Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
CUZA” FACULTATEA
IAŞI DE FILOSOFIE
Coordonator ID:
Prof. dr. Petru BEJAN
ASISTENŢĂ SOCIALĂ
Volumul VI
Învăţământ la distanţă
Anul III
Semestrul VI
EVALUAREA PROGRAMELOR DE
ASISTENŢĂ SOCIALĂ .....................................................133
Conf. dr. Ştefan COJOCARU
ASISTENTA SOCIALĂ ÎN
SISTEMUL DE PROBAŢIUNE ..........................................169
Prof. dr. Doina BALAHUR
CUPRINS
I. Delimitări conceptuale
II. Copii în situaţii abuzive
II.1. Abuzul asupra copiilor
a) Abuzul fizic
b) Abuzul sexual
c) Abuzul emotional
II.2. Neglijarea copiilor
a) Neglijare fizică
b) Neglijare educaţională
c) Neglijare medicală
d) Neglijare emotională
e) Abandon şi supraveghere inadecvată
II.3. Exploatarea prin muncă a copilului
II.4. Copii traficaţi
II.5. Abuzul asupra copiilor din instituţii de ocrotire
Obiective:
- analiza conceptelor fundamentale privind violenţă intrafamilială;
- cunoaşterea serviciilor şi măsurilor de protecţie a victimelor violenţei familiale;
- familiarizarea studenţilor cu metodele specifice de intervenţie în cazul copiilor abuzati.
Evaluare
a) criterii:
o modul de înţelegere a cunoştinţelor;
o parcurgerea lucrărilor bibliografice recomandate;
o aplicarea cunoştinţelor în practică.
b) modalităţi:
o conţinutul cursului: examen scris, 50% din nota finală;
o teme: 40% din nota finală;
o din oficiu: 10% din nota finală.
Asistenţa socială a copilului maltratat
I. Delimitări conceptuale
7
Gabriela IRIMESCU
8
Asistenţa socială a copilului maltratat
1
Faptă ce se pedepseşte cu închisoare strictă de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi (Codul Penal, art. 229)
9
Gabriela IRIMESCU
10
Asistenţa socială a copilului maltratat
Desemnarea unui anumit comportament din cadrul familial ca fiind abuz sau
neglijare depinde de o serie de factori sociali şi culturali. Un comportament este
considerat într-o societate dată ca fiind abuziv, dacă el depăşeşte standardul cultural
obişnuit al comunităţii. Bătaia sau o palmă dată unui copil sunt considerate în ţara
noastră forme acceptabile de pedepse date de către părinţi. „Chiar dacă un părinte aplică
aceste forme de pedeapsă în mod frecvent (chiar zilnic), nici un asistent social, oricât de
vehement s-ar împotrivi bătăii, nu ar putea considera justificată pedepsirea părintelui
sau decăderea lui din drepturile părinteşti numai pe această bază, nici dacă acest stil
parental ar prezenta urmări pe planul comportamentului şi al echilibrului emoţional al
copilului” (Roth-Szamosközi, 1999, p. 65).
Abuzul fizic
Abuzul fizic presupune folosirea forţei fizice de către cel care îngrijeşte copilul
(părintele, tutorele, părintele de plasament, baby-sitter), având ca rezultat vătămarea
copilului. Categoria copiilor abuzaţi fizic îi include pe cei care au fost răniţi în mod
deliberat, precum şi pe cei răniţi datorită insuficientei supravegheri.
Straus şi Gelles (1996, p. 26) evidenţiază două stadii de dezvoltarea a pattern-
urilor abuzive şi de facilitare sau inhibare a factorilor compensatori sau destabilizatori ai
abuzului: expresivitatea violenţei în abuzul fizic, văzută ca modalitate de reducere a
tensiunilor acumulate, dar şi ca reacţie de răspuns la acţiunea violentă a altei persoane
asupra abuzatorului şi legitimitatea actului violent explicat prin folosirea forţei în
situaţii sociale speciale.
În literatura de specialitate, se admite că există două tipuri de părinţi abuzivi:
1. părinţi abuzivi din dorinţa de a disciplina copilul;
11
Gabriela IRIMESCU
Whitman (1994) prezintă diferenţele dintre disciplină şi abuz, diferenţe ce pot ajuta
profesioniştii în stabilirea unui diagnostic.
Disciplină Abuz
Măsurile luate de adult sunt relaţionate în mod Măsurile sunt lipsite de logică: legătura între faptă
logic cu comportamentul „indisciplinat“ al şi pedeapsă este arbitrară.
copilului.
Nu se face un proces copilului; copilul nu este Copilul şi comportamentul lui sunt judecate şi
„judecat“. etichetate: „eşti un copil rău, prost…“
Pedeapsa se referă doar la situaţia prezentă. Se referă la greşelile din trecut şi la alte greşeli care
se cumulează.
Are drept consecinţă dezvoltarea motivaţiei Dezvoltă motivaţia extrinsecă a copilului (a face
intrinseci a copilului (copilul face lucrurile cum cum trebuie pentru a scăpa de pedeapsă).
trebuie din proprie iniţiativă şi nu impuse de
controlul din afară) şi a sensului de auto-
disciplină.
Copilul nu este umilit şi supus. Copilul este umilit de adult şi supus cu forţa.
Există o oarecare libertate (între anumite limite Nu permite alternative şi nici nu implică gândirea
ştiute de copil) de alegere a pedepsei. copilului asupra situaţiei.
Copilul învaţă să-şi asume responsabilitatea Adultul are responsabilitatea reacţiilor şi a
pentru faptele sale. comportamentului copilului.
Are la bază conceptul de respect şi egalitate Se bazează pe o relaţie inferior/ superior dominantă
între copil şi adult. şi control al adultului asupra copilului.
Dezvoltă capacitatea copilului de a rezolva Dezvoltă în copil un sentiment că doar adulţii pot
probleme. rezolva problemele copiilor.
Demonstrează copilului dragostea şi afecţiunea Demonstrează copilului ostilitatea adultului faţă de
adultului. el.
12
Asistenţa socială a copilului maltratat
socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică, atât în familie, cât şi în orice
instituţie care asigură protecţia, îngrijirea şi educarea copiilor (legea 272/ 2004, art. 90).
Deseori apare problema şi necesitatea diferenţierii abuzului de accident2. Pentru
aceasta trebuie cunoscute câteva caracteristici ale abuzului:
- existenţa unei perioade inexplicabil de lungi de la incident până la prezentarea la
medic (în cazul unui accident, părinţii se adresează medicului într-o perioadă scurtă de
timp - oră, maxim două);
- existenta unor rapoarte medicale anterioare, răniri, accidentări;
- diagnosticul pus de medicul care a examinat copilul confirmă abuzul;
- părinţii nu oferă o explicaţie coerentă, clară şi concisă în legătură cu leziunile
copilului;
- părinţii devin iritabili dacă sunt întrebaţi despre împrejurările care au condus la
producerea accidentului, manifestă ostilitate, au o atitudine diferită de suferinţa
parentală;
- părinţii încearcă să schimbe subiectul abordând alte probleme;
- comportamentul non-verbal al copilului: manifestă teamă, plânge când se
apropie cel care l-a abuzat, devine neliniştit la despărţirea de celălalt părinte şi are
tendinţa de a cere acestuia tot mai multe favoruri, de a sta tot mai mult timp împreună.
De asemenea, manifestă reluctanţă în a explora restul lumii şi trăieşte sentimentul că îi
lipseşte dragostea şi sprijinul.
- vătămări corporale uşoare4: vânătăi, plăgi, eroziuni (pe faţă, pe zone mari de pe
corp, spate, fese, coapse, pe zone neexpuse vederii directe) în forme neobişnuite,
2
Accidentarea copilului este neintenţionată şi se referă la rănirea acestuia atunci când adultul este mai puţin precaut
faţă de riscuri (oboseală, stres, furie…), şi nu constă în acte premeditate.
3
Operational Definition of Child Abuse and Neglect, DSHS, Washinton State, 1993 (Whitman, 1998).
13
Gabriela IRIMESCU
4
(1) Lovirea sau orice alte acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3
luni sau cu zile-amendă; (2) Faptele săvârşite asupra unui membru de familie se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni
la 1 an sau cu zile-amendă; (3) Lovirea sau actele de violenţă care au pricinuit o vătămare ce necesită pentru
vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 1 an sau cu zile amendă;
(4) Faptele prevăzute în aliniatul (3) săvârşite asupra unui membru de familie se pedepsesc cu închisoare strictă de la
un an la 2 ani sau cu zile-amendă; (5) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate (Codul Penal, art. 185). Fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau sănătăţii o vătămare care
necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 60 de zile se pedepseşte cu închisoare de la 1 an la 5 ani.
Faptele săvârşite asupra membrilor familiei se pedepseşte cu închisoare strictă de la 1 la 6 ani şi acţiunea penală se
pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate (Cod Penal, art. 186).
5
Fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de mai
mult de 60 de zile se pedepseşte cu închisoare strictă de la 2 la 7 ani. Dacă fapta a produs vreuna dintre următoarele
consecinţe: pierderea unui simţ sau organ, încetarea funcţionării acestora, o infirmitate permanentă fizică ori psihică,
sluţirea, avortul ori punerea în primejdie a vieţii persoanei, pedeapsa este închisoare strictă de la 2 la 10 ani (Cod
Penal, art. 187).
14
Asistenţa socială a copilului maltratat
de zid sau de alte obiecte, trasul de păr, conducerea maşinii sub influenţa alcoolului şi
având un copil în maşină, lovirea copilului cu băţul, cureaua sau cu alte obiecte în cap,
peste organele genitale sau în alte părţi moi ale corpului, răsucirea forţată sau îndoirea
părţilor corpului copilului, disciplinarea fizică a unui copil mic; folosirea armelor
mortale în apropierea unui copil. Este foarte greu de evaluat dacă vătămarea produsă
este urmarea unui act deliberat sau este urmarea pasivităţii şi a neprotejării copilului. S-
a propus ca modalitate de limitare a conceptului de abuz asupra copilului să se
considere doar vătămările produse în mod deliberat. Acest lucru este dificil de evaluat,
gradul de intenţie este adesea neclar chiar părinţilor;
- pedepsele crude sau inumane6 (acte ce cauzează suferinţă fizică şi/sau psihică
extremă) se referă la: refuzul de a da copilului mâncare sau apă pe perioade îndelungate;
constrângerea copilului de a sta în cada cu apă rece, deprivarea de somn, încuierea
copilului afară pe vreme rece şi fără haine potrivite, încuierea copilului în locuri
întunecoase pentru lungi perioade de timp, constrângerea copilului să mănânce
materiale necomestibile (de exemplu, săpun, ţigări, trabuc), imobilizarea copilului în
cătuşe sau frânghii, folosirea unor şocuri electrice de tensiune joasă.
Abuzul sexual
6
Dacă vreuna dintre faptele prevăzute în art. 185-187 a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea
de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi (Cod Penal, art. 188).
15
Gabriela IRIMESCU
minor, diferenţa de vârstă care înseamnă totodată un nivel superior de maturitate psihică
de la care se vorbeşte despre relaţii de tip abuziv este de cinci ani.
Dintre formele de abuz sexual, întâlnite în literatura de specialitate, menţionăm:
hărţuirea sexuală (propuneri verbale, gesturi sau atingeri de tip sexual), comportamentul
exhibiţionist în faţa unui copil, comiterea de acte sexuale în prezenţa copilului,
manipularea organelor sexuale ale copilului sau obligarea acestuia de a manipula
organele sexuale ale agresorului, intruziunea unor obiecte în organele sexuale ale
copilului, penetrarea sexuală – pe cale orală, genitală sau anală, exploatarea sexuală,
obligarea minorului la pornografie7, prostituţie8, trafic9 în folosul (cel puţin parţial al)
adultului.
În cadrul familiei, abuzul sexual se numeşte incest, iar în afara familiei, se
numeşte pedofilie. Tipurile de incest (Laviola, 1992) cel mai des întâlnite sunt: tată cu
fiică sau tată vitreg cu fiică vitregă, urmate de taţi cu fiii sau taţi vitregi cu fiii vitregi. Şi
incestul între fraţi biologici şi cel între fraţi vitregi este la fel de des întâlnit, mai ales în
forma mai puţin gravă de activitate de explorare.
Deşi nu au legătura biologică a mediului familial tradiţional, partenerii sexuali
ocazionali pot iniţia relaţii sexuale cu copiii partenerului, tot aşa cum au făcut-o şi taţii
lor vitregi, dar fără acoperirea legală a căsătoriei. În comparaţie cu bărbaţii, incidenţa
incestului la femei este extrem de scăzută.
Nu sunt disponibile statistici foarte exacte, totuşi incestul comis de mamă cu fiii
naturali sau cu fiii vitregi apare mai des decât se recunoaşte. Femeile care abuzează
sexual fac aproximativ aceleaşi lucruri. Ele pot stimula sexual copiii foarte mici10 în
timpul unor activităţi de rutină, cum ar fi baia zilnică, îmbrăcatul, schimbarea
7
Fapta de a expune, a vinde sau răspândi, a închiria, a distribui, a confecţiona ori a produce în alt mod, a transmite, a
oferi sau a pune la dispoziţie ori de a ţine în vederea răspândirii sau de a deţine fără drept materiale pornografice cu
minori, se pedepseşte cu închisoare strictă de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi (Codul Penal, art. 237)
Fapta de a expune, a vinde sau a răspândi, a închiria, a distribui, a confecţiona ori a deţine în vederea răspândirii de
obiecte, filme, diapozitive, fotografii, embleme sau alte suporturi vizuale, care reprezintă poziţii ori acte sexuale cu
caracter pornografic, ce prezintă sau implică minori care nu au împlinit vârsta de 18 ani, sau importarea ori predarea
de astfel de obiecte unui agent de transport sau de distribuire în vederea comercializării ori distribuirii lor constituie
infracţiunea de pornografie infantilă şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani (Legea 678/2001, art.18).
8
Fapta persoanei care îşi procură principalele mijloace de existenţă practicând în acest scop raporturi sexuale cu
diferite persoane se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 1 an sau cu zile-amendă. (Cod Penal, art. 234).
Recrutarea unui minor pentru prostituţie sau constrângere la prostituţie, prezintă caracter grav şi se pedepseşte cu
detenţiune severă de la 15 la 20 ani şi interzicerea unor drepturi (Codul Penal, art. 235).
9
Recrutarea, transportarea, transferarea, găzduirea sau primirea unei persoane cu vârsta cuprinsă între 15 şi 18 ani în
scopul exploatării acesteia, constituie infracţiune de trafic de minori şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani şi
interzicerea unor drepturi. Dacă fapta a fost săvârşită asupra unei persoane care nu a împlinit vârsta de 15 ani,
pedeapsa este închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi (Legea 678/2001, art. 13 şi în Codul Penal, art.
204 şi 205 ).
10
În Japonia, unde apropierea excesivă dintre mamă şi fii persistă şi dincolo de copilărie, mamele „îi învaţă să se
masturbeze, îi ajută să ejaculeze şi le spun cât de des pot face acest lucru.” Acest fapt poate duce mai târziu la
consumarea incestului, dar nu este perceput ca traumatizant, ca în cultura vestică. În contrast, înregistrările privind
molestarea fetelor de către femei sunt foarte puţine (Kitihara, M., 1989).
16
Asistenţa socială a copilului maltratat
scutecelor, acest proces fiind cunoscut sub numele de „atenţie sexualizată” (Haynes-
Seman şi Krugman, 1989).
Pedofilii sunt asemănători, ca antecedente şi dinamică, cu cei care comit
incestul, dar se diferenţiază prin faptul că se axează pe copii ca sursă primară de
obţinere a satisfacţiei sexuale. De asemenea, au tendinţă de a crede mai mult în ideea că
sexul este modul cel mai potrivit şi mai bun de a exprima dragostea dintre adult şi copil
(distorsiune cognitivă). Femeile sunt rareori pedofili, acest comportament este în mod
aproape exclusiv masculin (Steele, 1997).
O anumită relevanţă în formarea unei imagini mai veridice asupra acestor
conduite abuzive o regăsim în situaţiile de tip statistic realizate la nivel naţional.
Prezentăm în continuare câteva date din perioada recentă la nivelul României. În ţara
noastră, abuzurile sexuale care au generat numărul cel mai mare de victime sunt violul
şi perversiunea sexuală, o creştere semnificativă înregistrându-se la copiii sub 14 ani, de
la 164 în 1998, la 216 în 2000. Datele deţinute de poliţie (ANPCA, 2003, p. 136) indică
o tendinţă ascendentă a minorilor, victime ale abuzurilor sexuale. Astfel că, dacă în
1998 numărul lor era de 379, în 1999 numărul acestora a crescut la 618. În 2000 se
remarcă o scădere de 24%, pentru ca în 2001 creşterea să devină alarmantă,
înregistrându-se 745 de cazuri numai în primele nouă luni (se includ aici doar datele
oficiale şi reamintim că în cele două cercetări realizate la noi în ţară şi amintite anterior
cazurile de abuz sexual erau cele nerecunoscute de părinţi).
1998 1999 2000 2001 (primele 9 luni)
Viol11 164 296 226 182
Act sexual între persoane de acelaşi sex 31 39 53 -
12
Act sexual cu un minor 49 79 89 183
Perversiune sexuală13 68 101 99 153
11
Actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex, prin constrângerea acesteia sau
profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi
interzicerea unor drepturi. Pedeapsa este detenţiune severă de la 15 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi, dacă:
fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună; victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea,
paza sau tratamentul făptuitorului, victima este membru al familiei; victima este un minor care nu împlinise vârsta de
15 ani; s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii. Dacă fapta a avut ca urmare
moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25 de ani. Acţiunea penală se pune în mişcare
la plângerea prealabilă a persoanei vătămate (Cod Penal, art. 217).
12
Actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex care nu a împlinit vârsta de 15 ani, se
pedepseşte cu închisoare strictă de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi. Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează
actul sexual, de orice natură, cu o persoană între 15 şi 18 ani, dacă fapta este săvârşită de tutore, curator ori de către
supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau educator, folosindu-se de calitatea sa. Dacă fapta a avut ca
urmare moartea victimei, pedeapsa este detenţiune severă de la 15 la 25 ani şi interzicerea unor drepturi (Cod Penal,
art. 218).
13
Actele de perversiune sexuală săvârşite în public se pedepsesc cu închisoare strictă de la 1 la 5 ani. Actele de
perversiune sexuală cu o persoană care nu a împlinit vârsta de 15 ani se pedepsesc cu închisoare strictă de la 3 la 10
ani şi interzicerea unor drepturi. Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi actele de perversiune sexuală cu o persoană
între 15-18 ani, dacă fapta este săvârşită de tutore, curator ori de către supraveghetor, îngrijitor, medic curant,
17
Gabriela IRIMESCU
După sex, categoria cea mai expusă la abuz sexual o reprezintă fetele, în
majoritatea cazurilor, excepţie făcând actul sexual între persoanele de acelaşi sex.
Deşi populaţia rurală a României reprezintă aproximativ 55% din totalul
populaţiei, numărul cel mai mare de victime se regăseşte în mediul urban, proporţia lor
în numărul total de victime menţinându-se în medie la 67% (A.N.P.C.A., 2003, p.137).
Locurile predilecte în care se produc abuzurile sexuale împotriva copiilor sunt
locurile publice, cu excepţia incestului, care se produce în mediul intrafamilial.
Astfel, ponderea minorilor victimizaţi în locuri publice în perioada 1999-2000 a
fost, în medie, de 53% în cazul violului, 29% în cazul raportului sexual cu o minoră,
48% pentru relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex, 52% pentru perversiunea
sexuală şi de 30% pentru corupţia sexuală. Restul infracţiunilor s-au consumat fie în
locuinţa infractorului, fie în cea a victimei (în mai puţine cazuri). Ţinând cont de
specificul infracţiunii, ca şi de distribuţia cazurilor pe locurile de producere (30% în
locuinţa victimei, 41% în locuinţa infractorului şi doar 29% în locuri publice, deci
contrar celorlalte infracţiuni), raportul sexual cu o minoră pare a se fi înfăptuit în multe
cazuri în cea de a doua modalitate de producere, când autorul este tutore, curator,
supraveghetor, îngrijitor, profesor, educator sau medic curant, şi se foloseşte de
încrederea acordată de victimă şi de societatea care l-a investit cu această
calitate.(ANPCA şi UNICEF, 2001, p. 35)
Modelul de înţelegere a abuzului sexual asupra copilului se bazează pe o serie de
precondiţii ce trebuie să apară înainte ca abuzul să se poată instala. Finkelhor (1996, pp.
68-69) analizează factorii care apar în cadrul fiecărei precondiţii, dar şi relaţiile la nivel
individual şi socio-cultural.
profesor sau educator, folosindu-se de calitatea sa. Actele de perversiune sexuală cu o persoană în imposibilitate de a
se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau prin constrângere se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea
unor drepturi. Dacă fapta prevăzută la aliniatele precedente are ca urmare vătămarea gravă a integrităţii corporale sau
a sănătăţii, pedeapsa este închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi, iar dacă are ca urmare moartea sau
sinuciderea victimei, pedeapsa este detenţiune severă de la 15 la 25 ani şi interzicerea unor drepturi (Cod Penal, art.
220).
14
Actele cu caracter obscen săvârşite asupra unui minor sau în prezenţa unui minor se pedepsesc cu închisoare strictă
de la 1 an la 5 ani (Cod Penal, art. 221).
15
Raportul sexual între rude în linie directă sau între fraţi şi surori se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani (Cod
Penal, art. 222).
18
Asistenţa socială a copilului maltratat
19
Gabriela IRIMESCU
20
Asistenţa socială a copilului maltratat
21
Gabriela IRIMESCU
22
Asistenţa socială a copilului maltratat
16
Semnificaţiile pe care copilului le acordă abuzului sexual, intrafamilial: „îmi place, dar nu este bine/ îmi place şi
este permis / nu-mi place şi nu este bine/ nu-mi place, dar este necesar/ ştiu că nu e bine, dar mă face deosebit / îl
iubesc pe tata, dar îl urăsc pentru asta/ sunt mândru că sunt tratat ca un adult/ îmi place şi îi fac geloşi pe fraţii mei/
nu-mi place, dar astfel îmi apăr fraţii/ nu-mi place, dar mama vrea să fac asta/ îmi place, dar mama este foarte
supărată pe mine pentru asta/ sunt rău şi din cauza mea greşesc părinţii mei/ acum îi am cu ceva la mână pe părinţi/
de ce simte corpul meu bine când fac lucruri rele/ tata trebuie să mă iubească mult dacă riscă atât/ singurul mod de a
supravieţui este să fac asta” (Whitman, 1998).
23
Gabriela IRIMESCU
importantă, sau chiar singura atenţie sau grijă părintească de care beneficiază acesta. La
acesta se poate adăuga gratificaţia prin mită şi răsplata ce pot avea efecte extrem de
coruptibile.
Dificultatea în oprirea abuzului sexual asupra copilului, în ruperea secretului, în
crearea şi menţinerea realităţii şi în rezolvarea problemei existenţei unor ataşamente
extrem de lungi şi distructive între agresor şi copil sunt efectele specifice ale abuzului
sexual asupra copilului ca sindrom de întrepătrundere între păstrarea secretului şi
dependenţă17. Ambele sunt mecanisme de evitare a realităţii, specificul celui de-al
doilea este prezenţa unui „drog” - copilul văzut ca instrument pentru plăcere.
Aspectele de dependenţă apar frecvent şi la victimele abuzului sexual. Printre
simptomele de dependenţă18, cele mai frecvente se numără dependenţa de droguri,
abuzul de solvenţi şi nicotină, dependenţa de tranchilizante slabe şi de alte
medicamente.
Mecanismul care conduce victima la dependenţă pare să fie o combinaţie dintre
două elemente: stres şi anxietate. Copiii abuzaţi sexual pe termen lung dezvoltă
mecanisme de adaptare la stres. Experienţa abuzului sexual îi învaţă să rezolve
problemele de stres şi anxietate prin eliberarea directă de tensiuni, ca în
comportamentele de dependenţă. Dependenţa are aceeaşi funcţie ca şi comportamentul
sexualizat şi masturbarea compulsivă a victimelor abuzului sexual. Al doilea element al
comportamentului de dependenţă este nivelul scăzut al anxietăţii ca şi consecinţă a
întregii experienţe de abuz sexual şi a conţinutului acestuia. Mecanismele de rezolvare a
unor situaţii, care nu sunt adecvate, se întâlnesc prin anxietatea crescută din cauza
abuzului. Dependenţa creează eliberarea de tensiune şi evitarea realităţii, care ajută
victima să evite confruntarea cu realitatea experienţei de abuz (Furnis, 1995, p.34).
Aprecierea gravităţii abuzului sexual se face în funcţie de: vârsta copilului, cu
cât aceasta este mai mică, cu atât faptele sunt considerate mai grave; relaţia dintre
abuzator şi victimă, fapta fiind cu atât mai gravă, cu cât relaţia abuzatorului cu victima
17
Asemănări cu alte forme de dependenţă: agresorii copiilor ştiu că abuzul este rău şi constituie un delict: agresorul
ştie că abuzul îi face rău copilului. Totuşi, abuzul are loc/ abuzul sexual, ca şi alte tipuri de dependenţă, nu creează o
experienţă plăcută, dar ajută la eliberarea unor tensiuni/ procesul este întreţinut de compulsia de repetare/
sentimentele de vinovăţie şi cunoaşterea faptului că i se face rău copilului poate duce la încercări de a opri abuzul/
aspectele sexuale egosintonice ale abuzului sexual dau agresorului „impulsul” care constituie elementul de
dependenţă cel mai important/ gratificarea sexuală a actului sexual serveşte ca evitare a realităţii şi sprijină formarea
unei toleranţe la frustrare la nivel redus, a unor slabe mecanisme de a face faţă situaţiei şi a unor funcţii slabe ale eu-
lui/ aspectele egosintonice şi de excitaţie sexuală din cadrul abuzului sexual la copil, precum şi eliberarea de tensiune
care urmează creează dependenţă psihologică/ agresorul sexual tinde să nege dependenţa în faţa propriei persoane şi
în faţa celorlalţi, independent de ameninţările legale/ încercarea de a opri agresiunea poate duce la simptome de
retragere, cum ar fi anxietatea, iritabilitatea, nervozitatea, insomnia şi alte simptome (Furnis, 1995, pp. 32-33).
18
În literatura de specialitate întâlnit şi ca abuzul de acţiune sau transpsihic, consecinţă a pierderii libertăţii ca urmare
a alterării ipostazelor transpsihice (Ţapu, 2003, p.7).
24
Asistenţa socială a copilului maltratat
este mai strânsă; tipul actului sexual la care a recurs agresorul; durata abuzului, un
singur eveniment are efect mai uşor de suportat decât situaţiile abuzive care se întind pe
o durată mare de timp; gradul forţei aplicate, fapta fiind cu atât mai gravă cu cât forţa
utilizată este mai mare.
Abuzul sexual asupra copilului poate fi considerat un abuz pe mai multe planuri:
abuz al trebuinţelor de tandreţe ale copilului, abuz al dorinţei copilului de relaţie
diadică; abuz al disponibilităţii copilului pentru obedienţă; abuz al disponibilităţii
copilului de a crede cele spuse de părinţi şi al incapacităţii copilului de a diferenţia o
apropiere tandră şi plină de dragoste de o aservire sexuală; abuz al temerii copilului de o
distrugere a familiei (consemnul tăcerii); abuz al disponibilităţii copilului pentru
fantasmele oedipiene (relaţie excitantă duală cu excluderea celui de-al treilea) (Fischer,
Riedesser, 2001, p. 257).
Abuzul emotional
Abuzul emoţional este cel mai greu de definit dintre toate formele de abuz şi
poate să apară în situaţii foarte diferite de viaţă. Poate fi definit ca o „atitudine sau
acţiune cronică a părinţilor sau a altor persoane de îngrijire, care dăunează sau
împiedică dezvoltarea unei imagini de sine pozitive a copilului”(Killén, 1998, p. 32).
Clasificarea diferitelor forme de abuz emoţional poate fi făcută pe baza tipului de
situaţie la care copilul este expus. Astfel, amintim:
¾ respingerea intenţionată, repetată a copilului, manifestată prin nerecunoaşterea
consecventă a nevoilor şi meritelor sale constituie o formă specifică de abuz
emoţional. Ea exprimă negarea legitimităţii dorinţelor copilului şi transmiterea
ideii că el este lipsit de drepturi, e dependent de adult, inferior şi lipsit de
speranţa de a fi acceptat (Goodman, Scott, 1997, p.160);
¾ terorizarea copilului19 pe cale verbală, pentru inocularea fricii de consecinţe
grave, creează acestuia imaginea unei lumi terifiante, ostile. Ameninţările
adultului se pot referi la pedepse neprecizate, dar înfricoşătoare, care pot pune în
pericol pe copilul însuşi sau pe o persoană iubită de el, un animal sau un obiect
îndrăgit. Această atitudine este frecventă în cazul abuzului sexual, în care adultul
19
Un exemplu din aceeaşi Scrisoare către tata a lui Kafka: „…ţipetele tale, faptul că te înroşeai la faţă îţi desfăceai
repede bretelele şi le puneai la îndemână pe speteaza scaunului erau pentru mine aproape mai straşnice decât o bătaie.
E ca atunci când cineva urmează să fie spânzurat. Dacă ajunge să fie într-adevăr spânzurat, moare şi s-a sfârşit totul.
Dar dacă trebuie să asiste la toate pregătirile pentru a fi spânzurat şi află că a fost graţiat abia când ştreangul îi atârnă
în faţa ochilor, poate să sufere toată viaţa din cauza aceasta”.
25
Gabriela IRIMESCU
26
Asistenţa socială a copilului maltratat
20
„În procesul educaţiei, mijloacele tale oratorice, extrem de eficiente, care cel puţin faţă de mine nu dădeau greş
niciodată, erau ocara, ameninţarea, ironia, râsul răutăcios şi – curios lucru – autocompătimirea… Aveai o încredere
deosebită în educaţia prin ironie; aceasta corespundea şi cel mai bine superiorităţii tale asupra mea. Forma sub care
mă dojeneai era de obicei următoarea: «Nu poţi face asta, aşa şi pe dincolo? Înseamnă cumva prea mult pentru tine?
27
Gabriela IRIMESCU
Fireşte, n-ai timp pentru aşa ceva!» şi alte asemenea. În plus, fiecare întrebare de acest fel era însoţită de un râs
28
Asistenţa socială a copilului maltratat
31
Gabriela IRIMESCU
21
Săvârşirea de către persoana care are obligaţia legală de întreţinere, faţă de cel îndreptăţit la întreţinere, a uneia
dintre următoarele fapte: părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându-l la suferinţe fizice sau morale;
neîndeplinirea cu rea-credinţă a obligaţiilor de întreţinere prevăzute de lege; neplata cu rea-credinţă, timp de 2 luni a
pensiei de întreţinere stabilită pe cale judecătorească, se pedepseşte cu închisoare strictă de la 1 an la 3 ani sau cu
zile-amendă (Codul Penal, art. 228).
32
Asistenţa socială a copilului maltratat
33
Gabriela IRIMESCU
fără ca ea să aibă o realitate fizică, trec, fără îndoială, prin stări la fel de intense;
este necesară totuşi diferenţierea celor două contexte generatoare ale sentimentului
de abandon, deşi consecinţele pot fi în cele din urmă similare (Dumitrana, 1998, p.
6)
Studiile realizate în ultimii ani au scos în evidenţă frecvenţa mediului stabilizat
de tensiune şi conflict, de suferinţă fizică şi morală în relaţiile de convieţuire familială,
acest mediu fiind denumit de psihologi desertism familial.
Desertismul familial se poate prezenta sub forme uşoare în familii dezorganizate
(având drept cauze principale imposibilitatea respectării îndatoririlor de familie şi
refuzul îndeplinirii acestor îndatoriri), consecinţele fiind suportate de fiecare membru al
familiei şi de copii în special, din cauza atmosferei tensionate, a conflictelor ce
determină uneori neglijarea sau abandonarea copiilor. Într-o atmosferă familială
tensionată, copilul este agitat, instabil, nervos, iar din această cauză dezvoltarea şi
maturizarea lui psiho-comportamentală întârzie sau deviază. Copilul este derutat de
relaţiile conflictuale dintre părinţi, este timorat şi complexat în colectiv din cauza
situaţiei familiale.
O formă severă a desertismului familial o constituie abandonul familial care, din
punct de vedere psiho-sociologic, este prezent în două ipostaze: abandonul real şi
abandonul aparent. Abandonul real apare în: divorţ, nerecunoaşterea şi părăsirea
copilului, anularea adopţiei, iar abandonul aparent este prezent în situaţii de neglijare a
relaţiilor de familie. Acest fenomen de desertism familial şi abandonul de familie
afectează unitatea şi echilibrul acesteia, atât sub aspect material, cât şi sub aspect moral,
generând tensiuni incluse în sindromul „nevrozei de abandon” (Florescu, Frăţiman,
2000, pp. 69-71).
Abandonul presupune, din păcate, nu numai dezinteres din partea părinţilor, ci şi
neglijarea copiilor atât înainte de abandon, cât şi după ce are loc acest eveniment.
Neglijarea copilului într-o instituţie se datorează reducerii contactelor dintre adulţi şi
copii la cele din timpul actelor de îngrijire fizică (îmbăiere, alimentare, schimbare etc.).
Aceasta conduce la dezvoltarea unui stil impersonal de îngrijire a copilului, şi de aici se
ajunge la apariţia simptomelor de hospitalism.
Copilul hospitalizat devine, treptat, trecând prin mai multe faze, apatic şi
dezinteresat de ceea ce se petrece în jurul lui, după ce în prealabil a încercat să atragă
atenţia celor care-l îngrijesc asupra sa. Abandonul presupune o formă gravă de neglijare
care poate duce la tulburări de ordin psihopatologic în dezvoltarea copiilor. În acest
34
Asistenţa socială a copilului maltratat
context, neglijarea constă în forme de rele tratamente prin care se omite asigurarea
nevoilor biologice, emoţionale şi educaţionale ale copiilor, punând astfel în pericol
dezvoltarea fizică, emoţională, cognitivă şi socială.
Pentru analiza abandonului nou-născuţilor în maternitate, s-a realizat în 1997 un
studiu multicentric cuprinzând maternităţi din Braşov, Craiova, Iaşi, Ploieşti, Oradea,
Sibiu şi Bucureşti. În urma acestui studiu a rezultat că mamele cu risc de abandon au
vârsta cuprinsă între 15 şi 24 de ani, sunt necăsătorite, au un nivel scăzut de instruire,
abandonează preferenţial copiii de rang III şi IV şi adoptă unul din următoarele
comportamente: femeile dintr-o primă categorie au o atitudine defensivă, de
autoprotecţie, încercând să nege existenţa copilului sau să creeze o bază afectivă cu
copilul; se cred neînţelese de societate, victime ale unor conjuncturi nefericite şi privesc
abandonul ca unică soluţie; femeile din a doua categorie consideră că situaţia lor
economică nu le permite să ofere copilului condiţii decente de trai, afirmând că
abandonul este în interesul copilului (Ionescu, coord., 2001, p.43).
Copilul poate fi plasat în situaţia de a trăi în anxietate sau grija continuă de ceea
ce i s-ar putea întâmpla. Cu oricare dintre aceste categorii am avea de a face, pentru
realizarea unui ajutor eficient, este indispensabilă o evaluare holistică a copilului şi a
nevoilor sale. Copilul semnalează nevoile sale şi părinţii răspund la semnale. Părinţii
stimulează copilul şi primesc un răspuns. Copilul nu este niciodată singur în provocarea
situaţiei de maltratare. Abuzul poate fi de ordin fizic, emoţional sau sexual, forme ce se
includ una pe alta, dar nu în mod obligatoriu. Astfel, abuzul sexual poate include abuzul
emoţional şi/ sau fizic, iar abuzul fizic poate include abuzul emoţional. Regula se aplică
şi în cazul neglijării.
35
Gabriela IRIMESCU
22
Fapta de a supune o persoană, în alte cazuri decât cele prevăzute de dispoziţiile legale, la prestarea unei munci
contra voinţei sale sau la o muncă obligatorie se pedepseşte cu închisoare de la 1 an la 3 ani (Cod Penal, art. 203).
23
(1)Îndemnul ori înlesnirea practicării cerşetoriei de către un minor sau tragerea de foloase de pe urma practicării
cerşetoriei de către un minor se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 3 ani. (2)Recrutarea ori constrângerea unui minor
la cerşetorie se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani. Dacă fapta prevăzută la alin. (1) sau (2) este săvârşită de un
părinte sau de reprezentantul legal al minorului, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 5 ani, pentru fapta prevăzută la
alin. (1), şi de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi, pentru fapta prevăzută la alin. (2) (Legea 272/2004, art. 132).
36
Asistenţa socială a copilului maltratat
5-12 ani
13-14 ani
15-17 ani
24
orice serviciu pretins unui individ sub ameninţarea unei pedepse oarecare, şi pentru care numitul individ nu s-a
oferit de bună voie. (Convenţia OIM nr.29 privind munca forţată sau obligatorie, art.2 (1) (19930). Munca forţată a
copiilor se poate deosebi de alte forme ale muncii copiilor prin prezenţa a cel puţin unuia dintre următoarele
elemente: 1. restricţionarea libertăţii de mişcare; 2. un anumit grad de control asupra copilului, care depăşeşte
exercitarea normală a autorităţii legale; 3. violenţa fizică sau mentală; absenţa consimţământului în cunoştinţă de
cauză.
25
“statutul sau situaţia care apare ca urmare a garantării de către un datornic cu serviciile personale sau ale unei
persoane aflate sub controlul său, pentru o datorie, dacă valoarea acelor servicii, evaluată în mod rezonabil, nu este
utilizată pentru lichidarea datoriei sau dacă durata şi natura acelor servicii nu sunt limitate şi definite. (Convenţia
37
Gabriela IRIMESCU
adiţionala privind abolirea sclaviei, comerţului cu sclavi şi instituţiile şi practicile similare sclaviei, adoptată în
38
Asistenţa socială a copilului maltratat
Unde ne aflăm? Facem totul împreună cu copilul Copilul este cel care face
Cum vedem viitorul copilului? Copilul ca partener Copilul ca recipient/ ca
beneficiar
Cum vedem copilul? Cu caracteristici şi nevoi unice; Posesiune, proprietatea sau
fiinţe umane; copil cu potenţial; extensia părinţilor; fiinţe
copilăria reprezintă viaţa însăşi; umane incomplete; pasiv;
copil cu calităţi înnăscute; agent neajutorat.
activ al schimbării; participant
activ la propria dezvoltare;
rezilient.
Ce atitudine avem faţă de Ascultare sau învăţare; Lipsă de încredere în
copil? recunoaşterea capacităţilor capacităţile copilului;
copilului; centrare pe oportunităţi; discriminare de gen, clasă
sensibil la diferenţe de gen, sau socială, mediu cultural,
culturale vârstă, religie; centrare pe
situaţiile dificile
Cum abordăm copilul? Identificăm punctele tari, pozitive Identificăm punctele slabe,
negative
Ce caracter are acţiunea? Centrat pe proces; flexibil; Centrat pe rezultat; rigid;
informal; descriptiv; evocativ; formal; static; hotărât; cu
40
Asistenţa socială a copilului maltratat
41
Gabriela IRIMESCU
42
Asistenţa socială a copilului maltratat
43
Gabriela IRIMESCU
5. Revânzarea - victimele intra intr-un ciclu al falselor datorii şi cei care le cumpăra
pretind ca trebuie sa-si recupereze banii din “munca” lor; în majoritatea cazurilor,
urmează o revânzare către un alt “patron” care, la rândul sau, vrea sa-si recupereze suma
plătită.
6. Evadarea - se face in conjuncturi favorabile, cu ajutorul unor clienţi sau în timpul
raziilor întreprinse de poliţie etc.; victimele se adresează ambasadelor sau consulatelor
din tara respectivă.
7. Repatrierea - se realizează cu sprijinul IOM (International Organization for
Migration), cu sprijinul ambasadelor/ consulatelor României care se ocupa de
formalităţile de repatriere. Victimelor li se eliberează paşaport consular si documente de
călătorie. Primirea în ţară se face de către echipa de asistenta a OIM care le integrează
in programele de asistenta pentru victimele traficului. (Alternative Sociale, 2006, pp.21-
22)
Traficul intern de copii urmăreşte etapele clasice: recrutarea sau separarea
copilului de/din comunitatea sa; vânzarea copilului prin folosirea înşelăciunii sau
abuzului de putere din partea traficantului; şi exploatarea propriu-zisă.
Mijloacele de traficare a acestei categorii umane, reduse la condiţia de marfă,
sunt multiple: recrutare, transport, transfer, adăpostirea sau primirea copilului cu scopul
de a fi pus la muncă forţată (agricolă, casnică), la cerşit, furat sau de a fi exploatat
sexual sau pentru a fi dat ilegal spre adopţie, pentru transplant de organe.
„Am plecat în Grecia cu un bãrbat. În Grecia ne-a tratat foarte rãu. M-a pus sã
cerşesc pentru bani. Îi dădeam lui toţi banii. Obişnuia sã mã loveascã. Încã mai am
semne pe faţã de la bãtãi. Am suferit mult."( bãiat, 14 ani, victimã a traficului,
Tirana, Albania, fragment din Răspuns la problematica traficului – Ghid
Introductiv, Salvaţi Copiii, 2004)
„M-au sfătuit sã nu refuz sã dansez pentru cã pânã la urmã tot o sã o fac dar cu un
pistol la cap. Trebuie sã te porţi frumos, altfel te omoarã." (adolescentã, victimã a
traficului, Bucureşti, România, fragment din Răspuns la problematica traficului –
Ghid Introductiv, Salvaţi Copiii, 2004)
Cei care preiau copiii le oferă hrană, adăpost, droguri – în perioada exploatării
lor, îi obligă să returneze, prin muncă, valoarea acestora. Copiii nu primesc bani pentru
activităţile lor, sunt abuzaţi fizic, hrăniţi prost şi supuşi perversiunilor sexuale de la 8 la
12 ore pe zi, câte 6-10 clienţi/zi. (Organizaţia Internaţională pentru Migraţie, Traficul cu
femei, Republica Moldova, 2001)
44
Asistenţa socială a copilului maltratat
Recrutorii acestor victime sunt persoane cunoscute lor: bărbaţi sau femei,
cunoştinţe, vecini, părinţi, iubiţi. Există victime care sunt traficate de mai multe ori.
Traficul este o infracţiune complexă, care nu este întotdeauna uşor de identificat sau
uşor de recunoscut ca fiind o infracţiune pedepsită de lege. Spre exemplu, un tânăr/o
tânără poate răspunde unui anunţ de angajare într-un hotel sau bar, dar va sfârşi prin a se
prostitua într-o astfel de locaţie
Copiii pot deveni victime prin intervenţia unor factori de risc (de
vulnerabilitate): respingerea sau opoziţia normelor sociale şi morale de contact ale
mediului lor social, anumite istorii din viaţa lor, factori de stres (abuz sexual, tortură,
maltratare). Împotriva fenomenului de a deveni victime şi pentru protecţia copilului
trebuie maximalizată intervenţia factorilor protectivi.
Majoritatea copiilor traficaţi suferă prin separarea de comunitatea unde au trăit,
prin condiţiile vitrege de viaţă şi muncă, prin ameninţările proxeneţilor, ale traficanţilor,
prin neîncrederea în autorităţi, lipsa unui statut legal şi astfel dezvoltă relaţii de
dependenţă cu traficanţii lor (iubindu-i şi urându-i în acelaşi timp).
Traficantul devine singurul adult pe care îl are copilul în ţara unde este
exploatat. Chiar dacă reuşeşte să „evadeze” din lumea traficantului şi se întorc acasă,
impactul social devine puternic: familia îl poate respinge, nu mai are aceleaşi abilităţi
sociale, educative cu ale celorlalţi copii, iar impactul psihologic este un prag greu de
trecut: sentimentele de ruşine şi vinovăţie conduc la lipsa încrederii, conduc la gânduri
şi tentative de suicid, la toate acestea adăugându-se şi impactul fizic al traficului suferit:
violenţa fizică, din partea traficanţilor, clienţilor, proxeneţilor, contactarea de boli cu
transmitere sexuală. (Ichim, 2003, p. 14)
Traficul de copii necesită o atenţie deosebită şi răspunsuri specifice datorită
următoarelor aspecte:
- vulnerabilitatea copiilor în faţa traficului - de exemplu, copiii sunt percepuţi de
către traficanţi ca fiind mai docili şi mai ieftini decât adulţii folosiţi în situaţii de
exploatare prin muncă; tinerii - fete şi băieţi - au o căutare mai mare în industria sexului
datorită faptului că este mai puţin probabil să fie infectaţi cu HIV/SIDA, iar copiii
marginalizaţi sunt mai puţin pregătiţi să reziste traficării şi exploatării şi au mai puţine
oportunităţi de a lucra într-un mediu lipsit de exploatare decât alţi copii din aceeaşi
comunitate;
- impactul psihologic, fizic şi social al traficului de copii asupra perspectivelor de
integrare a victimelor - spre exemplu, o traumă suferită într-o etapă de dezvoltare
45
Gabriela IRIMESCU
timpurie, poate avea consecinţe cu mult mai grave asupra dezvoltării pe termen lung a
copilului, precum şi a vindecării acestuia;
- responsabilitatea legală a statelor în direcţia garantării şi protejării drepturilor
copiilor, aşa cum se stipulează în Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile
Copilului, precum şi în alte norme şi instrumente internaţionale. (Wolfensohn, G., 2004,
p. 10)
Un număr semnificativ de fiinţe umane traficate au vârste sub 18 ani, cu alte
cuvinte, sunt copii. ”Copilul” este definit în legislaţia internaţională ca fiind orice
persoană cu vârsta sub 18 ani. Acolo unde victimele traficului de fiinţe umane sunt
copii, problema devine şi mai dificil de combătut pentru că aceştia au nevoi speciale şi
sunt o provocare căreia cei responsabili cu aplicarea legii precum şi agenţiile de
protecţia copilului îi fac mai greu faţă în ţările în care minori sunt găsiţi în postura de
victime ale traficului. Mai mult, potrivit legislaţiei internaţionale, statele au faţă de
copiii victime ale traficului nişte obligaţii mult mai dificil de îndeplinit decât sunt cele
referitoare la adulţi. Copiii cad victime traficanţilor din aceleaşi motive pentru care o
fac şi adulţii. Însă copiilor le lipseşte înţelepciunea şi experienţa de viaţă pe care o au
adulţii şi sunt, aşadar, mult mai vulnerabili. Nu există un „tipar” al copilului victimă,
dar sunt o mulţime de factori care îi fac pe copii să devină vulnerabili. Copiii pot deveni
la orice vârstă victime ale unei operaţiuni de trafic, în funcţie de forma de exploatare la
care vor fi supuşi. Uneori copiii mai mari sunt chiar conştienţi că vor fi folosiţi pentru a
oferi servicii sexuale unor adulţi, dar nu au nici cea mai mică idee despre nivelul de
abuz la care vor fi supuşi sau despre suferinţele psihice şi fizice pe care le vor îndura.
Copiii de vârste mai mici sunt adesea traficaţi pentru a cerşi sau fura sau pentru a fi
exploataţi pe piaţa muncii. Tinerii care nu vor decât să scape de situaţia de acasă nu se
gândesc la problemele pe care le pot avea şi nici nu au experienţă suficientă pentru a
conştientiza pericolele la care se expun. Copiii victime nu au pe nimeni care să-i
protejeze, aşa că sunt foarte uşor de manipulat. Traficanţii înţeleg această vulnerabilitate
şi sunt gata să o exploateze în folosul lor. În identificarea copiilor victime ale traficului
de fiinţe umane, factorul comun este dat de exploatarea finală la care sunt cu toţii
supuşi. Fie că ei câştigă bani pentru profitul unei alte persoane, fie că o scuteşte pe
aceea persoană de alte cheltuieli băneşti, copilul este folosit de altcineva. Având în
vedere că în instanţă, acceptul dat de un copil este irelevant, dacă acesta este folosit
pentru profitul unei alte persoane şi atunci acel copil va fi declarat o victimă a traficului
de fiinţe umane. (O Briain, Anke van de Borne, Theo Noten, 2007, pp.31-33).
46
Asistenţa socială a copilului maltratat
26
În Franţa, pedepsele corporale sunt interzise de foarte mult timp şi violenţele fizice grave sunt rare. Dacă pedepsele
corporale aplicate cu sânge rece, nu mai există în instituţii loviturile uşoare şi bruscările, rămân încă frecvente. (p.
265)
27
La baza violenţei psihologice se găseşte non-respectul celui care o utilizează. Printre aceste violenţe autorul
menţionează: (1) neparticiparea tânărului la deciziile privind propria sa soartă şi viaţa cotidiană a instituţiei; (2)
neinformarea asupra drepturilor sale şi asupra îndatoririlor instituţiei; (3) lipsa respectului privind intimitatea şi viaţa
personală în camere, în scrisori; (4) exigenţele depăşind posibilităţile copilului, exprimate uneori sub formă de
„contracte terapeutice”, întăresc copilului viziunea negativă pe care o are despre sine; (5) vorbe usturătoare,
denigratoare, pentru tânăr sau familia sa. (p. 266)
28
Violenţele sexuale rămân clandestine, secrete şi meticulos ascunse, chiar dacă sunt unanim condamnate şi sever
pedepsite (p. 267)
29
Orice copil care intră într-o instituţie de protecţie sociala este un copil cu o suferinţă psihologică, adesea gravă, iar
psihoterapia, sau cel puţin o atitudine psihoterapeutică permanentă sau zilnică, un loc în care copilul să se poate
exprima şi să se înţeleagă suferinţa lui îi este la fel de indispensabile ca şi hrana. Absenţa acţiunii psihoterapeutice
este condamnabilă cu precădere în două tipuri de instituţii: (1) cele pentru „cazuri sociale” şi (2) instituţiile pentru
copii cu tulburări de comportament / tineri delicvenţi (p.268)
47
Gabriela IRIMESCU
calificării personalului), manager (de ex. manager care introduce un sistem ierarhic
rigid, care interzice exprimarea ideilor personale, atât a echipei cât şi a copiilor, care nu
suportă contra-puterea), proiect (de ex. absenţa proiectului instituţional), discurs (de ex.
. discurs care devalorizează, majorează necazurile/ piedicile, dramatizează cazurile, cu
tentă ideologică şi practică, de intervenţie) şi decizii (în ciuda progreselor ştiinţelor
sociale şi a psihologiei, puterea noastră de a şti ce e bun şi ce e rău pentru prezentul şi
viitorul unui copil este încă extrem de modestă. (p. 279)
Abuzul instituţional este cel prin care unele autorităţi, unităţi medicale, şcoli
operează în moduri discriminatorii şi nu respectă drepturile copilului.
La noi în ţară prima cercetare privind abuzul şi neglijarea în instituţii de
protecţie socială s-a realizat în 199931 de către UNICEF şi ANPCA evidenţiindu-se
prezenţă cazurilor de abuz fizic, sexual şi emoţional în aceste instituţii. Aproape
jumătate (48,8%) dintre copiii aflaţi în instituţie confirmă practicarea bătăii ca pedeapsă,
dar şi faptul că ponderea bătăii a scăzut în ultimii ani în instituţii de protecţie socială;
cea mai mare parte a pedepselor este aplicată de personalul educativ şi supraveghetorii
de noapte. 36,1% dintre copiii din instituţii au cunoştinţă de obligarea unor copii la
practici sexuale, dar procentul copiilor care au avut curajul să recunoască existenţa
abuzului sexual în instituţia în care ei se află a fost foarte mic. Abuzatorii au fost atât
personal din cadrul instituţiei, într-o pondere mică, cât mai ales din rândul copiilor
(peste 60%). Relaţiile sexuale între copiii din instituţii sunt de regulă de tip homosexual.
Formele de abuz emoţional sunt aplicate în instituţii pentru disciplinarea copilului
(umilirea, izolarea, ameninţarea), iar o formă particulară de abuz este exploatarea
copiilor mai mici de către cei mai mari prin obligarea la munci, furat, cerşetorie,
exploatare sexuală, a cărei gravitate este deosebită (Stativă, coord., 2003, p. 13).
49
Gabriela IRIMESCU
50
Asistenţa socială a copilului maltratat
societăţii - model cultural care se opune violenţei, model cultural care oferă sprijin
victimelor, prosperitate economică.
Factorii de risc acţionează la aceleaşi niveluri şi sunt: la nivel ontogentic –
individual, experienţa abuzului în antecedent la părinţi, părinţi cu stimă de sine scăzută,
nivel scăzut de inteligenţă, nivel de şcolarizare minim, deprinderi interpersonale
ineficiente; microsocial - ai familiei, conflicte familiale, copii cu tulburări de
comportament, copii cu boli cronice, familie monoparentale, statut socio-economic
scăzut; ai exosistemului - relaţiile şi componentele comunităţii, şomaj, izolarea socială a
familiei, lipsa suportului în reţeaua socială, slabe legături de prietenie şi vecinătate,
experienţe educative negative pentru copil şi părinte; macrosociali - ai societăţii,
acceptarea culturală a violenţei, acceptarea culturală a pedepselor fizice, copii sunt
consideraţi proprietatea părinţilor, nivel crescut de sărăcie (Roth-Szamosközi, 1999).
Factori de risc
51
Gabriela IRIMESCU
32
Concepţia feministă analizează implicarea diferită a celor două sexe în abuz, cu precădere în abuzul sexual. Din
punctul de vedere al teoriilor feministe, abuzul sexual nu este o activitate instinctivă, incontrolabilă conştient, iar
complexul Oedip sau Elektra, frica de castrare, furia inconştientă faţă de propria mamă, traumele copilăriei nu
justifică manifestările sexuale abuzive. De asemenea, se evidenţiază numărul mai mare de abuzatori bărbaţi, ca şi
formele de abuz la care recurg adulţii: femeile comit mai multe abuzuri emoţionale, iar bărbaţii comit mai multe
abuzuri de ordin sexual şi fizic (Roth-Szamosközi, 1999, p. 151 apud Russell, 1984).
52
Asistenţa socială a copilului maltratat
Încă din anii '60, Kempe, prin studiul realizat asupra „copiilor bătuţi”, arăta clar
că părinţii şi ceilalţi îngrijitori tind să trateze copiii în mare parte în acelaşi fel în care au
fost ei înşişi crescuţi34. Însă repetarea este mult mai subtilă şi oarecum variată, deşi,
adeseori, însoţită de aceeaşi justificare – „am învăţat de la părinţi”. Criticismul a fost
deseori îndreptat împotriva validităţii povestirilor respective ca date ce susţin teoriile
privind transmiterea din generaţie în generaţie a maltratării. Ideal, validarea ştiinţifică ar
necesita studii prospective asupra persoanei de la naştere până la maturitate, deşi o
implicare continuă a cercetătorului în cadrul unei familii ar aduce alte influenţe
perturbatoare. Pe de altă parte, este rar ca un profesionist să intre în relaţie cu cineva
care a maltratat copiii şi acesta să nu-i fi relatat o istorisire personală despre neglijarea
sau abuzul suferit în copilărie35.
Pentru a înţelege modelul transmiterii intergeneraţionale a maltratării, este
necesar să se exploreze şi să se înţeleagă interacţiunile dintre copii şi persoanele care-i
îngrijesc. Modul în care mamele îşi percep copilul ne-născut depinde în mare parte de
trecutul mamei, şi de imaginea acesteia despre sine. Este normal ca mama să se
identifice cu părinţii şi să se vadă pe sine în copii. Părinţii spun adesea: „ E rău ca mine
când eram copil”, „E nervos, aşa sunt cei din neamul lui”. Unii agresori descriu
atitudinea pe care au avut-o după agresiune, plâng după ce-şi bat copilul. Se observă un
33
Teoriile sociologice despre violenţă consideră genul ca fiind o variabilă cheie, nu din cauza diferenţelor moştenite
dintre sexe, ci din cauza factorilor structurali care creează acces diferenţiat la puterea politică şi economică.
34
Teoria conform căreia problemele psihosociale se transmit din generaţie în generaţie este larg răspândită.
Cercetările în cazurile de abuz asupra copiilor au reliefat faptul că părinţii abuzivi proveneau din familii cu grad
crescut de violenţă, ei înşişi fiind abuzaţi în copilărie. Sintetizând concluziile diferitelor cercetări care au examinat
transmiterea multigeneraţională a relelor tratamente asupra copiilor, Kaufman & Zigler (1987) susţin că nu se poate
neglija pericolul repetării istoriei abuzului, de la o generaţie la alta, cu atât mai mult cu cât rata de transmitere este de
aproximativ 30%, iar supraidentificarea copilului cu părinţii este în acest mecanism un proces activ (Roth-
Szamosközi, 1999). O cale de transmitere trece de la tată la tată, care sunt abuzaţi sexual în copilărie şi adolescenţă,
iar o altă linie de transmitere transgeneraţională masculină trece printre fiii care au observat abuzul sexual al taţilor
asupra surorilor, fraţilor sau rudelor apropiate, aceştia tinzând spre identificarea cu tatăl (Fischer, Riedesser, 2001, p.
278). Kaufman şi Ziegler (1987) au sugerat că transmiterea intergeneraţională este mai puţin probabil să apară dacă
copilul ar avea parte de susţinerea şi dragostea măcar a unuia dintre părinţi, dacă adultul ar avea o relaţie de afecţiune
şi sprijin, dacă individul, luând aminte de experienţele abuzive din trecut, se angajează să nu repete la rândul lui ciclul
agresiunii.
35
De exemplu, diferite studii făcute pe mai multe populaţii au demonstrat că 5% până la 80% din agresorii sexuali
au fost la rândul lor abuzaţi; probabil 40-50% ar fi o medie (Finkelhor, 1987)
53
Gabriela IRIMESCU
fel de identitate a trei generaţii: bunici, părinţi, copii. Mecanismul de identificare, cu rol
de apărare a agresorului pune bazele abuzului şi devine parte a supraeului, aceasta
explicând existenţa sentimentului de dreptate pe care-l trăiesc agresorii. În contrast cu
conceptul de identificare „sunt ca el” apare identificarea cu copilul „el este ca mine”.
Fenichl (1945) numeşte aceasta „identificare inversă” – Nu sunt eu; este el - iar acest
lucru nu implică negarea. Identificarea dintre cele trei persoane, din generaţii diferite
este parte integrantă a abuzului. Persoana de îngrijire repetă faptele comise de persoana
lui de îngrijire, care abuzase de el şi, în acelaşi timp, îşi consideră copilul ca o replică a
copilului rău ce a fost el în copilărie. În 1938, Benedek descria cum se adaptează
bebeluşii realităţii din mediul ce-i înconjoară şi cum adoptă comportamentul celor care-i
îngrijesc, iar mai târziu, în 1959, a căutat să explice cum se conservă amintirile,
conştient şi inconştient, despre ce a însemnat să fii copil şi să fii îngrijit în diferite
modalităţi, conform diferitelor modele individuale de parentalitate, dar şi prezenţa la
copil în mod „simbiotic” a memoriei inconştiente incipiente de a fi părinte (Steele,
1997, pp. 73-75).
În deceniile recente s-a manifestat interesul crescut pentru teoria ataşamentului
şi relevanţa sa particulară faţă de dinamica relelor tratamente. Problemele copiilor care
au suferit deprivare maternă au fost studiate de către Bowlby în prima parte a anilor
1950. Folosind propriile şi datele din cercetările lui Harlow (1958) asupra maimuţelor,
Bowlby a dezvoltat o teorie a ataşamentului psihologic al copilului faţă de mama sa.
Răspunsul mamei faţă de nou-născut nu este unul obligatoriu din punct de vedere
biologic; totuşi, va fi influenţat de starea de sănătate din perioada sarcinii, de
dificultăţile apărute la naştere şi de acceptarea sexului copilului. Reminiscenţele de
durată din îngrijirea mamei ca şi copil determină caracterul legăturii cu propriul copil,
începând cu ataşamentul ei şi identificarea cu propria-i mamă şi extinzându-se la relaţia
ei cu toate persoanele semnificative din anii săi de formare. Cruciale pentru acest proces
sunt sentimentele sale faţă de tatăl copilului, faţă de propria imagine de sine, dacă
copilul a fost dorit, aşteptările mamei faţă de la copil şi faţă de noul statut.
Modul în care mamele au reacţionat faţă de nou-născut imediat după naştere, în
sala de naşteri şi modul cum au reacţionat în timpul primei alăptări pot fi corelate cu
planurile mamei pentru o parentalitate bună sau cu neglijarea/ abuzul (a se vedea şi
Studiul Denver). Evaluarea atentă a interacţiunii mamă-copil oferă informaţii esenţiale
despre starea şi calitatea ataşamentului, ce probleme pot apărea şi ce nevoi trebuie
54
Asistenţa socială a copilului maltratat
satisfăcute. Astfel de date punctează şi modul cum trebuie să se intervină mai devreme
pentru a preveni abuzul şi neglijarea de mai târziu.
Urmărindu-l pe Bowlby, Mary Ainsworth (1969) a dezvoltat tehnica „strange
situation”/„situaţiilor speciale”. Ea a evaluat calitatea ataşamentului copiilor faţă de
mamele lor, observând răspunsurile copiilor la comportamentul ideosincretic al
mamelor.
Bazându-se pe asumpţia după care calitatea ataşamentului copilului va fi
demonstrată în funcţie de comportamentul copilului aflat sub stresul separării şi
reîntâlnirii cu mama lui sau aflat singur cu o persoană străină, tehnica sa a identificat
trei tipuri distincte de ataşament: a) sigur, copilul are încredere că părinţii vor fi
disponibili, receptivi şi îi vor acorda ajutor dacă s-ar ivi situaţii dificile sau de teamă. Cu
această convingere copilul are curajul să exploreze lumea. Acest model este dezvoltat şi
menţinut de părinţi, ei fiind în primii ani disponibili, atenţi la semnalele copilului şi
capabili să-i ofere linişte, alinare ori de câte ori are nevoie; b)anxios, copilul este
nesigur dacă părinţii vor fi disponibili, receptivi şi gata să-i ofere ajutorul când sunt
solicitaţi. Din cauza incertitudinii, copilul trece prin anxietate, teamă de separare şi tinde
să fie timorat în manifestarea comportamentului de explorare a mediului său. Acest
model este menţinut de părinţi, care uneori sunt dispuşi să acorde ajutor şi alteori nu, iar
ameninţările cu bătaia sau cu abandonul sunt folosite în creşterea şi educarea lui,
acestea ducând mai departe la trăirea unor sentimente de nesiguranţă care pot deveni
cronice. Acest mod de ataşament îl observăm adesea la copilul „iubitor” care îşi
sacrifică propriile nevoi pentru a le satisface pe ale adulţilor; c) evitarea anxioasă a
ataşamentului se formează atunci când copilul nu are încredere că părinţii vor reacţiona
în mod pozitiv şi vor fi pregătiţi să-i ofere ajutorul. Copilul se aşteaptă la respingere şi
încearcă să se descurce fără dragostea şi ajutorul celorlalţi. El luptă pentru a deveni
independent emoţional. Acest mod de ataşament este văzut în relaţiile părinţi/ copil în
care copilul a devenit independent în mod prematur şi la care apare îngrijirea inversată
(Killén, 1998, pp. 190-191).
Cei care i-au continuat munca, Main şi Solomon, au adăugat o a patra categorie
de ataşament – ataşamentul dezorganizat-dezorientat şi alături de alţi colegi au
demonstrat cum stilul individual timpuriu de ataşament persistă pentru mulţi ani şi
continuă să influenţeze relaţiile şi interacţiunile personale pe parcursul vieţii ulterioare
(Stan, 2002).
55
Gabriela IRIMESCU
Interacţiunea dintre părinţi şi copilul lor este decisivă pentru felul în care se
percepe copilul pe el însuşi şi lumea din jurul său şi modul în care se dezvoltă.
Interacţiunea este importantă pentru gradul şi calitatea ataşamentului copilului faţă de
părinţi. Un ataşament faţă de cineva înseamnă să fii absolut dispus să cauţi apropierea şi
contactul cu persoana în cauză şi, mai presus de toate, atunci când situaţia este nesigură.
Comportamentul de ataşament este folosit pentru a pune în evidenţă formele diferite ale
comportamentului folosit pentru realizarea sau menţinerea acestei apropieri.
Comportamentul de ataşament poate fi cel mai bine observat atunci când copilul (sau
adultul) este obosit, speriat, bolnav sau are o nevoie specială de îngrijire.
Abilitatea pe care părintele trebuie să o utilizeze pentru a identifica nevoile
nerostite ale copiilor este empatia36, o variabilă semnificativă în stabilirea legăturii
părinte-copil. Studiile au demonstrat o relaţie pozitivă între empatie şi multitudinea de
comportamente ce apar în relaţia părinte-copil. Wiehe (2003), analizând studiile
realizate de-a lungul timpului, consideră că, aceste comportamente includ: să fii înţeles,
să fii capabil să oferi confort, să fii de ajutor şi cooperant (Frodi şi Lamb, 1980;
Hoffman, 1978; Hogan, 1979), să apreciezi binele făcut de altcineva (Batson, Turk,
Shaw şi Klein, 1995), să fii flexibil (Douwns şi Jenkins, 1993) şi să arăţi flexibilitate la
nevoile aproapelui (Ainsworth, Blehar, Waters şi Wall, 1978; Belsky, Rovine şi Taylor,
1984; Egeland şi Farber, 1984).
O relaţie inversă a fost identificată între empatie şi abuzul asupra copilului.
Părinţi cu o empatie deficitară, care percep limitat nevoile copilului, intenţiile sau
sentimentele acestora au răspuns agresiv în situaţii conflictuale. Krop şi Hynes (1987),
într-un studiu comparativ efectuat pe mamele abuzatoare şi non-abuzatoare, arătau că
mamele abuzatoare nu sunt capabile să identifice semnalele emoţionale specifice şi au
tendinţa de a eticheta efectul negativ al comportamentului lor ca fiind pozitiv, în timp ce
la mamele non-abuzatoare nu se remarcă acest aspect. Empatia serveşte ca mecanism
pentru stoparea comportamentului agresiv înainte ca agresiunea să se producă. Empatia
este o variabilă importantă în display-ul agresiunii. Studiile identifică deficienţe de
empatie la agresori şi pun accentul pe empatie ca variabilă importantă în identificarea,
înţelegerea şi tratarea agresorilor. Părinţii cu o capacitate empatică scăzută îşi abuzează
36
Empatia este învăţată şi dobândită prin afecţiunea empatică primită în primele luni de viaţă. Ca şi vorbirea
articulată, se dezvoltă prin imitaţie şi internalizarea comportamentelor persoanei de îngrijire; alături de ataşament este
un element de bază al efectului modelului de lucru intern asupra transmiterii modelelor parentale de la o generaţiei la
alta. Empatia are la bază trei elemente: abilitatea de a diferenţia, identifica şi numi gândurile şi sentimentele celeilalte
persoane, abilitatea de a prelua rolul altuia din punct de vedere mintal, dar nu identificarea cu celălalt şi abilitatea de a
răspunde în funcţie de sentimentele celeilalte persoane.
56
Asistenţa socială a copilului maltratat
37
De exemplu, un bărbat a mărturisit că: „tatăl era beţiv, iar mama era prostituată. Tot timpul erau în casă bărbaţi şi
femei străini şi aveau loc activităţi sexuale extrem de libere, de toate tipurile, atât heterosexuale, cât şi homosexuale”
(Steele, 1997, p.84).
57
Gabriela IRIMESCU
58
Asistenţa socială a copilului maltratat
38
Narcisism – folosit iniţial în sensul restrictiv al unei perversiuni sexuale în care subiectul are ca obiect preferat
propriul corp, conceptul a fost dezvoltat mai ales de către psihanaliză. Freud a introdus acest termen în mod diferit în
funcţie de perioade şi de texte. Pentru el acesta a fost deopotrivă un concept teoretic care-i permitea să explice
psihoza, dar şi un concept clinic care descrie un ansamblu de atitudini umane dominate de două trăsături principale:
dezinteresul pentru lumea exterioară şi o imagine de self grandios. (Doron, Parot, 1999, p. 520)
59
Gabriela IRIMESCU
60
Asistenţa socială a copilului maltratat
61
Gabriela IRIMESCU
62
Asistenţa socială a copilului maltratat
comportament. Un copil care creşte într-un mediu unde cicăleala şi furia se transformă
în comportament agresiv va fi supus riscului de a deveni agresiv la maturitate.
Observarea comportamentului agresiv între părinţi, a intrigilor, răzbunărilor sunt
considerate cauze ale abuzului asupra partenerei şi copiilor. Abuzul este privit ca un
comportament dobândit şi datorat acţiunii unor factori, cum ar fi : recompensa
observată, experimentată, consecinţele comportamentului, caracteristicile observatorului
şi modelarea individuală a comportamentului, tiparele asociative (expunerea la
comportament agresiv depinde de indivizii cu care cineva se asociază). Bandura (1986,
1997) sugerează că sursa studiilor observaţionale se extinde nu numai la familia de
origine, ci cuprinde şi subcultura în care familia îşi duce traiul şi expunerea la violenţa
prin televiziune. Ideea că violenţa prin televiziune sau jocurile video îi învaţă pe copii să
devină agresivi este o problemă discutabilă. Freedman (1984, 1986) a concluzionat că
nu există nici o evidenţă clară a legăturii între vizionarea unor emisiuni TV şi
comportamentul agresiv exagerat, în timp ce Eron, Gentry şi Schlegal (1994) au arătat
că există o asociere, chiar controlând variabile cum ar fi: nivelul de educaţie, atitudinea
agresivă şi comportamentul părinţilor. Mai recent, cercetătorii în domeniu examinează
posibilitatea ca expunerea la violenţa prin televiziune şi jocuri video să acţioneze ca o
influenţă mediatică mai mult decât o legătură directă cauzală cu comportamentul
agresiv. Astfel, expunerea repetată, în timp, la violenţa prin televiziune, cinematograf,
sport, jocuri video şi video-clipuri ar cauza desensibilizarea. Aceasta, în combinaţie cu o
însumare a violenţei din societate, ar însemna o justificare a folosirii violenţei de către
individ. (Cunningham, Baker, Dick, Malla, Mazaheri, Poisson, 1998).
Goody (2003, p. 195) consideră că nonşalanţa cu care este tratată sexualitatea în
mass-media şi comercializarea la o scară tot mai mare a sexului şi pornografiei sunt
factori noi care pot duce la promovare unor practici alternative. Creşterea numărului
familiilor nucleare, a numărului de părinţi vitregi, separarea de rude a determinat ca
sancţiunile impuse în interiorul familiei împotriva relaţiilor abuzive să fie reduse, iar
„tentaţiile” să fie tot mai mari.
Explicaţiile socio-culturale, comparativ cu elementele psihopatologice,
focalizează atenţia asupra contextului în care s-a produs abuzul. Astfel, se realizează o
conexiune între incidenţa abuzului şi stressul social. Concluzia la care s-a ajuns în urma
unor studii realizate se referă la faptul că, în anumite subculturi, violenţa reprezintă o
modalitate de rezolvare a conflictului în familie. Părintele stresat datorită unui context
social-economic caracterizat prin deprivare socială (sărăcie, absenţa unei locuinţe
63
Gabriela IRIMESCU
corespunzătoare, mediu viciat) recurge la abuzul sau neglijarea copiilor. Riscul de abuz
asupra copilului este explicat ca fiind determinat mai mult de interacţiunea dintre stresul
social şi comportamentul parental. Aceste explicaţii nu includ părinţi care trăiesc în
condiţii minime de bunăstare, care sunt afectaţi de stresul social, dar care nu încetează
să fie buni părinţi şi să-şi respecte responsabilităţile parentale (Spânu, 1998, pp. 80-82).
Abuzul asupra copilului are loc în context social, iar pentru mulţi specialişti,
aceasta înseamnă identificarea şi examinarea riscului mare al vecinătăţilor, al mediului
social al familiilor care ajung la maltratarea copilului.
Garbarino (1997) a clarificat două înţelesuri ale „riscului mare”. Primul înţeles
se referă la zonele cu o rată absolut ridicată a maltratării copilului (bazată pe cazurile
per unitate ale populaţiei). În aceste populaţii proporţia familiilor afectate din punct de
vedere socio-economic este foarte ridicată. Copiii „costă prea mult” atunci când cei ce-i
îngrijesc nu pot face rost de venituri suficiente, iar copiii devin deliberat şi incidental
ţintele neglijării şi abuzului. Al doilea înţeles de „risc mare” însemna că o zonă/
regiune poate avea o rată mai mare de maltratare a copilului, rata care ar putea fi prezisă
doar pe baza caracterului socio-economic. Astfel, două zone cu profiluri socio-
economice similare pot înregistra rate foarte diferite în ceea ce priveşte maltratarea
copilului. În acest sens, o zonă este de „mare risc”, în timp ce alta este cu „risc scăzut”,
deşi ambele pot avea rate mai înalte de maltratare a copilului faţă de altele, mult mai
afluente.
Mare parte din variaţia între ratele comunităţii se leagă aşadar, de variaţiile
caracteristicilor socio-economice şi demografice.
Mecanismul producerii abuzului asupra copilului şi consecinţele nu diferă
fundamental de la o societate la alta. Ceea ce diferă sunt formele şi frecvenţa de
manifestare a maltratării copilului. Aceste elemente circumstanţiale sunt în relaţie cu
fundalul socio-economic şi cultural, care reprezintă unul din elementele de susţinere a
fenomenului.
În contextul social, riscurile pentru copii provin din interacţiunile părinţilor cu
proprii copii (principiul interacţiunii factorilor). Aceste interacţiuni sunt influenţate de
elementele microclimatului social şi nivelul de stres influenţat la rândul lui de factori
sociali independenţi de individ sau familie (Roth-Szamosközi, 1999, p. 169).
Dintre factorii de natură socială, sărăcia este cel mai des invocat în literatura de
specialitate, influenţând atitudinile parentale violente asupra copilului, relele tratamente,
64
Asistenţa socială a copilului maltratat
violenţa în instituţii şi comunităţi (Gill, 1970, Striefel et.all, 1998, Costin et.all., 1991,
Rotariu et.all., 1996).
Striefel et. all., (1998) arată că familiile sărace prezintă un risc crescut de abuz
asupra copilului datorită şi altor factori asociaţi sărăciei, cum ar fi: şomajul, deprinderile
inadecvate de administrare a veniturilor, dificultăţile de comunicare între soţi, nivelul
scăzut de şcolarizare, capacitate scăzută de a solicita ajutor, iar Costin et. all., (1991), în
urma cercetării realizate, susţin că relele tratamente împotriva copilului sunt de şapte
ori mai frecvente în familiile cu venituri mici decât în cele cu venituri ridicate. Gill
(1970), în studiile sale, consideră sărăcia ca factor declanşator al abuzului. Tot mai
mulţi cercetători ai fenomenului abuzului constată o pondere crescută a acestui fenomen
la familiile sărace şi cu mai mult de patru copii.
Pentru ţara noastră, cercetarea privind expunerea minorilor la abuz şi neglijare
(Rotariu et.all., 1996) arată că riscul de abuz asupra copiilor creşte o dată cu precaritatea
stării materiale a familiei. Procentul copiilor expuşi abuzului în familiile cu nivel socio-
economic scăzut este de aproximativ trei ori mai mare decât în familiile cu nivel socio-
economic ridicat, iar relele tratamente aplicate copilului sunt mai frecvente în familia cu
un număr mare de copii. Pedepsele fizice grave sunt aplicate de trei ori mai frecvent în
familiile cu patru şi mai mulţi copii faţă de cele cu un singur copil şi de două ori mai
frecvent decât în familiile cu doi copii (Rotariu et.all., 1996, p. 72).
Pauperizarea s-a făcut simţită la largi categorii de populaţie, dar mai ales în
familiile cu mai mulţi copii. Analizând situaţia familiei şi a copilului în România post
comunistă, Zamfir et.all., (1995) au prezentat date ale deteriorării situaţiei materiale,
numărul familiilor care au ajuns să trăiască sub limita de sărăcie fiind în creştere.
Ordinea ierarhică descrescătoare a nivelului material este: cuplul cu trei copii, familiile
monoparentale cu doi copii, familiile de pensionari cu copii, familia monoparentală cu
un copil, cuplul familial cu doi copii.
Analiza familiilor ce-şi maltratează copiii este concentrată asupra modului în
care ei luptă cu problemele sociale şi economice, pe lângă propriile lor probleme din
interiorul familiei. Deseori aceste familii au dificultăţi economice considerabile, se
confruntă cu o proastă acomodare, condiţii de muncă nesigure sau lipsa unui loc de
muncă etc. Un prim rol al sărăciei a fost pus în evidenţă de Gill (1970) din ale cărei
cercetări a reieşit că sărăcia creează stres şi limitează mecanismul imitării sociale, iar în
regiunile cu familii ce au un venit redus şi o rată mare a şomajului (Lutzer, 1998, apud.
Garbarino, 1976) creşte riscul abuzului asupra copilului.
65
Gabriela IRIMESCU
66
Asistenţa socială a copilului maltratat
III.4.Factori protectivi
39
Concept care descrie adaptarea reuşită după expunerea la factori de risc biologici şi/ sau psihosociali şi/sau
evenimente de viată stresante care implică expectaţia unei uşoare susceptibilităţi la viitori factori de stres (Werner,
1995)/caracteristică individuală în care intervin factori de protecţie care includ în acelaşi timp caracteristici
individuale şi caracteristici de mediu (Masten, Gramezy, 1985)/rodul unei dezvoltări pozitive care se desfăşoară în
faţă unei situaţii nefericite (Sandler et.all., 1997)/capacitatea de a face cât mai bine faţă unei situaţii dificile, de a
înfrunta condiţiile dezorganizate de viaţă, de a supravieţui şi de a se dezvolta, în ciuda unor resurse limitate şi a unui
mediu defavorizat (Barbarin, 1994 apud. Ionescu, coord. 2001, p. 98).
67
Gabriela IRIMESCU
68
Asistenţa socială a copilului maltratat
Efectele tragice ale abuzului asupra copilului pot fi generic descrise drept
consecinţe ale traumei. Conceptul de traumă este preluat din medicină, unde este
definit drept afecţiune corporală. În cazurile de abuz, termenul este folosit pentru a
arăta pericolul asupra funcţiilor psihologice, emoţionale, cognitive şi sociale, determinat
de comportamentul inadecvat al părintelui sau al persoanei de îngrijire.
Primele abordări ale specialiştilor în domeniul medical asupra relelor tratamente
aplicate copilului s-au axat în primul rând pe abuzul fizic şi s-au concentrat asupra
rănilor „deschise”, dând mai puţină atenţie repercusiunilor emoţionale, comparativ mai
subtile. Fracturile, rănile, arsurile, nu duc per se la probleme emoţionale, cognitive şi
sociale de lungă durată care să perturbe dezvoltarea unui copil. Efectul perturbator, din
punct de vedere psihologic, apare când rănile sunt provocate de persoana de la care
copilul aşteaptă siguranţă şi grijă, în aceste situaţii sursa de ajutor devenind sursă de
atac.
Multe dintre studiile psihologice şi psihiatrice asupra conceptelor de traumă şi
sindrom de stres post-traumatic40 au avut tendinţa de a exagera rolul etiologic al puterii
stimulilor, în timp ce se neglija importanţa capacităţii de a face faţă situaţiei.
Criteriile de diagnostic pentru stresul post-traumatic după DSM IV-TR, (2003,
pp. 467-468) sunt:
¾ expunerea la un eveniment traumatic ce prezintă următoarele caracteristici:
ameninţarea cu moartea, rănirea sau punerea în pericol a integrităţii psihice a propriei
persoane sau a celorlalţi. Răspunsul copiilor la aceşti stimuli a constat în trăirea
sentimentelor de teamă intensă, neputinţă sau groază, stări de agitaţie sau dezorganizare;
¾ evenimentul este retrăit în permanenţă: amintiri intruzive (la copii poate
surveni un joc repetitiv în care sunt exprimate teme sau aspecte ale traumei); vise
recurente şi coşmaruri (copiii pot avea vise terifiante fără un conţinut recognoscibil);
40
În anul 1980, prin includerea în manualul DSM-III (revizuit în 1987), s-a recunoscut sindromul de stres post-
traumatic (Post Traumatic Stres Disorder – PTSD) ca fiind o categorie aparte de diagnostic „oficial”, aplicabilă
copiilor care au suferit experienţe traumatice.
69
Gabriela IRIMESCU
70
Asistenţa socială a copilului maltratat
Adesea copiii generalizează stimulii care le produc frică, extinzându-i chiar la stimulii
neutri (de exemplu, frica de bărbaţi sau ceea de a intra în baie, în încăperi necunoscute,
de a se dezbrăca etc.). Răspunsurile caracteristice traumei de tipul II includ diminuarea
reactivităţii la lumea exterioară şi insensibilitatea psihică, auto-hipnoza şi disocierea,
dar şi furia. Copiii se străduiesc din răsputeri să uite de traumele lor cronice, să evite să
se gândească la ele sau să vorbească despre ele. Diminuarea reactivităţii la lumea
exterioară şi insensibilitatea psihică (încremenirea) semnifică desensibilizarea în faţa
durerii provocate de abuz. Acestea sunt, de fapt, reacţii de apărare ale copiilor, prin care
ei încearcă să uite de trăirile lor traumatice. Cele mai tipice exemple ale unor astfel de
traumatisme sunt abuzurile fizice şi sexuale repetate, trăite în primul rând ca experienţă
traumatică de tipul I, la care copilul-victimă se aşteaptă şi se teme de reapariţia acesteia.
Indiferent de tipologia realizată, traumele din copilărie au patru indicii în comun: a)
amintiri recurente compulsive: amintirile tactile, olfactive, acustice şi retrăirea vizuală;
b) „jocul traumatic”, când copilul repetă trăirea traumatică într-o secvenţă adesea
nesfârşită şi o reînscenare a aspectelor parţiale ale experienţei traumatice în pattern-uri
de comportament automatizate; c) angoase specifice traumei; d) atitudine alterată faţă
de oameni, de viaţă şi de viitor (Fischer, Riedesser, 2001, pp. 244-245).
Reacţiile copiilor la astfel de situaţii variază în mare măsură în funcţie de: tipul
de rele tratamente/ forma de abuz la care sunt supuşi, vârsta copiilor, capacitatea de
înţelegere a realităţii, ajutorul pe care îl primesc de la adulţii din mediul lor de viaţă,
caracteristicile evenimentelor traumatice (de exemplu, abuzul cronic va avea efecte mai
grave decât acte de abuz izolate), caracteristicile lor de personalitate, dependente, în
parte, de calităţile lor înnăscute de vulnerabilitate sau rezistenţă la stres. Apariţia unor
tulburări psihotice (halucinaţii, deliruri şi tulburări de raţionament) sunt mai probabile la
adulţii care au suferit abuzuri severe în copilărie. Astfel, halucinaţiile sunt mai frecvente
în cazul pacienţilor care au relatat experienţe de abuz sexual, în special la cei care au
trăit experienţa incestului, delirurile sunt mai frecvente la cei care au raportat abuzuri
fizice, abuzurile suferite în copilărie fiind predictori semnificativi ale tulburărilor
alimentare (bulimie şi anorexie), anxietate, depresie, dependenţă de alcool şi drog,
suicid (Bichescu, 2003, p. 240).
Putem spune că efectele abuzului şi neglijării asupra copilului se manifestă atât
pe termen scurt şi lung cât şi pe diferite planuri. Astfel: a) pe plan afectiv, copilul
dezvoltă un stil particular de ataşament, ataşamentul dezorganizat cu manifestări
simultane de afecţiune şi respingere (există o legătură între tipul de ataşament format în
71
Gabriela IRIMESCU
copilărie şi modul de relaţionare ca adult); copilul exprimă puţine afecte pozitive atât
cantitativ, cât şi calitativ, hipervigilenţă (stare de veghe exagerată ce exprimă o nelinişte
crescută şi căutarea permanentă de dovezi care să confirme ataşamentul părintelui,
rezultată din insecuritatea legăturilor afective), reactivitate crescută la stimuli agresivi,
reacţii inadecvate la anumite semne de afecţiune, nivelul de anxietate constant
ridicat/semne de depresie; b) dezvoltarea psihologică este puternic marcată de abuzul
suferit manifestându-se la nivelul comunicării41, relaţionării şi a nivelului intelectual,
regres în planul achiziţiilor cognitive, folosirea disocierii şi a negării ca mecanisme de
apărare a eului, stimă de sine scăzută, conflict emoţional insolvabil determinat de
păstrarea secretului abuzului, dezvoltarea unei patologii psihiatrice; c) pe planul
dezvoltării fizice/motorii, al autonomiei, tulburări non-organice, afecţiuni grave (de
exemplu, leziuni cerebrale, B.T.S.) sau infirmităţi; d) pe planul competenţelor sociale şi
a comportamentelor adaptative, existând riscul unor comportamente de tip delincvent,
tulburări de comportament/ comportament exploziv, comportament auto-distructiv, slab
comportament de contact (trăirile lor în relaţiile cu alţi copii şi adulţi sunt caracteristice
poziţiei de apărare), auto-izolare, suicid; e) pe plan şcolar, se observă scăderea
performanţelor şcolare, tulburări de atenţie, slabe achiziţii la nivelul scrisului, cititului şi
a calculului matematic, înţelegerea deficitară a sarcinilor, comportamente de retragere,
probleme de concentrare (hiperactivitate, hiperexcitabilitate), lipsă de cooperare
(sociomatricea îi prezintă pe aceşti copii ca fiind nepopulari/respinşi).
Kempe et. all. (1976) şi Killen (1998) au descris două strategii de supravieţuire
pe care le folosesc copiii în situaţiile de maltratare: „strategia exagerat de bine adaptată”
şi cea „hiperactivă şi distructivă”. Cei care aparţin primului grup se comportă astfel
încât să îndeplinească dorinţele şi aşteptările adulţilor. Ei sunt adesea hipersensibili la
semnalele trimise de adulţi, semnale legate de modul în care copilul ar trebui să se
comporte. Aceşti copii folosesc o mare parte din resursele proprii pentru a face faţă
acestor aşteptări. În primul caz avem de-a face cu „super-copii”, care pot demonstra
performanţe comportamentale peste nivelul lor de vârstă. Ei ştiu că trebuie să se
descurce singuri, să facă faţă singuri situaţiei anormale pe care o trăiesc. Abuzaţi de
către cei care ar avea datoria de a-i proteja, aceşti copii câştigă olimpiade, concursuri,
examene dificile şi cei din jur nu realizează suferinţa pe care o trăiesc (Killen, 1998).
41
Într-un procent de 57,4% s-au identificat dificultăţi de comunicare manifestate prin închidere în sine, exprimare de
tip inhibat cu repercusiuni asupra sferei afective (90% din cazuri au prezentat labilitate afectivă). Aceşti copii trec cu
uşurinţă de la o stare la alta, de la exuberanţă la tăcere, se supără repede, sunt suspicioşi (cu o rezistenţă scăzută la
frustrare sau uneori cu note autiste), făcându-i foarte dificili şi greu de suportat în colectiv (Abuzul şi neglijarea
copilului, Raport editat de Organizaţia „Salvaţi Copiii”, 2000).
72
Asistenţa socială a copilului maltratat
73
Gabriela IRIMESCU
74
Asistenţa socială a copilului maltratat
trebuie învăţaţi să-şi apere drepturile, copiii abuzaţi trebuie învăţaţi să deosebească
comportamentele afectuoase de cele sexuale, să li se ofere consiliere şi terapie susţinute
(Whitman, M., 1998).
Trăirea unor experienţe abuzive în copilărie poate duce la formarea unor copii
sau adulţi care nu ştiu prea multe despre ce înseamnă siguranţa şi recunoştinţa, părinţi
care nu sunt capabili să transmită propriilor copii ceea ce nu au primit ei înşişi şi copii
care sunt în pericol de a fi copleşiţi de sarcina creşterii şi educării generaţiei viitoare.
Abuzul afectează, aşadar, pe copilul şi pe adultul care şi-a trăit propriile neajunsuri,
frustrări sau speranţe spulberate.
75
Gabriela IRIMESCU
În sens larg, protecţia copilului reprezintă sistemul global prin care statul îşi
asumă responsabilitatea de a îngriji şi de a administra ceea ce este zilnic necesar
vieţii şi dezvoltării armonioase a copilului. Sistemul de protecţie a copilului se
referă la toate activităţile prin care nevoile copilului sunt satisfăcute de către
părinţi, tutori sau persoane de îngrijire, atât în familie, cât şi în instituţii de
ocrotire.
Activităţile de protecţie a copilului includ atât grija fizică (adăpost, hrană),
asigurarea sănătăţii, formarea de obişnuinţe (de la igiena personală până la
socializare), deprinderi de autocontrol (disciplină), accesul la educaţia, dragostea şi
grija celor ce îl îngrijesc, cât şi, pe alt plan, consilierea, tutela şi ajutorul în caz de
nevoie.
76
Asistenţa socială a copilului maltratat
Principii etice
77
Gabriela IRIMESCU
42
În literatura de specialitate, prima referire la procesul de ajutor aparţine lui Richmond (1917), mai târziu (1957)
Perlman descrie fazele de rezolvare a unei probleme de către client: studierea problemei şi a contextului care a
declanşat problema, diagnosticul rezultat în urma analizării problemei, tratamentul care presupune schimbarea şi
rezolvarea problemei. Plecând de la fazele procesului de ajutor descrise de Perlman, specialiştii în domeniu au
detaliat şi nuanţat etapele parcurse de către client împreună cu asistentul social după semnalarea problemei. Acestea
sunt: identificarea şi definirea problemei clientului şi a situaţiei problemă, culegerea datelor şi analiza situaţiei,
evaluarea problemei, stabilirea scopului şi a obiectivelor, elaborarea planului de viitor, iniţierea acţiunii pe baza
planului stabilit (intervenţia), monitorizarea progresului, atingerea scopului. Procesul de ajutor, deşi prezentat ca o
78
Asistenţa socială a copilului maltratat
suită de paşi, în realitate are forma unei spirale, cu reveniri la fazele anterioare şi reajustarea obiectivelor propuse
79
Gabriela IRIMESCU
care descriu cu acurateţe aceste două concepte. Cuvinte şi expresii care, fie
minimalizează, fie dramatizează experienţa pot crea impresia că nu se înţelege situaţia
copilului. Categorisind şi reacţionând la experienţa sau sentimentele copilului înainte ca
acesta să aibă şansa de a se exprima creează adesea confuzie şi copilul răspunde într-un
mod în care crede că se aşteaptă de la el. Este mai productiv să rugăm copilul să descrie
ce s-a întâmplat şi ce a simţit cu privire la experienţă, pentru a obţine un răspuns
adecvat.
Copiii şi părinţii au dreptul de a fi trataţi ca indivizi care au probleme şi
experienţe unice. Prin a face presupuneri şi a spune clientului ce simte, se ignoră nevoia
clientului de a fi tratat ca o persoană specială. A ruga clientul să confirme sau să infirme
o ipoteză determină clientul să simtă că este parte a unui experiment. Spunându-i unui
copil cum gândesc, simt sau se comportă toate victimele se diminuează sentimentul
copilului de integritate şi individualitate.
Deşi fiecare caz de abuz asupra copilului prezintă unicitatea lui, cunoştinţele
despre eficienţa intervenţiei sugerează câteva principii generale ce pot fi aplicate în
majoritatea situaţiilor (Saunders, Berliner, Hanson coord., 2003, pp. 106-109):
- experienţele copiilor abuzaţi trebuie conştientizate şi caracterizate drept ilegale,
dăunătoare, greşite în toate intervenţiile specifice abuzului asupra copiilor, familiei sau
agresorului. Abuzul asupra copilului nu este acceptat sau aprobat sub nici o formă, deşi
părinţii agresori au adesea motivaţii privind comportamentul lor abuziv, bazate, de cele
mai multe ori, pe ideile denaturate privind binele copilului. Argumentele trebuie lansate
împotriva acestor motivări şi nu împotriva persoanei;
- siguranţa fizică şi emoţională a copiilor trebuie asumată şi acordată pe toată
durata planificării intervenţiei. Ar fi bine ca siguranţa copilului să fie unul dintre
criteriile de aplicare a tratamentului;
- intervenţia sistematică trebuie să includă o examinare comprehensivă a duratei
de victimizare a copilului şi a istoriei traumei. O astfel de examinare nu este una
absolută, care conduce la acumularea datelor pentru o intervenţie legală, ci, mai
degrabă, este desemnată stabilirii istoriei relevante a copilului, identificării problemelor
pentru atingerea scopului (Sheafor, Horejsi & Horejsi, 1997; Miftode (coord.), 2004).
80
Asistenţa socială a copilului maltratat
ce vor fi ţintele intervenţiei; intervenţia sistematică privind părinţii şi copiii victime ale
abuzului trebuie să conducă prioritar la începerea terapiei;
- relatările copiilor şi ale părinţilor trebuie realizate din perspectivă sistematică, să
conducă la progres şi să ofere informaţii pe care să se bazeze revizuirea planurilor de
intervenţie;
- intervenţiile trebuie selectate şi adecvate problemelor identificate în relatările
copiilor şi părinţilor acestora;
- protocoalele de intervenţie cu suport empiric sunt de primă importanţă în
tratarea copiilor abuzaţi şi a părinţilor lor;
- intervenţiile asupra copiilor abuzaţi trebuie să fie acceptate. Astfel, ele trebuie
relatate în mod explicit şi direct cu referire atât la incidentele trăite de copil cât şi la
trăirile emoţionale, cognitive şi afective de care dă dovadă copilul, ca rezultate ale
abuzului. Comportamentele maladaptative, gândurile şi sentimentele relative la abuz
indică faptul că acestea trebuie să fie principalele obiective ale intervenţiei;
- copiii nu trebuie să fie supuşi terapiei specifice abuzului decât dacă terapeutul
este de acord că acel copil are o istorie a abuzului;
- terapia se poate adresa copilului abuzat, familiei, agresorului şi presupune
abordare individualizată, de grup sau familială;
- în majoritatea cazurilor, termenul pentru terapia acordată copiilor abuzaţi va
depinde de problemele prezentate şi diferenţele individuale ale copiilor;
- terapia trebuie aplicată restrictiv mediului cu cel mai mic impact asupra familiei;
- eficienţa pe termen lung şi bunăstarea copilului trebuie să constituie principiul
esenţial al întregii intervenţii;
- intervenţia trebuie să aibă drept obiectiv prevenirea viitoarelor probleme
asociate adesea cu istoria abuzului (de exemplu, abuz de substanţe, delincvenţă,
recidivă), ca şi reliefarea problemelor curente experimentate de copil;
- pe cât posibil, părinţii non-abuzivi trebuie incluşi în intervenţia în cazul copiilor
abuzaţi, în vederea dezvoltării abilităţilor de sprijin suport acordate copilului şi de
asigurare a unui mediu sigur pentru copil;
- părinţii agresivi, la indicaţia terapeutului, trebuie să beneficieze de tratament
specializat;
- când este posibil, intervenţiile trebuie să fie folosite pentru a îmbunătăţi calitatea
relaţiei părinte-copil în familiile abuzive;
81
Gabriela IRIMESCU
- dacă intervenţia nu este eficientă sau este dăunătoare, este necesară schimbarea
sau, după caz, întreruperea acesteia.
43
Tratament – „evoluţie, modificare, schimbare”, DEI, Editura Coresi, 1999, p. 1036.
82
Asistenţa socială a copilului maltratat
44
A se vedea importanţa consiliului de familie din Legea 217/2003 privind combaterea violenţei familiale.
83
Gabriela IRIMESCU
oferi ajutor, cât şi problemele familiilor şi ale copiilor din acea comunitate, luaţi
individual. Rolul pe care-l exercită un asistent social într-o echipă interdisciplinară
depinde de tipul de echipă. De exemplu, în cazul echipelor focalizate pe lucrul pe caz,
funcţia îndeplinită în echipă poate fi cea de evaluare (a se vedea anexa 6 privind
standardelor minime obligatorii pentru telefonul copilului), alţii realizând tratamentul
individual sau familial (a se vedea anexa 6 privind standardelor minime obligatorii
privind centrul de consiliere pentru copilul abuzat, neglijat şi exploatat). În general,
munca în echipa interdisciplinară denotă o anumită politică la nivel comunitar (a se
vedea anexa 6 privind standardelor minime obligatorii privind centrul de resurse
comunitare pentru prevenirea abuzului, neglijării şi exploatării copilului).
Asistenţii sociali cu experienţă în relaţionarea interpersonală şi individuală pot
avea o serie de funcţii în echipă. În comunităţile mici se pot ocupa de evaluare, dar şi de
tratament, în timp ce în comunităţile mai mari tratamentul poate cădea în sarcina altor
asistenţi sociali. Asistenţii sociali pot avea experienţă directă cu familia, faţă de alţi
membri din echipă şi, în general, în responsabilitatea lor cade stabilirea cauzalităţii, a
factorilor de risc sau declanşatori ai situaţiei abuzive, întocmirea evaluării sociale. În
multe comunităţi, asistenţii sociali sunt cei care deţin cele mai multe informaţii despre
evoluţia şi psihopatologia copilului şi a familiei spre deosebire de alte persoane
implicate. Asistentul social a fost pregătit să privească un caz din perspectivă
ecosistemică, să includă familia în comunitate şi individul în familie, abordare ce poate
avea rol crucial în realizarea şi implementarea planurilor de tratament/intervenţie (Salus,
DePanfilis, 2003).
Pe de altă parte, asistenţii sociali din serviciile de protecţie a copilului sunt
împuterniciţi să facă totul la modul amplu. Ei trebuie să aibă relaţii şi cu copiii, dar să
intervină şi în familiile acestora. Ei trebuie să monitorizeze situaţiile pentru a vedea
dacă copiii sunt în siguranţă şi să decidă în ce priveşte schimbarea atitudinii şi
reintegrarea copiilor. Trebuie să coordoneze şi implicarea altor instituţii/ ONG-uri în
familie şi să pregătească fiecare caz pentru instanţă, toate implicând un bagajului mare
de muncă. De asemenea, majoritatea specialiştilor din sistemul de protecţie a copilului
se ocupă de clienţi involuntari care necesită o abordare intensivă şi extensivă, iar pentru
ca intervenţia să fie eficientă, cazurile ar trebui să fie mai puţin grave şi nu mai grave
decât un caz obişnuit. (Goldman, Salus, Wolcott, Kennedy, 2003). De asemenea, apar şi
multe activităţi birocratice şi de secretariat ce trebuie realizate, de aceea specialistul din
domeniul protecţiei copilului abuzat se confruntă nu doar cu stresul zilnic cauzat de
84
Asistenţa socială a copilului maltratat
această categorie de clienţi ci duce şi o luptă constantă pentru a face sistemul compatibil
cu necesităţile clienţilor. Asistenţii sociali cu abilităţi de organizare şi de administrare ar
trebui implicaţi în mobilizarea resurselor comunităţii, în vederea realizării programelor
de prevenire a abuzului şi neglijării copilului în familie. Strângerea de fonduri,
recrutarea de personal, organizarea de programe de instruire şi seminarii educative,
supervizarea în echipă, stabilirea liniei de comunicare cu instituţii de referinţă, toate
acestea intră în abilităţile asistentului social. Poate de aici şi diferenţa foarte mare dintre
rolul asistentului social şi al celorlalţi profesionişti implicaţi în echipa interdisciplinară,
care îşi exercită rolul pe o fază sau alta a cazului. Faptul că asistentul social are, de
obicei, o istorie experimentată cu familia şi faptul că prospectează implementarea
planului de viitor, poate declanşa în echipă tensiuni şi conflicte dacă nivelul lor de
pregătire şi încrederea nu este ridicat sau dacă membrii au păreri foarte bune despre
munca lor. Planurile propuse de echipă, care pot fi „uşor de zis, greu de făcut”, trebuie
să fie puse într-o perspectivă realistă, iar aceasta o face, de regulă, asistentul social
(Ziefert, Faller, 1981, pp. 208-209).
Modele de intervenţie
85
Gabriela IRIMESCU
86
Asistenţa socială a copilului maltratat
părinţilor prin reţea, munca terapeutică cu aceste familii poate face să crească
dependenţa lor de terapeut, iar acesta se va găsi în situaţia de a fi unica „reţea socială a
familiei”, făcând astfel să sporească starea de neputinţă a familiei. Construirea reţelei
sociale în jurul cazului presupune implicarea nu numai a serviciilor sau a
profesioniştilor, ci şi a persoanelor din afara sistemului interinstituţional (persoane din
mediul de viaţă al copilului). Intervenţia în reţea presupune o evaluare continuă realizată
prin supervizare. Analizând cazurile apărute în comunitate, nevoile şi resursele
disponibile, barierele care apar în intervenţie, specialiştii care alcătuiesc aceste reţele au
următoarele roluri: identificarea şi iniţierea verigilor absente din reţeaua serviciilor de
intervenţie, planificarea unei politici de îmbogăţire a resurselor existente la nivelul
comunităţii, chestionarea eficientă a cadrului legislativ existent (Killén, 1998, p. 197).
87
Gabriela IRIMESCU
88
Asistenţa socială a copilului maltratat
a) Semnalarea abuzului
A semnala situaţia unui copil abuzat înseamnă deja a-l proteja. Pentru a găsi o
soluţie corespunzătoare în faţa unei situaţii de risc şi/ sau de abuz trebuie ca aceasta să
fie semnalată mai întâi serviciilor competente. În practică însă un număr semnificativ de
cazuri nu sunt semnalate sau sunt semnalate prea târziu, atunci când consecinţele asupra
copilului sunt deja prea grave sau chiar ireversibile.
Dintre factorii care sunt în relaţie cu semnalarea45, pot fi enumeraţi: factorii de
tip legal, caracteristicile profesionistului (formaţia profesională); experienţele anterioare
45
Milner, Murphy, Valle, Tolliver, (1998, pp. 76-78) în studiul lor realizează o sinteză a acestor influenţe, bazându-se
pe studiile colegilor susţin că: specialiştii care manifestă o mare toleranţă faţă de disciplina fizică reprezintă un mic
procent din totalul profesioniştilor care raportează cazurilor de abuz fizic (Johnson şi Clasen, 1985); specialiştii
femei, în comparaţie cu bărbaţii erau mai dispuşi să raporteze abuzul sexual produs asupra copilului (Attias şi
Goodwin, 1984 şi Crenshaw, Lichtenberg şi Bartell, 1993); specialiştii din domeniul protecţiei copilului şi cei din
89
Gabriela IRIMESCU
Validarea
abuzului
Analiza situaţiei Copilul este în Înregistrarea abuzului
semnalate situaţie de risc la Serviciul pentru
Copilul Abuzat şi
Neglijat
Invalidarea
abuzului
Agresarea copilului
Nu se contactează
Copilul nu a Serviciul pentru Copilul
Identificarea
fost abuzat Abuzat şi Neglijat
cauzelor
După dezvăluirea abuzului, reacţiile familiei sunt diferite; pentru unele familii
apare ameninţarea destrămării imediate a familiei, se instalează o criză familială de
intensitate maximă cu distrugerea relaţiilor de familie şi a imaginii de sine idealizate, în
timp ce pentru altele este doar o nouă problemă pe care alţii o vor rezolva, nu se
domeniul sănătăţii mintale erau mai convinşi în ceea ce priveşte producerea abuzului decât specialiştii din alte
domenii, de exemplu juriştii (Boat şi Everson, 1988).
90
Asistenţa socială a copilului maltratat
instalează situaţia de criză, familia având tendinţa de a restabili imediat modelul familial
anterior (Furnis, 1995, p. 57).
b) Evaluarea iniţială
46
Standardul minim pentru Serviciul Intake, se află încă în dezbatere pe site-ul ANPCA
91
Gabriela IRIMESCU
47
Dacă părinţii nu se opun mutării copilului, măsura se poate aplica imediat, iar dacă părinţii se opun mutarea se
92
Asistenţa socială a copilului maltratat
49
Informaţiile obţinute şi deciziile luate pot fi influenţate de intervievator, în plus, teoria interacţionistă susţine că
răspunsurile obţinute sunt social construite şi mult afectate de factori precum caracteristicile intervievatorului,
afilierea profesională, genul, convingerile personale. Milner, Murphy, Valle, Tolliver, (1998, pp. 76-78) în studiul lor
realizează o sinteză a acestor influenţe, bazându-se pe studiile colegilor susţin că: specialiştii care au fost abuzaţi
sexual şi/ sau fizic atunci când erau mici sunt mai pregătiţi să înţeleagă afirmaţiile despre abuzul produs asupra unui
copil (Nuttal şi Jackson, 1994); specialiştii care plecau de la convingerea că un copil nu minte în ceea ce priveşte
producerea abuzului sexual faţă de specialiştii cu convingeri neutre, puteau fi mai lesne convinşi de veridicitatea
producerii abuzului (Kendal-Tackett şi Watson ,1991); femeile care realizau interviurile, în comparaţie cu bărbaţii
prezentau reacţii emoţionale mai puternice la dezvăluirea abuzului fizic şi sexual produs asupra copilului (Hazzard şi
Rupp, 1986); studentele manifestau convingeri pro-sociale, atitudini şi reacţii emoţionale mai puternice faţă de abuzul
sexual (Wellman, 1993). Autorii mai sus menţionaţi au arătat că şi caracteristicile victimei influenţează intervievarea
şi anume, Waterman şi Foss-Goodman (1984) au relatat că abuzul sexual asupra băieţilor era considerat mult mai
grav decât abuzul sexual asupra fetiţelor; Muller, Caldwell şi Hunter (1993) care le-au cerut studenţilor să evalueze
abuzul fizic din prisma interacţiunilor părinte-copil, au descoperit că băieţii primeau un blam mai mare decât fetiţele,
iar consecinţele considerate mai grave dacă abuzatorul era un bărbat; iar Dukes şi Kean (1989) au raportat că fiicele,
în comparaţie cu fii, în cazurile de abuz fizic erau considerate mai inocente, iar băieţii mai blamaţi.
94
Asistenţa socială a copilului maltratat
despre starea copilului şi despre situaţia familială; persoane care locuiesc împreună cu
familia; relaţia copilului cu fraţii, familia extinsă şi/ sau alte persoane semnificative;
percepţia copilului asupra relaţiilor dintre membrii familiei; percepţia copilului despre
cum se rezolvă problemele familiale; sentimentele şi relaţia copilului cu părinţii şi fraţii;
comportamente sau sentimente neobişnuite sau nepotrivite; descrierea (observarea)
vecinătăţii, resurse disponibile şi gradul de violenţă.
50
Copiii au nevoie de permisiunea de a comunica. Copiii au nevoie să simtă că pot avea încredere să dezvăluie
abuzul fără a fi respinşi sau pedepsiţi de familie sau de profesionişti. Trebuie acordată atenţie următoarelor aspecte:
caracterul secret al celor întâmplate, teama de a nu fi crezuţi, teama de ameninţările de a nu spune nimic, anxietăţi
legate de consecinţele dezvăluirii pentru copil şi pentru familie, teama de pedeapsă şi de respingere din partea
familiei şi a specialiştilor, în cele din urmă trebuie să dăm permisiunea explicită de a comunica. În situaţiile de abuz
sexual mai întâi trebuie să-i transmitem copilului mesajul că: „ştiu că are loc abuzul sexual şi că îţi este teamă să
dezvălui acest secret.” (mesaj ce vizează sindromul de păstrare a secretului). Al doilea pas este un proces mai
95
Gabriela IRIMESCU
complex, indirect şi interacţional, al cărui scop este mesajul „ştiu că ştii că eu ştiu că îţi este teamă şi de ce îţi este
teamă”. O altă modalitate de transmitere a mesajului prin care se dezvăluie secretul este folosirea celei de-a „treia
persoane” sau prin povestirea despre „celălalt copil” sau putem arăta copilului filme de prevenire, ca modalitatea
de a da permisiunea să se vorbească de abuzul care a avut loc. A da unui copil permisiunea psihologică explicită de a
comunica despre abuzul sexual este o pre-condiţie necesară pentru interogatoriul legal şi ulterior pentru dezvăluirea
secretului. Din momentul în care copilul recunoaşte că a avut loc abuzul sexual şi începe să-şi spună propria poveste,
trebuie aplicate imediat regulile de culegere a informaţiilor factuale. Aşa cum, am arătat deja, între acordarea
permisiunii de a vorbi şi interogatoriul legal există o relaţie complementară. Copilul mai poate necesita permisiunea
explicită de recunoaştere a abuzului sexual ca realitate psihologică atunci când abuzul a fost recunoscut doar legal,
fără a avea loc întâlnirea de stabilire a responsabilităţilor cu familia, dă copilului permisiunea deschisă şi explicită de
96
Asistenţa socială a copilului maltratat
o persoană de acelaşi sex, se recomandă crearea unei situaţii care să-i ajute să înţeleagă
ce se aşteaptă de la ei. Ca atare, utilizarea jocului, a desenului pentru a provoca reacţii
de răspuns este bine venită (Chelcea, 2001, p. 132).
Chiar dacă sunt confruntaţi cu evidenţa existenţei abuzului, copiii neagă că
acesta ar fi avut loc. Totuşi, copiii de vârstă şcolară descriu abuzul în eseuri, copiii de
vârstă preşcolară în desene, iar copiii aflaţi în terapie - prin aluzii verbale directe sau
indirecte la experienţa lor de abuz. În momentul în care se observă că un copil comunică
realitatea abuzului trebuie să se realizeze schimbarea de la „modul de interpretare” la
„modul de investigare”. În cadrul primului proces avem tendinţa de a da un înţeles
evenimentelor, în timp ce în cadrul celui de al doilea dorim obţinerea de informaţii
factuale. Copilul abuzat care comunică secretul ştie foarte bine ce înseamnă
comunicarea secretă, dar el nu are încredere în noi că înţelegem aspectele ascunse. De
obicei, copiii selectează o anumită persoană ca „persoană de încredere” căreia îi
încredinţează astfel de decizii. Apoi, copiii nu dezvăluie secretul dacă alte aluzii au fost
respinse sau neglijate. Aşadar, faptul de a nu prelua un mesaj secret despre abuz la
nivelul realităţii contribuie la întreţinerea de către profesionist a caracterului secret al
abuzului. Factorii de motivaţie ai profesioniştilor: capacitatea de a face faţă personal
problemelor de abuz şi de găsi sprijin profesional; cunoştinţele, abilităţile şi deprinderile
specifice dobândite în instrumentarea cazurilor; bază materială, infrastructură, spaţiu
unde pot fi oferite aceste servicii contribuie la calitatea evaluării.
Metodele de evaluare de tipul testelor proiective sunt adecvate în scop
orientativ, dar nu suficiente pentru a face aprecieri de mare fineţe şi, de aceea, trebuie
integrate în diagnosticul multidimensional.
Desenul liber sau tematic constituie o modalitate eficientă de evaluare a
personalităţii în formare a copilului şi a problemelor sale emoţionale, precum şi a
relaţiilor sale cu familia, a traumelor pe care, eventual, le-a suferit, a nivelului de
anxietate, a capacităţilor şi dificultăţilor sale de a se adapta la mediul social.
Mecanismul psihologic prin care conflicte inconştiente nerezolvate, probleme
incomunicabile, atitudini şi sentimente faţă de persoanele importante din viaţa sa,
frustrări şi anxietăţi, blocaje şi suferinţe reprimate sunt dezvăluite îl constituie proiecţia.
Astfel, problemele ascunse, neconştientizate, reprimate sau negate, sunt exprimate într-o
manieră simbolică, adesea transparentă. Personajele unei poveşti inventate de copil,
dramatizate de el, prin jocul cu păpuşi sau redate grafic, sunt investite cu semnificaţii,
a vorbi despre abuz, fapt care este pre-condiţia pentru capacitatea copilului de a beneficia de terapiile ulterioare
97
Gabriela IRIMESCU
(Furnis, 1995).
98
Asistenţa socială a copilului maltratat
cum i-ar plăcea lui acum. Orice omisiune sau deformare a unui personaj într-un sens sau
altul ne oferă informaţii din punct de vedere al cunoaşterii lumii sale interioare, dar şi al
comportamentului său în raport cu aceste personaje ce exprimă simbolic realitatea
relaţiilor sale cu familia (Davido, 1998).
O altă metodă specifică în cazurile de evaluare a copiilor victime ale abuzurilor
este cea a folosirii păpuşilor anatomice (Lopez, 2001).
Ele sunt deosebit de utile în cazurile copiilor cu vârsta cuprinsă între 5 şi 7 ani,
care au suferit abuzuri sexuale. Avantajul acestei metode este de a ajuta intervievatorul
să clarifice părţile corpului denumite de copil cu nume care sunt adesea confuze. De
asemenea, folosirea acestor păpuşi neacoperite de haine pot orienta atenţia asupra
atingerilor şi durerilor copilului la nivelul diferitelor segmente ale corpului. Folosirea
păpuşilor anatomice facilitează rememorarea evenimentelor petrecute în mod real pe
parcursul vieţii copilului şi nu stimulează fantezia lor sexuală (Jones, 1999).
Ele se recomandă a fi folosite după ce copilul a dezvăluit abuzul sexual, pentru
a-l ajuta să reprezinte detalii dificile de exprimat verbal, ca de exemplu poziţia sa în
timpul abuzului. Uneori, ele sunt folosite pentru a explora posibilitatea comiterii
abuzului asupra copilului, prin adresarea unor întrebări de tipul: Cum numeşti această
parte a corpului?/ S-a întâmplat vreodată să fii atins acolo?/ S-a întâmplat vreodată să-ţi
fi provocat cineva vreo durere în acea zonă?/ Cine a fost acea persoană?. (Faller, 1993)
Jocul liber al copilului este şi el un mijloc de observare a preocupărilor acestuia.
Evaluatorul poate intra în jocul copilului, prin construirea unor scenarii care reproduc
activităţi cotidiene ca luarea mesei, baia, statul pe oliţă, pregătirea pentru culcare etc.
Copilul poate fi invitat să demonstreze prin jocul cu păpuşile sau figurinele de animale
cum sunt ele spălate de mama sau tata, cum şi unde sunt culcate, când se trezesc şi altele
asemenea. Unii copii se arată înfricoşaţi în unele din aceste situaţii şi proiectează prin
intermediul figurinelor folosite propriile lor experienţe (nu lasă păpuşile să doarmă, le
pedepsesc, le ameninţă cu pedepse pe care le-au trăit şi ei). Se va semnala anxietatea,
agresivitatea, frica sau evitarea exprimată de copil, dar jocul va demonstra existenţa
abuzului numai atunci când copilul va face efectiv demonstraţia relelor tratamente la
care este supus. În majoritatea cazurilor, jocul este un element esenţial în efortul
profesionistului de a câştiga încrederea copilului, iar elementele proiective care pot
indica maltratarea copilului sunt puncte de pornire importante pentru relevarea
circumstanţelor faptice ale situaţiei de maltratare (Cattanach, 1992).
99
Gabriela IRIMESCU
Intervievarea fraţilor
Scopul acestor interviuri este de a evalua nivelul de vulnerabilitate a fraţilor, de
a culege informaţii despre natura şi gravitatea abuzului şi de a obţine informaţii
suplimentare cu privire la familie - informaţii utile în evaluarea riscului de abuz asupra
copilului identificat şi a fraţilor săi. Exemple de informaţii pe care un manager de caz
trebuie să le obţină de la fraţi: caracteristicile, comportamentele şi sentimentele fraţilor;
informaţii despre presupusul abuz; dacă au fost şi ei abuzaţi şi dacă da, cum, unde, când,
cât de des şi pentru cât timp; alte informaţii despre părinţi (de exemplu sentimente şi
comportamente frecvente, probleme, măsuri disciplinare şi relaţiile părinţilor în afara
căminului); alte informaţii despre funcţionarea familiei, dinamica şi caracteristicile ei;
informaţii care nu au putut fi obţinute de la copilul identificat sau confirmarea unor
informaţii culese în timpul interviului iniţial de la copilul identificat (DePanfilis, Salus,
1992, pp. 26-27).
100
Asistenţa socială a copilului maltratat
101
Gabriela IRIMESCU
următorii paşi, inclusiv dacă vor beneficia de asistenţă sau dacă va fi nevoie de
intervenţia tribunalului, a demonstra apreciere pentru participarea la acest proces.
Întrunirile grupului familial (Spânu, 1998) reprezintă o întâlnire între părinţi,
copii şi rude în cadrul căreia sunt abordate dificultăţile cu care este confruntată familia,
întrunirea fiind organizată şi monitorizată de asistentul social. Responsabilitatea
acestuia constă în colectarea informaţiilor despre familia cu probleme de la instituţiile
implicate în rezolvarea cazului. Pe lângă membrii familiei, sunt invitaţi la întrunirea
grupului familial o serie de profesionişti care îşi expun punctul de vedere propriu din
perspectivă profesională. Întâlnită în literatura de specialitate şi sub denumirea de
conferinţă familială, întâlnirea familială sau presupune parcurgerea a trei etape: în prima
etapă, discutarea problemei în comun, de către membrii familiei; în etapa a doua,
discutarea problemei în comun, de către profesionişti (profesori, medici, avocaţi,
logopezi, psihologi, poliţişti etc.); în etapa a treia, după retragerea profesioniştilor, sunt
reluate discuţiile, stabilindu-se strategiile de rezolvare a problemelor. Întâlnirile
grupului familial: accentuează discreţia şi, de obicei, nu se finalizează cu o trimitere a
cazului în instanţă, acolo unde pare a fi necesar; orientează familia spre detectarea şi
utilizarea punctelor puternice şi a resurselor pe care le deţine şi, în funcţie de acestea, se
elaborează planuri pentru ameliorarea situaţiei şi pentru noi abordări; permite
organizarea întâlnirilor în mod corespunzător normelor culturii de origine a familiei;
maximizează responsabilitatea adulţilor, iar pentru copiii din familie are valoare
terapeutică; dezvoltarea capacităţii familiei de a decide asupra unor probleme proprii
prin utilizarea resurselor existente. Modelul se fundamentează pe convingerea că familia
are propria motivaţie de a-i proteja pe membrii săi, mai mult decât orice instituţie,
reechilibrându-se competenţa cu încrederea acordată de membrii familiei unii altora
(Bragg, 2003).
Evaluarea familiei după modelul sistemic se bazează pe interviul sistematic cu
toţi membrii familiei şi urmăreşte, în primul rând, depistarea acelor atitudini dominante
care pot conduce la vătămarea copilului, iar în al doilea rând evaluarea resurselor
energetice, de suport intern sau extern ale familiei. Informaţiile privind aceste domenii
enumerate pot fi obţinute atât prin formularea unor întrebări adresate direct persoanelor
implicate în relaţii abuzive, cât şi prin observarea directă a stilului lor parental.
102
Asistenţa socială a copilului maltratat
51
Kohn, R. şi Negre, P. (1971) notau că termenul de observaţie desemnează o etapă iniţială a cunoaşterii (faza
exploratorie), un tip de acţiune realizată de cel care observă (colectarea datelor), datele colectate şi produsul final
(Chelcea, 2001, p. 146).
52
În plus, Tnteur, Ewigman, Peterson şi Hosokawa (1995) au propus o matrice de observaţie maternală şi o scală de
interacţiune mamă-copil prin care se pot evalua, prin observaţie, comportamentul părintelui ca fiind abuziv sau non-
abuziv (Milner, Murphy, Valle, Tolliver, 1998, p. 80).
103
Gabriela IRIMESCU
c) Intervenţia
104
Asistenţa socială a copilului maltratat
care familia le-a primit după semnalare, precum şi de gradul de risc la care este supus
copilul. Ideal, ar trebui să existe o altă persoană care să diagnosticheze cazul în timpul
etapei de evaluare iniţială, alta decât asistentul social care lucrează cu copilul. Acest
punct generează emfază, deoarece, într-o anumită eventualitate nevoia unei aprecieri
iniţiale şi a alteia ulterioare pot fi trecute cu vederea şi se ajunge uneori la lipsa unui
plan coerent de intervenţie (Faller, coord., 1981).
Copiii victime ale abuzului au adesea istorii complicate ale victimizării şi
traumei şi prezintă o varietate de probleme şi deficienţe ce pot sau nu pot fi rezultate
directe ale abuzului. Istoriile complexe şi prezentările multor probleme constituie
piedici pentru mulţi practicieni, nu de multe ori fiind în faţa dilemei: intervenţie
secvenţială sau unitară?
Intervenţia în cazul abuzului asupra copilului este una sistemică, copilul fiind
parte a sistemului familial, accentul punându-se pe modificarea relaţiilor copilului cu
ceilalţi membri ai sistemului. Intervenţia se centrează pe următoarele două direcţii:
juridic (stabilirea unei măsuri de protecţie a copilului şi stabilirea unei măsuri corective
pentru abuzator) şi recuperator (centrată pe copil, pe abuzator, pe familie).
Rezultatul optim în cazul copiilor supuşi unor rele tratamente de către proprii
părinţi ar fi ca, după intervenţia în familie, aceasta să rămână intactă şi copilul să poată
trăi în siguranţă, cu un bun suport emoţional, în cadrul propriei familii. Aceasta depinde
însă de o serie de factori care privesc: părintele abuzator (gravitatea abuzului comis,
măsura în care părintele acceptă responsabilitatea faptelor comise, numărul şi
severitatea celorlalte eventuale probleme ale sale - alcoolism, comportament violent,
boală psihică, deficienţă mentală) şi părintele care nu a comis abuzul, părintele de
suport (modul de reacţie în urma descoperirii comiterii abuzului asupra copilului,
calitatea relaţiei sale cu victima, dependenţa sa de persoana care a comis abuzul,
numărul şi severitatea celorlalte eventuale probleme ale sale - alcoolism, comportament
violent, boală psihică, deficienţă mentală). Pe baza analizei se pot desprinde
următoarele tipuri de decizie: familia rămâne intactă; agresorul este separat de familie;
copilul este plasat temporar în afara familiei; copilul este definitiv îndepărtat din familie
(Roth-Szamosközi, 1999, apud. Faller, 1993).
105
Gabriela IRIMESCU
Agresor
Informaţii pozitive Informaţii negative
Părintele Informaţii Tipul I – Familia rămâne intactă Tipul II - Agresorul este separat
care oferă pozitive de familie
suport Obiective:
reducerea la minimum a riscului Obiective:
repetării abuzului de către făptuitor prin terapie individuală pentru
îndepărtarea acestuia de lângă copil şi copilul abuzat;
acordarea unei terapii individuale; terapie individulă cu
terapie individuală pentru copilul părintele care oferă suport
abuzat; copilului;
terapie individuală cu părintele terapie individuală cu
care oferă suport copilului; părintele făptuitor.
terapia cuplului: între persoana
făptuitoare şi persoana care oferă
suport;
reunirea familiei şi continuarea
terapiei familiale.
Informaţii Tipul III - Copilul este plasat temporar Tipul IV - Copilul este definitiv
negative în afara familiei îndepărtat din familie
Obiective: Obiective:
terapie individuală pentru copil, decăderea din drepturile
suport pentru trauma suferită şi pentru părinteşti;
separarea de părinţi; terapia individuală a
terapie individuală pentru ambii copilului;
părinţi; terapie pentru părinţii
reabilitarea părintelui care nu a substitut.
comis abuzuri va permite revenirea
copilului în familia proprie şi
reevaluarea situaţiei;
terapia cuplului;
terapia familiei;
reunificarea graduală a familiei.
106
Asistenţa socială a copilului maltratat
107
Gabriela IRIMESCU
108
Asistenţa socială a copilului maltratat
109
Gabriela IRIMESCU
– atât cele noi, cât şi cele vechi – care oferă o imagine mai clară a fenomenului la
nivelul comunităţii); capacitatea părinţilor de a satisface nevoile de bază ale copilului:
se va realiza în special evaluarea părinţilor cu deficienţe fizice sau mentale şi a
părinţilor care sunt dependenţi de alcool sau drog; disponibilitatea părinţilor de a oferi
ajutor suplimentar: se va urmări cine stă cu copilul în timpul cât părinţii sunt la serviciu
sau după ce copilul vine de la şcoală. În timpul plasamentului, este necesară
desfăşurarea unui plan de intervenţie destinat îmbunătăţirii relaţiei copil-părinte după
reîntoarcerea copilului în familia naturală. Acest plan trebuie să cuprindă: durata
plasamentului, achiziţiile părinţilor în această perioadă, acţiunile specifice cu părinţii
naturali şi cu părinţii de plasament, în scopul pregătirii copilului pentru reîntoarcerea sa
în familie, iar în tot acest timp familia naturală va fi monitorizată, evaluându-se gradul
de progres (Ionescu, 2001).
Sprijinirea familiilor de plasament în îngrijirea copiilor abuzaţi sau neglijaţi se
bazează pe următoarele principii: un copil ar putea avea nevoie de o familie substitut
oferită de serviciile sociale, atunci când nici părinţii naturali, nici familia extinsă nu pot
satisface nevoile de dezvoltare ale copilului; familia de plasament trebuie să fie o
familie sigură, stabilă şi protectoare; atenţia familiei de plasament trebuie concentrată
asupra satisfacerii nevoilor imediate ale copilului, sprijinind evoluţia familiei naturale a
copilului şi reîntoarcerea copilului în această familie atunci când va fi posibil; datorită
faptului că familia de plasament devine parte a familiei extinse a copilului, aceasta
trebuie să negocieze relaţiile care sprijină părinţii naturali şi scopurile plasamentului;
fiecare familie este diferită – mutarea într-o altă familie constituie întotdeauna un şoc
cultural pentru copil; asemănările etnice şi culturale, precum şi relaţiile continue dintre
familii fac mai uşoare schimbările atât pentru copil, cât şi pentru familii; fiecare copil
are dreptul să primească îngrijire şi servicii adecvate şi are dreptul de a fi pregătit
pentru autonomie şi pentru o viaţă independentă (Cairns & Cairns, 2003).
În ciuda faptului că se încearcă o îmbunătăţire a situaţiei copilului, unii părinţi
nu sunt capabili să le asigure o îngrijire corespunzătoare. În aceste situaţii, trebuie să se
asigure un alt mediu de îngrijire. Atunci când se crede că părinţii vor fi în stare în
curând să asigure copilului îngrijirea corespunzătoare, sunt necesare scurte plasamente.
În separare sunt importante câteva aspecte şi anume (Killén, 1998, pp. 419-433):
separarea de părinţi, comunicarea deciziei de separare, exprimarea sentimentelor cu
privire la separare, exprimarea sentimentelor de vinovăţie si reducerea lor, pregătirea
teoretică a copilului în legătură cu plasamentul, întâlnirea cu părintele de plasament.
110
Asistenţa socială a copilului maltratat
Munca cu copilul care trece prin procesul de separare de părinţi şi angajare în relaţia cu
noii săi ocrotitori este foarte importantă, copilul traversând o perioadă de criză, iar
ajutorul pe care copilul îl primeşte în această perioadă, are consecinţe asupra dezvoltării
sale viitoare. Comunicarea deciziei cu privire la plasament nu trebuie adusă la
cunoştinţa copilului de către părinţi. Aceştia, de multe ori fiind într-o criză, vor
comunica această hotărâre din punctul lor de vedere, într-un mod în care ei apar într-o
lumină favorabilă. Ei pot nega realităţile şi pot promite copilului alte soluţii, prin
aceasta ei accentuând anxietatea şi vinovăţia copilului, în plus atunci când copilului i se
spune hotărârea luată, de separare de părinţi, el trebuie ajutat să-şi exprime sentimentele
în legătură cu acest lucru. Este important ca la întrebările adresate de copil (verbale sau
exprimate indirect prin joc) să i răspundă cu sinceritate şi sa se reducă, pe cât posibil,
sentimentul de vinovăţie şi responsabilitate. În funcţie de vârsta sa copilul poate fi ajutat
printr-o poveste care îi ilustrează situaţia sau prin joc (de exemplu, „Micul ursuleţ va fi
plasat într-o casă, iar el este supărat pe el însuşi şi crede că este vinovat de acest lucru.
Mama lui spune că nimeni nu este vinovat. Lucrurile au luat această întorsătură
deoarece ea nu a învăţat niciodată să-l îngrijească bine şi acum ea dorea ca el să meargă
la această casă pentru ca acolo să primească o îngrijire bună şi să fie din nou fericit”).
Aceste comunicări trebuie repetate în diferite moduri, cu speranţa că mai devreme sau
mai târziu copilul va fi capabil să integreze mesajul în percepţia pe care o are despre
sine şi despre situaţie (Filipoi, 2002).
Perioada de potrivire şi acomodare a copilului victimă a abuzului la părintele
profesionist/ asistentul maternal respectă aceleaşi paşi din standardele de calitate ale
serviciului şi normele metodologice, in mod particular însă, se accentuează înţelegerea
comportamentului şi nevoilor copilului-victimă a abuzului şi/sau neglijării. Aceşti copiii
deseori recreează situaţii similare şi reacţii copil-părinte de tipul celor pe care le-a mai
trăit, uneori acest proces se poate petrece după o perioadă de „lună de miere”. (Killén,
1998). O importantă funcţie a părinţilor de plasament este să ofere copilului o
experienţă nouă în care să nu i se confirme copilului experienţele lui anterioare. Unii
copii la început se adaptează bine, dar după un timp au devenit dificili şi supun părinţii
de plasament la încercări grele (ambivalenţă, agresiune, respingere, depresie ş.a.). De
asemenea, părinţii de plasament trebuie să fie capabili să ajute copilul să se pregătească
pentru vizitele părinţilor lui şi să îi susţină şi după vizite, atunci când copilul îşi exprimă
sentimentele sau în cazurile în care părinţii nu-şi respectă promisiunea de a-l vizita.
111
Gabriela IRIMESCU
Copiii aflaţi în plasament au nevoie de ajutor pentru a face faţă tristeţii datorate
separării de familia şi de reţeaua lor socială (Watson, 1994)
112
Asistenţa socială a copilului maltratat
113
Gabriela IRIMESCU
largă pentru profesioniştii din sectorul public şi privat abilitat; cooperarea cu ONG-
urile; crearea unui dispozitiv departamental de culegere a semnalărilor; crearea unui
serviciu naţional telefonic 24h/24h (hot-line) teritorial.
Acest serviciu naţional telefonic va putea să permită alături de alte acţiuni
elaborarea unui studiu anual de evaluare a prevalenţei fenomenului de abuz, care să
conducă la ajustarea strategiilor şi, totodată, la alcătuirea unor sinteze prezentate
periodic
114
Asistenţa socială a copilului maltratat
continuă a tuturor profesioniştilor care se ocupă de copii; rolul şcolii este în acest caz
preponderent. Fără îndoială, ar trebui să se conceapă pe viitor programe de educaţie
pentru viaţă, care să se adreseze copiilor şi adolescenţilor, care să facă în acelaşi timp
educaţie pentru rolul de viitori părinţi şi educaţie sexuală.
115
Gabriela IRIMESCU
116
Asistenţa socială a copilului maltratat
Concluzii
Asistenţii sociali, cei care lucrează în domeniul protecţiei copilului, se confruntă
zilnic cu familii care nu oferă o îngrijire adecvată copiilor lor. Copiii sunt expuşi unor
tipuri şi grade diferite de neglijare, precum şi unor comportamente abuzive din punct de
vedere emoţional, fizic sau/ şi sexual.
Trăirea unor comportamente abuzive în copilărie poate duce la formarea unor
copii sau adulţi care nu ştiu prea multe despre ce înseamnă siguranţa şi recunoştinţa,
părinţi care nu sunt capabili să transmită propriilor copii ceea ce nu au primit ei înşişi şi
copii care sunt în pericol de a fi copleşiţi de sarcina creşterii şi educării generaţiei
viitoare. Abuzul afectează, aşadar, pe copilul şi pe adultul care şi-a trăit propriile
neajunsuri, frustrări sau speranţe spulberate. Strategiile de intervenţie au la baza
caracteristicile abuzatorului şi factorii de risc individuali, familiali şi socio-economici
asociaţi abuzului asupra copilului.
O provocare pentru cei care studiază problemele copilului abuzat este
dezvoltarea unor programe adecvate de prevenţie si tratament. Accentul ar trebui pus
mai mut însă pe latura preventivă deoarece: metodele de tratament folosite în cazul
copiilor abuzaţi nu conduc la rezultate de excepţie (a se vedea multitudinea de metode
folosite şi apoi abandonate pentru a fi înlocuite cu altele noi); intervenţia are loc prin
schimbarea atitudinii faţă de copil, faţă de violenţă, faţă de sexualitate – intervenţie care
nu întotdeauna este o intervenţie individuala, de cele mai multe ori intervenţia simultană
a factorului grup nefiind de neglijat .
Problema abuzului asupra copilului fiind complexă prevenţia priveşte mai multe
arii de acţiune, ca: atitudinea societăţii faţă de violenţă, violenţa domestică, abuzul de
alcool şi drog, sărăcia, educaţia prin mass-media, pornografia, programele educative
privind prevenţia abuzului, comportamentul protectiv însuşit de copil, tratamentul
victimei, tratamentul abuzatorului, dezvoltarea reţelelor de ajutor familial şi comunitar,
programe educative pentru părinţi privind dezvoltarea copilului şi tratarea părinţilor cu
personalităţi dizarmonice, stresul.
Strategiile de prevenţie au la bază factorii de risc asociaţi abuzului asupra
copilului: individuali, familial, socio-economici.
Prevenţia primara se adresează unui segment mare de populaţie şi include
programe pentru pregătirea profesioniştilor, programe care se adresează copiilor abuzaţi
(programe de educare a copiilor de a nu se expune situaţiilor periculoase în care pot
117
Gabriela IRIMESCU
deveni victime) şi programe care se adresează părinţilor (ultimele cercetări arata ca 25%
dintre cei care abuzează copiii au fost şi ei abuzaţi în copilărie şi 25% au crescut fără
părinţi).
Prevenţia secundară este centrată, în special, pe acţiunea la nivelul grupului de
risc, încercând să reducă impactul factorilor asociaţi cu diferitele forme de abuz. Un
exemplu îl constituie programele educative cu părinţii care au copii cu nevoi speciale,
cunoscut fiind faptul că copilul cu handicap este o victima uşoară pentru abuzator.
Prevenţia terţiară are la baza programele terapeutice pentru cei care au suferit un
abuz prin ajutorul oferit părinţilor pentru a răspunde adecvat solicitărilor copilului,
pentru a se autocontrola, pentru a elimina stresul şi a creşte stima de sine. Aceste
programe au ca scop protejarea copilului de un abuz sau protecţia împotriva recidivei.
Abuzul asupra copilului este o problema cu care se confruntă şi societatea
noastră, iar datorită efectelor pe termen lung asupra copilului şi asupra relaţiilor sale
sociale, modalitatea de prevenţie a fenomenului de abuz asupra copilului ar trebui sa fie
prioritară pentru serviciile sociale (Miftode, 2002).
Bibliografie selectivă
1. Ainsworth, M., „Object Relations, Dependency, and Attachment” în Theoretical Review of the
Infant-Mother Relationship. Child Development, 1969, 40, pp. 969-1025.
2. Alexandrescu, G,; Păunescu, G. (coordonatori), Ghid de bune practici pentru prevenirea
abuzului asupra copilului, Salvaţi Copiii, 2002.
3. Alexiu, M. T., Stadiile dezvoltării umane, Editura Mirton, Timişoara, 2001.
4. Araji, S., Sexually aggressive children. Coming to Understand Them. SAGE Publications,
Londra, 1997.
5. Atkinson, L. R.; Atkinson, C.R.; Smith, E.E.; Bem, J.D., Introducere în psihologie, Editura
Tehnică, Bucureşti, 2002.
6. Azar, T. S.; Povilatis, Y. T.; Lauretti, F. A.; Pouquette, L. C., „The Current Status of Etiological
Theories in Intrafamilial Child Maltreatment” în Lutzker, R. J. (coord.), Handbook of Child Abuse
Research and Treatment, Plenum Press, New York, 1998, pp. 3-31.
7. Balahur, D., Protecţia drepturilor copilului ca principiu al asistenţei sociale, Editura All,
Bucureşti, 2001.
118
Asistenţa socială a copilului maltratat
8. Beech, R.A.; Fisher, D.D., “ The Rehabilitation of Child Sex Offenders” în Bergman, J.; Plum,
B., Introducere în terapia agresorului sexual, prelegeri susţinute în cadrul seminarului Serrvicii psiho-
sociale pentru prevenirea instituţionalizării şi reabilitării copiilor victime ale abuzului şi/ sau neglijării,
Iaşi, 2003.
9. Behl, E. L.; Conyngham, A. H.; May, F.P., „Trends in child maltreatment literature” în Child
Abuse and Neglect: International journal, 2003, 27, pp. 215-229.
10. Belsky, J., „Child maltreatment. An ecological integration” în American Psychologist, nr. 4,
1980, pp. 320-335.
11. Bensel R. W.; Rheinberger M.; Radbill X.S., Children în World of Violence: The Roots of Child
Maltreatment în Helfer, E. M.; Kempe, R. S.; Krugman, R, (coords.), The battered child, The University
of Chicago Press, 1997, pp. 3-29.
12. Bichescu, D., „Evenimente traumatizante intenţionale şi efectele acestora asupra personalităţii”
în Neculau, A.; Ferréol, G., Violenţa. Aspecte psihosociale, Editura Polirom, 2003.
13. Borgman, R.; Edmunds, M.; MacDicken, A.R., Crisis Intervention: A Manual for Child
Protection Workers, Department of Health and Human Services, National Center on Child Abuse and
Neglect (NCCAN), S.U.A, 1979, reeditat în 1994.
14. Bottoms, B. L., International Perspectives on Child Abuse and Children’s Testimony,
Psychological Research and Law. SAGE Publications, Londra, 1996.
15. Bowlby, J., Attachment and Loss, Pinguin Books, Londra, 1975.
16. Bragg, L.H., „Child Protection in Families. Experiencing Domestic Violence”, Department of
Health and Human Services, National Centre on Child Abuse and Neglect(NCCAN), Child Abuse and
Neglect. User Manual Series, 2003.
17. Burton J., Violence explained. The sources of conflict, violence and crime and their prevention,
Manchester University Press, New York, 1997.
18. Cairns, Kate, Cairns, Brian, „Attachment, Trauma and Resilience: therapeutic caring for
children”, articol prezentat la seminarul NATO Prevention and intervention in child maltreatment:
development and assessment of programs, Timoşoara, 2003.
19. Cattanach, A., Play Therapy with Abused Children, Bittles Ldt., U. K., 1992.
20. Chelcea, S., Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitate, Editura
Economică, Bucureţi, 2001.
21. Chelcea, S., Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi caliative, Editura
Ecnomică, Bucureşti, 2001.
22. Chesterman, M., Child sexual abuse and social work, University of East Anglia Norwich, 1987.
23. Christopherson, R. J., „Social Work Student’s Perceptions of Child Abuse: An International
Comparison and Postmodern Interpretation of its Findings” în Britsh Journal of Social Work, 1998, 28,
pp. 57-72.
24. Cicchetti, D.; Wagner, S., „Alternative assessment strategies for the evaluation of infant and
toddlers: an organizational perspective”, în Handbook of early childhood intervention, Cambridge
University Press, 1990.
25. Ciofu, C., Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, Bucureşti, 1999.
119
Gabriela IRIMESCU
26. Cojocaru, D., „Repere ale cercetării prin metoda Studiului de Caz”, în Revista de cercetare şi
intervenţie socială, Universtatea „Al.I.Cuza” Iaşi, Holt România, Editura Lumen, Iaşi, vol. 3, pp. 339-
345.
27. Cooper, D., Ball, D., Abuzul asupra copilului, Editura Alternative, Bucureşti, 1993.
28. Cottraux, J., Terapiile cognitive, Editura Polirom, Iaşi, 2003.
29. Coushead, V., Practica asistenţei sociale, Editura Alternative, Bucureşti, 1993.
30. Culic, I., Metode avansate în cercetarea socială, Editura Polirm, Iaşi, 2004.
31. Cunningham, A.; Jaffe, P.; Baker, L.; Malla, S.; Mazaheri N.; Poisson S., Theory-derived
explanations of male violence against female partners: literature update and related implications for
treatment and evaluation, Family Court Clinic, Londra, 1998.
32. Daro, D., Confronting child abuse: research for effective program design, Free Press, New
York, 1988.
33. Daro, D.; Wise, D., NCPCA Annual Fifty State Survey, Chicago, National Committee for the
Prevention of child Abuse and Neglect, 1995.
34. David, N. J., Understanding Child Abuse, Macmillan Education Ltd, Londra, 1987.
35. Davido, R., Descoperiţi-vă copilul prin desene, Editura Image, Bucureşti, 1998.
36. De Mause, L., „Our Forbearers Made Childhood a Nightmare” în Traumatic Abuse and Neglect
of Children at Home, Williams, G.J. şi Money J., (coord.), Johns Hopkins University Press, Baltimore,
1980.
37. DePanfilis, D.; Salus. K.M., Child Protective Services: A Guide for Caseworkers, Department of
Health and Human Services, National Centre on Child Abuse and Neglect (NCCAN), Child Abuse and
Neglect. User Manual Series, 1992.
38. Deschamps, G., „Problems Associated with the Adoption of Abused Children” în Strauss, P.,
Deschamps, G. Les Jeunes Enfants Victimes de Mauvais Traitements. Paris, CTNERHI, 1978.
39. Doron, R.; Parot, F., Dicţionar de psihologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999.
40. Dumitrana, M., Copilul instituţionalizat, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998.
41. Faller, C. K., Stone, J. B., „Institutional Structures for Handling Child Abuse and Neglect”, în
Faller (coord.) Social Work with Abused and Neglected Children. A manual of Interdisciplinary Practice,
The Free Press, Collier Macmillan Publisher, London, 1981, pp. 97-114.
42. Faller, C.K., “Child Sexual Abuse: Intervention and Treatment Issues”, Department of Health
and Human Services, National Centre on Child Abuse and Neglect (NCCAN), Child Abuse and Neglect.
User Manual Series, 1993.
43. Faller, C.K., Social Work with Abused and Neglected Children. A Manual of Interdisciplinary
Practice, The Free Press, New York, 1993.
44. Faller, C.K., Understanding child sexual maltreatment, SAGE, Londra, 1990.
45. Feller, N.J.; Davidson, H. A.; Hardin, M.; Horowitz, M. R., „Working With the Courts in Child
Protection”, National Centre on Child Abuse and Neglect (NCCAN), Child Abuse and Neglect. User
Manual Series, 1992.
46. Finkelhor, D., „Child Sexual Abuse: New Theory and Research” în Wiehe, R. V., Working with
Child Abuse and Neglect, SAGE Publications, Londra, 1996.
120
Asistenţa socială a copilului maltratat
47. Finkelhor, D., „Child sexual Abuse: Two Models” în Journal Interpersonal Violence, 1987, 2,
pp. 348-366.
48. Finkelhor, D.; Browen, A., „The traumatic impact of child abuse” în American Journal of
Orthopsychiatry, nr. 55, 1985, pp. 530-541.
49. Finkelhor, D.; Korbin, J., „Child abuse as an International Issue” în Child Abuse and Neglect:
International Journal, 1988, 11(3), pp. 397-407.
50. Fischer, G.; Riedesser, P., Tratat de psihotraumatologie, Editura Trei, Bucureşti, 2001.
51. Flandrin, J., Families in Former Time: Kinship, Household, and Sexuality in Early Modern
France, Cambridge University, Press, New York, 1976.
52. Florescu, L., Frăţiman L., Ontogeneza dezvoltării în situaţii de abandon, Editura Fundaţia
“Andrei Şaguna”, Constanţa, 2000.
53. Folkman, S.; Lazarus, R.S., „The relationship between coping and emotion” în Social and
Scientific Medicine, 1998, nr. 26, pp. 309-317.
54. Freud, A., Eul şi mecanismele de apărare, Editura Fundaţiei Generaţia, Bucureşti, 2002, trad.
Constantinescu, A.
55. Freud, A., Normal şi patologic la copil. Evaluări ale dezvoltării, Editura Fundaţiei Generaţia,
2002, trad. Popescu, C. şi Alecu, C.
56. Freud, S., „Studii despre sexualitate” în Opere, vol 6, Bucureşti, Editura Trei, 2001.
57. Freud, S., Totem şi tabu, Editura Mediarex, Bucureşti, 1993.
58. Furnis, T., The multi-professional handbook of child sexual abuse. Integrated management,
therapy, and legal intervention, Routlege, Londra, 1995.
59. Garbarino, J., „The role of economic deprivation in the social context of child maltreatment” în
Helfer, M. E.; Kempe, R.; Krugman, R., (coords.), The battered child, The University of Chicago Press,
1997, pp. 49-60.
60. Gaudin, J. M., Child Neglect: A Guide for Intervention, Department of Health and Human
Services, National Centre on Child Abuse and Neglect, S.U.A, Child Abuse and Neglect. User Manual
Series, 1993.
61. Gil, E., Systemic treatment of families who abuse, San Francisco, 1995.
62. Gill, D., Violence against children: Physical child abuse in the United States, Harvard
University Press, 1970.
63. Giovannoni, J. M., „Child abuse and neglect: an overview” în Laid, J.; Hartman, A., A handbook
of child welfare: context, knowledge, and practice, New York Press, 1985.
64. Gîrleanu, D. T., Consilierea în asistenţa socială, Editura Universităţii „AL.I.Cuza” Iaşi, 2002.
65. Glaser, D., „Emotional Abuse” în Bailer’s Clinical Paediatrics, nr. 1 (1), pp. 251-267.
66. Goldman, J.; Salus, M.; Wolcott, D.; Kennedy, K.Y., „A Coordinated Response to Child Abuse
and Neglect: The Foundation for Practice”, Department of Health and Human Services, National Centre
on Child Abuse and Neglect(NCCAN), Child Abuse and Neglect. User Manual Series, 2003.
67. Goodman, R., Scott S. , Child Psychiatry, Ed. Blackwell Science, 1997.
68. Goody, J., Familia europeană. O încercare de antropologie istorică, Editura Polirom, Iaşi, 2003.
69. Gorgos, C. (coord.) Dicţionar enciclopedic de psihiatrie, vol II, Editura Medicală, Bucureşti,
1988.
121
Gabriela IRIMESCU
70. Gorgos, C., (coord.) Dicţionar enciclopedic de pshiatrie, vol I, Editura Medicală, Bucureşti,
1987.
71. Haynes-Seman, C.; Krugman, R., „Sexualized Attention: Normal Interaction on Precursor to
Sexual Abuse” în Journal Orthopsychiatry, 1989, 59, pp. 238-245.
72. Helfer, E. M., Kempe, R., Krugman. M. D. et. all., ediţia a cinea, The Battered Child, The
University of Chicago, Press, 1997.
73. Hotaling, T. G.; Finkelhor, D.; Kirkpatrick, T. J.; Straus, A. M., (eds.), Family abuse and its
consequences. New directions in research, ediţia a doua, SAGE Pubication, Londra, 1989.
74. Ichim, I.C., Minorul – în reglementările europene, Editura Timpul, Iaşi
75. Ima, K.; Hohm, C., „Child Maltreatment among Asian and Pacific Islander Refuges and
Immigrants: The San Diego Case” în Journal Interpersonal 1991, 6(3), pp. 267 - 285.
76. Ionescu, I.; Bârlea, M. G., Sociologie şi acţiune socială, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2004.
77. Ionescu, M., Popa, I., Forestier, D., Protocol de evaluare şi ocrotire a copilului aflat în
dificultate, 1997.
78. Ionescu, Ş. (coord.), Copilul maltratat, Evaluare, prevenire şi intervenţie, Editura Fundaţia
Internaţională pentru Copil şi Familie, Bucureşti, 2001.
79. Ionescu, Ş., Intervenţia în situaţii de abuz şi neglijare a copilului, prelegere în cadrul
seminarului internaţional „Copilul abuzat”, Universitatea de Vest, Timişoara, 1999.
80. Ionescu, Ş.; Jacquet, M. M.; Lhote, C., Mecanismele de apărare. Teorie şi aspecte clinice,
Editura Polirom, Iaşi, 2003.
81. Irimescu, G., „Abuzul asupra copilului. Forme de intervenţie socială”, în Miftode, V. (coord.)
Populaţii vulnerabile şi fenomene de auto-marginalizare. Strategii de intervenţie şi efecte perverse,
Editura Lumen, 2002.
82. Irimescu, G., „Delimitări teoretice şi practice în asistenţa socială” în Miftode, V., (coord.)
Sociologia populaţiilor vulnerabile, Editura Universităţii „Al.I.Cuza”, Iaşi, 2004.
83. Irimescu, G., „Violenţa în familie şi metodologia intervenţiei”, în Neamţu, G., Stan, D.
(coordonatori) Asistenţa socială. Studii şi aplicaţii, Editura Polirom, Iaşi, 2005.
84. Irimescu, G., Asistenţa socială a familiei şi a copilului, Editura Uniersităţii „Al.I.Cuza” Iaşi,
2004.
85. Irimescu, G., Perspective teoretice privind cauzalitatea şi intervenţia în situaţiile de violenţă
familială, Analele Universitătii „Al.I.Cuza” Iaşi, 2003-2004.
86. Irimescu, G., Protecţia socială a copilului abuzat, Editura Universităţii “AL. I. Cuza “ Iaşi,
2006.
87. Irimescu, G., Traumatizarea copilăriei sau consecinţele abuzului şi neglijării asupra copilului,
în Analele Universitătii „Al.I.Cuza” Iaşi, 2003-2004.
88. Jolibert, B., „Violenţa incestuoasă şi dezvoltarea copilului” în Ferréol. G.; Neculau, A., Violenţa.
Aspecte psiho-sociale, Editura Polirom, Iaşi, 2003, pp. 157 – 167.
89. Jones, D.; Pickett, J.; Oates, M.; Barbor, P., Understanding Child Abuse, MACMILLAN,
Londra, 1987.
90. Jourdan-Ionescu, C., „Prevenirea maltratării” în Ionescu, Ş., (coord.) Copilul maltratat.
Evaluare, prevenire, intervenţie, Fundaţiei Internaţionale pentru Copil şi Familie, Bucureşti, 2001.
122
Asistenţa socială a copilului maltratat
91. Jourdan-Ionescu, C., şi Palicari, G., „Probleme etice” în Ionescu, Ş., (coord.), Copilul maltratat.
Evaluare, prevenire, intervenţie, Fundaţiei Internaţionale pentru Copil şi Familie, Bucureşti, 2001.
92. Jourdan-Ionescu, C.; Lachance, J., Desenul familiei. Prezentare. Grilă de cotare. Elemente de
intrpretare, Editura Profex, Timişoara, 2003.
93. Kadushin, A.; Martin, J. A., Child Welfare Services, Fourth Edition, Macmillan Publishing
Company, N.Y., 1988.
94. Kafka, Scrieri postume şi fragmente, vol. II, Editura RAO, Bucureşti, 1998.
95. Kaufman, J.; Zigler, E., „The intergenerational transmission of child abuse”, în Cicchetti, D.,
Carlson, V., Child maltreatment, Cambridge University Press, 1997.
96. Kempe, C.H.; Silverman, F.N.; Steele, B.F.; Droegemuller, W.; Silver, H.K., „The battered-child
syndrome”, Landmark article, nr. 7, iulie 1962, republicat în Journal of the American Medical
Association, 22-29 iunie 1984, nr. 251 (24), pp. 3288 – 3294.
97. Kendall, P.C.; Wilcox, L., „Self-control in children: Development of a rating scale” în Journal of
Consulting and Clinical Psychology, 1979, nr. 47, pp. 1020 – 1029.
98. Killén, K., Copilăria durează generaţii la rând, Editura First, Timişoara, 2003.
99. Killén, K., Copilul maltratat, Editura Eurobit, Oradea, 1998.
100. Kitihara, M., „Incest – Japanese Style” în Journal Psychohistory, 1989, 17, pp. 446-450.
101. Koralek, D., Caregivers of Young Children: Preventing and Responding to Child Maltreatment,
Department of Health and Human Services, National Centre on Child Abuse and Neglect(NCCAN),
Child Abuse and Neglect. User Manual Series, 1992.
102. Korbin, E. J., „Culture and Child Maltreatment” în Helfer, M. E.; Kempe, R.; Krugman, R.,
(coords.), The battered child, The University of Chicago Press, 1997, pp. 29-48.
103. Korbin, E. J., „Fatal Maltreatment by Mothers: A Proposed Framework” în Child Abuse and
Neglect: International Journal, 1989, 13, pp. 481- 489.
104. Kropenske, V.; Howard, J., (coord’s), “Protecting Children in Substance-Abusing Families”,
Department of Health and Human Services, National Centre on Child Abuse and Neglect (NCCAN),
Child Abuse and Neglect. User Manual Series, 1994.
105. Krueger, R. A.; Casey M. A. Mary Anne, Metoda focus grup. Ghid practice pentru cercetarea
aplicată, traducerea Cristina Popa, Editura Polirom, Iaşi, 2005
106. Langer, L., Infanticide: A Historical Survey. A History of Childhood, 1973-1974, Q1, pp. 353-
362.
107. Latimer, J., The Consequences of Child Maltreatment: A Reference Guide for Health
Practitioners, Family Violence Prevention Unit, Health Canada, Minister of Public Works and
Government Services, 1998.
108. Laviola, M., „Effects of Older Brother-Younger Sister Incest: A Study of the Dynamics of
Seventeen Cases” în Child Abuse and Neglect: International Journal, 1992, 16, pp. 404-421.
109. Lopez, G., Violenţele sexuale asupra copiilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001.
110. Lutzker, R. J., Handbook of Child Abuse Research and Treatment, Plenum Press, New York,
1998.
111. Mitrofan, I. (coord.), Orientarea experienţială în psihoterapie, Editura Sper, Bucureşti, 2000.
123
Gabriela IRIMESCU
124
Asistenţa socială a copilului maltratat
133. Romila, A., (coord. ştiinţific), Manual de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale. DSM-
IV-TR, Editura Asociaţiei Psihiatrilor Liberi din România, Bucureşti, 2003.
134. Rotariu, T. (coord), Expunerea minorilor la abuz şi neglijare în judeţul Cluj, Ed. Contrax, Cluj-
Napoca, 1996.
135. Rotariu, T. (coord.), Metode statistice aplicate în ştiinţele sociale, Editura Polirom, Iaşi, 2000.
136. Rotariu, T.; Iluţ, P., Ancheta sociologică şi sondajul de opinie. Teorie şi practică, Editura
Polirom, Iaşi, 2001.
137. Roth-Szamosközi, M., „Protecţia copiilor împotriva abuzurilor – între tradiţie şi inovaţie” în
Mihăilescu, I. (coord.), Un deceniu de tranziţie. Situaţia copilului şi a familiei în România, UNICEF,
Bucureşti, 2000.
138. Roth-Szamosközi, M., Protecţia copilului. Dileme, concepţii şi metode, Editura Presa
Universitară Clujeană, 1999.
139. Roth-Szamosközi, Maria, „Evaluarea situaţiilor de maltratare a copiilor”, în Ionescu, Ş. (coord.)
Copilul maltratat. Evaluare, prevenire, intervenţie, Fundaţia Internaţională pentru Copil şi Familie,
Bucureşti, 2001.
140. Rudică, T., Familia în faţa conduitelor greşite ale copilului, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1981.
141. Salus, M.; DePanfilis, D., „Child Protective Services: A Guide for Caseworkers”, Department of
Health and Human Services, National Centre on Child Abuse and Neglect (NCCAN), Child Abuse and
Neglect. User Manual Series, 2003.
142. Salus, M.K., “Supervising Child Protective Services Caseworkers”, Department of Health and
Human Services, National Centre on Child Abuse and Neglect (NCCAN), Child Abuse and Neglect. User
Manual Series, 2004.
143. Sheafor, B.; Horejsi & Horejsi, Techniques and guidelines for social work practice, Allyn &
Bacon Press, SUA, 1997.
144. Shepard, M.; Pence, E. (coord.), Coordonarea reacţiilor comunitare faţă de violenţa domestică,
Editura „Tehnica-info”, Chişinău, 2003.
145. Shubert, M., Interviewing in Social Work Practice New York, Council on Social Work
Education, S.U.A., 1991.
146. Şoitu, L.; Hăvârnenu, C., Agresivitatea în şcoală, Editura Institutul European, Iaşi, 2001.
147. Stan, V. O., Ataşament şi sisteme comunitare în sănătatea mentală, Editura Eurobit, Timişoara,
2002.
148.
Starus, P.; Manciaux, M., L’enfant maltraité, Editura Fleurus Psycho-Pedagogie, Paris,1993.
149. Stativă, E., Studiu privind munca copiilor în mediul rural în cinci judeţe selecţionate din
România, BIM, ILO_IPEC, Bucureşţi: Speed Promotion, 2001
150. Stativă, E., (coord.), Abuzul asupra copilului în instituţiile de protecţie socială din România,
Extreme Goup, Bucureşti, 2002.
151. Steele, F. B., „Psychodynamic and Biological Factors in Child Maltreatment” în Helfer, M. E.,
Kempe, R.; Krugman, R., (coords.), The battered child, The University of Chicago Press, 1997, pp. 73-
79.
152. Stoian, M., Dreptul la bătaie, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1967.
125
Gabriela IRIMESCU
153. Straus, M., Gelles, R., „Behind closed doors: Violence in the American family”, în Wiehe, R. V.,
Working with Child Abuse and Neglect, SAGE Publications, Londra, 1996.
154. Summit, R.C., „The child sexual abuse accommodation syndrome” în Child Abuse and Neglect
Journal, 1983, nr. 7, pp. 177 – 193.
155. Ţapu, C. Şt., Dicţionar de psihologie şi psihopatologie. Concepte actuale, Editura Premier,
2003.
156. Terr, L.C., „Childhood Traumas” în American Journal of Psychiatry, nr. 148: 1, pp. 10-20.
157. Thoburn, I., „The community child care team”, în Davies, M., (coord.) The Blackwell companion
to Social Work, Editura Blackwell Pub, U.K., 1992.
158. Thomas, M., Pierson J., Dictionary of social work. Collins Publishers, U.K., 1994.
159. Tower-Crosson, C., “The Role of Educators in Preventing and Responding to Child Abuse and
Neglect” Department of Health and Human Services, National Centre on Child Abuse and Neglect
(NCCAN), Child Abuse and Neglect. User Manual Series, 2003.
160. Urquiza, A.J., Winn, C., Treatment for Abused and Neglected Children: Infancy to Age 18,
Department of Health and Human Services, National Centre on Child Abuse and Neglect (NCCAN),
Child Abuse and Neglect. User Manual Series, 1994.
161. Watson (coord.), „Substitute Care Providers: Helping Abused and Neglect Children”,
Department of Health and Human Services, National Centre on Child Abuse and Neglect (NCCAN),
Child Abuse and Neglect. User Manual Series, 1994.
162. Whitman, M., Child abuse, expunere în cadrul seminarului Abuzul asupra copilului, Iaşi, 1998.
163. Wiehe, R. V., „Empathy and narcissism in a sample of child abuse perpetrators and a
comparison sample of foster parents” în Child Abuse and Neglect: International Journal, 2003, 27, pp.
541-555.
164. Wiehe, R. V., Working with Child Abuse and Neglect, SAGE Publications, Londra, 1996.
165. Willis, D. J.; Holden, E. W.; Rosenberg, M., Prevention of child maltreatment: developmental
and ecological perspectives, New York, Willey, 1992.
166. Wolfensohn, G., Răspuns la problema traficului de copii: Ghid introductiv cu privire la
intervenţiile bazate pe drepturile copilului, extras din experienţele organizaţiei Salvaţi Copiii în Europa
de Est, (trad. Raluca Nicolae), Bucureşti, 2004
167. Yung, R.B.; Hammond, R., W., “Breaking the Cycle. A Culturally Sensitive Violence
Prevention Program for African-American Children and Adolescents”, în Lutzker, R. J., Handbook of
Child Abuse Research and Treatment, Plenum Press, New York, 1998, pp. 319-341.
168. Ziefert, M.; Faller, C.K., „Interdisciplinary Roles and Collaboration”, în Faller, C.K., (coord.)
Social Work with Abused and Neglected Children. A manual of Interdisciplinary Practice, The Free
Press, Collier Macmillan Publisher, Londra, 1981. pp. 171 – 219.
126
Asistenţa socială a copilului maltratat
***
***
*** Codul Penal al României din 28/06/2004, Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 575 din
29/06/2004.
***Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului, din 20/11/1989, Publicată în Monitorul Oficial,
Partea I, nr. 109, din 28/09/ 1990 şi Republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 314, din 13/06/2001.
127
Gabriela IRIMESCU
*** Convenţia ILO, nr. 137/ 1973, privind vârsta minimă de încadrare în muncă
***Convenţia ILO, nr. 182/ 1999, privind interzicerea celor mai grave forme ale muncii copiilor şi
acţiunea imediată în vederea eliminării lor
***Convenţia ILO, nr. 184/ 2001, privind sănătatea şi siguranţa în agricultură
****Hotărâre nr. 1437 din 02/09/2004, privind organizarea şi metodologia de funcţionare a comisiei
pentru protecţia copilului, Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 872 din 24/09/2004.
*** Hotărâre nr. 1434 din 02/09/2004, privind atribuţiile şi Regulamentul-cadru de organizare şi
funcţionare ale Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, Publicată in Monitorul
Oficial, Partea I nr. 869 din 23/09/2004.
*** Hotărâre nr. 1432 din 02/09/2004, privind atribuţiile, organizarea şi funcţionarea Autorităţii
Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului, Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 868 din
23/09/2004.
*** Hotărâre nr. 1440 din 02/09/2004, privind condiţiile şi procedura de licenţiere şi de inspecţie a
serviciilor de prevenire a separării copilului de familia sa, precum şi a celor de protecţie specială a
copilului lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinţilor săi, Publicată in Monitorul Oficial, Partea I
nr. 873 din 24/09/2004.
*** Hotărâre nr. 217 din 9/ 04/1998, cu privire la condiţiile de obţinere a atestatului, procedurile de
atestare şi statutul asistentului maternal profesionist, Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 152
din 16 aprilie 1998.
*** Legea 272/21/06/2004, privind protecţia si promovarea drepturilor copilului din 21/06/2004,
Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 557 din 23/06/2004.
*** Legea 678/ 21/11/2001, privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, Publicată în
Monitorul Oficial, Partea I, nr. 783 din 11/12/2001.
*** Legea nr. 217 din 22/05/003, pentru prevenirea si combaterea violentei in familie – consolidata, în
06.01.2005, publicată în Monitorul Oficial nr.13, din 08/01/2004.
***Legea 18 din 27/ 09/1990, pentru ratificarea Convenţiei cu privire la drepturile copilului, Republicată
în Monitorul Oficial, Partea I nr. 314 din 13/06/2001.
*** Ordin nr. 35 din 15/05/2003, privind aprobarea Standardelor minime obligatorii pentru asigurarea
protecţiei copilului la asistentul maternal profesionist şi a ghidului metodologic de implementare a acestor
standarde, Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 359 din 27/05/2003.
*** Ordin nr. 80 din 25/06/2004, pentru aprobarea Normelor metodologice privind întocmirea planului de
servicii şi a Normelor metodologice privind întocmirea planului individualizat de protecţie, Publicat in
Monitorul Oficial, Partea I nr. 1008 din 02/11/2004.
*** Ordin nr. 177 din 16/12/2003, privind aprobarea standardelor minime obligatorii pentru telefonul
copilului, standardelor minime obligatorii privind centrul de consiliere pentru copilul abuzat, neglijat şi
exploatat, precum şi a standardelor minime obligatorii privind centrul de resurse comunitare pentru
prevenirea abuzului, neglijării şi exploatării copilului, Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 52 din
22/01/2004.
*** Ordin nr. 89 din 27/07/2004, pentru aprobarea Standardelor minime obligatorii privind centrul de
primire în regim de urgenţă pentru copilul abuzat, neglijat şi exploatat, Publicat in Monitorul Oficial,
Partea I nr. 759 din 19/08/2004
128
Asistenţa socială a copilului maltratat
- Legea nr. 272 din 21/06/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului,
publicată în M. Of. nr. 557 din 23.06.2004;
Ordinul nr. 177 din 16.decembrie.2003 privind aprobarea standardelor minime
obligatorii pentru telefonul copilului, standardelor minime obligatorii privind centrul de
consiliere pentru copilul abuzat, neglijat si exploatat, precum si a standardelor minime
obligatorii privind centrul de resurse comunitare pentru prevenirea abuzului, neglijării si
exploatării copilului
- Legea nr. 678 din 21 noiembrie 2001, privind prevenirea si combaterea
traficului de persoane, Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 783 din 11/12/2001;
Ordinul nr. 89 din 27.iulie.2004 pentru aprobarea Standardelor minime obligatorii
privind centrul de primire in regim de urgenta pentru copilul abuzat, neglijat si
exploatat;
- Legea nr. 203 din 15/11/2000 pentru ratificarea Convenţiei Organizaţiei Internaţionale
a Muncii nr. 182/1999 privind interzicerea celor mai grave forme ale muncii copiilor şi
acţiunea imediată în vederea eliminării lor, adoptată la cea de-a 87-a sesiune a
Conferinţei Generale a Organizaţiei Internaţionale a Muncii la Geneva la 17 iunie 1999,
publicată în M. Of. nr. 577 din 17.11.2000;
- Legea nr. 18 din 27/09/1990 pentru ratificarea Convenţiei cu privire la drepturile
copilului, adoptată de Adunarea generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la data de
20.11.1989, publicată în M. Of. nr. 109 din 28.09.1990;
- Legea nr. 470 din 20/09/2001 pentru ratificarea Protocolului facultativ la Convenţia cu
privire la drepturile copilului, referitor la vânzarea de copii, prostituţia copiilor şi
pornografia infantilă, semnat la New York la 6 septembrie 2000, publicată în M. Of. nr.
601 din 25.09.2001;
129
EVALUAREA PROGRAMELOR DE
ASISTENŢĂ SOCIALĂ
CUPRINS
Introducere
Anexa
Metodologia elaborării proiectelor de intervenţie
Evaluarea programelor de Asistenţă Socială
Evaluarea formativă
134
Evaluarea programelor de Asistenţă Socială
început ale programului”, iar aceste cercetări formative sunt “direcţionate de întrebări
specifice referitoare dezvoltarea sistemului de servicii, selectarea [grupurilor sau
beneficiarilor, n.n.] ţintă şi la structurarea intervenţiei” (Rossi şi Freeman, 1993, p.
135); astfel, întrebările cercetării nu au doar rolul de a obţine informaţii legate de aceste
aspecte, ci şi direcţionarea personalului implicat în derularea programului către
păstrarea şi încurajarea practicilor pozitive, de succes şi schimbarea unor acţiuni care nu
conduc la obţinerea rezultatelor dorite. Evaluarea formativă poate conduce la redefinirea
modalităţilor de intervenţie şi a practicilor utilizate, la urmărirea modului în care sunt
realizaţi indicatorii de performanţă, ea însăşi fiind o formă de „control al calităţii”
(Hahn, Lavery, Stevenson, 2006, p. 15). Unul dintre obiectivele evaluării formative este
cel de verificare a conformităţii, fiind parte a procesului de evaluare prin care se
urmăreşte verificarea în teren a modului în care sunt desfăşurate activităţile şi dacă
acestea sunt conform planificării şi datelor oferite de implementator în rapoartele de
monitorizare reprezintă o oglindă a activităţilor desfăşurate. Un avantaj, deloc de
neglijat, al evaluării formative este posibilitatea de a opera modificări în implementarea
programului şi adaptarea acestuia în funcţie de rezultatele obţinute până la etapa
intermediară de evaluare. Criteriul pertinenţei, utilizat în evaluarea formativă, urmăreşte
să măsoare dacă acţiunile desfăşurate pot atinge obiectivele propuse, dacă aceste
obiective au fost atinse pe perioada de implementare ca un rezultat al acţiunilor
întreprinse. Aşa cum subliniază autorii manualului evaluării al National Science
Foundation (Westat et. al, 2002), evaluarea formativă are două tipuri semnificative: a)
primul ce se orientează asupra implementării conform planificării realizate iniţial în
cadrul proiectului şi b) al doilea, urmăreşte să măsoare progresul realizat în atingerea
obiectivelor propuse. Indiferent că se referă la evaluarea implementării sau a
progresului înregistrat în cadrul programului, evaluarea formativă urmăreşte evaluarea
procesului; de accea, o distincţie pe care o face evaluarea procesului este „diferenţa
dintre activităţile actuale ale proiectului şi populaţia care a beneficiat de servicii şi
activităţile intenţionate şi populaţia ţintă” (Hahn et. al, 2006, p. 19), fiind o formă de
verificare a modului în care au fost realizate activităţile în concordanţă cu aşteptările
precizate iniţial în conceperea proiectului. Cu alte cuvinte, evaluarea formativă
reprezintă un proces de verificare a coerenţei dintre proiectul iniţial şi modul de
implementare a programului. Deseori există confuzii între evaluarea implementării şi
monitorizarea programului; de obicei, evaluarea implementării este un proces intern de
verificare a modului în care se desfăşoară activităţile în acord cu filosofia programului,
pe când monitorizarea reprezintă un proces continuu de verificare şi măsurare a
indicatorilor stabiliţi pentru obiectivele programului realizat la iniţiativa finanţatorilor.
135
Ştefan COJOCARU
Evaluarea sumativă
136
Evaluarea programelor de Asistenţă Socială
Planificarea evaluării
Pentru analiza felului în care modelul cadrului logic este utilizat pentru evaluare,
considerăm că modul în care sunt definite elementele programului direcţionează
sensurile şi formele în care se realizează evaluarea programelor sociale. Astfel, aşa cum
sunt definite de către United Way of America (1996), elementele cadrului logic sunt
următoarele:
1. Resursele programului (inputs): sunt factorii interni ce determină atingerea
obiectivelor proiectului prin asigurarea condiţiilor de desfăşurare a
activităţilor. Acestea pot fi: personal, voluntari, bani, timp, echipamente,
suporturi de curs etc. Tot în categoria resurselor sunt incluse şi constrângerile
şi regulile impuse de legislaţie, de situaţiile specifice ale beneficiarilor sau de
către finanţator.
2. Activităţile programului: reprezintă ceea ce se desfăşoară pentru realizarea
activităţi cu resursele existente; rezultatele acestora sunt vizibile în serviciile
oferite şi includ tehnicile şi tipurile de intervenţie. De exemplu, consilierea
părinţilor pentru reintegrarea copiilor în familie, programe de educaţie
parentală, grupuri de suport etc.
3. Servicii oferite în cadrul programului (outputs): sunt rezultate sau produse
imediate al activităţilor desfăşurate şi care măsoară în termeni cantitativi
activităţile realizate pentru implementarea programului. De exemplu,
numărul şedinţelor de consiliere oferite părinţilor, numărul orele de educaţie
parentală de care au beneficiat părinţii, numărul întâlnirilor realizate în cadrul
grupurilor de suport, numărul materialelor de informare distribuite, numărul
de participanţi la cursurile de educaţie parentală, numărul participanţilor la
şedinţele de consiliere etc. Astfel, în această categorie se măsoară ceea ce se
face, iar indicatorii măsurabili se referă doar la operaţionalizarea obiectivelor
de implementare.
4. Rezultatele programului (outcomes): exprimă beneficiile şi schimbările
produse la nivelul indivizilor sau grupurilor ţintă în urma participării la
activităţile programului. Acestea măsoară impactul programului asupra
beneficiarilor, atât la nivel individual, cât şi la cel macrosocial, luând în
analiză rezultatele aşteptate şi intenţionale, precum şi pe cele neaşteptate sau
perverse.
137
Ştefan COJOCARU
Aceste definiţii, prezentate mai sus, propuse de către United Way of America
(1996, pp. 1-2) pot fi utilizate pentru alegerea strategiilor pentru evaluare, clarificarea
demersurilor pentru cercetare, alegerea şi combinarea metodelor de culegere a datelor,
precum şi pentru construirea unui cadru de analiză a datelor obţinute în vederea
realizării evaluării.
Resurse
(Inputs)
Perspective
Rezultate ale evaluării Activităţi
(Outcomes)
Servicii
( Ouputs)
Pornind de la aceste elemente esenţiale ale programului putem atribui un anumit tip
de evaluare fiecărui element, putem identica următoarele patru forme: a) evaluarea
resurselor şi a modului în care acestea au fost gestionate, b) evaluarea implementării
programului, c) evaluarea serviciilor oferite şi d) evaluarea impactului.
5. Evaluarea resurselor şi a gestionării acestora – se referă la verificarea
modului în care au fost utilizate resursele programului în comparaţie cu
planificarea realizată iniţial exprimată în propunerea de finanţare, a
respectării regulilor privind utilizarea resurselor conform legislaţiei în
vigoare, a prevederilor legale privind realizarea procedurilor de achiziţionare
a anumitor produse şi echipamente, a regulilor privind regulie referitoare la
folosirea voluntarilor sau a prevederilor din codul muncii.
6. Evaluarea implementării – reprezintă acel tip de evaluare care urmăreşte să
măsoare modul în care sunt aplicate anumite tehnici de intervenţie,
respectarea eticii profesionale în interacţiunea cu beneficiarii, aprecierea
modului în care se aplică anumite strategii şi metode de intervenţie, analiza
documentelor care justifică acţiunile realizate etc.
7. Evaluarea serviciilor – se referă la măsurarea şi analiza rezultatelor imediate
ale acţiunilor întreprinse, cuantificarea activităţilor în care au fost implicaţi
beneficiarii programului, evaluarea serviciilor oferite şi a accesibilităţii
acestora pentru membrii grupurilor ţintă cărora li se adresează programul,
138
Evaluarea programelor de Asistenţă Socială
Scopurile evaluării
139
Ştefan COJOCARU
140
Evaluarea programelor de Asistenţă Socială
beneficiarilor şi ale personalului care oferă servicii acestora, pentru că modurile diferite
de definire a participării construiesc un univers la nivel sociolingvistic şi al practicilor
dezvoltate în cadrul programului. Definiţiile operate de către persoanele implicate în
desfăşurarea activităţilor sunt esenţiale pentru procesul de evaluare pentru că în cadrul
aceluiaşi program întâlnim definiţii diferite operate de persoanele implicate, iar diferite
organizaţii pot folosi indicatori diferiţi pentru măsurarea obiectivelor stabilite în cadrul
programului. În această etapă a planificării evaluării este importantă identificarea
caracteristicilor publicului ţintă căruia îi sunt orientate rezultatele evaluării, pentru
articularea evaluării cu interesele acestuia şi pentru obţinerea informaţiilor care vor fi
utilizate pentru deciziile privind desfăşurarea în continuare a programului. În formularea
întrebărilor se ţine cont de relevanţa acestora pentru programul evaluat, de importanţa
aspectelor urmărite prin elaborarea întrebărilor. Deseori, pentru identificarea celor mai
relevante aspecte ale programului este utilizată evaluarea participativă, prin care sunt
implicaţi informatorii cheie în elaborarea designului evaluării, în culegerea datelor şi în
interpretarea datelor, aceştia fiind consideraţi parteneri ai evaluatorilor. Pentru
cunoaşterea programului, evaluatorii iniţiază şi participă la etapa de documentare în
care sunt implicate persoanele de referinţă ale programului: personal angajat, beneficiari
şi informatori cheie. Întrebările evaluării sunt elaborate în urma acestui proces de
documentare şi reprezintă un rezultat al negocierii şi consensului între evaluator şi cei
care sunt interesaţi de evaluare.
Pentru a descrie logica programului şi legăturile dintre servicii şi rezultate, Taylor-
Powell, Steele şi Douglah justifică utilitatea ierarhiei evidenţei elaborată de Bennett,
considerând că primele trei nivele se referă la implementarea programului şi
următoarele patru la rezultate [impact, n.n.] (1996, p. 6):
Nivelul 1: Resursele utilizate pentru derularea programului se referă atât la cele de ordin
material şi financiar, cât şi la cele legate de personalul angajat, inclusiv voluntari.
Nivelul 2: Activităţile desfăşurate se refră la toate activităţile realizate de către echipa
programului şi partenerii acestuia pentru atingerea obiectivelor intenţionate.
Nivelul 3: Participarea beneficiarilor urmăreşte să surprindă modul în care sunt
implicaţi beneficiarii în realizarea activităţilor şi îndeplinirea obiectivelor, modalităţile
de lucru care-i încurajează să participe, nivelul de accesibilitate al serviciilor,
diversitatea persoanelor implicate, frecvenţa participării la diferite activităţi,
amplitudinea interacţiunilor dintre beneficiari etc.
Nivelul 4: Reacţiile participanţilor – acesta este primul nivel al impactului programului
şi se referă la răspunsurile beneficiarilor faţă de serviciile primite în cadrul programului,
satisfacţia faţă de rezultatele obţinute, acceptarea şi respectarea contractului cu
furnizorul de servicii, atitudinea faţă de personal şi faţă de alţi beneficiari etc.
Nivelul 5: Cunoştinţele, opiniile, abilităţile şi aspiraţiile beneficiarilor – orice program
îşi propune sprijinirea membrilor grupului ţintă pentru dezvoltarea unor deprinderi şi
abilităţi, creşterea nivelului de cunoştinţe, schimbarea atitudinilor care generează
comportamente ineficiente social, redefinirea situaţiilor particulare de către beneficiari.
Aspiraţiile şi dorinţele beneficiarilor programului reprezintă în sine indicatori ai
modului în care se raportează la realitate, construieşte această realitate şi acţionează
pentru urmărirea obiectivelor proprii propuse. În majoritatea cazurilor, persoanele
afectate de diverse probleme definesc situaţiile personale în termeni de disfuncţie utiliz-
141
Ştefan COJOCARU
142
Evaluarea programelor de Asistenţă Socială
Culegerea informaţiilor
143
Ştefan COJOCARU
144
Evaluarea programelor de Asistenţă Socială
145
Ştefan COJOCARU
Anticiparea nonrăspunsurilor
146
Evaluarea programelor de Asistenţă Socială
(fie că nu doresc să participe la evaluare, fie că nu sunt găsiţi etc.), atunci numărul
persoanelor stabilite pentru investigare este de 535 de persoane.
147
Ştefan COJOCARU
Pentru aplicarea acestei strategii de eşantionare în cazul unei populaţii numeroase este
dificil de urmărit selectarea subiecţilor extrăgând din urnă numele fiecăruia; de aceea, se
apelează la selectarea subiecţilor folosind tabelele cu numere aleatoare, care cuprind
suite de numere aleatoare şi care pot fi utilizate în varianta tipărită a acestora sau prin
selectarea automată utilizând computerul: „când se doreşte realmente utilizarea practică,
în mod riguros, e eşantionării simple aleatoare, e preferabil să se recurgă la un procedeu
ce reproduce, în condiţii aproape perfecte, exigenţele matematice; este vorba de aşa-
numita procedură a tabelelor cu numere aleatoare” (Rotariu şi Iluţ, 1997, pp. 131-132).
Un tabel cu numere aleatoare se prezintă astfel (asemenea tabele se găsesc în orice carte
de statistică):
unui eşantion utilizând tabelele numerelor aleatoare este inutilă, pentru că nu există
informaţii detaliate ale membrilor grupurilor ţintă cărora le sunt adresate mesajele.
Eşantionarea sistematică
Eşantionarea stratificată
Eşantionarea prin stratificare este o strategie care împarte populaţia care este
inclusă în procesul de evaluare a programului (de exemplu, populaţia beneficiară a unui
program sau populaţia ţintă a unei campanii de informare-educare-comunicare) în
diferite grupuri sau straturi în funţie de anumite caracteristici relevante pentru evaluarea
respectivă (cum ar fi: sex, vârstă, locaţie etc.) după această operaţie se poate construi un
eşantion probabilistic pentru fiecare strat în parte. Utilizarea acestei strategii de
eşantionare este recomandată atunci când există diferenţe semnificative între diferite
straturi selectate în funcţie de anumite caracteristici, cum ar fi vârsta. De exemplu, dacă
149
Ştefan COJOCARU
Vârsta 20-30 ani 31-40 ani 41-50 ani 51-60 ani Total
Numărul 180 145 90 60 475
beneficiarilor
% din total 37,9 30,6 18,9 12,6 100
Valoarea 83 67 41 27 218
eşantionului
Tabel 2. Exemplu de construire a eşantionului stratificat în funcţie de o singură
caracteristică
150
Evaluarea programelor de Asistenţă Socială
Eşantionarea multistadială
151
Ştefan COJOCARU
nivelul fiecărui judeţ, în funcţie şi de anul realizării adopţiei. Pe de altă parte, dacă
urmărim să realizăm această evaluare utilizând strategia evaluării multistadiale,
datorită dispersiei mare a populaţiei care urmează a fi cercetată, putem selecta câteva
judeţe pilot care fac parte din eşantion, după care construim eşantioane locale în funcţie
de anul realizării adopţiei, de exemplu. Chiar dacă „un eşantion multistadial este mai
puţin reprezentativ, la volum egal, decât unul simplu aleator... îndrăznim totuşi să
spunem că eficacitatea practică a acestui tip de eşantionare prevalează asupra
inconveninţelor teoretice, eşantioanele multistadiale fiind extrem de des folosite în
anchete şi sondaje, pentru ameliorarea reprezentativităţii lor procedându-se aproape
întotdeauna la îmbinarea cu eşantionarea stratificată...” (Rotariu şi Iluţ, 1997, pp. 136-
137).
Eşantionarea multifazică
152
Evaluarea programelor de Asistenţă Socială
Eşantionarea pe cote
Observăm că cifrele din cele două tabele diferă, lucru care demonstrează încă o
dată faptul că eşantionarea pe cote este recomandată mai ales atunci când dispunem de
date detaliate ale populaţiei care urmează a fi investigată. În cazul evaluării
programelor, mai ales în cazul celor de servicii directe furnizorul de servicii deţine
153
Ştefan COJOCARU
Opţiunilea pentru alegerea cazurilor extreme sau deviante care “sunt bogate în
informaţii pentru că sunt neobişnuite sau speciale într-o formă anume” (Patton, 2002,
p.231) oferă posibilitate analizei şi evaluării în vederea identificării modelelor de bună
practică sau eşecurile şi factorii care au determinat rezultatele. De altfel, analiza
excepţiilor sunt deosebit de importante pentru analiză pentru că „o explicaţie plauzibilă
pentru cazurile excepţionale extreme şi neaşteptate produce creşterea încrederii în
tendinţa centrală identificată” (King, 2005, p. 299). Patton subliniază rolul important al
acestui tip de strategie pentru alegerea cazurilor în îmbunătăţirea programelor similare:
„ în evaluare, logica eşantioanelor formate din cazurilor extreme este o ocazie de a
învăţa despre condiţiile neobişnuite sau rezultatele extreme care sunt relevante pentru
îmbunătăţirea programelor” (2002, p. 233). Această modalitate de selectare a cazurilor
poate fi utilizată atât la nivelul unei singure locaţii în care se desfăşoară programul, cât
şi în cazul programelor care se desfăşoară concomitent în mai multe locuri sau zone
geografice. Dacă avem în vedere prima variantă în alegerea acestui tip de eşantion şi
dorim să evaluăm un program de prevenire a abandonului copilului prin oferirea de
servicii sociale în cadrul unui centru de zi, putem analiza cazurile extreme în ceea ce
priveşte atingerea unui obiectiv al programului, repectiv menţinerea copilului în familia
sa biologică; vom lua în analiză cazuri considerate de succes, dar şi cazuri caracterizate
de eşec, adică situaţiile particulare în care copii au ajuns într-o anumită formă de
protecţie.
În ceea ce priveşte alegerea cazurilor extreme şi deviante din locaţii diferite, este
necesară stabilirea criteriilor de selecţie a acestora. De exemplu, pentru evaluarea
programelor de prevenire a abandonului copiilor la nivel naţional pot fi alese judeţele
extreme, cele cu numărul cel mai mare şi cel mai mic de intrări în sistemul de protecţie
a copiilor. Astfel, utilizând acest criteriu, în urma consultării statisticilor oficiale pot fi
154
Evaluarea programelor de Asistenţă Socială
identificate judeţele cu cea mai mare, respectiv cea mai mică, rată de instituţionalizare a
copiilor sau a plasării în sistemul de asistenţă maternală. Evaluarea poate urmări
identificarea strategiilor de prevenire a abandonului care au fost urmărite în fiecare
dintre cele două judeţe selectate, analiza factorilor care au influenţat obţinerea
rezultatelor extreme şi răspunsurile oferite de sistemul de protecţie la solicitările
cazurilor sociale respective. După cum putem sesiza, alegerea cazurilor extreme oferă
informaţii preţioase necesare modelării practicii în această sferă a serviciilor sociale. În
analiza cazurilor extreme sau deviante de la medie pot fi utilizate mai multe strategii: a)
pe de o parte, sunt analizate caracteristicile fiecărui caz în parte, factorii care au
determinat succesul sau insuccesul, analiza modelelor de lucru şi de intervenţie,
indicatorii şi instrumentele utilizate în monitorizarea activităţilor, progresului şi
rezultatelor; b) pe de altă parte, analiza poate urmări stabilirea codurilor şi a
indicatorilor care sunt urmăriţi în cele două două cazuri specifice, studiul comparativ al
similitudinilor şi al diferenţelor din perspectiva indicatorilor urmăriţi.
Dacă, de exemplu, studiem eficienţa managementului de caz în domeniul
protecţiei copilului, măsurabilă în funcţie de gradul de atingere a finalităţilor planurilor
individualizate de protecţie este necesară studierea statisticilor oficiale la nivel naţional
în legătură cu realizarea acestor finalităţi. Astfel, stabilim unitatea de timp la care ne
raportăm aceste date, apoi identificăm direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia
copilului cu cea mai mare şi cea mai mică rată de reintegrare familială (aceasta pune în
relaţie numărul de copii reintegraţi familial cu cei existenţi în sistemul de protecţie a
copilului), cu ratele extreme în ceea ce priveşte adopţia copiilor abandonaţi şi judeţele
cu valori extreme ale ratei de integrare socioprofesională a tinerilor cu vârste peste 18
ani şi care au părăsit sistemul de protecţie. În urma acestei selecţii, putem identifica şase
zone în care vor fi aplicate diferite tehnici calitative de culegere a datelor, cum ar fi
interviul, focus grupul, observaţia, analiza documentelor etc. şi combinarea acestora
conform principiului triangulării metodologice. În situaţia în care resursele financiare,
umane sau de timp nu ne oferă posibilitatea analizei celor şase cazuri extreme
identificate, atunci se poate opta pentru cazurile pozitive, respectiv cele cu rezultatele
cele mai bune din ţară în sfera reintegrării familiale, a adopţiei şi a integrării
socioprofesionale a tinerilor din sistemul de protecţie a copilului. Această opţiune ne
oferă posibilitatea de a identifica punctele tari ale practicilor personalului, ceea ce poate
constitui un model care poate fi replicat şi de alte instituţii, fiind un factor de motivaţie
atât pentru personalul care a participat la obţinerea rezultatelor deosebite, cât şi pentru
cei din instituţiile care nu au fost incluse în eşantion.
În situaţia în care este dificil de a selecta cazurile extreme, pentru evaluarea
programului se apelează uneori la cazurile deviante. Acestea reprezintă cazuri are
variază mult faţă de media cazurilor şi reprezintă unele cazuri neobişnuite; studierea
acestor cazuri are anumite limite date de faptul că acestea pot fi considerate limite
neobişnuite care au nevoie de anumite condiţii speciale pentru a se manifesta, iar
„succesele extreme sau eşecurile extraordinare pot fi discreditate ca fiind prea extreme
sau extrordinare pentru a produce informaţii utile” (Patton, 2002, p. 234). Dincolo de
aceste limite generate de caracterul extraordinar al cazurile respective, studierea
acestora ne poate ajuta să înţelegem, să descriem şi să explicăm anumiţi factori care
participă la realizarea acestora.
155
Ştefan COJOCARU
Eşantioane intensive
O altă strategie de eşantionare este cea conform căreia sunt selectate cazuri care
pot oferi date calitative necesare pentru evaluare practicilor şi a rezultatelor
programului. Patton consideră că acest tip de eşantionare „are aceeaşi logică a cazurilor
extreme, dar mai puţin accentuată pe extreme; un eşantion intensiv consistă în cazuri
bogate în informaţii care manifestă intens fenomenul de interes (dar nu extrem)” (2002,
p. 234). Autorul menţionează faptul că atunci când vorbim despre eşantion intensiv
alegem cazuri exemplare, dar nu neapărat neobişnuite, aşa cum sunt cele extreme sau
deviante.
În situaţia în care nu dispunem de suficiente date pentru selectarea cazurilor
extreme, putem apela la selectare unor cazuri intensive, cazuri specifice care ne pot
oferi foarte multe informaţii relevante pentru programul evaluat. De exemplu, dacă sunt
evaluate efectele pe care le are traiul copiilor în familii substitutive (de asistenţi
maternali), pot fi selectate cazuri specifice în funcţie de diferite criterii relevante pentru
identificarea acestor efecte, cum ar fi durata de şedere a copilului în familia substitutivă,
existenţa sau nonexistenţa copiilor biologici în familia de plasament, etapa ciclului de
viaţă în care se află familia de asistenţi maternali, provenienţa copilului aflat în
plasament, numărul de plasamente consecutive ale copilului etc. Pentru selectarea
cazurilor intensive este necesară cunoaşterea detaliată a problematicii care urmează a fi
evaluată şi documentarea de tip explorativ în cadrul programului care urmează a fi
evaluat, atât prin discuţii şi interviuri de tip comprehensiv realizate cu personalul
implicat în implementarea programului, cât prin observaţii ale beneficiarilor şi a
interacţiunilor acestora cu personalul care le oferă servicii, interviuri şi chiar focus
grupuri. Deseori, acest tip de eşantion este utilizat în evaluările cu scop explorativ al
programelor pilot pentru că informaţiile şi strategia cercetării este determinată de
noutatea cazurilor studiate şi profunzimea datelor obţinute.
156
Evaluarea programelor de Asistenţă Socială
Eşantioane omogene
157
Ştefan COJOCARU
158
Evaluarea programelor de Asistenţă Socială
159
Ştefan COJOCARU
160
Evaluarea programelor de Asistenţă Socială
O altă strategie de eşantionarea calitativă expusă de Patton este cea prin care
sunt exploatate cazurile care confirmă sau infirmă ipotezele evaluării şi care apar pe
neaşteptate în cursul culegerii datelor, fiind o ocazie „de a îmbogăţi informaţiile, de
adăuga profunzime şi credibilitate” sau „de a confirma regula” (2001, p. 239). Totodată,
aceste cazuri sunt utilizate şi pentru verificarea ipotezelor lansate de către informatorii
cheie (stakeholders), de personalul implicat în derularea programului şi / sau de către
beneficiari. Alegerea, analiza şi prezentarea cazurilor care confirmă sau infirmă
ipotezele sunt foarte importante, mai ales că acestea pot „da greutate” concluziilor
evaluării. În acelaşi timp, aceste cazuri sunt utilizate şi pentru aplicarea crieriului
conformităţii în evaluare, adică a verificării dacă ceea ce se realizează este conform
standardelor fixate în propunerea iniţială a planului de intervenţie. Deseori, în practica
implementării proiectelor se întâlnesc interpretări diferite ale modului în care programul
funcţionează, ale gradului de îndeplinire a obiectivelor şi de răspuns faţă de nevoile
identificate, exprimate prin opinii diferite ale diferitelor categorii de persoane care sunt
implicate în derularea proiectului; de aceea, informaţiile furnizate de către beneficiari,
informatori-cheie sau de către specialiştii implicaţi în program pot fi verificate prin
triangularea surselor de date şi analiza cazurilor urmărind şi verificarea acestor opinii.
Atunci când evaluăm, de exemplu, un program de servicii la domiciliu pentru
persoanele de vârsta a treia şi urmărim să identificăm practicile eficiente care conduc la
creşterea calităţii acestor servicii, analizăm datele pe baza unor indicatori calitativi şi
cantitativi măsurabili, iar analiza unor cazuri poate fi direcţionată de opiniile pe care le
au beneficiarii despre calitatea acestor servicii. Astfel, putem identifica cazuri de
beneficiari care consideră că serviciile primite sunt de calitate şi atunci analizăm în
profunzime ce face ca aceste servicii să fie considerate ca atare de către respectivul
beneficiar, ce practici, interacţiuni, servicii au condus la această imagine şi cum se
confirmă această opinie prin confruntare cu datele obiective măsurate. În acelaşi timp,
există şi opinii contrare ale beneficiarilor, iar analiza acestor cazuri care infirmă ipoteza
că sunt oferite servicii de calitate sunt analizate în detaliu pentru a surprinde elementele
care generează nemulţumirea beneficiarilor. Analiza comparativă a celor două tipuri de
cazuri, urmărind aceleaşi categorii analitice pot explica diferenţele practicilor şi
contextelor în care se oferă servicii la domiciliu, iar recomandările evaluatorului
cuprind indicaţii clare privind factorii care le generează.
161
Ştefan COJOCARU
162
Evaluarea programelor de Asistenţă Socială
163
Ştefan COJOCARU
Bibliografie
164
Evaluarea programelor de Asistenţă Socială
Rotariu, T., Iluţ, P., 1997, Ancheta sociologică şi sondajul de opinie. Teorie şi
practică, Polirom, Iaşi.
Scriven, M., 1967, The methodology of evaluation, Rand- McNally, Chicago.
Smith, M.F., 1983, Sampling considerations in evaluating cooperative extension
programs, Florida Cooperative Extension Service, Gainesville, Florida.
Stake, R.E., 1967, „Countenance of educational evaluation”, Teachers College Records,
vol. 68, pp. 523-540.
Strauss, A., Corbin, J., 1998, Basics of qualitative research. Techniques and
procedures for developing grounded theory, Sage Publications, Tousand Oaks,
California.
Stufflebeam, D.L., 1983, „The CIPP model for program evaluation”, în Madaus, G.F.,
Scriven, M.S., Stufflebeam, D.L., Evaluation models: viewpoints on educational and
human services evaluation, Kluwer, Hingham, pp. 117-141.
Taylor-Powell, E., 1998, „Sampling”, Program development and evaluation,
Cooperative Extension, University of Wisconsin Extension, Madison, Wisconsin, pp. 1-
10.
Taylor-Powell, E., Steele, S., Douglah, M., 1996, „Planning a program evaluation”,
Program development and evaluation, Cooperative Extension, University of Wisconsin
Extension, Madison, Wisconsin, pp. 1-20.
United Way of America, 1996, Measuring program outcomes: a practical approach,
Alexandria, Virginia, SUA.
Weiss, C.H., 1972, Evaluation research: methods of assessing program effectiveness,
Prentice Hall, Englewood Cliffs.
Weiss, C.H., 1997, „How can theory-based evaluation make greater headway”,
Evaluation Review, Vol. 21 (4), pp. 501-524.
Westat, J. F., Frierson, H., Hood, S., Hughes, G., Katzenmeyer, C., 2002, The 2002 user
friendly handbook for project evaluation, The National Science Foundation, Directorate
for Education and Human Resources, Division of Research, Evaluation and
Communication, Arlington.
166
ASISTENŢA SOCIALĂ ÎN
SISTEMUL DE PROBAŢIUNE
CUPRINS
1
În modernitatea timpurie sensul disciplinării prin educaţie este de “...a modela minţile elevilor, de a le
inculca virtuţi.....şi de a folosi puterea de a pedepsi în scopul salvării sufletelor lor, datorie pentru care
dascălii erau responsabili în faţa lui Dumnezeu” P.Aries (1996), Centuries of Childhood, Pimlico,
London, p.242-243; 169
Doina BALAHUR
2
Stone, Lawrence (1987) : On the Past and the Present Revisited , London, 1987, p.10 citat în David
Garland Punishment and Modern Society , University of Chicago Press, 1993, p.5
3
Foucault, M ( 1997) A supraveghea si a pedepsi. Naşterea închisorii , Buc., Ed,Humanitas
4
Vezi, D.Balahur (2001) Fundamente Socio-juridice ale Probatiunii , Ed.Bit
170
Asistenţa Socială în sistemul de probaţiune
Întrebarea care se pune rămâne este – dacă mai pedepsim şi dacă da, cum şi în ce
temei?
6
Ernie Thomson (1997) "Brutalization Effect of the Death Penalty and Imprisonment" Homicide Studies,
Vol.1,No.2, pag.87
7
Jeffrie G.Murphy (1995) "Crime and Punishment : Where does Repentance Fit?" in Responsive
Community. Rights and Responsibilities. Vol.5, Issue 4, pag.19
172 8
ibidem
Asistenţa Socială în sistemul de probaţiune
9
R.A.Duff (1998) "Punishment and Repentance" Future Research Quarterly 12, Nr.8, pag .34
10
J.Murphy, lucr.cit.pag.21
11
ibidem pag.23 173
Doina BALAHUR
12
Tyler, T.R (1990) " Why People Obey the Law : Procedural Justice, Legitimacy, and Compliance, New
Haven, CT: Yale University Press, p.5
13
Tyler, T.R (1998) "Beyond Self-Interest : Why People Obey Laws and Accept Judicial Decisions" in
The Responsive Community. Rights and Responsibilities", Vol.8, Issue 4, pag.44.
ibidem pag.45
14
Bailey, W; Peterson, R (1994) "Murder, Capital Punishment and Deterrence : a Review of the Evidence
174 and an Examination of Police Killings" Journal of Social Issues No. 53, pag.71
Asistenţa Socială în sistemul de probaţiune
15
Tyler, R.T; (1998) lucr.cit.pag.47
16
ibidem p.50
17
ibidem
18
Robert D.Putnam (1995) "Bowling Alone, Revisited", in The Responsive Community. Rights and
Responsibilities, Vol.5, Issue 2, pag.18-33
19
ibidem, pag.18-19 175
Doina BALAHUR
20
A.Case; L.Katz (1998) "Crime Control" in International Social Science Journal, no.236, p.66
21
ibidem, pag. 67
176
Asistenţa Socială în sistemul de probaţiune
22
Dahrenforf, Ralf (1998) :"A Precarious Balance: Economic Opportunity, Civil Society, and Political
Liberty" in A:Etzioni (ed) "The Essential Communitarian Reader" Rowman and Littlefield Publishers,
New York, p.81.
23
ibidem p.83
24
ibidem
25
ibidem.p.85 177
Doina BALAHUR
dintr-o societate care deja i-a marginalizat, devinind astfel o ameninţare. Cei care-şi
permit plătesc pentru protecţie. Cei care nu pot plăti pentru protecţie devin victime."26
Numeroase cercetări au realizate după anii 80 vorbesc despre "noua sărăcie
urbană" care afectează în special tinerii. Dacă în perioada postbelică, până în anii 70,
şomajul era temporar, de scurtă durată, atăzi el afectează un procent semnificativ dintre
tineri din unele ţări dezvoltate. Şomajul s-a schimbat de la lipsa tranzitorie a unui loc de
muncă, la absenţa endemică, de lungă durată. Pe acest fond se înregistrează o corelaţie
pozitivă între creşterea ratelor infracţionalităţii în rândul tinerilor şi absenţa unui loc de
muncă.
Între cauzele care au generat dificultăţile majore ale tinerilor de a intra pe piaţa
europeană a forţei de muncă, marginalizarea şi excluderea lor, o analiză recentă27
indica :
- schimbarea trendurilor demografice care au condus la creşterea numărului
tinerilor fără educaţie sau cu nivel educaţional scăzut;
- existenţa unui număr prea mare de oameni cu o pregătire profesională depăşită;
- rapida dezvoltare a tehnologiilor şi nevoia recalificării profesionale pentru un
număr însemnat de solicitanţi ai unui loc pe piaţa europeană a forţei de muncă.
Dispariţia oportunităţilor pentru un loc de muncă, conchide studiul citat, înseamnă
că vieţii economice şi sociale îi lipsesc stabilitatea şi predictibilitatea - deci tocmai
bazele pe care s-a constituit organizarea socială în modernitate. În consens cu
observaţiile lui Dahrendorf, principalul efect este absenţa angajamentului faţă de
funcţiile sociale şi politice ale cetăţeniei.
Deteriorarea reţelelor vieţii asociaţionale este văzută de alţi autori drept "preţul
inevitabil care trebuie plătit în schimbul dreptului indivizilor de a-şi împlini scopurile
individuale (…)28.
Postmodernitatea, cu replierea sa pe individ şi
autonomie, nu mai crede în imperativul de a trăi pentru
celălalt (G.Lipovetsky).
Preţul autonomiei este nesiguranţa şi precaritatea.
Sursele lor sunt multiple. Între acestea P.Cohen29 enumeră:
şomajul pe termen lung (nouă locuri de muncă din 10 sunt
strict temporare şi pe termen scurt), proiectele nesigure pentru
bătrâneţe şi hazardul vieţii urbane. Ele generează nelinişti
G.Lipovetsky difuze privind prezentul, ziua de mâine şi viitorul mai
îndepărtat. Lipsa siguranţei, spune Cohen este aceea care le uneşte pe toate trei.
26
ibidem
27
European Offender Employment Forum, "Basic Skills for Offenders", Paris, Martie, 1999.
28
Bauman, Z (2000) : "Modernitatea lichidă", Buc., Ed.Antet, p.160
178
Asistenţa Socială în sistemul de probaţiune
29
Cohen, P (1999) : "Proteger ou disparaitre" Paris, Gallimard, p.7-9 citat în Z.Bauman
30
În limba română s-a tradus prin REABILITARE ŞI SUPRAVEGHERE COMUNITARE. Această
traducere este folosită şi în Ordonanţa 92/2000 care reglementează activitatea serviciilor
comunitare specializate. Termenul de "probaţiune" care s-a încetăţnit şi este cel mai frecvent
utilizat (şi pe care l-am folosit şi eu în acest studiu) este impropriu. În legislaţia română sensul
termenul de "probaţiune" are cu totul alte conotaţii. El se referă la sistemul probelor reglementate
în cadrul diferitor ramuri ale drepturlui procesual civil, penal, etc. În timp ce traducerea
termenului de "probation" prin "reabilitare şi supraveghere" reflectă parţial conţinutul şi natura
instituţiei nici el nu surprinde o trăsătură esenţială a acestui tip de sancţiune comunitară -
respectiv, aceea de perioadă de încercare. Ideea de perioadă de încercare, de a doua şansă acordată
celui care a comis o infracţiune, face parte din "nucleul dur" al definirii acestei sancţiuni
neprivative de libertate. De aceea, considerăm că cel puţin deocamdată acest tip de sancţiune
comunitară nu şi-a găsit încă un termen satisfăcător în limba română.
31
Harris, R (1997) "Developments in Probation : an International Perspective" in R.Ville, U.Zvekic,
J.F.Klaus (Eds.) Promoting Probation Internationally, Rome, London, p.4-8-49
179
Doina BALAHUR
32
Harris, R (1997) "Developments in Probation : an International Perspective" in R.Ville, U.Zvekic,
J.F.Klaus (Eds.) Promoting Probation Internationally, Rome, London, p.49
33
Barclay, G.C. (1995) The Criminal Justice in England and Wales, Home Office, p.2-3
34
ibidem
180 35
Harris, lucr.cit.p.49
Asistenţa Socială în sistemul de probaţiune
Doar după primul război mondial a început să cîştige teren ideea de pregătire şi
experienţă profesională, şi odată cu ea faptul că suspendarea trebuie să se asocieze cu
supravegherea. Astfel, în timp ce în cadrul sistemelor common law probaţiunea s-a
dezvoltat trecînd de la o poziţie informală la integrarea sa într-un cadru politico-juridic,
în ţările Europei continentale s-a petrecut un proces opus, supravegherea s-a grefat şi
asociat cu sistemul reglementat de dreptul penal al suspendării executării pedepsei.
Extinderea probatiunii în întraga lume, în special după anii 80, a generat variaţii
semnificative, atît la nivelul reglementărilor juridice cît şi al practicii efective a
reintegrării şi supravegherii comunitare. Această varietate -şi lipsă de unitate a
reglementărilor şi a practicii- este efectul condiţiilor socio-culturale şi al politico-
juridice diferite la nivelul cărora s-a implementat această sancţiune comunitară. Totuşi,
în ciuda multitudinii de orientări şi curente existente astăzi în probaţiune, ea conservă o
serie de invariante, comune de-a lungul timpului şi diferitor culturi, care trădează
originea comunitară a acestei sancţiuni. Între acestea, două, consideră Robert Harris
(1997,p.50)36, se impun:
a.) reglementarea probaţiunii ca activitate constructivă de reintagrare a
infractorului în comunitate
b.) iar pe de altă parte, o anumită atitudine "de iertare simbolică" din partea
comunităţii.
Abandonarea proiectului statului bunăstării, după anii 80, reîntoarcerea la ideologia
utilitarist-contractualistă cu accentul său pe individualism şi responsabilitate n-au lăsat
neafectată nici sfera politicilor penale. Individul este privit ca o persoană raţională care
răspunde pentru actele sale. Libertatea şi autonomia personală sunt valorile centrale ale
vieţii sociale. Ele nu sunt limitate decât de respectarea libertăţii egale a celuilalt.
Infracţiunea reprezintă o încălcare a îndatorilrilor izvorâte din contractul social pentru
care individul trebuie să răspundă. Conform acestei opţiuni ideologice individul este
cauza problemelor sociale şi nu efectul acestora. Rezultă că drepturile victimei şi ale
comunităţii - la reparaţie şi siguranţă- sunt situate deasupra drepturilor infractorului.
Pe acest fond caracterul punitiv al sancţiunilor neprivative de libertate va trece în
prim planul politicilor penale. Începând cu anii 80, accentul s-a pus, în primul rând pe
supraveghere, reabilitarea trecând pe un plan secund, sau fiind chiar absentă din unele
programe. Probaţiunea tradiţională a fost considerată o măsură mult prea slabă faţă de
varietatea tipurilor de infracţiuni şi infractori. De asemenea, unele sisteme penale au
recurs, din nou, masiv la închisoare. Costurile ridicate ale încarcerării,
36
Harris, R lucr.cit. 181
Doina BALAHUR
182
Asistenţa Socială în sistemul de probaţiune
37
Klaus, J.F. (1998) : Handbook for Probation Services. Guidelines for Probation Practitioners and
Managers, United Nations Publications, No.60, Rome, London, p.12
38
United Nations (1993) Commentary on the United Nations Standard Minimum Rules for Non-
Custodial Measures (The Tokyo Rules). New York: United Nations 183
Doina BALAHUR
Justiţia juvenilă este un concept larg care acoperă astăzi o varietate de practici,
reglementări normative interne şi internaţionale precum şi sisteme diferite ca origine şi
tradiţie, dar care au aceleaşi obiective: acordarea unui tratament diferit de acela al
adulţilor copiilor care intră în conflict cu legea penală.
Ideea şi practica tratamentului penal distinct acordat copilului - justiţie juvenilă- s-
a conturat treptat, în Europa, începând cu secolul al XVII. Constituirea sa se leagă de
un complex de schimbări detectabile în modernitatea timpurie. Între acestea, un rol
esenţial l-au avut descoperirea copilului şi a copilăriei, conturarea “ideii de familie”
(P.Aries, H.Cunningham, etc ), instituţionalăzarea educaţiei şi, nu în ultimul rând,
apariţia unor mişcări de reformă penală care au vizat raţionalizarea şi umanizarea
pedepsei.
Ele au corectat treptat o îndelungată tradiţie în cadrul căreia tratamentul copiilor şi
tinerilor care au comis infracţiuni nu diferea de acela al adulţilor. La începutul secolului
al XVII lea minorii care au comis fapte penale puteau să fie omorâţi, deportaţi,
condamnaţi la pedeapse privativă de libertate pe aceeaşi durată şi în aceleaşi condiţii cu
ale adulţilor.
Delumeau39 (J. Delumeau, 1997) descria, după o gazetă germană din
1603, execuţia a doi copii de 14 şi 15 ani :
„Într-un articol dintr-o gazetă germană din 1603, consacrat executării a „doi
diavoli derbedei” de 14 şi respectiv 15 ani vinovaţi de a-şi fi otrăvit tatăl şi
unchiul car erau beţi precizează : Tot tineretul s-a adunat să asiste, fiind
convocat de autorităţi, căci este bine pentru tineret să ia aminte la asemenea
J. Delumeau
exemple. Urmează relatarea supliciului:
184 39
Delumeau, J (1997) : „Păcatul şi frica” vol.1, Ed.Polirom, Iasi p.127
Asistenţa Socială în sistemul de probaţiune
„Au început prin a-i dezbrăca pe cei doi băieţi, care apoi au fost biciuiţi în aşa fel
încât sângele le curgea din belşug pe pământ. Apoi, călăul le-a înfipt în răni fiare
înroşite în foc. Atunci au scos nişte urlete absolut de neânchipuit. După aceea le-au
tăiat mâinile...Execuţia a durat cam douăzeci de minute; asistau băieţi, fete şi o mulţime
de oameni maturi Toţi admirau în aceste cazne drapta judecată a lui Dumnezeu şi luau
aminte la un asemnea exemplu”.
Aşa cum evidenţiază cercetarea socio-juridică, depenalizarea şi flexibilizarea
sistemului de măsuri şi pedepse care se pot aplica copiilor infractori s-a realizat treptat -
fără însă ca privarea de libertate să fie vreodată total eliminată ca opţiune- odată cu
începutul sec.al XIX. Secolul al 19 lea a înregistrat - atât în Europa cât şi în Statele
Unite - un curent de gândire autointitulat "progresiv şi reformist" care a pledat pentru
limitarea caracterului excesiv al pedepselor şi pentru reglementarea unui nou tratament
penal al infractorilor copii şi tineri, diferit de acela al adulţilor. Ca efect al presiunilor
exercitate de aceste mişcări, începând cu prima jumătate a sec. al 19 lea, în Europa au
avut loc, treptat, o serie de schimbări40 care au creat premisele îndepărtării
delincvenţilor minori şi tineri de pedeapsa tradiţională, privativă de libertate Mai larg,
ele au marcat începutul unui proces de reformă a sistemelor justiţiei penale, o trecere
treptată de la pedeapsă ca răzbunare la echilibrul dintre faptă, circumstanţele personale
şi sancţiunea pronunţată.
Între primele măsuri care au vizat crearea unui regim distinct pentru copiii care
comit fapte penale –istoriografia menţionează organizarea şcolilor de re-educare şi a
şcolilor industriale (Anglia, Olanda, Franţa, etc). În şcolile industriale erau trimişi
copiii consideraţi a fi "în pericol moral" - în special vagabonzii şi copiii străzii- chiar
dacă nu comiseseră nici o infracţiune precum şi minorii care au comis infracţiuni.
Funcţionarea acestor şcoli s-a întemeiat pe modelul pedepsei, nu pe acela al educaţiei şi
reabilitării. De exemplu, în Anglia, internarea într-o şcoală de reeducare era precedată
de o perioadă de încarcerare de minimum 14 zile. Aici erau aduşi de regulă copiii sub
vârsta de 16 ani pentru o perioadă nu mai mică de doi ani şi nu mai mare de cinci ani.
Aceste şcoli observa, Bedingfield, au devenit adevărate centre de pregătire pentru hoţii
profesionişti.41
40
O sinteză a istoriografiei care s-a ocupat de acest process este realizată de Hugh Cinningham în
Children and Childhood in Western Society (Longman, 1998) Capitolul 6 “Saving the Children, c.1830-
c. 1920
41
Bedingfield, D (1998) : "The Child in Need. Children, the State and the Law", London, Jordan
Publishing Ltd, p.467
185
Doina BALAHUR
După D.Bedingfield, The Child in Need.Children the State and the Law (Jordan Publishing, 1998,
p.467)42
Preocuparea pentru reforma sistemelor penale, şi în special pentru umanizarea
lor, pentru tratamentul diferenţiat al copiilor care comit fapte penale a fost consacrată
însă în sec.XX. Un rol crucial l-a avut constituirea, la începutul secolului XX a unei
mişcări internaţionale pentru bunăstarea copilului “de dimensiuni impresionante, cu
organizaţii naţionale în Danemarca, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia,
42
Bedingfield, D (1998) : The Child in Need.Children the State and the Law ; Jordan Publishing, , p.467
** Instituţiile Borstal - deţinerea într-o instituţie Borstal a fost concepută ca o măsură penală, menită să
evite încarcerarea, ce putea fi pronunţată de magistraţi pentru copii şi tinerii între 16 şi 21(din1936 până
la 22 de ani; iar din 1961 vârsta minimă a fost coborâtă la 15 ani) de ani pentru o durată nu mai mică de 1
186 an dar nici mai mare de 2 ani. Disciplina în acsemenea instituţii era foarte strictă.
Asistenţa Socială în sistemul de probaţiune
România, Rusia, Spania, Elveţia, Marea Britanie, şi Statele Unite”.43 Sub impactul
acestor mişcări pentru drepturile copilului şi al reglementărilor internaţionale a
Drepturilor Omului ideea tratamentului, educaţiei şi reabilitării infractorilor minori şi
tineri s-a regăsit, în diferite forme, în majoritatea legislaţiilor penale din sec.XX.
Filosofia care a întemeiat tratamentul copiilor delincvenţi în legislaţiile penale
naţionale a conservat, cu anumite variaţii şi nuanţe, idea originară a primelor misiuni
filantropice, de intervenţie asistenţială, recuperatorie. Ea a fost întărită, în prima
jumătate a secolului XX, de ideologia welfar-istă care considera că societatea are o
culpă în eşecul unor copii şi tineri de a se integra şi prin urmare şi o responsabilitate
pentru recuperarea şi integrarea lor. În acord cu această filosofie, minorul în conflict cu
legea penală nu trebuie tratat ca un infractor adult căruia i se aplică o pedeapsă pentru
fapta comisă ci ca un copil care este victima unor erori de îndrumare şi educaţie.
Intervenţia în cazul acestor minori trebuie să fie centrată pe tratament şi nu pe sancţiune.
Această filosofie paternalistă a dominat, până în anii ‘70 abordarea şi tratamentul
delincvenţei juvenile în majoritatea sistemelor penale occidentale44.
Dilema referitoare la regimul delincvenţilor minori şi tineri - pedeapsă sau
tratament- n-a fost însă niciodată tranşată. Analiza comparată evidenţiază faptul că
soluţiile au înclinat fie într-o direcţie sau în cealaltă în funcţie de ratele delincvenţei
juvenile, de presiunea publică şi de politicile penale guvernamentale. De multe ori
diferenţele dintre tratamentul penal al copiilor şi adulţilor au fost doar de grad şi
intensitate a pedepsirii. În timp, poziţia celor care au pledat pentru tratament şi educaţie
nu a mai putut fi integral ignorată. În unele legislaţii această dilemă a luat forma
disputei dintre profesioniştii legii şi cei ai asistenţei sociale. Juriştii (magistraţii în
special) au pledat pentru menţinerea unei filosofii retributive (chiar dacă minimale),
pentru valoarea de prevenţie pe care o reprezintă fie şi o scurtă perioadă de deţinere ( în
instituţii speciale pentru minori şi tineri). Asistenţa socială dimpotrivă, a pus accent pe
natura benefică a comunităţii şi familiei în îndepărtarea copiilor şi tinerilor de conduita
infracţională, pe sancţiuni şi măsuri neprivative de libertate, a pledat pentru valorile
unei filosofii centrată pe bunăstarea copilului.
În aceste circumstanţe, în sec.XX, cel puţin până în anii ‘70-80, majoritatea
statelor occidentale şi nord americane au tratat copiii care au comis infracţiuni ca o
43
Mackel, R.A (1990) Save the Babies : American Public Health Reform and the Prevention of Infant
Mortalitz, 1850- 1929 , Balitimore and London, p.101-9 citat in H.Cuninngham, Children and Childhood
in western Society since 1500, Longman, London, p.153
44
O analiză detaliată asupra justiţiei juvenile precum şi asupra dezvoltării unei filosofii a justiţiei juvenile
este realizată de Kevin Haines şi Mark Drakeford în lucrarea “Young People and Youth Justice”
187
Doina BALAHUR
categorie distinctă, diferită, de aceea a adulţilor. Regimul de adult a continuat însă să fie
aplicat, în unele ţări, copiilor care au comis infracţiuni deosebit de grave (omor, tâlhărie,
jaf armat, etc), precum şi în unele ţări ex-comuniste. Această practică reflectă rezistenţa
tradiţiei retributive, a credinţei că există anumite infracţiuni pentru care societatea
trebuie să aplice pedepse drastice, indiferent de vârsta făptuitorului.
Creşterea ratei infracţionalităţii, începând cu anii 70-80, în ţările dezvoltate, iar
după anii 90 şi în ţările fostului bloc comunist aflate în tranziţie, a adus cu sine
modificări - uneori radicale- ale politicilor penale. Ecoul credinţei împărtăşite de mulţi
magistraţi la sfârşitu sec.al XIX lea45 - "există o categorie de tineri rebeli cărora o
perioadă scurtă şi dură de încarcerare le face foarte bine"- chiar dacă nu a dispărut
definitiv niciodată, s-a făcut din nou auzit. Multe legislaţii penale au redus vârsta
răspunderii penale, au coborât sau au eliminat chiar capacitatea penală restrânsă, au
revenit la un tratament penal care pune accentul pe pedeapsă şi doar în subsidiar pe
reabilitare, inclusiv în privinţa infractorilor copii şi tineri.
(Macmillan, London, 1998); Vezi în special Cap.II :Juvenile Justice: a Recent History şi Cap.III
Developing a Youth Jusice Philosophy.
45
Radzinowicz, L; Hood, R (1990) : "The Emergence of Penal policy in Victorian and Edwardian
England" (vol.5 of The History of English Criminal Law and its Administration from 1750), p.622 citat în
D.Bedingfield, "The Child in Need. Children the State and the Law", 1998, Jordan Ltd, p.462
46
United Nations Standard Minimum Rules for the Administration of Juvenile Justice (“The Beijing
188 Rules”) adopted bz General Assembly resolution 40/33of 29 November 1985
Asistenţa Socială în sistemul de probaţiune
47
Adoptată de adunarea Generală a ONU la 20 noiembrie 1989 prin rezoluţia 44/25.
48
A se vedea în acest sens Rezoluţia Consiliului Economic şi Social al ONU, nr.26 din 28 iulie 1999 , cu
privire la “Dezvoltarea şi implementarea medierii şi măsurilor justiţiei restitutive în justiţia penală”;
Rezoluţia Consiliului Economic şi Social al ONU nr.14 din 27 iulie 2000 cu privire la “Principiile
referitoare la folosirea programelor justiţiei restitutive în domeniul penal”.
49
A se vedea în acest sens Declaraţia Naţiunilor Unite cu privire la “Principiile de bază al justiţiei pentru
victimele infracţiunilor şi abuzului de putere” din 29 noiemvrie 1985. 189
Doina BALAHUR
50
Winterdyk, J (1997) : “Juvenile Justice Systems” Canadian Scholars’Press, Toronto,
190 p.xi-xii
Asistenţa Socială în sistemul de probaţiune
Art.8
Orice persoană are dreptul să se adreseze instanţelor de judecată competente împotriva
actelor care violează drepturile care-I sunt recunoscute prin constituţie sau prin lege.
Art.9
Nimeni nu poate fi arestat, deţinut sau exilat în mod arbitrar.
Art.11
(1) Orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată pînă cînd vinovăţia sa
va fi dovedită în mod legal în cursul unui proces public în cadrul căruia I s-au
192 51
Adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin rezoluţia 217 A (III) din 10 decembrie, 1948
Asistenţa Socială în sistemul de probaţiune
52
Ambele Pacte au fost adoptate şi deschise spre semnare de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 16
decembrie 1966. Primul a intrat în vigoare la 23 martie, iar cel de al doilea la 3 ianuarie 1976. România a
ratificat Pactele la 31 octombrie 1974 prin Decretul nr.212, publicat în Buletinul Oficial al României ,
partea I, Nr.146 din 20 noiembie 1974.
193
Doina BALAHUR
53
Adoptat şi deschis spre semnare de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 2200A (XXI)
din 16 decembrie 1966. Intrat în vigoare la 23 martie 1976, conform dispoziţiilor art.9. România a
ratificat Protocolul la 28 iunie1993 prin Legea Nr. 39 publicată în Monitorul Oficial al României, partea
I, nr.193 din 30 iunie 1993.
54
Adoptat prin rezoluţie a Adunării Generale a Naţiunilor Unite, în cea de a 44-a sesiune, la 15 decembrie
1989. România a ratificat acest protocol la 25 ianuarie 1991 prin Legea nr.7, publicată în Monitorul
Oficial al româniai partea I, nr.18 din 26 ianuarie 1991.
55
Adoptată şi deschisă spre semnare de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 39/46 din
10 decembie 1984. Intrată în vigoare la 26 iunie 1987 conform dispoziţiilor art.27(1). România a ratificat
Convenţia la 9 octombrie 1990 prin Legea nr.19, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I,
194 nr.112 din 12 octombrie 1990.
Asistenţa Socială în sistemul de probaţiune
PACTUL
INTERNAŢIONAL CONVENŢIA
PACTUL INTERNAŢIONALĂ
INTERNAŢIONAL CU PRIVIRE LA
DREPTURILE CU PRIVIRE LA
CU PRIVIRE LA ELIMINAREA
DREPTURILE ECONOMICE SOCIALE
ŞI CULTURALE TUTUROR
CIVILE ŞI POLITICE FORMELOR DE
DISCRIMINARE
RASIALĂ
DECLARAŢIA
UNIVERSALĂ A
CONVENŢIA CU DREPTURILOR
PRIVIRE LA OMULUI
ELIMINAREA
TUTUROR CONVENŢIA CU
FORMELOR DE PRIVIRE LA
DISCRIMINARE DREPTURILE
FAŢĂ DE FEMEI CONVENŢIA ÎMPOTRIVA COPILULUI
TORTURII ŞI
ALTOR TRATAMENTE
CRUDE, INUMANE
SAU DEGRADANTE
Una dintre preocupările constante ale Naţiunilor Unite -aşa cum deja am subliniat- a
fost aceea de a dezvolta un sistem coerent de standarde şi valori în domeniul
Drepturilor Omului. În cadrul acestui proces se înscrie şi efortul susţinut al Naţiunilor
Unite de a reglementa şi proteja drepturile copiilor aflaţi în diferite situaţii - incusiv în
conflict cu legea. Această preocupare s-a materializat în elaborarea unor standarde
menite să încurajeze statele părţi să dezvolte la nivel naţional un subsistem penal
centrat pe particularităţile copilului care a comis fapte penale şi pe nevoile sale de
socializare şi reinserţie comunitară. În opinia noastră, aceste standarde şi valori,
prezente în diferite convenţii, reguli sau declaraţii, îşi demonstrează eficacitatea doar pe
fondul interpretrii şi implementării în complementaritatea lor referenţială cu sistemul
universal şi indivizibil al Drepturilor Omului. Între aceste documente adoptate sub
egida Naţiunilor Unite, de referinţă în materia drepturilor copiilor aflaţi în conflict cu
legea sunt:
a.) Regulile şi Standardele Minime al Naţiunilor Unite cu privire la Administrarea
Justiţiei Juvenile (Regulile de la Beijing, 1985);
b.) Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului (1989);
c.) Regulile şi Standardele Minime ale Naţiunilor Unite cu privire la Protecţia Copiilor
care Ispăşesc o pedeapsă Privativă de Libertate (1990);
d.) Ghidul Naţiunilor Unite cu privire la la Prevenirea Delicvenţei Juvenile (1990,
Ghidul de la Riyadh);
e.) Regulile şi Standardele Minime ale Naţiunilor Unite cu privire la Măsurile
Neprivative de Libertate (1990, Regulile de la Tokyo), etc.
În sinteză, principiile esenţiale promovate de standardele justiţiei juvenile
reglementate în sistemul Naţiunilor Unite56 au în vedere:
¾ Prevenirea infracţionalităţii prin intermediul justiţiei sociale, accesului la
educaţie, la pregătire profesională, la activităţii culturale şi recreative;
¾ Respectarea drepturilor infractorilor minori;
¾ Dezincriminarea faptelor penale comise de copii şi reglementarea unei vârste
minime pentru răspunderea penală;
196
Asistenţa Socială în sistemul de probaţiune
56
Young People in Conflict with Law in Young People in Changing Societies, Regional Monitoring
Report No.7-2000, Innocenti Research Centre, Florence, Italy, p.83
57
Regulile de la Beijing folosesc termenul de "juvenile" . În Regula 22.(a) el este definit drept "un copil
sau tânăr care beneficiază, în acord cu prevederile unui anumit sistem juridic, de un tratament diferit de
acela al adultului"
58
http://www.unhchr.ch/html/menu3/h_comp.htm 197
Doina BALAHUR
a.) Primul obiectiv (mai apropiat de o filosofie penală restitutivă, întemeiată pe valorile
reintegrării) se referă la promovarea bunăstării copiilor şi tinerilor care au comis
fapte penale. Acesta este principalul obiectiv al acelor sisteme juridice în cadrul
cărora de tratamentul infractorilor minori şi tineri se ocupă instanţe specializate (
pentru familie sau copiii şi tineri) sau autorităţile administrative. Comentariul
subliniază că acest obiectiv trebuie să se regăsească şi în acele jurisdicţii în care
tratamentul copiilor şi tinerilor care au comis infracţiuni se realizează în cadrul
instanţelor penale obişnuite, urmărind însă să contribuie la adoptarea unor sancţiuni
mai puţin punitive.
b.) Al doilea obiectiv reflectă cerinţele principiului proporţionalităţii. În acord cu acest
principiu de drept penal modern, sancţiunea aplicată trebuie să ţină cont simultan de
gravitatea faptei dar şi de persoana făptuitorului. Circumstanţele individuale ale
copilului şi tânărului (statutul social, situaţia familială, etc) vor influenţa (fără însă a
se constitui într-un sistem distinct de răspunsuri, s.n DB) proporţionalitatea
reacţiilor - în speţă sancţiunile pronunţate.
Această dualitate nu rămâne nespeculată la nivelul transpunerii standardelor în
legislaţiile naţionale. În special, dacă nu este coroborată cu alte reglementări
internaţionale în materia drepturilor omului poate conduce (şi a condus în unele
legislaţii penale naţionale) la instituirea doar a unei diferenţe de grad între tratamentul
copiilor care au comis fapte penale şi acela al adulţilor, nu la reglementarea unui
subsistem penal distinct, întemeiat pe valorile justiţiei restitutive.
În cadrul Ghidul de la Riyadh cu privire la prevenirea delicvenţei juvenile(1990) se
conturează mai clar accentul pus pe valorile unei filosofii penale restitutive care
orientează atât prevenţia cât şi tratamentul copiilor şi tinerilor care au comis infracţiuni,
şi recomandă constituirea unor subsisteme penale distincte pentru minori. Regula 5
(e), de exemplu, recomandă înţelegerea comportamentului care nu se conformează
nomelor şi valorilor sociale în contextul proceselor de creştere şi maturizare; el tinde să
dispară spontan, la cele mai multe persoane, odată cu trecerea la vârsta adultă. Ghidul
recomandă de asemenea (Regula56) evitarea stigmatizării, victimizării şi a penalizării
comportamentului copiilor. Măsurile legislative adoptate în acest scop vor viza ca
faptele care sunt incriminate ca infracţiuni, dacă sunt comise de o persoană adultă, să nu
fie considerate infracţiuni dacă au fost săvârşite de un copil.
Vârsta minimă a răspunderii penale. Nu există un standard internaţional clar cu
privire la vârsta la care copilul poate fi tras la răspundere penală. Convenţia Naţiunilor
Unite cu privire la Drepturile Copilului nu menţionează o vârstă sub care "copilul se
198
Asistenţa Socială în sistemul de probaţiune
prezumă că nu are capacitatea de a încălca legea penală" (art.40., alin.3, lit.a), dar
solicită statelor părţi să reglementeze în legea naţională această vârstă. Regulile de la
Beijing stabilesc un principiu orientativ conform căruia " vârsta răspunderii penale nu
va fi fixată la un nivel prea redus, ţinându-se cont de maturitatea emoţională, mentală şi
intelectuală a copiilor" (Rg.4.1). Comitetul Naţiunilor Unite pentru Drepturile Copilului
a apreciat că vârsta de 10 ani (Anglia şi Wales) pentru răspunderea penală este
inacceptabil de redusă, deşi această vârstă, şi uneori chiar mai redusă (7 ani) se
întâlneşte în mai multe ţări industrializate (Elveţia, unele state Nord Americane).
Diferenţele între ţări sunt semnificative. În unele state, legislaţia nu reglementează nici
o vârstă, răspunderea penală, debutând, potenţial, de la naştere.
199
Doina BALAHUR
7 8 9 10 12 13 14 15 16 18
Australia Saint Ethiopia Nepal Canada Algeria Bulgaria Rep. Argentina Begia
Tasmania Kitts Iraq N. Honduras Benin China Cehă Azerbaijan Columbia
Bngladesh Sri- Philipine Zeelanda Jamaica Franţa Croaţia Danemarca Belarus Costa-
Barbados Lanka Nicaragua Korea Guinea Germania Egipt Bolivia Rica
Belize Sierra Maroc Niger Ungaria Finlanda Chile Ecuador
Cipru Leone Uganda Polonia Italia Islanda Cuba Guatemala
Ghana Marea Senegal Japonia Lagos El salvador Mexico
Hong - Britanie Togo Libia Maldive Indonesia Panama
Kong Venuatu Tunisia Mauritius Norvegia Mongolia Peru
Irlanda Paraguay Peru Micronesia Uruguay
Iordania România Sudan Portugalia
Kuweit Rusia Suedia Spania
Liban Rwanda Ukraina
Myanmar Slovenia
Namibia VietNam
Nigeria Yemen
Pakistan Yogoslavia
Sudan
Siria
Thailanda
Trinidad-
Tobago
Zimbabwe
200
Asistenţa Socială în sistemul de probaţiune
59
Juvenile Justice (2000), Innocenti Digest, Innocenti Research Centre, Florence, Italy, p.5
60
Hood, R; Shute, S; and Wilcox, A (2000) : "The Parole System at Work: A Study of Risk Based
Decision-Making",London, Home Office Research Study (202), 201
Doina BALAHUR
instanţă, şi pe o perioadă de timp cât mai scurtă cu putinţă. Această prevedere se aplică
pe durata întregii proceduri inclusiv când privarea de libertate este pronunţată ca
sancţiune. Comitetul pentru Drepturile Copilului sublinia în comentariile sale faptul că
dintre toate etapele procedurale deţinerea preventivă în arestul poliţiei expune copiii şi
tinerii la cel mai mare risc de a fi abuzaţi, supuşi la tortură sau alte tratamente crude,
inumane sau degradante. În special fetele sunt vulnerabile la hărţuire sexuală şi viol în
perioada arestului preventiv la poliţie. De asemenea, în acest stadiu procedural, există
cel mai mare risc să li se refuze prezenţa acelor persoane care ar putea oferi protecţie
împotriva unor asemenea acte (părinţi, ocrotitori legali, reprezentanţi legali, asistenţi
sociali, etc). Rapoartele unor organizaţii neguvernamentale au evidenţiat faptul că în
perioada de arest preventiv copiii nu sunt integraţi în nici un fel de programe
educaţionale sau de reabilitare, etc.
Alternative la procedura în instanţă. Convenţia cu privire la Drepturile Copilului
precizează în art. 40, alin 3 (b) obligaţia statelor părţi de a lua măsuri, ori de câte ori
este posibil, pentru a trata astfel de copii fără a se recurge la proceduri judiciare, cu
condiţia ca drepturile omului şi garanţiile legale să fie pe deplin respectate. Un număr
din ce în ce mai mare de state depun eforturi de a găsi modalităţi constructive de a evita,
ori de câte ori nu este necesar, contactul copiilor şi tinerilor cu instanţele. Aşa cum de
altfel observam mai sus, această practică -a instanţelor pentru minori şi tineri, a
sistemelor de mediere victimă-infractor, a întâlnirilor în grup familial, etc - este folosită,
în special, în cazul copiilor care sunt la prima infracţiune uşoară. În Filipine61, de
exemplu, este larg practicat sistemul medierii. Asistentul social este cel care face
oficiile de mediere în numele copilului care a comis infracţiunea, în timp ce copilul este
lăsat în custodia părinţilor ori a unui membru marcant al comunităţii, sub supravegherea
Departamentului de Asistenţă Socială şi Dezvoltare.
În ciuda unor experienţe pozitive înregistrate, a unei adevărate tradiţii a
instanţelor pentru copii, existentă în diferite state, rapoartele asupra implementării
standardelor internaţionale în materia justiţiei juvenile apreciază însă că sprijinul62
pentru sistemele alternative este considerabil temperat de temerea legată de posibilitatea
acestor răspunuri extrajudiciare de a respecta drepturile garantate copilului de
Convenţia cu privire la Drepturile Copilului. Funcţionarea alternativelor la instanţă este
dependentă, în primul rând, de recunoaşterea faptei de către copil. Dacă acesta neagă
fapta de care este suspectat, instanţa de judecată este singura instituţie competentă,
abilitată să stabilească adevărul. În cadrul procesului penal instanţa este ţinută prin
202 61
Juvenile Justice (2000), Innocenti Digest, Innocenti Research Centre, Florence, Italy, p.11
Asistenţa Socială în sistemul de probaţiune
62
ibidem, p.12
63
http://www.unhchr.ch/html
64
15th Plenary Meeting of The Economic and Social Council , 24 May 1989 203
Doina BALAHUR
b.) Regulile de la Beijing deschid calea unei noi înţelegeri şi precum şi a unui nou
tratament juridic al comportamentul infracţional al copiilor şi tinerior. El este
integrat în contextul dezvoltării, fiind considerat mai de grabă un accident, care
trebuie înţeles şi tratat pe fondul particularităţilor procesului de maturizare.În
consecinţă, formele de intervenţie şi remediile reglementate, au un caracter
precumpănitor socio-educaţional şi sunt administrate în comunitate.
c.) Pornind de la aceste supoziţii, Regulile de la Beijing au reprezentat începutul unui
proces de reformă a justiţiei penale în general, a celei pentru minori în special, care
s-a materializat ulterior în elaborarea de către Naţiunile Unite a unui nou set de
reguli care reglementează tratamentul comunitar, non-custodial al sancţiunilor
penale precum şi un ghid al prevenirii delicvenţei juvenile.
Regulile de la Beijing reprezintă prima tentativă de a reglementa un subsistem
penal centrat pe particularităţile psihosociale ale minorului delicvent, pe nevoile sale
de socializare şi reinserţie comunitară. Ele reglementează tratamentul juridic diferenţiat
al copiilor care au comis infracţiuni, drepturile delicventului minor în toate fazele
procesuale, precum şi obligaţiile profesionale/legale ale persoanelor implicate în
administrarea sancţiunilor penale aplicate minorilor. Documentul este structurat în şase
părţi.
Prima parte - Principii Generale- precizează scopul acestor Reguli şi
reglementează ansamblul principiilor, normelor şi valorilor care fundamentează
tratamentul penal al minorilor : vîrsta responsabilităţii penale, drepturile infractorilor
minori, protecţia vieţii private, etc.
Standardele minime prevăd obligaţia statelor (rg.2.3) de a reglementa în legislaţia
naţională un set de legi, reguli şi prevederi speciale aplicabile delicvenţilor minori,
precum şi înfiinţarea unor instituţii şi organisme specializate în administrarea justiţiei
pentru minori. Rolul acestor instituţii este :
a.) de a satisface nevoile delicvenţilor minori, respectîndu-le în acelaşi timp,
drepturile şi
b.) de a satisface nevoile de securitate ale comunităţii.
Regulile recomandă statelor reglementarea vîrstei răspunderii penale ţinînd cont de
particularităţile maturizări emoţionale, mentale şi intelectuale ale minorilor. De
asemenea, apreciază că interpretarea şi aplicarea principiului proporţionalităţii trebuie
să se realizeze în spiritul circumstanţelor persoanle ale minorului infractor şi nu
neapărat în conformitate cu urmările şi gravitatea faptei comise.
204
Asistenţa Socială în sistemul de probaţiune
206 65
Commentary on Beijing Rules; United Nations Human Rights Website
Asistenţa Socială în sistemul de probaţiune
asigurării asistenţei nevoilor minorului, pe toată durata procedurilor, astfel încît acesta
să poată beneficia de locuinţă, de continuarea şcolii şi a pregătirii profesionale, de un
loc de muncă, etc. Aceste măsuri sunt menite să faciliteze procesul de reabilitare şi
reinserţie a minorului în comunitate ( Rg.24.1).
Regulile de la Beijing, prevăd, în cea de a cincea parte, obiectivele, principiile şi
normele care trebuie să guverneze tratamentul instituţional al minorilor care au comis
infracţiuni (Tratamentul Instituţional). Obiectivul fundamental (Rg.26.1) al asistenţei şi
tratamentului instituţional al minorilor care au comis infracţiuni este de a favoriza
reintegrarea lor comunitară prin "asumarea unor roluri productive şi constructive
pentru societate". În acest scop minorii instituţionalizaţi vor fi integraţi în programe de
pregătire şcolară şi profesională, de asistenţă psihologică şi medicală, corespunzătoare
vîrstei, sexului, personalităţii şi nevoilor specifice dezvoltării lor (Rg.26.2).
Sub raportul organizării locurilor de detenţie, Regulile prevăd obligativitatea
separării infractorilor minori de cei adulţi (Rg.26.3) Regula 26.4 acordă atenţie specială
minorelor care au comis infracţiuni. Efect al stereotipurilor şi discriminării, femeile şi
tinerele care ispăşesc o pedeapsă privativă de libertate sunt tratate diferit, sunt neglijate,
în comparaţie cu băieţii/bărbaţii infractori. Rezoluţia nr.9 a celui de al şaselea Congresal
Naţiunilor Unite cu privire la Prevenirea Infracţionalităţii şi Tratamentul Infractorilor,
recomanda statelor să acorde tratament egal femeilor, în toate etapele cercetării,
urmăririi şi procesului penal, precum şi acordarea unei atenţii speciale problemelor şi
nevoilor lor pe durata deţinerii. Actualmente, această regulă trebuie, de asemenea,
interpretată în lumina dispoziţiilor Convenţiei Naţiunilor Unite cu privire la Eliminarea
tuturor Formelor de Discriminare împotriva Femeilor.66 Regulile 28.1 şi 28.2
recomandă reglementarea instituţiei liberării condiţionate precum şi asistarea şi
supravegherea minorilor în această perioadă de către organisme specializate.
66
Adoptată şi deschisă spre semnare de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 34/180 din
18 decembrie 1979. Intrată în vigoare la 3 septembrie 1981. România a ratificat Convenţia la 26
noiembrie 1981 prin Decretul nr.342 publicat în Buletinul Oficial al României, partea I, nr.94 din 28
noiembrie 1981. 207
Doina BALAHUR
67
Adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 20 Noiembrie 1989, intrată în vigoare la 2
septembrie 1990
68
United Nations Rules for the Protection of Juveniles Deprived of their Liberty, adoptate prin Rezoluţia
208 Adunării Generale nr. 45/113 întrunită în cea de a 68 a sesiune plenară la 14 decembrie 1990
Asistenţa Socială în sistemul de probaţiune
69
Convenţia asupra Drepturilor Copilului a fost ratificată de România prin Legea nr.18 din 1990, 209
Doina BALAHUR
70
Balahur, D (2001) : "Protecţia drepturilor copilului ca principiu al asistenţei sociale", Buc, Ed.All Beck 211
Doina BALAHUR
212
Asistenţa Socială în sistemul de probaţiune
h.) detenţia va fi asigurată în spaţii cu minime măsuri de siguranţă sau chiar fără, iar
numărul de copii deţinuţi va fi cât mai redus cu putinţă, în scopul realizării unui
tratament individualizat;
i.) locurile de detenţie vor fi descentralizate şi integrate în mediul socio economic şi
cultural al comunităţii, etc
Regulile cuprind un preambul şi o anexă structurată în cinci părţi care descriu lista
standardelor de organizare, funcţionare şi management al locurilor special amenajate
pentru deţinerea copiilor care au comis fapte penale. Sunt, de asemenea, precizate
drepturile copilului pe toată durata privării de libertate, obligaţiile care revin
resposnsabililor locurilor de deţinere, activităţile şi programele de reabilitare în care
sunt integraţi copiii, măsurile disciplinare care se pot lua împotriva copiilor în această
perioadă durata şi natura lor; etc
213
Doina BALAHUR
71
Adoptate de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin rezoluţia 45/110 la cea de a 68a sesiune
214 plenară din 16 decemmbrie 1990; www.un.org/recs/45/110
Asistenţa Socială în sistemul de probaţiune
Regulile recomandă, ca ori de cîte ori este posibil, poliţia, procuratura sau alte
agenţii care se ocupă de cazurile penale să poată, pe baza legii, (Secţiunea a II a, Faza
pre-procesuală ) să dezvinovăţească infractorul, dacă această decizie vine în sprijinul
protecţiei societăţii, prevenirea infracţiunilor şi promovarea respectului pentru drepturile
victimei (Rg.5.1)
Integrarea acestor noi valori şi principii presupune modificări esenţiale la nivelul
legislaţiilor penale naţionale, reglementarea unor noi instituţii care să permită derularea
tuturor etapelor procesual penale cu respectarea drepturilor actorilor implicaţi în
comiterea unei infracţiuni: victimă, comunitate, infractor. În acest scop autorităţile
naţionale competente vor avea la dispoziţie un spectru larg de măsuri neprivative de
libertate ( Secţiunea a treia: Procesul şi Condamnarea). În decizia pe care o adoptă
instanţa trebuie să ia în consideraţie nevoile de reabilitare ale infractorului, protecţia
societăţii precum şi interesele victimei.
215
Doina BALAHUR
216 72
Balahur, D (2004) : Probation and Communitz Reintegration , Buc, Ed.Didactică şi Pedagogică
Asistenţa Socială în sistemul de probaţiune
217
Doina BALAHUR
218
Asistenţa Socială în sistemul de probaţiune
73
http://www.un.org/recs/45/112 219
Doina BALAHUR
14. Ori de cîte ori mediul familial stabil nu poate fi asigurat iar eforturile comunităţii de
a asista părinţii nu dă rezultate, iar familia lărgită nu poate îmdeplini acest rol, vor fi
adoptate măsuri alternative de plasament sau adopţie.
……
20. Guvernele au obligaţia de a garanta accesul la educaţia publică tuturor copiilor.
21. Sistemele de educaţie, în strînsă legătură cu ativitatea de pregătire academică şi
profesională, vor acorda o atenţie specială următoarelor aspecte:
…….
b) Promovarea şi dezvoltarea personalităţii, a talentelor şi capacităţilor mentale şi fizice
ale copiilor;
…..
d.) Încurajarea copiilor să înţeleagă şi să respecte diversitatea opiniilor, a culturilor
precum şi a altor diferenţe.
e.) Realizarea activităţii didactice într-un climat emoţional pozitiv şi interzicerea
abuzului psihologic asura copilului.
f.) Interzicerea măsurilor disciplinare degradante, în special a pedepsei corporale.
….
40. Mijloacele de comunicare în masă vor fi încurajate să asigure accesul la informaţie
al copiilor şi tinerilor dintr-o diversitate de surse interne şi externe.
41. Mass-media va fi încurajată să disemineze informaţie cu privire la contribuţia
pozitivă a copiilor şi tinerilor în societate.
74
Graham, J; Bowling, B. (1995) "Young People and Crime", Home Office Research Study (145), cap.7 221
Doina BALAHUR
75
Farrington, D (1996) : "Understanding and Preventing Youth Crime", Joseph Rowntree Foundation,
222 p.27
Asistenţa Socială în sistemul de probaţiune
76
UNICEF (2000) "Young People in Changing Societies" Regional Monitoring Reports, No.7, Innocenti
Research.. Centre, p.85 223
Doina BALAHUR
77
Pe baza unei proceduri reglementate de art.44 din Convenţia cu privire la Drepturile Copilului,
Comitetul pentru Drepturile Copiilor face comentarii şi recomandări pe marginea rapoartelor pe care
statele părţi au obligaţia să le remită la doi ani de la ratificarea Convenţiei şi ulterior din cinci în cinci ani.
Comentariile pe care le cităm se referă la statele în tranziţie ale căror rapoarte au fost revizuite până la 15
iunie 2000. Pe lângă comentariile şi recomandările cu caracter general Comitetul face referiri şi
recomandări speciale fiecărui stat în parte. 225
Doina BALAHUR
78
226 Cantwell, N (2000) : "Nothing More Than Justice", in Juvenile Justice, Innocenti Digest, No.3, p.17
Asistenţa Socială în sistemul de probaţiune
ale omului; jurisprudenţa dezvoltată este cea mai extinsă în comparaţie cu orice alt
sistem internaţional.
Elaborarea "Regulile Europene cu privire la Sancţiunile şi Măsurile
Comunitare"80 a avut trei scopuri principale :
a.) să stabilească un set de standarde care să dea posibilitatea legislaţiilor naţionale
să reglementeze şi să aplice eficient sancţiunile comunitare, neprivative de
libertate.
b.) să realizeze un sistem de garanţii împotriva încălcării drepturilor omului ale
infractorilor supuşi unor asemenea sancţiuni;
c.) să creeze un ansamblu de reguli necesare celor care sunt răspunzători de
implementarea şi administrarea acestor măsuri.
Ele au fost considerate o completare la Regulile Europene referitoare la regimul de
Detenţie în Închisori (European Prison Rules) adoptate în 1987.
Regulile europene în materia măsurilor comunitare se întemeiază, de asemenea,
pe valorile şi principiile justiţiei restitutive. Opţiunea pentru termenul de "măsuri şi
sancţiuni comunitare" a fost considerată mai transparentă la semnificaţii în comparaţie
cu aceea de "măsuri alternative", sau "măsuri neprivative de libertate" şi mult mai
sugestivă cu privire la natura lor, diferită opusă, faţă de sancţiunilor privative de
81
libertate. Prin elaborarea lor - sublinia W.Rau - Consiliul Europei a intenţionat să
contribuie la reconstrucţia sistemelor penale ale ţărilor membre, să promoveze un
echilibru între drepturile societăţii, victimei şi infractorului.
Obiectivele şi scopurule urmărite de Consiliului Europei prin elaborarea
regulilor sunt exprimate în Recomandarea Nr.(92)17 adoptată în aceeaşi zi. Această
recomandare precizează că sancţiunile privative de libertate vor fi considerate ca măsuri
de ultimă instanţă şi numai în acele cazuri în care orice altă pedeapsă este în mod
evident neadecvată (para.B.5a). În scopul promovării sancţiunilor şi măsurilor
comunitare instanţa va pronunţa o sancţiune sau măsură comunitară în locul pedepsei
privative de libertate pentru anumite infracţiuni (para.B.5c). Recomandarea precizează
că sancţiunile neprivative de libertate trebuie înţelese ca adevărate pedepse, nu numai de
către legea penală dar şi de către opinia publică care ar trebui să sprijine şi să participe
la implementarea lor (para.B.6).
79
www.coe.int
80
www.coe.int
81
Rau, W (1997) : "European Standards in the Area of Community Sanctions and Measures" in R.Ville,
U.Zvekic, J.Klaus, Promoting Probation Internationally, Rome/London, pag.182 227
Doina BALAHUR
membrii. La ora actuală Consiliul Europei are 55 de membri. Între aceştia sunt şi ţări
ex- comuniste. "În ce priveşte membrii vechi - observa W.Rau82 - n-a fost nevoie să fie
depuse eforturi speciale pentru a-i convinge de utilitatea sancţiunilor şi măsurilor
comunitar. Sistemele lor penale prevedeau deja o paletă largă de alternative
neprivative de libertate în momentul în care au fost adoptate regulile. Din acest motiv
ele s-au ocupat în special de reglementarea unor garanţii juridice ale infractorilor.
Situaţia noilor membrii este diferită. Cei mai mulţi nu au încă un sistem coerent de
sancţiuni şi măsuri comunitare. Reglementarea acestora întîmpină dificultăţi de
acceptare din partea personalului oficial din domeniul justiţiei şi din partea publicului.
Ei se confruntă, de asemenea, cu lipsa de resurse umane şi materiale şi a infrastructurii
necesare implementării sancţiunilor şi măsurilor comunitare."
În România progresele legislative în materia reglementării sancţiunilor şi
măsurilor comunitare sunt timide, deşi este membră a Consiliului Europei din 1994.
Aplicarea lor - în limitele înguste ale legislaţiei existente- s-a realizat ca efect al acţiunii
societăţii civile, sprijinită şi coordonată de o de specialitate, recent înfiinţat, din cadrul
Ministerului Justiţiei şi cu asistenţa - materială, financiară şi ştiinţifică- decisivă a Know
How Fund de la Ambasada Regatului Marii Britanii şi Irlandei de Nord la Bucureşti.
Specialistii din Marea Britanie au fost o prezenţă constantă, contribuind la formarea
profesională şi managerială a celor care îşi desfăşoară activitatea în domeniul
probaţiunii.
230 82
Rau, W lucr.cit. pag. 185
Asistenţa Socială în sistemul de probaţiune
Bibliografie
231
ELEMENTE DE PSIHOPATOLOGIE
ŞI ASISTENŢA SOCIALĂ A
BOLNAVULUI PSIHIC
CUPRINS
I. Introducere
II. Definiţii şi precizări terminologice
III. Elemente de pshihopatologie
III. 1. Semiologia senzaţiei şi percepţiei
III. 2. Semiologia atenţiei
III. 3. Semiologia memoriei
III. 4. Semiologia gândirii
III. 5. Semiologia imaginaţiei
III. 6. Semiologia voinţei
III. 7. Semiologia starilor afective
III. 8. Tulburari de personalitate
III. 9. Schizofrenia
III.10. Tulburările de intelect
V. Bibliografie
VI. Resurse on - line
Probleme fundamentale ale unităţii de curs
Elemente de psihopatologie
Specificul intervenţiei asistentului social în activitatea cu bolnavul psihic
I. INTRODUCERE
1
Ordin nr. 374 din 10/04/2006, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 373 din 02/05/2006, privind
aprobarea Strategiei în domeniul sănătăţii mentale.Partea I. Preambul
2
Lege nr. 487 din 11 iulie 2002 a sănătăţii mentale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice,
publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 589 din data: 08/08/2002, art. 5, a.
3
Lege nr. 487 din 11 iulie 2002 a sănătăţii mentale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice,
publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 589 din data: 08/08/2002, art. 5, b.
235
Conţiu Tiberiu ŞOITU
4
Lege nr. 487 din 11 iulie 2002 a sănătăţii mentale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice,
publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 589 din data: 08/08/2002, art. 5, i.
5
Lege nr. 487 din 11 iulie 2002 a sănătăţii mentale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice,
publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 589 din data: 08/08/2002, art. 5, c.
236
Elemente de psihopatologie şi Asistenţă Socială a bolnavului psihic
Senzaţia
este un act psihic elementar „mono-modal” de realizare a imaginii singulare a unor
însuşiri ale obiectelor şi fenomenelor lumii înconjurătoare
acest proces psihic elementar se produce în urma acţiunii obiectelor şi fenomenelor
lumii materiale asupra organelor de simţ
prin intermediul analizatorilor intero,extero şi proprioceptivi excitaţia se transformă
în senzaţie în momentul în care ajunge în scoarţa cerebrală
senzaţiile reprezintă izvorul iniţial al tuturor informaţiilor noastre.Ele nu sunt copii
ale însuşirilor obiectelor şi fenomenelor, ele sunt imagini subiective ale lumii
obiective.
Percepţiile
sunt definite ca procese senzoriale elementare, care se disting prin sintetism,unitate
şi integritate, redând realitatea obiectuală în imagini de ansamblu
Psihopatologia senzorialităţii
Tulburări cantitative
Tulburări calitative
238
Elemente de psihopatologie şi Asistenţă Socială a bolnavului psihic
Tulburări calitative
iluzii de memorie – evocări eronate ale unor fenomene sau acţiuni, trăite în
relitate de bolnav, dar care nu sunt încadrate în timpul şi spaţiul real în care ele
s-au petrecut sau nu sunt recunoscute de bolnav ca trăite sau netrăite;
criptomnezia – nerecunoaşterea, ca fiind străin, a unui material literar, artistic,pe
care bolnavul le-a citit sau auzit în realitate, dar pe care în mod iluzoriu îl
consideră că este al lui şi – din acest motiv - este necesar să fie deosebit de
plagiat. Se întâlneşte în: schizofrenie, psihoză paranoică;
falsa recunoaştere – „ dubla conştiinţă”. Ea constă în a recunoaşte ceea ce de
fapt bolnavul nu recunoaşte. Se întilneşte în : surmenaj, stări de obnubilare, stări
maniacale, schizofrenii.
240
Elemente de psihopatologie şi Asistenţă Socială a bolnavului psihic
2. Tulburările de conţinut ale gândirii sunt cele mai interesante pagini ale
psihopatologiei, pentru că discursul bolnavului psihic, răspunsurile sau relatările sale
frapează în cea mai mare măsură interlocutorul.
În analiza conţinutului gândirii sunt necesare unele precizări noţionale şi anume
precizarea accepţiunii de idee : dominantă, obsedantă, prevalentă, delirantă.
1. ideea dominantă: prin reversibilitatea ei se înscrie în sfera normalului. După o
discuţie, lectură,spectacol, o idee se poate detaşa şi se impune într-un anumit
moment al gândirii.
2. ideea obsedantă : idee ce izbucneşte, irupe, asediază gândirea şi se împune
conştiinţei deşi este în dezacord cu ea. Stranie şi contradictorie situaţiei şi
personalităţii insului, acesta îi recunoaşte caracterul parazitar sau patologic,
luptă pentru înlăturarea ei, de multe ori fără a reuşii să o învingă.
Obsesia se poate prezenta sub patru forme:
obsesiile ideative : „intoxicaţia „ prin idee. Boala lui „De ce”, „poate”, „dacă”.
Bolnavul este într-o perpetuă pendulare asupra eventualităţilor posibile, se
întreabă, analizează, revine.
Amintiri şi reprezentări osesive: se exprimă prin perseverarea penibilă a
rememorării unor evenimente cu conţinut neplăcut, jenante sau în orice caz
dificile.
241
Conţiu Tiberiu ŞOITU
6
Fobia este o stare de frică cu obiect bine precizat, spre deosebire de anxietate care este o stare de teamă,
242
Elemente de psihopatologie şi Asistenţă Socială a bolnavului psihic
lipsită de obiect.
243
Conţiu Tiberiu ŞOITU
Fiind susţinută de gândire (al cărei element esenţial este) avînd origine în
reprezentări, imagineţiea poate fi considerată ca un proces psihic de prelucrare,
transformare şi sintetizare a reprezăntărilor şi idilor în scopul făuriri unor noi imagini şi
idei. Psihopatologia imaginaţiei este în strânsă legătură cu psihopatologia gândirii,
modificările sale de aspect cantitativ şi calitativ precum şi tulburările sale fiind în
strânsă legătură cu dezvoltarea şi respectiv cu tulburările gândirii.
O formă de exaltare imaginativă este realizată de mitomanie. În debilitatea mentală
– mitomania are un rol compensator al insuficienţei cognitive
Voinţa este latura reglatoare a conştiinţei, la baza căreia stă intenţia şi decizia
subiectului. Ea reprezintă activitatea psihică orientată spre atingerea unor scopuri
propuse conştient pentru a căror realizare trebuie depăşite anumite obstacole interne sau
externe care apar în calea indeplinirii acţiunilor.
Desfăşurarea unui act voluntar presupune mai multe faze :
- formularea scopului
- lupta motivelor
- adoptarea hotărârii
- execuţia (îndeplinirea) acţiunii.
Tulburări cantitative
244
Elemente de psihopatologie şi Asistenţă Socială a bolnavului psihic
Tulburări calitative
natura
intensitatea
forţa
labilitatea
conţinutul
adecvarea motivaţională sau motivarea delirantă
245
Conţiu Tiberiu ŞOITU
Hipertimie
Depresia este o hipertimie negativă care se caracterizează printr-o puternică
trăire, printr-o participare afectivă intensă, sub un evantai restrâns, cu sentimentul
durerii morale, al inutilităţii şi devalorizării.
Bolnavul se prezintă:
o cu dispoziţie deprimată
o lipsit de voioşie
o ideaţie lentă cu conţinut trist, dureros
o mimica, pantomimica exprimând concordant conţinutul
dureros al trăirilor
o depresia – ca expresie a unei stări patologice de intensitate
psihotică sau nevrotică nu trebuie confundată cu reacţiile
de deprimare determinate de situaţii de doliu, pierderi
materiale, insuccese, decepţii.
Dacă persoana s-a comportat mai întâi normal şi începe la un moment dat să se
comporte anormal – se spune că are o tulburare mentală
Dacă însă comportamentul său a fost întotdeauna la fel de anormal cum este şi în
prezent – se spune că are o tulburare de personalitate
Ceea ce la vârsta adultă denumim tulburare de personalitate, la vârsta copilăriei
este denumit tulburare de comportament
247
Conţiu Tiberiu ŞOITU
Semne
Nu fac confidenţe
Văd înţelesuri ascunse
Tind să fie ranchiunoşi şi contraatacă rapid
Au o purtare formală
Sunt lipsiţi de umor şi serioşi
Au idei preconcepute
Nu cred în loialitate sau fidelitate
Lipsiţi de căldură
Curtează excesiv pe cei cu rang înalt sau puternici şi exprimă dispreţ faţă de cei
slabi
Generează la alţii frică sau conflict
Pot fi implicaţi în grupări extremiste
Pacientul are un stil de viaţă izolat, fără o năzuinţă manifestată către ceilalţi.
Semne
Au activităţi solitare.
Nu se simt bine în compania altor persoane şi pot să manifeste un contact vizual
deficitar.
Nu are prieteni sau confidenţi, numai rude de gradul I.
Îi fac plăcere puţine activităţi.
Pare indiferent la laude sau criticile altora.
Manifestă răceală emoţională, detaşare sau afectivitate aplatizată.
Par interesaţi de matematică, astronomie ori mişcări filosofice.
Sexualitatea lor poate să implice doar fantezii.
Bărbaţii rămân adesea burlaci iar femeile acceptă pasiv căsătoria.
Nu au aparent nici o nevoie sau dorinţă de legături cu alţii, dar pot să fie foarte
ataşaţi de animale.
248
Elemente de psihopatologie şi Asistenţă Socială a bolnavului psihic
Semne
Par ciudaţi sau stranii.
Gândire şi vorbire ciudate – vagi, metaforice, supraelaborate sau stereotipe.
Sunt superstiţioşi .
Au o foarte activă viaţă imaginară.
Pot fi implicaţi în practici religioase stranii sau ocultism.
Experienţe perceptuale neobişnuite .
Lipsa prietenilor.
Anxietate socială exagerată .
Afect inadecvat.
Semne
Persoana este în vârstă de cel puţin 18 ani.
Există dovezi de tulburare de conduită cu debut înainte de vârsta de 15 ani.
Ignorare şi violare a drepturilor altora, care survine de la vărsta de 15 ani şi în
care sunt cuprinse :
Semne
Bolnavii sunt “întotdeauna în criză”.
Gesturile, ameninţătore sau actele auto-distructive, auto-mutilante sau
suiccidare sunt frecvente.
Relaţiile cu alţii sunt tumultoase.
Se înfurie cu uşurinţă.
Sunt uneori manipulativi, uneori în mod evident pentru oricine.
Imaginea de sine este instabilă.
Tind să aibă episoade micropsihotice.
Bolnavii nu tolereză să fie singuri. Se angajează în eforturi frenetice de evitare a
abandonului real sau imaginar.
Seimţăminte cronice de gol lăuntric.
Sunt impulsivi în privinţa banilor şi sexului şi se angajează în abuz de
substanţe, şofat periculos.
Semne
Sunt cooperanţi şi dornici de a fi ajutaţi.
Tind să fie plini de culoare, căutând atenţia şi seducători.
Manifestă comportament dependent.
Din punct de vedere emoţional pot să fie superficiali sau nesinceri.
Vorbirea poate să fie dramatică.
Adesea sunt sugestionabili.
Simpatici chiar sociabili.
Se foloseşte constant de aspectul fizic pentru a atrage atenţia.
Consideră relaţiile pe care le are drept mult mai intime decât sunt.
Semne
Au un sentiment grandios al importanţei de sine.
Se asociază senzaţia de a fi special şi de a i se cuveni.
Fantezii nelimitate de succes, putere, strălucire, frumuseţe sau iubire ideală.
Recepţionează critica sau înfrângerea cu furie sau cu depresie.
250
Elemente de psihopatologie şi Asistenţă Socială a bolnavului psihic
Lipsit de empatie.
Solicită admiraţie excesivă.
Semne
Preocupare excesivă cu ordinea, incluzând regului, reglementări şi sistematizări.
Perseverenţa, care atinge adesea nivelul încăpăţinării.
Când deciziile trebuiesc luate intuitiv, indecizia devine o problemă.
Perfecţionismul este frecvent.
Caută să deţină controlul asupra lor şi asupra situaţiilor în care se găsesc.
Le lipseşte spontaneitatea.
Sclavi ai amănuntelor.
Preferă rutina în detrimentul noutăţii.
Stil avar de a cheltui .
Semne
Sunt uşor de rănit sau jignit.
Sunt retraşi social.
Sunt dornici de implicare socială.
Este prezent un complex de inferioritate – poate interpreta comentariile ca fiind
dispreţuitoare sau negative .
Bolnavii
Sunt lipsiţi de încredere în sine şi necesită sfaturi şi reasigurare.
Nu tolerează să fie singuri şi necesită supervizare excesivă în timpul lucrului.
Sunt pasivi.
Deleagă altora deciziile.
Îşi subordonează propriile nevoi, nevoilor altora.
Au dificultăţi de exprimarea dezacordului.
251
Conţiu Tiberiu ŞOITU
III. 9. SCHIZOFRENIA
7
apud Petru Arcan şi Dumitru Ciumăgianu, (1980) Copilul deficient mental, Ed. Facla, Timişoara, p. 21
252
Elemente de psihopatologie şi Asistenţă Socială a bolnavului psihic
8
Roşca, Mariana, (1967) Psihologia deficienţilor mentali, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, p.8.
253
Conţiu Tiberiu ŞOITU
După mai multe cercetări efectuate de-a lungul timpului, s-a observat că
handicapul de intelect diferă ca structură şi profunzime. Luându-se în calcul coeficientul
de inteligenţă dar şi posibilitatea de adaptare, integrare, formarea autonomiei personale,
de elaborare a comportamentelor comunicaţionale şi de relaţionare, s-a ajuns la o
diferenţiere a handicapurilor de intelect pe mai multe trepte sau în diferite grade.9
Aceste grade sunt:
9
Verza, Emil, (1998) Psihopedagogie specială, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, p. 27.
254
Elemente de psihopatologie şi Asistenţă Socială a bolnavului psihic
decăt într-un cămin şcoală. Deprinderile, dobândite, ale acestora, le dau posibilitatea de
a îndeplini anumite cerinţe simple, dar necesită în continuare o supraveghere din partea
familiei sau a instituţiilor speciale.
TEMĂ:
1. Vizitaţi o instituţie de educare sau ocrotire a copiilor cu deficienţe mentale
(şcoală specială, centru de plasament etc.) şi notaţi pe o pagină observaţiile
dumneavoastră cu privire la particularitătile de relaţionare între copii cu handicap
şi între copii şi adulţii din centru (angajaţi, părinţi sau alţii).
256
Elemente de psihopatologie şi Asistenţă Socială a bolnavului psihic
257
Conţiu Tiberiu ŞOITU
10
Ordin nr. 374 din 10/04/2006, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 373 din 02/05/2006, privind
aprobarea Strategiei în domeniul sănătăţii mentale. Partea I. Preambul
258
Elemente de psihopatologie şi Asistenţă Socială a bolnavului psihic
259
Conţiu Tiberiu ŞOITU
11
Lege nr. 487 din 11 iulie 2002 a sănătăţii mentale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice,
publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 589 din data: 08/08/2002, art.22
260
Elemente de psihopatologie şi Asistenţă Socială a bolnavului psihic
12
Lege nr. 448 din 06/12/2006, Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1006 din 18/12/2006, art 50-
55
261
Conţiu Tiberiu ŞOITU
Persoana cu handicap are dreptul să fie îngrijită şi protejată într-un centru din
localitatea/judeţul în a cărei/cărui rază teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa.
Finanţarea centrelor de zi şi rezidenţiale publice se face din bugetele locale ale
unităţilor administrativ-teritoriale pe teritoriul cărora funcţionează acestea.
În cazul în care nevoile individuale ale persoanei cu handicap nu pot fi asigurate
într-un centru din localitatea/judeţul în a cărei/cărui rază teritorială îşi are domiciliul sau
reşedinţa, persoana cu handicap poate fi îngrijită şi protejată într-un centru aflat în altă
unitate administrativ-teritorială.
Decontarea cheltuielilor dintre autorităţile administraţiei publice locale se face în
baza costului mediu lunar al cheltuielilor efectuate în luna anterioară de centrul în care
persoana cu handicap este îngrijită şi protejată.
Furnizorul de servicii sociale are obligaţia de a promova, facilita şi asigura
personalului programe de formare profesională, precum şi programe de instruire
specifică cu privire la problematica handicapului şi legislaţia în domeniu.
Personalul din cadrul centrelor are obligaţia respectării standardelor specifice de
calitate, precum şi a prevederilor legale privind drepturile persoanelor cu handicap.
Nerespectarea standardelor specifice de calitate, precum şi a prevederilor legale
privind drepturile persoanelor cu handicap atrage, după caz, răspunderea disciplinară,
contravenţională sau penală, conform prevederilor legale.
Personalul de specialitate care îşi desfăşoară activitatea în centrele publice din
mediul rural, de zi şi rezidenţiale pentru copiii şi adulţii cu handicap, beneficiază de
decontarea cheltuielilor de transport dus-întors de la domiciliu, în condiţiile legii.
Sumele necesare acordării drepturilor persoanelor cu handicap se asigură din
bugetele locale ale autorităţilor administraţiei teritoriale pe a cărei rază funcţionează
centrul.
262
Elemente de psihopatologie şi Asistenţă Socială a bolnavului psihic
1. Centrele-pilot13
13
Hotarare nr. 329 din 20 martie 2003 pentru aprobarea regulamentelor-cadru de organizare şi
functionare a institutiilor de protectie speciala a persoanelor cu handicap, Monitorul Oficial nr. 228 din 4
aprilie 2003
263
Conţiu Tiberiu ŞOITU
264
Elemente de psihopatologie şi Asistenţă Socială a bolnavului psihic
5. Centrele de zi
14
Ministerul Sănătăţii, Instructiuni nr. 1 din 28/07/2003, de aplicare a Normelor privind organizarea,
functionarea şi finantarea unitatilor de asistenta medico-sociale, aprobate prin H.G. 412/2003 Monitorul
Oficial nr. 599 din 08/22/2003
268
Elemente de psihopatologie şi Asistenţă Socială a bolnavului psihic
psihica sau sociala, nu au posibilitatea sa isi asigure nevoile sociale, sa isi dezvolte
propriile capacitati şi competente pentru integrare sociala.
Internarea în unitatile de asistenta medico-sociale este recomandata de catre
unitati sanitare cu paturi şi este conditionata de evaluarea medico-sociala prealabila,
efectuata în conformitate cu grila de evaluare medico-sociala aprobata prin
reglementarile comune ale Ministerului Sanatatii şi ale Ministerului Muncii,
Solidaritatii Sociale şi Familiei.
Evaluarea medico-sociala a persoanelor cu nevoi medico-sociale se face în
unitati sanitare cu paturi de catre personalul medico-sanitar al acestor unitati si,
respectiv, de catre serviciul public de asistenta sociala din cadrul unitatilor
administrativ-teritoriale în care isi au domiciliul persoanele respective.
Internarea în unitatile sanitare cu paturi în vederea evaluarii medicale se
efectueaza în conformitate cu reglementarile legale în vigoare privind conditiile
acordarii asistentei medicale în cadrul sistemului de asigurari sociale de sanatate.
Unitatile de asistenta medico-sociale asigura servicii medicale, servicii de
ingrijire şi servicii sociale.
Serviciile sociale de care pot beneficia persoanele internate în unitatile de
asistenta medico-sociale sunt urmatoarele:
a) asigurarea unui nivel maxim posibil de autonomie şi siguranta;
b) asigurarea unor conditii de ingrijire care sa respecte identitatea, integritatea şi
demnitatea;
c) asigurarea mentinerii capacitatilor fizice şi intelectuale;
d) asigurarea consilierii şi informarii atat a asistatilor, cat şi a familiilor acestora
privind problematica sociala (probleme familiale, psihologice şi altele
asemenea);
e) interventii pentru prevenirea şi combaterea institutionalizarii prelungite;
f) stimularea participarii la viata sociala;
g) facilitarea şi incurajarea legaturilor interumane, inclusiv cu familiile proprii;
h) organizarea de activitati psihosociale şi culturale;
i) identificarea mediilor în care poate fi integrata persoana internata timp
indelungat.
Serviciile sociale sunt asigurate de personal specializat, angajat al unitatilor de
asistenta medicosociale sau al serviciilor publice locale de asistenta sociala. în unitatile
de asistenta medico-sociale care nu au medici proprii angajati, serviciile medicale
necesare pot fi asigurate prin contractarea acestora cu furnizori publici sau privati.
Unitatile de asistenta medico-sociale pot functiona şi în regim de spitalizare de
zi, furnizand atat servicii medicale, cat şi servicii sociale.
Atributiile asistentilor sociali angajati ai unitatilor de asistenta medico-sociale
sunt urmatoarele:
a) elaboreaza proiecte de interventie în scopul prevenirii şi combaterii
institutionalizarii pentru fiecare persoana internata;
269
Conţiu Tiberiu ŞOITU
15
Lege nr. 487 din 11 iulie 2002 a sănătăţii mentale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice,
publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 589 din data: 08/08/2002, art.25
270
Elemente de psihopatologie şi Asistenţă Socială a bolnavului psihic
o Orice persoană cu tulburări psihice are dreptul la cele mai bune servicii medicale
şi îngrijiri de sănătate mentală disponibile.
o Orice persoană care suferă de tulburări psihice sau care este îngrijită ca atare
trebuie tratată cu omenie şi în respectul demnităţii umane şi să fie apărată
împotriva oricărei forme de exploatare economică, sexuală sau de altă natură,
împotriva tratamentelor vătămătoare şi degradante.
o Nu este admisă nici o discriminare bazată pe o tulburare psihică.
o Orice persoană care suferă de o tulburare psihică are dreptul să exercite toate
drepturile civile, politice, economice, sociale şi culturale recunoscute în
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, precum şi în alte convenţii şi tratate
internaţionale în materie, la care România a aderat sau este parte, cu excepţia
cazurilor prevăzute de lege.
o Orice persoană care suferă de o tulburare psihică are dreptul, în măsura
posibilului, să trăiască şi să lucreze în mijlocul societăţii. Administraţia publică
locală, prin organismele competente, asigură integrarea sau reintegrarea în
activităţi profesionale corespunzătoare stării de sănătate şi capacităţii de
reinserţie socială şi profesională a persoanelor cu tulburări psihice.
o Orice persoană cu tulburare psihică are dreptul să primească îngrijiri comunitare,
în sensul definit de prezenta lege.
o Orice pacient cu tulburări psihice are dreptul la:
recunoaşterea de drept ca persoană;
viaţă particulară;
libertatea de comunicare, în special cu alte persoane din unitatea de îngrijire,
libertatea de a trimite şi de a primi comunicări particulare fără nici un fel de
cenzură, libertatea de a primi vizite particulare ale unui consilier ori ale unui
reprezentant personal sau legal şi, ori de câte ori este posibil, şi ale altor vizitatori,
libertatea de acces la serviciile poştale şi telefonice, precum şi la ziare, la radio şi la
televiziune;
libertatea religioasă sau de convingere.
o Mediul şi condiţiile de viaţă în serviciile de sănătate mentală trebuie să fie pe cât
posibil cât mai apropiate de viaţa normală a persoanelor de vârstă
corespunzătoare.
16
Lege nr. 487 din 11 iulie 2002 a sănătăţii mentale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice,
publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 589 din data: 08/08/2002, art 35-39.
272
Elemente de psihopatologie şi Asistenţă Socială a bolnavului psihic
o Pentru petrecerea timpului liber orice pacient cu tulburări psihice are dreptul la:
a) mijloace de educaţie;
b) posibilităţi de a cumpăra sau de a primi articolele necesare vieţii zilnice,
distracţiilor sau comunicării;
c) mijloace care să permită pacientului să se consacre unor ocupaţii active,
adaptate mediului său social şi cultural, încurajări pentru folosirea acestor mijloace
şi măsuri de readaptare profesională de natură să îi uşureze reinserţia în societate.
o Pacientul nu poate fi obligat să presteze o muncă forţată.
o Activitatea efectuată de către un pacient într-un serviciu de sănătate mentală nu
trebuie să permită exploatarea fizică sau psihică a acestuia.
o Studiile clinice şi tratamentele experimentale, psihochirurgia sau alte tratamente
susceptibile să provoace vătămări integrităţii pacientului, cu consecinţe
ireversibile, nu se aplică unei persoane cu tulburări psihice decât cu
consimţământul acesteia, în cunoştinţă de cauză, şi cu condiţia aprobării de către
comitetul de etică din cadrul unităţii de psihiatrie, care trebuie să se declare
convins că pacientul şi-a dat cu adevărat consimţământul, în cunoştinţă de cauză,
şi că acesta răspunde interesului pacientului.
o Din momentul admiterii într-un serviciu de sănătate mentală fiecare pacient
trebuie să fie informat de îndată ce este posibil, într-o formă şi într-un limbaj pe
care să poată să le înţeleagă, asupra drepturilor sale, în conformitate cu
prevederile legii, iar această informare va fi însoţită de explicarea drepturilor şi a
mijloacelor de a le exercita.
o Dacă pacientul nu este capabil să înţeleagă aceste informaţii şi atât timp cât
această incapacitate va dura, drepturile sale vor fi aduse la cunoştinţă
reprezentantului său personal sau legal.
o Pacientul care are capacitatea psihică păstrată are dreptul să desemneze persoana
care va fi informată în numele său, precum şi persoana care va fi însărcinată să îi
reprezinte interesele pe lângă autorităţile serviciului.
o Persoanele care execută pedepse cu închisoarea sau care sunt deţinute în cadrul
unei urmăriri sau al unei anchete penale şi despre care s-a stabilit că au o
tulburare psihică, precum şi persoanele internate în spitalul de psihiatrie ca
urmare a aplicării măsurilor medicale de siguranţă prevăzute de Codul penal
primesc asistenţă medicală şi îngrijirile de sănătate mentală disponibile, conform
prevederilor legii.
273
Conţiu Tiberiu ŞOITU
V. BIBLIOGRAFIE
Anderson David, (1989) Social Work and Mental Handicap, British Association of
Social Workers
Arcan, Petru; Ciumăgeanu, Dumitru, (1980) Copilul deficient mental, Ed. Facla,
Timişoara
Baias, A., Flavius; Avram, Marieta, (1994) Legislaţia familiei, Ed. All, Bucureşti
Ceobanu C., Diac G., Hriţuleac A. (1996) Conotaţii psihosociale ale deficienţei
mentale, Iaşi, Editura A 92,
Ciofu, Carmen Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, Bucureşti,
1998
Coaşan, Aurelia; Vasilescu, Anton, (1988) Adaptarea şcolară, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti
Constantin Rusu (coord.) (1997) Deficienţă, incapacitate, handicap – ghid
fundamental pentru protecţia, educaţia specială, readaptarea şi integrarea socio-
profesională a persoanelor în dificultate, Bucureşti, Editura Pro Humanitate
Cosmovici, Andrei, Iacob Luminiţa (1998) Psihologie şcolară, Iaşi, Editura Polirom
Coulshed, Veronica Practica asistenţei sociale, Editura „Alternative”, Bucureşti,
1993,
Department for International Development (DFID), Disability, Paverty and
Development, februarie 2000
Helander, E. (1992) Prejudice and Dignity, UNDP
Hewett F.M. (1977) Education on Excepţional Learners, Boston, Allyn and Bacon.
Ionescu, Şerban, (1975) Adaptarea socio-profesională a deficienţilor mental, Ed.
Academiei RSR, Bucureşti
Krefting, Douglas (2001) Understanding Community Approaches to Handicap în
Development, Editor: Handicap International,
MacMillan, D. L. (1982) Mental Retardation în School and Society, Boston, Little,
Brown.
Manea Livius, (2000) Protecţia socială a persoanelor cu handicap, Bucureşti,
Editura Şansa
Mănoiu, Florica; Epureanu, Viorica, (1996) Asistenţa socială în România, Ed. All,
Bucureşti
Miftode Vasile, (1999) Fundamente ale asistenţei sociale, Bucureşti, Editura
Eminescu
Miftode Vasile, Rahmania Nadji – coord, (1999) Asistenţa socială în perspectivă
interdisciplinară, Baia Mare, Editura PROEMA
Moroşanu, C, Serbina I, (1996) Autoritatea tutelară şi protecţia copilului, Iaşi,
Editura Moldogrup
Moroşanu, C, Serbina I, (1998) Protecţia copilului şi practicianul social, Iaşi,
Editura Moldogrup
274
Elemente de psihopatologie şi Asistenţă Socială a bolnavului psihic
275
Conţiu Tiberiu ŞOITU
276
NEGOCIERE ŞI MEDIEREA
CONFLICTELOR
CUPRINS
Bibliografie
Probleme fundamentale ale unităţii de curs:
a) conflictul interpersonal: caracteristici şi modalităţi de rezolvare
b) abordări în negocierea socială
c) domeniile medierii
d) medierea familială, medierea între egali, medierea victimă-agresor
I. CONFLICTUL ÎN PERSPECTIVĂ
INTERDISCIPLINARĂ
Din punct de vedere sociologic, conflictele sunt „manifestări ale unor antagonisme
deschise între două entităţi (individuale sau colective) cu interese incompatibile pe
moment, în privinţa deţinerii sau gestiunii unor bunuri – materiale sau simbolice”.2
Conflictele sociale sunt considerate efecte ale dorinţei unei persoane sau a unui grup
de a impune punctul propriu de vedere în faţa celorlalţi.
Desemnând orige gen de rivalitate colectivă, declarată, cu scopuri diverse, cu
intensitate şi forţă variabile – acoperind, semantic, o sferă întinsă, de la dezbaterea
ştiinţifică până la manifestările de stradă ori războaie civile – conflictele sociale nu sunt,
aşadar, rezultate obligatorii ale unor condiţii obiective. Marx evidenţia raportul
structural al acestor conflicte, rolul lor în transformarea socială, dar unii sociologi
contemporani acuză reducerea sensului la conflictele de clasă, pornite de la
1
Sillamy, N. – 1996, Dicţionar de psihologie, (traducere, avanprefată şi completări privind psihologia
românească de Gavriliu, L.) Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, pp 77.
2
Cuin, C.-H. – 1996, „Conflict”, în Dicţionar de sociologie (coord. Boudon, R. ş.a., trad. Ţuţuianu,
Mariana), Ed. Univers Enciclopledic, Bucureşti, pp. 62-64.
279
Daniela GÎRLEANU-ŞOITU
3
Durkheim, E. – 1893, De la division du travail social, PUF, Paris, (ediţia din 1991)
4
Schelling, T. – 1960, Strategié du conflict, PUF, Paris, apud Cuin, C.-H. – 1996, „Conflict”, în
Dicţionar de sociologie (coord. Boudon, R. ş.a., trad. Ţuţuianu, Mariana), Ed. Univers Enciclopledic,
Bucureşti, p. 64.
5
Lebel, P. – 1991, L’art de la négociation, Les Éditions d’Organisation, Paris, pp. 19-21.
280
Negociere şi medierea conflictelor în asistenţa socială
Conflictele false
Astfel de conflicte sunt cele care nu există decât aparent, astfel că pot părea
latente. Exemple:
divergenţele de limbaj – atunci când cei implicaţi nu vorbesc despre acelaşi
lucru;
acordul exprimat pentru ceva rosit, dar care nu a beneficiat de suficientă
atenţie;
percepţii eronate a priori despre un lucru sau altul, despre o anume persoană;
voinţa caracterială deliberată de a fi în dezacord;
faptul că cineva se referă sau deţine informaţii diferite;
abordarea unei probleme într-o manieră diferită.
Acestea sunt, în ansamblu, neînţelegeri. O scurtă explicaţie, ascultarea a ceea ce spune
celălalt sau schimbul de informaţii disipând aşa-zisul dezacord.
Conflictele de opinie
Acestea provin din diferenţele de păreri sau de opinii, de judecăţi asupra
obiectului aflat în dezacord. Sursa acestor conflicte este marcată de diferenţele de
educaţie, de cultură, de personalitate sau de cadrele referenţiale. Modificarea unei opinii
ar necesita, în acest caz, afectarea unei părţi a personalităţii, jigniri ori tachinări.
Exemple de astfel de conflicte:
politice; ideologice;
asupra educaţiei; asupra principiilor;
asupra libertăţilor; asupra judecăţilor;
asupra opţiunilor; asupra civilizaţiilor;
asupra morţii; asupra valorilor morale.
Lebel consideră că astfel de dezacorduri sunt dificil de armonizat.
Conflictele de interes
Acestea se regăsesc în situaţiile în care două persoane sunt de acord cu opiniile,
dar în dezacord cu privire la împărţirea, la distribuţia:
financiară (câştig – împărţire);
intelectuală (apartenenţa la o grupare, la o orientare);
estetică (împărţirea obiectelor sau a prieteniilor);
morală (recunoaşterea într-un clasament, între anumite judecăţi).
281
Daniela GÎRLEANU-ŞOITU
B. conflictele de la egal la egal (între vecini, între colegi, între fraţi, între concu-
renţi) şi conflictele ierarhice (subordonaţi contra superiori, tată
contra fiu, alte conflicte în care autoritatea este determinantă);
C. conflicte care îşi au originea în instituţii sau organizaţii, faţă de cele care îşi au
rădăcinile în personalitatea cuiva;
D. conflictele ideologice neutre sau în care adversarii doar utilizează o tehnică de
contestare faţă de opoziţiile ideologice, fondate adesea pe diferenţele
de cultură ori a sistemelor de referinţă.
E. conflictele spontane şi cele voluntare, care au fost pregătite deliberat;
F. conflictele dintre a avea (preocuparea de împărţire a resurselor) şi a fi – aici
intervenind toate problemele privind calitatea vieţii; uneori această
opoziţie mai este evidenţiată între opinii şi interese.
cauză covârşitor uneia dintre părţi sau poate consta în tolerarea problemei, în virtutea
dreptului tuturor de a gândi sau face ceva.
Se delimitează, din sfera conflictelor, cele de interese şi de drepturi. Sunt
recunoscute ca surse ale conflictelor de interese:
a) părerile diferite privind relaţia dintre două persoane, grupuri sau
b) condiţiile în care se desfăşoară o acţiune care interesează două părţi.
Conflictele de drepturi sunt recunoscute mai ales când sunt contestate metodo-
logii de aplicare a convenţiilor, proceduri de acţiune.
Termenii utilizaţi diferă de la un spaţiu cultural la altul. Astfel, în Statele Unite
ale Americii se diferenţiază disputa contractuală – având, printre cauze, percepţii
distincte ale drepturilor – şi disputa finală, care face referire la relaţia care se va derula
după încheierea termenelor unui contract. În terminologia franceză se vor regăsi
„conflictele juridice” şi „conflictele economice”.
O altă posibilă clasificare porneşte de la factorul personal implicat în conflict,
identificând, astfel, conflicte:
intrapersonale
interpersonale
între grupuri
la nivel organizaţional.
Pornind de la două axiome pe care le atribuie lui Watkins, autori români6
prezintă conflictele interpersonale în relaţie cu elementele comunicării, astfel:
1) prima axiomă susţine că orice conflict poate fi generat şi rezolvat prin intermediul
comunicării, utilizând limbajul verbal şi pe cel neverbal. Este nevoie de cel puţin două
părţi între care să se manifeste conflictul, văzut uneori ca parte integrantă a procesului
de comunicare dintre ele;
2) a doua axiomă exprimă obiectivele diferite pe care le au cele două părţi considerate
a fi conflict.
Punctul comun în analiza celor două axiome îl constituie orientarea spre comunicare, ca
punte de legătură şi factor de clarificare ori orientare a părţilor aflate în conflict spre
soluţii acceptate. Orientarea spre câştigul unuia în detrimentul celuilalt ori abandonarea,
evitarea situaţiei evidenţiază pierderi în procesul de comunicare şi utilizare ineficientă a
pârghiilor oferite de acesta. Potenţialul pozitiv ori negativ al unui conflict interpersonal
poate fi apreciat în funcţie de context (propice sau nu rezolvării problemelor), de
perspectiva pierdere-câştig evidenţiată de părţile angajate şi de creativitatea antrenată.
Între grupuri ori mai amplu, la nivel organizaţional, conflictele îşi pot avea
rădăcinile în:
structura organizatorică;
repartizarea activităţilor – apreciată mai mult unii, mai puţin de alţii;
evaluarea incorectă a activităţilor realizate;
alocarea resurselor;
6
Cândea, Rodica; Cândea, Dan - 1998, Comunicare managerială aplicată, Ed.Expert, Bucuresti, p. 161
283
Daniela GÎRLEANU-ŞOITU
7
Cornelius, Helene, Faire, Shoshana – 1996, Ştiinţa rezolvării conflictelor, (trad. Ana Stoica-Constantin
şi Cristopher Clark, prefaţă: Ana Stoica-Constantin) Ed. Ştiinţă şi tehnică, Bucureşti, pp. 23-24.
284
Negociere şi medierea conflictelor în asistenţa socială
Evitare Conciliere
Implicarea părţii a doua
8
Siemmel, G. – 1992, Le Conflict, Saulxures, Circé
285
Daniela GÎRLEANU-ŞOITU
Evitarea lasă loc frustrărilor, fiecare parte încercând să treacă cu vederea posibilele
situaţii conflictuale, să le ignore sau să se exprime evaziv cu privire la ele. O
astfel de abordare nu ajută nici menţinerea legăturilor dintre persoanele
implicate, nici atingterea obiectivelor. Poate fi o situaţie de pierdere-pierdere sau
de pierdere-câştig – atunci când una dintre părţi îşi propune doar să câştige timp
pentru a aborda conflictul într-un context favorabil.
Compromisul, în ciuda faptului că este adesea întâlnit la nivelul simţului comun – în
exprimări şi evidenţierea posibilităţilor de soluţionare – nu constituie o situaţie
de tip câştig-câştig. Este o abordare exprimată de ambele părţi prin: „dau ceva,
dar nu pierd tot, eventual câştig ceva”. Dominată de tehnici de manipulare, de
persuadare, abordarea orientată spre compromis susţine pierderile minime şi
câştigul minim, având un oarecare grad de mulţumire din partea ambelor părţi.
Concilierea susţine păstrarea unui nivel bun al relaţiilor interpersonale în dauna
împlinirii realizării dorinţelor părţilor implicate în conflict. Presupune renunţare,
resemnare, eventual ignorare a conflictului, toate în scopul protejării relaţiei,
într-o perspectivă de tipul pierdere-câştig.
Cooperarea va asigura atât menţinerea relaţiilor interpersonale, cât şi rezolvarea
conflictului având exprimată satisfacţia ambelor părţi. Pentru a ajunge la o
situaţie de tip câştig-câştig, ambele părţi au nevoie de abilitaţi de comunicare, de
luarea în considerare a intereselor, dorinţelor, nevoilor celuilalt, aspecte care se
pot învăţa. Deşi este nevoie de timp, de implicarea ambelor părţi în identificarea
celor mai bune soluţii, de creativitate, această modalitate de rezolvare a
conflictelor oferă cele mai bune rezultate pentru un timp îndelungat.
Aplicaţie:
Identificaţi propriul stil de rezolvare a conflictelor!
Temă:
Menţionaţi cât mai multe situaţii în care se recomandă fiecare dintre cele cinci
stiluri de abordare a conflictelor.
286
Negociere şi medierea conflictelor în asistenţa socială
Temă:
Întocmiţi „harta conflictului” şi „generatorul de variante” pentru o situaţie din
viaţa cotidiană, după modelul oferit în capitolele 8 şi 9 (pp. 181-210) ale lucrării
„Ştiinta rezolvării conflictelor”
9
Tidwell, Alan – 1998, „Consideraţii asupra managementului conflictului, tehnicilor de rezolvare şi
factorilor sociale care le influenţează”, în Psihosociologia rezolvării conflictelor (coord. Ana Stoica-
Constantin şi Adrian Neculau, trad. Ana Stoica-Constantin), Ed. Polirom, Iaşi, pp. 187-193.
287
Daniela GÎRLEANU-ŞOITU
Aplicaţii:
1. Identificaţi valorile şi aşteptările unei persoane apropiate cu care sunteţi într-
un conflict. Repetaţi exerciţiul pentru cazul unui coleg / a unei colege de
serviciu.
2. Întocmiţi o listă cu posibile situaţii din mediul social cunoscut ce pot fi
soluţionate prin paşii procesului de rezolvare a problemelor.
288
Negociere şi medierea conflictelor în asistenţa socială
Desfăşurată între două persoane faţă în faţă, negocierea converge spre găsirea unui
acord între două poziţii care nu sunt tocmai identice.
Transferând situaţia din economie, se opun două atitudini: a celui care are ceva
de dat şi care are nevoie să vândă pentru a-şi justifica şi asigura existenţa şi atitudinea
celui care nu găseşte necesară achiziţia care i se propune.
Pentru a se realiza o negociere este nevoie şi de un punct comun. Nu pot negocia două
persoane care se ignoră. Întâlnirea poate fi fortuită sau provocată de către unul din cei
doi parteneri, transformându-se în ocazia unei negocieri.10
Asemeni situaţiilor de vânzare-cumpărare, se pot identifica trei cazuri:
cel care trece întâmplător prin locul unde este prezentă oferta şi se
interesează de un anume lucru care poate fi negociat;
un client care vine special pentru obiectul negocierii;
cineva care considera ca îi va fi de folos să participe la o negociere.
P1 P2
Dominarea de către P1 implică frustrarea lui P2
prin exercitarea puterii lui P1 se doreşte supunerea lui P2
Această putere este suportată dacă nu este excesivă şi nici repetitivă.
10
Lebel, Pierre – 1984, L’art de la Négociation, Les Éditions D’Organisation, Paris
289
Daniela GÎRLEANU-ŞOITU
D1 D2
P1 P2 P1 P2
Putere Contra-putere
NEGOCIERE
În termeni generali, negocierea poate fi definită ca o formă de implicare a doi sau mai
mulţi actori sociali în rezolvarea unui diferend comun. Se impune să completăm însă o
astfel de definire cu cel puţin două elemente cheie: procesul de comunicare, ca mijloc
de soluţionare şi rezultatul, la care se ajunge de comun acord.
Deşi îi este recunoscut teritoriul mai ales în spaţiul economic, negocierea este o
parte a vieţii cotidiene, majoritatea interacţiunilor umane presupunând un raport cerere-
oferă: de informaţii, de idei, de bunuri, de sentimente, de angajamente, de spaţii de
manifestare.
Elementele necesare în reuşita unei negocieri presupun :
reacţia spontană
o situaţie impusă sau dorită
consecinţele unei situaţii deliberat voite
un calcul anterior, o cercetare
un act profesional, exercitarea naturală a profesiei.
290
Negociere şi medierea conflictelor în asistenţa socială
11
Lebel, Pierre – 1984, L’art de la Négociation, Les Éditions D’Organisation, Paris, pp. 91-129
291
Daniela GÎRLEANU-ŞOITU
LOGICĂ
ANALOGICĂ NORMATIVĂ
292
Negociere şi medierea conflictelor în asistenţa socială
293
Daniela GÎRLEANU-ŞOITU
Informez şi
spun ceea ce
gândesc
Fereastra 1: intitulată spaţiul public pentru tot ceea ce este înţeles este şi zis, deci totul
este de domeniul public.
Mă informez bine
0 8 10
Fereastra 2: zona secretă pentru că ascultă, dar nu spune nimic, ţine secret.
Mă informez bine
0 10
294
Negociere şi medierea conflictelor în asistenţa socială
Mă informez puţin
0 10
Informez bine
şi spun ceea Căutarea oarbă
ce gândesc
Fereastra 4: zona necunoscută – nu se ţine cont de nimic şi nu este zis nimic: totul este
misterios şi necunoscut, dar poate fi şi o oportunitate a reflexiei.
Mă informez puţin
0 10
Informez Necunoscutul
puţin
Cea mai bună atitudine pentru negociere este aceea care constă într-o informare
continuă şi amplă şi în informarea amplă, dar cu o discreţie prudentă. Aceasta
corespunde unei ferestre în care zona publică deţine 56%, zona secretă 24%, căutarea
oarbă 14%, iar necunoscutul 6%. Individul se informează 80% şi restituie 70%, ceea
ce este rezonabil.
A doua abordare, analiza tranzacţională, face trimitere la cele trei stări ale sinelui
care se pot adopta sau modifica în funcţie de starea sesizată la partenerul de negociere:
starea de părinte – desemnează esenţa conştiinţei morale, a valorilor şi
normelor sociale, transmise din generaţie în generaţie;
starea de adult – este starea raţională, bazată pe realitate, aici şi acum;
starea de copil – cuprinde starea afectivă, trăirile, visurile.
Există şi o a treia abordare foarte importantă pentru negociere. Pornind de la
ipoteza că evoluţia unui dezacord este condiţionată de încrederea într-o voinţă comună
de împăcare şi de un respect reciproc al integrităţii, propunem schema care explică
evoluţiile diferite ale unui dezacord în funcţie de cele două atitudini iniţiale.
12
Muccielli, R. – 1975, L’Entretien de face a face dans la relation d’aide, ESF, Paris
13
Layole, G. - La conduite d’entretiens, Les Editions d’organisation, Paris
296
Negociere şi medierea conflictelor în asistenţa socială
+ EU
aroganţă sinergie
– ALTUL + - + + + ALTUL
- - - +
derizoriu complex
- Eu
Aplicaţie:
Prezentaţi contexte în care să fie adecvate cele patru atitudini.
297
Daniela GÎRLEANU-ŞOITU
298
Negociere şi medierea conflictelor în asistenţa socială
Este, uneori, soluţia adoptată de doi adversari care nu se cunosc prea bine, care
îşi acordă reciproc calificative minime în evaluare şi care caută un mijloc de a nu
rupe de tot legătura, rezervându-şi dreptul unei confruntări ulterioare. Poate fi
compromisul diferenţelor de resurse.
f) o a treia cale – între două tendinţe care se opun cu îndârjire, fără posibilitatea unei
departajări, a identificării unei opţiuni, se oferă o a treia soluţie. Lumea nu este
doar o dualitate bipolară, în care totul este alb sau negru, mai există şi griul şi o
mare gamă de alte culori.
Ideile care opun doi parteneri nu sunt singurele luate în condiderare. O
modalitate de departajare a adversarilor este uneori propunerea lor de a trece la o
soluţie nouă, faţă de care nu sunt nici pro, nici contra.
g) cumulul de idei – când două idei se opun, este posibil să se spună a propri că nici una
dintre ele nu are motive să fie mai bună decât cealaltă. În acest caz, se decide
reţinerea lor ca două opinii, fără să se respingă. După circumstanţe, ideile sunt
acceptate fie simultan, fie succesiv. Aceasta semnifică faptul că evoluţia care
reţine două opinii este costisitoare.
Este o evoluţie care nu nemulţumeşte pe nimeni pentru că fiecare spune “poziţia
dumneavoastră este bună“ şi este de asemenea, o evoluţie care tranziţie, înaintea
ajungerii la o opţiune definitivă. Are nevoie de putere în asumarea costurilor.
h) aşteptarea – este pauza dintre reprize. Cele două idei nu au găsit teren pentru
înţelegere sau pentru o evoluţie acceptabilă, astfel încât se decide o pauză, o
încetare momentană a opoziţiilor. Nu este o ruptură pentru că relaţia dintre cei
doi adversari este menţinută.
Negocierea se reia, dar este necesar un timp de reflecţie pentru înţelegerea
acţiunilor; se realizează separat sau prin consultarea experţilor.
i) sinergia – în această evoluţie se va spune – ca în cazul cumulului – că nu există nici
un motiv ca vreuna dintre idei să fie greşită. Există, de asemenea, o voinţă
comună pentru căutarea unei soluţii noi. Se preia de la fiecare ceea ce este bun,
pentru construirea unei soluţii noi.
Nu este un compromis pentru că soluţia este originală. Nu este nici a treia cale
pentru că soluţia aleasă nu este independentă de primele două. Nu este nici
cumul pentru că nu se reţine totalitatea ideilor pornite de la cele de bază şi pentru
că se ajunge la o soluţie superioară acestora. Este o evoluţie care se evidenţiază
prin dezvoltarea unei idei din alta.
Fiecare recunoaşte ceea ce îl ţine aproape de ideea originală, îndeplinind, prin
aceasta, trei condiţii:
fiecare îşi explică ideea clar şi o justifică;
nici unul nu se încăpăţânează să susţină ceea ce este superflu;
fiecare are o atenţie pozitivă asupra ideilor celuilalt.
Sinergia este evoluţia pozitivă şi cu cele mai multe şanse de mulţumire: este
originală, reglează conflictul, asigură progresul fără o investiţie excesivă de
timp, resurse umane etc.
Sinergia este adesea consecinţa directă a concertării.
299
Daniela GÎRLEANU-ŞOITU
În cadrul negocierii, fazele prescrise se derulează într-o ordine precisă, astfel că putem
extrage un principiu fundamental, conform căruia nerespectarea acestor etape duce la
blocarea conversaţiei.
La sfârşitul negocierii există totdeauna o decizie – chiar dacă prin ea doar se constată o
nerezolvare –, aceasta semnificând o recunoaştere comună, implicită sau explicită a
unei situaţii. Este fie un acord de constatare a sfârşitului fie un contract pentru
continurarea relaţiei.
S-a constatat că puţine persoane reuşesc să negocieze deoarece nu ştiu să
argumenteze. A dispune de instrumentele de construire a argumentelor este întotdeauna
important pentru o negociere eficientă.
Alături de argumentare şi decizie, un rol important îl are şi influenţa
instituţională, care poate fi împotrivă, facilitatoare sau indiferentă. Se consideră că în
orice discuţie partenerii se situează într-un sistemul instituţional pe care îl cunosc,
înţeleg şi îi învaţă efectele.
300
Negociere şi medierea conflictelor în asistenţa socială
301
Daniela GÎRLEANU-ŞOITU
Dacă se trece peste o fază se blochează următoarele, iar dacă există un blocaj,
insistenţa devine inutilă. Se recomandă revenirea în etapa anterioară pentru a se respecta
coerenţa înlănţuirii fazelor.
Aplicaţie:
Contruiţi un lanţ argumentativ pentru o negociere pe care o aveţi de purtat la
locul de muncă.
II.2.3.3. Contractul
O negociere poate ajunge la un rezultat care poate însemna o ruptură sau o
acţiune de angajare la ceva.
Această acţiune face parte dintr-un contract şi se realizează:
a) asupra unui obiect sau subiect – constituie baza unui contract;
b) prin angajarea partenerilor – sunt doi contractanţi, doi semnatari care decid şi
acceptă termenii unui contract; între cei doi, garanţiile sunt reciproce;
c) pentru un obiectiv – ceea ce s-a gânditr a se obţine, atinge, asigura; este beneficiul
pe care îl întrevăd cei doi;
d) printr-o serie de schimbări – sunt faptele prin care un acord, un contract îi obligă pe
cei angajaţi la promisiuni reciproce;
e) în limite precizate – un contract este întotdeauna limitat, ceea ce se poate întâmpla
prin includerea unei bune descrieri a obiectului, dar adesea este mult mai comod de
precizat ceea ce este exclus din contract. Exluderile sunt materiale, financiare sau
circumstanţiale.
f) cu o durată determinată – durata contractului este, în general, limitată, noţiunea
“nelimitat” nefiind decât o formulă care presupune o analiză mai aprofundată.
g) având condiţiile încheierii sau modificării – un contract se realizează întotdeauna în
funcţie de circumstanţe, putând fi modificat dacă termenii sau situaţia în care s-a
încheiat au evoluat într-o manieră importantă. Acestea se denumesc clauze de
reziliere ale contractului.
h) sub acoperirea unui cod legal – dacă unul dintre parteneri decide unilateral
nerespectarea termenelor cotractului, celălalt, sub o jurisdicţie competentă, poate
solicita daune, ceea ce înseamnă că fiecare contract trebuie să se stabilească sub
acoperirea unui cod: de asigurări, comercial, de muncă, de solidaritate socială,
familial etc.
În negociere, un acord va răspunde tuturor acestor reguli.
302
Negociere şi medierea conflictelor în asistenţa socială
pot fi bazate, spre exemplu, după următoarea schemă („Tema obiectului negocierii”,
Lebel, 1984, p. 115):
MIZA
COMPETENŢĂ AŞTEPTĂRI
PUTERE NEVOI
PARTENER 1 PARTENER 2
RELAŢIE DE ÎNCREDERE
14
Hindle, Tim – 2000, Cum să negociem, Enciclopedia RAO, Bucureşti
303
Daniela GÎRLEANU-ŞOITU
15
Hiltrop, J.-M., Udall, Sheila – 1998, Arta negocierii (titlul original „The Essence of Negotiation”, trad.
Cristina Muntoiu), Ed. Teora, Bucureşti
16
Maddux, R. – 1998, Succesul negocierii, (titlul original „Successful negociation”, trad. Romeo
Săndulescu), Ed. Codecs, Bucureşti
17
Johnson, D.W, Johnson, F.P. – 1991, Activitatea în grup. Teoria grupului şi deprinderile de lucru în
grup, ediţia a patra, Prentice Hall, Inc., Enghlewood Cliffs
304
Negociere şi medierea conflictelor în asistenţa socială
305
Daniela GÎRLEANU-ŞOITU
TEMĂ:
Specificaţi modalitatea de parcurgere a unei negocieri, pentru un caz la alegere şi
urmărind o etapizare prezentată.
306
Negociere şi medierea conflictelor în asistenţa socială
307
Daniela GÎRLEANU-ŞOITU
Înţelesul modern al medierii cuprinde acţiunea de punere în relaţie a doi termeni sau
doi indivizi, cea care deschide noi perspective asupra ipotezei fundamentale a tuturor
teoriilor cunoaşterii, exceptând-o pe cea fenomenologică, conform căreia realul nu
poate fi cunoscut imediat.
Briant şi Palau (1999) susţin că medierea este, pe de o parte, o teorie a reprezentării,
reconstituind sau restituind realul, iar pe de alta o modalitate de rezolvare a conflictelor.
Medierea se poate defini ca acţiunea de punere în relaţie, de către un terţ numit
mediator, a două persoane fizice sau morale, numite mediate, în baza unor reguli şi
a unor mijloace liber acceptate de către acestea, vizând fie prevenirea ori rezolvarea
unui diferend, fie stabilirea ori restatuarea unei relaţii sociale.
18
Briant, V. De, Palau, Y. – 1999, La médiation. Définition, Practique et Perspectives, Ed Nathan, Paris,
p. 5.
308
Negociere şi medierea conflictelor în asistenţa socială
Astfel, negocierea este văzută ca procesul prin care două părţi în dispută caută
încheierea unui acord dintre ele. Medierea se prezintă ca un proces prin care o a
treia parte – neutră, imparţială – ajută două sau mai multe părţi aflate într-o
dispută să lucreze împreună pentru rezolvarea unui conflict. De subliniat este
faptul că „părţile” şi nu mediatorul decid termenii acordului de încheiat, luând în
considerare orientarea principală, care este spre viitor, nu spre trecut.
19
Stacey, Hilary - 2000, “Mediation and Peer Mediation”, in vol. Peer Support in Action. From
Bystanding to Standing by (Cowie, Helen şi Wallace, Patti, coord.), Sage Publications, Londra, p. 29
20
Mediation UK – 1995, Training Manual in Community Mediation Skills, Ed. Mediation UK, Bristol
309
Daniela GÎRLEANU-ŞOITU
unor state de pe continentul american – medierea s-a dezvoltat prin politici speciale.
Interesul pentru noua profesie sau noua denumire a condus la acoperirea sub un singur
concept, a mai multor acţiuni. Politica de dezvoltare a medierii penale în Franţa a
conferit, în 1995 şi apoi trei ani mai târziu, un statut juridic acestui domeniu, în virtutea
dreptului fiecăruia la rezolvarea amiabilă a conflictelor. În încercarea de a diversifica
piaţa forţei de muncă, „Institutul National al Tinerilor şi Educaţiei Populare” promova,
în 1997, politici de încurajare a formării în domeniul medierii, în special în
colectivităţile locale. Astfel profesionalizaţi, tinerii puteau deveni „agenţi de prevenire
şi de mediere”. Printr-o altă lege adoptată în Franţa, în 1998, s-a instituit „mediatorul
copiilor” (cu rol de rezolvare a reclamaţiilor cu privire la nerespectarea drepturilor
copiilor de către o autoritate a statului), apoi „mediatorul educaţiei naţionale” (urmărind
relaţia utilizatorilor cu serviciile publice de educaţie) şi „mediatorii academici” ori cei
care au în atenţie respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, în special în
domeniul media. Alături de acestea există „mediatorul republicii”. În aceeaşi ţară,
posturile de mediatori din instituţii publice şi private s-a mărit considerabil, începând cu
1995, înfiinţându-se „Înaltul Consiliu al Medierii”.
Prezentarea domeniilor în care medierea s-a afirmat, în unele ţări, poate susţine
intenţia de a clarifica conceptele şi de a statua o metodologie.
În prezent, se susţin mai multe dimensiuni ale medierii, categorisite, după unii
autori, în patru domenii – comercială, ecologică, familială şi comunitară sau în şase –
comunitară, familială, comercială, organizaţională, ecologică şi politică sau
internaţională.
21
Six, J.F. – 1990, Le temps des mediateurs, Ed. Seuil, Paris
310
Negociere şi medierea conflictelor în asistenţa socială
311
Daniela GÎRLEANU-ŞOITU
Activitatea acestor mediatori este diferită de cea solicitată prin principii precum
neutralitatea, imparţialitatea, deoarece ei funcţionează ca agenţi publici pe lângă
un organism cultural – un muzeu, o bibliotecă, o mediatecă, pe lângă Ministerul
Culturii – îndeplinind atribuţiile prevăzute într-o fişă a postului, pentru care a
concurat.
22
În Franţa, spre exemplu, există mediatori în domeniul cinematografiei din anul 1992, iar în al cărţilor,
din 1990.
312
Negociere şi medierea conflictelor în asistenţa socială
23
Cardinet, A. – 1995, Pratiquer la médiation en pédagogie, Dunod, paris, p. 56.
313
Daniela GÎRLEANU-ŞOITU
medierea se desfăşoară în mod secret, dar sub controlul judecătorului, care poate să o
oprească în orice moment sau poate susţine continuarea ei vreme de trei luni.
B.3. Medierea penală are, în principal, acelaşi obiectiv cu cea civilă – evitarea
traumatismelor provocate de modalitatea contencioasă de soluţionare a diferendelor –,
dar contribuie şi la o mai bună prevenire a recidivei, pornind de la înţelegerea
experienţei victimei. Deşi sunt diferenţe de la o regiune sau de la o ţară la alta, medierea
penală înregistrează succese, fiind prevăzută în lege în Statele Unite, în Franţa şi alte
state europene şi permite ca, înaintea deciziei finale, cu acordul părţilor, să se
desfăşoare întâlniri de mediere. Modalităţile de reparare a pierderilor suferite sunt, de
asemenea, diferite, luând forme materiale, financiare sau simbolice.
B.4. Medierea conflictelor colective de muncă o regăsim aici datorită
prevederilor documentelor legislative care evidenţiază prezenţa listelor de mediatori şi
arbitri atestaţi de ministerul de resort.
C. Medierea internaţională
Acest tip de mediere corespunde formei publice, dar şi particulare, în acelaşi
timp: pe de o parte pune în relaţie două persoane publice, iar pe de alta, în acest
moment, relaţiile dintre state sau dintre state şi organizaţiile internaţionale sunt
analizate ca raporturi de drept privat. Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene
se ghidează după propria jusrisprudenţă şi nu se pronunţă în fond, asupra naturii
juridice a problemelor.
C.1. Mediatorul european constituie o instutuţie creată prin Tratatul Uniunii
Europene care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1993. El este numit de Parlamentul
European pentru o perioadă de cinci ani şi primeşte, conform articolului 8 D din Tratat,
plângeri de la toţi cetăţenii Uniunii sau de la toate persoanele fizice şi morale rezidente
într-unul dintre statele membre. Reclamaţiile privesc administrarea greşită a acţiunilor
instituţiilor sau organismelor comunitare, excluzând curtea de justiţie sau deciziile
primei instanţe, care şi-au exercitat funcţiile juridice. Mediatorul european are şi
capacitatea de a se autosesiza, urmăreşte rezolvarea amiabilă a litigiilor, putând face
părţilor, dar şi Parlamentului European, recomandări.
C.2. Medierea internaţională. Organizaţia Naţiunilor Unite acordă o din ce în
ce mai mare importanţă medierii, urmărind reglementarea paşnică a diferendelor dintre
ţări şi regiuni. Capitolul IV din Carta Naţiunilor Unite, articolul 33, sugerează părţilor
aflate în conflicte cu implicaţii asupra securităţii internaţionale, să ia în calcul, în
căutarea de soluţii, înainte de toate, tehnici precum negocierea, ancheta, medierea,
concilierea, arbitrajul, reglarea juridică, apelând la organismele sau acordurile regionale
ori la alte mijloace de păstrare a păcii, agreate de cei aflaţi în dispută. O astfel de
perspectivă a mai fost întâlnită în politica statelor europene şi înaintea secolului al XX-
lea, dar este extinsă acum, la toate continentele. În 1964, spre exemplu, a fost creată, de
către Organizaţia Statelor Unite Africane, o „Comisie de mediere, conciliere şi arbitraj”
pentru a soluţiona pacifist problema graniţelor în acest continent. De asemenea,
315
Daniela GÎRLEANU-ŞOITU
numeroasele acorduri între istraelieni şi palestinieni, între popoarele din Balcani ori
între cele din Orientul Apropiat, poartă amprenta specialiştilor în mediere
internaţională.
24
Bonnafé-Schmitt, J.-P. – La Médiation, un noveau mode de régulation juridique,
http://www.globenet.org/horizon-local/ciedel/mediat.htlm
316
Negociere şi medierea conflictelor în asistenţa socială
separarea sau divorţul. Prin 6-8 întâlniri, părinţii parcurg un proces care să îi ajute în
exercitarea responsabilităţilor parentale într-un climat de cooperare şi respect reciproc.
Acest tip de mediere va fi detaliat în paginile următoare.
Medierea îşi are rădăcinile în psihologia umanistă, care s-a dezvoltat puternic
sub influenţa scrierilor lui Carl Rogers (1951) şi Maslow (1962). Atât medierea, cât şi
orientarea umanistă îşi regăsesc rădăcinile filosofice în fenomenologie, care a condus la
existenţialismul din anii 1940-1950, avându-l ca exponent principal pe Sartre (1948).
Fenomenologii valorizează recunoaşterea subiectivităţii experienţei asupra problemei
adevărului obiectiv, acceptând existenţa unor multiple şi diferite interpretări ale unui
eveniment. Terapeuţii umanişti, profesorii şi mediatorii folosesc o abordare fenome-
nologică în situaţiile conflictuale în care nu se aşteaptă să găsească răspunsul corect sau
să impună reguli morale fixe.
318
Negociere şi medierea conflictelor în asistenţa socială
319
Daniela GÎRLEANU-ŞOITU
320
Negociere şi medierea conflictelor în asistenţa socială
321
Daniela GÎRLEANU-ŞOITU
avocaţi din Canada şi Australia. Marie Claire Desguets25 aminteşte de o primă definire
dată medierii familiale de către un avocat canadian: „intervenţia unei terţe persoane,
acceptată, imparţială, neutră şi fără putere decizională, într-un conflict sau o negociere,
cu scopul de a ajuta părţile să realizeze ele însele o înţelegere viabilă, satisfăcătoare şi
capabilă să răspundă nevoilor tuturor membrilor unei familii, dar mai ales celor ale
copiilor”.
În Marea Britanie se oferă stagii de formare în consiliere şi mediere, în
reprezentare, întâlnindu-se şi denumiri de „mediator consilier” (O’Hagan, 1986, p. 219).
Astfel de graniţe se suprapun în practică, iar asistenţii sociali pot fi implicaţi prin roluri
şi competenţe variate în răspunsurile date nevoilor utilizatorilor de servicii. Ei pot avea
o problemă în alegerea acţiunilor celor mai potrivite pentru menţinerea unui sprijin
adecvat sau pentru a referi cazul unor agenţii separate. Când membrii unei familii vor să
ţină sub tăcere evenimentele, necazurile, asistentul social poate utiliza abilităţile sale de
reprezentare, consiliere sau mediere, dar cu sprijinul serviciilor locale şi în urma
consultării cu reprezentanţii acestora. În SUA, unde medierea familială s-a dezvoltat
mai devreme, mulţi avocaţi au devenit mediatori, dar în Marea Britanie, reprezentarea,
medierea şi consilierea s-au format separat. În sprijinul acestui argument al legăturii
dintre mediere şi consiliere plus reprezentare, sunt semnificative experienţele britanice
ale serviciilor de reconciliere funcţionabile din anii 70 ai secolului trecut. Consilierii de
probaţiune, numiţi mai apoi „consilieri ai bunăstării curţilor de divorţ” au urmat cursuri
de consiliere şi mediere şi au lucrat cu jurisconsulţii familiali în contextul a ceea ce se
desemnează acum prin „Curţile de Proceduri Familiale”. Alianţa dintre mediatori şi
jurisconsulţi a fost formalizată în afara sistemului judecătoresc, prin înfiinţarea, în 1982,
a Asociaţiei Jurisconsulţilor în domeniul Legilor Familiei, care promovează medierea
prin avocaţi. Aceasta s-a unit, în 1988 cu Asociaţia Mediatorilor Familiali unde se
realizează un parteneriat profesional pentru asigurarea menţinerii drepturilor legale, dar
într-un cadru terapeutic. Medierea familială a fost de asemenea dezvoltată şi în alte
cadre, prin asocierea persoanelor care lucrează în serviciile sociale cu una dintre
iniţiativele din Bristol care a stabilit primul serviciu de consiliere din afara tribunalului.
Ei au transformat cel mai comprehensiv model social utilizând voluntari formaţi şi
eventual lucrători calificaţi plătiţi în stabilirea unei organizaţii voluntare naţionale:
Medierea Familială Naţională (NFM), în 1992 – fondată în 1981 sub denumirea de
Consiliul Naţional al Concilierii Familiale, aşa cum a fost Asociaţia Scoţiană pentru
servicii de consiliere a familiei. NFM este principala agenţie aleasă de un prim ministru
pentru oferirea serviciilor celor afectaţi de noua legislaţie în privinţa divorţurilor. Are în
vedere drepturile copiilor în situaţiile care privesc deciziile familiale pentru vizitarea
acestora, în acest sens oferind un curs specializat de consiliere. Deşi NFM lucrează cu
jurisconsulţi, rolul mediatorilor săi este menţinut discret.
III.5.1.2. Clarificări
Conflictele familiale au repercursiuni asupra tuturor membrilor, dar în special
asupra copiilor, astfel încât devine din ce în ce mai dificilă concilierea nevoilor afective,
25
Desguets, Marie Claire – 1995, „Medierea”, în Asistenta socială ca activitate de mediere în societate,
(coord, Popescu, Livia şi Roth, Maria), Presa Universitară Clujeană, Cluj, p. 20
322
Negociere şi medierea conflictelor în asistenţa socială
psihologice şi economice ale tuturor. Participarea unei a treia părţi, mediatorul familial,
permite menţinerea unei distanţe necesare reflectării asupra a ceea ce se întâmplă, dar şi
un cadru unde fiecare – individual sau împreună cu alţii – poate gândi la viitor, la ce va
fi. Astfel se poate ajunge la o mai bună înţelegere a situaţiei, la restabilirea comunicării
între membrii familiei, la identificarea diferenţelor de valori, precum şi la elaborarea
soluţiilor şi prevenirea unor astfel de conflicte pe viitor.
Divorţul este considerat unul dintre cele mai stresante evenimente din timpul vieţii.
Renunţarea la o legătură statuată şi unanim recunoscută social provoacă emoţii
contradictorii de trădare, respingere, supărare, furie, vinovăţie, iar în cele din urmă,
starea de eliberare, reuşită. Aceste trăiri intense se manifestă pe fondul unei crize
generalizate, susţinută de schimbări precipitate, supărătoare şi extenuante generalizate
la viaţa de zi cu zi. Mutarea într-o nouă locuinţă, reducerea resurselor financiare,
redimensionarea responsabilităţilor în îngrijirea copiilor, deşi vor fi considerate
oportunităţi ale momentului, prezintă un risc al amplificării instabilităţii emoţionale, al
distrugerii tuturor relaţiilor interpersonale. În consecinţă, se impun intervenţii pentru
refacerea curajului, a tăriei, a stăpânirii de sine ale tuturor celor implicaţi, adulţi şi
copii.
Aşadar, complexitatea fenomenului divorţului nu angajează doar dimensiunile
juridice, ci şi pe cele sociale şi individuale, manifestate în grade diferite.26 Accente din
ce în ce mai pronunţate se orientează acum nu doar spre acţiunea de divorţ în sine, ci şi
spre perioada care îi urmează, în special asupra întâlnirii cerinţelor speciale ale
membrilor familiei. Nevoia de a asuma şi conştientiza întreruperea relaţiei de căsătorie a
condus adesea spre recomandări pentru acorduri raţionale şi eficiente, prin care să se
reducă consecinţele negative, mai ales cele asupra copiilor.
Studii efectuate în mai multe ţări au condus la susţinerea ideii de conciliere a
disputelor familiale. Asistenţa acordată părţilor în acţiunea lor de divorţ sau separare
este orientată spre identificarea acordurilor, spre reducerea domeniilor de conflict
privind custodia, accesul la educaţie al copiilor, prevederile financiare, locuinţa
matrimonială, taxele pentru avocaţi şi orice alt aspect – produs de întreruperea relaţiei –
care solicită o decizie pentru acorduri viitoare. Ideea concilierii conţinută în astfel de
documente susţine două obiective: o abordare cu o cât mai redusă înverşunare şi
preluarea responsabilităţii rezolvării disputei de către părţi.27
26
Roberts, Marian – 1997, Mediation in Family Disputes. Principles of Practice. Second edition, Arena,
Aldershot, p. 22
27
Finer Raport – 1974, Report of Commitee on One Parent Families, Cmnd 6529, HMSO, Londra,
paragraf 4.313
28
http://www.mediationfamiliale.asso.fr
323
Daniela GÎRLEANU-ŞOITU
29
Zlătescu, Dan Victor – 2000, Tratat elementar de drept civil român, vol. 1, Casa Editorială „Calistrat
Hogaş”, Bucureşti
324
Negociere şi medierea conflictelor în asistenţa socială
30
Şoitu, L., Păun, E., Vrăjmaş, Ecaterina – 2001, Consiliere familială, Ed. Institutul European, Iaşi
325
Daniela GÎRLEANU-ŞOITU
31
http://www.mediationfamiliale.asso.fr
326
Negociere şi medierea conflictelor în asistenţa socială
32
Gîrleanu, Daniela – La familia rumana entre la tradition y la modernidad, în Rev. Ideaccion nr.
4/1995, Valladolid, Spania, pp. 24-25
327
Daniela GÎRLEANU-ŞOITU
e. Conflictele extreme – când conflictele dintre părţi sunt atât de puternice încât
orice încercare de cooperare iese din discuţie, medierea nu va avea succes. Este
necesară o anumită disponibilitate, nu neapărat pentru a sfârşi conflictul, ci pentru a-l
îndepărta, cel puţin pentru moment, în vederea conturării unui acord cu privire la o
problemă imediată sau interimară.
f. Neacceptarea întreruperii unei relaţii – când una dintre părţi utilizează
medierea în încercarea de a păstra căsnicia, va sabota deciziile care privesc disoluţia
acesteia.
g. Momentul medierii – prea timpuriu sau întârziat – când emoţiile sunt intense
şi dureroase, ca în prima perioadă după o despărţire sau când există deja un proces,
apelul la mediere nu este potrivit.
h. Un mediu nefavorabil – existenţa unei a treia părţi, puternice – un avocat
combativ care nu agreează medierea sau un partener nou, nedispus să coopereze – poate
amplifica ostilităţile şi primejdui acordurile.
i. Abuzul de mediere – una dintre părţi sau ambele pot dori să utilizeze medierea
pentru o varietate de scopuri care nu au nimic în comun cu adevăratele obiective ale
procesului decizional implicat aici. Ele pot, spre exemplu, să participe cu credinţa că se
vor obţine unele avantaje materiale, strategice, ulterioare unui litigiu sau că vor fi cu un
pas înaintea celeilalte părţi ori vor avea posibilitatea să exercite presiuni ulterioare
pentru a concretiza o reconciliere sau pentru a-şi impune propriile dorinţe. În cazurile în
care una dintre părţi demonstrează o lipsă de implicare, prin ignorarea angajamentelor
sau eşuarea în acţiunile de respectare a acordurilor interimare, medierea poate fi
necorespunzătoare.
j. Absenţa clarităţii intenţiei şi a competenţei mediatorului – dacă mediatorul
eşuează în încercarea de a clarifica pentru părţi ce este medierea, ce implică aceasta,
dând naştere unor expectanţe greşite, poate fi văzut ca o figură care arbitrează, care ia o
decizie, ca un sfătuitor, ca un consilier care va rezolva problemele relaţionale
fundamentale. Neînţelegeri pot fi susţinute şi de utilizarea unei denumiri care produce
confuzii, cum ar fi “jurisconsult mediator”, de oferirea medierii ca parte a unei alte
activităţi, cum ar fi practica legală sau, mai rău, prin combinarea, în acelaşi caz, a
funcţiilor de mediere cu alte forme de intervenţie, cum ar fi terapia sau acordarea de
sfaturi. În perioada de evaluare a cazului, confuzia rolului de mediator cu unul de
sfătuitor sau de intervenient conduce la astfel de riscuri.
k. Abuzul domestic – medierea este nerecomandată în situaţii care implică
violenţă domestică, în special în cazurile în care ordinele de restricţie eşuează, deşi
poate fi adecvată pentru intervenţii complementare şi acţiuni de prevenire. Se sugerează
atenţie în alegerea medierii ca procedeu de intervenţie, luând în considerare cel puţin
trei aspecte: persoanele care beneficiază, persoanele care ar putea suferi, persoanele
care au nevoie şi de alte sisteme de protecţie.
O eşuare în controlarea schimbărilor distructive, cum ar fi întâlnirile care lasă în urmă
imaginile unui câmp de bătălie, o lipsă a gândirii inovative sau a unei înţelegeri a ceea
ce se întâmplă, constituie indicii ale lipsei de competenţă din partea mediatorului.
328
Negociere şi medierea conflictelor în asistenţa socială
329
Daniela GÎRLEANU-ŞOITU
Temă:
Argumentaţi, pe o pagină, necesitatea medierii familiale.
330
Negociere şi medierea conflictelor în asistenţa socială
Acest exemplu este tipic pentru 80% dintre cazuri în care medierea se
desfăşoară în stadiile incipiente, înainte ca un conflict să izbucnească, iar relaţia să
degenereze ca în exemplul următor:
V. şi S. locuiesc într-o clădire cu mulţi chiriaşi , au vecine dependente de droguri şi alcool,
care depozitează gunoiul în faţa uşii vecinilor lor, le murdăresc ferestrele şi primesc vizite în
331
Daniela GÎRLEANU-ŞOITU
timpul nopţii. Cuplul de bătrâni s-a plâns autorităţilor locale, au chemat uneori poliţia, dar
nimeni nu i-a ajutat. Asociaţia chiriaşilor le-a sugerat medierea. Vecinele lor au refuzat, s-au
plâns de mirosul din bucătăria vârstnicilor, până când V. a depus acte pentru un ordin de
restricţie, moment în care au cerut ele medierea. Prin medierea indirectă, mediatorii au
identificat dorinţa cuplului de a intenta acţiune în justiţie doar ca o strategie, le-a comunicat
asta vecinilor, le-a oferit posibilitatea unei consilieri, dar pe care aceştia au refuzat-o.
33
Gîrleanu, Daniela – 2002, „Vulnerabilitatea vârstei a treia. Aspecte teoretico-practice”, în vol. Populaţii
vulnerabile şi fenomene de automarginalizare. Strategii de intervenţie şi efecte perverse (coord. Vasile
Miftode), Ed. Lumen, Iaşi
332
Negociere şi medierea conflictelor în asistenţa socială
întâi. I-a luat într-un parc din apropiere, l-a ascultat pe fiul ei care i-a mărturisit că are datorii
către furnizorii de droguri şi i-a ajutat să ajungă la un acord prin care sora lui să înceteze să îi
mai împrumute bani, fiul să apeleze la consiliere, iar ea va stopa plata chiriei lor dacă vor
reîncepe problemele.
Din nefericire, cele mai serioase cazuri de abuz asupra persoanelor în vârstă
rămân ascunse iar pagubele fizice, emoţionale, mintale şi financiare dăunează oamenilor
atât de mult, încât este solicitată o protecţie severă, problema dificilă constând în
alegerea unei căi adecvate. Medierea are un rol limitat în depistarea cazurilor sau când
se solicită negocierea acordurilor pentru situaţii în care ar fi necesară reconstituirea
îngrijirii.
Mediatorii, asemeni tuturor celor implicaţi în acordarea ajutorului, au multe de
învăţat despre complexităţile tragice ale abuzului asupra bătrânilor.
333
Daniela GÎRLEANU-ŞOITU
334
Negociere şi medierea conflictelor în asistenţa socială
beneficiază în mod regulat de sprijin şi supervizare din partea adulţilor. Acest suport
este diferit în funcţie de vârsta elevilor implicaţi, dar toţi au o întâlnire săptămânală în
care îşi împărtăşesc experienţele, se instruiesc şi menţin un program de analize şi
dezvoltare.
Iniţial, când se programează serviciile, se iau deciziile privind tipul problemelor
care pot fi rezolvate de către mediatorii-elevi şi cum vor beneficia colegii lor de acest
sprijin. Se iau în considerare detalii privind rotaţia în program şi responsabilităţile de la
o zi la alta. În multe dintre modele, serviciul este oferit în pauza de prânz, de patru ori
pe săptămână. Unii aleg să desfăşoare sesiunile de mediere într-o încăpere liniştită sau
într-un colţ, în timp ce alţii au un loc stabilit în curtea şcolii.
Serviciile de mediere au însă mai multe şanse de reuşită dacă se păstrează
aceleaşi standarde înalte pe tot parcursul anului şcolar. În multe dintre aceste iniţiative
de succes, echipele de mediatori şi-au conturat o identitate clară, şi-au ales nume –
„Mâinile care ajută”– sloganuri – „Eliberează pacea şi fii puternic” – şi forme
vestimentare de identificare – tricouri, şepci, insigne.
Stadiul obişnuit de la care se porneşte în formarea mediatorilor-elevi este şcoala
primară sau gimnaziul. Există şi exemple în care au fost pregătiţi pentru a fi mediatori
copii de 7 ani. Se percep diferenţe între procesele de mediere din ciclul primar şi cel
secundar. Elevii din ciclul primar sau chiar din grupele pregătitoare mediază în sensul
că sprijină doi elevi aflaţi în dezacord să îşi asculte unul altuia trăirile şi să ajungă la un
acord asupra aceea ce ar fi mai bine să facă. Cei din clasele mai mari pot oferi servicii
neutre, fără să-i judece pe cei implicaţi, ajutându-şi colegii în dispută să identifice
problema, să aprecieze fiecare punctul de vedere al celuilalt şi să aleagă o cale de urmat.
Elevii din clasele gimnaziale utilizează percepţii şi aspecte sofisticate pentru a ajunge la
problemele de bază şi la identificarea nevoilor neexprimate. O mediere între elevii din
ciclul primar poate dura şi câteva minute, în timp ce alţi elevi pot avea nevoie de câteva
sesiuni pentru a ajunge la un acord.
34
Stacey, Hilary - op. cit., pp. 34-35
336
Negociere şi medierea conflictelor în asistenţa socială
35
Schrumpf, F.; Crawford, Donna; Bodine, R. – 1999, Peer Mediation: Conflict Resolution in School – A
Program Guide, Research Press, Champaign, IL., SUA
337
Daniela GÎRLEANU-ŞOITU
Pentru a atinge astfel de obiective, medierea între egali s-ar impune inclusă într-un
program comprehensiv de rezolvare a conflictelor în şcoală, cuprinzând :
educaţia pentru rezolvarea conflictelor – integrată în curriculumul
şcolar ;
formarea formatorilor;
implicarea părinţilor.
Esenţială în acest efort este o abordare sistemică în care elevii, profesorii şi
ceilalţi angajaţi ai şcolii lucrează împreună în construirea unui sens al comunităţii
bazate pe pace, respect pentru diversitate şi rezolvarea conflictelor umane.
Construirea comunităţii solicită împărtăşirea unor valori reieşind din răspunsuri
la întrebările: Cum ar trebui să fie sau să arate o şcoală? Ce ne dorim să îi învătăm pe
elevi despre relaţiile interpersonale şi vieţuirea într-un mediu bazat pe cooperare ?
Cercetările arată că programele comprehensive de rezolvare a conflictelor
conduc la rezultate pozitive. Spre exemplu, o evaluare a unui program de prevenire şi
rezolvare creativă a conflictelor, desfăşurat pe parcursul a doi ani în şcolile publice din
New York, a condus la concluzia că elevii implicaţi tind să fie mai puţin ostili, se
manifestă agresiv într-o mai mică măsură şi chiar aleg strategiile verbale în locul celor
fizice de rezolvare a conflictelor.36 Un astfel de program a constat în :
a) instruirea în clase;
b) program de mediere între elevi ;
c) formarea cadrelor didactice;
d) o serie de stagii de formare pentru părinţi.
Se impune luată în considerare diversitatea în rezolvarea conflictelor, pusă în
discuţie în termenii diferenţelor sociale şi culturale, a reacţiilor negative – cum ar fi
prejudecăţile şi predispoziţiile, care constituie puncte de plecare pentru furie, nemulţu-
miri şi violenţă. Autorii consideră că profesorii şi elevii găsesc dificilă recunoaşterea
situaţiilor conflictuale ca fiind conectate la o diversitate de probleme şi totodată consi-
deră neadecvat răspunsul în momentul identificării conflictelor bazate pe diversitate.
Ideea asupra diversităţii sociale constituie o sursă pentru înţelegerea rădăcinilor vio-
lenţei tinerilor care a erupt într-o serie de şcoli din cartiere mărginaşe unde sistemele
sociale sunt construite mai degrabă pe excludere decât pe tendinţa de includere, de
încorporare, iar prejudecăţile şi presupunerile sunt manifestate cu prisosinţă faţă de
elevii percepuţi ca fiind diferiţi.
Procesul de mediere între egali necesită respect pentru diferenţe şi « utilizarea
diferenţelor pentru a facilita soluţii creative fără a solicita celor aflaţi în dispută să
renunte la credinţele şi valorile lor”.37
36
New York Times, 14 septembrie 1999
37
Schrumpf, F.; Crawford, Donna; Bodine, R. – op. cit., p. 40
338
Negociere şi medierea conflictelor în asistenţa socială
vârstă cu ei, pătrund elementele culturale specifice, folosesc limbajul egalilor lor şi sunt
capabili să determine o atitudine respectuoasă prin metodele pe care le utilizează şi prin
modul de valorizare a procesului de rezolvare a problemelor. Deşi sunt necesare din ce
în ce mai multe cercetări în acest domeniu, există tot mai multe argumente în favoarea
medierii între elevi. Efectele asupra nivelului comportamentelor agresive, asupra stimei
de sine şi a lipsei controlului se manifestă la toate vârstele şcolare. Rezultatele unor
astfel de programe se amplifică prin utilizarea deprinderilor acumulate aici în rezolvarea
conflictelor personale şi sociale., în situaţii de viaţă reale şi din afara şcolii.
Medierea între elevii funcţionează cu succes în şcolile în care este susţinută de echipa
managerială a şcolii, de corpul profesoral, de personalul administrativ, dar şi de către
părinţi. Cum nici o şcoală nu este precum cealaltă, schemele de mediere între egali
conţin premise ale succesului când sunt croite în funcţie de planurile de dezvoltare şi de
nevoile şcolii, ale cartierului sau zonei în care aceasta este situată, ale caracteristicilor
specifice elevilor, ale solicitărilor din partea părinţilor sau a comunităţii.
În ţările cu experienţă în domeniu, sunt invitaţi formatori-adulţi pentru a forma
unui grup de elevi deprinderile necesare medierii între egali. Criteriile de selectare a
elevilor participanţi diferă de la o şcoală la alta: uneori, se votează în rândul copiilor /
adolescenţilor, alteori sunt desemnaţi elevii mai potriviţi, dar există şi cazuri în care sunt
aşteptaţi la aceste stagii de formare cei interesaţi.
Strategiile de formare utilizate, de deosebesc, de asemenea, de la o şcoală la alta,
folosindu-se jocurile de rol, analiza de caz, jocurile creative. De menţionat este că
activitatea mediatorilor elevi va fi supervizată de către profesorul coordonator, oferindu-
li-se ocazii de prezentare a neclarităţilor întâlnite în situaţiile mediate sau în
experienţele personale.38 Elevii pot deveni mediatori în adevăratul sens al termenului,
mai ales dacă se bucură de sprijinul formatorilor, de atitudinea pozitivă a acestora în
raport cu situaţiile conflictuale, cu manifestarea relaţiilor de putere şi a controlului.
38
Cowie, Helen; Wallace, Patti- 2000, Peer Support in Action. From Bystanding to Standing by, Sage
Publications, Londra
339
Daniela GÎRLEANU-ŞOITU
există tendinţa de a păstra o decizie în care a fost implicat decât una impusă din
afară;
elevii vor putea identifica soluţii potrivite situaţiilor în care se află;
încurajează elevii să îşi asume responsabilitatea pentru relaţiile şi
comportamentele lor ;
medierea este confidenţială;
deşi medierea priveşte dinspre trecut, atenţia se concentrează asupra viitorului,
devenit din ce în ce mai important, dacă luăm în considerare că multe dispute
implică persoane aflate într-o continuă relaţie socială;
încurajează stima de sine a elevilor, permiţându-le să fie mai eficienţi în
conducerea propriei lor învăţări.
Pentru profesori
se reduc ocaziile de producere a stresulului ;
se împuţinează timpul acordat disciplinării, o dată ce aceaasta a fost învăţată ;
profesorii au posibilitatea direcţionării energiei spre realizări personale;
pot utiliza strategii de mediere în cadrul curriculum-ului destinat întâlnirilor cu
părinţii, a stagiilor de formare a adulţilor;
ajută organizarea şi conducerea clasei, planificarea sarcinilor de învăţare, astfel
încât elevii au şansa îmbunătăţirii deprinderilor ;
Pentru şcoală
şcolile în care se desfăşoară deja acţiuni de mediere beneficiază de un mediu mai
paşnic ;
numărul disputelor descreşte în rândul elevilor care participă la stagiile de
formare;
susţine planurile de dezvoltare educaţională şi politicile în domeniul
managementului comportamental, ca vehicul de minimalizare a manifestărilor
antisociale şi agresive;
poate preveni exmatriculările, prin surprinderea problemelor înainte ca acestea
să devină surse de agresivitate şi comportament neacceptat de către societate.
340
Negociere şi medierea conflictelor în asistenţa socială
lipsa echilibrului de putere va face ca una dintre părţi să fie de acord cu orice ;
există teamă sau frica de violenţă ;
disputa necesită o judecată publică;
s-au petrecut acţiuni criminale, de o extremă violenţă.39
Aplicaţie:
Prezentaţi programele de mediere desfăşurate în şcolile din localitatea
dumneavoastră. Vizitaţi o şcoală în care s-a experimentat introducerea
modulelor de formare a mediatorilor-elevi.
III.5.4.1. Clarificări
În spaţiul britanic, Serviciul de Probaţiune40 a comparat paradigmele vechi şi noi
ale justiţiei luând în considerare medierea dintre victimă şi agresor.
Diferenţele dintre justiţia «de recuperare » şi cea « de reintegrare » sunt similare
cu cele dintre mediere şi arbitrare, subliniindu-se că, sub sistemul tradiţional al
justiţiei recuperatorii, crima este definită ca o violare a unei stări. Astfel, interesul
se concentrează asupra stabilirii vinei şi a oprobiului, utilizându-se metode de
impunere a pedepsei şi a durerii, în scopul reducerii şi a prevenirii crimelor viitoare.
Atât victima, cât şi agresorul rămân pasivi. Se ignoră victima şi comunitatea din
care aceasta face parte. Sub justiţia recuperatorie nu există încurajări pentru repetare
şi iertare, iar bilanţul faptelor agresorului este definit printr-o pedeapsă abstractă,
care nu se află în legătură cu crima săvârşită.
Prin justiţia orientată spre reintegrare se sugerează, în schimb, că o crimă este o
violare a unei persoane de către o alta, iar justiţia este definită drept o bază pentru
concilierea rezultatelor agreate de ambele părţi. Dialogul şi negocierea permit victimei
şi agresorului să identifice datoriile şi obligaţiile celui din urmă, precum şi un sens al
unei restituiri. Drepturile şi nevoile victimei sunt punctele centrale ale procesului. Există
proporţii ale iertării şi regretelor, care pot înlătura atât stigmatul, cât şi jignirile,
suferinţele produse de un act reprobabil. Din nou, participarea la acest proces solicită un
oarecare nivel al maturităţii sociale şi emoţionale din partea victimei şi a agresorului, iar
din partea mediatorului: sprijin general şi abilităţi pentru a asigura încredere şi
siguranţă.41
39
Liebmann, Marian – 1998, “Mediation”, in Advocacy, Counselling and Mediation in Casework, Ed.
Craig, Yvone-Joan, Jessika Kingsley Publishers, Londra
40
West Yorkshire Probation Service – 1993, Save the Children
41
Stacey, Hilary – op.cit., p. 27
341
Daniela GÎRLEANU-ŞOITU
42
Wynne, J. – 1998, „Victim Offender Mediation”, în Advocacy, Counselling and Mediation in Casework
(coord. Craig, Yvone), Jesica Kingsley Publishers, London and Philadelphia, pp. 160-169
342
Negociere şi medierea conflictelor în asistenţa socială
Se pot regăsi unele elemente din practica reprezentării în cazul în care acţiunea
de mediere este orientată spre audierea infractorului, atunci când membrii comitetului
de judecată doresc să ştie dacă există vreun acord între victimă şi agresor. În aceste
cazuri, serviciul de mediere trebuie să aibă grijă să trimită instanţei un astfel de raport.
Diferenţa dintre raportul realizat în urma medierii şi cel de dinaintea sentinţei constă în
faptul că primul se referă la două persoane: victima şi agresorul. O oarecare acţiune de
reprezentare se va regăsi în asigurarea echilibrului dintre interesele celor două părţi şi
dintre ceea ce au aprobat sau agreat ca fiind cea mai bună soluţie pentru reparaţie.
343
Daniela GÎRLEANU-ŞOITU
să dedice 40 de ore îngrijirii grădinii lui E. Acordul lor a fost înaintat instanţei, care a modificat
sentinţa în realizarea de activităţi în comunitate. Mai târziu, C. a recunoscut că întâlnirea cu E. l-
a afectat mai mult decât orice decizie luată în privinţa lui. La rândul ei, E. a apreciat posibilitatea
de a-şi putea descărca furia îndreptată spre C. Opt luni mai târziu, C. încă nu apărea printre cei
care încălcaseră legea. E. a devenit, mai târziu voluntar în serviciile de probaţiune.
Exemplu
N. a participat la un furt în condiţii agravante, fiind condamnat la 6 ani de lipsire de libertate.
Victima, o doamnă de 80 de ani, se afla în apartament când N. şi cei care îl însoţeau au pătruns în
interior, iar unul dintre ei a îmbrâncit-o şi trântit-o jos. N. se simţea vinovat de cele întâmplate,
solicitându-i consilierului de probaţiune să-i faciliteze accesul la mediere, pentru a putea afla
dacă poate face ceva pentru a-şi repara greşeala. La prima întâlnire cu mediatorul, în penitenciar,
N. era intr-o stare accentuată de depresie, dorind să găsească o modalitate pentru a îndrepta
lucrurile. La vizitarea persoanei agresate – care se ocupa cu strângerea fondurilor pentru o
biserică – mediatorul a luat act de dorinţa acesteia de a-l întâlni pe N. Întâlnirea, beneficiind de
cooperarea consilierului de probaţiune, a avut loc în penitenciar. Pe parcursul acesteia, doamna
P. i-a comunicat lui N. că îl iertase deja, iar singurul lucru pe care îl dorea de la el era să facă
lucruri bune după eliberare. N. şi-a cerut sincer scuze. Peste câteva săptămâni, cei doi au dorit să
îşi scrie, pentru a-şi împărtăşi lucrurile pe care le realizaseră între timp. Mai apoi a fost stabilită o
nouă întâlnire pentru a încheia cazul. Doamna P. a invitat-o, peste o perioadă de timp, pe mama
lui N. să ia ceaiul împreună, lucru care a ajutat-o pe aceasta din urmă să-şi diminueze
sentimentul de vină pentru ceea ce a făcut fiul ei şi să faciliteze acceptarea acestuia acasă, după
ispăşirea pedepsei.
43
Braithwaite, J. – 1989, Crime, Shame and Reintegration, Cambridge University Press, New York.
344
Negociere şi medierea conflictelor în asistenţa socială
345
Daniela GÎRLEANU-ŞOITU
Exemplu
Un copil de patru ani a fost abuzat sexual de unchiul lui, T., de 17 ani, în a cărui îngrijire era.
Sesizând starea de disconfort a copilului, mama – sora agresorului – l-a întrebat ce s-a întâmplat
şi a ascultat terifiată povestirea victimei. T. a fost reclamat şi condamnat. Consilierul de
probaţiune a recomandat medierea pentru că nimeni din familie nu a dorit până atunci să discute
cu el despre cele întâmplate. Mama lui T. îl vizitează în penitenciar, dar îi face reproşuri de
fiecare dată. Relaţiile dintre ea şi fiică, foarte apropiate până atunci, s-au deteriorat din cauza
vizitelor mamei la fratele agresor.
Mediatorul a vizitat toate părţile implicate, realizând, în fapt, două medieri: una
între mama victimei şi bunica copilului, iar a doua între T. şi mama lui. Prima s-a
încheiat prin îmbrăţişarea celor două părţi. Mama victimei a solicitat şi alte forme de
sprijin, iar mediatorul i-a recomandat o agenţie de consiliere. Atunci soţul ei a realizat
că are şi el nevoie de ajutor. Copilul de patru ani nu a fost implicat în discuţii, pornindu-
se de la ideea că într-un astfel de caz modalitatea cea mai eficientă de intervenţie constă
în acordarea de sprijin părinţilor, pentru ca ei să poată relaţiona din nou, normal, cu
copilul.
Medierea poate avea beneficii multiple doar dacă este utilizată într-o manieră etică, urmărind
standardele practice. Este oarecum ironică începerea medierii în cazurile victimă-agresor de
către consilierul de probaţiune. Practica din unele ţări demonstrează că adesea consilierul de
probaţiune nu este perceput ca o persoana neutră, spre deosebire de mediatorii care oferă
servicii comunitare. Manualul britanic de mediere44 sugerează consilierilor de probaţiune să
nu realizeze acest proces în propriile cazuri, ci să apeleze la serviciile oferite la nivel
comunitar.
44
Mediation UK – 1994, Guidelines to Starting a Victim Offender Mediation Service, Mediation UK,
Bristol.
45
Revista de Securitate Comunitară, nr. 4/2001, Iaşi
46
www.mmss.ro
346
Negociere şi medierea conflictelor în asistenţa socială
Temă:
Prezentaţi desfăşurarea unui caz de mediere
BIBLIOGRAFIE
1. Cornelius, Helena; Faire, Shoshana – 1996, Ştiinţa rezolvării
conflictelor, Ed. Ştiinţă şi tehnică, Bucureşti
2. CMSC, Revista de Securitate Comunitară, nr. 4/2001, Iaşi
3. Hiltrop, Jean; Udall, Sheila – 1998, Arta negocierii, Ed. Teora, Bucureşti
4. Miftode, Vasile (coord.) – 2002, Populaţii vulnerabile şi fenomene de
automarginalizare. Strategii de intervenţie şi efecte perverse, Ed.
Lumen, Iaşi
5. Mucchielli, Alex – 2002, Arta de a influenţa. Analiza tehnicilor de
manipulare, Ed. Polirom, Iaşi
6. Neamţu, George; Bocancea, Cristian – 1998, Elemente de asistenţă
socială, Ed. Polirom, Iaşi
7. Prutianu, Ştefan – 1998, Comunicare şi negociere în afaceri, Ed.
Polirom, Iaşi
8. Stoica-Constantin, Ana; Neculau, Adrian (coord) – 1998, Psihosocio-
logia rezolvării conflictului, Ed. Polirom, Iaşi
347
MEDICINA SOCIALĂ ŞI ASISTENŢA
SOCIALĂ A PERSOANELOR CU
BOLI CRONICE ŞI HIV/SIDA
CUPRINS
II. Morbiditatea
III. Mortalitatea
1. Mortalitatea generală
2. Mortalitatea specifică pe sexe, grupe de vârstă şi cauze ale morţii
3. Mortalitatea infantilă
4. Mortalitatea copilului mic (Child mortality)
5. Mortalitatea maternă
1) Natalitatea (N)
*
Această definiţie are importanţă medico-legală şi medico-socială, delimitînd clar faţă de situaţia unui
născut mort (făt mort înainte de începerea travaliului) sau a naşterii unui făt care la inceputul travaliului
avea viaţă dar care a murit în timpul naşterii, inainte de separarea de corpul mamei. De asemenea,
situaţiile incerte, ambigue, cînd moartea unui făt imediat după separarea de mamă era considerată ca fiind
“naştere a unui făt mort” pe motiv că moartea s-a produs înainte de terminarea ultimei etape a naşterii
(expulzarea/extragerea placentei şi ligaturarea cu secţionarea cordonului ombilical) sunt clarificate prin
această definiţie.
351
Răzvan MIFTODE
352
Medicina socială şi asistenţa socială a persoanelor cu boli cronice şi HIV/SIDA
353
Răzvan MIFTODE
Semnificaţia economică
Semnificaţia medicală
2) Fertilitatea
Fertilitatea specifică (pentru grupa de vârstă 20-24 ani) # Nr.născuţi vii din mame
de vârsta 20-24 ani/Nr.femeilor de 20-24 ani x 1000
356
Medicina socială şi asistenţa socială a persoanelor cu boli cronice şi HIV/SIDA
Naşterea prematură
357
Răzvan MIFTODE
3) Avortul
Definiţie
Clasificarea avortului
1. Avortul spontan
2. Avortul provocat:
a. avortul terapeutic
b. avortul la cerere
c. avortul ilegal
Definiţie:
Riscul unui avort spontan la o femeie, care nu prezintă antecedente, este de 15%.
La femeile care au prezentat un avort spontan în antecedente, riscul unui AS repetat este
de 20%, iar dacă a prezentat două AS consecutive acest risc ajunge la 35%.
358
Medicina socială şi asistenţa socială a persoanelor cu boli cronice şi HIV/SIDA
Există mai multe forme clinice ale avortului spontan: iminenţa de avort, avortul
spontan incipient, în evoluţie, incomplet sau complet.
Conform termenului de gestatie când s-a produs avortul, deosebim AS: precoce
(înainte de 12 saptamâni de gestatie) şi tardiv (între 13 si 22 saptamâni).
Ereditatea are o pondere importantă în apariţia riscului de avort: s-a observat că
avortul este mai frecvent la femeile ale căror mame au avut la rândul lor avorturi. De
asemenea, istoricul personal al femeii este relevant în augmentarea riscului de
producere a avortului: femeile cu antecedente de avort spontan prezintă un risc mai
mare de repetare a acestui eveniment.
Incidenţa avortului spontan este mare: din numarul total de sarcini uterine, circa
10% se termină prin avort.
Cauze
Factori de risc
- antecedente personale, afecţiunile inflamatorii ale uterului, chiuretajele
cavităţii uterine în antecedente, evoluţia complicată a perioadei de lăuzie sau
post-avort.
359
Răzvan MIFTODE
Reprezintă întreruperea voită a cursului sarcinii, prin voinţa mamei sau dictată
de raţiuni medicale, morale sau bioetice.
Se deosebesc 3 tipuri de avort provocat:
a. avortul provocat la cerere
b. avortul terapeutic
c. avortul provocat ilegal
a. Avortul la cerere
b. Avortul terapeutic
360
Medicina socială şi asistenţa socială a persoanelor cu boli cronice şi HIV/SIDA
Existenţa a cel puţin uneia din aceste situaţii certifică caracterul ilegal al mane-
vrei. Altfel spus, un avort este considerat ilegal chiar dacă este, de exemplu, efectuat de
către un medic ginecolog, dar în condiţii improprii care pot pune în pericol viaţa femeii;
în aceeaşi măsură, o manevră abortivă efectuată de către o persoană necalificată într-o
unitate specializată de obstetrică-ginecologie este considerată ilegală.
Manevra abortivă trebuie să fie considerată o manoperă chirurgicală, în conse-
cinţă trebuie respectate toate regulile şi protocoalele aferente unei astfel de intervenţii.
Avortul provocat trebuie să fie efectuat într-o unitate medicală prevăzută
inclusiv cu serviciu de terapie intensivă şi anestezie, echipă de medici, aparatură şi
instrumente de asistenţă medicală de urgenţă.
Chiar efectuate în serviciile specializate, manopera abortivă este grevată de o
serie de riscuri. Din acest motiv, trebuie insistat ca această manevră să fie făcută numai
în serviciile specializate (spitale de obsterică-ginecologie).
Încălcarea acestor reguli transformă manopera într-un act ilegal, de gravitate penală.
În cele ce urmează se citează extrase din Codul Penal referitor la avortul
provocat ilegal.
“Art. 185.
(1) Întreruperea cursului sarcinii, prin orice mijloace, săvârşită în vreuna dintre
următoarele împrejurări:
a) în afara instituţiilor medicale sau cabinetelor medicale autorizate în acest scop;
b) de către o persoană care nu are calitatea de medic de specialitate;
c) dacă vârsta sarcinii a depăşit patrusprezece săptămâni, se pedepseşte cu închisoare de la
6 luni la 3 ani.
(2) Întreruperea cursului sarcinii, săvârşită în orice condiţii, fără consimţământul femeii
însărcinate, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi.
361
Răzvan MIFTODE
(3) Dacă prin faptele prevăzute în aliniatul (1) şi (2) s-a cauzat femeii însărcinate vreo
vătămare corporală gravă, pedeapsa este închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor
drepturi, iar dacă fapta a avut ca urmare moartea femeii însărcinate, pedeapsa este
închisoarea de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.
(4) În cazul când fapta prevazută în aliniatul (2) şi (3) a fost săvârşită de medic, pe lângă
pedeapsa închisorii, se va aplica şi interdicţia exercitării profesiei de medic.
(5) Tentativa se pedepseşte.
(6) Nu se pedepseşte întreruperea cursului sarcinii efectuată de medic:
a) dacă întreruperea cursului sarcinii era necesară pentru a salva viaţa, sănătatea sau
integritatea corporală a femeii însărcinate de la un pericol grav şi iminent şi care nu putea
fi înlăturat altfel;
b) în cazul prevăzut în aliniatul (1) litera c), când întreruperea cursului sarcinii se impunea
din motive terapeutice, potrivit dispozitiilor legale;
c) în cazul prevăzutîin aliniatul (2), când femeia însărcinată s-a aflat în imposibilitatea de
a-şi exprima voinţa, iar întreruperea cursului sarcinii se impunea din motive terapeutice,
potrivit dispoziţiilor legale. “
Date statistice
România deţine un nedorit loc fruntaş în topul ţărilor cu rata cea mai mare a
avorturilor. După Revoluţia din decembrie 1989 s-a ridicat interdicţia de efectuare a
avortului la cerere. În consecinţă, în anul 1990 s-au înregistrat peste 1 milion de avorturi
la cerere. După această dată, se constată o scădere progresivă a amplorii acestui
fenomen, proporţional cu creşterea eficienţei acţiunilor de educaţie sanitară şi planifi-
care familială, implementării unei noi conduite demografice (comportament demografic
conştient) şi apariţiei de generaţii tinere de femei, mai puţin dispuse să apeleze la astfel
de metode.
Dacă în prima parte a deceniului trecut rata avorturilor s-a menţinut la valori
mari, peste 50.000 anual, din 1996 numărul avorturilor a scăzut permanent, în 2000
ajungînd la 250000. Cu toată această scădere impresionantă, ţara noastră se menţine
încă în topul ţărilor cu cea mai mare rată a avorturilor. Explicaţiile acestei stări de fapt
pot fi următoarele:
- existenţa – încă – a unei slabe educaţii sanitare a populaţiei feminine (con-
ştientizarea încă insuficientă a riscurilor manevrei, a repercusiunilor asupra
sănătăţii fizice, psihice şi reproductive etc.)
- receptivitatea redusă a populaţiei feminine la mesajele educaţiei sanitare,
stare de fapt care este în strânsă legătură cu nivelul precar al cunoştinţelor în
acest domeniu.
- slaba instruire în ceea ce priveste regulile planificării familiale
- accesibilitatea redusă la metode contraceptive moderne, datorită costurilor
ridicate, persistenţei unei mentalităţi încă „tradiţionale” în ceea ce priveşte
utilizarea lor, neîncrederii în eficienţa acestora etc.
Spre exemplificare, cităm din Raportul Naţional de Dezvoltare Umană 2001 –
2002, întocmit sub patronajul OMS:
362
Medicina socială şi asistenţa socială a persoanelor cu boli cronice şi HIV/SIDA
363
Răzvan MIFTODE
Numai 63,8% din femeile de vârstă fertilă din România au utilizat în cursul unui
an o metodă de contracepţie, nivel mai mic decât media europeană (70,1%) şi chiar faţă
de ţările învecinate (Bulgaria – 85,9%, Moldova – 73,7%, Ukraina – 67,5%, Ungaria –
77,4%).
Consecinţele avortului
a) Consecinţe fizice
- la nivelul aparatului reproducător: leziuni ale organelor genitale (sinechii
uterine, leziuni ale mucoasei şi peretelui uterin, inflamaţii cronice, infecţii
locale, hemoragii)
- generale: sterilitate secundară, hemoragii masive cu şoc, infecţii generalizate
– septicemii)
364
Medicina socială şi asistenţa socială a persoanelor cu boli cronice şi HIV/SIDA
TEME:
365
Răzvan MIFTODE
II. Morbiditatea
366
Medicina socială şi asistenţa socială a persoanelor cu boli cronice şi HIV/SIDA
367
Răzvan MIFTODE
TEME:
368
Medicina socială şi asistenţa socială a persoanelor cu boli cronice şi HIV/SIDA
III. Mortalitatea
1. Mortalitatea generală
Se apreciază că sexul masculin are o mortalitate specifică mai mare decât sexul
feminin; supramortalitatea masculină se evidenţiază încă din primul an de viaţă.
Aşa cum s-a afirmat anterior, mortalitatea este mai mare în rândul populaţiei
vârstnice. Analizîndu- se evoluţia mortalităţii pe grupe de vârstă, se constată că valorile
cele mai mari sunt întâlnite la grupele de vârstă extreme (0 – 5 ani şi respectiv > 60 ani).
Mortalitatea specifică prin cauză de deces se calculează raportînd numărul de
decese determinate de către o anumită boală/situaţie (accident, intoxicaţie etc.) la
numărul populaţiei în care s-a înregistrat fenomenul.
Mortalitatea specifică prin boli cardiace # (Nr. decese produse prin boli
cardiace/Nr. populaţiei) x 1000
Cele mai multe decese în România sunt produse prin boli ale aparatului
circulator (cardiovasculare şi cerebrovasculare), boli respiratorii cronice, digestive,
accidente şi intoxicaţii, boli metabolice şi boli infecţioase.
În continuare prezentăm 2 tipuri de mortalitate specifică, care au o semnificaţie
particulară pentru stadiul actual de dezvoltare economico-socială şi a serviciilor de
sănătate.
3. Mortalitatea infantilă
Mortalitatea infantilă (MI) este unul dintre cele mai semnificativi indicatori
medicali şi demografici pentru aprecierea gradului de dezvoltare socio-economică şi a
serviciilor medicale a unei populaţii/regiuni/ţări. Alături de indicatorii mortalitate
maternă, speranţă de viaţă la naştere şi durata de viaţă cu sănătate deplină, MI poate
oferi chiar la o analiză sumară indicii apropiate de certitudine a stării sistemului de
asistenţă socio-medicală dintr-o ţară.
370
Medicina socială şi asistenţa socială a persoanelor cu boli cronice şi HIV/SIDA
MI neo-natală # (Nr. Decese nou-născuţi 7-28 zile/ Nr. Născuţi vii) x 1000
În anul 2003 rata MI în Romania a fost de 16,1 la 1000 născuţi vii, conform
datelor raportate de Centrul Naţional de Statistică şi Ministerul Sănătăţii. În comparaţie,
în 2002, MI a fost de 17,3‰. Valorile cele mai ridicate s-au semnalat în judeţele Vaslui
(24 la mie), Constanţa (23,8 la mie) şi Ialomiţa (23,4 la mie), iar cele mai scăzute au
fost înregistrate în judeţele Cluj (8,2 la mie), municipiul Bucureşti (10,0 la mie), Ilfov
(10,2 la mie) şi Olt (10,4 la mie).
În anul 2003, rata mortalitatii neonatale (din prima luna de viata) a depăşit 50%
din structura mortalităţii infantile. Acest fenomen s-a datorat ponderii ridicate (aproxi-
mativ 47%) a copiilor născuţi prematur din totalul copiilor decedaţi sub 1 an. Princi-
palele cauze de deces le-au constituit: bolile respiratorii, cauzele perinatale (malformatii
şi defecte genetice precum şi prematuritatea* sau dismaturitatea**.
Analizele efectuate de Ministerul Sănătaţii arată că majoritatea deceselor < 1 an
s-au petrecut în mediul spitalicesc (70%), iar 25,3% s-au produs la domiciliul copilului.
În primul semestru al anului 2004 s-a constatat o creştere a MI, şi anume 19,3‰,
faţă de 17,6‰ în aceeaşi perioadă a anului 2003 (1006 decese faţă de 908 decese).
MI a fost şi se menţine mai crescută în mediul rural (22,7‰) comparativ cu
mediul urban, unde s-a înregistrat o MI de 15,8‰ (date valabile pentru semestrul 1
2004). Aceeaşi sursă relevă că singurele judeţe la care se constată o valoare a MI <8‰
*
copilul născut prematur: copilul născut înainte de data estimată a naşterii la termen (38 – 42 saptamani
de sarcină)
**
copilul născut dismatur: copilul născut la termen dar care are o greutate la naştere mai mică decît 2500
grame (considerată greutate minimă normală)
372
Medicina socială şi asistenţa socială a persoanelor cu boli cronice şi HIV/SIDA
sunt Giurgiu şi Ilfov. La polul opus se situează Covasna şi Ialomiţa, cu valori ale MI
>30‰. În sud-estul ţării se constată valori peste media naţională.
În ceea ce priveşte indicii specifici ai MI, se constată creşteri la toţi cei 3
indicatori utilizaţi şi anume: MI precoce a crescut de la 5,5‰ la 6,9‰, MI neo-natală
de la 8,6‰ la 9,5%, iar MI post-neonatală de la 8‰ la 8,8‰.
373
Răzvan MIFTODE
374
Medicina socială şi asistenţa socială a persoanelor cu boli cronice şi HIV/SIDA
Definiţie:
Mortalitatea copilului mic reprezintă numărul deceselor la copiii cu vîrsta sub 5 ani.
Mortalitatea copilului mic # (Nr. Decese copii 0-5 ani/Nr. populaţiei 0-5 ani) x 1000
375
Răzvan MIFTODE
5. Mortalitatea maternă
Definiţie (OMS):
“Decesul unei femei în timpul sarcinii sau într-o perioadă de 42 zile după terminarea
sa, oricare ar fi durata sau localizarea ei, prin orice cauză determinată sau agravată
de sarcină sau de îngrijirile pe care le-a solicitat, dar nici accidentală, nici
întâmplătoare”
Mortalitatea maternă se calculează raportînd numărul de decese mamă înre-
gistrate într-o perioadă de timp definită (semestru, an, deceniu) la numărul total de
naşteri (vii şi morţi) înregistrat în aceeşi perioadă de timp.
În mod obişnuit, mortalitatea maternă se calculează la nivelul unui an.
Tabelul 9 arată nivelul mortalităţii materne înregistrat în diverse regiuni ale
lumii (Sursa:OMS)
377
Răzvan MIFTODE
Mortalitatea maternă
Regiune
Nr. Decese mamă % (la 100.000 naşteri)
Ungaria 15 16
Marea Britanie 85 13
SUA 660 17
Iran 1200 76
Irak 2000 5
TEME
378
Medicina socială şi asistenţa socială a persoanelor cu boli cronice şi HIV/SIDA
Definiţie:
Speranţa de viaţă la naştere (SVN) (durata medie de viaţă) (DMV) reprezinta
durata medie prognozată a supraveţuirii unei persoane care ar fi supusă
riscurilor de îmbolnăvire şi deces evaluate pentru anul naşterii sale.
Speranţa de viaţă la naştere este prognozată în fiecare an, valoarea acesteia avînd
semnificaţie numai pentru generaţia născută în anul respectiv. Altfel spus, fiecare
persoană are o speranţă de supraveţuire după naştere stabilită în anul naşterii sale.
Valorile prognozate ale SVN (DMV) calculate în anii care urmează naşterii persoanei
respective nu pot fi valabile pentru aceasta, deoarece riscurile de deces variază de la an
la an.
379
Răzvan MIFTODE
Se observă valori apropiate ale SVN în ţări din Europa de Est şi Balcani, în
schimb există decalaje importante faţă de ţările din Europa de Vest. Comparativ cu
aceste valori, indicatorii SNV în ţări din Asia şi Africa se situează la nivele reduse
semnificativ.
Aceste diferenţe se explică atît prin decalajele în ceea ce priveşte dezvoltarea
generală (Est versus Vestul Europei) cît şi prin grave probleme sociale, politice şi
economice (exemplul ţărilor citate din Orientul Mijlociu cît şi din Africa).
Referitor la diferenţele înregistrate la cele două sexe, cu o supraveţuire medie
mai mare pentru sexul feminin, pot exista mai multe explicaţii:
- configuraţia morbidităţii, specifică fiecărei grupe de sex; deşi morbiditatea
generală este mai mare la populaţia feminină, mortalitatea generală este mai
redusă. Acest fapt nu reprezintă în mod obligatoriu un paradox, ci explică de
ce femeile supraveţuiesc mai mult decît bărbaţii: ele se prezintă mai des la
medic, în acest fel „riscul” descoperirii precoce de noi boli este mai mare
(morbiditate ridicată); în acest fel, instituindu-se un tratament precoce, scad
riscurile de apariţie a complicaţiilor şi cresc şansele de vindecare.
- caracteristicile genetice, care par a proteja femeia faţă de dezvoltarea unor
boli degenerative grave cît şi faţă de complicaţiile grave ale unor boli cronice
cu evoluţie îndelungată;
- adresabilitatea mai mare a populaţiei feminine către serviciile medicale, con-
duita preventivă dovedită la această categorie populaţională (rata mai scăzută
a alcoolismului şi tabagismului la femei, controale preventive mai dese);
- specificul profesiei la cele două sexe: bărbaţii sunt angrenaţi mult mai des în
munci şi profesii dificile, periculoase, generatoare de accidente de muncă,
380
Medicina socială şi asistenţa socială a persoanelor cu boli cronice şi HIV/SIDA
Definiţie:
Speranţa de viaţă la naştere cu sănătate deplină (SVNS) derivă din indicatorul
Speranţa de viaţă la naştere dar include ajustările corespunzătoare duratei de
timp cu sănătate deteriorată.
Se observă valori aproape egale ale acestui indicator atît pentru ţările din Estul
Europei, cît şi pentru cele din Vest. De asemenea, decalajul înregistrat între cele două
regiuni – la indicatorul SVN – se menţine şi în ceea ce priveşte speranţa de viaţă cu
sănătaate deplină (9-10 ani diferenţă). Explicaţia trebuie căutată atît în ceea ce priveşte
gradul de dezvoltare a serviciilor medicale din cele două regiuni, dar şi diferenţele
privind nivelul de trai, calitatea serviciilor de medicina muncii, caracteristicile locurilor
de muncă, şi nu în ultimul rînd, diferenţele de educaţie referitoare la atitudinea persoa-
nei faţă de propria sănătate.
381
Răzvan MIFTODE
Definiţie: acest indicator se calculează prin diferenţa între valoarea indicatorului SVN
(speranţa de viaţă la naştere) şi SVSD (speranţa de viaţă cu sănătate deplină), valoarea
rezultată reprezentînd estimarea numărului de ani cu sănătate deplină pierduţi de către
un individ care trăieşte în condiţii de risc care nu-I permit păstrarea unei stări complete
de sănătate.
Tabel 12: Estimarea la naştere a anilor cu sănătate deplină pierduţi de-a lungul vieţii
Ţara Anii cu sănătate deplină pierduţi – Anii cu sănătate deplină pierduţi
masculin (ani) – feminin (ani)
Ungaria 6,9 8,6
Bulgaria 6,2 8,5
Romania 7 10
Serbia 7 10,1
Bosnia 7 10
Franţa 6,6 8,8
Germania 5,9 7,6
Italia 6 7,8
Apar decalaje între ţările care fac parte din Europa de Est (exemplu – Ungaria şi
Bulgaria versus Romania, Serbia si Bosnia). Valorile mai mari ale indicatorului,
înregistrate la populaţia de sex feminin se explică prin speranţa de viaţă la naştere, care
este în mod constant mai ridicată la acest grup populaţional, posibilele argumente fiind
deja enumerate.
382
Medicina socială şi asistenţa socială a persoanelor cu boli cronice şi HIV/SIDA
TEME:
Bibliografie
384
Medicina socială şi asistenţa socială a persoanelor cu boli cronice şi HIV/SIDA
12. Hedderson MM, Ferrara A, Sacks DA, „Gestational Diabetes Mellitus and Lesser
Degrees of Pregnancy Hyperglycemia: Association With Increased Risk of
Spontaneous Preterm Birth”, Obstet Gynecol 2003;102:850-856.
13. Ehrenberg HM, Dierker L, Milluzzi C, Mercer BM. Low Maternal Weight, „Failure
to Thrive in Pregnancy, and Adverse Pregnancy Outcomes”, Am J Obstet Gynecol
2003;189:1726-1730.
14. Smith GC, Pell JP, Dobbie R, „Interpregnancy Interval and Risk of Preterm Birth
and Neonatal Death: Retrospective Cohort Study”, BMJ 2003;327:313.
15. Neggers Y, Goldenberg R, Cliver S, Hauth J, „Effects of Domestic Violence on
Preterm Birth and Low Birth Weight”, Acta Obstet Gynecol Scand 2004;83:455-460.
16. Moutquin JM, „Socio-Economic and Psychosocial Factors in the Management and
Prevention of Preterm Labour”, Br J Obstet Gynaecol. 2003;110(Suppl 20):56-60.
17. Saurel-Cubizolles MJ, Zeitlin J, Lelong N, Papiernik E, Di Renzo GC, Breart G,
„EUROPOP Group Employment, Working Conditions, and Preterm Birth: Results
From the EUROPOP Case-Control Survey”, J Epidemiol Community Health
2004;58:395-401.
18. Lumley J, „Defining the Problem: the Epidemiology of Preterm Birth”, Br J Obstet
Gynaecol 2003;110(Suppl 20):3-7.
19. Moutquin JM, „Classification and Heterogeneity of Preterm Birth”, Br J Obstet
Gynaecol 2003;110(Suppl 20):30-33.
22. WHO Statistical Information System (WHOSIS).
385
Răzvan MIFTODE
2. Factorii interni
– sunt factori caracteristici individului; ei sunt prezenţi din momentul concepţiei
(factori genetici), în timpul sarcinii sau ulterior în decursul vieţii individului. Sunt
factori nemodificabili, iar influenţa lor asupra sǎnǎtǎţii nu poate fi modificatǎ decât în
unele situaţii.
386
Medicina socială şi asistenţa socială a persoanelor cu boli cronice şi HIV/SIDA
3. Factorii socio-economici
– caracterizeazǎ particularitǎţile comunitǎţii respective şi îşi pune amprenta
asupra evoluţiei sǎnǎtǎţii membrilor ei de la nastere pânǎ la moarte. Sunt factori
modificabili, depinzînd de nivelul de dezvoltare generalǎ a societǎţii respective, dictatǎ
la rândul ei de trǎsǎturile politice, de orânduire socialǎ, de politica economicǎ şi
sanitarǎ, culturalǎ şi educaţionalǎ.
Un raport al OMS (2004) evalueazǎ relaţia între dezvoltarea generalǎ şi situaţia
socio-economicǎ şi politicǎ pe de o parte şi starea de sǎnǎtate la nivel global pe de altǎ
parte.
Se considerǎ cǎ anual milioane de oameni din pǎturile cele mai sǎrace mor din
cauze care ar putea fi prevenite sau tratate (boli infecţioase cum ar fi SIDA, tuberculoza
sau malaria, complicaţii ale sarcinii sau perinatale, boli infecto-contagioase la copii, boli
determinate de tutun sau malnutriţie).
De asemenea, mortalitatea la copiii mici < 5 ani a atins nivele foarte ridicate,
majoritatea deceselor fiind determinate de boli care ar fi putut fi prevenite şi tratate; în
anul 2000, 11 milioane de copiii sub 5 ani au decedat prin astfel de cauze, din care peste
8 milioane au fost copii sub 1 an (iar din aceştia, peste jumatate au murit în prima lunǎ
de viaţǎ). Majoritatea deceselor au fost produse de un numar mic de infecţii, factorul
predispozant fiind malnutriţia (în 60% din decese). OMS apreciazǎ cǎ mortalitatea
infantilǎ ridicatǎ poate fi consideratǎ un factor predictiv asupra falimentului unui stat,
alǎturi de lovitura de stat, razboiul civil sau alte schimbǎri neconstituţionale de regim
politic. O soluţie pentru reducerea mortalitǎţii infantile este de a scade rata naşterilor şi
387
Răzvan MIFTODE
388
Medicina socială şi asistenţa socială a persoanelor cu boli cronice şi HIV/SIDA
389
Răzvan MIFTODE
în ultima perioadǎ, al cǎror preţ este prohibitiv pentru majoritatea bolnavilor; la acest
aspect se adaugǎ lipsa oricǎrei dezvoltǎri a industriei farmaceutice în aceste regiuni
(unele ţǎri importǎ pânǎ la 100% din necesarul de medicamente şi materiale sanitare). O
soluţie ar fi încurajarea industriei farmaceutice pentru producţia de generice, împreunǎ
cu suportarea unei pǎrţi importante a preţului de cǎtre ţǎrile dezvoltate, urmînd ca
populaţia beneficiarǎ sǎ acopere doar costurile „marginale” ale acestor produse.
1. Bolile cardiovasculare
România ocupǎ locul I în Europa în ceea ce priveşte numǎrul de decese prin boli
ale aparatului cardio-vascular. Mortalitatea specificǎ prin boli cardio-vasculare a fost, în
2003, de 670 decese la 100.000 locuitori, comparativ cu 240-250 decese la 100.000
locuitori în ţǎrile Uniunii Europene. Practic, bolile cardio-vasculare reprezintǎ aproape
60% din patologia întâlnitǎ la populaţia din România, în comparaţie cu – de exemplu –
0,01% cât reprezintǎ tuberculoza, SIDA sau decesele 0-1 an. Bolile cardio-vasculare,
împreuna cu bolile cerebro-vasculare, determinǎ cel mai mare numǎr de decese în
România, ţara noastrǎ situîndu-se pe un nedorit loc I la nivel mondial. La barbatii intre
45 – 74 ani, cea mai frecventa cauzǎ de deces este reprezentatǎ de patologia coronarianǎ
(conform datelor prezentate de American Heart Association).
Pe plan mondial, bolile cardiovasculare provoacǎ aproximativ 17 milioane
decese, reprezentînd aproape 30% din totalul deceselor, conform statisticilor OMS
pentru anul 2003. Din acestea, aproape 80% s-au înregistrat în ţǎrile cu dezvoltare slabǎ
sau medie, şi se prognozeaza ca pentru anul 2010, ele sǎ constituie principala cauzǎ de
deces în aceste ţǎri.
Prin incidenţa şi prevalenţa crescute, prin numǎrul mare de decese produse şi
prin costurile imense necesitate de tratamentul şi recuperarea supraveţuitorilor acciden-
telor cardiace şi cerebrale (complicaţiile cele mai de temut ale bolilor vasculare),
precum şi prin costurile derivate din medicaţia, urmǎrirea şi asistenţa medicalǎ de
urgenţǎ impuse, bolile cardio- si cerebro-vasculare reprezintǎ o problemǎ majorǎ pentru
întreaga lume.
Deşi sunt considerate boli ale civilizaţiei moderne, afecţiunile vasculare nu mai
reprezintǎ de mult timp apanajul ţǎrilor dezvoltate; în momentul actual, 86% din
incidenţa totalǎ se înregistreazǎ în ţǎrile subdezvoltate sau mediu dezvoltate.
390
Medicina socială şi asistenţa socială a persoanelor cu boli cronice şi HIV/SIDA
Cauzele care determinǎ apariţia acestei patologii derivǎ atât din caracteristicile
individului (ereditate, constituţie fizicǎ, comportament, personalitate, sex, boli asociate)
cât şi din trǎsǎturile societǎţii în care trǎieşte acesta (religie, tradiţii, sistem socio-
economic şi politic, sistem educaţional şi cultural). Majoritatea factorilor de risc
implicaţi în geneza bolilor cardiovasculare sunt modificabili, adicǎ pot fi controlaţi,
amelioraţi sau chiar suprimaţi de cǎtre intervenţia conştientǎ a individului.
391
Răzvan MIFTODE
vindecǎ, dar complicaţiile vasculare specifice acestei boli pot fi prevenite prin conduitǎ
terapeuticǎ adecvatǎ.
Ereditatea – existǎ un risc potenţial ca un descendent al unei persoane cu BCV sǎ
dezvolte la rândul sǎu o astfel de patologie. Antecedentele heredo-colaterale
au propria lor semnificaţie în evaluarea unei persoane cardiace: existenţa
unor boli cardiovaculare sau a unor accidente acute, dramatice la rudele de
gradul I (IMA, accidente vasculare, moarte subitǎ) modificǎ în sens negativ
prognosticul la persoana în cauzǎ. Este doveditǎ transmiterea ereditarǎ a
riscului în cazul HTA, aterosclerozei, sau malformaţiilor cardiace. De ase-
menea, unele boli considerate ca fiind factori de risc majori pentru BCV
(diabetul zaharat, dislipidemiile) au un determinism ereditar. Trebuie subli-
niate şi caracteristicile rasiale: populaţia de culoare este mai predispusǎ la
BCV şi complicaţii acute ale acestora comparativ cu populaţia alba: HTA
apare mai frecvent la negri (32%) faţǎ de albi (23%), de asemenea morbi-
ditatea şi mortalitatea sunt mai mari la aceastǎ categorie. (Merck Manual
p. 1655).
Sexul – bǎrbaţii sunt mai predispuşi la dezvoltarea BCV şi mai ales a HTA şi
cardiopatiei ischemice acute (infarct miocardic acut, moarte subita sau
aritmii cardiace severe). Aceastǎ predispoziţie se poate manifesta începînd
cu vîrstele tinere; în România mortalitatea la tineri prin HTA şi IMA este de
3-5 ori mai mare la sexul masculin faţǎ de sexul feminin (Tabel 1).
Anomaliile congenitale cardio-vasculare reprezintǎ cauza cea mai frecventǎ
a deceselor prin IMA la aceastǎ categorie de vârstǎ (P. Godeau, Traite de
Medecine, 1992). Femeile de vârstǎ fertilǎ (pânǎ la menopauzǎ) sunt mai
puţin vulnerabile faţǎ de BCV, datoritǎ protecţiei asigurate de hormonii
feminini (estrogeni si progesteron). Pe de altǎ parte existǎ şi alţi factori care
protejeazǎ femeia faţǎ de dezvoltarea precoce a unei suferinţe cardiace:
adresabilitatea mai mare la servicii medicale (comparativ cu barbaţii), rata
mai redusǎ a tabagismului şi alcoolismului, alimentaţia sǎracǎ în lipide şi
glucide. Dupǎ instalarea menopauzei, existǎ o tendinţǎ de egalizare a morbi-
ditǎţii şi mortalitǎţii prin BCV la ambele sexe.
Vârsta – BCV se manifestǎ, în marea majoritate a cazurilor, la vârsta adultǎ, însǎ
procesele fizio-patologice şi morfopatologice incriminate se instaleazǎ mult
mai devreme. Sunt opinii care afirmǎ cǎ procesul de aterogeneza (formarea
plǎcii de aterom pe peretele arterial) ar incepe încǎ din primul an de viaţǎ,
fiind influenţat ulterior de regimul alimentar al copilului şi adolescentului
dar şi de o anumitǎ predispoziţie ereditarǎ. La vârsta adultului tânǎr, pe lângǎ
alimentaţia bogatǎ în grǎsimi, sare şi glucide, intervin şi tabagismul, alcoo-
lismul, stresul socio-profesional şi afectiv care augmenteazǎ procesele pato-
logice determinante pentru BCV.
392
Medicina socială şi asistenţa socială a persoanelor cu boli cronice şi HIV/SIDA
393
Răzvan MIFTODE
394
Medicina socială şi asistenţa socială a persoanelor cu boli cronice şi HIV/SIDA
de 15–24 ani), iar 50% din barbaţii fumǎtori au început fumatul pânǎ la
vârsta de 19 ani. Se constatǎ de asemenea creşterea prevalenţei fumatului
dupǎ 1989, de la 25,9% la 365 în 2000. Creşterea cea mai mare s-a observat
la populaţia femininǎ, numǎrul femeilor fumatoare crescînd de 1,2 ori faţǎ de
1989. Cei mai mulţi fumǎtori sunt înregistraţi în mediul urban.
Alimentaţia – alimentaţia modernǎ, bazatǎ pe produse preparate industrial (conser-
vate, cu amelioratori de gust, aspect etc.), bogatǎ în grǎsimi animale şi
glucide, constituie sursa principalǎ a dereglarilor metabolice şi vasculare
aflate la originea BCV. Dietele sǎrace în fibre vegetale, vitamine, sǎruri
minerale, produsele preparate termic, meniurile tip „fast-food” contribuie şi
ele la apariţia multor boli în sfera cardiovascularǎ. Excesul de bǎuturi
carbogazoase de tip cola au un aport caloric nejustificat care completeazǎ un
tip de meniu cu totul nesǎnǎtos pentru organism. Nu în ultimul rând, cafeaua,
în ciuda calitǎţilor ei în prevenirea unor boli degenerative nervoase, consu-
matǎ în exces produce palpitaţii, creşterea ritmului cardiac şi implicit creşte-
rea nevoilor de oxigen ale inimii. Cafeaua asociatǎ cu fumatul şi consumul
de alcool reprezintǎ un obicei care trebuie suprimat.
Consumul exagerat de alimente sǎrate (conserve, afumǎturi, mezeluri, brân-
zeturi sǎrate) predispune la creşterea tensiunii arteriale şi favorizeazǎ
rezistenţa la tratamentul medical al HTA şi insuficienţei cardiace. De
asemenea, lipsa unui orar al meselor, cu instituirea aşa-numitei mese princi-
pale servite seara la intoarcerea de la lucru, constituie un factor favorizant
pentru obezitate şi diabet (factori majori de risc pentru BCV), precum şi a
unor complicaţii cardiace acute în cursul nopţii.
Consumul de alcool. Alcoolul, consumat în mod constant, este incriminat în apariţia
în timp a unor boli cardiovasculare redutabile (cardiomiopatia alcoolicǎ,
fibroza miocardiacǎ, tulburǎri ale ritmului cardiac). Deşi sunt studii care
demonstreazǎ efectul benefic asupra sistemului circulator al consumului
unor cantitati mici de alcool, totuşi riscurile unei astfel de conduite „preven-
tive” depǎşesc eventualele beneficii. Este cunoscut în lumea medicala aşa-
numitul „paradox francez”; în Franţa s-a constatat cǎ, deşi prevalenţa bolilor
cardio-vasculare este asemǎnǎtoare cu cea înregistratǎ în alte ţǎri europene,
totuşi mortalitatea cardio-vascularǎ este mai mica decât în ţǎrile comparate.
Acest „paradox” a fost atribuit tradiţiei culinare franceze care include (nu în
mod obligatoriu) consumul zilnic al unei cantitǎţi modice de alcool (mai ales
vin roşu de calitate superioarǎ). Acest consum zilnic ar scade riscul apariţiei
unor complicaţii acute miocardice (IMA sau angor pectoral) prin efectul
coronaro-dilatator şi fluidifiant sanguin al alcoolului conţinut în vinul roşu.
În plus, s-a constatat, la persoanele care consumǎ moderat acest tip de bǎu-
turǎ alcoolicǎ, o menţinere a principalelor valori lipidice la nivele normale, şi
în plus, creşterea nivelului colesterolului „bun”.
395
Răzvan MIFTODE
396
Medicina socială şi asistenţa socială a persoanelor cu boli cronice şi HIV/SIDA
facǎ insuficient, precipitînd apariţia crizelor de HTA, angor pectoral, sau mai
grav a ocluziei coronariene acute cu infarct miocardic. Hipersimpaticotonia
concomitentǎ stǎrii de stres poate precipita tulburǎri acute de conducere şi
ritm ale inimii, însoţite de alterǎri hemodinamice, unele foarte grave (şoc
cardiogen, moarte subitǎ).
Atitudinea faţǎ de propria sǎnǎtate. Se inţelege prin aceasta atât conduitele
adoptate de-a lungul vieţii şi care pot constitui ele însele riscuri pentru
sǎnǎtate (alimentaţie greşitǎ, alcoolism, tabagism, lipsa odihnei, spiritul de
competiţie) cât şi adresabilitatea pe care o are individul pentru serviciile
medicale preventive şi curative. Aceastǎ adresabilitate este rezultatul atât al
educaţiei pe care persoana a primit-o din familie, a modelului moştenit şi
asumat conştient de atitudine parentalǎ faţǎ de serviciile medicale, cât şi al
informaţiei oficiale oferite de sistemul de asistenţǎ sanitarǎ, a politicii
medicamentului, a cooperǎrii şi comunicǎrii cu instituţiile medicale. Indi-
vidul trebuie sa fie format în ideea ca el insuşi este responsabil pentru
propria sǎnǎtate şi ca reglementǎrile privind medicina muncii şi asigurǎrile
medicale îl obligǎ la o conduitǎ preventivǎ. În momentul de faţǎ sistemul
asigurǎrilor de sǎnǎtate din ţara noastrǎ este axat în principal pe finanţarea
actului medical curativ şi într-o mǎsurǎ mai micǎ a activitǎţilor preventive.
Existǎ un dezechilibru între bugetul de cheltuieli pentru spitalizǎri, tehnici
diagnostice şi terapeutice de mare anvergurǎ (dar şi extrem de costisitoare
pentru etapa actualǎ), medicamente, şi bugetul de cheltuieli pentru programe
de prevenţie, educaţie sanitarǎ a pacienţilor, informare medicalǎ. Acest
dezechilibru poate fi totuşi explicat prin morbiditatea peste medie înre-
gistratǎ la principalele boli cronice degenerative, a accidentelor, bolilor
infecto-contagioase, a patologiei copilului şi a femeii. De asemenea, preva-
lenţa ridicatǎ a bolilor cronice la categoriile defavorizate de populaţie
(vârstnici, pensionari) impune în acest moment cheltuieli mai mari în sfera
medicinei curative.
397
Răzvan MIFTODE
Date epidemiologice
398
Medicina socială şi asistenţa socială a persoanelor cu boli cronice şi HIV/SIDA
femei care supraveţuiesc dupǎ aceastǎ limitǎ (care reprezintǎ limita medie de supravie-
ţuire la bǎrbaţi).
Referitor la sexul masculin, atrage atenţia mortalitatea prin IMA la vârste tinere,
comparativ cu femeile: de 3 ori mai mare la grupa 20-24 ani, de 4 ori mai mare la gru-
pele 30-34 ani şi 40-49 ani şi de 5 ori mai mare la grupele 25-29 ani respectiv 35-39 ani.
400
Medicina socială şi asistenţa socială a persoanelor cu boli cronice şi HIV/SIDA
Mijloace de prevenţie
402
Medicina socială şi asistenţa socială a persoanelor cu boli cronice şi HIV/SIDA
la populaţia foarte sǎracǎ a planetei. În acelasi timp, costurile pentru îngrijirile medicale
sunt foarte ridicate, „deturnând” o mare parte din deja atât de săracele resurse destinate
sǎnǎtǎţii din aceste zone.
Din punct de vedere social, situaţia morbiditǎţii cardiovasculare din aceste zone
defavorizate se rǎsfrânge dramatic şi asupra structurii şi funcţionalitǎţii populaţionale.
Bolile cardiovasculare afecteazǎ în principal populaţia de vârstǎ medie, activǎ încǎ.
Apariţia şi dezvoltarea BCV la aceastǎ populaţie are drept consecinţǎ dislocarea din
mediul muncii a unui procent important al forţei de muncǎ, cu efecte economice
dezastruoase asupra individului şi a membrilor familiei sale.
Ca instrumente de lucru pentru scǎderea prevalenţei complicaţiilor BCV în
aceste zone defavorizate, programul OMS prevede: mǎsuri de scǎdere a factorilor de
risc şi a consecinţelor economice şi sociale determinate de aceştia, dezoltarea de stan-
darde medicale axate pe raportul cost/eficienţǎ în managementul BCV, acţiuni globale
de creştere a capacitǎţii ţǎrilor de a face faţǎ criteriilor de calitate în asistenţa BCV;
supravegherea şi evaluarea factorilor de risc şi, nu în ultimul rând, dezvoltarea unor
reţele intestatale, interregionale şi globale de cooperare şi control a acest maladii.
Prevalenţa BPOC este evaluatǎ la 7-8% din populaţie (circa 800000 persoane);
se apreciazǎ însǎ cǎ aceastǎ boalǎ este subdiagnosticatǎ, numai 35-40% din pacienţi
fiind în evidenţele naţionale.
În SUA prevalenţa BPOC în 1993 era cu 60% mai mare comparativ cu 1982,
înregistrîndu-se la acea datǎ aproximativ 100000 decese (dublu faţǎ de 1979) (Mrk).
Se constatǎ cǎ prevalenţa, incidenţa şi mortalitatea prin BPOC creşte cu vârsta;
de asemenea, renunţarea precoce la fumat scade prevalenţa şi incidenţa, dar dacǎ acest
factor este îndepǎrtat tardiv, mortalitatea nu este influenţatǎ dacǎ boala s-a instalat deja.
404
Medicina socială şi asistenţa socială a persoanelor cu boli cronice şi HIV/SIDA
Bǎrbaţii sunt cel mai afectaţi de aceastǎ patologie; cei mai expuşi riscului sunt
muncitorii necalificaţi care depun eforturi fizice grele în anumite profesii, mediul
profesional poluat, fumatul.
BPOC este o boalǎ invalidantǎ, în stadiile avansate manifestîndu-se printr-un
sindrom de insuficienţǎ respiratorie asociat cu suferinţa multi-organicǎ (cerebralǎ,
cardiacǎ, digestivǎ), decesul survenind de obicei printr-o complicaţie (infecţie pulmo-
narǎ, insuficienţa cardiacǎ acutǎ, hipoxie cerebralǎ cu stop cardio-respirator, pneumo-
torax). Managementul BPOC genereazǎ mari cheltuieli (circa 2000 miliarde lei – prin
spitalizǎri, tratamente, invaliditate temporarǎ sau permanentǎ etc.).
Astmul bronsic
405
Răzvan MIFTODE
406
Medicina socială şi asistenţa socială a persoanelor cu boli cronice şi HIV/SIDA
Pneumopatiile ocupationale
407
Răzvan MIFTODE
prognosticul de multe ori dramatic al unora dintre acestea. Unele îmbracǎ forme severe,
necesitînd spitalizǎri repetate şi uneori intervenţii chirurgicale. Caracterul cronic şi
invalidant genereazǎ un numǎr important de concedii medicale sau pensionǎri survenite
la vârstele cele mai productive (se constituie într-o adevaratǎ patologie a vârstelor
active) şi produc pierderi premature de vieţi omeneşti (mortalitatea specificǎ ocupǎ, de
exemplu, locul al 4-lea în cadrul mortalitǎţii generale în ţara noastrǎ).
Factori cauzali
408
Medicina socială şi asistenţa socială a persoanelor cu boli cronice şi HIV/SIDA
Tulburǎrile psihice
410
Medicina socială şi asistenţa socială a persoanelor cu boli cronice şi HIV/SIDA
terapeutice poate conduce la consecinţe dintre cele mai grave pentru pacient şi anturaj:
agravarea suferinţei, decompensǎri frecvente, alterarea comportamentului cu apariţia de
conduite antisociale, degradarea continuǎ a statutului social si profesional etc. Trebuie
subliniat cǎ terapia creşte şansele de recuperare şi reinserţie a pacientului psihic, cu
condiţia ca cel în cauzǎ sǎ respecte regulile de dispensarizare, de prevenţie a recidivelor
şi prin abordarea unui mod de viaţǎ adecvat.
Orice om poate dezvolta, de-a lungul vieţii, o suferinţǎ psihicǎ. Fiecare etapǎ a
vieţii prezintǎ factori care pot favoriza dezechilibre psiho-afective de intensitate şi
duratǎ variabile.
Copiii şi adolescenţii sunt categorii vulnerabile la factorii nocivi din exterior
(familiali, şcolari, afectivi), putînd dezvolta uşor diferite forme de suferinţǎ psihicǎ. În
special conflictele familiale, divorţul sau decesul unuia din pǎrinţi, modificǎrile hormo-
nale, a înfǎţişǎrii, influenţa grupului, pot produce devieri comportamentale şi de caracter
la aceste vârste.
Adulţii prezintǎ riscul de a dezvolta tulburǎri psihice, datoritǎ presiunilor exerci-
tate de responsabilitǎţile majore care le revin, problemele legate de profesie, de somaj,
conflictele familiale, pǎrǎsirea cǎminului de cǎtre copii etc.
Vârstnicii sunt o categorie foarte expusǎ pentru aceastǎ grupǎ de boli; factorii
care favorizeazǎ aceastǎ vulnerabilitate ţin de modificǎrile intervenite în structura
familiei şi a relaţiilor familiale, în statutul profesional, dar şi deteriorarea progresivǎ a
funcţiilor organismului (pierderea treptatǎ a autonomiei, a funcţiilor organelor de simţ, a
activitǎţii cerebrale).
Tabelul 2 rezumǎ factorii care favorizeazǎ tulburǎrile mintale.
411
Răzvan MIFTODE
Categoria
Factori favorizanţi
populaţionalǎ
Singurǎtatea
Dificultǎţi financiare grave
Dinamica vieţii profesionale şi sociale
Lipsa perioadelor de recreere, concedii, petrecere a
timpului liber
Adulţi Condiţii grele de lucru: presiunea ierarhicǎ, responsabi-
litǎţi importante, munca slab remuneratǎ
Climat de insatisfacţie
Alcoolism, consum de droguri stupefiante
Înaintarea în vârstǎ
Boli grave (cardiace, cancer, artropatii)
Îmbǎtrânirea
Scǎderea autonomiei personale (deplasare, organe de simţ)
Scǎderea funcţiilor cognitive
Vârstnici Dificultǎţi financiare (creşterea cheltuielilor pentru boalǎ,
recuperare, proteze)
Relaţiile cu familia: copii, consort
Vǎduvia
Clasificare:
I. Tulburǎrile nevrotice: corespund tulburǎrilor de comportament de care
pacientul este conştient şi le relateazǎ la terţi (inclusiv la medicul curant).
Constituie exemple ale nevrozei – depresia persistentǎ, angoasa profundǎ şi
prelungitǎ, senzaţia de rǎu general, comportamentul obsesional, tulburǎrile
relationale. La copil – se traduc prin tulburǎri de adaptare şcolarǎ şi/sau
tulburǎri de vorbire.
II. Tulburǎrile psihotice: sunt mult mai severe decât nevrozele, manifestîndu-se
printr-o pierdere a contactului cu realitatea. Pacientul nu este conştient de
boala sa, negînd chiar diagnosticul.
III. Tentativa de suicid şi suicidul. Considerat o suspendare acutǎ a instinctului
de conservare, suicidul survine în cele mai multe situaţii pe fondul unor
probleme psihice cronice, mai mult sau mai puţin exteriorizate, sau ca reacţie
la o situaţie de crizǎ faţǎ de care autorul nu gǎseşte rezolvare.
IV. Tulburǎrile mentale de origine organicǎ. Corespund unei atingeri a funcţiei
cerebrale secundare unui traumatism, boli infecţioase (meningita, encefalita)
sau maladii degenerative (boala Alzheimer). Pot apare şi suferinţe somatice,
strâns legate de boala psihicǎ (exemple: ulcerul peptic de stress, angorul
pectoral etc.).
412
Medicina socială şi asistenţa socială a persoanelor cu boli cronice şi HIV/SIDA
3. Suicidul
În România, în anul 2002, sinuciderile au reprezentat 31% din totalul morţilor
violente, respectiv 3486 decese, conform datelor furnizate de Reţeaua de Medicinǎ
Legalǎ.
Rata sinuciderilor este mare la persoanele între 15-25 ani şi >55 ani. La cate-
goria 15-25 ani, moartea produsǎ prin suicid a reprezentat a doua cauzǎ de deces, dupǎ
accidente.
Se constatǎ cǎ rata suicidului este mai ridicatǎ la celibatari, bǎrbaţi, categorii
socio-profesionale defavorizate.
413
Răzvan MIFTODE
4. Cancerul
Cancerul reprezintǎ una din cele mai redutabile boli cunoscute în medicina
modernǎ. Aceastǎ boalǎ afecteazǎ aproape orice organ sau ţesut al organismului uman,
fundamentul morfopatologic constituindu-se în înmultirea fǎrǎ control a celulelor, care
capǎtǎ caractere anormale, pierzîndu-şi în acelaşi timp funcţia lor iniţialǎ. Se produce în
timp o înlocuire a ţesutului normal, funcţional, cu un conglomerat de celule atipice,
afuncţionale şi cu înmulţire acceleratǎ, cunoscut sub denumirea genericǎ de tumorǎ.
Procesul patologic evolueazǎ iniţial local, în interiorul organului afectat, ulterior
producîndu-se fenomenul de metastazare, adicǎ de dispersie şi localizare a celulelor
canceroase în tot organismul. Tumora canceroasǎ (malignǎ) trebuie diferenţiatǎ de
tumora benignǎ, care – deşi reprezintǎ tot o proliferare anormalǎ a celulelor – nu are
evoluţia agresivǎ a tumorii maligne şi nu determinǎ metastazare, avînd, în consecinţǎ, o
evoluţie mult mai puţin periculoasǎ.
În prezent noţiunea de cancer este utilizatǎ pentru mai mult de 100 maladii,
incluzînd tumori maligne localizate în diferite ţesuturi şi organe, cum ar fi sânul,
creierul, stomacul, colonul, plǎmânul, pielea, cavitatea bucalǎ, organele genitale, siste-
mul osos, ficatul şi pancreasul. Tot în cadrul bolilor maligne sunt incluse proliferǎrile
maligne ale celulelor figurate ale sângelui (leucemii) precum şi transformǎrile maligne
ale celulelor sistemului limfatic (sarcoame, limfom malign Hodgkin sau non-Hodgkin).
414
Medicina socială şi asistenţa socială a persoanelor cu boli cronice şi HIV/SIDA
Factorii genetici
Factorii de mediu
I. Agenţii infecţioşi
a) Virusurile. Unele virusuri sunt incriminate în producere unor neoplazii la om.
Se pot enumera papilomavirusurile umane (incriminate în apariţia cancerului de
col uterin), citomegalovirusul (sarcomul Kaposi), virusul Epstein-Barr (incri-
minat în producerea unei infecţii acute de tip virozǎ respiratorie – mononucleoza
infecţioasǎ – dar şi în producerea unor limfoame – neoplazii ale sistemului
limfo-ganglionar – şi cancer nazofaringian). Virusul hepatitei B poate fi la
originea cancerului hepatic. Retrovirusurile umane (din care face parte şi virusul
HIV – rǎspunzǎtor de apariţia SIDA) pot determina limfoame sau leucemii
(“leucemia cu celule pǎroase”). De asemenea, bolnavii cu SIDA pot dezvolta în
decursul acestei boli diverse forme de cancere (ex. Sarcomul Kaposi sau
limfoame) produse de infecţii virale.
415
Răzvan MIFTODE
416
Medicina socială şi asistenţa socială a persoanelor cu boli cronice şi HIV/SIDA
417
Răzvan MIFTODE
Metode de prevenţie
418
Medicina socială şi asistenţa socială a persoanelor cu boli cronice şi HIV/SIDA
419
Răzvan MIFTODE
420
Medicina socială şi asistenţa socială a persoanelor cu boli cronice şi HIV/SIDA
fiecare 3 ani (între 18-40 ani), dupa care anual; mamografie (o examinare de
referinţǎ între 35 – 40 ani, dupǎ care la 1-2 ani între 40 – 49 ani şi anual dupǎ
vârsta de 50 ani)
- cancerul de col uterin: testul Papanicolau, recomandat anual, la femeile între
18 – 65 ani;
- pentru toate tipurile de cancer genital: examinare ginecologicǎ la 1-3 ani între
18 – 40 ani, apoi anual;
- cancer pulmonar: nu se recomandǎ de rutinǎ radiografia pulmonara sau
examenul sputei;
- pentru cancerul de prostata: tuşeul rectal şi test pentru antigenul prostatic
specific (PSA) – anual dupǎ 45 ani;
- pentru cancerul colo-rectal: testul de depistare a hemoragiilor oculte, anual
dupǎ vârsta de 40 ani.
421
Răzvan MIFTODE
422
Medicina socială şi asistenţa socială a persoanelor cu boli cronice şi HIV/SIDA
Instituţie Rol
- educaţia pentru sǎnǎtate a asiguraţilor proprii;
- controlul periodic a anual
- identificarea persoanelor cu risc crescut
- depistarea precoce a bolii şi consilierea pacientului
Medicul de familie
- dispensarizarea pacienţilor diagnosticaţi şi trataţi;
- consilierea pacientului şi familiei
- asistenţa pacientului la domiciliu (îngrijiri comune sau îngrijiri
paliative)
- diagnosticul exact şi instituirea terapiei
- monitorizarea evoluţiei pacientului
- comunicarea şi cooperarea cu medicul de familie
- raportarea cazurilor la DSP şi Ministerul sǎnǎtǎţii
Ambulatorul de
- dezvoltarea serviciilor de ambulator pentru dispensarizarea de
specialitate şi
specialitate a pacienţilor cu cancer
spitalul
- realizarea de protocoale, ghiduri si scrisori metodologice
destinate eşaloanelor primare sau serviciilor de aceaşi nivel
- cooperare interdisciplinarǎ
- dezvoltarea serviciilor de asistenţǎ oncologicǎ
- dezvoltarea serviciilor de asistenţǎ de profil pentru pacienţi şi
Serviciile de familiile lor
psihologie/psihiatrie - consiliere si psihoterapie
- protocoale de conduitǎ faţǎ de pacientul cu neoplazie maligna
- identificarea problemelor pacientului şi familiei sale
- consiliere profesionalǎ, familialǎ, de re- integrare sociala
- soluţii pentru depǎşirea dificultǎţilor materiale
Asistenţa socialǎ
- asistenţǎ a serviciilor domestice (însoţitori, personal de sprijin şi
îngrijire etc.)
- sprijinirea periodicǎ a pacienţilor cu situaţie materialǎ precarǎ
– dezvoltarea unor servicii sociale performante şi specializate în
asistenţa persoanelor cu handicap, dizabilitǎţi şi a pacienţilor cu
boli maligne invalidante
Primǎriile, - sprijinirea proiectelor locale de dezvoltare a serviciilor medicale
Consiliile locale, oncologice;
Prefecturile - dezvoltarea serviciilor de îngrijiri la domiciliu
- acordarea de asistenţǎ juridicǎ, administrativǎ pentru persoanele
cu cancer
424
Medicina socială şi asistenţa socială a persoanelor cu boli cronice şi HIV/SIDA
Concluzionând:
- odatǎ cu apariţia terapiei radiologice şi chimioterapice, cancerul şi-a pierdut
„aura” de maladie incurabilǎ şi echivalentǎ a morţii;
- existǎ forme de cancer cu evoluţie limitantǎ sub tratament (chiar curabile),
existǎ însǎ şi forme de cancer cu evoluţie rapidǎ cǎtre deces;
- acţiunea preventivǎ şi de depistare precoce rǎmâne modalitatea cea mai ieftinǎ
de limitare a fenomenului;
- pacienţii cu cancer reclamǎ probleme multiple care trebuie soluţionate în
cadrul unei echipe interdisciplinare.
Consecinţe:
- alterǎri ale sǎnǎtǎţii de intensitate şi consecinţe variabile (de la cele simple la
cele care pun în pericol viaţa/funcţionarea unui organ)
- consecinţe personale (infirmitate, incapacitate, mutilare permanentǎ)
- implicaţii familiale, profesionale, sociale şi economice:
- absenteism profesional
- desocializare
- disfuncţii familiale
- consum medical şi financiar
- mortalitate prematurǎ (AOT scurteazǎ speranţa de viaţǎ la naştere cu
circa 2 ani)
425
Răzvan MIFTODE
Accidentele se pot produce în orice mediu (mediul casnic, şcoli, pe stradǎ etc.),
survin în general în circumstanţe bine definite şi au agenţi cauzali mai uşor de
identificat.
Cele mai frecvente sunt:
- accidentele de circulaţie (rutierǎ, feroviarǎ, aviatice)
- accidentele casnice (rǎniri, arsuri, electrocuţii)
- accidentele de muncǎ (de exemplu, 85% din populaţia activǎ a ţǎrilor
dezvoltate ESTE expusǎ la cel puţin un accident în decursul vieţii active).
- accidente în agriculturǎ (mecanice, chimice, rǎniri provocate de animale,
insecte, reptile)
- cǎderi de la înǎlţime
- intoxicaţii/otrǎviri involuntare
Evenimente tragice semnalate în ultimile decenii au condus la apariţia şi
dezvoltarea unei noi secţiuni a medicinei de urgenţǎ şi anume asistenţa medicalǎ în caz
de dezastre şi calamitǎţi naturale.
Calamitǎţile naturale cuprind:
- cutremurul de pǎmânt, alunecǎrile de teren, cǎderile de corpuri cereşti.
Cutremurul de pǎmânt şi impactul cu asteroizi/meteoriţi pot produce adevarate
cataclisme naturale.
- uragane, taifunuri, furtuni puternice
- seceta prelungitǎ/inundaţiile devastatoare (produse indirect şi prin
intervenţia/lipsa de intervenţie a omului)
- modificǎri climaterice: încǎlzire globalǎ (favorizatǎ şi de intervenţia omului)
- distrugerea stratului de ozon şi creşterea efectelor nocive ale radiaţiilor solare
- deşertizarea (favorizatǎ de lipsa de intervenţie a omului)
Dezastrele sunt produse de calamitǎţi naturale (neinfluenţate sau puţin influen-
ţate de intervenţia omului) sau prin intervenţia directǎ a omului. Dezastrele produse prin
intervenţia directǎ a omului (DIDO) sunt reprezentate de:
- conflicte armate cu arme convenţionale sau neconvenţionale (arme nucleare,
chimice, biologice)
- actele teroriste
- dezastrele ecologice (poluarea atmosfericǎ, a apei si solului)
- accidente nucleare si chimice
- inundaţii (defrişǎri masive, modificǎri ale formelor de relief)
426
Medicina socială şi asistenţa socială a persoanelor cu boli cronice şi HIV/SIDA
Moartea violentă
Mecanismele prin care se produc morţile violente cuprind o paletǎ largǎ (Tabel 7);
datele sunt extrase din raportul Reţelei de Medicinǎ Legalǎ din România. Predominǎ
427
Răzvan MIFTODE
428
Medicina socială şi asistenţa socială a persoanelor cu boli cronice şi HIV/SIDA
Accidentele de muncă
Definiţie:
orice accident survenit când victima se aflǎ sub responsabilitatea angajatorului (la
locul de muncǎ, cu ocaza deplasǎrii în timpul lucrului sau pe traseul de la locul de
muncǎ la domiciliu).
429
Răzvan MIFTODE
Definiţie:
“traumatismele provocate de cǎtre un vehicol cu motor pe o cale rutierǎ publicǎ” (se
exclud cele provocate de tren, vapor, avion).
430
Medicina socială şi asistenţa socială a persoanelor cu boli cronice şi HIV/SIDA
Date generale
- riscul de a deceda prin accidente rutiere este, pentru vârstele active, de 3 ori
mai mare decât prin alte evenimente.
- decesele prin AC a vârstelor între 20 – 30 ani reprezintǎ 2/3 din totalul
accidentelor mortale şi 1/3 din totalul deceselor la aceastǎ categorie de vârstǎ;
- sexul masculin deţine o frecvenţa dublǎ şi o mortaitate triplǎ;
- în ţǎrile dezvoltate pietonii sunt din ce în ce mai puţin implicaţi în AC,
comparativ cu pasagerii sau conducǎtorii auto;
- în România mortalitatea prin AC este de 12,81/100.000 locuitori, comparativ
cu media europeanǎ de 10,23/100000 locuitori şi în condiţiile unei înzestrǎri mai
sǎrace a parcului auto (motorizare mai micǎ). Accidentele de circulaţie produc
25% din totalul deceselor înregistrate prin accidente.
- cele mai multe AC se produc în lunile de varǎ – toamnǎ, în week-end şi în
orele amurgului.
- AC sunt mai frecvente în mediul urban.
- judeţele cu cele mai multe decese datorate AC sunt: Iaşi (18,8), Ialomiţa (17,7),
Sibiu(16,5). Pe de altǎ parte Harghita, Covasna, Gorj înregistreazǎ cele mai
puţine decese prin AC.
431
Răzvan MIFTODE
Caracteristicile drumului
Calea de rulare poate oferi condiţii favorabile de producere a unor accidente:
intersecţiile periculoase, panta lungǎ şi accentuatǎ, curbele periculoase, vecinǎtatea cu
terenurile agricole, spaţiile publice sau instituţii cu trafic pietonal intens (universitǎţi,
şcoli, spitale, stadioane etc.), lipsa dotǎrii cu spaţii de parcare sau refugii sigure, lipsa de
vizibilitate. Nu în ultimul rând, menţinerea accesului pe drumurile extra-urbane a bici-
cliştilor, atelajelor cu tracţiune animalǎ, a pietonilor sau a animalelor, lipsa sistemelor
de avertizare-semnalizare, monotonia drumului, lipsa serviciilor de siguranţǎ rutierǎ etc.
sunt factori care cresc la rândul lor pericolul şi riscul de accidente.
Se apreciazǎ cǎ aceste caracteristici produc între 5- 15% din totalul AC
Autovehicolul
Este implicat în pânǎ la 5% din AC.
Cauze:
- defecţiuni ale sistemelor de frânare, semnalizare, rulare şi direcţie (defecţiuni
tehnice grave)
- lipsa înzestrǎrii cu mecanisme de protecţie: air-bag-uri, centuri de siguranţǎ,
structura de rezistenţǎ a pǎrţilor frontale, laterale şi a capotei, sistemele de
frânare asistatǎ (antiderapaj);
- lipsa reviziilor tehnice anuale
În momentul de faţǎ producǎtorii de automobile tind sǎ ofere din ce în ce mai
multe înzestrǎri de siguranţǎ pentru autovehicole (airbag pentru toţi pasagerii, ABS
etc.), cu riscul creşterii preţurilor şi scǎderii numǎrului potenţialilor cumpǎrǎtori. Pe de
altǎ parte, aceste sisteme de siguranţǎ sunt absolut necesare dacǎ privim prin prisma
numǎrului mare de morţi şi rǎniţi grav din rândul şoferilor şi pasagerilor.
Este evident cǎ un parc auto re-înnoit, modern, înzestrat cu sisteme de siguranţǎ
scade riscul producerii accidentelor grave şi a pierderilor materiale.
Nu trebuie neglijat nici în acest punct factorul uman, care, aşa cum am arǎtat,
este principalul responsabil de producerea AC.
Un automobil performant poate constitui, sub controlul unui şofer imprudent,
ne-educat şi cu grave probleme de comportament şi discernǎmânt, o armǎ extrem de
periculoasǎ, cauzatoare de adevărate carnagii rutiere. Înzestrarea automobilului cu
mijloace performante de siguranţǎ, puterea motorului şi acceleraţia rapidǎ se pot
transforma în adevaraţi precursori ai producerii accidentului, mai ales la o persoanǎ
needucatǎ, cu grave carenţe de caracter.
433
Răzvan MIFTODE
Metode de prevenţie
Au cauze dintre cele mai variate: consumul de alcool, violenţa în familie, paupe-
rizarea, înzestrarea sǎracǎ a locuinţelor, neatenţie, lipsa comportamentului preventiv, şi
nu în ultimul rând, lipsa de instruire.
Practic, fiecare persoanǎ, incepînd cu primii ani de viaţǎ, trebuie instruitǎ pentru
a evita producerea de accidente în mediul casnic.
Importanţa problemei este subliniatǎ de numǎrul mare de rǎniri, invaliditǎţi
(temporare sau permanente) şi decese (6% din totalul morţilor violente în 2002 s-au
produs prin accidente casnice). O atenţie particularǎ trebuie acordatǎ urmatoarelor
situaţii:
- instalaţia electricǎ a locuinţelor, dependinţelor şi utilizarea aparatelor electrice;
- instalaţia de gaze naturale, sobe, coşuri de evacuare a fumului
- balustrade, balcoane, ferestre – prevenirea defenestrǎrii accidentale
- pardoselile – prevenirea alunecǎrii şi cǎderii
434
Medicina socială şi asistenţa socială a persoanelor cu boli cronice şi HIV/SIDA
435