Povesti CLR Gradinita Pregatitoare 3 5 Ani PDF

Georgeta Toma Magdalena Anghel
Sugestii metodice şi culegere de texte literare

Domeniul Limbă şi comunicare
Nivel 3-5 ani
1
Această lucrare este realizată în conformitate cu noul
Curriculum pentru educaţia timpurie a copiilor aprobat
prin ordinul M.E.C.I. nr. 5233/01.09.2008.
REFERENT ŞTIINŢIFIC
Constantin Ţibrian, prof. univ. dr. Universitatea Piteşti
Editor: Delta Cart Educaţional

Tehnoredactare: Carmen Rădulescu
Corectură: autorii
Grafică computerizată: Laurenţiu Roşu
Piteşti * Apărut 2010 * Editată în România
© Copyright Editura Delta Cart Educaţional
Comenzi: CP 6, OP 5, GH. 1, Piteşti, jud. Argeş

Tel/fax: 0248-222322
Mobil: 0729-006565 – persoană de contact Georgiana Sandu
0728-879860
e-mail: deltacart@zappmobile.ro
www.deltacart.ro
ISBN: 978-606-8172-21-7
Tiraj: 2000 exemplare
2
Georgeta Toma Magdalena Anghel
Sugestii metodice
şi culegere de texte literare
Domeniul Limbă şi comunicare
Nivel 3-5 ani
Editura Delta Cart Educaţional
3
4
PREFAŢĂ
Formarea şi cultivarea gustului pentru lectură, reprezintă

unul dintre obiectivele fundamentale ale orelor de limba şi
literatura română.
Lucrarea de faţă face parte dintr-o serie de suporturi
metodice, care vin în sprijinul cadrelor didactice din
învăţământul preşcolar. Acesta beneficiază de susţinerea
practică a lecturii la clasă. Marea varietate de texte literare,
reprezintă un real suport, ce poate asigura dezvoltarea şi
nuanţarea vocabularului, a limbajului literar, a creativităţii
copiilor, precum şi dezvoltarea unor capacităţi intelectuale,
imaginative şi motivaţionale. În acest volum textele literare se
adresează preşcolarilor de nivel I (3-5 ani).
Abordarea pe proiecte tematice ţine cont de temele mari
sugerate în curriculum-ul naţional: „Cine sunt/suntem?”; „Când,
cum şi de ce se întâmplă?”; „Cum este, a fost şi va fi aici pe
pământ?”; „Cum planificăm/organizăm o activitate?”; „Cu ce şi
cum exprimăm ceea ce simţim?”; „Ce şi cum vreau să fiu?”.
Prin activitatea cu preşcolarii, lucrarea de faţă oferă
cadrelor didactice pentru învăţământul preşcolar posibilitatea de
a selecta textele literare potrivite colectivului de preşcolari cu
care lucrează. Aplicaţiile practice pe fiecare text sunt ierarhizate
sistematic şi respectă principiul integrării graduale a
cunoştinţelor. Exerciţiile au rolul de a recunoaşte, fixa şi
completa noţiunile. Lecturile propuse au rolul de apropia copilul
de realiatate, de a-i oferi o gamă largă, diversificată de
5
informaţii şi experienţe umane, modele morale, emoţii şi
sentimente.
Lectura expesivă îi face pe copii descoperitori ai unui
tezaur de informaţii din literatura română şi universală. Cartea
vine şi în sprijinul părinţilor, care o pot folosi ca pe un model de
lucru, în afara orelor de la grădiniţă.
Prof. univ.dr. Constantin Ţibrian

Universitatea din Piteşti
Facultatea de Ştiinţe ale Educaţiei
6
CUPRINS
Prefaţă.............................................................................................................. 5
TEMA ANUALĂ – CINE SUNT/SUNTEM?

PROIECT TEMATIC – EU ŞI LUMEA MEA ............................................. 18
Bătrânul şi nepotul de Fraţii Grimm ..................................................... 19
Iedul cu trei capre de Octav Pancu-Iaşi ................................................ 20
Cei mai frumoşi copii poveste populară ............................................... 24
Are mama o fetiţă de I.D. Pietrari ......................................................... 25
Fetiţa de Gabriela Marinescu ................................................................ 26
Familia mea .......................................................................................... 27
Micuţa gospodină.................................................................................. 28
Sanda la grădiniţă adaptare după Maria Tamaş .................................... 29
Supărarea Danielei de Viniciu Gafiţa ................................................... 32
Cizmuliţele............................................................................................ 34
Andrei şi piticul .................................................................................... 35
Grădiniţa ............................................................................................... 38
Grădiniţa mea iubită ............................................................................. 38
Azi, la noi, la grădiniţă.......................................................................... 39
Azi, un pui de veveriţă .......................................................................... 40
Pantofiorii ............................................................................................. 41
Fata moşului ......................................................................................... 42
Un copil din grupa mică........................................................................ 43
Un palat de mărgărit ............................................................................. 44
Ţara Copilăriei ...................................................................................... 45
Maricica de Luiza Vlădescu ................................................................. 45
Simţurile de Al. Şahighian .................................................................... 50
Apa rece de Mihai Negulescu ............................................................... 51
Prietenii curăţeniei ................................................................................ 51
Periuţa cea glumeaţă de Sen Alexandru ................................................ 52
Degetele ................................................................................................ 53
Exemplu de urmat ................................................................................. 53
Scufiţa Roşie de Fraţii Grimm .............................................................. 55
Găinuşa cea moţată de Călin Gruia ....................................................... 59
O plimbare prin oraş ............................................................................. 63
Povestea casei, poveste populară chineză ............................................. 65
Şotronul de Rusalin Mureşanu .............................................................. 67
Salutul de Gh. Zarafu ............................................................................ 68
7
TEMA ANUALĂ – CÂND, CUM ŞI DE CE SE ÎNTÂMPLĂ?
PROIECT TEMATIC – CE MĂ ÎNCONJOARĂ? ....................................... 69
Aventurile unei frunze de toamnă ......................................................... 69
Vântişor şi Norişor Mofturici ................................................................ 72
Unde a zburat rândunica de Titel Constantinescu ................................. 75
Toamna de Elena Dragoş ...................................................................... 78
Doamna toamnă .................................................................................... 79
Povestea mărului buclucaş, adaptare după V. Suteev ........................... 80
Povestea nucii lăudăroase de Vladimir Colin ....................................... 83
Merişorul de Ştefan Tita ....................................................................... 85
Ciupercuţa cu papuci ............................................................................ 86
Toamna de Demostene Botez ............................................................... 87
Puiul de Ion Alexandru Brătescu-Voineşti ........................................... 88
Povestea castanelor de Trenca Banciu .................................................. 93
Povestea iepuraşului Ţup-Ţup .............................................................. 98
Crizantema de Otilia Cazimir ............................................................... 99
Între flori de Otilia Cazimir ................................................................ 100
Ploaia .................................................................................................. 101
Darul Mamei Natură, poveste indo-americană ................................... 102
Cocoşul, soarele şi luna, poveste grecească ........................................ 103
Soarele de Sen Alexandru ................................................................... 105
Stelele de Tincuţa Horonceanu Bernevic ............................................ 106
Norul ................................................................................................... 107
NOI SUNTEM ROMÂNI – TEMĂ ÎN AFARA PROIECTULUI .............. 108
Soldăţelul de plumb de Hans Christian Andersen............................... 109
Ţara mea de Otilia Cazimir ................................................................. 115
Portul meu ........................................................................................... 116
TEMA ANUALĂ – CUM A FOST, ESTE ŞI VA FI PE PĂMÂNT?
OBICEIURI STRĂBUNE – TEMĂ ÎN AFARA PROIECTELOR ............ 117
Poveste de Moş Nicolae ...................................................................... 117
Dragă Moş Nicolae ............................................................................. 119
Moş Nicolae ........................................................................................ 120
Sorcova ............................................................................................... 121
Steaua sus răsare ................................................................................. 123
TEMA ANUALĂ – CUM A FOST, ESTE ŞI VA FI PE PĂMÂNT?.
VINE, VINE MOŞ CRĂCIUN – TEMĂ ÎN AFARA PROIECTELOR ..... 124
Secretul lui Moş Crăciun adaptare după Despina Calavrezo .............. 125
Fetiţa cu chibriturile de H.C. Andersen .............................................. 129
8
Moş Crăciun de Silvia Filip ................................................................ 131
Darul lui Moş Crăciun de Tincuţa Horonceanu Bernevic ................... 132
La drum de Otilia Cazimir .................................................................. 133
PROIECT TEMATIC – A FOST ODATĂ… ............................................. 135
Povestea unui omuleţ de zăpadă ......................................................... 135
Povestea fulgului de zăpadă de Trenca Banciu ................................... 137
Ciripel cel lacom de Luiza Vlădescu .................................................. 143
Omul de zăpadă .................................................................................. 147
Om de nea ........................................................................................... 148
Fulgul de nea ...................................................................................... 149
Fulgul stingher .................................................................................... 150
Ninge! de Otilia Cazimir..................................................................... 151
Zăpada de Titel Constantinescu .......................................................... 152
Moş Ion Roată şi Cuza-Vodă de Ion Creangă ..................................... 153
Bunica de Barbu Ştefănescu-Delavrancea .......................................... 158
Vacanţă la bunici de Tincuţa Horonceanu Bernevic ........................... 162
Ştefan cel Mare de Traian Oancea ...................................................... 163
Fata babei şi fata moşneagului de Ion Creangă ................................... 163
Ocaua lui Cuza povestire populară ..................................................... 170
Cuza-Vodă povestire populară ............................................................ 172
Cuza-Vodă şi santinela, povestire populară ........................................ 173
Portul meu........................................................................................... 176
Grai de Angela Butnaru ...................................................................... 176
Greşeala Cuminţicăi de V. Gafiţa ....................................................... 177
De ce plânge Ariciu-Piciu? de Irimie Străuţ ....................................... 180
Rilă-Iepurilă de Irimie Străuţ .............................................................. 182
Tractorul de Nicolae Nasta ................................................................. 183
Trenul iepuraşilor................................................................................ 184
Trenul.................................................................................................. 184
Avionul de hârtie de Mediana Stan ..................................................... 185
Matelot de Mediana Stan .................................................................... 186
Semaforul de Ştefan Feneşanu ............................................................ 187
PROIECT TEMATIC – AU FOST ŞI SUNT ÎN JURUL NOSTRU .......... 188
Cocoşul isteţ, poveste populară africană ............................................. 189
În curtea mea de Emil Gârleanu.......................................................... 190
Cine a spus miau de A. Suteev ........................................................... 192
Punguţa cu doi bani de Ion Creangă ................................................... 195
9
Cloşca de Elena Farago ....................................................................... 200
Puişorul cafeniu de Otilia Cazimir ...................................................... 201
Răţuşca ................................................................................................ 202
Miaunica de Otilia Cazimir ................................................................. 203
Ursul păcălit de vulpe de Ion Creangă ................................................ 204
Capra cu trei iezi de Ion Creangă ........................................................ 206
Muzicanţii din Bremen de Fraţii Grimm ............................................. 215
Corbul şi vulpea de Bucur Milescu ..................................................... 219
Cumătra vulpe de Otilia Cazimir ........................................................ 220
Vulpea cizmăriţă de Otilia Cazimir .................................................... 221
Iepuraşul de Rusalin Mureşanu ........................................................... 222
Moş Martin ......................................................................................... 223
Fram, ursul polar (fragmente) de Cezar Petrescu................................ 224
Povestea ursului cafeniu după Vladimir Colin .................................... 236
Apolodor de Gellu Naum .................................................................... 238
Degeţica de Hans Christian Andersen ................................................ 239
Cum l-a păcălit Broscuţa pe Leu ......................................................... 248
Mica Sirenă de Hans Christian Andersen ........................................... 250
Broasca de Silvia Filip ........................................................................ 268
Broasca şi răcuşorul ............................................................................ 269
Brotacul............................................................................................... 270
Petrecere pe lac ................................................................................... 271
De ce marea e sărată? de Tincuţa Horonceanu Bernevic .................... 271
TEMA ANUALĂ – CU CE ŞI CUM EXPRIMĂM CEEA CE SIMŢIM?
PROIECT TEMATIC – EU SIMT, EU CREEZ, EU EXPRIM .................. 273
Poveste de Iarnă de Mircea Sântimbreanu .......................................... 273
Zi de primăvară de Titel Constantinescu ............................................ 275
Moş Viscol şi primăvara, adaptare după Victor Eftimiu ..................... 278
Ghiocelul............................................................................................. 283
Vine primăvara! .................................................................................. 284
Ciripit de păsărele ............................................................................... 285
Scrisoare de la rândunele de Elena Dragoş ......................................... 286
Mama de Mircea Sântimbreanu .......................................................... 287
Inimioare, inimioare de Sarina Cassvan ............................................. 289
Cenuşăreasa de Fraţii Grimm.............................................................. 291
De ziua mamei de Elena Farago ......................................................... 300
8 Martie............................................................................................... 301
Mamei de 8 Martie .............................................................................. 302
Păpădia de Ion Agârbiceanu ............................................................... 302
Rilă Iepurilă şi cărăbuşul cu aripioare de aur de Florin Mugur........... 308
10
De pe-o „bună dimineaţă” de Otilia Cazimir ...................................... 311
Fluturii de Elena Farago ..................................................................... 312
Băiatul şi albina de Lidia Batali .......................................................... 313
Coliba iepuraşului de Octavian Capiţa ............................................... 314
Ciuboţelele ogarului de Călin Gruia ................................................... 318
Povestea măgăruşului încăpăţânat de Vladimir Colin ........................ 322
Tincuţa şi Azorel de A. Toma ............................................................. 325
Matei cel harnic de Mariana Filip ....................................................... 326
Bondarul leneş de Elena Farago ......................................................... 328
SĂRBĂTORILE PASCALE – TEMĂ ÎN AFARA PROIECTELOR ........ 331
Povestea iepuraşului de Paşte ............................................................. 331
Iepuraşul de Paşte ............................................................................... 333
Vine Iepuraşul ..................................................................................... 334
De Paşti ............................................................................................... 334
În Ziua de Paşti de Elena Farago ........................................................ 336
TEMA ANUALĂ – CINE ŞI CUM PLANIFICĂ/ORGANIZEAZĂ O
ACTIVITATE? PROIECT TEMATIC – ÎNVĂŢ DE PE ACUM .............. 337
Cei trei purceluşi de Van Gool ........................................................... 337
Cei trei purceluşi de James Orchard Halliwell-Phillipps .................... 339
Ciobanul cu ochi strălucitori ............................................................... 343
Trei flăcăi călători, poveste populară .................................................. 346
Gospodarii, poezie populară ............................................................... 348
Draga mea educatoare......................................................................... 349
Doctoriţa mamei ................................................................................. 350
Tâmplarul de Mihai Theodorescu ....................................................... 351
Zidarul de Nina Cassian ...................................................................... 352
Povestea spicului de grâu, poveste populară ....................................... 353
Turtiţa, poveste populară .................................................................... 355
Bobul de grâu de Lucia Nicola ........................................................... 357
Micii grădinari .................................................................................... 358
Merişorul de Ştefan Tita ..................................................................... 359
Cufărul Zburător de Hans Christian Andersen ................................... 360
Alice în Ţara minunilor după Lewis Carroll ....................................... 366
Dumbrava minunată de Mihail Sadoveanu ......................................... 369
Pe plajă de Eduard Jurist ..................................................................... 373
Mingea de Alexandru Andriţoiu ......................................................... 374
În excursie de Ion Calovia .................................................................. 374
Minge, minge ...................................................................................... 375
11
Vara .................................................................................................... 376
TEMA ANUALĂ – CE ŞI CUM VREAU SĂ FIU? PROIECT TEMATIC –
SĂ TE MÂNDREŞTI CU MINE ................................................................ 377
Ţara Adevărului şi Împăratul Minciună de Petre Crăciun .................. 377
Hainele cele noi ale împăratului de Hans Christian Andersen ............ 385
Coliba iepuraşului de Octavian Capiţa................................................ 390
Şoricelul cel prostuţ după Marşak ....................................................... 393
Darul Piticilor de Fraţii Grimm ........................................................... 396
Prinţesa bob de mazăre ....................................................................... 399
Pedeapsa mâţei de Elena Farago ......................................................... 401
Gospodina de Otilia Cazimir .............................................................. 402
Nicuşor e curajos de Ana Tudoraş ...................................................... 403
Câţi ca voi! de George Topârceanu..................................................... 404
Răsfăţatul de Aurelia Panait ................................................................ 405
Atenţie la traversare ............................................................................ 405
Prietenul meu, agentul de circulaţie .................................................... 407
Strada nu e loc de joacă ...................................................................... 409
Urgenţa de Aurelia Panait ................................................................... 411
La doctor de Aurelia Panait ................................................................ 412
Crăiasa albinelor de Fraţii Grimm ...................................................... 413
Cucul şi pupăza (Povestea vorbei) ...................................................... 416
Povestea florii soarelui (folclor) ......................................................... 417
Vara .................................................................................................... 424
Vara de Duiliu Zamfirescu.................................................................. 425
Vară dragă ........................................................................................... 426
TEMA ANUALĂ – CU CE ŞI CUM EXPRIMĂM CEEA CE SIMŢIM?
TEMĂ ÎN AFARA PROIECTULUI – PRIETENI DE PRETUTINDENI.. 427
Prietenia – comoara cea mai de preţ ................................................... 427
Ursul şi cei doi prieteni (poveşti cu tâlc) ............................................ 429
Poezie despre copilărie ....................................................................... 430
1 Iunie ................................................................................................. 430
BIBLIOGRAFIE ......................................................................................... 432
12
SUGESTII METODICE
Lucrarea de faţă reprezintă un suport pentru cadrele didactice

din învăţământul preşcolar, ce poate asigura realizarea cu succes a
activităţilor din domeniul experienţial Limbă şi comunicare. Totodată,
poate fi un instrument util de abordare a acestor activităţi pentru
cadrele didactice aflate la început de carieră.
Propunem o serie de exerciţii şi sugestii metodice care au rolul
de a fixa şi completa noţiunile şi cunoştinţele copiilor de vârstă
preşcolară.
Lucrarea de faţă reprezintă o manieră personală de abordare a
acestor activităţi, venind să completeze şi să susţină practic „Suportul
pentru aplicarea noului curriculum”.
Se păstrează aceeaşi abordare pe proiecte tematice, ţinându-se
cont, bineînţeles, de temele mari sugerate în curriculum-ul naţional:
„Cine sunt/suntem?”; „Când, cum şi de ce se întâmplă?”; „Cum este, a
fost şi va fi aici pe pământ?”; „Cum planificăm/organizăm o
activitate?”; „Cu ce şi cum exprimăm ceea ce simţim?”; „Ce şi cum
vreau să fiu?”.
Pornind de la aceste teme, am realizat, pentru nivelul II, un
număr de Şapte proiecte cu durate ce variază între trei şi cinci
săptămâni. Veţi observa că am apelat şi la teme în afara proiectelor,
decurgând din interesul manifestat de copii sau cerute de o anume
perioadă din an.
Textele literare cuprinse în acest volum sunt numeroase,
pentru a răspunde tuturor exigenţelor dumneavoastră; aplicaţiile
practice pe fiecare text sunt ierarhizate sistematic şi respectă principiul
integrării graduale a cunoştinţelor. Am analizat mai amănunţit textele
pe care copiii grădiniţei noastre le-au îndrăgit cel mai mult dintre
toate.
Într-o manieră, credem noi, atractivă, copiii vor învăţa să
analizeze şi să înţeleagă un text, să se exprime corect şi să se
familiarizeze cu literele şi sunetele limbii române, să formuleze
propoziţii simple şi dezvoltate, să identifice cuvintele într-o
propoziţie, să despartă în silabe, să identifice sunete în diferite poziţii
13
în cuvânt, să asocieze sunetul cu litera, să reprezinte grafic propoziţii,
cuvinte, silabe, sunete.
Pornind de la obiectivele-cadru pentru domeniul Limbă şi
comunicare, nivel 5-6/7 ani, precizate de noul curriculum pentru
învăţământul preşcolar:
 Dezvoltarea capacităţii de exprimare orală, de înţelegere şi
utilizare corectă a semnificaŢiilor structurilor verbale
orale;
 Educarea unei exprimări verbale corecte din punct de vedere
fonetic, lexical, sintactic;
 Dezvoltarea creativităţii şi expresivităţii limbajului oral;
 Dezvoltarea capacităţii de a înţelege şi transmite intenţii,
gânduri, semnificaţii mijlocite de limbajul scris
şi de la obiectivele de referinţă pentru acelaşi domeniu experienţial:
 Să participe la activităţile de grup, inclusiv la activităţile de
joc, atât în calitate de vorbitor, cât şi în calitate de auditor;
 Să înţeleagă şi să transmită mesaje simple; să reacţioneze la
acestea;
 Să audieze cu atenţie un text, să reţină ideile acestuia şi să
demonstreze că l-a înţeles;
 Să distingă sunetele ce compun cuvintele şi să le pronunţe
corect;
 Să-şi îmbogăţească vocabularul activ şi pasiv pe baza
experienţei, a activităţii personale şi/sau a relaţiilor cu ceilalţi
şi simultan să utilizeze un limbaj oral corect din punct de
vedere gramatical;
 Să recepteze un text care i se citeşte ori i se povesteşte,
înţelegând în mod intuitiv caracteristicile expresive şi estetice
ale acestuia;
 Să fie capabil să creeze el însuşi (cu ajutor) structuri verbale,
rime, ghicitori, povestiri, mici dramatizări, utilizând intuitiv
elementele expresive;
 Să recunoască existenţa scrisului oriunde îl întâlneşte;
 Să înţeleagă că tipăritura (scrisul) are înţeles (semnificaţie);
 Să găsească ideea unui text, urmărind indiciile oferite de
imagini;
14
 Să manifeste interes pentru citit;
 Să recunoască cuvinte simple şi litere în contexte familiare;
 Să recunoască literele alfabetului şi alte convenţii ale
limbajului scris;
 Să utilizeze materiale scrise în vederea executării unei sarcini
date;
 Să înţeleagă semnificaţia cuvintelor, literelor şi cifrelor,
învăţând să le traseze,
coroborate cu experienţa profesională, încercăm să răspundem
nevoilor cadrelor didactice din învăţământul preşcolar, de a avea la
îndemână un pachet de texte literare grupate pe teme anuale şi proiecte
tematice, alături de sugestiile noastre de abordare a textelor literare.
Având în vedere că poveştile şi basmele povestite copiilor au
valoare formativ-educativă, contribuind la formarea unor trăsături
etice şi morale, ajutându-i pe copii să-şi aleagă modele de
comportament şi de viaţă, să cunoască întruchipările binelui şi ale
răului, vă recomandăm utilizarea acestui material, care ţine cont de
tema anuală, de proiectul tematic desfăşurat, de mesajul transmis, de
permanenta nevoie a cadrelor didactice de a schimba textele literare de
la an la an şi de a avea la îndemână instrumentul de bază – textul
literar.
Pentru fiecare proiect tematic abordat, am selectat mai multe
poveşti, povestiri şi poezii care răspund temelor din cadrul proiectului
propus, dând astfel posibilitatea cadrelor didactice de a alege textul
literar potrivit atât manierei personale a educatoarei, posibilităţilor de
susţinere a activităţii din punct de vedere al mijloacelor didactice, cât
şi nivelului de dezvoltare şi pregătire a preşcolarilor din grupă.
Pentru a veni în sprijinul dumneavoastră, la sfârşitul fiecărei
opere literare selectate veţi găsi un plan de întrebări, exerciţii de
îmbogăţire a vocabularului, de corectare a vorbirii, de exprimare
corectă, de dezvoltare a gândirii.
 Planul de întrebări propus de noi considerăm că respectă
cerinţele metodologice de abordare a activităţilor din
domeniul Limbă şi comunicare, ajută copilul să înţeleagă
conţinutul textului, mesajul transmis de acesta, să extragă
ideile principale, să urmărească succesiunea logică a acţiunii
15
din text, conducând la dezvoltarea graduală a operaţiilor
gândirii copilului.
 Exerciţiile de corectare a vorbirii şi de exprimare corectă
considerăm că trebuie să însoţească în mod obligatoriu
activităţile domeniului experienţial Limbă şi comunicare,
ajutând copilul să-şi dezvolte o exprimare verbală corectă din
punct de vedere fonetic, lexical, sintactic.
 Exerciţiile de îmbogăţire a vocabularului pe care le
recomandăm la sfârşitul fiecărui text ajută educatoarea să
găsească cele mai atractive forme de îmbogăţire a
vocabularului, folosindu-se de valenţele jocului pentru a
introduce noţiuni de vocabular şi forme de îmbogăţire a
acestuia (sinonime, antonime, omonime, paronime,
diminutive, familii de cuvinte etc.) ce conduc la dezvoltarea
gândirii preşcolarilor.
În ceea ce priveşte formele de realizare a activităţilor din
cadrul domeniului experienţial Limbă şi comunicare, lucrarea de faţă
constituie un suport didactic pentru realizarea povestirilor, lecturilor
educatoarei şi memorizărilor.
Povestirile educatoarei, formă de bază a activităţilor din
cadrul domeniului Limbă şi comunicare, prin conţinutul lor,
contribuie la lărgirea sferei de cunoştinţe ale copiilor prin:
– urmărirea atentă a conţinutului operei respective;
– urmărirea şi descoperirea trăsăturilor şi comportamentelor
personajelor;
– descoperirea relaţiilor dintre personaje.
Povestirile educatoarei contribuie, totodată, la înţelegerea şi
transmiterea mesajelor, la educarea capacităţii de a audia cu atenţie un
text, de a reţine ideile acestuia, de a demonstra că l-a înţeles, la
îmbogăţirea vocabularului activ şi pasiv pe baza experienţei, activităţii
personale şi/sau a relaţiilor cu ceilalţi şi simultan la utilizarea unui
limbaj oral corect din punct de vedere gramatical.
În acelaşi timp, povestirile ajută copilul să recunoască
existenţa scrisului oriunde îl întâlneşte, să găsească ideea unui text
urmărind indiciile oferite de imagini (existenţa imaginilor este
16
obligatorie pentru susţinerea acestor activităţi), să dezvolte interesul
copiilor pentru citit.
Pentru realizarea lecturilor educatoarei, recomandăm
selectarea textelor ce se pretează a fi abordate în această manieră,
ţinând cont de caracteristicile grupei de copii, de caracteristicile
psihoindividuale ale dezvoltării acestora, de mesajul ce se doreşte
transmis.
Memorizarea este o activitate de educare a limbajului a cărei
valoare formativă se centrează pe dezvoltarea memoriei logice
voluntare a copiilor în corelaţie cu procesele psihice ale vârstei lor.
Memorizările contribuie la dezvoltarea gândirii logice a
copilului, dezvoltarea atenţiei şi a puterii de concentrare, dezvoltarea
memoriei voluntare prin comunicarea unor obiective urmărite, prin
conştientizarea unui efort intelectual minim necesar pentru fixare;
dezvoltarea auzului fonematic al copiilor; dezvoltarea capacităţii de
înmagazinare şi de reproducere a cunoştinţelor; formarea şi
dezvoltarea deprinderii de a recita corect şi expresiv; sensibilizarea
copiilor la expresivitatea limbajului prin însuşirea unor cuvinte şi
expresii cu valoare emotivă.
Realizarea acestei forme de activitate trebuie susţinută în mod
obligatoriu de material didactic corespunzător, de o recitare-model a
educatoarei care trebuie să îndeplinească anumite cerinţe: să fie clară,
expresivă, însoţită de mimică şi gesticulaţie corespunzătoare, să creeze
emoţie copiilor pentru a le motiva memorizarea.
Chiar dacă unele dintre textele selectate de noi pot părea greu
accesibile copiilor de vârstă preşcolară, suntem convinse că măiestria
didactică de care au dat dovadă întotdeauna educatoarele va conduce
la transmiterea şi receptarea corectă a mesajului din text, precum şi la
alegerea formei optime de realizare a activităţii în sine.
Autoarele
17
18
PROIECT TEMATIC – EU ŞI LUMEA MEA
Bătrânul şi nepotul
de Fraţii Grimm
A fost odată un bătrân împovărat de ani. Şi de bătrân ce era,

privirea i se tulburase, auzul îi slăbise şi-i tremurau genunchii la orice
mişcare. Când şedea la masă să mănânce, abia mai putea să ţină
lingura în mână; vărsa ciorba pe masă, iar uneori îi scăpau chiar
bucăturile din gură. Şi văzând până unde ajunsese bătrânul cu
nevolnicia, fiul şi noră-sa se umplură de scârbă. Nu-l mai aşezară să
mănânce cu ei la masă, ci-l puseră într-un colţ, lângă vatră. Şi din ziua
aceea îi dădeau mâncarea într-o strachină de lut, şi nici măcar atât cât
să se sature. Bătrânul căta cu jind la masa încărcată cu bucate, şi ochii
lui lăcrimau de amărăciune.
Într-o zi, strachina de lut îi scăpă din mâinile cuprinse de
tremur; căzu pe jos şi se făcu cioburi. Când văzu asta, nora apucă să-l
certe de zor, dar bătrânul se închisese în amărăciunea lui şi nu scotea o
vorbă. Din când în când, numai, scăpa câte-un oftat adânc.
„Asta e prea de tot!…” îşi spuseră în sinea lor bărbatul şi
nevasta. Şi-i cumpărară din târg o strachină de lemn, pe câteva
părăluţe. Bietul bătrân trebui să mănânce de aici înainte doar din
strachina de lemn.
Şi iată că odată, înspre seară, cum şedeau cu toţii în odaie,
nepoţelul – să tot fi avut gâgâlicea de copil vreo patru anişori – începu
a-şi face de joacă cu nişte scândurele.
— Ce faci tu acolo? îl întrebă taică-său.
— Fac şi eu o covăţică – îi răspunse copilaşul – din care să
mănânce tata şi mama, când n-or mai fi în putere, ca bunicul!
Sugestii metodice:
1. Cum era bătrânul din poveste?
2. Cum este bunicul tău? (Propoziţii simple)
3. Ce simţeau fiul şi nora în ceea ce îl priveşte pe bătrân?
19
4. Ce au făcut ei?
5. Ce a făcut nepoţelul?
6. Voi cum vă purtaţi cu bunicii voştri?
7. Spune cine este?(Jetoane cu imagini: bunicul, bunica, mama,
tata, sora, fratele, copilul)
8. Familia ta din cine se compune?
9. Explicaţi cuvintele: „strachină”, „noră”, „nepot”.
Iedul cu trei capre

de Octav Pancu-Iaşi
Povestea asta nu s-a întâmplat chiar pe vremea când se

potcoveau puricii, ci mult mai aproape, când puricii au devenit tare
nesuferiţi – iar eu copii, vă doresc să n-aveţi de-a face cu ei…
Cică nu departe de casa caprei cu trei iezi îşi avea casa un ied cu
trei capre. Era un ied ca toţi iezii: nici mai mare, nici mai mic, nici mai
frumos, nici mai urât. Cum s-ar spune: nici prea-prea, nici foarte-foar-
te. Numai că în loc de o capră avea trei: o capră-mamă, o capră-mă-
tuşă şi o capră bunică.
Grozav de bine o mai ducea iedul! Ce să vă spun copii, pe mine
de m-ar lăsa să stau măcar o zi în casa aceea, nu mi-ar mai trebui
nimic. Măiculiţă ce mai trai!
Dimineaţa nici nu apuca bine iedul să deschidă ochii, că şi
începea să poruncească:
— Capră-mamă!
— Spune fiul meu iubit!
— Îmbracă-mă! nu pot singur…
Capra mamă nu aştepta să i se spună de două ori. Se apleca să-i
caute încălţările sub pat, se urca pe dulap să-i caute nădragii şi se băga
după sobă să-i caute cămaşa.
De, iedul nu obişnuia – ca voi – să folosească spătarul scaunului
ori cuierul. Îşi arunca hainele unde nimerea.
Capra-mamă îi aduna hainele şi se năcăjea să-l îmbrace: îi lega
şireturile, îi trăgea pantalonii şi cămaşa şi vai îi aranja şi cureaua!
Când se vedea îmbrăcat, iedul iarăşi poruncea:
— Mătuşă-capră!
20
— Spune, nepoţelul meu drag!
— Ospătează-mă! nu pot singur…
Mătuşa-capră se repezea la bucătărie, turna lapte dulce şi aşeza
într-o farfurie mămăliguţa caldă, apoi punea totul pe o tavă şi le ducea
fuguţa la patul iedului. Şi rupea mătuşa-capră din mămăliguţă şi
îndesa în gura iedului! şi ţine-i mătuşă-capră cana la gură să soarbă
iedul laptele!
Şi uite aşa, până isprăvea iedul toată mămăliga şi tot laptele, ba
îi mai aducea mătuşa-capră şi câte o plăcintă, că era mare meşteră la
copt, iar iedul mare meşter la înghiţit…
Zburda iedul toată ziulica pe afară, iar seara când se întorcea
acasă se întindea pe pat şi poruncea:
— Capră-bunică!
— Spune, nepoţelul meu scump!
— Adoarme-mă! nu pot singur…
Cât ai clipi, bunica-capră venea lângă ied şi se pornea să-i cânte
şi să-l legene:
Nani, nani, nani
Coboară somn pe scara nevăzută,
Nani, nani, nani
Şi opreşte-te somn
Pe ochii nepoţelului meu
Nani, nani, nani.
Hei, aşa trai ca al iedului mai zic şi eu! Să tot trăieşti 100 de ani.
Dar într-o seară, bătu în poartă vecina capră cu trei iezi.
— Scumpele mele surate am venit la voi cu o mare rugăminte.
Mâine seară mi se însoară iedul cel mare. Tare aş vrea să le pregătesc
un ospăţ să i se ducă vestea. Mă rog domniilor voastre, fiţi bune şi
poftiţi mâine la mine să-mi ajutaţi la înfăşatul sărmăluţelor, la
împletitul colacilor, ori la ce-o mai fi de trebuinţă. O să vă răsplătesc.
— Mâine în zori suntem la dumneata surată! Te-om ajuta cu
dragă inimă.
A doua zi, cele trei capre plecară la vecina lor capră cu trei iezi.
Mai târziu se trezi şi iedul. După cum îi era obiceiul strigă:
— Capră-mamă! Îmbracă-mă! Dar nimeni nu veni să-l îmbrace.
atunci iedul începu să se tăvălească prin pat şi să urle.
21
— Îmbracă-mă! Îmbracă-mă! Îmbracă-mă! Nu pot singur…
Vulpea tocmai trecea pe acolo şi auzind urletele iedului,
curioasă din fire, băgă capul pe fereastră ca să afle ce se întâmplă.
— Nu mai striga atâta ieduţule, dacă nu poţi să te îmbraci
singur aruncă-mi hainele şi te îmbrac eu.
Bucuros iedul îi azvârle încălţările, nădragii şi cămaşa. Una câte
una vulpea le prinse, le vârî într-un sac şi pe aici ţi-e drumul! Fugi cu
ele să le vândă la târg.
Mare amărăciune îl cuprinse pe ied şi multe lacrimi grele vărsă.
Dar tot plângând şi văicărindu-se îl apucă foamea. Strigă:
— Mătuşă-capră, ospătează-mă!
Dar nimeni nu veni să-l ospăteze. Mătuşa-capră precum se ştie
era plecată.
Şi porni iar iedul să se tăvălească şi să urle:
— Ospătează-mă! Ospătează-mă! Ospătează-mă! nu pot
singur….
Cum ţipă el aşa, trecu pe acolo ursul.
— Nu mai striga atâta, ieduţule! mai bine spune-mi unde e
mâncarea ca să te ajut eu. Te ospătez pe cinste!
Iedul îi spuse. Ursul intră în bucătărie şi începu să înfulece cât
şapte. Înfulecă toată mămăliga. Sorbi şi ultimul strop de lapte. Ba de
lacom ce era cât pe ce să înghită ceaunul şi făcăleţul. Apoi ursul plecă
fără să-i mai pese de ied.
De acum s-a pus iedul şi mai tare pe plâns. Şi plângi, şi plângi,
de răsuna casa de zbieretele lui. Toată lumea însă ştie că după plâns ţi
se face somn.
Strigă iedul:
— Capră-bunică! adoarme-mă!
Dar nimeni nu veni să-l adoarmă.
Şi din nou iedul începu să urle şi să se tăvălească.
Lupul tocmai ieşise la plimbare. Se afla nu departe şi-l auzi pe
ied strigând.
— Nu mai striga atâta, iedule. Las că vin eu să te adorm,
ieduţule!
Intră lupul în casă, se aşeză lângă ied, legănându-l şi cântându-i:
22
Nani, nani, nani,
Nu mai coborî somn
Că nu-i nevoie.
Nani, nani, nani,
Am să-l mănânc
Pe iedul cel răsfăţat
Răzgâiat şi alintat,
nani, nani, nani.
Iedul se înspăimântă, nici eu nu pot să vă spun de unde mai găsi
putere să se smulgă de lângă lup şi s-o rupă la fugă încotro vedea cu
ochii.
Se înapoie acasă, gol, flămând şi ostenit, abia spre seară. Si cum
intră pe uşă zise:
— Capră-mamă, mătuşă-capră, capră-bunică! am să vă
povestesc tot ce mi s-a întâmplat, dar mai întâi să-mi caut nişte haine
ca să mă îmbrac şi apoi să mănânc ceva că tare mi-e foame.
Se îmbrăcă iedul, mâncă ce mai găsi prin oale, dar înainte să-şi
înceapă povestea adormi buştean…
Dar vouă copii nu vi-e somn? Mie, de ce să vă mint, îmi cam
este.
Noapte bună, dragii mei copii!
Sugestii metodice:
1. Cum se numeşte povestea?
2. Cum era iedul nostru?
2. Cine îl ajuta pe ied?
3. Cum îl ajută cele trei capre pe iezişor?
4. Unde pleacă cele trei capre?
5. Cum reacţionează iezişorul rămas singur acasă?
6. Cine îi oferă „ajutor”?
7. Ce i se întâmplă iezişorului?
8. Ce a învăţat iezişorul din această întâmplare?
9. Voi cum vă purtaţi: mâncaţi singuri, vă îmbrăcaţi singuri,
dormiţi singuri?
10. Ghici, ghicitoarea mea:
23
„Un puişor răsfăţat,
Cu doi dinţi de greblă-n cap” (Iedul)
Exerciţii pentru corectarea tulburărilor de vorbire:

 Fixarea sunetului: „C”.
 Introducerea sunetului „c” în silabe directe /indirecte. Spune
după mine:ca, co, cu, că, cî,ac, ec, ic, oc, uc, îc.
 Spune cum face? (onomatopeee: capra – meeeeee, ursul –
morrrrrrr, lupul – auuuuu)
Cei mai frumoşi copii…
Se spune că într-o zi o cioară s-a întâlnit cu o bufniţă. Cum ele

se cunoşteau de multă vreme şi erau chiar prietene şi cum se ştie că
bufniţele obişnuiesc să mai mănânce puii altor păsări, cioara, care
tocmai devenise mamă după multe aşteptări, o roagă pe bufniţă să aibă
grijă să nu îi mănânce puii, pe care îi iubea ca pe ochii din cap. Atunci
bufniţa o întreabă pe cioară care sunt puii ei, cum arată, ca să nu
cumva să îi mănânce fără să ştie. Atunci cioara, cu mare dragoste
pentru copiii ei, îi spuse că cei mai frumoşi pui din pădure sunt puii ei,
că nu va putea să îi confunde, deci unde va vedea cei mai frumoşi pui
să ocolească acel cuib, căci e cuibul ei…
Zis şi făcut! Într-o dimineaţă, venind acasă, cioara îşi găsi puii
lipsă, semn că pe acolo trecuse bufniţa. Disperată, aceasta plecă la
bufniţă şi, plângând cu foc o întrebă de ce i-a omorât puii, căci o
rugase să nu o facă. Atunci bufniţa, mirată, îi spuse că puii din acel
cuib erau cei mai urâţi pui pe care i-a văzut în viaţa ei şi nu şi-a
imaginat că ar putea fi ai prietenei sale, căci doar aceasta îi spusese că
sunt cei mai frumoşi pui din toată pădurea…
Morala e că toţi părinţii au impresia că puii lor sunt cei mai
frumoşi pui din lume… Şi să îndrăznească cineva să susţină
contrariul!!!!
24
Sugestii metodice:
1. Ce a rugat-o cioara pe bufniţă?

2. Cum îşi descrie cioara puii?
3. Ce simţea cioara pentru puii ei?
4. Ce a făcut bufniţa?
5. Cum şi-a motivat ea fapta?(Cum i-a văzut ea pe puii ciorii?)
6. Ce aţi înţeles voi din această poveste?
7. Cum face? (onomatopee: cioara – crrrrrrra, bufniţa –
bu-huhu, vaiet vai-vai-vai)
Are mama o fetiţă

de I.D. Pietrari
Are mama o fetiţă,

Cu ochi mari, cu gura mică,
Fruntea ca o poieniţă,
Genele de rândunică,
Şi, pe-obraz, o aluniţă,
Dar are ceva ce-i strică:
Îi e părul ciufulit,
Parcă s-au jucat în el,
Până când au obosit,
Trei motani şi-un şoricel,
Şi-un arici foarte grăbit.
O, ce bine i-ar şedea
Dacă şi l-ar pieptăna.
Sugestii metodice:
1. Cum este fetiţa din poezia noastră?
2. Cum eşti tu?(formulare de propoziţii simple)
3. Cum este ea/el?(formulare de propoziţii simple)
4. De ce este fetiţa ciufulită?
5. Cum ar arăta mai bine?
6. Voi obişnuiţi să nu vă pieptănaţi părul?
25
„Pif, pif, pif, paf
Iau firele de praf
Ca să ai părul curat
Şi cu grijă pieptănat”.
(Pieptenele)

 Fixarea sunetului: „C”.
 Introducerea sunetului „c” în cuvinte monosilabice: coc, cap,
cum, cui, cât, mic, pic, fac, joc, tac, zic etc.
Fetiţa
de Gabriela Marinescu
Măi tataie, măi tataie!

Strigă fetiţa din baie.
— Aici e-un copil mititel
Şi tu nu te joci cu el!
Dar tataie nu-i vorbeşte
Pe fetiţă-o pedepseşte.
— Ai stricat clanţa la uşă…

Ai rupt mâna la păpuşă…
Apă ai vărsat în pat,
Mâţul pe cap l-ai călcat!
Ce mă fac acum cu tine?

Să-nţelegi că nu e bine!
Cuminţică tu să fii
Aşa cum sunt alţi copii!!
Sugestii metodice:
1. Cum mai putem spune în loc de „tataie”?
2. Ce doreşte fetiţa de la bunicul ei?
26
3. De ce o pedepseşte bunicul pe fetiţă?
4. Cum doreşte bunicul să fie fetiţa?
5. Voi aţi fost vreodată pedepsiţi de bunicii voştri? Cum? Pentru
ce?
Familia mea
Suntem cinci oameni în casă

Că i-am numărat la masă,
Tata, mama şi bunicul
Bunica şi eu, piticul.
Tata-i bun şi serios

Muncitor şi respectuos
Despre mama ce să-ţi spun?
Nu am voie să-i ascund
Fapte rele, ghiduşii,
Când le fac ca alţi copii.
Bunica îmi dă povaţă,

Cum să mă port în viaţă,
Vă spun de bunic apoi,
C-a fost primul în război.
Sugestii metodice:
1. Câţi membri are familia din poezie?
2. Care sunt aceştia?
3. Familia voastră câţi membri are?
4. Cum este tatăl? Dar mama, bunica, bunicul?
5. Spune cum este? (Formulare de propoziţii simple: mama,
tata, bunicul, bunica.)
27
Micuţa gospodină
Eu sunt harnică, isteaţă,

Ştiu să fiu ca o mămică,
Spăl rochiţele păpuşii,
Şi pe ea o spăl că-i mică,
Fac mâncare şi pun masa
O hrănesc, o culc şi-i cânt,
Iar când doarme îi cos bluza
Şi-un cozonăcel frământ.
„Ce mai fată are mama!”
Şi nu ştiu: zicea de mine
Ori o laudă pe ea!
Sugestii metodice:
1. Cum este fetiţa din poezie?
2. Ce fapte bune face ea?
3. Cum se poartă ea cu păpuşa?
4. Voi cum sunteţi?
5. Cum vă ajutaţi părinţii?
6. Explicaţi cuvântul: „gospodină”
7. Cum este ea lăudată?
8. Pe voi cum vă laudă părinţii?
28
Sanda la grădiniţă
adaptare după Maria Tamaş
Ţrrrrr!!! A sunat deşteptătorul…

Am deschis întâi un ochi, apoi pe celălalt, crezând că încă visez.
Şorţuleţul albastru se afla într-adevăr pe speteaza scaunului, iar
ghiozdănaşul roşu, în care mama avea să-mi dea mâncare pentru micul
dejun era pe masă. Am sărit din pat şi m-am dus să mă spăl şi să mă
pieptăn. Când mama a venit din bucătărie, eram îmbrăcată.
— Toate sunt bune, îmi spuse ea zâmbind, numai că ai îmbrăcat
şorţul de-a-ndoaselea. Hai să te ajut eu… Uite-aşa, să ştii că se încheie
în spate.
Mi-am băut grăbită cafeaua cu lapte, iar mama nu m-a dojenit,
ştia ea cât eram de nerăbdătoare să ajung la grădiniţă.
Când coboram treptele, vecinele m-au întrebat:
— Unde pleci, Sanda atât de dimineaţă?
La magazin sau la piaţă?
— Mergi cumva cu barca pe lac să te plimbi?
— Mai stai cu noi de vorbă!
— Iertaţi-mă, n-am timp, le-am strigat eu din fugă. Astăzi merg
pentru prima oară la grădiniţă.
Pe drum m-am întâlnit cu băiatul vecinului, care m-a salutat şi
s-a uitat lung după mine. Vânzătoarea de la chioşcul de limonadă m-a
zărit şi m-a salutat şi ea. Poliţistul, văzând cât eram de grăbită, a făcut
semn şi a oprit maşinile ca să pot trece strada.
Iată şi grădiniţa! În curte copiii se joacă de-a şoferii şi stau
înşiraţi unul după altul şi aleargă strigând!
Du-te camionule, du-te
Şi-ntoarce iute
Să iei cărămizi şi pietriş,
Şi ţigle pentru-acoperiş,
Zidarii au nevoie de ele,
Porneşte motorul, aleargă pe
Străzi şi şosele.
Apoi educatoarea a bătut din palme şi toţi copiii ne-am strâns în
jurul ei.
29
— A venit toamna, povestea ea, rândunelele îşi părăsesc cui-
burile şi pleacă în ţările calde, copacii îşi pierd frunzele, iar noi nu ne
vom mai putea juca multă vreme în curtea grădiniţei.
— Doamna educatoare, strigă un băiat. În vacanţă am învăţat o
poezie.
— S-o auzim!
Băieţelul se apropie de educatoare şi începu să recite:
Grădiniţă dragă, bun găsit!
Noi, copiii toţi, te-am îndrăgit
Şi-am venit să învăţăm aci
Cântece, poveşti şi poezii.
Apoi o fetiţă blondă, de la şcoală, ne-a dăruit flori, zicând:
Vouă, fraţi mai mici, surori,
Vă împart acuma flori
Din partea şcolarilor.
De bucurie, noi, cei din grupa mică, am început să batem din
palme. Doamna educatoare ne-a poftit într-o încăpere împodobită cu
flori. Pe măsuţe se aflau bomboane şi mere roşii, pe poliţe şi în lăzi se
aflau o mulţime de jucării. Unele îmi erau bine cunoscute şi ştiam
chiar şi versuri despre ele. Ascultaţi:
Cu ce fel de jucării
Ne jucăm, voi ştiţi, copii?
Cu păpuşi, cu crătiţi mici
Şi cu mingi şi cu pisici,
Cu bărcuţe, cu vapoare,
Cu căluţi de lemn, tractoare
Şi cu tobe, cu trompete,
Avioane şi rachete.
Am început să ne jucăm. Unii construiau case, alţii se jucau cu
trenuleţul automat. Fetiţele pieptănau păpuşile sau le coseau rochiţe.
Gospodinele se apucaseră de gătit, cântând:
Plita-i roşie ca para,
Fierbe-n clocote mâncarea,
Ciorba e aproape gata
Şi friptura, şi salata.
Musafiri, poftiţi în casă
Şi aşezaţi-vă la masă!
30
Între timp, s-a făcut ora prânzului. Am aşezat jucăriile la locul
lor şi-am pornit către casă. Mama mă aştepta nerăbdătoare în colţul
străzii şi m-a întrebat dacă mi-a plăcut la grădiniţă.
— A fost minunat, mămico, i-am răspuns eu.
Sugestii metodice:
1. Cum s-a pregătit Sanda pentru grădiniţă?
2. Cum aştepta fetiţa prima zi de grădiniţă?
3. Ce făceau copiii la grădiniţă?
4. Ce le-a povestit doamna educatoare?
5. Ce poezie au învăţat copiii în vacanţă? Cine încearcă să o
spună?
6. De ce vin copiii la grădiniţă?
7. Voi ce credeţi că înseamnă grădiniţa?
8. Cum a fost prima zi de grădiniţă pentru Sanda? Dar pentru
voi?
9. Spune unde este aşezată grădiniţa ta? (prepoziţii şi locuţiuni
prepoziţionale: în, pe, lângă, în faţa, în spatele etc.)
10. Trasează cu creionul peste liniile punctate şi scrie cuvântul:
GRĂDINIŢA

 Consolidarea sunetului „C”.
 Introducerea sunetului „c” în cuvinte: joc, jucărie, copil,
cratiţă, barcă, tractor, căluţ.
 Repetă după mine:
„Un pitic atât de mic
Făcea baie în ibric
Pe săpun alunecă
Şi pe loc se înecă.”
31
Supărarea Danielei
de Viniciu Gafiţa
Când Daniela s-a trezit soarele îşi trimitea primele raze prin
fereastra dinspre stradă. Asta însemna că era ora şapte dimineaţa.
Daniela a ascultat cu atenţie, dar de nicăieri nu venea nici un zgomot.
Strigă de câteva ori: „Mămică!”, „Mămică!”, dar nu-i răspunse
nimeni. Se dădu jos din pat şi colindă prin toate odăile. Degeaba. Era
singură în toată casa. Aşa ceva nu i se mai întâmplase. Întotdeauna
când se scula, mama era acasă, o ajuta să se spele, să se îmbrace, îi
dădea să mănânce şi apoi o ducea la grădiniţă. Dar dacă ea nu era
acasă, însemna că nici la grădiniţă nu se va mai duce. Începu să plângă
şi ieşi la poartă să ceară cuiva ajutor. Pe stradă nu erau oameni, se
vede că fiecare locuitor din jur plecase la treburi. Ochii Danielei
şiroiau de lacrimi. Se simţea singură şi părăsită, ca într-un loc pustiu.
Atunci trecu pe acolo pisica. Daniela o cunoscu, ar fi vrut să se
joace cu ea, dar mama nu-i dădea voie s-o primească în casă. Pisica
vru să treacă înainte, însă Daniela o opri:
— Pisică, nu vrei să mă ajuţi să ajung la grădiniţă?
— Eu?! Se opri mirată pisica. Să te ajute mama ta.
— Mama nu-i acasă, se vede că a uitat că trebuie să mă duc la
grădiniţă şi a plecat la fabrică.
— Eu, te-aş duce, zise pisica, impresionată de lacrimile ce mai
lunecau încă pe obrajii Danielei, dar nu te-ai spălat, nu te-ai pieptănat,
nici rochiţa nu ţi-ai pus-o. Vrei să mă fac de râs însoţind o fetiţă atât
de dezordonată?
Şi pisica plecă mândră mai departe.
Danielei îi era necaz de refuzul primit, dar îi da dreptate. Se ştie
că pisicile au mare grijă de curăţenia trupului lor. Cum stătea ea în
poartă şi se gândea la aceste lucruri, se apropie câinele.
— Bună dimineaţa, Grivei, îi zise Daniela.
— Bună, îi răspunse grăbit Grivei.
— Nu vrei să mă însoţeşti şi pe mine până la grădiniţă? îl
întrebă Daniela.
32
Câinele o privi lung, de sus în jos, şi de jos în sus, apoi clătină
din cap de la dreapta la stânga şi din coadă de la stânga la dreapta,
ceea ce însemna că nu vrea.
— De ce nu vrei? întrebă Daniela care înţelegea foarte bine
graiul lui Grivei.
— Pentru că, răspunse acesta, eu sunt un câine care se respectă.
Dimineaţa fac baie, îmi scutur bine blana, îmi curăţ unghiile şi-mi spăl
dinţii la cişmea. Cum să însoţesc eu o fetiţă în pijama, cu părul
ciufulit, cu obrazul brăzdat de lacrimi şi pe deasupra desculţă.
În adevăr, Daniela nu-şi luase măcar papucii de casă în picioare.
Câinele se depărtă fluturând din coadă şi Daniela îi dădu dreptate şi
lui, în gând, bineînţeles. Tocmai vroia să intre în curte când i se păru
că automobilul parcat pe partea cealaltă a străzii îi face cu ochiul.
— Domnule automobil, zise Daniela apropiindu-se de maşină,
te rog să mă însoţeşti până la grădiniţă. Ştii, mama a uitat că trebuie să
mă duc la grădiniţă şi a plecat la fabrică, iar singură nu nimeresc
grădiniţa.
— Pfff! pufăi automobilul un nouraş de fum pe ţeava de
eşapament. Eu sunt automobilul elegant, ieşit de câteva zile din
fabrică. Tu te-ai uitat în oglindă când te-ai sculat? Dacă nu, atunci
du-te acum şi te uită.
Amărâtă, Daniela nu-l mai ascultă şi intră în casă. N-avea
nevoie de oglindă ca să ştie cum arată o fetiţă care nu s-a spălat, nu s-a
pieptănat, nu şi-a îmbrăcat rochiţa, nici pantofii. De aceea s-a dus
direct la baie şi a dat drumul la apa rece şi şi-a alungat urmele
somnului şi ale plânsului de pe obraji. Pe urmă şi-a scos pijamaua şi
şi-a pus rochiţa. După aceea s-a pieptănat, s-a încălţat, a făcut totul aşa
cum făcea şi mămica atunci când era acasă. Şi a ieşit la poartă.
Numai că acum, în loc de pisică, în loc de câine şi de automobil
de cine credeţi că dădu cu ochii? Chiar de mama ei care venea de la
piaţă cu braţele încărcate de cumpărături!
— Vai, ce surpriză plăcută mi-ai făcut, Daniela! zise ea când îşi
văzu fetiţa. Te-ai spălat, te-ai îmbrăcat singură, vino repede să
mănânci şi să plecăm degrabă la grădiniţă. Datorită hărniciei tale nu
vom întârzia nici azi!
33
Daniela era fericită. Şi n-a mai fost supărată nici pe pisică, nici
pe câine, nici pe automobil.
Sugestii metodice:
1. Ce a făcut Daniela când s-a trezit?
2. Cui i-a cerut fetiţa ajutor?
3. De ce au refuzat-o pisica, automobilul şi căţelul?
4. Voi cum vă pregătiţi dimineaţa de grădiniţă?
5. Care a fost reacţia Danielei?
6. Ce a simţit mama Danielei văzând că fetiţa s-a pregătit
singură pentru grădiniţă?
7. Ce puteţi face pentru ca şi mamele voastre să fie la fel de
mândrea de voi?
8. Joc: Spune când se întâmplă? Selectaţi imagini cu acţiuni pe
care copiii le fac dimineaţa.
Cizmuliţele
Un copil, la grădiniţă, încearcă să îşi încalţe cizmuliţele. Pentru

că nu se descurcă, a cerut ajutor educatoarei. Cu tot trasul şi împinsul,
cizmuliţele nu voiau nicidecum să intre. Până când a reuşit totuşi să îl
încalţe, educatoarei i-au apărut broboane de transpiraţie pe frunte.
De aceea aproape că i-au dat lacrimile când copilul i-a zis:
„Doamna, dar sunt puse invers…” Într-adevăr, erau pe picior greşit…
Nu a fost cu nimic mai uşor să îi scoată cizmuliţele decât să i le pună,
totuşi a reuşit să îşi păstreze calmul până când iar cizmuliţele erau
încălţate, tot cu sudoare pe frunte, dar de data aceasta aşa cum trebuia.
Însă atunci băieţelul a zis: „Cizmuliţele astea nu sunt ale mele!!”
În loc să strige la el: „De ce nu mi-ai spus?”, educatoarea şi-a
muşcat buza şi încă o dată s-a chinuit să îl descalţe. Când s-a terminat
chinul descălţatului, băieţelul i-a spus: „Sunt cizmuliţele fratelui meu.
Mama mi-a zis să le încalţ pe astea azi”.
Acum ea nu mai ştia ce să facă… Să plângă sau să râdă? A
reuşit totuşi să strângă suficientă răbdare pentru a se lupta din nou cu
cizmuliţele. Când, în sfârşit, l-a încălţat, înainte de a-l trimite afară la
34
joacă, l-a întrebat: „Şi acum, unde îţi sunt mănuşile? Trebuie să ţi le
pun în mâini ca să poţi pleca afară!”
Răspunsul?
— Le-am băgat în cizmuliţe ca să nu le pierd…
Sugestii metodice:
1. Ce doreşte copilul să facă?
2. Cine îl ajută?
3. Pe voi cine vă ajută să vă încălţaţi?
4. Cum au fost puse cizmuliţele?
5. Ale cui erau cizmuliţele?
6. Unde erau mănuşile?
7. S-a supărat doamna educatoare pe băieţel?
8. Cum era doamna educatoare?
9. Spune ce este? (propoziţii simple-obiecte de îmbrăcăminte)
Andrei şi piticul
A fost odată, ca niciodată…. ca-n orice poveste.

A fost odată un băieţel pe care-l chema Andrei. Andrei era un
copil ca toţi copiii: nici prea cuminte, nici prea neascultător, nici prea
liniştit dar nici prea neastâmpărat, ce mai, ca fiecare dintre voi.
Dar Andrei, de fire fiind puţin cam încăpăţânat, avea o mare
problemă: nu voia nici în ruptul capului să spună cuvintele magice: „te
rog”. În loc de „mamă, îmi dai te rog apă” spunea „mamă, dă-mi
apa!”, în loc de „tată, mă ajuţi te rog să mă îmbrac” spunea „tată,
ajută-mă să mă îmbrac” şi tot aşa. Părinţii au încercat în fel şi chip să-l
înveţe să spună aceste cuvinte minunate şi atât de simple „te rog”.
Nimeni nu ştia din ce motiv Andrei nu vrea să le rostească. Parcă s-ar
fi certat cândva cu ele. Nimic nu reuşea să-l convingă.
Părinţii, ca orice părinţi. După multe încercări, deşi Andrei nu
rostea cuvintele magice, făceau ce le cerea acesta.
Până într-o zi…
De dimineaţă Andrei fusese parcă mai neascultător ca
niciodată. Neastâmpărat, obraznic, nimic nu-i era pe plac. Mama era
foarte supărată pe el. La un moment dat Andrei îi spuse:
35
— Mama, mi-e foame, dă-mi de mâncare!
— Nu aşa se cere un lucru, îi răspunse mama.
— Ştii bine că eu nu spun cuvintele magice.
— Atunci nu vei primi de mâncare.
Obişnuit că până la urmă i se va face pe plac, Andrei continuă
să ceară de mâncare, în felul lui. Dar de data aceasta mama era
hotărâtă:
— Până nu spui „te rog” nu primeşti nimic.
Timpul trecea şi veni ora somnului de prânz. Cum Andrei era în
continuare încăpăţânat, se culcă flămând. Şi începu să viseze.
Se făcea că părinţii nu-i mai îndeplineau nici o dorinţă. Stând
aşa, supărat, apăru lângă el un pitic.
— De ce eşti supărat, Andrei?
— Părinţii mei nu îmi mai fac de loc pe plac. Dacă le cer să-mi
dea ceva nu-mi dau, dacă le cer să facă ceva pentru mine nu fac. Sunt
foarte supărat.
— Numai pentru atât, se miră piticul. Tu ştii că noi, piticii,
avem puteri magice şi că suntem şi foarte buni prieteni cu copiii?
— Nu ştiam.
— Ei bine, aşa este. Şi ca să-ţi dovedesc, am să te ajut, dar
trebuie să faci ce-ţi spun. Vrei?
— Da, cum să nu.
— Ascultă-mă bine. De câte ori vrei ca părinţii să facă ceva
pentru tine tu nu trebuie decât să-mi rosteşti numele. Eu te voi auzi
oriunde aş fi şi atunci, mă voi face mic, mic, mic de tot, voi zbura
lângă urechea lor şi le voi şopti să facă ce le ceri. Ei vor crede că
vorbele mele sunt gândurile lor şi mă vor asculta. Simplu, nu?
— Foarte simplu. Îţi mulţumesc mult. Dar nu mi-ai spus cum te
cheamă.
— A, da, uitasem. Numele meu este „Te rog”. Am plecat. La
revedere şi nu uita că te voi ajuta întotdeauna.
Andrei se trezi din somn. Gândul îi era numai la prietenul lui
din vis. Se gândi să-l încerce. Merse în bucătărie, unde se afla mama
sa şi-i spuse:
— Mamă, mie foame, îmi dai să mănânc? Şi imediat după aceea
rosti numele piticului: „Te rog”.
36
Atunci se petrecu un lucru nemaipomenit. Mama stătu puţin, cu
sprâncenele ridicate şi foarte atentă, de parcă nu ştia ce se întâmplă.
Andrei zâmbi. El ştia că prietenul său, pe care nu-l vedea de mic ce se
făcuse, îi spunea mamei să-i dea de mâncare. Şi, într-adevăr, mama îi
răspunse:
— Da, dragul meu.
„A mers. Am un prieten minunat”, gândi Andrei. După ce a
mâncat tot a ieşit afară şi le-a povestit tuturor prietenilor despre piticul
„Te rog”, prietenul lor. Bineînţeles că toţi, care aveau câteodată
probleme ca cea a lui Andrei, l-au chemat pe pitic în ajutor. Iar piticul
abia aştepta asta. De fiecare dată, se făcea mic, mic, mic de tot, zbura
lângă urechile părinţilor, şi nu numai, şi le şoptea să facă ceea ce le
cereau copiii (bineînţeles numai dacă acel lucru nu era peste puterile
celor mari). Nu credeţi, copii? Încercaţi şi voi!
Sugestii metodice:
1. Cum se numeşte băieţelul din povestea noastră?
2. Cum era el?
3. Cunoaşteţi şi voi un astfel de copil?
4. Ce cuvinte nu rostea băieţelul niciodată?
5. Ce simţeau părinţii lui Andrei?
6. Cum l-au pedepsit?
7. Ce a visat Andrei?
8. Cum se numea piticul din vis?
9. Ce l-a învăţat piticul?
10. Ce efect a avut învăţătura piticului?
11. Voi aţi încercat să folosiţi aceste cuvinte magice?
12. Ce efect au avut?
37
Grădiniţa
Grădiniţa de copii
Plină e de jucării:
Păpuşele, ursuleţi,
Căluşei şi tot ce vreţi.
Dimineaţa-n zori de zi
Vezi mulţimea de copii
Venind veseli, mulţumiţi,
Pentru lucru pregătiţi.
Sugestii metodice:
1. Cum este grădiniţa voastră?
2. Ce jucării sunt în grădiniţa din poezie? Dar în grădiniţa
voastră?
3. Când vin copiii la grădiniţă? (momentele zilei)
4. Când pleacă copiii de la grădiniţă?
5. Cum sunt copiii din poezie când vin la grădiniţă? Dar voi?
6. De ce vin copiii la grădiniţă? Dar voi?
Grădiniţa mea iubită
Grădiniţa mea iubită,

Bine te-am găsit!
Eşti atâta de frumoasă cât nici nu am gândit!
Râde soarele-n fereastră,

Florile îmi zâmbesc
Iar păpuşile frumoase din dulap privesc.
Ce să-ţi spun?!
Sunt fericită
Că pot învăţa
Într-o grădiniţă mare cum e grădiniţa mea.
38
Sugestii metodice:
1. Cum este grădiniţa din această poezie? Dar grădiniţa voastră?
2. Ce simte copilul din poezie faţă de grădiniţa în care învaţă?
Dar voi?
3. Ce o impresionează pe fetiţa din poezie?
4. Voi ce aţi simţit în prima zi de grădiniţă?
 Joc: „Spune cum este grădiniţa ta!” (formulare de propoziţii)

 Consolidarea sunetului „C” în text.
— Care sunt jucăriile voastre preferate la grădiniţă?
— Urşii vă plac? Dacă da, o să vă spun un secret despre ursul
nostru de pluş:
„Şade ursul pe saltea
Şi comandă o cafea
Cafeluţa cu caimac
Şi deasupra un gândac.”
Azi, la noi, la grădiniţă
Azi, la noi, la grădiniţă

Ne soseşte o fetiţă
Nici prea înaltă, nici prea scundă,
Avea cozi şi avea şi fundă.
Dar la prânz la primul fel
Ea nu s-a atins de fel
Nu vreau ciorbă că mă frige,
Nu mănânc spanac şi pace
Carnea-i tare şi nu-mi place.
Eu din toate şi din tot,
Am să iau puţin compot.
Toţi priviră către ea,
De unde vine şi ce vrea,
Ce i-o fi făcut spanacul
De-l goneşte aşa, săracul
Şi fasolea şi salata;
39
Cine ştie ce-i cu fata!?
Mofturoşi trăiau pe atunci
Când moşnegii erau prunci
Şi zburau voioşi spre cer
Purici cu încălţări de fier.
Sugestii metodice:
1. Cine a venit la grădiniţă?
2. Cum arăta fetiţa nou venită?
3. Ce nu îi plăcea să mănânce? Vouă vă plac aceste mâncăruri?
4. Ce a mâncat fetiţa până la urmă?
5. Cum au privit-o colegii?
6. Avem şi noi mofturoşi în clasă?
 Spune cum sunt ciorba, carnea, compotul, spanacul,
fasolea etc. (formulare de propoziţii, adăugare de însuşiri potrivite;
ex.: Ciorba este sănătoasă).
Azi, un pui de veveriţă
Azi, un pui de veveriţă

A plecat la grădiniţă.
Are-n ghiozdănel, în spate,
Cinci alune numărate,
Patru nuci de la bunica
Şi o ghindă atâtica!
I-a pus mama vestă nouă,

Năsturaşi din bob de rouă
Şi în păr i-a pus fundiţă!
(Veveriţa-i o fetiţă).
Totul e frumos acum

Când pornim voioşi la drum!
40
Sugestii metodice:
1. Unde a plecat puiul de veveriţă?
2. Cum s-a pregătit?
3. Ce are în ghiozdănel?
4. Cine i-a pregătit ghiozdănelul?
5. Voi ce aveţi în ghiozdănel? Cine vă pregăteşte ghiozdănelul?
6. Cum s-a îmbrăcat?
7. Cum se simte puiul de veveriţă?
Pantofiorii
Îmbrăcată de plimbare,
Gata sunt, acum, pe loc.
Doar din camera păpuşii
Se aude boca-boc!
Meşter pantofar, Georgică
Vrea să-i fie-acum pe plac
Şi-i repară păpuşicii
Pantofiorii verzi, de lac!
Sugestii metodice:
1. Ce se aude din camera păpuşii?
2. Cine face zgomotul? De ce?
3. Cine credeţi că a stricat pantofiorii păpuşii?
4. Voi obişnuiţi să stricaţi jucării?
5. Cum vrea Georgică să îşi repare greşeala?
6. Cu ce vă place să vă jucaţi?
41
Fata moşului
Aţi văzut-o, n-aţi văzut-o,

Eu atât vă spun, există.
Când nu râde toată vremea,
E fetiţa
Cea mai tristă.
Mai ales de se întâmplă

Să înşire jucării,
Trebuind să le adune –
Iarăşi? –
La sfârşit de zi.
Ea e Albă ca Zăpada
Tot chemând pitici la masă.
Alteori Cenuşăreasa,
C-un papuc
Intrând în casă.
E şi-Alice şi Frumuşica,
Dulce, precum
Degeţica.
Doar atât, vedeţi, nu e

Fata moşului…
De ce?
Sugestii metodice:
1. De ce este supărată fetiţa?
2. Voi vă strângeţi jucăriile după ce vă jucaţi?
3. De-a ce îi place fetiţei să se joace?
4. Care este personajul vostru preferat din poveşti?
5. Cum era fata moşului?
6. De ce fetiţa nu poate fi ca fata moşului?
42
Un copil din grupa mică
Un copil din grupa mică

S-a-ntâlnit cu o furnică
Ce tot cari tu în spinare
Cât este ziua de mare?
Nu ţi-e greu, nu oboseşti?
Stai un pic să te-odihneşti!
Of, nu pot, copile dragă,
Eu muncesc ziua întreagă
Car, adun în muşuroi
C-am copiii mici şi-apoi
Ai şi tu părinţi ca mine
Ştii cât muncesc pentru tine?
Sugestii metodice:
1. Cu cine s-a întâlnit copilul de grădiniţă?
2. Ce l-a impresionat la furnică?
3. De ce nu poate furnica să se odihnească?
4. Voi ştiţi cât muncesc părinţii pentru voi?
5. Puteţi să-mi spuneţi câteva lucruri pe care părinţii le fac
pentru copii?
43
Un palat de mărgărit
Un palat de mărgărit,
Ici în sat a răsărit.
Jos podele, sus fereşti
Şi perdele ca-n poveşti.
Pe pereţi un om pictează
Ursuleţi care dansează
Ursuleţi şi vulpi viclene
Şi nagâţi şi coţofene.
Iar cei mici, de-o vreme-n coace
Vin aici ca să se joace.
Sugestii metodice:
1. Cu ce este asemănată grădiniţa din poezie?
2. De ce?
3. Cum arată interiorul grădiniţei?
4. Dar interiorul grădiniţei noastre?
5. Ce fac copiii la grădiniţă? Dar voi? (folosirea verbelor la
timpul prezent: Eu cânt. Eu colorez etc.)
44
Ţara copilăriei
Patru anişori sprâncene,

Ochişori umbriţi de gene,
Şi guriţa conturată
Cu un strat de ciocolată.
Patru anişori zburdalnici
Au nevoie de trei paznici
Ca să-nveţe să se poarte
Tocmai cum scrie la carte,
O carte de oameni mari
Care nu mai vor să ştie
Cum era pe când erau
În ţara copilăriei.
Sugestii metodice:
1. Câţi ani are copilul din poezie? Dar voi?
2. Cum sunt copiii la această vârstă?
3. De ce au nevoie de „paznici”?
4. Pe voi cine vă supraveghează?
5. Întotdeauna vă ascultaţi părinţii?
6. Credeţi că ei îşi mai amintesc de copilărie?
Maricica
de Luiza Vlădescu
Maricica este o fetiţă din grupa mică.

Dimineaţa ea se pregăteşte să plece la grădiniţă. Se scoală, se
îmbracă… se uită în oglindă şi cântă:
— Mă aşteaptă grădiniţa,
Ce frumoasă e fetiţa!
Cănăfior alb la ciorap,
Fundă roşie pe cap!
45
Aşa cântă Maricica şi dă să iasă pe uşă afară, când deodată se
aude strigată:
— Maricică, Maricică… nu pleca, eşti murdărică! Maricica se
întoarce:
— Cine mă strigă?
— Eu, pieptenele… Nu te-ai pieptănat!
— Nici nu te-ai spălat! îi strigă apa din lighean.
— Nici cu săpun nu te-ai dat… se răsuceşte săpunul supărat în
farfurioara sa.
— Nici pe dinţi nu te-ai spălat! spune periuţa de dinţi.
Şi pieptenele, şi apa, şi săpunul, şi peria de dinţi sar în sus şi
strigă:
— Întoarce-te, întoarce-te, Maricică!… Nu vezi că eşti o
murdărică?
Rău se supără Maricica. Le scoate limba, se strâmbă şi spune:
— Nu vreau să vorbesc cu voi. Sunt supărată. Tu, apă, eşti rece
şi odată, când m-am spălat pe faţă, mi-ai alunecat pe gât. Tu, săpunule
te bagi unde nu-ţi fierbe oala! Când vreau să mă dau cu săpun numai
pe frunte şi pe obraji, tu mi te bagi şi în urechi şi în nas, şi-n ochi…
Cu pieptenele sunt supărată, că mă trage de păr… Şi cu tine,
perie de dinţi, nu vreau să vorbesc, că ai pastă amară… şi mă ustură
limba… Să mă lăsaţi în pace!
— Maricică, Maricică! îi strigară apa, săpunul, pieptenele şi
periuţa de dinţi!
Maricica se uită în oglindă şi-şi întrebă fundiţa şi cănăfiorii de
la şosete.
— Sunt murdărică?
— Nuu… îi răspund fundiţa şi cănăfiorii. Eşti gătită, draga
noastră.
— Dar apa şi săpunul spun că nu sunt spălată, pieptenele spune
că nu sunt pieptănată…
— Vai, Maricică-îi şoptesc fundiţa şi cănăfiorii, ce te iei după
ei? Nu te vezi că eşti curată? Uite! Faţa n-are nici o pată. Nasul s-a
cam murdărit, că-i răcit… Părul este sub căciulă; dinţii sunt pitiţi în
gură, mâna, vezi, mănuşă are… Nu-i nevoie de spălare!
— Aşa?
46
— Daaaa!
— Atunci pot pleca.
Şi Maricica pleacă la grădiniţă cântând:
Mă aşteaptă grădiniţa,
Ce frumoasă e fetiţa!
La grădiniţă, grupa mică a întins o horă mare. Maricica voioasă,
s-a prins în horă… şi cântă cu ceilalţi copii:
— Coroana e rotundă,
Rotundă e şi luna,
Frumoasă e şi fata…
Pe care o aleg…
Maricica cântă şi se învârteşte în horă… dar pe ea nu o alge
nimeni să joace în mijlocul horei.
— Alege-mă şi pe mine! strigă Maricica unei fetiţe.
— Nu te aleg, că nu eşti pieptănată…
— Alege-mă tu! strigă ea unui băiat, ce se află în mijlocul horei.
— Nu… nu te aleg, Maricică, fiindcă eşti murdărică.
— Ei, şi? ridică Maricica din umeri! Nu mai pot! Iaca eu mă joc
cu Ursulache…
Plecă din horă, îşi ia ursuleţul din dulap şi se aşază pe un
scăunel. Îşi priveşte pe furiş mâinile şi-şi întreabă în şoaptă fundiţa:
— Sunt eu murdărică?
— Nuuuu… ştiu, răspunse fundiţa. Eu văd că faţa n-ar nici o
pată, nasul s-a cam murdărit, da-i răcit.
— Taci, taci! Strigă ursuleţul. Eşti o fundiţă mincinoasă… Azi
nu s-a spălat deloc… Eu cu Maricica nu mă joc.
Şi ursuleţul se răsuceşte şi sare din mâinile Maricicăi.
Fundiţa a tăcut. Au tăcut şi cănăfiorii.
Maricica-i singură şi-i vine să plângă…
Copiii se joacă şi cântă:
— Coroana e rotundă,
Rotundă e şi luna,
Frumoasă e şi fata…
Pe care o aleg…
Maricica ia o păpuşică, dar păpuşica îi strigă:
47
— Lasă-mă-n pace! Îmi murdăreşti rochiţa cu mâinile tale
murdare!… Lasă-mă…
Începe să plângă Maricica… Şi plânge şi plânge… şi lacrimile-i
curg şiroaie pe obraz. Iar pe unde trec ele rămân dâre curate. Se frecă
Maricica la ochi cu mâna, dar mâna-i murdară de marmeladă, şi de ou,
şi de plastilină… şi-şi mânjeşte toată faţa…
Râd copiii şi strigă:
— Maricică, Maricică, noi nu vrem în grupa mică să avem o
murdărică!
Pleacă Maricica acasă.
Pieptenele, săpunul şi apa şi periuţa de dinţi nici că se uită la ea.
Aleargă Maricica la apă, dar apa o stropeşte şi-o ocăreşte:
— Nu, nu te apropia de mice. Eu sunt rece-nu sunt bună… Ia
săpunul dar săpunul sare din mână şi îi strigă:
— Nu te pot ajuta. Am clăbuci şi-ţi intru în urechi, şi-n nas şi-n
ochi.
Când să ia pieptenele, el îi strigă:
— Nu vreau să te ajut, ai spus că te trag de păr…
Periuţa de dinţi se tânguie şi ea:
— Eu am pastă amară… nu pot să-ţi spăl dinţişorii. Şi-apoi, tu
te-ai supărat pe noi.
— Nu,… plânge Maricica. Nu mai sunt supărată. Vreau să fiu
curată… Copiii din grupa mică m-au gonit, că-s murdărică…
— Eşti murdărică? Se mirară pieptenele şi apa, periuţa de dinţi
şi săpunul… Parcă spuneai că faţa n-are nici o pată… nasul s-a cam
murdărit că-i răcit. Părul este sub căciulă, dinţii sunt pitiţi în gură,
mâna vezi, mănuşă are… Nu-i nevoie de spălare.
Fundiţa i se clătină în păr:
— Nu, nu, nu-i nevoie!
Da, Maricica-şi scoase fundiţa, şi apa… fâş, fâş… spăla fetiţa.
Şi săpunul face spumă multă, multă, şi-o spală pe ochişori, pe
obrăjori, pe urechi, pe mâini, pe gât. Pieptenele o pieptănă, periuţa de
dinţi o spală…
Tare e frumoasă acum Maricica! Se uită-n oglindă şi râde:
— Mai sunt oare murdărică?
Apa şi săpunul, pieptenele şi periuţa de dinţi îi cântă:
48
— Maricică, Maricică, nu mai eşti o murdărică…
Eşti o fată curăţică, cum sunt toţi din grupa mică.
Sugestii metodice:
1. Cum se numeşte fetiţa din povestirea noastră?
2. Cum se pregăteşte Maricica de grădiniţă?
3. Cum cântă Maricica?
4. Cine o strigă pe Maricica? De ce?
5. Ce îi reproşează pieptenele, săpunul, apa şi periuţa de dinţi?
6. Ce cred fundiţa şi cănăfiorii despre Maricica?
7. De-a ce se joacă copiii la grădiniţă?
8. De ce nu vor copiii să se joace cu Maricica?
9. Cu cine alege ea să se joace?
10. Cum reacţionează păpuşa şi ursuleţul?
11. Ce face Maricica?
12. Ce îi strigă copiii?
13. Cui cere Maricica ajutorul?
14. Cum arată Maricica acum?
15. Ce aţi învăţat voi din această poveste?
 Spune ce este şi la ce foloseşte? (jetoane cu obiecte de igienă
- formulare de propoziţii simple şi dezvoltate)

 Fixarea sunetului „G”.
— Cum se numeşte grupa noastră?
— Grupa… … …. (toţi copiii pot să spună cuvântul „grupa”).
(Se porneşte de la silaba da)
— Spuneţi da-da-da-da şi acum ga-ga-ga-ga.
 Introducerea sunetului g în silabe:
ga go gu gă gî ag eg ig og ug
gag gog gug găg gâg gaga gogo gugu găgă gâgâ
49
Simţurile
de Al. Şahighian
Eu cu ochii, dragi copii

Văd păpuşi şi jucării.
Cu urechile, oricând,
Aud fiece cuvânt.
Limba şi cu cerul gurii
Îmi spun gustul prăjiturii.
Degetele-mi spun şi ele
De sunt moi, chiflele mele,
Iar cu nasul adeseori,
Sorb parfumul tot din flori.
Sugestii metodice:
1. Care sunt simţurile omului?
2. Ce rol au ochii, urechile, limba, degetele, nasul?
3. Eu spun una, tu spui multe:
ochi – ………
ureche – ………
deget – ………
nas – ………
gură – ………

 Introducerea sunetului „g” în cuvinte: gât, gură, gust, rog,
lung, gând, drag, stâng etc.
50
Apa rece
de Mihai Negulescu
Cu săpun mă spăl
Şi cu apă rece…
Ne-ndurat, clăbucul
Printre gene trece.
Dar, de-acolo, somnul
Iute o să plece!
Căci dacă mă spăl
Sun vioi cât zece…
Sugestii metodice:
1. Cum vă păstraţi igiena corpului?
2. Cum alungaţi somnul dimineaţa?
3. Cum vă simţiţi după ce vă spălaţi pe faţă?
4. Joc: „Spune ce este şi la ce foloseşte!” (obiecte de toaletă şi
de igienă corporală)
Prietenii curăţeniei
Apa, mâna şi săpunul

Numai trei, dar parcă unul.
Spală-ntâi perechile
Ochii şi urechile.
Spală corpul jumătate.
Şi pe faţă şi pe spate.
Bucuroasă, periuţa
Spală dinţii uţa, uţa.
Sugestii metodice:
1. Spuneţi cine sunt prietenii curăţeniei?
2. Care este ordinea în care ne spală corpul?
3. Care este rolul periuţei de dinţi?
4. Spuneţi cum vă păstraţi voi corpul curat?
5. Ce faceţi dimineaţa la trezire? Dar la prânz? Dar seara?
51
6. Cum vă pregătiţi de grădiniţă?
7. Care sunt prietenii pe care îi chemaţi în ajutor?
Periuţa cea glumeaţă

de Sen Alexandru
Veselă e periuţa:
Toată ziua se dă huţa
Şi se joacă, şi glumeşte,
Nici n-ai spune că munceşte.
Uite-aşa, mai mult în glumă,
Zburdă până face spumă.
Dinţilor le înfiripă
Alb veşmânt ce ţine-o clipă.
Îi iubeşte, îi albeşte
Şi pe cei mai mici îi creşte.
Şi-o ascultă, că-i isteaţă,
Periuţa cea glumeaţă.
Sugestii metodice:
1. Ce face periuţa toată ziua?
2. Ce credeţi este joacă sau lucru serios?
3. Care este rolul ei?
4. Cum este periuţa din poezia noastră? Periuţa este….
5. Alintă cuvintele „perie”, „dinţi”, „glumă”, „clipă”.
6. Explicaţi cuvântul „clipă”.
52
Degetele
Degetul cel mare

Pleacă la plimbare,
Arătătorul
Duce bastonul,
Mijlociul
Duce pardesiul,
Inelarul
Duce geamantanul,
Numai degetul cel mic
Nu face nimic
Pentru că el e pitic
Şi se joacă în nisip.
Sugestii metodice:
1. Care sunt părţile componente ale corpului uman?
2. Numiţi degetele mâinii.
3. Spuneţi ce face fiecare deget.
4. De ce degetul cel mic nu face nimic?
5. Ce credeţi despre el?
6. Voi copii, deşi sunteţi mici, ce puteţi face?
Exemplu de urmat
Bogdănel e supărat.
Azi, la şcoală, l-au certat
Toţi colegii şi i-au zis:
— Mâinile murdare ţi-s
— Şi pe haine porţi, cu fală,
Numai pete de cerneală.
Ba, mai mult, e vai de el:
Toţi îl strigă „Murdărel”.
Tare este bosumflat,
53
Cu el nici nu s-au jucat.
— Uite, zice Motănel,
— Cât sunt eu de curăţel!
Dacă vrei să-ţi fie bine,
Ia aminte, fă ca mine!
La trezire, dimineaţa,
Spăl lăbuţele şi faţa
Cu săpun şi apă rece.
Somnul repede îmi trece.
Ca pisoii cei cuminţi,
Eu mă spăl mereu pe dinţi.
Am blăniţa periată
Şi fundiţa aranjată.
Ghetele îmi sunt curate.
Copilaşii-aveau dreptate
Când te-au dojenit, la şcoală.
Fugi acuma şi te spală!
Sugestii metodice:
1. Care este numele băiatului din poezia noastră?
2. De ce este el supărat?
3. De ce l-au certat colegii?
4. Cum îl strigau colegii lui?
5. Ce îl învaţă Motănel?
6. În grupa voastră există vreun „Murdărel”?
7. Voi cum vă pregătiţi pentru grădiniţă?
54
Scufiţa Roşie
de Fraţii Grimm
A fost odată o fetiţă zglobie şi drăgălaşă, pe care o iubea oricine

de cum o vedea. Dar mai dragă decât oricui îi era ea bunicii, care nu
ştia ce daruri să-i mai facă.
Odată, bunica îi dărui o scufiţă de catifea roşie, şi pentru că-i
şedea tare bine fetiţei şi nici nu mai voia să poarte altceva pe cap, o
numiră de atunci Scufiţa Roşie.
Într-o zi, maică-sa îi zise:
— Scufiţă Roşie, ia bagă-n coşuleţ bucata asta de cozonac şi
sticla asta de vin şi du-le bunicii, că e bolnavă şi slăbită şi bunătăţile
astea or s-o ajute să-şi mai vină în puteri. Da’ vezi de pleacă mai
înainte de a se lăsa zăpuşeala şi caută de mergi frumos şi să nu te abaţi
din drum; altfel, cine ştie, de alergi, ai putea să cazi şi să spargi sticla,
şi atunci bunicuţa cu ce o să se mai aleagă? Iar când o fi să intri în
casă, nu uita să-i dai bunicii „Bună dimineaţa” şi vezi să nu înceapă
a-ţi umbla ochii prin toate ungherele!
— Aşa am să fac! îi făgădui Scufiţa Roşie şi-i dădu mâna la
plecare.
Bunicuţa locuia în pădure, cam la vreo jumătate de ceas
depărtare de sat. Şi de cum intră Scufiţa Roşie în rariştea codrului,
numai ce îi ieşi lupul înainte. Dar Scufiţa Roşie nu ştia ce lighioană
rea e lupul şi nu se temu defel când îl văzu.
— Bună ziua, Scufiţă Roşie! îi zise el.
— Mulţumesc frumos, lupule.
— Încotro aşa de dimineaţă, Scufiţă Roşie?
— Ia, până la bunicuţa!
— Şi ce duci acolo, sub şorţ?
— Cozonac şi vin. Mama a făcut ieri cozonac, şi-i duc niţeluş şi
bunicii, care-i bolnavă şi slăbită, să mănânce şi ea, ca să-şi mai vină în
puteri.
— Da’ unde şade bunică-ta, Scufiţă Roşie?
55
— Colo, în pădure, la vreun sfert de ceas şi mai bine de aici.
Cum ajungi sub cei trei stejari, ai şi dat de casa ei, iar ceva mai la vale
e alunişul pe care doar îl ştii! îi răspunse Scufiţa Roşie.
Lupul îşi zise in sinea lui „Fragedă-i fetiţa asta! Ce mai îmbu-
cătură pe cinste ar fi, zău aşa! Cu mult mai gustoasă decât baba! Da’ e
vorba că trebuie să fiu şiret şi să ticluiesc în aşa fel lucrurile ca să pun
mâna pe amândouă”…
Mai merse lupul o bucată de drum alături de Scufiţa Roşie şi
apoi începu să-i spună cu glas mieros
— Scufiţă Roşie, ia te uită ce flori frumoase strălucesc în jurul
tău! Şi tu nici nu le iei în seamă măcar… Şi mie mi se pare că n-auzi
nici ce dulce cântă păsărelele!… Atât de serioasă păşeşti pe drum, de
parcă te-ai duce la şcoală şi e atât de plăcut să hoinăreşti şi să zburzi
prin pădure; e atâta veselie!…
Scufiţa Roşie ridică privirea şi când văzu cum jucau razele
soarelui printre crengile copacilor, când privi mai cu luare aminte la
florile frumoase care creşteau pretutindeni, îşi spuse în sinea ei: „Mare
bucurie i-aş face bunicii dacă i-aş duce şi-un buchet de flori proaspete!
E atât de dimineaţă, că nu mi-e teamă că am să întârzii!”
Se abătu deci din drum şi o luă prin pădure, ca să culeagă flori.
Rupea de ici una, de dincolo alta, dar îndată i se părea că puţin mai
încolo îi zâmbeşte o floare şi mai ochioasă; alerga într-acolo şi, tot
culegând margarete şi clopoţei, se pierdea tot mai mult în adâncul
codrului. În ăst timp însă, lupul porni de-a dreptul spre casa bunicii şi
bătu la uşă.
— Cine-i acolo?
— Eu sunt, Scufiţa Roşie, şi-ţi aduc cozonac şi-o sticlă cu vin.
Dar deschide uşa, bunicuţă!
— Apasă pe clanţă şi intră! răspunse bunica. Că eu mă simt
slăbită şi nu mă pot da jos din pat.
Lupul apasă pe clanţă si intră, deschise uşa, se repezi glonţ spre
patul bunicii şi, fără să scoată o vorbă, o înghiţi. Se îmbrăcă apoi cu
hainele ei, îşi puse pe cap scufia, se culcă în pat şi trase perdelele.
În vremea asta, Scufiţa Roşie culesese atâtea flori, că abia le
mai putea duce. Cum alerga ea de colo până colo, deodată îşi aminti
56
de bunica şi porni degrabă spre căscioara din pădure. Şi nu mică îi fu
mirarea când văzu uşa dată de perete.
De îndată ce intră în odaie, o cuprinse neliniştea; totul i se părea
atât de ciudat, încât îşi spuse: „Vai, doamne, ce-o fi azi cu mine, de
mi-e aşa de frică?… Că doar altădată mă simţeam atât de bine la
bunicuţa!”
Şi, fără să mai aştepte, strigă:
— Bună dimineaţa!
Dar nu primi niciun răspuns.
Scufiţa Roşie se apropie atunci de pat şi dădu perdelele la o
parte. Bunicuţa stătea întinsă în pat, cu scufia trasă peste ochi şi avea o
înfăţişare atât de ciudată, încât fetiţa întrebă:
— Vai, bunicuţă, da’ de ce ai urechi atât de mari?
— Ca să te pot auzi mai bine.
— Vai bunicuţo, da’ de ce ai ochii atât de mari?
— Ca să te pot vedea mai bine.
— Vai, bunicuţo, da’ de ce ai mâini atât de mari?
— Ca să te pot apuca mai bine.
— Da’, bunicuţo, de ce ai o coşcogeamite gură?
— Ca să te pot înghiţi mai bine.
N-apucă să sfârşească ultimul cuvânt, că şi sări jos din pat ş-o
înghiţi pe biata Scufiţă Roşie.
După ce-şi potoli foamea, lupul se culcă din nou în pat şi,
prinzându-l somnul, adormi şi începu să sforăie de se cutremurau
pereţii. Şi se întâmplă ca tocmai atunci să treacă prin faţa casei un
vânător. Auzi el sforăiturile şi-şi spuse: „Bre, da’ tare mai sforăie
bătrâna! Nu cumva i-o fi rău?” Intră în casă şi, când se apropie de pat,
îl văzu pe lup tolănit acolo.
— Ei drăcie, nu-mi închipuiam c-o să te găsesc aici, ticălos
bătrân! izbucni vânătorul. De când te caut!
Îşi potrivi puşca şi voi să tragă, dar în clipa aceea îi trecu prin
minte: „Dar dacă lupul a înghiţit-o pe bătrână? Poate că aş mai putea
s-o scap!” Aşa că nu mai trase, ci, luând o foarfecă, începu să taie
burta lupului adormit. Abia apucase să facă vreo două-trei tăieturi, că
se şi văzu strălucind scufiţa cea roşie a fetiţei, şi când mai făcu o
tăietură fetiţa sări afară şi strigă:
57
— Vai, ce spaimă am tras! Ce întuneric era în burta lupului!
După aceea a scos-o afară şi pe bunică. Era încă în viaţă, dar
abia mai răsufla. Scufiţa Roşie adună în grabă nişte pietroaie şi tustrei
umplură cu ele burta Lupului.
Când se trezi, lupul voi s-o ia la sănătoasa, dar pietroaiele
atârnau atât de greu încât dihania se prăbuşi la pământ şi dădu ortu’
popii.
Cei trei nu-şi mai încăpeau în piele de bucurie. Bunicuţa mâncă
cozonacul şi bău vinul pe care-l adusese fetiţa, şi pe dată se
înzdrăveni. Iar Scufiţa Roşie gândind în sinea ei, parcă mustrându-se,
îşi zise: „De-acu’ înainte n-o sa mă mai abat niciodată din drum când
oi merge singură prin pădure, ci o să ascult de poveţele mamei!”
Sugestii metodice:
1. Cine era Scufiţa Roşie?
2. De ce au numit-o Scufiţa Roşie?
3. Unde a trimis-o mama ei?
4. Ce sfat i-a dat la plecarea de acasă?
5. Cu cine s-a întâlnit Scufiţa Roşie în pădure?
6. Cum a păcălit-o lupul pe Scufiţă?
7. Unde s-a dus el şi ce a făcut?
8. Cine le-a salvat pe Scufiţa Roşie şi pe bunica ei?
9. Ce a învăţat Scufiţa Roşie din această păţanie?

 Consolidarea sunetului „G”. Deprinderea de a pronunţa
corect grupurile de consoane situate în diferite poziţii în cuvânt.
 Cum era glasul lupului, când a îmbiat-o pe Scufiţa Roşie să
culeagă flori?
 Spune şi tu: „glas”, „gras”, „grai”, „grabă”, „grădină”,
„greşeală”.
58
Găinuşa cea moţată
de Călin Gruia
Cocoşelul pintenat zise într-o bună zi găinuşei moţate:

— Cred că în pădure s-au copt nucile. Hai şi noi acolo să ne
săturăm. Că dacă nu mergem acum, are să le strângă veveriţa pe toate.
— Merg bucuroasă, răspunde găinuşa moţată, care era dornică
de plimbare.
Şi-au ieşit din ogradă frumuşel, au trecut prin câmpie, apoi au
urcat dealul şi au ajuns la pădure. Ziua era tare frumoasă şi nucile tare
bune, de-au stat acolo până-n seară. La plecare, găinuşa moţată,
deodată, tam-nesam, îi spuse cocoşelului:
— Eu nu merg acasă decât în trăsură!
— De unde să iau trăsura? întrebă cocoşelul.
— Treaba ta! Altfel rămân aici să mă mănânce vulpile.
Cocoşelul văzând că nu are încotro, se apucă de lucru. Şi cum
era el isteţ şi priceput, făcu o trăsurică mică din crenguţe de alun, cu
roţile din coaja de nucă. Găinuşa cea moţată se urcă repede în trăsurică
şi spune cocoşelului:
— Hai, înhamă-te mai repede că ne apucă noaptea pe aici.
— Deşteaptă mai eşti, soro! De-aş şti că mă duc singur acasă,
dar nici de înhămat nu mă înham, răspunse cocoşelul tare supărat. Şi
aşa începuseră a se certa. Şi cum se certau ei de zor, numai iaca trece
pe acolo o broască ţestoasă.
— Ei, dar nu-i frumos ce faceţi!
— Dar tu ce te amesteci, urâto – spuse găinuşa.
Broasca se făcu că nu aude şi zise:
— Hai, urcă-te şi tu, cocoşelule, în trăsurică şi dacă vă împăcaţi,
vă duc eu, că tot am treabă într-acolo. Şi broasca se înhămă, iar
trăsurica plecă duduind de-ţi era mai mare dragul.
Merseră ei ce merseră şi se întâlniră cu un drumeţ.
Era Acul de Cusut. Venea de la croitor, se vede, şi-l apucase
noaptea pe drum.
— Luaţi-mă şi pe mine în trăsurică – se rugă Acul de Cusut. Că
dacă se întunecă mai tare pot face un pas şi mă pierd prin praf.
59
— Nu te luăm, nene, spuse găinuşa, că mi-i frică să nu mă
înţepi.
— Ba urcă-te, drumeţule, spuse cocoşelul, că eşti slab. Te văd
eu că nu prinzi mult loc în trăsură.
Acul de Cusut se urcă în trăsurică şi plecă mai departe. Şi,
întunecându-se de-a binelea, drumeţii noştri se opriră la un han, că
nu-i bine să mergi noaptea pe drum. Dar pentru că broasca ţestoasă era
grăbită, îşi luă rămas bun şi porni spre pârâu unde pesemne avea
niscaiva treabă.
— Îţi mulţumim, broscuţă, strigară deodată cocoşelul şi Acul de
cusut.
— Rămâneţi sănătoşi, dragii mei, dar fiţi cu băgare de seamă la
hangiu. Şi, în adevăr, în faţa hanului ieşi hangiul. Şi pentru că era
îmbrăcat într-un şorţ lung şi purta ochelari pe nas, drumeţii noştri nu-l
cunoscură pe Jupân Vulpoi.
— Poftiţi, poftiţi, oaspeţi veseli. Ce găinuşă frumoasă!
Găinuşa moţată prinse a se umfla în pene şi păşind ŢanŢoŞ
intră în han. Cocoşelul merse după ea, apoi Acul de Cusut. În han erau
muşterii de tot soiul.
— Cu ce puteţi plăti găzduirea? întrebă hangiul
— Apoi bani nu avem, răspunse cocoşelul, dar dimineaţă
găinuşa îţi va da un ou.
— E bine şi aşa, răspunse hangiul. Oul tot cu bani se cumpără.
— Eu pot să-ţi cos ceva, spuse Acul.
— Bine, bine, făcu hangiul, văd că sunteţi drumeţi cumsecade.
Şi găinuşa moţată, cocoşul pintenat şi Acul de Cusut, după ce
au stat la masă, s-au dus într-o odaie să se culce.
— Eu am să dorm jos, spuse Acul de Cusut aşezându-se mai
lângă uşă.
Cocoşelul şi găinuşa adormiră pe dată. Acul de Cusut nu putea
dormi şi pace. Pesemne îl durea urechea de care-l trăsese croitorul.
Hangiul veni, nu ştiu după ce, în odaia lor. Şi când se aplecă,
Acul de Cusut îi văzu numaidecât coada de vulpoi şi mai văzu cum
hangiul trage cu ochiul la cei ce dormeau. Dar se vedea că hangiul era
grăbit, căci ieşi repede. Atunci Acul de Cusut se duse la cocoşel, îl
înţepă puţin şi-l trezi din somn, apoi o trezi şi pe găinuşă.
60
Găinuşa începu să ţipe:
— De asta te-am luat cu noi în trăsură, ca să mă înţepi,
slăbănogule?
— Tăceţi din gură, şopti Acul. A fost hangiul pe-aici. Hangiul
nu este altcineva decât cumătrul vulpoi şi l-am văzut cum vă măsura
din ochi.
— Vai, ce ne facem? spuse găinuşa, făcându-se mică de tot.
— Dacă e aşa, spargem geamul, spuse cocoşelul pintenat.
— Lasă că vă scap eu de încurcătură – spuse Acul, care auzise
pe un muşteriu că-i cerea hangiului cărbune pentru lulea. Cocoşule,
pune repede oul găinuşei aici în vatră.
Acoperă-l în spuză şi după aceea nici să nu mişcaţi. Abia
isprăviră treaba, când iaca şi hangiul intră cu luleaua lui Moş Martin.
Drumeţii noştri se făceau că dorm. Hangiul spuse în şoaptă: „Ia să
aprind eu luleaua şi pe urmă vă arăt eu găzduire”. Dar cum căuta el în
cenuşă un cărbune să-l pună în lulea, oul care era gata copt, pocni tare,
îi umplu ochii de cenuşă de nu mai văzu nimic hangiul.
Muşterii din han, auzind pocnetul, o zbughiră pe uşă afară
speriaţi. Cocoşelul şi găinuşa abia deschiseră ochii şi cum vulpoiul
hangiu umbla de colo până colo ştergându-se la ochi, îşi scăpă coada
din brâu.
Acul de Cusut îl înţepă zdravăn în coadă. Vulpoiul, crezând că i
s-a aprins coada, prinse a fugi lovindu-se de tot ce întâlnea în cale. Ieşi
afară şi porni spre pădure.
Vreţi să ştiţi ce-a fost apoi?
De la hanul cu pricina
Repede fugi cocoşul,
Dar mai repede găina!
— Nu fugi, găinuşă – strigă râzând Acul – poate vine broasca să
te tragă cu trăsurica!
— Mulţumesc, dragă Acule, vorbi de data asta frumos găinuşa.
Merg eu şi pe jos. Şi-o întinse voiniceşte la drum!
Dicţionar:
moţată – care caută să iasă în evidenţă, care se crede superior,
îndrăzneţ, cu gura mare;
61
niscaiva/niscai – care este, se află într-o cantitate nedeterminată,
într-un număr oarecare;
pintenat – cu pinten – formaţiune cornoasă situată în partea de
dinapoi şi de jos a piciorului, deasupra labei;
tam-nesam – pe neaşteptate, deodată, pe nepusă masă;
hangiu – persoana care ţine un local (han) unde se pot adăposti
peste noapte drumeţii;
ţanţoş – semeţ, mândru, îngâmfat, fudul, arogant;
pesemne – se pare că…, se vede că…,; poate, probabil;
muşteriu – cumpărător, client.
Sugestii metodice:
1. Cum se numeşte povestea?
2. De ce credeţi că are acest titlu?
3. Unde au plecat cocoşelul şi găinuşa?
4. Ce a cerut găinuşa la întoarcere?
5. Cum era cocoşelul?
6. De ce se certau cocoşelul şi găinuşa?
7. Cine le-a întrerupt cearta? Cum i-a ajutat broscuţa?
8. Pe cine au mai luat în trăsurică?
9. Unde au rămas drumeţii peste noapte?
10. Ce sfat le-a dat broscuţa?
11. Cine era hangiul?
12. Cum au stabilit să plătească găzduirea?
13. Ce gând ascuns avea hangiul?
14. Cum a reuşit acul să-i ajute?
15. Ce credeţi că s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi intervenit acul?
16. Spune cum face? (cocoşul, găina, broasca, ursul)
17. Spune cum este! Ex. Găinuşa este moţată.
62
O plimbare prin oraş
În pădure e mare sărbătoare, toate animalele s-au adunat să-l

sărbătorească pe Bunny, un iepuraş care tocmai împlinise cinci
anişori. Bunny era tare neastâmpărat şi întotdeauna intra într-o belea
din cauză că nu-i asculta pe părinţii săi.
De ziua lui a primit de la părinţi o bicicletă cu care s-a hotărât
să străbată toată pădurea. Cum mergea el aşa, a văzut în depărtare cum
se înălţau falnicele clădiri ale oraşului de lângă pădure.
Atras de aventură, Bunny s-a hotărât să meargă cu bicicleta
până în oraş să-l vadă mai de aproape, dar cum a ajuns în oraş s-a
speriat teribil de claxonul unei maşini care-i venea din faţă. A ocolit
maşina şi a vrut să se întoarcă în pădure, dar o altă maşină l-a claxonat
şi zgomotul asurzitor la făcut să cadă de pe bicicletă. Speriat şi-a
abandonat bicicleta şi a luat-o la fugă pe străzi, ascunzându-se după un
camion. Nu bine a respirat uşurat, că un nor uriaş de fum a ieşit din
ţeava de eşapament a camionului şi l-a speriat din nou pe bietul
iepuraş. Bunny a început să tuşească înecându-se şi a luat-o din nou la
fugă pe străzi. Alergând el aşa a văzut la un moment dat mai mulţi
copaci, şi crezând că este pădurea a alergat fericit printre copaci.
Aici alte zgomote asurzitoare l-au speriat la culme. O mulţime
de copii se aflau în parc şi se dădeau pe leagăne. Speriat iepuraşul s-a
ascuns după un copac, dar un copil l-a prins de urechi şi a început să-i
strige de bucurie pe ceilalţi copii:
„Ia priviţi ce am găsit eu!” Şi toţi copiii s-au înghesuit să-l
privească ţipând şi râzând de bucurie, încercând să pună mâna pe el.
„E al meu, eu l-am găsit!”
„Hai să ne jucăm cu el!”, zise un alt copil.
„Să-i legăm o fundă roşie la gât!”, a zis o fetiţă.
Speriat iepuraşul s-a zbătut până a căzut din mâinile băieţelului.
Când a simţit iarba sub picioare iepuraşul a luat-o la fugă printre
copaci. Şi a tot alergat el prin parc până a obosit. Atunci s-a oprit
lângă un pom şi a zis:
63
„Ce foame mi s-a făcut. Dar iarba asta e plină de hârtii şi nu e
aşa bună la gust ca cea din pădure. Vreau înapoi la căsuţa mea din
pădure!”
Plângând iepuraşul a pornit din nou la drum cu speranţa că va
ajunge acasă. Şi cum tot mergea el a văzut un lac.
„După atâta drum mi s-a făcut sete, oare e bună apa din lac?”
Dar cum a luat o înghiţitură de apă a şi scuipat-o afară din gură.
„Ce gust rău are apa asta! Dar nici nu e de mirare, uite ce
mizerii au aruncat oamenii în apa: hârtii, flacoane, ghete, de parcă n-ar
avea coşuri de gunoi. Ce urât e oraşul, de departe părea o cetate
măreaţă cu multe turnuri, dar în realitate nu e decât un oraş poluat de
zgomote şi de gunoaiele aruncate de oameni peste tot. Mai bine e în
pădurea mea unde iarba e fragedă, curată şi are un gust atât de dulce.
În pădurea mea pârâul are apa cristalină şi susură de bucurie că e
limpede. Acolo toate animalele sunt fericite şi au grijă de mediul
înconjurător.”
La un moment dat iepuraşul a văzut-o zburând peste oraş pe
prietena lui Bubu, o bufniţă.
„Bubu, uită-te jos, sunt eu Bunny. Ajută-mă te rog să ajung
acasă căci m-am rătăcit.”
„Bunny, ce cauţi aici în oraş? Părinţii tăi te caută în toată
pădurea disperaţi.”
„Mă plimbam cu bicicleta mea cea noua şi m-am rătăcit. Vreau
acasă la familia mea. Ajută-mă te rog că se întunecă şi mi-e frică!”
„Bine, te conduc eu până la pădure şi de acolo te descurci
singur.”
Aşa a ajuns iepuraşul Bunny acasă teafăr, cu ajutorul bufniţei.
Când şi-a revăzut părinţii le-a sărit în braţe şi le-a promis că nu va mai
pleca singur din pădure.
A doua zi şi-a adunat prietenii din pădure şi au hotărât să apere
cu orice preţ pădurea de toţi cei care vor încerca să o polueze.
Sugestii metodice:
1. Cum se numeşte iepuraşul din povestea noastră?
2. Ce sărbătoreau animalele pădurii?
3. Cum era Bunny?
64
4. Ce a primit el de ziua lui?
5. Unde a hotărât iepuraşul să meargă?
6. Cum a fost aventura în oraş?
7. Cum era iarba aici? De ce?
8. Dar apa de băut? De ce?
9. Cine l-a prins pe Bunny?
10. Cine l-a ajutat pe Bunny să ajungă în pădure?
11. Ce a promis el?
12. Cum era oraşul în realitate?
13. Ce au hotărât Bunny şi prietenii lui?
14. Explicaţi sensul cuvântului „poluare”.
Povestea casei
Poveste populară chineză
Toate acestea s-au întâmplat demult, demult şi nici chiar

străbunii noştri n-ar mai şti de ele.
Atunci pretutindeni erau numai munţi şi dealuri după dealuri.
Oamenii locuiau în peşteri şi aveau ca prieteni păsări şi animale.
Într-o zi, oamenii, păsările şi animalele au pornit împreună după
hrană şi tot au mers până au dat de o câmpie.
Deodată vremea s-a schimbat, s-a pornit furtuna şi a început să
cadă o grindină cât pumnul. Negăsind nici un adăpost, toţi s-au ales cu
capul spart şi cu oasele rupte. Oamenii erau răniţi, păsările cu penele
jumulite, iar animalele cu blănurile crâmpoţite. Dintre toţi care au stat
în câmpie în timpul furtunii, numai un flăcău, un dragon şi un tigru au
scăpat teferi, pentru că s-au vârât într-o peşteră. Peştera s-a umplut
repede cu apă şi n-au mai găsit nici ei un loc ca să se ferească. Flăcăul,
dragonul şi tigrul s-au sfătuit ce s-au sfătuit şi s-au hotărât să-şi dureze
singuri un adăpost, unde să se ascundă când vremuieşte – o casă.
Tigrul a adus fân, dragonul a adus buşteni, flăcăul a făcut un cuţit din
piatră, o frânghie din cânepă; toţi într-un gând şi o inimă au clădit o
colibă trainică, bucurându-se că vor locui în ea.
N-a trecut mult şi dragonul s-a gândit că ar fi bine să rămână
numai el în colibă. Tigrul avea aceleaşi gânduri, dar nici unul nu ştia
65
cum să-i dea afară pe ceilalţi doi, de aceea adesea se certau pentru
fleacuri şi fiecine se simţea prost.
Într-o zi au luat o hotărâre – cel care va fi în stare să-i scoată pe
ceilalţi doi afară din casă, fără să facă uz de forţă, va rămâne în casă.
Tigrul a fugit afară primul, zicând:
— Am să urlu, am să dau din coadă, am să stârnesc vântul şi o
să vedeţi dacă n-o să vă speriaţi!
Cum a terminat de vorbit, a strigat din toate puterile, iar ecoul a
răsunat atât de tare în munţi şi în văi, încât te asurzea. În clipa în care
a dat din coadă, pietrele şi nisipurile s-au clintit, iar vârfurile munţilor
se clătinau atât de tare, de credeai că se vor prăbuşi. Omul şi dragonul,
de spaimă, s-au ghemuit într-un colţ al casei; nu îndrăzneau să facă
nici o mişcare, darmite să mai iasă afară. Tigrul, văzând că nu-i poate
scoate din cuib, s-a întors în casă.
Al doilea care a arătat ce poate a fost dragonul. A fugit afară şi
a strigat cât a putut de tare:
— Voi aduce fulgerul, ploaia cu găleata şi tunetele, şi am să văd
dacă vă speriaţi sau nu!
Acestea fiind zise, a chemat norii plumburii şi într-o clipă s-a
revărsat o ploaie cu găleata, cu fulgere şi trăsnete peste văi şi munţi,
care lua totul din cale. Omul şi tigrul s-au ascuns în casă, răsuflarea li
s-a tăiat de spaimă şi nici unul nu îndrăznea să iasă afară.
Dragonul, când a văzut că nu-i poate clinti, s-a întors în casă.
Tigrul şi dragonul nu mai pridideau lăudându-şi puterile şi priceperea.
Ultimul la rând a fost flăcăul. A fugit în spatele casei şi a vorbit
molcom:
— N-am să strig, n-am să dau din coadă, n-am să stârnesc
vântul şi furtuna, nu voi aduce fulgerul şi trăsnetul, mă voi folosi doar
de puţin jar.
După cum vorbi a şi luat puţin jar şi a aprins coliba. Dragonul şi
tigrul în mare grabă au ieşit afară din casă. Tigrul a fugit în codri, iar
dragonul s-a ascuns în fundul mării. Flăcăul îndată a stins focul şi a
reclădit coliba.
De atunci oamenii locuiesc în case.
66
Sugestii metodice:
1. Unde locuiau oamenii cu multă vreme în urmă?
2. Unde au plecat oamenii şi animalele?
3. Care au fost schimbările vremii?
4. Ce s-a întâmplat cu oamenii şi cu animalele?
5. Cine a scăpat teafăr? Cum s-a întâmplat acest lucru?
6. Ce au hotărât flăcăul, dragonul şi tigrul?
7. Cum a contribuit fiecare la construcţia casei?
8. Ce gândea fiecare?
9. Ce hotărâre au luat?
10. Cum a încercat fiecare dintre ei să devină stăpânul casei?
11. Cine a rămas până la urmă stăpânul casei?
12. Voi unde locuiţi? Dar animalele unde locuiesc?
13. Desenează casa în care locuieşti!
14. Scrie pe puncte cuvântul CASA.
Şotronul
de Rusalin Mureşanu
Într-o zi doi iepuraşi

Puţini la minte şi poznaşi,
Se apucară, uite-aşa,
Să joace şotron pe şosea!
Dar venind un camion
Grăbit şi nu prea… galanton
Şi încărcat cu fiare vechi
Îi nimeri peste…urechi;
Pe fiecare-n mod egal,
Şi-acuma sunt, iată, în spital…
Prin minte putea să le treacă:
ŞOSEAUA NU E LOC DE JOACĂ!
67
Sugestii metodice:
1. Cum erau iepuraşii din poezie?
2. Ce credeţi că înseamnă: „poznaşi”, dar „puţini la minte”?
3. Ce greşeală au făcut ei?
4. Ce jucau iepuraşii? Voi ştiţi să jucaţi şotronul?
5. Ce li s-a întâmplat celor doi iepuraşi?
6. Unde au ajuns ei?
7. Ce trebuie să ştie orice copil, orice fiinţă: „Şoseaua nu e…”.
8. Voi v-aţi jucat vreodată pe stradă?
9. Unde trebuie să ne jucăm?
Salutul
de Gh. Zarafu
Eu, atunci când plec de-acasă

„Buna ziua” spun frumos.
Văd un cunoscut pe stradă?
Îl salut respectuos.
Azi am fost şi lăudat
De a noastră învăţătoare…
Că-i un mod civilizat
Să saluţi cu voce tare.
Sugestii metodice:
1. Ce trebuie să spunem când plecăm de acasă?
2. Dar când ne întâlnim cu persoane cunoscute?
3. Cum salutaţi voi?
4. Cum credeţi că este un copil care salută?
5. Care este părerea doamnei învăţătoare sau educatoare despre
copiii respectuoşi?
6. Exerciţiu: Ne salutăm! (la venire, la plecare)
68
TEMA ANUALĂ – CÂND, CUM
ŞI DE CE SE ÎNTÂMPLĂ?
PROIECT TEMATIC – CE MĂ ÎNCONJOARĂ?
Aventurile unei frunze de toamnă
A fost odată, tare demult un împărat bătrân care avea numeroşi

slujitori voinici ca ursul şi tari ca piatra. Aceştia îşi asumau
răspunderea asupra unor sute de copile care mai de care mai blânde şi
mai frumoase. Oamenii încă de mult, pe acest bătrân împărat l-au
numit Copac, pentru că sta de veghe toată noaptea şi toată ziua
adăposteşte pe toţi trecătorii lăsându-i să stea la umbra frunzelor care
erau copilele.
Slujitorii, după iscusinţa lor aveau nume de ramuri. Toţi aceştia
formau împreună un singur copac cu multe ramuri şi frunze, un copac
bătrân de neîntrecut la numărul anilor.
Ziua era tot mai zglobie şi copacul juca diferite jocuri cu
ramurile şi frunzele care trăiau în linişte şi pace.
Într-o zi se năpusti asupra lor un vânt tare şi puternic de spărgea
ferestrele oamenilor şi ridica în slava hârtiile şi praful de pe drum.
Atunci, copacul tata-împărat chemă toate frunzele şi pe toţi slujitorii şi
le spuse:
— Dragii mei copilaşi, suntem aproape în pragul despărţirii,
vântul suflă aspru spre frunze fără pic de milă. Nu se ştie care dintre
voi va aşterne un covor de rugină şi nici nu se ştie care va avea mai
multe zile.
Eu, ca tată, vă sfătuiesc să nu umblaţi hai-hui, ci ţineţi-vă de
frunza mamă şi aveţi grijă să nu vă dezlipiţi de ea.
Vorbele împăratului sunau tare şi zgomotos: se auzea cum
vântul trece prin el ca o sabie, se vedea cum tremura şi cât pe ce era să
se aplece la pământ cu toată împărăţia.
Dar să lăsăm asta pentru mai târziu şi să vedem ce s-a întâmplat
mai departe.
Mezina, frunză rea şi neascultătoare dar totodată grijulie pentru
împărăţiile din jur, se strecură pe sub ramuri şi o luă din loc prin
69
vecini să vestească de sfaturile bătrânului. Merse ce merse din loc în
loc şi mai vestea pe câte un împărat care îi ieşea în cale de primejdia şi
nenorocirea ce avea să urmeze. Unul dintre împăraţi o opri din drum şi
o luă de mână zicându-i:
— Draga mea copilă, dulce şi blajină, am aflat ce vremuri vor
veni dar de asta nu-ţi face griji şi să nu-ţi fie teamă.
Să ştii că va veni toamna.
Fata-frunză făcu nişte ochi mari şi îşi închipui că toamna este
un monstru, o stafie, o sperietoare de ciori, ori un cântec, un leagăn,
un copil…
— Ce-ar fi să-l întreb „cum e toamna?”, îşi zise în gând mezina
frunză.
Şi hotărâtă de acest lucru prinse curaj şi spuse:
— Bătrânule unchi, ce este toamna?
— Toamna este a treia fiică a anului ce coboară din înaltul
cerului să-şi aştearnă trena ei de culoare galben-brun-arămie, trena
fiind voi frunzele care veţi aşterne un covor de rugină peste întreaga
natură. De cum soseşte de pe dealuri, începe a stropi cu mănunchi de
ciumăfai, natura udă, dând peste ea culoarea ei simbolică de toamnă.
Atunci soarele va coborî spre asfinţit. Răcoarea va brăzda întinsul şi
deodată sămânţa se va scutura, frunzele îngălbenite se vor desprinde
de pe ramurile copacilor şi se vor cufunda într-un somn adânc pentru
totdeauna. Bruma rece şi vântul sturlubatic sunt prieteni nedespărţiţi ai
toamnei. Împreună vor sălta frunzele în sus până în înaltul cerului iar
apoi le vor lăsa din nou pe pământ. Voi, vă veţi apleca în faţa toamnei
părăsind copacul definitiv, tatăl care v-a susţinut atâta timp în adierea
vântului slab. Dar pentru oamenii vrednici, toamna este ca o pagină
din cartea vieţii care îşi aduce roadele ei cu ea. De cum o zăresc se
apucă cu grijă să-i culeagă veşmintele cum sunt: perele, merele,
nucile, gutuile pentru care au muncit tot anul. Dar toamna nu este mai
prejos căci ea e mândră şi fericită de vrednicia lor şi de aceea le
acordă toată încrederea şi speranţa ei.
După câteva secunde, din fantezia povestirii fata frunză făcu
nişte ochi mari şi galbeni ca semn de dezmorţire, îl salută cuviincios
pe bătrânul copac, îi spuse „la revedere” cu un glas stins subţire şi se
îndreptă iute spre casa părintească. Ajunsă acasă fu întrebată de părinţi
70
pe unde a umblat iar ea, cu lacrimi în ochi, istorisi tot ce i s-a întâm-
plat.
Cum termină, se uită pe dealuri şi frumoasa toamnă se apropie
de ea.
Fructele îi ţineau trena, coroniţa de flori strălucea din ce în ce
mai tare, în calea ei se aşezau frunze şi miresme de flori. Dar, în
sfârşit, ajunse la tatăl împărat şi cu încuviinţarea lui luă toată calea
frunzelor /copile şi le duse cu ea, rămânând în urmă dorul părinţilor,
lacrimi amare, pustietate, iar înainte frunze ce se roteau în jurul
toamnei.
Doar o urmă a mai rămas, o lacrimă de frunză şi rouă ce se
aşeza pe copacul împărat. El urma să stea de veghe şi să adăpostească
în continuare toţi trecătorii care făceau popasuri sub el.
Sugestii metodice:
1. Cine era bătrânul împărat şi cum se numea el?
2. Cine erau slujitorii împăratului? Dar fiicele acestuia?
3. Ce le-a sfătuit bătrânul împărat pe fiicele lui?
4. Cum era vremea?
5. Ce anotimp se pregătea să vină?
6. Cum era frunza cea mică?
7. Unde a plecat ea?
8. Ce credea frunza despre anotimpul toamna?
9. Ce i-a povestit unchiul despre toamnă?
10. Cum arăta toamna?
11. Ce i-a cerut toamna tatălui împărat?
„Frunzele pe ramuri
Au îngălbenit,
Plouă, plouă-ntr-una,
Cine a sosit?”
(Toamna)
71
Vântişor şi Norişor Mofturici
A fost odată ca niciodată că dacă n-ar fi nu s-ar mai povesti.

A fost odată o Împărăţie Albastră. Acolo trăiau în pace şi
bucurie Vântul, Soarele, Norii, Luna şi Păsările. Această împărăţie era
departe… departe de pământ.
Dar într-o zi Vântişor – copil zburdalnic se gândi să plece din
împărăţie şi să viziteze pământul. Dar nu-i venea să facă asta singur şi
se gândi să vorbească cu Norişorul Mofturici.
De ce i se spune Norişorul Mofturici? Pentru că tot timpul avea
ceva de comentat. Nu-i convenea nimic.
— Hai să mergem puţin mai încolo, îi spunea mama lui.
— Nu vreau, răspundea el obraznic.
— Trebuie dragul meu. Aici vor veni razele soarelui…,
— Şi dacă vin ce îmi pasă mie! Nici nu-mi pasă! Eu vreau să
stau aici, întrerupse el vorba mamei.
— Nu e bine ce zici, şi nici ce faci. Ascultă-mă dragul meu,
spunea mama lui cu voce caldă. Vor veni razele soarelui şi tu ai să te
încălzeşti prea tare…
— Nu o să mă încălzesc că nu vreau eu!
— Ţţ ţţ ţţ, mai spunea mama lui dând supărată din cap. O să-ţi
pară rău dragul meu că nu asculţi. Razele soarelui sunt puternice şi or
să te încălzească prea tare, şi tot corpul tău se va usca…
— Nu vreau să te ascult, o ţine el una şi bună.
Atunci învârtindu-se cu putere apăru Vântişor. El îl prinse de un
colţ pe Norişor şi-l rostogoli cât acolo…
— Copii, le zise Mama Nor, aveţi grijă cum vă jucaţi, să nu vă
îndepărtaţi prea mult de grădiniţa noastră..
— Avem, ziseră cei doi copii în cor, dar numai aşa ca să închidă
gura mamei lor… Căci nu prea aveau de gând să-i şi asculte sfatul
Şi Vântişor se răsuci iar şi-l învârti pe Norişor, aruncându-l
dintr-o parte în alta.
Prinseră momentul când Mămica Nor închise ochii să se
odihnească puţin şi o zbughiră spre pământ. Se opriră puţin deasupra
unei pajişti, privind florile şi fluturaşii ce zburau din floare în floare…
72
Vântişor pus pe şotii suflă puţin mai tare şi florile îşi plecară supuse
capul; râzând, suflă şi mai tare, numai că de data asta, florile se
rupseră şi căzură plângând la pământ. Fluturii se zbăteau în toate
direcţiile.
— Ce-ai făcut îl întrebă Norişor Mofturici? De ce ai rupt
florile… Erau aşa frumoase. Şi fluturaşii unde s-au ascuns?
— Suntem aici sub florile care au mai rămas în picioare. Cine
este acela care ne-a stricat căsuţele?
— Sunt eu Vântişor şi dacă mă supăraţi am să le stric pe toate.
— De ce faci asta? Noi nu ţi-am făcut nici un rău! Strigară
fluturaşii în cor
— Dar eu fac numai ce vreau răspunse Vântişor. Şi se mai roti
de câteva ori.
— Hei, strigă Norişor Mofturici, ai grijă ce faci, nu vezi că m-ai
învârtit de-mi sar stropii….
— Şi ce dacă! Doar ne jucăm. Aruncă şi tu nişte stropi ca să-i
speriem de tot pe Fluturaşi.
Fluturaşii se supărară şi hotărâră să-i pedepsească pe cei doi
copilaşi obraznici.
Se ascunseră sub o frunză mare de brusture, ce se înfipsese bine
în spatele unui arici şi începură mica şi urgenta lor şedinţă
— Cel mai tânăr dintre ei, le spuse că va încerca să zboare la
Soare şi să-i povestească de acea întâmplare.
— Nu ai să reuşeşti, dragul meu îi spuse cel mai bătrân. Soarele
e departe şi dacă totuşi reuşeşti să ajungi la el, căldura lui îţi va topi
aripioarele.
— Şi atunci ce facem?
— O să stăm ascunşi aici, Vântişor se va plictisi şi va pleca.
Văzând că nu reuşeşte să mai facă nişte fluturaşi să zboare
dezordonat, Vântişor se umflă şi mai tare şi suflă cu putere, Numai că
tot rotindu-se hăinuţele lui se încurcară în crengile unui stejar bătrân.
Degeaba trase el cu putere că nu mai reuşi să se salveze din
strânsoarea crengilor groase.
— Ajutor strigă el! Sunt prins aici. Salvaţi-mă nu mă pot mişca.
Norişor Mofturici vino! Striga el cu ultimele puteri
73
— Dar eu nu mă pot mişca fără ajutorul tău, nu ştii?! Va trebui
să vii să mă tragi tu, ca de fiecare dată.
— Dar eu nu pot. Sunt prins între crengi!
Soarele se ridica din ce în ce mai mult pe cer.
— Mi-e foarte cald, şi transpir, spuse printre lacrimi Norişor
Mofturici. Mama, mama, ajută-mă!
Mama Nor, se trezi şi privi în jos!!
— Of, dragul meu Norişor, ţi-am spus de atâtea ori să nu mai
pleci de lângă mine şi să nu stai neacoperit în soare. Acum razele lui
puternice te vor topi, şi lacrimile tale vor uda acele floricele de care aţi
râs tu şi prietenul tău, Vântişor. Acolo jos, mama nu te poate ajuta!
Încet, încet din Norişorul Mofturici nu mai rămase nimic.
Vântişor se transformă într-o imensă pânză de păianjen, fixată
de crengile bătrânului stejar.
Am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa!
Sugestii metodice:
1. Unde se petrece această întâmplare?
2. Cine trăia în acea împărăţie?
3. Ce ideea avea Vântişor?
4. Cu cine voia să se joace?
5. Cum era Norişor Mofturici?
6. Ce le-a spus mama?
7. Au ascultat Vântişor şi Norişor Mofturici sfatul mamei?
8. Ce au făcut ei pe pământ?
9. Cum au scăpat fluturii de răutăţile celor doi?
10. Cum s-a sfârşit povestea celor doi?
11. Voi ascultaţi întotdeauna sfatul mamei?
12. Spune ceva despre: „vânt”, „soare”, „nor”, „cer”.
„Când apare el pe cer,
Stelele se-ascund şi pier.”
(Soarele)
„Peste ape şi pământ
Plutesc munţi purtaţi de vânt.”
(Norii)
74
Unde a zburat rândunica
de Titel Constantinescu
Când s-a trezit Cip-Cirip, un vânt rece bătea, care legăna

frunzele copacilor şi tufele măceşilor…
Soarele nici nu răsărise încă şi vrăbiuţa Cip-Cirip îşi luă zborul
spre prietena ei, rândunica:
„O să zburăm amândouă, până la iaz şi o să facem baie
împreună”, se gândea pe drum vrăbiuţa, bucuroasă. „Ea în apă, eu în
nisip”.
Căsuţa rândunicii era sub streaşina unei case, sus, sus de tot!
Cip-cirip-cirip! făcu vrăbiuţa, ceea ce pe limba vrăbiilor însemna:
„Vecinică,
Rândunică
Ieşi afară
Surioară…
Nu-i nici cald şi nu-i nici soare,
Dar e bine de plimbare…”
A stat vrăbiuţa, a mai strigat odată, de două ori, apoi, sfârrrr… a
zburat spre pădure.
Frunzele copacilor începuseră să se îngălbenească şi firele de
iarbă nu mai erau verzi. Vrăbiuţa simţea că e mai frig decât ieri, dar nu
prea înţelegea de ce…
Şi cum zbura ea, aşa, mai aproape de pământ, numai ce-o văzu
pe furnică. Aceasta ducea spre un muşuroi un miez de pâine mai mare
decât două furnici la un loc!
Vrăbiuţa se apropie de ea şi ciripi:
„Cip-cirip, soră furnică,
N-ai văzut pe rândunică?”
Dar furnica îi răspunse fără să se oprească din drum:
— N-am văzut-o, n-am văzut-o… Du-te şi întreabă-l pe
bursuc… Eu n-am timp să mă uit după rândunică.
Acum îmi fac provizii de iarnă…
75
Vrăbiuţa zbură mai repede, până ce îl întâlni pe moş Bursuc.
Abia ducea în gură o ramură cu frunze roşioare, ca arama. Se pregătea
să-şi facă culcuşul.
Vrăbiuţa se opri pe un fir de măceş.
„Moş Bursuc, n-ai văzut
Vecinica,
Rândunica
Pe aici a trecut?”
Dar bursucul n-o văzuse pe rândunică, şi-i păru rău că n-o putea
ajuta pe vrăbiuţă.
Şi iar zbură vrăbiuţa, mai departe. În poiană, întâlni o şopârlă.
— N-ai văzut-o pe rândunică?… Întrebă ea.
Dar nici şopârla n-o văzuse şi îi răspunse repede:
— N-am văzut-o, n-am văzut-o. N-am avut timp… Toată
dimineaţa am căutat o piatră mai mare, sub care să dorm toată iarna…
În sfârşit, am găsit una!
Şopârla a plecat spre noul ei culcuş, iar vrăbiuţa a zburat până la
iaz la prietena ei broscuţa. Sălciile de pe mal îşi scuturaseră toate
frunzele, iar nuferii nu se mai vedeau deloc.
Vrăbiuţa se opri lângă malul lacului şi strigă:
„Hai, broscuţă Oac-oac-oac,
Ieşi acum puţin din lac!
Cip ci-rip-cip-cirip…”
Şi iată că broscuţa ieşi la mal…
— Bună ziua, broscuţă! ciripi vrăbiuţa. N-ai văzut pe
rândunică? o caut de azi dimineaţă.
— Nu, n-am văzut-o! răspunse broscuţa. Oac-Oac! Mi-am făcut
o căsuţă în nămolul din fundul lacului. E aşa de cald acolo! O să dorm
toată iarna. Dar ce se aude? întrebă broscuţa…
— la te uită, nişte păsări! N-o fi şi prietena noastră, rândunica?
— Ba da, şi eu sunt, răspunse rândunica. Şi coborî lângă ele.
— Dar unde ai fost până acum? întrebă vrăbiuţa… Te-am căutat
peste tot şi nu te-am găsit.
— Am stat de vorbă cu alte rândunici, pe nişte fire de telegraf şi
ne-am făcut planul de drum.
— Cum? de ce plecaţi? întrebară broscuţa şi vrăbiuţa.
76
— N-avem ce mânca la iarnă. Aici nu mai găsim nici musculiţe,
nici viermişori.
— Dar o să mai vii? întrebă vrăbiuţa.
— Sigur că-o să viu! la primăvară.
Vrăbiuţa era tare bucuroasă… se gândea cum să păzească mai
bine cuibul rândunicii, până la primăvară…
Şi rândunica a plecat. S-a ridicat sus, sus de tot şi împreună cu
celelalte rândunici, strânse în stol, au zburat mai departe spre ţările
calde.
Vrăbiuţa ciripi în urma rândunicii: „Drum bun, rândunico!”
Apoi zbură repede spre cuib, ca să-l deretice, să aibă şi ea
adăpost peste iarnă.
Sugestii metodice:
1. Unde a plecat vrăbiuţa Cip-Cirip?
2. Cum era vremea afară?
3. Care sunt semnele sosirii anotimpului toamna?
4. Pe cine a întrebat vrăbiuţa de prietena ei rândunica?
5. Pentru ce şi cum se pregăteau toate aceste vieţuitoare?
6. Unde a fost rândunica?
7. Ce planuri şi-a făcut ea?
8. Unde şi de ce pleca rândunica?
9. Când urma să se întoarcă rândunica?
10. Ce va face vrăbiuţa în tot acest timp?
11. Ce i-a urat ea prietenei sale?
12. Spune cum face:
vrabia – cirip-cip, cirip-cip
vântul – vâjjj, vâjjj (se prelungeşte „j” şi se accentuează)
broasca: oac-oac.

 Diferenţierea sunetelor „C”, „G”, „T”
Afară este… toamnă.
Afară este… frig.
Vrăbiuţa noastră o căuta pe… rândunică.
77
ca-ta ca-ga tub-cub caz-gaz
ta-ca ga-ca tai-cai cât-gât
co-to co-go ton-con cri-gri
to-co go-co tos-cos crai-grai
cu- tu cu-gu dac-dat luncă-lungă
tu-cu gu-cu lac-lat strică-strigă
că-tă că-gă cot-tot mac-mag
tă-că gă-că
Toamna
de Elena Dragoş
Zboară frunzele în vânt,

Ce frumos cad la pământ!
Toamna iarăşi a sosit,
Mic şi mare-i mulţumit.
Noi cu toţii ne-adunăm,

Desenăm, lucrăm, pictăm.
Vremea trece cu folos,
Chiar de-i timp urât, ploios.
Sugestii metodice:
1. Ce se întâmplă cu frunzele în anotimpul toamna?
2. Ce alte schimbări se produc în natură în anotimpul toamna?
3. Care sunt activităţile copiilor în anotimpul toamna? De ce?
4. Vă place anotimpul tomna? De ce?
„Pic, pic, pic
Bate în geam
Şi pe frunzele de ram?
Cine ghiceşte,
Spune cum se numeşte?”
(Ploaia)
78
Doamna toamnă
Doamna toamnă cea ghiduşă

Ne îmbie jucăuşă
Din carele încărcate
Să alegem pe gustate
Mere cu obraji de soare.
Struguri, pere gălbioare,
Şi gutui amărui
Cu puf galben ca de pui.
Doamna toamnă ni le-adună
Fiindcă-i harnică şi bună.
Sugestii metodice:
1. Cum este doamna toamnă?
2. Ce ne aduce toamna?
3. Cum sunt merele? Dar perele? Dar gutuile? (adjective)
4. Cum este toamna?

 Fixarea sunetului „T”
— Cine poate să spună în ce anotimp suntem?
— Toamna.
 Introducerea sunetului în silabe:
ta-te-ti-to-tu-tă-tî at-et-it-ot-ut-ăt-ît
 Introducerea sunetului „t” în cuvinte:
tac, tanc,
tei, tel, test, text,
tic, timp, tir, târg,
toc, toi, top, tors, tort, toţi
tu, tub, tuci, tuns, tur, tuş.
 Introducerea sunetului „t” în propoziţii:
Toamna este aproape.
Trăsnetul trosneşte.
Tu stai cuminte.
79
Povestea mărului buclucaş
adaptare după V. Suteev
Într-o zi de toamnă târzie când copacii se goliseră de mult de

frunze, în vârful unui măr sălbatic, din pădure, mai atârna un măr, un
singur măr.
Tocmai în timpul acesta, iepuraşul, care alerga prin pădure, a
văzut mărul.
Dar cum să-l ia de acolo? Mărul era sus, sus de tot iar el nu
putea să sară până la el!
— Crra – crra! …se auzi de sus dintr-un brad. Era cioara cea
neagră şi urâtă care râdea.
Se uită iepuraşul la ea cu uimire şi-i strigă:
— Heii, cioaro, rupe-mi şi mie mărul ăla de sus!
Cioara a zburat din brad şi a rupt mărul. Numai că nu a reuşit
să-l ţină în cioc, şi mărul a căzut.
— Îţi mulţumesc, cioaro! – a strigat bucuros iepuraşul şi a dat
să ridice mărul de jos, dar acesta parcă ar fi fost viu, a început deodată
să sâsâie… Şi a luat-o la fugă.
— Ce-o fi asta? Iepuraşul s-a speriat foarte tare dar apoi a
înţeles: mărul căzuse chiar pe un arici, care, făcut ghem, dormea sub
pom.
Ariciul, buimac de somn, a sărit în sus şi s-a pus pe fugă, cu
mărul înfipt în ţepii lui.
— Stai, stai! – striga iepuraşul cât îl ţineau puterile. Unde fugi
cu mărul meu?
Ariciul se opreşte şi zice:
— Acesta-i mărul meu. A căzut, iar eu l-am prins.
Atunci,iepuraşul s-a repezit la arici:
— Să-mi dai mărul chiar acum! Eu l-am găsit!
S-a apropiat în zbor şi cioara şi zice:
— Degeaba vă certaţi. Acesta este mărul meu fiindcă eu l-am
rupt din pom. Şi s-a pornit o ceartă între cei trei, că nu se mai puteau
înţelege. Fiecare striga în felul lui.
— Este mărul meu – striga iepuraşul – că eu l-am văzut primul!
— Ba e al meu – croncănea cioara – că eu l-a rupt!
80
— Ba e al meu – striga ariciul – că eu l-am prins!
Ţipete, mare gălăgie în toată pădurea şi harţa începe. Cioara îl
loveşte pe arici cu ciocul în nas, ariciul îl înţeapă pe iepuraş cu ţepii în
codiţă, iar iepuraşul o loveşte pe cioară cu lăbuţa peste cioc.
Dar iată că apare şi cumătrul Moş Martin – ursul care mormăie
supărat:
— Ei, dar ce s-a întâmplat aici? Ce-i cu gălăgia asta?
Toţi se reped spre el, şi-i spun:
— Tu, Moş Martine, eşti cel mai mare şi mai inteligent din
pădure. Te rugăm să ne faci judecată dreaptă. Cui vei crede de
cuviinţă că i se cuvine mărul acesta, al lui să fie.
Şi i-au povestit ursului toate câte s-au petrecut.
A stat Moş Martin s-a gândit ce s-a gândit, s-a scărpinat după
urechea dreaptă şi a întrebat:
— Cine a descoperit mărul?
— Eu! – a răspuns iepuraşul.
— Dar cine l-a rupt din pom?
— Crra – crra – fireşte că eu! a răspuns cioara.
— Buun! Şi cine l-a prins?
— Eu, eu Moş Martine – eu l-am prins! a chiţăit ariciul.
— Iată ce este, a fost de părere Moş Martin, – voi toţi aveţi
dreptate, şi de aceea fiecare din voi are dreptul să primească mărul …
— Da, dar nu-i decât un singur măr! au sărit toţi cu gura.
— Împărţiţi mărul în părţi egale şi fiecare să ia câte o bucăţică.
Toţi au izbucnit într-un glas:
— Cum de nu ne-a venit ideea asta mai înainte?!
Ariciul a luat mărul buclucaş şi l-a împărţit în patru părţi egale.
Prima bucăţică a dat-o iepuraşului şi i-a zis:
Asta ţie, iepuraşule, pentru că tu ai văzut primul mărul.
A doua bucăţică a dat-o ciorii:
— Asta ţie, cioaro, fiindcă tu ai rupt mărul din pom.
A treia bucăţică, ariciul şi-a pus-o deoparte pentru sine şi a zis:
— Asta pentru mine, întrucât eu am prins mărul acesta
buclucaş.
Cea de-a patra bucăţică ariciul i-a pus-o ursului în labă şi ia zis:
— Iar asta ţie Moş Martine…
81
— Dar de ce mie? răspunse, mirat, ursul.
— Tocmai pentru că tu ne-ai împăcat şi ne-ai învăţat să gândim!
Şi fiecare şi-a mâncat bucăţica sa de măr, şi toţi au fost
mulţumiţi că Moş Martin a făcut judecată dreaptă şi nu a nedreptăţit
pe nimeni.
Şi iaca aşa s-a sfârşit povestea mea.
Sugestii metodice:
1. În ce anotimp se petrece această întâmplare?
2. Cum sunt copacii în anotimpul toamna?
3. Ce a văzut iepuraşul?
4. Pe cine a rugat să îl ajute?
5. Ce a făcut cioara?
6. Unde a căzut mărul?
7. Cui credeţi că aparţinea mărul?
8. Ce fac iepuraşul, cioara şi ariciul?
9. Cine reuşeşte să rezolve problema? Cum?
10. Cum este împărţit mărul? Pentru cine sunt cele patru bucăţi?
11. Voi cum aţi fi rezolvat problema?
 Fixarea sunetului „D”.
— Cum a fost judecata lui Moş Martin?
— Dreaptă.
 Să spunem împreună „d”. Acum tu singur.
 Introducerea sunetului „d” în silabe:
da de di do du dă dî ad ed id od ud ăd îd
 Structuri silabice cu ritm:
da-da, de-de, di-di, do-do, du-du
da-da-da, de-de-de, do-do-do, du-du-du
 Introducerea sunetului „d” în cuvinte-iniţial:
da, dac, dans, dar, dat, dor, deal, de, des, din, disc,
domn, dorm, drag,drept, drum, dud, duş.
82
Povestea nucii lăudăroase
de Vladimir Colin
A fost odată o nucă, o nucă… ei, ca toate nucile! Şi nuca asta

creştea într-un nuc. Dar nucul nu mai era ca toţi nucii… Şi ştiţi de ce?
Pentru că nucul ăsta se pomenise crescând în pădure. Nu ştiu cum
ajunsese acolo, printre stejari şi fagi, dar ce ştiu, e că acolo trăia de ani
şi ani de zile. Şi uite că printre nucile pe care le făcuse era şi nuca
noastră. Ei, şi într-o bună zi vine un urs mare, mai mare chiar decât
nenea Niţă, şi se întinde sub nuc să tragă un pui de somn.
— Ah, ce bine o să dorm! spuse ursul şi se puse cu burta în sus,
cu labele pe după ceafă şi începu să sforăie: Sfârrrr-mârrr!
Sfârrr-mârrr!
Tocmai atunci, creanga pe care tocmai stătea spânzurată nuca
noastră strigă veselă:
— Ei, nucă-nucuşoară! Gata, poţi să-ţi dai drumul, că eşti
coaptă bine…
Fireşte, nuca nu aşteptă să i se spună de două ori. Se aruncă de
pe creanga ei, fără umbrelă sau paraşută, se aruncă vitejeşte, aşa cum
se aruncă nucile şi… drept pe nasul ursului se opri.
— Văleu! răcni ursul, deşteptat fără veste, dar nepricepând ce-l
izbise tocmai pe nas (care e partea lui cea mai simţitoare) se ridică
degrabă şi-o luă la sănătoasa.
— Ehei, aţi văzut cine sunt eu? strigă atunci nuca. Sunt
pesemne nespus de puternică dacă până şi ursul se teme de mine!
Iepurele, care văzuse tot ce se petrecuse, se apropie tremurând
de nucă şi o rugă cu glas stins:
— Puternică nucă, milostiveşte-te de un biet iepure!… Să nu
mă mănânci!
— Bine, îi răspunse nuca. De astă dată te iert, dar vezi să nu mă
superi prea tare şi să nu-mi mai ieşi înainte că de! nu ştiu, zău…
Veveriţa se rugă şi ea, plângând:
— Of şi of, puternică nucă! Îndură-te şi de o biată veveriţă…
N-o mânca nici pe ea!
Ia ascultaţi, făpturi neroade! se supără de astă dată nuca. Ce,
vreţi să mă lăsaţi să mor de foame?… Păi, mâine o să vină lupul să mă
83
roage să-l cruţ, apoi mistreţul, apoi cine mai ştie care alt neisprăvit…
Şi eu? V-aţi gândit că şi eu trebuie să mă hrănesc? Doar sunt o nucă
adevărată, o nucă puternică, o nucă… Ehei, ce ştiţi voi! Iepurele şi
veveriţa o luară la fugă şi vestiră înspăimântaţi că s-a sfârşit cu pacea
pădurii. S-a ivit o dihanie cumplită, una care pare mică şi
neînsemnată, dar care mănâncă urşi, lupi şi mistreţi, cum ai înghiţi un
fir de iarbă!
Toate sălbăticiunile se zăvorâră în vizuinile lor, aşteptând cu
inima strânsă ca dihania cea cumplită să li se ivească înaintea porţilor.
În pădure se lăsase o tăcere grea şi nici măcar păsările nu se mai
încumetau să cânte.
Iar în tăcerea aceea se auzeau când şi când nişte ţipete grozave:
— Unde-s lupii, urşii şi mistreţii? Unde-s leii, zmeii şi
balaurii?… Vreau să le trag o mamă de bătaie şi să-i înghit pe nemes-
tecate!
Aşa striga nuca de răsuna pădurea, şi nici lupii, nici urşii, nici
mistreţii, ba nici chiar leii, zmeii şi balaurii nu cutezau să crâcnească.
Dar într-o zi veni un băieţel, se plimbă prin pădure, găsi nuca şi,
după ce-i sparse coaja o mâncă.
Sugestii metodice:
1. Unde creştea nuca din povestea noastră?
2. Cine s-a aşezat sub nuc? De ce?
3. Cum sforăia ursul?
4. Ce a făcut nuca noastră?
5. Cum a reacţionat ursul?
6. Ce credea nuca despre ea?
7. Ce înseamnă să fii lăudăros?
8. Cunoaşteţi şi voi astfel de oameni?
9. Cum se purtau vieţuitoarele pădurii cu nuca?
10. Ce striga nuca?
11. Cum s-a sfârşit povestea nucii lăudăroase?
12. Ce părere aveţi despre purtarea ei?
13. Spune cum este! (adjective)
Nuca este……………
84
(iepuraşul, veveriţa, ursul, lupul, leul, zmeul, balaurul,
băieţelul).
Merişorul
de Ştefan Tita
În grădină, printre flori,

Am sădit un merişor.
Îl udăm, îl îngrijim,
De omizi noi îl ferim.
Pomişorul a crescut.
Cât de mândru s-a făcut!
Este mai înalt ca noi
Şi-i dă muguri, şi-i dă flori.
Şi-o să fie mai voinic
Fiindcă-l îngrijim de mic,
Iar când mare o să crească,
Mere-o să ne dăruiască.
Sugestii metodice:
1. Ce a fost sădit în grădina de legume?
2. Cum este îngrijit merişorul?
3. Cum arată acum merişorul?
4. Ce ne va da merişorul când va creşte?
5. În ce anotimp se culeg merele?
6. Cum pot fi consumate merele?
7. Ce trebuie să facem înainte de a le consuma?
8. De ce este bine să mâncăm mere?
9. Cuvinte alintate:
măr – ……………
grădină – ………
floare – …………
mugur – ………
pom – …………..
omidă – ……….
85
Ciupercuţa cu papuci
Ciupercuţa cu papuci
A pornit-o pe cărare
— Unde te duci? Unde te duci?
Strigă Izma şi-o Cicoare.
La oraş dragele mele,
Îi răspunse ea voioasă
Ca să-mi cumpăr picăţele
Şi-o umbrelă mai frumoasă.
Ia-mi şi mie o umbreluţă
Că sunt mică şi drăguţă
Şi aş vrea să fiu ca tine
O ciupercă foarte bine.
Sugestii metodice:
1. Ce avea ciupercuţa în picioare?
2. Unde a plecat ciupercuţa?
3. Cu cine se întâlneşte ea?
4. Ce sunt izma şi cicoarea?
5. La ce folosesc ele?
6. Pentru ce merge ciupercuţa la oraş?
7. De ce credeţi că îşi cumpără ciupercuţa umbreluţă şi picăţele?
8. Cum este considerată ciupercuţa?
9. Eu spun…, tu spui foarte mult! (adjectiv, grade de
comparaţie)
Ex. Eu spun bine, tu spui foarte bine
dragă – ………….. voioasă – ………..
frumoasă – ……… mică – …………….
drăguţă – ………..
86
Toamna
de Demostene Botez
Toţi acei ce-ntreaga vară

Au lucrat, din zori în seară,
Toamna cu roade bogate,
Au şi fructe, şi bucate.
Mere, pere în panere,

Prune bune şi alune,
Şi gutui amărui
Cu puf galben ca de pui
Şi tot felul de legume,
De nu le mai şti pe nume.
Sugestii metodice:
1. Cine culege roadele toamnei?
2. Cum este anotimpul toamna?
3. Care sunt roadele toamnei?
4. Ce fructe de toamnă cunoaşteţi?
5. Dar legume?
6. În ce culeg oamenii fructele şi legumele?
7. Explicaţi sensul cuvântului „panere”.
8. De ce cultivă oamenii fructe şi legume?
„Pepenaşul cu gurgui
E-mbrăcat cu puf de pui.”
(Gutuia)
„Mere mari cu biberon

Au crescut la noi în pom”.
(Perele)
10. Spune cu este! (formulare de propoziţii)

 Introducerea sunetului „d” în cuvinte – d mediu şi d final:
87
Toamna aduce………. roade bogate.
Spune după mine şi apoi singur: cadă, cadou, stradă, modă,
pradă, adunat, adus, idee, căldură.
În anotimpul toamna, afară nu mai este foarte… cald.
Spune după mine şi apoi singur: cad, când, gând, blând, brad,
grad, gard, cod, nod, rod, vând, pod, nord
 Introducerea sunetului „d” în propoziţii:
Doamna aduce două ghinde.
Dănuţ duce două ghiozdane.
Dicu se duce la dulap.
 „T” şi „D” paronime în poezii:
„Stăpâna mea e o doamnă
Îmi face casă de toamnă
Îmi face zahăr tos
Blăniţa o port pe dos.”
Puiul
de Ion Alexandru Brătescu-Voineşti
Sandi, să asculţi pe mămica…

Într-o primăvară, o prepeliţă aproape moartă de oboseală – că
venea de departe, tocmai din Africa – s-a lăsat din zbor într-un lan
verde de grâu, la marginea unui lăstar.
După ce s-a odihnit vreo câteva zile, a început să adune
beţigaşe, foi uscate, paie şi fire de fân şi şi-a făcut un cuib pe un
moşoroi de pământ, mai sus, ca să nu i-l înece ploile; pe urmă, şapte
zile de-a rândul a ouat câte un ou, în total şapte ouă mici ca nişte
cofeturi şi a început să le clocească.
Ai văzut cum sta găina pe ouă? Aşa sta şi ea, doar că ea în loc
să stea în coteţ, sta afară în grâu; şi ploua, ploua de vărsa şi ea nu se
mişca, ca nu cumva să pătrunză o picătură de ploaie la ouă. După trei
săptămâni i-au ieşit nişte pui drăguţi, nu goi ca puii de vrabie,
îmbrăcaţi cu puf galben ca puii de găină, dar mici, parcă erau şapte
gogoşi de mătase, şi au început să umble prin grâu după mâncare.
Prepeliţa prindea câte o furnică, ori câte o lăcustă le-o firimiţea în
88
bucăţele mici, şi ei, pic! pic! pic! cu cioculeţele lor, o mâncau
numaidecât. Şi erau frumoşi, cuminţi şi ascultători; se plimbau
prinprejurul mamei lor şi când îi striga:
„Pitpalac!” repede veneau lângă ea. Odată, prin iunie, când au
venit ţăranii să secere grâul, al mai mare dintre pui n-a alergat repede
la chemarea mă-sii, şi cum nu ştia să zboare, haţ! l-a prins un flăcău
sub căciulă. Ce frică a păţit când s-a simţit strâns în palma flăcăului,
numai el a ştiut; îi bătea inima ca ceasornicul meu din buzunar; dar a
avut noroc de un ţăran bătrân, care s-a rugat pentru el:
— Lasă-l jos, mă Marine, că e păcat de el, moare. Nu-l vezi că
de-abia e cât luleaua?!
Când s-a văzut scăpat, fugea speriat la prepeliţă să-i spuie ce-a
păţit.
Ea l-a luat, l-a mângâiat şi i-a spus:
— Vezi care va să zică să nu mă asculţi? Când te-i face mare, o
să faci cum ai vrea tu, dar acum, că eşti mic, să nu ieşi niciodată din
vorba mea, că poţi să păţeşti şi mai rău.
Şi aşa trăiau acolo liniştiţi şi fericiţi. Din seceratul grâului
şi din ridicarea snopilor se scuturaseră pe mirişte o groază de boabe cu
care se hrăneau şi, măcar că nu era vreo apă prin apropiere, nu
sufereau de sete, că beau dimineaţa picături de rouă de pe firele de
iarbă. Ziua, când era căldura mare, stau la umbra în lăstar;
după-amiaza, când se potolea vipia, ieşeau cu toţii pe mirişte; iar în
nopţile răcoroase se adunau grămadă, ca sub un cort, sub aripile
ocrotitoare ale prepeliţei.
Încet-încet puful de pe ei s-a schimbat în fulgi şi în pene, şi cu
ajutorul mamei lor au început să zboare. Lecţiile de zbor se făceau
dimineaţa spre răsăritul soarelui, când se îngâna ziua cu noaptea, şi
seara în amurg, căci ziua era primejdios din pricina hereţilor, care
dădeau târcoale pe deasupra miriştii.
Mama lor îi aşeza la rând şi îi întreba: „Gata?” „Da”,
răspundeau ei. „Una, două, trei!” Şi când zicea „trei”, frrr! zburau cu
toţii de la marginea lăstarului tocmai colo lângă cantonul de pe şosea
şi tot aşa îndărăt. Şi mama lor le spunea că-i învaţă să zboare pentru o
călătorie lungă, pe care trebuiau s-o facă în curând, când o trece vara.
89
„Şi o să zburăm pe sus de tot, zile şi nopţi, şi o să vedem dedesubtul
nostru oraşe mari şi râuri, şi marea.”
Într-o după-amiază pe la sfârşitul lui august, pe când puii se
jucau frumos în mirişte împrejurul prepeliţei, aud o căruţă venind şi
oprindu-se în drumeagul de pe marginea lăstarului. Au ridicat toţi în
sus capetele cu ochişorii ca nişte mărgele negre şi ascultau.
„Nero! înapoi!” s-a auzit un glas strigând.
Puii n-au priceput; dar mama lor, care înţelesese că e un
vânător, a rămas încremenită.
Scăparea lor era lăstarul, dar tocmai dintr-acolo venea
vânătorul. După o clipă de socoteală, le-a poruncit să se pitulească jos,
lipiţi cu pământul, şi cu nici un preţ să nu se mişte.
— Eu o să zbor; voi să rămâneţi nemişcaţi; care zboară, e
pierdut. Aţi înŢeles?
Puii au clipit din ochi c-au înţeles şi au rămas aşteptând în
tăcere. Se auzea fâşâitul unui câine care alerga prin mirişte şi din când
în când glasul omului:
— Unde fugi? înapoi, Nero!
Fâşâitul se apropie – uite câinele: a rămas împietrit cu o labă în
sus, cu ochii ţintă înspre ei.
— Nu vă mişcaţi, le şopteşte prepeliţa şi se strecoară binişor
mai departe. Câinele păşeşte încet după ea. Se apropie grăbit şi
vânătorul. Uite-l: piciorul lui e acum aşa de aproape de ei, încât văd
cum i se urcă o furnică pe carâmbul cizmei. Vai! cum le bate inima.
După câteva clipe prepeliţa zboară ras cu pământul, la doi paţi de la
botul câinelui, care o urmăreşte; vânătorul se depărtează strigând:
„Înapoi! înapoi!” Nu poate trage, de frică să nu-şi împuşte câinele; dar
prepeliţa se preface aşa de bine că e rănită, încât câinele vrea cu orice
preţ s-o prindă; iar când socoteşte ea că e în afară de bătaia puştii,
zboară repede spre lăstar.
În vremea asta puiul ăl mai mare, în loc să stea nemişcat ca
fraţii lui, după cum le poruncise mă-sa, zboară; vânătorul îi aude
pârâitul zborului, se întoarce şi trage. Era cam departe. O singură alică
l-a ajuns la aripă. N-a picat, a putut zbura până în lăstar; dar acolo, de
mişcarea aripii, osul – la început numai plesnit – s-a crăpat de tot, şi
puiul a căzut cu o aripă moartă. Vânătorul, cunoscând desimea
90
lăstarului şi văzând că trăsese într-un pui, nu s-a luat după dânsul,
socotind că nu face truda de a-l căuta prin lăstar.
Ăilalţi pui nu s-au mişcat din locul unde-i lăsase prepeliţa.
Ascultau în tăcere. Din când în când se auzeau pocnete de puşcă şi
glasul vânătorului strigând „Apporte!” Mai târziu căruţa s-a îndepărtat
înspre vânător pe drumeagul lăstarului; încet-încet pocnetele şi
strigătele s-au pierdut, s-au stins, şi în tăcerea serii care se lăsa nu se
mai auzea decât cântecul greierilor; iar când s-a înnoptat şi răsărea
luna dinspre Cornăţel, au auzit desluşit glasul mamei lor chemându-i
din capul miriştii: „Pitpalac! pitpalac!”
Repede au zburat înspre ea şi au găsit-o. Ea i-a numărat: lipsea
unul.
— Unde e nenea?
— Nu ştim, a zburat.
Atunci prepeliţa disperată a început să-l strige tare, mai tare,
ascultând din toate părţile. Din lăstar i-a răspuns un glas stins: „Piu!
piu!”…
Când l-a găsit, când i-a văzut aripa ruptă, a înţeles că era
pierdut; dar şi-a ascuns durerea, ca să nu-l deznădăjduiască pe el…
D-atunci au început zile triste pentru bietul pui; se uita cu ochii plânşi
cum fraţii lui se învăţau la zbor dimineaţa şi seara; iar noaptea, când
ăilalţi adormeau sub aripa mamei, el o întreba cu spaimă:
— Mamă, nu e aşa că o să mă fac bine? Nu e aşa c-o să merg şi
eu să-mi arăţi cetăţi mari şi râuri, şi marea?
— Da, mamă, răspundea prepeliţa, silindu-se să nu plângă.
Şi a trecut vara. Au venit ţăranii cu plugurile de au arat miriştea;
prepeliţa s-a mutat cu puii într-un lan de porumb de alături; dar peste
câtăva vreme au venit oamenii de au cules porumbul, au tăiat cocenii
şi au întors locul; atunci s-a mutat în nişte pârloage din marginea
lăstarului.
În locul zilelor mari şi frumoase au venit zile mici şi posomo-
râte, a început să cadă bruma şi să se rărească frunza lăstarului. Pe
înserate se vedeau rândunici întârziate zburând în rasul pământului, ori
pâlcuri de alte păsări călătoare, iar în tăcerea nopţilor friguroase se
auzeau strigătele cocorilor, mergând toate în aceeaşi parte, către
miazăzi. În inima bietei prepeliţe era o luptă sfâşietoare. Ar fi vrut să
91
se rupă în două: jumătate să plece cu copiii sănătoşi, care sufereau de
frigul toamnei înaintate, iar jumătate să rămâie cu puiul schilod, care
se agăţa de ea cu disperare. Suflarea duşmănoasă a crivăţului, pornită
fără veste într-o zi, a hotărât-o. Decât să-i moară toţi puii, mai bine
numai unul – şi fără să se uite înapoi, ca să nu-i slăbească hotărârea, a
zburat cu puii zdraveni, pe când ăl rănit striga cu deznădejde:
— Nu mă lăsaţi! Nu mă lăsaţi!
A încercat să se târască după ei, dar n-a putut, şi a rămas în loc,
urmărindu-i cu ochii până au pierit în zarea dinspre miazăzi. Peste trei
zile, toată preajma era îmbrăcată în haină albă şi rece a iernii. După o
ninsoare cu viscol, urmă un senin ca sticla, aducând cu dânsul un ger
aprig.
La marginea lăstarului, un pui de prepeliţă, cu aripa ruptă, sta
zgribulit de frig. După durerile grozave de până adineaori, urmează
acum o piroteală plăcută. Prin mintea lui fulgera crâmpeie de
vedenii… mirişte… un carâmb de cizmă pe care se urca o furnică…
aripa caldă a mamei. Se clătina într-o parte şi într-alta, şi pică mort, cu
degetele ghearei împreunate ca pentru închinăciune.
Sugestii metodice:
1. În ce anotimp s-a întors prepeliţa din ţările calde?
2. Din ce şi-a construit prepeliţa cuibul?
3. Câţi puişori avea prepeliţa?
4. Cum îi îngrijea ea?
5. Ce i s-a întâmplat celui mai mare dintre pui?
6. Ce s-a întâmplat la sfârşitul verii?
7. Cum îl chema pe câinele vânătorului?
8. Ce i-a sfătuit prepeliţa pe puişori?
9. Cine nu a ascultat sfatul mamei?
10. Ce a păţit puiul cel mare?
11. Ce spera el?
12. Ce a hotărât-o pe prepeliţă să plece?
13. De ce pleacă păsările în ţările calde?
14. Cum s-a sfârşit povestea celui mai mare dintre pui?
92
 — Ce se întâmplă cu frunzele copacilor în anotimpul
toamna?
— Frunzele copacilor…
 Fixarea sunetului „F”
Se porneşte de la exerciţii de suflat. Vântul toamnei suflă
diferite obiecte uşoare aflate pe măsuţa educatoarei.
 Introducerea sunetului „f” în silabe:
fa fe fi fo fu fî
af ef if of uf îf
 Introducerea sunetului „f” în cuvinte monosilabice şi
polisilabice:
fac, far, fals, fag, fes, foc, foi,
fată, fermă, felinar, familie, final, fericit
tufă, afară, tufiş, pufos, agrafă, defect, afine
Povestea castanelor
de Trenca Banciu
La marginea unei păduri dese de brad se rătăcise un castan care

îşi înfipsese rădăcinile aici, unde soarele bătea mai tare şi ploaia îi
spăla mai uşor crengile şi frunzele.
Deşi era tânăr, avea o coroană destul de frumoasă şi bogată,
încât umbra lui plăcută îmbia la odihnă pe oricare trecător ce rătăcea
cumva pe acolo.
Tatăl lui, castanul cel bătrân, îi povestise lucruri minunate
despre neamul castanilor. Bunăoară, îi spusese că se făcuse aşa
frumos, mare şi puternic dintr-o castană mică îngropată în pământ, că
florile de castan sunt roz-albe, înflorite ca nişte rochiţe puse una peste
alta, cu margini de danteluţă. Îi mai spusese că florile stau în sus,
întocmai ca lumânările de la pomul de iarnă, că din flori ies castane şi
câte şi mai câte lucruri alese care-i plăceau şi pe care dorea să le vadă
cât mai repede. Dar ce păcat, era prea tânăr! În serile calde, când
vântul îi mângâia frunzele verzi, late şi crestate adânc, de parcă erau
nişte palme întinse, el se gândea cu bucurie la timpul când va ajunge
să vadă aceste lucruri minunate. Foşnindu-şi frunzele, spunea:
93
— Pe fetiţele mele le voi numi castane, am să le dau numele
meu. Şi aşa făcu.
Trecură câteva primăveri şi, în sfârşit, veni o primăvară caldă,
cu ploi destule şi el înmuguri, apoi înfrunzi şi… ce să vezi? într-o
dimineaţă castanul se sculă cu noaptea în cap, fiindcă cineva nu-l lăsa
să doarmă.
— Scoală tăticule şi să vezi ce frumoase suntem. Ne-ai aşteptat
mult şi acuma dormi?
Castanul, somnoros, nu pricepu ce se întâmplă, privi în toate
părţile, scotoci printre frunze, mai dădu la o parte nişte crengi şi auzi
un chicotit.
— Hi, hi, hi ce nu ne vezi? De ce ne cauţi la întuneric? suntem
la lumină, aici sus spre soare!
Mare i-a fost bucuria castanului când a văzut floricele stând cu
picioruşele înfipte în crenguţa de care erau prinse.
— Dar tot nu văd, unde sunteţi?
— Hi, hi, hi ne-am ascuns între frunzele tale! Caută-ne!
Înţelegând despre ce e vorba, de bucurie, castanul începu să-şi
clatine crengile, să-şi foşnească frunzele şi să murmure:
— Florile mele dragi, florile mele scumpe, de când vă aştept. Le
rugă apoi că rând pe rând, să treacă prin faţa lui să le vadă.
Învârtindu-se pe vârful picioarelor cu capul sus, cu rochiţele
alb-roz înfoiate şi împodobite cu minunate danteluţe, au trecut pe rând
prin faţa lui. Mare lucru nu a văzut, dar nu mai putea de fericire. Le
privea şi nu mai se sătura zicându-şi: „acolo în rochiţele înfoiate sunt
fetiţele mele, ce fericit sunt!”
Din ziua aceea, nu mai cuteza să-şi mişte crengile, nici frunzele
pentru a nu supăra somnul fetiţelor lui. Dis-de-dimineaţă castanul se
scula în râsetele şi veselia florilor. Ele se jucau în soare, făceau baie în
roua dimineţii, apoi îşi înfoiau mai tare rochiţele în care se prindea
câte un bob de mărgăritar şi în care curcubeul îşi oglindea brâul cu
minunatele-i culori. La amiază, şedeau tolănite la soare şi-şi povesteau
în şoaptă. Din când în când, câte o albină venea să le aducă veşti din
locuri îndepărtate, iar ele, drept mulţumire, îi umpleau coşuleţele cu
pulbere galbenă scuturată de pe rochiţele lor şi îi dădeau sticluţe pline
94
cu suc dulce, dulce, pe care albina îl caută în toate florile să-l ducă
acasă, să hrănească albinele şi să fabrice mierea.
Seara, în amurg, înviorate de adierea dulce a vântului şi
înfiorate de mângâierea lui ascultau cântecele păsărelelor şi-şi torceau
firul amintirilor de peste zi. Şi aşa zilele treceau, florile se desfăceau şi
erau din zi în zi tot mai frumoase. Într-o dimineaţă, s-au sculat mai
vesele ca oricând. Se gândeau să stea mai mult la soare, să facă mai
multă baie şi apoi să se joace fel de fel de jocuri, când să se îmbrace,
nu şi-au mai găsit rochiţele.
— Unde or fi rochiţele noastre? Cine le-o fi luat? au strigat ele
supărate. De necaz, au început să plângă. În sfârşit, după ce s-au
potolit de plâns, uitându-se în jur, au văzut că rochiţele erau căzute
jos, rupte bucăţele, bucăţele. S-au întristat de tot. Castanul văzându-le
necăjite, le-a îndemnat să-şi facă alte rochiţe. Acestea se cam
învechiseră şi nu mai erau chiar aşa de frumoase. În timp ce se
sfătuiau ce să facă, au văzut o frunză care şedea întinsă la soare,
desfătându-se.
— Dragă frunză nu ne dai din culoarea ta să ne ţesem câte o
rochiţă nouă?
— Ba vă dau chiar şi câte o bucăţică de frunză, dacă vreţi.
În câteva ceasuri castanele şi-au croit câte o rochiţă verde care
se părea că nu era aşa de frumoasă ca cealaltă. În seara aceea, în loc să
râdă, să povestească, s-au culcat tare triste. Una dintre ele n-a dormit
şi se gândea ce să facă pentru ca rochiţele lor să fie frumoase.
Dar minune: a doua zi, pe poalele fiecărei rochiţe, sclipeau
aceleaşi pietre scumpe şi strălucitoare ca şi pe celelalte. Când a venit
albina să le mai povestească ce este nou prin lume, au rugat-o să le
aducă nişte podoabe ca să-şi înfrumuseţeze rochiţele.
Albina le-a adus o sumedenie de ace pe care şi le-au înfipt în
rochiţe, pe toate părţile, iar dimineaţa, în vârful fiecărui ac sclipea câte
un bob de mărgăritar, în care razele de soare jucăuşe, dădeau scântei
tare luminoase.
Toată vara castanele au stat la soare, făcând o baie călduţă sub
razele lui dogoritoare, care le mângâia cu dragoste. Castanul le iubea
pentru că erau cuminţi şi harnice, le adormea cu şoaptele vântului,
care se strecura printre frunze şi aducea ţârâitul greierului sau ciripitul
95
păsărelelor, le mângâia cu frunzele lui din care le făcuse un pat bun,
odihnitor.
Vara trecu, cu cerul ei senin, cu cântece de păsărele şi cu ploi
calde. Frunzele multor copaci, îngălbenite, îşi luau zborul plutind în
neştire prin aer şi, apoi, căzând pe pământ, care unde nimereau. Şi
castanului i se îngălbeniseră frunzele şi au început să-i cadă una câte
una. Îşi făcea şi el pregătirile de iarnă. Într-o zi, când încă soarele mai
arunca suliţi fierbinţi, castanul stătu de vorba cu fetiţele lui,
spunându-le:
— Vine vremea când va trebui să vă faceţi o altă rochiţă. Aţi
crescut mari, rochiţele pe care le aveţi vor fi prea mici şi se vor rupe
ca şi celelalte. Îngrijiţi-vă din timp şi băgaţi de seamă să aibă o culoare
care să ţină căldură, ca, de pildă, cafeniul.
Castanele au ascultat sfatul tatălui şi, harnice, au pornit la lucru.
Au adunat fire scumpe şi lucioase, cafenii, din crenguţele castanului şi
şi-au făcut câte o rochiţă de toată frumuseţea. Avea culoarea cafenie,
iar în jurul gâtului, i-au pus câte un guleraş alb care o înfrumuseţa şi o
înviora nevoie mare.
Au trecut încă multe zile în care castanele căutau să se mai
bucure de zâmbetul cald al zilelor de toamnă. Într-una din aceste zile,
văzură că rochiţele cele verzi nu le mai încăpeau. Atunci, îmbrăcară pe
cele cafenii şi începură să se sucească şi să se învârtească în faţa
soarelui. Tot mişcându-se, uneia îi scăpă un picioruş şi, buff! a căzut
în iarbă. Vai, cum s-a speriat! Clătina capul să şi-l limpezească. Privi
în jur, erau numai fire de iarbă. Începu să plângă şi să spună:
— Nu vreau aici, vreau sus la tăticul meu!
Un fir de iarbă mai gros şi mai înalt şi care părea să ştie tare
multe, i-a spus că înapoi nu va mai ajunge niciodată, ci, mai degrabă,
în buzunarul unui copil de grădiniţă va fi locul cel mai bun. Castana
şi-a şters ochii, a zâmbit, s-a mai uitat încă o dată în jur şi, a părut
mulţumită, mai ales când şi-a dat seama că rochiţa cafenie, pe care o
îmbrăcase înainte de a cădea, este curată şi sclipeşte în razele
mângâietoare ale soarelui de toamnă. De acolo, din iarbă, privi la tatăl
ei şi-i zâmbi, el îi răspunse foşnindu-şi frunzele.
Şi a stat castana acolo câteva zile minunându-se de cele ce
vedea. Un melc se chinuia să-şi repare uşa la căsuţă, pentru a nu-l
96
apuca iarna cu ea stricată, nişte furnici alergau grăbite cu sacii plini
mai grei decât ele, pe care-i duceau în căsuţele lor, să aibă cu ce se
hrăni în iarna grea care va veni, doar greieraşul nu se gândea la ce se
va întâmpla. Stând picior peste picior pe o frunză, se mai desfăta în
slabele raze ale soarelui şi, din când în când, îşi încerca vioara la care
nu avea să mai cânte toată iarna.
Într-una din zile, privind iscoditor în toate părţile să vadă ce mai
e nou, castana a auzit un glas care spune:
— Să fii cuminte în cărucior, până adun eu castanele cu care ne
vom juca acasă: era o fetiţă care-şi adusese păpuşa la plimbare, când a
auzit castana una ca asta, se bucură nespus de mult. Fetiţa o culese şi
astfel ajunse în cărucior lângă păpuşică. De acolo, zâmbi, pentru cea
din urmă oară castanului, care privind după ea, şi-a foşnit frunzele aşa
de tare, încât toate celelalte castane au căzut jos şi aşa a terminat şi el
pregătirile pentru somnul de iarnă, gândind că în anul care va veni, va
avea mai multe castane, pe care le va da copiilor să se joace.
Sugestii metodice:
1. Unde îşi înfipsese rădăcinile castanul nostru?
2. Cum era el?
3. Ce îi povestea tatăl său?
4. Care era cea mai mare dorinţă a tânărului castan?
5. Cât timp a trecut până când s-a împlinit dorinţa castanului?
6. Ce anotimp era?
7. Ce a simţit castanul?
8. Ce culoare aveau la început rochiţele castanelor?
9. Cum şi-au schimbat ele rochiţele odată cu schimbarea
anotimpurilor?
10. Ce se întâmplă cu castanele în anotimpul toamna?
11. Unde au ajuns castanele căzute?
12. Voi aţi adunat vreodată castane?
13. La ce le-aţi folosit?
castană – ………… rochie – …………..
brad – …………….. frunză – …………..
fetiţă – ……………. băiat – ……………..
97
Povestea iepuraşului Ţup-Ţup
Trăia odată, demult, într-o pădure mare-mare, un iepuraş, pe

nume Ţup-Ţup, împreună cu familia lui; la un moment dat, s-a
terminat hrana pentru iepuraşi în pădure, astfel că Ţup-Ţup a plecat să
caute de mâncare în altă parte….
Aşa se face că a nimerit într-o grădină care era a unui gospodar
ce locuia în apropierea pădurii; a luat de acolo morcovi şi frunze de
varză, apoi s-a întors la el în pădure; azi aşa, mâine aşa, până când
bietul gospodar s-a hotărât să stea de pază ca să prindă hoţul de
legume!
Şi în cele din urmă l-a prins pe iepuraş, căruia i-a spus:
— De ce furi, iepuraşule? E frumos ce faci tu?
— Nu, ştiu că nu e frumos, om bun; dar am rămas fără mâncare
pentru copiii mei şi am fost nevoit să fac acest lucru urât, să vin sa iau
din grădina ta!
— Bine-bine, dar tu iei din mâncarea copiilor mei!
— Om bun, voi oamenii puteţi mânca şi altceva: dulciuri, roşii,
fructe, cartofi, carne şi multe altele, dar noi, iepurii nu putem mânca
decât varză şi morcovi….
— Ce mă fac eu cu tine, iepuraşule? zise gospodarul.
— Te rog, nu te supăra pe mine om bun… Te rog să mă ierţi
dacă te-am supărat; eu nu am vrut asta….
— Uite cum facem, iepuraşule: îţi dau voie să iei zilnic 2
morcovi şi 2 frunze de varză pentru puii tăi, de acord?
— O, da, îţi mulţumesc om bun! Şi drept mulţumire eu am să
aduc în fiecare zi un coşuleţ cu fructe de pădure (mure, frăguţe, afine)
şi nişte miere de la albinele sălbatice, toate pentru copiii tăi!
— Îţi mulţumesc mult iepuraşule, eşti tare amabil; aşa copiii
mei vor avea zilnic porţia de vitamine; îţi mulţumesc mult!
La revedere, iepuraşule!
LA REVEDERE, OM BUN!
Sugestii metodice:
1. Cum se numea iepurele din povestea noastră?
2. Unde trăia el şi cu cine?
98
3. Ce s-a întâmplat în acea pădure?
4. De unde a luat el mâncare pentru copiii lui?
5. Ce a făcut gospodarul?
6. Cum şi-a explicat iepuraşul fapta sa urâtă?
7. Credeţi că a procedat corect?
8. Voi cum aţi fi procedat în situaţia lui?
9. I-a părut rău iepuraşului pentru ce a făcut?
10. Cum s-a rezolvat această problemă?
11. Ce îi aduce iepuraşul în fiecare zi drept mulţumire?
12. Care este rolul fructelor de pădure?
13. Cum s-au salutat la despărţire iepuraşul şi gospodarul?
Crizantema
de Otilia Cazimir
Au înflorit iar crizanteme,

Că-i prea târziu nici nu le pasă.
A fost şi soare mai devreme
Şi-acuma ploaia se revarsă.
Noi vă privim plini de-ncântare,

Sclipiri de gingaşă lumină.
Dragi crizanteme din grădină
Ştiau că ploaia vrea să vină.
Sugestii metodice:
1. Ce surprize ne aduce toamna?
2. Care sunt florile de toamnă pe care le cunoaşteţi?
3. Cum este vremea în anotimpul toamna?
4. Care este rolul florilor?
5. Cui v-ar plăcea să oferiţi un buchet de flori?

 Consolidarea sunetului „f” în propoziţii:
Floarea este ofilită.
Toamna culegem afine.
99
Fata face focul.
Afară e frig.
 Toate vietăţile pământului se pregătesc să întâmpine
anotimpul toamna:
„O furnică furioasă
Curăţă praful din casă
Şi-l adună cu făraşul
Fiindcă vine greieraşul.”
Între flori
de Otilia Cazimir
În grădină, astă noapte,

Fără ştirea nimănuia,
Tremurând vorbeau în şoapte
Două dalii şi o tuia:
— Cerul scund, cu pâcle grele,
Parcă stă să-mi cadă-n cap.
Iar mă udă pân’ la piele
Ploaia rece şi subţire,
Am aşa, o presimţire,
Că din asta nu mai scap!
— Vai de capul florilor

Când, din ţara norilor,
Vine toamna năpârlită
Putredele ploi să-şi cearnă:
Toate mor… Dar nici nu-mi pasă.
Că, de-i vară ori de-i iarnă,
Eu tot verde-s şi frumoasă!
— Parcă i-am cerut eu sfaturi!
Las’ să cadă brumele,
Să ne piară numele,
C-o veni ea Dochia
Să ne schimbe rochia!
100
Însă tuia, ard-o focul
Parcă are spini pe limbă!
Cât trăieşte, nu-şi mai schimbă
Nici broboada, nici cojocul.
Sugestii metodice:
1. Când se petrece acţiunea poeziei?
2. Cine sunt personajele care stau de vorbă?
3. De ce se tem ele?
4. Cum este vremea în anotimpul toamna?
5. Ce se întâmplă cu florile în anotimpul toamna?
6. Cine se laudă că nu îi pasă?
7. De ce credeţi că nu îi pasă?
8. Cum arată ea întotdeauna?
Ploaia
Pic, pic, pic,

Cine-i oare cine?
Pic, pic, pic,
Iată ploaia vine.
Vine pe furiş,
Pe acoperiş,
Printre rămurele
Şi pe floricele.
Ba o simt şi eu
Pe năsucul meu.
Plici, plici, plici,
Ploaia s-a-nteţit.
Plici, plici, plici.
Nu e de glumit.
Vine mânioasă.
Mă goneşte-n casă.
101
Sugestii metodice:
1. Care sunt semnele caracteristice sosirii toamnei?
2. Cum sunt ploile de toamnă?
3. Ce fac copiii în anotimpul toamna?
4. Vă place anotimpul toamna?
5. De ce?
6. Care este zgomotul pe care îl produce ploaia?
pic, pic, pic
7. Dar vântul?
vâjjjjjj, vâjjjjjjj
Darul Mamei Natură

poveste indo-americană
Într-o zi, în timp ce Mama Natură îşi vedea de treburi în

grădină, a auzit voci nervoase. Erau doi dintre copii ei: Soarele şi
Ploaia, care se certau care este cel mai important pe lume.
„Eu sunt cel mai important” strigă Soarele. „Fără mine, nimic
nu ar creşte!”
„Nu este adevărat, eu sunt cea mai importantă!” strigă Ploaia.
„Fără mine, nimic nu ar creşte!”
Glasurile li se auzeau din ce în ce mai tare şi din ce în ce mai
răstite, fiecare fiind sigur că el este cel mai important.
La un moment dat, Mama Natură s-a săturat să-i vadă
certându-se şi s-a gândit să le dea o lecţie. A trimis Soarele pe o parte
a lumii şi Ploaia pe cealaltă.
Curând a fost pace şi linişte din nou, iar Mama Natură s-a întors
la treaba ei. La început Soarele şi Ploaia s-au supărat că au fost
despărţiţi, dar au decis că aceasta este şansa prin care fiecare poate
demonstra că este cel mai important.
Zi după zi, Soarele strălucea pe o faţă a globului, în timp ce pe
cealaltă Ploaia continua să cadă. După o vreme, pe partea Soarelui
totul era uscat, iar pe cea Ploii totul era inundat.
Când şi-au dat seama de greşeala făcută, Soarelui şi Ploii li s-a
făcut ruşine. S-au dus înapoi la Mama Natură şi şi-au cerut scuze.
102
”Ştim acum că nici unul nu este mai important decât celălalt”, au spus.
„Avem nevoie unul de celălalt, iar lumea are nevoie de noi amândoi
pentru creşterea plantelor şi animalelor.”
Mama Natură era fericită că Soarele şi Ploaia şi-au învăţat
lecţia. Pentru a sărbători s-a gândit să ofere lumii un dar special.
De-a lungul cerului a pictat un arc de cerc din culori minunate:
roşu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo şi violet. „Lumea are
nevoie de voi amândoi, copiii mei, Soarele şi Ploaia”, a spus ea. „De
câte ori veţi vizita lumea, în acelaşi timp, acest arc de cerc va apare pe
cer. Când lumea va vedea curcubeul, va ştii că voi sunteţi fericiţi să
lucraţi împreună.”
Sugestii metodice:
1. Ce a auzit Mama Natură?
2. De ce se certau Soarele şi Ploaia?
3. Ce lecţie le-a dat Mama Natură?
4. Ce s-a întâmplat pe faţa globului unde strălucea Soarele?
5. Dar pe cea unde Ploaia cădea în continuu?
6. Ce au simţit Soarele şi Ploaia?
7. Ce lecţie au învăţat ei?
8. Cum era Mama Natură?
9. Ce dar special au oferit lumii?
10. Ce reprezintă de fapt acel arc de cerc?
11. Care sunt culorile curcubeului?
12. Ce trebuie să ştie oamenii de câte ori văd curcubeul pe cer?
Cocoşul, soarele şi luna

poveste grecească
Cu mii şi mii de ani în urmă, cocoşul, soarele şi luna trăiau în

împărăţia cerului ca trei fraţi. Cel mai vesel dintre ei era cocoşul.
Cânta de dimineaţa până seara. Nici soarele nu era o fire posomorâtă.
Dar veşnic mohorâtă şi supărată era luna.
Într-o zi, luna se înfurie pe bietul cocoş, fiindcă nu-i cânta
precum îi era ei voia, şi nici una, nici două, îl lovi atât de tare, de-l
103
rostogoli din cer direct pe pământ. Când apăru soarele să vadă ce se
întâmplase cu cocoşul, auzi cele petrecute şi se gândi să-l răzbune.
— Lună, tu care eşti mereu rea şi urâcioasă, ba chiar
răzbunătoare, să ştii că nici cu mine nu vei mai trăi alături, de azi
încolo, îi strigă soarele.
— Ei bine, eu sunt aşa cum ai spus tu, dar tu care eşti veşnic
strălucitor, tu care din căldura ta încălzeşti inimile tuturor din jur, de
ce vrei să mă pedepseşti?
— Nu te mai pedepsesc. Fie! Dar, de azi înainte, tu vei domni
peste noapte, iar eu peste zi.
Drumurile noastre se vor despărţi pe veşnicie. Iar cocoşul va şti
aceasta şi se va trezi odată cu venirea mea în zori, va cânta de bucurie
şi va bate din aripi, pe când la venirea ta se va grăbi să se ascundă.
Şi aşa a rămas de atunci până azi. De câte ori simte cocoşul
apropierea soarelui, se grăbeşte să trâmbiţeze zorile. Şi de câte ori
presimte apropierea lunii, se grăbeşte să se ducă la culcare, să n-o mai
vadă pe cea care l-a azvârlit din cer.
Sugestii metodice:
1. Unde şi cum trăiau cocoşul, Soarele şi Luna?
2. Cum era fiecare dintre ei?
3. De ce s-a înfuriat luna?
4. Cum l-a pedepsit pe cocoş?
5. Unde a ajuns cocoşul?
6. Care a fost reacţia Soarelui?
7. Cine domneşte peste zi? Dar peste noapte?
8. Când cântă cocoşul?
9. Când merge cocoşul la culcare?
10. Completează propoziţiile:
Cel mai…….. era cocoşul.
Luna era………
Soarele era………..

 „Cocoşul era cel mai vesel dintre ei.”
104
 Introducerea sunetului „V” în silabe directe, indirecte,
logatomi, silabe duble:
va ve vi vo vu vă vî
av ev iv ov uv ăv îv
vav vev viv vov vuv văv vîv
vava veve vivi vuvu vovo văvă vîvî
ava eve ivi ovo uvu ăvă îvî ăvă
 Introducerea sunetului „v” în cuvinte monosilabice (iniţial,
final):
vai, văz, val, voi, vad, var, vas, van, vast, vid, vip, vis
Soarele
de Sen Alexandru
Vrednic e bătrânul soare

Şi e bun ca fiecare.
Dă căldură şi lumina.
Creşte floarea în grădină,
Gâze, fluturi, puişori
Şi bujori
În obrăjori.
Şi-l cunoaşte pe Ionică

Mai demult, din grupa mică.
„Eu”, mi-a spus bătrânul soare,
Îl voi trece în grupa mare.
Sugestii metodice:
1. Ce este Soarele?
2. Ce ne dă el?
3. Unde se află Soarele?
4. Care este rolul său?
5. Cunoaşteţi şi alte planete din Univers?
6. Pe cine cunoaşte Soarele?
7. De când îl cunoaşte Soarele pe Ionică?
8. Ce urmează să facă Soarele pentru Ionică?
105
9. Spune când s-a întâmplat! (adverbe de timp, verbe la timpul
trecut)
Ex. Ieri am învăţat poezia „Soarele”.
Stelele
de Tincuţa Horonceanu Bernevic
Sus, pe cerul clar, sunt stele

Sau şiraguri de mărgele,
Din poveşti cu tâlc aduse
Şi la gâtul nopţii puse?
Lacrimi sunt, de bucurie,

Smulse din copilărie?
Nu, sunt dinţişori de lapte
Aruncaţi în sus, spre noapte!
Sugestii metodice:
1. Unde se află stelele?
2. Cum arată stelele?
3. Când apar stelele pe cer?
4. Ce mai vedem noaptea pe cer?
5. Ce spune poezia că sunt stelele?
6. Voi ce credeţi că sunt stelele?
„Sute, sute de mărgele
Stau aprinse-n noapte ele,
Licurici, zău, parcă nu-s
Că prea sunt pe boltă sus?”
(Stelele)
106
Norul
Din senin, pe cer de vară

Nori pufoşi încep s-apară.
Peste flori, peste grădină,

Ploaia picură lumină.
Norul gri vrea să se joace

Multe bălţi pe stradă face.
Nor poznaş! Ia uite-l! Nu-i!

A plecat pe cer hai-hui!
Acum pot să văd şi eu

Cum apare-un curcubeu!
Sugestii metodice:
1. Unde vedem norii?
2. Ce aduc ei?
3. Ce culoare au norii?
4. Cum sunt ploile de vară?
5. Ce apare pe cer după ploaie?
6. Care sunt culorile curcubeului?
„Am un brâu frumos, vărgat,
Peste zare aruncat
Numai după ploaie apare
Şi-i ţesut din stropi de soare.”
(Curcubeul)
107
108
NOI SUNTEM ROMÂNI – TEMĂ
ÎN AFARA PROIECTULUI
Soldăţelul de plumb
de Hans Christian Andersen
Au fost odată ca niciodată douăzeci şi cinci de soldăţei de

plumb, care erau fraţi, pentru că fuseseră făcuţi din aceeaşi lingură de
plumb. Ei aveau puşti pe umăr, se uitau drept înainte şi purtau o
uniformă splendidă, colorată în roşu şi albastru. Primul lucru pe care îl
auziseră când veniseră pe lume era „Soldăţei de plumb!”, cuvinte
rostite de un băieţaş, care începuse să bată din palme cu încântare
atunci când a fost dat deoparte capacul cutiei în care erau aşezaţi
soldăţeii. Ei fuseseră daţi drept cadou, iar băieţaşul se apucase imediat
să îi aranjeze pe o masă. Soldăţeii erau identici, cu excepţia unuia,
care avea un singur picior; el fusese făcut la urmă, când nu mai
rămăsese destul plumb topit pentru a-l termina, aşa că nu avea decât
un singur picior, ceea ce îl făcea să arate diferit de ceilalţi camarazi ai
lui.
Masa pe care stăteau soldăţeii era plină de tot felul de jucării,
dar cea mai atractivă dintre ele, care îţi reţinea de prima dată atenţia,
era un mic castel din carton. Prin minusculele ferestre ale acestuia
puteau fi văzute camerele dinăuntru. În faţa castelului se aflau câţiva
copăcei care înconjurau o lentilă de ochelari ce trebuia să se asemene
cu un mic lac transparent. Lebede făcute din ceară înotau pe lac şi se
reflectau în el. Toate aceste jucării erau foarte frumoase, dar cea mai
frumoasă dintre toate era o fata micuţă care stătea în faţa porţii
deschise a castelului; ea era făcută tot din carton, purta o rochie
transparentă de muselină şi avea pe umeri o panglică albastră, arătând
la fel ca şi o eşarfă. Ţinea în mână, în faţă, un trandafir strălucitor din
beteală, la fel de mare cât faţa ei. Micuţa fată era o balerină; ea îşi
ridica amândouă braţele către cer şi îşi înalţă unul din picioare atât de
sus încât soldăţelul olog nu îl putea zări şi se gândea că, asemenea lui,
fata nu avea decât un picior. „Aceasta este soţia care mi se potriveşte”
109
s-a gândit el; „da, însă ea este de neam mare şi trăieşte într-un castel,
în timp ce eu locuiesc într-o cutie, împreună cu ceilalţi 24 de camarazi
ai mei; cutia asta nu este loc în care aş putea să o aduc. Trebuie, totuşi,
să încerc să o cunosc”.
Soldăţelul şi-a culcat trupul pe masă, în spatele unei cutii de
tutun, astfel încât să poată trage cu ochiul la delicata fată, care
continua să stea într-un picior fără a-şi pierde echilibrul. Atunci când
s-a înserat, ceilalţi soldăţei de plumb au fost aşezaţi înapoi în cutie, iar
oamenii din casă s-au dus la culcare. Imediat după asta, jucăriile au
prins viaţă şi au început să se joace între ele, să îşi facă vizite, să se
prefacă că se duelează şi să se joace cu mingile. Soldăţeii de plumb au
început să bată cu pumnii în cutia lor pentru că doreau să se alăture şi
ei distracţiei generale, dar nu puteau să deschidă capacul cutiei.
Spărgătorul de nuci se juca de-a săritura broaştei, iar creionul se
amuza sărind pe masă. Era o hărmălaie aşa de mare încât canarul s-a
deşteptat şi a început să vorbească; cuvintele sale erau, însă, cu rima,
asemeni unei poezii. Numai soldăţelul de plumb şi balerina au rămas
la locurile lor. Ea stătea pe vârful unui singur picior, celălalt fiind atât
de întins în sus încât ai fi zis că nu îl are. Soldăţelul nu şi-a luat ochii
de la ea nici măcar o clipă.
Atunci când ceasul cu pendula a bătut ora 12, capacul de la
cutia de tutun a sărit deodată deoparte, iar din ea a ŢâŞnit un spiriduş
negru. De fapt, cutia cu tutun era o jucărie surpriza, din care sărea pe
neaşteptate, împins de un arc, spiriduşul cel negru.
„Soldăţelule de plumb – a spus spiriduşul – nu îndrăzni să îţi
doreşti ceva care nu îţi aparţine.”
Soldăţelul s-a prefăcut, însă, că nu aude.
„Bine! Aşa deci! Aşteaptă până mâine şi-ai să vezi tu!”, a zis
spiriduşul.
A doua zi dimineaţa, când copii au revenit în camera, l-au
aşezat pe soldăţelul de plumb lângă fereastră. Nu se ştie cu siguranţă
dacă a fost de vină spiriduşul sau numai un curent de aer, însă
fereastră s-a deschis brusc, iar soldăţelul a căzut prin ea, de la etajul 3,
dându-se peste cap prin văzduh, până a ajuns pe strada de dedesubt. A
fost o prăbuşire groaznică, pentru că soldăţelul a picat cu capul în jos,
iar baioneta şi casca lui au rămas înţepenite între două pietre de
110
caldarâm, în timp ce singurul lui picior era rămas în aer. Servitoarea şi
băieţelul au coborât pe scări până în stradă ca să îl caute, însă nu au
reuşit să-l zărească, deşi erau cât pe ce să calce peste el. Dacă ar fi
putut să strige: „Hei, aici sunt!”, totul ar fi fost bine, dar el era prea
mândru pentru a cere ajutor atunci când era îmbrăcat în uniformă.
Dintr-o dată a început să plouă, iar picăturile au căzut din ce în
ce mai repede, până când s-au transformat într-o ploaie torenţială.
Când picăturile au încetat să mai cadă, s-a întâmplat să treacă pe acolo
doi băieţei, iar unul din ei a spus: „Uite, un soldăţel de plumb. Trebuie
să îi facem rost de o barcă cu care să navigheze.”
Cei doi băieţi au făcut o barcă din hârtia unui ziar, l-au pus pe
soldăţel în ea şi au aşezat bărcuţa pe un şuvoi de apă care se scurgea
printr-un ŞănŢuleŢ, la marginea străzii. În timp ce bărcuţa era dusă de
ape, băieţii alergau pe lângă ea şi băteau veseli din palme. Vai şi amar,
ce valuri uriaşe se ridicau în ŞănŢuleŢ şi cât de repede înainta
curentul de apă! Fusese o ploaie straşnică şi pe străzi se adunase o
mulţime de apă. Bărcuţa din hârtie se legăna în sus şi în jos, şi, uneori,
îşi schimba direcţia atât de brusc, încât soldăţelul se clătina pe
singurul lui picior. Cu toate acestea, el a rămas drept, cu faţa neclintită
şi cu puşca aşezată regulamentar pe umăr. Deodată, bărcuţa a ajuns la
gura unei canalizări şi a intrat într-un tunel în care întunericul era la fel
de mare ca şi în cutia soldăţeilor.
„Încotro mă îndrept, oare?” se gândea soldăţelul. „Toate astea
s-au întâmplat numai din cauza spiriduşului, sunt sigur. Ah, dacă
micuţa dansatoare ar fi fost acum împreună cu mine, în barcă, nu
mi-ar fi păsat de nici un fel de întuneric.”
Dintr-o dată, s-a apropiat de bărcuţă un mare şobolan de apă,
care trăia în canalizare.
„Ai paşaport?”, a întrebat şobolanul, „actele la control,
imediat!”. Soldăţelul a rămas însă tăcut, ţinându-şi puşca pe umăr mai
ferm ca niciodată.
Barca continua să fie purtată de ape, iar şobolanul mergea după
ea, arătându-şi colţii ascuţiţi şi strigând printre bucăţile de lemn şi paie
legănate de valuri: „Opriţi-l, opriţi-l imediat; nu a plătit taxa de trecere
şi nu a prezentat paşaportul la control.”
111
Curentul de apă mişca, însă, barca tot mai repede şi mai
puternic. Soldăţelul putea vedea de-acum lumina zilei, strălucind la
capătul tunelului. Apoi, a auzit un zgomot răsunător, atât de înfiorător
încât îl putea înfricoşa şi pe cel mai viteaz dintre bărbaţi. La capătul
tunelului, apa se prăbuşea de la înălţime într-un canal larg, locul acela
fiind la fel de periculos ca şi o cascadă pentru noi, oamenii.
Bărcuţa era prea aproape de acel loc pentru a mai putea fi
oprită, aşa că se îndrepta cu viteza într-acolo, iar bietul soldăţel s-a
încordat pentru a rămâne cât mai drept se putea, fără să mişte nici
măcar o pleoapă, pentru a arăta că nu îi este frică. Bărcuţa s-a învârtit
în cerc de trei sau patru ori, timp în care apa a început să intre în ea
din toate părţile; nimic nu o mai putea opri să se ducă la fund. Apa îi
ajunsese de-acum soldăţelului până la gât, iar barca continua să se
scufunde din ce în ce mai adânc, pentru că hârtia devenise moale din
cauza umezelii. În cele din urmă, apa l-a înghiţit cu totul pe soldăţel,
trecându-i deasupra capului. El se gândea că nu o va mai vedea
niciodată pe eleganta balerină, iar în urechi auzea cuvintele unui
cântec de luptă:
„Cu bine, soldatule, viteaz mereu,
Către moarte te-ndrepţi, ca un leu.”
Apoi, bărcuţa s-a făcut bucăţi, soldatul s-a scufundat în apă, şi,
dintr-o dată, a fost înghiţit de un peşte mare. Ce întuneric era înăuntrul
peştelui! Era o beznă şi mai adâncă decât în tunel, şi spaţiul era şi el,
mai îngust, însă soldăţelul a continuat să rămână drept, culcat pe spate,
cu puşca ţinută pe umăr. Peştele a înotat încolo şi încoace, cu mişcări
mlădioase şi graţioase, şi apoi a rămas nemişcat.
După o vreme, soldăţelul a fost orbit de o rază de soare şi s-a
trezit în lumina zilei, în timp ce o voce declară cu fermitate: „Dacă îţi
spun, soldăţelul de plumb este chiar aici”. Ce se întâmplase, de fapt?
Peştele fusese prins într-o undiţa, apoi fusese dus la piaţă şi vândut
bucătăresei care îl adusese în bucătărie şi acum îi tăia burta cu un cuţit
uriaş. Bucătăreasa a scos soldăţelul din stomacul peştelui, apucându-l
între degetul mare şi cel arătător, şi l-a dus într-o camera în care toată
lumea era curioasă să îl vadă pe nemaipomenitul soldăţel care
călătorise în interiorul unui peşte; el nu se simţea, însă, prea mândru.
112
L-au aşezat pe o masă, şi – minune mare, cum se potrivesc
uneori lucrurile în lumea asta – a observat că era în aceeaşi cameră de
pe fereastra căreia căzuse. Erau acolo cu toţii: aceeaşi copii, aceleaşi
jucării, aşezate la fel pe masă, şi frumosul castel în faţa căruia putea fi
văzută eleganta balerină; ea continua să îşi ţină echilibrul stând într-un
singur picior, ţinându-l pe celălalt ridicat în sus, la fel de ferm precum
stătea soldăţelul în poziţie de drepţi. Atunci când a văzut-o, soldăţelul
s-a emoţionat atât de tare încât era cât pe ce să-l podidească plânsul,
însă el şi-a stăpânit lacrimile cu demnitate. Soldăţelul s-a uitat la
balerină şi au rămas amândoi tăcuţi. Dintr-o dată, unul dintre băieţi a
înfăşcat soldăţelul şi l-a aruncat în sobă. De ce făcuse asta, nu se ştie
cu siguranţă, dar se bănuieşte că de vină era spiriduşul care locuia în
cutia de tutun. Flăcările l-au înconjurat pe dată pe soldăţel; căldura era
nemaipomenit de mare, dar nimeni n-ar putea să spună dacă era din
cauza focului din sobă sau datorită focului iubirii din sufletul
soldăţelului. Apoi, el a observat că îi dispăruseră culorile strălucitoare
de pe uniformă; dar, la fel, nimeni n-ar fi putut spune dacă ele fuseseră
şterse în timpul călătoriei sale sau din cauza tristeţii sale. Soldăţelul o
privea pe micuţa balerină, iar aceasta, la rândul ei, îl privea pe el.
Soldăţelul simţea cum se topeşte, însă continuă să îşi ţină cu fermitate
puşca la umăr. Dintr-o dată, uşa camerei s-a dat la o parte şi un curent
de aer a ridicat-o pe sus pe micuţa balerină; ea plutit pe deasupra
tuturor asemeni unei zâne, a zburat direct în sobă, alături de soldăţelul
de plumb, şi a fost pe loc înghiţită de flăcări. Soldăţelul de plumb s-a
topit cu totul, transformându-se într-o bucată de plumb. În dimineaţa
următoare, când servitoarea a scos cenuşa din sobă, a descoperit că
bucata de plumb avea forma unei inimioare. Din micuţa dansatoare nu
mai rămăsese, însă, decât trandafirul din beteală, pe care focul îl
făcuse la fel de negru precum un cărbune.
Sugestii metodice:
1. Ce ştiţi voi că este un soldat?
2. Cum sunt soldaţii?
3. Care este datoria lor?
4. Cine era soldăţelul de plumb?
5. De ce avea un singur picior?
113
6. De cine s-a îndrăgostit el? De ce?
7. Cine a ieşit din cutia de tutun?
8. Ce i-a spus spiriduşul?
9. Ce s-a întâmplat cu soldăţelul de plumb? Descrieţi peripeţiile
prin care a trecut el.
10. Cum a ajuns din nou în camera de unde plecase?
11. Care a fost sfârşitul poveştii soldăţelului de plumb? Dar al
micuţei balerine?
12. Vouă vă place să vă jucaţi cu soldăţei? De ce?

 Consolidarea sunetului „V”.
 Cântecul de luptă spus de soldăţelul de plumb spune:
„Cu bine, soldatule, viteaz mereu”.
 Introducerea sunetului „v” în cuvinte polisilabice:
vată, vară, vacă, vase, vază, vamă, valiză, varză, volan,
viteaz, voios, vesel, vecin
avion, aviator, covor, tavă, navă, tavan, privire, sever,
oval, movilă, nivel, cravată.
 Consolidarea sunetului „v” în propoziţii:
Veniţi să vedeţi!
Va veni şi vremea voastră!
Vasile este viteaz!
 Voi ştiţi ce este fanfara militară?
 Vom afla, jucându-ne cu cuvintele:
„Într-o fanfară
Cântă o vioară
Un violoncel
Se agită şi el
Un flaut subţire
Cântă în neştire
Se-aude ţâfnos
Ce harababură
E în uvertură!”
114
Ţara mea
de Otilia Cazimir
Frumoasă mi-e ţara străveche,

Întinsă pe munţi şi pe văi,
Cu fete cu flori la ureche,
Cu mândri şi ageri flăcăi!
Frumoasă mi-e ţara cea nouă,
Când râde cu râs tineresc,
Cum râde grădina când plouă
Şi florile când înfloresc.
Sugestii metodice:
1. Cum se numeşte ţara noastră?
2. Dar locuitorii acestei ţări?
3. Dar limba pe care o vorbim?
4. Cum este ţara noastră?
5. Cine a luptat pentru ca ţara noastră să fie aşa cum o vedem
astăzi?
6. Ce forme de relief întâlnim în ţara noastră?
7. Cum sunt fetele? Dar flăcăii?
8. Cum se îmbracă pentru sărbătoare?
9. Cuvinte înrudite: roman, româncuţă, România, româneşte
10. Spune ceva despre ţara noastră, despre români! (propoziţii
simple şi dezvoltate).
115
Portul meu
Portul meu cel românesc

E uşor să-l ghiceşti.
Fata-i îmbrăcată în ie,
Fota-i strânsă în betelie.
La mijloc cu cingătoare,
Şi obrajii ca o floare,
Băieţii au toţi iţari,
Cuşme uite aşa de mari.
La mijloc cu brâie late
Strâns legate într-o parte
Şi se leagănă în joc
Uite-aşa, aşa cu foc.
Sugestii metodice:
1. Cum se îmbracă românii în zilele de sărbătoare?
2. Cum este portul popular românesc pentru fete?
3. Dar pentru băieţi?
4. Cum sărbătoresc românii?
5. Ce jocuri populare româneşti cunoaşteţi?
116
TEMA ANUALĂ – CUM A FOST, ESTE
ŞI VA FI PE PĂMÂNT?
OBICEIURI STRĂBUNE –
TEMĂ ÎN AFARA PROIECTELOR
Poveste de Moş Nicolae
A fost odată ca niciodată (şi câte astfel de cazuri nu mai sunt şi

azi?), o familie de oameni săraci. Trăiau undeva, izolaţi, într-o
căscioară sărăcăcioasă, într-o poiană. Erau: tatăl, mama şi o fetiţă de
vreo 5 anişori. Erau săraci, şi părinţii îşi făceau reproşuri multe,
fiecare în gând, pentru faptul că nu-i pot oferi fetiţei o bunăstare şi
stabilitate materială.
Era în miez de iarnă. Afară ninsese şi o pătură albă de nea
acoperea valea şi dealurile din jur. Peste vale se vedea satul alăturat,
cu casele acoperite de aceeaşi zăpadă, dar pe coşurile cărora ieşea un
fum care lăsa de înţeles că acolo e cald… Părinţii acestei fetiţe nu
puteau să-i ofere decât un minim de căldură, cât să nu îngheţe de frig,
dar o înconjurau cu toată dragostea de care erau în stare. O iubeau
mult.
Într-o zi, fetiţa vine îmbujorată acasă şi o întreabă pe mama ei:
„Mamă, cine e Moş Nicolae?”. Mamei i s-a pus un nod în gât. Ştia că
de răspunsul ei atârna decepţia fetiţei. I-a spus că acest „Moş Nicolae”
e un bătrân, care vine la copiii cuminţi, în seara de 5 decembrie, astă
seară, şi le lasă acestora în cizmuliţe câte un cadou. „Dar, continuă
mama, pentru că noi stăm departe de sat, e posibil ca moşul să nu vină
la noi”. I-a spus aceste lucruri şi a întors faţa în altă parte, pentru ca
fetiţa să nu zărească lacrimile de neputinţă care izvorâseră în ochii
mamei la gândul că nici măcar o bomboană nu poate pune în ghetuţele
fetiţei ei…
Fetiţa nu a aşteptat alte explicaţii. A izbucnit în aplauze şi a zis:
„A! Cu siguranţă va veni şi la noi. Şi ca să fiu sigură că nu o să treacă
pe lângă casă, o să las ghetuţele afară în seara asta!”
Mama nu a mai continuat. Ce putea să îi spună fetiţei? Ştia că, a
doua zi, copila va fi atât de dezamăgită, şi în discuţiile cu copiii de
117
vârsta ei va fi cu atât mai decepţionată când va afla că la alţii „moşul”
a venit…
În seara aceea fetiţa s-a culcat fericită, în aşteptarea cadoului de
a doua zi, iar părinţii au adormit trişti şi plânşi…
Noaptea a trecut ca oricare alta. S-a făcut dimineaţă. Primul
gând al fetiţei, când s-a trezit, a fost să sară din pat şi să alerge afară,
la ghetuţe, să vadă ce i-a adus „moşul”, în timp ce mama îi încălzea
lăpticul – sursa de hrană datorată unei căpriţe care era una din puţinele
averi materiale ale familiei. Părinţii s-au pregătit sufleteşte cu cuvinte
de dragoste, să-şi liniştească copila care va veni dezamăgită cu
cizmuliţele goale, dar… Stupoare!
Fetiţa a venit îmbujorată, fericită, dansând de fericire în
picioruşele desculţe şi strângând la piept cizmele pline de zăpadă. S-a
apropiat de părinţi şi le-a zis: „Mami, tati, uite, vezi, moşul nu m-a
uitat! Uite ce mi-a adus!” Şi părinţii s-au privit consternaţi unul pe
celălalt, apoi amândoi s-au uitat la cizmuliţele din care a ieşit ceea ce
iniţial părea doar zăpadă: un căpşor mic de pisoi, un ghem alb de
blană, care peste noapte găsise puţină căldură în cizmuliţele fetiţei, şi
se adăpostise acolo până către dimineaţă. Şi acum a ieşit de acolo cu
un mieunat slab, simţind mirosul de lapte cald din odaie.
Sugestii metodice:
1. În ce anotimp se petrec faptele din poveste?
2. Cum era familia din povestea noastră?
3. Unde trăiau ei?
4. Ce întrebare i-a adresat fetiţa mamei sale?
5. Ce i-a răspuns mama?
6. Voi ştiţi cine este Moş Nicolae?
7. Când vine Moş Nicolae?
8. Ce aduce el copiilor cuminţi?
9. Cum s-a pregătit fetiţa să-l întâmpine pe Moş Nicolae?
10. Voi cum vă pregătiţi?
11. Ce a găsit fetiţa în ghetuţe?
12. Cum era ea?
13. Voi ce vă doriţi de la Moş Nicolae?
118
 Diferenţierea sunetelor: „F” şi „V”.
fa-va fe-ve fi-vi fo-vo fu-vu
af-av ev-ef if-iv of-ov uf-uv
fiu-viu far-var fată-vată
fin-vin foi-voi fise-vise
foios-voios
— Ce a primit fetiţa de la Moş Nicolae?
— Un pisoi.
 Spune după mine:
„L-aţi văzut pe Pisicel
Pisicel cel voinicel?
Stă în papuc de flanel
Veşnic toarce uşurel
Cică asta-i treaba lui
E nevoie să mai spui?
Câtă vâlvă face mâţa?
Că mai bine s-ar da huţa!”
Dragă Moş Nicolae
Moşule cu zâmbet drag,

Vino şi la mine-n prag
Şi te rog să nu-mi aduci
Nici stafide şi nici nuci,
Bomboane şi jucării,
Să le ţii pentru copii.
Sugestii metodice:
1. Pe cine aşteaptă copilul?
3. Ce doreşte copilul să primească?
4. Dar voi, ce aşteptaţi de la Moş Nicolae?
moş – ……
stafidă – ……
119
nucă – ……
bomboane – ……
jucărie – ……
copil – ……
Moş Nicolae
Bunul, Moşul Nicolae

Lin soseşte în odaie.
Şi-n ghetuţele curate
Încep iute să se-arate:
Biscuiţi, bomboane, bani,
Ciocolată, gologani.
Dar moşneagul nu mai ştie:

Sunt reali sau jucărie?
Printre ghete aşezaţi
Râd papucii mici, ciudaţi.
Îi explică păpuşica:
Sunt papucii lu’… pisica!
Sugestii metodice:
2. Ce aduce Moş Nicolae?
3. Unde pune Moş Nicolae darurile?
4. Cum trebuie să fie ghetuţele?
5. Explicaţi sensul cuvântului: „gologani”
6. Ce a găsit Moş Nicolae printre ghetuţe?
7. Ai cui erau papucii?
8. Spune al cui este! (pronumele posesiv: al meu, al tău, al lui,
al ei…)
120
Sorcova (1) Sorcova (2)
Sorcova, Sorcova
Vesela, Vesela,
Să trăitâţi, Să trăiţi
Să 'mbătrâniţi Să 'mbătrâniţi,
Ca merii, Ca un măr,
Ca perii, Ca un păr,
În mijlocul primăverii; Ca un fir
Ca viţa de vie De trandafir.
La Sfânta Marie. Câte pietricele
Anul Nou ce vine, Atâtea mieluşele;
Cu zile senine Câţi bolovani
Şi cu sănătate Atâţia cârlani;
Şi cu spor la toate Câte cuie sunt pe casă,
La anul şi la mulţi ani! Atâţia galbeni pe masă.
Sorcova (3) Sorcova (4)
Sorcova, Să ningă,
Vesela, Să plouă,
Să trăiţi, Să picure rouă,
Să 'mbătrâniţi, Şi grâu să'ncolţească,
Ca un măr, Bogat să rodească!
Ca un păr, S'aducă nădejde
Ca un fir de trandafir. Trecând de primejde.
Tare ca piatra, Copiii să crească,
Iute ca săgeata, Mulţi ani să'nflorească
Tare ca fieru', Ca merii,
Iute ca oţelu', Ca perii,
La anu' şi la mulţi ani! În mijlocul verii
Şi'n timpul primăverii.
121
Sorcova - varianta 1: Sorcova - varianta 2:
Sorcova, vesela, Să trăiţi, să trăiţi,

Să trăiţi, să-mbătrâniţi, Intru mulţi ani fericiţi
Peste vară, primavară, Şi ca pomii să-nfloriţi
Ca un păr, ca un măr, Şi ca ei să-mbătrâniţi
Ca un fir de trandafir, Şi ca toamna cea bogată;
Tare ca piatra, Fie casa-ndestulată.
Iute ca săgeata, Tot cu mesele întinse,
Tare ca fierul, Cu făcliile aprinse,
Iute ca oţelul. Să petreceţi împreună,
La anul şi la mulţi ani! Până-n veci cu voie bună.
Sorcova - varianta 3: Sorcova - varianta 4:
Sorcova Câtă şindrilă pe casă,

Vesela, Atâţia galbeni pe masă;
Să trăiţi Cât grâu în ogor,
Să-mbătrâniţi, Atâtea vite-n obor;
Ca un măr, Câte paie-n bătătură,
Ca un păr, Atâţia copii în pătură;
Ca un fir Cât păr într-un cojoc,
De trandafir. Atâţia copii la foc;
Câte pietricele Câtă frunză pe umbrar,
Atâtea mieluşele; Atâţia bani în buzunar!
Câţi bolovani
Atâţia cârlani;
Câte cuie sunt pe casa,
Atâţia galbeni pe masă.
122
Sorcova - varianta 5: Tare ca fierul
Sorcova, vesela, Iute ca oţelul.
Să trăiţi, să-mbătrâniţi, Vacile laptoase,
Ca un măr, ca un păr Oile lânoase,
Ca un fir de trandafir. Porcii unsuroşi
Ca merii, ca perii, Copii sănătoşi
În mijlocul verii; Câte cuie sunt pe casă
Ca viţa de vie Atâţia galbeni pe masă.
La Sfânta Marie La anul şi la mulţi ani!
Tare ca piatra, Să trăiţi să ne daţi bani.
Iute ca săgeata
Sugestii metodice:
1. Ce alte obiceiuri mai cunoaşteţi?
2. Când se vine cu Sorcova?
3. Ce urări le facem oamenilor când mergem cu Sorcova?
4. Aţi fost vreodată cu Sorcova?
5. Cum v-au primit oamenii?
Steaua sus răsare
Steaua sus răsare Şi dacă porniră

Ca o taina mare, Îndată-L găsiră
Steaua străluceşte La Dânsul intrară
Şi lumii vesteşte. Şi se închinară.
Că astăzi Curata, Cu daruri gătite

Prea Nevinovata Lui Hristos menite
Fecioara Maria Având fiecare
Naşte pe Mesia. Bucurie mare.
Magii cum zăriră Care bucurie

Steaua şi porniră Şi aici să fie
Mergând după rază De la tinereţe
Pe Hristos să-L vază. Pân-la bătrâneţe.
123
124
VINE, VINE MOŞ CRĂCIUN –
Secretul lui Moş Crăciun

adaptare după Despina Calavrezo
Era o noapte albă şi îngheţată la Polul Nord. Stelele amorţite

clipoceau răzleţ, iar luna plină abia, mai licărea.
Vremea Crăciunului era aproape. Castelul lui Moş Crăciun era
scăldat în luminiţe colorate.
Nordy, omul de zăpada fredona vesel colindele Crăciunului. În
acest timp, Moş Crăciun citea de zor scrisorile copiilor pe care
Rudolph, renul cu năsucul roşu le aducea în sacii rotofei. Erau atât de
multe!
— Eşti atât de obosit, Moş Crăciun, spuse Rudolph cu dojană în
glas.
— Hai să facem o plimbare şi să ne mai dezmorţim puţin!
Moş Crăciun încuviinţă bucuros şi sania lui fermecată începu să
plutească pe zăpada îngheţată.
Părea că zboară…. sau poate chiar zbura…
Moş Crăciun şi renii cântau fericiţi „Jingle bells”, cântecul
nostru preferat.
Nordy, pe schiurile lui firave, nostim nevoie mare, încerca să
ţină pasul cu zburdalnica săniuţă.
Deodată, Moş Crăciun zări o căsuţă de gheaţă din care şerpuiau
miresme de ceai fierbinte.
Un urs polar mare şi frumos îl îmbie ademenitor:
— Gustaţi din ceaiul mei fierbinte şi înmiresmat, glăsui el
mieros.
— E tare, tare bun, spuse Moş Crăciun.
Ceaiul avea gust de pădure şi aromă de floare.
Renii pofticioşi sorbiră şi ei cu nesaţ licoarea fierbinte. Doar
Rudolph nu gustă nici un strop, privind tăcut şi gânditor. Veseli,
125
nevoie mare, Moş Crăciun şi renii îi mulţumiră ursului cel frumos şi
porniră iar să colinde în noapte. Dar parcă nimic nu mai era ca la
început.
Renii înaintau agale, iar Moş Crăciun nu putea să-i mai
zorească. Adormiseră ca prin farmec. Săniuţa se opintea şi scrâşnea
înţepenită. Rudolph striga neputincios:
— Mai repede, mai repede! Moş Crăciun încă mai are de citit
mii de scrisoare!
Dar renii nu-l mai auzeau.
Deodată renii se prăvăliră rând pe rând în zăpada îngheţată,
răpuşi de vraja unui somn adânc..
Ursul fusese de fapt vrăjitoarea ţării de gheaţă, care fermecase
ceaiul. Apoi, a luat bagheta fermecată şi a transformat toate jucăriile
lui Moş Crăciun în jucării de gheaţă.
Rudolph alergă temător spre castel şi văzu îngrozit că truda lui
Moş Crăciun fusese în zadar. Mai rămăseseră doar câteva zile până la
Crăciun.
Dar deodată, îşi aminti de băieţelul care, într-o iarnă nebună, se
rătăcise în pădure.
Rudolph îl salvase de lupii înfometaţi, luminându-i calea până
la coliba pădurarului.
Ştia că băiatul primise în dar de la Moş Crăciun un balon uriaş,
cu care putea să zboare peste munţi şi peste câmpii.
Rudolph o chemă pe porumbiţa de aur şi îi spuse să zboare şi
să-l aducă pe băieţel în ajutor.
Zis şi făcut. Când balonul s-a apropiat de creasta argintie,
băieţelul a înşfăcat bagheta fermecată şi într-o clipită a ajuns la castel.
Băieţelul a atins cu bagheta fermecată un pinguin îngheţat, mic
şi înfofolit şi, ca prin minune, toate jucăriile se şi transformară în
jucării adevărate.
— Îţi mulţumesc tare mult, spuse Rudolph, fericit nevoie mare.
Alegeţi, te rog o jucărie şi pleacă de îndată, ca nu cumva să se
trezească Moş Crăciun şi să afle ce s-a întâmplat. S-ar necăji tare
mult!
Băieţelul îşi alese pinguinul cel mic şi înfofolit care ştia să cânte
atât de frumos „Jingle Bells”. Apoi îşi luă rămas bun de la Rudolph şi
126
porni spre creasta plutitoare să pună bagheta fermecată acolo unde îi
era locul.
Dar deodată, văzu că se apropie de balon, călare pe coada de
mătură, Vrăjitoarea cu motanul ei cel tuciuriu. Băieţelul o atinse cu
bagheta fermecată şi pe dată vrăjitoarea îngheţă, cu motan cu tot, pe o
creastă sticloasă şi plutitoare.
De atunci i-a rămas numele „Vrăjitoarea de gheaţă”. Cine
ajunge la Polul Nord o poate vedea şi auzi străjuind, strâmbă şi
schimonosită, ţara de gheaţă.
Nu trecu mult şi Moş Crăciun se trezi din somnul fermecat mai
ostenit ca nicicând, dar se puse vârtos pe treabă şi reuşi să termine în
două zile tot ce avea de făcut.
În noaptea de Crăciun, nu-i veni să-şi creadă ochilor când o
văzu pe vrăjitoare pe creasta plutitoare. Ştia că făcuse mult rău şi se
gândi că îi venise sorocul binemeritatei pedepse.
Şi mare-i fu mirarea lui Moş Crăciun, când ajunse acasă la
băieţel şi-l văzu în lumina bradului scânteietor pe micul său pinguin
cântător. Alături, era o cutiuţă cu poleială aurie pe care scria: „Lui
Rudolph cu drag”.
Curios nevoie mare, Moş Crăciun deschise cutiuţa şi găsi
înăuntru o săniuţă cu un ren care-i semăna leit lui Rudolph. Atunci
desluşi misterul celor întâmplate, dar se gândi să păstreze secretul.
Era mai bine aşa.
Atunci, grijuliu, Moş Crăciun împachetă la loc săniuţa şi acolo
sus, i-o dădu lui Rudolph cu un zâmbet misterios.
— Cineva te iubeşte tare mult, dragă Rudolph!
— Mulţumesc, Moş Crăciun, răspunse renul, tainic şi zâmbitor.
Săniuţa fermecată plutea luminată de sfânta noapte, iar Moş
Crăciun dăruia fericire, urând tuturor cu mult drag: „Crăciun fericit!”
Sugestii metodice:
1. Unde se petrece acţiunea povestirii noastre?
2. Ce eveniment se apropia?
3. Ce făcea Moş Crăciun?
4. Cum se simţea Moş Crăciun?
5. Cine era Rudolph?
127
6. Cum i-a propus Rudolph să se relaxeze?
7. Unde a poposit Moş Crăciun?
8. Ce i-a oferit ursul polar?
9. Ce s-a întâmplat cu Moş Crăciun?
10. Cum a reuşit Rudolph să rezolve situaţia?
11. Cine i-a venit în ajutor?
12. Cine era responsabil de toate aceste răutăţi?
13. Cum a reuşit băieţelul să o învingă pe vrăjitoare?
14. Ce şi-a ales el ca dar?
15. Ce cântec ştia pinguinul?
16. Cântaţi şi voi „Jingle bells”.
17. Ce a găsit Moş Crăciun în casa băieţelului?
18. Ce ura Moş Crăciun tuturor?
19. Ce aţi dori să vă aducă Moş Crăciun?

 Spune cum fac clopoţeii de la sania lui Moş Crăciun!
clingg-clinggg
 Frământări de limbă:
Cling, cling, cling,
Clinchete se preling
Sus pe nori, jos pe vânt
Şi pe toate câte sunt
Se-nteţesc şi se unesc
Într-un cânt sărbătoresc.
128
Fetiţa cu chibriturile
de H.C. Andersen
Era frig cumplit şi se făcea noapte. Era cea din urmă noapte a
anului, noaptea de Anul Nou! Pe frigul şi pe întunericul acesta mergea
pe stradă o fetiţă săracă, desculţă şi cu capul gol. Avusese ea pantofi
când plecase de-acasă, dar ce folos! Erau prea mari pentru dânsa; îi
purtase mai întâi mamă-sa şi fiindcă erau aşa de mari, fetiţa i-a pierdut
când s-a grăbit să treacă strada, din pricină că tocmai veneau în goană
două trăsuri. Un pantof nu-l mai găsise, iar pe celălalt l-a şterpelit un
băieţaş; zicea că are să-l facă leagăn când are să aibă şi el copii. Şi
acum, săraca fetiţă mergea desculţă şi picioruşele ei erau vinete de
frig.
Ducea într-un şorţ vechi o mulţime de cutii de chibrituri şi o
cutie ţinea în mână. Toata ziua umblase aşa şi nu-i dăduse nimeni nici
măcar un bănuţ. Şi-acum era ostenită, flămândă şi pe jumătate
îngheţată de frig. Fulgii cădeau şi se prindeau de părul ei lung şi bălai
care-i atârna frumos în cârlionţi pe umeri – dar ea numai la frumuseţe
nu se gândea! Nu mai putea de oboseala şi s-a aşezat într-un ungher
între două case; una era mai ieşită în afară aşa că între două era un
cotlon. Fetiţa s-a ghemuit strângându-şi picioarele sub dânsa, dar tot
frig îi era. Acasă nu îndrăznea să se ducă, fiindcă nu vânduse nici o
cutie de chibrituri şi nu căpătase nici un bănuţ măcar. Tată-său avea
s-o bată; de altfel şi acasă era frig, pereţii erau sparţi şi cu toate că
astupase crăpăturile cu paie şi cu zdrenţe, vântul tot răzbătea înăuntru.
Mâinile îi erau aproape ţepene de frig. Un chibrit ar fi straşnic acum;
ce-ar fi să scoată unul, să-l aprindă şi să-şi încălzească degetele? A
scos un chibrit şi l-a aprins.
Ce frumos ardea! Era o flacără caldă şi limpede ca o
lumânărică, o minunată lumânărică. Şi deodată fetiţei i s-a părut că
şade în faţa unei sobe mari de tuci, cu picioarele de alamă şi cu tacâm
de alamă; în sobă era un foc zdravăn şi fetiţa îşi atinse picioarele să şi
le încălzească…dar flacăra se stinse şi soba pieri…şi fetiţa se trezi
ţinând între degete chibritul ars. A mai aprins unul şi iar s-a făcut
lumină. Zidul, acolo unde era luminat, s-a făcut străveziu ca un geam.
129
Pe geam fetiţa văzu o odaie cu masa pusă; pe faţa strălucitor de albă
erau farfurii de porţelan şi în mijloc, pe o farfurie, era o coşcogeamite
gâscă friptă, umplută cu prune şi mere, din care ieşeau aburii.
Şi ce era mai minunat decât toate, gâsca a sărit din farfurie, a
început să umble pe jos, legănându-se, cu furculiţa şi cu cuţitul înfipte
în spate, şi s-a îndreptat chiar către fetiţă. Dar deodată chibritul s-a
stins şi n-a mai rămas decât zidul gros şi rece. A mai aprins un chibrit.
Şi deodată s-a văzut stând lângă un pom de Crăciun. Era mai mare şi
mai frumos decât acela pe care-l zărise pe geam la negustorul cel
bogat. Pe crengile verzi erau o mulţime de lumânări aprinse şi erau
agăţate poze colorate ca acelea din vitrinele magazinelor. Fetiţa a
ridicat braţele în sus – şi chibritul s-a stins.
Lumânările s-au înălţat tot mai sus şi deodată fetiţa a văzut că
nu mai erau lumânări, erau stelele sus pe cer; una din ele a căzut,
lăsând în urma ei o dâră de lumină.
— Acum moare cineva! a zis fetiţa. Bunică-sa, singura fiinţă de
pe lume care o iubise şi pe dânsa, şi care acum era moartă, îi spusese
odată: „Când cade o stea, se urcă un suflet la cer.” Fetiţa a mai aprins
un chibrit şi flacăra a făcut lumină de jur împrejur; şi în lumina
strălucitoare s-a ivit bunica, strălucind şi ea, cu zâmbetul ei bun şi
blând.
— Bunicuţă! a strigat fetiţa. Ia-mă, ia-mă cu tine!
Ştiu că ai să pleci şi tu când se stinge chibritul, tot aşa cum a
plecat şi soba cea caldă, şi gâsca cea friptă, şi pomul cel frumos! Şi
repede a aprins şi celelalte chibrituri care mai erau în cutie, fiindcă
voia s-o mai ţie pe bunică-sa, să nu plece. Şi chibriturile au dat o
lumină aşa de mare, că se vedea mai bine decât ziua. Niciodată nu
fusese mai frumoasă bunica; a luat-o în braţe pe fetiţă şi amândouă
s-au înălţat în strălucire şi bucurie, şi fetiţei acum nu-i mai era frig,
nici frică; era în cer. A doua zi dimineaţă, în ungherul dintre cele două
case, fetiţa cu obrajii roşii şi zâmbet pe buze zăcea moartă, degerată de
frig, în cea din urmă noapte a anului.
Zorii Anului Nou s-au ridicat deasupra trupşorului mort, lângă
care erau împrăştiate o mulţime de cutii de chibrituri, una din ele cu
toate chibriturile arse. A vrut să se încălzească; ziceau oamenii. Dar
130
nimeni nu ştia ce frumuseţi văzuse ea şi în ce strălucire intrase şi ce
bucurie mare îi adusese Anul Nou!
Sugestii metodice:
1. Când are loc această întâmplare?
2. Cum era afară?
3. Cum era fetiţa din poveste?
4. Ce vindea fetiţa?
5. De ce nu se putea duce acasă?
6. Cum a încercat fetiţa să se încălzească?
7. Ce i se părea că vede la lumina flăcărilor?
8. Cum a fost găsită fetiţa?
9. Cum credeţi că am putea ajuta copiii nevoiaşi?
Moş Crăciun
de Silvia Filip
Moş Crăciun te-am aşteptat

Ca să vii neapărat
Şi îmi pare minunat
C-ai ajuns la noi în sat
Ştiu că drumul a fost greu

Şi te rog să te-odihneşti
Pe un scaun ca-n poveşti
Iar de Rudolf n-am uitat

El va sta cuminte afară
Până ce vei împărţi
Darurile pregătite dinainte
Pentru noi, cuminţi copii…
Sugestii metodice:
1. De ce îl iubesc copiii pe Moş Crăciun?
2. De unde vine Moş Crăciun?
3. Cum ne pregătim să îl întâmpinăm pe Moş Crăciun?
131
4. Cu ce vine Moş Crăciun?
5. De cine este trasă sania Moşului?
6. Voi ştiţi cum se numesc renii Moşului?
7. Cum trebuie să fie copiii pentru a primi daruri de la Moş
Crăciun?
8. Voi ce doriţi să vă aducă Moş Crăciun?
Darul lui Moş Crăciun

Sub brăduţ e o cutie,

Înăuntru ce să fie?
Am deschis-o şi: mirare!
Un căpşor din ea apare.
Moş Crăciun e buclucaş,
Mi-a adus un iepuraş!
Unul viu, nu jucărie!
Stai că-s doi! Ce bucurie!
Două gheme de blăniţă

Cu urechi şi cu codiţă.
Oare pot mai înspre seară,
Să-i înham la sănioară?
Sugestii metodice:
1. Cum ne pregătim pentru sărbătorile de iarnă?
2. Unde lasă Moşul darurile?
3. Ce a găsit copilaşul din poezie sub brad?
4. Cum erau iepuraşii?
5. Ce va face copilaşul cu iepuraşii?
6. Voi ce aşteptaţi de la Moş Crăciun?
132
La drum
de Otilia Cazimir
Moş-Crăciun, la urcuş,
S-a pornit cu sacu-n spate.
Drumu-i rău, şi-i lunecuş,
Şi moşneagul nu mai poate.
Lung se uită îndărăt,
Scuturându-şi barba rară
De omăt,
Şi oftează sub povară:
— Greu tătucă, greu de tine!
Iaca, stau şi mă socot
Dacă nu cumva-i mai bine
Să mă mut mai cătră vară,
Că-s bătrân şi nu mai pot!…
Sugestii metodice:
1. Cum este Moş Crăciun?
2. Cum este sacul Moşului?
3. Unde a pornit Moş Crăciun?
4. Cât are Moşul de umblat?
5. Cum se simte Moş Crăciun?
6. Ce ar dori el să facă?
7. Cui dăm cadourile? (dativul)

Pentru ca Moş Crăciun să vină, trebuie să facem linişte: ssssst.
 Fixarea sunetului „S”
 Introducerea sunetului „s” în silabe şi cuvinte (iniţial,
median, final):
sa se si so su să sî
as es is os us ăs îs
asa ese isi oso usu ăsă îsî
133
sare, sită, sete, supă, solniţă, sobă, salată, soldat, sunet,
sirop, sapă, singur, sală, stup, stop
masă, mese, fasole, piese, coase, plasă, pistol, listă,
castron, cască, mască, muscă, cursă
nas, las, vas, pas, ras, fes,des, ales, cules, vis, pis, ros,
cos, dos, frumos, plâns, dans, vers
134
PROIECT TEMATIC – A FOST ODATĂ…
Povestea unui omuleţ de zăpadă
A fost odată, într-o lume mai albă decât o foaie de hârtie pe care
nu e scrisă nicio poveste, un omuleţ negru de supărare. Supărarea nu i
se trăgea de la altceva decât la singurătatea prea mare, căci, pe acolo,
prin deşertul lui de zăpadă, nu se arăta nimeni.
Într-o zi, cum stătea el, aşa, bosumflat, şi îndesa cu ciudă fulgi
de nea într-o pernuţă pufoasă, îi trecu prin cap gândul cel mai
năstruşnic: să plece! Să plece şi să vândă pernuţe albe şi moi, ba chiar
şi săculeţi de dormit, cui o dori să cumpere… Dar era foarte hotărât să
se târguiască ore în şir, chiar dacă avea să iasă în pierdere… Căci
nimic nu îşi dorea mai mult decât să aibă cu cine să se târguiască.
Zis şi făcut. Aruncă bagajul în sănioara la care prinse şi câţiva
clopoţei, să-i ţină de urât, şi îşi începu călătoria, ce avea să dureze zile
în şir, una după alta, dacă lăsăm timpul să se deşire ca un fir de aţă
dintr-un ghem încâlcit…
În cea din urmă zi a călătoriei sale, când era cât pe ce să treacă
pragul către lumea locuită de făpturi omeneşti, în faţa omuleţului
nostru, încă negru de supărare, se opinti un înger:
— Unde zoreşti aşa? îl întrebă îngerul.
— Caut oameni, să le vând pernuţele astea moi! răspunse el,
plin de speranţă şi bucuros că, în sfârşit, cineva îi taie, ca o rază de
soare, calea singurătăţii.
— Cauţi oameni? se prefăcu mirat îngerul. Oameni vii?
— Păi, da, aşa mi-am zis, că trebuie să am şi eu cu cine să fac
un târg cinstit…
— Adică să le dai pe degeaba pernuţele la care ai muncit o iarnă
întreagă?
— Şi săculeţii…
Îngerul zâmbi omuleţului, care se albea încet, încet, pătruns de
o pace tot mai adâncă… După vreo câteva ore de sporovăială, pe
135
nebăgate de seamă, amândoi ajunseră-n cer. De acolo se vedeau bine
de tot şi urmele săniuţei prin deşertul alb şi oraşul cu străduţele pe
care ar fi urmat să rătăcească mica făptură de nea.
— Vezi tu fiinţele acelea care trec unele pe lângă altele?
— Le văd…
— Fiecare dintre ele are în inima ei o avere mai mică sau mai
mare… dar nu mai ştiu, din păcate, să facă un târg cinstit cu un omuleţ
de zăpadă…
— Adică, de ce?
— Pentru că niciuna nu vrea să iasă, ca tine, în pierdere. Acum
înţelegi?
— Aşa şi aşa… răspunse mica făptură, în timp ce în capul
rotund îi încolţi o idee şi mai năstruşnică decât aceea a călătoriei, al
cărei sfârşit nu îl prevăzuse.
— Lasă, o să pricepi tu mai târziu, zise îngerul zâmbitor,
privind cum omuleţul desface mulţumit pernă cu pernă şi împrăştie
fulgii albi de sus.
— Acum, zise el încântat, o să-şi facă singuri pernuţe şi săculeţi
de dormit… că eu sunt aici şi nu mai pot să le vând nimic.
Numai că oamenii se uitau în sus, se bucurau o clipă de nin-
soarea bogată, apoi îşi vedeau de drum… Rareori, câte un copil căruia
vreo bunică sau vreun bunic îi citise, printre altele, şi povestea aceasta,
se întindea pe spate în aşternutul de nea, lăsa acolo o urmă adevărată,
de îngeraş, după care se punea pe făcut un om de zăpadă, cu ochişorii
ca două măsline, câteodată foarte înneguraţi…
Sugestii metodice:
1. Unde trăia omuleţul nostru?
2. De ce era el supărat?
3. Ce idee i-a venit omuleţului?
4. Cu cine s-a întâlnit omuleţul?
6. Ce i-a spus îngerul despre oameni?
7. Ce a făcut omuleţul de zăpadă?
8. Cum primeau oamenii ninsoarea?
9. Vouă vă place ninsoarea? De ce?
136
Povestea fulgului de zăpadă
de Trenca Banciu
Era odată, demult, tare demult, o fetiţă care se numea Roua.

Roua se născuse în casa unui om bun şi harnic. Părinţii o iubeau ca pe
lumina ochilor. Ziua şi noaptea se gândeau numai la fericirea copilei
lor.
Mama îi ţesea rochiţe din culorile tuturor florilor, iar tata îi
făcea coroniţe de pus în păr din cele mai frumoase pietricele găsite în
râul ce curgea în fundul grădiniţei.
Roua era tot atâta de bună pe cât era de frumoasă. Avea doi ochi
ca două scântei, limpezi şi plini de bunătate. Privirile ei blânde alinau
cea mai mare durere. Părul ei, un val mătăsos, moale şi strălucitor,
atingea pământul în mers. Mâinile ei erau aşa de îndemânatice, că ce
lucru luau îl şi terminau; dar nu oricum, ci frumos şi bine. Într-un
cuvânt, toţi erau aşa de fericiţi, că pereche în lume nu aveau. Părinţii
nu-şi mai găseau loc de aşa mare bucurie ce dăduse peste ei. Cum
uneori, însă, zilele senine sunt umbrite de nori tot aşa şi în sufletul
părinţilor fetei era o umbră care le întunecă fericirea. Mama, de câte
ori îşi aducea aminte, şi îşi aducea destul de des, se ascundea în cea
mai întunecată cameră şi plângea, şi plângea până se liniştea. Astfel,
zilele treceau, Roua creştea, se făcea tot mai frumoasă, dar şi durerea
în sufletul părinţilor creştea.
Mama avea mare grijă de fetiţă. O urmărea pas cu pas şi
niciodată nu o lăsa să iasă afară în plin soare. Ea o scotea pe fată la
plimbare numai seara.
În grădina care era plină de cele mai frumoase flori, Roua
zburda, se ducea în serile cu lună plină şi îşi privea chipul frumos în
oglinda apei. Acolo vedea ea că ochii ei străluceau ca două pietre
scumpe, că părul ei era un val înspumat de mătase.
Când nu era lună, licuricii îşi aprindeau felinarele şi se înşirau
pe malul apei ca să facă lumină în calea fetei.
Uneori, obosită de atâta alergat, se oprea cu mama ei sub un
pom şi asculta susurul râului, piuitul păsărelelor care se pregăteau de
137
somn, foşnetul frunzelor, şoaptele vântului cald de vară care îi
mângâie obrajii, înfierbântaţi de atâta zburdat şi se desfăta în parfumul
florilor care-i erau atât de dragi. Fiecare floare era socotită o fiinţă
căreia Roua avea să-i spună ceva. Tuturora le şoptea uşor „Noapte
bună.” Mângâindu-le cu degetele ei subţiri şi moi când pleca să se
culce.
Această fericire şi mulţumire nu dură mult. Venind într-o zi la
ea prietenele ei, una mai vorbăreaţă o întrebă de ce nu iese şi ea afară,
iar alta, de ce nu vine şi ea în vizită la ele. Roua ridică cei doi ochi
limpezi spre fete şi nu răspunse. După plecarea lor, alergă la mama ei,
spunându-i; „Mamă, mamă, de ce nu merg şi eu niciodată ziua afară la
joc?”
— Copila mea, copila mea! strigă mama înspăimântată şi o
îmbrăţişă pe fată ca şi cum ar fi apărat-o de o primejdie.
După puţin timp, mama îi spuse: „în clipa în care te va atinge
soarele, noi te vom pierde, aşa a vrut zâna cea rea.” De atunci,
neliniştea mamei a crescut şi în curând se îmbolnăvi. Roua o îngriji,
cu dragoste, asigurând-o că e destul de mare ca să înţeleagă primejdia
ce o aştepta.
În curând mama s-a făcut bine şi şi-a început iar munca de toate
zilele. Într-o zi, venind de la lucru, ea aduse un voal de mătase subţire
ca pânza de păianjen, alb şi sclipitor, pentru a-i face o rochie.
Când rochia a fost gata, Roua s-a aşezat în faţa oglinzii şi s-a
îmbrăcat. Era atât de frumoasă în seara aceea, că licuricii alergau de
colo-colo prin grădina, să vestească toate cântătoarele, gângăniile,
florile, frunzele, vântul că Roua este mai frumoasă ca oricând şi să
poftească toţi s-o vadă.
Şi, într-adevăr, privindu-se în undele lacului, Roua nu se mai
recunoscu. De fericire băgă mâna în apă s-o tulbure, să vadă dacă nu e
vreo nălucire. Nu, cu adevărat era ea. Mama fetei pleca zilnic la lucru
şi Roua rămânea cu gospodăria, acasă când pleca, nu uita totdeauna
să-i spună: „Ai grijă de casă şi mai ales de tine. Roua zâmbea, o
îmbrăţişa, o săruta şi mama pleca liniştită”.
Într-una din zile, după ce Roua termină toată treaba, luă rochia
cea frumoasă şi se îmbrăcă. Se privi în oglindă. Era încântată. Ce-ar fi
să mă duc la prietenele mele, să le arăt ce rochie frumoasă am? Şi se
138
îndreptă spre uşă, dar… Îşi aduse aminte de sfatul mamei. Atunci, se
întoarse şi începu să danseze prin cameră. Învârtindu-se, atinse per-
deaua care îi dezvălui minunile de afară. Privi pe fereastră. Soarele
arzător aruncă raze de aur care învăluia tot pământul. Păsărelele
ciripeau, zburdând de ici-colo, cântând cântece de bucurie către soare.
Florile cu rochiţele lor care de care mai frumoase, îşi ridicau căpşorul,
pline de fericire, înspre el. Fluturaşii în haina lor de sărbătoare treceau
pe la fiecare floare îi spuneau ceva şi plecau la alta şi tot aşa mereu.
Ce bine trebuie să fie afară, gândi Roua. Cum aş vrea să fiu şi
eu în soare, să mă bucur cu toate vieţuitoarele!
Duse mâna la cap, îşi mângâie fruntea încălzită de tot ce văzuse
şi dădu să meargă la uşă.
„Nu, nu, nu trebuie!” şi se întoarse.
Trecu ziua, veni mama, merseră în grădină şi se culcară.
A doua zi, în capul fetei se înfiripă aşa de tare gândul să iasă
afară că nu o mai slăbea. Îşi luă rochia cea minunată, se privi în
oglindă, însă bucuria nu-i mai fu atât de mare. Se duse la fereastră
plictisită. Privi. Acelaşi tablou. De câteva ori se îndreptă spre uşă şi se
întoarse. Trecu şi ziua aceasta cu bine.
Veni a treia zi. Roua îşi puse rochia, se privi în oglindă vru să
danseze, să cânte. Zadarnic. Nimic nu-i mai scotea din cap gândul de a
ieşi la soare.
„Şi ce-o să fie dacă ies?” gândi ea… apoi cu glas tare: „Mă duc
doar în prag, mai departe, nu”. Se mai suci, se mai învârti, privi pe
fereastră. Fluturii zburau de colo până colo, parcă ziceau: „Vino,
vino!”
Îşi lua inima în dinţi şi se duse la uşa. O deschise. Vai, ce
încântare! Căldura îi învălui trupul. Ce bine se simţea acum. Nu o
durea nimic, nu simţea nimic rău. Ieşi în curte. Începu să alerge, să
cânte, să mângâie florile, încerca să prindă un fluture.
Obrajii i se rumeniră, ochii îi străluceau mai tare. Dar părul,
părul era numai din fire de aur în care sclipeau pietre scumpe.
Fericirea era nemăsurată. Roua se simţea uşoară, parcă plutea.
Râdea, se învârtea, nu mai avea astâmpăr. De-îndată, vrând să se
oprească în loc, să se odihnească, simţi că nu mai poate atinge
139
pământul. Bucuria îi fu mai mare. Se lasă în voia vântului şi simţi cum
se urca tot mai sus, tot mai sus.
— Ajung la soare, ajung la soare! Cât am dorit şi doresc să fiu
lângă el. Ce frumos e!
Privi în jos. Ce frumos se vedeau casele, grădinile, pământul!
Se gândi: „Cum de n-a ieşit până acum afară? Toate au fost numai
nişte născociri. Cum o să-i povestească mamei tot ce a văzut!”
În acest timp, Roua era tot mai uşoară şi urca tot mai sus. Părul
ei despletit îi învăluia corpul şi rochiţa umflată de vânt o ajută să urce
mai repede, tot mai sus şi tot mai sus. Urcând aşa, Roua simţi că-i este
frig. Se ghemui dar frigul era tot mai mare. Simţea că se îngreuiază de
parcă i-ar fi atârnat cineva pietre de picioare; se uită împrejur şi văzu
că ajunsese într-un palat plin cu apă şi în ce parte voia să pună piciorul
său să întindă mâna, dădea numai de apă. Era palatul lui Nor Cenuşiu.
Nici n-avu timp să se dumirească că se şi deschise o uşă şi prin ea
năvăliră o sumedenie de copii, care mai mari, care mai mici şi fiecare
avea câte un nume: Nor Alb, Nor Pufuşor, Nor Cenuşiu, Noruleţ
Albăstrui.
Se înghesuiau aşa de tare, încât s-au amestecat unii cu alţii de
nu-i mai cunoşteai.
Roua abia îşi găsise un loc să stea. N-au intrat bine cu toţii că
uşa se trânti şi apăru Nor Cenuşiu, tunând şi fulgerând. Cu glas ca din
butoi sau ca şi cum ar fi bătut în tobă le spuse să meargă fiecare şi să
strângă cât mai multe picături de apă că pe pământ trebuie ploaie.
Nor Pufuşor spuse că el a şi găsit o picătură care e chiar lângă
el, arătând-o pe Roua. Fetiţa începu să strige că nu rămâne la ei, că se
duce la soare. Striga degeaba. Nimeni n-o asculta. Şi cu toţii se
îngrămădeau la uşă, care mai de care să iasă mai repede afară. Acolo
s-au întâlnit cu Bate Vânt, care i-a luat pe aripile lui şi a început să-i
ridice pe toţi sus. Rouăi i se lumină faţa de un zâmbet. Tot va ajunge
la soare. Deodată, norii se împrăştiară care încotro şi Roua rămase în
barba lui Bate Vânt, care îi zise: „Prinde-te cu mâinile de barba mea şi
ţine-te bine, că te duc eu la soare”. Şi au zburat ei aşa până ce l-au
întâlnit în cale pe Vâjâie-Vânt care o căuta pe fată. El auzise de la Nor
Cenuşiu că sus, în văzduh, undeva, o fetiţă şi cum Ger Năprasnic avea
140
nevoie de cineva care să-i aprindă pipa şi să-i scuture pletele de
brumă, fetiţa aceasta era tocmai ce-i trebuia..
Şi aşa Vâjâie-Vânt veni în căutarea ei, ca să-i mai intre în voie
moşului care era tare supărat, mai ales în ziua aceea, căci o rază de
soare se strecurase ştrengăreşte prin fereastră şi îi topise un fir de
gheaţă, din mustaţă. Aşa că Vâjâie-Vânt, dând peste cei doi călători, o
înfăşcă pe fată şi plecă cu ea. Bate-Vânt nici n-avu timp să-şi dea
seama ce se întâmplase. Roua începu să plângă. Îşi dădea seama că
acum merge la rău, şi chiar aşa era. Ajunseseră la porţile palatului de
gheaţă, unde locuia Ger Năprasnic.
Vâjâie-Vânt bătu la poartă cu un ciocan de gheaţă. Poarta se
deschise, iar când intrară, la uşa palatului văzură doi oameni de zăpadă
nemişcaţi, care făceau de strajă.
Palatul era foarte mare, înalt, făcut numai din gheaţă şi era aşa
de rece, că-ţi îngheţa suflarea. Vâjâie-Vânt sufla şi în faţa lor se
deschise printre bolovanii de gheaţă o potecuţă, pe unde trecură cei
doi călători, suflând din greu. Au mers ei aşa o bucată de vreme şi au
ajuns în odaia în care se afla Ger Năprasnic. El şedea pe un scaun înalt
de gheaţă. Era învelit cu o pătură de zăpadă, iar în gură avea o pipă de
gheaţă şi când pufăia ieşea din ea o pulbere ce se lipea unde nimerea.
Asta era bruma.
Cum o văzu pe Roua, o trimise să ia pieptenele din lada ce se
afla într-un colţ al camerei şi să-l pieptene, că de mult nu-şi mai
scuturase bruma din păr. Roua tremurând de frig se apropie de ladă, o
deschise şi scoase, spre mirarea ei, un pieptene făcut din ţurţuri.
Începu să-l pieptene şi să plângă de frig ce-i era.
Ger Năprasnic simţi o lacrimă caldă pe frunte. Se încruntă şi
zise: „Nu-i de ajuns că mi-a topit raza de soare un fir din mustaţă, tu
vrei să mă topeşti cu totul? Ai grijă, un fir de păr de-mi va lipsi e vai
de tine!”
Roua suspină şi încercă să-şi oprească lacrimile, dar dorul de
mama, de casă, de grădină, de râuleţul în care îţi oglindea altădată
mândrul chip o îndemna la plâns. Şi plângea fără oprire. Ger
Năprasnic, ca să scape de lacrimile ei, le prefăcea pe loc în pufuşor de
brumă, care, din cauza răsuflării lui, se învolbura prin camera şi se
lipea la ochi, pe faţă, pe gât şi te îngheţa.
141
Atunci, Roua deschise geamul. Bruma ieşi afară şi, cu grabă
mare, dusă de vânturi, alerga în jos cât mai aproape de pământ.
Roua privea după ea şi dorul de casă îi topea inima. Ea slăbea
din zi în zi tot mai tare şi se simţea tare, tare uşoară. Se gândi ce-ar fi
dacă o dată cu bruma de gheaţă ar sări şi ea pe fereastră, şi aşa făcu.
Ger Năprasnic simţi că, nu mai e pieptănat, lovi cu pumnul
într-un clopot de gheaţă care zgudui tot palatul şi îndată se înfăţişă
înainte-i Vâjâie-Vânt.
„Aleargă iute după fata aceea! De n-o poţi prinde, suflă cât poţi
şi prefă-o în fulg de zăpadă!”
Vâjâie-Vânt ieşi val-vârtej pe uşă, cu barba în vânt, cu toiagul
de gheaţă în mâna şi cu mantaua fluturând. Alergă ce alergă, dar băgă
de seamă că Roua se depărta tot mai tare. Atunci, începu să sufle,
Roua simţi că-i îngheaţă spatele, apoi mâinile, picioarele, capul şi
încet, încet simţi că o cuprinde un somn odihnitor. Când să închidă
ochii, ea se mai uită odată spre pământ, să vadă ce-i era mai drag. Şi,
spre marea ei bucurie, i se înfăţişă tot ce iubise ea mai mult: casa,
curtea, grădina, însă florile nu mai erau, păsărelele plecaseră de mult,
fluturii se ascunseseră, merele, perele, strugurii numai erau. În grădini
şi vii pomii erau goi. Pământul era pustiu. Trecuse multă vreme de
când plecase Roua, totuşi ea a recunoscut locurile dragi. „N-am să te
las moşule să îngheţi pământul, n-am să te las,” gândi ea. Îşi prinse
rochiţa înspumată cu mâinile tremurânde şi, întinzând-o, se lasă uşor
în jos, apărând pământul de furia gerului năprasnic.
Şi, aşa, fiecare fir din ţesătura minunatei rochiţe se prefăcu în
câte un firişor sclipitor de zăpada care tocmai acoperi pământul să-l
încălzească, să ocrotească seminţele care dormeau somnul lung de
iarnă, aşteptând primăvara să încolţească, să înveselească şi să
îmbogăţească pământul cu rod îmbelşugat.
De priviţi cu atenţie fiecare fulguşor de zăpadă, în el veţi vedea
ochii strălucitori ai Rouăi, care zâmbesc cu drag tuturor copiilor şi-i
îmbie la joc.
Sugestii metodice:
1. Cine era Roua?
2. Cum era ea?
142
3. Ce nu avea voie să facă? De ce?
4. Ce dorinţă arzătoare avea Roua?
5. Ce a făcut ea?
6. Ce s-a întâmplat cu Roua?
7. Cum a reuşit ea să scape din împărăţia lui Ger Năprasnic?
8. Cum a apărat Roua pământul de Ger Năprasnic?
9. Care este rolul zăpezii?
10. În ce anotimp cade zăpada?
„Moale, albă şi pufoasă,
Pentru câmp e haină groasă.”
(Zăpada)
Ciripel cel lacom

de Luiza Vlădescu
Ciripel e un vrăbioi rotofei, zburlit şi lacom. Cât e ziulica de

mare, stolul de vrăbii în care trăieşte Ciripel, se împrăştie pe drum,
prin ogrăzi, după hrană. Cum una dintre vrăbii, alfa ceva de mâncare,
odată striga: „Cip, Cip. Veniţi fraţi şi surori, c-am găsit de mâncare”.
Vrăbiile vin, care şi de pe unde sunt, şi ciugulesc cu plăcere.
Iarna e tare grea. De câteva zile s-a stârnit o viforniţa cumplită.
Bietele vrăbiuţe nici grai nu mai au să ciripească, ţopăie pe zăpada
întărită, se strâng una într-alta, se înfoiază în pene, să se mai
dezmorţească dar degeaba.
Of! greu e iarna pentru vrăbii, spuse Ciripel nemulţumit că-şi
simţea guşa goală. De ieri n-am mai găsit nici un bob de mâncare.
Nici tu musculiţe, nici tu ţânţari, nici tu omizi, vai de capul nostru!
Ciripel, parcă ai fi o curcă plouată şi nici decum un vrăbioi
viteaz, îi spuse o vrabie mai bătrâna. Iarna e mai greu de găsit
mâncare, dar tot mai afli grăunţe, firmituri, mai sunt copii care pun pe
pervazul ferestrei resturi de mâncare. Copii aceştia ne iubesc şi ne
ajută să trecem iarna mai uşor.
— Cirii-ip!cirii-ip… ciripi vrabia cea bătrâna. Destul am stat la
taifas şi ne-am văicărit. Vrăbii suntem sau nişte răţoi? Hai să ne
143
înălţam în zbor şi să căutam de mâncare! Hai să veselim drumeţii şi
copii!
Vrăbiile se înălţară în stol, se rotiră sus, spre bolta ca o cupolă
de cleştar, deasupra caselor, ogrăzilor acoperite toate în strat de
zăpadă. Ciripel s-a înălţat şi el cu tot stolul, iar când s-a împrăştiat în
văzduh după hrană, şi-a rotit ochişorii ca bobiţele de ienupăr şi-a rotit
căpşorul cât o corcoduşa şi ce credeţi că a văzut?
Într-un balcon, pe o masă de lemn era aşternut un strat de mălai
frământat. Ciripel cel lacom zbură acolo. Din casă copii se uitau la
fereastră.
— A venit o vrabie, şopti unul celuilalt cu fereală ca să nu-l
sperie pe Ciripel. Acum vor veni mai multe, să vezi că vrăbiuţa
aceasta le dă de ştire.
Dar ţi-ai găsit, Ciripel cel lacom se gândi că-i mult mai bine
să-şi umple doar el guşa şi să nu mai cheme stolul. Cine ştie poate că
atunci când vor veni cu toate, nu mai apucă el să se sature. Pe când
aşa… uite ce ospăţ! Vrăbiile la început se neliniştiră: „Unde-i Ciripel?
L-o fi mâncat vreo pisică, o fi degerat?” Dar Ciripel se întorcea
rotofei.
— Cip, cip, Ciripel unde-ai fost?
El îşi pleca încet capul şi răspundea pocăit:
— Am fost după mâncare… dar n-am găsit!
Şi aşa în fiecare zi pe la prânz Ciripel se desprindea din stol şi
zbura la căsuţa cu balcon. Ciugulea, ciugulea, îşi umplea guşa şi apoi
se întorcea. Vrăbiile îl întrebau:
— Ciripel, ai găsit?
— N-am găsit.
Şi îşi făcuse Ciripel o burtă cât un ghem de lână.
Într-o zi, ce să vezi? Nici n-apucă Ciripel să înghită un bulgăraş
moale de mălai de pe măsuţa din balcon, când hop! Ţop!o cioară mare
şi neagră cât o pisică. Lui Ciripel îi stătu inima în loc de frică. Cioara
ca cioara, clonţ… clonţ în plisc cât lua Ciripel de zece ori.
Câr, câr, du-te mai încolo, obraznicule, îi croncăni cioara. Nu
vezi că mă împiedic de tine? Ciripel ţopăi speriat în lături. De frică şi
de necaz nu mai putea ciuguli nimic. Parcă-i sta firmitura în gât. Pe
144
când cioara clonţ, clonţ, clonţ, ciocănea cu pliscul ei tare ca un ciocan
în tăblia mesei. Iar a ajuns lângă Ciripel.
— Piei din calea mea, că îndată te jumulesc.
Ciripel ce să facă? S-a dat într-un colţ şi şi-a întins căpşorul să
prindă o firmitură. Dar cioara, clonţ i-o trase de sub cioc.
„Of ce cioroi cumplit şi nesuferit”, gândi Ciripel. Dar una e să
spui în gând şi alta e să spui tare. Ciripel abia îndrăzni să spună „cip”,
că cioara îl şi plesni în cap cu pliscul.
— Şterge-o, n-auzi? Şi Ciripel zbură, amărât ca vai de el la
stolul lui.
A doua zi vrăbiuţele erau tare flămânde. Dar ce se aude? Toate
vrăbiuţele din vişin îşi înălţară capul. Din depărtare se auzea un ciripit
jalnic „pip, pip, cip, cip”. Ce-i oare? Ciripel. Ce-i cu el? ce să fie?
Într-o clipă vrăbiile-s acolo la măsuţa din balcon. Si ce văzură? Un
vrăbioi lacom şi prostuţ jumulit de o cioară mare şi neagră ca o pisică.
Şi mi ţi-l jumulea cioara, de-i scăpărau fulgii lui Ciripel, şi-l scărmăna
cu ghearele de-ţi venea să-i plângi de milă.
Într-o clipă toate vrăbiile, zvrrrr! Deasupra ciorii şi dă-i, şi
ciufuleşte-o, şi ciupeşte-o, şi smulge-i penele, până când cioara a
zburat. Ciripel ca vai de el, ameţit, jumulit şi speriat stătea pe coltul
mesei, cu mălaiul lipit de cioc şi pe piept, şi aştepta judecata vrăbiilor.
— Aşa flămânzeai tu? Mergeai singur să ciuguleşti? Eşti o
ruşine în stolul nostru, îi spuse vrabia cea bătrână.
— Cirip… încuviinţară toate.
— Rămâi şi ospătează-te singur frăţioare, şi de-o mai veni
cioara, să ne dai de ştire s-o izgonim. Poftă bună!
Stolul se înălţa în văzduhul plumburiu.
Vrăbioiul cel lacom rămăsese singur, stăpân pe toată masa cu
mălai. Dar ce folos, prietenii îl părăsiseră. A dat să îmbuce o fărâmă,
dar n-a mai fost chip. Parcă era amar… parcă-i pierise foamea. Îşi lăsă
pe spate capul, îşi roti ochişorii şi cerceta zarea întunecată. Deodată, în
depărtare, văzu un stol de vrăbii, ce se lăsa pe acoperiş. Ciripel bătu
din aripi şi se îndrepta în zbor grăbit într-acolo. „Luaţi-mă cu voi!”.
Nu ştiu dacă l-au luat dar vrăbiuţele sunt bune şi iertătoare.
145
Sugestii metodice:
2. Cum era viaţa bietelor vrăbiuţe? De ce?
3. Cine era Ciripel?
4. Cine le ajuta pe vrăbiuţe să treacă mai uşor de anotimpul
iarna? Cum?
5. Ce a găsit Ciripel?
6. De ce povestea se numeşte „Ciripel cel lacom”?
7. Cine l-a „jumulit” pe Ciripel?
8. Cum era cioara?
9. Cine l-a salvat pe Ciripel?
11. Cum l-au judecat vrăbiile?
12. Cum s-a simţit Ciripel?
13. Ce credeţi că s-a întâmplat cu Ciripel?
14. Spune cum face! (onomatopee: vrabia – cirip, cirip, cioara
– crrra, crrra, ciripit jalnic – pip, pip, zborul vrăbiilor – zvrrr, zvrrr).
 Consolidarea sunetului „S” în propoziţii:
Ştim cu toţii, că vrăbiuţele trăiesc în stol.
 Astăzi ne vom juca cu sunetul „s”:
Sonia o strigă pe Sanda.
Silvia a plâns cu suspine.
Seara se lasă peste un ceas.
Păsările trăiesc în stoluri.
Sandu stă pe scaun.
Soarele străluceşte.
 Consolidarea sunetului „s” în poezie:
„Seara s-a lăsat
Peste sat.
Soarele s-a dus
Mult spre apus.
Stelele sosesc
Şi ne povestesc
Că o să stea cu noi
Până o să vină
Soarele-napoi.”
146
Omul de zăpadă
Eu sunt omul de zăpadă

Aşezat în colţ de stradă,
Vântul şi cu soarele
Mi-au topit picioarele.
Chiar dacă-s mai mititel

Nu sunt supărat de fel.
Fulgii când încep să cadă
Se aşterne iar zăpadă.
Toţi copiii vor veni,

Împreună vor munci
Dintr-un bulgăre mai mare
Îmi vor face iar picioare.
Sugestii metodice:
1. În ce anotimp facem oameni de zăpadă?
2. Ce alte jocuri de iarnă preferaţi?
3. Ce s-a întâmplat cu omul de zăpadă?
4. Cine i-a topit picioarele?
5. Cine îl va ajuta pe omul de zăpadă?
6. Voi aţi făcut un om de zăpadă?
copil – …………….
om de zăpadă – ………….
bulgăre – ……………
picior – ……………..
stradă – ……………
fulg – ………………
147
Om de nea
Sprijinit într-un toiag

Stă-n ogradă un moşneag
Poartă-n cap o oală veche
Răsturnată pe-o ureche.
Ochii negrii şi lucioşi

Sunt cărbuni din vatră scoşi
Nu-i lipseşte nici lulea
Parcă pufăie din ea.
Iar pe piept perechi-perechi

Are moşul nasturi vechi
Şi mai are şi-un nas roş
Ca o creastă de cocoş.
Sugestii metodice:
1. Cu ce este asemănat omul de zăpadă?
2. Explicaţi sensul cuvintelor „toiag”, „ogradă”
3. Ce poartă omul de zăpadă pe cap?
4. Ce are omul de zăpadă în loc de ochi?
5. Ce culoare are nasul?
6. Voi ce folosiţi când faceţi un om de zăpadă?
7. Cum mai putem spune în loc de zăpadă? (sinonime: omăt,
nea)
8. Spune cum este! (formulare de propoziţii, utilizarea în
vorbire a adjectivelor)
Ex. Cum este oala omului de zăpadă?
Oala este veche.
148
Fulgul de nea
Pe obraz, pe nas, pe umăr,

Tot cad fulgii fără număr,
Mi-a căzut în palma unul
Iute, iute închid pumnul
Desfac pumnul, unde-i fulgul

Am în mână-un strop de rouă
Sau un bob de apă,
Plouă?
S-a topit în mâna mea
Ca o lacrimă de nea.
Sugestii metodice:
1. În ce anotimp ninge?
2. Vă place zăpada? De ce?
3. Unde cad fulgii de zăpadă?
4. Ce a făcut copilul din poezie cu unul dintre fulgii de zăpadă?
5. Ce s-a întâmplat cu fulgul?
6. Din ce cauză?
7. Aţi încercat şi voi acest lucru?
„În văzduh plutesc
Pământul eu îl albesc,
De mă prinzi în mâna ta
Las o lacrimă pe ea.”
(Zăpada-Neaua)
149
Fulgul stingher
Fulgule, drumeţule,
Încotro, răzleţule?
Cum te-ai rătăcit stingher
Între glie şi între cer?
Între cer şi glie zbori
Nici nu sui, nici nu cobori.
— Sus e frig şi mă fac sloi,
Jos e cald, mă fac noroi.
— Din îndemn prietenesc
Eu te-am prins să te-ncălzesc,
Însă tu, fulguţule,
Te-ai topit, prostuţule!
Sugestii metodice:
1. Ce a făcut fulgul de zăpadă?
2. De ce nici nu urcă şi nici nu coboară?
3. Ce a făcut copilul cu fulgul de zăpadă?
4. De ce l-a prins?
5. Ce s-a întâmplat cu fulgul? De ce?
6. Explicaţi cuvintele: „glie”, „stingher”.
150
Ninge!
de Otilia Cazimir
Ssst!… Măicuţa gerului,

Cu mânuţa îngheţată,
Bate-n poarta cerului
Şi întreabă supărată:
— Unde-s stelele de sus?
— Iaca, nu-s!
Vântul rău le-a scuturat
Şi le-mprăştie prin sat.
Uite una: s-a desprins
Dintr-o margine de nor
Şi coboară-ncetişor…
— Oare-a nins?
E un fulg şi-i cel dintâi
Şi aduce-n vânt ninsoare,
Drumuri albe peste văi,
Râs curat în ochii tăi,
Sănioare,
Zurgălăi…
Sugestii metodice:
1. Cine întreabă de stele?
2. Cine credeţi că este „Măicuţa gerului”?
3. Unde sunt stelele?
4. Ce cade pe pământ?
5. Cum primesc copiii prima ninsoare? Dar voi?
6. Ce sunt „zurgălăii”?
6. Vă place anotimpul iarna? De ce?
151
Zăpada
A căzut zăpada, iată,

Câmpu-i alb ca niciodată.
Alb şi alb!
Fulgi albi de nea
Uşori prin aer zboară
Cling – cling!
Trece-o sănioară
Cu doi voinici în ea.
Şi-ntr-un colţ alb de livadă
Râde omul de zăpadă.
Sugestii metodice:
1. Ce anotimp este descris în poezie?
2. Ce aduce anotimpul iarna?
3. Ce culoare are câmpul în anotimpul iarna? De ce?
4. Ce alte semne ale anotimpului iarna mai apar în poezie?

 Iarna ne jucăm cu zăpadă.
 Fixarea sunetului „Z”:
1. Introducerea sunetului „z” în silabe:
za ze zi zo zu ză zî
az ez iz oz uz ăz îz
aza eze izi ozo uzu ăză îzî
zaz zez ziz zoz zuz zăz zîz
2. Serii de cuvinte cu „z” în poziţie iniţială:
zăpadă, zurgălăi, zâmbet, zahăr, zile, zori
3. Serii de cuvinte cu „z” în interiorul cuvântului:
brazi, verzi, beznă, cozonac, străzi, bezele, pauză
4. Serii de cuvinte cu „z” la sfârşitul cuvântului:
văz, auz, viteaz, roz, treaz, prânz, obraz
152
Moş Ion Roată şi Cuza-Vodă
de Ion Creangă
Între ţăranii fruntaşi care au luat parte, împreună cu boierii, cu

episcopii şi cu mitropolitul ţării la Divanul ad-hoc din Moldova, în
1857, era şi moş Ion Roată, om cinstit şi cuviincios, cum sunt mai toţi
ţăranii români de pretutindeni. Numai atâta, că moş Ion Roată, după
câte văzuse şi după câte păţise el în viaţa sa, nu prea punea temei pe
vorbele boiereşti şi avea gâdilici la limbă, adică spunea omului verde
în ochi, fie cine-a fi, când îl scormolea ceva la inimă. Aşa e ţăranul: nu
prea ştie multe. Şi moş Ion Roată, fiind ţăran, cum v-am spus, deşi
se-nvrednicise a fi acum printre boieri, nu avea ascunzători în sufletul
său.
În Divanul ad-hoc din Moldova erau boieri de toată mâna: şi
mai mari, şi mai mici; şi mai bătrâni, şi mai tineri; şi mai învăţaţi, şi
mai neînvăţaţi, cum îi apucase timpul. Între aceşti din urmă erau
de-alde bătrânul Alecu Forăscu, poreclit şi Tololoiu, Grigore Cuza şi
alţi câţiva de-alde aceştia, care, ţinându-se de obiceiurile strămoşeşti,
în toate sărbătorile ascultau cu evlavie slujba bisericească de la
început până la sfârşit, cântând şi citind la strană de-a valma cu
dascălii şi preoţii bisericii; iar la zile mari, ca să le ticnească veselia,
împărţeau bucăţică de pâine cu orfanii, cu văduvele şi cu alţi nevoiaşi,
cum apucară din părinţi. Atâta-i ajungea capul, atâta făceau şi ei pe
vremea lor, Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească, unde-or fi acolo,
că bună inimă mai aveau!
Dar să ne întoarcem iar la Divanul ad-hoc. Aici, ca în toate
adunările de felul acestora, se făcea vorbă multă; şi era lucru firesc să
se facă, fiind în luptă timpul de faţă cu cel trecut, pentru cea mai
dreaptă cauză a neamului românesc: Unirea, sfânta Unire!
Boierii cei mai tineri, crescuţi de mici în străinătate, numai cu
franţuzească şi nemţească, erau cârtitori asupra trecutului şi cei mai
guralivi totodată. Vorba, portul şi apucăturile bătrâneşti nu le mai
veneau la socoteală. Şi din această pricină, unii, în aprinderea lor,
numeau pe cei bătrâni: rugini învechite, iŞlicari, strigoi şi câte le mai
venea în minte, după cum le era şi creşterea; da, învăţaţi nu-s?…
153
Nu-i vorbă că şi nătângia unor bătrâni era mare. Uneori, când se
mâniau, dădeau şi ei tinerilor câte-un ibrişin pe la nas, numindu-i:
bonjurişti, duelgii, pantalonari, oameni smintiţi la minte şi ciocoi
înfumuraţi, lepădaţi de lege, stricători de limbă şi de obiceiuri. În aşa
împoncişare de idei se aflau boierii bătrâni cu tineretul din Divanul
ad-hoc al Moldovei, cu toate că şi unii şi alţii erau pentru „Unire”.
Numai atâta, că bătrânii voiau „Unire” cu tocmeală, iar tinerii „Unire”
fără socoteală, cum s-a şi făcut.
Toate ca toatele, dar mare luptă aveau unii dintre boierii tineri
cu cuconul Alecu Forăscu, care, una-două, îi tolocănea, mustrându-i:
ba că nu vorbesc drept româneşte, cum vorbeau părinţii lor, ci au
corchezit graiul strămoşesc, de nu-i mai înţelege nimene; ba că
„umblaţi cu şurubele, să ne trageţi butucul”; ba că „face omul cu
cineva o tovărăşie cât de mică, şi tot urmează învoială între părţi, iar
nu aşa cu ochii închişi”, căci, „dacă n-ai carte, n-ai parte”, scurtă
socoteală; ba că, „de când cu străinătatea, v-aţi înstrăinat şi legea, şi
limba, şi inima, şi chiar dragostea sătenilor; şi după nepăsarea şi risipa
ce o facem, zvârlind banul pe lucruri de nimica, puţin mai avem de
înstrăinat, şi nu-i departe vremea aceea, pe cât văd eu. Întrebaţi pe
bieţii nemernici de săteni, să spuie ei dacă mai cunosc cine le e stăpân.
Au rămas ca nişte câini ai nimănui, sărmanii oameni! Cine se scoală
mai dimineaţă, acela e mai mare în sat la ei, de-i horopseŞte şi-i
ŢuhăieŞte mai rău decât pe vite! Ciocoismul şi străinii să trăiască, şi
las’ pe dânşii, că ne scot ei la covrigi!” Ba că „vai de ţara care ajunge
s-o puie copiii la cale”; ba că „vorba multă, sărăcia omului”, şi, dacă
li-i treabă de-aşa, facă ei ce-or şti, că el mai bine se duce acasă, că-i
plouă caii în spate şi-i stau vitele cu dinŢii la stele, din pricina
slugilor, cărora puţin le pasă de munca stăpânului; şi câte şi mai câte
năzdrăvănii de-alde aceste. Las’ pe bătrâni să te descânte şi să te
judece ei, în legea lor, că nu-ţi mai trebuie alt popă… Si iacă aşa cu
de-alde cuconul Alecu Forăscu.
Acum vine alta la rând. Într-una din zile, cum vorbea frumos un
boier dintre cei tineri, iacă şi moş Ion Roată sare cu gura:
— Aveţi bunătate de vorbiţi mai moldoveneşte, cucoane, să ne
dumerim şi noi; căci eu, unul, drept vă spun, că nu pricep nimica,
păcatele mele!
154
Un oarecare boier întâmpină atunci pe moş Ion Roată, zicându-i
cu glas poruncitor şi răutăcios:
— Dar ce nevoie mare este să înţelegi tu, mojicule? Tacă-ţi
leoarba, dac-ai venit aici; c-apoi întoarce-ne-vom noi acasă, şi helbet!
nu ţi-a lua nime din spate ce ştiu eu… Auzi obrăznicie! Tu… cu
optzeci de mii de fălci de moşie, şi el un ghiorlan c-un petic de
pământ, şi uite ce gură face alăturea cu mine!…
Moş Ion Roată, simţindu-se lovit până în suflet, răspunde atunci
cu glas plângător:
— Dar bine, cucoane, dacă nu v-a fost cu plăcere să pricepem şi
noi câte ceva din cele ce spuneţi dumneavoastră, de ce ne-aţi mai adus
aici să vă bateţi joc de noi? Ei, cucoane, cucoane! Puternic eşti,
megieş îmi eşti, că răzeş ce mă găsesc, şi ştiu bine că n-are să-mi fie
moale când m-oi întoarce acasă, unde mă aşteaptă nevoile. Dar să nu
vă fie cu supărare, ia, palmele aceste ţărăneşti ale noastre, străpunse de
pălămidă şi pline de bătături, cum le vedeţi, vă ţin pe dumneavoastră
de atâta amar de vreme şi vă fac să huzuriţi de bine. Si mai mult decât
atâta: orice venetic, în ţara asta, este oploşit de dumneavoastră, şi-l
priviţi cu nepăsare cum ne suge sângele, şi tăceţi şi-l îmbrăŢiŞaŢi!
Numai noi, vite de muncă, vă suntem dragi ca sarea în ochi… Din
mojici, din ghiorlani şi din dobitoci nu ne mai scoateţi! Dumnezeu să
ne ierte, şi să ne iertaţi şi dumneavoastră, cucoane, dar cu adevărat aşa
este: v-aţi deprins a lua focul totdeauna cu mâinile noastre cele
mojiceşti… şi tot noi cei horopsiţi!
— Sfânt să-ţi fie rostul, moş Ioane, că ai vorbit din durere,
răspunse atunci cuconul Alecu Forăscu; şi sunt fericit că stai alăturea
cu mine. Decât un bonjurist c-o mână de învăţătură, mai bine un ţăran
cu un car de minte!
La aceste vorbe, mulţi dintre boieri s-au simţit atinşi; cel cu
pricina… a rămas ca opărit. Iar colonelul Alexandru Cuza a dat mâna
prieteneşte cu moş Ion Roată.
În sfârşit, după multe dezbateri furtunoase urmate în Divanul
ad-hoc, s-a încuviinţat «Unirea», şi apoi deputaţii s-au întors fiecare
pe la vetrele lor.
155
Peste câţiva ani după aceasta, trecând Cuza-Vodă spre
Bucureşti, a poposit la Agiud, unde l-a întâmpinat o mulţime de lume,
ca pe un domnitor.
Printre lumea ce se înghesuia, cu treabă, fără treabă, iaca se
zăreşte o hârtie fâlfâind pe deasupra capetelor mulţimii, în vârful unei
prăjini. Cuza-Vodă, înţelegând că trebuie să fie vrun suflet necăjit,
face semn să i se deschidă calea. Şi, când colo, un ţăran bătrân cade în
genunchi dinaintea domnitorului, sărutându-i mâna, cu lacrimile în
ochi, şi dându-i o hârtie scrisă pe toate feţele.
— He, he! moş Ion Roată, prietenul şi tovarăşul meu cel vechi
din Divanul ad-hoc, lucru negândit! Ridică-te, moş Ioane, şi spune-mi,
fără sfială, ce durere ai. Ţi-a făcut cineva vrun neajuns?
Moş Ion Roată, văzând că, după atâţia ani de zile, nu l-a uitat
colonelul Alexandru Cuza şi că l-a primit cu atâta bunătate, a început a
plânge cu hohot şi a-l ruga să-i citească hârtia.
Vodă, fiind gata de plecare şi văzând că hârtia lui moş Roată
cuprinde multă polologhie, zise cu blândeţe:
— Spune, moş Ioane, din gură ce ai de spus, ca mai bine am să
înţeleg!
Atunci moş Roată, venindu-şi în sine, începe a se jelui cum
urmează:
— Luminarea-voastră! De când cu păcatul cel de „ad-hoc”,
n-am mai avut zi bună cu megieşul meu cel puternic, stăpânul unei
moşii foarte mari, pe care-l cunoşti măria-ta. N-am gândit, nenorocitul
de mine, că dumnealui, un boier aşa de mare, putred de bogat şi cu
învăţătură, să-şi pună mintea cu unul ca mine, de la nişte vorbe
nesocotite ce le-am zis şi eu atunci, într-un necaz. Numai Dumnezeu
să-i dea sănătate şi bine, dar amarnic m-a lovit în avere şi în cinste!
Crede, Măria ta, că nici eu n-am fost aşa de sec, între cei de-o seamă
cu mine. Dar, de cum am ajuns acasă, goană şi prigoană pe capul meu,
din partea boierului, în tot felul.
Întâi şi-ntâi, a pus înadins pe feciorii boiereşti să-mi caute
pricină şi să mă aducă la sapă de lemn. Şi aceştia, ca oameni fără
judecată şi pizmaşi, făceau toate chipurile sataniceşti, sau ei de-a
dreptul, sau prin alţii, cum să dea vitişoarele mele măcar de-un pas pe
moşia boierească; ş-apoi, sub cuvânt că au făcut stricăciune, să mi le
156
poată ucide fără nici o cruţare! Şi astăzi împuşcă-i porcii; mâine,
vacile şi boii; poimâine, căişorii; în altă zi iei oile dinapoi cu grămada
şi du-le la curte. Îţi poţi închipui, măria-ta, ce urgie grozavă era pe
capul meu!
Văzând eu de la o vreme că nu mai încetează cu jafurile, mi-am
luat inima-n dinţi şi m-am dus la boier să mă jeluiesc. Si boierul, în
loc de un cuvânt bun, m-a scuipat drept în obraz, de faţă cu slugile
sale şi cu alţi oameni ce se aflau atunci la curte, încât am crezut că a
căzut cerul pe mine de ruşine! Ba încă m-a şi ameninţat că altă dată,
de mi-a mai călca piciorul în ograda boierească, are să poruncească să
mă întindă la scară şi să mă bată cu biciul! Şi cu rânduiala asta,
măria-ta, în câţiva ani de zile m-a calicit cu desăvârşire, şi mi-a ridicat
şi cinstea, care pentru mine a fost cel mai scump lucru!
Cuza-Vodă a stat neclintit şi s-a uitat ţintă la moş Ion Roată, cât
a vorbit el. Şi când a isprăvit vorba, vodă i-a pus doua fişicuri de
napoleoni în mână, zicându-i cu bunătate:
— Tine, moş Ioane, acest mic dar de la mine, şi întâmpină-ţi
nevoia, de azi pe mâine, cum te-a lumina Cel-de-Sus! Iar pe boier
lasă-l în judecata lui Dumnezeu, căci „El nu bate cu ciomagul”.
Lui moş Ion Roată i se umplură din nou ochii de lacrimi, şi,
sărutând mâna lui vodă, ca semn de mulţumire, zice oftând:
— Dar cu ruşinea ce mi-a făcut, cum rămâne, Măria ta?
— Cu ruşinea, iacă aşa rămâne, moş Ioane, zise Cuza-Vodă,
sărutându-l pe un obraz şi pe altul, în faţa mulţimii adunate acolo.
Du-te şi spune sătenilor dumitale, moş Ioane, că, pe unde te-a scuipat
boierul, te-a sărutat domnitorul ţării şi ţi-a şters ruşinea.
Sugestii metodice:
1. Când a avut loc această întâmplare?
2. Despre ce vorbeau oamenii?
3. Ce credeţi că este Unirea?
4. Cine lua parte la discuţiile despre Unire?
5. Cine era moş Ion Roată?
6. Ce nemulţumiri avea el?
7. Cum au primit boierii cuvintele lui moş Ion Roată?
157
8. Cum a fost pedepsit moş Ion Roată pentru că a avut curajul
de a spune adevărul?
9. Cine i-a făcut dreptate lui moş Ion Roată?
10. Ce i-a oferit Cuza-Vodă?
11. Cum a şters Cuza-Vodă ruşinea pricinuită de boier?
12. Haideţi să cântăm şi să jucăm împreună „Hora Unirii”!
Bunica
de Barbu Ştefănescu-Delavrancea
O văz, ca prin vis.

O văz limpede, aşa cum era. Naltă, uscăţivă, cu părul alb şi creţ,
cu ochii căprui, cu gura strânsă şi cu buza de sus crestată în dinţi de
pieptene, de la nas în jos.
Cum dăschidea poarta, îi săream înainte.
Ea băga binişor mâna în sân şi-mi zicea:
— Ghici…
— Alune!
— Nu.
— Stafide!
— Nu.
— Năut!
— Nu.
— Turtă-dulce!
— Nu.
Până nu ghiceam, nu scotea mâna din sân.
Şi totdeauna sânul ei era plin.
Îi sărutam mâna.
Ea-mi da părul în sus şi mă săruta pe frunte.
Ne duceam la umbra dudului din fundul grădinii.
Ea îşi înfigea furca cu caierul de in în brâu şi începea să tragă şi
să răsucească un fir lung şi subţire. Eu mă culcam pe spate şi lăsam
alene capul în poala ei.
Fusul îmi sfârâia pe la urechi. Mă uitam la cer, printre frunzele
dudului. De sus mi se părea că se scutură o ploaie albastră.
— Ei, ce mai vrei? îmi zicea bunica.
158
Surâsul ei mă gâdila în creştetul capului.
— Să spui…
Şi niciodată nu isprăvea basmul.
Glasul ei dulce mă legăna; genile mi se prindeau şi adormeam;
uneori tresăream ş-o întrebam câte ceva; ea începea să spuie, şi eu
visam înainte.
— A fost odată un împărat mare, mare…
— Cât de mare?
— Mare de tot. Şi-şi iubea împărăteasa ca ochii din cap. Dar
copii nu avea. Şi îi părea rău, îi părea rău că nu avea copii…
— Bunico, e rău să nu ai copii?
— Fireşte că e rău. Casa omului fără copii e casă pustie.
— Bunico, dar eu n-am copii şi nu-mi pare rău.
Ea lăsa fusul, râdea, îmi dăsfăcea părul cârlionţat în două şi mă
săruta în creştetul capului.
Câte-o frunză se dăsprindea din ramuri şi cădea legănându-se.
Eu mă luam cu ochii dupe ea şi ziceam:
— Spune, bunico, spune.
— Şi aşa, îi părea grozav de rău că nu avea copii. Şi… nu mai
putea de părere de rău că nu are copii… Într-o zi veni la el un moş
bătrân, bătrân, că-şi târa barba pe jos de bătrân şi de cocoşat ce era. Şi
era mic, mic de tot…
— Cât era de mic?
— Poate să fi fost, aşa, cam ca tine.
— Va să zică, nu era mic, mic de tot…
— Era mic, da’ nu aşa mic de tot. Şi cum veni îi zise: „Măria ta,
ai doi meri în grădină, unul lângă altul, că nu ştii care sunt ramurile
unuia şi care sunt ale altuia; şi când înfloresc nu ştii care sunt florile
unuia şi care sunt ale altuia; şi ăşti doi meri înfrunzesc, înfloresc, se
scutură şi mere nu fac. Măria ta, să ştii că atunci când or lega rod ăşti
doi meri, împărăteasa o să rămâie grea şi o să nască un cocon cu totul
şi cu totul de aur”… Piticul se duse, şi împăratul alergă în grădină, şi
căută, căută peste tot locul, până dete peste ăi doi meri. Merii se
scuturaseră de flori, că sub ei parcă ninsese, dar rod nu legaseră.
— De ce nu legau rod, bunico?
— Ştiu eu?… Dumnezeu ştie…
159
Era aşa de cald… aşa de bine în poala bunicii… o adiere
încetinică îmi răcorea fruntea… norii albi, alunecând pe cerul albastru,
mă ameţeau… închideam ochii.
Ea spunea, spunea înainte, mulgând repede şi uşurel firul lung
din caierul de in.
— Şi se gândi împăratul ce să facă, ce să dreagă ca merii să facă
mere. Unii îl sfătuiau ca să-i ude mereu; şi i-a udat mereu; alţii ziceau
să le dea mai mult soare; şi împăratul a tăiat toţi pomii de jur împrejur.
Şi merii înfloreau în fitece săptămână, şi se scuturau, şi rod nu legau.
Într-o zi veni la împărat o babă bătrână, bătrână şi zbârcită, ca mine de
zbârcită, şi mică, mică, ca tine de mică…
— Ca moşu de mică?
— Da, ca moşu…
— Atunci nu era mică de tot…
— Aşa mică de tot nu era. Şi zise împăratului: „Măria ta, până
n-oi mulge un ulcior de lapte de la Zâna Florilor, ce doarme dincolo
de Valea Plângerii, într-o câmpie de muşeţel, şi n-oi uda merii cu
laptele ei, merii nu leagă rod. Dar să te păzeşti, măria-ta, că îndată ce
te-or simţi florile, încep să se mişte, să se bată, şi multe se apleacă pe
obrajii ei, şi ea se dăşteaptă, că doarme mai uşor ca o pasăre; şi vai de
cel ce l-o vedea, că-l preface, dupe cum o apuca-o toanele, în buruiană
pucioasă or în floare mirositoare, dar d-acolo nu se mai mişcă”…
— Dar ce, ai adormit, flăcăul mamei?
Tresăream.
— A, nu… ştiu unde ai rămas… la-a-a… Zâna Florilor…
Auzisem prin vis.
Pleoapele-mi cădeau încărcate de lene, de somn, de mulţumire.
Şi mă simţeam uşor, ca un fulg plutind pe o apă care curge încet,
încetinel, încetişor…
Şi bunica spunea, spunea înainte, şi fusul sfâr-sfâr pe la urechi,
ca un bondar, ca acele cântece din burienile în care adormisem de
atâtea ori.
— Şi împăratul a încălecat pe calul cel mai bun…
— Cel mai bun… îngânam eu, de frică ca să nu mă fure
somnul.
—… ş-a luat o dăsagă cu merinde şi a plecaaat…
160
—… ş-a plecaaat…
— Şi s-a dus, s-a dus, s-a dus…
—… s-a dus, s-a dus…
Până a dat de o pădure mare şi întunecoasă…
—… întunecoasă…
—… de nu se vedea prin ea. Şi acolo şi-a legat calul d-un ştejar
bătrân, ş-a pus dăsagele căpătâi şi a închis ochii ca să se odihnească.
Şi… pasămite pădurea cânta şi vorbea, că era fermecată.
Şi… cum îi aducea şoapte de departe, de pe unde ea era ca un
fum, împăratul adormi, şi dormi, şi dormi…
Când m-am dăşteptat, bunica isprăvise caierul.
Dar basmul?
Cu capul în poala bunicii, niciodată n-am putut asculta un basm
întreg.
Avea o poală fermecată, şi un glas, şi un fus cari mă furau pe
nesimţite şi adormeam fericit sub privirile şi zâmbetul ei.
Sugestii metodice:
1. Cum era bunica? Dar bunica ta, cum este?
2. Ce îi aducea bunica nepoţelului? Dar vouă ce vă aduce
bunica?
3. Ce simţea bunica pentru copil? Dar copilul faţă de bunică?
4. Cum îşi petreceau timpul?
5. Ce îi spunea bunica?
6. De ce copilul nu putea asculta basmul?
7. Cum era poala bunicii?
8. Ce simţea copilul în acele momente?
9. Vouă cine vă spune poveşti?

 Consolidarea sunetului „Z” în propoziţii:
Zâna zâmbeşte.
Zăpada a căzut timp de mai multe zile.
S-au auzit zgomote.
Copilul este treaz.
161
 Consolidarea sunetului „z”în poezii:
„Eu un brad o să desenez
Şi cu verde îl colorez
Tu o floare o să desenezi
Şi cu roz o colorezi.”
Vacanţă la bunici
Luna mare şi rotundă

A ieşit pe cer de mult,
Noaptea peste sat coboară,
O poveste eu ascult.
Şi bunicul, şi bunica,
Îmi vorbesc încetişor.
Basme lungi, cu Feţi şi Zâne,
Se deşiră din fuior.
Jarul coace o gutuie,

În poveste sunt trei iezi,
Şi vacanţa mea cea dragă
Se cufundă în zăpezi!
Cum să fac eu astă seară,

Cu o vorbă dintr-un joc,
Să rămân copil, la buna,
Timpul să-l opresc în loc?
Sugestii metodice:
1. Ce moment al zilei este în poezie?
2. Ce face copilul din poezie?
3. Cine îi spune poveşti?
4. Vouă cine vă spune poveşti?
5. Care este povestea voastră preferată?
6. Ce anotimp este?
162
7. De ce este copilul la bunici?
8. Voi unde vă petreceţi vacanţele?
9. Ce ar dori copilul să facă?
10. Este posibil să oprim timpul?
Ştefan cel Mare

de Traian Oancea
Ştefan, paloş din Suceava,

Ce-i crescu Moldovei slava,
Când la Putna a plecat,
El, slăvitul, ne-a lăsat
Cea mai mare avuţie:

Sfânta dragoste de glie.
Cine-n ea o să izbească
Se va face fum şi iască.
Sugestii metodice:
1. Cum au fost strămoşii noştri?
2. Cine a fost Ştefan cel Mare?
3. Ce fel de domnitor a fost?
4. Explicaţi sensul cuvântului „avuţie”.
5. Ce am învăţat de la strămoşii noştri?
6. Cum arătăm noi dragostea de ţară?
7. Cum îi cinstim pe eroii neamului?
Fata babei şi fata moşneagului

de Ion Creangă
Erau odată un moşneag şi-o babă; şi moşneagul avea o fată, şi

baba iar o fată. Fata babei era slută, leneşă, ţâfnoasă şi rea la inimă;
dar, pentru că era fata mamei, se alinta cum s-alintă cioara-n laţ,
lăsând tot greul pe fata moşneagului. Fata moşneagului însă era
frumoasă, harnică, ascultătoare şi bună la inimă. Dumnezeu o
163
împodobise cu toate darurile cele bune şi frumoase. Dar această fată
bună era horopsită şi de sora cea de scoarţă, şi de mama cea vitregă;
noroc de la Dumnezeu că era o fată robace şi răbdătoare; căci altfel ar
fi fost vai ş-amar de pielea ei.
Fata moşneagului la deal, fata moşneagului la vale; ea după
găteje prin pădure, ea cu tăbuieţul în spate la moară, ea, în sfârşit, în
toate părţile după treabă. Cât era ziulica de mare, nu-şi mai strângea
picioarele; dintr-o parte venea şi-n alta se ducea. Ş-apoi baba şi cu
odorul de fiică-sa tot cârtitoare şi nemulţumitoare erau. Pentru babă,
fata moşneagului era piatră de moară în casă; iar fata ei – busuioc de
pus la icoane.
Când se duceau amândouă fetele în sat la şezătoare seara, fata
moşneagului nu se încurca, ci torcea câte-un ciur plin de fuse; iar fata
babei îndruga şi ea cu mare ce câte-un fus; ş-apoi, când veneau
amândouă fetele acasă noaptea târziu, fata babei sărea iute peste pârlaz
şi zicea fetei moşneagului să-i dea ciurul cu fusele, ca să-l ţie până va
sări şi ea. Atunci fata babei, vicleană cum era, lua ciurul şi fuga în
casă la babă şi la moşneag, spunând că ea a tors acele fuse. În zadar
fata moşneagului spunea în urmă că acela este lucrul mâinilor sale;
căci îndată o apucau de obraz baba şi cu fiică-sa şi trebuia numaidecât
să rămâie pe-a lor. Când veneau duminica şi sărbătorile, fata babei era
împopoţată şi netezită pe cap, de parc-o linseseră viţeii. Nu era joc, nu
era clacă în sat la care să nu se ducă fata babei, iar fata moşneagului
era oprită cu asprime de la toate aceste. Ş-apoi, când venea moşneagul
de pe unde era dus, gura babei umbla cum umblă meliţa; că fata lui nu
ascultă, că-i uşernică, că-i leneşă, că-i soi rău… că-i laie, că-i bălaie; şi
că s-o alunge de la casă; s-o trimită la slujbă unde ştie, că nu-i de chip
s-o mai ţie; pentru că poate să înnărăvească şi pe fata ei.
Moşneagul, fiind un gură-cască, sau cum îţi vrea să-i ziceţi, se
uita în coarnele ei, şi ce-i spunea ea sfânt era. Din inimă, bietul
moşneag poate c-ar fi mai zis câte ceva; dar acum apucase a cânta
găina la casa lui, şi cucoşul nu mai avea nici o trecere; ş-apoi, ia să-l fi
pus păcatul să se întreacă cu deochiul; căci baba şi cu fiică-sa îl
umplea de bogdaproste.
Într-una din zile, moşneagul, fiind foarte amărât de câte-i
spunea baba, chemă fata şi-i zise:
164
— Draga tatei, iaca ce-mi tot spune mă-ta de tine: că n-o asculţi,
că eşti rea de gură şi înnărăvită şi că nu este de chip să mai stai la casa
mea; de-aceea du-te şi tu încotro te-a îndrepta Dumnezeu, ca să nu se
mai facă atâta gâlceavă la casa asta, din pricina ta. Dar te sfătuiesc, ca
un tată ce-ţi sunt, că, orişiunde te-i duce, să fii supusă, blajină şi
harnică; căci la casa mea tot ai dus-o cum ai dus-o: c-a mai fost şi mila
părintească la mijloc!… dar prin străini, Dumnezeu ştie peste ce soi de
sămânţă de oameni îi da; şi nu ţi-or putea răbda câte ţi-am răbdat noi.
Atunci biata fată, văzând că baba şi cu fiică-sa voiesc cu orice
chip s-o alunge, sărută mâna tată-său şi, cu lacrimi în ochi, porneşte în
toată lumea, depărtându-se de casa părintească fără nici o nădejde de
întoarcere!
Şi merse ea cât merse pe-un drum, până ce, din întâmplare, îi
ieşi înainte o căţeluşă, bolnavă ca vai de capul ei şi slabă de-i numărai
coastele; şi cum văzu pe fată, îi zise:
— Fată frumoasă şi harnică, fie-ţi milă de mine şi mă grijeşte,
că ţi-oi prinde şi eu bine vrodată!
Atunci fetei i se făcu milă şi, luând căţeluşa, o spălă şi-o griji
foarte bine. Apoi o lăsă acolo şi-şi căută de drum, mulţumită fiind în
suflet că a putut săvârşi o faptă bună.
Nu merse ea tocmai mult, şi numai iaca ce vede un păr frumos
şi înflorit, dar plin de omizi în toate părţile. Părul, cum vede pe fată,
zice:
— Fată frumoasă şi harnică, grijeşte-mă şi curăţă-mă de omizi,
că ţi-oi prinde şi eu bine vrodată!
Fata, harnică cum era, curăţă părul de uscături şi de omizi cu
mare îngrijire şi apoi se tot duce înainte să-şi caute stăpân. Şi,
mergând ea mai departe, numai iaca ce vede o fântână mâlită şi
părăsită. Fântâna atunci zice:
— Fată frumoasă şi harnică, îngrijeşte-mă, că ţi-oi prinde şi eu
bine vrodată!
Fata râneşte fântâna şi-o grijeşte foarte bine; apoi o lasă şi-şi
caută de drum. Şi, tot mergând mai departe, numai iaca ce dă de-un
cuptor nelipit şi mai-mai să se risipească. Cuptorul, cum vede pe fată,
zice:
165
— Fată frumoasă şi harnică, lipeşte-mă şi grijeşte-mă, că poate
ţi-oi prinde şi eu bine vrodată!
Fata, care ştia că de făcut treabă nu mai cade coada nimănui, îşi
suflecă mânecile, călcă lut şi lipi cuptorul, îl humui şi-l griji, de-ţi era
mai mare dragul să-l priveşti! Apoi îşi spălă frumuşel mâinile de lut şi
porni iarăşi la drum.
Şi mergând ea acum şi zi şi noapte, nu ştiu ce făcu, că se rătăci;
cu toate aceste, nu-şi pierdu nădejdea în Dumnezeu, ci merse tot
înainte până ce, într-una din zile, dis-dimineaţă, trecând printr-un
codru întunecos, dă de-o poiană foarte frumoasă, şi în poiană vede o
căsuţă umbrită de nişte lozii pletoase; şi când s-apropie de acea casă,
numai iaca o babă întâmpină pe fată cu blândeţe şi-i zice:
— Da’ ce cauţi prin aceste locuri, copilă, şi cine eşti? – Cine să
fiu, mătuşă? Ia, o fată săracă, fără mamă şi fără tată, pot zice; numai
Cel-de-Sus ştie câte-am tras de când mama care m-a făcut a pus
mâinile pe piept! Stăpân caut şi, necunoscând pe nime şi umblând din
loc în loc, m-am rătăcit. Dumnezeu însă m-a povăţuit de-am nimerit la
casa d-tale şi te rog să-mi dai sălăşluire.
— Sărmană fată! zise bătrâna. Cu adevărat numai Dumnezeu
te-a îndreptat la mine şi te-a scăpat de primejdii. Eu sunt Sfânta
Duminică. Slujeşte la mine astăzi şi fii încredinţată că mâine n-ai să
ieşi cu mâinile goale de la casa mea.
— Bine, măicuţă, dar nu ştiu ce trebi am să fac.
— Ia, să-mi lai copilaşii, care dorm acum, şi să-i hrăneşti; apoi
să-mi faci bucate; şi, când m-oi întoarce eu de la biserică, să le găsesc
nici reci, nici fierbinţi, ci cum îs mai bune de mâncat.
Şi, cum zice, bătrâna porneşte la biserică, iară fata suflecă
mânecile şi s-apucă de treabă. Întâi şi-ntâi face lăutoare, apoi iese
afară şi începe a striga:
— Copii, copii, copii! Veniţi la mama să vă laie! Şi când se uită
fata, ce să vadă? Ograda se umpluse şi pădurea fojgăia de-o mulţime
de balauri şi de tot soiul de jivine mici şi mari! Însă, tare în credinţă şi
cu nădejdea la Dumnezeu, fata nu se sperie; ci le ia pe câte una şi le
lăie şi le îngrijeşte cât nu se poate mai bine. Apoi s-apucă de făcut
bucate, şi când a venit Sfânta Duminică de la biserică şi a văzut copiii
lăiaţi frumos şi toate trebile bine făcute, s-a umplut de bucurie; şi după
166
ce-a şezut la masă, a zis fetei să se suie în pod şi să-şi aleagă de-acolo
o ladă, care-a vrea ea, şi să şi-o ia ca simbrie; dar să n-o deschidă
pân-acasă, la tată-său. Fata se suie în pod şi vede acolo o mulţime de
lăzi: unele mai vechi şi mai urâte, altele mai noi şi mai frumoase. Ea,
însă, nefiind lacomă, ş-alege pe cea mai veche şi mai urâtă dintre
toate. Şi când se dă cu dânsa jos, Sfânta Duminică cam încreţeşte din
sprâncene, dar n-are încotro. Ci binecuvântează pe fată, care îşi ia lada
în spate şi se întoarnă spre casa părintească cu bucurie, tot pe drumul
pe unde venise.
Când, pe drum, iaca cuptorul grijit de dânsa era plin de plăcinte
crescute şi rumenite… Şi mănâncă fata la plăcinte, şi mănâncă, hăt
bine; apoi îşi mai ia câteva la drum şi porneşte.
Când, mai încolo, numai iaca fântâna grijită de dânsa era plină
până-n gură cu apă limpede cum îi lacrima, dulce şi rece cum îi
gheaţa. Şi pe colacul fântânii erau două pahare de argint, cu care a
băut la apă până s-a răcorit. Apoi a luat paharele cu sine şi a pornit
înainte.
Şi mergând mai departe, iaca părul grijit de dânsa era încărcat
de pere, galbene ca ceara, de coapte ce erau, şi dulci ca mierea. Părul,
văzând pe fată, şi-a plecat crengile-n jos; şi ea a mâncat la pere şi şi-a
luat la drum câte i-au trebuit.
De-acolo mergând mai departe, iaca se întâlneşte şi cu căţeluşa,
care acum era voinică şi frumoasă, iară la gât purta o salbă de galbeni
pe care a dat-o fetei, ca mulţumită pentru că a căutat-o la boală. Şi de
aici, fata, tot mergând înainte, a ajuns acasă la tată-său. Moşneagul,
când a văzut-o, i s-au umplut ochii de lacrimi şi inima de bucurie. Fata
atunci scoate salba şi paharele cele de argint şi le dă tătâne-său; apoi
deschizând lada împreună, nenumărate herghelii de cai, cirezi de vite
şi turme de oi ies din ea, încât moşneagul pe loc a întinerit, văzând
atâtea bogăţii! Iară baba a rămas opărită şi nu ştia ce să facă de ciudă.
Fata babei atunci şi-a luat inima-n dinţi şi a zis:
— Las’, mamă, că nu-i prădată lumea de bogăţii; mă duc să-ţi
aduc eu şi mai multe.
Şi cum zice, porneşte cu ciudă, trăsnind şi plesnind. Merge şi ea
cât merge, tot pe acest drum, pe unde fusese fata moşneagului; se
întâlneşte şi ea cu căţeluşa cea slabă şi bolnavă; dă şi ea de părul cel
167
ticsit de omide, de fântâna cea mâlită şi seacă şi părăsită, de cuptorul
cel nelipit şi aproape să se risipească; dar când o roagă şi căţeluşa, şi
părul, şi fântâna, şi cuptorul ca să îngrijească de dânsele, ea le
răspundea cu ciudă şi în bătaie de joc:
— Da’ cum nu!? că nu mi-oi feşteli eu mânuţele tătucuţei şi a
mămucuţei! Multe slugi aţi avut ca mine?
Atunci, cu toatele, ştiind că mai uşor ar putea căpăta cineva
lapte de la o vacă stearpă decât să te îndatorească o fată alintată şi
leneşă, au lăsat-o să-şi urmeze drumul în pace şi n-au mai cerut de la
dânsa nici un ajutor. Şi mergând ea tot înainte, a ajuns apoi şi ea la
Sfânta Duminică; dar şi aici s-a purtat tot hursuz, cu obrăznicie şi
prosteşte. În loc să facă bucatele bune şi potrivite şi să laie copiii
Sfintei Duminici cum i-a lăut fata moşneagului de bine, ea i-a opărit
pe toţi, de ţipau şi fugeau nebuni de usturime şi de durere. Apoi
bucatele le-a făcut afumate, arse şi sleite, de nu mai era chip să le
poată lua cineva în gură… şi când a venit Sfânta Duminică de la
biserică, şi-a pus mâinile-n cap de ceea ce-a găsit acasă. Dar Sfânta
Duminică, blândă şi îngăduitoare, n-a vrut să-şi puie mintea c-o
sturlubatică şi c-o leneşă de fată ca aceasta; ci i-a spus să se suie în
pod, să-şi aleagă de-acolo o ladă, care i-a plăcea, şi să se ducă în plata
lui Dumnezeu. Fata atunci s-a suit şi şi-a ales lada cea mai nouă şi mai
frumoasă; căci îi plăcea să ia cât de mult şi ce-i mai bun şi mai
frumos, dar să facă slujbă bună nu-i plăcea. Apoi, cum se dă jos din
pod cu lada, nu se mai duce să-şi ia ziua bună şi binecuvântare de la
Sfânta Duminică, ci porneşte ca de la o casă pustie şi se tot duce
înainte; şi mergea de-i pârâiau călcâiele, de frică să nu se
răzgândească Sfânta Duminică să pornească după dânsa, s-o ajungă şi
să-i ieie lada.
Şi când ajunge la cuptor, frumoase plăcinte erau într-însul! Dar
când s-apropie să ia dintr-însele şi să-şi prindă pofta, focul o arde şi nu
poate lua. La fântână, aşijderea: păhăruţele de argint, nu-i vorbă, erau,
şi fântâna plină cu apă până-n gură; dar când a vrut fata să puie mâna
pe pahar şi să ia apă, paharele pe loc s-au cufundat, apa din fântână
într-o clipă a secat, şi fata de sete s-a uscat!… Când prin dreptul
părului, nu-i vorbă, că parcă era bătut cu lopata de pere multe ce avea,
dar credeţi c-a avut fata parte să guste vro una? Nu, căci părul s-a
168
făcut de-o mie de ori mai înalt de cum era, de-i ajunsese crengile în
nouri! Şi-atunci… scobeşte-te, fata babei, în dinţi! Mergând mai
înainte, cu căţeluşa încă s-a întâlnit; salbă de galbeni avea şi acum la
gât; dar când a vrut fata să i-o ia, căţeluşa a muşcat-o de i-a rupt
degetele şi n-a lăsat-o să puie mâna pe dânsa. Îşi muşca fata acum
degeţelele mămucuţei şi ale tătucuţei de ciudă şi de ruşine, dar n-avea
ce face. În sfârşit, cu mare ce a ajuns şi ea acasă, la mă-sa, dar şi aici
nu le-a ticnit bogăţia. Căci, deschizând lada, o mulţime de balauri au
ieşit dintr-însa şi pe loc au mâncat pe babă, cu fată cu tot, de parcă
n-au mai fost pe lumea asta, şi apoi s-au făcut balaurii nevăzuţi cu ladă
cu tot.
Iar moşneagul a rămas liniştit din partea babei şi avea
nenumărate bogăţii: el a măritat pe fiică-sa după un om bun şi harnic.
Cucoşii cântau acum pe stâlpii porţilor, în prag şi în toate părţile; iar
găinile nu mai cântau cucoşeşte la casa moşneagului, să mai facă a
rău; c-apoi atunci nici zile multe nu mai aveau. Numai atâta, că
moşneagul a rămas pleşuv şi spetit de mult ce-l netezise baba pe cap şi
de cercat în spatele lui cu cociorva, dacă-i copt mălaiul.
Sugestii metodice:
1. Cum era fata babei? Dar fata moşneagului?
2. Ce dorea baba?
3. Ce a făcut moşneagul pentru a scăpa de gura babei?
4. Cu cine s-a întâlnit fata moşneagului pe drum?
5. Cum s-a purtat ea cu cei pe care i-a întâlnit?
6. Ce i-a dat Sfânta Duminică de făcut?
7. Cum a fost răsplătită fata moşneagului pentru faptele ei?
8. Dar fata babei cum s-a comportat?
9. Cum a fost pedepsită fata babei?

 Fata babei era slută, leneşă, ţâfnoasă şi rea la inimă.
 Fixarea sunetului „Ţ”.
 Introducerea sunetului „ţ” în silabe:
ţa ţe ţi ţo ţu ţă ţî
aţ eţ iţ oţ uţ ăţ îţ
169
aţa eţe iţi oţo uţu ăţă îţî
ţaţ ţeţ ţiţ ţoţ ţuţ ţăţ ţîţ
 Introducerea sunetului „ţ” în cuvinte, în poziţie iniţială:
ţâfnoasă, ţine, ţese, ţăran, ţară, ţap, ţesătoare, ţopăie,
ţipete
 Sunetul „ţ” în interiorul cuvântului:
faţă, beţe, feţe, toţi, păţit, frăţie, lecţie, cărţi, porţi,
înţepat
 Sunetul „ţ” la sfârşitul cuvântului:
căluţ, şorţ, soţ, moţ, colţ, drăguţ, micuţ, băţ, căruţ.
Ocaua lui Cuza

povestire populară
Cuza-Vodă obişnuia adesea să se îmbrace ca un om de rând şi

să se amestece prin norod. Dorea să afle el însuşi cum trăiesc cei
mulţi. Aşa, într-o zi, şi-a pus căciulă şi suman ţărănesc, a luat două
putini cu lapte acru şi s-a dus în târg la Galaţi. Pasămite, aflase Măria
sa că unii negustori nu foloseau ocaua cea mare, aşa cum hotărâse o
lege din acea vreme, şi căreia poporul îi spunea „ocaua lui Cuza”. A
căutat, deci, „ţăranul” să vândă laptele la un băcan, despre care se
spunea că n-ar fi tocmai-tocmai cinstit şi că vinde cu „ocaua mică”, iar
nimeni nu-l putea prinde cu înşelăciunea.
— Jupâne negustor, nu-ţi iau bani, s-a tocmit „ţăranul” ci ne
învoim ca la şase ocale de lapte să-mi dai o oca de untdelemn.
— Bine, a primit negustorul, clipind şmecher din ochi.
A luat de pe tejghea ocaua mare, „ocaua lui Cuza”, şi-a măsurat
laptele: douăzeci şi patru de ocale. A socotit că trebuie să plătească, în
schimb, patru ocale de untdelemn.
— Caută să-mi măsori drept, cu aceeaşi oca, a stăruit „ţăranul”.
Nu se poate, că-i plină de lapte. Îţi măsor cu asta! Şi a scos de
sub tejghea altă oca.
— Păi, ocaua asta-i mai mică, a zis „ţăranul”.
Ce te pricepi tu, nepricopsitule! Ocaua-i oca şi gata!
170
Atunci, ţăranul a scos căciula din cap, a lepădat sumanul şi s-a
arătat în tunica albastră, cu epoleţi auriţi, ca un domnitor. Neguţătorul
a înlemnit. De multă uimire a scăpat ocaua din mână.
— Ei, negustorule, mai zici şi-acum că nu te-am prins cu ocaua
mică?
— Nu mai zic, Măria ta!… Iertare… milă prea bunule.
Cuza-Vodă a poruncit să-i lege de gât cele două ocale şi să-l
poarte pe uliţi, să afle lumea că a căutat să înşele cumpărătorii.
— Să ridice ocalele pe rând, să le arate lumii şi să spună tare cu
care va vinde şi cu care n-are să mai vândă de-aici încolo.
Străjuit de slujitori domneşti, neguţătorul mergea pe uliţi, ridica
ocaua mică şi striga cât îi ţinea gura:
— Cu asta, nu!
Apoi, ridica ocaua mare şi striga şi mai tare:
— Cu asta, da!
Şi aşa l-au plimbat slujitorii domneşti prin tot târgul: „Cu asta,
nu!”… „Cu asta, da!”… Şi i-a fost de ajuns această plimbare ca să se
facă om cinstit.
Sugestii metodice:
1. De unde vine această poveste?
2. Cine era Cuza-Vodă?
3. Ce obişnuia el să facă?
4. Unde a mers Cuza-Vodă?
5. Care era scopul său?
6. Cum l-a păcălit pe negustor?
7. Cum i-a măsurat negustorul untdelemnul?
8. Ce fel de om era negustorul?
9. Cum a fost pedepsit negustorul?
10. Explicaţi sensul cuvintelor: „negustor”, „untdelemn”.
171
Cuza-Vodă
povestire populară
Straşnic domn a mai fost şi Cuza-Vodă!

El a făcut şcolile, el ne-a dat pământ şi tot el a surpat şi pătulele
împărăteşti. Şi bine a făcut!
Că băga acolo fietece român treisprezece baniţe de porumb în
tot anul şi, când să-şi ia şi el agoniseala, tot ce strânsese acolo, tocmai
după trei ani, i se dădeau numai trei baniţe din ce pusese.
Ziceau cârmuitorii că l-au mâncat şoarecii şi porumbul era
mâncat de ciocoii satului.
Tot el a silit pe ciocoi să plătească bir şi să asculte de legi. Ba
celor care n-ascultau, le da fum!
Cuza-Vodă nu era fudul. Umbla aşa ca noi şi, de multe ori, ca să
prindă pe mulţi slujbaşi cu ocaua mică, îşi schimba faţa şi hainele, să
nu-l cunoască nimeni. Unde pomeneai la el trăsuri şi slugi puzderie şi
bogăţii strânse grămadă, cum era la Bibescu? Ăla se plimba prin ţară
cu mare alai; avea caleaşcă, şaisprezece cai albi, cu hamurile roşii şi
vizitii stângaci.
Tot Cuza-Vodă a unit ţărişoarele noastre, pe Valahia cu Ţara
Moldovenească, de a făcut ţara noastră straşnic de mare şi puternică,
cum e azi.
Când s-a dus, cică la împăratul turcesc, ca să-i ceară învoirea de
a domni neturburat peste amândouă ţările, a făcut lucruri aşa de
minunate, că a pus pe gânduri pe turci! Ştiţi ce?
Era obiceiul ca domnii ţării noastre, când intrau la împărat, se
târau de la poarta curţii palatului până la picioarele împăratului, în
genunchi.
Cuza însă nu era omul să sufere ruşinea asta!
A mers la palat drept, cu fruntea sus şi cu sabia zornăind ca un
Făt-Frumos.
— Îngenunche şi mergi târându-te, băiete, dacă vrei să fii
primit! i-au strigat paznicii de la poartă.
— Asta n-oi face-o eu niciodată! a strigat Cuza supărat. Şi dacă
îi vorba aşa, mă duc de unde-am venit!
172
Dacă l-au văzut plecând, turcii au spus împăratului şi ăsta a dat
poruncă să-l primească aşa.
A intrat Cuza-Vodă.
— Bună ziua, înalţate împărate!
I-a mulţumit în limba lui şi apoi, mirat că-l vede înaintând
drept, soldăŢeŞte şi fără sfială, la întrebat:
— De ce ai venit aşa?
— Aşa m-a trimis pe mine Ţara! a răspuns Cuza cu aşa mândrie
şi cu aşa curaj, că s-a mirat şi împăratul.
Şi, el ştie cum o fi mai vorbit şi ce o mai fi vorbit, că a
îmblânzit inima turcului şi a ascultat împăratul dorinţa lui Cuza.
L-a pus pe urmă împăratul pe Cuza la masă cu el, au mai vorbit
ei ba de una, ba de alta şi, când să plece l-au adus turcii pe Vodă-Cuza
cu o cinste nemaipomenită, până la Constanţa.
Se mirau turcii, se mirau cadânele, se mirau paşele şi boierii lor
când îl vedeau şi-l priveau ca pe un viteaz din poveşti:
— Bre, bre, bre,! La noi n-am văzut aşa om.
Sugestii metodice:
1. Cine a fost Cuza-Vodă ?
2. Ce fel de om era el?
3. Ce a făcut Cuza-Vodă ?
4. Cum s-a prezentat el în faţa sultanului?
5. Cum a fost tratat de sultan?
6. De unde vine această poveste?
Cuza-Vodă şi santinela
povestire populară
Se ştie că domnitorul Cuza obişnuia să umble noaptea schimbat

prin oraş şi intra în vorbă cu cine se nimerea, întrebând şi iscodind să
afle care sunt nevoile oamenilor, cum se poartă cu ei slujbaşii şi dacă
poporul vorbeşte de bine sau de rău despre domnitor.
Într-o sară, trecând pe lângă o santinelă ce era la un post
oarecare, vede pe soldat că stă rezămat de gheretă, cu arma proptită de
173
braţ, iar într-o mână ţinând un codru de mămăligă şi într-alta o ridiche
din care îmbuca cu poftă.
Domnitorului îi veni să râdă când îl văzu şi-l întrebă pe un ton
glumeţ:
— Ce mănânci acolo, măi camarade?
Soldatul, care nu-l cunoştea, zise:
— Ia, ghici!
Atunci, domnitorul, prefăcându-se că nu ştie ce mănâncă
soldatul, începu să-l întrebe:
— Îi fi mâncând mămăligă cu slănină?
— N-ai ghicit.
— Îi fi mâncând mămăligă cu praz?
— N-ai ghicit.
— Îi fi mâncând mămăligă cu ceapă?
— N-ai ghicit.
— Îi fi mâncând mămăligă cu ridiche, leaţ?
— Vezi că ghicişi?
Domnitorul râse de soldat, dar acesta nu-i dădu pas şi-l întrebă:
— Dar tu cine eşti de mă întrebi?
— Ia ghici, răspunse Cuza, în felul soldatului.
— Îi fi don’căprar cutare?
— N-ai ghicit.
— Îi fi don’sergent cutare?
— N-ai ghicit.
— Îi fi don’căpitan cutare?
— N-ai ghicit.
Soldatul, atunci, scos din sărite, zise cam răstit, cam cu sfială:
— Că doar n-ai să fii măria-sa Vodă-Cuza?
— Ei, vezi că ghicişi!
— Aoleo, strigă soldatul fâstâcit, ţine tu ridichea şi mămăliga,
să prezint arma!
A doua zi dimineaţa sosi la regiment un ordin al Măriei sale
domnitorului, că soldatul care a fost de santinelă la cutare ceas în
postul cutare să fie trimis numaidecât la palat, cu arma.
Soldatul, când auzi despre ce e vorba, i se făcu inima cât un
purice, de frică, văzând că omul din seara trecută era chiar Vodă Cuza,
174
dar ştiind că Măria sa e om bun la suflet, îşi luă curajul şi se duse fără
teamă.
Ce se întâmplase?
Domnitorul, întorcându-se în seara trecută la palat, povestise
doamnei toată întâmplarea cu santinela şi doamnei îi plăcu atât de
mult, încât ceru să vadă şi Măria sa pe soldatul cu pricina. De aceea,
când sosi omul nostru la palat, domnitorul îl puse să repete scena din
ajun, spre marea veselie a doamnei, care râse din toata inima.
Măria sa doamna întrebă apoi pe soldat de unde e, cum îl
cheamă, dacă e însurat şi ce meserie învârteşte şi aflând că era plugar
însurat şi că n-avea stare mai de loc, îi dete o sumă de bani şi stărui pe
lângă domnitor a-l libera din oştire, şi-l trimise la vatra lui.
Sugestii metodice:
1. Cine era Cuza-Vodă ?
2. Ce obişnuia el să facă?
3. Ce dorea să afle?
4. Unde s-a oprit Cuza-Vodă ?
5. Ce este o sentinelă?
6. Care este datoria sa?
7. Ce făcea soldatul nostru?
8. Ce l-a întrebat Cuza pe soldat?
9. Dar soldatul pe Cuza?
10. Ce a simţit soldatul când a aflat că este Cuza-Vodă ?
11. Ce a făcut Cuza-Vodă a doua zi?
12. De ce l-a chemat pe soldat?
13. Cum a fost el răsplătit pentru isprava sa?
175
Portul meu
Portul meu cel românesc

E uşor sa-l ghiceşti.
Fata-i îmbrăcată în ie,
Fota-i strânsă în betelie.
La mijloc cu cingătoare,
Şi obrajii ca o floare,
Băieţii au toţi iţari,
Cuşme uite aşa de mari.
La mijloc cu brâie late
Strâns legate într-o parte
Şi se leagănă în joc
Uite-aşa, aşa cu foc.
Sugestii metodice:
1. Ce obiecte găsim în lada bunicii?
2. Ce este un costum popular?
3. Care sunt piesele componente ale costumului popular pentru
fete?
4. Dar pentru băieţi?
5. Cum petrec fetele şi băieţii?
6. Ce dansuri populare cunoaşteţi?
Grai
de Angela Butnaru
Limba noastră-i floare rară,

Ghiocel de primăvară,
Limba noastră-i pom în floare,
Cântec de privighetoare.
Limba-i mama drăgăstoasă,

Pâinea caldă de pe masă,
Limba-i graiul strămoşesc
Toată viaţa am s-o iubesc!
176
Sugestii metodice:
1. Care este darul cel mai de preţ pe care l-am moştenit de la
strămoşii noştri?
2. Ce limbă vorbim noi românii?
3. Ce spune poezia că este limba noastră?
4. Cum este limba pe care o vorbim?
5. Ce trebuie să simţim faţă de limba noastră?
6. Explicaţi sensul cuvântului „grai”.
Greşeala Cuminţicăi
de V. Gafiţa
O cunoaşteţi pe Cuminţica? Cuminţica este fetiţa aceea cu părul

legat strâns în două codiţe. Dacă aţi trecut prin faţa blocului nostru nu
se poate să nu o fi văzut jucându-se cu ceilalţi copii de seama ei;
pentru că nu trebuie să credeţi cumva că dacă i se spune Cuminţica,
înseamnă că nu se joacă, nu alergă, nu cântă şi nu se ceartă uneori. Dar
ea ştie unde şi când poate să se joace, respectă regulile de circulaţie şi
orele de odihnă stabilite de blocul nostru. Astăzi după-amiază, tocmai
venise de la grădiniţă când mama ei i-a spus:
— Daniela – pentru că de fapt aşa o cheamă pe Cuminţica –
du-te, te rog, până la magazin să iei o pâine.
— Desigur, mămico, a răspuns Cuminţica şi luând banii a plecat
imediat.
Nu s-a îndepărtat bine de casă şi a văzut-o pe prietena ei, Irina,
alergând grăbită.
— Unde te duci? a întrebat-o ea mirată.
N-am timp de vorbă, i-a răspuns Irina. M-a trimis mama la
magazine să iau pâine şi mi-a zis să vin repede.
— Nu ştii că nu-i frumos să fugi pe trotuar? a mustrat-o
Cuminţica. Poţi să loveşti trecătorii, iar la traversare nu ai timp să te
asiguri dacă vine vreo maşină.
— Lasă-mă cu sfaturile tale, i-a întors vorba Irina şi a plecat
mai repede în goană. Dar n-a făcut câţiva paşi că a trebuit să ocolească
un grup de muncitori care reparau ceva la o gură de canalizare. Dar
177
dându-se jos de pe trotuar nu a observat o maşină ce venea din spatele
ei: frâne, scrâşnete, spaimă.
— Hai cu mie, i-a spus Cuminţica şi a luat-o de mână. A merge
repede pe stradă nu înseamnă ca trebuie să alergi.
Acum erau două fetiţe care mergeau grăbite ţinându-se de
mână. Nu merseră prea mult şi văzură o fetiţă necunoscută care
plângea la marginea trotuarului.
— De ce plângi? a întrebat-o Cuminţica.
Printre sughiţuri fetiţa i-a explicat:
— M-a trimis bunica la farmacie şi mi-a spus să merg după cum
arată semnele de circulaţie.
Dar sunt atâtea semne că nu mai ştiu să mă descurc.
— Iată, acela roşu, cu o dungă albă e semn pentru maşină că pe
această stradă nu are voie să circule. Mai încolo este altul albastru cu
silueta unui tătic şi un copil de mână. Pe acolo trebuie să mergem noi,
pentru că semnul ăsta înseamnă: trecere pentru pietoni.
— Vai, ce multe sunt, suspină fetiţa.
— Până ai să le înveţi, hai cu mine, că tot trecem pe la farmacie,
îi zise Cuminţica.
Acum erau trei fetiţe care mergeau grăbite ţinându-se de mână.
Abia cotiră pe prima stradă că dădură peste o mulŢime de oameni în
faţa unui camion.
— N-am nicio vină explică şoferul camionului, galben la faţă şi
cu vocea răguşită. Fetiţa s-a grăbit să treacă strada prin loc nemarcat şi
fără să se asigure. Noroc că am avut frâne bune, altfel cine ştie ce se
putea întâmpla.
Fetiţa nu era alta decât Marilena, vecină de scară cu Daniela,
Cuminţica. Stătea speriată, tremura şi nu putea scoate nici un cuvânt.
— Unde te duceai? o întrebă Cuminţica.
— La… la… chioşc… să cumpăr un ziar… pentru tata.
— Hai cu noi, îi spuse Cuminţica, trăgând-o din mijlocul
mulţimii.
Erau acum patru fetiţe care mergeau grăbite ţinându-se de
mână.
Se vedea magazinul din centrul cartierului când întâlneşte un
mic agent de circulaţie ducând de mână o fetiţă cu ochii în lacrimi.
178
— Ce-i cu tine, Marcela? o întreabă Cuminţica mirată.
— O cunoaşteţi? se bucură micul agent.
— Da, e sora colegei mele, Iulia Stănescu, de pe strada noastră.
— Am găsit-o în partea cealaltă a străzii, plângând că nu ştie pe
unde să traverseze, explică micul agent de circulaţie. Acum am
trecut-o eu, de la un colţ la altul al străzii.
— Dacă îmi dai voie, o luăm cu noi, ceru Cuminţica.
Erau acum cinci fetiţe care mergeau grăbite ţinându-se de mână.
Nu ştiu dacă în drumul ei Cuminţica a mai adunat şi alte fetiţe
care nu ştiau să circule pe stradă. Dar şi pentru atât cât am văzut până
aici Cuminţica trebuie felicitată, cu toate că, în dorinţa de a ajuta pe
alţii, a făcut şi ea o greşeală! Voi ştiţi care?
A uitat că pe trotuar merg copiii doi câte doi, ca să nu încurce
pe ceilalţi oameni să circule.
Sugestii metodice:
1. Cine era Cuminţica?
2. Cum era ea?
3. Ce cunoştea Cuminţica foarte bine?
4. Unde a trimis-o mama ei?
5. Cu cine s-a întâlnit Cuminţica pe drum?
6. Spune numele fetiţelor cu care s-a întâlnit! Dă nume şoferului
de camion, micului agent de circulaţie!
Numeşte-i pe prietenii tăi! (utilizarea substantivelor proprii)
7. Cum le-a ajutat ea pe fiecare dintre ele?
8. Ce greşeală a făcut Cuminţica?
9. Voi cum mergeţi pe trotuar?

 — Ce zgomot s-a auzit când şoferul a pus frână?
— Scârţţţţţţţţţ……. scârţţţţţţţţ!
 Consolidarea sunetul „ţ” în propoziţii.
Nu toţi copiii ţipă!
Fiţi atenţi la traversare!
Am învăţat lecţia de circulaţie.
Cuminţica nu va păţi nimic pe stradă!
179
 Alintă cuvintele: (se vor căuta diminutivele care conţin
sunetul „ţ”)
băiat – băieţel fată – ………
casă – ……… stradă – ……..
mână – …….. câine – ………
De ce plânge Ariciu-Piciu?
de Irimie Străuţ
Ariciu-Piciu era un băieţel ascultător şi cuminţel. Când la

grădiniţă pleca sau acasă se întorcea, pe stradă foarte frumos se
comporta, de pe trotuar niciodată nu cobora şi traversa numai pe la
colţ, pe trecere de pietoni sau la semnalul verde al semaforului. Nu se
urca din mers nici în tramvai, nici în autobuz sau troleibuz şi numai pe
uşa din spate, fără să se bulucească sau pe alţii să îmbrâncească, iar la
coborâre folosea uşa pe care scria „coborâre”. Nu se agăţa de scară,
nici nu scotea pe geam capul afară. Ştia bine că în sat sau în oraş se
circulă numai pe trotuare, iar în lipsa acestora pe potecile laterale. Mai
ştia că atunci când sunt în afara localităţilor, pietonii vor merge pe
drum doar pe partea stângă, cât mai aproape de marginea drumului –
să poată vedea când se apropie vreun vehicul din faţă. Aproape toate
regulile de circulaţie le-a învăţat, însă una a uitat şi astfel să vedeţi ce i
s-a întâmplat. Într-o zi, semaforul de la colţul străzii s-a defectat şi
doar roşu vreo oră a tot arătat. În drum, la intersecţie, a venit un agent
de circulaţie, mersul maşinilor şi al pietonilor acum prin semne el a
dirijat, dar fiindcă aceste semne Ariciu-Piciu nu le-a învăţat, doar pe
semafor s-a bazat, iar semaforul, oricât a aşteptat, numai roşu a arătat.
I-a fost teamă să treacă strada aşa, deşi se grăbea, ar fi vrut el să
ajungă dincolo, dar ştia că pe roşu e pericol mare dacă trece, de aceea
nici n-a vrut să încerce, ce să facă, cum s-o întoarcă? Era prea ruşinos
şi zicea că nici nu-i frumos să-l deranjeze pe agentul de circulaţie,
care, dacă ar fi fost întrebat, pe loc l-ar fi ajutat. Şi aşa, fiindcă a tot
pregetat, la grădiniţă a întârziat. Văzând că timpul se scurge şi strada
n-o poate trece, tot aşteptând ca semaforul să arate culoarea verde, se
refugie sub o streaşină veche şi începu să plângă pe înfundate. Îl văzu
tocmai atunci un iepuraş, care-l bătu pe spate:
180
— Ce-ai păţit, frăţie, ia spune-mi şi mie?
Ariciu-Piciu îi povesti tot ce s-a întâmplat şi atunci iepuraşul,
mai învăţat, repede semnele agentului de circulaţie i le-a descurcat.
— Vezi, acum nu putem trece, fiindcă agentul de circulaţie este
cu faţa la noi şi ţine braţul drept întins, cu palma deschisă înainte, iar
braţul stâng ridicat în sus, cu palma deschisă înainte. Aceasta
înseamnă STOP pentru noi. Vehiculele, în schimb, pot trece. Vezi, au
trecut. Acum agentul de circulaţie s-a întors în aceeaşi poziţie, cu
braţul stâng ridicat şi dreptul întins în direcţia de traversare. Acum
maşinile au stopat şi noi putem trece. Haide! Semnalele agentului de
circulaţie trebuie respectate de toţi, chiar dacă semaforul funcţionează.
Dacă semaforul arată verde, bunăoară, iar agentul de circulaţie a făcut
semnul STOP, cu stânga ridicată şi dreapta întinsă, trebuie să te
opreşti.
Aşa, Ariciu-Piciu a învăţat să se orienteze şi după semnalele
agentului de circulaţie, care sunt necesare mai ales când pe stradă e
mare aglomeraţie…
Sugestii metodice:
1. Cine era Ariciu-Piciu?
2. Cum se comporta el pe stradă?
3. Ce reguli de circulaţie cunoştea Ariciu-Piciu?
4. Ce s-a întâmplat într-o dimineaţă?
5. De ce era supărat Ariciu-Piciu?
6. Cine l-a ajutat şi cum?
7. Când trebuie respectate semnele agentului de circulaţie?
8. Arătaţi şi voi semnul care înseamnă STOP?
9. De ce este important să ştim cât mai multe despre circulaţie?
181
Rilă-Iepurilă
de Irimie Străuţ
Rilă-Iepurilă este foarte răsfăţat şi răzgâiat, toate voia să i se

facă pe plac, altfel stârnea un tărăboi de se auzea din crâng până în
oraş.
Când a ajuns în grupa mare, a zis că de acum este suficient de
mare ca să facă tot ce doreşte. De aceea, într-o zi, când tatăl său i-a
propus să-l ducă cu maşina în excursie la munte, fiind invitat să stea
pe bancheta din spate, Rilă-Iepurilă a refuzat:
— Nu şi nu! Eu vreau să stau în faţă măcar până la pădure…
Tatăl său i-a explicat cu răbdare:
— Dacă te las în faţă voi fi amendat de poliţie pentru că nu ai
decât şase ani şi copiii nu au voie să stea pe scaunul din faţă al
autoturismelor nici dacă îşi pun centurile de siguranţă.
— Nu se poate, vreau să stau în faţă pentru că şi pe bicicletă
m-ai plimbat în faţă. Vreau în faţă, vreau în faţă!
Da, recunosc, pe bicicletă pot să te duc în faţă pentru că ai
numai şase ani, dacă a-i fi avut mai mult de şapte ani nu te-aş fi putut
plimba pe scaunul din faţă al bicicletei, special pus acolo pentru tine.
În maşină este interzis copiilor să stea pe scaunul din faţă, ţi-am mai
spus asta.
Fără să asculte spusele tatălui, iepuraşul strigă cu toată puterea:
— Vreau în faţă, vreau în faţă!
Plictisit să-l audă urlând, tatăl l-a lăsat să stea pe scaunul din
faţă al maşinii şi au pornit în excursie. Deodată în faţa maşinii a apărut
un urs! O frână bruscă şi ursul a scăpat nevătămat, dar un ţipăt ascuţit
a umplut toată şoseaua. Ce s-a întâmplat?
La frâna bruscă pusă de şofer Rilă-Iepurilă a ajuns cu boticul în
parbriz, iar fruntea a atins capota maşinii, iepuraşul simţind imediat
cucuiele ce-l vor face să semene cu un ieduţ neastâmpărat.
De la această întâmplare este suficient ca tatăl să-i dea un sfat
pentru ca Rilă-Iepurilă să le urmeze, convins fiind că cei mari ne
sfătuiesc numai de bine!
182
Sugestii metodice:
1. Cum era Rilă-Iepurilă?
2. Unde i-a propus tatăl său să meargă?
3. Ce a cerut Rilă-Iepurilă?
4. Ce i-a explicat tatăl?
5. De ce susţinea Iepurilă acest lucru?
6. Pe bicicletă copiii au voie în faţă?
7. A cedat tatăl insistenţelor lui Iepurilă?
8. Ce s-a întâmplat pe drum?
9. Ce a învăţat Iepurilă din această întâmplare?
10. Voi unde vă aşezaţi în maşină maşina?
Tractorul
de Nicolae Nasta
Dum, dum, dum, e primăvară;

Gheaţa se topeşte-n vad.
Drum, dum, dum, tractorul ară,
Brazde mari în urmă cad.
Dum, dum, dum, nu mi-i de joacă:
Motorină dă-mi un pic.
Vreau să ar şi eu oleacă,
Cu tractorul meu cel mic.
Sugestii metodice:
1. Ce este un tractor?
2. Care este rolul lui?
3. Ce alte maşini agricole mai cunoaşteţi?
4. Ce combustibil foloseşte tractorul?
5. Când se ară pământul?
6. De ce este nevoie să arăm pământul?
„Merge încet pe ogor
Duduie de mare zor.”
(Tractorul)
183
Trenul iepuraşilor
Vine trenul de la Iaşi

Încărcat cu iepuraşi.
Unul, sare de pe scară.
Altul, ţuşti pe geam afară.
Numai unul mic de tot
Are lacrimi mari pe bot:
„Mai încet nene frânar,
Că sunt mic şi vreau să sar”.
Sugestii metodice:
1. De unde vine trenul?
2. Ce transportă trenul?
3. Cum se comportă iepuraşii în tren?
4. Cum credeţi că ar trebui să procedeze?
5. Ce face cel mai mic dintre iepuraşi?
6. Cum se numeşte cel care conduce trenul?
7. Joc-exerciţiu:
Ex: – De unde vine trenul?
– De la Piteşti.
(formarea deprinderii de a utiliza substantive proprii – nume de
localităţi)
Trenul
Şoricelul zgribulit
Lângă sobă s-a-ncălzit
Apoi iute s-a-mbrăcat
Şi-a pornit timid în sat
Până seara a umblat…
Lângă gară-a poposit
Şi un tren el a privit
Cum alunecă pe şine
Şi se leagănă-n neştire…
184
Sugestii metodice:
1. Unde a plecat şoricelul?
2. Ce este o gară?
3. Pe ce circulă trenul?
4. Care este zgomotul pe care îl face trenul?
„Cine are-n şir vagoane
Care merg toate pe roţi
Şi la munte sau la mare
El ne duce pe noi toţi?”
(Trenul)
Avionul de hârtie
de Mediana Stan
Băieţelul a lansat
Avionul de hârtie,
Din el au aterizat
Paraşute mici – o mie.
Păpădii, păpădii
Se leagănă mii şi mii!
Avionu-a decolat
Printre albe păpădii,
Suflul lui le-a spulberat
În explozii argintii.
Păpădii, păpădii
Se leagănă mii şi mii!
Păpădie, păpădii
Strânse sul peste câmpii.
Avionul de hârtie
S-a ascuns în păpădie!
Sugestii metodice:
1. Ce şi-a construit băieţelul?
2. Voi v-aţi jucat vreodată cu un avion de hârtie?
185
3. Explicaţi sensul cuvintelor: „a ateriza” şi „a decola”.
4. Ce este o paraşută?
5. Ce paraşute au aterizat din avionul de hârtie?
6. Unde sa ascuns avionul de hârtie?
„Un vultur voinic, de fier,
Poartă oameni pe sub cer!”
(Avionul)
Matelot
de Mediana Stan
Şoarecele, în hamac
Atârnat de-un fir de mac,
Doarme rezemat în bot,
Se visează matelot.
Acum iată stă la cârmă,

S-a legat de ea cu sârmă
Să nu-l măture vreun val,
E furtună-n Marea-Aral.
Se întoarce brusc pe ţol;

În stomac el simte-un gol:
— Oh, corabia, my Lord,
S-a-nclinat prea mult pe-un bord.
Îl trezeşte-o vrabie:
— Cum, nu-s pe corabie?!
Fierbe iarba străvezie
Cu spume de păpădie!
Sugestii metodice:
1. Ce visează şoarecele?
2. Ce este un matelot?
3. Ce se întâmplă pe mare?
4. Ce simte şoarecele? Din ce cauză?
186
5. Voi v-aţi plimbat vreodată cu vaporul?
6. Ce aţi simţit?
7. Cine l-a trezit pe şoarece?
„Şi pe fluvii şi pe mare
Duce lume în spinare.”
(Vaporul)
Semaforul
de Ştefan Feneşanu
Strajă stă la colţ de stradă

Fie ploaie sau zăpadă
Şi pe ceaţă şi pe soare
Ghiciţi cine o fi oare?
Din doi ochi clipeşte-anume
Ceva parcă vrând a-ţi spune…
Ochiul verde zice: „Pleacă!”
Tuturor ce vor să treacă,
Roşul, ca un bumb de foc
„STOP!”comandă. „Stai pe loc!”
Nu treci strada, frăţioare,
Până verde nu apare…
Sugestii metodice:
1. Cine este cel care stă nemişcat la colţ de stradă?
2. Câte culori are semaforul?
3. Care sunt ele?
4. Ce semnifică fiecare culoare?
5. Care este rolul semaforului?
„Felinar cu trei culori
Îndrumă pe trecători.”
(Semaforul)
187
188
PROIECT TEMATIC – AU FOST ŞI SUNT
ÎN JURUL NOSTRU
Cocoşul isteţ
poveste populară africană
Se spune că un cocoş mergea să îşi viziteze rudele care trăiau,

undeva, departe, şi să se închine la mormântul unchiului său. Pe drum
se întâlni cu o vulpe. De cum îl văzu, şireata îşi pusese în gând să îl
jumulească. Ea se apropie de cocoş şi-i vorbi cu glas mieros:
— Încotro, cocoşelule?
— Mă duc să mă închin la mormântul unchiului meu.
— Merg şi eu. În doi drumul o să ni se pară mai scurt şi nu o să
ne fie urât.
Cocoşul îşi dădu seama de viclenia vulpii şi zise:
— Dacă mergi şi tu, nu vom mai fi doi, ci trei, cu tovarăşul meu
de drum, câinele, care vine din urmă.
Cum auzi una ca asta, vulpea se sperie şi spuse:
— Am glumit… Cum să merg cu voi, când am atâtea treburi de
făcut? adăugă ea şi plecă grăbită.
Astfel, cocoşul a scăpat viu şi nevătămat din ghearele vulpii
datorită isteţimii sale.
Sugestii metodice:
1. Unde mergea cocoşul?
2. Cu cine s-a întâlnit el pe drum?
3. Ce gânduri ascunse avea vulpea?
4. Cum a reuşit cocoşul să scape?
5. Cum face cocoşul? (onomatopee)
6. Ce fel de pasăre este cocoşul?
„Cine pe orice vreme,
Cu voce semeaţă,
189
Vrednic vă dă veste
Că este dimineaţă?”
(Cocoşul)
În curtea mea
de Emil Gârleanu
Curtea mea e la ţară, pe malul unei ape. De jur împrejurul curţii

se încinge un gard de cătină, iar pe cătina în care vrăbiile stau
împănate ca albinele în roi, se ţese, de cu primăvară până-n toamnă,
tulpina de rochiţa-rândunicii. Pe de margini, din loc în loc, ca la o
azvârlitură de piatră unul de altul, se înalţă plopi bătrâni, fuse uriaşe
pe care se deapănă vântul; pe vârfurile lor ţin acoperământul, – cerul.
Tufe de pomuşoară şi de agrişe dau, înăuntrul curţii, adăpost păsărilor
mele.
Căci am păsări multe şi felurite. De ici, din portiţa încununată
cu iederă, hai să le privim. Ai auzit cucurigul? Răsare soarele. Cocoşul
acela negru e ceasornicul curţii mele. Iată-l pe culme, ţanţoş, cu
pintenii arcuiţi, cu platoşa penelor oţelii, gata ca de luptă. Parcă vrea
să-şi arate bărbăţia cârdului celuia de claponi din faţa lui, – găini care
nu se ouă, ale căror pene lungi şi moi îi prefac într-un fel de sălcii
plângătoare printre păsări.
A, uite-o, harnica ogrăzii! Repede-repede, sfârâindu-i picioru-
şele în ghetele galbene pe nisip de iute ce aleargă, cu boneţică albă
tivită cu arnici, de gospodină, pe cap, cu cerceluşii de mărgean la
ureche, strânsă în fusta ei cu picăţele, bibilica – picherea – aleargă
dintr-un colţ într-altul, să puie toate la locul lor. Numai să-i auzi guriţa
când vreo leneşă se întrece mai mult cu deochiul somnului!
Albe, linse, sau zburlite ca de vânt, legănându-se, sâsâind,
îndemnând la tăcere, le vezi? cârdul de gâşte se înşiră, una după alta,
ca şi când cea din capăt ar fi înghiţit un mosor de sfoară al căreia capăt
l-ar fi hăpăit, pe rând, toate celelalte.
Dincolo, lângă teuca de apă, sunt raţele; parcă-s totdeauna
văduve, aşa-s de ursuze. Mişcând mereu din ciotul cozii, la dreapta şi
la stânga, ca şi când dânsa le-ar îndemna şi îndrepta trupul încotro
190
s-apuce, ştiu numai să-şi desfacă lopăţelele pliscului, să se linciureas-
că-n apă.
Dar bate soarele tare. Pune-ţi mâna la ochi, să poţi privi mai
bine.
Colo, sub tufişul cela de agrişe, sunt cloştile. Înfoiate, gata să
sară în capul oricui s-ar apropia, ele scurmă mereu, ca şi când ar căuta
o comoară. Îşi hrănesc puişorii. Gâgâlicii! boţuri de aur, cu două
picături de rubin drept ochi. Uite-i cum se frământă, cum se strâng,
roi, şi se desfac pe urmă, cum se ciupesc de la un viermişor. Unul a
sărit pe spatele mamei şi, cu picioruşele lui subţiri şi fragede ca paiul,
i se cocoaţă după gât. De acolo urmăreşte cu ochişorii lui vioi ce fac
ceilalţi; prinde clipa, sare şi apucă viermişorul. Apoi, fugind sub aripa
caldă şi ocrotitoare a cloştii, ospătează. Ceilalţi rămân locului prostiţi,
sărăcuţii! până ce zăresc o altă pradă.
Dar ce-i? Găinile se strâng să privească iscoditoare. Doi cocoşi
tineri s-au apucat la luptă. Penele zbor ca luate de vânt. Stai puţin şi-o
să vezi! Grămăticul curţii mele e doar curcanul! Iată-l: i-a şi zărit.
Uite-l cum se repede, cum se pune mijlocitor între ei, cum îi desparte;
pe cel mai vajnic îl ciupeşte şi-l urmăreşte până în celălalt colţ al
curţii. Iar dacă a făcut pace, e şi dreptul lui; se-nroteşte, îşi atârnă
şiragurile de hurmuz şi mărgele la gât şi, ca un drept judecător ce este,
primeşte închinăciunile tuturor.
Numai fantele, craiul curţii mele, priveşte-l, nici nu vrea să se
uite la el. Tot necazul lui e că grămăticul îşi poate înroti la fel coada.
Auzi un lătrat? E Dudaş, Dudaşache, dulăul, păzitorul. Acuma
cercetează gardul dacă n-are vreo gaură prin care să se poată strecura
lighioanele înăuntrul curţii. Când găseşte o deschizătură, se opreşte şi
latră, – dă de veste.
Aha! Vezi? S-au oprit toate păsările, cu capul întors spre cer.
Gâgâlicii de aur au năvălit sub aripile cloştilor, să se ascundă. O
săgeată străbate prin aer. E un vultan. N-avea nici o grijă! Grămăticul
l-a zărit cel dintâi. Şi-a strâns mugurul nasului, şi-a scos guşa în afară
şi-l urmăreşte cu ochii, să sară. Gluguind, parcă-i zice: „Poftim,
dacă-ţi dă mâna!” Dar vultanul e priceput; ştie cu cine are de-a face.
Un ocol, şi se şterge prin zare, să caute aiurea o pradă mai puţin
păzită.
191
Şi-n urma lui păsările îşi văd de hrană, gâgâlicii răsar iarăşi la
lumină, şi liniştea şi pacea se lasă peste curtea mea.
Hai de ne-om duce şi noi!
Sugestii metodice:
1. Unde se află această curte?
2. Ce găsim în curte?
3. Cine este ceasornicul curţii?
4. Cine este cea mai harnică?
5. Spune cum face! (cocoşul, găina, puii, bibilica, gâsca, raţa,
curcanul,câinele)
6. Cine este paznicul curţii? Care este numele lui?
cocoş – ……………….
găină – ……………….
bibilică – …………….
raţă – …………………
gâscă – ………………
curcan – …………….
câine – ……………..
curte – ………………
pasăre – …………….
Cine a spus miau

de A. Suteev
Jos, lângă pat, se afla un covor, pe care dormea un căţeluş.

Deodată, căţeluşul auzi:
— Miau…!
Îşi înălţă capul şi, somnoros, privi în jur. Dar nu văzu pe
nimeni. „Poate că am visat” îşi zise el şi se culcă din nou.
Dar iarăşi auzi:
— Miau…!
— Cine-i acolo?
192
Căţeluşul se ridică şi începu să alerge şi să caute prin odaie. Sub
pat-nimeni. Sub masă-nimeni. Se urcă pe pervaz. Şi prin curte văzu
cum se plimbă ţanţoş un cocoş.
„Iată cine nu m-a lăsat să dorm” se gândi căţelul şi fugi în curte.
— Dumneata ai spus „miau”! îl întrebă pe cocoş.
— Nu, eu nu obişnuiesc… şi cocoşul bătu din aripi şi strigă:
— Cucurigu!…
— Şi altceva nu mai ştii să strigi?
— Îmi pare rău, dar nu mai ştiu… răspunse cocoşul.
Căţeluşul se scărpină cu o lăbuţă după ureche-apoi plecă spre
casă.
Dar chiar când să treacă pragul auzi:
— Miau!…
„Aha, aici trebuie să fie!” îşi zise căţeluşul şi începu să zgârie
pământul cu lăbuţele şi să facă groapă. Zgârie, zgârie pământul şi,
deodată, din groapă ieşi un şoricel cenuşiu.
Căţeluşul îl întrebă aspru:
— Tu ai spus „miau”?
— Chiţ, chiţ, făcu şoricelul. Mi-e frică… chiţ, chiţ, chiţ…
— Da, am auzit „miau”…
— Aproape? Se sperie şoricelul. Mi-e frică… chiţ, chiţ, chiţ…
Şi şoricelul se făcu nevăzut sub prag.
„Hm! Ce poveste încurcată!”îşi zise căţeluşul şi se scărpină cu o
lăbuţă după ureche. Dar de lângă cuşca dulăului auzi:
— Miau!…
Căţeluşul ocoli în fugă cuşca, dar nu văzu pe nimeni.
Auzi însă un zgomot care venea din cuşcă.
„Acum nu mai scapi tu!” îşi zise căţeluşul şi se apropie tiptil.
Dar, în întâmpinare îi ieşi un dulău mare şi lăţos zornăindu-şi
lanţul.
— Mrrr… mormăi dulăul, ceea ce pe limba lui ar fi putut să
însemne: „Ce vrei potaie? De ce nu-mi respecţi liniştea?”
— Eu… se dădu înapoi căţelul… Eu… Am vrut să aflu… să
aflu dacă dumneavoastră…
— Mrrr!….
193
—…dacă dumneavoastră aţi binevoit să spuneţi „miau”…
îndrăzni căţeluşul şi ca să pară cât mai cuviincios, îşi băgă coada între
picioare.
— Eu? Se burzului dulăul. Poate nu ştii cu cin vorbeşti!
Să vezi că… Mrrr!…
Înspăimântat, căţeluşul o luă la fugă şi se ascunse în grădină,
sub o tufă.
Dar şi aici auzi…
— Miau!…
Căţeluşul îşi scoase uşurel botul de sub tufă. Chiar în faţa sa,
legănându-se pe o floare, văzu o albină.
„Aşa, va să zică… Tu eşti aceea care ai spus miau!” şi căţeluşul
se repezi la albină s-o muşte.
— Bzzz… bâzâi albina şi-l înţepă pe căţeluş chiar în vârful
botului. Căţeluşul începu să urle şi să fugă, dar albina după el:
— Bzzz…. -te înţep! Bzzz… te înţep!
Alergând, căţeluşul ajunse la marginea iazului şi se aruncă în
apă. Când ieşi din iaz, ud leoarcă, nu mai văzu albino. Îşi luase zborul.
Dar, după o vreme, iarăşi auzi:
— Miau!…
— Tu ai spus „miau”? întrebă căţelul pe un peşte care trecea
prin apă.
Peştele nu-i răspunse, dădu din coadă şi dispăru în adânc.
— Oac! Oac! Oac! Zise o broască, făcând să tremure frunza de
nufăr pe care şedea. Ce căţeluş prost! Încă n-a aflat că peştii nu
vorbesc!
— Atunci poate că tu ai spus „miau”? o întrebă căţeluşul pe
broască.
— Oac! Oac! Oac! Ce nepriceput eşti! Broaştele doar orăcăie.
Şi broasca sări în apă.
Căţeluşul ajunse acasă obosit, ud, cu botul umflat.
Se aşeză pe covoraş şi-şi spuse:
— Şi totuşi a spus cineva „miau”. Dar cine? Cine a spus?
Dar deodată auzi:
— Miau!…
194
Căţeluşul sări ca ars. Pe pervaz se tolănea o pisică pufoasă şi
vărgată.
— Miau!… mai făcu odată pisica.
— Ham, ham, ham, începu să latre subţirel căţeluşul, dar
amintindu-şi de mârâiturile dulăului îşi îngroşă şi el glasul: mrrr, şi se
aruncă asupra pisicii. Pisica se feri, începu să sâsâie – sss! – şi să
scuipe. Îl zgârie pe căţeluş şi sări pe fereastră.
Căţeluşul se întoarse pe covoraş, se scărpină cu lăbuţa şi se
culcă.
Era obosit, ud, înţepat, zgâriat, dar ce e drept, e drept: acum ştia
cine a spus „miau”.
Sugestii metodice:
1. Cine dormea pe covor?
2. Ce a auzit el?
3. De unde venea zgomotul?
4. Pe cine a întrebat căţeluşul dacă a spus „miau”?
5. Povestiţi ce i-a răspuns fiecare?
6. Cum era căţeluşul când a ajuns acasă?
7. Cum a aflat cine a spus „miau”?
8. Ce i-a făcut pisica?
9. Tu ştii cum face fiecare dintre ei? (onomatopee)
căţeluşul, cocoşul, şoricelul,dulăul, albina, broasca, pisica
Punguţa cu doi bani

de Ion Creangă
Era odată o babă şi un moşneag. Baba avea o găină, şi moşnea-

gul un cocoş; găina babei se oua de câte două ori pe fiecare zi şi baba
mânca o mulţime de ouă; iar moşneagului nu-i da nici unul.
Moşneagul într-o zi pierdu răbdarea şi zise:
— Mai babă, mănânci ca în târgul lui Cremene. Ia dă-mi şi mie
nişte ouă, ca să-mi prind pofta măcar.
— Da’ cum nu! zise baba, care era foarte zgârcită. Dacă ai poftă
de ouă, bate şi tu cocoşul tău, să facă ouă, şi-i mânca; că eu aşa am
bătut găina, şi iacătă-o cum se ouă.
195
Moşneagul, pofticios şi hapsân, se ia după gura babei şi, de
ciudă, prinde iute şi degrabă cocoşul şi-i dă o bătaie bună, zicând:
— Na! ori te ouă, ori du-te de la casa mea; ca să nu mai strici
mâncarea degeaba. Cocoşul, cum scăpă din mânile moşneagului, fugi
de-acasă şi umbla pe drumuri, bezmetec.
Şi cum mergea el pe-un drum, numai iată găseşte o punguţă cu
doi bani. Şi cum o găseşte, o şi ia în clonţ şi se întoarnă cu dânsa
înapoi către casa moşneagului. Pe drum se întâlneşte c-o trăsură c-un
boier şi cu nişte cucoane. Boierul se uită cu băgare de seamă la cocoş,
vede în clonţu-i o punguţă şi zice vizitiului:
— Măi! ia dă-te jos şi vezi ce are cocoşul acela în plisc. Vizitiul
se dă iute jos din capra trăsurei, şi c-un feliu de meşteşug, prinde
cocoşul şi luându-i punguţa din clonţ o dă boieriului. Boieriul o ia,
fără păsare o pune în buzunar şi porneşte cu trăsura înainte. Cocoşul,
supărat de asta, nu se lasă, ci se ia după trăsură, spuind neîncetat:
Cucurigu! boieri mari, daţi punguţa cu doi bani!
Boierul, înciudat, când ajunge în dreptul unei fântâni, zice
vizitiului:
— Mă! ia cocoşul ăsta obraznic şi-l dă în fântâna aceea.
Vizitiul se dă iarăşi jos din capră, prinde cocoşul şi-l azvârle în
fântână! Cocoşul, văzând această mare primejdie, ce să facă? Începe-a
înghiţi la apă; şi-nghite, şi-nghite, până ce-nghite toată apa din
fântână. Apoi zboară de-acolo afară şi iarăşi se ia în urma trăsurei,
zicând: Cucurigu! boieri mari, daţi punguţa cu doi bani! Boierul,
văzând aceasta, s-a mirat cumplit şi a zis:
— Mă! Da’ al dracului cocoş e ăsta! Ei, lasă că ţi-oi da eu ţie de
cheltuială, măi crestatule şi pintenatule!
Şi cum ajunge acasă, zice unei babe de la bucătărie să ia
cocoşul, să-l azvârle într-un cuptor plin cu jăratic şi să pună o lespede
la gura cuptorului. Baba, câinoasă la inimă, de cuvânt; face cum i-a zis
stăpânu-său. Cocoşul, cum vede şi astă mare nedreptate, începe a
vărsa la apă; şi toarnă el toată apa cea din fântână pe jăratic, până ce
stinge focul de tot, şi se răcoreşte cuptoriul; ba încă face ş-o apăraie
prin casă, de s-a îndrăcit de ciudă hârca de la bucătărie. Apoi dă o
bleandă lespezei de la gura cuptiorului, iese teafăr şi de-acolo, fuga la
196
fereastra boierului şi începe a trânti cu ciocul în geamuri şi a zice:
Cucurigu! boieri mari, daţi punguŢa cu doi bani!
— Măi, că mi-am găsit beleaua cu dihania asta de cocoş, zise
boieriul cuprins de mirare. Vizitiu! Ia-l de pe capul meu şi-l zvârle în
cireada boilor ş-a vacilor; poate vreun buhaiu înfuriat i-a veni de hac;
l-a lua în coarne, şi-om scăpa de supărare. Vizitiul iarăşi ia cocoşul şi-l
zvârle în cireadă! Atunci, bucuria cocoşului! Să-l fi văzut cum
înghiţea la buhai, la boi, la vaci şi la viţei; pân-a înghiţit el toată
cireada, ş-a făcut un pântece mare, mare cât un munte! Apoi iar vine la
fereastra, întinde aripele în dreptul soarelui, de întunecă de tot casa
boierului, şi iarăşi începe! Cucurigu! boieri mari, daţi punguţa cu doi
bani!
Boierul, când mai vede şi astă dandanaie, crăpă de ciudă şi nu
ştia ce să mai facă, doar va scăpa de cocoş. Mai stă boierul cât stă pe
gânduri, până-i vine iarăşi în cap una.
— Am să-l dau în haznaua cu banii; poate va înghiţi la galbeni,
i-a sta vreunul în gât, s-a îneca şi-oi scăpa de dânsul.
Şi, cum zice, umflă cocoşul de-o aripă şi-l zvârle în zahnaua cu
banii; căci boieriul acela, de mult bănet ce avea, nu-i mai ştia numărul.
Atunci cocoşul înghite cu lăcomie toţi banii şi lăsă toate lăzile pustii.
Apoi iesă şi de-acolo, el ştie cum şi pe unde, se duce la fereastra
boierului şi iar începe: Cucurigu! Boieri mari, daţi punguţa cu doi
bani!
Acum, după toate cele întâmplate, boierul, văzând că n-are ce-i
mai face, i-azvârle punguţa. Cocoşul o ia de jos cu bucurie, se duce la
treaba lui şi lăsă pe boier în pace. Atunci toate păserile din ograda
boierească, văzând voinicia cocoşului, s-au luat după dânsul, de ţi se
părea că-i o nuntă, şi nu altceva; iară boierul se uita galiş cum se
duceau păserile şi zise oftând:
— Ducă-se şi cobe şi tot, numai bine că am scăpat de belea, că
nici lucru curat n-a fost aici! Cocoşul însă mergea ŢanŢoŞ, iar păserile
după dânsul, şi merge el cât merge, până ce ajunge acasă la moşneag,
şi de pe la poartă începe a cânta: „Cucurigu!!! cucurigu!!!”
Moşneagul, cum aude glasul cocoşului, iesă afară cu bucurie; şi,
când îşi aruncă ochii spre poartă, ce să vadă? Cocoşul său era ceva de
speriat! Elefantul ţi se părea purice pe lângă acest cocoş; ş-apoi în
197
urma lui veneau cârduri nenumărate de păseri, care de care mai
frumoase, mai cucuiete şi mai bogate. Moşneagul, văzând pe cocoşul
său aşa de mare şi de greoi, şi încunjurat de-atâta amar de galiţe, i-a
deschis poarta. Atunci cocoşul i-a zis:
— Stăpâne, aşterne un ţol aici în mijlocul ogrăzii.
Moşneagul, iute ca un prâsnel, aşterne Ţolul. Cocoşul atunci se
aşază pe ţol, scutură puternic din aripi şi îndată se umple ograda şi
livada moşneagului, pe lângă paseri, şi de cirezi de vite; iară pe ţol
toarnă o movilă de galbeni, care strălucea la soare de-ţi lua ochii!
Moşneagul, văzând aceste mari bogăţii, nu ştia ce să facă de bucurie,
sărutând mereu cocoşul şi dezmierdându-l. Atunci, iaca şi baba vine
nu ştiu de unde; şi când a văzut unele ca aceste, numa-i sclipeau
răutăcioasei ochii în cap şi plesnea de ciudă.
— Moşnege, zise ea ruşinată, dă-mi şi mie nişte galbeni!
— Ba pune-ţi pofta-n cuiu, măi babă! Când ţi-am cerut ouă, ştii
ce mi-ai răspuns? Bate acum şi tu găina, să-ţi aducă galbeni; c-aşa am
bătut eu cocoşul, ştii tu din a cui pricină… şi iaca ce mi-a adus!
Atunci baba se duce în poiată, găbuieşte găina, o apucă de
coadă şi o ia la bătaie, de-ţi venea să-i plângi de milă! Biata găină,
cum scăpă din mâinile babei, fuge pe drumuri. Şi cum mergea pe
drum, găseşte şi ea o mărgică ş-o înghite. Apoi răpede se întoarce
acasă la babă şi începe de pe la poartă: „Cot, cot, cotcodac!” Baba iesă
cu bucurie înaintea găinei. Găina sare peste poartă, trece iute pe lângă
babă şi se pune pe cuibăriu; şi, după vrun ceas de şedere, sare de pe
cuibariu, cotcodocind. Baba atunci se duce cu fuga, să vadă ce i-a
făcut găina!… Şi, când se uită în cuibariu, ce să vadă? Găina se ouase
o mărgică. Baba, când vede că ş-a bătut găina joc de dânsa, o prinde
ş-o bate, ş-o bate, pân-o omoară în bătaie! Şi aşa, baba cea zgârcită şi
nebuna a rămas de tot săracă, lipită pământului. De-acu a mai mânca
şi răbdări prăjite în loc de ouă; că bine şi-a făcut râs de găina şi-a
ucis-o fără să-i fie vinovată cu nimica, sărmana!
Moşneagul însă era foarte bogat; el şi-a făcut case mari şi
grădini frumoase şi trăia foarte bine; pe babă, de milă, a pus-o
găinăriţă, iară pe cocoş îl purta în toate părţile după dânsul, cu salba
de aur la gât şi încălţat cu ciuboţele galbene şi cu pinteni la călcâie, de
ţi se părea că-i un irod de cei frumoşi, iară nu cocoş de făcut cu borş.
198
Sugestii metodice:
1. Ce avea baba?
2. Cum era găina babei?
3. Dar moşul ce avea?
4. Ce i-a cerut moşul babei?
5. Ce l-a învăţat baba?
6. Ce a găsit cocoşul?
7. Cine i-a luat punguţa?
8. Cum a încercat boierul să scape de cocoş?
9. Descrieţi cum a reuşit cocoşul să scape viu şi nevătămat din
fiecare încercare?
10. Ce a făcut boierul până la urmă?
11. Ce a adus cocoşul acasă?
12. Ce face baba?
13. Ce s-a întâmplat cu biata găină?
„Cu ghiarele scormonesc,
Şi râme ştiu să găsesc,
Prieten îmi e cocoşu
Cel frumos cu pinten roşu,
Sigur sunt că mă ghiciţi,
Dar vă rog nu vă pripiţi?”
(Găina)
„Nu sunt ceas, nu cânt tic, tac
Gălăgie însă fac,
Zorile eu le vestesc
Şi pe toţi eu vă trezesc?”
(Cocoşul)

— Ce avea moşul?
— Un cocoş.
Vă rog să faceţi linişte şşşşşşşşşşşşşş pentru că astăzi ne vom
juca cu sunetul „Ş”!
 Fixarea sunetului „ş” în silabe
şa şe şi şo şu şă şî aş eş iş oş uş ăş îş
199
aşa eşe işi oşo uşu ăşă îşi
şaşa şeşe şişi şoşo şuşu şăşă şîşî
 „Ş” iniţial:
şal, şah, şapte, şarpe, şapcă, şef, şiret, şoaptă, şorţ
 „Ş” median:
vişine, uşa, aşa, mănuşa, cămaşă, uşor, roşu, moşul
 „Ş” final:
caş, naş, moş, cocoş, paloş, leneş, uriaş, iepuraş, culcuş.
Cloşca
de Elena Farago
Cot-cot-cot,
Cot-cot-cot,
Fac şi eu ce pot, ce pot
Cot-co-dac,
Cot-co-dac,
Puii să-mi împac…
Ciugulesc,
Mă zbârlesc,
Şi mi-i chem, mi-i chem mereu,
Că nu-i las,
Nici un pas,
Făr’de mine, eu.
Şi le-adun
Ce-i mai bun—
Şi seara, cu drag, le spun
Cot-co-dac,
Cot-co-dac,
Basme să-i împac.
Clonc-clonc-clonc,
Clonc-clonc-clonc,
Şi-i adorm apoi aşa,
Încălziţi
Şi păziţi
Sub aripa mea.
200
Sugestii metodice:
1. Ce este o cloşcă?
2. Cum spune ea că îşi îngrijeşte ea puişorii? (folosirea verbelor
de acţiune la timpul prezent)
3. Ce face cloşca seara?
4. Cum adorm puişorii?
5. Cu cine poate fi asemănată o cloşcă?
Puişorul cafeniu
de Otilia Cazimir
A ieşit din ou la soare,

Cel din urma puişor.
Se usucă pe-aripioare
Şi-o porneşte binişor.
Stă găina la-ndoială,
Că din şapte puişori
Şase-s galbeni, gălbiori.
Numai cel de la sfârşit
A ieşit mai ponosit!
Şi se-ntreabă speriată:
– „Nu cumva-i de ciocolată?”…
Sugestii metodice:
1. De unde ies puişorii?
2. Câţi puişori are găina?
3. Cum sunt şase dintre ei?
4. Dar al şaptelea?
5. Ce se întreabă găina?
6. Voi ce credeţi?

 Consolidarea consoanei „Ş”.
 „Ş” iniţial cu consoane:
ştiu, ştampilă, şterge, şcoală, şcolar, şnur
201
 „Ş” median cu consoane:
aştept, aşterne, poşta, gâşte, muşcă, mişcă, caşcaval,
căpşună, borşul
 „Ş” în poezii: „Pisicel la masă muşcă
O bucată de găluşcă
Şi dă la opt pui să muşte
Opt bucăţi de găluşte.”
Răţuşca
O răţuşcă îmbufnată
Stă pe mal cam supărată.
— Mac, mac, mac
Şi mac, mac, mac,
Eu în baltă nu mă bag
Că mă ud pe lopăţele,
Nu mai pot merge cu ele.
— Ga, ga, ga!, râde gânsacul.
— Oac, oac, oac!, strigă brotacul.
Unde aţi mai văzut voi,

Dragi copii de pe la noi,
O răţuşcă supărată
Să nu vrea să intre în baltă?
Măi, răţuşcă mititică,

Intră în baltă fără frică.
Acolo te răcoreşti
Şi prieteni buni găseşti!
Sugestii metodice:
1. Cum era răţuşca? De ce?
2. Cine a râs de ea?
3. Ce au învăţat-o?
4. De ce este bine să intre în baltă?
5. Spune cum face? (onomatopee – raţa, gâsca, brotacul)
202
6. Găseşte rima potrivită!
O fetiţă şi-o babuşcă
Dau verdeaţă la…….. răţuşcă.
Miaunica
de Otilia Cazimir
Miaunica, e-o pisică

Mică, mică, mititică,
Cu mustăţile de nea
Şi cu bot de catifea.
Păru-i negru, mătăsos,
Subţirel e şi lucios.
Şi-n picioare e-ncălţată

Cu ghetuţe moi de vată..
Astea-s ghete sau pernuţe
Stau în ele cinci gheruţe
Şi când vede-un şoricel,
Tipa, tipa, după el…
Sugestii metodice:
1. Cine este Miaunica?
2. Cum este ea?
3. Joc exerciţiu: Spune mai departe!
Cu mustăţile de……..
Şi cu bot de…………..
Păru-i ………, ………, ……… şi ………
În picioare e-ncălţată
Cu ghetuţe………. de vată.
4. Ce face Miaunica atunci când vede un şoricel?
„Toarce-ntr-una pe cuptor
Fără fus, fără fuior
Dar cum simte şoricei
Se repede după ei.” (Pisica)
203
Ursul păcălit de vulpe
de Ion Creangă
Era odată o vulpe vicleană, ca toate vulpile. Ea umblase o

noapte întreagă după hrană şi nu găsise nicăiri. Făcându-se ziua albă,
vulpea iese la marginea drumului şi se culcă sub o tufă, gândindu-se
ce să mai facă, ca să poată găsi ceva de mâncare.
Şăzând vulpea cu botul întins pe labele de dinainte, îi vine
miros de peşte. Atunci ea rădică puţin capul şi, uitându-se la vale, în
lungul drumului, zăreşte venind un car tras de boi.
— Bun! gândi vulpea. Iaca hrana ce-o aşteptam eu. Şi îndată
iese de sub tufă şi se lungeşte în mijlocul drumului, ca şi cum ar fi fost
moartă.
Carul apropiindu-se de vulpe, ţăranul ce mâna boii o vede şi,
crezând că-i moartă cu adevărat, strigă la boi: Aho! Aho! Boii se
opresc. Ţăranul vine spre vulpe, se uită la ea de aproape şi, văzând că
nici nu suflă, zice: Bre! da’ cum naiba a murit vulpea asta aici?! Ti!…
ce frumoasă caţaveică am să fac nevestei mele din blana istui vulpoi!
Zicând aşa, apucă vulpea de după cap şi, târând-o până la car, se
opinteşte ş-o aruncă deasupra peştelui. Apoi strigă la boi: „Hăis!
Joian, cea! Bourean”. Boii pornesc.
Ţăranul mergea pe lângă boi şi-i tot îndemna să meargă mai
iute, ca s-ajungă degrabă acasă şi să ieie pelea vulpii.
Însă, cum au pornit boii, vulpea a şi început cu picioarele a
împinge peştele din car jos. Ţăranul mâna, carul scârţâia, şi peştele din
car cădea.
După ce hoaţa de vulpe a aruncat o mulţime de peşte pe drum,
bineşor sare şi ea din car şi, cu mare grabă, începe a strânge peştele de
pe drum. După ce l-a strâns grămadă, îl ia, îl duce la vizunia sa şi
începe a mânca, că tare-i mai era foame!
Tocmai când începuse a mânca, iaca vine la dânsa ursul.
— Bună masă, cumătră! Ti!!! da’ ce mai de peşte ai! Dă-mi şi
mie, că tare! mi-i poftă!
— Ia mai pune-ţi pofta-n cuiu, cumătre, că doar nu pentru
gustul altuia m-am muncit eu. Dacă ţi-i aşa de poftă, du-te şi-ţi moaie
coada-n baltă, ca mine, şi-i avea peşte să mănânci.
204
— Învaţă-mă, te rog, cumătră, că eu nu ştiu cum se prinde
peştele.
Atunci vulpea rânji dinţii şi zise: Alei, cumătre! da’ nu ştii că
nevoia te duce pe unde nu-ţi e voia şi te-nvaţă ce nici gândeşti?
Ascultă, cumătre: vrei să mănânci peşte? Du-te desară la băltoaga cea
din marginea pădurei, vârâ-ţi coada-n apă şi stăi pe loc, fără să te
mişti, până despre ziuă; atunci smunceşte vârtos spre mal şi ai să scoţi
o mulţime de peşte, poate îndoit şi-ntreit de cât am scos eu.
Ursul, nemaizicând nici o vorbă, aleargă-n fuga mare la
băltoaga din marginea pădurei şi-şi vâră-n apă toată coada!…
În acea noapte începuse a bate un vânt răce, de îngheţa limba-n
gură şi chiar cenuşa de sub foc. Îngheaţă zdravăn şi apa din băltoagă,
şi prinde coada ursului ca într-un cleşte. De la o vreme, ursul,
nemaiputând de durerea cozei şi de frig, smunceşte o dată din toată
puterea. Şi, sărmanul urs, în loc să scoată peşte, rămâne făr’ de coadă!
Începe el acum a mornăi cumplit ş-a sări în sus de durere;
şi-nciudat pe vulpe că l-a amăgit, se duce s-o ucidă în bătaie. Dar
şireata vulpe ştie cum să se ferească de mânia ursului. Ea ieşise din
vizuină şi se vârâse în scorbura unui copac din apropiere; şi când văzu
pe urs că vine făr’ de coadă, începu a striga:
— Hei cumătre! Dar ţi-au mâncat peştii coada, ori ai fost prea
lacom ş-ai vrut să nu mai rămâie peşti în baltă?
Ursul, auzind că încă-l mai ie şi în râs, se înciudează şi mai tare
şi se răpede iute spre copac; dar gura scorburei fiind strâmtă, ursul nu
putea să încapă înlăuntru. Atunci el caută o creangă cu cârlig şi începe
a cotrobăi prin scorbură, ca să scoată vulpea afară, şi să-i deie de
cheltuială… Dar când apuca ursul de piciorul vulpei, ea striga: „Trage,
nătărăule! mie nu-mi pasă, că tragi de copac…” Iar când anina cârligul
de copac, ea striga: „Valeu, cumătre! nu trage, că-mi rupi piciorul!”
În zadar s-a năcăjit ursul, de-i curgeau sudorile, că tot n-a putut
scoate vulpea din scorbura copacului.
Şi iaca aşa a rămas ursul păcălit de vulpe!
Sugestii metodice:
1. Cum era vulpea?
2. De ce s-a lungit vulpea în mijlocul drumului?
205
3. Ce a făcut ţăranul?
4. Ce a făcut vulpea când s-a văzut în căruţă?
5. Cine vine la vizuina vulpii?
6. Ce doreşte ursul?
7. Ce răspuns primeşte?
8. Ce l-a învăţat vulpea pe urs?
9. Ce i s-a întâmplat ursului peste noapte?
10. A reuşit ursul să se răzbune pe vulpe?
12. Joc-exerciţiu: Spune cum este! (vulpea, ursul – formulare
de propoziţii simple şi dezvoltate)
„La coteţe dă bineţe,
La blană e roşcovană
Şi mai este şi vicleană?”
(Vulpea)
„Pe un ger cumplit,
Vulpea mi l-a păcălit,
Fără coadă a rămas
Şi îi râde-acum în nas?”
(Ursul)
Capra cu trei iezi

de Ion Creangă
Era odată o capră care avea trei iezi. Iedul cel mare şi cu cel
mijlociu dau prin băţ de obraznici ce erau; iară cel mic era harnic şi
cuminte. Vorba ceea: „Sunt cinci degete la o mână şi nu samănă toate
unul cu altul”.
Într-o zi, capra cheamă iezii de pe-afară şi le zice:
— Dragii mamei copilaşi! Eu mă duc în pădure ca să mai duc
ceva de-a mâncării. Dar voi, încuieţi uşa după mine, ascultaţi unul de
altul, şi să nu cumva să deschideţi până ce nu-ţi auzi glasul meu. Când
voiu veni eu, am să vă dau de ştire, ca să mă cunoaşteţi, şi am să vă
spun aşa:
206
Trei iezi cucuieţi
Uşa mamei descuieţi!
Că mama v-aduce vouă:
Frunze-n buze,
Lapte-n ţâţe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieş
În călcăieş
Smoc de flori
Pe subsuori.
Auzit-aţi ce-am spus eu?
— Da, mămucă, ziseră iezii.
— Pot să am nădejde în voi?
— Să n-ai nici o grijă, mămucă, apucară cu gura înainte cei mai
mari. Noi suntem odată băieţi, şi ce-am vorbit odată vorbit rămâne.
— Dacă-i aşa, apoi veniţi să vă sărute mama! Dumnezeu să vă
apere de cele rele, şi mai rămâneţi cu bine!
— Mergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în ochi, şi
Dumnezeu să-ţi ajute ca să te întoarne cu bine şi să ne-aduci
demâncare.
Apoi capra iese şi se duce în treaba ei. Iar iezii închid uşa după
dânsa şi trag zăvorul. Dar vorba veche: „Păreţii au urechi şi fereştile
ochi”. Un duşman de lup – ş-apoi ştiţi care? – chiar cumătrul caprei,
care de mult pândea vreme cu prilej ca să pape iezii, trăgea cu urechea
la păretele din dosul casei, când vorbea capra cu dânşii.
„Bun! zise el în gândul său. Ia, acum mi-e timpul… De i-ar
împinge păcatul să-mi deschidă uşa, halal să-mi fie! Ştiu că i-aş
cărnoşi şi i-aş jumuli!” Cum zice, şi vine la uşă; şi cum vine, şi începe:
Trei iezi cucuieţi
Frunze-n buze,
Lapte-n ţâţe,
Drob de sare
În spinare,
207
Mălăieş
În călcăieş
Smoc de flori
Pe subsuori.
— Hai! deschideţi cu fuga, dragii mamei, cu fuga!
— Ia! Băieţi, zise cel mai mare, săriţi şi deschideţi uşa, că vine
mama cu demâncare.
— Săracuţul de mine! zise cel mic. Să nu cumva să faceţi pozna
să deschideţi, că-i vai de noi! Asta nu-i mămuca. Eu o cunosc de pe
glas; glasul ei nu-i aşa de gros şi de răguşit, că-i mai subţire şi mai
frumos!
Lupul, auzind aceste, se duse la un ferar şi puse să-i ascute
limba şi dinţii, pentru a-şi subţia glasul, ş-apoi, întorcându-se, începu
iar:
Trei iezi cucuieţi
Uşa mamei descuieţi!…
— Ei, vedeţi, zise iarăşi cel mare; dacă mă potrivesc eu vouă?
Nu-i mămuca, nu-i mămuca!
D-apoi cine-i dacă nu-i ea? Că doar şi eu am urechi! Mă duc
să-i deschid.
— Bădică! bădică! zise iarăşi cel mic. Ascultaţi-mă şi pe mine!
Poate mai de-apoi a veni cineva ş-a zice:
Deschideţi uşa,
Că vine mătuşa!
Ş-atunci voi trebuie numaidecât să deschideţi? D-apoi nu ştiţi că
mătuşa-i moartă de când lupii albi şi s-a făcut oale şi ulcioare,
sărmana?
— Apoi, da! nu spun eu bine? zise cel mare. Ia, de-atunci e rău
în lume, de când a ajuns coada să fie cap… Dacă te-i potrivi tu
acestora, îi ţine mult şi bine pe mămuca afară. Eu, unul, mă duc să
deschid.
Atunci mezinul se vâră iute în horn şi, sprijinit cu picioarele de
prichiciu şi cu nasul de funingine, tace ca peştele şi tremură ca varga
de frică. Dar frica-i din raiu, sărmana! Asemene cel mijlociu, tuştiu!
iute sub un cherşin; se-nghemuieşte acolo cum poate, tace ca pământul
şi-i tremură carnea pe dânsul de frică: fuga-i ruşinoasă, da-i sănătoasă!
208
…Însă cel mare se dă după uşă şi – să tragă, să nu tragă? – în sfârşit,
trage zăvorul… Când iaca!… ce să vadă? ş-apoi mai are când vede?…
căci lupului îi scăpărau ochii şi-i sfârâia gâtlejul de flămând ce era. Şi,
nici una, nici două, haţ! pe ied de gât, îi răteză capul pe loc şi-l
mănâncă aşa de iute şi cu atâta poftă, de-ţi părea că nici pe-o măsea nu
are ce pune. Apoi se linge frumuşel pe bot şi începe a se învârti prin
casă cu neastâmpăr, zicând:
— Nu ştiu, părerea m-a amăgit, ori am auzit mai multe glasuri?
Dar ce Dumnezeu?! Parc-au intrat în pământ… Unde să fie? Se iţeşte
el pe colo, se iţeşte pe dincolo, dar pace bună! iezii nu-s nicăiri!
— Mă!… că mare minune-i asta!… dar nici acasă n-am de
coasă… ia să mai odihnesc oleaca aste bătrâneţe!
Apoi se îndoaie de şele cam cu greu, şi se pune pe cherşin. şi
când s-a pus pe cherşin, nu ştiu cum s-au făcut, că ori cherşinul a
crăpat, ori cumătrul a strănutat…
Atunci iedul de sub cherşin, să nu tacă? – Îl păştea păcatul şi-l
mânca spinarea, sărăcuţul!
— Să-ţi fie de bine, nănaşule!
— A!… ghidi! ghidi! ghiduşi ce eşti! Aici mi-ai fost? Ia
vină-ncoace la nănăşelul, să te pupe el! Apoi ridică cherşinul binişor,
înşfăcă iedul de urechi şi-l flocăieşte şi-l jumuleşte şi pe-acela de-i
merg petecele!… Vorba ceea: „Că toată paserea pe limba ei piere”.
Pe urmă se mai învârte prin casă, doar a mai găsi ceva, dar nu
găseşte nimic, căci iedul cel cuminte tăcea molcum în horn, cum tace
peştele în borş la foc. Dacă vede lupul şi vede că nu mai găseşte
nimic, îşi pune în gând una: aşază cele două capete cu dinţii rânjiţi în
fereşti, de ţi se părea că râdeau; pe urmă unge toţi păreţii cu sânge, ca
să facă şi mai mult în ciuda caprei, ş-apoi iese şi-şi caută de drum.
Cum a ieşit duşmanul din casă, iedul cel mic se dă iute jos din horn şi
încuie uşa bine. Apoi începe a se scărmăna de cap şi a plânge cu amar
după frăţiorii săi.
— Drăguţii mei frăţiori! De nu s-ar fi înduplecat, lupul nu i-ar fi
mâncat! şi biata mamă nu ştie de astă mare urgie ce-a venit pe capul
ei!
Şi boceşte el şi boceşte până îl apucă leşin! Dar ce era să le
facă? Vina nu era a lui, ce au căutat pe nas le-a dat.
209
Când jălea el aşa, iacă şi capra venea cât putea, încărcată cu
de-a mâncării şi gâfuind. Şi cum venea, cât de colo vede cele două
capete, cu dinţii rânjind, în fereşti.
— Dragii mămucuţei, dragi! Cum aşteaptă ei cu bucurie şi-mi
râd înainte când mă văd!
Băieţii mamei, băieţi,
Frumuşei şi cucuieţi!
Bucuria caprei nu era proastă. Dar când s-apropie bine, ce să
vadă? Un fior rece ca gheaţa îi trece prin vine, picioarele i se taie, un
tremur o cuprinde în tot trupul, şi ochii i se păinjinesc. şi ce era nu era
a bine!… Ea însă tot merge pân’ la uşă, cum poate, crezând că părerea
o înşală… şi cum ajunge, şi începe
Trei iezi cucuieţi
Frunze-n buze,
Lapte-n ţâţe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieş
În călcăieş
Smoc de flori
Pe subsuori.
Atunci iedul mezin – care acum era şi cel dintâi şi cel de pe
urmă – sare iute şi-i deschide uşa. Apoi s-aruncă în braţele mâne-sa şi
cu lacrimi de sânge începe a-i spune:
— Mămucă, mămucă, uite ce am păţit noi! Mare foc şi potop au
căzut pe capul nostru!
Capra atunci, holbând ochii lung prin casă, o cuprinde spaima şi
rămâne încremenită!… Dar mai pe urmă, îmbărbătându-se, şi-a mai
venit puţin în fire ş-a întrebat:
— Da’ ce-a fost aici, copile?
— Ce să fie, mămucă? Ia, cum te-ai dus dumneata de-acasă, n-a
trecut tocmai mult şi iacă cineva s-aude bătând la uşă şi spunând:
Trei iezi cucuieţi,
Mamei uşa descuieţi…
210
— Şi?…
— Şi frate-meu cel mare, nătâng şi neastâmpărat cum îl ştii,
fuga la uşă să deschidă.
— Ş-atunci?…
— Atunci, eu m-am vârât iute în horn, şi frate-meu cel mijlociu
în cherşin, iar cel mare, după cum îţi spun, se dă cu nepăsare după uşă
şi trage zăvorul!…
— Ş-atunci?…
— Atunci, grozăvie mare! Nănaşul nostru şi prietenul dumitale,
cumătrul lup, se şi arată în prag!
— Cine? Cumătrul meu? El? Care s-a jurat pe părul său că nu
mi-a spărie copilaşii niciodată?
— Apoi da, mamă! Cum vezi, i-a umplut de spărieţi!
— Ei las’, că l-oiu învăţa eu! Dacă mă vede că-s o văduvă
sărmană şi c-o casă de copii, apoi trebuie să-şi bată joc de casa mea?
Şi pe voi să vă puie la pastramă? Nici o faptă fără plată… Ticălosul şi
mangositul! Încă se rânjea la mine câteodată şi-mi făcea cu măseaua…
Apoi doar eu nu-s de-acelea de care crede el: n-am sărit peste garduri
niciodată de când sunt. Ei, taci, cumătre, că te-oiu dobzăla eu! Cu
mine ţi-ai pus boii în plug? Apoi, ţine minte că ai să-i scoţi fără
coarne!
— Of, mămucă, of! Mai bine taci şi lasă-l în plata lui
Dumnezeu! Că ştii că este o vorbă: „Nici pe dracul să-l vezi, da’ nici
cruce să-ţi faci!”
— Ba nu, dragul mamei! „Că până la Dumnezeu, sfinţii îţi ieu
sufletul.” ş-apoi ţine tu minte, copile, ce-ţi spun eu: că de i-a mai da
lui nasul să mai miroase p-aici, apoi las’!… Numai tu, să nu cumva să
te răsufli cuiva, ca să prindă el de veste.
Şi de-atunci căuta şi ea vreme cu prilej ca să facă pe obraz
cumătru-său. Se pune ea şi stă în cumpene, cum să dreagă şi ce să-i
facă?
„Aha! ia, acum i-am găsit leacul, zise ea în gândul său. Taci! că
i-oiu face eu cumătrului una de ş-a muşca labele!”
Aproape de casa ei era o groapă adâncă; acolo-i nădejdea
caprei.
211
— La cadă cu dubală, cumătre lup, că nu-i de chip!… Ia, de-acu
să-ncepe fapta: hai la treabă, cumătriţă, că lupul ţi-a dat de lucru!”
Şi aşa zicând, pune poalele-n brâu, îşi suflecă mânicele, aţâţă
focul şi s-apucă de făcut bucate. Face ea sarmale, face plachie, face
alivenci, face pască cu smântână şi cu ouă şi fel de fel de bucate. Apoi
umple groapa cu jăratic şi cu lemne putregăioase ca să ardă focul
mocnit. După asta aşază o leaşă de nuiele numai întinată şi nişte
frunzări peste dânsa: peste frunzări toarnă ţărână şi peste ţărână
aşterne o rogojină. Apoi face un scăuieş de ceară anume pentru lup. Pe
urmă lasă bucatele la foc să fearbă şi se duce prin pădure să caute pe
cumătru-său şi să-l poftească la praznic. Merge ea cât merge prin
codru, până ce dă pe-o prăpastie grozavă şi întunecoasă şi pe-o
tihăraie dă peste lup.
— Bună vreme, cumătro! Da’ ce vânt te-a abătut pe-aici?
— Bună să-ţi fie inima, cumătre, cum ţi-i căutătura… apoi da,
nu ştii dumneata că nevoia te duce pe unde nu ţi-i voia? Ia, nu ştiu
cine-a fost pe la mine pe-acasă în lipsa mea, că ştiu că mi-a făcut-o
bună!
— Ca ce fel, cumătriţă dragă?
— Ia, a găsit iezii singurei, i-a ucis şi i-a crâmpoţit, de le-am
plâns de milă! Numai văduvă să nu mai fie cineva!
— Da’ nu mai spune, cumătră!
— Apoi de-acum, ori să spun, ori să nu mai spun, că totuna
mi-e. Ei, mititeii, s-au dus cătră Domnul, şi datoria ne face să le
căutam de suflet. De aceea am făcut şi eu un praznic, după puterea
mea, şi am găsit de cuviinţă să te poftesc şi pe dumneata, cumătre; ca
să mă mai mângâi…
— Bucuros, dragă cumătră, dar mai bucuros eram când m-ai fi
chemat la nuntă.
— Te cred, cumătre, d-apoi, da, nu-i cum vrem noi, ci-i cum vre
Cel-de-Sus.
Apoi capra porneşte înainte plângând, şi lupul după dânsa,
prefăcându-se că plânge.
— Doamne, cumătre, Doamne! zise capra suspinând. De ce ţi-e
mai drag în lume, de-aceea n-ai parte…
212
— Apoi da, cumătră, când ar şti omul ce-ar păţi, dinainte s-ar
păzi. Nu-ţi mai face şi dumneata atâta inimă rea, că odată avem să
mergem cu toţii acolo.
— Aşa este, cumătre, nu-i vorba. Dar sărmanii găgălici, de cruzi
s-au mai dus!
— Apoi da, cumătră; se vede că şi lui Dumnezeu îi plac tot
puişori de cei mai tineri.
— Apoi, dacă i-ar fi luat Dumnezeu, ce ţi-ar fi? D-apoi aşa?
— Doamne, cumătră, Doamne! Oiu face şi eu ca prostul… Oare
nu cumva nenea Martin a dat pe la dumneata pe acasă? Că mi-aduc
aminte ca acu că l-am întâlnit odată prin zmeuriş; şi mi-a spus că
dacă-i vrea dumneata să-i dai un băiet, să-l înveţe cojocăria.
Şi din vorbă-n vorbă, din una-n alta, ajung pân-acasă la
cumătră!
— Ia poftim, cumătre, zise ea luând scăuieşul şi punându-l
deasupra groapei cu pricina, şezi cole şi să ospătezi oleacă din ceea ce
ne-a dat Dumnezeu!
Răstoarnă apoi sarmalele în strachină şi i le pune dinainte.
Atunci lupul nostru începe a mânca hâlpav; şi gogâlţ, gogâlţ,
gogâlţ, îi mergeau sarmalele întregi pe gât.
— Dumnezeu să ierte pe cei răposaţi, cumătră, că bune sarmale
ai mai făcut!
— Şi cum ospăta el, buf! cade fără sine în groapa cu jăratic,
căci scăuieşul de ceară s-a topit, şi leaşa de pe groapă nu era bine
sprijinită: nici mai bine, nici mai rău, ca pentru cumătru.
— Ei, ei! Acum scoate, lupe, ce-ai mâncat! Cu capra ţi-ai pus în
cârd? Capra ţi-a venit de hac!
— Văleu, cumătră, tălpele mele! Mă rog, scoate-mă că-mi arde
inima-n mine!
— Ba nu, cumătre; c-aşa mi-a ars şi mie inima după iezişorii
mei! Lui Dumnezeu îi plac pui de cei mai tineri; mie însă-mi plac şi de
işti mai bătrâni, numai să fie bine fripţi; ştii, cole, să treacă focul
printr-înşii.
— Cumătră, mă pârlesc, ard de tot, mor, nu mă lăsa!
— Arzi, cumătre, mori, că nici viu nu eşti bun! De-abie i-a mai
trece băietului istuia de spărieţ, că mult păr îmi trebuia de la tine ca
213
să-l afum. Ţi-aduci aminte, dihanie răutăcioasă şi spurcată, când mi
te-ai jurat pe părul tău? şi bine mi-ai mâncat iezişorii!
— Mă ustură inima-n mine, cumătră! mă rog, scoate-mă, şi
nu-ţi mai face atâta osândă cu mine!
— Moarte pentru moarte, cumătre, arsură pentru arsură, că
bine-o mai plesnişi dînioare cu cuvinte din scriptură!
După aceasta, capra şi cu iedul au luat o căpiţă de fân ş-au
aruncat-o peste dânsul, în groapă, ca să se mai potolească focul. Apoi,
la urma urmelor, năpădiră asupra lui şi-i mai trântiră în cap cu
bolovani şi cu ce-au apucat, până-l omorâră de tot. Şi aşa s-a păgubit
sărmana capră şi de cei doi iezi, da’ şi de cumătru-său lupul păgubaşă
a rămas, şi păgubaşă să fie.
Şi auzind caprele din vecinătate de una ca aceasta, tare le-au
mai părut bine! Şi s-au adunat cu toatele la priveghiu şi unde nu s-au
aşternut pe mâncate şi pe băute, veselindu-se împreună…
Şi eram şi eu acolo de faţă, şi-ndată după aceea am încălecat
iute pe-o şea, ş-am venit de v-am spus povestea aşa, ş-am mai
încălecat pe-o roată şi v-am spus jitia toată; şi unde n-am mai încălecat
pe-o capşună şi v-am spus, oameni buni, o mare şi gogonată
minciună!
Sugestii metodice:
1. Câţi iezi avea capra?
2. Cum erau ei?
3. Unde a plecat capra?
4. Ce le-a spus iezişorilor?
5. Cântaţi şi voi cântecul caprei!
6. Ce gând avea lupul?
7. Cum a reuşit el să-i păcălească pe iezişori?
8. Unde s-au ascuns iezii?
9. Ce a făcut lupul?
10. Cum s-a răzbunat capra?

 Consolidarea sunetului „Ş”
214
 Cuvinte mari, cuvinte mici: (Se va încerca diminutivarea
cuvintelor, astfel încât să conţină sau să se termine în „ş”)
ied-iezişor iepure-iepuraş
vulpe-vulpişoară greier-greieruş
lup-lupuşor viţel-viţeluş
purcel-purceluş căţel-căţeluş
melc-melcuşor
 Găseşte rima potrivită:
Hau, hau, hau, un lupuşor
A mâncat un…. (iezişor)!
Muzicanţii din Bremen

de Fraţii Grimm
A fost odată un om tare sărman, care avea un măgar ce de ani

de zile îi tot căra la moară saci plini cu grăunţe. Dar, de la o vreme,
bietului animal i se împuţinaseră puterile şi nu mai era bun de nicio
ispravă. De aceea, stăpânul lui se hotărî să nu mai strice bunătate de
nutreţ pe dânsul…
Măgarul pricepu de îndată că nu-l aşteaptă vremuri prea bune, şi
fără să mai stea mult pe gânduri, îşi luă copitele la spinare şi plecă
spre oraşul Bremen. Nu ştiu ce-i venise lui în gând că acolo s-ar putea
face muzicantul oraşului. După ce merse el o bucată de vreme, iată că
dădu peste un ogar care zăcea întins la marginea drumului, răsuflând
din greu.
— Ce gâfâi aşa? îl întrebă măgarul.
— Vai de mine, răspunse câinele. Pentru că sunt bătrân şi
slăbesc pe zi ce trece, iar la vânătoare nu mă mai dovedesc bun de
nicio ispravă, mi-am luat tălpăşiţa de acasă. Dar vorba e, cu ce am
să-mi câştig eu pâine de acum înainte?
— Ştii ceva, îi zise măgarul, eu mă duc la Bremen să mă fac
muzician. Hai cu mine, că s-o mai găsi şi pentru tine un loc în taraf!
Eu am să cânt din lăută, iar tu ai să baţi la toba cea mare.
Câinelui îi plăcu propunerea, cum era să nu-i placă!
Şi plecară amândoi mai departe. Merseră ei aşa, până întâlniră-n
drum o pisică. O arătare jalnică, nu alta!…
215
— Ei, de ce eşti atât de tristă? o întrebă măgarul.
— Cui îi mai arde de veselie, când îi ajunge funia la par? zise
mâţa. Pentru că anii bătrâneţii m-au cam ajuns de şale şi mi s-au tocit
colţii, iar acum tot ce-mi place cel mai mult e să dorm pe cuptorul
încins, stăpâna m-a alungat de acasă. Aşa că stau şi mă socot: încotro
s-o apuc eu acum?
— Hai cu noi la Bremen, că la serenade nu te întrece nimeni.
Cu siguranţă o să-ţi găseşti şi tu un loc în taraful oraşului!
Pisica socoti că sfatul acesta nu-i rău deloc şi se alătură trupei.
Şi au tot mers fugarii, au tot mers, şi trecând ei prin faţa unei curţi, au
văzut cocoţat pe o poartă un cocoş care striga „cucurigu” din toate
puterile lui.
— Ce ţi s-a întâmplat de strigi aşa, mă cocoşule? îl întrebă
măgarul.
— Iaca, dau şi eu de veste c-o să fie vreme frumoasă mâine, dar
la ce bun!… spuse cu tristeţe cocoşul. Mâine-i duminică şi ne vin
oaspeţi. Dar vezi că stăpâna mea nu se mai arată milostivă faţă de
mine; i-a spus bucătăresei c-ar pofti să mă mănânce la masă, în ciorbă,
aşa că în seara asta o să mă scurteze de cap… Acum înţelegi de ce
strig aşa?… Strig şi eu cât mai pot, cât mai sunt în viaţă!…
— Da’ de ce te necăjeşti tu pentru atâta lucru?…îl dojeni
măgarul. Hai mai bine cu noi la Bremen. Ai un glas puternic, şi dacă
te-ai învoi să cânţi cu noi, ne-ar asculta lumea cu gura căscată, nu
alta!…
Cocoşul găsi propunerea urecheatului cât se poate de bună şi
porniră tuspatru la drum. Merseră ei ce merseră, dar cum nu reuşiră să
ajungă la Bremen într-o singură zi, înnoptară într-o pădure.
Măgarul şi câinele îşi făcură culcuş sub un copac mare, iar
cocoşul şi pisica se căţărară în el. Înainte de a apuca să adoarmă,
măgarul îşi mai roti încă o dată privirea şi deodată i se păru că zăreşte
în depărtare o luminiţă. Atunci le spuse tovarăşilor lui că nu foarte
departe de acolo trebuie să fie o casă, căci se zăreşte o luminiţă.
— Hai s-o întindem chiar acum într-acolo, fu de părere
măgarul, că adăpostul ăsta nu prea e de soi!
Câinele era la fel de zorit, gândind că dacă ar fi găsit pe acolo
oscioare ori o bucăţică de carne
216
i-ar fi prins tare bine.
Porniră deci spre locul în care se vedea luminiţa şi în curând o
văzură scânteind şi mai puternică. Când ajunseră în dreptul căsuţei,
măgarul, fiind cel mai înalt dintre ei, se apropie de fereastră şi privi
înăuntru.
— Ce vezi acolo? îl întrebă cocoşul.
— O masă încărcată cu mâncăruri şi nişte tâlhari care stau în
jurul ei şi se înfruptă de zor.
— Hm, aşa ceva ne-ar prinde tare bine şi nouă! răspunse
cocoşul.
Apoi începură să se gândească cu toţii în ce chip ar putea să-i
pună pe tâlhari pe fugă. Măgarul îşi ridică picioarele dinainte şi le
propti de marginea ferestrei, câinele sări în spinarea măgarului, pisica
se căţără pe spatele dulăului, iar cocoşul zbură şi se aşeză pe capul
pisicii. Şi aşa cum erau orânduiţi, ca la un semn, porniră cu toţii să
cânte. Măgarul răgea, câinele lătra, pisica mieuna, iar cocoşul
cucurigea. După ce-şi încheiară cântarea, se năpustiră prin fereastră-n
odaie, de făcură ţăndări toate gemurile.
De spaimă, tâlharii săriră-n sus ca nişte apucaţi şi, crezând că
dădură stafiile peste ei, fugiră cu toţii în pădure.
Cei patru prieteni se aşezară la masă, în locul tâlharilor, şi se
ghiftuiră straşnic. După ce se ospătară, cei patru muzicanţi, stinseră
luminile şi-şi aleseră culcuşul, fiecare după pofta inimii şi după cum îi
era firea.
Măgarul se culcă într-un maldăr de gunoi, câinele se făcu covrig
în dreptul uşii, pisica se tolăni pe cuptor, iar cocoşul se cocoţă sub o
grindă.
După ce trecu de miezul nopţi, tâlharii văzură de departe că-n
casă nu mai ardea nicio lumină. Atunci căpetenia le zise:
— Mi se pare că ne-am cam speriat de pomană!… S-ar cuveni
să ne ruşinăm că am fost atât de slabi de înger!
Şi trimise pe unul de-al lor să vadă ce se mai petrece pe lângă
casă. Iscoada nu desluşi nimic care să-l pună pe gânduri, aşa că intră
în bucătărie şi vru să aprindă o lumânare. Dând de ochii scânteietori ai
pisicii, îi luă de cărbuni încinşi şi apropie de ei un băţ de chibrit, ca să
ia un foc. Dar mâţa nu înţelese de glumă! Îi sări în obraz şi începu să-l
217
zgârie şi să-l scuipe. Tâlharul trase o sperietură zdravănă şi vru să iasă
afară pe uşa din dos. Dar nu scăpă cu una, cu două. Câinele, care sta
culcat în dreptul ei, se repezi şi-l muşcă zdravăn de picior. Tâlharul o
luă atunci la goană prin curte, dar când trecu de maldărul de gunoi,
măgarul îi arse o copită, de văzu stele verzi. Iar cocoşul, trezit de toată
hărmălaia de afară, începu să strige de pe grindă: „Cucurigu,
cucurigu!”…
Atunci tâlharul nu se opri decât înaintea căpeteniei sale şi-i
povesti toate prin câte trecuse:
— Vai de noi!… În casă s-a cuibărit o cotoroanţă afurisită, care
mi-a zgâriat obrazul, cu nişte gheare lungi şi ascuţite. Iar la uşă, cine
crezi că stătea?… Unul cu un cuţit, pe care mi l-a înfipt în picior!…
Socoteam că am scăpat! Da’ vezi să nu scap eu aşa de uşor! În ogradă,
o namilă neagră m-a pocnit c-o măciucă, iar sus, cocoţat pe acoperiş,
sta însuşi judecătorul, care tot striga: „Aduceţi-mi-l de îndată pe
tâlhar!”…
Din seara aceea, tâlharii n-au mai cutezat să se apropie de casă,
iar cei patru muzicanţi din Bremen s-au simţit atât de bine acolo, încât
nu s-au mai îndurat să plece…
Sugestii metodice:
1. În ce stare era măgarul?
2. Ce hotărâre a luat stăpânul său?
3. Unde a plecat măgarul?
4. Cu cine s-a întâlnit măgarul?
5. Unde au înnoptat ei?
6. A cui era căsuţa din pădure?
7. Cum au reuşit ei să-i sperie pe tâlhari?
8. Ce au făcut cei patru prieteni din acea zi?
9. Spune cum face fiecare! (măgarul, cocoşul, câinele, pisica)
218
Corbul şi vulpea
de Bucur Milescu
Un corb flămând fură o bucată mare de caşcaval. O luă în plisc

şi zbură. Se aşeză pe ramura unui copac înalt. Se pregătea s-o
mănânce.
Atunci trecu o vulpe pe acolo. Întâmplător îşi ridică botul către
coroanele copacilor şi îl văzu pe corb. Şi vulpea era flămândă. O ispiti
bucata de caşcaval. Se gândi puţin. Apoi spuse cu glas mieros către
corb:
— Bună dimineaţa, domnule Corb! Ce frumos arătaţi astăzi! Ce
pene strălucitoare! Ce ochi vii şi pătrunzători! Sunt convinsă că şi
vocea este pe măsură. Ah! De v-aş auzi numai o clipă cântând! Un
singur cântecel! Sunt convinsă că ai fi ca un rege peste păsări!
Corbul era foarte îngâmfat. De aceea o crezu pe vulpe. Se umflă
în pene şi deschise pliscul. Chiar atunci căzu şi bucata de caşcaval.
Vulpea o înşfăcă de îndată şi nu mai aşteptă cârâitul corbului. Era prea
flămândă şi prea încântată de fapta sa.
Aşa li se întâmplă întotdeauna celor ce se lasă amăgiţi de
linguşitori!
Sugestii metodice:
1. Cum era corbul?
2. Ce a furat el?
3. Cine a trecut pe acolo?
4. Cum era vulpea?
4. Ce a făcut ea?
5. Cum a reuşit să-l păcălească pe corb?
6. Ce trebuie să învăţăm din această poveste?
219
Cumătra vulpe
de Otilia Cazimir
Ţipă gâştele şi zboară,

Zboară penele-n poiană
Ce-o fi asta surioară?
Ia o vulpe năzdrăvană!
Cum stătea-n tufiş la pândă,
Costelivă şi flămândă
S-a gândit că pentru masă
N-ar strica o gâscă grasă.
Sugestii metodice:
1. De ce ţipă gâştele?
2. Ce face vulpea?
3. Cum era ea?
4. Ce planuri avea vulpea?
„Atunci când sunt în ogradă,
Ga, ga, ga, se iau la sfadă,
Iar când sunt pe lângă lac,
Baie-ntruna ele fac?”
(Gâştele)
„La coteţe dă bineţe,

La blană e roşcovană
Şi mai este şi vicleană?”
(Vulpea)
220
Vulpea cizmăriţă
de Otilia Cazimir
Umblă vulpea prin pădure

Ce să fure, ce să fure?
Fură coaja de pe tei
Şi-mpleteşte papucei.
Pentru dânsa, o pereche,
Că şi-a rupt-o pe cea veche,
Pentru soţ, jupân vulpoi,
O pereche mai de soi.
Pentru puişorii ei, papucei mai mititei
Să-i rupă mai cu temei.
Sugestii metodice:
1. Ce fel de animal este vulpea?
2. Ce urmăreşte ea?
3. Ce fură vulpea din poezia noastră?
4. Ce face vulpea cu coaja de tei?
5. Pentru cine sunt papuceii?
6. Cum sunt vulpile, de obicei?
7. Cum este vulpea din poezia noastră?

 Fixarea sunetului „J”.
— Ce fură vulpea?
— Coaja de pe tei.
 Astăzi ne vom juca cu sunetul „j”…
 „J” izolat: vâjjjjjjjjjjjjjj, jjjjjjjjjjjjjjjj
 Introducerea sunetului „j” în silabe:
ja je ji jo ju jă jâ, aj ej ij oj uj ăj âj
aja eje iji ojo uju ăjă âjâ, jaja jeje jiji jojo juju jăjă jâjâ
 „J” iniţial: jar, jachetă, jaguar, jeton, joi, jucărie, judecată,
jumătate, jeleu, Jana, Jeni
 „J” median: ajut, ajun, ajutor, cojoc, plajă, prăjitură,
necăjit, obraji, pijama grijă, coajă
221
 „J” final: garaj, etaj, pavaj, ambalaj, curaj, bagaj, placaj
 Consolidarea sunetului „j” în poezii. Spune după mine:
„Joi, trecut-au pe la noi,
Jupâneasa vulpişoară
Cu jupânul ei vulpoi…”
Iepuraşul
de Rusalin Mureşanu
Am găsit un iepuraş,
La cosit, pe grui.
Îl pierduse prin trifoi,
Poate mama lui.
L-am luat şi l-am adus

Pân’ la mine-acasă.
Tremura în mâna mea
Blana lui frumoasă.
Nu te teme, iepuraş,
Am livada plină!
Şi-o să-ţi dau, să creşti voinic,
Varză din grădină.
Sugestii metodice:
1. Unde a fost găsit iepuraşul?
2. Unde a fost dus iepuraşul?
3. Cum era iepuraşul?
4. Ce i se oferă iepuraşului?
„Lungi urechi, picioare lungi…
Doar cu puşca mi-l ajungi
Doarme-n lan şi sub tufiş,
Tot cu ochii mari, deschişi.
E fricos, sau mi se pare?
Cine-i mustăciosul oare?”
(Iepurele)
222
 Diferenţierea consoanelor „ş” şi „j”:
„Într-un lift pe covoraş
Un pui mic de iepuraş
Plânge că n-are curaj
Să se urce la etaj”.
Moş Martin
Cu cojocul lui cel gros

Mormăind morocănos
Umblă moşul prin pădure
După miere, după mure.
Vara merge la vânat
Iarna stă-n bordei culcat
Când dezgheţurile vin,
S-a trezit şi Moş Martin.
Sugestii metodice:
1. Cine este Moş Martin?
2. Cum face ursul?
3. Care este hrana preferată a lui Moş Martin?
4. Ce face ursul în timpul anotimpului iarna?
5. Când iese ursul din bârlog?
„În bârlog petrece iarna,
La prisacă merge vara.”
223
Fram, ursul polar (fragmente)
de Cezar Petrescu
A fost o adevărată seară de despărţire.

Niciodată Circul Struţki n-a avut un program mai bogat.
Gimnaşti şi echilibrişti. Cai şi elefanţi. Maimuţe şi lei. Pantere şi câini.
Acrobaţi şi clovni. Toţi s-au întrecut în dibăcie şi în curaj, în răbdare
şi în dispreţ de moarte, ca să lase o amintire neştearsă. [… ]
De după perdeaua de catifea vişinie se ivise Fram.
Cu laba mai ţinea încă o parte din perdeaua ridicată.
Se opri să privească sala, miile de capete, miile de ochi din loji,
din staluri şi din galerii.
Dădu drumul perdelei jos.
Înainta până în mijlocul arenei. Salută ca întotdeauna.
— Fram!
— Bravo, Fram!
— Trăiască Fram!
— Ura! Bravo, Fram! Ura!
Fram stătea în mijlocul arenei, alb ca zăpada, uriaş şi neclintit.
Tot aşa stau fraţii lui din ţara zăpezilor veşnice, pe insulele de gheaţă
plutitoare, când se înalţă să privească la alţi urşi albi, care se
depărtează pe alte insule plutitoare.
Stătea şi se uita în gol. Mai făcu un pas.
Îşi trecu laba peste ochi, peste frunte, cum ar fi şters o urmă
care-i păinjenea privirea.
Aplauzele s-au potolit. Acum toţi aşteptau.
Înţelegeau că Fram pregăteşte ceva nou. Fără îndoială, un
număr mai greu decât toate. Altă dată începea mai repede. Cerea el să
se facă tăcere. Acum părea mirat de această tăcere.
— Mofturi! Priveşte la el câte nazuri mai face! glăsui piţigăiat
una din cele două cucoane.
Petruş abia se stăpâni, frământându-se pe loc şi muşcându-şi
buzele.
Fetiţa cu ochi albaştri le fulgeră şi ea cu privirea, dar nu rosti
nimic. Simţea pe umăr mâna bunicului…
224
Alături de Fram se afla o platformă învelită cu postav alb.
Acolo se urca el să se joace cu greutăţile, să facă echilibristică într-o
prăjină, să prindă în gură portocale aruncate de public.
Acum se aşeză pe marginea platformei, aşa cum se aşază un om
pe gânduri. Îşi prinse capul în labele de dinainte. Era într-adevăr ca un
om care nu-şi aminteşte ceva, a pierdut ceva, e deznădăjduit de ceva
— Îşi bate joc de noi, dragă! se supără cucoana cea mai ascuţită.
Uite pentru ce plătim bani! Ca să-şi bată joc un dobitoc de noi…
Mâna bunicului apăsa uşor umărul fetiţei cu părul cârlionţat sub
cuşmuliţa albă. Simţise, prin haină, cum se frământă şi cum e gata
să-şi apere pe Fram al ei.
Dar Fram era într-adevăr de neînţeles în această seară. Părea că
a uitat unde se află. Părea că a uitat ce aşteaptă lumea de la dânsul.
A uitat că îl privesc două mii de oameni, două mii de perechi de
ochi!
— Fram! îl încuraja un glas. Ursul alb ridică ochii…
„A, da! parcă spunea privirea lui. Aveţi dreptate! Sunt Fram şi
trebuie să vă înveselesc!…”
Cu labele făcu semn de neputinţă în lături. Duse dreapta la
frunte; apoi la inimă; din nou la frunte şi din nou la inimă. Acolo era
ceva stricat, care nu mai mergea…
Adineauri, când a ridicat perdeaua de catifea vişinie, încă tot
mai credea că totul are să fie ca înainte. Mulţimea, copiii, aplauzele
i-au dat această amăgire.
Acum din nou a uitat tot. [… ]
Dar directorul circului se ţinu de cuvânt. Tipări afişe. Dădu
reprezentaţii în folosul lui Fram. Deschise lista de subscripţie. Adună
destui bani ca să-i mai rămână şi în pungă. Apoi scrise scrisori şi bătu
telegrame. După două săptămâni primi răspuns mulţumitor.
Se afla undeva, într-un port străin, o mare întreprindere care
plătea vânători în toate ungherele pământului să prindă animale şi
păsări, reptile şi tot soiul de vietăţi pentru circuri, menajerii şi grădini
zoologice. Directorul întreprinderii se oferea să-1 trimită pe Fram în
patria urşilor albi.
Pleacă o corabie cu excursionişti în ţinuturile polare. Pe corabie
aveau să pornească şi doi vânători încercaţi ca să aducă nişte pui de
225
urşi tineri, pentru circurile, menajeriile şi grădinile zoologice din
Europa.
Aşa că Fram putea să se bucure de voiaj aproape gratuit.
Vestea se răspândi şi făcu vâlvă în circ.
În ziua plecării au trecut cu toţii, clovni şi gimnaşti, acrobaţi şi
călăreţi, să-şi ia rămas bun de la ursul polar.
Unii îl dezmierdau. Alţii i-au adus fructele care-i plac,
bomboane şi sirop.
Cel mai de la urmă a rămas lângă el August cel prost.
De data asta nu mai avea nasul de gogoşar şi părul cărămiziu
din perucă, aşa cum îl zbârlea, ca să stârnească râsul galeriei.
Era dimineaţa. Încă nu sosise ceasul reprezentaţiei. August cel
prost deci nu-şi îmbrăcase încă hainele de paiaţă şi nu-şi spoise mutra.
Se afla acum un om ca toţi oamenii, îmbrăcat în haine
sărăcăcioase. Cu obrazul ostenit şi cu ochii trişti.
Căci aşa arăta August cel prost în viaţa lui cea adevărată, după
ce-şi lepăda fracul cu coadă care spânzura şi ghetele mai lungi decât
schiurile, peruca roşcată şi nasul caraghios.
Era un clovn bătrân, bolnav, care trăia singur şi care ştia că are
să-şi sfârşească bătrâneŢile într-un spital sau într-un azil.
Ca şi Fram, se simţea ostenit.
Ar fi voit şi el să scape de viaţa aceasta de paiaţă, de salturi
mortale şi de strâmbături, care fac mulţimea să râdă. Dar pentru el nu
se afla nicio scăpare. Trebuia să râdă, să se schimonosească la
spectatori, să primească lovituri cu latul scândurii în cap, palme şi
picioare în spate, fiindcă numai cu acest preţ îşi câştiga pâinea cea
amară de toate zilele. Altfel s-ar fi pomenit aruncat fără îndurare pe
drumuri de directorul circului, mai crud decât fiarele de după gratii.
Acum clovnul bătrân şi bolnav venise să-şi ia rămas bun de la
Fram, ursul polar.
Şapte ani cutreieraseră împreună oraş după oraş, ţară după ţară,
o dată cu circul. Au fost răsplătiţi cu aplauze, s-au bucurat de simpatia
mulţimii. Iar acum viaţa îi despărţea.
Fusese mai blândă şi mai miloasă cu ursul. Îl elibera. Era mai
vitregă şi neomenoasă cu omul. Îl ţinea legat aici, pentru o bucată de
pâine, până la moarte.
226
August cel prost intră în cuşca lui Fram.
Ursul îl privi cu ochii blânzi şi buni. Prietenia lor era veche.
S-ar fi zis că ursul înţelege şi el cu ce preţ, în multe seri, paiaţa se silea
să fie veselă ca să desfete mulţimea.
— Aşadar, pleci? întrebă August cel prost, trecându-şi mâna
prin părul lui Fram.
Ursul nu ştia să răspundă.
De altfel nici nu ştia că pleacă. Nu ştia ce bucurie îi pregătise
fostul vânător de urşi.
Se mirase că toţi au trecut pe la el, că l-au dezmierdat, că i-au
împărţit daruri. Dar nu înţelegea rostul acestor dovezi de dragoste.
Simţea că se pune la cale ceva nou şi neobişnuit. Mişcarea oamenilor
îi trecuse şi lui un neastâmpăr în vine. Priceperea lui se oprise însă
aici.
— Aşadar, pleci? îşi repetă întrebarea August cel prost. Te
invidiez, prietene Fram!… Are să-mi fie urât. Circul are să rămână gol
fără tine. Erai un urs de ispravă. Mai de ispravă decât o fiară lacomă
cu chip de om, ca directorul nostru!….
Paiaţa îşi îngropa obrazul bătrân şi zbârcit în blana ursului alb.
Fram îl atinse uşor, prietenos, cu laba. Parcă înţelegea că îl munceşte o
durere.
Omul se smuci deodată de lângă animal. Simţea că îl podidesc
lacrimile. Nu voia să-l vadă alţi oameni. Să vadă acest spectacol
caraghios: August cel prost plângând!
Se smuci, deschise uşa cu zăbrele şi fugi făcând un semn în
urmă cu mâna, peste umăr:
— Drum bun, Fram! Drum bun, Fram! [… ]
Viscolul chiuia, rostogolind trâmbele de zăpadă măruntă, icnea
în pereţii de gheaţă, în stânci, în sloiuri, gemea şi urla de-a lungul
pustietăţilor albe. Nu se cunoştea cer de pământ, gheţuri de ape.
Şi această năprasnică dezlănţuire dura de ceasuri, şi de ceasuri,
şi de ceasuri.
Se mai afla oare undeva un cer limpede?
Se mai afla undeva oare o casă caldă, cu o gură de sobă, unde
copiii întind mâinile subţiri să se dogorească la pâlpâirea flăcărilor?
227
Mai erau oare undeva oameni care se plâng de căldură, asudă şi
îşi fac vânt cu batista?
Spăimântătoarea urgie a viscolului părea că a măturat tot. Că a
îngropat tot. Stăpânea acum numai chiotul uraganului alb, vânturând
nămeţii dintr-un capăt la celălalt. Peste insule, peste banchiză, peste
ochiuri de apă, vijelia trecea vâjâind.
Doi oameni se târâseră de-a buşilea sub un perete de sloi.
Credeau că au găsit adăpost. Dar adăpostul era amăgitor.
Viscolul clădea troiene peste dânşii. Şi oamenii luptau să-şi libereze
răsuflarea. Scoteau capul din zăpadă. Iar atunci îi izbea în ochi, în
gură, în obraz, pulberea măruntă şi usturătoare, ca sticla pisată.
Şi îngheţul îi cuprindea încetul cu încetul.
— Egon, tu mai simţi mâinile?
— Nu le mai simt de mult, Otto. Nici mâinile, nici picioarele…
Ca să-şi audă glasul, erau nevoiţi să strige. Şi sforţarea
strigătului însemna acum o înfricoşătoare suferinţă pentru puterile lor
istovite.
— Loveşte, Egon! Loveşte mereu din palme. Mişcă degetele.
Numai aşa nu se opreşte sângele!… Dacă s-ar opri, s-a sfârşit cu
noi!…
Celălalt gemu.
Un timp au tăcut amândoi.
S-a auzit iarăşi numai chiotul bezmetic al viscolului; vântul
izbind în stânca de gheaţă, praful de zăpadă învolburându-se în şuier.
— Egon… Asculţi, Egon? Mă gândesc că mă aşteaptă acasă doi
copii. N-am să-i mai văd niciodată. Niciodată… Măria împlineşte doi
ani. Peste o săptămână împlineşte doi ani… Are să uite cuvântul tată.
Asculţi, Egon? Are să uite cuvântul tată…
In învelişul lui de troian, Egon încercă să vorbească. Dar
viscolul îi astupă gura. Închise ochii.
De ce-ar mai vorbi? Ce poate să mai spună?
Avea şi el o fetiţă care îl aştepta acasă. Poate acum se încălzeşte
la gura sobei. Poate întreabă: „Oare ce face tata?…” Poate ia lecţie la
pian… Fetiţa lui e mai mare. A împlinit şapte ani. Merge la şcoală.
Fotografia ei se află între capacele ceasornicului din buzunar. Dar la
ce mai folosesc aceste amintiri? Totu-i pierdut! Mai cuminte să aştepte
228
moartea, fiindcă altă scăpare nu mai este, nu mai poate veni de
nicăieri, de la nimeni.
De-o săptămână, de când sloiul s-a deschis pe neaşteptate sub
picioarele lor, tot ce-a urmat le pregătea parcă dinadins moartea
aceasta. S-a deschis sloiul ca la un semn al puterilor rele. A înghiţit
săniile, câinii, puştile şi cartuşele, sacii de blană pentru dormit, sacii
de hrană… Toate s-au prăbuşit în adâncul verde al apei. Şi în aceeaşi
clipă s-a şi închis capacul la loc; iar ei au rămas deodată singuri, cu
straiele subţiri, fără arme, pe banchiza pustie.
Mai întâi s-au privit cu spaimă. Au măsurat depărtările, cerul,
soarele sus. Pe urmă le-a venit curajul la loc, fiindcă nu erau din cei
care se lasă pradă morţii fără luptă.
— E cale de patruzeci şi opt de ore până la ţărm, la coliba
noastră! a spus Otto. Atât am făcut mergând în voie. Dacă pornim
chiar acum şi dacă nu ne oprim nici un ceas, încă n-avem de ce ne
pierde nădejdea. O să rămână o întâmplare ca oricare alta şi o să avem
ce povesti. Gândeşte-te câte a îndurat Nansen şi prin câte a trecut el,
fără să piardă nădejdea o clipă! Cerul e senin. Patruzeci şi opt de ore
fără mâncare, fără somn, cred că nu te sperie nici pe tine, Egon… Nu e
aşa? Am trăit noi împrejurări mai grele.
Erau doi prieteni buni şi vechi cei doi vânători de urşi albi. […]
I-a ajuns furtuna zăpezii din urmă. Într-un ceas nu s-a mai cunoscut
cer de pământ. Nu mai vedeau înaintea ochilor. Se împiedicau,
cădeau, se ridicau orbiţi de pulberea sticloasă şi îngheţată. Au prins de
veste că, în loc să meargă înainte, rătăceau drumul. S-au pitulat după
un adăpost. De atunci urgia n-a mai contenit.
Ceasuri şi ceasuri au trecut, cu acelaşi chiot în urechi, cu
aceleaşi valuri usturătoare, izbite în obraz. Iar acum nu-şi mai simt
mâinile, nici picioarele, nu se mai pot mişca, îi cuprinde îngheţul,
moartea înspăimântătoare care preface trupul în sloi.
O clipă urgia s-a potolit. Vântul a stat. A mai trecut o suflare.
Şi deodată cerul s-a înseninat, limpede, cu soarele înclinat spre
apus.
Amândoi ascultau. Au ridicat capetele. Adică au început să le
ridice. Dar muşchii nu se mai supuneau. Capetele au căzut îndărăt. Era
229
prea târziu. Istoviţi de foame, sleiţi de ger, nu se mai puteau clinti din
culcuşul lor de zăpadă.
— O cheamă Măria… Are să uite cuvântul tată!… începu să
aiureze Otto. Apoi rămase cu ochii sticloşi, căscaţi spre cerul sticlos..
Egon era culcat pe-o coastă. El nu vedea cerul. Vedea întinderea
gheţoasă a insulei, măturată de zăpadă, acolo unde la capătul celălalt
se afla coliba lor, cu învelişul cald, cu hrană şi cu aparatul de radio,
care nu mai are pentru cine culege chemările depărtate ale lumii, din
văzduh. Privea, iar lacrimile îi îngheţau în gene.
Atunci înaintea ochilor i se ivi o arătare. O arătare de delir.
Un urs alb. Un urs alb apropiindu-se. Dar în loc să se apropie ca
toţi urşii albi, în patru labe, ursul acesta al delirului înainta în salturi,
în tumbe, salutând, răsucindu-se în paşi de vals, lipind călcâiele,
defilând…
Egon, vânătorul, închise ochii.
Ştia acum că, fără îndoială, s-a apropiat clipa morţii, de vreme
ce ochii lui încep să vadă asemenea amăgitoare năluciri. Închise ochii
aşteptând moartea degeraţilor, care îngheaţă sângele inimii, după ce
le-a înşelat mintea cu arătări nebuneşti.
Lacrimile abia apucau să se rostogolească din gene şi se
prefăceau în boabe îngheţate. Copila lui… Poate cânta acum la pian
lecţia ei, fără nicio grijă… Poate se uita la albumul de fotografii; la
chipul din perete. Întreabă: „Mamico, oare tăticu’ are să-mi aducă
puiul de urs pe care mi l-a făgăduit la plecare?… Spune, mămico! De
ce plângi?…”
Egon simţi că se cufundă în somnul cel mare şi negru, de unde
nu se mai întoarce nimeni.
Dar un bot cald, o răsuflare fierbinte, îi atinse obrazul.
Ursul îl împingea, mirat de nemişcarea omului. Îl împingea, îi
lingea obrazul, nările, ochii. Se trăgea îndărăt, aşteptând. Nu înţelegea
de ce stau oamenii aceştia încremeniţi, de ce n-au glas, de ce nu ridică
mâinile, de ce nu se deşteaptă din somn.
Fram nu înţelegea aceasta.
Le cunoscuse mirosul de departe. Mirosul lui, care îl înşela altă
dată, care nu mai prindea lămurit apropierea fiarelor sălbatice, îi
vestise din depărtare că se află oameni pe aici, oameni din lumea cea
230
de dincolo de gheţuri. Alergase într-un suflet. Îi primea la el acasă, cu
semnele lui de prietenie, cu tumbe vesele, cu salturi şi salutul care le
place lor. Şi acum îi găsea neclintiţi.
Făcu trei paşi îndărăt.
Salută:
— Haide! Pe mine nu mă păcăliţi cu una, cu două!
Recunoscuse, întins jos, pe vânătorul care-l întovărăşise altădată
până la insula pustie, îi dăduse libertatea şi-i purtase de grijă să-i
ascundă provizii în cămara din stâncă. Îşi arăta bucuria întâlnirii în
felul său. Cu tumbe şi salturile lui.
Egon deschise ochii. Îşi adună toate puterile şi glăsui:
— Otto! E Fram, Fram… Mă auzi? Fram, de la Circul Struţki.
Celălalt aiura:
— O cheamă Măria!… N-are să mai spună nimănui cuvântul
tată. Are să uite cuvântul tată…
El nu mai auzea nimic. Privea cu ochii goi în cerul gol.
Atunci, abia atunci, cu judecata lui învăţată de la oameni, Fram
înţelese! Şi nu stătu mult la îndoială. Mătură zăpada cu labele,
îngrămădi oamenii alături, se culcă peste ei să-i încălzească, aşa cum îl
învăţase dresorul odată, în tinereţea lui, să joace într-o pantomimă de
la Circul Struţki. Oamenii erau atât de desprinşi de lumea aceasta şi
atât de sleiţi de puteri, încât nu încercau să priceapă ce se întâmplă cu
dânşii. Un urs alb. Un urs sălbatic. Chiar un urs care a fost odată la
circ, dar s-a sălbăticit. Ce puteau aştepta de la dânsul?
Până acum ani şi ani de zile vânaseră urşi albi. Venise ceasul să
cadă şi ei, fără arme, fără putere, vânat în ghearele unui urs alb. Dar de
ce nu începuse să le sfarme ţeasta cu dinţii, ca focilor şi morselor? De
ce întârzie? Mai repede! Să se sfârşească odată cu chinul acesta!…
Unul aiura:
— O cheamă Măria… împlineşte doi ani… N-are să mai spună
niciodată… niciodată cuvântul tată…
Celălalt repeta în neştire:
— E Fram… L-am cunoscut bine… E Fram, cu tumbele lui.
Hai! Mai repede, Fram!… Muşcă… Sfârşeşte!… Ai milă, Fram, şi
termină odată!…
231
Pe urmă, glasurile lor s-au stins înăbuşite. Din delir au trecut în
somn. Un somn ciudat. Cald. Poate aşa e somnul morţii? Aşa se spune
că e moartea prin îngheţ. Degeră mâinile, degeră picioarele, se
încetinează sângele sleit, iar muribunzii se visează la căldură, simt
dogoarea în obraz, în piept, în ochi.
Aşa a fost şi somnul lor. Visul lor… Nu mai sfârşea… Când au
deschis ochii, o blană grea, dar fierbinte le apăsa piepturile. Au
încercat să mişte întâi o mână, pe urmă un picior. Mâna se supunea.
Piciorul se supunea.
— Egon!
— Otto!
Erau glasurile lor. Îşi auzeau, îşi recunoşteau glasurile lor. Nu
era moartea. Nu era somnul cel mai mare şi negru, cu visul morţilor de
ger.
Învelitoarea de blană, de deasupra, dădu semne de viaţă. Se
ridică singură. Îi dezgheţase o plapumă vie.
Fram sări în patru labe, pe urmă în două. Salută cu palma la
tâmplă.
Cei doi vânători, deşteptaţi din morţi, se înălţară în capul
oaselor. Priveau unul la altul; priveau la urs.
— Dă-mi pipa, Otto! Toată istoria aceasta mă face să cred c-am
visat. Numai o pipă are să mă convingă de-s viu ori mort!…
Egon se pipăia, într-adevăr, să se încredinţeze dacă era viu ori
mort. Nimic îngheţat. Mâinile mişcau, picioarele la fel. Ce
nemărginită plăcere să simţi degetele trosnind! Iar ursul de circ aştepta
cu laba la tâmplă.
— E Fram! Nu-ţi spuneam eu că e Fram?…
Vânătorul sări în picioare. Se clătină de foame. Se rezemă de
stânca de gheaţă şi merse împleticindu-se până la ursul alb.
Nu putea spune gândurile întregi, aşa cum creşteau în creierul
lui istovit. Rostea numai:
— Ceea ce ai făcut tu, Fram!… Ceea ce ai făcut tu, Fram!… Şi,
cu obrazul ascuns în blana ursului, începu să plângă. Otto se ridicase
şi el.
Erau acum doi oameni, doi vânători de urşi, sprijinindu-se fără
putere, la pieptul unui urs.
232
Fram îi îndepărtă încet cu labele. El era deprins cu oamenii tari
şi mai mândri. Pe urmă parcă mai înţelegea că nu era timp acum de
bocete. Undeva, aproape, avea o peşteră cu proviziile lui. Vânat
căpătat de la alţi urşi, cu tumbe şi salturi, aşa cum îşi câştiga el prânzul
şi cina, alungând pe ceilalţi urşi când se ivea cu salturile lui mortale.
Îi tari într-acolo.
— Ce facem? întrebă Otto.
— Vezi bine… Semnele lui au ele vreun rost. Eu aş pune
rămăşag că ne cheamă la masă… Nu m-ar mira deloc!
Şi nu s-au mirat deloc.
Ospăţul lui Fram era modest. Un singur fel. Carne de focă. Aşa
cum era lista lui de bucate.
Vânătorii s-au îndestulat. Au prins putere. Au început să
privească îngrijoraţi spre apus, unde soarele se apropia de linia zării.
Începea amurgul polar.
Ultima săptămână când se mai încumeta o corabie să
călătorească pe oceanul pustiu.
Pe amândoi îi cuprinse o frică. Dacă a sosit cumva corabia lor?
Dacă a plecat?
Nu mai era timp de pierdut. Cu două bucăţi de carne îngheţată
în spinare s-au îndreptat spre capătul insulei.
— Numai de n-am da peste vreun urs alb!… Fără arme, nimic
nu s-ar mai alege de noi!
Vorbise Otto.
Dar Egon arătă spre Fram, care mergea lângă dânŞii,
legănându-se în patru labe, ca un câine uriaş:
— Cât timp avem tovarăşul acesta cu noi, nu văd nicio
primejdie! Sunt sigur că are el vreun ac şi pentru cojocul fraţilor săi…
Nu e aşa, Fram?…
Auzindu-şi numele, Fram se ridică în două labe, salută, ca un
soldat care spune: „La ordin!”, apoi se lăsă mai departe în patru labe şi
continuă drumul alături.
Nu putea vorbi. Dar ar fi voit să arate că pentru fraţii lui are un
ac de cojoc mai cruţător şi mai fără primejdie decât gloanţele din
armele omeneşti.
233
Au mers şaizeci de ore, în loc de patruzeci şi opt. Au mers cu
opriri şi odihne, după cât se simţeau de istoviţi.
Corabia nu sosise, îi aştepta coliba lor de lemn, cu paturi
călduroase, cu aparatul de radio. Îi aşteptau în cuşcă şi cei trei pui de
urs. Scânceau flămânzi.
Fram înconjură de câteva ori cuşca. Mormăi. Privi la oameni,
privi la uşă. Apoi trase încet zăvorul!… Puii nu îndrăzneau să iasă
afară. Îi trase Fram de ceafă, unul câte unul. Îi împinse cu piciorul în
spate, să-şi vadă de drum.
Cei doi vânători priveau cu mâinile în buzunare, cu pipele în
colţul gurii.
— Aş putea să jur că ursul acesta are o judecată omenească!
rosti Egon. îl vezi? Nu mă miră că ştie să deschidă un zăvor. Aceasta a
învăţat-o de la circul lui, printre oameni… Mă miră însă cum de i-a
trecut prin cap să-şi elibereze puii din neamul lui…
— Când vom povesti întâmplarea asta, lumea are să râdă şi are
să spună că nu ne-am lăsat de palavre vânătoreşti. Tu ce părere ai,
Fram, prietene Fram?…
Fram mormăi. Dacă ar fi ştiut să vorbească, ar fi povestit că mai
cunoaşte el undeva, într-un trib eschimos, un copil care a păţit la fel şi,
fără îndoială, că s-a pomenit cu faima de cel mai mare mincinos,
înainte încă de a deveni mare vânător. Mormăi. Se uită cu înţeles spre
coliba unde se afla înăuntru cutia minunată care cânta.
— Ne roagă să dăm drumul la radio! începu să râdă Egon.
Acesta e ursul cel mai amator de muzică din câţi am văzut eu în
viaţă!…
Intră în cabană şi răsuci resortul.
Din ţările de departe a înviat armonia culeasă prin văzduhuri.
Cu botul pe labe, Fram asculta cu ochii închişi. Nu muzica îi plăcea
lui. Ci amintirile pe care le deştepta această muzică. Oraşele de
departe, înviind cu soarele cald de acolo, cu luminile lor multe, cu
străzile şi grădinile lor. Copiii întinzând cornetul cu bomboane ca să-l
împartă Fram cu alţii; mâinile sfioase abia îndrăznind să-i atingă blana
cu o dezmierdare uşoară. Băieţaşul cu ochi sclipitori şi cu nasul cam
cârn, în seara unei reprezentaţii de adio, dintr-un asemenea oraş de
departe…
234
Corabia sosi cu semne de mare grabă. Ancorase în larg şi
trimise două bărci să încarce blănurile vânătorilor. Fram privea şi
înţelegea. În ochii lui se lăsase ca o umbră de întristare.
Oamenii priveau la el şi nu înţelegeau.
— Îmi pare rău să-l lăsăm aci! vorbi Egon. Parcă m-aş despărţi
de un prieten.
— Dar e făcut pentru viaţa de aci! Aceasta e soarta lui. Adu-ţi
aminte că, atunci când l-ai adus, îl trimisese Circul Struţki tocmai
fiindcă tânjea după locurile lui de aci, de la el, de-acasă…
Amândoi vânătorii intraseră în colibă să verifice dacă n-au mai
uitat ceva. Când au ieşit, Fram se făcuse nevăzut. L-au căutat. L-au
strigat.
— Păcat! Ar fi trebuit să ne luăm rămas bun de la el… Ai văzut
cum se mirau toţi marinarii?
Egon se urcă pe un vârf de stâncă să privească. De acolo, de
sus, se vedeau şi cele două bărci oprite lângă ţărm.
— Priveşte! rosti vânătorul cu uimire. Te mirai unde e Fram? El
e gata îmbarcat, Ne-a luat-o înainte!
Într-adevăr, Fram se urcase în barcă. Stătea cu spatele întors
spre insulă, în jurul lui, marinarii încercau să-l alunge. Dar Fram stătea
neclintit, una cu barca.
— Aşadar… începu Otto.
— Aşadar – sfârşi Egon – îl luăm cu noi! E dorinţa lui. N-o
spune, dar o arată destul de lămurit.
Amândoi vânătorii au coborât ţărmul de stâncă. Lopeţile erau
gata să despice apa, spre corabia din larg.
Egon a pus palma pe umărul ursului alb, întrebând:
— Iubite Fram, aşadar te întorci în lumea noastră, pentru
totdeauna? Atunci de ce nu-ţi iei rămas bun de la locurile acestea
acoperite de gheţuri? Bagă de seamă, a doua oară nu mai fac un drum,
ca să te duc îndărăt!…
Ca şi cum ar fi înţeles întrebările, ca şi cum i-ar fi dat de gândit,
Fram a întors ochii încet şi s-a uitat îndelung la locurile pe care le
părăsea. Apoi se răsuci în barcă şi rămase cu privirea aţintită înainte,
spre lumea cea de departe, de dincolo de gheţuri şi de ape.
235
— Hai!… rostiră vâslaşii, îndemnându-se. Dă-i drumul!
Înainte!…
Sugestii metodice:
Recomandăm ca textul să fie prezentat ca povestire a
educatoarei.
1. Cine era Fram?
2. Cum ajunsese el la circ?
3. De ce nu mai vroia Fram să îşi facă numărul?
4. Unde a fost trimis Fram?
5. Ce a făcut Fram până la urmă? De ce credeţi?
Povestea ursului cafeniu

după Vladimir Colin
Odată, un urs cafeniu, mare şi frumos, care se numea Martin,

s-a rătăcit la Polul Nord.
— Ia te uită! Un urs murdar!a strigat o focă şi toate surorile ei
au început să râdă.
— E mânjit rău de tot, de la gheare până la bot! făcea haz una
dintre foci.
— Vai,vai,ce caraghios! Parcă a fost muiat în sos! se minuna
altă focă.
Bietul Martin a încercat în zadar să le explice că el se spălase
chiar în ziua aceea; şi-a dat seama că focile nu-l cred şi a plecat
supărat. S-a bucurat când a văzut nişte urşi albi.
Urşii albi l-au privit cu dispreţ. I-au spus că urşii adevăraţi sunt
numai albi şi l-au părăsit.
Singur şi trist, ursul cafeniu a început să plângă.
— De ce plângi? l-a întrebat un pinguin.
— Plâng pentru că toţi mă dispreţuiesc şi râd de mine că sunt
cafeniu.
Pinguinul l-a sfătuit să se spele cu săpun şi apoi l-a dus, plin de
clăbuc strălucitor, în mijlocul urşilor albi. Toţi urşii s-au minunat de
blana lui cea nouă,albă şi frumoasă şi l-au primit în jocul lor.
236
Deodată, un pui de urs a căzut în apă. Fără să stea pe gânduri,
Martin a sărit după el printre gheţari şi l-a salvat. Clăbucii de săpun se
topiseră însă în apă şi Martin devenise din nou cafeniu.
— Alb sau cafeniu, eşti un urs bun şi viteaz! a spus mama
ursuleţului.
Urşii albi s-au adunat în jurul lui Martin şi l-au lăudat pentru
fapta sa.
Sugestii metodice:
1. Cum se numea ursul din povestea noastră?
2. Ce s-a întâmplat cu Martin?
3. Cum s-au purtat focile şi urşii albi cu el?
4. De ce?
5. Ce l-a învăţat pinguinul?
6. Ce gest măreţ a făcut Martin?
7. Cum l-au privit ceilalţi urşi?
8. Spun mai departe:
Ursul din poveste se numea Mar-……
El era ca-fe-……..
Ursul a început să plân-………

 Imită râsul focilor: ha-ha-ha. Se exersează râsul:
ha-ha-ha, he-he-he, hi-hi-hi, ho-ho-ho, hă-hă-hă
 Fixarea sunetului „H”.
 Introducerea sunetului „h” în silabe:
ha he hi ho hu hă hâ
ah eh ih oh uh ăh âh
aha ehe ihi oho uhu ăhă âhâ
haha hehe hihi hoho huhu hăhă hâhâ
 Introducerea sunetului „h” în cuvinte monosilabice: hai,
ham, hop, han, haz, hol, hoţ, ah, oh, şah, duh.
 Introducerea sunetului „h” în cuvinte polisilabice: haină,
haide,harnic, huţa, haiduc, hârtie, hrană, pahar, zahăr, văzduh.
237
Apolodor
de Gellu Naum
La circ, în Târgul Moşilor,

Pe gheaţa unui răcitor,
Trăia voios şi zâmbitor
Un pinguin din Labrador.
— Cum se numea? Apolodor.
— Şi ce făcea? Cânta la cor.
Deci nu era nici scamator,

Nici acrobat, nici dansator,
Făcea şi el ce-i mai uşor:
Cânta la cor, era tenor.
Grăsuţ, curat, atrăgător,
În fracul lui strălucitor,
Aşa era Apolodor.
Şi într-o zi, Apolodor,

Spre deznădejdea tuturor,
Aşa a spus: Mi-e dor! Mi-e dor!
De fraţii mei din Labrador.
Sugestii metodice:
1. Cum se numea pinguinul?
2. De unde era el?
3. Ce ocupaţie avea pinguinul?
4. Ce a spus pinguinul?
5. Ce au simţit ceilalţi?
6. Spune la ce m-am gândit!
Pinguinul se numea A-po-lo-……
El era din La-bra-……….
El nu era nici sca-ma-…, nici a-cro-…., nici dan-sa-….
Era te-…….
238
 Consolidarea sunetului „h” în versuri.
Pentru că Apolodor ştia să cânte, noi vom juca:
„Hai la horă!/ Hai la horă!/ Cântă cobzele de-o oră./ Hai şi voi, măi
prichindei/ Că toţi sunteţi hărnicei!”
Degeţica
de Hans Christian Andersen
Era odată o biată femeie săracă; ea trăia singură şi grozav dorea

să aibă un copil pe lângă dânsa, care să-i fie sprijin la bătrâneţe. Se
duse într-o zi în pădure, acolo întâlni o zână căreia-i spuse pasul ei.
Aceasta-i dete un bob de orz, zicându-i:
— Ăsta nu-i orz, de cel care creşte pe câmp şi-l mănâncă
găinile. Pune-l într-un ghiveci de flori şi aşteaptă.
— Îţi mulţumesc, zise femeia, şi cum se întoarse acasă, îşi sădi
bobul de orz.
În curând răsări din pământ o floare mare, frumoasă, ce semănă
c-o lalea îmbobocită.
„Ce floare minunată!” zise femeia sărutând foile roşii şi
galbene; şi-n clipa aceea floarea se deschise cu zgomot mare. Acum se
vede bine că-i o lalea adevărată; şi-năuntrul ei, pe fundul verde şedea
o fetiţă mică, mică de tot şi drăguţă, numai cât degetul cel mic de
înaltă; îi dădu numele de Degeţica.
Dintr-o coajă de nucă lustruită frumos îi găti leagăn, foi de
viorele îi puse în loc de saltea, şi o înveli cu o foaie de trandafir.
Dormea în timpul nopţii, şi ziua se juca pe masă, unde femeia punea o
farfurie cu apă, înconjurată de-o cunună de flori. În farfurie plutea o
foaie mare de lalea, pe care Degeţica putea să stea, şi să se plimbe de
la o margine la alta cu ajutorul a două fire albe de păr de cal, ce-i
ţineau loc de vâsle. Nu se putea închipui ceva mai drăgălaş ca fetiţa
asta; ş-apoi ştia să şi cânte, şi avea un glas aşa de dulce, cum nu se mai
auzise pe faţa pământului.
Într-o noapte, pe când ea dormea, o broască urâtă întră în odaie
printr-o spărtură a ferestrei. Şi urâciunea asta sări pe masa unde
dormea Degeţica, învelită cu foaia ei de trandafir.
239
— Ce frumuşică soţie ar fi asta pentru băiatul meu, zise
broasca.
Şi înfăşcând coaja de nucă, ieşi pe aceeaşi fereastră, ducând şi
pe Degeţica afară în grădină. Pe acolo curgea un pârâu, care în
trecerea lui atingea o mlaştină. În mlaştina asta locuia broasca şi cu
fiul ei. Slut şi murdar, semăna leit cu mama lui. „Coac! Coac!” începu
el a striga, cum zări pe drăgălaşa fetiţă în coaja de nucă.
Nu vorbi aşa tare! O s-o trezeşti, zise broasca. Ar putea să ne
scape încă, e aşa de uşoară, ca un fulg de lebădă. S-o punem pe-o foaie
lată de lipan, în mijlocul apei. O să fie acolo ca pe-un ostrov şi n-are
să poată fugi. În vremea asta, noi să gătim în fundul bălţii odaia cea
mare, care o să fie locuinţa voastră.
Apoi broasca sări în apă şi porni s-aleagă o frunză mare de lipan
prinsă de mal, şi aşeză pe ea coaja de nucă în care dormea Degeţica.
Când se trezi biata fetiţă şi văzu unde se află, începu a plânge cu
amar; de jur împrejur era numai apă, cum să se mai întoarcă ea pe
uscat?
Broasca, după ce împodobi odaia din fundul iazului cu papură şi
floricele galbene, veni cu odorul ei să ia pătuţul micuţei, să-l ducă în
odaia pregătită. Se înclină înaintea fetiţei zicându-i: „Îţi prezint pe fiul
meu, viitorul tău soţ. V-am pregătit o locuinţă de toată frumuseţea, în
fundul bălţii.”
— Coac! Coac! adaugă fiul. Apoi luară coaja de nucă şi se
depărtară; biata Degeţica, rămasă singură pe frunza ei verde, începu să
plângă cu hohot, gândindu-se la broasca urâcioasă şi la soarta ce-o
aşteptă.
Auziseră însă şi peştişorii cele ce spusese broasca, şi vrură să
vadă şi ei pe Degeţica. Şi cum o văzură, li se păru atât de drăguţă,
încât socotiră c-ar fi o mare nenorocire pentru dânsa, să ia de soţ pe
fiul broaştei. Nunta asta nu trebuia să se facă! Se adunară cu toţii în
jurul frunzei, şi cu dinţişorii lor tăiară codiţa ce-o ţinea de mal; frunza
desprinsă, duse pe Degeţica departe, pe râu, aşa că broaştele n-o mai
puteau ajunge. Ea trecu astfel prin multe locuri frumoase, şi păsărelele
prin tufişuri cântau când o vedeau: „Ce mai fetiţă drăgălaşă! Ce mai
fetiţă drăgălaşă!” Frunza plutind mereu tot înainte, tot mai departe,
Degeţica făcu o adevărată călătorie.
240
Pe când mergea ea aşa, un fluturaş alb începu a zbura în jurul ei,
şi la urmă se aşeză chiar pe frunza, nemaiputându-şi lua ochii de la aşa
minune.
Degeţica, veselă că scăpase de urâcioasa broască, se bucura de
frumuseţea locului şi de priveliştea apei ce strălucea ca aurul în bătaia
soarelui. Îşi lua cingătoarea, legă un capăt de aripa fluturaşului, pe
celălalt de frunză, şi astfel putu înainta mai repede. Dar iată că trecu
un cărăbuş, care, zărind-o, o prinse din zbor şi se opri cu ea într-un
copac. În vremea asta frunza de lipan luneca înainte pe râuşor, dusă de
fluturaşul care nu se mai putea desprinde de ea.
Dumnezeu ştie numai spaima ce-o cuprinse pe biata Degeţica,
când fu luată de cărăbuş şi dusă pe copac! Ea însă plângea acum pe
fluturaşul alb pe care-l legase de frunza, şi se gândea că el o să moară
de foame, dacă nu s-o putea desface. Cărăbuşului nu-i păsa nimic de
toate astea; el o aşeză pe frunza cea mai mare din copac, o ospătă cu
sucul florilor, şi, cu toate că ea nu semăna deloc a cărăbuş, îi lăudă
foarte mult frumuseţea.
În curând toţi cărăbuşii din copac veniră s-o vadă. Fetele
cărăbuşilor însă, văzând-o, îşi mişcară antenele zicând:
— Ce mai lucru! N-are decât două picioare.
— Şi nici antene n-are, adăuga una; E slabă, subţire, şi seamănă
cu omul. O! Ce urâtă e!
Degeţica însă era fermecătoare; şi cărăbuşul care-o adusese, cu
toate că o găsea frumoasă, dar auzind pe ceilalţi că-i scornesc fel de
fel de cusururi, i se păru şi lui pe urmă că-i urâtă, şi nu mai vru s-o
ţină. O dete jos din copac, şi o aşeză pe-o floare de cicoare.
Degeţica începu a plânge de supărare, că fusese izgonită de
cărăbuşi pentru urâţenia ei; şi doar ea era minune de frumoasă.
Rămasă singură în pădure, îşi petrecu acolo toată vara. Din
firicele de paie îşi împleti un pătuţ pe care-l anina sub o frunză de
brusture, ca să fie ferită de ploaie. Cu sucul florilor se hrănea, şi setea
şi-o alina bând roua ce cădea dimineaţa pe frunze.
Aşa trecură vara şi toamna; dar iată că sosi iarna, iarna cu
zăpada şi frigul ei. Toate păsărelele, care-o desfătaseră cu cântecele
lor, plecaseră-n alte ţări, copacii nu mai aveau frunze, florile erau
241
vestejite, şi frunza de brusture care-o adăpostea se suci, nerămânând
din ea decât un cotor uscat şi galben.
Frigul chinui cu atât mai mult pe Degeţica, cu cât acum şi
hainele ei erau aproape numai zdrenţe. Într-o noapte începu a ninge, şi
fiecare fulg ce cădea asupra-i era pentru ea ca o lopată de zăpadă.
Se-nvelise, biata, c-o frunză uscată, dar ce căldură să-i ţină asta; şi
acum era aproape să moară de frig.
Lângă pădure era o întinsă mirişte de grâu; nu se vedea decât
păişul rămas deasupra pământului îngheţat. Degeţica porni într-acolo;
aceasta era pentru ea o uriaşa pădure de străbătut. Ajunse zgribulită de
tot, la vizuina unui şoarece de câmp. Intră pe-o găurică mică, sub paie;
şoarecele era bătrân şi avea o locuinţă foarte bună; o odaie plină
numai cu grăunţe de tot felul, o bucătărie şi o sufragerie frumoasă.
Degeţica veni la uşă ca cerşetoare şi ceru să-i dea şi ei un bob de grâu,
ca de două zile n-a mâncat nimic.
Sărăcuţa de tine, zise şoarecele, care avea o inimă bună, vino de
mănâncă şi tu cu mine în odaia mea; este cald aici.
Şi prinzând şoarecele dragoste de Degeţica îi zise:
— Îţi dau voie să stai toată iarna aici; da’ cu tocmeală să-mi ţii
totdeauna odaia curată, şi să-mi spui poveşti frumoase; mă prăpădesc
după ele.
Degeţica primi cu bucurie învoiala şi n-avu a se plânge de
nimic.
— O s-avem musafiri, zise într-o zi şoarecele: vecinul meu are
obicei să vină la mine o dată pe săptămână. El e mult mai bogat decât
mine; are odăi mari şi poartă o blană frumoasă de catifea.
Dacă ar vrea el să te ia de soţie ai fi foarte fericită; să-i spui
poveştile tale cele mai frumoase.
Degeţica însă nu prea avea pofta să se mărite cu bogatul vecin
care nu era decât un şobol. Îmbrăcat în blana-i de catifea neagră, veni
să-şi facă vizita. Se luară întâi de vorba despre bogăţiile şi despre
învăţătura lui; dar şobolul vorbea rău de soare, de flori, că el niciodată
nu le văzuse. Degeţica îi cântă o mulţime de cântece, între altele:
„Zboară cărăbuş, zboară, zboară!” şi „Când vine în câmp călugărelul”.
Şobolul încântat de glasul ei, îşi arătă numaidecât dorinţa de a se
242
căsători c-o persoană aşa de bine înzestrată, dar de hotărât nu hotărî
încă nimic, fiindcă era foarte chibzuit.
Şobolul ca să facă plăcere fetiţei şi şoarecelui, îi pofti să se
plimbe printr-o hrubă lungă ce săpase de curând, pe sub pământ, între
cele două locuinţe; şi le spuse să nu se sperie de-o păsărică moartă, pe
care au văzut-o în drumul lor. Şi-ntâia oară când şoarecele şi Degeţica
veniră să facă plimbarea asta, şobolul le ieşi înainte ţinând în dinţi un
putregai din care ieşea o lumină albă care închipuia un felinar. Când
ajunseră la locul unde era păsărica moartă, şobolul sparse puţin
tavanul hrubei, şi o rază de lumină străbătu de-afară; în faţa lor stătea
întinsă o rândunică, desigur moartă de frig, cu aripile strânse, cu capul
şi picioarele ascunse sub pene. Vederea asta mâhni sufletul fetiţei; ea
care iubea atât de mult păsărelele ce-o înveseleau toată vara cu
cântecele lor! Dar şobolul împinse cu laba pe rândunica, zicând:
— N-o să mai fluiere de-acum! Ce mare nenorocire să te naşti
pasăre! Slavă Domnului, niciunul dintre neamurile mele n-o să aibă o
soartă aşa de ticăloasă. O astfel de făptură n-are altă avere decât
acelaşi şi acelaşi cirip, cirip! şi când vine iarna moare de foame.
— Cuminte grăieşti! răspunse bătrânul şoarece; acest ciripit nu
aduce nimic; e tot ce trebuie ca să pieri de foame: şi cu toate astea sunt
unii care-şi fac o fală numai că ştiu să cânte.
Degeţica nu zise nimic; dar când şoarecele şi şobolul se
întoarseră cu spatele, ea se aplecă încetişor asupra păsăricii şi dând la
o parte penele capului, îi sărută ochii închişi.
„Poate că-i tocmai aceea care cânta aşa de drăguţ pentru mine
astă vară, se gândi ea; biata păsărică, tare mi-e milă de tine!”
Şobolul după ce astupă spărtura pe care-o făcuse în tavan, îşi
petrecu musafirii până acasă. Neputând dormi deloc noaptea aceea,
Degeţica se sculă şi împleti un covoraş din firicele de paie, şi repede
se duse de-l întinse peste păsărica moartă. Apoi îi puse de-o parte şi de
alta un smoc de lână ce găsise la şoarece, parcă i-ar fi fost teamă ca nu
cumva răceala pământului să facă rău trupului neînsufleţit.
— Adio, păsărică frumoasă, adio! Îţi mulţumesc pentru cântecul
tău care mă fericea atât de mult astă vară, când puteam să mă bucur de
verdeaţa şi să mă încălzesc la soare.
243
Şi îşi rezemă capul pe inimioara rândunelei; dar deodată se
sculă speriată, simţise o mişcare uşoară, începuse a bate inima
păsărelei, care nu era moartă ci numai amorţită de frig. Căldura o
reînviase. Toamna, când se duc rândunelele în ţările calde, dacă
întârzie vreuna pe drum, frigul o culcă la pământ, ea pare moartă şi
zăpada o înveleşte.
Degeţica tremura încă de spaimă; pe lângă ea, care nu era mai
înaltă decât degetul cel mic, rândunica părea un uriaş. Totuşi ea nu-şi
pierdu cumpătul, strânse bine lâna împrejurul păsăricii, se duse repede
s-aducă o frunză de mentă cu care se-nvelea ea, şi i-o puse pe cap.
În noaptea următoare ducându-se iar la bolnava ei, o găsi cu
viaţă, dar era atât de slabă, că abia o clipă deschise ochii să vadă fetiţa,
care ţinea în mână, ca să-i dea lumină, o fărâmă de putregai lucitor.
— Îţi mulţumesc, drăgălaşă copiliţă, zise păsărica; tu m-ai
încălzit. Peste puţin timp am să capăt puteri, şi-am să zbor la soare.
— E frig tare afară, răspunse Degeţica; ninge, îngheaţă, mai stai
în pătuŢul tău, o să am eu grijă de tine.
Apoi îi aduse apă într-o frunzişoară. Păsărica o bău, şi-i povesti
cum rupându-şi o aripă într-un tufiş de mărăcini, nu s-a mai putut ţine
de celelalte păsări când au plecat în ţările calde. Atunci a căzut la
pământ şi din clipa aceea nu-şi mai amintea nimic din ce i
se-ntâmplase.
Toată iarna Degeţica, fără ştirea şoarecelui şi a şobolului, îngriji
cu multă dragoste pe rândunică. Când sosi primăvara şi soarele începu
a încălzi pământul, păsărica îşi luă ziua bună de la fetiţa, care-i
redeschise în tavan spărtura făcută de şobol. Rândunica rugă pe fetiţă
să meargă împreună cu ea în pădurea înverzită. Degeţica însă ştia că
plecarea ei o să facă mare supărare bătrânului şoarece.
— Nu, zise ea, nu pot merge.
— Adio dar, adio drăgălaşă copiliţă! răspunse rândunica, luân-
du-şi zborul spre soare. Degeţica o privi zburând, şi avea lacrimile în
ochi; îi era aşa de dragă păsărica! „Cirip! cirip!” mai zise o dată
rândunica şi nu se mai văzu.
Şi Degeţica era cu atât mai mâhnită, cu cât ea nu putea ieşi să se
bucure de razele soarelui.
244
Grâul creştea acum deasupra locuinţei şoarecelui, şi pentru
fetiţa, numai cât degetul cel mic de înaltă, se părea că-i o pădure mare.
— În vara asta, trebuie să-ţi lucrez zestrea, îi zise şoarecele, căci
plicticosul şobol ceruse mâna fetiţei. Şi ca să te măriţi cu şobolul
trebuie să fii şi tu mai bine chivernisită din rufărie şi din haine.
Mititica fu silită să-şi ia furca-n brâu, şi şoarecele mai luă cu
ziua încă patru păianjeni, care torceau şi ţeseau fără încetare. În toate
serile venea şobolul şi le vorbea de neajunsurile verii, care usucă
pământul şi-l face de nesuferit. Aşa că şi nunta n-au s-o facă decât mai
pe toamnă. În vremea asta Degeţica în toate zilele venea până-n uşa
vizuinii, la răsăritul şi la apusul soarelui, şi se uita şi ea printre spicele
bătute de vânt la cerul albastru, bucurându-se de frumuseţea de afară
şi gândindu-se la rândunica iubită; dar rândunica era departe, poate că
n-o să mai vină niciodată.
Sosi şi toamna, şi Degeţica îşi gătise zestrea.
— Peste patru săptămâni facem nunta! zise şoarecele. Şi biata
fetiţă începu a plânge, că ea nu voia deloc să se mărite cu ursuzul de
şobol.
— Ce prostie! strigă şoarecele; ia să nu fii aşa de încăpăţânată,
că pe urmă te muşc cu dinţii mei cei ascuţiţi. Ar trebui să te simţi
foarte fericită că te ia de soţie un domn aşa de falnic, care poartă o
blană de catifea neagră, cum nici împărăteasa nu are la fel. Mai bine
mulţumeşte lui Dumnezeu că găseşti o bucătărie şi o pivniţă aşa de
plină cu de toate.
Dar iată că sosi şi ziua nunţii.
Şobolul se înfăţişă ca să ia pe Degeţica şi s-o ducă sub pământ,
unde niciodată nu era să mai vadă lumina soarelui, fiindcă soţul ei nu-l
putea suferi. În locuinţa şoarecelui tot mai putea veni până-n uşă să se
bucure de lumină.
— Rămâi cu bine, soare frumos! zise ea cu-n aer mâhnit,
ridicând mânuţele în sus, rămâi cu bine! Că eu sunt osândită să trăiesc
de-acum înainte în întuneric, lipsită de razele tale.
Apoi făcu câţiva paşi afară din căsuţă; grâul era secerat, nu mai
rămăsese decât păişul.
— Adio, adio! zise ea sărutând o floricică roşie, dacă vreodată
vei vedea pe rândunica mea, să-i spui că mă gândesc la ea.
245
— Cirip! Cirip! auzi ea cântând lângă dânsa. Ridică ochii şi-o
văzu.
Rândunica nu mai putu de bucurie când zări pe Degeţica; coborî
repede ciripind mereu Cirip! Cirip! şi se aşeză lângă binefăcătoarea ei.
Aceasta-i povesti cum trebuie să se mărite cu uriciosul de şobol, care
locuia sub pământ, unde niciodată nu străbate soarele. Şi spunând
toate astea, şiroaie de lacrimi curgeau din ochii ei.
— Vine iarna, zise rândunica, eu trebuie să plec în ţările calde;
vrei să vii cu mine? Te vei sui pe spinarea mea, te prinzi cu
cingătoarea ta de mine; şi vom zbura departe de urâciosul tău sobol, şi
de locuinţa-i întunecoasă, dincolo de munţi, unde soarele străluceşte
mai frumos ca aici, unde vara şi florile nu se trec niciodată. Haide,
vino cu mine, scumpă fetiţă, tu care mi-ai scăpat viaţa când zăceam în
întuneric, pe jumătate moartă de frig.
— Da, da, merg cu tine! zise Degeţica. Şi se sui pe spatele
păsărelei, legă cingătoarea ei de o pană mai mare, şi astfel trecură pe
deasupra pădurii, a mării şi a munţilor înalţi acoperiţi cu zăpadă.
Degeţicii îi era frig; atunci se vârî în penele calde ale păsărelei,
lăsându-şi numai căpşorul afară, ca să poată vedea frumuseţile ce-i
lunecau pe dinaintea ochilor.
Şi ajunseră astfel într-o ţară caldă, unde viţa cu struguri dulci
creşte pe marginea şanţurilor, unde sunt păduri întregi de lămâi şi de
portocali, unde felurite flori, care de care mai minunate, răspândesc
cele mai dulci miresme. Pe drumuri, copiii se jucau cu fluturi mari
pestriţi.
Rândunica se opri pe marginea unui lac albastru, lângă un palat
de marmură, înconjurat de coloane mari ce sprijineau largi bolţi de
vita. Pe sub streaşină erau nenumărate cuiburi.
Unul din aceste cuiburi era al rândunicii.
— Iată şi locuinţa mea, zise păsărica; tu însă n-ai să poţi sta
aici; alege-ţi o floare care-ţi va plăcea şi eu te voi aşeza acolo; o să-mi
dau toată silinţa ca să nu-ţi lipsească nimic.
— Cu bucurie! răspunse Degeţica, bătând din mânuţele ei. Flori
mari albe creşteau printre frânturile unei coloane răsturnate; rândunica
puse fetiţa acolo, într-o floare, pe una din cele mai largi frunze.
246
Degeţica în culmea fericirii, era uluită de toate frumuseţile ce-o
înconjurau.
Dar iată ceva care-o mira mai presus de toate: un omuleţ mic de
tot, alb şi străveziu ca sticla, stătea pe o floare înaltă cât degetul; el
avea pe cap o coroană de aur, şi la umeri aripi strălucitoare.
Era Duhul florilor, şi fiecare floare era locuinţa unei perechi de
asemenea mici făpturi cu chip omenesc; iar el, Domn era, peste întreg
poporul acesta.
— Doamne, ce frumos e! zise încet Degeţica rândunelei.
Prinţişorul ăsta, când văzu pasărea, uriaşă pentru el, se sperie
întâi, dar cum zări pe Degeţica i se mai puse inima la loc. I se păru cea
mai frumoasă fiinţa din lume. Îi puse coroana de aur pe cap, o întrebă
cum o cheamă, şi dacă vrea să fie soţia lui. Ce soţ era acesta, pe lângă
fiul broaştei, ori pe lângă şobolul cu blana de catifea neagră! Primind
să fie soţia lui, ea se făcea Zâna-Florilor! Se învoi deci, şi-n curând
începură a ieşi din fiecare floare câte un domn şi o doamnă, mititei ca
şi ea, şi care veneau să-i facă daruri. Nimic n-o bucura mai mult, ca o
pereche de aripi străvezii care fuseseră mai înainte ale unei gâze albe.
Prinse numaidecât aripile de umerii ei şi începu să zboare de la o
floare la alta. În vremea asta rândunica în cuibul ei, cânta cele mai
vesele şi melodioase cântece de nuntă, însă tristă în sufletul ei că
trebuia să se despartă de fetiţă.
— De-acum înainte, n-o să te mai cheme Degeţica, îi zise
Duhul florilor: noi îţi vom zice Maia.
— Adio, adio! zise rândunica luându-şi zborul spre Danemarca.
Acolo cum sosi, îşi regăsi vechiul cuib deasupra ferestrei celui care a
scris povestea asta şi care-i aştepta reîntoarcerea.
Cirip! Cirip! începu ea, şi astfel află el povestea.
Sugestii metodice:
Se recomandă abordarea textului ca povestire a educatoarei.
1. Cum a venit pe lume Degeţica?
2. Cum era ea?
3. Cine a răpit-o pe Degeţica şi de ce?
4. Cum a reuşit Degeţica să scape de broscoi?
5. Unde s-a adăpostit Degeţica pe timpul iernii?
247
6. Cu cine trebuia să se căsătorească Degeţica?
7. Cum a reuşit ea să scape de această căsătorie?
8. Unde a dus-o rândunica?
9. Cu cine s-a căsătorit Degeţica?
10. Care dintre vieţuitoarele care apar în poveste trăiesc în apă?
11. Spune cum face broasca?
„Cine crezi că este oare?
Cine-ntr-una numai sare?
Ea trăieşte şi în lac
Şi tot strigă: oac, oac, oac!”
Cum l-a păcălit Broscuţa pe Leu
A fost odată un Leu care domnea peste o pădure mare. Leul era
mare şi fioros, şi toate celelalte animale se temeau de el. În fiecare
dimineaţă ele trebuiau să meargă să găsească de mâncare pentru Leu.
Apoi trebuiau să o ducă la grota lui la timp pentru micul dejun. Într-o
dimineaţă Broscuţa s-a trezit foarte târziu. „Vai de mine”, îşi spuse ea.
„Nu am nimic de mâncare pentru Leu şi deja a trecut de micul dejun.
Ce mă fac?”
Broscuţa s-a gândit şi s-a gândit. Ştia că trebuie să meargă la
grota Leului. Dar dacă se ducea fără mâncare, el ar fi înghiţit-o pe ea
în loc. Într-un final i-a venit o idee. „Ştiu”, şi-a zis ea. „Îl voi păcăli pe
domnul Leu aşa de rău încât va uita complet de acest mic dejun”. Şi
hop, hop, hop a plecat spre grota Leului. Leul stătea la intrare şi
aştepta. „Ai întârziat, Broscuţo”, a răcnit el. Şi unde-mi este
mâncarea?”
„Vai, domnule Leu, un lucru teribil mi s-a întâmplat”, a spus
Broscuţa. „Când am plecat dimineaţă de la baltă, un alt leu a sărit la
mine şi mi-a luat mâncarea pe care ţi-o aduceam.”
„Cum?” a răcnit Leul. „Un alt leu în pădure?”
„Oh, da” a spus Broscuţa. „Are ochii mari şi galbeni, coama
bogată şi dinţi ascuţiţi ca ai tăi.”
Leul a sărit în picioare. „Du-mă imediat la balta ta Broscuţă” i-a
ordonat el. „Am să găsesc acel leu şi am să-l alung!”
248
Şi hop, hop, hop înapoi spre baltă a plecat Broscuţa cu Leul în
urma ei. Când au ajuns, Broscuţa s-a prefăcut că se uită în toate
părţile. „Nu văd acel leu niciunde” a zis ea. „Probabil se ascunde pe
fundul bălţii.” Leul s-a uitat jos în apă. Şi a văzut în ea faţa unui leu
exact ca el, care îl privea. Avea ochii mari şi galbeni, coama bogată şi
dinţi ascuţiţi ca şi ai lui. Bineînţeles că Leul se vedea reflectat în apă,
dar el nu ştia de asta. A sărit la faţa care-l privea PLEOSC! şi a
nimerit exact în mijlocul bălţii!
Ah, cât de prost s-a simţit Leul. „Nu este nici un alt leu în
baltă!” a strigat el. „Am fost păcălit!”
Era aşa de ruşinat încât a ieşit din apă şi a luat-o la fugă cât a
putut de repede. Broscuţa era tare mulţumită de isprava ei. Păcăleala a
funcţionat! Cu un zâmbet mare pe buze, s-a dus hop, hop, hop mai
departe să le povestească şi celorlalte animale că Leul a plecat şi că de
acum încolo vor putea trăi liniştite.
Sugestii metodice:
1. Cum era leul?
2. Ce făceau celelalte animale pentru el?
3. De ce nu şi-a îndeplinit broscuţa obligaţia faţă de leu?
4. Cum a reuşit să scape de mânia leului?
5. Povestiţi cum l-a păcălit broscuţa pe leu.
6. Ce a simţit leul când şi-a dat seama că a fost păcălit?
7. Cuvinte care „respiră” o singură dată (monosilabice):
leu, mic, loc, ochi, pod, dop, cuc, chec, melc, stup, roi etc.
Leu Paraleu,/ Dacă vrei, Leu Paraleu,/ Să-ţi crească coama
mereu/ Ia o dată la trei ore/ Vitamina A fiole.
249
Mica Sirenă
de H.C. Andersen
Departe, departe în largul mării, apa-i albastră ca floarea

albăstrelelor, limpede ca cel mai curat cristal, şi aşa de adâncă, încât
niciodată vreo ancoră nu i-a dat de fund, şi ar trebui să pui nenumărate
turnuri de biserici unele peste altele, ca să poţi ajunge din fund pană la
suprafaţa apei.
Acolo locuieşte poporul mării. Să nu credeţi însă că pe fundul
acela ar fi numai nisip; nu, acolo cresc nişte plante şi nişte copaci
foarte ciudaţi, şi care-s aşa de mlădioşi, încât cea mai mică mişcare
din apă îi face să se-ndoaie parcă ar fi vii. Toţi peştii mari şi mici
umblă printre crengile lor, cum zboară păsările printre ramurile
copacilor. În locul cel mai adânc se află palatul regelui mării;
zidurile-i sunt de mărgean, ferestrele din chihlimbarul cel mai
străveziu, şi acoperişul de scoici care se deschid şi se închid, aici
umplându-se, aici golindu-se de apă. Fiecare din aceste scoici are
înăuntru mărgăritare aşa de strălucitoare, încât cel mai mic dintre ele
ar face podoaba cea mai de preţ a unei coroane împărăteşti.
De multă vreme regele mării era văduv, şi mama lui bătrână
îngrijea de casă. Era femeie deşteaptă, dar aşa de mândră de rangul ei,
că îşi purta de coadă aninate douăsprezece stridii, pe câtă vreme
celelalte doamne de la Curte n-aveau voie să poarte mai mult de şase.
Era însă vrednică de toată lauda pentru grija ce purta faţă de cele şase
prinţese, nepoatele ei, care de care mai frumoase. Cea mai mică însa
era mai drăgălaşă decât toate; avea faţa albă şi rumenă cum e foaia de
trandafir, şi ochii albaştri ca albastrul cerului; dar n-avea picioare:
trupuşorul ei ca şi al celorlalte surori se sfârşea printr-o coada de
peşte.
Toata ziua prinţesele se jucau prin odăile mari ale palatului,
unde flori vii creşteau pe pereţi. Când se deschideau ferestrele de
chihlimbar, peşti intrau înăuntru, cum intră la noi rândunelele, şi
prinţesele îi mângâiau şi le dădeau să mănânce din mână. În faţa
palatului era o grădină mare, cu pomi albaştri închis şi roşii ca focul.
Roadele pomilor străluceau ca aurul, şi florile, când se legănau, păreau
250
că-s flăcări. Pe jos era nisip alb şi curat, şi de jur împrejur, de
pretutindeni se revărsa o lumină albastră ciudată, încât ai fi crezut că
te afli în aer, sub albastrul cerului, iar nu în adânc de ape. Când marea
era liniştită, puteai să zăreşti soarele, ce părea o floare de purpură
vărsând lumina din potirul ei.
Fiecare prinţesă avea în grădină câte-un locşor, pe care-l
îngrijea după cum voia. Una-i da forma unei balene, alta pe cea a unei
sirene; cea mai mică însă îşi făcu grădiniţa rotundă ca soarele, şi sădi
multe flori roşii ca şi el. Era o copilă ciudată, gânditoare şi tăcută. Pe
când surorile ei se jucau cu lucruri de tot felul, găsite de la corăbii
scufundate, ei îi plăcea să împodobească o statuie mică de marmură
care înfăţişa un prea frumos băiat. O aşezase sub o salcie trandafirie
care-o învelea într-o umbră violetă.
Cea mai mare plăcere a ei era să asculte povestiri despre lumea
unde trăiesc oamenii. Şi mereu punea pe bunica ei să-i vorbească de
corăbii, de cetăţi, de oameni, de vieţuitoare. Se mira mai ales, auzind
că pe pământ florile răspândesc miresme cum nu se pomenesc în apă,
şi că pădurile erau verzi. Nu-şi putea închipui cum peştii cântau şi
săreau prin copaci. Bunica zicea peşti la păsărele, că altfel n-ar fi
putut-o pricepe.
— Când vei împlini cincisprezece ani, zicea bunica, o să-ţi dau
voie să te ridici la suprafaţa mării, şi să stai pe stâncă la lumina lunii,
să vezi trecând corăbiile mari, şi să cunoşti pădurile şi oraşele.
Peste un an, cea mai mare dintre surori împlinea cincisprezece
ani, şi cum nu era decât un an între fiecare, cea mai mică trebuia să
mai aştepte încă cinci ani, până să iasă şi ea din fundul mării. Şi îşi
făgăduiau una alteia să-şi povestească toate minunile ce-au să vadă;
căci bunica nu le spunea niciodată îndeajuns; şi erau atâtea lucruri pe
care ele ardeau de dorinţa să le afle.
Cea mai nerăbdătoare era tocmai cea mai mică; noaptea, adesea,
stătea la fereastra ei deschisă, încercând să străbată cu privirea tot
noianul acela de apă albăstrie, pe care peştii îl puneau în tremur când
vâsleau din coadă şi din aripioare. Zări într-adevăr luna şi stelele, dar
ele se străvedeau şterse şi foarte mult mărite de apă. Când le-acoperea
vreun nor negru, ea credea că era sau vreo balenă sau vreo corabie
încărcată cu oameni, care plutea deasupra ei. Aceştia negreşit nici nu
251
bănuiau că o sirena drăgălaşă întindea din fundul mării mânuţele-i
albe spre corabia lor.
Sosi ziua când prinţesa cea mare împlini cincisprezece ani, şi ea
se ridică deasupra apei.
Când se-ntoarse, avea o mulţime de lucruri de povestit.
— O! E aşa de fermecător, zicea ea, să stai tolănită pe o stâncă,
la lumina lunii, în mijlocul mării, şi să priveşti pe ţărm măreaţa cetate
unde licăresc luminile ca mii de stele; să asculţi muzicile armonioase,
sunetul clopotelor de la biserici, şi tot zgomotul acela de oameni şi de
trăsuri.
Şi cum o mai asculta sora cea mică! În toate serile, în picioare,
lângă fereastra deschisă, căutând să străbată cu privirea uriaşul strat de
apă, ea visa la cetatea mare, la zgomotul şi la luminile ei, şi i se părea
că aude sunând clopote în juru-i.
În anul următor, a doua dintre surori căpătă voia de-a se ridica
la suprafaţa apei. Ea scoase capul tocmai când soarele apunea; şi
frumuseţea acestei privelişti nespus de mult o fermecă.
— Tot cerul, spunea ea, când se-ntoarse, părea de aur, şi
frumuseţea norilor nu se poate închipui. Lunecau prin faţa mea unii
roşii, alţii viorii, şi printre ei, zburând spre soare, ca un val alb şi lung,
trecea un stol de lebede sălbatice. Am vrut şi eu să înot spre marele
glob de foc; dar deodată el dispăru, şi lumina trandafirie, care colora
faţa apei ca şi norii, se stinse şi ea curând.
Apoi veni rândul celei de-a treia. Ea era cea mai îndrăzneaţă, şi
apucă în susul unui râu mare. Văzu dealuri frumoase îmbrăcate cu vii,
văzu castele mândre în mijlocul codrilor. Auzi cântecul păsărelelor şi
căldura soarelui o sili de mai multe ori să se scufunde-n apă ca să se
răcorească. Într-un loc întâlni o mulţime de mici fiinţe omeneşti, care
se jucau scăldându-se. Vru să se joace şi ea cu dânsele, dar ele fugiră
speriate, şi o lighioană neagră – era un câine – începu a lătra aşa de
grozav, încât se sperie şi dânsa şi porni repede spre largul mării. Dar
niciodată nu va putea să uite pădurile măreţe, dealurile verzi şi copiii
drăguţi care ştiau să înoate, cu toate că n-aveau coadă de peşte.
Sora a patra care era mai puţin îndrăzneaţă, rămase în mijlocul
mării, unde vederea se pierdea în nesfârşitul zărilor, şi unde cerul se
boltea deasupra apei ca un clopot mare de cristal. Din depărtare,
252
corăbiile i se păreau ca nişte păsări, delfinii zburdalnici făceau tumbe,
şi balenele uriaşe aruncau apă pe nări.
Sosi şi rândul celei de-a cincea: şi se întâmplă ca ziua ei să cadă
tocmai iarna: aşa că ea văzu ceea ce nu văzuseră celelalte. Marea era
verzuie şi pe deasupra ei pluteau nişte munţi de gheaţă care aveau
forme ciudate şi străluceau ca diamantele. Fiecare, spunea dânsa,
părea un mărgăritar mare, mai mare decât turlele bisericilor pe care le
clădesc oamenii. Ea se aşezase pe unul din cei mai mari, şi toţi
marinarii se depărtau speriaţi de locul unde se vedea fâlfâind, în bătaia
vântului, părul ei despletit şi lung. Pe seară, cerul se acoperi de nori;
fulgerele spintecau văzduhul, tunetul bubuia, şi marea furioasă şi
întunecată ridica munţii de gheaţă şi-i făcea să strălucească-n lumina
roşie a fulgerelor. Corăbierii îşi strânseră pânzele, şi groaza era peste
tot cuprinsul; ea însă stătea liniştită pe muntele ei de gheaţă, şi văzu
trăsnetul ca un şarpe de foc, căzând în apa lucitoare.
Când una dintre surori ieşea pentru întâia oară la suprafaţa apei,
ea rămânea totdeauna fermecată de lucrurile noi ce vedea; dar după ce
se făcea mare şi putea oricând să iasă în lumina de afară, nu mai
simţea nimic din farmecul dintâi; aşa că, după o lună de zile, găsea
că-i mult mai frumos în fundul mării, şi că palat ca al lor nu-i nicăieri.
Adeseori seara câteşi cinci surorile ţinându-se de mâini, se
ridicau astfel la suprafaţa apei. Aveau glas fermecător, ca nici o alta
fiinţa de pe lume. Când cerul se acoperea de nori şi vreo furtună
prevestea pieirea unei corăbii, ele înotau înaintea corăbiei cântând cele
mai ademenitoare cântece, lăudând frumuseţea fundului mării, şi
chemând pe călători să vină la dânsele. Aceştia însă nu puteau înţelege
cuvintele sirenelor, şi niciodată nu vedeau minunăţiile pe care le
cântau ele; când se scufunda corabia, oamenii se înecau şi numai
leşurile lor ajungeau până la palatul regelui mării.
Când plecau cele cinci surori, cea mai mică rămânea singură
lângă fereastră, le urmărea cu privirea şi-i venea să plângă. Dar
sirenele n-au lacrimi, şi pentru asta inima lor suferă şi mai mult.
— O! De-aş împlini şi eu cincisprezece ani, zicea ea, simt de
pe-acum ce mult am să iubesc lumea de sus şi oamenii care sunt
pe-acolo.
Sosi în sfârşit şi ziua aceea: împlini şi ea cincisprezece ani.
253
— Acum o să pleci şi tu, îi zise bunica, vino să te gătesc ca şi pe
surorile tale.
Şi-i puse pe cap o coroană de crini albi, ale căror foi erau din
jumătăţi de perle, şi-i atârnă de coadă opt stridii mari, ca să se ştie din
ce viţă mare se trage.
— Mă doare! zise Mica Sirenă.
— Ca sa fii gătită frumos trebuie să suferi puţin, răspunse
bunica.
Cum ar mai fi aruncat ea toate podoabele astea, şi coroana grea
care-i apăsa capul. Florile roşii din grădina ei i-ar fi stat mult mai bine,
dar nu-ndrăznea să spună nimic.
— Adio, zise ea, şi uşoară ca spuma se-nălţă prin noianul de
apă.
Când scoase capul din mare, soarele tocmai asfinţise; norii erau
încă rumeniţi, tiviţi cu aur, şi luceafărul serii scânteia pe cer. Aerul era
plăcut şi răcoros, şi marea liniştită. Aproape de Mica Sirenă plutea o
corabie mare cu trei catarge; n-avea însă decât o singură pânză întinsă,
pentru că nu bătea vântul, şi marinarii stăteau rezemaţi de frânghii.
Cântecele răsunau fără întrerupere, şi când înnoptă se aprinseră sute de
felinare de toate culorile, agăţate de frânghii; ai fi crezut că-s
steagurile tuturor ţărilor. Sirena înotă până-n dreptul ferestrei de la
odaia cea mare, şi de câte ori o sălta apa, vedea prin geam o mulţime
de oameni foarte frumos îmbrăcaţi. Cel mai mândru dintre ei era un
tânăr prinţ de vreo şaisprezece ani, cu părul lung şi negru; pentru
serbarea zilei lui se făcuseră toate pregătirile astea.
Marinarii jucau pe punte, şi când tânărul prinţ se arătă, o sută de
artificii se înălţară în văzduh, împrăştiind o lumină ca ziua. Sirenei
însa îi fu frică şi se dădu la fund: dar curând ieşi iar şi i se păru că
stelele cerului cădeau ca ploaia asupra ei. Niciodată ea nu văzuse
focuri de artificii; sori mari se-nvârteau, peşti de aur săgetau noaptea,
şi toată marea limpede şi potolită strălucea. Pe corabie se vedeau
lămurit nu numai oamenii, dar şi frânghiile. O, ce frumos era tânărul
prinţ! Strângea mâna tuturor, vorbea şi zâmbea fiecăruia, pe când
muzica umplea noaptea de cântecele-i armonioase. Era târziu acum,
dar sirena nu-şi mai putea lua ochii de la corabie şi de la tânărul prinţ.
Luminile se stinseseră şi tunurile amuţiră; toate pânzele fură întinse şi
254
corabia porni repede înainte. Sirena o urmări fără a-şi abate privirile
de la fereastră. Dar deodată marea începu a se tulbura, valurile
creşteau, şi nori groşi, negri, se grămădeau pe cer. În depărtare
fulgeră, o furtună îngrozitoare se apropia. Corabia, în fuga-i
ameţitoare, se legăna pe marea-nvolburată. Valurile ridicându-se ca
munţii înalţi, aici o făceau să lunece între ele ca o lebădă, aici o înălţau
pe culmea lor. La început îi plăcu foarte mult micii sirene această
călătorie zbuciumată; dar când corabia, izbită cu furie, începu a trosni,
când văzu catargul cel mare frângându-se ca o trestie, şi corabia
lăsându-se pe o parte, în vreme ce apa năpădea în fundul vasului,
numai atunci îşi dădu seama de primejdie, şi trebui să se ferească de
grinzile şi de sfărâmăturile corăbiei prăpăstuite.
Câteodată se făcea aşa de întuneric, că nu se mai vedea nimic;
numai la lumina fulgerelor i se înfăţişau toate amănuntele acestei
grozave nenorociri. Pe corabie era o învălmăşeală de neînchipuit; încă
o zguduitură, şi vasul se desfăcu în bucăţi. Sirena văzu pe tânărul prinţ
pierind in valuri. În culmea fericirii, crezu că el se coboară la locuinţa
ei; dar numaidecât îşi aduse aminte că oamenii nu pot să trăiască în
apă, şi că el o să ajungă mort la palatul tatălui ei. Atunci ea, ca să-l
scape, se repezi înot printre grinzile şi sfărâmăturile ce pluteau
deasupra apei, negândind c-ar fi putut şi ea să fie zdrobită de vreuna
din ele; se coborî în adâncuri de mai multe ori, şi astfel putu ajunge
până la tânărul prinţ, tocmai în clipa când, părăsit de puteri, el
închidea ochii, gata să moară.
Mica sirena îl prinse şi susţinându-i capul deasupra apei, se lăsă
cu el în voia valurilor. A doua zi vremea se îndreptase, din corabie
însă nu mai rămăsese nimic. Soarele, cu razele-i pătrunzătoare, părea
că vrea să readucă viaţa pe faţa tânărului prinţ, dar ochii lui stăteau tot
închişi. Sirena îl sărută pe frunte, şi dându-i la o parte părul ud, găsi o
asemănare uimitoare cu mica statuie de marmură din grădiniţa ei. Zări
în sfârşit pământul, şi-n depărtare munţii înalţi albaştri, cu coamele
sclipitoare de zăpadă albă. La poalele dealului într-o pădure de toată
frumuseţea, era o biserică sau o mănăstire. La poartă erau palmieri
uriaşi şi-n grădină portocali şi lămâi; în apropiere de locul ăsta, marea
făcea o cotitură până-n dreptul unei stânci, acoperită cu nisip alb şi
255
mărunt. Acolo sirena duse pe prinţ, având grijă să-i ţină capul tot în
sus şi-n bătaia razelor soarelui.
Deodată începură a suna clopotele de la biserică, şi o mulţime
de fete tinere intrară-n grădină. Sirena atunci se depărtă înotând, şi se
ascunse în dosul unor stânci, ca să vadă ce-o să i se întâmple bietului
prinţ.
În curând una din fete trecu pe lângă el; întâi se sperie, dar
venindu-şi repede în fire, alergă să cheme şi pe celelalte, care dădură
prinţului toate îngrijirile. Sirena îl văzu cum îşi venea în simţire şi
zâmbea celor ce-l înconjurau; numai ei nu-i zâmbea, fiindcă nu ştia el
cine-l scăpase de la moarte. Iar când tânărul prinţ fu luat şi dus într-o
clădire mare, sirena, mâhnită, coborî în adâncuri şi se întoarse la
palatul tatălui ei.
Ea fusese întotdeauna tăcută şi gânditoare; dar din ziua aceea fu
şi mai tăcută şi mai gânditoare. Surorile ei o întrebară despre cele ce
văzuse ea sus, dar nu le povesti nimic.
Adeseori seara şi dimineaţa, se urca spre locul unde lăsase ea pe
prinţ. Văzu roadele din grădină cum se coceau, văzu zăpada
topindu-se pe munţii cei înalţi, dar pe frumosul prinţ nu-l mai văzu; şi
din ce în ce mai mâhnită se întorcea în fundul mării. Acolo, singura ei
mângâiere era să stea în grădiniţa ei, îmbrăţişând mica statuie de
marmură, care semăna cu prinţul; în vremea asta florile ei neîngrijite,
uitate, se întindeau prin alee ca într-un loc sălbatic, încolăcind
tulpinile lor printre ramurile copacilor, făcând astfel bolţi stufoase,
unde lumina nu mai putea pătrunde.
După câtva timp însă, Mica Sirenă nu mai putu suferi astfel de
viaţă, şi îşi dezvălui taina uneia dintre surori; aceasta la rândul ei o
povesti celorlalte, dar nu numai lor, ci şi câtorva sirene, care şi ele o
spuseră prietenelor lor cele mai bune. Se-ntâmplă, că una dintre
acestea văzuse şi ea serbarea de pe corabie, cunoştea pe prinţ, şi ştia
locul unde era împărăţia lui.
— Vino, surioară, ziseră celelalte prinţese; şi luându-se de
mâini, în şir, se ridicară deasupra apei în dreptul palatului prinţului.
Palatul acesta era clădit din pietre galbene, lustruite; scări mari
de marmură duceau înlăuntru şi-n grădină; mai multe turnuri aurite
străluceau pe acoperiş, şi printre stâlpii galeriilor erau statui de
256
marmură care păreau vii. Sălile măreţe erau împodobite cu perdele şi
covoare de-o uimitoare bogăţie, şi pereţii acoperiţi cu minunate
zugrăveli. În sala cea mare soarele, străbătând printr-un tavan de
cristal, încălzea florile cele mai rare care creşteau sub o veşnică ploaie
de picături strălucitoare.
De-atunci Mica Sirenă venea adeseori în locul acesta, şi
noaptea, ca şi ziua; se apropia de ţărm şi îndrăznea chiar să se aşeze
sub marele balcon de marmură, a cărui umbră se-ntindea departe
deasupra apelor. De acolo vedea pe tânărul prinţ, care se plimba singur
la lumina lunii; de multe ori, în cântecul muzicii, el trecu prin faţa ei
într-o luntre frumos împodobită cu steaguri şi stofe scumpe, şi cei care
zăreau vălul ei alb prin trestiile verzi o luau drept o lebădă cu
aripile-ntinse.
Ea îi auzea pe pescari spunând mult bine de tânărul prinţ, şi
atunci se bucură că-i scăpase viaţa, cu toate că el nici nu ştia de dânsa.
Iubirea ei pentru oameni creştea din zi în zi, şi din zi în zi tot mai mult
dorea să se apropie de ei. Lumea lor îi părea mult mai întinsă decât a
ei; apoi oamenii ştiau să străbată marea cu corăbiile lor, să se urce pe
munţi, deasupra, până dincolo de nori; ei aveau câmpii verzi şi păduri
nemărginite. Surorile ei nu ştiau să-i spună despre toate câte ar fi vrut
ea să afle; întrebă atunci pe bunica ei care cunoştea bine lumea de sus,
aceea pe care, cu drept cuvânt, o numea ea „cuprinsul de pe deasupra
apelor”.
— Dar dacă oamenii nu se îneacă, întreabă tânăra prinţesa,
trăiesc ei veşnic? Nu mor şi ei ca noi?
— Fără-ndoială, răspunse bătrâna, mor şi ei; şi viaţa lor e chiar
mai scurtă decât a noastră. Noi trăim uneori şi trei sute de ani; şi când
încetăm de a mai fi, ne prefacem în spumă, căci în fundul mării nu
sunt morminte pentru corpuri neînsufleţite. Sufletul nostru nu e
nemuritor: cu moartea totul e sfârşit. Noi suntem ca trestiile verzi;
odată tăiate, ele nu mai înverzesc niciodată. Oamenii însă au suflet
care trăieşte veşnic, care trăieşte şi după ce corpul lor s-a prefăcut în
ţărână; sufletul acesta se înalţă în văzduh până la stelele care lucesc,
şi, precum ne ridicăm noi din fundul apelor, ca să vedem locurile unde
trăiesc oamenii, aşa şi ei se înalţă în lumi încântătoare, unde niciodată
nu pot ajunge noroadele mării.
257
— Dar de ce n-avem şi noi suflet nemuritor? zise Mica Sirenă
mâhnită; aş da bucuros sutele de ani ce mai am de trăit ca să fiu şi eu
fiinţă omenească, o zi, numai o zi, şi să mă pot ridica pe urmă în
împărăţia cerurilor.
— Nu te mai gândi la asemenea lucruri, zise bătrâna; noi
suntem mult mai fericiţi aici în fundul mării, decât sunt oamenii acolo
sus.
— Va trebui dar să mor într-o zi, şi să mă prefac în spumă;
pentru mine n-au să mai fie nici şoapte de valuri, nici flori, nici soare.
Dar nu-i oare un mijloc ca să dobândesc suflet nemuritor?
— Unul singur, zise bunica, dar e aproape cu neputinţă. Ar
trebui ca un om să simtă pentru tine o iubire fără margini, sa-i fii mai
scumpă decât tatăl şi mama lui. Atunci când, fiind astfel legat de tine
cu tot sufletul şi inima lui, un preot i-ar pune mâna lui dreaptă în mâna
ta şi el ţi-ar făgădui credinţă veşnică, numai atunci sufletul lui s-ar
împărtăşi, şi ai putea şi tu să iei parte la fericirea oamenilor. Dar
niciodată lucrul acesta nu se va putea întâmpla: ceea ce la noi, în mare,
trece drept o frumuseţe, cum e coada ta de peşte, la ei pe pământ e
ceva foarte urât. Săracii oameni! Ca să fie frumoşi ei îşi închipuie c-au
nevoie de două proptele grosolane, pe care le numesc picioare!
Mica Sirenă oftă cu amar, uitându-se la coada ei de peşte.
— Să fim vesele! zise bătrâna, să jucăm şi să petrecem cât mai
mult în cei trei sute de ani cât avem de trăit; asta e o bucăţică bună de
timp, o să ne odihnim cu-atât mai bine pe urmă. În astă seară e bal la
curte.
Nu se pot închipui pe pământ minunăţiile de pe-acolo. Sala cea
mare de joc era toata de cristal; mii de scoici mari aşezate de-o parte şi
de alta, umpleau sala c-o lumină albăstruie, şi prin pereţii străvezii
împrăştiau lumina asta şi-n mare de jur-împrejur. Se vedeau înotând
nenumăraţi peşti, mari şi mici, cu solzi care luceau ca purpura, ca
aurul şi ca argintul.
În mijlocul sălii curgea un râu larg, în care jucau delfinii şi
sirenele în sunetul glasului lor fermecător. Nimeni însă nu cânta mai
frumos ca Mica Sirenă, şi toată lumea o lăuda aşa de mult, că, pentru o
clipă, bucuria asta o făcu să uite minunile de pe pământ. Curând însă
îşi întoarse gândul iar la vechile-i amărăciuni, la frumosul prinţ şi la
258
sufletul lui nemuritor. Ieşi binişor din palat, depărtându-se de cântece
şi de veselie, şi se duse-n grădiniţa ei. De-acolo auzi strigătul de corn,
ce străbătea prin apă:
— Acum pluteşte-acolo sus, acel pe care-l iubesc din tot
sufletul şi din toată inima mea, acel spre care-mi sunt îndreptate toate
gândurile mele, şi căruia aş vrea să-i încredinţez fericirea vieţii mele.
Aş face orice, numai să fiu cu el şi să pot căpăta suflet nemuritor. Pe
când joacă şi petrec surorile mele aici în palat, eu am să mă duc la
vrăjitoarea mării, de care-am avut atâta groază până azi. Ea va şti
poate să-mi dea sfaturi şi să-mi vină în ajutor.
Şi ieşind din grădiniţa ei, Mica Sirenă se îndreptă spre vâltorile
zgomotoase îndărătul cărora locuia vrăjitoarea. Niciodată nu mai
fusese pe drumul acesta. Nici o floare, nici un fir de iarbă nu creştea
pe-acolo. Fundul, numai de nisip cenuşiu, se întindea până la o
cotitură unde apa se învârtea repede în loc, ca pietrele morii, şi
înghiţea în adâncul ei tot ce putea prinde. Sirena se văzu silită să
străbată aceste groaznice vâltori, ca să ajungă în ţinuturile vrăjitoarei,
a cărei casă se afla în mijlocul unei păduri ciudate. Toţi copacii şi
toate tufişurile nu erau decât polipi, jumătate animale, jumătate plante:
păreau că-s şerpi cu sute de capete, ce ieşeau din pământ. Ramurile
erau nişte braţe lungi şi lipicioase, şi în loc de degete aveau viermi
care mişcau mereu. Braţele acestea se încolăceau peste tot ce puteau
apuca, şi nimic nu mai scăpa.
Mica Sirenă, îngrozită, ar fi vrut să se întoarcă; dar gândindu-se
la prinţ şi la sufletul omenesc, îşi luă inima în dinţi, îşi strânse în jurul
capului părul ei lung, ca să n-o poată apuca polipii, îşi încrucişă
braţele pe piept şi înotă astfel repede ca un peşte, printre urâţeniile
acelea, ce fiecare ţinea câte o pradă în braţe, ca în cleşte de fier, fie
schelete albe de înecaţi, fie vâsle, lăzi, sau oase de animale. Şi prinţesa
înlemni de groază când văzu şi o mică sirenă sugrumată în încleştarea
braţelor acestora.
În sfârşit ajunse la un loc deschis în pădurea aceasta, unde şerpi
uriaşi se încolăceau, înfiorând privirea cu pântecele lor gălbui. În
mijlocul deschizăturii acesteia era casa vrăjitoarei, făcută toată numai
din oasele înecaţilor; acolo vrăjitoarea, stând pe-o piatră mare, dădea
de mâncare unui broscoi, cum dau oamenii la canari să mănânce
259
zahăr. Ea zicea că şerpii aceia scârboşi sunt puişorii ei, şi-i plăcea să
şi-i încolăcească peste pieptul ei, care semăna cu un burete de mare.
— Ştiu ce vrei, zise ea, văzând pe Mica Sirenă; dorinţa ta e o
nebunie; totuşi voi face să ţi se împlinească, dar ştiu că asta are sa-ţi
aducă nenorocire. Tu vrei să scapi de coada ta de peşte, şi s-o
înlocuieşti cu cele două proptele cu care umblă oamenii, şi asta, pentru
ca să te iubească prinţul, să te ia de soţie şi să-ţi dea suflet nemuritor.
Rostind vorbele astea, izbucni într-un hohot de râs înspăimântător,
care făcu să cadă şi broscoiul şi şerpii.
— În sfârşit, bine-ai făcut c-ai venit; mâine, la răsăritul soarelui,
ar fi fost prea târziu, şi ar fi trebuit să mai aştepţi încă un an. Am să-ţi
pregătesc o băutură pe care o s-o duci pe pământ înainte de revărsatul
zorilor. Te-aşezi pe ţărm, şi o bei. Îndată coada ta o să se subţieze şi o
să se desfacă în două, în ceea ce numesc oamenii „frumoase picioare”.
Dar să ştii că asta are să te doară, ca şi cum te-ar tăia cineva c-o sabie
ascuţită. Toată lumea se va minuna de frumuseţea ta, vei păstra mersul
tău uşor şi lin, dar fiecare pas te va sângera şi îţi va pricinui dureri, ca
şi cum ai călca pe vârfuri de ace. Dacă tu vrei să înduri toate
suferinţele astea, mă învoiesc să-ţi dau ajutor.
— Le voi îndura, zise sirena cu glas tremurat, gândindu-se la
prinţ şi la sufletul nemuritor.
— Dar ţine bine minte, urmă vrăjitoarea, că odată schimbată în
fiinţă omenească, nu te vei mai putea face iar sirenă! Niciodată nu vei
mai revedea palatul tatălui tău; şi dacă prinţul, uitând de tatăl şi mama
lui, nu te va iubi din tot sufletul şi inima lui, şi nu te va lua de soţie în
faţa unui preot, atunci, suflet nemuritor niciodată nu vei putea
dobândi. În ziua când el se va însura cu alta, inima ta se va zdrobi, şi
tu nu vei mai fi decât puţină spumă pe culmea valurilor.
— Mă învoiesc, zise prinţesa, albă ca de ceara.
— Atunci, dacă-i aşa, răspunse vrăjitoarea, află că trebuie să mă
plăteşti; şi eu nu-ţi cer puţin lucru. Glasul tău e cel mai frumos dintre
toate cele din fundul mării: tu crezi că farmeci pe prinţ cu el, dar eu
tocmai glasul tău ţi-l cer ca plată. Vreau ceea ce ai tu mai frumos, în
schimbul acestei băuturi de preţ; căci pentru ca să aibă leac, trebuie să
pun în ea sânge de-al meu.
260
— Dar dacă tu îmi iei glasul, întrebă Mica Sirenă, ce-mi va mai
rămâne?
— Faţa ta frumoasă, răspunse vrăjitoarea, mersul tău uşor şi lin,
şi ochii tăi fermecători; asta-i de-ajuns ca să răpeşti inima unui om.
Haide! Fă-ţi curaj! Scoate limba să ţi-o tai, şi îţi voi da băutura.
— Fie! răspunse prinţesa.
Vrăjitoarea îi tăie limba şi biata copilă rămase mută.
Apoi vrăjitoarea puse căldarea pe foc, ca să fiarbă băutura
fermecată.
— Bun lucru e curăţenia, zise ea luând un mănunchi de vipere
ca să cureţe căldarea. Şi făcându-şi o tăietură pe piept, lăsă sângele ei
negru să curgă în căldare.
Ieşi un fum gros, făcând fel de fel de figuri ciudate,
îngrozitoare. În fiecare clipă, bătrâna arunca mereu câte ceva în
căldare, şi când amestecul acesta începu a clocoti, se auzi un sunet
întocmai ca gemetele de crocodil. Când fu gata băutura, părea că-i apă
limpede.
— Iat-o, zise vrăjitoarea, după ce-o turnă într-o sticluţa. Dacă
polipii ar umbla să te înhaţe când vei trece prin pădurea mea, n-ai
decât să le arunci o picătură din băutura asta, şi braţele şi degetele lor
vor sări în mii de bucăŢi.
Sfatul acesta era zadarnic; căci polipii, numai zărind băutura ce
lucea ca o stea în mâna sirenei, se dădeau în lături speriaţi. Astfel trecu
ea prin pădure şi peste vâltorile zgomotoase.
Când ajunse la palatul tatălui ei, luminile din sala cea mare erau
stinse; de bună seamă că toată lumea dormea şi ea nu îndrăzni să intre.
Nu le mai putea vorbi. Şi în curând trebuia să-i părăsească pentru
totdeauna. I se frângea inima de durere; se strecură în grădină, culese
câte o floare din fiecare brazdă a surorilor ei, trimise, din vârful
degetelor, mii de sărutări palatului, şi se ridică deasupra apei.
Nu răsărise încă soarele când ea văzu palatul prinţului. Luna
lucea pe cerul senin. Se aşeză pe mal şi sorbi băutura; simţi ca şi cum
o sabie tăioasă i-ar fi despicat trupul, leşină şi rămase ca moartă.
Soarele se ridicase mult deasupra mării, când ea se deşteptă în
junghiurile unor dureri cumplite. Dar înaintea ei stătea frumosul prinţ,
care-o privea uimit cu ochii lui negri. Mica sirena îşi plecă ochii în
261
jos, şi văzu că nu mai avea coadă de peşte, ci în locul ei erau două
picioare albe şi frumoase.
Prinţul o întrebă, cine e şi de unde vine; ea îl privi cu un aer
blând şi trist, fără a putea scoate un cuvânt. Tânărul atunci o luă de
mână şi o duse la palat. Fiecare pas, după cum îi spusese vrăjitoarea, îi
pricinuia dureri cumplite, totuşi fiind la braţul prinţului, ea urcă,
uşoară ca un fulg, scara cea de marmură, şi toată lumea se minuna de
mersul ei lin şi mlădios. Fu îmbrăcată în mătase şi în zăbranic scump
şi ochii tuturor o sorbeau şi nu se mai săturau privind frumuseţea ei;
cu toate acestea ea tot mută rămânea. Roabe, îmbrăcate în aur şi
mătase, cântau în faţa prinţului vitejiile strămoşilor lui, ele cântau
frumos, şi prinţul le lăuda, zâmbind gingaşei copile.
„Dac-ar şti, îşi zicea ea în gând, ce glas cu mult mai frumos
mi-am jertfit eu pentru el!”
Când tăcură cântările, roabele jucară în sunetul unei muzici
fermecătoare. Dar când începu a juca Mica Sirenă, ridicând braţele-i
albe şi ţinându-se numai în vârful picioarelor, aproape fără să atingă
pământul, pe când ochii ei vorbeau inimii mai bine decât cântecul
roabelor, toţi fură cuprinşi rapid de farmecul acesta nespus; prinţul
porunci ca ea să nu-l mai părăsească niciodată, şi-o îngădui să doarmă
la uşa lui, pe o pernă de catifea. Lumea însă nici nu bănuia suferinţele
ce îndurase ea jucând.
A doua zi prinţul o îmbrăcă într-un costum de paj, pentru ca ea
să-l poată urma călare. Străbătură astfel împreună pădurile înmires-
mate şi se urcară în munţi înalţi; sirena râdea, deşi numai ea ştia cât
suferea.
Noaptea când toată lumea dormea, ea cobora pe ascuns, pe
scara de marmură până la malul mării, unde-şi răcorea în apa rece,
picioarele ce-i ardeau; şi toate amintirile copilăriei o împresurau
atunci.
Într-o noapte, zări pe surorile ei ţinându-se de mână; ele cântau
cu atâta întristare, pe când înotau, că Mica Sirenă nu se putu opri de-a
le face semn. Recunoscând-o, ele îi povestiră câtă amărăciune le
pricinuise ea. De-atunci ele veneau în toate nopţile, şi o dată aduseră şi
pe bunica lor bătrâna, care de mulţi ani nu mai scosese capul din mare,
şi pe tatăl lor, regele mării, cu coroana lui de mărgean pe cap.
262
Amândoi întinseră mâinile spre fata lor; dar nu îndrăzneau să se
apropie de mal, cum făceau surorile ei.
Din zi în zi prinţul iubea mai mult pe Mica Sirenă, dar o iubea
ca pe un copil drăguţ şi bun, fără a se gândi s-o ia de soţie. Şi pentru
ca ea să poată dobândi suflet nemuritor, şi să nu fie într-o zi numai
puţină spumă de mare, trebuia ca neapărat prinţul să o ia de nevastă.
— Nu mă iubeşti tu mai mult decât pe celelalte? iată ce păreau
a-l întreba ochii bietei copile.
— Negreşit, răspundea prinţul, care îi înţelegea întrebarea, tu ai
inima mai bună ca toate celelalte; tu îmi eşti mai apropiată, şi semeni
cu o fată pe care am văzut-o într-o zi, dar pe care nu cred s-o mai
revăd vreodată. Aflându-mă pe-o corabie care s-a scufundat, am fost
dus de valuri la ţărm, lângă o mănăstire unde erau mai multe fete. Una
dintre ele, cea mai tânără, mă găsi pe mal şi îmi scăpă viaţa, dar n-am
văzut-o decât de două ori, şi niciodată nu voi putea iubi pe alta decât
pe dânsa; ei bine, tu îi semeni aidoma, şi uneori înlocuieşti chipul fetei
acesteia în sufletul meu.
„Doamne, îşi zise în gând Mica Sirenă, el nici nu bănuieşte că
eu l-am purtat pe valuri până la mănăstire şi l-am salvat. Alta-i aceea
pe care o iubeşte. Dar fata aceea e la mănăstire, nu iese niciodată
de-acolo; poate că o va uita pentru mine, pentru mine care-l voi iubi
şi-i voi închina lui toata viaţa mea”.
— Prinţul se însoară cu frumoasă fată a împăratului vecin, auzi
ea într-o zi; el pregăteşte o corabie strălucitoare sub cuvânt că vrea
numai să se ducă să vadă pe împăratul, dar adevărul e că el o să ia pe
fata lui de soţie.
Aceste vorbe făcură pe Mica Sirenă să zâmbească: ea ştia mai
bine ca oricine gândurile prinţului, deoarece el îi spusese: „Fiindcă
doresc părinţii mei, mă voi duce să văd pe frumoasa prinţesă, dar
niciodată ei nu mă vor putea sili s-o iau de soţie. Nu pot s-o iubesc; ea
nu seamănă, ca tine, cu tânăra fată de la mănăstire, mai degrabă te-aş
lua pe tine de soţie, sărman copil găsit, cu ochi fermecători, cu toate că
eşti mută”.
Şi sărutând-o pe frunte prinţul plecă.
— Cred că n-ai teamă de mare, scumpă copilă, îi zise el când
erau pe corabia care-i ducea.
263
Apoi el îi vorbi de furtuni şi de mare când e înfuriată, de peştii
ciudaţi şi de tot ce găseau scafandrii în fundul apei. Vorbele acestea o
făceau să zâmbească.
Cine cunoştea fundul mării mai bine decât ea?
La lumina lunii, pe când dormeau ceilalţi, ea, şezând pe
marginea corăbiei, îşi adâncea privirea în apa străvezie, şi i se părea că
vede palatul tatălui ei, şi pe bătrâna bunică având ochii aţintiţi spre
corabie. Într-o noapte îi apărură surorile ei: ele priveau cu mâhnire şi
îşi frângeau mâinile. Mica Sirenă le chemă făcându-le semne, şi îşi
dădu silinţa să le facă a înţelege că totul mergea bine: dar în clipa
aceea se apropie un marinar, şi ele coborâră în adâncuri, lăsându-l să
creadă că n-a văzut decât spumă de mare.
A doua zi, corabia sosea la cetatea unde locuia împăratul vecin.
Toate clopotele începură a suna, muzici cântau din înălţimile
turnurilor, şi soldaţii se puseră-n rânduri cu steagurile desfăşurate şi cu
armele strălucitoare în bătaia soarelui. Fiecare zi era o sărbătoare:
balurile şi petrecerile se ţineau lanţ, numai prinţesa nu venise încă de
la mănăstire, unde se zicea ca a fost trimisă ca să înveţe toate
îndatoririle împărăteşti. În sfârşit sosi şi ea.
Mica Sirenă era foarte nerăbdătoare de a vedea cât de frumoasă
era prinţesa; i se împlini în sfârşit dorinţa asta: trebui să recunoască şi
ea că niciodată nu văzuse chip mai frumos, faţă mai albă şi mai curată,
şi ochi mai adânc întunecaţi, un fel de albastru închis, ochi într-adevăr
fermecători.
— Tu eşti! strigă prinţul când o zări, tu eşti cea care m-ai scăpat
de la moarte acolo pe ţărm. Şi strânse în braţe pe logodnica lui, care se
înroşise toată. E prea multă fericire! urmă el, întorcându-se spre Mica
Sirenă. Dorinţa mea cea mai vie s-a împlinit! Tu vei împărtăşi
fericirea mea, căci tu ţii la mine mai mult ca toţi.
Copila mării sărută mâna prinţului, cu toate că-şi simţea inima
zdrobită.
În ziua nunţii aceluia pe care-l iubea, ea trebuia să moară şi să
se prefacă în spumă.
Veselia domnea în tot ţinutul; crainici vestiră logodna
pretutindeni în sunet de trâmbiţe. În biserica cea mare miresme ardeau
în cătui de argint, preoţii legănau cădelniţele; cei doi logodnici
264
ţinându-se de mână, primiră binecuvântarea marelui preot. Îmbrăcată
în aur şi mătase, Mica Sirenă era de faţa la cununie; dar urechile ei
n-auzeau cântările, ochii ei nu vedeau sfânta slujbă, nu se gândea
decât la moartea ei apropiată şi la tot ce pierduse ea în lumea asta.
În aceeaşi seara cei doi tineri plecară pe o corabie. Tunurile
bubuiau. Toate steagurile fâlfâiau, în mijlocul corăbiei se aşezase un
cort împărătesc de purpură şi de aur, unde se pregătise un pat măreţ,
pânzele se umflară, şi corabia lunecă uşor pe marea liniştită.
Când noaptea se apropie, se aprinseră felinare de toate culorile,
şi marinarii începură a juca pe punte cu veselie. Mica Sirenă îşi aminti
atunci de seara când, pentru întâia oară, a văzut ea lumea oamenilor.
Se prinse şi ea în joc, zburând cum zboară rândunica, încât uimi pe
toţi cu jocul ei nemaivăzut vreodată. E cu neputinţă însă a spune ce se
petrecea în inima ei. Pe când juca, ea se gândea la acela pentru care
părăsise rudele şi lumea ei, îşi jertfise glasul fermecător, şi suferise
chinuri nemaipomenite. Aceasta era cea din urmă noapte când mai
respira acelaşi aer cu el, când mai privea marea adânca şi cerul
înstelat. Noapte veşnică, noapte fără vise o aştepta, fiindcă n-avea
suflet nemuritor. Până la miezul nopţii ţinură jocul şi veselia pe
corabie, şi ea juca şi râdea, cu moartea-n suflet.
Apoi prinţul şi prinţesa se retraseră în cortul lor; totul intră în
tăcere, şi rămase în picioare numai marinarul care era la cârmă. Mica
Sirenă, rezemată cu braţele-i albe pe bordul corăbiei se uita spre
răsărit unde se iveau zorile; ea ştia că prima rază de soare o va ucide.
Deodată surorile ei ieşiră din mare, albe ca şi dânsa; părul lor
lung nu mai fâlfâia în vânt: fusese tăiat.
— L-am dat vrăjitoarei, ziseră ele, pentru ca să-ţi vină în ajutor
şi să nu mori în dimineaţa asta. Ea ne-a dat cuţitul acesta; vezi ce
ascuţit e. Înainte de a răsări soarele, trebuie să-l împlânţi în inima
prinţului, şi când sângele lui cald va curge pe picioarele tale, atunci ele
se vor uni şi se vor schimba într-o coadă de peşte. Te vei face iarăşi
sirenă; te vei coborî în apă cu noi, şi numai peste trei sute de ani vei
muri şi te vei preface în spumă de mare. Dar grăbeşte-te, căci clipa
când soarele va răsări, trebuie ca unul din voi să moară. Ucide-l şi
vino cu noi! Vezi tu dunga aceea roşie in faţa noastră? Peste câteva
clipe soarele se va ivi, şi totul va fi sfârşit pentru tine.
265
Apoi, oftând adânc, se cufundară în valuri. Mica Sirenă dădu la
o parte perdeaua de la cort şi văzu pe tinerii prinţi adormiţi. Ea se
apropie încetişor de dânşii, se aplecă şi puse o sărutare pe fruntea celui
pe care-l iubise atât de mult. Apoi întorcându-şi privirile spre răsăritul
care se înroşea din ce în ce, se uită când la cuţitul tăios, când la
frumosul prinţ, ce rostea în vis numele soţiei lui, ridică arma cu o
mâna tremurătoare, dar cuţitul îi căzu din mână. Mica Sirenă se mai
uită o dată la prinţ şi se aruncă în mare, unde-şi simţi corpul topin-
du-se în spumă.
În clipa aceea soarele ieşi din valuri; razele-i calde şi
binefăcătoare cădeau pe spuma rece, şi Mica Sirenă nu se simţea încă
nimicită; ea văzu soarele strălucind, norii de purpură şi pe deasupra ei
plutind mii de fiinţe străvezii din lumile cereşti. Glasurile lor cântau
aşa de dulce şi aşa de tainic, că nici o ureche omenească n-ar fi fost în
stare să le-audă, cum nici de văzut ochiul pământesc nu le-ar fi putut
vedea. Copila mării băgă de seamă că şi ea avea trup la fel ca fiinţele
acelea şi că încet, încet, se lămurea din spumă.
— Unde sunt? întrebă ea cu un glas în care nu mai era nimic
pământesc.
— La Fetele cerului, răspunseră celelalte. Sirenele n-au suflet
nemuritor şi nici nu-l pot dobândi decât prin iubirea unui om, veşnicia
vieţii lor atârnă de puterea altuia. Ca şi sirenele, suflet nemuritor n-au
nici Fetele cerului, dar ele îl pot dobândi prin faptele lor bune. Noi
zburăm în ţările calde, unde aerul otrăvit omoară pe oameni, le ducem
răcoarea binefăcătoare şi răspândim în aer miresmele florilor;
pretutindeni pe unde trecem, ducem sănătate şi voie bună. Şi numai
după ce facem bine vreme de trei sute de ani, dobândim suflet
nemuritor şi putem să ne bucurăm şi noi de veşnica fericire
omenească. Biată mică sirenă, tu ai făcut din toată inima aceleaşi
sforţări, ca şi noi; ca şi noi ai suferit şi ai ieşit învingătoare din toate
încercările, tu te-ai ridicat până la lumea Duhurilor cerului, unde nu
mai depinde decât de tine ca să poţi, după trei sute de ani, dobândi
suflet nemuritor prin faptele tale bune.
Şi Mica Sirenă, ridicându-şi braţele spre cer, simţi pentru întâia
oară că i se umplu ochii de lacrimi.
266
Zgomote de veselie se auziră din nou pe corabie; sirena văzu pe
prinţ şi pe frumoasa lui soţie cum se uitau cu înduioşare la clocotul de
spumă, ca şi cum ar fi ştiut că ea se aruncase în valuri. Nevăzută, ea
sărută fruntea prinţesei, îl mângâie pe prinţ, şi apoi se înălţă cu Fetele
cerului în norul trandafiriu care trecea pe cer.
Sugestii metodice:
1. Cum este lumea din adâncuri?
2. Cine trăia în palat?
3. Ce sunt sirenele?
4. Ce primeau ele când împlineau cincisprezece ani?
5. Pe cine a salvat Mica Sirenă?
6. Ce sacrificiu a făcut Mica Sirenă pentru prinţ?
7. Cu cine s-a căsătorit prinţul?
8. Cum ar fi putut Mica Sirenă să-şi recapete coada de peşte?
9. Cum s-a sfârşit povestea ei?

 Ce dorinţă avea Mica Sirenă?
 Ce îi cere ea vrăjitoarei?
 Fixarea sunetului „Ce”
 Introducerea lui „ce” în silabe:
cea cei cee ceo ceu
ace ice ece oce uce
acea ceace ceacei
 „Ce” în cuvinte monosilabice: ce, cea, ceai, ceas, cer, cerc,
cerb, ciob, cioc, ciur, faci, maci, taci, nuci, reci, duci, mici.
 „Ce” iniţial: cete, cere, cetate, cenuşă, celebră, cercel,
cerneală, ceaşcă.
 „Ce” mediu: ocean, acelaşi, măceşe, secetă, dulceaţă,
luceşte, concert.
 „Ce” final: face, tace, duce, ace, zece, rece, sărace, şoarece,
place, dulce.
 Cuvinte cu dublu „ce”: cercel, cercetat, cearceaf.
267
Broasca
de Silvia Filip
Ieri, Matei a prins o broască

Cam râioasă şi buboasă.
Nu, nu-i broasca de la uşă,
E o broască de pe lac
Care cântă oac-oac-oac,
Care-avea şi un colac.
Broasca învaţă să-noate
Când pe burtă, când pe spate,
Dând din labe pe-apucate,
Însă scurtă i-a fost ora,
Că Matei i-a furat lotca
Şi în cadă el a pus-o
Vrând să o spele cu duşul
Şi cu un prosop curat
Să o şteargă imediat,
Să nu răcească cumva
Broasca mică de smarald
Legănată în hamac…
Sugestii metodice:
1. Ce a prins Matei?
2. Cum era broasca?
3. Ce alt înţeles mai poate avea cuvântul broască?
4. Unde trăiesc broaştele?
5. Ce a făcut Matei cu broasca?
6. De ce?
7. Cum cântă broasca? (onomatopee)
Ma-….. (tei)
broas-………
co-………….
du-…………
pro-…………
268
 Consolidarea sunetului „ce” în propoziţii:
Cere ceai.
Cerul e cenuşiu.
— Ce face copilul acela?
 Consolidarea sunetului „ce” în versuri:
Broscuţa
Hai broscuţo să încerci

Să mănânci sos cu ciuperci,
Cu pilaf, puţină ceapă,
Dacă-ţi place, te rog, cere,
Nouă ne face plăcere…!
Broasca şi răcuşorul
— Un’ te duci, tu, răcuşor?

— Mă duc, broască, să mă-nsor!
— Ia-mă, răcuşor, pe mine,
Căci cu mine-ai s-o duci bine:
Îmi dă tata o moşie
Şi-o baltă cu stufărie…!
— Eu, broscuţă, te-aş lua,
Dar mi-i că m-oi încurca:
N-ai nici cap de legătoare,
N-ai nici trup de cingătoare,
Nici picior pentru papuc…
La ce oare să mă-ncurc?
Sugestii metodice:
1. Unde a pornit racul?
2. Ce îi propune broasca?
3. Cum încearcă să îl convingă?
4. De ce refuză racul propunerea?
5. Completaţi versurile:
269
N-ai nici……… de legătoare,
N-ai nici……… de cingătoare,
Nici……………… pentru papuc
6. Cuvinte mari, cuvinte mici:
broască – ………………..
rac – …………………….
tată – ……………………
cap – ……………………
trup – …………………..
picior – …………………
Brotacul
Pe o margine de lac
Se răsfaţă un brotac
Şi, urcat pe-un brusture,
Pielea să nu-l usture,
Se tot uita către soare:
— Uff, ce zăpuşeală mare!
Tot mai bine e în lac!
Oac, oac, oac!
Sugestii metodice:
1. Ce face brotacul din poezia noastră?
2. Ce este brusturele?
3. De ce credeţi că e posibil să-l usture pielea?
4. Cum este afară?
5. Unde îi place mai mult brotacului?
6. Cum cântă brotacul?
„Peşte nu-i dar stă în baltă,
Nici lăcustă nu-i
Nici greiere sau piţigoi
Şi e cântăreţ de soi.”
(Broscoiul)
270
Petrecere pe lac
Sus pe nufăr s-a urcat

Un broscoi cam bucălat
Şi acum s-a speriat
De-o trompetă şi-un ţambal
De un foşnet din tufiş
De mult zgomot în păpuriş
A uitat să îşi noteze
Pe-un carnet c-un ac de viespe
Că-i pe lac petrecere
Multă lume şi vapoare…
De ce oare? De ce oare?
Sugestii metodice:
1. Cum este broscoiul din poezie?
2. Din ce cauză s-a speriat?
3. Ce cauzează acest zgomot?
4. Cine s-a adunat la petrecerea de pe lac?
De ce marea e sărată?
Tu nu ştii? A fost odată

O sirenă-nlăcrimată
Ce plângea sub luna clară,
Tristă-n fiecare seară.
Şi, de-atâtea lacrimi, iată:
Marea s-a făcut sărată
Şi nu-i bună la mâncare!
Este ora de culcare!
Tată, am ceva să-ţi spun,
Chiar de nu-i un lucru bun!
Marea merge să se culce?
Până mâine, va fi dulce!
Că în valuri, supărat,
Trei bomboane-am aruncat!
271
Sugestii metodice:
1. Cum este apa mării?
2. De ce marea e sărată?
3. Ce a făcut copilul?
4. Ce speră el că se va întâmpla cu apa mării?
5. Spune cum este!(formulare de propoziţii, folosirea unor
adjective care exprimă însuşiri)
Sirena era…………. (înlăcrimată).
Ea plângea sub luna………. (clară).
Ea era….. (tristă) în fiecare seară.
Marea este……… (sărată).
Copilul nu a făcut un lucru….. (bun).
Până mâine marea va fi…….. (dulce).
272
TEMA ANUALĂ – CU CE ŞI CUM EXPRIMĂM
CEEA CE SIMŢIM?
PROIECT TEMATIC – EU SIMT, EU CREEZ,
EU EXPRIM
Poveste de Iarnă
de Mircea Sântimbreanu
Când se trezi din somn, fetiţa auzi un vaier prelung. Goniţi din
urmă de un bici şuierător, pe acoperiş alergau parcă toţi elefanţii
circului căutându-şi înnebuniţi scăparea, undeva, în podul casei. Fetiţa
se repezi la fereastră dar nu văzu nimic afară. Iarna îşi lipise de geam
faţa ei de gheaţă. „Aha, e viscol, gândi ea. Îşi face Baba-Iarna de cap”.
În aceiaşi clipă vântul zgâlţâi cercevelele şi zvârli înciudat spre
fetiţă o trâmbă de zăpadă.
— Babă, zici? Ei bine, lasă c-o să-şi arate baba puterea ei. Când
o să ieşi din casă o să te iau pe sus ca pe un fulg sau o să te îngrop
într-unul din troienele mele.
— Atunci o să se facă poteci! Uite oamenii au ieşit cu lopeţile..
Iarna făcu un salt peste casă şi porni în vârtejuri iuţi rumegând
un alt plan. „Cu nămeţii n-am putut-o opri în casă dar am să vâr peste
ea gerul. Găsesc eu o crăpătură, o bortă ceva şi o să îngheţ totul bocnă,
n-am să mai plec de acolo”.
Izbutise tocmai să strecoare un firicel de ger pe sub uşă când o
văzu pe fetiţă urcând din pivniţa cu braţul plin de lemne.
— Aha, şuieră iarna către ger, vrea să ne alunge cu căldura
sobei. Nu-i nimic, tot o pedepsim noi. A uitat muşcatele între geamuri.
Dacă ne punem pe treabă într-un ceas le degerăm pe toate, până la ele
nu răzbate căldura.
Vântul şi gerul ocoliră de câteva ori casa luându-şi parcă avânt
dar când să se năpustească asupra ferestrei rămaseră încremeniţi.
Fetiţa luase muşcatele din fereastră le aşezase pe o etajeră, departe de
frig.
— Nu, Babă-Iarnă, n-ai să intri aici. Şi nici împrejurul casei
n-am să te las multă vreme. Şi nici pe trotuar căci o să presar cenuşă.
273
— Aşa? Atunci o să vin şi mâine şi poimâine, mereu! Lupta
noastră nu s-a sfârşit, urla ameninţătoare iarna. O să vedem noi care pe
care, mai zise şi luând gerul de mâna şi câteva braţe de fulgi se
îndepărtă. Dar nu prea departe. Venea în fiecare zi, dădea târcoale
casei ba uneori chiar încerca să se strecoare înăuntru. Fetiţa însă
veghea… până într-o bună zi când, de la geam, zări în curtea casei
doar câteva petece de zăpadă. Pământul scotea aburi iar streşinile
picurau voioase.
— S-a dus Baba-Iarna, zâmbi fetiţa, apoi aduse muşcatele pe
pervaz. O pală de vânt rece se năpusti asupra lor dar nu le ajunse căci
se prăbuşi într-o băltoacă trăgând după sine şi gerul. Şi astfel, ultimul
vânt al iernii rămase acolo sub ultima pojghiţă de gheaţă.
Sugestii metodice:
2. Ce anotimp era?
3. De ce s-a supărat Iarna?
4. Cum a încercat să o pedepsească pe fetiţă?
5. Cum s-a apărat fetiţa de gerul iernii?
7. După atâtea încercări mai avea putere Iarna?
7. Ce anotimp urmează după iarnă?
„Bate vântul supărat,
Fulgi de nea a scuturat,
Şi pământul a-mbrăcat.
Copiii şi-au pus mănuşi
Şi-au pornit la săniuş.
De ghicit, vezi nu e greu
Ce anotimp e, dragul meu?”
(Iarna)
274
Zi de primăvară
Am deschis fereastra să vină prietena mea albina. Şi albina mi-a

spus:
— Aş veni cu plăcere, dar nu sunt singură. Mai am o prietenă.
— Foarte bine, i-am răspuns. Prietenii tăi sunt oricând şi
prietenii mei. Vă aştept.
Şi albina a zburat la floare şi i-a spus:
— Ne aşteaptă prietenul meu. Haide repede, repede.
Dar floarea a şoptit sfios:
— Am şi eu un prieten! Fluturele! Aşa că…
— Foarte bine! Prietenii tăi sunt oricând şi ai mei. Să mergem!
Fluturele şi-a legănat aripile albastre în lumina soarelui şi voia
să spună şi el ceva.
— Ştii… nu pot să-l las singur pe prietenul meu! E aici. De
când m-a văzut zburând, numai după mine se uită. Poate să vină şi el?
— Sigur, sigur. Prietenii tăi sunt doar şi prietenii mei.
Şi puiul de găină, căci de el era vorba, auzise tot şi s-a bucurat
de invitaţie. Dar…
— Ştii… a spus puiul de găină fluturelui, am şi eu un prieten!
Uite-l colo lângă gard. Se uită la mine şi se tot miră cât sunt de mic şi
de galben şi iar se uită şi mie-mi plac ochii lui rotunzi şi negri şi…
— Bine, bine, dacă-ţi plac ţie, atunci îmi plac şi mie, a răspuns
fluturele. Haide, cheamă-l şi să mergem!
Şi puiul de găină s-a apropiat de iedul cafeniu şi i-a şoptit:
— Vino, iedule, suntem aşteptaţi.
— Vai de mine, a spus iedul. Dar ştii… eu… eu mai am un
prieten şi…
Şi astfel a apărut mânzul cel alb, iar mânzul cel alb l-a chemat
pe cocostârcul din baltă, iar cocostârcul din baltă a chemat-o pe
răţuşca sălbatică, iar răţuşca sălbatică a chemat vântul, care se legăna
prin trestii, iar vântul l-a chemat pe zmeul de hârtie colorată, care
zbura în înaltul cerului. Iar zmeul de colo:
275
— Vai de mine, sigur că da, cu plăcere! Vântule prieten, dar
eu… ştii… mai am nişte prieteni de care nu mă despart niciodată şi…
— Sunt mulţi? a întrebat vântul.
— Priveşte-i şi tu. Copii! Cei care mi-au dat voie să zbor şi
m-au înălţat până aproape de soare!
— Foarte bine! A spus vântul. Dar copiii sunt şi prietenii mei.
Hai, pofteşte-i repede!
Şi zmeul le-a spus copiilor şi copiii s-au bucurat şi au strigat:
— Foarte bine! Mergem cu plăcere! Dar ştii… noi mai avem un
prieten. Şi am vrea să-l luăm şi pe el, mai ales că e o zi de primăvară
atât de frumoasă.
— Sigur! Sigur! A spus zmeul. Haide, chemaţi-l şi pe prietenul
vostru!
Şi uite-aşa m-am trezit la fereastră cu prietenii mei, copiii.
— Hai, repede, repede, vino cu noi! Mi-au strigat copiii.
Suntem poftiţi de prietenul nostru, zmeul, la vânt, şi de la vânt la
răţuşca sălbatică, şi de la răţuşca sălbatică, la cocostârcul de baltă, şi
de la cocostârcul de baltă, la mânzul cel alb, şi de la mânzul cel alb, la
iedul cafeniu, şi de la iedul cafeniu, la puiul de găină, şi de la puiul de
găină, la fluture, şi de la fluture la floare, şi de la floare, la albină, şi de
la albină….
— De la albină la mine! Eu sunt gazda! Eu am invitat albina şi
albina a invitat floarea, şi floarea pe fluture, şi fluturele, puiul de
găină, şi puiul de găină pe ied, şi iedul pe mânz, şi mânzul… Da…
n-am mai continuat. Pentru că era o zi de primăvară cu mult soare şu
eu eram foarte bucuros de oaspeţi. Hai, primăvară, pofteşte la mine în
odaie cu toată lumina ta.
Sugestii metodice:
1. În ce anotimp se petrece această întâmplare?
2. Cine a fost prima invitată?
3. Care au fost următorii?
4. Cum este afară?
5. Ce se întâmplă cu natura în anotimpul primăvara?
6. Ştii cum face fiecare? (onomatopee: albina, puiul, iedul,
mânzul, vântul, răţuşca; imităm mirosul florilor)
276
„Dac-ar fi după a noastră joacă
Noi le-am mai opri oleacă
Dar toţi oamenii din sat
Vor timp bun pentru arat,
Pomii vor să-nmugurească
Iarba vrea şi ea să crească
Cine ghiceşte?”
(Primăvara)

— Cine se bucură cel mai mult de sosirea primăverii?
— Noi, cei mici!
 Fixarea sunetului „Ci”.
 Introducerea lui „ci” în silabe:
cia cie cio ciu
aci eci oci uci
ocio ciocio
 „Ci” iniţial: cine, cineva, citeşte, citit, ciripit, ciorap, cioară,
ciocolată, cizme
 „Ci” mediu: vecin, răcit, rădăcină, căciulă, picior, salcie,
delicios, lipicios, mincinos, oricine, bicicletă
 „Ci” final: deci, aici, aduci, arici, papuci, pitici.
 Care sunt vestitorii primăverii? Vă voi spune câteva versuri
despre o rândunică:
„Uite, uite, vezi aici
Cuibul unei rândunici
Iar în cuib cinci ouă mici
Vor ieşi cinci pui voinici.
În curând vom auzi
Cip-Cirip în zori de zi.”
277
Moş Viscol şi primăvara
adaptare după Victor Eftimiu
Părinţii mei erau oameni săraci. Tata era pădurar. Multe s-au
mai schimbat de atunci! Nici din pădure n-a mai rămas ce era odată.
Într-o zi de iarnă, pe înserate, nu ştiu ce treabă aveau prin sat, că taica
şi cu măicuţa plecară de acasă, lăsându-mă singur cu bunica. Eu parcă
aveam o presimţire, mi-era frică să nu-i apuce viscolul pe drum. Greu
îmi venea să-i văd plecând! Şi mi-a ieşit dreptatea! N-apucaseră ei
bine să ajungă în vale, că odată s-a pornit viforniţa. Nu se mai vedea
luminiţă. Zăpada cădea din cer parcă o zvârlea cineva cu lopata.
Văzduhul era numai răbufneli de vânt şi vârtejuri. Tremuram tot. Aşa
ceva nu mai văzusem. Nici bunica n-apucase aşa ceva, cât era
dumneaei de bătrână.
— Cât sunt eu de bătrână, n-am apucat aşa ceva! Şi doar ne
aflăm la sfârşitul iernii, nu în toiul ei, în alţi ani pe vremea asta
mirosea a primăvară!
Bunica începu să-mi spună basme, doar m-o adormi, doar mi-o
trece grija de părinţi. Dar mie numai de somn nu-mi ardea. Zic:
— De ce s-apucară să plece tocmai acum, bunicuţo?
— Or fi având treabă… Ştiu ei ce ştiu!…
— Cum o să mai vie înapoi pe aşa vreme?
— Lasă, nu le duce tu grija! O să doarmă la vreo rudă din sat. Şi
mâine, când se va potoli urgia, ai să-i vezi acasă pe nepusă masă!
Îmi venea să plâng. Îmi înghiţeam lacrimile şi sughiţurile.
Bunica mai punea câte un lemn pe foc, să mă uit cum s-aprinde şi
trosneşte şi să-mi treacă spaima. Aş! Eu tot la fereastră alergam.
Crivăţul se răsucea prin horn. Afară parcă fluierau o mie de hornuri.
Pe urmă, n-am avut încotro şi m-am culcat. Nu puteam să aţipesc.
Bunica adormise şi se întrecea la sforăit cu viforul. Încet-încet, tot
auzind-o cum răsuflă şi sforăie, m-a prins şi pe mine somnul. Am
început să visez. Mi s-a părut că bate cineva la uşă. Un glas de femeie
se tânguia pe afară:
— Deschideţi, oameni buni! Deschideţi că vine să mă ia Moş
Viscol!
278
Rugăminţile ei se amestecau cu un clinchet de zurgălăi. Întâi
departe, pe urmă tot mai apropiat. Venea Moş Viscol în sanie de
gheaţă, trasă de doi cai de abur îngheţat. Iar zurgălăii erau ţurţurii care
se ciocneau unul de altul.
Şi iar se tânguia glasul de la uşă:
— Deschideţi oameni buni, că dacă nu, am să mă sfârşesc la
pragul vostru!
M-am repezit să-i deschid. A intrat o femeie tânără şi frumoasă,
cu părul lung de aur, împletit cu flori. Braţele îi erau încărcate cu
ramuri verzi.
— Cine eşti? zână dragă, am întrebat-o plin de uimire.
— Primăvara!îmi răspunse ea. Am văzut bordeiul ăsta şi am venit
să mă adăpostesc, să mă ascund! Moş Viscol aleargă după mine, să mă
prindă şi să mă-nchidă în peştera lui din munţi, să nu mai viu niciodată pe
pământ. Rogu-te copilule, arată-mi un ascunziş, până o trece primejdia!
Am luat-o de mână şi am dus-o într-un coşar întunecat, lipit de
bordei. N-apucasem bine să aţipesc şi mă pomenii că cineva bate la uşă, o
zgâlţâie gata s-o scoată din ţâţâni. Duduia mereu. Un glas gros porunci:
— Deschide!
— Cine eşti? Ce vrei?
— Asta nu-i treaba ta! Deschide, că de nu, odată suflu şi zboară
acoperişul, cu tine cu tot!
Coperişul n-a zburat, dar a zburat uşa. M-am pomenit cu Moş
Viscol în bordei. Se uita în toate părţile.
— Unde e?
— Cine să fie?
— Ştii tu cine!
— Ba nu ştiu de loc.
— Mă, nu te mai preface! Mie-mi miroase a Primăvară. Unde ai
ascuns-o?
— Ia lasă-mă-n pace, moşule, că mi-e somn!
— Ţi-e somn, hai? Stai că-i arăt eu ţie acum! O să vie haita mea
de lupi, să te-nţelegi cu ei, cu mine văd că nu vrei să te-nţelegi!
Nu isprăvise vorba bine moşul, că odată auzii nişte lătrături.
Ce-mi văzură ochii? Câţiva lupi se ridicaseră-n două picioare, la
ferestruica bordeiului şi se uitau la mine cu nişte scântei galbene
deasupra botului; îmi arătau dinţii ascuţiţi şi cântau:
279
Ham! Ham! Ham! Ia seama bine.
Că va fi amar de tine!
Pe Moş Viscol să-l asculţi
Că suntem aicea mulţi!
Lupii se dădură jos, apoi începură să s-arate iar, tot unul câte
unul. Cântau, se lăsau la pământ, şi altul răsărea la fereastră.
Întâi s-a ivit unul mare cât un urs şi cânta aşa:
Eu sunt lupul cel bătrân.
Cel mai mare, mai hapsân
Vin din codrul cel adânc,
Sunt flămând, vreau să mănânc!
Pe urmă a venit o lupoaică:
Ham! Ham! Ham! Mânca-te-ar maica
Am venit şi eu, lupoaica
Vreau să stau lângă focşor!
Fă-mi şi mie un locşor!
După lupoaică iacă şi un pui de lup:
Eu sunt lupul cel mai mic.
Nu sunt mare, sunt pitic,
Dinţişorii mi-au crescut
Vino-ncoa să te sărut!
Pe urmă se ridicau toţi laolaltă, îşi puneau labele pe fereastră, se
uitau la mine şi cântau:
— Ham! Ham! Ham! Ia seama bine.
Văzându-mă în primejdie, Primăvara a ieşit deodată din
ascunzătoare.
— Uite-mă, Viscole. Ce pofteşti?
— Să vii cu mine în sanie, să te duc în munţi, să te ascund în
peşteră, să mă laşi în pace! De când e lumea lume, te ţii de capul meu!
N-apuc să mă aşez bine pe case şi pe câmpii, pe livezi şi pe ogoare, şi
odată mă pomenesc cu tine, cu soarele şi cu vântul cald, îmi zvântaţi
zăpada, îmi luaţi împărăţia pământului!
— Zăpada e făcută să intre-n pământ, să topească seminţele, să
dea omului hrana cea de toate zilele! îi răspunse Primăvara. Tu le ţii
pe toate îngheţate, drumurile înfundate, apele înlănţuite… Ascultă-le
cum gem sub acoperişuri de gheaţă!
280
Şi în aceeaşi clipă ajunse pân-la mine un cântec plin de jale,
cântecul izvoarelor şi al gârlelor întemniţate:
Mur! Mur! Mur!
Ne e dor de azur!
Dulce susur de izvor
Murmurat al apelor,
Murmurăm şi susurăm,
Susurăm şi suspinăm:
Mur-mur-mur şi glu-glu-glu!
Cruntă soartă ne bătu!
Stăm închise, fără viaţă
În sicriul cel de gheaţă
Razele nu ne pătrund,
Îngheţăm aici la fund,
Glu-glu-glu şi mur-mur-mur,
Ne e dor de azur!
Primăvară, Primăvară,
Dulcea noastră surioară,
Vino iar cu bunul soare,
Scapă-ne de închisoare!
— Ia auzi vorbă! râse Moş Viscol. Să poftească soarele să se
arate, că odată îl trimit pe fratele meu, Gerilă, să-l îngheţe!
— Nu te mai lăuda atâta, moşule, îi răspunse Primăvara. Ţi-a
trecut vremea! E rândul meu acum! Nu vezi că abia te-ai apropiat de
foc şi-ai început să te topeşti? Da’ când s-o ivi soarele? Şi Primăvara,
legănând o ramură înflorită în jurul capului moşneagului, spunea un
descântec pe care eu nu-l înţelegeam. Dar vraja acelui cântec se simţi
numaidecât. Pe obrajii lui Moş Viscol începeau să se scurgă broboane
de apă.
— Aoleu, se sperie el, trecându-şi mâna pe frunte, pe piept.
A-nceput să-mi plouă din barbă! Mi s-a topit barba! Aoleu, am început
să mă topesc! M-am topit!
Şi, pe când vorbea, Moş Viscol porni să se moaie, să se moaie,
să se prefacă în şiroaie de apă, apoi în aburi care se strecurau pe horn,
sus, spre cerul care se însenina. Fereastra se deschise singură şi
Primăvara se înălţă uşor, ca un fluture uriaş şi zbură… zbură departe,
281
până nu se mai văzu. Un ciripit de păsărele porni din toate părţile,
apele gâlgâiau vesel, iar vântul cald intra pe fereastră şi aducea miros
de viorele şi de cireş înflorit…
Şi m-am deşteptat, m-am frecat la ochi, m-am uitat în jurul meu
şi am văzut iar bordeiul nostru, focul stins în vatră. Mi-a părut rău că
nu mai vedeam Primăvara lângă mine. Tare îmi părea rău! Cât pe-aci
să plâng. Afară viforniţa se potolise. Bunica se sculase de mult şi
robotea prin casă încet, ca să nu mă trezească. Mare mi-a fost bucuria
când am auzit pe-afară glasul drag al părinţilor, se întorceau din sat
veseli, îşi scuturau opincile de zăpadă şi mă strigau pe nume şi râdeau.
Veneau cu traista plină de bunătăţi.
Le-am ieşit înainte bătând din palme şi strigând:
— Bine-ai venit, tăticule! Mămico, bine-ai venit! Dacă v-aţi
întors voi acasă a venit şi primăvara!
Mă luară în braţe şi mă sărutară pe amândoi obrajii.
Parcă nici nu trecuse viscolul prin bordeiul nostru!
Pe uşa deschisă venea miros de ape dezgheţate, de zăpadă topită
în soarele argintiu… Adieri calde, încărcate de toate miresmele
primăverii năvăleau de pretutindeni, în vreme ce răsuna cel dintâi
cântec de piţigoi…
Aşa, măi piţigoiule, aşa!
Sugestii metodice:
2. Ce s-a întâmplat cu părinţii copilului?
3. Ce simţea copilul?/
4. Ce vis a avut copilul?
5. Ce s-a întâmplat când s-a trezit?
6. Ce anotimp se instalase?
„Se umflă pâraiele
Se-ntorc călătoarele
Iarna-ncepe să-ncolţească
Şi pomii să-nmugurească?”
(Primăvara)
282
Ghiocelul
Spre sfârşit de iarnă grea,

De sub pătura de nea,
S-a ivit un ghiocel
Aninat ca un cercel
Într-un vârf de firicel
Ghiocelul, clopoţelul.
El a dat de veste iară,

Că dorita primăvară
A venit din nou în ţară
Cu căldură şi cu soare
Pentru fiecare floare.
Sugestii metodice:
1. Când apar ghioceii?
2. Cum este ghiocelul?
3. Ce vesteşte ghiocelul?
4. Cum este anotimpul primăvara?
„Când zăpada se topeşte
De sub ea el se zăreşte
E firav şi mititel
Şi-are-o floare clopoţel?”
(Ghiocelul)
283
Vine primăvara!
Vine primăvara!
Ghioceii înfloresc.
Deasupra bălţii adânci
Fazanii se-ncălzesc.
Vine primăvara!
Soarele răsare.
Pe crengile copacilor
Vezi păsări călătoare.
În aer rândunica
Cu voioşie zboară
Iar greieraşii veseli
Pe noi ne înconjoară.
Sugestii metodice:
2. Care sunt semnele anotimpului primăvara?
3. Cum este vremea primăvara?
4. Spune ce face şi când face! (verbe de acţiune la timpul
prezent)
Primăvara…….. (vine).
Ghioceii…. (înfloresc).
Soarele…. (răsare).
Rândunica….. (zboară).
Greieraşii ne………. (înconjoară).
284
Ciripit de păsărele
Primăvară, primăvară,
Ciripit de păsărele,
Floricele pe vâlcele,
Brebenei şi viorele,
Şi un stol de rândunele;
Zile calde, zile bune,

Primăvară, primăvară,
Să vii şi la noi în şcoală;
Îţi cântăm cu bucurie
Cum îţi cântă-o ciocârlie!
Sugestii metodice:
2. Ce semen ale primăverii întâlnim în poezie?
3. Ce flori de primăvară cunoaşteţi?
4. Cum sunt zilele de primăvară?
5. Unde este chemată primăvara?
6. Cum primesc copiii sosirea primăverii?
285
Scrisoare de la rândunele
de Elena Dragoş
Cocostârcul astăzi
S-a întors acasă.
Toată păsărimea
L-a primit voioasă.
Vin să-l vadă vrăbii,

Bun venit să-i zică.
Broaştele de baltă
Au murit de frică
Iar drumeţul spune:

„De la rândunele
V-am adus scrisoare.
Vă e dor de ele?”
„S-o citim!” – strigară

Vrăbiile toate… „
Scumpe surioare,
Noi suntem departe,
Dar vâslim spre ţară,

Zilele-s senine,
Nu e ca acasă
Nicăieri mai bine!”
Sugestii metodice:
1. Care este prima pasăre care s-a întors în ţară?
2. De cine este el întâmpinat?
3. Ce simt broaştele? De ce?
4. Ce a adus cocostârcul?
5. Ce anunţă rândunelele în scrisoare?
286
„Cine primăvara vine
De pe meleaguri străine
Are coada furculiţă
Şi-şi clădeşte odăiţă,
Sub o streaşină de casă.”
(Rândunica)
Mama
de Mircea Sântimbreanu
A fost odată o mama tânără şi frumoasă. Ce să mai spun despre

dânsa ca s-o aveţi mai bine în faţa ochilor? Semăna cu mama,
fiecăruia dintre voi, copii. Semăna atât de bine, încât ceea ce vă voi
povesti nici nu mai este o poveste. Sau dacă vreţi, este povestea
oricărei mame. Copiii ei nu băgau de seamă multe lucruri la dânsa.
Nici că e tânără şi frumoasă, nici – uneori – că e obosită şi
îngândurată, nici că e adesea veselă şi bucuroasă ca un copil.
Ea era mama…
Un singur lucru era cu neputinţă să nu-l observe. Mama putea
oricând să se lipsească de un lucru al ei. Ea, dintre toţi ai casei, spunea
cel mai arareori cuvintele: „A mea”, „al meu”. Ar fi putut să nu le
spună deloc. Şi totuşi n-ar fi putut. Căci spunea aceste cuvinte zilnic,
doar că le spunea ca orice mama:
— Băiatul meu, fetiţa mea, copiii mei…
Mama, care putea sa renunţe la orice pe lume, niciodată n-ar fi
renunţat să rostească cu mândrie: „copilul meu”.
Câteodată însă, cuvintele acestea le rostea înăbuşit, cu greutate.
— Cine a murdărit pereţii casei?
— Băiatul meu, răspundea mama, plecându-şi fruntea.
— Ce rochiţă pătată…. A cui eşti fetiţo?
— Fetiţa mea, zicea mama ruşinată.
— Cine ţipă atât de tare?
— Copiii mei, spunea ea, şi glasul parcă lăcrima, era stins, abia
auzit. Ea însăşi părea că îmbătrâneşte dintr-o dată, ca nu mai e tânără
şi frumoasă.
287
Adesea însă spunea aceste cuvinte răspicat, în auzul tuturor.
Când era, de pildă întrebată:
— Cine e acest copil harnic?
— Băiatul meu, răspundea mama şi ochii îi străluceau.
— Ce frumos vorbeşte mititica asta. Cine e?
— Fetiţa mea, zicea mama bucuroasă.
— Ce curaţi sunt aceşti copii. Ai cui sunt oare?
— Sunt copiii mei, spunea mama şi în glasul ei era mândrie,
chipul i se lumina, iar dânsa părea pe dată tânără şi frumoasă ca o
zână.
Şi timpul a trecut, copiii au crescut, mama nu mai era nici
tânără şi nici atât de frumoasă. Dar nimeni nu bagă de seama aceasta.
Căci copiii se străduiau mereu să-i dea prilejul să spună necontenit,
răspicat, în auzul tuturor, cu mândrie, cuvintele:
— Copiii mei!
Era izvorul tinereţii mamei. Şi mama părea mereu tânără si
frumoasă!
Sugestii metodice:
1. Cum era mama din această poveste?
2. Cum este mama ta?
3. Ce cuvinte rostea mama cu mândrie?
4. Când îi era greu să rostească aceste cuvinte?
5. Cum se simţea în acele momente?
6. În ce momente era mândră de copiii ei?
7. Părinţii voştri se mândresc cu voi? Când aţi simţit acest
lucru?
8. Ce o ajută pe mamă să rămână mereu tânără şi frumoasă?
9. Joc exerciţiu: „Al/a cui este?” (Se vor folosi imagini cu
mama, tata, bunica, frate, soră).
288
Inimioare, inimioare
de Sarina Cassvan
Inimioare! Cine mai cumpără inimioare de turtă dulce?

Inimioare! Aşa striga într-una negustorul cel cu luleaua în colţul gurii
şi cu pălăria mare cât roata de car.
Un băieţaş se apropie de dânsul şi alese o inimioară de turtă
dulce, presărată cu bomboane colorate.
În ghereta lui, vânzătorul de dulciuri are inimioare, păpuşele şi
soldaţi de turtă dulce.
Băieţelului îi place însă inimioara. Şi nu pentru că are de gând
s-o mănânce, ci fiindcă vrea s-o ducă mamei lui, care s-a îmbolnăvit
de „inimă rea”.
Aşa a auzit el pe cineva din casă spunând. De aceea îşi făcu
repede socoteala: „Îi va duce mamei inima aceasta de turtă dulce, ca să
şi-o puie în locul inimii celei rele şi să se facă sănătoasă”.
— Cât ceri pe inimioara asta? îl întrebă pe vânzător.
— Cinci lei, răspunse acesta.
— E prea scump pentru mine, făcu băiatul întristat.
— Da’ câţi bani ai tu?
Copilul se căută prin buzunare şi-şi numără grijuliu bănuţii:
— N-am mai mult decât doi lei.
— Dar pentru cine o cumperi? îl iscodi omul cu pălăria cât roata
de car.
— Pentru mama. E bolnavă de „inimă rea”.
Vânzătorul zâmbi şi-i dădu turta dulce fără să primească niciun
ban.
Copilul mulţumi şi alergă într-un suflet acasă.
— Mămico, mămico! Ţi-am adus altă inimă, arunc-o pe
cealaltă, care e rece şi pune-o pe asta, să te faci sănătoasă!
Mămica nu înţelese întâi ce vroia să spună copilul, dar când
văzu în mâna lui inimioara de turtă dulce, îl luă în braţe şi-l sărută:
— Să trăieşti dragul mamei! Eşti un băieţel bun. Nu înţeleg însă
de ce vrei s-o arunc pe cealaltă?
289
— Fiindcă toţi din casă spun că te-ai îmbolnăvit de „inimă rea”.
M-am dus la Moşi cu ceilalţi copii şi când am văzut inima asta de turtă
dulce, m-am gândit s-o cumpăr pentru tine. Nu-i aşa că am făcut bine,
măicuţă?
— Foarte bine, băiatul meu drag, răspunse mama, mângâindu-l
dar, să ştii că inimile oamenilor nu se pot schimba. Eu însă mă voi
face bine, dacă tu vei mânca în locul meu inimioara asta de turtă
dulce.
La început, băiatul nu vru să se atingă de ea, dar mama lui o
rupse în două, muşcă o bucată şi îi dădu lui restul.
Şi parcă în ziua aceea, cu sănătatea începu să-i meargă din ce în
ce mai bine.
Peste câteva zile, doctorii îi îngăduiră chiar să iasă din casă, şi
ea se duse împreună cu băieţelul la vânzătorul de turtă dulce.
— Bună ziua, nene, îl salută bucuros băieţaşul.
— Bună ziua, băiete! Ce doreşti?
— Nimic. Uite, ţi-am adus-o pe mămica. Vrea să-ţi
mulţumească pentru turta dulce pe care mi-ai dat-o şi care a făcut-o
sănătoasă.
— Care turtă dulce? se miră vânzătorul, nemaiamintindu-şi de
loc întâmplarea cu „inima rea”.
Mama băiatului îi spuse însă în câteva cuvinte cum stăteau
lucrurile.
— Am fost foarte bolnavă, povesti ea. Într-o zi copilaşul meu a
venit la dumneata să cumpere o inimă de turtă dulce, cu care să mi-o
înlocuiască pe a mea.
— Da, da! Aşa e!zâmbi vânzătorul. Acum îmi aduc aminte.
— Tocmai de aceea am venit, să-ţi mulţumesc încă o dată. E
drept că băiatul meu are o inimă bună, dar şi dumneata eşti un om de
ispravă.
Apoi, îşi luă băieţaşul de mână şi porni la plimbare prin parc.
Copilului îi sălta inima de bucurie. Era mândru că mergea
alături de mama lui, care era tânără, frumoasă şi sănătoasă.
Şi cum oare să nu te faci sănătoasă, când ai un copil cu o inimă
atât de bună?!
290
Sugestii metodice:
1. Pentru cine dorea băieţelul să cumpere inimioara de turtă
dulce?
2. Ce suferinţă avea mama lui?
3. Ce a făcut vânzătorul?
4. Cum a reacţionat mama la gestul băiatului?
5. Cum s-a schimbat starea ei de sănătate?
6. Cum explicaţi acest lucru?
— Cum a fost gestul băiatului?
— Gestul său a fost generos.
 Fixarea sunetului „Ge” în silabe:
gea gei geo geu
age ege ige oge uge
agea geage geagei
 Introducerea sunetului „ge” în cuvinte monosilabice:
ger, geam, gem, gest, gen
 „Ge” iniţial: geantă, geme, geamăt, geamantan,
genunchi, general, generos
 „Ge” mediu: agent, deget, săgeată, ager, înger, mărgea,
fulger, Eugen
 „Ge” final: unge, rege, fuge, plânge, împinge, minge,
ninge, strânge
Cenuşăreasa
de Fraţii Grimm
Trăia odată, într-un mic orăşel de provincie, un om putred de

bogat, căruia se întâmplă să-i cadă nevasta grav bolnavă. Când simţi
că i se apropie sfârşitul, femeia îşi chemă la căpătâi singurul copil, o
fetiţă, şi-o povăţui aşa:
— Draga mamei, orice ţi s-ar întâmpla, cată să-ţi păstrezi mereu
sufletul neîntinat!
Apoi, femeia îşi mai privi încă o data copila, o sărută duios pe
frunte, şi-şi închise ochii pentru vecie. De-abia trecu iarna că tatăl
291
fetiţei îşi şi luă altă nevastă. Femeia aceasta de-a doua era văduvă
după primul ei bărbat şi îşi aduse-n casă cele două fete pe care le avea
din prima căsătorie. Fetele erau nespus de frumoase, dar pe cât de
luminos le era chipul, pe atât de întunecat şi plin de răutate le era
sufletul. De îndată ce o cunoscură pe surioara lor vitregă, pentru
mezină începură să curgă zile pline de amărăciune.
— Crezi că se cade să stai cu noi în odaie?, o bruftuluiră fetele
de îndată ce o văzură. Cine vrea să mănânce ori să doarmă în
aşternuturi curate n-are decât să muncească! La bucătărie cu tine,
acolo îţi e locul!
Mai întâi, îi luară straiele ei cele frumoase şi-o îmbrăcară c-o
vechitură de rochie cenuşie. Apoi o încălţară cu nişte papuci de lemn.
— Ia priviţi la domniţa asta mândră, ce gătită e! strigară fetele
maşterei, luând-o în râs.
Apoi o îmbrânciră în bucătărie, într-un alai de batjocuri. Acolo
o puseră să robotească din greu, de dimineaţa până cădea noaptea: să
se scoale până-n ziuă, să care apă, să aprindă focul în sobe, să facă de
mâncare şi să spele rufele. Şi, ca şi cum acestea n-ar fi fost şi aşa de
ajuns, atunci când biata fată nu mai prididea cu câtă treabă avea de
făcut, surorile ei azvârleau lintea şi mazărea-n cenuşă. Iar mezina
trebuia să stea s-o aleagă bob cu bob.
Seara, copila cădea frântă de oboseală, doar muncea de se
spetea cât era ziulica de lungă. Dar cum n-avea un pat unde să-şi
întindă oasele trudite, se cuibarea în cenuşă, lângă vatră. Astfel, până
şi somnul îi era numai chin şi amar! Şi, pentru că din această pricină
era totdeauna plină de cenuşă, îi ziseră în râs Cenuşăreasa.
Într-o zi, tatăl fetelor se pregătea să plece la iarmaroc. Înainte de
a-şi lua rămas bun, apucă să le întrebe pe cele două fete vitrege ce
daruri voiau să le aducă de acolo.
— Rochii frumoase! – răspunse prima.
— Ba mărgăritare şi nestemate, zise cea de a doua.
— Da’ ţie, Cenuşăreaso, ce-ţi doreşte inima să-ţi aduc? întrebă
tatăl ei, într-un sfârşit.
— Cea dintâi rămurică ce s-o anina de pălăria dumitale, la
întoarcerea acasă. Pe aceea s-o rupi, dragă tată, şi să mi-o aduci.
292
La iarmaroc, omul avu grijă să cumpere pentru fetele vitrege
rochii frumoase, mărgăritare şi nestemate. În drum spre casă, când fu
să treacă printr-un desiş înverzit, îl atinse o creangă de alun şi-i dădu
jos pălăria de pe cap. Atunci îşi aminti de rugămintea Cenuşăresei,
rupse creanga şi-o luă cu sine.
După ce ajunse acasă, le dărui fetelor vitrege ceea ce-i ceruseră
fiecare, iar Cenuşăresei îi dădu creanga de alun. Fata îi mulţumi din
suflet şi, către seară, se duse la mormântul mamei sale, sădi crenguţa
în pământ şi începu să plângă atât de amarnic, că lacrimile picurară pe
ramură şi-o udară. Iar crenguţa crescu mare, transformându-se pe dată
într-o mândreţe de copac.
De fiecare dată când Cenuşăreasa se ducea la mormântul mamei
sale zărea o păsărică albă, zburdând dintr-o creangă în alta a alunului.
Şi, ori de câte ori avea fata vreo dorinţă, păsărica i-o împlinea şi-i
arunca din pom tot ce-i poftea inima.
Odată s-a întâmplat ca împăratul să pună la cale o mare
petrecere, care trebuia să ţină trei zile încheiate, şi le-a poftit la ospăţ
pe toate fetele frumoase din împărăţia lui. Pasămite, împăratul gândea
că-n chipul asta feciorul lui o să-şi poată alege mai bine mireasă.
Când aflară că fuseseră şi ele poftite la petrecere, surorile
vitrege ale Cenuşăresei nu-şi mai încăpură în piele de bucurie. Aşa că
o chemară pe Cenuşăreasa şi-i porunciră:
— Vin de ne piaptănă! zise cea mai mare dintre surori. N-auzi?
Şi treci de ne lustruieşte de îndată condurii!
— Ba, mai întâi încheie-ne cataramele, zise a doua, că ne
grăbim. Ne ducem la petrecerea de la palatul împăratului!
Cenuşăreasa făcu întocmai precum i se poruncise, dar plânse cu
lacrimi amare din pricină că ar fi dorit şi ea să se ducă la petrecere. Şi,
fiindcă-i plăcea tare mult să danseze, se rugă de mama ei vitregă să se
îndure şi s-o ia şi pe dânsa la bal.
— Ce-mi aud urechile, Cenuşăreaso? se prefăcu uimită maştera.
Eşti toată plină de praf şi de funingine, dar încă mai năzuieşti să mergi
la bal? N-ai nicio rochie mai de Doamne ajută şi nici încălţări potrivite
în picioare. Cum vrei să dansezi aşa?
Dar cum fata stărui, cu lacrimi în ochi, în rugămintea ei,
maştera păru să se-nduplece şi-n cele din urmă zise:
293
— Uite, aici! Am răsturnat o strachină de linte în cenuşă. Dacă
eşti în stare ca-n două ceasuri să alegi toată lintea, atunci o să-ţi
îngădui să ne însoţeşti la petrecere.
Cenuşăreasa ieşi în grădină pe uşa din dos şi strigă:
— Blânde porumbiţe şi voi, turturele, şi voi, păsări ale cerului,
veniţi toate de-mi ajutaţi s-alegem lintea.
Bobul bun, ici, în ulcică.
Iar cel rău în guşulică…
Cenuşăreasa n-apucă să-şi sfârşească bine vorba, că de îndată
sosiră-n zbor două porumbiţe albe şi intrară pe fereastra din bucătărie.
După aceea, se iviră alte două turturele şi apoi, într-un lung alai lung
veniră şi alte zburătoare ale cerului, bătând uşurel din aripi.
Se aşezară toate în jurul vetrei, făcându-şi loc în cenuşă.
Porumbiţele clătinară din căpşor şi începură să ciugulească ele întâi:
pic, pic, pic. Apoi toate celelalte păsări începură să ciugulească după
dânsele, până ce aleseră boabele şi umplură strachina vârf cu ele. Nu
dură mai mult de un ceas şi păsărelele isprăviră treaba, după care-şi
luară zborul pe fereastră.
Fata îi duse mamei vitrege strachina şi se bucură-n gândul ei,
crezând c-o vor lua şi pe dânsa la petrecere. Dar maştera i-o tăie scurt:
— Nu, fată, degeaba te ţii scai de mine, nu te pot lua cu noi.
N-ai nici straie frumoase, nu ştii nici să dansezi cum se cuvine, şi tare
mi-e teamă că ai să ne faci de râsul lumii!
Cenuşăreasa se porni atunci pe un plâns de se rupea cămaşa pe
ea. Văzând asta, maştera îi zise:
— Ei, hai, dacă până într-un ceas eşti în stare să-mi alegi din
cenuşă două străchini de linte, să ştii că te iau şi pe tine! Dar în gând
maştera îşi zicea: „Las că n-o să poată face ea una ca asta, nici în
ruptul capului!”
După ce maştera răsturnă două străchini de linte în cenuşă, fata
se duse în gradină, pe uşa din dos şi strigă:
— Blânde porumbiţe, şi voi, turturele, şi voi, păsări ale cerului,
veniţi toate de mă ajutaţi s-aleg lintea.
Bobul bun, ici, în ulcică,
Iar cel rău în guşulică…
294
Cenuşăreasa n-apucă să sfârşească bine vorba şi numai ce
sosiră-n zbor două porumbiţe albe şi intrară pe fereastra din bucătărie.
După aceea, se iviră două turturele şi apoi, într-un alai, veniră toate
zburătoarele cerului, lovind uşurel din aripi. Şi se aşezară în jurul
vetrei, făcându-şi loc în cenuşă. Porumbiţele clătinară din căpşor şi
începură să ciugulească: pic, pic, pic, pic. Apoi celelalte se luară după
dânsele. Şi aşa se apucară toate de ciugulit până ce aleseră boabele
bune şi umplură străchinile vârf cu ele. Nu trecuse decât jumătate de
ceas şi păsărelele isprăviră de ales toată lintea, după care zburară din
nou pe fereastră.
Fata îi duse mamei vitrege străchinile cu linte şi se bucură în
gândul ei, crezând că, de data aceasta chiar că o vor lua şi pe ea la
petrecere. Dar maştera se împotrivi şi acum:
— Degeaba te omori cu firea, că tot n-o să te iau cu noi! Nu
vezi: n-ai nici straie frumoase şi nici să dansezi nu te pricepi. Ce, vrei
să ne fie ruşine cu tine?
Apoi îi întoarse spatele şi plecă la petrecere împreună cu fetele
ei cele fudule.
După ce rămase singură-singurică în toată casa, Cenuşăreasa se
duse la mormântul mamei sale, se aşeză sub alun, şi grăi:
Alunaş drag, alunaş,
Scutură-te, rogu-te-aş,
Şi mă-mbracă-n strai vrăjit
Numa-n aur şi argint.
Pasărea cea albă, care se afla în alun, îi aruncă de sus o rochie
ţesută toată numai din aur şi din argint, şi-o pereche de conduri
meşteriţi din mătase.
Cenuşăreasa se îmbrăcă-n grabă şi se duse la petrecere. Maştera
şi fetele acesteia o văzură, dar n-o recunoscură. Îşi spuseră că fata
aceea era, pesemne, vreo domniţă de pe alte meleaguri, atât era de
frumoasă, în rochia ei ţesută din fire de aur şi de argint. La
Cenuşăreasa nu se gândiră nicio clipă, ştiind c-o lăsaseră acasă, lângă
vatră, să aleagă lintea din cenuşă.
Feciorul împăratului însă, de cum o zări pe fată, îi ieşi înainte, o
prinse de braţ şi-o pofti la dans. Şi nici că mai vru să danseze cu vreo
295
altă fată! Dansară ei împreună cât dansară, dar când se apropiară
zorile, fata vru să se ducă acasă.
— Merg şi eu cu tine, că vreau să-ţi ţin de urât pe drum, îi zise
feciorul împăratului.
De fapt, el dorea să afle cât mai degrabă a cui era mândreţea
aceasta de fată. Cenuşăreasa însă îi scăpă printre degete, şi ajungând
acasă tot într-o fugă, se ascunse degrabă-n porumbar.
A doua zi, petrecerea se porni din nou la palatul împărătesc şi
după ce maştera şi surorile ei vitrege plecaseră într-acolo, Cenuşăreasa
se grăbi să se ducă la alun, şi-i zise:
Atunci păsărica îi aruncă din copac o rochie şi mai frumoasă
decât cea din ajun. Şi când veni fata la petrecere, îmbrăcată-n
mândreţea aceea de rochie, se minunară toţi de frumuseţea ei
nemaiîntâlnită.
Pasămite, feciorul de împărat stătuse ca pe ghimpi, aşteptând-o
să vină, pentru că atunci când o văzu apărând, parcă i se luă o greutate
de pe inimă. Îi ieşi în întâmpinare şi o pofti de îndată la dans. Şi tot
ţinând-o de mână, parcă să n-o piardă, dansă tot timpul numai cu
dânsa.
Când se lăsară negurii nopţii, fata vru din nou să-şi piardă urma,
dar tânărul se furişă după ea, ca să vadă unde se duce. Vezi însă că
fata făcu ce făcu şi scăpă, strecurându-se în gradina din dosul casei,
unde crescuse de ani şi ani un păr mare şi frumos, încărcat cu pere
minunate.
Fata se căţără printre crengi, sprintenă ca o veveriţă, iar feciorul
de împărat îi pierdu numaidecât urma.
Când maştera şi surorile vitrege se reîntoarseră acasă şi
intrară-n bucătărie, o găsiră pe Cenuşăreasa lângă vatră, stând în
cenuşă, ca întotdeauna.
A treia zi, Cenuşăreasa aşteptă până ce plecară maştera şi
surorile ei vitrege la bal, se duse iar la mormântul mamei sale, şi-i grăi
pomului:
296
De asta data, pasărea îi aruncă o rochie atât de frumoasă şi de
strălucitoare, cum nu se mai pomenise pe lume, iar condurii erau cu
totul numai din fir de aur. Când se înfăţişă la petrecere îmbrăcată
astfel, oaspeţii rămaseră uimiţi de frumuseţea ei nepământeană, iar
feciorul de împărat dansă numai cu ea.
Când se iviră zorile, Cenuşăreasa dădu să plece din nou pe
nesimţite, dar feciorul de împărat se luă numaidecât după dânsa. Dar
se întâmplă ca fata să se strecoare cu atâta dibăcie, că tânărul crai îi
pierdu urma şi de astă dată.
Acum însă, craiul pusese la cale un vicleşug: poruncise să se
ungă din vreme treptele cu smoală. Şi când Cenuşăreasa coborî în
goană câteva trepte, condurul din piciorul stâng îi rămase lipit pe
trepte. Feciorul de împărat ridică condurul cel mic şi drăgălaş şi spuse:
— Numai fata pe-al cărei picior se va potrivi condurul acesta
îmi va fi nevastă. De nicio alta în afara ei n-am trebuinţă!
Când auziră de vorbele craiului, cele două fete ale maşterei se
bucurară grozav, căci şi ele aveau piciorul micuţ. Iar când prinţul
ajunse şi la casa lor, cea mai mare dintre surori se duse cu pantoful în
iatac şi dădu să-l încalţe.
Da’ încalţă-l, dacă poţi! Degetul cel mare nu încăpea defel, că
tare mic era condurul! Când văzu asta maştera, se întunecă la faţă, şi-i
spuse:
— Ce mai aştepţi? Taie-ţi degetul de la picior. În curând vei fi
împărăteasă şi n-ai să mai fi nevoită să umbli pe jos!
Fata nu mai stătu mult pe gânduri, îşi reteză degetul cel mic, şi
cu chiu cu vai încălţă condurul. Apoi abia putând să-şi stăpânească
durerea, se înfăţişă tânărului crai. Acesta o urcă pe cal, lângă dânsul, şi
porni cu ea către palat, socotind-o aleasa inimii lui.
Numai că drumul de înapoiere trecea pe dinaintea mormântului
mamei Cenuşăresei, şi când trecură pe acolo, le auziră pe cele două
porumbiţe strigând dintre ramurile alunului:
297
Vai, conduru-i tare mic:
Parcă-n cleşte, aşa o strânge!
Şi-năuntru-i numai sânge,
Că tot curge pic cu pic…
Nu-i mireasa-adevărată!
Ea-i pe-aproape şi te-aşteaptă…
Atunci feciorul de împărat privi cu luare-aminte piciorul fetei şi
văzu că sângele curgea din el fără contenire. Aşa că întoarse calul şi
duse fata acasă. Apoi, le porunci părinţilor să încerce şi cealaltă fată
condurul.
A doua soră se duse şi ea în iatac, dar când dădu să-ncerce
condurul, ce să vezi! Vârful piciorului i se potrivea ca turnat, dar
călcâiul era prea mare şi rămânea pe afară, oricât s-ar fi străduit ea să
încalţe condurul. Când văzu maştera una ca asta, se îngălbeni de
ciudă, dar îi spuse de îndată fetei:
Ce te mai căzneşti degeaba? Nu vezi că nu-i chip să-l încalţi?
Taie-ţi călcâiul şi gata! Ai să fii în curând împărăteasă şi n-ai să mai fi
nevoită să umbli pe jos!
Fata îşi tăie din călcâi şi, cu chiu cu vai, abia de putu să încalţe
condurul. Apoi, stăpânindu-şi cu greu durerea, se înfăţişă înaintea
fiului de împărat. Acesta o urcă pe cal, lângă el, şi plecă cu ea spre
casă. Dar când trecură prin dreptul alunului, porumbiţele prinseră din
nou a vorbi:
Parcă-n cleşte, aşa o strânge!
Şi-năuntru-i numai sânge,
Că tot curge pic cu pic…
Nu-i mireasa-adevărată!
Ea-i pe-aproape şi te-aşteaptă…
Feciorul de crai se uită cu luare aminte la piciorul fetei şi
observă cum curgea sângele din el, de-i umpluse ciorapul alb, până
sus.
Întoarse calul şi, ducând-o pe mireasa cea mincinoasă acasă, o
lăsă plocon părinţilor ei, spunând:
— Nici aceasta nu-i cea adevărată! grăi el, cu mânie-n glas. Mai
aveţi cumva şi o altă fată pe care nu vă înduraţi s-o daţi de lângă voi?
298
— Nu, nu mai avem alta! răspunse tatăl fetelor. Da, cum să
spun… De la nevasta dintâi mai am una, o biată Cenuşăreasă, dar nu
poate fi ea mireasa!
Feciorul de împărat ceru să-i fie adusă înainte, dar maştera sări
cu gura, de parcă ar fi fost muşcată de un şarpe:
— Nu, nu se poate, înălţimea ta, că e prea sărăcăcios îmbrăcată!
Nu se cuvine să se arate-n lume în halul în care este!
Dar tânărul crai stărui s-o vadă până când maştera nu mai avu
încotro şi trebui s-o cheme. Fata se aşeză pe un scăunel, scoase din
picior papucul de lemn ce trăgea câteva ocale şi încălţă condurul,
care-i veni ca turnat. Şi când se ridică fata şi tânărul crai îi privi
chipul, o recunoscu pe dată că doar ea fusese domniţa cu care el
dansase întruna. Aşa că le spuse prinţilor:
— Aceasta este mireasa cea adevărată!
Maştera şi cele două fiice ale ei încremeniră de spaimă
auzindu-l ce zice şi ciuda le învenină într-atât că se traseră la faţă şi se
făcură galbene ca şofranul. Feciorul de împărat o luă pe Cenuşăreasa
pe cal, lângă el, şi porni cu ea către palat. Când trecură prin dreptul
alunului, cele doua porumbiţe albe ca neaua, prinseră a ciripi:
Dar de strâns, defel n-o strânge,
Şi-năuntru nu e sânge
Că n-a curs măcar un pic!
Ea-i mireasa-adevarată,
Mult dorită şi visată!
După ce strigară vorbele astea, îşi luară amândouă zborul şi,
rotindu-se în aer, se aşezară uşurel pe umerii fetei: una la dreapta, alta
la stânga. Şi au rămas aşa, pe umerii Cenuşăresei, tot timpul cât s-a
ţinut nunta împărătească.
Sugestii metodice:
1. Ce sfat a primit Cenuşăreasa de la mama ei înainte de a muri?
2. Cum era mama vitregă? Dar surorile?
3. De ce fata a primit numele de Cenuşăreasa?
4. De cine este ajutată Cenuşăreasa?
299
5. În ce împrejurare l-a cunoscut Cenuşăreasa pe prinţ?
6. Cum a reuşit prinţul s-o găsească pe Cenuşăreasa?
7. Găsiţi cuvinte înrudite cu cuvântul „Cenuşăreasa”!
De ziua mamei
de Elena Farago
Eu nu sunt destul de mare

Ca să pot să-nvăţ măcar,
De pe carte, o urare,
Şi nu sunt destul de mare
Ca să-ţi dau un dar.
Dar îţi dau o sărutare,

Ici, pe obrăjor,
Şi pe mâna asta care
Mă-ngrijeşte-n fiecare
Zi, cu-atâta dor!
Zile lungi şi voie bună

Îţi doresc eu mult,
Şi mă rog de flori să-ţi spună
Să mă ierţi, mămică bună,
Că nu ştiu mai mult.
Sugestii metodice:
1. Când sărbătorim ziua mamei?
2. Ce vârstă credeţi că are copilul din poezie?
3. Ce dar îi poate oferi copilul mamei sale?
4. Ce urări îi face copilul?
5. Voi ce îi oferiţi mamei de 8 Martie?
6. Scrie pe puncte: LA MULŢI ANI!
300
8 Martie
E ziua mamei mele

Şi totu-i plin de flori
Îi simt aici prezenţa
Ca de atâtea ori.
Suavă ca un ghiocel
Obrajii de lalea
Parfumul ei de trandafir
Aşa e mama mea.
Te iubesc măicuţa mea

Pentru tot ce-mi dăruieşti
Te iubesc măicuţa mea
Aşa cum eşti.
Aş vrea să-i dau o floare

Să semene cu ea
Dar nici-o floare-n lume
Nu e ca mama mea.
Sugestii metodice:
1. Când sărbătorim ziua mamei?
2. Ce anotimp este?
3. Cum arată natura?
4. Cu ce flori este asemănată mama?
5. Mama ta cu ce floare se aseamănă?
6. Ce simte orice copil pentru mama sa?
7. Ce aţi dori să-i dăruiţi mamei de ziua ei?
301
Mamei de 8 Martie
Pentru ziua ta, mămico

Ţi-am cules un ghiocel
Cât de mic îl vezi, cuprinde
Toată primăvara-n el,
Dar ca dragostea s-o simţi,
Cum în inimioară-mi creşte
Lângă ghiocel, te rog
Un sărut acum primeşte.
Sugestii metodice:
1. Ce îi oferă copilul mamei sale?
2. Cu ce ocazie îi este oferit ghiocelul?
3. Cum este ghiocelul?
4. Ce anotimp vesteşte el?
5. Ce vrea copilul să îi transmită mamei?
6. Ce îi oferă alături de ghiocel?
„Deşi floarea mea e mică,
Răsar fără frică
Şi aduc cu mine
Primăvara-n fire?” (Ghiocelul)
Păpădia
de Ion Agârbiceanu
Iarna întârziase mult în anul acela, uneori părea că vrea să-şi ia

tălpăşiţa, dar se răzgândea şi iar învâltorea pe sus nori de cenuşe, şi
împroşca cu mieluşei când nu mai putea să scuture zăpada din
cojoace.
Vânturile de la miazănoapte scăpau cu tot mai multă greutate
din închisorile lor, dar când se vedeau slobode se răzbunau pe toată
lumea: înlăcrimau ochii bătrânilor, şuierau prin streşini să sperie
vrăbiile care, ademenite de-o ochire de soare, începură să ciripească
des, toate deodată, tot spunând că vine primăvara.
302
Zile de-a rândul se purtă război mare prin văzduh până ce birui
primăvara. Norii cei grei şi întunecaţi fură alungaţi spre miazănoapte
de vântul de miazăzi, şi într-o zi-două cerul rămase curat ca lacrima,
de-a dragul să se plimbe, pe drumul lui, soarele cel tânăr, vărsându-şi
argintul peste lume.
Întârziată, se grăbea acum şi primăvara să câştige ce a pierdut.
Dintr-o zi într-alta înverzeau luncile şi răzoarele tot mai tare, şi, într-o
bună dimineaţă, Anicuţa rămase încremenită când deschise portiţa
grădinii: văzu un covor nesfârşit de floricele galbene, una într-alta
încât abia încăpeau.
Floricelele păreau că i-au furat ochii, şi copila nu mai putu face
nici un pas: privea întins covorul de bănuţei galbeni, ba parcă de
luminiţe – şi încet-încet se însenină toată faţa, cât părea că o sărută
soarele de deasupra.
Într-un târziu bătu din palme şi năvăli în curte:
— Nicule! Nicule! Ni-cu-le! începu să strige tot mai ascuţit şi
mai întărâtată. Unde-o fi frate-său de nu o aude? Nicule!
Uşa tinzii se deschise încet şi în crăpătură se ivi Nicu.
— Ce-i cu tine, Anicuţă? Ce strigi aşa?
— Haide! Haide repede!
— Unde să viu?
— În grădină. Dar vino odată!
— Ce să fac în grădină?
— Haida să vezi!
Nicu înălţă din umeri ca un om mare care nu pricepe stăruinţa
unui copil şi ieşi în curte. Anicuţa fugi la el, îl prinse de mână şi
începu să-l tragă întins către portiţa grădinii.
Copila deschise uşa şi întinse braţul liber. Parcă erau şi mai dese
floricelele galbene.
Nicu rămase şi el mut o vreme. Îl luă ca un fel de ameţeală, apoi
simţi cum se încălzeşte.
Da! A înflorit păpădia, şopti el parcă oftând uşor.
— Ce-a înflorit? îl întrebă copila.
— Păpădia, nu vezi?
— Ce-i aia păpădia?
— Păi, floricelele astea, aşa le cheamă. Tu nu ştiai?
303
Anicuţa clătină din cap. Nu ştia! Anul trecut, când înflorise
păpădia, copila era bolnavă în pat.
— Aşa le zice: păpădie.
— De ce le zice aşa?
Anicuţei nu-i plăcu numele: nişte flori aşa de frumoase să aibă
un nume aşa de urât!
Copilul o vreme nu ştia ce să-i răspundă. Se gândi şi zise:
— Toate florile îşi au numele lor. Pe păpădie cum s-o cheme
altfel?
Anicuţa nu fu mulţumită de răspuns, dar şi uită în grabă
nemulţumirea: începu să urmărească cu privirea albinele care, tot mai
multe, treceau din floare în floare.
Nu ştiu cum i se părea ei că albinele sunt cam supărate, nu se
opreau mult pe-o floare, treceau pe alta tot cufundându-şi capul în
puful acela galben.
— Săracele! zise Nicu, uitându-se şi el la albine.
— Cine-s sărace?
— Albinele! Au noroc cu florile de păpădie, că altele încă n-au
înflorit.
— Adună miere?
— Adună, că nu mai au în stupi. Zice mama că a ţinut iarna
prea mult. Copilul mai rămase puţin în grădină, urmărind munca
albinelor, apoi se duse iar în casă.
Anicuţa e singură acum şi priveşte dusă la minunea din faţa ei.
În liniştea mare, din covorul cu steluţe de aur se ridică un zumzet uşor:
copila nu ştie dacă florile cântă sau albinele? Acum sunt tot mai
multe: aproape nu-i floare fără albină, îşi face copila socoteala. Câte
vor fi? Cine le poate număra?”Nici bunica nu poate” îşi zise Anicuţa.
Privea pierdută covorul de flori şi plimbarea domoală a
albinelor. Le vedea bine pe cele de aproape: tot supărate îi păreau şi
acum! Poate nu află în flori destulă miere? Uite, cât de în grabă trec de
la una la alta! Dar dacă zboară una de pe-o floare, când se mai găseşte
miere, de ce se pune pe aceeaşi floare alta, şi alta?
Nu înţelegea.
Supărate nu puteau fi pentru asta. Nici pentru că au ieşit din
coşniţe: afară era soare şi cald. Cine ştie ce necaz vor avea!
304
Tot privind îşi uită de albine şi vede iarăşi numai florile, multe-s
Doamne! De unde se vor fi ivit atâtea? Şi toate deodată! Şi cum râd în
soare! Şi iarăşi nu-i place că le cheamă aşa de urât! Nici nu vrea să
mai audă! Poate Nicu nu ştie cum le cheamă, şi a spus aşa şi el o
vorbă, să se laude că ştie. Va întreba-o pe bunica! Ea toate le ştie.
Se ridică târziu din pajişte. Înţepenise şi parcă o pătrunse şi
oleacă de frig. Ieşi în grădină, păşind nesigur, până i se dezmorţiră
picioarele.
— Haida, tu copilă, să mănânci ceva. E mult de azi-dimineaţă,
şi-ţi va fi foame.
— Nu mi-e foame, bunico.
— Da’ ce-ai făcut atâta vreme în grădină?
— M-am uitat la flori şi albine.
— Da, mi-a spus Nicu că a înflorit păpădia.
Copila simţi o dezamăgire amară.
— Şi dumneata le zici aşa?
— D-apoi cum, dacă ăsta li-e numele.
— Credeam că Nicu n-a ştiut şi le ştii dumneata numele. Altul,
nu ăsta!
Bătrâna o privi nedumerită.
— Altul nu au, tu copilă, cum să le zic?
— Să le pui un nume mai frumos.
— Păpădie nu-i frumos?
Anicuţa clătină din cap.
— Florile-s frumoase, dar numele nu, zise ea supărată.
— Hm! Poate că ai şi tu dreptate. Dar aşa le-au botezat oamenii
şi eu nu pot să le pun alt nume.
Copila tăcu şi intră în casă. În gând ea le pusese alt nume: le va
zice: luminiţe.
Peste zi se strecură de mai multe ori în grădină să le vadă: parcă
erau tot mai multe, tot mai dese, şi albinele se ţeseau pe deasupra lor
neostenite.
Dar când se duse după ce trecu umbra înserării peste grădină,
Anicuţa rămase iar încremenită ca şi azi-dimineaţă: nu mai era nici o
floare, nu mai zbura nici o albină.
Se răci toată şi se duse plângând în casă.
305
— Ce-i, tu, copilă? Ai căzut? o întrebă bunica.
Ea clătină din cap, plângând mereu.
— Te-ai înspinat pe undeva? De ce umbli desculţă prin grădină?
— Nu m-am înspinat! reuşi să spună Anicuţa.
— Păi, spune odată, de ce plângi?
Copila se opri pe-o clipă din plâns, se uită cu ochii înlăcrimaţi
la bătrână;
— Bunică, s-au dus toate! Nu mai e nici una în grădină.
Şi plânsul o zgudui acum şi mai tare.
— Cine s-au dus, tu fată?
— Florile!
— Ce flori, tu copilă?
— Luminiţele!
— Luminiţele? Nu ştiu ce vorbeşti! Ce luminiţe?
— Floricelele cele galbene.
— Păpădiile?
Copila înclină din cap. Nici acum nu voi să le spună numele cel
urât.
— Ce spui prostii! Unde să fugă? Doar florile nu pot umbla!
— Nu mai e niciuna în grădină. Vino şi vezi dacă nu crezi, şi
Anicuţa, încetând din plâns o luă de mână pe bunică-sa.
— Doamne, tu copilă, mă faci să-mi pierd vremea, şi eu nu mai
ştiu unde mi-e capul.
Nemulţumită, porni totuşi cu nepoata de mână. Da! Nu se mai
vedea nicio floare! Umbrele căzuseră de mult peste grădină.
Bătrâna privi la florile închise toate în câte-un căpăcel verde, şi
începu sa râdă.
— N-a fugit nicio floare, tu prostuţo, că s-au închis de umbră.
Ele nu-şi arată faţa decât în lumina soarelui. Vei vedea dimineaţă,
după ce va răsări soarele peste grădină că sunt toate aici.
Copila nu păru încredinţată.
Bunică-sa rupse o floare de păpădie şi-i desfăcu bănuţul de aur.
— Vezi? Toate s-au închis până dimineaţă, când le va bate din
nou lumina soarelui. Aşa sunt florile astea: numai în soare le place să
se uite şi ele la lumea asta.
306
Anicuţa oftă, părea tot nedumerită dar mai împăcată, şi părăsi
grădina cu bunica de mână.
— Mâine vin iar şi albinele, bunico?
— Vezi bine că vin! Până ţin florile vin şi ele în toată ziua după
ce dă soarele şi se deschide păpădia.
Copila strâmbă din năsucul ei cârn: iar numele ăsta urât! Mâine
îi va spune bunicii să le zică şi ea: luminiţe. Şi-i va spune şi lui Nicu!
Numai dacă ar înflori iar dimineaţa!
Şi cum dormea, cu părul ei de aur buclat ca o coroniţă în jurul
capului, cu obrajii palizi, părea ea însăşi o floare deschisă de păpădie.
Sugestii metodice:
2. Care sunt semnele primăverii?
3. Ce a încântat-o pe Anicuţa?
4. Ce nu plăcea fetei?
5. Ce numea ar fi dorit să aibă florile?
6. Ce s-a întâmplat cu florile la căderea serii?
7. Ce explicaţii i-a dat bunica?
Ex.: iar-na
vân-……………..
pri-mă-va-………
pă-pă-di-………..
gră-di-………….
floa-…………….
lu-mi-ni-……….

 Anicuţei îi erau foarte dragi păpădiile.
 Fixarea sunetului „Gi”.
 Introducerea în silabe:
gia gie gio giu
agi egi ogi ugi
ogio giogi giogio giugiu giugei
307
 „Gi” iniţial: gigant, girafă, ginere, gingaş, gimnastică,
Gigel
 „Gi” mediu: magic, fugit, regină, pagină, magician,
frigider, argint
 „Gi” final: dragi, fagi, fugi, regi, rogi, întregi, strângi
 Consolidarea lui „gi” în propoziţii:
Gigel este gimnast.
Gică a fugit ore întregi.
Trebuie să strângi fragi pentru regină.
Rilă Iepurilă şi cărăbuşul cu aripioare de aur

de Florin Mugur
Soarele ardea din zi în zi mai puternic. Zăpada se topea.

Pârâiaşe argintii cântau un cântec vesel, alergau sprintene prin
pădurice.
Un fir de iarbă scoase deodată capul la lumină. Apoi încă un
firişor de iarbă, subţirel. Şi încă unul, şi încă unul, din ce în ce mai
multe.
Printre firele de iarbă se văzu şi un ghiocel. Clătina capul
mulţumit în adierea vântului. Apoi, lângă ghiocei mai răsăriră încă o
sumedenie de flori. Venea primăvara.
Din scorbura unde îşi avea culcuşul, un iepuraş privi curios în
jurul lui. Avea urechi cenuşii, lungi, tare lungi şi o codiţă albă care
tremura mereu. Iepuraşul se uita mirat către flori. Se gândi:
„Ehei, se duce cumătra iarnă… Se duce…” Şi clatină bucuros
din cap.
Apoi ieşi din scorbură şi – vesel – începu să se plimbe prin
iarbă cântând:
— Eu sunt Rilă Iepurilă,
De duşmani eu nu am milă!
Iepurilă cel voinic,
Nu se teme de nimic.
Cum cânta aşa, un cărăbuş micuţ, care şedea pe o floare, îi
strigă:
— Iepurilă! Iepurilă! Ce mai faci?
308
— Dar cine eşti tu?
Iepurilă se uită în dreapta, se uită în stânga, se uită în faţă, se
uită în spate, dar nu văzu nimic!
— Aici sunt! Aici sunt! Pe floare! Bâzâi cărăbuşul.
— Cum, tu mă strigai, prichindelule? Întrebă Iepurilă, privind
cărăbuşul care avea aripioarele scânteietoare ca de aur. Ce vrei cu
mine?
— Hai să fim prieteni! Eu sunt cărăbuşul cu aripioare de aur.
Hai să ne jucăm împreună! Nu vrei?
— Ba da, hai să ne jucăm, cărăbuşule!
Şi au început să se joace de-a v-aţi ascunselea. Se pitea
cărăbuşul după o floare, îl căuta iepuraşul. Se ascundea iepuraşul,
zbura cărăbuşul până îl găsea. Şi Rilă Iepurilă cânta mereu:
— Eu sunt Rilă Iepurilă,
De duşmani eu nu am milă!
Iepurilă cel voinic,
Nu se teme de nimic.
Cântecul lui intră şi în vizuina ursului. Ursul se trezi, întinzân-
du-şi somnoros labele, păşi afară din scorbura în care dormise întreaga
iarnă, apărând drept în calea lui Iepurilă. Era un urs bătrân şi mare de
tot care clămpănea înfometat din fălci.
— Mor-mor! Eu sunt ursul cel bătrân, am dormit toată iarna şi
acum mi-e foame… Am să te mănânc Iepurilă! Şi ursul se linse pe
bot:
— Phii, ce foame mi-e!
Cât era de voinic Iepurilă, dar inima i se făcuse cât o gămălie de
ac şi ticăia repede, repede.
„Ce să mă fac? Ce să mă fac? Se gândea el. Acum pune laba pe
mine”. Şi deodată, ursul îl înŞfăcă de urechi şi-l ridică. Îl ţinea în labă
sus, deasupra pământului, şi-l privea mulţumit:
— Ce mai mâncărică bună fac eu din tine… Mor-mor.
Dar iată că Iepurilă auzi un bâzâit. Era cărăbuşul cu aripioarele
de aur, care văzând că Iepurilă e gata să fie mâncat, îşi puse în gând
să-l scape şi îi şopti:
— Iepurilă… Iepurilă… nu-ţi fie teamă! Te scap eu.
309
Şi ce să vezi? Cărăbuşul începu să se plimbe pe nasul ursului. Îi
intră apoi în ureche şi începu să-l gâdile.
— Mor-mor, mormăi ursul supărat către cărăbuş. Lasă-mă în pace!
— Bâz, bâz, îi bâzâia cărăbuşul mai departe la ureche. Ursul îşi
scutură mâniat capul. Dar nimic! Cărăbuşul bâzâia mai departe. „Ei,
lasă că-ţi arăt eu”, se gândi ursul. Şi ridică laba dându-i drumul lui
Iepurilă. Nici nu se gândea la el.
Deodată, se izbi cu laba peste ureche.
— Te-am prins cărăbuşule!
Ursul se lovise tare, tare de tot. Îi ţiuiau urechile de durere. Dar
cărăbuşul fugise de mult şi acum alerga împreună cu Iepurilă să scape
de urs. Si bâzzzz, şi lipa-lipa, şi bâzzzz, şi lipa-lipa fugeau cei doi
prieteni, fugeau mereu. Dar tot cărăbuşul o luă înainte. Striga
iepuraşului:
— Hai mai iute Iepurilă!
— Stai că vin acum!
— Hai mai sprinten, haide, hai,
Că ne-ajunge şi e vai…
Până să-şi dea seama ursul, cei doi prieteni erau acum departe.
Ursul nu mai putea să-i ajungă. Se aşeză supărat şi obosit pe iarbă,
gândindu-se cât de uşor fusese păcălit…
În timpul acela, Iepurilă şi cărăbuşul cu aripioare de aur ajun-
seseră departe. Iepurilă se aşeză obosit la umbra unui pom. Cărăbuşul
stătea şi el pe un firicel de iarbă.
— Ei, bine că am scăpat, spuse Iepurilă.
— Acum hai să ne jucăm mai departe, spuse cărăbuşul cu
aripioarele de aur.
— Hai!
Şi s-au jucat cei doi prieteni până seara târziu, bucuroşi că
scăpaseră de ursul cel fioros.
Sugestii metodice:
1. Ce anotimp este prezentat în poveste?
2. Ce semen ale anotimpului primăvara recunoaşteţi?
3. Cântaţi şi voi cântecul iepuraşului!
4. Ce prieten şi-a găsit iepuraşul?
310
5. Cine a fost deranjat?
6. Cine l-a ajutat pe iepuraş să scape? Cum?
7. Spune cum fugea iepuraşul, cum făcea cărăbuşul, dar ursul?
(onomatopee)
De pe-o „bună dimineaţă”

de Otilia Cazimir
De pe-o „bună dimineaţă”

Cu tulpină de cârcel,
A ieşit un gândăcel
Cu mustăţile de aţă.
Alţi gândaci, mărunţi şi roşii,

Care-şi poartă fiecare
Ochelarii pe spinare,
Dorm în soare, somnoroşii!
Iar pe-un fir de păpădie

Ce se-nalţă drept, din iarbă,
Suie-un cărăbuş cu barbă,
În hăinuţă aurie.
Suie mândru şi grăbit

Să vestească-n lumea mare:
— Prea cinstită adunare,
Primăvara a sosit!
Sugestii metodice:
1. Ce anotimp este prezentat în poezie?
2. Care sunt semnele primăverii?
3. Ce fac insectele în anotimpul primăvara?
4. Ce insecte apar în poezia noastră?
5. Cum este cărăbuşul?
6. Ce vesteşte el?
311
„Ziua se măreşte
Zăpada se topeşte
Grădina a înverzit
Cine a venit?”
(Primăvara)
 Diferenţierea sunetelor Je, Ji, Ge, Gi
„Iar te legeni lujere
Prin ploaie cu fulgere
Nu fi lujer necăjit
Vremea rea a şi fugit”.
Fluturii
de Elena Farago
Fluturi albi şi roşii,

Şi pestriţi, frumoşii,
Eu îi prind în plasă,
Când mama mă lasă.
Eu îi prind din zbor,
Însă nu-i omor;
Ci mă uit la ei,
Că sunt mititei,
Şi frumoşi, şi-mi plac,
Dar eu nu le fac
Nici un rău, de loc;
Şi dacă mă joc
Cu vreunul, ştiu
Binişor să-l ţiu
Şi pe toţi, din plasă,
Îi ajut să iasă,
Şi să plece-n zbor,
După voia lor.
312
Sugestii metodice:
1. Ce insecte sunt descrise în poezie?
2. Cum sunt fluturii?
3. Vouă vă plac fluturii? De ce?
4. Cum se joacă copilul din poezie cu fluturii?
5. Voi aţi prins vreodată fluturi?
6. Ce aţi făcut cu ei?
„Aripile mele sunt mii de culori,
O frumoasă haină, am de sărbători?”
(Fluturele)
Băiatul şi albina
de Lidia Batali
O albină aurie
Cu aripa sidefie,
Pe o floare de cicoare
Se scaldă în râu de soare;
Bob cu bob polenul strânge
Şi de muncă nu se plânge!
Lângă floare-n iarbă, jos,

Stă un băieţel curios
Şi cu ochii la albină
Vrea s-o zboare din grădină.
Ăsta-i jocul, mult îi place
Şi albinei nu-i dă pace.
Dar primeşte pentru faptă

Acul ei ca drept răsplată!
Sugestii metodice:
1. Ce face albina?
2. Ce ne dau albinele?
3. Ce face băieţelul din poezie?
313
4. Ce pedeapsă primeşte el pentru fapta sa?
„Zbor uşor din floare-n floare
Tot polenul îl adun
Şi în fagure îl pun?” (Albina)
Coliba iepuraşului
de Octavian Capiţa
Au fost odată o vulpe şi un iepuraş. Vulpea avea o colibă

scobită în gheaţă, iar iepuraşul o colibă din coajă de tei. Vulpea îl tot
sâcâia pe iepuraş:
— Coliba mea e luminoasă, iar a ta e întunecoasă. A mea e
luminoasă, iar a ta e întunecoasă!
Dar a venit vara şi coliba vulpii s-a topit. Ea s-a rugat atunci de
iepuraş:
— Iepuraşule, lasă-mă să stau măcar în curtea ta!
— Nu vreau, vulpeo, fiindcă m-ai sâcâit atâta!
Dar vulpea nu s-a lăsat şi până la urmă iepuraşul s-a înduplecat
şi i-a dat drumul în curte.
A doua zi, vulpea s-a rugat din nou:
— Iepuraşule, lasă-mă să stau la tine în pridvor!
— Ba nu te las! De ce m-ai sâcâit atâta?
Dar vulpea s-a rugat atâta până când iepuraşul a lăsat-o să stea
în pridvor.
A treia zi, iar a spus vulpea:
— Dă-mi drumul în coliba ta, iepuraşule!
— Nu vreau şi pace! prea mult m-ai sâcâit!
Dar vulpea nu s-a lăsat şi, până la urmă, iepuraşul a lăsat-o să
intre în colibă. Vulpea s-a aşezat pe laviţă, iar iepuraşul pe cuptor. A
patra zi, vulpea iar începe.
— Iepuraşule dragă, lasă-mă să stau lângă tine pe cuptor.
— Nu, nu te las, fiindcă m-ai sâcâit atâta.
Dar vulpea nu i-a dat pace iepuraşului până n-a lăsat-o să vină
pe cuptor lângă el.
314
A mai trecut o zi-două şi vulpea s-a apucat să gonească
iepuraşul din colibă.
— Ieşi afară, urechiatule, n-am poftă să mai locuiesc cu tine!
Şi până la urmă I-a dat afară.
Plânge iepuraşul şi se jeleşte şi-şi şterge şiroaiele de lacrimi cu
lăbuţa. Nişte câini care treceau pe acolo îl zăresc şi-l întreabă:
— Hau, hau, hau. De ce plângi, iepuraşule?
— Cum să nu plâng, dragii mei? Am avut o colibă din coajă de
tei, iar vulpea una de gheaţă. Primăvara, coliba vulpii s-a topit. Vulpea
s-a rugat atunci s-o primesc în coliba mea şi acum uite că m-a gonit.
— Nu mai plânge, iepuraşule, că o scoatem noi.
— Mi-e că n-o puteţi!
— Ba o să vezi şi tu!
Câinii s-au apropiat de colibă:
— Hau, hau, hau! Ieşi afară, vulpe vicleană! Dar vulpea Ie-a
răspuns de pe cuptor:
— Când m-oi înfuria şi m-oi arăta fărâme vă fac şi vă viu de
hac!
Câinii s-au speriat şi au fugit.
Iepuraşul plânge iarăşi cu lacrimi amare. Pe lângă el trece un
lup:
— De ce plângi, iepuraşule?
— Cum să nu plâng, lupule? Am avut o colibă din coaja de tei,
iar vulpea una de gheaţă. Primăvara, coliba vulpii s-a topit. Vulpea s-a
rugat atunci s-o primesc în coliba mea şi acum uite că m-a gonit.
— Nu mai plânge, iepuraşule – zice lupul – că mă duc îndată
s-o gonesc.
— N-o s-o poţi goni. Au încercat şi câinii s-o gonească, dar
n-au izbutit. Nici tu n-o poţi goni.
— Ba da, să vezi, am s-o gonesc.
A sosit lupul în faţa colibei şi a început să urle furios:
— Uuuu, uuuu… Ieşi afară, vulpe vicleană! Dar vulpea i-a
hac!
Lupul s-a speriat şi a fugit.
315
Iar iepuraşul plânge şi tot plânge, iată că vine un urs bătrân.
— Cum să nu plâng, ursule? Am avut o colibă din coajă de tei,
— Nu mai plânge, iepuraşule – spune ursul – c-o gonesc eu.
— Ba n-o s-o goneşti. Au încercat şi câinii, şi lupul şi n-au
putut s-o gonească. Nici tu n-o să poţi.
— Ba o să pot.
Şi a pornit ursul spre colibă mormăind:
— Morrr… morrr… Ieşi afară, vulpe vicleană! Dar vulpea i-a
hac!
S-a speriat Moş Martin şi a şters-o prin pădure. Iepuraşul iar
plânge şi se căieşte. Trece un cocoş pe drum cu o coasă pe spate.
— Cu-cu-rigu! Iepuraşule, de ce plângi tu?
— Cum să nu plâng, cocoşule? Am avut o colibă din coaja de
— Nu mai plânge, iepuraşule, că-ţi scot vulpea din casă.
— Ba n-o să izbuteşti. Au încercat şi câinii, şi lupul, şi ursul şi
n-au putut s-o gonească. Nici tu n-o să poţi face nimic.
— Las pe mine.
A pornit cocoşul spre colibă:
„Cucurigu! sunt cocoş cu pinten roş.
Pe umăr ţiu coasă, vulpea ticăloasă,
S-o gonesc din casă!”
Vulpea aude şi o cam sfecleşte.
— Iaca mă îmbrac… zice ea. Dar cocoşul nu se lasă:
Cu-cu-rigu! sunt cocoş cu pinten roş.
S-o gonesc din casă!
Vulpea se bâlbâie:
— Îmi pun şuba.
316
Cocoşul cântă a treia oară:
Cu-cu-rigu! sunt cocoş cu pinten roş.
S-o gonesc din casă!
S-a speriat vulpea din cale-afară, a coborât de pe cuptor şi a
luat-o la sănătoasa. Iar iepuraşul şi cocoşul s-au mutat împreună şi au
dus-o împărăteşte; şi dacă n-au murit, mai trăiesc şi astăzi.
Sugestii metodice:
1. Din ce este făcută coliba iepuraşului? Dar a vulpii?
2. Ce i s-a întâmplat iepuraşului după ce a primit-o pe vulpe?
3. Cine a încercat să îl ajute pe iepuraş?
4. Cine a reuşit să o scoată pe vulpe din casă?
5. Spuneţi şi voi cântecul cocoşului?
6. Spune cum este! (iepurele, vulpea, cocoşul). Formulare de
propoziţii simple şi dezvoltate, surprinderea trăsăturilor caracteristice
ale personajelor.
7. Spune cum face! (câinele, lupul, ursul, cocoşul) – onom-
atopee

— Cum este iepuraşul?
— Iepuraşul este mărinimos.
 Astăzi ne vom juca cu sunetul „M”.
 Introducerea sunetului m în silabe:
ma me mi mo mu mă mî
am em im om um ăm îm
ama eme imi omo umu ămă îmî
mama meme mimi momo mumu mămă mîmî
 Introducerea sunetului „m” în cuvinte: măr, mână, minge,
mirat, melc, merg, maşină, mândru, muscă, măgar, minunat,
morişcă
 Consolidarea sunetului „m” în propoziţii:
Mihnea mişcă morişca.
Moş Martin mănâncă mure.
 Consolidarea sunetului „m” în poezie-ghicitoare:
317
„Cea mai dulce dintre toate
Ar mânca pe săturate
Dar, se află la regim
Şi fetiţa şi Martin.” (Mierea)
Ciuboţelele ogarului
de Călin Gruia
De unde avea Iepurele doi galbeni, nici eu nu ştiu!

Dar povestea spune că, într-o toamnă, el pornise spre un
iarmaroc vestit. De mult se gândea Iepurele că i-ar sta bine cu o
pălărie albă cu pană de păun şi cu o scurteică verde, dar nu pentru asta
se grăbea el spre iarmaroc, ci ca să-şi cumpere ceva pentru încălţat, că
era desculţ.
Începuseră ploile de toamnă, vântul împrăştia frunzele pe poteci
şi frigul prinse să-l strângă de picioare. De aceea, îşi înfunda pălăria
veche până peste urechi, îşi strânse zăbunul pe trup şi iuţi pasul, ca să
ajungă mai repede la iarmaroc.
Şi cum mergea Iepurele uitându-se când în dreapta, când în
stânga, ciulind urechile la orice foşnet, iată că mai spre seară se întâlni
pe o potecă cu Ogarul…
Ogarul era gras, voinic, îmbrăcat într-o şubă călduroasă şi purta
în picioare nişte ciuboţele nou-nouţe… După ce-şi dădură bineţe, ca
doi călători de treabă, o porniră împreună prin desişul pădurii.
Iepurelui i se scurgeau ochii după ciuboţelele Ogarului; pentru că tare
mai erau frumoase, iar lui îi era straşnic de frig la picioare!
— Cât ai dat pe încălţări? întrebă sfios Iepurele.
— Doi galbeni, cât să dau! îi răspunse fudul Ogarul.
— Mă duc şi eu la iarmaroc – adăugă Iepurele – să-mi cumpăr
ciuboţele.
— Păi, tot acolo merg şi eu, am treabă cu un negustor…
Ciuboţele se găsesc câte vrei, numai bani să ai!
— Am doi galbeni, şopti Iepurele.
Ogarul nu spuse nimic, ci îşi răsuci vârful mustăţilor ca şi cum
lui nu i-ar fi păsat câţi bani are Iepurele. Şi au mers ei aşa, au mers,
până s-a întunecat de-a binelea. Drumul nu-l mai vedeau bine. O
318
ploaie rece şi deasă se abătu în calea lor, de-i dârdâiau bietului Iepure
dinţii de frig.
— Uite ce zic eu, cumetre, vorbi Ogarul. Te văd desculţ… Şi
apoi e noapte şi frig… Mai ai şi bani la dumneata… Bani am şi eu…
şi cine ştie cu cine ne putem întâlni, ca pădurea e plină de tâlhari…
Iepurele ciuli urechile, îşi strânse mai tare zăbunul, ca să simtă
banii ce-i avea într-un buzunăraş la piept.
— Şi ce-i de făcut atunci? întrebă el.
— Păi, de ce sunt pe lume hanuri?… Pentru vreme de noapte,
pentru adăpost… E pe aproape hanul Ursului… Eu zic să tragem la el,
dormim şi pornim mâine dimineaţă… Poate până atunci mai stă şi
ploaia.
Iepurele nu avu încotro şi-l ascultă pe Ogar. Scuturându-şi
luleaua de uşa hanului, Moş Martin îi primi tare bucuros:
— Ce vreme rea! Nu te-ar lăsa inima să laşi pe cineva afară!…
Hei, şi dumneata. mai eşti şi desculţ… Treci colo lângă foc, de-ţi mai
încălzeşte picioarele!
Iepurele se apropie zgribulit de vatră. În afară de ei şi hangiu nu
mai era nimeni în han. Moş Martin ieşea din când în când afară şi se
uita de-a lungul drumului, să vadă dacă nu cumva se mai îndreaptă
spre hanul lui niscaiva călători.
— Eu zic să cerem ceva de mâncare – şopti ogarul – şi udătură.
— Cere dumneata, cumetre. Mie nu mi-e foame… Şi apoi nu
am nici un mărunţiş. Că dacă schimb un galben, rămân toată iarna
desculţ.
— Hei, ce ciudat mai eşti, cumetre!… Dar cine ţi-a cerut, mă
rog să-ţi schimbi galbenii…
pentru plată am eu bani destui… Că doar nu mă voi lăcomi la
un sărac ca tine…
Şi întorcându-se Moş Martin în han, Ogarul spuse:
— Ei, Moş Martine, dă-ne ceva de îmbucat şi de băut…
— Am nişte plăcinţele…
— Aş mânca şi eu din ele!
— Am friptură, faguri de miere, şi vin de stafide…
— Dă-ne de toate şi din toate, cumetre, spuse Ogarul
lingându-şi buzele.
319
Moş Martin îşi puse şorţul pe dinainte, ca un hangiu adevărat ce
era, şi prinse a aduce bunătăţile.
Ogarul începu să înghită cu lăcomie bucată după bucată.
Iepurele se ruşina şi abia-abia gustă şi el o bucăţică de plăcintă cu
varză. Şi poate n-ar fi gustat deloc dacă nu l-ar fi poftit Ogarul.
— Mănâncă, cumetre, că de la dumneata mănânci.
Ogarul parcă nu mâncase de o lună, aşa-i trosneau fălcile şi-i
umblă limba în gură. Până să-şi fumeze Moş Martin luleaua, Ogarul
mâncă toată mâncarea din han. La urmă ceru o cană cu vin de stafide,
pe care o bău pe nerăsuflate. Iepurele se uită mirat. Se minuna şi Moş
Martin.
— Măi, măi, încă n-am văzut un drumeţ mai flămând ca
dumneata. Să-ţi fie de bine, Ogarule… şi acum, vorba aceea: „Frate,
frate, dar brânza-i cu bani”… Aţi mâncat şi băut numai bine de doi
galbeni.
Ogarul prinse a se căuta prin buzunare. Căută prin buzunare la
pantaloni, căută la şubă, dar degeaba căuta: nu avea nici un ban. În
cele din urmă, spuse Iepurelui:
— Plăteşte, dumneata, cumetre!
— Cum, să plătesc? Aşa ne-a fost vorba?
— Plăteşte, că am uitat punga acasă. Îţi dau eu banii la
iarmaroc. Am să mă împrumut la un prieten negustor…
— Cum?… Vai, ce să mă fac?! Să rămân desculţ?
Ogarul începu să râdă pe sub mustăţi. Moş Martin îşi ieşi din
fire.
— Mie să nu-mi umblaţi cu de-astea. Plătiţi, ca altfel am eu ac
de cojocul vostru…
— El m-a poftit şi la han, el m-a poftit şi la masă, spuse
chicotind Ogarul. El să plătească.
— Nu-i adevărat, Moş Martine. Eu n-am mâncat mai nimic.
Vine iarna şi, dacă plătesc, rămân desculţ…
— Ei, că doar n-oi încălţa eu toţi desculţii din lume! Că a
mâncat şi băut Ogarul e drept, dar lucru curat aicea nu-i… Acum îmi
dau eu seama ce fel de muşterii mai sunteţi! V-aţi sfătuit
să-mi faceţi pagubă… Şi Moş Martin apucă un ciomag pe care
îl ţinea pitit după uşă pentru asemenea călători şi îl ridică spre Ogar.
320
Ogarul îl arătă pe Iepure. Iepurele, văzând ciomagul, începu să
tremure de frică. Şi de voie, de nevoie, scoase din buzunar băsmăluţa
în care avea legaţi cei doi galbeni şi plăti ursului. Moş Martin se uita
la ciuboţelele Ogarului, apoi la picioarele goale ale Iepurelui, mârâi
ceva şi lua galbenii. Ogarul îşi şterse mustăţile, se culcă şi adormi fără
grijă. Moş Martin văzând că nu mai vine nimeni la han se duse şi el în
odaia lui să se întindă pe o laviţă. Numai Iepurele nu se culca. Cum
putea să doarmă? Rămăsese fără bani… Şi de-afară vântul se auzea
mai furios şi ploaia bătea în ferestre. De necaz, Iepurele începu să
plângă pe înfundate… Cum de se lăsase păcălit de Ogar. Oftă şi se
gândea că în curând va veni iarna. Vor fi viscole şi zăpezi mari… va fi
mult mai frig, iar el va umbla zgribulit şi desculţ… Ogarul sforăia
într-o odaie, Moş Martin în alta, numai pe bietul Iepure nu-l prindea
somnul.
Şi a stat Iepurele, a stat, până la miezul nopţii. Şi s-a tot gândit
şi răzgândit, ce să facă, ce să dreagă? Parcă vedea cum desfăcuse
băsmăluţa şi dăduse lui Moş Martin banii… Cum ursul stătuse o clipă
pe gânduri, uitându-se când la ciuboţelele ogarului, când la picioarele
lui, de parcă ar fi voit să-i spună, ceva. Ce anume? Deodată, în mintea
Iepurelui se făcu lumină, îşi şterse lacrimile şi intră în odaia Ogarului.
Ciuboţelele erau puse lângă sobă să se usuce. Nu mai stătu pe
gânduri… Încălţă ciuboţelele Ogarului, păşi încet, ieşi din han şi
ţine-o băiete tot într-o fugă.
,,Mi-am făcut singur dreptate”, se gândea iepurele,
afundându-se tot mai mult în pădure şi-n noapte.
Spre ziuă, se trezi Ogarul şi voi să se încalţe. Dar ia ciuboţelele
de unde nu-s! Moş Martin, ivindu-se în prag, dădu, râzând din umeri.
Ogarul nu mai zăbovi la han, ci porni să-şi caute încălţările. Se
cunoşteau bine urmele din noroi şi începu Ogarul a fugi şi a fugi pe
urmele Iepurelui. La început îi venea tare greu, el era gras, de-abia se
mişca, încetul cu încetul, prinse a se subţia la alergătură.
Nu după multă vreme îl zări pe Iepure pe un deal. Ţine-te după
el!
Au fugit, au tot fugit prin pădure, peste ogoare, peste dealuri,
hăt în zare. Ogarul gâfâia şi se subţia, Iepurele tot mai sprinten se
făcea.
321
Trecu toamna, trecu iarna, veni primăvara, apoi veni şi vara şi
fuga lor nu mai contenea.
Se zice că pe Iepurele din poveste Ogarul nu l-a putut prinde.
Dar, de atunci, cum vede Ogarul un Iepure, cum se ia după el, cu gând
să-l prindă şi să-l descalţe.
Sugestii metodice:
1. Unde plecase iepuraşul? De ce?
2. Cu cine s-a întâlnit iepurele pe drum?
3. Cum arăta ogarul? Dar iepurele?
4. Ce au făcut cei doi drumeţi?
5. Cine a plătit consumaţia la han? De ce?
6. Ce părere aveţi despre purtarea ogarului?
7. Ce a făcut iepuraşul?
8. Ce părere aveţi despre fapta iepuraşului?
9. Voi cum aţi fi procedat?
11. Să ne jucăm cu cuvintele! (Despărţirea în silabe)
ie-pu-re o-gar
gal-beni han
ciu-bo-ţe-le
Povestea măgăruşului încăpăţânat

de Vladimir Colin
A fost odată un măgăruş tare rău şi tare încăpăţânat. Vai, vai,

cât era de rău şi de încăpăţânat! dacă mama lui îl trimitea la câmp să
cumpere o mână de scaieţi, ca să facă şi ea o prăjitură, măgăruşul
îndată spunea:
— Nu vreau!
Dacă îl ruga să vină la masă:
— Nu vreau!
Dacă îl trimitea la opt seara la culcare:
— Nu vreau!
Orice l-ar fi rugat, el răspundea numai şi numai:
— Nu vreau!
322
Într-o zi plecă mama de-acasă.
— Măgăruşul meu – îi spuse mama – aşteaptă-mă cuminte şi…
— Nu vreau! Strigă măgăruşul.
Mama se întristă. Dădu cu amărăciune din cap şi plecă, în
vreme ce măgăruşul ţipa ca de mama focului:
— Nu vreau! Nu vreau! Nu vreau!
Dar, dacă văzu că rămăsese singur în casă, se potoli. Se uita în
sus şi în jos şi se plictisea de moarte.
— Măgăruşule-spuse atunci un şoricel, scoţându-şi nasul din
gaura lui-hai să ne jucăm!
— Nu vreau!
— Bine… şi şoricelul se trase îndărăt.
Măgăruşul avea chef de joacă şi-i păru rău că-l luase gura pe
dinainte, dar ce mai putea face? De necaz strigă din nou cât putu de tare:
— Nu vreau! Nu vreau! Nu vreau!
Şi atunci-minune! Peretele se despică, şi din perete ieşi un
moşneag încruntat cu un nas strâmb, ochi strâmbi şi gură strâmbă.
Peretele se închise apoi la loc.
— Pleacă de aici! Strigă măgăruşul! Urâtule, nu te iubesc…
Pleacă!
Dar moşneagul îşi strâmbă parcă şi mai tare nasul, ochii şi gura,
mârâind cu un glas gros şi dogit:
— Nu vreau!
— Tu? strigă măgăruşul. Eu, eu nu vreau, nu tu! Numai eu am
voie să spun „nu vreau”…
Moşneagul râse strâmb, cu hohote care făcură să tremure
încăperea.
— Eu sunt moş Nu-Vreau. M-ai chemat de atâtea ori, că-n
sfârşit, iată., am venit! Ei, de ce taci?
De astă dată, măgăruşul o cam sfeclise.
— Eu… eu nu te-am chemat, bolborosi el. Da’ de unde? Ţi s-a
părut… Pleacă, moşule, pleacă!… Vezi-ţi de drum!
— Nu vreau! Răspunse însă moş Nu-Vreau.
Speriat, măgăruşul o luă la fugă prin odaie. Se aruncă asupra
uşii, dar nu putu s-o deschidă.
323
— Deschide-te odată! îi porunci el înciudat, şi uşa răspunse
liniştită:
— Nu vreau!
Şi mai speriat, măgăruşul alergă la fereastră. O zgâlţâi, dar
fereastra nu se deschise.
— Deschide-te, fereastră. Te rog…
— Nu vreau! Răspunse fereastra.
Atunci măgăruşul se aşeză pe duşumele şi începu să plângă.
— Ei de ce taci? Spuse din nou moş Nu-Vreau, care stătuse
liniştit şi-l privise cât alergase prin încăpere.
Dar măgăruşul plângea mai departe şi lacrimile-i picurau pe
duşumele.
— Nu vreau! Strigară în clipa aceea duşumelele şi-ncepură să se
mişte, să sară, încercând să scape de măgăruş.
Tremurând, acesta se urcă pe masă, dar masa rosti supărată:
— Nu vreau!
Măgăruşul nu mai ştia ce să facă. Era la capătul puterilor, şi
atunci, istovit, se trânti pe pat.
— Nu vreau, strigă însă şi patul, aşa că măgăruşul rămase în
picioare, aruncând priviri înspăimântate în jur.
— Ei, de ce taci? întrebă pentru a treia oară moş Nu-Vreau.
Dar în clipa aceea se auziră nişte paşi în faţa uşii. Moş
Nu-Vreau se repezi spre peretele care se despică şi-l lăsă să treacă,
lipindu-se apoi în urma lui, de parcă nu s-ar fi despicat niciodată.
— Mămico! Strigă fericit măgăruşul. Mămico, ce bine c-ai venit!
Mama intră în odaie şi-l întrebă mirată:
— Ce-i, dragul meu?
— Ştii, răspunse el, vreau… vreau să cumpăr scaieţi, vreau să
mă culc la opt, vreau să mănânc… vreau tot… Tot, mămico!
Din ziua aceea, măgăruşul nu-l mai văzu niciodată pe moş
Nu-Vreau, cel cu nas strâmb, cu ochi strâmbi şi gură strâmbă… Şi
pentru ca nimeni să nu mai păţească ce-a păţit el, s-a dus măgăruşul
într-un suflet la prietenul meu care scrie poveştile pentru copii şi i-a
spus păţania lui, întocmai.
Urâtă păţanie, dragii mei!
324
Sugestii metodice:
1. Cum era măgăruşul din povestea noastră?
2. Cum răspundea el la orice rugăminte?
3. Cine a apărut în casa măgăruşului?
4. Ce a simţit măgăruşul?
5. Ce îi răspundeau toate obiectele din casă?
6. Ce a învăţat măgăruşul din această experienţă?
7. Dar voi, copii?
măgar – …… mama – …… moş – ……
nas – …… ochi – …… gură – ……
Tincuţa şi Azorel
de A. Toma
Vin la maica,
Azorel.
Să te spele ea niţel
Cu săpun şi cu burete.
Că murdar mai eşti băiete!
Stai să-ţi fac niţel clăbuc
Pe la ochi şi la năsuc.
Dar să nu ţipi
Că-i ruşine;
Că eu mamă,
Îţi vreau bine.
Toţi să zică: uite cuţu.
Ce curat e el drăguţul!
Sugestii metodice:
1. Cine este Tincuţa?
2. De-a ce se joacă ea?
3. Cum este fetiţa?
4. Ce face Tincuţa pentru Azorel? (formulare de propoziţii
simple şi dezvoltate, folosirea verbelor la timpul prezent: astăzi)
5. Voi aveţi animale de casă?
325
6. Cum le îngrijiţi?
7. Ce alte nume le mai putem da? (deprinderea de a utiliza
substantive proprii, nume de fiinţe şi de animale)
În locul Tincuţei, ar putea fi………..
În locul lui Azorel, ar putea fi……….
Matei cel harnic

de Mariana Filip
În odaia celor mici

Azi, Matei e de servici.
După ce-a mâncat, degrabă,
S-a şi apucat de treabă.
Şterge mobila de praf

Cu o cârpă de postav.
Scăunelele, curând,
Le va lustrui, pe rând.
Dar gândiţi c-a terminat?

Mai la urmă şi-a lăsat
Cai, maşina, vagonete,
Să le şteargă pe-ndelete!
Nici păpuşile moţate

Încă nu sunt curăţate.
Ursul ţipă de necaz,
Că s-a murdărit pe-obraz.
Dar Matei, cu mâini dibace,

Harnic şterge, să le-mpace,
Iute, iute, căci la joacă
Vin copiii, să petreacă.
Pe la noi, la grădiniţă,
A venit, azi, o fetiţă
326
Cu păr negru în inele
Şi în ochi cu albăstrele!
Eu am s-o întreb îndată,

De ce tot stă supărată?
De ce nu vrea să se joace?
Oare calul meu nu-i place’
Stă în colţ şi nu vorbeşte

Şi la urs mereu priveşte
Cum tot mormăie şi sare!
Ei, de urs, i-e frică tare!
Ursul ce te-a speriat,

Din postav e fabricat!
Cheia de i-o învârteşti,
E destul ca să-l porneşti!
Pe copii i-am adunat,

Ursul l-am înconjurat,
Şi de mâini, cu toţi ne-am prins:
Hora mare am întins.
Şi-am pornit-o toţi la joc,
Cu fetiţa la un loc.
Teamă nu-i mai e de-acum
Suntem toţi prieteni buni.
Notă: Pentru memorizare se recomandă a se selecta un

fragment sugestiv!
Sugestii metodice:
1. Cine este Matei?
2. Unde credeţi că se află el?
3. Ce face Matei la grădiniţă?
4. Descrieţi acţiunile pe care le face Matei?
5. Voi aţi făcut vreodată aceste lucruri la grădiniţă? Dar acasă?
327
6. Care sunt jucăriile pe care le curăţă Matei?
7. Cine a venit la grădiniţă?
8. Cum este fetiţa?
9. Cum o ajută Matei?
10. Care este părerea voastră despre Matei?
11. Aveţi şi voi colegi de grupă care seamănă cu Matei?
Bondarul leneş
de Elena Farago
O furnică mititică,
Cât un grăuncior de mei
Duce-n spate-o greutate
De trei ori cât botul ei.
Pe cărare-n jale mare

Plânge un bondar ceapcân:
— Mor de foame
Şi n-am poame
Şi-aş munci
Dar n-am stăpân!…
— Hai şi-mi cară din povară

Şi sunt gata să-ţi plătesc.
— Cum n-aş merge! Dar pe lege
Jur că nu pot să muncesc!…
— Vai de tine! Ce ruşine,

Leneşule cerşetor,
Nici de milă, nici de silă
Nu ti-aş da un ajutor!…
Sugestii metodice:
1. Ce face furnica?
2. Cum este furnica?
3. Cu cine se întâlneşte ea?
328
4. De ce este supărat bondarul? Spuneţi versurile care arată
acest lucru!
5. Ce soluţie găseşte furnica pentru a-l ajuta?
6. Acceptă bondarul această soluţie? De ce?
7. Ce părere are furnica despre comportamentul bondarului?
Dar voi?
8. Ce cuvinte dure îi spune ea?
9. Credeţi că există şi oameni care pot fi asemănaţi cu furnica şi
bondarul?
„Este mică chiar de tot
Dacă treci, o calci sub toc,
Dar la ea în muşuroi,
Face treabă ca şi noi?”
(Furnica)
329
330
SĂRBĂTORILE PASCALE –
Povestea iepuraşului de Paşte
Odată, demult, pe când zânele colindau pădurile şi piticii răs-

coleau măruntaiele pământului în căutarea pietrelor preţioase, pe când
animalele vorbeau şi puii de lup se jucau cu mieii, trăia într-o căsuţă
dărăpănată la marginea unui cătun, un olar împreună cu nevasta şi cei
doi copii ai lui. Erau destul de săraci şi îşi duceau traiul doar de pe
urma vaselor de lut pe care olarul le vindea la târgul din apropiere.
Într-una din zile, pe când se întorcea de la târg, numai ce zăreşte olarul
într-un tufiş de la marginea pădurii un iepure ce se ascundea
tremurând tot de frică.
Nu i-a fost prea greu să-l prindă şi să-l vâre în traistă, gândindu-se
numai la friptura pe care avea să o facă din bietul iepuraş.
Ajuns acasă, îi dădu traista nevestei, poruncindu-i să gătească
iepurele, iar el, ostenit de atâta drum,se trânti în pat şi adormi pe dată.
Cei doi copilaşi, auzind porunca tatălui, se strecurară binişor şi
priviră în traistă, de unde le străluciră doi ochişori speriaţi şi
înlăcrimaţi. Din întuneric, iepuraşul îşi aştepta sfârşitul plângând, pentru
că auzise şi el planul îngrozitor al olarului şi înţelesese despre ce era
vorba. Doar v-am spus că pe atunci animalele înţelegeau limba
oamenilor.
Copiilor li s-a făcut aşa o milă de bietul iepuraş, că abia au
aşteptat ca mama lor să plece o clipă din bucătărie şi au înşfăcat
iepurele, punând în locul lui un ştergar.
Au alergat cât au putut până la marginea pădurii, iar acolo au
dat drumul micului urecheat, care a fugit mâncând pământul.
Bineînţeles ca olarul a certat-o pe nevastă pentru că n-a avut grijă de
iepure, iar în acea seară n-au mâncat friptură, ci urzici. Dar s-a
întâmplat un lucru mult mai frumos. Mama Iepuroaică a zvonit prin
toată pădurea fapta cea bună a copiilor.
331
Despre ispravă a aflat şi Zâna Eastres, slujitoarea Primăverii.
Şi cum se apropia Sărbătoarea Primăverii, Zâna s-a gândit să-i
răsplătească pe cei doi copii pentru salvarea iepuraşului şi a poruncit
iepurilor să le ducă daruri. Astfel, copiii olarului au găsit într-o
dimineaţă, frumos înşirate pe pervaz, alune, fructe uscate, ciuperci şi
faguri de miere.
De atunci. în fiecare an, tot mai mulţi iepuraşi aduc daruri
copiilor cuminţi, harnici si buni.
Cu timpul, sărbătoarea Primăverii s-a contopit cu cea a învierii
Domnului Iisus Hristos. Despre olar şi copiii lui abia dacă-şi mai
aminteşte cineva, zânele s-au pierdut în negura vremii, dar iepuraşii
n-au uitat niciodată de îndatorirea lor de a aduce, de Paşte, tot felul de
daruri copiilor.
Sugestii metodice:
1. Cum era viaţa în familia olarului?
2. Cum îşi câştiga omul existenţa?
3. Ce a găsit pe drumul de întoarcere?
4. Ce se gândea să facă cu iepuraşul?
5. Ce au făcut cei doi copii?
6. Voi ce aţi fi făcut în locul lor?
7. Cine a aflat de fapta copiilor?
8. Ce răsplată au primit ei pentru fapta lor?
9. Voi ce doriţi să vă aducă Iepuraşul?
10. Joc/exerciţiu: De câte ori respiră cuvântul? (despărţirea
cuvintelor în silabe)
ie-pu-raş
Paş-te
o-lar
co-pi-laşi
zâ-na
pri-mă-va-ră
332
Iepuraşul de Paşte
Cu sfială-n ochi şi-n paşi,

A sosit un iepuraş
Îmbrăcat în haină nouă
Şi în braţe-un coş cu ouă.
Câte unul încetişor

Le aşează binişor,
Printre firele de iarbă,
Dar încet, să nu se spargă.
Sugestii metodice:
1. Cum sunt iepuraşii?
2. Ce aduce iepuraşul de Paşte?
3. De ce este el îmbrăcat în haine noi?
4. Voi cum v-aţi pregătit pentru Paşte?
5. De ce Iepuraşul aduce ouă?
6. Cum vopsim noi ouăle de Paşte? De ce?
iepure – …… ou – ……
haină – …… ochi – ……
coş – …… fir – ……
333
Vine Iepuraşul
Iepurică-iepurel
Stă tot anul cuminţel.
Vine doar în primăvară,
În gradină, de cu seară.
Căci, vezi bine, el cunoaşte
Când e vremea pentru Paşte!
Şi atunci, de dimineaţă,
După ce te speli pe faţă,
Tu să cauţi în gradină,
Pe sub tufe de sulfină,
Ouă roşii, bomboanele,
Ciocolată, acadele.
Sugestii metodice:
1. Când vine iepuraşul de Paşte?
2. Ce sărbătorim de Paşte?
3. În ce anotimp este această sărbătoare?
4. Ce aduce Iepuraşul de Paşte?
5. De ce vopsim ouăle roşii de Paşte?
De Paşti
Bucuraţi-vă de sărbătoare,
În această zi cu soare,
Domnul Sfânt să va-nsoţească,
Împărţiţi ouă şi pască,
Din inimă în cor cântaţi

Şi lui Hristos vă închinaţi.
El falnic iese din mormânt
Iar noi îl aşteptăm cântând.
,,Hristos a înviat!”
,,Adevărat a înviat!”
334
Sugestii metodice:
1. Ce reprezintă sărbătoarea Paştelui?
2. Ce fac oamenii în această zi?
— Ce cântăm de Paşte?
— Hristos a înviat! — Adevărat a înviat!
 Fixarea sunetului „N” în silabe:
na ne ni no nu nă nî
an en in on un ăn în
Ana ene ini ono unu înî ânâ
Nana nene nini nono nunu nănă nînî
 Introducerea sunetului „n” în cuvinte:
nas, noi, naş, nor, negru, nea, nimeni, nici, numai,
nuntă,
învechit, înnorat, înmiresmat, înmulţit, înaintare
 Consolidarea sunetului „n” în poezie:
De Paşte, toţi copiii se îmbracă cu haine noi.
Dar Nina şi Măriuca? Repetă după mine:
Nina coase nouă nasturi,
De argint, pe-o pănglicuţă.
Ar vrea să mai coasă cinci
Dar a rămas fără aţă.
Strigă-n prag la Măriuca
Să meargă la prăvălie
Să cumpere aţă neagră
Şi un ac de pălărie.
335
În Ziua de Paşti
de Elena Farago
Toţi copiii azi se îmbracă

Cu ce au ei mai frumos
Şi părinţi lor le cântă
Învierea lui Cristos.
Şi la masă ciocnesc astăzi,

Toţi copiii cei cuminţi,
Ouă roşii şi pestriţe,
Cu iubiţii lor părinţi.
Toţi copiii azi sunt darnici,
Căci ei ştiu că lui Cristos,
Îi sunt dragi numai copiii
Cei cu sufletul milos.
Şi copiii buni la suflet,

Azi cu bucurie dau,
Cozonaci şi ouă roşii
La copiii care n-au.
Sugestii metodice:
1. Cum întâmpinăm sărbătoarea Paştelui?
2. Ce sărbătorim de Paşte?
3. Să cântăm împreună „Hristos a înviat”.
4. Ce pregătim pentru masa de Paşte?
5. Cum trebuie să fim în această zi?
6. Cu cine trebuie să împărţim ceea ce avem?
336
TEMA ANUALĂ – CINE ŞI CUM
PLANIFICĂ/ORGANIZEAZĂ O ACTIVITATE?
PROIECT TEMATIC – ÎNVĂŢ DE PE ACUM
Cei trei purceluşi

de Van Gool
Au fost odată ca niciodată trei purceluşi care trăiau împreună cu

părinţii lor. Deşi erau încă purceluşi, ei crescuseră îndeajuns ca să
pornească în lume să-şi găsească norocul.
Au plecat ei de acasă şi au mers ce au mers până ce primul
purceluş s-a simţit tare obosit. Tocmai atunci a trecut pe lângă ei un
om cu o căruţă plină de fân, iar primul purceluş le-a zis fraţilor săi:
„Eu mă opresc aici. Fânul este uşor şi moale ca să-mi fac o căsuţă cum
îmi place.”
Şi ceilalţi doi fraţi l-au îmbrăţişat şi au plecat iar la drum. La un
moment dat al doilea purceluş s-a simţit obosit şi văzând trecând pe
lângă el un om cu căruţa plină de lemne, i-a spus fratelui lui: „Lemnul
acesta este numai bun pentru căsuţa mea aşa că mă opresc aici. „Cel
de al treilea purceluş şi-a continuat drumul până a ajuns la un pietrar,
care făcea piatra de construit. Purceluşul s-a gândit că piatra este cea
mai potrivită ca să-şi facă o căsuţă rezistentă aşa cum era şi el.
Noaptea, în timp ce primul purceluş s-a aşezat confortabil în
patul lui de fân, a auzit un zgomot afară. S-a uitat prin pereţii de paie
ai căsuţei şi a început să tremure de frică, căci afară era un lup mare şi
flămând. Lupul a început să-l roage pe purceluş să-i deschidă uşa, dar
la refuzul purceluşului a tras aer puternic în piept şi a suflat peste
căsuţă. Fânul a zburat în toate părţile, iar purceluşul, profitând de
neatenţia lupului a luat-o la fugă spre casa celui de al doilea purceluş.
A doua seară, în timp ce cei doi fraţi se aflau la masă, au auzit
zgomot afară. S-au uitat prin fereastra căsuţei de lemn şi s-au îngrozit
când au văzut pe lupul cel mare şi flămând. Lupul a început să-i roage
să deschidă uşa, dar la refuzul purceluşilor a tras aer puternic în piept
şi a suflat peste căsuţă. Căsuţa de lemn a rămas aproape neclintită. Dar
când lupul a încercat şi a doua oară să sufle peste căsuţă, lemnele au
337
zburat în toate părţile, iar cei doi purceluşi au profitat de neatenţia
lupului şi au luat-o la fugă spre casa celui de al treilea purceluş.
Seara următoare, cei trei fraţi îşi încălzeau picioarele la focul
din sobă. Au auzit un zgomot afară şi s-au îngrozit de frică când l-au
văzut pe lupul cel mare şi mai flămând ca niciodată. Lupul a început
să-i roage să deschidă uşa, dar la refuzul purceluşilor a tras aer
puternic în piept şi a suflat peste căsuţă. Dar căsuţa nu s-a dărâmat.
Lupul a încercat şi a doua, şi a treia oară, dar tot degeaba, căsuţa a
continuat să rămână neclintită. Enervat peste măsură şi epuizat de
atâta suflat, lupul s-a căţărat pe acoperişul casei şi şi-a dat drumul în
căsuţă pe coş. Între timp însă, purceluşii văzând că nu au nici o
scăpare, au pus pe foc un ceaun mare, plin cu apă.
Când lupul s-a căţărat pe coş, apa era fierbinte, când a început
să coboare de-a lungul coşului apa clocotea, iar când a ajuns jos, a
aterizat direct în ceaunul cu apă fiartă. Lupul, urlând de durere, a
luat-o la fugă prin căsuţă şi apoi a ţâşnit prin perete direct spre pădure,
de unde nu s-a mai întors niciodată.
Purceluşii, ştiindu-se în siguranţă de acum încolo, au construit o
altă casă mai mare, cu pereţii din piatră, cu masa şi dulapul din lemn şi
cu paturi din fân moale. Era cea mai bună casă din lume şi ei au trăit
în ea fericiţi pentru totdeauna.
Sugestii metodice:
1. Unde au plecat purceluşii?
2. Din ce şi-a construit căsuţa primul purceluş? Dar cel de-al
doilea? Dar al treilea?
3. Ce s-a întâmplat cu căsuţele primilor doi purceluşi?
4. De ce credeţi că nu s-a dărâmat căsuţa celui de-al treilea
purceluş?
5. Cum l-au pedepsit pe lup?
6. Ce fel de căsuţă şi-au construit ei?
7. Cuvinte alintate, puţine, multe:
purcel – purceluş – purceluşi
casă – căsuţă – căsuţe
piatră – pietricică – pietricele
pat – pătuţ – pătuţuri
338
Cei trei purceluşi
de James Orchard Halliwell-Phillipps
Trăiau odată, într-o pădure îndepărtată, trei purceluşi. Trei fraţi.

Semănau atât de tare unul cu celălalt încât foarte greu îi puteai
deosebi. Chiar şi numele erau asemănătoare: pe mezin îl chema
Nif-Nif, pe mijlociu Nuf-Nuf, iar pe fratele mai mare Naf-Naf.
Cât a fost vara de lungă, purceluşii s-au zbenguit, jucându-se
prin iarba verde şi bucurându-se de căldura soarelui. De o vreme
încoace însă soarele începu să nu mai încălzească cu aceeaşi putere,
iar la poalele copacilor se aşternu un covor de frunze îngălbenite.
Venise toamna!
— E vremea să ne construim o căsuţă – spuse într-o zi Naf-Naf,
când se treziră în zori.
Dar fraţii lui nu doreau să se apuce de muncă. Continuau să
s-alerge prin pădure.
— Mai avem destul timp până la iarnă – spuse Nif-Nif,
mezinul, în timp ce făcea o tumbă.
— Când va sosi vremea, am să-mi construiesc singur o căsuţă –
se lăudă şi Nuf-Nuf.
— Cum vreţi, le răspunse Naf-Naf. Eu unul n-am de gând să
aştept ninsoarea ca să mă apuc de lucru. Şi plecă…
Pe măsură ce treceau zilele, se făcea tot mai frig. Dar Nif-Nif şi
Nuf-Nuf tot nu se îndurau să se apuce de treabă. Umblau hai-hui prin
pădure şi trândăveau cât era ziulica de lungă.
Astăzi ne mai jucăm – îşi spuneau ei din când în când –, dar
mâine ne apucăm de treabă.
Naf-Naf se apucă de construit. Dar nu se ţineau niciodată de
promisiune şi a doua zi o luau de la capăt: se jucau, ţopăiau şi se
dădeau de-a dura.
Într-o dimineaţă însă, purceluşii văzură că băltoaca cea mare de
lângă drum e acoperită cu o pojghiţă subţire de gheaţă şi, de-abia
atunci, se apucară, în sfârşit, de construit.
Nif-Nif era un mare leneş. Aşa că se gândi că ar fi mult mai
simplu dacă şi-ar ridica o căsuţă din paie. Fără să aibă vreun plan ori
să ceară sfatul cuiva, se apucă de treabă. Spre seară coliba lui era gata!
339
Nu prea departe, fratele lui, Nuf-Nuf îşi construia şi el o căsuţă
asemănătoare. Numai că a lui era din nuiele. Nuf-Nuf se străduia din
răsputeri să isprăvească cât mai repede cu această treabă plicticoasă.
Bătu pari în pământ, în jurul lor împleti nuiele, pe acoperiş aşternu
ramuri şi gata. Hocus-pocus! Căsuţa lui fu gata cât ai bate din palme!
Nici nu sfârşi bine căsuţa, când de după tufiş ţâşni Nif-Nif.
— Hai să vedem dacă Naf-Naf şi-a terminat şi el căsuţa!
propuse Nif-Nif. După care, purceluşii nu mai stătură prea mult pe
gânduri şi o luară la fugă spre casa lui Naf-Naf.
Nif-Nif şi Nuf-Nuf îl găsiră pe fratele lor lucrând. Îşi construia
o casă din piatră şi cărămidă, cu ferestre, obloane şi uşi din lemn gros
de stejar. Avea tare mult de lucru.
— Ce construieşti acolo? întrebă amuzat Nuf-Nuf. O cetate?
— Casa purceluşului trebuie să fie ca o cetate, răspunse calm,
fratele cel mare, Naf-Naf.
— Şi de ce, mă rog? întrebă şi mijlociul, Nuf-Nuf. Îţi e frică de
cineva?
— Cu toţii ne ferim de lupul cel rău!
— Auzi, se teme de lup! râseră Nif-Nif şi Nuf-Nuf. E un fricos!
Cei doi purceluşi leneşi şi gălăgioşi vroiau să-l necăjească pe
Naf-Naf, dar acesta nu-i băga în seamă. Continua să lucreze.
Aşa că Nif-Nif şi Nuf-Nuf plecară să hoinărească, cântând prin
pădure.
— Hm! De unde vine zarva asta? mârâi supărat lupul cel rău şi
flămând şi porni spre locul din care răsuna guiţatul celor doi purceluşi
mici şi fără minte.
— Ce bleg, Naf-Naf! Auzi, cine a mai pomenit lupi în pădurea
noastră? zise Nif-Nif, care nu mai văzuse lupi decât în cărţile cu poze.
— Şi dacă ne întâlnim cu el, ce? comentă, viteaz nevoie mare şi
Nuf-Nuf. Dacă-l văd am să-l înhaţ de nas. Haţ, uite aşa! grohăi
mijlociul, care nici el nu mai văzuse un lup viu.
Deodată însă, de după un copac gros, apăru chiar lupul cel mare
şi rău. Ochii îi străluceau ca doi tăciuni încinşi, iar colţii îi erau atât de
mari încât nu putea să-şi ţină gura închisă din cauza lor. Văzându-l,
Nif-Nif şi Nuf-Nuf se făcură albi ca varul şi o rupseră la fugă într-o
clipă. Niciodată nu mai fugiseră atât de repede! Fugeau de le sfârâiau
340
călcâiele, ridicând în urma lor norişori de praf. Nif-Nif, după care
fugea lupul, ajunse primul la căsuţa lui din paie. Intră şi se închise
înăuntru.
— Deschide uşa! urlă lupul. De nu, am să suflu din toate
puterile, iar casa ta se va preface în mici fărâme!
Casa lui Nif-Nif zbura în toate direcţiile Nif-Nif era prea speriat
ca să mai spună ceva. Atunci, lupul nu mai stătu mult pe gânduri.
Trase adânc aer în piept şi suflă: „Fffuuuuu!”. O dată, de două ori şi
când suflă şi a treia oară casa lui Nif-Nif zbură în toate direcţiile,
spulberată parcă de un uragan.
Lupul era cât pe ce să-l înhaţe pe mezin, dar Nif-Nif o rupse la
sănătoasa. În scurt timp ajunse la casa purceluşului mijlociu, Nuf-Nuf.
Cei doi fraţi de-abia apucară să închidă uşa în urma lor, când
auziră din nou glasul lupului:
— Gând la gând cu bucurie! zise lupul. Acum am să vă mănânc
pe amândoi!
Şi se porni din nou să sufle. Casa din surcele a lui Nuf-Nuf însă
era ceva mai rezistentă. După două reprize de suflat se aplecă uşor.
Dar lupul cel mare şi rău nu se lăsă aşa, cu una cu două, ci suflă de
patru ori la rând. Apoi, când suflă şi a cincia oară, casa se prăvăli.
Doar uşa se mai ţinea printre dărâmături.
Purceluşii o rupseră din nou la fugă înspăimântaţi. Alergau în
goană nebună spre casa fratelui lor mai mare, Naf-Naf. Când ajunseră
acolo, mai mult morţi decât vii, Naf-Naf le dădu drumul înăuntru şi
trase zăvorul după ei. Ghicise că fraţii lui mai mici sunt urmăriţi de
lup, dar ştia că nu aveau de ce să se teamă în casa lui trainică, din
cărămidă.
Nu trecu mult şi auzi o bubuitură în uşă:
— Cine-i acolo? întrebă, calm, Naf-Naf.
— Deschide uşa! răcni cât putu de tare lupul cel mare şi rău.
— Nici nu mă gândesc! răspunse Naf-Naf.
— Bine! Atunci am să vă mănânc pe toţi trei! urlă lupul.
După care trase adânc aer în piept şi începu să sufle. Dar oricât
sufla, nici cea mai mică piatră nu se mişca din loc. De atâta efort,
lupul se învineţise, dar căsuţa lui Naf-Naf era de neclintit.
341
Supărat, lupul era cât pe ce să plece. Dar, ridicându-şi capul,
zări hornul de pe acoperiş.
— Iată pe unde voi putea intra în casă! se bucură în sinea lui
lupul.
Mai întâi, se căţără cu băgare de seamă pe acoperiş. Apoi
începu să coboare pe horn, lingându-se pe bot cu gândul la purceluşi.
Lupul cade in cazanul de pe foc. Dar Naf-Naf auzi un fâsâit şi
văzu cum cădea funinginea pe capacul cazanului ce fierbea pe foc, aşa
că se pregăti să-şi întâmpine musafirul nepoftit aşa cum se cuvine.
Dădu capacul cazanului la o parte şi aşteptă. Nu trecu mult timp şi
lupul, negru ca un hornar, căzu direct în cazanul cu apă clocotită.
Niciodată în viaţa lui nu mai simţise o durere mai mare! Cu un
urlet sălbatic, lupul cel mare, rău şi opărit pe deasupra, zbură prin
horn, se rostogoli pe acoperiş, căzu pe pământ şi se pierdu în pădure.
Purceluşii răsuflară liniştiţi! De atunci, cei trei fraţi – Nif-Nif,
Nuf-Nuf şi Naf-Naf – au trăit împreună, în bună înţelegere, sub acelaşi
acoperiş. Cel al căsuţei trainice, de cărămidă.
Sugestii metodice:
1. Cum se numeau cei trei purceluşi?
3. Ce şi-au construit purceluşii?
4. Din ce era construită căsuţa fiecăruia?
5. Care dintre căsuţe era mai rezistentă?
6. Casele voastre din ce sunt construite?
7. Ce meserie are cel care construieşte case?
8. Pentru ce era nevoie de o casă rezistentă?
9. Care dintre căsuţe a rezistat?
10. Cum s-a sfârşit povestea?

— De cine se temeau cei trei purceluşi?
— De lup.
 Fixarea sunetului „L”. Să pronunţăm împreună „l”!
 Introducerea sunetului „l” în silabe:
la le li lo lu lă lî al el il ol ul ăl îl
342
 Introducerea sunetului „l” în cuvinte:
lac, lan, lanţ, ladă, leu, lup, loc, lut, loz
labe, lacom, lacăt, lalea, lampă, lamă, lată, laudă
lăptic, lăcustă, lăbuţe, lănŢuc, lăţos, lădiţă
lână, lângă
locuri, loto, localnic, locuinţă, locomotivă, lopată
luciu, lucios, lună, luncă, luptă, lucrare, lustruit
Ciobanul cu ochi strălucitori
A fost odată un împărat, care strănuta mereu; şi-i plăcea să

strănute. Dimineaţa, îndată ce se trezea din somn, strănuta. Strănuta şi
după prânz, şi după cină. Ba, se întâmpla adeseori să strănute şi în
timp ce dormea. De câte ori strănuta, cei din jurul lui ziceau în cor:
„Să trăieşti, Măria Ta”!
Fiecare zicea aşa, pentru că împăratului îi făcea plăcere. Era pe
deasupra puternic şi oamenii se temeau de el.
În ţara în care domnea acest împărat trăia un cioban cu ochi
strălucitori ca stelele. De aceea toţi îl porecliseră Ciobanul cu ochi
strălucitori.
Într-o zi împăratul pofti să mănânce papricaş din carne de oaie.
Ciobanul cu ochi strălucitori mână turma de oi la curtea
împărătească, pentru ca împăratul să aleagă oaia care-i place. Tocmai
când ciobanul era în faţa lui, împăratului îi veni să strănute. Strănută
tare de tot, dar ciobanul nu spuse, după obiceiul statornicit, „Să
trăieşti, Măria Ta”. În zadar îl ameninţa împăratul să spună aşa.
Ciobanul zicea că el nu va spune aceste vorbe, decât dacă împăratul îi
dă ce-i va cere.
— Bine, ce ai vrea să-ţi dau? întrebă furios împăratul.
— Vreau să-mi dai pe fiica Măriei Tale de nevastă! răspunse
ciobanul cu cel mai firesc glas din lume.
— Pe fiică-mea de nevastă!? se miră şi se supără foc împăratul.
— Dă-mi voie să mă mărit cu el! se auzi glăsciorul prinţesei,
pentru că şi ei îi plăcea nespus de mult Ciobanul cu ochi strălucitori.
Scos din fire, împăratul porunci să fie aruncat în temniţă, pentru
că s-a încumetat să ceară pe fiică-sa de nevastă. În temniţa aceea se
343
afla un urs alb foarte rău. Împăratul credea că ursul o să-l sfâşie îndată.
Dar ursul se aşeză liniştit la picioarele ciobanului şi începu să-i lingă
mâinile.
Atunci ciobanul scoase fluierul de la brâu şi începu să cânte.
Cânta din fluier, iar ursul juca după ritmul muzicii. Auzind muzică în
temniţă, împăratul alergă într-un suflet acolo. Spre mirarea lui,
constată că ciobanului nu i s-a întâmplat nimic.
— Vrei să-mi spui odată: „Să trăieşti, Măria ta”!? întrebă
împăratul.
— Zău, nu vreau, până când nu mi-o dai pe fiica Măriei tale de
nevastă! răspunse ciobanul hotărât.
Înfuriat peste măsură, împăratul porunci să fie închis într-o
cuşcă, împreună cu nişte arici sălbatici. Dar aricii se îmblânziră îndată
ce văzură ochii strălucitori ai ciobanului. Ciobanul scoase atunci
fluierul de la brâu şi aricii începură să joace până în zori.
A doua zi, când văzu că ciobanului nu i se întâmplase nimic,
împăratul întrebă furios:
— Vrei să-mi spui, ori nu: „Să trăieşti, Măria ta”?
— Apoi, zău, nu vreau până când nu mi-o dai pe fiica Măriei
tale de nevastă!
— Aruncaţi-l în groapa cu coase! porunci împăratul. Ostaşii îl
aruncară pe cioban într-o groapă cu coase ascuţite.
Dar nici de data asta ciobanului nu i se întâmplă nimic, pentru
că izbutise, cu ochii lui strălucitori, să scape de coasele ascuţite. A
doua zi dimineaţa şedea pe marginea gropii şi cânta vesel din fluier.
Împăratul înţelese că nu poate ieşi cu el la capăt şi se gândi la
altceva. Porunci slugilor să înhame doi cai aprigi. Se urcă apoi în
trăsură şi-l luă şi pe cioban alături de el. Curând ajunseră într-o pădure
de argint. Împăratul zise:
— Vezi pădurea aceasta de argint?
— O văd! răspunse ciobanul.
— Toată pădurea va fi a ta, dacă îmi spui: „Să trăieşti, Măria
ta”!
— Nu vreau să spun, răspunse ciobanul, până nu mi-o dai pe
fiica Măriei Tale de nevastă.
344
Furios, împăratul dădu bici cailor. Curând ajunseră într-un oraş
de aur. Împăratul zise:
— Spune-mi: „Să trăieşti, Măria ta”! şi oraşul acesta de aur va
fi al tău.
— Nu, nu vreau! răspunse ciobanul, până când nu mi-o dai pe
fiica Măriei Tale de nevastă.
Împăratul mână caii mai departe. Ajunseră lângă un lac cu
diamante.
— Vezi lacul, acesta cu diamante? întrebă împăratul. Ciobanul
dădu din cap, în semn ce-l vede.
— Lacul va fi al tău, numai să-mi spui: „Să trăieşti, Măria ta”!
— Nu voi spune, zise ciobanul, până când nu mi-o dai pe fiica
Măriei Tale de nevastă.
Ce putea să facă împăratul? îi dădu Ciobanului cu ochi
strălucitori pe fiică-sa de nevastă. Era o cununie ca-n poveste, despre
care s-a vorbit peste ţări şi mări. Mâncară la prânz carne friptă cu
hrean. Din pricina asta, împăratul strănută atât de puternic, încât îi
căzu coroana de pe cap.
— Să trăieşti, Măria ta! zise cu glas tare cel dintâi ciobanul.
De atunci repeta mereu aceste cuvinte, ori de câte ori împăratul
strănuta, fie cât de încet. Până la urmă, împăratul îl ruga pe cioban să
înceteze cu aceste vorbe, că-i va da o jumătate de împărăţie.
Ciobanul cu ochi strălucitori primi jumătate de împărăţie.
Numaidecât se încorona el şi nevastă-sa. De-atunci domnesc mereu,
dacă nu cumva or fi murit.
Sugestii metodice:
1. Ce obicei avea împăratul?
2. Ce este un cioban?
3. Cum era ciobanul din povestea noastră?
4. Ce a cerut el pentru a-i spune împăratului: „Să trăieşti, Măria
ta”?
5. Ce i-a oferit împăratul în schimb?
6. A obţinut ciobanul ceea ce îşi dorea?
7. Ce a primit ca să nu mai repete această urare?
345
8. Spune cui dăm? (folosirea dativului, unelte specifice
diferitelor meserii)
Ex. – Cui dăm coroana?
– Împăratului/ împărătesei.
Trei flăcăi călători

poveste populară
Trei tineri flăcăi: un ţesător, un croitor şi un cizmar, au hotărât

să facă o călătorie peste mări şi ţări, în împărăţia nimănui, să vadă
locuri noi şi să mai vorbească şi cu alţi oameni.
— Bine, bine – zise ţesătorul – dar cum vom vorbi cu oamenii
din împărăţia nimănui, că noi nu vorbim limba lor?
— Ascultaţi la mine – zise cizmarul – unul dintre noi va învăţa
prima propoziţie pe care o aude, al doilea va învăţa a doua propoziţie
auzită, iar ultimul a treia propoziţie. Aşa vom învăţa de trei ori mai
repede limba acelor oameni, nu-i aşa, prietenii mei?
Bineînţeles că ceilalţi doi au fost încântaţi de ideea cizmarului,
aşa că au luat-o la drum.
În primul oraş din împărăţia nimănui, era mare târg, când flăcăii
noştri au ajuns acolo. Toată lumea se uita curioasă la cei trei prieteni.
— Trei feciori străini – strigă o bătrânică.
Ţesătorul auzi ce spuse bătrâna, şi imediat memoră propoziţia.
Merseră mai departe prietenii noştri, până când văzură un ţăran.
Aceasta vindea găini şi striga cât îl ţinea gura:
— Pentru douăzeci de galbeni! Pentru douăzeci de galbeni!
Croitorul repetă această propoziţie, până când învăţă.
Puţin mai încolo se întâlniră cu un cerşetor. O femeie chiar
atunci îi dădea de pomană ceva, iar cerşetorul mulţumi:
— Bogdaproste! Dumnezeu să te răsplătească!
Bineînţeles că cizmarul memoră repede ce auzi.
Mergând puţin mai departe, flăcăii noştri ajunseră la marginea
oraşului. Obosiţi de atâta mers, se aşezară la marginea drumului, la
umbra unei tufe. La umbra aceleiaşi tufe, dar pe cealaltă parte, se
odihneau doi bătrâni. Unul dintre ei tocmai se plângea celuilalt:
346
— Închipuie-ţi ce-am păţit! Am pornit să merg în oraş, dar
mi-au furat punguţa cu bani! Aveam aşa puţini bani, doar douăzeci de
galbeni. Oare cine mi-o fi furat-o?
— Trei feciori străini, trei feciori străini! strigă repede ţesătorul,
mândru de el.
Celălalt bătrân dădu din cap, zicând:
— Dar de ce or fi furat-o, dacă erau aşa puţini galbeni în
punguţă?
— Pentru douăzeci de galbeni, pentru douăzeci de galbeni! zise
repede croitorul, să vadă prietenii ce ştie.
Cei doi bătrâni s-au ridicat repede, au chemat poliţia şi i-au dus
pe cei trei prieteni la închisoare. Pe drum, cizmarul repeta întruna:
— Bogdaproste! Dumnezeu să te răsplătească!
Mulţimea râdea, crezând că cei trei flăcăi sunt într-o ureche.
La judecată, judecătorul descoperi una două adevărul, eliberând
cei trei prieteni trăsniţi.
Sugestii metodice:
1. Ce ocupaţii aveau cei trei flăcăi?
2. Spuneţi ce face ţesătorul? Dar croitorul? Dar cizmarul?
3. Ce au hotărât ei?
4. Cum au stabilit să înveţe limba din această ţară?
5. De ce se plângeau cei doi bătrâni?
6. Ce au vrut să demonstreze cei trei flăcăi?
8. Ce final are povestea?
347
Gospodarii
poezie populară
Motănelul, de cu ziuă
A pisat pesmeţi în piuă.
Câinele cu şorţ, dă zor:

Bagă turtele-n cuptor.
Pisicuţa cea pestriţă
Îşi cârpeşte o rochiţă;
Iar găina cu cercei,

Se învârte printre ei,
Ca să măture-n bordei.
Zvârle mătura sub uşă:

— Haide, dormi şi tu, mătuşă!…
Sugestii metodice:
1. Ce personaje apar în poezie?
2. Ce face fiecare personaj?
3. Ce meserie ar putea avea fiecare dintre ei?
4. Voi ce doriţi să faceţi când veţi fi mari?
348
Draga mea educatoare
Draga mea educatoare,

Parcă-i sora mea cea mare;
Ştie jocurile toate,
Mâinile ei fermecate
Urcă turnuri şi palate.
Cine ştie-o poezie?
Ia lipici şi ea hârtie,
Gata altă jucărie.
Chiar şi foarfecele mare,
Are-n mâna ei răbdare
Ea e ziua mea cu soare.
Sugestii metodice:
1. Cum mă strigaţi voi pe mine?
2. Ce este o educatoare?
3. Ce îi învaţă ea pe copii?
4. Ce simte copilul din poezie pentru educatoarea lui?
5. Desparte în silabe cuvintele: educatoare, jocuri, poezie,
jucărie, soare.
„În clasă pe orişicine
Îl învaţă ce e bine.”
(Educatoarea)
349
Doctoriţa mamei
Mă vedeţi? Sunt doctoriţă!

Am halat şi nu rochiţă.
Mama mea e mândră tare,
Aşa fată nimeni n-are!!
Fac injecţii, dau reţete şi prescriu medicamente.
Şi oricui este bolnav
Îi zâmbesc şi-i spun: Nu-i grav!
Pacienţii mă iubesc
Tuturor le dăruiesc
Pastiluţe colorate
Şi bomboane mentolate
Şi când pleacă de la mine
Să le fie numai bine!!
Sugestii metodice:
1. Ce meserie vrei să ai când vei fi mare?
2. De-a ce se joacă fetiţa?
3. Cum este mama? De ce?
4. Ce face doctoriţa?
5. Ce le urează pacienţilor?
„Cin’ te-ascultă şi-ţi prescrie
Cum să iei o doctorie?”
(Doctorul)
350
Tâmplarul
de Mihai Theodorescu
Un tâmplar e meşter mare

El, din lemn, ce vrei îţi face
Magazie, gard, hambare,
Uşi, ferestre… tot ce-ţi place.
Stai pe scaun.
Calci podeaua,
Scrii pe tablă.
Dormi în pat.
El, tâmplarul cu rindeaua,
El pe toate le-a lucrat.
Când munceşte, vesel cântă

Şi-ar fi foarte supărat
De-ar vedea vreo bancă frântă
Sau vreun scaun zgâriat!
Sugestii metodice:
1. Ce este un tâmplar?
2. Ce material foloseşte tâmplarul?
3. Ce rezultă din munca tâmplarului?
4. Avem în clasă obiecte lucrate de tâmplar? Care sunt acestea?
5. Cum trebuie să le păstrăm? De ce?
„Bate cuie-n scândurele
Şi face lucruri din ele?”
(Tâmplarul)
 Consolidarea sunetului „L”
 Introducerea sunetului „l” în cuvinte: tâmplar, alb, alt, melc,
mult, fals, film, salt, fulg, balon, volan, bilet, palat, elefant, alună,
oală, balenă, album, vulpe, tulpină, delfin
351
 Transformă cuvintele zidar, medic, profesor, actor după
modelul: tâmplar – tâmplarul.
Zidarul
de Nina Cassian
Sus, pe schela care creşte,

Un zidar tot urcă-n nori.
Oana-l ştie cum munceşte,
L-a văzut adeseori.
Vremea când era geroasă

Îl vedea în haină groasă.
Azi, pe braţele-ncordate,
Mânecile-s suflecate.
Stă cu braţele afară

Că e timp de primăvară.
Şi-n văzduh sărbătoresc.
Noile construcţii cresc.
Sugestii metodice:
1. Ce face un zidar?
2. Ce este o schelă?
3. Pe ce vreme lucrează zidarul?
4. Daţi exemple de unelte pe care le foloseşte zidarul?
„Cumpăna şi cu mistria
Îi arată meseria!”
(Zidarul)
352
Povestea spicului de grâu
poveste populară
Această întâmplare s-a petrecut demult, tare demult, pe când

oamenii cu greu reuşeau să-şi ducă viaţa de pe o zi pe alta. Ei nu ştiau
să cultive pământul sau să crească animale pe lângă casă. Se
mulţumeau doar cu ce le dădeau pădurile, câmpiile, râurile. Trăiau în
grupuri şi tot în grupuri se duceau la vânat, pentru că armele lor erau
primitive iar nu de puţine ori unii dintre ei se întorceau răniţi de fiarele
pădurii. Vânau doar atât cât le trebuia pentru a-şi potoli foamea.
Duceau o viaţă aspră şi luptau pentru fiecare bucăţică de mâncare pe
care o aduceau la colibele lor sărăcăcioase.
Într-una din zile întreg satul plecase la vânătoare. Rămăsese
acasă doar o copilă bălaie, de vreo zece anişori, care avea sarcina să
pună câte un lemn pe foc, pentru ca acesta să nu se stingă. Fetiţa
privea încântată la focul care pâlpâia, trosnea şi arunca scântei. Jocul
flăcărilor, felul cum îşi schimbau culoarea, de la albastru-fumuriu la
portocaliu şi roşu o făceau să uite că este singură în satul pustiu şi
putea fi oricând atacată de animalele flămânde.
Deodată fetiţa auzi nişte ţipete disperate. Părea să fie glas de
pasăre. Copila nu ştia ce să facă: să stea lângă foc, de care fiarele nu
prea aveau curajul să se apropie, sau să se ducă să vadă ce se
întâmplă? Inima îi bătea cu putere, dar curiozitatea învinse frica şi
copila se îndreptă spre locul de unde veneau strigătele disperate. Şi
ce-i văzu ochii? Un şarpe uriaş se încolăcise pe trunchiul unui copac şi
vroia să mănânce puii unei mierle care îşi avea cuibul într-o mică
scorbură a copacului. Curajoasa pasăre se repezea cu ciocul şi
ghearele spre fioroasa târâtoare, dar şarpele părea să nu o bage în
seamă. După atacul mierlei se oprea puţin, apoi îşi continua încet
drumul. Doar o lungime de braţ îl mai despărţea de prada sa. Puii
piuiau disperaţi pentru că, din glasul mamei, înţeleseseră că e mare
pericol.
Atunci fetiţa îşi luă inima în dinţi, luă un băţ aprins şi cu dibăcie
îl îndreptă spre capul şarpelui. Acesta nu se aşteptase la un astfel de
atac. Se retrase. Apoi încercă din nou să înainteze. Dar fetiţa striga din
353
toate puterile, arunca cu pietre, lemne şi tot ce găsea în jur. Şarpele se
dădu bătut şi, fâşâind uşor, se îndreptă spre pădure.
Mierla nu mai putea de bucurie. Se aşeză lângă puişori şi
continua să fluiere încetişor, vrând parcă să-şi liniştească odraslele.
După ce acestea au adormit, mierla zbură spre un loc doar de ea ştiut.
Se întoarse după un timp ţinând în cioc un spic galben. Acesta semăna
cu spicul ierbii, dar avea boabele mai mari decât cele ale firelor de
iarbă. Se apropie de fetiţă şi îi zise cu glas omenesc:
— Tu mi-ai salvat puişorii, ai fost curajoasă şi bună la suflet, de
aceea am să-ţi fac un dar. Ia acest spic, pune boabele în pământ,
înmulţeşte-le, şi de acum înainte tu şi neamul tău nu veţi mai suferi de
foame.
Fetiţa făcu precum o povăţuise pasărea. Semănă boabele, îngriji
plantele răsărite, le lăsă să facă spic, apoi culese boabele şi le semănă
din nou.
După câţiva ani colibele erau înconjurate de lanuri unduioase cu
boabe dulci. Oamenii au învăţat să facă din aceste boabe făina, iar din
făină gustoasă pâine. Seara pe lângă vetre se simţea mirosul de pâine
caldă iar oamenii lăudau pământul, care hrănea grâul, ploaia care îl
uda, soarele care îl cocea dar şi mintea omului, care reuşise să
transforme micuţele boabe în hrana lor de toate zilele.
Sugestii metodice:
1. Când are loc această întâmplare?
2. Cum era viaţa atunci?
3. Cum îşi asigurau oamenii mâncarea?
4. Ce trebuia să facă fetiţa rămasă singură în sat?
5. Ce a auzit ea?
6. De unde venea zgomotul?
7. Cum a intervenit fetiţa?
8. Ce recompensă a primit fetiţa pentru fapta ei?
9. Ce se obţine din grâu?
10. Spune mai departe:
Această întâmplare s-a petrecut de-……. (mult).
Oamenii nu ştiau să cultive pă-……. (mân)-…….. (tul).
Întreg satul plecase la vâ-….. (nă)-…… (toa)-……… (re).
354
Oamenii au învăţat să facă din aceste boabe fă-…. (i)-…. (na),
iar din făină gustoasă pâi-…… (ne).
Turtiţa
poveste populară
Au fost o data un moş şi o babă. Într-o zi, moşneagul o rugă pe

babă să-i facă o turtiţă, dar baba nu avea faină. Baba se strădui şi
strânse, totuşi, vreo doi pumni de făina de pe fundul lăzii. Frământă
aluatul cu smântână, făcu o turtiţă şi o băgă la cuptor.
După puţin timp, baba scoase o turtiţă rotunjoară, rumenă şi
frumoasă, şi o puse pe fereastră să se mai răcească. Turtiţa stătu ce
stătu pe fereastră, apoi se rostogoli pe laviţă, de acolo pe duşumea şi
de pe duşumea spre uşă. Când ajunse la uşă, turtiţa sări peste prag în
tindă, apoi în curte. O porni spre poartă, de acolo pe drum, după care
se rostogoli tot mai departe şi mai departe. Cum se rostogolea ea pe
drum, numai ce-i ieşi în cale un iepure, care vru s-o mănânce.
Dar turtiţa, fără teamă, îi zise:
Eu sunt turtiţa umflată
De prin ladă adunată
Din cămară măturată
În cuptor sunt rumenită
Pe fereastră sunt răcită.
Iar apoi vrând să pară tare iscusită, mai zise:
Pe bunic l-am păcălit
De bunică am fugit
De tine-am să fug îndată
Iepuraş fără de pată.
Şi se rostogoli mai departe, chiar de sub nasul iepurelui.
Continuându-şi drumul, numai ce-i ieşi în cale un lup, cu o gură
cât o şură, care vru să o înghită. Turtiţa îi cântă şi lui cântecul ei, pe
care îl sfârşi zicând:
Geaba lupul cască gura
Fug de el mă dau de-a dura.
355
Cum se rostogolea ea prin pădure, numai ce-i ieşi în cale un urs,
şi acesta flămând, nevoie mare! Dar turtiţa nici că se sinchisi de
dânsul. Îi cântă şi ursului acelaşi cântecel, pe care îl încheie astfel:
Nu mă tem cat de puţin
Căci fug şi de Moş Martin.
Rostogolindu-se turtiţa mai departe, în cale îi apăru cumătra
vulpe. Vicleana îi dădu bineţe şi începu s-o laude, spunându-i că e tare
frumoasă şi rumenă.
Turtiţa se bucură că a găsit pe cineva care să o laude, aşa că se
opri şi-i cântă şi vulpii cântecelul ei, sfârşindu-l aşa:
Şi de nimeni nu îmi pasă
Fug eu şi de vulpe, lasă!
Vulpea îi lăudă cântecul, dar o rugă să nu plece, ci să îl mai
cânte o dată, căci e bătrână şi nu a auzit bine. Ca să fie mai aproape,
vicleana o pofti să se aşeze pe botul ei.
Turtiţa, nebănuind nimic, făcu întocmai.
Cântecul păru să-i placă mult vulpiţei, aşa încât vru să-l mai
asculte şi a treia oară, aşa pentru ultima dată. O rugă deci pe turtiţă să i
se aşeze pe limbă şi să cânte acolo.
Însă cum sări turtiţa pe limba vulpii, aceasta… hap! o înghiţi.
Sugestii metodice:
1. Ce a rugat-o moşul pe babă?
2. Descrieţi cum a fabricat baba turtiţa.
3. Cum este turtiţa din poveste?
4. Ce a făcut ea?
5. Cu cine s-a întâlnit turtiţa şi cum a reuşit să scape?
6. Cum a reuşit vulpea să o păcălească pe turtiţă?
babă – ………..
moş – ………..
turtă – ……….
iepure – ………
lup – ………….
urs – …………..
vulpe – ……….
356
cântec – ……….
— Cum este vulpea din poveste?
— Vicleană.
— Cum a reuşit vulpea să o păcălească pe turtiţă?
— A lăudat-o.
 Consolidarea sunetului „l” în propoziţii.
Vulpea este vicleană.
Vulpea a lăudat-o pe turtiţă.
Lupul are labe.
Ursul este lacom.
Turtiţa pleacă de la babă.
 Consolidarea sunetului „l” în versuri:
Vulpii i-a plăcut turtiţa,
Mie-mi place îngheţata,
Ei îi place ciocolata,
Nouă plăcinţelele,
Vouă acadelele.
Bobul de grâu
de Lucia Nicola
Cine-i oare somnorosul

Care doarme iarna toată,
În pat moale, fără pernă
Şi cu plapumă de vată?
Bobul grâului de aur

Râde-n somn şi socoteşte
Câte boabe-n spic mai multe
Să dea celui ce-l munceşte.
Sugestii metodice:
1. Când se însămânţează grâul?
2. Ce se întâmplă cu bobul de grâu pe timpul iernii?
3. Ce culoare are grâul când este bine copt?
357
4. Când se recoltează grâul?
6. La ce se gândeşte bobul de grâu din poezia noastră?
Micii grădinari
Roaba, grebla şi lopata.

Şi hârleţul toate-s gata.
Stropitoarele sunt pline,
Ziua-i caldă şi senină.
Şi săpăm, cărăm, clădim,
Straturi drepte rânduim.
Semănăm la rând pe straturi
Fel de fel de zarzavaturi.
Ceapă, morcovi şi ardei,
Mazăre şi pătrunjel.
Sugestii metodice:
1. Care sunt uneltele folosite de grădinari?
2. Joc/exerciţiu: „Spune la ce foloseşte fiecare dintre ele!”
(folosirea verbelor la timpul prezent)
3. În ce anotimp lucrează oamenii în grădină?
4. Ce legume şi zarzavaturi plantează în grădină?
5. Ce legume vă plac?
6. De ce trebuie să consumăm legume şi zarzavaturi?
8. Găsiţi cuvinte înrudite cu cuvântul grădină (grădinar, grădinărit).
358
Merişorul
de Ştefan Tita
— În grădină, printre flori,

Am sădit un merişor.
Îl udăm, îl îngrijim,
De omide îl ferim.
— Pomişorul a crescut.
Cât de mândru s-a făcut.
Este mai înalt ca noi
Şi dă muguri şi dă foi
— Şi-o să fie mai voinic
Fiindcă-l îngrijim de mic,
Iar când o să crească
Mere-o să ne dăruiască.
Sugestii metodice:
1. Ce pomişor a fost sădit în grădină?
2. Cum este îngrijit pomişorul?
3. Cât de mare a crescut pomişorul?
4. Ce ne va da pomişorul când va creşte mare?
5. Ce pomi aveţi în grădină?
7. Ce roade vă dau?
8. Care este fructul vostru preferat?
„Mingişoare aurii,
Galbene sau sângerii
Hai să le ghiciţi copii.”
(Merele)
359
Cufărul Zburător
de H.C. Andersen
Era odată un negustor aşa de bogat încât ar fi putut să

pardosească cu bani de argint toată strada lui şi pe lângă asta şi o
ulicioară aproape toată, dar nu le pardosea pentru că-şi întrebuinţa
altfel banii şi când dădea o para, lua înapoi un galben, fiindcă era
priceput; dar într-o bună zi a murit.
Fecioru-su a moştenit toată averea şi când s-a văzut cu atâta
bănet a început să ducă o viaţă de petreceri; făcea zmeie din banii de
hârtie şi arunca în apă galbeni în loc de pietre.
Cu asemenea îndeletniciri, paralele s-au isprăvit repede şi nu
i-au mai rămas decât patru bănuţi de aramă, iar haine nu mai avea
decât un halat vechi si o pereche de papuci.
Prietenii acuma nici nu mai voiau să ştie de el, pentru că nu
puteau să iasă pe stradă cu dânsul aşa îmbrăcat. Numai unul din ei,
care era mai bun la suflet, i-a trimis un cufăr vechi cu o scrisorică:
„Fă-ţi bagajul!” Dar el n-avea ce bagaj să-şi facă şi de aceea s-a băgat
chiar el în cufăr.
Acuma, să vedeţi, cufărul acesta era tare ciudat. Cum îl încuiai,
putea să zboare.
Aşa a făcut şi feciorul de negustor; l-a încuiat şi îndată a zburat
cu cufărul pe horn, deasupra norilor, tot mai departe şi mai departe.
Când fundul cufărului scârţâia, feciorul negustorului se temea
să nu se spargă în bucăţi şi să trebuiască să facă o tumbă cumplită şi
asta nu-i prea plăcea.
Şi a mers aşa cât a mers şi a ajuns în ţara turcilor. A ascuns
cufărul într-o pădure şi a intrat în oraş. Nu s-a uitat nimeni la dânsul.
Fiindcă turcii umblau ca şi el, cu halat şi cu papuci. Cum mergea el
aşa, a întâlnit în drum o doică cu un copil la piept.
— Ascultă, doică turcească, a întrebat-o el, ce palat e acela de
colo, cu ferestre aşa de înalte?
— Acolo stă fata sultanului, a răspuns femeia. S-a prorocit că
are să fie foarte necăjită din pricina unui iubit şi de aceea n-are voie
360
nimeni să stea de vorbă cu ea, decât numai dacă sunt de faţă sultanul
şi sultana.
— Bine, mulţumesc, a spus feciorul de negustor; s-a dus în
pădure, s-a băgat în cufăr, a zburat până pe acoperişul palatului şi s-a
strecurat la prinţesă pe fereastră.
Prinţesa dormea pe o sofa şi era atât de frumoasă încât feciorul
de negustor nu s-a putut opri şi a sărutat-o. Ea s-a trezit şi s-a speriat,
dar el i-a spus că e dumnezeul turcilor şi a venit prin văzduh la dânsa
şi ea a fost foarte măgulită.
Pe urmă au stat împreună de vorbă şi el i-a spus tot lucruri
minunate, i-a spus că ochii ei sunt două lacuri adânci în care gândurile
înoată ca nişte zâne ale apei şi i-a spus că fruntea ei e un palat de
gheaţă cu încăperi frumoase şi tablouri şi i-a mai spus de barza care
aduce copii mititei şi drăgălaşi.
Frumoase lucruri spunea! Şi pe urma i-a cerut prinţesei mâna şi
ea îndată a spus da!
— Să vii sâmbătă seara – a zis ea; sâmbătă seara, sultanul şi
sultana vin la mine la ceai. Au să fie foarte mândri că mi-a cerut mâna
dumnezeul turcilor; caută numai şi învaţă bine o poveste frumoasă,
pentru ca tatei şi mamei le plac foarte mult poveştile; mama vrea să
audă poveşti cu tâlc şi cuviincioase, iar tata vrea să fie vesele.
— Bine, n-am să aduc alte daruri decât o poveste, a spus el şi a
plecat, dar înainte de plecare prinţesa i-a dat o sabie împodobită cu
bani de aur şi de asta avea el nevoie.
Şi-a luat zborul, şi-a cumpărat un halat şi după aceea s-a dus în
pădure şi acolo s-a apucat să născocească o poveste; până sâmbătă
trebuia să fie gata şi nu era chiar aşa de uşor. Sâmbătă seara povestea
era gata.
Sultanul, sultana şi toată curtea erau la ceai la prinţesă. Toţi l-au
întâmpinat cu prietenie.
— Nu vrei să ne spui o poveste? – a spus sultana; dar una care
să fie cu tâlc.
— Dar să fie şi cu haz – a zis sultanul.
— Da, da! – a răspuns el. Ascultaţi: era odată un mănunchi de
chibrituri şi chibriturile acestea erau foarte mândre de originea lor. Se
făleau fiindcă se trăgeau dintr-un brad bătrân şi înalt, din care fiecare
361
din ele era o aşchie. Chibriturile şedeau pe masă între o scăpărătoare
veche şi o tigaie tot veche de fier. Îşi aduceau aminte de tinereţe şi
povesteau tigăii:
„Când eram noi în copac, stăteam într-o creangă verde.
Dimineaţa şi seara beam ceai de diamant, adică rouă, toată ziua ne
îmbăiam în soare, când era soare, şi păsările ne spuneau poveşti.
Vedeam că suntem bogate prin faptul că fagii şi mestecenii şi ceilalţi
copaci numai vara erau îmbrăcaţi şi iarna erau goi, pe când familia
noastră avea mijloace să se îmbrace în verde şi vara, şi iarna. Dar iată
că într-o bună zi a venit un tăietor de lemne şi familia noastră s-a
împrăştiat în toate părţile. Trunchiul familiei a ajuns catarg pe o
corabie mare, care dacă voia putea să facă şi înconjurul lumii, ramurile
celelalte s-au dus care încotro, iar noi avem acuma menirea să
aprindem oamenilor lumina; de aceea noi, obraze subţiri, am ajuns să
stăm la bucătărie.”
Soarta mea s-a desfăşurat altfel – a spus tigaia de fier lângă care
şedeau chibriturile. De la început, de când am venit pe lume, am fost
de o mulţime de ori curăţită şi încălzită; eu fac treaba cu temei şi sunt
la loc de cinste aici în casă. Singura mea bucurie este să şed după
masă la locul meu, curăţată şi frecată, şi să schimb vorbe înţelepte cu
tovarăşele mele. Afară de căldarea de apă, care se duce câteodată în
curte şi se întoarce, toţi câţi suntem aici stăm mereu în casă. Numai
coşniţa ne aduce noutăţi şi trebuie să spun că vorbeşte cu prea multă
îndrăzneală despre cele ce se petrec afară.
Deunăzi, o oală bătrână s-a speriat aşa de tare de ceea ce vorbea
coşniţa, că a căzut de la locul ei şi s-a spart; era o femeie aşezată şi cu
păreri sănătoase, asta pot să v-o spun.”
„Mai taci acuma, că ai vorbit destul” – i-a tăiat vorba
scăpărătoarea şi a izbit o dată în cremene că au sărit scântei în toate
părţile.
„Mai bine să ne veselim oleacă.”
„Da, haide să vedem care dintre noi e de neam mai bun” – au
spus chibriturile.
„Ba nu, mie nu-mi place să vorbesc de mine – a zis oala de lut.
Hai mai bine să povestim câte o întâmplare. Uite, încep eu. Am să
spun ceva care s-a întâmplat oricui; aşa fiecare are să înţeleagă mai
362
repede despre ce-i vorba şi are să se bucure. Mi-am petrecut tinereţea
pe marginea mării, într-o familie liniştită…”
„Începe foarte frumos – au spus farfuriile. Cu siguranţă că
povestea are să ne placă.”
„În casa aceea, mobilele erau şterse de praf, duşumelele
măturate şi spălate şi la fiecare două săptămâni se puneau perdele
curate.” „Ce frumos povesteşti – spuse mătura. Se vede imediat că
povesteşte o femeie, e ceva delicat şi fin…”
„Da, da, se vede asta!” – a spus căldarea de apă şi de plăcere a
sărit în sus şi apa a curs pe jos pleoscăind.
Oala a povestit mai departe şi la sfârşitul poveştii a fost tot aşa
de frumos ca şi la început.
Farfuriile au zăngănit de bucurie şi mătura a scos câteva fire de
pătrunjel verde din ligheanul cu nisip şi a încununat oala, fiindcă ştia
că asta are să-i necăjească pe ceilalţi.
„Dacă o încununez, mâine mă încununează şi ea pe mine” – s-a
gândit mătura.
„Mie mi-a venit pofta sa dansez.” – a spus vătraiul şi a început
să danseze. Doamne, iartă-mă, cum mai ridică piciorul în sus! O
pernăa veche care zăcea aruncată într-un colţ a plesnit când a văzut.
„Ei, mă încununaţi şi pe mine?” – a întrebat vătraiul.
Şi l-au încununat şi pe el.
„Neam prost!” – şi-au spus în gând chibriturile.
Acuma samovarul trebuia să cânte, dar a spus că-i răcit şi nu
poate dacă nu fierbe. Dar asta era numai sclifoseală. Nu voia să cânte
decât pe masa din sufragerie. Pe marginea ferestrei era o pană de scris,
veche, cu care scria scrisori bucătăreasa. N-avea nimic deosebit, doar
atâta că fusese băgată prea tare în cerneală, dar era mândră de asta.
„Dacă samovarul nu vrea să cânte – spuse ea – n-are decât să nu
cânte. Afară la fereastră e o privighetoare în colivie şi ştie ea să cânte.
E drept că n-a învăţat nicăieri, dar putem să trecem asta cu vederea.”
„Eu cred că nu se cuvine să facem una ca asta – a zis ceainicul de
tablă (cântă şi el şi era văr bun cu samovarul) – cred că nu-i bine să
ascultăm cum cântă o pasăre străină. Ce fel de patriotism e ăsta? Să
spună coşniţa dacă am sau n-am dreptate!”
363
„Sunt foarte supărată – zise coşniţa – sunt cum nu se poate de
supărată pe voi toţi. Aşa înţelegeţi voi să vă petreceţi seara? N-ar fi
mai înţelept lucru să facem puţină ordine? Să stea fiecare la locul lui şi
eu am să vă arăt ce să faceţi. Aveţi să vedeţi ce frumos are să fie!”
„Să facem cât mai multă zarvă!” – au spus cu toţii.
În clipa aceea a intrat bucătăreasa şi toţi au amuţit şi nu s-au
mai mişcat. Dar nu era oala care să nu ştie ce e în stare să facă şi cât e
de nobilă.
Fiecare se gândea: „Hei, dac-aş fi vrut, să vezi ce petrecere ar fi
fost!”
Bucătăreasa a luat chibriturile şi a făcut focul. Cum s-au mai
aprins toate şi cum au mai ars! Şi se gândeau:
„Acuma poate oricine să vadă că noi suntem mai de preţ decât
toate celelalte. Uite cum strălucim şi ce lumină dăm!”
Dar repede-repede au ars şi n-a mai rămas nimic din ele.
— Frumoasă poveste – a spus sultana. Parcă aş fi fost şi eu în
bucătărie cu chibriturile. Da, acuma poţi s-o iei pe fiica noastră de
soţie.
— Da, da! – a spus sultanul – luni te-nsori cu fiica noastră.
Îl tutuiau acum, fiindcă curând avea să facă parte din familie.
Cu o zi înainte de nuntă, seara, a fost iluminaţie în tot orasul. S-au
împărţit pesmeţi şi covrigi şi copiii pe stradă şuierau din degete şi era
minunat de frumos.
„Trebuie să fac şi eu ceva” – s-a gândit feciorul de negustor şi a
cumpărat rachete, pocnitori şi artificii, le-a pus cu el în cufăr şi şi-a
luat zborul.
Era o zarvă cumplită!
Toţi turcii ţopăiau şi jucau de le săreau papucii până peste cap;
asemenea minunăţie cum era cufărul zburător nu mai văzuseră
niciodată. Acuma vedeau şi ei că într-adevăr dumnezeul cel turcesc
avea s-o ia pe fata sultanului.
Feciorul de negustor s-a întors cu cufărul în pădure şi pe urmă
ce şi-a spus el: „Hai să mă duc prin oraş, să văd ce spune lumea”. Nu-i
de mirare deloc că era curios să afle.
Câte şi mai câte nu spuneau oamenii! Fiecare văzuse în felul lui,
dar tuturor li se păruse frumos ce văzuseră.
364
— Am văzut pe dumnezeul turcilor – zicea unul – ochii îi
străluceau ca nişte stele şi barba lui e ca o spumă.
— Zbura îmbrăcat cu o mantie de foc – zicea altul. Şi pe
pulpanele mantiei şedeau îngeri.
Minunate lucruri mai spuneau oamenii şi a doua zi avea să fie
nunta.
Feciorul de negustor s-a dus iar în pădure, ca să se bage în
cufăr, dar când a ajuns în pădure, ia cufărul de unde nu-i! Cufărul
arsese tot. Se aprinsese de la nişte artificii şi nu mai rămăsese din el
decât scrum. Acum feciorul de negustor nu mai putea să zboare şi nu
se mai putea duce la fata sultanului. Ea l-a aşteptat pe acoperiş toată
ziua. L-o mai fi aşteptând şi acuma, dar el cutreieră lumea şi spune
poveşti; poveştile lui însă nu mai sunt aşa de frumoase ca aceea cu
chibriturile pe care a spus-o când era dumnezeul turcilor.
Sugestii metodice:
1. Cum era negustorul?
2. Dar fiul acestuia?
3. Ce i-a rămas din întreaga avere?
4. Cum era cufărul?
5. Unde a călătorit el?
6. De cine s-a îndrăgostit el?
7. Cum a cucerit-o pe fată?
8. Ce poveste le-a spus sultanului şi soţiei acestuia?
9. Ce s-a întâmplat cu cufărul fermecat?
10. De ce nu s-a mai putut căsători cu fata sultanului?
11. Ce face el de atunci?
365
Alice în Ţara minunilor
după Lewis Carroll
A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti. Într-o zi

călduroasă de vară, o fetiţă pe numele Alice a ieşit pe malul râului
împreună cu sora ei. Fetele s-au aşezat pe iarbă şi au început să
citească când, deodată, un iepure alb, îmbrăcat cu veston şi cu pălărie
pe cap, le-a sărit în faţă.
— Vai de mine! Voi întârzia, se văicărea iepuraşul, Ţopăind pe
drum înainte.
Alice se ridică repede şi porni după el. Iepurele alb traversă
câmpul şi intră într-o scorbură de copac. Alice, ţinându-i urma, se trezi
într-un coridor ciudat şi nu văzu nici urmă de iepuraş.
— Unde să fie? Doar nu l-a înghiţit pământul? se întrebă ea
mirată.
Dintr-o dată, zări o uşă mică, acoperită de o perdea verde.
Uitându-se pe gaura cheii, fata văzu o grădină minunată, plină de
pomi, flori, fluturi şi păsări. Prin grădină trecea un pârâu şi peste pârâu
se întindea un podeţ. Văzând grădina, Alice se gândi că i-ar plăcea
tare mult să ajungă acolo. Dar nu ştia cum. Uitându-se cu atenţie
împrejur, observă o masă de sticlă pe care se afla o cheie.
— Precis că aceasta este cheia de la uşiţa! dar ce folos, fiindcă
oricum sunt prea mare ca să încap prin ea, se văicări fetiţa.
Apropiindu-se de masă, văzu pe ea o sticlă, pe care scria: bea-mă!
— Ce îmbietor! Chiar că mi-e sete şi îmi prinde bine o gură de apă.
Alice luă sticla şi înghiţi cu pofta.
— Vai de mine, mă fac din ce în ce mai mică! Acum, probabil
că voi putea intra prin uşiţa, dar pentru asta am nevoie de cheie. Şi
cum să ajung la ea?
Uitându-se mai cu atenţie, văzu o cutie cu prăjituri, pe care
scria: Mănâncă-mă!
— Fie ce o fi, mai mică de atât nu pot să mă fac”, decise fata şi
începu să mănânce. Deodată Alice a început să crească şi s-a făcut atât
de mare, încât cu greu îşi mai zărea pantofii. Ea a început să plângă şi
din lacrimile ei sa format un izvoraş. Uitându-se pe geam, îl văzu pe
iepuraşul cu pălărie şi îl strigă.
366
Acesta se sperie, fugi şi scăpă din mână un evantai. Alice luă
evantaiul şi începu să-şi facă vânt, dar, cu fiecare mişcare a mâinii, se
făcea din nou tot mai mică. Alice se făcu atât de mărunţică încât a fost
luată de apa izvoraşului pe care l-a format ea din lacrimi. Dusă de
valuri, ea a ajuns afară din încăpere. Lângă ea plutea şi un şoricel, pe
care l-a întrebat:
— Cum aş putea ieşi de aici?
Dar şoricelul nu i-a răspuns. Atunci Alice s-a prins de coada lui
şi s-a tras afară la mal. N-a stat mult să-şi tragă sufletul, când a zărit o
omidă uriaşă fumând, care a întrebat-o:
— Cine eşti tu?
— Nici eu nu mai ştiu, ba sunt mare, ba sunt mică, îi răspunse
Alice.
— O, aceasta este un lucru obişnuit la noi. Priveşte, dacă muşti
din partea aceasta a ciupercii, te faci mică, iar dacă muşti din partea
cealaltă, te faci mai mare, îi spuse omida şi dispăru în fum.
Alice a muşcat o bucată din ciupercă şi se făcu mai mare. Apoi
a pornit să colinde această ciudată împărăţie. La umbra unui copac era
întinsă o masă, la care stăteau Nebunul cu pălărie şi Nebunul lui
Aprilie, care-şi luau gustarea. Lângă ei dormea o marmotă. Alice a
intrat în vorbă cu ei, bucuroasă că are cu cine povesti.
— Ia loc la masa şi bea un ceai cu noi!, au îndemnat-o mesenii.
— Dar ce sărbătoriţi? întrebă Alice.
Noi sărbătorim ziua de ne-naştere a lui Alice, îi răspunde
Nebunul cu pălărie.
— De ce ziua de ne-naştere? întrebă mirată fata.
— Păi, ziua de naştere se sărbătoreşte doar o dată pe an, pe când
ziua de ne-naştere o putem sărbători în fiecare zi.
Alice se sperie de aceste creaturi ciudate şi plecă mai departe.
Pe ramura unui copac zări o pisică vărgată, cu care intră în vorbă.
— Bună ziua!, îi spuse pisica zâmbind.
— Bună ziua, îi răspunse Alice. Caut o grădină frumoasă, nu
cumva ştii pe unde o pot găsi?
Intră prin uşă, îi zise pisica.
Abia atunci Alice observă lângă ea uşa cu perdea verde. Alice
împinse uşa şi văzu că aceasta este deschisă. Ca să poată intra mai
367
uşor, Alice mai muşcă o dată din bucata de ciupercă pe care o avea în
mână. Astfel, se făcu mai mică şi putu să ajungă în grădina pe care o
zărise înainte pe gaura cheii. De jur-împrejurul ei observă tufe de
trandafiri roşii şi albi, cu un miros îmbătător. Printre tufe se învârteau
în grabă trei cărţi de joc, care vopseau florile în roşu.
— Haideţi, să vopsim mai repede, până nu vede regina că am
plantat trandafiri albi, spuse una dintre cărţi. Şi se mişcau atât de
repede, încât abia se zăreau.
— Înălţimea ei regina!, strigă cineva. Regina apăru cu un alai
de cărţi de joc. Observând câţiva trandafiri albi, regina s-a înfuriat şi a
strigat arătând spre cele trei cărţi.
— Decapitaţi-le!
Vrând să-şi continue drumul, o observă şi pe Alice.
Decapitaţi-o şi pe ea!, ordonă slujitorilor şi plecă.
Alice sa trezit într-o sala mare de judecată, în care se mai aflau
şi Nebunul cu pălărie, iepuraşul alb şi cărţile de joc. Regina le-a citit
acuzaţiile şi a pronunţat sentinţa. Alice, speriată, şi-a luat inima în
dinţi şi s-a hotărât să vorbească:
— Terminaţi cu tot bâlciul acesta! Atâta prostie n-am văzut
niciodată. Nu-mi este frică de voi, pentru că nu sunteţi altceva decât
nişte cărţi de joc.
Şi ridică mâna să le răstoarne.
— Alice, trezeşte-te! Nu auzi? Nu te mai zbate atâta! o scutură
sora ei. Alice se frecă la ochi şi se uită mirată în jur.
— Dacă ai şti ce vis frumos am avut! zise Alice. Şi începu să-i
povestească surorii sale visul…
Sugestii metodice:
1. Ce a văzut Alice?
2. Unde a ajuns ea?
3. Cum a reuşit Alice să se transforme?
4. Cum era lumea dincolo de acea uşiţă?
5. Ce s-a dovedit a fi toată această poveste?
6. Voi aţi visat vreodată ceva care v-a impresionat?
7. Unde aţi dori să călătoriţi?
368
Dumbrava minunată
de Mihail Sadoveanu
Duduia Lizuca găseşte gazdă bună în dumbravă
Îndată ce soarele scăpătă după culme, luna, alungată de pe

tărâmul celălalt, ieşi în răsărit la marginea dumbrăvii.
Niciodată Lizuca nu văzuse luna aşa de aproape şi aşa de mare.
O nelinişte i se furişă în suflet. Spre asfinţit, în fundul pădurii, clipeau
încă fire de jar sub spuză într-acolo se strecurau nesimţit cele din urmă
păsărele, dându-i bună-seara. Şi cu toate că spre răsărit se înroşea luna
şi creştea lumina peste pâcla ogoarelor, în pădure o umbră tainică şi
deasă se întindea, izvorând din văi şi cotloane necunoscute. Lizuca se
simţi puţintel înfricoşată.
— Ce ne facem noi, Patrocle? întrebă ea pe căţel. Drumul nu se
mai cunoaşte.
Prin uşoara întunecime viorie, căţelul îi atinse mânile cu botul şi
o privi amical. Cu Patrocle lângă dânsa, n-avea de ce se teme. Asta o
vedea foarte bine duduia Lizuca.
— Patrocle, îi zise ea, eu ştiu că tu eşti căţel vrednic şi viteaz;
dar ce ne facem noi dacă ne-om rătăci în pădure? Acu ar fi bine să
cioplim o toacă de lemn de tei şi s-o aninăm într-un vârf de copac.
Când bate vântul, toaca sună şi bunicii ne caută şi ne găsesc. Dar nu
putem face toacă, pentru că n-am luat cuţit de-acasă.
— Se-nţelege, răspunse Patrocle, fără cuţit nu facem nici o
ispravă.
— Atuncea ce-i de făcut? Iaca, în cer, Dumnezeu a aprins
lumânările, dar cărarea tot nu se zăreşte. Aşa nu putem sta. Eu zic să
căutăm un culcuş.
— Asta-i lucru prea uşor, răspunse Patrocle.
— Bine; atuncea hai să mergem. Dar cui putem noi cere
găzduire într-o noapte ca asta şi în aşa singurătăţi?
Căţelul porni înainte, adulmecând prin iarbă. Copiliţa băgă de
samă că de-o parte şi de alta a cărării florile îşi plecaseră capetele şi
dormeau. Într-un colţ de umbră îi apăru o luminiţă.
— Acolo trebuie să fie o căsuţă pentru noi, murmură duduia
Lizuca. Apropiindu-se de lumina licuriciului, cunoscu că se află lângă
369
o scorbură de răchită bătrână. Pletele lungi ale ramurilor cădeau către
ea şi se clătinau alene.
— Asta-i o casă foarte bună, mormăi Patrocle.
Atunci Lizuca îşi ceru voie de la răchită:
— Mătuşă răchită, şopti ea cu sfială, ne dai voie să intrăm în
casă la mata?
Răchita o mângâie lin şi îi dădu drumul în scorbură.
— Aicea-i foarte bine, Patrocle, grăi fetiţa cuibărindu-se.
Văd că este saltea şi pernuţă de muşchi. Mă învălesc cu
paltonaşul şi-mi pun bereta în cap şi pot dormi împărăteşte. Uite, este
loc şi pentru tine.
Căţelul intră şi el în scorbură, pe fereastră, şi se ghemui lângă
copilă.
Lizuca începu iar a vorbi încet:
— Patrocle, eu cred că nu trebuie să ne temem de mama
pădurii. Aici îs locuri curate… Sfânta Miercuri stă aproape. Ştii de ce
mă tem eu?
— De ce te temi?
— De bursuc. Am auzit că bursucu-i foarte rău.
— N-are decât să vie, mormăi cu dispreţ! Patrocle; am eu ac de
cojocul lui!
Chiar în clipa aceea, Lizuca dădu un ţipăt. O umbră răsărise
într-o dâră de raze, fugind către scorburi. Din când în când se oprea, se
înălţa,şi mişca două coarne lungi şi drepte.
Lizuca abia putu să îngâne cu spaimă:
— Iaca bursucu, Patrocle!
C-un lătrat scurt Patrocle se şi repezise. Corniţele fantasmei
căzură. Lizuca o mai văzu numai o clipă prăbuşindu-se năprasnic spre
tufişuri.
— Ştiu eu că Patrocle nu se teme de nimica! zâmbi ea.
Se auzi glasul căţelului ţăhnind răsunător în pădure.
— Patrocle! strigi fetiţa; nu mă lăsa singură. Si scoţând capul
din scorbură, duduia Lizuca aşteptă, în tăcerea cuprinsului, întoarcerea
tovarăşului ei. Îl auzi într-un târziu venind: tip-tip.
Intră gâfâind şi se cuibări lângă ea. Apoi mormăi nemulţumit:
— N-a fost decât un iepure!
370
— Grozav se temea de mata, îi zise Lizuca cu admiraţie,
mângâindu-l.
In dumbravă se făcuse deplină tăcere şi un întuneric tainic, prin
care totuşi ochii vedeau cu uşurinţă. În tăcerea aceasta, un greieruş
începu să ţârâie melancolic, aproape.
Lizuca îl asculta atentă.
— Cânţi frumuşel, şopti ea.
— Da, dar nu prea mă lasă să dorm, mormăi Patrocle.
— Nu ştiu de ce, dar mie nu mi-i somn deloc. Aşa-i de frumos
şi de bine… Eu n-am cunoscut niciodată dumbrava asta. Acum văd
că-i o pădure ca-n poveştile pe care mi le spunea mama… Nu mai
sună greierul. A tăcut.
— A făcut foarte bine, îngână somnoros Patrocle.
Tăcu greieruşul. După el o privighetoare îşi umflă de câteva ori
glasul, pe un vârf de smicea într-o rază de lună.
— Asta ce-i? întrebă cu mirare fetiţa. Patrocle nu-i răspunse.
Dumbrava rămase iar tăcută în fumul ei de lumini, ca într-un
vis. Şi duduia Lizuca înţelegea că în farmecul acela are să se-ntâmple
ceva deosebit. Si aştepta cu inima bătând şi cu ochii aţintiţi.
Si deodată clipiră candele verzi de licurici în două şiraguri şi
văzu pajiştea de flori deschisă cătră un perete de stânci, între doi
mesteceni bătrâni. În lumina verzie, fără zgomot, o uşă de cremene se
mişcă şi se dădu la o parte, şi din întuneric de peşteră apăru minunată
arătare. Erau nişte omuşori mititei, numai de două palme de la pământ.
Le luceau feţele şi ochii de zâmbet.
Fetiţa voi să-i numere.
— Nu se cade să ne numeri! se auzi o voce subţirică. Să ştii că
suntem şapte.
Şi duduia Lizuca nu-i numiră; şi ştia că sunt şapte prichindei. Şi
veneau încet către ea prin dumbrava fermecată printre candelele
licuricilor; şi parcă ei singuri străluceau de lumini.
În frunte păşeau un bătrânel ş-o bătrânică, cu plete albe şi cu
obrazurile rumene, îmbrăcaţi în straie de muşchi. După ei, patru prichin-
dei cu bărbi cărunte purtau un pătuţ de mlajă împodobit cu cicori şi
sulcini. Si pe pătuţul acela, pe un tronişor de piatră, sta o domniţă mai
371
pitică decât toţi şi bălaie ca grâul. Avea pe cap cununi de maci sălbatici
şi era îmbrăcată într-o haină lungă de culoarea pietrei de rubin.
Inima duduii Lizuca bătea tot mai tare.
— Vă cunosc, şopti ea cu nespusă fericire; v-am văzut la bunici
acasă, într-o carte veche, pe care o citea mama când era ca mine.
Sugestii metodice:
Notă: Recomandăm prezentarea unui rezumat al întregii lecturi.
1. Voi ştiţi ce este aceea o dumbravă?
2. De ce ajunge Lizuca în dumbravă?
3. Cine este cel mai bun prieten al Lizucăi?
4. Cum este Patrocle?
5. Unde înnoptează Lizuca şi Patrocle?
6. Cum este dumbrava pe timpul nopţii?
7. Ce personaje de poveste i se arată Lizucăi?

 Să pronunţăm corect: Patrocle
 Fixarea sunetului „R”:
 Introducerea sunetului „r” în silabe:
ra re ri ro ru ră râ
ar er ir or ur ăr âr
ara ere iri oro uru ără îrî
rar rer rir ror rur răr râr
 Introducerea sunetului „r” în cuvinte simple – iniţial: rac,
rai, ram, rar, râs, rău, ren, rod, ros, ramă, raft, roz, rablă
372
Pe plajă
de Eduard Jurist
Ce mai râs, ce veselie

E la noi în colonie!
Marea-şi mână valu-n spumă

Şi castelul mi-l dărâmă
Uite-a fost şi nu mai este…

Facem altul ca-n poveste.
Sugestii metodice:
1. Unde vă place să vă petreceţi vacanţele?
2. Cine a fost la mare?
3. Ce vă place să faceţi acolo?
4. Joc/exerciţiu: Acesta/Acela.
Vaporul acesta este al meu.
Vaporul acela (din largul mării) este departe.
Pescăruşul acesta/ pescăruşul acela
Castelul acesta/ castelul acela,
Şezlongul acesta/ şezlongul acela etc.
373
Mingea
de Alexandru Andriţoiu
Ţin o minge-n braţul meu

Parc-aş ţine-un curcubeu.
Are sute de culori
Parc-ar fi dormit în flori.
Şi arată – cum să spun –
Ca o coadă de păun.
Dac-o scap din mâini, tresare
Şi ţâşneşte către soare,
Parc-ar fi o ciocârlie
Colorată şi zglobie.
Sugestii metodice:
1. Care este jucăria voastră preferată?
2. Ce jocuri cu mingea ştiţi să jucaţi?
3. Cum este mingea din poezia noastră?
4. Joc exerciţiu: A cui este mingea? (folosirea pronumelui
posesiv)
În excursie
de Ion Calovia
Vin copiii în zăvoi

Înşiraţi doi câte doi
Şi adună plante crude,
Proaspete de rouă ude.
I-a-ndemnat educatoarea
Să alerge-n toată zarea
Şi s-aleagă după plac
Buruieni şi flori de leac.
374
Şi cu braţele-ncărcate
Parcă pe nerăsuflate,
S-au întors de la cules
Arătând ce-au înţeles.
Sugestii metodice:
1. Unde se află copiii din poezia noastră?
2. Ce adună ei?
3. De ce fac acest lucru?
4. La credeţi că folosesc plantele strânse de copii?
5. Cunoaşteţi numele vreunei plante medicinale?
6. Explicaţi sensul cuvântului „leac”.
Minge, minge
Minge, minge
Cer-atinge,
Vino jos
Şi sări frumos.
Zbori, te rog
Nu sta pe loc.
N-avea teamă,
Sări sclipind,
Eu te-arunc
Şi eu te prind.
Zbori nespus
Mereu mai sus,
Mai departe,
Mândră foarte,
Ca-n poveşti,
Zburând, sclipeşti.
Căci şi eu
Dac-aş fi minge
Chiar şi norii i-aş atinge.
375
Sugestii metodice:
1. Care este jucăria preferată a copiilor? Dar a voastră?
2. Cum se joacă copilul cu mingea?
3. Până unde ar dori să zboare mingea?
4. Ce alte jucării vă mai plac?
Vara
Vară, vară,eşti foarte frumoasă,

Şi călduroasă…!
Cu alaiurile tale mii
Şi excursii pentru copii.
Cu fructele tale zemoase

Şi delicioase,
Şi cu vacanţe la plajă
Ce toată lumea o visează!
Sugestii metodice:
1. Cum este anotimpul vara?
2. De ce iubesc copiii acest anotimp?
3. Ce aduce anotimpul vara?
4. Care sunt fructele voastre preferate?
5. Unde veţi merge în vacanţa de vară?
376
TEMA ANUALĂ – CE ŞI CUM VREAU SĂ FIU?
PROIECT TEMATIC – SĂ TE MÂNDREŞTI
CU MINE
Ţara Adevărului şi Împăratul Minciună

de Petre Crăciun
Ehei, cică era odată un tărâm pe care cerul îl dăruise cu toate

bunătăţile şi frumuseţile sale. Câmpurile îi erau întinse, roadele
bogate, pădurile dese şi răcoroase, apele cristaline şi reci precum
gheaţa, iar munţii semeţi ascundeau în măruntaiele lor comori
nepreţuite.
Oamenii acelei ţări erau drepţi, harnici şi milostivi, aşa cum nu
găseai în alte capete ale lumii. Dar, dacă erau cu adevărat cunoscuţi
cale de nouă mări şi ţări, era pentru că iubeau din adâncul sufletului
adevărul. Nicăieri nu era mai dispreţuită minciuna şi mai aspru
pedepsit cel care s-ar fi încumetat să spună câte una mai gogonată.
Neguţătorii care împânzeau ţările în lung şi în lat îşi făceau dinadins
drum prin preajma locului ca să vadă cu ochii lor minunata Ţară a
Adevărului, iar la întoarcerea acasă îşi petreceau ceasuri îndelungate
povestind copiilor despre cele văzute.
Moş-Vreme îşi depăna firul cel fără de sfârşit, zi după zi şi an
după an, fără să-i pese de nimeni şi de nimic. Rânduiala, atât de
temeinic statornicită, părea să fie veşnică. Poate că ar fi fost, dacă…
Într-o seară, oamenii s-au îndreptat spre gospodăriile lor,
osteniţi după truda unei zile de robotă. S-au înfruptat din bucatele cele
gustoase şi s-au grăbit să-şi caute odihna în paturile cele primitoare.
Către miezul nopţii, în înaltul cerului a apărut o lumină
roşiatică. La început a fost cât o nucă, dar a crescut uşor-uşor, până ce
a cuprins cerul întregii ţări. La un timp, lumina s-a lăsat deasupra
munţilor, apoi deasupra caselor şi ogoarelor. În cele din urmă, ea şi-a
croit drum prin hornurile sobelor, pătrunzând în odăile şi în sufletele
oamenilor. Neştiind ce li se întâmplă, ei s-au întors pe cealaltă parte,
continuându-şi somnul. Ba, încă, nici măcar de dimineaţă nu s-au
dumirit. Şi-au umplut traista cu merinde şi s-au dus acolo unde îi
377
chemau treburile. Câte unul mai isteţ a băgat de seamă că vorba le era
schimbată, că nu mai spuneau lucrurilor pe nume, ca mai înainte, şi că
nu mai simţeau aceeaşi dorinţă de a dezvălui tot ceea ce gândeau.
Nepricepând însă care era pricina şi acela înălţa din umeri, văzându-şi
de treabă.
Ehei, dar a venit ora prânzului şi locuitorii Ţării Adevărului
s-au aşezat la masă. Şi-au umplut ulcelele cu apă rece şi, cu
neţărmurită surprindere, au descoperit că apa îngheţa cât ai zice peşte.
Iarăşi cei mai înţelepţi au zis:
— Fraţilor, o mare primejdie ne ameninţă! Nu vedeţi că minţim
de îngheaţă apele?
— Nu poate fi adevărat! s-au împotrivit cei mai numeroşi. Nu
cutează minciuna să se abată pe meleagurile noastre! Trebuie să fie
vreun joc. Haideţi mai bine să îl deprindem!
De pomană au stăruit cei dintâi, căci, deopotrivă, copii şi
oameni mari se strângeau laolaltă, înveselindu-se atunci când făceau
să îngheţe apele. Când trăgeau copiii câte o minciunică, abia de
îngheţa apa dintr-o ceşcuţă, dar când spuneau cei mari câte una mai
meşteşugită, îngheţau lacurile cât ai bate din palme. Ambiţios din fire,
măria-sa, împăratul, a făcut ce a făcut şi a ajuns cel mai mare meşter
într-ale minciunii. Ajungea să deschidă gura numai pe jumătate şi
îngheţau mările de la un capăt până la celălalt. Ce vreţi, meşteşug de
faţă împărătească!
Azi aşa, mâine aşa, minciuna a pătruns tot mai adânc în viaţa
oamenilor. Pe nesimţite, ea n-a mai fost un joc, ci un fel de a trăi. Erai
într-o încurcătură, minţeai şi gata! Aveai necaz pe câte cineva? Nimic
mai simplu: îi puneai vreo câteva în cârcă, de nu-l mai cunoştea nici
mumă-sa.
De la a preţui minciuna şi până la urî adevărul, n-a fost decât un
pas. Hăituit şi hulit de toată lumea, sărmanul de el a devenit o ciumă
aducătoare de nenorociri. De altfel, ce nevoie mai aveai să rosteşti
drept, dacă numai vorba strâmbă avea căutare?
Anii au trecut şi ţara a sărăcit că doar acolo unde este stăpână
minciuna, nu mai încape şi hărnicia. Despre călătorii de prin alte
locuri, ce să mai spunem? Acum ocoleau cât puteau împărăţia
378
mincinoşilor, pe care o numeau de la o vreme,,Întunecata ţară a
minciunii”.
Peste încă un timp, când ajunseseră oamenii să mănânce mai
puţin ca dobitoacele şi se împăunau că nu mai pot de bine, s-a nimerit
ca într-o casă umilă de la marginea ţării să vadă lumina zilei un copil
numit Victoraş. Crescând mai departe de atotputernicia Împăra-
tului-Minciună, băiatul s-a simţit atras de adevăr, ca de un bulgăre de
aur. Făcându-se flăcău în toată legea şi văzând sărăcia şi neputinţa
care domneau pretutindeni, n-a mai răbdat şi, într-o zi, s-a înfăţişat
înaintea părinţilor săi:
— Tătucă şi mămucă, eu unul nu mai pot răbda să văd cum
această ciumă nenorocită ne mistuie ţara, altădată atât de îndestulată.
Mă doare inima când îi văd pe bieţii oameni cum îndură nenorocirea
fără să ştie de unde li se trage. Daţi-mi binecuvântarea părintească,
întrucât m-am hotărât să plec în lumea largă, doar-doar voi putea să
vin de hac nelegiuirii.
— Copilul meu, gândul tău este frumos precum cerul fără nori,
dar tare mi-e teamă că vei porni pe un drum fără întoarcere. Din partea
mea, primeşte-ţi binecuvântarea, însă fii cu băgare de seamă! Nu ştiu
din care pricină, măria-sa apără din răsputeri minciuna, iar oştile sale
sunt gata oricând să îl răpună pe acela care s-ar ridica în apărarea
adevărului.
— Tătucă, binecuvântarea ta, sabia mea voinicească şi voia lui
Dumnezeu îmi vor fi de ajuns ca să ies la liman.
— Aşa să fie, copilul meu. Mai ţine minte un lucru: în Pădurea
cea Mare trăieşte un om tare bătrân, căruia i se spune Moşul
Barbă-Albă. Multe a văzut şi a auzit de-a lungul îndelungatei sale
vieţi. Du-te şi cere-i sfatul, căci are inima bună şi te va ajuta.
A doua zi, Victoraş îşi umplu sacul cu merinde, prinse sabia la
şold, sărută dreapta părinţilor şi plecă, luând cu sine un câine mare şi
puternic, căruia îi spunea Lupu.
Merse cale lungă şi pretutindeni întâlni numai jale. Suspină cu
nemărginită tristeţe şi îşi văzu de drum până ce ajunse în Pădurea cea
Mare. O apucă pe o potecă luminată de razele soarelui şi se opri numai
când ajunse în faţa unei mogâldeţe de om. Spatele îi era încovoiat
precum gâtul unei lebede, iar barba ca argintul îi atârna până la brâu.
379
— Bine te-am găsit sănătos, zise flăcăul cu voioşie. Nu cumva
tu eşti Moşul Barbă-Albă?
— Eu şi cu bătrâneţile mele, iar tu trebuie să fii Victoraş, cel
care a pornit în lume pentru a stârpi minciuna.
— Adevărat, dar cum de m-ai dibuit?
— La anii mei, nu mai sunt multe lucruri pe care să nu le
cunosc. Bunăoară, ştiu că nu ai pornit pe un drum uşor, însă am
credinţa că vei izbândi. Ca să alungi minciuna şi să redai ţării
strălucirea pe care a avut-o, vei colinda mult în cele patru vânturi.
Mergi şi întreabă munţii, apele, văile şi câmpurile cine este omul care
a minţit pentru prima dată în acea noapte blestemată. Aflându-l, vom
şti cine a revărsat minciuna asupra ţării şi dacă îl vom îndupleca pe el
să se lepede de minciună vom fi salvaţi.
— Îţi mulţumesc, unchiaŞule, am să fac precum m-ai învăţat.
Peste noapte Victoraş rămase în coliba sărăcăcioasă a
moşneagului, iar a doua zi încălecă şi plecă acolo unde îl chema ursita.
Merse pe cărări cunoscute şi necunoscute, până ce văzu înaintea
lui un câmp frumos, plin de flori încântătoare. Îşi lăsă calul să pască în
voie, urcă pe un deluşor şi de acolo întrebă:
— Voi, câmpurilor, care înconjuraţi minunata mea ţară, nu ştiţi
cine a minţit pentru prima dată în noaptea aceea blestemată?
— Voinicule, răspunse câmpul, eu ştiu numai că în noaptea cu
pricina cerul a fost acoperit de un nor roşiatic. Dacă am cunoaşte cine
a abătut norul deasupra împărăţiei, am ştii cine este vinovatul. Din
nefericire, eu nu ştiu mai multe. Mergi şi întreabă apele râurilor,
pentru că ele colindă lumea întreagă şi văd câte nu ai gândi.
Victoraş mulţumi câmpurilor şi îşi urmă drumul. Merse iarăşi
cale lungă până ce ajunse în locul unde râurile se vărsau într-o mare
uriaşă.
— Râurilor, le vorbi el, voi străbateţi ţara în lung şi în lat. Oare,
nu aţi aflat cine a slobozit norul aducător de minciună?
— Viteazule, răspunse râul cel mai mare, eu însumi trecând în
noaptea aceea pe la poalele unui palat strălucitor am văzut cum doi
bărbaţi au apărut la o fereastră. Unul dintre ei avea în mână o sticlă pe
care a destupat-o, de pe fundul ei ieşind norul cel roşiatic. Nu mă
întreba cine sunt cei doi, pentru că era noapte şi nu le-am văzut feţele.
380
Mergi şi întreabă munţii! Poate că ei, fiind aşa de înalţi, cunosc mai
bine tainele palatului cel misterios.
Vrând-nevrând, Victoraş plecă să întrebe munţii. Acum, drumul
era cu mult mai greu de străbătut. Îşi dădu toată silinţa şi, curând, se
văzu în faţa stâncilor prăpăstioase. Lăsă calul lângă un petic de iarbă şi
vru să înceapă urcuşul. Deodată, se văzu înconjurat de oştenii
măriei-sale.
— N-ai avut linişte acasă, feciorule, de-ai venit să-ţi cauţi
moartea prin locurile acestea prăpăstioase? întrebă unul.
— Să nu vă găsiţi voi moartea! le răspunse curajos Victoraş.
Apoi, cât ai clipi din ochi, îşi scoase sabia din teacă şi se avântă în
luptă, spunându-i câinelui care îl însoţea pretutindeni, întocmai ca o
umbră:
— Lupule, tu muşcă-i de picioare, că de restul am eu grijă!
Începu atunci o luptă voinicească, aşa cum nici nu gândiseră
oştenii lui vodă. Cu toate că era singur, Victoraş se învârtoŞa din
răsputeri, lovind şi în stânga şi în dreapta, de-ai fi zis că mai are de
partea sa încă vreo cinci-şase ajutoare. Unde cădea sabia sa
voinicească rămânea locul gol, dar şi pe unde trecea câinele nu mai
găseai duşman care să stea pe picioarele lui. Când veni vremea
asfinţitului, tot locul era plin de trupuri căzute care încotro, în cea mai
cumplită neorânduială.
Flăcăul stătu o clipă să îşi tragă sufletul, apoi mulţumi lui
Dumnezeu pentru izbândă şi se grăbi să ajungă înaintea muntelui.
— Munte cu piscuri semeţe, tu care ai toată lumea la picioare,
nu ştii cine erau cei doi bărbaţi care au slobozit norul roşiatic aducător
de minciună şi de ticăloşie?
— Ehei, băiete, tare mi-e teamă că vei face drumul întors dacă
vei auzi cine sunt!
— Spune-mi, numai, şi vei vedea dacă dau înainte sau înapoi.
— Dacă-i aşa, vorbi muntele bucuros, atunci află că omul care a
destupat sticla din care a ieşit norul nu este nimeni altul decât
împăratul!
— Măria-sa, împăratul? Cum este cu putinţă ca tocmai el să fi
vrut cu bună ştiinţă răul propriei sale ţări? Ce fel de om este?
381
— Copile, copile, întortocheate sunt căile Domnului! Află că
vodă a fost dintotdeauna un om rău şi ticălos. El şi cu alţii de-o teapă
şi-au dat seama că nu au multe zile de stat într-o ţară unde numai
adevărul şi cinstea aveau căutare. Atunci şi l-au apropiat pe vrăjitorul
Talpă-Neagră, cu ajutorul căruia au nădăjduit să înstăpânească
minciuna. Câte ticăloşii nu se pot face la adăpostul minciunii! În seara
aceea, Talpă-Neagră i-a dat împăratului sticla cea blestemată, iar el a
făcut ce ştiţi. Dacă te încumeţi să-l înfrunţi chiar pe Împăratul
Minciună, atunci fă calea întoarsă în Pădurea cea Mare, unde Moşul
Barbă-Albă are să te sfătuiască mai departe. Mergi cu grijă, pentru că
oamenii craiului vor încerca să te răpună atât prin sabie cât şi prin
vicleşug.
Apoi, muntele tăcu. Flăcăul înnoptă la poalele sale şi a doua zi
se grăbi către coliba moşneagului.
Tocmai când ajunsese la o răscruce şi nu ştia încotro să o apuce,
iată că îi apare înainte o fată frumoasă ca o zână.
— Chipeşule flăcău, zise ea, dacă vrei să ajungi la coliba
moşneagului, atunci este musai să o apuci pe cărarea din stânga.
— Îţi mulţumesc ţie, fată frumoasă, spuse şi băiatul, apucând-o
pe drumul din dreapta, gândind că se află înaintea unei curse.
Într-adevăr, nu peste multă vreme ajunse la capătul drumului.
— Iată-mă viu şi nevătămat, Moşule, zise Victoraş.
— Mare bucurie îmi face întoarcerea ta, copilul meu. Ce-ai mai
aflat de când baţi potecile?
— Cumplit lucru mi-a fost dat să aflu. Cel care a statornicit
minciuna nu este altul decât împăratul. Vrăjitorul Talpă-Neagră i-a
pregătit acel nor roşiatic în pivniţele palatului.
— De mult am auzit despre faptele cele ticăloase ale acestui
vrăjitor, însă trăgeam nădejde că şi-o fi lăsat oasele pe undeva. Iată ce
ai de făcut: mâine să pleci neîntârziat către palatul împăratului. Mai
înainte, caută-ţi nişte haine de pescar, fă rost de o cotigă plină cu
păstrăvi şi cere să fi dus în faţa măriei-sale, care este un mare
mâncător de peşte. Când veţi rămâne între patru ochi, pune-i trei
întrebări şi, de fiecare dată, să-ţi răspundă dacă preferă adevărul sau
minciuna. Dacă va prefera de fiecare dată adevărul, atunci vraja se va
382
destrăma, iar Talpă-Neagră şi Împăratul Minciună îşi vor pierde
puterea.
— O clipă nu mai stau, Moşule. Rămâi sănătos şi să ne vedem
cu bine!
Drumul spre curţile împărăteşti era lungi şi plin de capcane.
Mergând el aşa, iată că îi iese înainte o femeie, leită mumă-sa, care
începe a i se jeli:
— Feciorul meu, lasă gândurile tale aducătoare de nenorociri şi
vino cu mine, că sărmanul tău tată a căzut la pat şi nu ştiu câte zile
mai stă pe lumea asta.
Auzind cuvintele cele sfâşietoare, tare-i veni să lase totul în
plata Domnului şi să zboare ca vântul acasă. Chibzuind mai temeinic,
ce-şi zise:,,Ferească Sfântul, dar dacă şi bătrâna este o plăsmuire a lui
Talpă-Neagră? Ia s-o las cu ale ei, iar eu să merg cu ale mele!
— Înapoiază-te fără mine, mătuşo! N-ai tu atâta putere ca să mă
abaţi de la drumul meu!
Mogâldeaţa cu înfăţişare de femeie se învălui dintr-o dată
într-un nor de fum, transformându-se într-un balaur cu şapte capete.
— Atunci, hai la luptă, pui de om! Sau ţi-a alungat vântul
curajul când a suflat mai tare?
— Păcat de tine, balaurule, că ai atâtea capete şi minte aşa de
puţină! Luptă ai vrut, luptă ai să primeşti!
Se încinse numaidecât o bătaie cum nu mai văzuse nici
stră-stră-moşul balaurului. Lighioana arunca flăcări pe toate nările
sale, iar băiatul se ferea cum putea şi, din timp în timp, se repezea cu
sabia asupra puzderiei de capete, făcându-le să dea înapoi. Cu vreo
două ceasuri înainte de prânz, balaurul îşi pierdu primul cap, pe la
amiază mai avea patru capete, la chindii rămase cu două, iar pe la
apusul soarelui şi-l pierdu şi pe ultimul.
Bucuros din cale-afară, Victoraş merse într-un sat de pescari, îşi
rostui nişte haine pe măsură, umplu o cotigă de peşte şi se înfăţişă
înaintea porţilor împărăteşti.
— Măi, oameni buni, se adresă el străjerilor, mergeţi degrabă şi
duce-ţi-i vorbă măriei-sale că i-am adus cei mai buni păstrăvi din câţi
au trăit vreodată în apele acestei ţări.
383
— Bun gând ai avut, pescarule! Zise unul dintre străjeri, poate
i-o mai trece şi lui vodă năduful, că ne-a scos peri albi. De când cu
unul, Victoraş, îi trăsneşte şi îi fulgeră cât e ziua de mare.
Victoraş tăcu mâlc şi merse în urma unui oştean până în iatacul
împărătesc.
— Aşa e cum am auzit, tinere, că mi-ai adus o cotigă întreagă
de păstrăvi?
— Întocmai, măria-ta. O cotigă cu vârf.
— Bună treabă! Şi cât zici că m-ar costa? Trei-patru parale?
— Nici să nu te gândeşti să-mi dai vreun ban, înălţimea-ta, zise
flăcăul care ştia cât de zgârcit este craiul. Vreau numai să-mi răspunzi
la trei întrebări.
— Dacă ăsta este tot preţul, atunci pune-ţi întrebările, că ard de
nerăbdare să mă aşez la masă.
— Iată prima întrebare: ştiind că măria-ta stăpâneşti peste o ţară
întinsă, ai prefera ca oamenii să spună cum că, dimpotrivă, eşti stăpân
peste o frântură de ţărişoară?
— Să spună adevărul! Cum ar cuteza să mintă?
— Aşa gândeam şi eu. Dar dacă măria-ta ai fi destoinic în luptă
şi cineva ar spune în gura mare că ai fugit precum iepurii cei fricoşi,
te-ar supăra?
— Mai întrebi? L-aş bate cu biciul până ar spune adevărul!
Victoraş se bucura pe tăcute.
— Luminăţia-ta, continuă flăcăul, dacă toţi supuşii mint,
înseamnă că omul cel mai minţit din toată ţara este însuşi împăratul.
Oare, nu ai prefera să ţi se spună adevărul?
— Nu ştiu cine eşti cu adevărat şi dacă ai venit într-adevăr
pentru peşte, dar dacă stau bine să mă gândesc, aş vrea să mi se spună
numai adevărul. Acum, că ţi-am răspuns, lasă-mă singur cu ale mele.
— Vei rămâne singur de tot, măria-ta, dacă vei continua să
minţi pentru că, iată, vraja s-a destrămat. Priveşte cum, pe hornurile
caselor, se ridică norul roşiatic. Minciuna a murit.
Flăcăul îl lăsă pe împărat încă nedumerit şi merse printre
oameni. Toţi, de la mic la mare, se frecau la ochi, nevenindu-le să
creadă că ceea ce vedeau în jurul lor era aievea. Apoi, puţin câte puţin,
se obişnuiră din nou cu adevărul.
384
La scurtă vreme, împăratul muri de frica răzbunării supuşilor,
iar în locul său oamenii îl puseră pe Victoraş. Cu un împărat aşa de
bun şi cu puterea pe care i-o dădea adevărul, ţara putea redeveni
bogată şi înfloritoare.
Cât despre vrăjitorul Talpă-Neagră, aflaţi că şi-a strâns norul cel
roşiatic în sticla lui veche, continuând să umble cu ea prin lume spre
a-i ademeni pe cei mai slabi de înger. Nu vrea în ruptul capului să
creadă că, în lupta dintre adevăr şi minciună, tot adevărul biruie până
la urmă.
Sugestii metodice:
1. Cum era viaţa în Ţara Adevărului?
2. Cum erau oamenii din acea ţară?
3. Ce s-a întâmplat într-o noapte?
4. Cum a devenit viaţa în Ţara Minciunii?
5. Cine era Victoraş?
6. Unde a plecat el?
7. Cine l-a învăţat pe Victoraş ce să facă?
8. Ce a aflat el?
9. Cum a reuşit Victoraş să alunge vraja?
10. Ce s-a întâmplat cu împăratul?
11. Ce face vrăjitorul de atunci?
12. Voi aţi minţit vreodată?
13. Cine învinge întotdeauna: Adevărul sau Minciuna?
Hainele cele noi ale împăratului

de H.C. Andersen
A fost odată un împărat, căruia îi plăceau aşa de mult hainele

noi, încât el îşi cheltuia averea numai pe îmbrăcăminte. Când mergea
la o paradă sau când se ducea la teatru ori la plimbare, nu avea alt
gând decât să-şi arate hainele noi.
În fiecare ceas al zilei îşi schimba hainele, şi cum se zice de-un
rege: „E la sfat”, astfel se spunea despre el: „Împăratul e la dulapul cu
haine”.
385
În cetate era mare veselie: treceau pe-acolo tot felul de străini;
într-o zi iată că veniră doi pungaşi care se dădură drept mari meşteri
ţesători şi spuseră că ei ştiau a ţese cea mai minunată stofă din lume.
Nu numai culorile şi desenele erau nemaipomenit de frumoase, dar
hainele făcute din această stofă aveau o însuşire ciudată: se făceau
nevăzute pentru orice om care nu-şi îndeplinea bine slujba, sau care
era mărginit la minte.
„Astea-s haine straşnice, se gândi împăratul; cu ele am să pot
cunoaşte destoinicia oamenilor mei; am să pot deosebi pe cei deştepţi
dintre proşti. Da, îmi trebuie numaidecât această stofă”. Şi dădu îndată
o mare sumă de bani celor doi pungaşi, ca ei să-şi înceapă lucrarea cât
mai repede.
Ei întinseră două războaie şi se făceau că lucrează de zor, cu
toate că nu era nimic pe ţevile lor. Mereu cereau să li se dea mătase
subţire şi fir de aur; dar ei le puneau de-o parte, în sacul lor şi lucrau
până la miezul nopţii pe războaiele goale.
„Trebuie să ştiu acum unde au ajuns ei cu ţesutul stofei”, îşi zise
împăratul.
Şi i se umplea inima de grijă, gândindu-se că cei proşti şi
nedestoinici pentru slujba lor nu vor putea să vadă stofa. Nu doar că se
îndoia de dânsul, dar totuşi chibzui că ar fi bine să trimită întâi pe
altcineva, care să vadă lucrul înaintea lui. Toţi locuitorii din cetate
ştiau de însuşirea minunată a stofei şi fiecare ardea acum de nerăbdare
să afle cât de prost şi netrebnic e vecinul lui.
„O să trimit pe cel mai vechi şi mai bun ministru al meu, se
gândi împăratul, să vadă ce-au lucrat ţesătorii; el poate mai bine ca
oricine să judece lucrul; el se deosebeşte dintre toţi şi prin
deşteptăciunea şi prin vrednicia lui”.
Cinstitul şi bătrânul ministru merse în sala unde lucrau cei doi
pungaşi la războaiele lor goale.
„Dumnezeule! se gândi el deschizând ochii mari, eu nu văd
nimic”. Dar nu zise nici un cuvânt.
Cei doi ţesători îl poftiră să vină să se uite mai de aproape, şi-l
întrebă cum i se par culorile şi desenul, şi-n acelaşi timp îi arătară
războaiele lor; bătrânul ministru îşi aţinti ochii, dar nu vedea nimic,
prin faptul că nici nu era nimic.
386
„Doamne! se gândi el, sunt eu într-adevăr aşa de mărginit? Nu
trebuie ca cineva să bănuiască una ca asta. Dar eu sunt oare aşa de
nevrednic? Nici nu îndrăznesc să spun, că stofa e nevăzută pentru
mine.”
— Ei bine, cum vi se pare? întrebă unul din cei doi ţesători.
— O, e frumoasă, nici nu se poate o stofă mai frumoasă!
răspunse bătrânul ministru, punându-şi ochelarii. Ce desen şi ce
culori!… Da, pot spune împăratului că sunt foarte mulţumit.
— Asta ne bucură grozav, ziseră amândoi ţesătorii, şi ei,
începură a-i arăta desene şi culori închipuite, dându-le fel de fel de
nume. Bătrânul ministru îi asculta cu cea mai mare luare-aminte, ca să
poată spune împăratului toate desluşirile lor.
Cei doi şarlatani cereau mereu bani, mătase şi fir de aur; le
trebuia foarte mult pentru stofa asta. Bineînţeles că ei puneau toate
astea de-o parte: războaiele lor rămâneau tot goale şi ei lucrau de zor.
Câtva timp după asta împăratul trimise un alt slujitor credincios
să vadă stofa şi dacă ţesătorii mai au mult până s-o isprăvească.
Acestuia i se întâmplă acelaşi lucru ca şi ministrului: se uita şi
iar se uita, dar nu văzu nimic.
— Nu-i aşa că-i minunată stofa asta? îl întrebară cei doi
şarlatani, arătându-i frumosul desen şi culorile strălucite care nu se
vedeau deloc.
„Cu toate astea prost nu sunt! se gândi omul. Pesemne că nu
sunt vrednic de locul meu? Asta-i cam ciudat, să iau bine seama să nu
mi-l pierd”.
Apoi lăudă şi el stofa, şi îşi arătă admiraţia pentru alegerea
culorilor şi mai ales a desenului.
— E de-o frumuseţe neînchipuită, spuse el împăratului; şi tot
oraşul nu mai vorbea decât de stofa cea minunată.
în sfârşit vru şi împăratul s-o vadă, cât era încă pe război. Însoţit
de-o mulţime de oameni aleşi, printre care erau şi cei doi credincioşi ai
lui care văzuseră stofa, se duse în sala unde cei doi pungaşi ţeseau
mereu, dar fără fir de aur nici de mătase.
— Nu-i aşa că-i de toata frumuseţea! ziseră cei doi credincioşi.
Desenul şi culorile sunt demne de Mărita ta.
387
Şi ei arătară cu degetul războaiele goale, ca şi cum ceilalţi ar fi
văzut ceva.
„Ce-i asta, se gândi împăratul, eu nu văd nimic. Asta-i
îngrozitor. Sunt eu oare un prost? Ori sunt nevrednic de-a împărăţii?
Niciodată nu mi-aş fi putut închipui, că tocmai mie să mi se întâmple
o asemenea nenorocire”. Apoi deodată strigă:
— E de toată frumuseţea! Vă mărturisesc deplina mea mulţu-
mire.
Clătină din cap cu un aer satisfăcut şi privi spre războaie fără a
îndrăzni să spună adevărul.
Toţi curtenii se uitară unii după alţii şi iar se mai uitară, fără
însă a vedea nimic şi ziseră şi ei ca împăratul.
— Într-adevăr e de toată frumuseţea! Ei îl sfătuiră chiar să
îmbrace hainele din stofa asta la cea dintâi mare paradă.
— E neînchipuit de frumos, e fermecător, e admirabil! strigau
toate gurile şi mulţumirea era pe feţele tuturor.
Cei doi şarlatani fură decoraţi şi primiră rangul de Mari Ţesători
ai curţii.
Toată noaptea în ajunul marii parăzi ei vegheară şi lucrară la
lumina a şaisprezece lumânări. Lumea toată văzu ce osteneală îşi
dădeau să gătească hainele noi ale împăratului. În sfârşit se făcură că
scot stofa din război, tăiară în aer cu nişte foarfeci mari, cusură cu un
ac fără fir, apoi spuseră că haina-i gata. Împăratul, urmat de
aghiotanţii lui, se duse s-o vadă şi pungaşii, ridicând un braţ în aer ca
şi cum ar fi ţinut ceva, ziseră:
— Iată pantalonii, iată haina, iată şi mantia. Totul e uşor ca
pânza de păianjen. Nici o grijă să n-aveţi c-o să vă fie vreodată grea o
asemenea haină; asta-i şi cea mai minunată însuşire a acestei stofe.
— Negreşit, răspunseră aghiotanţii; dar ei nu vedeau nimic,
pentru că nici nu era nimic.
— Dacă Măria Ta binevoieşte să se dezbrace, noi îi vom încerca
hainele, în faţa oglinzii celei mari. Împăratul se dezbrăcă şi pungaşii se
făcură că-i dau hainele una după alta. Îl învârtiră ca şi cum l-ar fi
îmbrăcat, iar el, se suci, se răsuci în faţa oglinzii.
— Doamne! Ce bine vine, parcă-i turnată! Ce croială frumoasă!
strigară curtenii. Ce desen! Ce culori! Ce haină nepreţuită!
388
Marele maestru de ceremonii intră.
— Vă aşteaptă la uşă baldachinul, sub care Măria Voastră va
merge la paradă, zise el.
— Bine, sunt gata, răspunse împăratul. Cred că nu sunt rău
îmbrăcat.
Şi se mai întoarse încă o dată în faţa oglinzii, ca să-şi privească
bine înfăţişarea lui măreaţă.
Curtenii, care trebuiau să-i ducă din urmă trena, se făcură că
ridică ceva de jos; apoi ţinură mâinile în sus, nevoind a lăsa să se bage
de seamă că ei nu văd nimic.
Pe când împăratul mergea mândru sub baldachinu-i măreţ, toţi
oamenii, în uliţe şi pe la ferestre strigau: „Ce mai haină strălucită! Ce
frumoasă trenă are! şi ce croială minunată!
Fiecare se ferea, ca nu cumva să se bage de seamă că el nu vede
nimic; s-ar fi dat de gol numaidecât că-i prost şi că-i nevrednic de
slujba lui. Niciodată hainele împăratului nu stârniseră o mai mare
admiraţie.
— Dar eu văd că n-are haine deloc, zise un copil mic.
— Doamne, ascultă glasul nevinovăţiei! şopti tatăl lui.
Şi îndată rosti şi mulţimea cuvintele copilului.
— Este un copilaş care spune că împăratul n-are haine deloc.
— N-are haine deloc! strigă în sfârşit norodul.
Împăratul fu grozav de jignit, căci i se păru că avea dreptate.
Aşa era. Totuşi se socoti în gând şi îşi luă hotărârea:
„Orice-o fi, trebuie s-o duc de-acum până la sfârşit!”
Şi îşi ridică apoi cu mai multă mândrie, capul; şi curtenii ţineau
înainte, cu respect, trena care nu era.
Sugestii metodice:
1. Ce îi plăcea împăratului cel mai mult?
2. Cine a poposit la curtea împăratului?
3. Ce fel de stofe ţeseau aceştia?
4. Cine a avut curajul să spună că împăratul nu este îmbrăcat?
5. Cum era împăratul din povestea noastră?
389
Coliba iepuraşului
de Octavian Capiţa
Au fost odată o vulpe şi un iepuraş. Vulpea avea o colibă

scobită în gheaţă, iar iepuraşul o colibă din coajă de tei. Vulpea îl tot
sâcâia pe iepuraş:
— Coliba mea e luminoasă, iar a ta e întunecoasă. A mea e
luminoasă, iar a ta e întunecoasă!
Dar a venit vara şi coliba vulpii s-a topit. Ea s-a rugat atunci de
iepuraş:
— Iepuraşule, lasă-mă să stau măcar în curtea ta!
— Nu vreau, vulpeo, fiindcă m-ai sâcâit atâta!
Dar vulpea nu s-a lăsat şi până la urmă iepuraşul s-a înduplecat
şi i-a dat drumul în curte.
A doua zi, vulpea s-a rugat din nou:
— Iepuraşule, lasă-mă să stau la tine în pridvor!
— Ba nu te las! De ce m-ai sâcâit atâta?
Dar vulpea s-a rugat atâta până când iepuraşul a lăsat-o să stea
în pridvor.
A treia zi, iar a spus vulpea:
— Dă-mi drumul în coliba ta, iepuraşule!
— Nu vreau şi pace! prea mult m-ai sâcâit!
Dar vulpea nu s-a lăsat şi, până la urmă, iepuraşul a lăsat-o să
intre în colibă. Vulpea s-a aşezat pe laviţă, iar iepuraşul pe cuptor. A
patra zi, vulpea iar începe.
— Iepuraşule dragă, lasă-mă să stau lângă tine pe cuptor.
— Nu, nu te las, fiindcă m-ai sâcâit atâta.
Dar vulpea nu i-a dat pace iepuraşului până n-a lăsat-o să vină
pe cuptor lângă el.
A mai trecut o zi-două şi vulpea s-a apucat să gonească
iepuraşul din colibă.
— Ieşi afară, urechiatule, n-am poftă să mai locuiesc cu tine!
Şi până la urmă l-a dat afară.
Plânge iepuraşul şi se jeleşte şi-şi şterge şiroaiele de lacrimi cu
lăbuţa. Nişte câini care treceau pe acolo îl zăresc şi-l întreabă:
— Hau, hau, hau. De ce plângi, iepuraşule?
390
— Cum să nu plâng, dragii mei? Am avut o colibă din coajă de
— Nu mai plânge, iepuraşule, că o scoatem noi.
— Mi-e că n-o puteţi!
— Ba o să vezi şi tu!
Câinii s-au apropiat de colibă:
— Hau, hau, hau! Ieşi afară, vulpe vicleană! Dar vulpea le-a
hac!
Câinii s-au speriat şi au fugit.
Iepuraşul plânge iarăşi cu lacrimi amare. Pe lângă el trece un
lup:
— Cum să nu plâng, lupule? Am avut o colibă din coaja de tei,
— Nu mai plânge, iepuraşule – zice lupul – că mă duc îndată
s-o gonesc.
— N-o s-o poţi goni. Au încercat şi câinii s-o gonească, dar
n-au izbutit. Nici tu n-o poţi goni.
— Ba da, să vezi, am s-o gonesc.
A sosit lupul în faţa colibei şi a început să urle furios:
— Uuuu, uuuu… Ieşi afară, vulpe vicleană! Dar vulpea i-a
hac!
Lupul s-a speriat şi a fugit.
Iar iepuraşul plânge şi tot plânge, iată că vine un urs bătrân.
— Cum să nu plâng, ursule? Am avut o colibă din coajă de tei,
— Nu mai plânge, iepuraşule – spune ursul – c-o gonesc eu.
391
— Ba n-o s-o goneşti. Au încercat şi câinii, şi lupul şi n-au
putut s-o gonească. Nici tu n-o să poţi.
— Ba o să pot.
Şi a pornit ursul spre colibă mormăind:
— Morrr… morrr… Ieşi afară, vulpe vicleană! Dar vulpea i-a
răspuns de pe cuptor;
hac!
S-a speriat Moş Martin şi a şters-o prin pădure. Iepuraşul iar
plânge şi se căieşte. Trece un cocoş pe drum cu o coasă pe spate.
— Cu-cu-rigu! Iepuraşule, de ce plângi tu?
— Cum să nu plâng, cocoşule? Am avut o colibă din coaja de
— Nu mai plânge, iepuraşule, că-ţi scot vulpea din casă.
— Ba n-o să izbuteşti. Au încercat şi câinii, şi lupul, şi ursul şi
n-au putut s-o gonească. Nici tu n-o să poţi face nimic.
— Las pe mine.
A pornit cocoşul spre colibă:
Cucurigu! sunt cocoş cu pinten roş. Pe umăr ţiu coasă, vulpea
ticăloasă, S-o gonesc din casă!
Vulpea aude şi o cam sfecleşte.
— Iaca mă îmbrac… zice ea. Dar cocoşul nu se lasă:
Cu-cu-rigu! sunt cocoş cu pinten roş. Pe umăr ţiu coasă, vulpea
Vulpea se bâlbâie:
— Îmi pun şuba.
Cocoşul cântă a treia oară:
Cu-cu-rigu! sunt cocoş cu pinten roş. Pe umăr ţiu coasă, vulpea
S-a speriat vulpea din cale-afară, a coborât de pe cuptor şi a
luat-o la sănătoasa. Iar iepuraşul şi cocoşul s-au mutat împreună şi au
dus-o împărăteşte; şi dacă n-au murit, mai trăiesc şi astăzi.
392
Sugestii metodice:
1. Din ce era făcută coliba iepuraşului? Dar a vulpii?
2. Ce s-a întâmplat cu coliba vulpii?
3. Ce l-a rugat vulpea pe iepuraş?
4. Ce a făcut vulpea când s-a văzut în casa iepuraşului?
5. Ce părere aveţi de fapta ei?
6. Cine a încercat să-l ajute pe iepuraş?
7. Cum a reuşit cocoşelul să o alunge pe vulpe?
8. Cum era cocoşelul? Dar iepuraşul?

 Vulpea i-a cerut iepuraşului s-o lase în curte, apoi în pridvor,
în colibă, pe cuptor
 Introducerea sunetul „R” în cuvinte simple – median:
ară, bară, cară, gară, vară, are, sare, tare, arc, argint,
barcă, parcă
cort, port, sport, tort, şort
barbă, barcă, borcan, burtă
iarbă, iarnă, iartă, ieri
mormăit, morcov, morar, moară
 Introducerea sunetului „r” în cuvinte – final:
ar, car, dar, măr, păr, sar, zar
cer, ger, fier
cor, dor, mor, nor, vor, zor
penar, chiar, măcar, orar, măgar, motor, doctor, pescar,
ogar
Şoricelul cel prostuţ

după Marşak
Într-o noapte, o şoricioaică bătrână îşi adormea şoricelul

cântând:
— Taci, şoricelule şi dormi. Îţi voi da o cojiţă de pâine.
Şoricelul îi răspunde:
— Glasul tău, mamă, e prea subţire. Mai bine caută-mi o
dădacă.
393
A alergat Şoricioaica-mamă la raţă şi a rugat-o să vină să se
facă dădacă.
— Vino, cumătră raţă, să-mi legeni copilaşul.
A început raţa să-i cânte şoricelului:
— Mac-mac-mac, dormi puişor. După ce va sta ploaia îţi voi
prinde o râmă din grădină.
Şoricelul cel micuţ îi răspunse pe jumătate adormit.
— Nu, vocea ta nu-i frumoasă. Tu cânţi prea tare.
A alergat măicuţa-şoricioaică la broscuţă şi a rugat-o să se facă
dădacă.
—.Vino, cumătră broscuţă, să-mi legeni copilaşul.
Broasca a început să orăcăie:
— Oac-oac-oac, nu plânge şoricelule, dormi până dimineaŢă şi
am să-ţi aduc un ţânţar.
Şoricelul, micuţ şi prostuţ, îi răspunse pe jumătate adormit:
— Nu, vocea ta nu-mi place, tu cânţi prea adormit:
A alergat mama şoricelului la purcică şi a rugat-o să se facă
dădacă.
— Vino, cumătră purcică, să-mi legeni copilaşul.
A început dă dacă să grohăie răguşit şi să-l legene pe prostuţ:
— Nani, nani, groh, groh,groh, dacă dormi îţi dau în dar un
morcov.
Şoricelul, micuţ şi prostuţ, i-a răspuns pe jumătate adormit:
— Nu, vocea ta nu-mi place, tu cânţi prea gros.
A alergat mama şoricelului s-o cheme pe iapă, să se facă
dădacă.
— Vino la noi, cumătră iapă, să-mi legeni copilaşul.
—.I-ha-ha – îi cântă iapa – întoarce-te şoricelule pe partea
dreaptă şi dormi dulce, şi-ţi voi da un sac de ovăz.
Şoricelul, micuţ şi prostuţ, îi răspunse pe jumătate adormit:
— Nu, nu-mi place vocea ta, mă sperii când cânţi.
A alergat mama şoricelului s-o roage pe ştiucă să vină să se facă
dădacă:
— Vino, cumătră ştiucă, să-mi legeni copilaşul.
A început să-i cânte ştiuca şoricelului, dar el nu auzea nimic.
Ştiuca deschidea gura mare, dar nu se auzea nici un sunet.
394
Şoricelul, micuţ şi prostuţ, îi spuse pe jumătate adormit:
— Nu-mi place vocea ta, cânţi prea încet.
A alergat mama şoricelului s-o cheme pe pisică să fie dădacă:
— Vino la noi cumătră pisică, să-mi legeni copilaşul.
Şi pisica i-a cântat şoricelului aşa:
— Miau-miau-miau, dormi puişorul meu, miau-miau-miau; să
ne culcăm în pătuc.
Şoricelul micuţ şi prostuţ, îi răspunse pe jumătate adormit:
— Vocea ta e frumoasă, cânţi aşa de dulce!
Mama şoricelului a venit repede, s-a uitat în pătuc, l-a căutat pe
şoricel, dar şoricelul nu mai era.
Sugestii metodice:
1. Cum îl adormea şoricioaica pe şoricel?
2. De ce nu putea şoricelul să adoarmă?
3. Pe cine a chemat şoricioaica să îi fie dădacă şoricelului?
4. Ce avea de reproşat şoricelul fiecăruia dintre ei?
5. Cine a fost ultima dădacă?
6. Ce i s-a întâmplat şoricelului?
7. Pe voi cine vă adoarme? Cum?
8. Ce părere aveţi despre şoricelul din poveste?
9. Spune cum face!(onomatopee: şoricelul, raţa, broscuţa,
purcica, iapa, ştiuca, pisica)
„E fricos, nevoie mare,
Fiindcă-i mic, aşa se pare
Da-ndrăzneşte şi pe masă să se urce
Când pisica nu-i acasă.”
(Şoricelul)
395
Darul Piticilor
de Fraţii Grimm
A fost odată un croitor şi un giuvaergiu şi au pornit ei împreună

la drum, că aveau amândoi cam aceiaşi ţintă. Şi mergând ei aşa, într-o
seară, după ce soarele apuse în dosul munţilor, numai ce le veniră în
auz sunetele unui cântec îndepărtat, care se desluşea din ce în ce mai
mult. Şi cum cântecul suna ciudat dar şi deosebit de plăcut, îşi uitară
de orişice oboseală şi-o luară repede înspre partea de unde venea
cântecul.
Luna răsărise de-acum pe cer şi lumina drumul ca ziua, aşa ca
cei doi călători putură să meargă fără de nici o oprelişte. Şi-n curând,
ajunseră la o colină. Şi pe colina aceasta, zăriră o mulţime de omuleţi
care se ţineau de mână şi dănţuiau plini de voioşie, învârtindu-se în
cerc. Şi-n timp ce jucau de mama focului, cântau cu toţii o melodie
tare duioasă. Pasămite, ăsta era cântecul pe care-l desluşiseră cei doi
călători. În mijlocul piticilor se afla un bătrân, care era mai mare de
stat decât ceilalţi şi omuleţul ăsta, purta un veşmânt, împestriţat cu
toate culorile şi-avea o barbă cenuşie, care-i atârnă până la glezne.
Croitorul şi giuvaergiul se opriră să privească la dănţuiala piticilor şi
se minunară de frumuseţea jocului şi de dulceaţa cântecului.
La un moment dat, bătrânul le făcu semn să intre şi ei în joc şi
omuleţii desfăcură cercul cu dragă inima, îmbiindu-i la rându-le, să se
prindă în horă.
Cum era îndrăzneţ din fire, giuvaergiul se şi apropie, dar vezi că
croitorul se sfii la început şi rămase pe loc. Dar când văzu cum se
veselesc cu toţii, îşi luă inima în dinţi şi se prinse şi el în joc. Cât ai
clipi, cercul se închise din nou şi prichindeii se prinseră să cânte şi să
ţopăie ca nişte apucaţi, făcând sărituri de doi coţi. În acest timp,
bătrânul scoase un paloş care-i atârna la cingătoare şi începu să-l
ascută. Şi când fu de ajuns de ascuţit, aruncă o privire înspre cei doi
străini, că li se făcu la amândoi inima, cât un purice. Dar până să se
gândească bine la ce aveau de făcut, bătrânul îl apucă pe giuvaergiu de
chică şi, cu cea mai mare iuţeală, îi tăie părul de pe cap şi mândreţea
de barbă stufoasă. Şi la fel păţi şi croitorul.
396
După ce-i sluţi astfel, bătrânelul îi bătu pe umăr, de parcă ar fi
vrut să le spună că e bucuros că nu s-au împotrivit. Ei, dacă văzură
asta, celor doi, le mai veni inima la loc. Moşneagul le arătă cu degetul
o grămadă de cărbuni şi le dădu de înţeles să-şi umple cu ei
buzunarele. Şi cu toate că nu pricepeau la ce le-ar putea folosi nişte
cărbuni, amândoi îl ascultară. Apoi plecară mai departe, să-şi găsească
un culcuş peste noapte, că picau de somn. Merseră ei ce merseră, dar
nu prea mult, şi când ajunseră în vale, clopotele de la biserică băteau
de miezul nopţii. Şi pe dată cântecul amuţi. Tot alaiul piticilor se făcu
nevăzut şi colina rămase pustie în lumina lunii. Cei doi călători, găsiră
adăpost la un gospodar, care se îndură de ei să-i lase în grajd. Şi
făcându-şi culcuşul pe-un maldăr de paie, amândoi se culcară,
învelindu-se cu ţoale, că se lăsase frigul. Vezi însă că din pricina
oboselii, uitaseră să-şi scoată cărbunii din buzunar, şi o greutate care-i
înghioldea şi-i apăsa îi făcu să se trezească mai devreme ca de obicei.
Băgară ei mâna în buzunar, să vadă ce-i supără, şi când o scoaseră, nu
le veni să-şi creadă ochilor, că în loc de cărbuni era plin de aur!… Şi
ce crezi, părul de pe cap şi barba le crescuseră la loc, din belşug. Acu’
erau oameni avuţi, dar vezi că giuvaergiul, care din fire era mai
hrăpăreţ, îşi umpluse mai vârtos buzunarele decât croitorul, şi avea de
două ori mai mult aur decât acesta. Dar parcă era mulţumit!… Un
hrăpăreţ, când are mult jinduieşte şi după mai mult… Cum era lacom
de avere, giuvaergiul îi propuse croitorului să mai zăbovească pe acele
locuri şi, când s-o întuneca, să meargă iarăşi la colina unde-i găsise pe
pitici şi să ia cu ei o comoara şi mai mare. Vezi însă că croitorul nici
nu vru să audă de aşa ceva.
— Eu sunt mulţumit cu ce am. Peste puţin o să ajung meşter,
şi-o să mă însor cu aleasa inimii. Şi pot spune că o să fiu un om
fericit… La ce m-aş lăcomi? Dar ca să-i facă pe plac, mai rămase încă
o zi în satul unde mânaseră peste noapte. Către seară, giuvaergiul îşi
atârnă pe umăr câteva traiste ca să poată îndesa în ele cât mai mulţi
cărbuni, şi-o porni la drum către colina piticilor. Şi că şi în noaptea
trecută, îi află pe toţi acolo, jucând de mama focului şi cântând.
Moşneagul îl mai tunse o dată chilug şi după asta îl îndemnă să ia din
grămada de cărbuni. Giuvaergiul doar atâta aştepta, şi începu să-şi
umple traistele cât încăpea în ele. Apoi se întoarse fericit în satul unde
397
aştepta croitorul şi, culcându-se, se acoperi cu haina. Şi mai Înainte de
a adormi, îşi spuse: „Chiar dacă m-o înghioldi aurul de mi-o scoate
sufletul, o să strâng din dinţi şi-o să rabd!” Şi dormi el legănat de
dulcea presimţire că a doua zi va fi un om putred de bogat. În zori, de
cum deschise ochii, se sculă să-şi cerceteze buzunarele, dar nu mică îi
fu mirarea când scoase de acolo doar cărbuni. Şi oricât de mult căută,
nu găsi decât tot cărbuni.
„Nu-i mare pagubă – se mângâie el – că tot mi-a mai rămas
aurul de l-am dobândit în noaptea trecută!” Şi se duse să-l ia de unde îl
ascunsese, ca să-şi mai bucure ochii cu strălucirea lui. Şi ce crezi,
odată rămase încremenit de spaimă, că-n locul aurului erau doar
cărbuni!… De amar, se bătu peste frunte cu palma plină de negreală şi
pe loc simţi că tot capul îi este neted ca în palmă, şi la fel şi bărbia.
Vezi însă că nenorocirea lui nu luase încă sfârşit… Abia acum băgă de
seamă că pe lângă cocoaşa din spate, îi mai crescuse o cocoaşă la fel
de mare şi-n faţă. Abia atunci pricepu că fusese pedepsit pentru
lăcomia lui şi, de mâhnit ce era, începu să se jelească amarnic.
La ţipetele lui, croitorul cel cumsecade se trezi din somn şi găsi
o mulţime de vorbe bune ca să-i ogoiască durerea:
— Ai fost tovarăşul meu de drum şi-o să rămâi la mine cât oi
trăi. Şi-o să împărţim averea frăţeşte.
Croitoraşul se ţinu de cuvânt, dar bietul giuvaergiu trebui să
poarte toată viaţa cele două cocoaşe. Şi cum rămăsese chelbos, trebui
să-şi acopere capul cu o căciula, ca să nu i se vadă beteşugul ăsta.
Sugestii metodice:
1. Cine erau cei doi tovarăşi de drum?
2. Ce au auzit ei?
3. De unde venea muzica?
4. Ce li s-a întâmplat celor doi drumeţi?
5. Cum au fost ei răsplătiţi?
6. Ce a făcut giuvaergiul?
7. Ce pedeapsă a primit el?
8. Spuneţi-vă părerea despre croitor şi despre giuvaergiu!
398
Prinţesa bob de mazăre
A fost odată ca niciodată un tânăr prinţ, care s-a întors acasă

după o lungă călătorie prin întreaga împărăţie. Era în căutarea unei
prinţese pe care voia s-o ceară în căsătorie. Călătoria a fost foarte
lungă, dar nici una dintre prinţese nu s-a dovedit a fi perechea
potrivită pentru prinţul nostru. Părinţii lui ar fi dorit foarte mult să se
întoarcă acasă cu o mireasă potrivită, pe seama lui. Prinţul se întorcea
spre casă, gândindu-se cu tristeţe că la fiecare pretendentă găsise câte
un cusur. Era tare obosit şi trist după drumul pe care îl făcuse. Era
trist, mai cu seamă că nu reuşise să satisfacă dorinţa părinţilor săi. La
palat, părinţii săi, regele şi regina-mamă l-au întâmpinat cu multă
dragoste, în ciuda faptului că fiul lor s-a întors fără să-şi fi găsit o
soţie. Ei erau tare bucuroşi că fiul lor se întorsese nevătămat din
călătorie şi că puteau să-l îmbrăţişeze din nou după pofta inimii. Îşi
iubeau feciorul nespus de mult şi ar fi dorit ca acesta să devină un
tânăr conducător înţelept şi cu mult noroc în viaţă. Din cauza aceasta
l-au înconjurat cu multă dragoste şi înţelegere, dar cu toate acestea,
după primele momente de bucurie ale revenirii, prinţul tânăr devenii
din ce în ce mai trist Şi îngândurat. Nu mai mergea la vânătoare, nu
mai călătorea, nu mergea la petreceri. Stătea toată ziua în odaia lui,
visând. Purtarea tânărului prinţ îi îngrijora nespus de mult pe rege şi
pe regină, aşa că aceştia au început să-i pună fiului lor tot felul de
întrebări despre pricina supărării sale. Prinţul le povesti părinţilor săi
despre frumuseţea călătoriei sale, despre palatele şi curţile domneşti
pe la care trecuse în drumul său, dar ca nicăieri nu dăduse peste o
prinţesă atât de frumoasă şi deşteaptă care să-i fie pe măsură. Multe
prinţese a întâlnit, dar fiecare a făcut ceva care nu i-a fost pe plac
prinţului. Povestea prinţului era aşa de tristă încât, în ciuda muzicii
care răsuna în palat şi a muncii devotate a servitorilor, perechea regală
căzu într-o mare tristeţe. Dar iată că într-o noapte izbucni o furtună
puternică, cu tunete şi fulgere, iar ploaia cădea ca şi cum ar fi turnat cu
găleata! Şi la un moment dat, printre tunete şi fulgere, cineva bătu la
poarta palatului. Chelarul deschise poarta şi tare se mai minună la
vederea noului venit: o fată stătea pe prispă, cu hainele zdrenţuite şi
399
părul vâlvoi din cauza furtunii, cerându-i chelarului s-o lase să
vorbească cu stăpânii palatului. Chelarului i se făcu milă de ea, se
duse la regină şi o anunţă că o tânără necunoscută aşteaptă la poarta
palatului şi cere găzduire pentru o noapte. Regele şi regina s-au mirat
de această apariţie ciudată, dar au primit-o pe tânăra hoinară. Şi abia
atunci, regele şi regina şi-au dat seama că în faţa lor stătea o tânără
fată tare frumoasă. Deşi după înfăţişare şi haine arăta foarte
neîngrijită, purtarea ei era cuviincioasă. Le-a spus că este o tânără
prinţesă hoinară, dintr-un regat îndepărtat şi că cere adăpost. Purtarea
ei cuviincioasă a fost pe placul regelui şi reginei.
Au poftit-o înăuntru, i-au pregătit odaia pentru oaspeţi, iar
servitorii i-au pregătit un pat cu cele mai pufoase perini şi cel mai
moale aşternut din lume, punându-i douăzeci de saltele dintre cele mai
mari şi confortabile.
Bucuroasă, regina îl cheamă la ea pe tânărul prinţ şi îi povesti
despre păţania musafirei lor. Tânărului prinţ îi plăcu nespus de mult
tânăra prinţesă şi se gândi în sinea lui că poate, poate, norocul i-a
scos-o în cale şi că ea va corespunde cerinţelor pe care trebuie să le
aibă o adevărată soţie de prinţ. Cu acest gând prinţul se întoarse în
cameră şi adormi visând-o pe tânăra fată.
Regina dădu poruncă uneia dintre domnişoarele ei de companie
să pună un bob de mazăre pe salteaua de jos.
— Ei, acum vom vedea dacă eşti prinţesă adevărată sau nu,
gândi regina în sinea ei..
Şi acestea fiind spuse, întreaga curte merse la culcare.
Dar, dimineaţa, la masă, spre uimirea lor, tânăra prinţesă nu mai
sosea. Regina, îngrijorată, îşi lăsă musafirii în salon şi plecă în căutare
ei. Tânăra prinţesă stătea în odaia ei, foarte obosită, cu ochii umflaţi de
nesomn. Prinţesa, palidă şi uşor ofensată, îi povesti reginei motivul
pentru care n-a putut să închidă ochii toată noaptea: „N-am putut să
dorm nici un strop!” se plânse ea reginei, arătându-i bobul de mazăre
care-i pricinuise atâtea neplăceri. Micuţul bob de mazăre lăsase urme
vinete pe trupul delicat al prinţesei. Acum regina era sigură că tânăra
trecuse cu bine proba şi că era o veritabilă prinţesă. Doar o adevărată
prinţesă putea avea pielea atât de fină, încât să simtă bobul de mazăre
chiar şi prin douăzeci de saltele.
400
— În sfârşit, fiul meu şi-a găsit perechea şi nu o să-l mai văd
trist şi abătut! exclamă regina. Oaspeţi din întreaga împărăţie au fost
invitaţi la o nuntă ca-n poveşti. Tânăra pereche dansa în primul rând,
în acordurile muzicii; toată lumea, de la mic la mare se bucura şi se
veselea. Iar bobul de mazăre, care a fost cauza fericirii tinerei perechi
stă şi astăzi în trezoreria palatului ca semn al fericirii şi norocului.
Sugestii metodice:
1. Unde călătorise tânărul prinţ?
2. Ce căuta el?
3. De ce nu reuşise să-şi găsească o soţie?
4. Cum era prinţul?
5. Cine a bătut la poarta palatului?
6. Cum a verificat împărăteasa dacă fata spune adevărul?
7. Când veţi fi mari, cum aţi dori să fie soţul/soţia voastră?
Pedeapsa mâţei
de Elena Farago
— I-auzi, draga mea păpuşă,

Zgârie mâţa la uşă!
Dar eu nu-i deschid de loc,
Că sunt supărată foc.
A furat iar, ca o hoaţă,
Un întreg picior de raţă,
Şi-apoi, după ce i-a ros
Toată carnea, pân-la os,
A dus osul, binişor,
În coteţul lui Azor,
Ca pe el să-l bănuim
Şi să nu îl mai iubim.
Şi acum n-o bat, n-o cert,
Dar nu vreau de loc s-o iert.
401
Deşi încă o iubesc,
Trebuie s-o pedepsesc.
C-a fost rea şi duşmănoasă,
Şi n-o las să intre-n casă.
Sugestii metodice:
1. Ce este aceea o mâţă?
2. Cu cine vorbeşte fetiţa?
3. Pe cine este ea supărată? De ce?
4. Voi ce părere aveţi despre fapta mâţei?
5. Ce pedeapsă a primit mâţa?
6. Ce pedeapsă i-aţi fi dat voi?
7. Voi aţi fost vreodată pedepsiţi? De cine? Pentru ce? Cum?
Gospodina
de Otilia Cazimir
O furnică duce-n spate

Un grăunte jumătate.
— Încotro, fugi, surioară?

— Ia mă duc şi eu la moară.
Şi-s grăbită, şi-s grăbită,
Că mi-i casa ne-ngrijită,
Şi mi-s rufele la soare
Şi copiii-mi cer mâncare.
Că la noi în muşuroi,
Unul drege, zece strică
Şi de n-aş fi eu voinică,
Ar fi vai şi-amar de noi.
Sugestii metodice:
1. Ce face furnica din poezia noastră?
2. Cum este ea?
3. Ce s-ar întâmpla dacă nu ar exista furnicuţa?
402
4. Cunoaşteţi persoane care seamănă cu furnica din poezia
noastră? Care sunt acestea? Ce fac ele?
5. Cuvinte alintate, puţine/ multe:
furnică – furnicuţă – furnicuţe
soră – surioară – surioare
grăunte – grăuncior – grăunciori
casă – căsuţă – căsuţe
copil – copilaş – copilaşi
Nicuşor e curajos
de Ana Tudoraş
Nor cu nor s-a adunat,

Cerul s-a întunecat,
Fulgeră mereu şi tună:
Buuumm! se-aude cum răsună.
Au intrat cu toţi în casă.
Mâţa s-a ascuns sub masă,
Iar Grivei, înspăimântat,
Iute s-a pitit sub pat.
Râde Nicuşor de el:

Nu eşti curajos de fel!
Uite, eu, deşi sunt mic,
Nu mă sperii de nimic!
Sugestii metodice:
1. Cum este vremea afară?
2. Ce fac toate animalele?
3. De ce râde Nicuşor?
4. Cum este el?
5. Dar voi? Vă e frică de tunete şi fulgere?
403
Câţi ca voi!
de George Topârceanu
Sus, pe gardul dinspre vie,

O găină cenuşie
Şi-un cocoş împintenat
S-au suit şi stau la sfat:
— Ia te uită, mă rog ţie,
Cât de sus ne-am înălţat!…
Şi deodată, cu glas mare,
Începură amândoi,
Să cotcodăcească-n soare:
— Nimeni-nu-mai-e-ca-noi!…
Nimeni-nu-mai-e-ca-noi!…
Dar de sus, din corcoduş,
Pitulându-se-ntre foi,
Mititel şi jucăuş,
Le-a răspuns un piţigoi:
— Câţi-ca-voi! Câţi-ca-voi!…
Sugestii metodice:
1. Unde s-au suit cocoşul şi găina?
2. Ce fac ei?
3. Ce strigă cocoşul şi găina?
4. Ce părere aveţi despre ei? Cum sunt?
5. Ce replică le dă piţigoiul?
6. Ce am învăţat din această poezie?
7. Spune cum face! (onomatopee: găina, cocoşul)
„Cavaler împintenat
Sus pe gard stă cocoţat
Şi tot strigă prin vecini
Că e şef peste găini.” (Cocoşul)
404
Răsfăţatul
de Aurelia Panait
Cât de mică-i o furnică

Se descurcă singurică…
Dar Vlăduţ, un băieţel,
Nu vrea, vai, de nici un fel
Să se spele, să mănânce…
Sugestii metodice:
1. Ce ştiţi despre furnici?
2. Cum sunt ele?
3. Cine este Vlăduţ?
4. Cum este el?
5. Avem şi noi răsfăţaţi în grupă?
6. Ce nu face Vlăduţ?
7. Ce părere aveţi despre copiii răsfăţaţi?
8. Câte silabe au cuvintele: furnică, singurică, Vlăduţ, băieţel,
răsfăţat?
Atenţie la traversare
E dimineaţă. Pregătit de grădiniţă, Andrei, cu ghiozdănelul în

mână este gata de plecare. Iese pe poartă şi păşeşte voios drept înainte
pe trotuar. Este foarte mândru pentru că de când este în grupa mare
merge singur la grădiniţă. Când merge singur, fără să fie însoţit de
bunica, i se pare că toţi din jur îl consideră un băiat mare care se
descurcă cu uşurinţă printre pietoni.
Nici nu este greu pentru că prietenul din colţul străzii îi clipeşte
din ochii săi coloraţi. Acum este roşu. Andrei stă cuminte şi aşteaptă.
Gata, semaforul a clipit! În faţa lui se aprinde culoarea verde. Maşinile
se opresc, iar băieţelul traversează curajos. Ştie că acum drumul este
liber pentru el.
405
Mulţumit de cum s-a descurcat, Andrei merge mai departe
voios, păşind fără grijă spre banda lată a şoselei, locul pe unde
maşinile trec grăbite. Pe măsură ce se apropie de şosea, bucuria i se
şterge de pe faţă. Se uită mirat şi nu-i vine să-şi creadă ochilor: aici, la
colţul străzii, nu-l aşteaptă ca de obicei prietenul său, agentul de
circulaţie! Cine o să-l ajute să traverseze? Aici, semafor nu este! Se
uită gânditor în jur, în speranţa că va apărea cineva să-l ajute.
Aşteaptă. Nimeni nu apare. Ce să facă? Să se întoarcă din drum n-ar fi
bine pentru un băiat mare ca el. Se gândeşte ce l-a sfătuit prietenul
său, agentul de circulaţie, la prima lor întâlnire: înainte de a coborî de
pe trotuar, te uiţi în partea stângă pentru a vedea dacă nu vine o
maşină. Dacă nu vine nici o maşină, începi să traversezi. Când ajungi
în mijlocul străzii, lângă rondul de flori, te opreşti, te uiţi în partea
dreaptă şi dacă nu vine nici o maşină traversezi liniştit…
Cu gândul la ce-l sfătuise prietenul său, agentul de circulaţie,
Andrei prinde curaj, priveşte spre stânga, nu vede nici o maşină, deci
poate trece…Ajuns în dreptul rondului cu flori, priveşte spre dreapta
şi fericit că nu vine nici o maşină traversează mai departe strada.
În ziua aceea Andrei a ajuns la grădiniţă mai mulţumit ca
oricând deoarece şi-a dovedit că poate traversa singur strada şi pe
acolo unde nu este semafor.
Sugestii metodice:
1. Cum se numeşte băiatul din povestirea noastră?
2. Unde pleacă el în fiecare dimineaţă?
3. Cu cine merge el la grădiniţă?
4. Cum se simte băiatul când merge singur?
5. Cum traversează Andrei strada?
6. De ce este băiatul îngrijorat?
7. Ce îşi aminteşte băiatul?
8. Cum traversăm atunci când nu există semafor?
„Felinar cu trei culori
Îndrumă pe trecători.”
(Semaforul)
406
„La răscruce, în picioare,
Cu mănuşi albe, mereu,
Stă în viscol, stă în soare,
Un prieten bun de-al meu.”
(Agentul de circulaţie)
Prietenul meu, agentul de circulaţie
Era o dimineaţă caldă de primăvară. Soarele, cu razele lui

călduţe, ne chema pe toţi copiii afară la joacă. Mihăiţă avea o minge
nouă, albastră cu buline mari, albe. Se ducea în parc să se joace
împreună cu prietenii lui de la grădiniţă. Nerăbdător să înceapă joaca,
mută mingea dintr-o mână în alta. La un moment dat mingea îi
alunecă din mână şi ajunge drept în mijlocul şoselei, unde maşinile
goneau cu zecile. Mihai o vede şi, fără să se gândească la primejdiile
de pe şosea, se repede să o prindă. Un zgomot prelung, produs de o
frână bruscă, cuprinde întreaga stradă. O mână puternică îl apucă pe
băiat şi-l trage înapoi, exact în momentul când maşina era gata să-l
lovească. Era agentul de circulaţie, care se afla chiar lângă băiat,
pregătit sa-l salveze. Mihăiţă îl privi mirat şi văzu broboane mari de
transpiraţie alunecându-i pe obrazul mare, puternic. Agentul de
circulaţie îi întinse mingea.
Poftim mingea şi să nu mai faci aşa ceva niciodată! Maşina era
gată să dea peste tine. Şoferul nu era vinovat. Tu te-ai repezit după
minge fără să te gândeşti ce se poate întâmpla. Ai avut noroc că te-am
văzut şi te-am prins la vreme, ai scăpat de o mare primejdie.
N-am să mai fac, murmură băiatul şi simţi cum lacrimi mari i se
ivesc în ochi.
Acum, gata! Te duci la joacă şi să ţii minte, când treci drumul
să alegi numai locurile marcate, pentru că pe acolo maşinile încetinesc
şi trebuie să oprească dacă trec oameni în grup. Să nu alergi la
întâmplare. Şi mai trebuie să ştii ceva important: STRADA NU E
LOC DE JOACĂ! Copiii se joacă numai în locuri special amenajate.
Aşa a început prietenia lui Mihăiţă cu agentul de circulaţie.
Odată ajuns cu bine în parc, Mihăiţă a povestit prietenilor lui păţania
407
trăită şi nu a uitat să le spună cât este de important nu numai să
cunoaştem regulile de circulaţie, ci şi să le respectăm!
Sugestii metodice:
1. Cine era Mihai?
2. Ce jucărie avea Mihai?
3. Unde mergea Mihai să se joace?
4. Ce s-a întâmplat cu mingea?
5. Cum a reacţionat Mihai?
6. Cine l-a salvat pe Mihai?
7. Ce i se putea întâmpla lui Mihai?
8. Ce l-a învăţat agentul de circulaţie?
9. Unde trebuie să ne jucăm? De ce?
10. Despărţiţi în silabe cuvintele: stradă, traversare, circulaţie,
maşină, frâne.
„Strada o supraveghează,
Cei micuţi nu se mai tem;
Fără grijă traversează
Apăraţi de al lor semn.”
(Agentul de circulaţie)

 Consolidarea sunetului „R”.
 Este interzis să ne jucăm pe STRADĂ.
 Introducerea sunetului „r” în grupuri consonantice:
tractor, tramvai, trai, trage, trăsnet
treabă, treburi, trepte, trecere, trei
tricicletă, tricou, trimite, trist, trântit
trofeu, trompetă, trosc, tropot, trotuar, trotinetă
brad, brichetă, brunet, bronzat, brumă
crab, crai, cracă, cramă, cravată, crapă
creangă, crengi, crâng, cretă,
grozav, gros, groapă, gropi
408
Strada nu e loc de joacă
În fiecare zi de duminică părinţii mei caută să găsească cele mai

plăcute modalităţi de a ne petrece timpul liber împreună, dar şi utile.
Duminica aceasta s-au gândit la o plimbare cu maşina, ocazie cu care
voi putea să-mi cunosc mai bine oraşul, dar, în acelaşi timp, aveam ca
sarcina din partea tatălui meu să surprind toate greşelile de circulaţie
pe care le vedeam prin parbrizul maşinii.
M-am urcat voios în maşină şi maşina s-a pus în mişcare, iar eu
încercam să surprind cu privirea tot ce se putea vedea: case, copaci,
oameni, flori, magazine, balcoane, maşini, tramvaie, dar deodată am
strigat cu putere: stai, opreşte, dar tatăl meu oprise deja. Chiar în faţa
maşinii noastre o minge se rostogolea de-a curmezişul străzii, iar după
minge alerga un băiat care nici nu se uita în dreapta sau în stânga
pentru a vedea dacă nu trece vreo maşină. Tata a fost nevoit să pună o
frână puternică pentru a putea opri maşina, iar în urma noastră un
camion, un autobuz şi un tir au frânat brusc, făcându-i pe şoferi să
ajungă cu nasul în parbriz. Băiatul şi-a luat mingea, a intrat din nou în
curte, maşina noastră a pornit, iar după noi şi celelalte maşini s-au pus
în mişcare. Gata, mi-am zis, de acum plimbarea noastră cu maşina
prin oraş va fi fără alte întâmplări. Nici nu mi-am terminat bine gândul
că o frână bruscă m-a adus de data aceasta pe mine cu nasul în parbriz.
— Ce se întâmplă? De ce frânezi aşa de brusc? Tata nu mi-a
răspuns deoarece era preocupat să ocolească, prin stânga, pe cine
credeţi? Pe o fetiţă care alerga cu bicicleta pe mijlocul străzii fără să-i
pese de traficul aglomerat al şoselei.
Plimbarea noastră cu maşina a continuat, dar privirea mea nu a
mai fost atrasă de magazine, oameni, copaci, flori. Mi-am dat seama
că tatăl meu altceva dorea să observ. El vroia să văd cum umbla unii
copii pe stradă şi cum nu-şi dau seama cât este de periculos. Am stat şi
m-am gândit ce s-ar fi întâmplat dacă tata nu ar fi oprit la timp în
cazul băiatului cu mingea sau în cazul fetiţei cu bicicleta. Oare acestor
copii nu le-a spus nimeni că strada nu e loc de joacă? Oare părinţii lor,
educatoarea lor, nu i-a atenţionat asupra pericolelor ce ne pândesc pe
stradă?
409
Tata era încruntat, tăcut, mi s-a părut supărat pe toţi pietonii.
Am simţit ca maşina merge tot mai încet, şi mai încet, iar după un
timp se opreşte fără nici o frână. În spatele nostru opresc şi celelalte
maşini. În faţa noastră era o zebră. Nu o zebră adevărată, ci linii albe,
desenate pe pavaj. Pe trotuar, de o parte şi de alta, pietonii aşteaptă
răbdători. Tata le zâmbeşte şi le face semn cu mâna să traverseze.
Pietonii încep să traverseze, zâmbesc şi ei şi dau din cap în semn de
mulţumire. Ce frumos este! Cât de simpatici şi de dragi sunt aceşti
pietoni şoferilor, dar şi pietonii îi admiră pe şoferii care acordă
prioritate pietonilor.
— Ce zici, mă întreabă tata, se poate circula corect pe stradă?
— Se poate, răspund eu, dar gândul îmi zboară la greşelile pe
care le-am făcut şi eu uneori. Dar niciodată, niciodată nu am să repet
greşelile acestea. Vă sfătuiesc şi pe voi să vă gândiţi că strada nu e loc
de joacă.
De la mic până la mare
Fiţi atenţi la traversare
Cel ce nu va asculta
S-ar putea accidenta!
Sugestii metodice:
1. Ce modalitate de a-şi petrece duminica a ales familia din
povestire?
2. Care este scopul acestei plimbări?
3. Ce nereguli s-au întâmplat în trafic?
4. Ce li s-ar fi putut întâmpla acelor copii?
5. Ce trebuie să reţinem din această povestire?
6. Scrie pe puncte: STRADA NU E LOC DE JOACĂ!
410
Urgenţa
de Aurelia Panait
— Alo, alo, doctore!

Veniţi, vă rog, repede,
A răcit răţuşca mea
Abia poate respira.
Toată ziua s-a scăldat
Iar acuma zace-n pat.
Nu vrea boabe, nu vrea iarbă.
Ceai de tei sau ceai de nalbă.
Strigă-ntruna: mac, mac, mac!
Spuneţi-mi, ce pot să fac?
— Tratamentul nu e greu,
Urmaţi numai sfatul meu:
Aspirină-o jumătate
Şi-apoi poate să înoate.
Sugestii metodice:
1. La cine apelăm în cazul problemelor de sănătate?
2. La ce număr de telefon trebuie să sunăm?
3. Ce trebuie să comunicăm la telefon?
4. Joc de rol: „Alo, doctore!”
5. De ce este chemat doctorul?
6. Ce probleme are răţuşca?
7. Care este cauza acestor probleme?
8. Ce îi recomandă doctorul?
„Cin’ te-ascultă şi-ţi prescrie
Cum să iei o doctorie?”
(Doctorul)
 Consolidarea sunetului „r” în propoziţii:
Doctorul o tratează pe răţuşcă.
Răţuşca a răcit.
411
Răţuşca abia poate respira.
„Rică nu ştia să zică
Râu, răţuşcă, rămurică,
Dar de când băiatu-nvaţă
Poezia despre raţă
Rică ştie acum să zică
Râu, răţuşcă, rămurică.”
La doctor
de Aurelia Panait
Martinică a răcit
Şi la doctor a venit:
— V-aş ruga o aspirină,
Că-s bolnav. O fi anghină?
Mi-am uns tot gâtul cu miere.
— Vai, ai febră, Martinel,
Ia întinde-te niţel!
Cu comprese şi cu frecţii,
Aspirină şi injecţii,
Repede te-oi vindeca
Şi acasă vei pleca…
Sugestii metodice:
1. Ce s-a întâmplat cu Martinică?
2. Unde a venit el?
3. Ce simptome are Martinică?
4. Ce îi recomandă doctorul?
5. Voi ce probleme de sănătate aţi avut?
6. Ce v-a recomandat doctorul?
412
Crăiasa albinelor
de Fraţii Grimm
Au fost odată doi feciori de împărat, care au pornit să-şi încerce

norocul prin lume, şi feciorii ăştia au ajuns să ducă o viaţă atât de
ticăloasă şi deşartă, că n-au mai avut îndrăzneala să calce pragul casei
părinteşti.
Şi cum trecuse vreme, nu glumă, şi nu venise nicio veste de la
ei, fratele lor mai mic, pe care-l porecliseră Prostilă, plecă în căutarea
lor.
Dar când dădu în sfârşit de fraţii săi, aceştia începură să-şi bată
joc de dânsul:
— Auzi, prostănacul, să creadă c-o să poată răzbi prin lume,
când noi, mai isteţi decât el, n-am prea făcut ispravă mare!
Totuşi porniră la drum câteŞitrei şi, tot mergând ei aşa, iată că
dădură peste un muşuroi de furnici. Cei doi fraţi mai vârstnici voiră pe
dată să-l surpe şi să-l răscolească, pentru a vedea cum micile făpturi o
vor lua la goană înspăimântate de moarte. Dar Prostilă îi opri,
strigându-le:
— Lăsaţi gângăniile în pace! N-o să îngădui să le tulburaţi
liniştea!
Porniră ei mai departe şi, după un cot de deal, dădură peste un
lac, pe luciul căruia înotau o mulţime de raţe. Cei doi fraţi mai mari se
repeziră să prindă câteva, că tare ar fi avut poftă să le frigă. Dar
Prostilă se împotrivi şi de data asta:
— Lăsaţi zburătoarele în pace! N-o să îngădui să le ucideţi!
Merseră ei mai departe şi, într-o bună zi, numai că nimeriră
lângă un roi de albine, aflat într-o scorbură de copac. Şi avea roiul
acesta atâta miere, că se prelingea pe trunchi, de-ai fi zis că este un
izvoraş… Cei doi fraţi mai mari îşi puseră în gând să dea foc
copacului şi să înăbuşe albinele, ca să poată lua mierea. Dar Prostilă se
împotrivi cu şi mai multă tărie:
— Lăsaţi albinele în pace! N-o să îngădui să le daţi foc!
413
În cele din urmă, cei trei fraţi dădură peste un palat, şi avea
palatul ăsta grajduri, câte n-ai fi găsit nici în zece palate împărăteşti.
Şi-n ele se aflau o mulţime de cai, toţi de piatră. Cât despre oameni,
nu se zărea unul pe nicăieri. Străbătură ei toate sălile palatului şi
într-un sfârşit se pomeniră în dreptul unei uşi zăvorâte cu trei lacăte.
Şi avea uşa asta o ferestruică, tăiată taman la mijloc. Cei trei
cătară prin ea şi ce crezi că le fu dat să vadă: în fundul unei camere se
află un moşneag care stătea aplecat deasupra unei mese!…
Strigară la el o dată, strigară a doua oară, dar moşneagul nu-i
auzi. Mai strigară a treia oară, şi abia atunci se trezi moşul, descuie
lacătele şi se ivi în prag…. Şi fără să spună o vorbă, îi pofti să se aşeze
la masă încărcată cu fel şi fel de bunătăţi. După ce mâncară şi băură
după pofta inimii, moşneagul îi duse în câte un iatac, ca să se
odihnească.
A doua zi, bătrânul intră în odaia celui mai mare dintre fraţi şi,
făcându-i semn să-l urmeze, îl duse până în dreptul unei mese de
piatră. Pe masa asta se aflau scrise trei încercări care, de-ar fi fost
dezlegate, ar fi avut darul să smulgă palatul de sub puterea
blestemului.
Prima încercare glăsuia astfel: „Sub covorul de muşchi al
pădurii stau ascunse cele o mie de boabe de mărgăritar ale fiicei
împăratului, care toate trebuie găsite într-o singură zi. Dacă la
asfinţitul soarelui va lipsi măcar una dintre ele, cel care s-a încumetat
să le caute se va preface in stană de piatra!”
Cel mai mare dintre fraţi porni în pădure şi căuta toată ziua, dar
când fu să apună soarele, băgă de seamă că toată truda i-a fost în zadar
şi că n-a putut să adune mai mult de o sută de boabe de mărgăritar. Şi
atunci se întâmplă aşa cum sta scris pe tăblia mesei: flăcăul se prefăcu
în stană de piatră!
În ziua următoare îşi încerca norocul şi fratele cel mijlociu, dar
nici lui nu-i merse mai bine. Şi oricât se strădui el, nu fu în stare să
găsească mai mult ca două sute de boabe de mărgăritar. Şi se prefăcu
şi el în stană de piatră.
Iată că veni şi rândul lui Prostilă… se apucă el să caute în
desimea covorului de muşchi, dar găsea cu atâta anevoie câte un bob
de mărgăritar, totul mergea atât de încet, că-l cuprinse deznădejdea. Şi
414
cum nu ştia în ce chip s-o scoată la capăt, se aşeză pe o piatră şi începu
să plângă.
Şi cum plângea el aşa, numai ce i se înfăţişă crăiasa furnicilor,
însoţită de cele cinci mii de slujitoare ale sale. Erau tocmai furnicile pe
care flăcăul le scăpase de la pieire. Nu trecu mult şi micile gângănii
izbutiră să adune toate cele o mie de boabe de mărgăritar şi făcură din
ele o grămadă bunicică.
A doua încercare era mult mai grea: trebuia să fie scoasă din
fundul lacului cheia de la iatacul domniţei. De îndată ce Prostilă
ajunse la marginea lacului, se ivi cârdul de raţe pe care le salvase.
Acestea, măcănind şi înotând, aduseră cheia care zăcea pe fundul
mâlos al lacului.
Cea de a treia încercare era însa cea mai grea: dintre cele trei
domniţe adormite, flăcăul trebuia să o recunoască pe cea mai tânără şi
mai frumoasă.
Ei, dar cum naiba s-o recunoască, când semănau câteŞitrele ca
picăturile de apă! Că doar numai un singur lucru le deosebea: mai
înainte de a fi adormit, fiecare gustase ceva dulce – cea mai mare
ronţăise o bucata de zahăr, cea mijlocie băuse o ceşcuţă cu sirop, iar
cea mică luase o linguriţă de miere.
„Ei, acu să te vedem pe unde scoţi cămaşă!” se gândi Prostilă în
sinea lui.
Si iată că veni în zbor o albină. Era chiar regina roiului pe care
flăcăul o scăpase de la pieire. Se roti ea de câteva ori prin iatac,
cercetă pe rând buzele celor trei domniţe adormite şi se aşeză în cele
din urmă pe gura aceleia care gustase din miere. Şi astfel putu Prostilă
să o recunoască dintr-o dată pe cea mai tânără şi mai frumoasă dintre
domniţe.
Şi numaidecât se risipi vraja, de parcă nici n-ar fi fost. Castelul
se smulse din somnul cel adânc şi toţi acei care fuseseră prefăcuţi în
stane de piatră îşi recăpătară înfăţişarea omenească. Prostilă o luă de
nevastă pe cea mai tânără şi mai frumoasă dintre domniţe şi, după
moartea craiului, urcă pe scaunul domnesc. Iar fraţii lui mai mari
socotiră că nici celelalte domniţe nu erau chiar aşa de lepădat, şi trăiră
cu toţii ani mulţi în belşug şi fericire.
415
Sugestii metodice:
1. Unde au plecat cei doi feciori de împărat?
2. Cine era Prostilă?
3. Ce au întâlnit în drumul lor?
4. Cine a salvat viaţa micilor vieţuitoare?
5. Cum se putea risipa vraja căzută asupra palatului?
6. Care erau cele trei încercări?
7. Cu ajutorul cui a reuşit Prostilă să risipească vraja?
8. Care a fost finalul poveştii?
9. Frământări de limbă:
Zum, zum, zum
Zum, zum, zum
Zumzet vesel de albine
Zumzăie pe câmp
Zum, zum, zum
Zum, zum, zum.
Cucul şi pupăza
(Povestea vorbei)
O pupăză moţată şi frumoasă în pene, gunoindu-şi (murdărind)

cuibul, îl lăsă şi plecă în altă parte să-şi facă un cuib nou.
— Ce faci aici, soro? îi zice cucul.
— Un cuib, nu se vede?
— Ba se vede, dar, parcă ai mai făcut, în primăvară, unul?
— Am făcut unul şi încă unul şi… degeaba: nu se mai poate sta
în ele de necurăţenie.
— Dar, spune-mi, insistă cucul, năravul a rămas în acele cuiburi
sau îl aduci cu tine? Că dacă vei veni cu nărav cu tot, degeaba îţi este
lucrul. Îl vei umple şi pe acesta, ca şi pe celelalte, şi nu vei avea parte
de el. Învaţă mai întâi să te lepezi de nărav şi apoi te apucă de treabă.
Pupăza se întoarse cu spatele către cuc, rotindu-şi creasta cea
moţată.
Năravul din fire n-are lecuire.
416
Sugestii metodice:
1. Ce păsări trăiesc în pădurile de la noi din ţară?
2. Care este rolul păsărilor?
3. Cum cântă pupăza? Dar cucul? (onomatopee)
4. Ce a făcut pupăza din povestea noastră?
5. Ce întrebare i-a adresat cucul?
6. Explicaţi sensul cuvântului „nărav”.
7. Ce sfat i-a dat cucul?
8. Explicaţi împreună cu copiii proverbul:
„Năravul din fire n-are lecuire”.
„Cine umblă mult prin lume
Şi se tot strigă pe nume?”
(Cucul)
„Ce moţată, dragii mei
A fost prinsă într-un tei”.
(Pupăza)
Povestea florii soarelui

(folclor)
O poveste de demult, de demult, de când altfel de oameni erau

pe pământ, de pe vremea celui împărat vestit, dar din nume uitat pe
vecii vecilor. Ist împărat de toate avea: şi împărăţie, şi noroade alese şi
bogate, şi oaste voinică şi multă, dar un lucru tot îi lipsea şi-l ustura în
suflet şi pe el şi pe împărăteasă, că nu aveau nici un prunc. Că-i grea,
ştiţi dumneavoastră, grija asta care-l apasă pe om, că mâni-poimâni a
închide ochii sub cei patru coţi de pământ şi pe urma lui nimenea nu
i-a rămâne să-i facă grija comândărilor…
Iar pe femeia care n-a fost vrednică să nască, şerpii, balaurii şi
dracii or schingiui-o pe lumea cealaltă şi i-or suge sângele din sfârcul
ţâţelor.
Dar cât nu s-au trudit, cât n-au dat şi n-au împrăştiat pe leacuri
fel de fel şi pe descântece! Eu numai, de-aş avea pe sfert din toată
risipa ceea, încă aş zice că om mai bogat decât mine pe lume nu se
află.
417
Îmbătrâniseră creştinii noştri aşa, da’ nădejdea din suflet tot n-o
prăpădiseră, ci aflând că alţii au pătimit ca şi ei, pururi se gândeau la
Dumnezeu cel a toate răsplătitor. Se întâmplă aşa că tocmai când erau
pe calea bisericii, greşesc oamenii noştri în Duminica Floriilor şi din
clipa aceea, împărăteasa purcede îngreunată.. Le mai rămânea acum să
aştepte. Şi-au aşteptat, şi la soroc, împărăteasa cea bătrână naşte o
fetiţă frumoasă ca o floare, ca o picătură de rouă, ca zorile dimineţii,
ca un bob de piatră scumpă şi încă mai frumoasă.
Împărăteasa, stând veşnic în preajma ei, îşi uită de gospodărie;
împăratul uitase toate treburile scaunului, iar supuşilor greu le venea
cu asta. Se minuna toată lumea că ce picase pe capul stăpânilor!
Iar tocmai după câţiva ani, când fata crescuse mare, socotind
oamenii că împăratul a mărita-o şi le-a aduce cine ştie ce şugă afurisită
de stăpân pe cap, au făcut cislă în toată roata împărăţiei şi din toate a
ieşit chipul cum să se mântuie împărăţia de fată.
Vedeţi, aşa, ce hotărâre neroadă! Că dacă murea împăratul, cine
avea să-l urmeze în scaun? Ori socoteau supuşii că va trăi cât lumea şi
pământul? Ci mai bine era să-l lese pe împărat în pace, să facă după
cum a şti şi a pricepe, să-şi mărite fata şi apoi, ginere având, să-l
îndemne sfetnicii şi mai marii curţii şi-ai târgurilor, ca să-l deprindă cu
încetul pentru toate cele de nevoie unei ţări. Da’ ei „nu, că să te fereşti,
creştine, de cui strein în casă!”; nu zic ba, dar dacă n-ai avea perete în
care să baţi un cui, mai bine-i?
Dar, să nu-mi lungesc vorba mai mult; aflaţi, dragii mei, că
toate vrăjitoarele împărăţiei s-au strâns cioatcă, au înfierbântat
frigările şi-au purces să descânte de ducă-se pe pustiu, domniţa cea
nouă!
Şi s-a întâmplat întocmai după vrajă. Ajunsese fata împăratului
cea mândră fără seamăn, fată mare, când părinţii se gândeau să-i
găsească bărbat de potriva ei. Dar fecioara, la una ca asta nu se
gândea. În lume nu ieşea, de vorbă cu nimeni nu sta, ci-ntotdeauna o
vedeai cu chipul întunecat de griji. Şi o întrebau toţi:
— Ce ai, domniţă, de stai aşa ca o floare pălită de soare; ce, te
gândeşti undeva?
— Da, mă gândesc departe.
— Şi-anume unde, am putea oare afla?
418
— Nu puteţi.
Pe urmă tăcea. Năcaz mai mare pe capul împăratului decât
acesta, nu se putea afla în lumea asta. Murea şi se topea şi dânsul de
supărare şi se frământa cu cugetul să afle pricinile. Iar într-o zi îi grăi
fetei:
— Fata tatei cea dulce! Tu ai crescut mărişoară, şi noi, drept
aceea, ne-am gândit să-ţi aflăm soţior după inima ta. Uite, mâni-
poimâni, vor sosi peţitori; tu uită-te la ei, cercetează-i din ochi şi
alege-ţi unul, că noi, o vorbă nu ţi-om spune împotrivă, ci toate cele
găsite bune de tine, le-om împlini.
Fata a tăcut, împăratul şi curtea a aşteptat peţitori şi starosti, şi
au venit cu mulţimea, au venit şi veniţi au fost, s-au dus şi duşi au fost,
căci zâna rămase cu inima tot pustie, şi împăratul din gura ei vorbă
hotărâtoare nu află. Iar după câtva timp, văzând că şaga se-ngroaşă şi
socotind că poate fata lui de asta nu-şi alege drag, că-i neştiutoare şi
cu trupul prea crud, a alergat la alte vrăjitoare din împărăţie, să-i facă
fetei „pe ursită”, ca să-şi afle şi să-şi aleagă odată un drăguţ. Iar babele
noastre o sorociră din nou, cum s-au priceput ele mai bine, că adică
din ce este, să se facă mai frumoasă, cum nimeni n-a fost şi nimeni n-a
mai fi, iar de îndrăgit, unul ca soarele numai să se-ndrăgească de ea. Şi
vorbele, anume:
Să aibă puşi pe umerei
Doi luceferi,
Numai soarele să se-ndrăgească de ei,
Iar fata după soare,
Să stea să se omoare!
După asta n-a mai trecut mult. Într-o dimineaţă, sta fata-n
cerdac şi se uita pe zare. Împăratul şi împărăteasa o văzură şi-o
întrebară:
— Ce are fata noastră cea cuminte şi la ce se gândeşte?
— Mă gândesc la nunta unei fete de-mpărat cu soarele cerului,
răspunse fata.
— Şi crezi tu că-i cu putinţă una ca asta?
— De, ştiu eu! N-am auzit ce s-o fi întâmplat o dată, dar am să
mă duc să văd!
— Cum ai să te duci?
419
— Am să mă duc cum oi putea!
Şi atât a fost. Că ea se duce la soare să-l întrebe de vrea ori ba şi
nici o clipă nu mai şade acasă. Văitatu-s-au curtenii şi curtea toată, şi
mai mult decât toţi, cu rugămintea plină de lacrămi, au îndemnat-o
împăratul şi împărăteasa să stea locului, dar toate au rămas de-a surda.
Of, bat-o pustia şi amarul de dragoste, că rea-i când te apucă în
fierturile ei. Grozavă-i boala asta, dragii mei. Toţi câţi aţi pătimit-o, o
cunoaşteţi, iar cei care o aşteptaţi, gătiţi-vă!
Ci eu atâta vă spun, că nu-i stană de piatră pe lume, pe care să
n-o răstoarne cel aprins de dragoste. Aşa s-a întâmplat şi cu fecioara
noastră. Că ea se duce şi se duce, iar părinţii, nădăjduind că tot or
vedea-o vreodată, i-au pus mânele pe frunte, au blagoslovit-o şi i-au
poftit cale uşoară.
Fata s-a pornit aşa, către răsăritul lui Dumnezeu, fără ajutorinţa
nimănui. Şi-a mers, şi-a mers cale lungă fără capăt, ca şi nădejdea ei
fără sfârşit, că dacă nu azi, măcar mâni, că dacă nu mâni, măcar
poimâni, răspoimâni, la anul, peste zece, peste o sută de ani, şi tot şi-o
găsi ibovnicul, soarele lumii noastre.
Dar degeaba! Putea să ocolească ea de zece ori pământul şi tot
degeaba-i era. Ajunge într-un târziu în miez de codru întunecos ca
noaptea iadului. Şi era o tihnă într-însul, că s-auzea căţelul pământului
grăind la nouă stânjini adâncime. Şi stând ea aşa, uluită şi moartă de
osteneală, aude un ţipăt ascuţit. Se dă-n lături, achipăie primprejur şi
dă de-un copac; mai ascultă şi se dumereşte că ţipătul venea tocmai
din vârful copacului. Începe să se suie încet-încet, şi de ce se suia, de
ce strigarea ceea asămuitoare cu a unei păsări s-auzea mai tare.
Tocmai când mersese cam o sută de stânjeni, începu să se lumineze
cuprinsul iar fata, uitându-se în sus, băgă de seamă că în vârful
copacului era un cuibar. Porni înainte şi ajunse sub streşina lui, când
auzi glas cu înţeles:
— Voinice, voinice, vino şi mă apără, că mult bine ţi-oi face.
Fata se sui-n cuibar şi văzu ce văzu: un puişor golaş, gata să
moară de frică.
— Da’ ce cauţi tu aicea, singurel? îl întrebă fata.
420
— Eu sunt pui de balaur şi fraţi am mai avut, dar împăratul
Vânturilor mi i-a furat, iar pe mama a dus-o departe. Stai colea lângă
mine şi mă păzeşte.
Fata nu mai zice nimic, ci stătu şi aşteptă. Peste câtăva vreme,
iaca un şarpe grozav că se zvârcoleşte în văzduh şi se lasă către cele
două suflete.
— Cine-i aista? întrebă fata pe puiul de balaur.
— Aista-i – împăratul Vânturilor.
— Împăratul Vânturilor? Dar cum se face că s-aseamănă cu
neamul, vostru?
— Să-ţi spun. Şi neamul lui şi neamul nostru stăpânesc
văzduhurile.
— Dar tu din ce soi de lighioană de tragi?
— Mama mea-i Doamna Ceţurilor-şi-Negurilor-şi-Pâclelor
toate; ea-i mai mare peste nouri şi promoroace; când plânge ea, curg
căile pe pământ iar când se piaptănă, s-aştern troienii pe câmpuri.
Înţelegi acuma?
— Înţeleg. Şi zici, de multă vreme vă duşmăniţi cu Vântul?
— De când lumea şi pământul. Iar trânta noastră cu Vânturile
se-ntâmplă atunci când s-aude tunetul şi se vede trăsnetul.
— Toate bune până acum – încheie fata de-mpărat – dar drept
să-ţi spun, nu ştiu ce-aş putea folosi între paloşele voastre.
— Ai să vezi, frumoaso! Vântu-i un om tare ştrengar şi iubăreţ;
când vede o fată frumoasă, ori aude că s-ar fi aflând încotrova, pleacă
mort după dânsa şi nu tincheşte din mers, până când n-o găseşte. Cum
o găseşte, o apucă-n braţe, o sărută şi apoi se întoarce de unde plecase.
— Ei, dacă-i aşa, lasă!
După asta nu trece multă vreme şi iaca şi Vântul. Eu nu l-am
văzut, ca să vă spun că-i aşa şi pe dincolo, dar dacă cu adevărat a fi
având chip de balaur, urât ca el nu cred că se află pe lume altceva.
Cum vine mai aproape, vede fata; cum o vede, haiti, se sfârşeşte. Îi
pică fecioara dragă şi pace! Iar fata zice:
— Taci, că-i bună şi asta!
Şi stau aşa cât stau, până când grăieşte Vântul:
— Dă-te, soro, la o parte, să mănânc pe puiul CeŢii şi apoi să
mergem amândoi pe pustiuri.
421
— Bai, Vântule, îi răspunse zâna, nu l-ai mânca pe el.
Şi din vorbele acestea şi din altele, mânia Vântului, din grozavă
cum era, se potoli, şi Vântul plecă la urma urmei cu făgăduiala, că
dacă va veni peste un ceas, zâna are să-i deie la ospăţ pe puiul CeŢii.
Şi aşa, dragii mei, cu amânarea asta, iaca vine şi împărăteasa
Nourilor ca să-şi vadă cuibul şi să audă ce nici prin creştetul capului nu
i-ar fi trecut. Dar vorba ceea: nici o faptă fără plată, că azi îţi scrie unul o
jalbă şi tot îi dai de-o pereche de ciobote, dacă nu ştii mânui condeiul,
darmite când scapi de la moarte un suflet de lighioană ca feciorul Ceţilor!
— Şi cu ce-ai vrea să te mulţumesc, fetiţo? o întrebă
Mama-Nourilor.
— Cu nimica alta, decât să mă duci pe tărâmul Soarelui,
răspunse domniţa.
— Uf, că prea mult îmi ceruşi şi drept să-ţi spun, că nu pot să-ţi
îndeplinesc voia.
Şi-i spuse doamna asta, că împărăţia ei ţine cu pace numai
deasupra Vântului-Bun, când face ce vrea. Mai jos, nu poate veni, că
intră în sfadă cu el, dar nici mai sus către Soare nu se poate sui, din
pricina Vântului-cel-Rău.
— Dacă-i aşa, am să mai aştept – zise fata. – Să vii peste un an.
— Am să viu, răspunse împărăteasa şi se duse.
La jumătate de an, aproape, iaca Vântul din nou s-o îndemne la
mers. Ci-i răspunde fata aşa:
— Măi Vântule, măi! Cum să merg eu după tine, când nici nu te
ştiu, nici nu mă ştii. Eu îţi spun că-s fată de-mpărat mare, şi atâta. Mă
crezi?
— Te cred.
— Bun. Dar eu nu te-oi crede pe tine. Adă-ţi neamurile toate să
le văd şi pe urmă ţi-oi da răspuns.
Şi răspunse cel chip de balaur:
— Eu n-am alt neam pe lume decât pe Vântul-cel-Rău. Vrei să-l
vezi?
— Vreau!
— Ei, atunci să-l chem.
Şi l-a chemat, şi, Doamne, cât s-a fi înspăimântat domniţa cea
frumoasă, când a fi fost văzut sluţenia ceea de balaur. Dar ce era să facă:
422
Rabdă inimă şi taci,
C-altceva n-ai ce să faci!
Iar Vântul-cel-Rău, când şi-a văzut cumnata, îi veni leş la
inimă. Şi aşa cum putu, se furişă pe lângă dânsa, şi-i spuse că i-i
dragă. Iar zâna-i răspunse:
— Dragă ţi-s şi-oi fi a ta, dacă-i lăsa pe Împărăteasa-Negurilor
să mă plimbe până-n cer.
— O las!
Şi lăsată a fost. Fata s-a simţit de la o vreme luată de un nour şi
dusă tot mai sus, până când, atingând scara cerului, se sui pe
întinsoarea lui. Ce-i mai trebuia acum? O zi de drum până la castelul
de cleştar al Soarelui, unde s-ajungă şi să-şi vadă ibovnicul ei cel drag.
Dar nenorocirea fetei era pesemne scrisă. Că Vânturile
văzându-se păcălite, îndată trimiseră veste mamei Soarelui, că picior
pământean se află în domnia ei.
Nu ştiţi cine-i mama Soarelui? Un cuvânt: soră bună şi cinstită
cu Moartea, cu Mama-Pădurii, cu Talpa-Iadului, cu Ciuma şi nu ştiu
mai cine. Asta, cum aude, dă şfară în ţară, că cineva vrea să-i fure
inima feciorului ei. Căutări peste căutări, răscoliri peste răscoliri,
umblete, şi la urmă, fata de împărat se vede prinsă, legată şi dusă la
scaunul de judecată al hârcii. Baba, nici una, nici două, o
preface-ntr-un bob de sămânţă şi-o zvârle-n vânt, iar vântul o lasă pe
pământ, să crească şi să-nflorească. Floarea ei la chip să samene cu
chipul soarelui. Din răsăritul pe zare al mândrului fecior şi până-n
sfinţit, floarea asta să-l urmărească fără curmare, să-i plângă de dor,
dar de atins, niciodată să nu-l atingă.
Ce-i floarea asta, v-aş întreba? Ci eu socot că-i „floarea
soarelui” cea galbenă şi mândră. Şi cine-i ştie povestea, întrebe-şi
inima, ce zice? Eu unul, drept să vă spun, mi-i jale de jalea ei:
De jalea zilelor mele,
Plâng pe apă vălurele,
Păsări mici în cuiburele;
De greul traiului meu,
Plânge apa pe pârâu,
Paserea în cuibul său!
423
Sugestii metodice:
1. Ce supărare aveau împăratul şi împărăteasa?
2. Ce blestem au aruncat vrăjitoarele asupra fetei?
3. Unde a pornit fata?
4. Pe cine a salvat ea de la moarte?
5. Ce răsplată a cerut?
6. Cum a reuşit să ajungă în împărăţia Soarelui?
7. În ce a transformat-o mama Soarelui?
8. Cu cine seamănă ea la chip?
9. În ce anotimp înfloreşte?
10. Ce se întâmplă cu floarea soarelui pe timpul nopţii?
„Care floare
Parcă-i soare!” (Floarea-soarelui)
12. Spune cum este! (folosirea adjectivelor: floarea soarelui,
Soarele, vântul, ploaia, norul)

 Diferenţierea sunetelor „l” şi „r” în poezie:
„Roua clară de pe flori
Lalele şi crinişori
O strâng dis-de-dimineaţă
Să mă spăl cu ea pe faţă.”
Vara
Verde-i câmpul şi umbros,

Plin e câmpul de miros,
Arde soarele de foc,
Vara grânele se coc.
Dinspre sat se-arată-n zori

Cârduri de secerători,
Tractorişti, voioşi, zglobii,
Cu flori mândre-n pălării.
424
Cei ce-n cale-i văd, le spun:
Spor la lucru!
Noroc bun!
Sugestii metodice:
1. Cum este câmpul în anotimpul vara?
2. Când se coc grânele?
3. Daţi exemple de cereale care se recoltează în anotimpul vara.
4. Cum se recoltează grâul?
6. Care este culoarea grâului copt?
7. Despărţiţi în silabe cuvintele:
vara, câmpul, grâne, tractorişti, secerători
„De arşiţă mare
Se coace grâul sub soare”. (Vara)
Vara
de Duiliu Zamfirescu
Cu firea ei cea arzătoare

Sosit-a vara înapoi.
Toţi pomii sunt în sărbătoare,
În tei stă floare lângă flori…
E dulce vara pe la noi!
Sugestii metodice:
1. În ce anotimp suntem?
2. Cum este anotimpul vara?
3. Cum este natura în anotimpul vara?
4. Vă place anotimpul vara? De ce?
„Soarele dogoreşte,
Teiul înfloreşte
Grâu-i aurit,
Cine a sosit?” (Vara)
425
Vară dragă
Vara dragă, ai sosit

Cu grâul îngălbenit,
Cu cireşe roşioare
Coapte şi gustoase tare.
Cu vacanţele la mare,
Şi cu jocurile tale
Ce-i atrage-ntreaga zi
Pe drăguţii de copii.
Tu aduci căldura mare
Şi mult soare zi de zi
Tu eşti anotimpul care
Îi bucură pe copii.
Sugestii metodice:
1. În ce anotimp suntem?
2. Ce aduce anotimpul vara?
3. Vă place anotimpul vara? De ce?
4. Cum este vremea în anotimpul vara?
„Spicele-nalte şi bogate
Pe câmpii stau înălţate,
Iar la munte şi la mare
Merg copii să stea la soare
Cred că-i uşor de ghicit
Ce anotimp a sosit?” (Vara)
426
TEMA ANUALĂ – CU CE ŞI CUM EXPRIMĂM
CEEA CE SIMŢIM?
TEMĂ ÎN AFARA PROIECTULUI –
PRIETENI DE PRETUTINDENI
Prietenia – comoara cea mai de preţ
Într-o zi, Petru a găsit o hartă pe care era marcat drumul către o
comoară inestimabilă. „Voi găsi această comoară şi aşa, voi avea parte
şi de ceva aventură!” exclamă el.
Şi iată, că porni la drum. Şi merse, ce merse şi ajunge la o
pădure. Acolo l-a întâlnit pe Leu, pe care îl întrebă: „Eşti suficient de
puternic şi curajos pentru a veni cu mine la o vânătoare de comori?”
Leul acceptă propunerea lui Petru şi îl însoţi pe acesta la drum.
Pădurea era foarte deasă şi întunecoasă, iar lui Petru i se făcu frică
însă, cu Leul lângă el reuşi să o străbată până la capăt.
Când cei doi ajunseră la poalele unui munte, îl întâlniră pe
Vultur. „Ai o vedere excelentă şi poţi să ne alarmezi de pericole. Nu
doreşti să vii cu noi, suntem în căutarea unei comori?”, îl întreabă
Petru. Vulturul acceptă propunerea făcută de Petru şi îi însoţeşte pe cei
doi la drum. Muntele pe care trebuiau să îl străbată era foarte înalt şi
stâncos. Leul alunecă, însă Petru a fost suficient de iute să îi dea o
mână de ajutor şi să îl tragă sus. Vulturul, cu vederea lui ascuţită, era
foarte atent la fiecare pas pe care îl făceau cei doi tovarăşi de drum.
Curând, au ajuns la valea din josul muntelui, unde au întâlnit-o
pe Oaie. „Vei dori să ne însoţeşti în căutarea unei comori şi să ne ţii de
cald când ne este frig?”, o întrebă Petru pe Oaie. Aceasta acceptă
propunerea lui Petru şi astfel, porniră toţi la drum. Un vânt rece
străbătu întreaga pajişte iar toţi se îngrămădiră lângă Oaie, ca să le ţină
de cald.
Apoi, cei patru ajunsese, în final, în deşert unde se întâlni cu
Cămila. „Eşti numită oaia deşertului” îi spuse Petru acesteia. „Ne vei
ajuta să străbatem întregul deşert şi să ne însoţeşti în călătoria noastră,
în căutarea comorii?” Zis şi făcut. Cămila acceptă propunerea lui Petru
427
şi astfel că el, Oaia şi Leul se urcă pe ea, iar împreună şi fericiţi străbat
întreg deşertul cu Vulturul deasupra lor, bucurându-se de spectacol.
Cei cinci, ajung în cele din urmă, lângă ocean unde o întâlnesc
pe Broasca Ţestoasă de mare. „Suntem în căutarea unei comori şi ne
gândeam dacă ne poţi ajuta să străbatem oceanul?” întreabă Petru.
Broasca le răspunse afirmativ şi astfel că porniră toţi la drum.
Valurile puternice aproape că îi înecă, însă Broasca Ţestoasă îi
îndreptă cu dibăcie către ţărm, unde îi aştepta Bufniţa.
Acesta le vorbi cu înţelepciunea ei străveche, spunându-le aşa:
„Felicitări, aţi găsit comoara.”
„Unde este?” exclamă toţi surprinşi.
„Împreună aţi străbătut pădurea, aţi urcat muntele, aţi înfruntat
valea, aţi întâmpinat cu curaj deşertul şi aţi traversat oceanul.
Niciodată nu aţi fi reuşit unul fără celălalt.”
Toţi s-au uitat unul la celălalt şi au realizat că Bufniţa avea
dreptate! Toţi au găsit PRIETENIA!…Şi, într-adevăr, au găsit cea mai
de preţ comoară!
Sugestii metodice:
1. Unde a pornit Petru?
2. Cine i s-a alăturat în această călătorie?
3. Spune cum a ajutat fiecare personaj!
4. Ce era de fapt Comoara?
5. Credeţi că avea dreptate bufniţa?
6. Voi aveţi un prieten? Cum este el?
7. Cum ne alegem prietenii?
8. Scrie pe puncte cuvântul: PRIETENIE
428
Ursul şi cei doi prieteni
(poveşti cu tâlc)
Doi prieteni călătoreau împreună. La un moment dat, în faţa lor,

pe drumul ce străbătea o pădure, le apăru un urs mare şi fioros.
Unul din ei repede s-a suit într-un copac mai alăturat şi s-a
strâns bine de crengile mai înalte ale acestuia.
Celălalt, văzând că nu mai are ce face şi că ursul se pregătea de
atac, a căzut la pământ şi s-a prefăcut mort.
A venit ursul la el, l-a mirosit peste tot. Dar cel de la pământ
şi-a ţinut respiraţia şi a încercat cât se poate de bine să pară mort cu
adevărat.
În curând ursul l-a lăsat în pace şi a plecat mormăind în pădure.
Când s-a văzut scăpat de urs, cel din copac s-a coborât iute şi
luându-l peste picior pe prietenul întins la pământ l-a întrebat:
— He-he-he, ce te-a întrebat ursul la ureche? Ce ţi-a şoptit?
— Mi-a dat un sfat, îi răspunse acesta, „Niciodată să nu
călătoreşti cu un prieten care te părăseşte în caz de pericol!”
Sugestii metodice:
1. Cine a apărut în faţa celor doi prieteni?
2. Cum era ursul?
3. Ce a făcut fiecare dintre ei pentru a se salva?
4. Ce l-a întrebat prietenul pe cel întins la pământ?
5. Ce i-a răspuns acesta?
6. Cum trebuie să fie un prieten adevărat?
7. Aveţi un prieten pe care puteţi conta? Cine este el?
429
Poezie despre copilărie
Oh, ce dor îmi e de basme,

Şi de vise de copil,
De Ilene Cosânzene,
Şi de zumzet de copii!
Dar acum, stai şi priveşti,

În albume ferecate,
Cum erai şi tu copil,
Şi zâmbeşti ca altă dată…
Sugestii metodice:
1. Ce sărbătorim la 1 Iunie?
2. Ce credeţi că este copilăria?
3. De ce credeţi că este cea mai frumoasă etapă a vieţii?
4. Cum păstrăm amintirile despre copilărie?
1 Iunie
Veveriţa cea sprinţară,

Dă de veste iar în ţară,
Că-n poiana cu izvoare,
Azi e mare sărbătoare!
Flori, gândaci, licurici,

Păsărele şi pitici!
Toţi s-au pregătit de zor
Că e ziua copiilor!
Dacă-i zi de sărbătoare
Hai să-ntidem hora mare!
Să răsune poieniţa
Şi să joace grădiniţa!
430
Sugestii metodice:
1. Cine aduce marea veste?
2. Ce mare sărbătoare va avea loc?
3. Cine va participa la acest eveniment?
4. Cum vom petrece această zi?
5. Pe ce dată sărbătorim ziua copiilor?
6. Ce aşteptări aveţi de la această zi?
7. Desparte în silabe cuvintele: (De câte ori respiră cuvântul?)
ţară, sărbătoare, mare, copii, hora, grădiniţa
— Cine aduce marea veste?
— Veveriţa.
 Frământări de limbă pentru consolidarea sunetului „che”,
„chi”, „ghe”, „ghi”:
„Iute, veveriţa «Ţa» Totul este pregătit

A umplut scorbura sa Pentru Mache şi Chimiţă,
Alune şi-o nucă veche Pentru Tache şi Chiriţă,
Vrednică-i fără pereche! Pentru Gheorghe şi Gheorghiţa,
Nu e chip să furi ceva Pentru toată grădiniţa.”
Cheia şade doar la ea
431
BIBLIOGRAFIE
Curriculum pentru învăţământul preşcolar, Editura Didactica

Publishing House Bucureşti, 2009.
8 LOG – Program de exerciţii logopedice pentru remedierea
dislaliei, Ecaterina Vrăsmaş (coordonator), supliment al revistei
Învăţământul Preşcolar, Bucureşti, 2009.
Material ajutător pentru aplicarea programei grădiniţelor de
copii, Bucureşti, 1964.
Antologie de texte literar-artistice, Silvia Dima, Daniela Pîclea,
Lumea copiilor, 1993.
Suport pentru aplicarea noului curriculum pentru învăţământul
preşcolar, nivelul I, Georgeta Toma, Daniela Petre, MăruŢa Ristoiu,
Magdalena Anghel, Editura Delta Cart, Piteşti, 2009.
Limba noastră fermecată, Culegere pentru preşcolari şi şcolarii
mici, Editura Scorpion, Bucureşti, 1996.
Educaţia rutieră în învăţământul preşcolar, Ghid metodic,
Editura Muscel, 2000.
432

Povesti CLR Gradinita Pregatitoare 3 5 Ani PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Povesti CLR Gradinita Pregatitoare 3 5 Ani PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Georgeta Toma Magdalena Anghel

Sugestii metodice şi culegere de texte literare

Editor: Delta Cart Educaţional

Comenzi: CP 6, OP 5, GH. 1, Piteşti, jud. Argeş

Tiraj: 2000 exemplare

Nivel 3-5 ani

Editura Delta Cart Educaţional

Formarea şi cultivarea gustului pentru lectură, reprezintă

Prof. univ.dr. Constantin Ţibrian

TEMA ANUALĂ – CINE SUNT/SUNTEM?

BIBLIOGRAFIE ......................................................................................... 432

Lucrarea de faţă reprezintă un suport pentru cadrele didactice

A fost odată un bătrân împovărat de ani. Şi de bătrân ce era,

Iedul cu trei capre

Povestea asta nu s-a întâmplat chiar pe vremea când se

Exerciţii pentru corectarea tulburărilor de vorbire:

Cei mai frumoşi copii…

Se spune că într-o zi o cioară s-a întâlnit cu o bufniţă. Cum ele

1. Ce a rugat-o cioara pe bufniţă?

Are mama o fetiţă

Are mama o fetiţă,

Exerciţii pentru corectarea tulburărilor de vorbire:

Măi tataie, măi tataie!

— Ai stricat clanţa la uşă…

Ce mă fac acum cu tine?

Suntem cinci oameni în casă

Tata-i bun şi serios

Bunica îmi dă povaţă,

Eu sunt harnică, isteaţă,

Ţrrrrr!!! A sunat deşteptătorul…

Exerciţii pentru corectarea tulburărilor de vorbire:

Un copil, la grădiniţă, încearcă să îşi încalţe cizmuliţele. Pentru

A fost odată, ca niciodată…. ca-n orice poveste.

Grădiniţa mea iubită

Grădiniţa mea iubită,

Râde soarele-n fereastră,

Exerciţii pentru corectarea tulburărilor de vorbire:

Azi, la noi, la grădiniţă

Azi, la noi, la grădiniţă

Azi, un pui de veveriţă

Azi, un pui de veveriţă

I-a pus mama vestă nouă,

Totul e frumos acum

Aţi văzut-o, n-aţi văzut-o,

Mai ales de se întâmplă

Doar atât, vedeţi, nu e

Un copil din grupa mică

Patru anişori sprâncene,

Maricica este o fetiţă din grupa mică.

Exerciţii pentru corectarea tulburărilor de vorbire:

Eu cu ochii, dragi copii

Exerciţii pentru corectarea tulburărilor de vorbire:

Apa, mâna şi săpunul

Periuţa cea glumeaţă

Degetul cel mare

A fost odată o fetiţă zglobie şi drăgălaşă, pe care o iubea oricine

Exerciţii pentru corectarea tulburărilor de vorbire:

Cocoşelul pintenat zise într-o bună zi găinuşei moţate:

În pădure e mare sărbătoare, toate animalele s-au adunat să-l

Toate acestea s-au întâmplat demult, demult şi nici chiar

Într-o zi doi iepuraşi

Eu, atunci când plec de-acasă

Aventurile unei frunze de toamnă