1

PSIHODRAMA CLASICĂ MORENIANĂ- METODĂ DE TRATAMENT ŞI DE

REABILITARE ÎN PATOLOGIA PSIHIATRICĂ SEVERĂ

Dr. Svetlana Popovici

Reformularea psihopatologiei în termenii unei tulburări de comunicare (G.

Bateson şi şcoala de la Palo Alto 1956), dezvoltarea activităţii în ambulatorul de
specialitate privat în paralel cu cea spitalicească, nevoia de a creşte paleta de servicii
specializate, a permis demararea psihoterapiei de grup prin psihodrama clasică
moreniană pentru un grup de pacienţi cu tulburări psihice severe, în ambulator.
Psihodrama clasică moreniană, metodă de psihoterapie de grup centrată pe individ
se pliază optim pe schimbarea statutului bolnavului psihic din pacient la persoană şi mai
ales la cetăţean cu nevoi complexe individuale şi sociale.
În acest sens, punctele de interes se orientează de la boală la persoana în totalitatea
ei şi de la simptome la comportamente. Intervenţiile terapeutice se centrează pe
reducerea dezavantajelor şi pe o reformulare a rolului bolnavului psihotic în domeniul
social rezultând creşterea numărului şi calităţii contactelor umane, obţinându-se saltul de
la echilibrul clinic la echilibrul social pe termen lung.
Accentul mai mare pe serviciile extraspitaliceşti poate să crească satisfacţia
subiectivă de viaţă a beneficiarilor, prin ameliorarea domeniului funcţionării sociale.
Aceasta face referire la modul în care pacientul reuşeşte să îndeplinească roluri sociale
adecvate în cadrul relaţiilor sociale cotidiene: planul familiei, profesional, gospodăresc,
al relaţiilor sociale - în sensul apartenenţei la un grup.
Funcţionarea socială deficitară este o constantă a fenomenologiei bolii şi pare a
reprezenta un domeniu independent de simptomatologia negativă şi pozitivă
(Lenzenweger şi Dworkin 1996). Astfel, cu cât funcţionarea socială este mai bună ,
indiferent de nivelul simptomelor, cu atât rata de recăderi este mai mică (Johnstone
1996).
Bolnavii cu afecţiuni psihice severe, după traversarea unui episod maladiv acut,
cel mai frecvent evoluează spre o stare cu simptome reziduale persistente, care în cadrul
schizofreniei se grupează în macrosindromul deficitar:
- diminuarea stimei de sine
- lipsa relaxării
- anhedonie
- mai puţine relaţii interpersonale şi sociale
- performanţe profesionale sub nivelul anterior
- sentimentul stagnării şi al regresului existenţial
- dificultăţi în rezolvarea de probleme
- lipsa sensului vieţii.
 2
I Această realitate susţine obiectivul principal al demersului nostru terapeutic,
ştiut fiind faptul că orice acţiune care are la bază diminuarea handicapului are valoare de
reabilitare.

II Activitatea de psihodramă s-a desfăşurat pe o perioadă de trei ani : iulie

2000- iulie 2003, în ambulatorul de specialitate privat din municipiul Sibiu, departe de
stigmatul spitalului de psihiatrie, asigurând o continuitate a echipei profesioniste intra- şi
extraspitaliceşti, fapt ce a permis coerenţa unei ,,ideologii” terapeutice.

III Lotul de bolnavi este constituit dintr-un număr de 24 dintre care :

- 14 cu diagnosticul schizofrenie paranoidă
- 1 cu diagnosticul schizofrenie dezorganizată
- 4 cu diagnosticul tulburare schizoafectivă
- 5 cu diagnosticul tulburare psihotică acută cu simptome schizofrene
Repartiţia pe sexe :
- 13 bărbaţi
- 11femei
Grupe de vârstă:
- 9 bolnavi între 20- 25 ani
- 13 bolnavi între 26-30 ani
- 2 bolnavi între 31-36 ani
Nivelul studiilor:
- 13 bolnavi cu studii medii
- 4 bolnavi cu studii superioare neterminate
- 7 bolnavi cu studii superioare încheiate
Repartiţie geografică:
- 20 bolvani din municipiul Sibiu
- 4 bolnavi din alte localităţi
Statutul socio - profesional:
- 11 bolnavi fără ocupaţie cu ajutor special de persoane cu handicap
- 6 bolnavi pensionaţi de boală
- 7 bolnavi ocupaţi profesional
Statut familial:
- 22 bolnavi trăiesc în familia de origine
- 2 bolnavi trăiesc în familia proprie
Tratament medicamentos :
- 9 bolnavi - Olanzapină 10 mg/zi
- 3 bolnavi - Risperidonă 4 mg/zi
- 4 bolnavi - Zuclopentixol depot 2 fi / lună
- 1 bolnav - Clozapină 400 mg /zi
- 2 bolnavi - Flupenthixol 2 fi /lună
- 3 bolnavi - alte medicaţii (Carbamazepină, Tioridazin, Haldol decanoat)
Toţi pacienţii la preluarea în grup au fost în faze remisionale defectuale cu dominanţa
simptomelor negative, au avut în antecedente episoade psihotice care au necesitat de la
 3
una la mai multe internări în spital , media de internări fiind 5 . Tratamentul
chimioterapeutic citat reprezintă doza de întreţinere.

IV Şedinţele de psihodramă s-au desfăşurat cu o cadenţă săptămânală cu durata

de 90 minute, grupul iniţial în iulie 2000, fiind format din 4 membrii: 2 femei şi 2 bărbaţi
care deja aveau o experienţă psihodramatică de 8 luni realizată în alt studio de
psihodramă. Aceştia au constituit matricea grupului la care în scurt timp – 2 luni – s-au
adăugat membri noi, la început invitaţi de psihoterapeut, din pacienţii proprii ai secţiei de
spital, apoi creşterea grupului până la 24 s- a făcut spontan prin adresabilitate proprie.
Activitatea psihodramatică s-a centrat iniţial pe învăţarea tehnicilor de
psihodramă:
- inversiune de rol
- oglinda
- dublul
- jocul de rol
- alternanţa realitate-semirealitate
- dezvoltarea tele-ului
- exerciţiul fuziunii şi individuării
- tehnica răspunsului suspendat prin regula catenei.
Au fost investigate şi aprofundate relaţiile cu familia de origine prin tehnica
fotografiei, la fel relaţiile cu alte persoane importante din reţeaua de suport social.
Nevoia grupului - în continuă creştere numerică - s-a focalizat spre activitatea cu
întregul grup, motiv pentru care s-a renunţat la activitatea cu protagonist şi s-a lucrat fie
în semirealitate sau în realitate cu întregul grup. În ultimii 2 ani au participat la grup ca
euri auxiliare profesioniste 3 studenţi din Şcoala de Psihodramă Clasică, în cadrul
stagiilor practice. Cei 3 studenţi, de formaţie doi psihologi si un profesor, au fost integraţi
ca membrii egali ai grupului întreţinând o relaţie de paritate cu pacienţii. Astfel între
practicieni şi beneficiari distanţa a fost minimalizată, accentul punându-se pe o relaţie de
autenticitate şi parteneriat.
Evoluţia în timp a grupului a permis la început sporadic, apoi constant, sărbătorirea de
evenimente contingente : Paştele , Crăciunul, zilele de naştere şi onomastică, acestea
desfăşurându-se în studioul de psihodramă. În ultimul an, nevoia grupului a fost de
relaţionare în realitate nemaifiind nevoie de artificiul tehnic al semirealităţii şi al unei
lumi auxiliare.
Pe parcusul anului 2003 membri grupului şi-au propus şi au realizat întâlniri în
afara studioului de psihodramă , inserându-se în climatul social: vizite la muzee,
expoziţii, spectacole, terase, discotecă, vizite la ei acasă, dezvoltând o relaţie autentică de
prietenie. Toate aceste activităţi au fost încurajate de psihoterapeut şi coterapeuţii săi şi
au fost comentate pozitiv în şedinţa următoare de psihodramă pentru întregul grup.
De-a lungul celor 3 ani, un număr de 5 pacienţi , 4 bărbaţi şi o femeie au beneficiat de
câte o spitalizare pentru recăderi psihotice. Membrii restanţi ai grupului au dovedit multă
empatie pentru starea lor de sănătate, interes pentru evoluţia bolii şi au făcut vizite de
curtoazie la spital, fără să mai considere spitalul de psihiatrie un stigmat, ci o etapă de
tratament. Revenirea celor spitalizaţi în grup după externare, le-a demonstrat tuturor că
boala psihică nu este un continuum invalidant, ci poate intra în faze remisionale cu o
 4
bună inserţie socială. Aceste experienţe trăite în grup, legate de episoade psihotice, au
condus la un bun insight al bolii în sensul :
- recunoaşterii bolii mintale,
- complianţei la tratament ,
- abilităţii de a eticheta evenimentele psihotice drept patologice.

V Modalităţile de evaluare s-au făcut pe baza criteriilor propuse de Giovanni

Boria (1998). Acestea au ca prim parametru gradul de spontaneitate şi de libertate, de
noutate şi de adecvare pe care îl posedă subiectul în jucarea propriilor roluri. Acestea pot
fi dezvoltate:
a) rudimentar, normal sau hiperdezvoltate
b) absente în mod parţial sau total în sensul dezinteresului pentru rol
c) denaturate într-o funcţie ostilă.
Un alt criteriu a fost alternanţa, armonioasă sau nu, a satisfacerii nevoilor de fuziune şi
individuare.
Din punct de vedere al statusului mental al pacienţilor, observaţia clinică şi
interviurile clinice şi psihodramatice relevă o stabilizare pe termen lung , o mai bună
funcţionare socială prin dobândirea de comportamente sociale adecvate, creşterea
calităţii vieţii prin îmbogăţirea relaţiilor interpersonale, o bună utilizare a serviciilor
medicale prin sporirea continuă a numărului de persoane care ni se adresează.

VI Pe parcursul celor 3 ani, dinamica de grup a prezentat următoarele

caracteristici, cu existenţa a patru cercuri concentrice în funcţie de participarea la grup:
1. participare continuă – 8 persoane cu o slabă reţea de suport social şi remisiune bună
2. participare discontinuă – 6 persoane cu remisiune defectuală şi dominanţa
simptomelor negative
3. membrii simpatizanţi – 7 persoane cu familii proprii şi / sau ocupaţi profesional.
Aceştia au fost prezenţe mai rare la grup, dar calzi amfitrioni pentru cei care îi vizitau
şi entuziaşti animatori ai activităţii sociale din afara studioului de psihodramă.
4. participare necompliantă – 3 persoane care au renunţat de timpuriu şi definitiv la
grup.

VII Dinamica socio-profesională pe parcursul experienţei de 3 ani se prezintă

astfel:
- din grupul celor neangajaţi 2 şi-au găsit servicii
- unul a schimbat serviciul cu un altul mai avantajos
- unul îşi termină studiile postliceale
- unul se căsătoreşte după informarea prealabilă a viitorului partener de
viaţă despre boala sa.

VIII În ce priveşte dinamica recăderilor şi necesitatea spitalizării este relevant

faptul că pe parcursul a trei ani, dintr-un grup de 24, doar 5 persoane au necesitat o
perioadă de spitalizare cu durată medie sau scurtă, restul fiind în faze remisionale
stabile.
 5

IX Concluzii

Scopurile atinse ale psihoterapiei de grup prin psihodramă clasică moreniană

considerăm că sunt:

 ameliorarea comunicării verbale şi nonverbale

 creşterea stimei de sine prin implicarea afectivă şi sentimentul de apartenenţă
 insight-ul bolii
 psiho-educaţia bolnavilor
 diminuarea disabilităţilor
 descoperirea unor noi modalităţi de petrecere a timpului liber cu valorizarea lui
 diminuarea vulnerabilităţii prin scăderea recăderilor şi reducerea duratei de spitalizare
 diminuarea simptomelor sau stabilizarea lor pe termen lung
 ameliorarea funcţionalităţii sociale
 deprinderea de abilităţi sociale instumentale, ce permit persoanei să-şi sporească
autonomia; şi relaţionale, ce permit persoanei o apropiere emoţională de ceilalţi
dezvoltând suportul afectiv
 lărgirea reţelei de suport social cu îmbogăţirea vieţii
 creşterea calităţii vieţii subiective şi obiective
 rămâne ca deziderat pentru viitor implicarea familiilor în psiho-educaţie şi implicarea
forurilor locale de sănătate pentru susţinere financiară.