumpărăturile nefacute, ei trebuiau să aştepte o nouă ocazie de schimb.
Trocul, odată cu creşterea asortimentului şi cantităţii de bunuri produse de oameni pentru a fi
schimbate, devenise voluminos şi incomod.
Care este logica ieşirii din cercul acestor diferenţe? Deţinătorul peştelui, pentru a păstra
valoarea şi a înlesni schimbul în viitor, probabil, va încerca să schimbe peştele său pe o asemenea
marfa, care, în primul rând, îşi menţine calităţile iniţiale pentru o perioadă mai lungă, şi, în al doilea
rând, pe o marfa care este mai solicitată pe piaţa respectivă. Aşa va proceda şi deţinătorul de lapte
sau carne - va schimba produsele sale pe un bun mai puţin vulnerabil la factorii de mediu, dar cu o
cerere mai mare pe piaţă.

6
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
În aşa mod, incomoditatea folosirii mai multor mărfuri în rol de echivalent, pe parcurs, a fost
consumată prin raportarea acestora la o singură marfa.
Astfel, unor mărfuri le-a revenit funcţia de mijloc de schimb. Însă schimbul, întotdeauna, de
rând cu genul mărfii şi însuşirile ei, invocă şi latura cantitativă în vederea stabilirii proporţiilor în
care se realizează. Prin urmare, mărfii folosite în funcţie de mijloc de schimb, datorită faptului că,
paralel, servea şi la măsurarea valorică a bunurilor, i-a revenit un rol cu totul special, şi anume cel
de echivalent general.
Şi, în sfârşit, marfa acceptată, în funcţia de mijloc de schimb şi echivalent general era
purtătoare de valoare; ea însăşi putea fi utilizată pentru satisfacerea unor nevoi concrete. Deci, ea
putea fi folosită pentru păstrarea valorii în vederea folosirii ei în viitor. Astfel, odată cu dezvoltarea
schimbului, o marfa, comparativ cu altele, începe să apară mai frecvent pe piaţă.
Totodată, după cum observăm, valoarea în aceste circumstanţe obţine o nouă manifestare
exterioară numită forma generală a valorii.
Istoria ne furnizează diverse exemple de folosire, în funcţia de etalon general al valorii şi
mediator în operaţiunile de schimb, a celor mai diferite obiecte.
Rolul de etalon şi mijloc de schimb al valorii la diferite popoare revenea, de regulă, bunurilor
care se regăseau în modul de trai şi reflectau particularităţile tradiţiilor şi obiceiurilor locale.
La ginţile care locuiau în zonele împădurite şi a căror ocupaţie principală era vânătoarea, în
funcţia de echivalent al valorii bunurilor, se foloseau blănurile, la seminţiile ce sălăşluiau pe ţărm şi
se îndeletniceau cu pescuitul, drept mijloc de schimb servea peştele uscat, la stirpele care coabitau
pe insule, pentru achitare, se foloseau scoicile etc.
La unele popoare, bogăţia se evalua prin numărul de vite posedate, care erau mânate la
iarmaroc pentru a plăti cumpărăturile, (vom menţiona, printre altele, că, în limba latină veche,
cuvântul „capital” înseamnă vite. De altfel, ţepuşa cu care erau împunse vitele pentru a înviora
mişcarea se numea „stimul”).
Istoricii şi arheologii mărturisesc că, în rol de intermediar al schimburilor, au evoluat cele mai
neobişnuite obiecte: bovine, cabaline, ovine, piei crude sau tăbăcite, arcuri, săgeţi, podoabe, sare,
tutun, unt, orez, zahăr, boabe de cafea, ceai (în Tibet), pene, pietre de moară, bolovani etc.
Vreme îndelungată, s-a insistat că rolul de bani-marfă în funcţie de loc şi de timp, a revenit
bunurilor corporale, obiectuale, palpabile sau tangibile, atribuindu-se banului doar existenţe
materiale, în vreme ce experienţa de azi cunoaşte ca bani şi anumite existenţe nemateriale.
Însă, debarasându-se de unele inconveniente, participanţii la negoţ se confruntă cu altele noi:
era greu de adus bovinele la obor, peştele se altera, blănurile se denaturau. Iar, pe deasupra, toate
acestea erau diferite după însuşiri şi mărime (în argumentarea ideii, vom aduce un exemplu mult
mai recent: în Islanda secolului al XV-lea, existau reglementări care stabileau “un adevărat
mercurial de mărfuri plătibile în peşte uscat (un peşte pentru o potcoavă; 3 pentru o pereche de
încălţăminte de femei; 100 pentru un butoi de vin; 120 pentru un butoi de unt etc.).
Dezvoltarea meşteşugurilor şi, în particular, obţinerea şi prelucrarea metalelor (iniţial, acestea
au fost arama, fierul sau diferite aliaje, cum ar fi bronzul), au condus la fixarea rolului de mediator
în schimburi după obiecte din metal: inele, pumnale, vârfuri de săgeţi, brăţări, vase etc.
Multiplele încercări în căutarea unui etalon al valorii viabil s-au soldat cu succes mult mai
târziu, la o anumită fază a evoluţiei cunoaşterii şi tehnicii.

7
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Etalonul valorii, după cum s-a conştientizat în urma experienţei milenare de intermediere a
schimbului de bunuri, trebuia să satisfacă nişte rigori, cum ar fi concentrarea de valoare mare în
greutate şi volum mic, rezistenţa la acţiunea unor factori fizico-chimici, divizibilitate fără afectarea
sau pierderea unor caracteristici etc.
Aceste cerinţe au fost întrunite cumulativ de metalele nobile, care, la o anumită fază a
dezvoltării tehnicii de valorificare a lor din sânul naturii şi conştientizării calităţilor ce le posedă,
treptat, au început să substituie, în rolul de echivalent general şi de mijloc de schimb, toate celelalte
obiecte.
Aşadar, pe măsura creşterii bogăţiei sociale, rolul echivalentului general s-a fixat pe metalele
nobile - argint şi aur. Ele, graţie unui şir de însuşiri, cum ar fi omogenitatea, divizibilitatea fără
modificarea caracteristicilor, rezistenţa în timp, şi unor particularităţi speciale - raritate,
transportabilitate, valoare înaltă a unor volume neînsemnate, dar şi altor atribute utile, au fost
sortite să exercite rolul de metale monetare o perioadă de aproape trei milenii din istoria omenirii.
Folosirea metalelor nobile, în calitate de bani, nu numai că a soluţionat reuşit problema
etalonului monetar, dar, puternic, a impulsionat dezvoltarea şi extinderea circulaţiei băneşti.
Lingourile de aur erau acceptate uşor în funcţie de mijloc de plată atât în schimburile locale,
cât şi în turele de mare distanţă. Cu toate acestea, existau câteva circumstanţe stingheritoare:
lingourile, pentru că valoarea lor se stabilea în funcţie de greutate, la fiecare act vânzare-cumpărare
trebuiau cântărite, iar puritatea aurului, deoarece acesta avea diferit titru, trebuia determinată.
Insuficienţa şi imperfecţiunea mijloacelor exacte de măsurare şi evaluare continuau să
constituie incomodităţi esenţiale în derularea schimburilor, întrucât oamenii erau expuşi la fraude şi
înşelăciuni. Aceasta a impus căutarea soluţiei, care, în final, a fost găsită, dovedindu-se genială -
marcarea.
Marii negustori imprimau pe lingourile de aur propriul blazon, herb, emblemă, iar, uneori, şi
informaţii referitoare la greutate, titru, nominal etc. Acum monedele puteau fi numai numărate fără
a fi cântărite, fapt ce le făcea comode şi convenabile. Această lucrare a transformat lingourile din
aur, folosit în funcţie de bani, în bani autentici în sensul modem al cuvântului. Marcarea banului-
marfă a mai avut o semnificaţie crucială pentru fenomenul monetar - apariţia banului-semn.
Încetăţenirea definitivă a banului ca instrument dominant de apreciere a valorii a influenţat nu
numai percepţia acesteia, dar şi exteriorul ei. Valoarea obţine forma sa superioară - forma bani a
valorii. Prin aceasta se încheie epoca paleo-monedei, perioada cea mai îndelungată în evoluţia
banilor. În intervalul respectiv, etalonul monetar se identifica cu valoarea obiectelor folosite în
funcţia de bani, iar forma substanţial-materială, pe care o îmbracă moneda, este identică cu cea a
aceloraşi obiecte.
Astfel, prin baterea efigiei pe banul-marfă, care obţinuse deja forma lingoului de aur, se
semnează actul de naştere al monedei propriu-zise, formă nouă pe care o îmbracă banul. Odată cu
acest eveniment, demarează o nouă etapă în istoria monedei, care s-a extins pe o perioadă de peste
trei milenii.
Perioada nouă în evoluţia monedei, care poate fi numită cu certitudine epoca monedei de
aur, este lungă şi interesantă.

8
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Inventarea monedei este considerată de istoricii economiei o invenţie tot aşa de mare ca şi
invenţia scrisului. Celebrul economist român Victor Slăvescu8 scria că “moneda este tot atât de
necesară schimbului de bunuri şi servicii economice, pe cât este de necesar graiul pentru înţelegerea
oamenilor între ei”.
Primele monede pot fi considerate cele bătute sporadic în secolul al Xl-lea î. Hr. în China.
Acestea erau confecţionate de cei care aveau mai mare nevoie de mijloace de plată în ocupaţia lor,
aceasta fiind negoţul. În aşa mod, marii comercianţi, care erau mai cunoscuţi şi aveau autoritate,
posedau suficiente rezerve de aur şi beneficiau de încrederea partenerilor şi clienţilor lor, în vederea
înlesnirii achitărilor, au început să marcheze lingourile de aur destinate plăţilor.
Moneda, în acea perioadă, avea cele mai diferite forme: ovoidale, rotunde, bare, inele. Cu
timpul, s-a observat că cea mai comodă este moneda în formă rotundă. Baterea monedei, încetul cu
încetul, s-a extins sau a apărut în toate zonele lumii antice.
„În China, circulau monezi metalice, în secolul al X- lea. înainte de naşterea lui Hristos.
Herodot9 ne informează că prima monedă bătută din metal în Europa ar data din secolele VII sau
VI î. Hr., locul ei de origine fiind Lydia. Dacă ar fi să îl credem pe lexicograful Pollux10, regele
Gyges 11 al Lidiei, autorul prezumat al acestei monede, n-ar avut alt merit decât că şi-a pus pecetea
pe bucăţi ovoidale de electrum, aliaj de aur şi argint (figura 2.3.2).

Figura 2.3.2. Strater de electrum


Sursa: BARCLAY, V. Head. The coinage of Lydia am Persianul - London: 1877 [online].

Adevăratul părinte al monezii metalice ar fi fost Phidon, regele din Argos, care a trăit înaintea
lui Gyges, de vreme ce a condus Jocurile Olimpice, în anul 748, înainte de naşterea lui Hristos.
Această presupunere este confirmată de alte izvoare, ca. de pildă, de Cronica din Păros”.
Staterii bătuţi de Phidon, pe insula Aegina, fiind prima monedă din argint, au avut pe avers
broasca ţestoasă, iar la revers - efigia incusă (figura 2.3.3).

8
Victor Slăvescu (1891- 1977) - economist, om politic român, Ministru de Finanţe al României între anii 1934-1935, membru titular
al Academiei Române. Lucrări de referinţă: Băncile comerciale mici din România, 1915; Banca Generală Română şi Războiul
naţional, 1918; Marea finanţă in vreme de război. Băncile comerciale 1914-1919, 1920; Organizaţia de credit a României, 1922;
Istoricul Băncii Naţionale a României 1880-1924, 1925;
9
Herodot din Halicarnas/Halikamassos (484 î. Hr. - 425 î. Hr.) - istoric grec. Herodot este considerat părintele disciplinei istoriei,
prin modul în care a tratat evenimentele pe care le-a consemnat în scrierile sale. Până la el, evenimentele erau tratate în cronici sau
epopei. În opera sa Historiai (Istorii), redactată în dialect ionic şi împărţită în epoca elenistică în 9 cărţi, Herodot îşi propune
programatic să abordeze prima mare confruntare dintre lumea orientală (Asia) şi cea apuseană (Grecia), dirtre despotismul oriental
şi democraţia elenă, culminând cu războaiele medice.
10
Pollux a trăit în domnia împăratului Comod (180-192) şi a căutat să adune toate informaţiile scrise ce existau pe vremea aceea
despre originea monedei. Lucrări de referinţă: Cronică din Păros etc.
11
Gyges (718? - 678? î.Hr.) îl ucide pe Candaules şi se încoronează rege al Lydiei, întemeindu-şi propria dinastie.
9
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL

Figura 2.3.3. Strater de argint din Aegina


Sursa: BARCLAY, V. Head. The coinage of Lydia am Persianul - London: 1877 [online].
În secolul al Vl-lea î. Hr., regele Cresus12 (cca 595 - 546 î. Hr.) instituie, în Lydia, primul
sistem monetar la scară naţională, centrailizând baterea monedelor (figura 2.3.4) şi stabilind reguli
comune pentru circulaţia monetară. Ca rezultat al acestei acţiuni, a fost aprobată o unitate monetară
unică şi un sistem solitar de subunităţi, încuviinţată o singură formă şi imagine a monedei,
confecţionarea pieselor monetare a fost unificată tehnic şi concentrată la monetăria regală, s-a
stabilit un raport de valoare fixat între monedele de aur şi argint, s-au impus responsabilităţi pentru
falsificarea şi contrafacerea monedei etc. Modelul organizării monetare din Lydia s-a extins, în
curând, la perşi, greci, iar mai târziu şi la romani.

Figura 2.3.4. Strater de aur bătut de regele Cresus


Sursa: BARCLAY, V. Head. The coinage of Lydia ana Persianul- London: 1877 [online].
În Rusia Kieveană, primele monede metalice, din aur şi argint, au început să fie bătute la
sfârşitul secolului al X-lea. Acestea erau numite zlatnik şi serebrenik. Pe monede, era reprodus
marele cneaz al Kievului şi aşa- numita stemă de stat în formă de trident - emblema dinastiei
Ryurikovich. Pe monedele cneazului1Vladimir13 (anii 980-1015), emise începând cu anul 988. era
scris „Vladimir na stole, a se ego serebro”, ceea ce înseamnă: „Vladimir pe tron, şi aceştia sunt
banii lui”. În timpul domniei lui Vladimir Sveatoslavovici au fost bătute monede numite serebrenic
şi zlatnic (figura 2.3.6). O lungă perioadă, în Rusia, cuvântul „serebro” era identic cuvântului bani.
În epoca monedei de aur, etalonul monetar, spre deosebire de epoca precedentă, când acesta
era exercitat de o gamă largă de obiecte, acum revine numai metalelor nobile - aurul şi argintul. Prin
aceasta, se păstrează autenticitatea banului. Banul, recent apărut în formă de monedă, rămâne a fi
ban-marfă, însă el devine, concomitent, ban-semn, deoarece, pentru prima dată, iese în evidenţă ca
purtător al informaţiei despre valoare. În aşa mod, moneda nou-născută, îmbracă forma unei piese
din metal nobil, care prezumă un ban-semn indisolubil de banul-marfă. Prin aceasta, constatăm că,
în epoca banului din aur, moneda îngloba simultan ambele sale laturi: banul-marfă şi banul-semn.

Cresus (greacă Kpoiooţ Kroisos, latină Croesus; n. cca. 595 î.Hr. — d. 546 î.Hr.) a fost ultimul rege al Lydiei.
12

13
Vladimir L, alternativ Volodimir I., numit şi cel Sfânt, cel Mare, cel Asemeni Apostolilor, Vladimir Sveatoslavici, a fost din 980
până în 1015 cneaz al Kievului. A fost cel mai tânăr fiu nelegitim al cneazului Sviatoslav I, din dinastia ruricidă (de orig ne
scandinavă).în anul 988. cu prilejul căsătoriei sale cu Ana de Bizanţ, fiica împăratului Romanos al Il-lea, a adoptat pentru sine şi
pentru Rusia Kieveană creştinismul răsăritean.
10
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
A. Zlatnic

Figura 2.3.5 Monede bătute de cneazul Vladimir


Solicitarea monedei cu valoare proprie de schimb înseamnă sistem monetar costisitor şi
circulaţie monetară deranjantă. Aceasta s-a manifestat printr-un necesar sporit de metale nobile, dar
şi prin pierderi de valoare monedei, în urma uzării şi falsificării, cheltuieli pentru asigurarea
securităţii păstrării şi transportării etc. Cu toate acestea, folosirea monedei era un pas imens înainte
faţă de perioada anterioară.
Practica îndelungată în utilizarea monedei din metale nobile a oferit experienţe de tot felul. S-
a observat că, chiar dacă moneda este deteriorată prin uzare sau stricare premeditată de falsificatori,
sistemul monetar funcţiona. Aceasta a condus la ideea că valoarea monedelor ar putea fi diminuată
de însuşi emitent, fie prin scăderea conţinutului de metal nobil, fie prin înlocuirea lui cu metale
comune (fier, cupru, bronz etc.), cu aliaje ieftine (bronz, bilon etc.) sau spoirea monedelor din
metale comune cu metale nobile. Şi cu toate că banul- semn rămânea purtător al aceleiaşi valori, de
fapt, banul- marfa conţinea o valoare mai mică. Aceasta a semnalat posibilitatea detaşării banului-
semn de banul-marfă şi existenţei independente a semnelor monetare.
Întrunirea unor circumstanţe, cum ar fi conştientizarea faptului că sistemul monetar, al cărui
instrumentar era constituit din piese de metale nobile, este extrem de costisitor, iar cantităţile
restrânse de aur monetar frânează dezvoltarea economică a societăţii; inventarea a noi materiale,
cum ar fi hârtia; progresarea în consolidarea instituţiilor financiare specializate în baterea, păstrarea
monedei şi operarea cu moneda şi, în pri mul rând, a băncilor - toate acestea au creat premisele unei
noi etape în evoluţia banilor.
Practica efectuării schimburilor a arătat că, pentru acceptarea instrumentului de schimb, este
mai important să se cunoască valoarea mărfii care se vinde decât valoarea proprie a acestuia.
Totodată, s-a confirmat şi faptul că informaţia despre valoare poate să circule şi pe un suport mai
ieftin decât metalele nobile. Această conjunctură a impulsionat transformări substanţiale în filosofia
monedei, care, ulterior, s-au materializat în noi forme ale monedei şi în nou conţinut al etalonului
monetar.

11
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Separarea celor două laturi ale banului - banul-marfă şi banul-semn - a constituit punctul în
care forma monedei s-a detaşat de conţinutul ei valoric (etalonul monetar), fiecare din acestea
având, în continuare, evoluţie separată. Banul-marfă a fost scos din circuitul monetar pentru
totdeauna. De acum înainte, va circula numai banul-semn. Acesta, pierzând valoarea intrinsecă şi
devenind reprezentant al valorii, obţine caracter de credit.
În aşa mod, separarea laturilor banului mai comportă o semnificaţie - banii autentici dispar
treptat din circuit, iar banii de credit ocupă progresiv circulaţia monetară. Era banului-marfă va
apune definitiv, aceasta încetând să mai existe. Locul lui va fi treptat luat de moneda-semn.
Moneda-semn va fi solicitată nu ca scop în sine, deci ca marfa, ci pentru bunurile şi serviciile
ce pot fi procurate în schimbul ei. Valoarea monedei-semn provine din faptul că poate fi folosită,
ulterior, în aceleaşi scopuri.
De aici încolo, evoluţia monedei reprezintă o suită de transformări separate şi nesincronizate
ale ambelor componente distincte: formei monedei şi etalonului monetar.
Aşadar, odată cu separarea celor două laturi ale banului, începe o nouă fază în evoluţia formei
banului, pe care o vom intitula epoca banilor-semn, perioadă care sa extins până în zilele noastre.
În această epocă, banii îmbracă forma: banilor de hârtie, banilor de cont, instrumentelor de plată
(cambia, biletul la ordin, cecul etc.).
Istoric, primii bani-semn puri au fost banii din hârtie, care au apărut din circulaţia banilor de
metal ca substituiteri ai monedelor de aur şi argint aflate în circulaţie. Posibilitatea obiectivă de
circulaţie a substituenţilor s-a regăsit în funcţia banilor ca mijloc de circulaţie, unde moneda
serveşte drept mediator în schimbul de mărfuri.
Transformarea eventualităţii în realitate reprezintă un proces istoric îndelungat, pe parcursul
căruia au avut loc o suită de manifestări: ştergerea naturală a monedelor în procesul de circulaţie;
stricarea ilegală a pieselor monetare din metal nobil de către falsificatori; deteriorarea conştientă
a monedei metalice de autorităţile publice (micşorarea conţinutului metalic al monedei cu scopul
obţinerii venitului suplimentar în visterie; confecţionarea substituenţilor banilor pe suport ieftin;
emisiunea de către visterie a banilor cu curs impus artificial etc.).
Toate acestea au condus la transformarea monedei cu valoare intrinsecă în monedă-semn.
O bună perioadă de timp, moneda-semn a fost utilizată în paralel cu moneda-marfa. Este
perioada de trecere de la o formă la alta a monedei. Treptat, moneda-marfă va fi retrasă din
circulaţie şi depozitată la băncile emitente de monedă de hârtie.
Banul-marfă sub formă de monedă de aur şi lingou de aur, continuând să servească drept
etalon monetar, este treptat scos din circulaţie de banii-semn în formă de bancnote, care erau
folosiţi, tot mai frecvent, ca mijloc de plată. Trecerea de la moneda-marfă la moneda-semn, permite
de a înţelege deosebirea dintre monedă şi celelalte bunuri - utilitatea monedei în tranzacţii este
identică, oricare ar fi forma şi valoarea intrinsecă a ei.
La începutul apariţiei lor, banii de hârtie erau trataţi ca nişte substituenţi provizorii ai monedei
cu valoare deplină, care au rămas în depozitele băncilor emitente ale înlocuitorilor. În plus, aceştia,
fiind consideraţi protectori ai monedei de aur faţă de riscurile circulaţiei efective, printre care se
evidenţiază deteriorarea premeditată a monedei de către falsificatori şi asigurarea costisitoare a
securităţii păstrării şi transportării ei, nici nu erau consideraţi bani, cu atât mai mult nu exista vreo
pretenţie de a-i numi bani. Cu toate acestea, pentru a nu încurca lucrurile, acestora le-a fost atribuită
denumirea de bani.

12
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Banii de hârtie au apărut, pentru prima dată, în China (figura 2.3.6). Anume aici, în jurul
anului 100, a fost fabricată prima hârtie. Discuţii trezeşte numai perioada când au început să se
folosească banii de hârtie. Astfel, unii autori afirmă că aceasta s-a întâmplat în secolul al VlII-lea.
Banii de hârtie timpurii reprezentau recipise emise ca dovadă a achitării impozitelor. Potrivit
altor surse, „primele bancnote emise de stat vor apărea în Sichuan în 1024”.

Figura 2.3.6 Primii bani de hârtie din China


Se mai afirmă că primul prototip al bancnotei a fost pus în circulaţie, în China, în secolul al
X-lea, la începuturile dinastiei Song14, în Nord (960 - 1127). Încă o opinie susţine că “după
ocuparea de mongoli a imperiului din partea de nord a Chinei, s-a trecut la o primă emisiune de
bonuri ale vistieriei marelui han, ce aveau să alimenteze masiv circulaţia bănească. Se ştie precis şi
anul lansării însemnelor monetare de hârtie chinezeşti - 1260”. Având în vedere că obiectul
fiecăreia din aceste afirmaţii este diferit, credem că este suficient de imaginabil procesul de
penetrare a hârtiei în circulaţia monetară.
În Europa, banii de hârtie au apărut şi s-au răspândit mai târziu. Aici, naşterea instrumentelor
de plată provine dintr-o veche practică comercială de achitare a plăţilor printr-un efect de comerţ,
care, în a doua jumătate a secolului al XII-lea, în Europa Occicentală, ia amploare. Marii negustori,
pentru efectuarea plăţilor, tot mai frecvent apelau la scrisori de schimb. Mai târziu. în secolul al
XVII- lea au fost create noi instrumente - tratele comerciale. Scrisoarea de schimb şi tratele
comerciale nu au valoare intrinsecă şi reprezintă un angajament al celui ce le emite de a plăti la o
anumită dată o anumită sumă.

14
Dinastia Song a fost dinastia conducătoare a Chinei între 960 şi 1279; a fost primul guvern din istoria lumii care a emis
bancnote, şi primul guvern chinez care şi-a înfiinţat o flotă marină permanentă. în timpul acestei dinastii, s-a folosit, pentru prima
oară, praful de puşcă, şi s-a început să se folosească busola pentru găsirea nordului.
13
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
În Europa, bancnotele propriu-zise au apărut la începutul secolului al XVII-lea. Primele bilete
europene au apărut în jurul anul 1640, fiind emise de băncile din Veneţia şi Amsterdam, care
primeau în depozit monede sau lingouri de aur, eliberând în schimb recipise, care fiind andosate,
circulau ca mijloc de plată. Prima emisiune de „bancnote de bancă” o face Banca din Stockholm în
anul 1661.
Emiterea monedei de hârtie, în Imperiul Britanic, demarează în anul 1690, iar din anul 1697,
emisiunea bancnotelor este monopolizată de Banca Angliei.
În Rusia, banii de hârtie (asignaţii) au fost puşi în circulaţie în anul 1769, în timpul domniei
Ecaterinei a II-a15 (figura 2.3 7).

Figura 2.3.7 Primii bani de hârtie (asignațiile) din Rusia emiși de Ecaterina a II-a
Bancnotele ca monedă de hârtie se vor generaliza, în secolul al XlX-lea, în toată Europa.
Necesitatea controlului asupra circulaţiei mulţimii diverselor bancnote, emise de diferite
bănci, a impus monopolizarea emisiunii lor de către Băncile Centrale, care le şi emiteau pe baza
propriilor active. În aceste împrejurări, bancnota iese din circulaţia comercială propriu-zisă şi intră
în circuitul economic general ca mijloc de plată legal. Fiind creanţe asupra băncii emitente, ele erau
convertibile în aur sau argint. Odată cu dezvoltarea celorlalte forme de bani de credit, precum şi a
decontărilor fără numerar, bancnotele au devenit neconvertibile, pentru ca, în ultima perioadă, să-şi
piardă rolul lor în circulaţia monetară.
Aproximativ odată cu apariţia bancnotelor, se ivesc şi banii de cont, o altă formă a
banilor-semn. Cu toate că excedentul de numerar se păstra la bancă, sumele respective fiind înscrise
în registrele băncii în contul clienţilor respectivi, ei nu puteau fi folosiţi în alt mod decât a-i retrage
în numerar. Însă, în circumstanţele formate în urma interzicerii băncilor a emisiunii bancnotelor, în
vederea combaterii inflaţiei şi necesităţii de deblocare a plăţilor, au acceptat ordinul („mandatul”)
clienţilor care aveau disponibilităţi în cont de a efectua plăţile prin virament. În aşa mod, banii de
cont, care reprezintă disponibilităţile aflate în conturile bancare au devenit operabili, sesizându-se
nu numai existenţa lor, dar şi comoditatea, rapiditatea şi avantajele transferurilor între conturi. În
prezent, banii de cont reprezintă principala componentă a masei monetare în circulaţie.

Ecaterina a II-a, de asemenea, cunoscută şi ca Ecaterina cea Mare (germană Katharina die GroBe) (1729 - 1796) născută Sophie Augusta
15

Fredericka de Anhalt-Zerbst, a fost împărăteasă a Rusiei în perioada 1762 - 1796.


14
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Introducerea în circulaţie a banilor-semn a necesitat păstrarea unei legături vizibile a lor cu
banii-marfă. Pentru aceasta, banca emitentă de bani-semn păstra în depozite echivalentul acestora în
monedă de aur. De fapt, anume asigurarea banilor de hârtie şi de cont cu monedă de aur a constituit
trăsătura centrală a sistemului monetar din perioada respectivă.
Aşadar, pentru afirmarea şi impunerea monedei de hârtie, s-a menţinut, pentru o anumită
perioadă, legătura cu moneda de aur aflată în rezerva băncii emitente. Banca păstra în depozit, ca
element activ în bilanţ, anumită cantitate de monedă de aur, în timp ce bancnota, ca element pasiv
(obligaţia băncii faţă de posesorii bancnotelor), participa la tranzacţii. Încrederea în bancnotă era
susţinută prin mecanismul convertibilităţii; deţinătorul primea la prima cerere echivalentul în aur,
fapt ce consolida încrederea publicului în mecanismul monetar.
Această situaţie denotă că etalonul monetar aur-monedă, instituit odată cu apariţia monedei
propriu-zise, ca piesă confecţionată din aur, se păstrează pentru o anumită perioadă şi după
îmbrăcarea de către monedă a formei banilor de hârtie şi a banilor de cont.
După intrarea în circulaţia largă a banilor de hârtie şi banilor de cont şi consolidarea tendinţei
de declin a cererii de monedă de aur, s-a observat inutilitatea baterii monedei de aur în proporţii
mari. Acum a devenit suficientă stabilirea conţinutului de aur în unităţi de greutate pentru o unitate
monetară, iar aurul să fie păstrat în lingouri în rezervele băncii emitente. Astfel, are loc o
transformare a conţinutului valoric al monedei, care, de-acum încolo, devine etalon monetar
aur-lingou. În aşa mod, etalonul monetar materializai în aur, rămas în depozitul băncii, îşi
îndeplineşte funcţia de măsurător al valorii fară a fi prezent nemijlocit la această operaţiune.
Mecanismul monetar descris mai sus a funcţionat relativ normal atâta timp cât a existat un
anumit echilibru între cantitatea de aur monetar şi necesarul monedei de hârtie cerut de schimbul de
bunuri, aflat în ascensiune. Cantitatea de semne monetare era dependentă de volumul crescând al
tranzacţiilor, pe când cantitatea de aur era în funcţie de producţia de metal preţios sau de
posibilităţile fiecărei ţări de a-1 procura. Aceste circumstanţe vor naşte dezechilibrul între cererea şi
oferta de monedă, fenomen care avea să ducă în viitor la desprinderea definitivă a monedei-semn de
metalul monetar.
Etalonul monetar, care era, la acel moment, aurul depozitat în bancă, din nou, era în faţa unor
transformări esenţiale, menite să soluţioneze dezacordul dintre cantitatea efectivă de bani, care
putea fi furnizată simetric mărimii rezervelor de aur monetar, şi cantitatea eventuală de bani,
solicitată de schimbul de mărfuri aflat în plină creştere.
În condiţiile parităţii dintre banii-semn şi banii-marfă, cantitatea de bani oferită pentru
circulaţie (MSau) era dependentă de producţia şi achiziţia de metale preţioase pentru rezervele
bancare (QAurb) şi cantitatea de aur cuprins într-un etalon monetar (unitate monetară) (QAuem),
determinându-se potrivit relaţiei:

QAurb
MSau  (2.3.1)
QAuem
Totodată, cererea de bani în postura de instrument de schimb (MD) este dependentă de
cuantumul produselor destinate schimbului (Y) şi valoarea unui etalon monetar (Vem), calculându-se
conform relaţiei:
Y
MD  (2.3.2)
Vem

15
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL

Practica economică a găsit soluţie contradicţiei oferta de monedă - cererea de monedă prin
extinderea esenţială a bazei valorice de asistenţă şi garantare a banului-semn. În funcţie de garant
valoric, concomitent cu aurul depozitat în bancă, au fost admise şi alte active: efecte comerciale
publice, creanţe asupra producţiei aflate pe piaţă, efecte bancare, moneda altei ţări etc.
În aşa mod, echilibrul dintre banii-semn şi banii-marfă, datorită modificării esenţiale a
conţinutului etalonului monetar, a fost menţinut.
În aceste împrejurări, se instituie sistemul monetar bazat pe etalonul monetar aur-devize.
Acest mecanism a funcţionat suficient de lung timp şi destul de eficient, aurul servind
convertibilitatea banilor de hârtie şi de cont şi exercitând funcţia de măsură a valorii.
Din această manifestare, care va lua amploare, mult mai târziu, va izvorî intuiţia
neobligativităţii echilibrului dintre cantitatea banilor-semn şi banilor-marfă, şi va încolţi ideea
inutilităţii imobilizării în depozitele băncilor a unei părţi semnificative din avuţia naţională pentru
exercitarea funcţiei de etalon monetar sau pentru garantarea banilor- semn. Astfel, apar premisele
unei noi transfigurări interne a banului, care va avea loc mai târziu.
Şi cu toate că aurului îi revenea rolul-cheie în sistemul monetar respectiv, poziţia lui ca etalon
monetar a fost subminată, iar sarcina lui scade, aceasta manifestandu-se prin limitarea
convertibilităţii interne a banului-semn în monedă sau lingou de aur. Iar, în anul 1914,
convertibilitatea bancnotelor în aur este suspendată în toate ţările beligerante, (țările care se aflau în
stare de război).
După Primul Război Mondial, la Conferinţa Monetară de la Geneva (anul 1922), sunt
recunoscute principiile etalonului monetar aur-devize.
În condiţiile unei stabilităţi economice relative, în anul 1925, este restabilit etalonul-aur în
Anglia, lira sterlină obţinând paritatea dinainte de război, iar în anul 1928, este restabilită şi
convertibilitatea francului francez. Însă, pe fundalul crizei economice, din anii 1929-1933,
convertibilitatea bancnotelor în aur-monedă şi aur-lingouri se va restrânge şi se va suspenda
definitiv dn piactica monetară internă. Suprimarea convertibilităţii bancnotelor în aur, pe plan
intern, însemna intervenirea, în curând, a schimbărilor monetare.
Pe plan extern, mai multe ţări declară convertibilitatea monedei naţionale, însă numai SUA,
graţie faptului că aici erau concentrate în jurul a 3/4 din rezervele mondiale ale aurului monetar,
asigură convertibilitate efectivă dolarului, în asemenea circumstanţe, dolarul american se plasează
în rol de monedă de decontări internaţionale, dar şi la un loc central în garnitura de devize incluse
ca garant al etalonului monetar în multe ţări.
Definirea monedelor naţionale prin dolarul american, al cărui conţinut de aur, din anul 1934, a
fost stabilit de 0,888671 gr Au pentm $1, devenise comodă şi clară.
Intensificarea relaţiilor economico-financiare dintre ţări a stimulat constituirea sistemului
monetar internaţional, care a avut loc în urma Conferinţei Monetare Internaţionale din 1944 de la
Bretton-Woods, SUA. În cadrul acesteia, dolarul SUA, graţie politicii continue de garantare cu aur a
dolarilor aflaţi în circuitul internaţional (la cerere, Banca Centrală a SUA - Sistemul Rezervelor
Federale, era obligată să preschimbe dolarii-semn în aur în conformitate cu valoarea paritară
(etalonul moretar), care definea unitatea monetară americană în acea perioadă în unităţi de
greutate), devine valuta de rezervă a sistemului monetar internaţional recent creat, efectele
mecanismului de funcţionale ale căruia au influenţat o nouă mutaţie conceptuală şi tehnică a
banului.

16
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Mai târziu, încrederea se manifestă încă pentru câteva monede naţionale, fapt ce a condiţionat
apariţia unor valute de largă circulaţie internaţională şi care au avut impact asupra sistemelor
monetare naţionale: pentru garantarea banilor-semn naţionali, de rând cu aurul şi efectele
comerciale publice, se foloseşte şi valuta, banii-semn ai altei țări; aceştia devin garanţie pentru
emisiunea de bani- semn naţionali.
Cu toate că aurul, în mecanismele monetare internaţionale, mai deţinea rolul de etalon
monetar, procesul de erodare a poziţiei lui continua.
Pe plan naţional, garantarea cu mărfuri a masei monetare acreditează percepţia banului prin
calitatea şi însuşirile bunurilor pe care se schimbă acesta, generând raţionamentul potrivit căruia
banul-marfă, ca etalon al valorii, se regăseşte în valoarea de întrebuinţare a mărfurilor, cuprinsă în
puterea de cumpărare a unităţii monetare respective.
Această construcţie imaginară devine realitate, odată cu detronarea aurului din fruntea
mecanismelor monetare internaţionale. În anul 1971, SUA au suspendat convertibilitatea
internaţională a dolarului în aur, iar, din anul 1978, nu mai defineşte moneda sa prin aur, fapt care a
condus la prăbuşirea definitivă a etalonului monetar aur-devize. Aurul, în aceste împrejurări, devine
o marfa obişnuită care, de rând cu altele, contribuie la formarea noului etalon monetar puterea de
cumpărare.
În aşa mod, masa de bani-semn în formă de bani de hârtie şi de cont aflată în circulaţie pe
pieţele naţionale şi internaţionale îşi găseşte expresie valorică în ansamblul de bunuri cotate pe
aceste pieţe. Diversitatea acestor bunuri a dezagregat forma substanţial-materială a valorii de
întrebuinţare a etalonului monetar, din care considerente acesta devine o noţiune abstractă.
Puterea de cumpărare, ca noţiune teoretică, a apărut încă în scrierile lui Adam Smith şi
David Ricardo, însă abia la sfârşitul secolului al XX-lea, intră în actualitatea monetară. Fiind o
noţiune abstractă, ea poate fi imaginată în funcţia de etalon ca un cristal de valoare de întrebuinţare
constituit din toate mărfurile din economie în proporţia pe care o deţin în avuţia naţională.
Abordând mai concret esenţa noţiunii, menţionăm că puterea de cumpărare a unei unităţi
monetare exprimă volumul de mărfuri şi servicii în asortimentul respectiv (coş de bunuri), care pot
fi achiziţionate cu această unitate. Indicele puterii de cumpărare evoluează în sens invers evoluţiei
indicelui preţului (Aspectele respective sunt expuse mai detaliat în capitolul 5).
La o anumită etapă a dezvoltării economice, în condiţiile în care comerţul, în urma creşterii
volumului şi valorii tranzacţiilor, solicită tot mai mari cantităţi de monedă, apar instrumentele de
plată. Naşterea instrumentelor de plată provine dintr-o veche practică comercială de achitare a
plăţilor printr-un efect de comerţ. Marii negustori, pentru efectuarea plăţilor, tot mai frecvent,
apelau la scrisorile de schimb, numite cambii.
Cambia este unul din cele mai vechi instrumente de plată folosit în activitatea comercială
internă şi internaţională, care, sub diverse forme şi cu unele modificări funcţionale, se foloseşte şi
astăzi.
Termenul cambie vine de la cuvântul „cambio”, care este de origine italiană şi înseamnă
schimb. Din punct de vedere istoric, cambia a apărut în China în secolul al Vl-lea. Comerţul dintre
Extremul Orient şi Europa era mijlocit de arabi şi italieni, datorită cărora cambiile au devenit
instrument de plată internaţional pentru comercianţi. În Europa Occidentală, cambia intră în uz în a
doua jumătate a secolului al XlI-lea şi rapid, ia amploare. În România, primele informaţii scrise
despre efectele comerciale datează de la începutul secolului al XVIII-lea, cambia fiind denumită
„poliţă”.

17
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
La instrumentele de plată, de asemenea, se referă cecul şi warantul.
Apariţia cecului se datorează unei hotărâri a guvernului britanic, din anul 1742, prin care a
interzis băncilor emisia biletelor plătibile (bancnotelor) la vedere, în această situaţie, băncile, pentru
deblocarea plăţilor, au acceptat ordinal (“mandatul”) clienţilor care aveau disponibilităţi în cont de a
efectua plăţile la vedere. Aceste ordine au fost denumite „checks”. Ulterior, cecurile ca instrumente
de plată au fost acceptate şi în alte ţări. Iar prin Convenţia de la Geneva din 19 martie 1931, regimul
lor juridic a fost unificat pe plan internaţional.
Warant este titlul de creanţă utilizat în comerţ. El serveşte ca dovadă a depunerii mărfii
(produse industriale, agricole, petroliere etc.) la depozitul de păstrare şi vânzare (casa de expediţii).
Instrumentele de plată, în rolul lor de semn al banilor treptat, au ocupat un loc important în
decontări, tranzacţii, afaceri etc., întrucât acestea au început să fie percepute ca bani, adică ca
bani-semn. Nivelul de dezvoltare a instrumentelor de plată atins în prezent, mecanismele de
funcţionare şi aria de aplicare justifică referirea acestora către banii-semn.
Publicarea, în mai 1994, a unui studiu cu obiect de cercetare, fenomenul monedei în contextul
tehnologiilor informaţionale, efectuat în cadrul Băncilor centrale ale ţărilor membre ale Uniunii
Europene, reprezintă oficializarea monedei electronice.
Moneda electronica, în esenţă, reprezintă sumele de unităţi monetare vehiculate de bănci cu
ajutorul mijloacelor electronice de calcul şi de transmitere la distanţă. Aceasta poate circula atât
într-un circuit autonom, cât şi în cadrul circulaţiei monetare organizate prin sistemul bancar.
Moneda electronică, în prezent, este oficializată, prin adoptarea legislaţiei respective, în mai multe
ţări.
Finalizând analiza evoluţiei banilor, constatăm că, în prezent, toate monedele îmbracă forma
monedei-simbol. Acestea sunt oferite sub formă de bancnote emise de banca centrală, conturilor la
vedere înregistrate în instituţiile financiare, sau a diferitelor instrumente de plată emise în condiţii
legale de diferiţi emitenţi (societăţi comerciale, instituţii financiare, trezorerii publice etc.), monedei
electronice, care îşi regăsesc, ca suport valoric, însăşi producţia destinată schimbului, faţă de care se
relevă o dependenţii cantitativă directă.
Așadar, atestat acum cu trei milenii în urmă, în formă de monedă propriu-zisă, dar existând cu
mult timp înainte de piesa din metal nobil, banul continuă să se transforme ca formă şi conţinut.
Ambele laturi ale lui evoluează, reflectând practica economică curentă.
Banul-marfă, în rol de etalon monetar, a evoluat de la bunuri-bani, la aurul-lingou, apoi la
moneda-aur, pe urmă, la aurul depozitat în bănci şi la diverse devize, ajuns la totalitatea de bunuri
din economie destinate schimbului. El asigură echitatea şi comensurabilitatea schimbului.
În acelaşi timp, banul-semn, în postură de formă a monedei, s-a schimbat necontenit de la
imaginea exterioară a obiectelor utilizate ca intermediar în schimburi, la chipul monedei din metal
nobil, apoi la tabloul banului de hârtie, pe urmă la abstracţia banului de cont şi în sfârşit - la
înfăţişarea instrumentelor de plată.
Odată cu detaşarea banului-semn de conţinutul valoric nemijlocit, el rămâne instrument de
schimb analogic monedei cu valoare deplină. Banul-semn există în multiple forme concrete:
monede metalice, bani de hârtie, bani de cont, instrumente de plată.
Evoluţiile economice şi monetare de la intersecţia mileniilor al II-lea şi al III-lea aduc noi
transformări pe tărâmul monetar, care încă îşi aşteaptă cunoaşterea.

18
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
2.4 CARACTERISTICILE ŞI CALITĂŢILE MONEDEI.

Aflându-se în centrul vieţii economice, moneda, sub toate formele sale, a devenit, în prezent,
un instrument de utilitate economică pentru toţi agenţii economici.
Moneda prezintă trei caracteristici importante, şi anume:
 moneda apare ca un bun, o marfă, şi reprezintă un drept de creanţă;
 latura juridică a monedei – recunoaşterea oficială a fost şi este necesară pentru ca folosirea
monedei să fie accesibilă fără obiecţii din partea persoanelor care o pot deţine, asigurând şi un
control asupra circulaţiei monetare.
 utilitatea monedei, ca instrument monetar de schimb, decurge din acceptarea generală şi
universală a acesteia de către toţi agenţii economici.
Aceste accepţiuni au la bază trei motivaţii:
 este fundamentul material, potrivit căruia moneda este un bun cu valoare proprie;
 este fundamentul instituţional, conform căruia moneda este un simbol, căruia legea
monetară îi conferă şi conservă valoarea;
 este fundamentul psihosocial, potrivit căruia moneda este acceptată ca instrument de
schimb şi de plată. Valoarea ei decurge din încrederea celui care o deţine pentru cel care o
emite.
Pentru a îndeplini rolul banilor în mod eficient, un activ (formă a valorii economice) trebuie
să prezinte anumite calităţi [46, p. 158-159]:
Acceptabilitate generală – populaţia trebuie să aibă încredere în forma sub care se prezintă
banii, pe care urmează să-i folosească. În caz contrar, banii nu vor fi acceptaţi şi vor înceta să mai
fie un mijloc de schimb. Banii pot fi acceptaţi fie datorită valorii intrinseci pe care o are materialul
din care sunt confecţionaţi (cum a fost cazul monedelor din aur şi argint), fie datorită garanţiei
acordate prin lege (cazul banilor de hârtie, ca monedă fiduciară – bazată pe încredere). Banii trebuie
să fie, în general, acceptaţi în plată, în schimbul oricărui bun sau serviciu, trebuie să existe
încrederea utilizatorilor că vor putea folosi banii mai târziu, ştiind că au fost folosiţi astfel şi în
trecut fără probleme.
Durabilitate – societatea va refuza să accepte ceva care se deteriorează rapid sau este
perisabil, deoarece nu va reuşi să acopere intervalul între cumpărare/vânzare, efectuarea plăţii şi
utilizarea ulterioară a banilor pentru noi achiziţii. În acest sens, banii trebuie să fie durabili atât din
punct de vedere fizic, cât şi din punct de vedere al stabilităţii valorii. Banii sunt mai puţin acceptaţi
dacă, datorită inflaţiei ridicate, oamenii se îndoiesc de puterea lor de cumpărare.
Divizibilitate – banii trebuie să fie divizibili pentru a fi utili şi în cazul tranzacţiilor de valoare
mică. Atunci când se foloseau monedele din aur, această problemă era rezolvată prin folosirea altor
metale cu valoare unitară mai mică (argint, cupru). În cazul bancnotelor, problema este rezolvată
prin gama valorilor nominale, exprimate în unităţi monetare, precum şi prin moneda divizionară.
Omogenitate – unităţile monetare care descriu aceeaşi valoare trebuie să fie identice. Cu alte
cuvinte, o bancnotă de o anumită mărime (cupiură) trebuie să aibă aceeaşi putere de cumpărare ca
orice altă bancnotă, reprezentând acelaşi cupiu.
Uşurinţa identificării (recognoscibilitate) – pentru a fi acceptaţi, banii trebuie să fie uşor de
recunoscut. În acelaşi timp, este necesar ca falsificarea banilor să fie imposibilă sau cât mai dificilă.
Bancnotele moderne includ din ce în ce mai multe elemente de siguranţă, pentru a reduce
posibilitatea contrafacerii.
19
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Portabilitate – comerţul ar fi foarte restrâns dacă forma banilor nu ar permite o manipulare
facilă. Bancnotele sunt atractive, deoarece se pot transporta uşor, iar sistemul de plăţi prin cec
permite ca depozitele bancare să fie uşor transferate, indiferent unde se află beneficiarii plăţilor.
Banii trebuie să poată fi uşor de transportat pentru efectuarea de plăţi în diferite locuri (valoare mare
în volum mic, în cazul clasic; în condiţiile anumitor forme, banii din zilele noastre, cum ar fi
moneda scripturală, cea electronică sau chiar moneda de hârtie).
Cantitate limitată – pentru a servi ca bani, o marfă trebuie să fie oferită într-o cantitate strict
delimitată. Dacă s-ar afla pe piaţă în exces, cantităţile necesare ar fi prea mari, voluminoase,
incomode. Desigur, dacă marfa, având rolul de bani, ar fi insuficientă, comerţul ar fi inhibat.
Principiul cantităţii limitate este un corolar al caracteristicilor banilor, exprimând sintetic relaţia
dintre raritatea resurselor economice şi tendinţa de creştere nelimitată a necesităţilor social-umane.
Raritate. Primele forme de bani au avut şi această caracteristică, generând încredere că oferta
de bani (din marfa care îndeplinea rolul de bani) era limitată.

2.5 BANII ÎN AREALUL ROMÂNESC.

Apariţia banilor în spaţiul românesc reprezintă un proces cu tangenţă la evoluţia fenomenului


monelar global.
Odată cu începutul erei metalelor, în rol de bani, au fost folosite obiectele de aramă, care se
obţinea din minereurile de cupru situate în zona Carpaţilor. În epoca bronzului, obiectele
confecţionate din acest metal intermediau schimbul. Este foarte bine cunoscut faptul că, în aria
circu-mediteraneană, aurul şi argintul au fost utilizate de timpuriu ca echivalent general. Din prima
jumătate a mileniului III î. Hr., datează tezaure de obiecte-bani, care cuprind piese de aur, în
general, sub formă de inele sau verigi.
Trecerea la utilizarea monedei propriu-zise în arealul românesc a fost stimulată de dezvoltarea
comerţului localnicilor cu oraşele greceşti de pe litoralul Mării Negre. Cea mai veche cetate
grecească pontică a fost Histria, întemeiată la sfârşitul secolului al VII-lea î. Hr. Pentru satisfacerea
necesităţilor schimbului, iniţial, au fost folosite, după cum presupun unii cercetători, obiecte din
bronz, dintre care cele mai vechi sunt considerate cele de forma vârfului de săgeată.
Un pas înainte spre apariţia monedei l-a reprezentat emisiunea de mici delfini de bronz, cu
greutatea care varia între 1,40 şi 3,50 g., marcaţi cu iniţiala magistratului oraşului, puşi în circulaţie
de cetatea Olbia. Apariţia „delfinaşilor" sau „peştişorilor” este legată de emigranţii ionieni, care au
adus cu ei şi cultul lui Apollo Delphinios.
Cele mai vechi monede bătute în spaţiul românesc sunt drahmele Histriei, bătute în secolul al
V-lea î. Hr. Aceste monede erau confecţionate din argint, aveau greutatea cuprinsă între 5 şi 8g
(figura 2.5.1). Moneda purta efigiile, care, pe avers, reprezentau acvila ţinând în gheare un delfin,
iar pe revers - capetele inversate ale unor tineri, identificaţi, de obicei, cu Dioscurii.

20
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL

Figura 2.5.1 Drahma bătută la Histria

În secolul al IV-lea î. Hr., la Histria, se bat monedele divizionare de argint - obolii şi


hemiobolii, care înlesneau tranzacţiile mici. Circulaţia drahmelor, a obolilor şi hemiobolilor, iar mai
târziu şi a monedelor de bronz vorbeşte despre conturarea unui sistem monetar autosuficient, de
altfel, primul în arealul românesc.
În secolul al IV-lea î. Hr., se reduce rolul monedelor histriene în viaţa economică în spaţiul
geto-dac. Oraşul emitent se afla la periferia acestuia, iar posibilităţile lui economice erau limitate.
Pe de altă parte, în această perioadă, are loc extinderea esenţială a influenţei în zonă a Imperiului
macedonean în urma extinderii lui spre Dunăre pe vremea lui Alexandru cel Mare16.
În noile condiţii a pătruns în circuitul monetar şi s-a răspândit pe scară largă monedele (stater
de aur, didrahme şi tetradrahme de argint) emise de regii Macedoniei, Filip al II-lea17, Alexandru
Macedon şi Lisimah18.
Monedele macedonene (figura 2.5.2), graţie calităţii lor superioare şi cantităţii mari puse în
circulaţie, cuceriseră supremaţia în întreaga lume greacă.

Figura 2.5.2 Tetradrahme de argint emise de Alexandru Macedon


În secolul al II-lea î. Hr., în urma războaielor cu romanii statul, macedonean s-a prăbuşit, iar
rolul monedelor macedonene a început să se diminueze. Locul lor a fost luat, în mare parte, de
monedele autohtone, geto-dace, iniţial, acestea constituind imitaţii ale monedelor
greco-macedonene, apoi - cu imprimarea simbolurilor locale, originale.

16
Alexandru cel Mare (356 î.Hr. - 323 î.Hr.), cunoscut şi sub numele de Alexandru Macedon, Alexandru al Vl-lea al Macedoniei sau
Alexandros III Philippou Makedonon rege al Macedoniei (336 î.Hr.-323 î.Hr.), a fost unul dintre primii mari strategi şi conducători
militari din istorie Cuceririle sale spectaculoase i-au făcut pe macedoneni stăpâni ai Orientului Apropiat. La moartea sa, la vârsta
de 32 de ani. Alexandru era stăpânul celui mai mare imperiu cucerit vreodată.
17
Filip al II-lea al Macedoniei ( 382 î.Hr - 336 î.Hr.) a fost rege al Macedoniei în perioada 359 î.Hr—336 Î.Hr. şi tatăl lui
Alexandru cel Mare.
18
Lysimachos sau Lisimah (aprox. 360 î.Hr-281 î.Hr.) a fost un general macedonean. După moartea lui Alexandru cel Mare devine
satrap al Traciei (321 î. Hr. -306 î.Hr.). în anul 306 î.Hr. s-a proclamat rege al Traciei (care-i extindea autoritatea şi asupra
Dobrogei). Este identificat ca rege al Traciei, rege al Asiei Mici, Rege al Macedoniei.
21
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Începând cu secolul I î. Hr., monedele autohtone dispar, iar nevoile locale sunt acoperite
aproape exclusiv de denarii romani, mai întâi de denarii republicani, apoi de cei imperiali.
Descoperirile de la Sarmisegetuza dovedesc existenţa unor ateliere monetare, aparţinând, fără
îndoială, unor căpetenii geto-dace, care emiteau denarii republicani de un stil suficient de bun, astfel
încât numai cu greu, dacă nu imposibil, puteau fi deosebiţi de cei originali.
Aceste constatări dovedesc că, în perioada Burebista19 - Decebal20, tehnica monetară din
Dacia atinsese un nivel înalt.
În urma celui de al doilea război dacic, legiunile romane conduse de Traian au cucerit Dacia.
În perioada 106 - 275, Dacia a trăit viaţa de provincie romană cu toate repercusiunile, inclusiv în
circulaţia monetară. În prima perioadă a Daciei romane, monedele romane care au circulat trebuie
considerate printre cele mai reuşite ale Antichităţii.
Execuţia şi tratarea efigiilor sunt foarte înaintate, realiste, mai ales, dacă se ţine seama de
mijloacele tehnice existente pe atunci. Efigiile şi legendele sunt extrem de variate, ele culminând cu
foarte numeroase emisiuni ale împăraţilor Traian21 şi Hadrian22 (figura 2.5.3), pentru care monedele
serveau ca mijloc de propagandă pentru victoriile lor.

A. Denar de argint emis de Traian

B. Aureus emis de împăratul Hadrian


Figura 2.5.2 Monede romane emise de Traian și Hadrian

19
Burebista a fost rege al geto-dacilor (82 î.Hr. - 44 î.Hr.), întemeietorul statului dac.
20
Diurpaneus (supranumit Decebal, dek = a onora, balos = puternic), a fost regele dacilor între anii 87-106.
20
Marcus Ulpius Nerva Traianus (53 - 117), împărat Roman între (98-117) a fost al doilea dintre cei aşa-zişi cinci împăraţi buni ai
Imperiului Roman (dinastia Antoninilor) şi unul dintre cei mai importanţi ai acestuia. în timpul domniei sale, imperiul a ajuns la
întinderea teritorială maximă.
20
Diurpaneus (supranumit Decebal, dek = a onora, balos = puternic), a fost regele dacilor între anii 87-106.
21
Marcus Ulpius Nerva Traianus (53 - 117), împărat Roman între (98-117) a fost al doilea dintre cei aşa-zişi cinci împăraţi buni ai
Imperiului Roman (dinastia Antoninilor) şi unul dintre cei mai importanţi ai acestuia. în timpul domniei sale, imperiul a ajuns la
întinderea teritorială maximă.
22
Publius Aelius Traianus Hadrianus (76-138), cunoscut ca Hadrian, a fost împărat Roman (117-138). Hadrian a fost al treilea
dintre aşa-zişii „cei cinci împăraţi buni ai Imperiului Roman”.
22
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Sistemul monetar roman se baza pe emisiuni monetare în trei metale - aurul, argintul şi
bronzul/arama. După reforma monetară a împăratului Nero23, din anul 64, moneda de aur (aureus)
reprezenta 1/42 dintr-o libră (aproximativ 7,80 g), iar moneda de argint (denarius) a fost stabilită la a
96-a parte dintr-o libră (3,41 g). Ca subdiviziune a dinarului, a existat guinarul (1/2 denar), care în
Dacia a circulat foarte puţin. Moneda de metal comun era bătută în trei valori principale: sesterţul
(bronz), care cântărea în acea perioadă 25,27 g, dupondiul (orichalc) de 13-14 g şi assul (aramă) de
11-12g. Corelaţiile valorice nominale dintre toate aceste monede erau următoarele:
Un aurelius = 25 denari = 50 guinari = 100 sesterţi = 200 dupondii = 400 aşi.
Începând cu mijlocul secolului al Vl-lea, are loc pătrunderea, în teritoriile actuale româneşti, a
monedei bizantine, care a predominat în circulaţia monetară până în secolul al Vll-lea.
Moneda principală era solidusul, care a fost emis de împăraţii epocii. În figura 2.5.3, este
prezentat solidusul de aur emis de Constantin al II-lea24 în anul 641.

Figura 2.5.3 Moneda bizantină

Diminuarea intensităţii vieţii economice, în următoarele două secole, a marcat şi circulaţia


monetară. Această perioadă din circulația monetară este numită de specialişti vid monetar.
Începând din secolul al X-lea, dată la care procesul de formare a poporului român este
definitiv încheiat, relaţiile de schimb economic şi circulaţia bănească sunt marcate de revenirea
monedei bizantine la Dunărea de Jos.
În cursul acestui secol, sistemul monetar al Imperiului Bizantin cuprindea trei unităţi: una de
aur, nomisma cu greutate de 4,413g (figura 2.5.4), bătută în timpul împăratului Constantin al V-lea
(741-745); a doua de argint, miliaresia şi, în fine, a treia de cupru, follis.
Între ele erau stabilite următoarele raporturi: 1 nomisma = 12 miliaresia = 288 follis.

Figura 2.5.4 Nonisma bizantină

23
Nero Claudius Caesar Augustus Gemanicus (37-68) a fost al cincilea împărat roman al dinastiei iulio-claudiene (54-68).
24
Constans II, fiul lui Heraclius Constantine, a fost împărat al Imperiului Bizantin în perioada 641-668.
23
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Sistemul monetar bizantin, de asemenea, a fost supus multiplelor reforme. Cu toate acestea,
moneda bizantină a dominat în spaţiul românesc până în secolul al XIII-lea.
În secolul al XlV-lea, are loc apariţia primelor monede emise de voievodatele româneşti de la
sud şi est de Carpaţi.
Ţara Românească a început să emită monedă (ducați și bani de argint) în timpul domniei lui
Vladislav Vlaicu25 (1364-1377). Ducatul de argint, emis în anul 1365, cântărea, în medie, l,05g
(figura 2.4.7). Al doilea nominal - dinarul de argint, emis în anul 1368, avea o greutate medie de
0,70g. Al treilea nominal - banul, de asemenea, din argint, emis în anul 1365, avea o greutate medie
de 0,35g.

Figura 2.5.5 Ducat emis de Vladislav I Vlaicu Vodă

Emisiunile Ţării Româneşti vor continua şi în timpul voievozilor Radu I26 (anii 1377 - 1383),
Dan l27 (anii 1383 - 1386), Mircea cel Bătrân28 (anii 1386 - 1418) şi Vlad I29 (anii 1395 - 1396).
În prima parte a secolului al XV-lea, producţia monetară proprie este mai mică, unii voievozi
nemaibătând monedă. Ultimele emisiuni monetare aparţinând sistemului creat de Vladislav Vlaicu
vor înceta la sfârşitul domniei lui Basarab Tepeluş30 (anii 1477-1481 ).
În Moldova, primele emisiuni monetare datează din timpul domniei lui Petru Muşat31 (1375-
1391). Grosul de argint, emis în anul 1377, avea o greutate medie de 0.96g (figura 2.4.8). Prin
aceeaşi emisie, au fost puşi în circulaţie şi în număr mic jumătăţi de groşi cu o greutate: medie de
0,24 g. Sistemul monetar iniţiat de Petru Muşat va continua să funcţioneze şi în secolul al XV-lea
cu unele modificări realizate de Alexandru cel Bun32 (1400-1432) şi Ştefan cel Mare33 (1457-1504).

25
Vladislav I (1325-1377) a fost domn al Ţării Româneşti între 1364 şi cca. 1377. A fost fiul lui Nicolae Alexandru şi al Klârci
Dobokay (care provenea dintr-o familie de nobili maghiari) şi frate al voievodului Radu
26
Radu I (1330-1383), domn al Ţării Româneşti între cca 1377 - cca 1383, este fiul lui Nicolae Alexandru, frate şi succesor al lui
Vladislav I, identificat de mulţi istorici cu legendarul Radu Negru, voievod mitic al începuturilor statului medieval Ţara
Românească, fondator al instituţiilor acestui stat şi prim legiuitor.
27
Dan I (1354- 1386), domn al Ţării Româneşti între eca 1383 sau 1385- 1386, este fiul lui Radu 1 si frate vitreg al lui Mircea cel
Bătrân.
28
Mircea cel Bătrân (1355-1418) a fost Domn al Ţârii Româneşti între 1386 -1394 (sau 1395) şi între 1397-1418.A
fost fiul lui Radu I şi fratele lui Dan I, pe care l -a urmat la tron după moartea acestuia, în actele of iciale, apare
ca „în Hristos Dumnezeu, binecredinciosul şi de Hristos iubitorul şi singur stăpânitorul, lo Mircea mare voievod
şi domn...”. în istoriografia română, apare şi sub numele Mircea cel Mare.
29
Vlad I a fost domn al Ţării Româneşti între 1394 sau 1395 - 1396. Originea sa este controversată. Regele Sigismund îl numea într-
un act din 28 decembrie 1395 „numitul Vlad. care se da drept voievod”. în istoriografia română, acest domnitor mai este numit
„Vlad Uzurpatorul”.
30
Basarab cel Tânăr Ţepeluş - domn al Ţării Româneşti între 1477 - septembrie 1481, noiembrie 1481 aprilie 1482) fiu al lui
Basarab al II-lea.
31
Petru I (- 1391) domnitor al Moldovei în perioada 1375 - 1391, este fiul Muşatei (Margareta), soţia lui Laţcu Voievod care a
domnit între anii 1365- 1373.
32
Alexandru cel Bun (? - 1432), a fost domnul Moldovei între anii 1400-1432. Potrivit celor scrise de Grigore Ureche. Alexandru
cel Bun a întreprins o importantă operă de organizare politică, administrativă şi ecleziastică a Moldovei. A încurajat comerţul,
confirmând negustorilor polonezi un larg privilegiu în 1408, act în care este atestat şi oraşul Iaşi. A obţinut recunoaşterea
mitropoliei Moldovei de către Patriarhia de Constantinopol.
33
Ştefan al III-lea, supranumit Ştefan cel Mare (1433-1504), fiul lui Bogdan al 11-lea, a fost Domn al Moldovei între anii 1457 şi
24
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL

Figura 2.5.6 Groș emis de Petru Mușat


În Moldova, sunt de semnalat monedele de bronz emise de Cetatea Albă la mijlocul secolului
al XV-lea. Emisiunile au pe vers stema Moldovei, iar pe revers stema orașului și numele vechi –
Asprokastron.
În a doua jumătate a secolului al XlV-lea, în Moldova, au circulat mai multe monede şi unităţi
monetare de provenienţă externă, menţionate de documentele istorice moldoveneşti din acea
perioadă: rublele de argint frâncesc (într-un document este vorba de rublele litvane); jumătăţile de
rublă; grivnele de argint; mărcile (denumite în limba polonă „kopa”); jumătăţile de marcă; ducaţii
veneţieni; zloţii ungureşti (denumiţi în textele latine „florini”, cuvânt tradus de către daci prin
„galbeni”); zloţi tătăreşti; zloţi turceşti; asprii; sommele genoveze; groşi; jumătăţi de groşi etc.
În Transilvania, prima monedă a fost bătută în timpul lui Ioan I Zapolya (1526-1540) (figura
2.5.7). Ducatul din aur, bătut în anul 1538, în monetăria de la Cluj, avea greutate de 3,50 g. În anul
1540, la monetăria de la Sibiu au fost bătuţi ducaţi din aur cu nominalul de 10 (35,00 g) şi 6 (21,0 g)

Figura 2.5.7 Ducatul lui Zapolya

Numeralul existent în circulaţia monetară a Ţărilor Române, în secolul al XlV-lea, era alcătuit
din specii monetare de valori şi provenienţe diferite. Perperii de aur bizantini sunt prezenţi atât ca
monedă reală, cât şi ca monedă de cont.
Monedele de argint aparţin unor sisteme monetare diferite: groşii sârbeşti şi bulgăreşti,
dinarii ungureşti şi dinarii banali şi apoi regali din Slavonia, la care se adaugă emisiunile proprii.
În secolul al XV-lea, în Ţările Române, au circulat emisiunile proprii, dar mai ales monedele
străine, precum ducatul unguresc de aur sau ducatul veneţian de aur.

1504. A domnit aproape 50 de ani, durată care nu a mai fost egalată în istoria Moldovei. In timpul său. ţara a dus multe lupte
pentru independenţă împotriva mai multor vecini, cum ar fi Imperiul Otoman, Regatul Poloniei şi Regatul Ungariei.
25
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
În condiţiile dominaţiei otomane, are loc încetarea definitivă a baterii de monedă proprie în
Ţara Românească în 1658 şi în Moldova în 1662. De la sfârşitul secolului, în circulaţia monetară
locală, are loc impunerea monedei turceşti - aspru (figura 2.5.8).

Figura 2.5.8 Aspru turcesc


O altă monedă de argint, care a circulat în spaţiul românesc, începând de pe la mijlocul
secolului al XVl-lea, este dirhemul otoman, nominal creat la începutul secolului, care, iniţial, avea
greutatea de 4,8 g, valorând cinci aspri, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în Ţările Române
apare o nouă monedă - talerul Imperiului Romano-German. Spre sfârşitul veacului, în circulaţia
monetară locală, intră şi talerul-leu emis de Ţările de Jos, care, în secolele următoare, a avut un rol
important.
În secolul al XVIII-lea, circulaţia monetară se intensifică datorită dezvoltării unor relaţii
economice noi. Preţurile erau exprimate în lei (monedă principală de calcul) şi în subunităţile
acestora (parale), în timp ce plata efectivă se făcea în diferite monede din aur sau argint austriece,
turceşti, ruseşti, spaniole.
Deşi în Ţara Românească şi în Moldova nu au mai existat emisiuni proprii, totuşi, în timpul
războiului din anii 1769-1774, ruşii au iniţiat baterea unor monede care să aibă curs în cele două
provincii româneşti. Astfel, din anul 1770, a fost deschisă la Sadagura, lângă Cernăuţi, o monetărie
ce a bătut piese cu valoare nominală exprimată în parale, copeici şi denighi (figura 2.5.9). Pe avers
cu stemele celor două Principate Române, iar pe revers valoarea nominală şi anul de emitere.
Monedele tip Sadagura au circulat atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească între anii 1772-1774,
iar la retragerea trupelor ruseşti ele au ieşit din uz.

Figura 2.5.9 Moneda-para


După anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus, în 1812, aici a circulat moneda emisă de ţar
- rubla şi divizionara sa, copeica.
În prima jumătate a secolului al XlX-lea, în teritoriile româneşti, circulau o multitudine de
monede, dintre care cele mai cunoscute erau: napoleonul francez, lira sterlină, ducatul austriac şi
diferite nominale otomane. Haosul monetar, existent în Moldova şi Ţara Românească, la mijlocul
secolului al XlX-lea, a generat proiecte de înfiinţare a unui sistem monetar naţional, fapt împlinit
la opt ani după Unirea Principatelor din 1859.
La 22 aprilie (4 mai) 1867, a fost adoptată Legea pentru înfiinţarea unui sistem monetar şi
pentru fabricarea monedei naţionale. Conform acesteia, unitatea monetară a României se numea leu
26
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
şi era împărţită în 100 de bani, fiind adoptat în sistemul monetar bimetalismul (aur şi argint) al
Uniunii Latine (Franţa, Belgia, Italia şi Elveţia). În acelaşi an, au fost emise primele monede
româneşti din perioada modernă, piese din bronz, valorând 1,2, 5 şi 10 bani (figura 2.5.10).

Figura 2.5.10 Primele monede divizionare ale statului roman – 1, 2, 5 și 10 bani


În anul 1868, este emisă prima monedă de aur. La 3 martie 1870, odată cu înfiinţarea
Monetăriei Statului, au fost prezentate publicului monedele omagiale de 20 lei din aur şi de 1 leu
din argint (figura 2.5.11). Acestea au fost primele monede pe care apare denumirea „leu".

Figura 2.5.11 Prima monedă de 1 leu din argint emisă de statul român
Declanşarea Războiului de Independenţă a condus la o criză de numerar, soluţionată prin
emiterea, în 1878, a biletelor ipotecare (figura 2.4.12). Aceste bilete sunt considerate primele
bancnote româneşti.

27
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL

Figura 2.5.12 Bilet ipotecar de 5 lei emis în anul 1878


În secolele XIX-XX, au avut loc rapturi din teritoriile istorice româneşti. Este evident că, în
aceste spaţii, a circulat moneda ţărilor care au anexat teritoriile respective.
Astfel, pe teritoriul Basarabiei, anexate de Imperiul Rus, din anul 1812 şi până în anul 1918, a
circulat rubla rusească, în formele ei din perioada respectivă. După ocupaţia sovietică din 1940, în
acest spaţiu, a circulat rubla sovietică.
În urma destrămării Uniunii Sovietice din anul 1991, teritoriul istoric al Basarabiei s-a regăsit
în cadrul a două state independente - Republica Moldova şi Ucraina, care au instituit propriile
monede - leul, respectiv, hrivna.
În secolul al XX-lea, soarta banilor în spaţiul românesc cunoaşte o istorie intensă. Atât marile
evenimente politice, militare, sociale, economice, cât şi schimburile repetate de sisteme politice au
condus la multiple modificări esenţiale în circulaţia monetară în arealul românesc.

28