UNIVERSITATEA TEHNICĂ DIN MOLDOVA

FACULTATEA CALCULATORE, INFORMATICĂ ȘI MICROELECTRONICĂ

DEPARTAMENTUL MICROELECTRONICĂ ȘI INGINERIE BIOMEDICALĂ

Artur BUZDUGAN

MĂSURĂRI ELECTRONICE

Îndrumar cu breviar pentru lucrări de laborator

Chișinău, 2018

1
 Măsurări electronice. Îndrumar cu breviar pentru lucrări de laborator, 125 pagini

Autor: dr.h. Artur Buzdugan

Îndrumarul constă din 12 lucrări practice de laborator privind metodici de măsurări electronice a
mărimilor electrice, fizice și parametrilor componentelor microoptoelectronice, circuitelor electronice.
Îndrumarul conține materiale privind instruirea studenților în securitatea electrică și de protecție a muncii în
laborator, procedura admiterii pentru efectuarea lucrărilor, instrumentar pentru măsurări din laborator, precum
și de breviar la subiectele lucrărilor.

Deși echipamentul de bază din laborator pentru măsurări electronice constă din aparate digitale de
măsurări, sunt prezentate și date, privind aparatele analogice de măsurări, care pot fi întâlnite de viitorii ingineri
în alte laboratoare sau în practici cotidiene.

Îndrumarul mai conține anexe privind SI al unităților de măsură, clasificare a mărimilor măsurabile,
marcarea, identificare componentelor electronice, lipirea componentelor microelectronice cerințe față de
raportarea lucrării de laborator efectuate, ș.a.

Îndrumarul poate fi util și pentru pregătirea inginerilor de la alte specialități, care au cursul de măsurări
electronice sau cursuri tangente măsurărilor electrice.

Recenzent: conferențiar, dr., B.Mironov

Tipar:

2
 Cuprins

Norme de protecție a muncii și securitate electrică în Laboratorul de Măsurări Electronice 6

Procedura admiterii la lucrări de laborator la disciplina Măsurări Electronice 10

Instrumentarul de măsură din laborator 11

Lucrarea nr. 1. Metode și mijloace de măsurări electronice în practica uzuală 35

Lucrarea nr. 2. Măsurarea rezistenței prin metoda comparației și substituției 54

Lucrarea nr. 3. Măsurări cu multimetre digitale 63

Lucrarea nr. 4. Măsurarea valorii efective, de vârf și medii a tensiunii electrice 72

Lucrarea nr. 5. Extinderea intervalului de măsurare ale voltmetrului. 84

Lucrarea nr. 6. Metode, instrumentar de studiu pentru circuite basculante astabile 91

Lucrarea nr. 7. Osciloscopul digital în regim X-Y - pentru interpretarea semnalelor electrice 95

Lucrarea nr. 8. Instrumente de măsură pentru caracterizarea diodelor Zenner și LED-urilor 97

Lucrarea nr. 9. Metode de studiu a circuitelor de formare a impusurilor 106

Lucrarea nr. 10. Amplificatoare operaționale în măsurarea semnalelor mici 109

Lucrarea nr. 11 Generarea și vizualizarea semnalelor 114

Lucrarea nr. 12 Măsurarea impedanței 121

Anexa 1. Model de prezentare a raportului lucrării de laborator 128

Anexa 2. Marcarea aparatelor analogice de măsură în dependență de mecanism 130

Anexa 3. Marcarea, identificarea nominalului rezistorilor 134

Anexa 4. Marcarea, identificarea nominalelor condensatoarelor (capacitorilor) 135

Anexa 5. Marcarea, identificarea bobinelor (inductanțelor) 137

Anexa 6. Diodele, LED-urile 138

Anexa 7. Orientarea, polarizarea componentelor electronice 139

Anexa 8. SI al unităților fundamentale de măsură și exemple de unități SI derivate 142

Anexa 9. Reguli privind formarea, scrierea denumirii, simbolurilor unităților de măsură, inclusiv cu

multipli zecimali, fracții, denumirea acestora și prefixele 145

Anexa 10. Exemple de figuri Lissajoux . 147

Anexa 11. Clasificarea mărimilor măsurabile 148

Anexa 12. Tehnologia lipiturilor manuale a cablajelor și componentelor electronice 149

Anexa 13. Mod utilizare a plachetei tip Solderless BreadBoard 155

Literatura consultată

3
„Experimentul este unica modalitate de înţelegere pe care o avem la dispoziţie;
Restul este poezie, imaginaţie“

Max Planck

4
 Cuvânt înainte

Lucrările de laborator sunt destinate dezvoltării a 3 piloni de bază a aplicării cunoștințelor studenților în
activitatea ulterioară de inginer: practicii, independenței și inteligenței.

Lucrările practice în laboratorul nu sunt cursuri teoretice la care se explică în detalii temele respective.
La lucrări de laborator consultațiile necesare se oferă în timpul testării de către cadrul didactic a cunoștințelor
studentului cu scopul admiterii la lucrare, precum și în timpul efectuării lucrărilor. Timpul alocat lucrării de
laborator este integral pentru dezvoltarea abilităților practice cu aparatele de măsurări.

Studentul lucrează independent sau în echipa astfel încât să contribue efectiv la realizarea lucrării.

Un student își consolidează cunoștințele doar în măsura, în care demonstrează efort inovativ și intelectual
pentru realizarea cu succes a lucrării de laborator.

Activitatea în laborator nu înseamnă efectuarea mecanică a unor asamblări a circuitelor electronice și

măsurări cu trecerea rezultatelor în tabele și raport. Scopul major este ca studentul sa cunoască cu ce și cum
să măsoare, sa anticipeze anumite rezultate (cel puțin ca ordin de mărime, formă de semnal), sa confirme
aceste rezultate prin măsuratori, şi să identifice sursele de erori relative și absolute, precum și să repete acele
măsurări, care nu corespund așteptărilor.

5
 NORME DE PROTECȚIE A MUNCII ȘI SECURITATE ELECTRICĂ

ÎN LABORATORUL MĂSURĂRI ELECTRONICE

Întrucât tensiunea de lucru pentru anumite lucrări practice este de ~220V, 50 Hz, se impune respectarea
regulilor în vigoare referitoare la lucrul în instalații sub tensiune. Nu se admite efectuarea lucrărilor de laborator
de către studenți decât după efectuarea instructajului și verificarea cunoștințelor în protecţia muncii și
securitatea electrică. Confirmare a cunoștințelor va fi înregistrarea respectivă, contra semnături, în registrul
laboratorului.

Accidentele electrice au un caracter periculos, pentru că tensiunile electrice nu pot fi sesizate de organele
de simţ ale omului şi pentru că se produc instantaneu, înainte de a fi posibilă orice reacţie reflexă de apărare.

Electrocutarea reprezintă un accident fatal datorat curentului electric, ce străbate corpul şi acţionează
asupra centrilor nervoşi şi a muşchilor, provocând electrotraumatisme, ce pot avea consecinţe foarte grave.

Acțiunea curentului electric asupra organismului uman poate fi clasificată ca:

• Termică, manifestată prin încălzirea și arsuri provocate părților corpului uman;

• Electrolitică, manifestată prin descompunerea plasmei sângelui și altor lichide organice în componente
(poate să fie însoțită de eliberarea bulelor de aer și embolia vaselor sanguine);

• Biologică (fiziologică) manifestată prin iritarea și excitarea țesuturilor vii, însoțite de contractarea
involuntară spasmodică a mușchilor, inclusiv mușchilor plămânilor și inimii, dereglarea proceselor bioelectrice
interne.

În rezultatul acestor acțiuni pot fi două tipuri de consecințe – traume electrice și electrocutare.

Traumele electrice – leziuni locale evidente ale țesutului. Din ele notăm arsurile electrice, semne electrice
(pete surii sau pale pe suprafața pielii), metalizarea pielii (implantarea în epidermă a particulelor minuscule de
metal sub acțiunea arcului electric format), electro-oftalmia (leziuni ale retinei oculare de la raze UV), precum
și leziuni mecanice.

Electrocutarea –rezultate ale acțiunii biologice a curentului electric, ce constă în excitarea țesuturilor vii
la trecerea curentului electric, urmat de contractarea involuntară spasmodică a mușchilor. Notăm patru grade
de electrocutare în funcție de consecințe: de la gradul I – electrocutare ușoară, fără pierderea cunoștinței, până
la gradul IV – moarte clinică. În starea de moarte clinică, ce poate dura 4-8 minute, se observă lipsa respirației
și bătăilor inimii, pupile dilatate fără reacție la lumină. După moartea clinică se constată moartea celulelor
creierului și întreruperea oricăror procese biologice în organism.

Cauze ale decesului pot fi întreruperea lucrului inimii, întreruperea respirației și șocul electric. Aceste
procese sunt relaționale: întreruperea respirației timp de 2 min conduce la oprirea inimii, iar întreruperea
lucrului inimii – la întreruperea respirației.

Șocul electric – este o reacție neuroreflectoare gravă a organismului, ce conduce la disfuncții grave în
circulația sanguină, metabolismului. Șocul electric poate dura de la zeci de minute la zile.

Gradul electrocutării depinde de mai mulți factori: mărimea (valoarea) curentului electric, ce trece prin
organe vitale ale organismului, tipului și frecvenței curentului, timpului de acțiune, căii de curgere a curentului
prin organism, stării individuale funcționale ale individului.

Să notăm unele acțiuni ale curentului alternativ cu frecvența industrială la noi de 50 Hz.

6
 1. Inofensiv se socoate un curent ce acționează asupra organismului un timp îndelungat fără a aduce
prejudicii sănătății și fără cauzarea unor senzații neplăcute – este un curent alternativ ce nu depășește 50 mcA.

2. Curentul alternativ cu valori între 0,5 – 1,5 mA este curentul de prag, la care individul are senzații
neplăcute: încălzirea locală a pielii, înțepături ușoare.

3. La valori ale curentului alternativ de 2-5 mA apar dureri în mână și tremur a pălmii.

4. Creșterea valorii curentului la 10-15 mA cauzează dureri insuportabile și paralizie musculară locală.
Dacă electrocutarea este prin atingere, individul mai poate să se desprindă de sursă prin retragere mânii. Dacă
electrocutarea are loc în urma strângerii conductorului în mână – individul nu mai are posibilitatea să comande
cu mușchii și să se elibereze singur de sub electrocutare. Astfel de curent se numește de reținere sau de
contracție. Curentul de reținere poate fi clasificat inofensiv deoarece nu cauzează disfuncții imediate. Dar după
o perioadă de timp, dacă individul nu a fost ajutat, valoarea curentului crește din cauză micșorării rezistenței
corpului și electrocutarea trece la un gard mai major.

5. La un curent alternativ de cca 50 mA notăm contractarea involuntară, spasmodică a mușchilor

toracici, îngustarea vaselor sanguine, creșterea tensiunii arteriale ce conduce la pierderea cunoștinței și morții
biologice.

6. La valori ale curentului alternativ ce depășesc 100 mA pe calea mână-mână, mână-picior în timp de
1-2 sec apare fibrilația inimii (contractarea haotică a componentelor musculare ale inimii), inima nu mai
lucrează ca o pompă, ce dereglează circulația sanguină, ce cauzează moartea biologică. Important este, că
fibrilația continuă și după încetarea acțiunii curentului electric, deci asistența medicală este mai mult de cât
solicitată.

7. La un curent de cca 5A fibrilația de regulă nu se manifestă, dar inima se oprește imediat. Chiar, dacă
(cazuri rare) la curenți mai mari ca 5 A inima nu se oprește imediat, apare paralizia respirației, ce iarăși conduce
la moartea biologică. La curenți mari moartea poate fi cauzată și de distrugerea structurii interne a organismului
și sau de arsurilor grave interne.

La tensiuni de până la 250-300 V curentul continuu este de 4-5 ori mai puțin periculos ca cel alternativ
cu frecvența de 50 Hz. Dar la tensiuni mai înalte, curentul continuu devine mai periculos ca cel alternativ.

Am notat mai sus că gradul electrocutării depinde și de starea fiziologică a organismului, deoarece
valoarea curentului ce curge prin organism depinde de rezistența organismului. Rezistența omului cu pielea
curată, uscată și fără traumatisme este în limitele 3000 – 500000 Ohm. Dacă, de exemplu înlăturăm stratul
superficial al epidermei în locul unde măsurăm rezistența, ea (rezistența) va cădea la 500-700 Ohm! (astfel
curentul va crește considerabil, deoarece I= U/R). Rezistența pieli depinde și de loc: pielea feței, gâtului,
mânilor pe sectoare mai sus de palme – este mult mai mică. Creșterea duratei acțiunii curentului conduce la
încălzirea locală a pielii, deci la creșterea transpirației – ce iarăși conduce la micșorarea rezistenței pielii și
creșterea respectivă a intensității curentului.

Cauzele accidentelor electrice sunt:

-atingerea întâmplătoare sau apropierea primejdioasă de instalaţii aflate sub tensiune;

-atingerea unor părţi metalice care în mod normal sunt fără tensiune, dar care pot căpăta tensiune ca
urmare a unor defectări de izolaţie;

-efectuarea unor manipulări greşite în schemele electrice.

Condiţii în care se produc electrocutările

7
 Curentul electric străbate corpul uman când are două puncte de contact, cu mase sau conductoare electrice
aflate la potenţiale diferite, prin care se poate închide un circuit.

Ţinând seama de valoarea minimă a rezistenţei de izolaţie a corpului omenesc, rezultă următoarele valori
ale tensiunilor periculoase:
-U  12V pentru încăperi cu condiţii inadecuate de lucru (cu praf, umezeală şi căldură, pardoseală cu
pământ sau ciment);
-U  36V pentru încăperi cu condiţii de lucru mai bune;
-U  65V pentru încăperi nepericuloase.

Măsurile de bază de la electrocutare sunt:

• Asigurarea indisponibilității pentru contact întâmplător cu părți ale instalației aflate sub tensiune;

• asigurarea izolării sigure a instalației electrice;

• utilizarea împământării sigure, deconectării sigure, etc.;

• utilizarea mijloacelor de protecție adecvate.

Tehnica securităţii la lipire:

 rezistenţa de izolaţie între ciocanul (pistolul, letconul) de lipit şi cordonul de alimentare (220V,
50Hz) trebuie controlată periodic, măsurând rezistenţa de izolaţie între vârful ciocanului şi contactele
fişei de alimentare;
 pentru a evita arsurile în timpul lipirii, conductoarele şi componentele se ţin cu penseta sau cu
cleştele lat.
Atenţie la lipirea pieselor şi a conductoarelor tensionate (arcuite), deoarece aliajul de lipit se poate
împrăştia în stropi fierbinți;
 sub nici-o formă nu se va atinge partea metalică a letconului, chiar dacă acesta este deconectat
de la sursă, deoarece există posibilitatea să fie încă fierbinte;
 nu se scutură ciocanul de lipit în jurul său, sau a altor persoane;
 nu se va sta cu ochii în fumul degajat la lipire - pericol de orbire;
 între două lipituri cu ciocancul de lipit, acesta va fi plasat în suportul special destinat;
 nu se lasă pe masă sau pe alte materiale - pericol de topire și incendiere;
 vaporii de plumb, ce se degajă la lipire sunt vătămători. Pentru a nu inhala aceşti vapori se
recomandă o poziţie corectă la lipire şi aerisirea periodică a laboratorului.

În vederea acordării primului ajutor în caz de accident, trebuie să se întreprindă următoarele acţiuni:
-se înlătură cât mai repede acțiunea curentului electric prin operațiuni posibile;
-se solicită asistența medicală de urgență, pompierii, etc.;
-se acordă cele mai simple îngrijiri posibile;
-se asigură cele mai bune condiţii pentru accidentat;
-se organizează transportul rapid al accidentatului.
Scoaterea de sub acţiunea curentului electric se va executa imediat, prin oprirea alimentării cu tensiune
a instalaţiei la care s-a produs accidentul, prin dispozitivele de întrerupere din imediata apropiere a
accidentatului. Nu se abandonează niciodată acţiunea de aducere la viaţă a victimei înainte de a se cunoaşte
cert starea lui, sau până la intervenția serviciilor medicale specializate. Readucerea la viaţă prin respiraţie
artificială se poate face prin:
-respiraţie gură la gură sau gură la nas;

8
 -respiraţie cu ajutorul aparatelor speciale;
-respiraţie artificială manuală;
-procedee complementare de reanimare.

Accesul în laborator și modul de activități:

-în laborator se intră cu permisiunea cadrului didactic sau inginerului din laborator;
-aparatura nu se conectează la sursa de curent electric și nu se utilizează înainte de a primi permisiune de
la cadrul didactic sau inginer;
-jocurile cu orice fel de aparat de măsurări și echipament din laborator sunt interzise;
-aparatele de măsură se utilizează doar în parametri normali și nu se va încerca forțarea fizică a acestuia
în vederea obținerii unor rezultate mai bune;
-efectuarea montajelor se efectuează doar cu întreruperea alimentării;
-pentru a evita deteriorarea consumatorilor aleși și accidentele cauzate de acestea, se va urmări ca
tensiunea de alimentare să corespundă cu tensiunea nominală planificată în lucrare;
-după începerea lucrării cu circuitul electric montat și aflat sub tensiune se interzice atingerea cu mâina
a părților neizolate;
-se va asigura și nu se va deteriora legarea la pământ a tuturor părților metalice ale instalației, aparatelor
utilizate;
-nu se va încerca niciun fel de operațiune de modificare/reparare a aparaturii. Orice defecțiune se
sesizează cadrului didactic sau inginerului din laborator;
-este interzisă atingerea simultană cu ambele mâini a părților metalice aflate sub tensiune;
-deconectarea consumatorilor aflați sub tensiune se va face numai de la sursa de alimentare;
-în cazul, în care în montajul lucrării sunt incluse condensatoare (capacitori), este interzis a se atinge
chiar și după scoaterea lor de sub tensiune, deoarece condensatoarele continuă să rămână încărcate cu sarcini
electrice. De aceea, după terminarea lucrării, condensatoarele se vor descărca scurtcircuitând terminalele prin
atingerea cu un conductor metalic. Operația se va repeta de 2-3 ori până la descărcarea lor completă.
La terminarea lucrării:

-toate aparatele de măsurări și compiuterele vor fi deconectate de la sursa de energie electrică;

-nu se va începe desfacerea montajului, decât după ce se vor opri întrerupătoarele de alimentare astfel,
încât nicio bornă a aparatului și niciun conductor, care face parte din montaj, să nu se afle sub tensiune.

9
 Procedura admiterii la lucrări de laborator

Cadrul didactic prezintă laboratorul, echipamentul din laborator, obiectivele majore ale lucrărilor de
laborator, care au ca obiective majore:

-familiarizarea cu modul de operare cu aparate de laborator utilizate (surse de tensiune, generatoare de

functii, osciloscoape, multimetre, etc.) și tehnicile de măsurare;

-citirea și explicarea funcționării circuitelor simple electronice;

-altoirea de cunoștințe privind asamblarea circuitelor electronice de complexitate simplă și medie;

-transpunerea cunoștințelor teoretice obținute în abilități practice în măsurări în circuite electronice.

Metodologia de lucru

•In timpul orelor de laborator, studenții vor desfășura activitatea în grupuri (1-3 persoane) nominalizate
de cadrul didactic pentru efectuarea unei lucrări de laborator, deci la un set de aparate de măsură.

•Studenții se pregătesc în avans pentru lucrarea de laborator, prin studierea teoriei, obiectivelor lucrării,
ghidurilor de funcționare a echipamentelor de măsurare necesare.

•În timpul lucrărilor de laborator studenții vor avea asupra lor textul lucrării (pe hârtie sau laptop) și un
caiet de notițe. În caiet se vor nota rezultatele experimentale, observații, răspunsuri la întrebarile, care apar în
text sau care sunt expuse de catre cadrul didactic.

•Inainte de începerea propriu-zisă a lucrării, cadrul didactic verifică gradul în care studenții cunosc
obiectivele lucrării și ce acțiuni vor întreprinde pentru realizarea lor. Aceste teste vor constitui parte a evaluării
studenților, cu ponderea de 50% în nota finală a lucrării concrete. Studenților, care nu dau dovadă de cunoștințee
minime, nu li se permite de a continua lucrarea de laborator.

•Cadrul didactic va asigura studenților suportul metodologic necesar și va răspunde la întrebările acestora
legate de desfășurarea lucrării.

•Ponderea lucrărilor de laborator finalizate este de 30% în nota finală pentru semestru.

•Restanțele la efectuarea și susținerea lucrărilor sunt permise în cadrul orelor planificate de consultații
conform procedurilor stabilte în Universitate.

Condiţii de participare la lucrarea de laborator

Participarea la şedinţele de laborator este condiţionată de existenţa referatului pentru lucrarea precedentă,
precum și dovada de cunoștințe teoretice pentru efectuarea lucrării de laborator pentru ziua dată.

Procedura de raportare a lucrarii executate

Referatul lucrării de laborator este personal şi netransmisibil. El trebuie să fie scris de mână cu acuratețe
sau tiparit la printer şi să fie conform structurii tip prezentată în Anexa 1.

10
 INSTRUMENTARUL DE MĂSURĂ DIN LABORATOR

Obiective:

 prezentarea aparatelor de măsură folosite în cadrul laboratorului;

 explicarea principiilor de funcţionare, a modului de lucru;
 selectarea setului de aparate de măsură pentru lucrări;
 prezentarea erorilor, ce pot apare în timpul măsurătorilor.

Instrumentarul în cadrul laboratorului constă din

Generatoare de joasă frecvenţă tip GX1025;
Surse de alimentare tip AX502, GPR306OD;
Osciloscoape tip DOX20140, DS1052E
Multimetre tip 34401A, HMC8012.
Notă: Instrumentarul de măsurări poate conține alte mijloace de măsură, precum și aparate analogice,
marcarea, tipurile, prioritățile și neajunsurile cărora sunt prezentate în Anexa 2. Modul de lucru al lor este
explicat la necesitate de cadrul didactic
Diverse componente electronice: rezistori, capacitori, diode, tranzistoare, conectoare, circuite integrate,
placheta BreadBoard, etc..
Notă: Identificarea unor componente electronice (rezistori, condensatoare, inductanțe, diode) poate fi
efectuat conform informației din Anexele 3-6.
Notă: Identificarea orientării, polarității unor componente electronice este prezentată în Anexa 7.

Breviar.
Tensiunea electrică între două puncte ale unui circuit electric este definită ca diferenţa de potenţial între
cele două puncte şi este proporţională cu energia necesară deplasării de la un punct la celălalt a unei sarcini
electrice.
Unitatea de măsură a tensiunii electrice în SI este voltul (V). Observație importantă: tensiunea electrică
este o mărime fizică relativă, altfel vorbind o tensiune se poate măsura numai față de un punct de referință. În
general, în electronică, tensiunile sunt date folosind ca punct de referință masa circuitului, căreia i se atribuie
formal potențialul egal cu zero.
Rezistenţa electrică este o mărime fizică prin care se exprimă proprietatea unui conductor electric de a
se opune trecerii prin el a curentului electric. Unitatea de măsură a rezistenţei electrice în SI este Ohm-ul, notat
cu Ω.
Intensitatea curentului electric (intensitate electrică sau curent) este o mărime fizică scalară ce
caracterizează curentul electric şi măsoară sarcina electrică ce traversează secţiunea unui conductor în unitatea
de timp.
Unitatea de măsură în SI este amperul (A). Amperul este o mărime fizică fundamentală.
Notă: Unitățile fundamentale și derivate de măsură sunt prezentate în Anexa 8, iar regulile de scriere a
lor sunt date în Anexa 9.
Legea lui Ohm: Într-un circuit, intensitatea (I) curentului electric este direct proporţională
cu tensiunea (U) aplicată şi invers proporţională cu rezistenţa (R) din circuit. Formula matematică
a legii lui Ohm este: I=U/R (1)
unde: I este intensitatea curentului, măsurată în amperi (A);
U este tensiunea aplicată, măsurată în volţi (V);
R este rezistenţa circuitului, măsurată în ohmi (Ω).
Fig. 1

11
 Legile lui Kirchhoff
- Se numeşte nod de retea orice punct dintr-un circuit unde se întâlnesc cel puţin trei conductori;
- Se numeşte ochi de retea orice porţiune închisă dintr-un circuit care poate să nu conţină sursă, dar care
nu are nici o ramificaţie (contururi poligonale închise, formate dintr-o succesiune de rezistori şi surse);
- Se numesc ramuri de reţea, porţiuni din reţeaua electrică cuprinse între două noduri succesive;

Prima Lege a lui Kirchhoff este o expresie a conservării sarcinii electrice într-un nod al unei reţele
electrice. Este evident că sarcina electrică totală ce pătrunde într-un nod de reţea trebuie să fie egală cu
sarcina electrica ce părăseşte acel nod. Astfel, prima lege a lui Kirchhoff spune că suma algebrică a
curenţilor dintr-un nod de reţea este egală cu zero.

k=1 k I =0 (1) -

I + I - I +I =0 (2)
1 2 3 4

A doua Lege a lui Kirchhoff se referă la ochiuri de reţea şi spune că: Suma algebrică a tensiunilor
electromotoare dintr-un ochi de reţea este egală cu suma algebrică a căderilor de tensiune din acel ochi
de reţea.
Pentru scrierea ecuaţiei se alege un sens de referinţă şi se consideră pozitive, atât tensiunile cât şi
intensităţile curenţilor care au acelaşi sens cu cel de referinţă.

E1 – E2 = I1R1 – I2R2
E2-E3 = I2R2 + I3R3 sau n

k=1 Vk = 0 (3)
sau - suma algebrică a căderilor de tensiune (în cazul
particular a unei rezistențe, căderea de tensiune conform legii
lui Ohm întro buclă închisă este egală cu tensiunea
electromotoare totală disponibilă în acea buclă.

Fig. 2
Dacă se cunosc elementele consecutive ale unui circuit (caracteristicile generatoarelor și consumatorilor),
ecuațiile obținute prin aplicarea teoremelor lui Kirchhoff permit aflarea intensităților tuturor curenților, ce
străbat acel circuit.
Etapele care trebuie parcurse pentru analiza circuitelor, aplicând teoremele lui Kichhoff sunt:
se identifică nodurile circuitului
se identifică laturile circuitului
se notează curenții și se aleg sensuri pentru aceștia
se aplică teorema I a lui Kirchhoff pentru (n-1) noduri retea.
se aleg ochiurile de rețea pentru care se aplica teorema a II a lui Kirchhoff
se aleg sensuri de referință în acele ochiuri de rețea

12
 Se aplica teorema a II a lui Kirchhoff in acele ochiuri alese. Cu cele (n-1) ecuatii obtinute se obtine un
sistem de ecuatii, care este egal cu numarul laturilor, deci egal cu numarul necunoscutelor (intensitatile
curenților).

1. Generatorul de joasă frecvenţă tip GX1025 este o sursă de tensiune variabilă care poate furniza
semnal sinusoidal periodic, semnal dreptunghiular periodic, semnal de tip meandru, semnal triunghiular
periodic, semnal puls periodic, zgomot alb etc. (sau de alte 48 forme de semnale arbitrare preinstalate), cu
frecvenţa şi amplitudinea reglabile. Gama de frecvenţă pe care o poate acoperi generatorul este
0,001...25MHz. Semnalele sunt furnizate circuitului prin intermediul cablului de semnal, care se conectează
la mufa din stânga jos a aparatului.

Fig. 3

Amplitudinea semnalului, frecvenţa semnalului generat pot fi modificate brut cu ajutorul butoanel de pe
panoul frontal al aparatului, sau mai fin cu ajutorul rozetei si butoanelor (+, -) de pe panoul frontal.
În cadrul orelor de laborator, este necesar să se regleze atât amplitudinea, cât şi frecvenţa semnalului
generat.

Sonda de măsură a osciloscopului se conectează la cablul, care furnizează semnalul de la generator, ca

în figura de mai jos.

Fig. 4

13
 Masa sondei se conectează la masa cablului de semnal. Prin conectarea sondei de măsură a osciloscopului
la cablul de semnal, semnalul generat (observat pe ecranul generatorului) va fi vizualizat și pe ecranul
osciloscopului.

Fig. 5 Modele de semnale generate:

• Modulare: AM si FM, FSK si ASK, PM si PWM.

• Funcții SWEEP și BURST interne sau externe, lineare sau logaritmice.
• Metru de frecvență extern de 100 mHz până la 200 MHz.
• Interfața utilizator și ajutor integrat în limba engleză.
• Programabil via link USB cu software-ul SX GENE și stocare de date pe USB pe panoul frontal.
• Software-ul SX GENE v2.0 controlează generatorul arbitrar GX1025, salveaza și restaurează
configurațiile și generează semnale arbitrare.
Ghid de utilizare (în engleză) : http://www.arc.ro/metrix-gx1025#tab-3

Fig. 6

14
 2. Sursa de alimentare furnizează tensiune continuă pe 2 canale de iesire în intervalul 0...30V, cu
rezoluția pe ecran de 100 mV, limitarea de curent 0…2,5 A cu rezoluția 10 mA la ambele canale în cazul unui
scurtcircuit, la fel ca și controlul temperaturii în cazul unei supraîncălziri. Ieșirile au izolație dublă în raport cu
rețeaua de alimentare chiar și pentru impământare.
Ghid de utilizare (în engleza ) http://www.arc.ro/metrix-ax-502#tab-3

Fig. 7

Important: Permite alimentarea diferenţială de ex. a

amplificatorului operaţional prin conectarea arătată în fig.
din stânga.

Multimetru digital tip HM 8012

Fig.. 8

Afişaj digital – contorizare: 5 3/4 digiţi –

480 000, color
Tensiuni C.C. (domenii): 400mV
/4V/40V/400V/1000V/- rezoluţie minimă: 1mV
/- precizie de bază: 0.015%
Tensiuni C.A. (domenii): 400mV / 4V /
40V / 400V / 750V
- rezoluţie minimă: 1mV
- precizie de bază: 0.3%
- banda de frecvenţă: c.c. 100 KHz
Curent C.C. (domenii): 20mA / 200mA / 2A / 10A/ - rezoluţie minimă: 100 nA /- precizie de bază: 0.05%
Curent C.A. (domenii): 20mA / 200mA / 2A / 10A
- rezoluţie minimă: 100 nA
- precizie de bază: 0.5%
- banda de frecvenţă : c.c. … 10KHz
True RMS : Da
Rezistenţe (domenii): 400W / 4KW / 40KW / 400KW / 4MW / 40MW / 250 MW/
- rezoluţie min. / precizie: 1 mΩ/ 0.015%
Capacităţi (domenii): 5nF / 50nF / 500nF / 5μF / 50μF / 500μF / - rezoluţie min. / precizie: 1 pF / 1%
Frecvenţă: dom. / precizie: 5Hz…10KHz / 0.01%
Temperaturi (sondă opţională): PT100, PT500, PT1000 / - rezoluţie min. / precizie: 0.1 ᵒC

15
 Test diodă / continuitate: Da / Da
Memorie date: Da, 50000 măsurători
Data-logger (înregistrator): Da
Funcţii matematice: Măsurători REL, logaritmice (dB, dBm)
Vârf / Rel / Min / Max: Da / Da / Da / Da
Interfeţe : USB, Ethernet, ȋn dezvoltare LXI, opţional IEEE488
USB host: Da, pe panoul frontal
Rată măsurare: 200 măsurători / s
Ghid de utilizare http://www.arc.ro/hmc-8012-digital-multimeter-with-high-accuracy#tab-3

Multimetru digital tip NMC8012

Fig. 9

Caracteristici
generale:

interval de măsurare:
C.C. până la 100 kHz,
rezoluție: 1 μV, 100 nA, 1
mΩ, 1 pF, 1 Hz, 0.1 °C/F

acuratețe : 0,015 %
(C.C.),

display cu afișare 5¾
cifre (480 000 numărări),
afișare simultană a trei funcții
de măsurare (ex:DC+AC+statistici),

interfețe: USB-TMC/-VCP, Ethernet, LXI, IEEE-488 (GPIB)

rata de măsurare: până la 200 valori/s-funcții de măsurare: V (C.C.), I (C.C.), V (C.A.), I (C.A.C),

frecvența, putere C.C. rezistența (2 sau 4 fire), temperatura (PT100/PT500/PT1000),

capacitate, dioda și test de continuitate

funcții matematice: testare limite, min/max , medie, offset, putere DC, dB, dBm

funcție de memorare date în memoria internă sau pe un stick USB în format CSV

16
 Seria de osciloscoape METRIX® DOX 2000

Fig. 10

Sunt echipate cu ecran lat

oferind 18 div. în modul full-screen.
Această funcție permite
personalizarea display-ului: alegere
intre display normal sau persistent,
format YT sau XY, ajustarea
culorilor, luminozitățtii contrastului,
etc. Butoanele rotative și key-urile
luminate din spate permit accesul
către comenzile de pe panoul frontal ușor. Având un mâner, osciloscopul este ușor de transportat iar picioarele
care nu permit alunecarea îl fac foarte stabil.
Sunt 3 nivele de achiziție pentru achiziție și analiza în timp real sau echivalent.
Memoria pentru achiziții este de 32 kpoints sau 2 Mpoints pentru a optimiza analizele.
Sensibilitatea verticală este de la 2 mV/div. până la 10 V/div. cu 12 game, iar sensibilitatea orizontală
este de la 2.5 ns la 50 s/div.
Sunt valabile și funcții avansate: funcții matematice simple ( + /- /x / ÷) și FFT în timp real cu afisaj
simultan a urmelor.
Software-ul EASYSCOPE este livrat cu produsul pentru a putea fi folosit la controlul și testarea
oscilocopului și pentru a recupera fișierele și urmele.
Specificatii tehnice:
Display color VGA de 7 inch si ¼.
Meniu complet în 5 limbi + ajutor contextual pe ecran în engleza.
Captura de măsuratori pe 2 canale + declanlări Ext și complexe.
Rezoluție verticală: 8 bits.
32 de măsurători automatice + cursori.
Comunicare prin cablu USB.
IEC 61010-1 / 300 V CAT II.
2 canale x 40 MHz - viteza sweep de la 2.5 ns/div. până la 50 s/div.
Rata de eșanționare: one-shot = 500 MS/s (2 canale), 1 GS/S (un canal) / repetitivă = 50 GS/s.
Adâncime de memorie max.: 2 Mpoints.
Impedanța 1 MOhm/18pF.
Ghid de utilizare: http://www.arc.ro/metrix-dox-2040-osciloscop-digital#tab-3

17
 OSCILOSCOPUL CATODIC

Osciloscopul este un aparat care permite vizualizarea pe ecranul unui tub catodic a curbelor ce reprezintă
variaţia în timp a diferitelor mărimi sau a curbelor ce reprezintă dependenţa între două mărimi. Imaginile
obţinute pe ecran se numesc oscilograme.
Utilizări. Osciloscopul este unul dintre cele mai răspândite aparate electronice, şi are o largă utilizare,
fie ca aparat de sine stătător, fie ca parte componentă a altor aparate electronice.
Ca aparat de sine stătător, el se utilizează la:
-Vizualizarea şi studierea curbelor de variaţie în timp a diferitelor semnale electrice (curenţi, tensiuni);
-Compararea diferitelor semnale electrice;
-Măsurarea unor mărimi electrice (tensiuni, intensităţi ale curentului, frecvenţe, defazaje, grad de
modulaţie, distorsiuni etc.);
-Măsurarea valorilor instantanee ale unor semnale (tensiuni, curenţi) ;
-Măsurarea intervalelor de timp ;
-Vizualizarea caracteristicilor componenetelor electronice (tuburi electronice, tranzistoare), a curbelor de
histerezis ale materialelor magnetice etc.
Uneori osciloscopul face parte din sisteme de măsurare şi control sau din aparate mai complexe cum ar
fi: caracterograful (aparat pentru vizualizarea caracteristicilor tranzistoarelor), vobuloscopul (aparat pentru
vizualizarea caracteristicilor de frecvenţă ale amplificatoarelor), selectograful (aparat pentru vizualizarea
curbelor de selectivitate) etc.
Împreună cu diferite traductoare, osciloscopul poate fi folosit şi la studierea şi măsurarea unor mărimi
neelectrice, cum ar fi în medicină, fizica nucleară, geofizică etc.
Osciloscopul se realizează într-o mare varietate de tipuri constructive
Osciloscoape catodice în timp real se caracterizează prin dependenţa dintre fiecare punct al imaginii de
pe ecran şi fiecare valoare a semnalului vizualizat. Majoritatea osciloscoapelor folosite în practica industrială
sau laboratoare sunt osciloscoape catodice în timp real a căror bandă de frecvenţe este: c.c. - până la circa 500
MHz.
Osciloscoape cu eşantionare sunt utilizate pentru vizualizarea semnalelor cu frecvenţe mai mari de 500
MHz, în locul osciloscoapelor catodice în timp real, limitate din cauza elementelor componenete. Aceste
osciloscoape selectează eşantioane din semnalul de frecvenţă mare şi afişează pe ecran date în legătură cu
poziţia comutatoarelor (V/div, timp/div), depăşirea ecranului etc. se folosesc până la circa 20 GHz.
Osciloscoape cu microprocesoare sunt cele mai moderne aparate de măsurat. Pe ecranul acestor
osciloscoape se afişează scările pe care se lucrează, amplitudinea, valoarea medie sau eficace a tensiunii, durata
şi frontul unor impulsuri, frecvenţa semnalelor, efectuarea unor calcule despre semnalele afişate.
Analizoare spectrale sunt tot osciloscoape care permit afişarea pe ecran a distribuţiei puterilor sau
amplitudinilor semnalului pentru spectrul de frecvenţă corespunzător acestui semnal.
Osciloscoape cu mai multe canale se folosesc pentru vizualizarea simultană a două sau mai multe mărimi
pe ecran. Majoritatea are două canale de semnal dar sunt osciloscoape cu 4 sau 8 canale. La aceste osciloscoape
se foloseşte tubul catodic monospot cu comutator electronic sau tubul catodic multispot.
Osciloscoape cu memorie reţin forma semnalelor cu variaţie periodică sau aperiodică. După memorare
se poate studia variaţia în timp a semnalului, se pot compara semnale apărute la momente diferite. După felul
memoriei pot fi osciloscoape cu memorie analogică şi cu memorie numerică.
Exemplu al panoului frontal al unui osciloscop catodic (Fig. 11)
1. Intensitatea spotului luminos. Butonul permite ajustarea luminozității spotului luminous de pe ecranul
osciloscopului prin mărirea numărului electronilor ejectați de tunul electronic.
2. Focusarea spotului luminos Acest control este pentru a face urmele spotului luminous pe ecran mai
clare prin aplicarea tensiunii la tunul electronilor cu scopul colimării fascicolului de electroni.

18
 3. Ajustarea poziției vertyicale și orizontale. Prin aceste controale fasciculul poate fi poziționat la pozițiile
verticale sau orizontale, variabile după cum se dorește. Aceste butoane modifică tensiunea de curent continuu
aplicată la plăcile de deflexie pe verticală și orizontală.
4. V(olt) / Div(iziune - este utilizat pentru a controla sensibilitatea la tensiune. Acest lucru este conectat
intern la un atenuator al sistemului vertical și determină tensiunea necesară aplicată plăcilor verticale pentru a
devia fasciculul vertical pe o divizie.
5. Timp /Div(iziune) - determină timpul necesar pentru spotul luminos să se deplaseze orizontal pe o
divizie a ecranului atunci, când baleajul este generat de procesul de declanșare. Semnalul care este alimentat la
plăcile de deflexie verticală asigură declanșarea la forma de undă. Fiecare poziție a butonului time/div se aplică
pentru o anumită frecvență. Acest lucru determină sensibilitatea orizontală a semnalului observat.
6. Trigger Source (Sursa de declanșare). Aceasta selectează sursa de declanșare, ce urmează să fie aplicată
la forma de undă de tip dinți de ferăstrău. Există de obicei trei surse posibile.
(i) Internă (Internal) - cel mai folosit mod pentru toate aplicațiile. Semnalul vertical se aplică semnalului
de declanșare.
(ii) Liniar (Line) - este utilizată în general atunci când tensiunea care trebuie măsurată este direct
proporțională tensiunii rețelei. Aceasta selectează tensiunea de rețea de 50Hz.
(iii) Ext (Extern) - în acest caz, un semnal extern este aplicat pentru a declanșa unda / dinte de ferăstrău.
7. Pantă (Slope) - determină dacă circuitul de bază răspunde la timp pantei pozitive sau negative al formei
de undă de declanșare.
8. Nivelul (Level) - determină nivelul de amplitudine al undei de declanșare care poate porni baleajul.

Fig. 11

19
 9. AC, DC, GND: Aceasta selectează mecanismul de cuplare pentru semnalul de intrare la CRO. În
modul de curent continuu (DC) amplificator vertical recepționează ambele componente AC și DC ale
semnalului de intrare. În modul de current alternative (AC) condensatorul de cuplare blochează toate
componentele de curent continuu și se afișează numai forme de undă alternative pură. În configurația GND,
semnalul de intrare este cuplat la pământ și se obține o linie dreaptă. Pentru a măsura componenta continuă a
oricărui semnal (AC sau DC), trebuie să comuteze de la modul ADC la modul DC și observăm deplasarea pe
verticală a formei undei. Valoarea deplasării pe verticală în volți ne indică componenta continuă
corespunzătoare.
10. X-Y mode (modul X-Y). În acest mod de operare, două semnale sunt suprapuse în unghi drept unul
față de celelalt. Circuitul de bază pe perioda undei dinți de ferăstrău este deconectat de la plăcile de deflexie pe
orizontală și semnalul extern care s- unit la canalul doi este dat în locul bazei de timp. Prin urmare, dacă două
unde sinusoidale sunt unite la două canale, respectiv, atunci fasciculul de electroni va fi supus deformării în
funcție de unghiul drept de superpoziție a două unde sinusoidale. Se vor urmări figurile Lissajous.
Exemplu de determinare a tensiunii și frecvenței unui semnal de curent alternativ
Măsurarea tensiunii. Înițial conectează îeșirea unui semnal alternativ de la generator extern la canalul 1
al osciloscopului. Forma stabilă a semnalului este în fig. 12. Aici Vpp tensiunea peak - peak iar Vm este
tensiunea maximă.
Admitem volts / div este 1V per divizie, atunci Vpp = 4 div x 1 V = 4V
iar Vm = 2div x 1V = 2V.
Valoarea efectivă este V ef. = V rms= Vm X 0.7. = 1.4 V
Dacă un voltmetru de CA este conectat la aceste măsurări, vom obține aceleași valori de 1.4V.

Fig. 12

Exemplu de determinare a frecvenței.

Distanța parcursă de undă în fig. 12 , ne indică perioada (T) undei.
Admitem time / div este 1 ms per divizie atunci T = 2div x 1 ms = 2 msec.
De unde găsim frecvența (f) = 1/T = 1/2msec = 0.5 kHz = 500 Hz.

20
 Utilizarea osciloscopului pentru interpretarea diferitelor semnale electrice
Schema bloc a osciloscopului (fig.
13), blocuri componente, rolul blocurilor
componente.
Osciloscoapele moderne sunt
alcătuite din mai multe elemente
componente, conectate între ele după o
schemă bloc reprezentată, care conţine
componenta principală a unui osciloscop -
tubul catodic (TC), care este un tub
electronic cu vid pe ecranul caruia se
formeaza imaginea. Elementele principale
ale unui tub catodic sunt :
C - catodul : emite electroni;
G - grila de control a intensității
luminoase
AC, AF, AS- anozi de accelerare,
focalizare, corectare a astigmatismului;
PA - anodul de postaccelerare;
XX’ si YY’ – plăcile de deflexie pe
orizontală respectiv pe verticală.

Fig. 13

In scopul obținerii unei intensități și a unei grosimi convenabile a imaginii, electrozii G, AF, AS, sunt
prevăzuți cu dispozitivele de reglaj: LUMINOZITATE, FOCALIZARE și ASTIGMATISM. In exteriorul
tubului se află bobina RT, care prin deflexie electromagnetică corectează abateri de la orizontalitate ale
deflexiei XX.
Aceste corectări se efectuează cu potențiometrul de reglaj: ROTIRE TRASA. La partea frontală a TC se
află ecranul E, pe care se formează imaginea. Pentru efectuarea de măsurări, pe ecranul E se află trasat un
caroiaj, cuprinzând 10 diviziuni pe orizontală și 6 pe verticală.
K1 - comutatorul de intrare pe canalul Y, prin intermediul căruia se aplică tensiunea de vizualizat uy(t).
Poziția “a” se folosește pentru conectarea de tensiuni continue (sau alternative având și componenta continuă),
poziția “b” se folosește pentru tensiuni alternative, iar poziția ”c” se folosește pentru punerea la masă a intrării
în vederea poziționării.
ATY- atenuatorul în trepte, prin care tensiunea uy(t) se aduce în gama corespunzătoare deflexiei admise
pe verticală, asigurându-se totodată o impedanță de intrare mare. Diversele trepte de atenuare se obțin cu
ajutorul unui comutator gradat V/DIV, ale cărui poziții determină valorile coeficienților de deviație pe verticală.
PAY- preamplificatorul de pe canalul Y cu o impedanță de intrare ridicată (adaptată cu cea a
atenuatorului), care pe lângă o primă amplificare permite și deplasarea spotului pe verticală, dispunând pentru
aceasta de un potențiometru POZ. Y. Pentru efectuarea de corecții ale factorului de amplificare al canalului,
astfel încât să se respecte valoarea afișată de comutatorul V/DIV, preamplificatorul este prevăzut și cu un
potențiometru de etalonare ET.Y.
ADY- amplificatorul diferențial de deviație pe verticală, care amplifică semnalul de vizualizat la nivelul
necesar plăcilor de deflexie pe verticală YY’.
Comutatorul K2 permite alegerea modului de sincronizare: sincronizare cu semnalul de vizualizat (pe
poz. INT), cu un semnal extern (EXT) sau cu rețeaua (RETEA).

21
 Circuitul de sincronizare CS este alcătuit dintr-un amplificator, un circuit formator, un circuit poartă și
un circuit de reținere, prin intermediul cărora se comandă pornirea și oprirea bazei de timp. Pentru ca imaginea
de pe ecran să fie stabilă, este necesar ca frecvenţa semnalului de vizualizat să fie un multiplu întreg al
frecvenţei bazei de timp fA=n·fBT. Pentru realizarea acestei condiţii, generatorul bazei de timp are frecvenţa
variabilă şi, în plus, există posibilitatea sincronizării prin circuitul de sincronizare, fie cu semnalul de vizualizat,
fie cu un alt semnal exterior.
Generatorul tensiunii liniar variabile, GTLV, constituie baza de timp a osciloscopului, prin intermediul
căruia se obține imaginea desfășurată a tensiunii Uy(t). Viteza de deplasare a spotului pe orizontală poate fi
modificată în trepte cu comutatorul TIMP/DIV. Valorile indicate de acest comutator exprimă inversul vitezei
de deplasare a fascicolului de electroni pe orizontală și care se numesc coeficienți de baleiaj.
Deviația fasciculului de electroni se poate realiza cu
câmpuri electrostatice sau magnetice. La tuburile catodice
folosite în osciloscoape se utilizează deviația cu câmpuri
electrostatice, dispozitivul de defiexie fiind format din
două perechi de plăci de deflexie dispuse perpendiculat
una pe alta, pentru devierea fasciculului de electroni după
cele doua directii, x si y. Când plăcile sunt la același
potențial, fascicolul de electroni trece printe ele fără a fi
deviat și lovește ecranul în centru. Dacă se aplică plăcilor
de deflexie 5 o tensiune Uy (figura 14-a alăturată), între
Fig. 14-a

ele apare un câmp electric Ey. Sub acțiunea acestui câmp, electronii vor fi atrași de placa mai pozitivă și
respinși de placa aflată sub potențial mai negativ cu o forță Fy=e Ey, care va imprima electronilor o accelerație
ay în direcția y. Când electronii ies dintre plăci, acțiunea câmpului Ey incetează și ei își continuă mișcarea după
o direcție tangentă traiectoriei parabolice, lovind ecranul la o distanța Dy față de centru. Deviația spotului pe
ecran Dy este cu atât mai mare cu cât tensiunea Uy aplicată plăcilor y este mai mare.
Amplificatorul de deflexie pe orizontală ADx, îndeplinește aceleași funcții ca ADy, fiind prevăzut cu
potențiometrul POZ. X cu ajutorul căruia se poate deplasa imaginea pe orizontală (poziția inițială a deplasării).
Poziționând comutatorul K3 pe poziția 1, la intrarea ADx se aplică tensiunea liniar variabilă (proporțională cu
timpul) de la baza de timp, caz în care se vizualizează Uy=f(t). Cu comutatorul K3 pe poziția 2, la intrarea ADX
se poate aplica o tensiune Ux, caz în care pe ecranul osciloscopului se obține graficul Uy=f(Ux).
Blocul de calibrare internă BCI, constă dintr-un circuit astabil, care generează o tensiune dreptunghiulară
cu amplitudine și frecvență riguros constante. Acest bloc servește pentru verificarea și eventual corectarea
etalonării deviației pe verticală (cu potențiometrul ET.Y) și, respectiv a deviației pe orizontală (cu
potențiometrul ET. BT.).
Blocul de alimentare BA constă dintr-un transformator de rețea, un bloc de redresare, un bloc de
stabilizare și un bloc convertor de tensiuni continue, prin intermediul căruia se obțin diverse tensiuni continue
pentru alimentarea circuitelor electronice (inclusiv tensiunile înalte pentru electrozii tubului catodic). În afara
blocurilor componente reprezentate în desen, care sunt comune tuturor osciloscoapelor moderne, în unele
osciloscoape se mai întâlnesc şi alte circuite, cu destinaţii diferite în funcţie de tipul şi complexitatea aparatului.

22
 Funcționarea cu baza de timp declanşată, Pentru a se putea vizualiza şi semnale neperiodice, la
osciloscoapele moderne generatorul bazei de timp poate funcţiona la alegere, fie continuu (relaxat) generând
un semnal periodic chiar şi în absenţa semnalului de vizualizat, fie declanşat. Spre deosebire de funcţionarea
periodică, funcţionarea declanşată este comandată chiar de semnalul de vizualizat. În lipsa semnalului baza de
timp nu funcţionează. La apariţia unui semnal la intrare, baza de timp se declanşează, generează un singur dinte
de ferăstrău şi apoi se blochează din nou în aşteptarea unui alt semnal. În cazul în care la intrare se aplică un
semnal periodic, baza de timp urmărind semnalul de la intrare devine periodică.

Fig. 14-b

În fig.14-b sunt reprezentate diagramele

tensiunilor în diferite puncte ale schemei unui
osciloscop funcţionând cu baza de timp declanşată.
În desenul a este reprezentat semnalul aplicat la
intrare, în momentul t=t1. Până la apariţia
semnalului, baza de timp este blocată. La t=t1, baza
de timp se declanşează, generează un dinte de
ferăstrău şi apoi se blochează din nou (desenul b). În
cazul cazul funcţionării cu baza de timp declanşată,
mai sunt necesare următoarele circuite : circuitul
pentru controlul intensităţii spotului, circuitul de
întârziere.
Circuitul pentru controlul intensităţii
spotului. În cazul cazul funcţionării cu baza de timp declanşată, în lipsa semnalului de intrare, baza de timp
fiind blocată, atât plăcilor de deflexie Y cât şi plăcilor de deflexie X nu li se aplică nici un semnal. În această
situaţie, fasciculul de electroni ar bombarda ecranul într-un singur punct, în centru, ceea ce ar duce la
distrugerea luminoforului în punctul respectiv. Pentru a proteja ecranul, osciloscopul este prevăzut cu un circuit
pentru controlul intensităţii spotului. Acesta furnizează o tensiune negativă care se aplică pe cilindrul Wehnelt
pentru ştergerea spotului, când baza de timp este blocată (fig. 14-b (c)).
Concluzie: Când generatorul funcţionează cu baza de timp declanşată şi la intrare nu se aplică semnal,
spotul nu se vede deoarece este stins.
Circuitul pentru controlul intensităţii spotului mai este folosit şi la stingerea spotului pe durata cursei de
întoarcere şi uneori la modularea intensităţii spotului cu semnal exterior.
Circuitul de întârziere are rolul de a întârzia semnalul astfel încât acesta să se aplice plăcilor Y după ce
baza de timp a început să funcţioneze. În desenul d este reprezentată diagrama tensiunii Uy întârziată faţă de
tensiunea de la intrare Ui cu timpul τ. Dacă nu s-ar folosi circuitul de întârziere, semnalul s-ar aplica plăcilor
Y când spotul este stins şi baza de timp blocată, ceea ce ar face ca începutul semnalului să nu apară pe ecran
(Fig 15(a).
Efectele circuitul de întârziere (fig. 15):
a – oscilograma fără circuit de întârziere
b – oscilograma cu circuit de întârziere
Cu circuitul de întârziere, semnalul se vizualizează
corect (Fig. 15 (b)).
Blocul de alimentare conţine surse stabilizate de
înaltă şi joasă tensiune şi asigură alimentare celorlalte
blocuri, inclusiv a tubului catodic.
Fig. 15

23
 Schema bloc a tubului catodic. Tubul catodic este elementul principal al osciloscopului. El este un tub
catodic cu vid, care are o parte cilindrică şi o parte tronconică.
În interiorul tubului catodic (fig. 16) în partea cilindrică, se află un dispozitiv de emisie şi focalizare,
numit tun electronic, care emite, focalizează şi accelerează fasciculul de electroni, şi un sistem de deflexie
pentru devierea acestui fascicul.

Fig. 16

În partea frontală, tubul catodic are un ecran, acoperit spre interior cu substanţe luminofore. El devine
luminos în punctul în care este lovit de fasciculul de electroni.
În interiorul tubului pe partea tronconică este depus un strat bun conductor de electricitate, care are rolul
de ecranare şi de colectare a electronilor, după ce aceştia au lovit ecranul.
Dispozitivul de emisie şi focalizare (tunul de electroni). Tunul de electroni este format de obicei dintr-un
catod, un electrod de comandă şi doi anozi: de focalizare şi de accelerare.
Catodul 1 este un cilindru metalic cu suprafaţa frontală acoperită cu un strat de oxizi de Ba şi Sr, ce pot
emite uşor electroni. Catodul este încălzit de un filament, care se află în interior.
Electrodul de comandă 2, numit şi cilindrul Wehnelt, este un electrod cilindric ce înconjoară catodul şi
care este prevăzut în partea frontală cu un mic orificiu prin care trec electronii. Electrodul de comandă se află
la un potenţial negativ faţă de catod, frânând în acest mod deplasarea electronilor. Potenţialul electrodului de
comandă se poate varia cu potenţiometrul RG.. Cu cât electrodul de comandă va fi mai negativ faţă de catod,
cu atât mai puţini electroni vor reuşi să treacă de el. În acest mod, reglând negativarea cilindrului Wehnelt se
poate controla numărul electronilor din fasciculul ce se îndreaptă spre ecran şi, ca urmare, se poate regla
luminozitatea spotului de pe ecran.
După trecerea prin electrodul de comandă, fasciculul de electroni este focalizat pe ecranul tubului catodic
cu o lentilă electronică formată din cei doi anozi, de focalizare şi accelerare.
Anodul de focalizare 3 este un cilindru care are un potenţial pozitiv faţă de catod (câteva sute de volţi),
reglabil cu potenţiometrul RA .Variind acest potenţial se reglează distanţa focală a lentilei electronice, astfel
încât focarul ei să cadă pe ecran. Când reglajul este corect, imaginea de pe ecran are claritate maximă.
Anodul de accelerare 4 este tot de formă cilindrică şi are un potenţial fix, pozitiv faţă de catod, de ordinul
miilor de volţi. El are rolul de a accelera mişcarea electronilor, determinând viteza Vo cu care aceştia se
îndreaptă spre ecran.

24
 Ecranul. După ce au trecut prin sistemul de deflexie, electronii ajung pe ecran (7) producând spotul
luminos. Rolul ecranului este de a transforma o parte cât mai mare din energia cinetică a electronilor în energie
luminoasă. În acest scop, pe suprafaţa interioară a ecranului, este depusă o substanţă fluorescentă numită
luminofor, care devine luminoasă când este bombardată de electroni. Pentru a i se mări eficacitatea, se adaugă
diferite substanţe activante. Culoarea spotului luminos depinde de compoziţia substanţei fluorescente (pentru
observări vizuale se folosesc ecrane cu fluorescenţă galben-verzuie, deoarece sensibilitatea ochiului, este
maximă în acest domeniu. Materialul folosit pentru aceste ecrane este wilemetul (ortosilicat de zinc) activat cu
magneziu)).
După încetarea bombardării cu electroni, ecranul continuă să emită lumină un timp oarecare. Persistenţa
luminii depinde de materialul luminoforului, ea putând varia între milisecunde şi câteva secunde.
După ce au lovit ecranul, electronii sunt colectaţi de electrodul de ecranare 8, depus pe suprafaţa
interioară a părţii tronconice a tubului catodic. Pe această cale, electronii se întorc la sursa de alimentare.
Condiţia de stabilitate a imaginii pe ecran, principiul de funcţionare. Elementul principal al unui
osciloscop este tubul catodic. Pentru a putea afişa pe ecranul tubului catodic curba ce reprezintă dependenţa
între două mărimi, A=f(B), este necesar:
 să se obţină pe un ecran un punct luminos (spot)
 să se poată deplasa acest punct în două direcţii orizontală (X) şi verticală (Y), pentru a descrie pe un
ecran curba dorită.
Realizarea acestor deziderate este posibilă având în vedere :
 proprietatea unui fascicul de electroni de a produce în punctul de impact (ciocnire) iluminarea unui
ecran tratat cu substanţe luminofore.
 proprietatea unui fascicul de electroni de a fi deviat sub acţiunea unui câmp electric sau magnetic.
Fasciculul de electroni este produs, focalizat şi accelerat în tubul catodic şi loveşte ecranul acestuia
producând un punct luminos (spot). Deplasarea spotului pe ecran se realizează prin devierea fasciculului de
electroni cu ajutorul unor câmpuri electrice create de două perechi de plăci de deflexie din interiorul tubului
catodic, la aplicarea unor tensiuni Uy la plăcile de deflexie pe direcţia y şi Ux la plăcile de deflexie pe direcţia
x. Pentru ca pe ecran să apară curba A=f(B), celor două perechi de plăci de deflexie li se aplică tensiuni Uy şi
Ux proporţionale cu mărimile A şi respectiv B. Ca urmare spotul se va deplasa după direcţiile y şi x în acelaşi
ritm în care variază mărimile A şi B. Dacă mărimile A şi B sunt periodice, pentru ca pe ecran să apară o imagine
stabilă este necesar ca între frecvenţele celor două mărimi să existe relaţia: fA = n·fB , unde n este un număr
întreg.
Reglajele osciloscopului, calibrarea pe orizontală, pe verticală, sincronizarea. Reglarea osciloscoapelor
catodice. Înainte de a folosi un osciloscop catodic necunoscut sau nou, trebuie să se citească instrucţiunile de
întrebuinţare din prospectul lui, dacă există. În lipsa unor instrucţiuni speciale, trebuie procedat metodic, după
cum urmează.
Întrerupătorul de reţea. Se verifică dacă transformatorul de reţea al osciloscopului catodic este pus la
tensiunea reţelei. Se fixează potenţiometrul de reglaj al luminozităţii în poziţia de luminozitate limită, se aşează
reglajele poziţiei orizontală şi verticală aproape de centrul gamelor şi se pune la minim reglajul amplitudinii
verticale. Se conectează la priză cordonul de reţea şi se închide întrerupătorul de reţea.
Reglajul luminozităţii. Trebuie să se aştepte aproximativ un minut, pentru ca tuburile să se încălzească.
După acest timp, se roteşte încet potenţiometrul de reglaj al luminozităţii, până când spotul devine vizibil.
Urmează apoi centrarea spotului luminos.
Reglajul focalizării. Întrucât reglajele focalizării şi luminozităţii se influenţează reciproc, această operaţie
se face cu ambele mâini în acelaşi timp, mai ales că aceste butoane se află plasate de o parte şi de alta a tubului
catodic.

25
 Reglajele poziţiei. Dacă potenţiometrele de reglaj ale poziţiei nu au fost manipulate în timpul reglării
luminozităţii, funcţionarea lor poate fi acum verificată. După această verificare se readuce spotul la centrul
ecranului.
Reglajul amplitudinii bazei de timp. Se verifică fiecare gamă de reglaj brut al frecvenţei bază de timp,
comutând butoanele de reglaj ale amplitudinii în diferite poziţii.
Amplificatorul deflexiei verticale. Se aşează comutatorul bazei de timp în poziţia corespunzătoare gamei
care include frecvenţa de 50 Hz. Se reglează atenuatorul în trepte pentru a obţine, sensibilitatea minimă, iar
atenuatorul fin pentru sensibilitatea maximă. Se introduce apoi un fir în borna de intrare de mare impedanţă a
amplificatorului deflexiei verticale şi se ţine în mână capătul celălalt al firului. În acest caz trebuie să apară o
uşoară deviaţie verticală. Se măreşte imaginea de pe ecran până ce ocupă întregul ecran.
Reguli pentru utilizarea osciloscoapelor catodice. Tubul catodic al unui osciloscop catodic nu trebuie
lăsat să funcţioneze cu spotul staţionar, din cauza pericolului de ardere a ecranului. În pauzele dintre lucrări,
spotul trebuie stins cu ajutorul reglajului luminozităţii, iar osciloscopul nu trebuie scos din funcţiune cu
comutatorul de reţea, în afară de cazul când aparatul nu va fi întrebuinţat un timp mai îndelungat. Întrucât
osciloscoapele catodice au orificii de aerisire (pentru a se asigura o ventilaţie corespunzătoare) va trebui
periodic să fie curăţate de praf. Curăţarea se va face cu un aspirator de praf sau cu pensulă şi aer comprimat de
mică presiune.
Calibrarea pe orizontală. Măsurarea intervalelor de timp se poate realiza cunoscând viteza de deplasare
a spotului şi măsurând pe ecran lungimea segmentului care corespunde intervalului de timp considerat.
Osciloscoapele moderne au bază de timp calibrată în ms/cm sau μs/cm, adică se indică pentru fiecare
poziţie a comutatorului ce reglează în trepte frecvenţa bazei de timp, timpul necesar ca spotul să se deplaseze
pe direcţia orizontală cu un centimetru. Această calibrare este corectă numai dacă reglajul fin al bazei de timp
este la maxim.
Calibrarea pe verticală. Măsurarea tensiunilor cu osciloscopul catodic se bazează pe faptul că deviaţia
spotului este proporţională cu amplitudinea tensiunii aplicate plăcilor de deflexie. Înainte de utilizare, se
recomandă să se verifice calibrarea atenuatorului Aty. În acest scop, osciloscoapele dispun, la o bornă de pe
panoul frontal, de o tensiune de calibrare. Cu ajutorul unei sonde (cordon de legătură), se aplică tensiunea de
calibrare la intrarea oscilosopului şi se verifică dacă variaţia obţinută pe ecran corespunde indicaţiei
atenuatorului.
Pentru măsurări precise, sursa de tensiune internă are frecvenţa de 1 kHz şi amplitudinea tensiunii egală
cu 1 sau 2 V.
Sincronizarea osciloscopului. Durata unui dinte de ferăstrău corespunde (fig. 17) intervalului de timp t1
– t0 în care tensiunea pe condensator creşte până la Uc, necesară devierii fasciculului de electroni, astfel încât
spotul să se deplaseze pe tot ecranul de la stânga la dreapta. Ea depinde de constanta de timp τ=RC. Dacă se
variază valorile lui R şi C, se pot obţine durate diferite pentru dinţii de ferăstrău. De obicei această durată se
variază în trepte cu un comutator ce introduce în circuit condensatoare de diferite valori şi fin prin variaţia
continuă a rezistenţei R. Comutatorul este calibrat în ms/cm sau μs/cm, corespunzător timpului necesar, ca
spotul să se deplaseze pe direcţia orizontală cu 1 cm. Această calibrare este valabilă numai dacă reglajul fin
este la maxim. În cazul funcţionării periodice, se poate considera că durata unui dinte de ferăstrău corespunde
unei perioade a semnalului generat de baza de timp, deci variind durata dinţilor de ferăstrău se variază frecvenţa
bazei de timp

26
 Fig. 17
Variaţia duratei dinţilor de ferăstrău în funcţie de
constanta de timp.

Utilizează osciloscopul pentru interpretarea diferitelor semnale electrice.

Măsurarea tensiunii şi intensităţii curentului electric.
Măsurarea tensiunilor cu osciloscopul catodic se bazează pe faptul că deviaţia spotului este proporţională
cu amplitudinea tensiunii aplicate plăcilor de deflexie.
Metoda directă se utilizează în cazul osciloscoapelor moderne prevăzute cu ecran caroiat (împărţirea în
pătrate cu latura de obicei de 1 cm) şi care au atenuatorul Aty etalonat în mV/cm sau V/cm.
Modul de lucru. Se aplică semnalul de măsurat la intrarea Y a osciloscopului, se controlează dacă reglajul
amplificării este la maxim şi se reglează atenuatorul Aty şi baza de timp astfel încât să se obţină o oscilogramă
corect încadrată pe ecran (fig. 17). Se măsoară cu ajutorul caroiajului de pe ecran înălţimea oscilogramei în
centimetri şi se înmulţeşte cu indicaţia atenuatorului, obţinându-se astfel direct valoarea tensiunii măsurate.

Fig. 18 Tensiunile măsurate prin metoda comparaţiei

Metoda comparaţiei. Când oscilosopul nu

are atenuatorul calibrat sau calibrarea nu mai este
corectă, se poate folosi metoda comparaţiei. La
această metodă, tensiunea de măsurat de o formă
oarecare, se compară cu o tensiune sinusoidală de
joasă frecvenţă, care poate fi măsurată cu un
voltmetru obişnuit.
Modul de lucru. Se realizează montajul din
fig 18, comutatorul K pe poziţia 1 se aplică la
intrarea Y a osciloscopului tensiunea Uy de
măsurat. Se reglează amplificarea şi baza de timp
până se obţine o oscilogramă corect încadrată în
ecran şi se măsoară înălţimea l a oscilogramei, cu o riglă sau un compas.

Fără a interveni în reglajul amplificării, se trece

comutatorul K pe poziţia 2, aplicându-se la intrarea Y a
osciloscopului o tensiune sinusoidală de joasă frecvenţă.
Aceasta se reglează până când oscilograma obţinută pe
ecran are aceeaşi înălţime l ca şi în cazul vizualizării
tensiunii Uy.

Fig. 19

27
 Cele două oscilograme având aceeaşi
înălţime, înseamnă că amplitudinea tensiunii Uy
este egală cu amplitudinea vârf la vârf a tensiunii
sinusoidale.
Tensiunea sinusoidală se măsoară cu
voltmetrul V, care de obicei este etalonat în
valori eficace. Dacă U este tensiunea citită pe un
voltmetru, atunci:
U y  U vv  2U max  2 2U
unde
U max  2U Fig. 20
Măsurarea intensităţii curentului electric. Întrucât osciloscopul catodic funcţionează cu deflexie
electrostatică, semnalele ce se aplică la intrarea lui sunt de natura unor tensiuni. Pentru măsurarea intensităţii
curentului cu osciloscopul catodic se trece curentul de măsurat printr-o rezistenţă de valoare cunoscută şi se
măsoară cu una din metodele studiate căderea de tensiune la bornele rezistenţei.
Schema măsurării intensităţii curentului electric cu osciloscopul este prezentată în fig. 21.

Fig. 21
unde Re este o rezistenţă etalon de valoare cunoscută.
Ulterior, aplicând legea lui Ohm, se calculează valoarea intensităţii curentului de măsurat.
Măsurarea intervalelor de timp. Măsurarea intervalelor de timp (fig. 22) se poate realiza cunoscând
viteza de deplasare a spotului şi măsurând pe ecran lungimea segmentului
care corespunde intervalului de timp considerat.
Osciloscoapele moderne au baza de timp calibrate în ms/cm sau
μs/cm, adică se indică pentru fiecare poziţie a comutatorului ce reglează
în trepte frecvenţa bazei de timp, timpul necesar pentru ca spotul să se
deplaseze pe direcţia orizontală cu un centimetru. Această calibrare este
corectă numai dacă reglajul fin al bazei de timp este la maxim.

T
Fig. 22
Măsurarea duratei unui semnal. Pentru măsurarea duratei unui semnal acesta se aplică la intrarea Y a
osciloscopului şi se reglează amplificarea şi baza de timp până când se obţine o oscilogramă corect încadrată
în ecran. Se verifică dacă reglajul fin al bazei de timp este la maxim. Apoi se măsoară (fig. 22) lăţimea
semnalului pe ecran, în centimetri, şi se înmulţeşte cu indicaţia reglajului în trepte al bazei de timp, obţinându-
se astfel durata semnalului de măsurat.
În mod analog se poate măsura şi durata unei părţi din semnal, cum ar fi durata timpului de creştere a
unui impuls (timpul în care semnalul creşte de la 10% la 90% din amplitudinea sa).

28
 Măsurarea perioadei unui semnal. Pentru măsurarea perioadei, este necesar ca baza de timp să fie astfel
reglată încât oscilograma să conţină cel puţin două perioade succesive
ale semnalului. În acest caz, dacă relajul fin al bazei de timp este la
maxim, se măsoară pe ecran în centimetri (fig. 23) distanţa între două
treceri succesive ale semnalului prin aceeaşi valoare şi cu acelaşi sens de
variaţie, şi se înmulţeşte cu indicaţia reglajului în trepte al bazei de timp.
În acest fel se obţine direct perioada semnalului.

Fig. 23

Măsurarea frecvenţelor. Frecvenţa se poate măsura cu

osciloscopul catodic, măsurând perioada semnalului ca la punctul precedent şi apoi calculând frecvenţa cu
relaţia: f=T-1. Această metodă nu asigură însă o precizie bună.
Metoda figurilor Lissajous. Traiectoria unui sistem supus acțiunii simultane a 2
oscilații perpendiculare de pulsații diferite poate fi o curbă închisă sau deschisă. Este
închisă atunci, când după un interval de timp, sistemul trece prin același punct în
aceiași direcție și sens. Dacă două oscilații sunt descrise de ecuațiile
u1(t) = Um sin ωt și u2(t) = Um sin ω(t -Δt) (4)
Fig. 24
atunci, condiția ca traiectoria să fie o curbă închisă cere ca intervalul minim de timp
după care mișcarea sistemului se repetă identic să fie multiplu întreg atât al perioadei
primei oscilații, cât și al perioadei celei de-a doua oscilații. Deci, dacă raportul celor 2 pulsații este un numar
rațional, traiectoria sistemului este o curbă închisă. Forma traiectoriei depinde de raportul amplitudinilor celor
2 oscilații, de raportul pulsațiilor lor și de diferența de fază dintre cele 2 oscilații perpendiculare.
Figurile care descriu traiectoriile sistemului sub actiunea simultana a doua oscilatii perpendiculare de
pulsatii diferite (fiind indeplinita relația (4) sunt cunoscute sub numele de “figurile lui Lissajous“ si permit
determinarea raportului frecventelor celor 2 oscilatii. Metoda are la bază determinarea prealabilă a raportului
frecvențelor prin analiza figurii Lissajous corespunzătoare.
Pentru obținerea figurilor Lissajous (în literatură mai figurează ca figuri Bowditch) (Anexa 10) semnalul
cu o frecvență necunoscută se aplică (fig. 24) la intrarea Y a osciloscopului.
Sincronizarea internă al osciloscopului în acest caz este deconectată iar ieșirea de la un generator de
frecvență înaltă (generator etalon sau cu precizie înaltă) se conectează (fig. 24) la intrarea Х a osciloscopului.
Sensibilitatea ambelor intrări ale osciloscopului se reglează astfel, ca să ocupe tot ecranul osciloscopului.
Frecvența generatorului se selecteză astfel, ca pe ecran să avem o imagine stabilă (staționară) a semnalului.
Aceasta va fi posibil când raportul frecvențelor de intrare va fi un număr rațional. Acest număr se identifică ca
raportul numărului punctelor de intersecție a figurei
pe ecran cu axele X și Y (fig. 25, din stânga).

Fig. 25 Determinarea raportului frecvențelor cu

figurile Lissajous cu ajutorul punctelor de intersecții
figura din stânga) sau a punctelor tangente (figura dn
dreapta) cu axele X și Y ale ecranului osciloscopului

Altă metodă este determinarea punctelor tangente axelor X și Y în caz de amplasare a figurilor in cadranul
format de axele X și Y (fig. 25, din dreapta).

29
 Forma imaginii obținute depinde de raportul frecvențelor și fazelor a două semnale de intrare, dar în orice
caz este îndeplinită condiția

Fy = numărul de intersecții a axei orizontale X ,

Fx = numărul de intersecții a axei verticale Y.

Precizia metodei de determinare a frecvenței semnalului este foarte înaltă și este cauzată de stabilitatea
generatorului.
Determinarea fazei. Figurile Lissajous pot fi utile la determinarea diferenței de faza a două semnale. De
exemplu, avem două semnale cu frecvențe egale și amplitudini egale. În acest caz, modificarea diferenței de
faze de la 0 la 180o va modifica forma figurii Lissajoux de la linie dreaptă prin elipsă la cerc. Cercul se obține
la diferența de fază de 90o sau 270o, la amplitudini egale ale semnalelor. Dacă amplitudinile nu sunt egale,
obținem o elipsă cu două osii (axe) verticale, dintre care una este mai mare (principală) în dependență, care
semnal de intrare are amplitudinea mai mare.
Diferența de fază se determină prin metoda elipsei (fig. 26). Coeficienții de amplificare pe axele X și Y
se selectează astfel, ca elipsa să se incadreze într-un patrat. Valoarea diferenței de fază se determină ca raportul
parametrilor elipsei conform formulei
Δφ = arcsin (Y1/Y2) = arcsin (X1/X2) (5)

Fig. 26 Determinarea diferenței de fază după metoda elipsei.

Deoarece faza și timpul sunt direct proporționale, diferența de fază se utilizează frecvent pentru evaluarea
cantitativă a timpului de întârziere a trecerii semnalului prin circuitul electric.
În practică, de regulă este determinată diferența de fază a două semnale armonice (sinusoidale) cu aceiași
frecvență. În acest caz diferența de fază este comod să o prezentăm în dependență de diferența semnalelor în
timp Δt. Astfel, pentru semnalele sinusoidale
u1(t) = Um sin ωt și u2(t) = Um sin ω(t -Δt) (6)
caracterizate cu aceiași perioadă T= 2π/ω
diferența de fază în radiani (vezi figura 27)
va fi Δφ=ωΔt=2πΔt/T (7)
Determinând experimental din grafic Δt și Т, calculăm
diferența de fază a semnalelor în radiani conform formulei
Δφ=2πΔt/T sau in grade conform formulei Δφ=360 Δt/T.
Δt T
Fig. 27

30
 Osciloscop digital model DS1052E

Osciloscopul este un aparat electronic de laborator, destinat vizualizarii unor caracteristici ale curentilor
electrici variabili, cum ar fi intensitatea sau frecventa. Funcționarea osciloscopului se bazează pe devierea unui
fascicol paralel de electroni (emis de catodul tubului catodic al osciloscopului) în zona de suprapunere a doua
câmpuri electrice (sau magnetice) cu linii de câmp perpendiculare atât între ele, cât și față de direcția
fascicolului de electroni. Dacă tensiunea electrică variabilă de măsurat (Uy) se aplică plăcilor de deflexie
verticale atunci fascicolul de electroni este deviat în direcție verticală, proporțional cu valoarea acestei tensiuni.
Analogic, aplicarea unei tensiuni plăcilor de deflexie orizontale determină devierea orizontală a fascicolului de
electroni. La capătul drumului său fascicolul de electroni cade pe un ecran fluorescent, ceea ce are ca rezultat
apariția în locul de impact a unui punct luminos, numit spot. Dacă spotul se deplasează suficient de rapid,
mișcarea sa nu poate fi urmărita cu ochiul și se creează impresia, că pe ecran există o linie luminoasă care
evidențiază traiectoria spotului.
Osciloscopul este cel mai util instrument pentru testarea circuitelor, deoarece permite să vedem semnalele
de la diferite puncte din circuit. Cel mai bun mod de a investiga un sistem electronic este de a monitoriza
semnalele de la intrarea și ieșirea din fiecare bloc de sistem, verificând că fiecare bloc funcționează cum este
de așteptat și că este legat corect la următorul. Cu un pic de practică, veți fi capabil să găsiți și să corectați
defectele rapid și precis.
Fig. 28
În fig. 28 avem un Osciloscop Rigol
DS1052E, un instrument apreciat de
inginerii/electricienii din Republica Moldova.
Osciloscopul poate arata diferit, însa trebuie să știți
că au functii similare. Osciloscopul funcționează
relativ simplu: acesta desenează un grafic V vs t, un
grafic de tensiune în funcție de timp, tensiunea pe
verticală sau pe axa Y, iar timpul pe orizontala sau
pe axa X. După cum vedem, ecranul osciloscopului
este împărțit în 4 patrate sau divizii pe axa verticală
și 10 patrate sau divizii pe axa orizontală. De
regulă, aceste patrate au dimensiunea de 1 cm în
fiecare direcție.
Multe din comenzile osciloscopului permit să schimbăm scalele verticale sau orizontale ale graficului V
vs t, astfel încat să obținem o imagine clară a semnalului pe care dorim să îl investigăm. Osciloscoapele cu două
canale afișează două grafice V vs t, în același timp, astfel încât semnalele simultane din diferite părți ale unui
sistem electronic pot fi comparate.
Butoane
 casetă, care prezintă funcțiile meniului, cum ar fi funcția „Măsurare”
 © un buton cu mai multe funcții
 POSITION – indică cele două poziții ale butonului

31
 

 Fig. 29
 SCALE – indică cele doua poziții de scală
 LEVEL – indică nivelul butonului

Realizarea verificării funcționale

Realizați o verificare pentru a ne asigura că osciloscopul funcționeaza corect.
1.Porniți instrumentul
–apăsați butonul de pornire a instrumentului localizat în partea stângă
–folosiți o sursă de putere, care livrează de la 100 până la 240 VAC RMS, 45Hz până la 440Hz
–porniți instrumentele și asteptați până când ecranul va arăta undele
–apăsați butonul „STORAGE”, selectați „STORAGE” din meniu și apoi apăsați butonul „FACTORY”

Fig. 30

2. Introduceți un semnal la unul

din canalele osciloscopului
–setați comutatorul sondei la 10X și
conectați comutatorul la Canalul 1 al
osciloscopului
–aliniați fanta comutatorului sondei
cu cheia de la Canalul 1 BNC
–apasăți pentru a conecta și răsuciți spre dreapta pentru a fixa sonda.

32
 Fig. 31
3.Setați sonda la 10X. Pentru a face aceasta apăsați consecutive CH1 → Probe → 10X
4.Apăsăți butonul „AUTO”. În câteva secunde veți observa câteva unde de semnal pe ecran.
5.Apăsați butonul „OFF” sau apăsați din nou butonul „CH1” pentru a închide Canalul 1.
Pentru mai multe informații consultață manualul osciloscopului DS1052E:

Fig. 32

http://www.colorado.edu/physics/phys3340/phys3340_sp14/manuals_and_datasheets/Rigol%20DS105
2E%20Oscilloscope%20Manual.PDF

33
 Osciloscop digital 50MHz Rigol DS1052E
Banda de frecvență 50MHz
Canale 2 canale + canal de sincronizare externa
Rata de eșanționare 1GSa/s (single channel), 500MSa/s (dual channel)
Rata de eșanționare
10GSa/s
echivalentă
Timp de creștere 7ns
Adâncimea memoriei:
Rata de eșanționare: 1GSa/s
Modul Single
Memorie normală: 16kpts
Channel
Memorie lungă: NU
Rata de eșanționare: 500MSa/s
Modul Single
Memorie normală: 16kpts
Channel
Memorie lungă: 1Mpts
Rata de eșanționare: 500MSa/s
Modul Dual
Memorie normală: 8kpts
Channel
Memorie lungă: 512Kpts
Domeniul bazei de
2ns/div ~ 50s/div
timp
Moduri de
Edge, Video, Pulse Width, Slope, Alternate
sincronizare
Rezoluție verticală 8 biți
Rezoluție verticală 2mV/div ~ 10V/div
Tensiune de intrare
300V RMS CAT I
max
Cuplare intrare DC, AC, GND
Domeniul Roll 500ms/div ~ 500ms/div
Măsurători cursor +, -, *, FFT
Memorie internă 10 forme de undă si 10 setari
Memorie USB BMP, CSV, forme și undă și setări
Conectivitate USB si USB host (suportă stick USB și imprimanta PictBridge), RS232
Afișăj 5.6” TFT (LCD color 64K), 320*234
sonde de test, CD cu software, manual de utilizare, cablu de alimentare,
Include
certificat de calibrare emis de producator

34
 Lucrarea nr. 1

METODE ȘI MIJLOACE DE MĂSURĂRI ELECTRONICE

ÎN PRACTICA UZUALĂ

Obiective

 cunoașterea principalelor mijloace și proceduri de măsurări, metodelor de verificare

metrologică, de calibrare a mijloacelor de măsură

Instrumentar din laborator: ampermetru, voltmetru sau multimetru, rezistențe, diode.

Breviar.

Procesul de măsurare. Măsurarea este ansamblu de operaţii având ca scop determinarea unei valori a
unei mărimi. Pentru măsurarea unei mărimi fizice x, aceasta se compară cu unitatea de măsură Um , rezultatul
fiind valoarea numerică a mărimii măsurate Xm. Ecuaţia fundamentală a măsurării se poate scrie:
x = Xm·Um (1)
Mărimea de măsurat x se mai numeşte şi măsurand.
Din punct de vedere practic, măsurarea poate fi o:
 operaţie, atunci când operatorul execută manevrele necesare (măsurarea lungimii cu şublerul)
 proces, atunci când odată realizate anumite condiţii, măsurarea se efectuează pe baza energiei
proprii a sistemului (măsurarea tensiunii electrice cu voltmetrul)
Exista 2 tipuri de mărimi fizice:
 definibile – cele pentru care se poate obține o informație, ce să permită definirea lor;
 măsurabile - mărimi, pentru care este posibilă atribuirea numerelor și pentru care s-au elaborat
metode de măsurare și mijlocul de măsurare, prin care este posibilă această atribuire.
Mărimile măsurabile pot fi clasificate la rândul lor conform Anexei 11.

Principalele elemente ale procesului de măsurare sunt:

 Mărimea de măsurat (măsurandul) care reprezintă un atribut al unui fenomen, corp sau
substanţă, care este susceptibil de a fi diferenţiat calitativ şi determinat cantitativ.
 Mijloacele de măsurare care reprezintă mijloacele tehnice utilizate pentru obţinerea,
prelucrarea, transmiterea şi stocarea unor informaţii.

35
  Metode de măsurare care reprezintă succesiunea logică a operaţiilor utilizată în efectuarea
măsurărilor.
măsura reprezintă mijlocul de măsurare ce materializeză una sau mai multe valori ale unei mărimi fizice.
Exemple: riglă gradată, măsură de volum, de masă etc.
aparatul de măsurat este un dispozitiv destinat a fi utilizat pentru a efectua măsurări, singur sau asociat
cu unul sau mai multe dispozitive suplimentare (exemple: voltmetru, termometru, ceas, micrometrul, etc.).
sistemul de măsurare este un ansamblu complet de mijloace de măsurare şi alte echipamente reunite
pentru efectuarea unor măsurări specificate (exemple: tomograful, electrocardiograful, etc.).
Elementele componente ale aparatelor de masurat sunt:
- dispozitivul de măsurat: ansamblul părților constructive care produce mișcarea sistemului mobil, a cărui
deplasare depinde de mărimea de măsurat;
- elemente de prelucrare a semnalelor: accesorii sau componente care produc modificarea semnalelor (ca
marime, formă, fază) sau realizează diferite operații matematice asupra semnalelor (adunare,scădere, înmulțire,
împărțire, logaritmare, derivare, integrare) în scopul adaptării lor la dispozitivele de măsurat utilizate;
- traductor: element de intrare în lanțul de măsurare, care transformă mărimea de măsurat într-o mărime
electrică, adecvată schemei funcționale sau instalației de măsurat respective;
- elemente de referință: părți constructive care furnizează mărimi cu parametri caracteristici de valoare
cunoscută cu precizie (tensiune, curent, rezistența, inductivitate, capacitate, durata) utilizate în aparate bazate
pe metode de compensație sau de punte;
- elemente auxiliare: părți constructive care participă la realizarea și corecta funcționare a aparatului:
surse de alimentare, elemente de protejare impotriva factorilor perturbatori (temperatura, câmpuri
electromagnetice, vibrații, umiditate), elemente de fixare și consolidare a părților constructive distincte,
elemente de conectare, etc. Elementele menționate pot fi interioare sau exterioare (caz în care se numesc
accesorii).
Clasificarea aparatelor de măsură se efectuează în funcție de:
- marimea electrică măsurată: galvanometre, ampermetre, voltmetre, ohmmetre, wattmetre,
frecvențmetre, contoare, punți (de rezistențe, de capacități, de inductivități) etc.;
- după construcție și principiu de funcționare:
După construcție există dispozitive
- pentru obținerea unei singure interacțiuni (simple);
- pentru producerea a două interacțiuni (cupluri) de sensuri contrare (logometre).
Dupa principiul de functionare (Anexa 2):
În funcţie de destinaţie:
-mijloace de măsurare etalon care servesc la materializarea, conservarea legală şi transmiterea unităţilor
de măsură altor mijloace de măsurare.
-mijloace de măsurare de lucru care sunt utilizate în toate domeniile de activitate pentru efectuarea
măsurărilor.
După forma prezentării rezultatului:
-mijloace de măsurare analogice (Anexa 2) la care rezultatul măsurării este o funcţie continuă. Valorea
măsurată este obţinută prin aprecierea poziţiei unui indice în raport cu reperele unei scări gradate.
-mijloace de măsurare digitale (numerice) la care rezultatul măsurării este prezentat direct sub formă
numerică.
La aparate digitale rezultatul poate avea numai anumite valori din domeniul de măsurare, fiind deci o
mărime discontinuă. Prin operația de cuantificare, domeniul este împărțit într-un număr de subdomenii egale
(cuante sau unități de cuantificare), iar procesul de măsurare constă în numărarea cuantelor corespunzătoare
măsurandului, codificarea rezultatului într-un sistem de numerație și afișarea lui pe un dispozitiv specializat,
sub forma unui număr

36
 Etalonul este o măsură, aparat de măsurat sau sitem de măsurare, destinat a defini, realiza, conserva, sau
reproduce o unitate sau una sau mai multe valori ale unei mărimi pentru a servi ca referinţă.
După rolul lor există următoarele categorii de etaloane:
-Etaloane de definiţie care materializează definiţia unei anumite unităţi de măsură printr-un obiect sau
experiment. Exemplu: generarea unităţii de măsură pentru masă – kilogramul etalon.
-Etaloanele de conservare sunt caracterizate de un parametru fizic foarte stabil în timp şi faţă de
influenţele exterioare.
-Etalonul de transfer este utilizat ca intermediar pentru a compara între ele etaloane.
-Etalonul de lucru este utilizat în mod curent pentru a etalona sau verifica mijloace de măsurare, a le
compara.
În funcţie de exactitate etaloanele pot fi:
-Etaloane primare care sunt recunoscute ca având cele mai înalte calităţi metrologice şi a căror valoare
este atribuită fără raportare la alte etaloane ale aceleiaşi mărimi. Sunt cunoscute sub forma etaloanelor
internaţionale şi naţionale.
-Etaloane secundare, a căror valoare este atribuită prin comparare cu etalonul primar al aceleiaşi mărimi.
-Etaloane de referinţă, care sunt disponibile într-un loc dat şi de la care derivă măsurările care sunt
efectuate în acel loc.
Metodele de măsurare cuprind ansamblu de relaţii teoretice şi operaţii practice folosite la efectuarea
măsurării pe baza unui principiu dat.
Clasificarea metodelor de măsurare
după exactitatea obţinută
-metode de măsurare de laborator: metode utilizate în mod repetat, cu mijloace de exactitate ridicată,
asupra rezultatului efectuându-se calculul erorilor.
-metode de măsurare industriale: metode utilizate cu aparate mai puţin sensibile, dar robuste, integrate
procesului tehnologic, urmărindu-se menţinerea sub control a mărimii măsurate.
Modul de prezentare a rezultatului măsurării:
- metode de măsurare analogice la care mărimea de ieşire (rezultatul măsurării) variază în mod continuu.
- metode de măsurare digitale la care mărimea de ieşire variază în mod discontinuu sub formă de cifre.
Modul de obţinere a valorii măsurate:
- metode directe la care se obţine nemijlocit valoarea măsurată. Exemplu măsurarea lungimii cu şublerul,
măsurarea tensiunii cu voltmetrul.
- metode indirecte: valoarea mărimii de măsurat rezultă prin calculul în funcţie de alte mărimi efectiv
măsurate. Exemplu măsurarea rezistenţei electrice cu ampermetrul şi voltmetrul, măsurarea volumului folosind
rigla.
- metode de comparaţie: mărimea de măsurat este comparată cu o mărime de referinţă. (e.g. măsurarea
rezistenţei electrice cu puntea Wheatstone).
modul de sesizare a valorii măsurandului:
- cu contact: suprafeţele de măsurare ale aparatului vin în contact direct cu suprafaţa piesei.
- fără contact: mijlocul de măsurare nu este prevăzut cu sistem de palpare, transmitere şi amplificare.
Erorile măsurărilor, eroarea absolută, relativă, raportată, tolerată, clasa de precizie.
Erori de măsurare. Din cauza imperfecţiunii aparatului de măsurat şi operatorului, precum şi datorită
prezenţei unor factori perturbatori (temperatură, umiditate, câmpuri electrice etc) rezultatul măsurării este
întotdeauna afectat de o eroare. Cu cât eroarea este mai mică, exactitatea măsurării este mai bună.
Exactitatea măsurării este gradul de concordanţă între rezultatul măsurării şi valoarea adevărată a
mărimii. Deoarece valoarea adevărată nu poate fi cunoscută, pentru aprecierea calităţii unei măsurări se
compară valoarea măsurată cu o valoare de referinţă xo obţinută prin măsurări efectuate cu mijloace de măsurare
etalon.

37
 Eroarea absolută este diferenţa dintre valoarea măsurată şi valoarea de referinţă Δx = xm - xo. Ea se
exprimă în aceleaşi unităţi de măsură ca şi mărimea de măsurat. Poate fi pozitivă, negativă sau zero. Arată cu
cât diferă valoarea măsurată faţă de valoarea de referinţă.

Eroarea relativă este raportul dintre eroarea absolută şi valoarea de referinţă:

x x  x0
  100  m  100%
x0 x0 (2)
Eroarea relativă, fiind un raport între două mărimi fizice de aceeaşi natură, este un număr şi se exprimă
în procente. Eroarea relativă arată precizia cu care se efectuează măsurarea.
Erorile aparatelor de măsurat
Eroarea instrumentală este diferenţa între indicaţi în momentul măsurării şi indicaţia exactă (de referinţă)
a aparatului (instrumentului) de măsurat: Δa = am – a (3)
Eroarea instrumentală se exprimă în aceleaşi unităţi de măsură ca şi mărimea de măsurat.
Eroarea instrumentală tolerată reprezintă valoarea maximă admisibilă a erorii instrumentale. Această
eroare caracterizeză fiecare aparat şi este stabilită constructiv de producător.
Eroarea absolută cu semn schimbat se numeşte corecţie c : c = – Δx (4)
Corecţia este adăugată la rezultatul măsurării pentru a obţine valoarea mărimii de măsurat:
x = xm + c (5)
Eroarea raportată tolerată este raportul între eroarea instrumentală tolerată şi valoarea maximă pe care
o indică aparatul respectiv, exprimat de obicei în procente:
a m  a max
 rap  100%
a max . (6)
unde amax este indicaţia (valoarea de la capătul scării)
Eroarea raportată tolerată este o mărime specifică fiecărui aparat de măsurat şi, în funcţie de ea, se
stabileşte clasa de precizie.
Verificarea metrologică a mijloacelor de măsurare este impusă de necesitatea determinării calității
acestora, în raport cu măsurandul (mărimea de măsurat) și cu mediul ambiant.

În general, prin verificarea metrologică a unui mijloc electric de măsurare, se urmarește determinarea
caracteristicilor metrologice ale acestuia:

 intervalul de măsurare;
 capacitatea de suprasarcină;
 rezoluția;

38
  sensibilitatea;
 exactitatea;
 puterea consumată;
 timpul de răspuns;
 stabilitatea în timp.
Verificarea metrologică vizează calitatea mijlocului de măsurare, ca indice al totalității caracteristicilor
metrologice, conform standardelor.
Exactitatea este o caracteristică metrologică deosebit de importantă pentru un mijloc de măsurare.
Clasa de exactitate, simbolizată prin indicele c, permite estimarea erorii limită de măsurare.
Eroarea limită de măsurare, ΔXl, reprezintă valoarea maximă posibilă pentru eroarea mijlocului de
măsurare, garantându-se ca, pentru întreg intervalul de măsurare, erorile sunt mai mici sau cel mult egale cu
ΔXl.
Eroarea limită de măsurare se determină ca: ΔXl = ΔXi + ΔXv (7)
unde: Xi este eroarea intrinsecă a mijlocului de măsurare, determinată în condiții de referință și
stabilite prin norme;

Xv este eroarea suplimentară a mijlocului de măsurare, considerată ca un cumul al erorilor datorate

variației fiecărei mărimi de influență în afara intervalului de referință, stabilit prin norme metrologice, dar în
intervalul de utilizare al mijlocului de măsurare.

Valorile standardizate ale indicelui de clasă:

0,0005; 0,001; 0,002; 0,005; 0,01; 0,02; 0,05; 0,1; 0,2; 0,5; 1; 1,5; 2,5; 5.

Clasa de precizie (exactitate) a aparatelor de măsurări este un număr egal cu eroarea raportată
tolerată (maxim admisă) exprimată în procente și este indicată pe cadranul fiecarui aparat de măsurat. Clasa
de precizie caracterizează aparatul şi nu măsurarea. Pentru a obţine o precizie cât mai bună a măsurării se
recomandă să se folosească aparatul de măsurat astfel încât să se obţină o indicaţie cât mai mare (în cea de-a
doua jumătate a scării gradate )
Aparatele de măsurat sunt mijloace de măsurat realizate pe baza unei scheme electrice de conversie a
energiei şi a unui instrument de măsurat (exemplu: termometrul electric, ampermetrul etc.).
Un aparat de măsurat primeşte (Fig. 3) o mărime de intrare şi furnizează o mărime de ieşire. Mărimea de
ieşire depinde şi de alte mărimi denumite mărimi de influenţă: temperatură, presiune, umiditate, câmpuri
electrice şi magnetice etc. De asemenea, mărimea de ieşire a aparatului depinde şi de comenzile care au fost
date aparatului din exterior.

Mărimile de intrare ale aparatului de măsurat sunt caracterizate prin:

 natura mărimii (temperatură, tensiune, curent etc)
 intervalul de valori măsurabile (valoarea minimă, valoarea maximă)

39
  variaţia în timp (mărimi constante, mărimi variabile)
Comenzile primite din exterior de un aparat de măsurat pot fi:
 funcţiune (măsurarea timpului, temperaturii, curentului, tensiunii etc)
 game de măsurare
 calibrare internă
 reglarea zeroului
 echilibrare (la compensatoare, punţi)
 repetarea măsurării
În general comenzile aparatelor de măsurat pot fi grupate astfel:
 pentru introducerea de date
 pentru manevrarea aparatului
Ambele grupe de comenzi pot fi automatizate parţial sau complet. Mărimile de ieşire ale unui aparat de
măsurat pot fi recepţionate de om sau de un dispozitiv conectat aparatului (înregistrare, comandă, prelucrare
ulterioară, etc).
Calibrarea aparatelor de măsură
Aparatele de măsurat, după felul cum furnizează mărimea de ieşire pot fi: analogice şi numerice
(digitale).
Aparatul analogic furnizează informaţia de măsurare sub forma unei mărimi fizice variabile continue şi
omul apreciază indicaţia aparatului exprimând-o sub forma unui număr.
Aparatul numeric prezintă rezultatul măsurării la ieşire direct sub forma unui număr care este citit de om.
La măsurarea mărimilor electrice, se are în vedere respectarea următoarelor criterii:
 verificarea integrităţii aparatelor de măsurat şi control utilizate în măsurare
 verificarea accesoriilor necesare măsurării
 alegerea domeniului de măsurare
Realizarea reglajelor pregătitoare pentru efectuarea măsurărilor
 precizarea unităţilor de măsură pentru mărimile măsurate
 utilizarea limbajului de specialitate
 respectarea normelor de protecţia muncii
Efectuarea reglajelor iniţiale şi alegerea domeniului de măsurare la ampermetre şi voltmetre
Când dorim să măsurăm o anumită mărime electrică trebuie să apreciem care va fi cu aproximaţie
valoarea ei. Această valoare o determinăm pe baza diferitelor date ca: marcaje, calcule etc. Dacă vrem, să
determinăm cu aproximaţie curentul, în amperi, care trece printr-o instalaţie, piesă sau circuit şi cunoaştem
tensiunea aplicată şi puterea dezvoltată, folosim formula
I=P/U (8),
unde P este puterea în Watt şi U este tensiunea în volţi.
După ce determinăm cu aproximaţie valoarea mărimii care trebuie măsurată, alegem aparatul de măsurat
astfel încât pe una din scările lui de măsurare să fie cuprinsă şi valoarea calculată de noi. În cazul în care se
cunosc precis valorile necesare, este mai bine să se aleagă la început o scară cu valori mai mari de măsurare, să
se determine cu aproximaţie valoarea căutată şi abia atunci să se utilizeze aparatul de măsurat corespunzător,
decât să se folosească instrumentul cu o scară de valori prea mică, putând provoca deteriorarea lui.
Aparatele de măsurat, care au mai multe scări de măsurare, le conectăm mai întâi pe scara cea mai mare
şi apoi după măsurarea aproximativă le comutăm pe scara pe care se poate face citirea corectă. Scara de
măsurare va fi cea necesară în momentul în care acul indicator al aparatului de măsurat se va afla între mijlocul
scării şi capătul scării, cu indicaţia maximă, deoarece la majoritatea instrumentelor, pe această jumătate de
scară precizia măsurărilor este mai mare.
Dacă este cazul, înainte de începerea măsurărilor, se face reglarea poziţiei acului indicator cu ajutorul
butonului corectorului de zero.

40
 Pentru măsurări în curent continuu, se va respecta polaritatea bornelor şi anume: borna cu semnul + se
leagă la plusul sursei de tensiune, iar borna – la minusul sursei. Dacă polaritatea nu se respectă aparatul riscă
să fie distrus.
La multimetrele digitale se va verifica bateria încorporată pentru toate modurile de funcţionare.
Deoarece multimetrele sunt aparate portabile, manevrarea lor se va face respectând cu stricteţe toate
instrucţiunile de utilizare. La aparatele analogice se va calcula constanta scării atât pentru ampermetru cât şi
pentru voltmetru, după care se va înmulţi cu numărul diviziunilor arătate de acul indicator.
Efectuarea reglajelor iniţiale la ohmmetru
Reglarea indicaţiei acului indicator este necesară în cazul ohmmetrelor, deoarece îmbătrânirea bateriei
determină modificarea tensiunii cu care este alimentat aparatul şi prin urmare creşterea erorii de măsurare.
Pentru ohmmetrul serie reglarea se realizează pentru valorile de la capetele scalei astfel:
 pentru Rx = 0 se realizează un scurtcircuit între bornele aparatului. Dacă acul indicator nu
indică 0 Ω, se reglează rezistenţa variabilă Rp până se obţine indicaţia corectă.
 pentru Rx = ∞ se lasă bornele aparatului în gol şi se reglează poziţia acului indicator cu ajutorul
corectorului de zero al aparatului magnetoelectric.
Pentru ohmmetrul derivaţie reglarea se face tot pentru valorile de la capetele scării:
 pentru Rx = 0 se reglează din corectorul de zero al aparatului magnetoelectric
 pentru Rx = ∞ se lasă bornele aparatului în gol şi se variază rezistenţa Rp până se obţine
indicaţia corectă.
La megohmmetrul cu logometru indicaţiile sunt în funcţie de rezistenţa de măsurat, fiind independente
de tensiunea sursei şi ca urmare aceste aparate nu necesită nici o reglare prealabilă a măsurării.
Efectuarea reglajelor iniţiale şi alegerea domeniului de măsurare la multimetre.
Multimetrele analogice au obligatoriu un selector cu mai multe poziţii cu ajutorul căruia se conectează
tipul aparatului, felul curentului şi domeniul de măsurare. Când facem o măsurare cu multimetru, punem
selectorul pe domeniul cel mai mare şi apoi îl scădem, până când indicaţia ajunge să fie uşor de citit. Dacă
procedăm invers, putem distruge aparatul.
La măsurările în curent continuu trebuie respectată polaritatea acestuia, adică plusul sursei la plusul
aparatului şi minusul sursei la minusul aparatului. Dacă polaritatea nu se respectă, acul deviază în sens contrar
celui normal şi aparatul se poate distruge. În curent alternativ modul de conectare este indiferent. Când
funcţionează ca ampermetru şi voltmetru, multimetrul analogic nu are nevoie de alimentare. Pentru
funcţionarea ca ohmmetru, multimetrul analogic este alimentat de la o baterie încorporată.
Multimetrele digitale au pe panoul frontal un comutator cu ajutorul căruia se alege tipul aparatului, felul
curentului şi domeniul de măsurare. Bornele nu au + şi - , dar există o bornă notată “COM” (comună sau masă).
În curent continuu, borna COM poate fi conectată la oricare din punctele de măsurare, iar semnul mărimii se
va afişa automat.
Dacă domeniul ales este mai mic decât valoarea măsurată, operatorul este atenţionat că manevra este
greşită, fie prin afişarea unei anumite combinaţii de semne şi cifre, fie prin stingerea intermitentă a afişării.
Unele aparate schimbă automat domeniul de măsurare, în
funcţie de valoarea mărimii măsurate. Multimetrul digital
este alimentat de o baterie încorporată, pentru toate
modurile de funcţionare.
Voltmetrul este un mijloc de măsurare folosit pentru
măsurarea tensiunii electrice. Voltmetrul poate fi analogic
sau digital.

Fig. 4. Conectarea corectă a voltmetrului în circuit

41
 Voltmetrul se conectează în paralel cu circuitul, sursa sau consumatorul (fig. 4). Prin introducerea
voltmetrului în circuit se produc erori sistematice de metodă prin faptul că voltmetrul are o rezistenţă internă
proprie notată Rv. Pentru ca erorile făcute în măsurători să fie cât mai mici trebuie ca Rv >> R rezistenţa
circuitului (sursei sau consumatorului supuse măsurării). În practică Rv ≥ kΩ ÷ sute kΩ .
În cazul conectărilor greşite, adică voltmetrul este montat în serie cu circuitul, curentul prin circuit scade
foarte mult şi consumatorul poate să numai funcţioneze normal.
Voltmetre de curent continuu se conectează în paralel cu circuitul. Sursa este de curent continuu (baterie)
iar consumatorul este un rezistor R.
La conectare se va respecta polaritatea curentului continuu adică plusul sursei se va conecta la plusul
voltmetrului şi minusul sursei se va la minusul voltmetrului. În caz de nerespectare a polarităţii, acul indicator
se va deplasa spre zero şi se va putea rupe.
Ca aparat indicator în curent continuu se va folosi, de regulă, un voltmetru magnetoelectric.
Voltmetre de curent alternativ se conectează în paralel cu circuitul. Sursa este un generator de semnal
alternativ G iar consumatorul este o impedanţă Z (mărime complexă formată din rezistenţă, inductanţă şi
capacitate).
În curent alternativ nu contează polaritatea bornelor. În curent alternativ se poate folosi un voltmetru
magnetoelectric asociat cu un dispozitiv redresor care transformă curentul alternativă în curent continuu. Se
poate folosi şi un dispozitiv feromagnetic pentru sute de volţi. Pentru valori mai mari ale tensiunii se va asocia
o rezistenţă adiţională sau transformator de măsură de tensiune. Voltmetrul electrodinamic are cea mai bună
clasă de precizie. Voltmetrele măsoară valoarea efectivă a tensiunii alternative sinusoidale.
Voltmetre cu mai multe domenii de măsurare sunt prevăzute cu un selector (comutator) sau cu mai
multe borne cu ajutorul cărora se alege domeniul în funcţie de valoarea tensiunii ce trebuie măsurată. Pentru
fiecare scară şi domeniu de măsurare, la voltmetrele analogice, se va calcula constanta scării:
U V 
CU  n   ; U = Cu·α [V] , (9)
 max  div 
unde : Un – valoarea tensiunii nominale pentru domeniul respectiv
αmax – numărul maxim de diviziuni ale scării gradate
α - numărul de diviziuni arătate de acul indicator
Măsurarea tensiunilor şi curenţilor în echipamentele şi instalaţiile de comunicaţii ocupă o pondere
însemnată, ceea ce explică varietatea de metode şi aparate utilizate atât în curent continuu cât şi în curent
alternativ (în special de înaltă frecvenţă). Tensiunea alternativă sinusoidală se poate scrie sub forma:
u  U m  sin   t     2  U  sin   t   (10)
în care : u – valoarea instantanee a tensiunii electrice la timpul t
Um – valoarea eficace a tensiunii (V)
ω – pulsaţia sau frecvenţa unghiulară (rad/s)
t – timpul (s)
β – faza iniţială (rad)
2
  2f 
  2f în care f – frecvenţa curentului alternativ, T
în care T – perioada (s)

Fig 5. Reprezentarea grafică a tensiunii alternative sinusoidale

42
 Voltmetrele electronice se utilizează în special pentru măsurarea tensiunilor (amplitudinii) în audio,
radiofrecvenţă şi alte instalaţii de comunicaţii de înaltă frecvenţă: Ele sunt formate dintr-o parte de detecţie
care transformă semnalul alternativ de măsurat într-un semnal continuu proporţional cu acesta şi partea de
măsurare propriu-zisă. Aparatele sunt prevăzute de obicei şi cu un amplificator care poate fi dispus înainte sau
după circuitul de detecţie.

Fig. 6. Scheme bloc de

voltmetre electronice
de curent alternativ

Voltmetre electronice de valori medii, cu diode

Fig. 7. Voltmetre de valori

medii cu diode

Voltmetre electronice de
valori medii cu diode sunt formate
dintr-un instrument indicator
magnetoelectric, o rezistenţă R de
valoare foarte mare şi o diodă. În
cazul variantei serie, aplicând la intrare o tensiune alternativă u = f(t), în timpul alternanţei pozitive pe anodul
u
i
diodei, aceasta conduce şi prin circuit va trece un curent i care va urmări variaţiile tensiunii. R . Când pe
anodul diodei se aplică alternanţa negativă, dioda este blocată, nu conduce şi curentul în circuit este nul.
La aplicarea unei tensiuni alternative la intrarea voltmetrului, prin instrumentul indicator va trece un
curent pulsatoriu. Echipajul mobil al instrumentului indicator nu poate urmări acest curent şi va fi acţionat de
Voltmetre electronice cu diode, de valori maxime (de vârf). Se caracterizează prin existenţa unui
condensator C, care se încarcă rapid prin diodă când aceasta conduce şi se descarcă foarte încet când dioda este
blocată, menţinând la bornele sale o tensiune aproximativ egală cu valoarea maximă a tensiunii măsurate. Se
poate folosi varianta serie sau paralel. În alternanţa pozitivă aplicată pe anodul diodei, dioda conduce
condensatorul C se încarcă rapid până la valoarea maximă a lui u. Când tensiunea la intrare începe să scadă şi
tensiunea pe condensator uc pe catodul diodei, devine mai mare decât tensiunea aplicată pe anod, dioda va fi
polarizată invers se blochează (tl ).

43
 Fig. 8. Voltmetre de valori
maxime cu diode

Din acest moment, condensatorul C se descarcă lent pe rezistenţa R ( τd = RC >> Tmax ). În momentul
t2 , tensiunea aplicată este mai mare decât tensiunea uc de pe condensator, dioda este polarizată direct şi
conduce, se încarcă rapid condensatorul C până în momentul t3. Apoi fenomenul se repetă.
Pentru o constantă de timp foarte mare RC >>Tmax (Tmax fiind perioada corespunzătoare celor mai
joase frecvenţe la care se foloseşte voltmetrul), între două alternanţe pozitive condensatorul se descarcă foarte
puţin şi tensiunea la bornele lui rămâne aproximativ egală cu valoarea maximă a tensiunii de măsurat.
U max
I 
R (11)
În practică se folosesc voltmetre de valori medii sau de valori maxime, care se gradează în valori efective.
Această gradare nu este valabilă decât în cazul tensiunilor sinusoidale.
Umax U
U med  ; U  max
 2 (12)
Ampermetrul este un mijloc de măsurare folosit
pentru măsurarea intensităţii curentului electric.
Ampermetrul poate fi analogic sau digital.

Fig. 9Conectarea corectă a ampermetrului în circuit

Ampermetrul se conectează în serie cu circuitul. Prin introducerea ampermetrului în circuit se produc

erori sistematice de metodă prin faptul că ampermetrul are o rezistenţă internă proprie notată cu rA . Pentru ca
erorile făcute în măsurări să fie cât mai mici, trebuie ca rA << R (rezistenţa circuitului). În practică rA ≤ Ω sau
zeci de Ω.
În cazul conectării greşite a ampermetrului în circuit, adică în paralel cu circuitul, curentul prin
ampermetru creşte foarte mult ceea ce poate duce la deteriorarea sau chiar distrugerea aparatului.
Ampermetre de curent continuu se conectează în serie cu circuitul. Sursa este de curent continuu
(baterie) iar consumatorul este un rezistor R. Se va respecta polaritatea curentului continuu adică plusul sursei
se va conecta la plusul ampermetrului şi minusul sursei - minusul ampermetrului. În caz de nerespectare a
polarităţii, acul indicator se va deplasa spre zero şi se va putea rupe.
Ca aparat indicator în curent continuu se va folosi, de regulă, un ampermetru magnetoelectric.
Ampermetre de curent alternativ se conectează în serie cu circuitul. Sursa este un generator de semnal
alternativ G iar consumatorul este o impedanţă Z (mărime complexă formată din rezistenţă, inductanţă şi
capacitate). În curent alternativ nu contează polaritatea bornelor. Ampermetrul măsoară valoarea efectivă a
intensităţii curentului alternativ. În curent alternativ se poate folosi un ampermetru magnetoelectric asociat cu
un dispozitiv redresor care transformă curentul alternativ în curent continuu. Se poate folosi un dispozitiv
feromagnetic pentru aparate de tablou, pentru curenţi de 1-5A. Pentru valori mari ale curentului alternativ de
sute de amperi, se asociază cu şunturi sau transformatoare de măsură de curent. Ampermetrul electrodinamic
are cea mai bună clasă de precizie.

44
 Ampermetre cu mai multe domenii de măsurare sunt prevăzute cu un selector (comutator) sau cu mai
multe borne cu ajutorul cărora se alege domeniul în funcţie de valoarea curentului ce trebuie măsurat. Pentru
fiecare scară şi domeniu de măsurare, la ampermetrele analogice, se va calcula constanta scării:

In  A 
CI  ; In = CI·α [A] (13)
 max  div 
unde : In – valoarea tensiunii nominale pentru domeniul respectiv
αmax – numărul maxim de diviziuni ale scării gradate
α - numărul de diviziuni arătate de acul indicator
Măsurarea rezistenţelor electrice.
Metoda apermetrului şi voltmetrului este o metodă indirectă: se măsoară tensiunea la bornele rezistenţei
cu voltmetrul şi intensitatea curentului ce trece prin rezistenţă, cu ampermetrul. Valoarea rezistenţei de măsurat
se obţine aplicând legea lui Ohm R = U/I. Deoarece se folosesc două aparate de măsurat, se pune problema
poziţionării lor reciproce. Este posibil să se realizeze două variante (fig. 10) care diferă între ele prin poziţia
voltmetrului faţă de ampermetru şi sursa de alimentare. Cele două montaje sunt în aval şi în amonte.

Fig. 10. Măsurarea rezistenţelor prin metoda ampermetrului şi voltmetrului

a – montaj în aval b – montaj în amonte
La montajul aval voltmetrul se conectează în urma ampermetrului faţă de sursa de alimentare (fig.10a).
Deoarece voltmetrul este conectat în paralel cu Rx , tensiunea la bornele lor va fi aceeaşi: U=Ux .
Conform legii I a lui Kirchhoff, în nodul de reţea I = Iv+Ix (14)
U
Iv 
Conform legii lui Ohm:
Rx (15)
La montajul amonte voltmetrul se conectează înaintea ampermetrului faţă de sursa de alimentare (fig.
10.b).
Deoarece ampermetrul este conectat în serie cu Rx, curentul care le străbate este acelaşi: I=Ix .
Conform legii a II-a a lui Kirchhoff, în ochiul de reţea U = UA+Ux (16)
Conform legii lui Ohm: UA=rA·I (17)
Ambele montaje introduc o eroare sistematică de metodă prin faptul că aparatele au rezistenţe proprii
deci au un consum propriu de curent sau tensiune. Pentru ca erorile făcute în măsurări să fie cât mai mici,
trebuie ca la ambele montaje să se facă o corecţie astfel: la montajul aval se va scădea consumul de curent al
voltmetrului, iar la montajul amonte se va scădea căderea de tensiune pe ampermetru.
Ux U U
Rx   
Ix I  Iv I  U
Corecţia la montajul aval:
Rv (18)

45
 U x U  U A U rA I U
Rx       rA
Corecţia la montajul amonte:
Ix I I I I (19)
Concluzii: Pentru ca erorile făcute în măsurări să fie cât mai mici, trebuie ca la montajul aval Rv să fie
cât mai mare (Rv – rezistenţa internă a voltmetrului este de ordinul kiloohmilor - sute de kiloohmi), iar la
montajul aval rA să fie cât mai mică (rA– rezistenţa internă a ampermetrului este de ordinul ohmilor - zeci de
ohmi).
Cu montajul aval se măsoară rezistenţe mici de ordinul ohmilor, iar cu montajul amonte se măsoară
rezistenţe mari de ordinul kiloohmilor.
Măsurarea rezistenţelor cu ohmmetrul
Ohmmetrele sunt aparate cu ajutorul cărora se măsoară direct valoarea rezistenţelor electrice.
Principiul de funcţionare constă în măsurarea curentului ce străbate circuitul ohmmetrului şi a cărui
valoare depinde de rezistenţa de măsurat, conform legii lui Ohm : I=U/R, U=constant.
Ohmmetrul are următoarele componente :
 un miliampermetru magnetoelectric, mA
 sursă de tensiune continuă(baterie) E între 1,5 ÷ 18 V
 rezistoare pentru protecţia instrumentului magnetoelectric şi pentru schimbarea domeniilor de
măsurare
 borne pentru conectarea rezistenţelor de măsurare
După modul în care este montat miliampermetrul, ohmmetrele pot fi aparate cu o singură funcţie,
analogice sau digitale, sau pot face parte dintr-un multimetru.
Ohmmetrul serie se caracterizează prin faptul că toate
elementele sunt conectate în serie.

Fig. 11. Ohmmetru serie

Schema ohmmetrului serie este reprezentată în figura

11 în care E este o baterie de curent continuu 1,5 ÷ 18 V cu
rezistenţa ri, R – rezistenţă fixă pentru limitarea curentului,
Rl – rezistenţă variabilă, mA – miliampermetru
magnetoelectric, cu rezistenţa de măsurat ra , A, B bornele la
care se montează rezistenţa de măsurat Rx
Funcţionarea. La montarea unei rezistenţe Rx între bornele A B, intensitatea curentului în circuitul
E
I
ohmmetrului va fi :
ri  ra  R 1  R  R x (20)

Fig. 12. Scara gradată a unui ohmmetru serie analogic

Valorile extreme se vor obţine pentru Rx=0 şi Rx=∞. Pentru Rx=0,

bornele A B sunt în scurtcircuit şi I=Imax. Pentru Rx=∞ la borne nu este conectată nici o rezistenţă şi I=0.
Concluzii:
Scara gradată a ohmmetrului serie este inversă şi foarte neuniformă
Citirea indicaţiilor la ohmmetrul serie se face de la dreapta la stânga
Se foloseşte pentru măsurarea rezistenţelor mari.

46
 Reglarea ohmmetrelor serie. O problemă deosebită pe care o prezintă ohmmetrele este determinată de
alimentarea lor de la bateriile chimice. Acestea cu timpul îmbătrânesc (îşi măresc rezistenţa internă) , ceea ce
duce la indicaţii eronate. Pentru a evita înrăutăţirea preciziei măsurării, înainte de utilizare este necesar să se
regleze indicaţia corespunzătoare pentru Rx=0, făcând scurtcircuit între bornele A B. Indicaţia
corespunzătoare valorii Rx=∞ (bornele A B în gol) se reglează cu ajutorul corectorului de zero al aparatului
magnetoelectric.
Ohmmetrul derivaţie se caracterizează prin faptul că miliamapermetrul este conectat în derivaţie cu
porţiunea de circuit A B supusă măsurării.

Fig. 13. Ohmmetru derivaţie

Schema aparatului este reprezentată în figura 13 în

care: E este o baterie de curent continuu 1,5 ÷ 18 V cu
rezistenţa ri,
R – rezistenţă fixă pentru limitarea intensităţii curentului
Rl – rezistenţă variabilă,
mA – miliampermetru magnetoelectric cu rezistenţa ro,
A,B – bornele pentru conectarea rezistenţa de măsurat
Rx,
K – întrerupător, pentru întreruperea circuitului când ohmmetrul nu funcţionează pentru evitarea
consumării bateriei.

Fig. 14. Scara gradată a unui ohmmetru derivaţie analogic

Funcţionarea. După închiderea întrerupătorului K la montarea unei

rezistenţe la bornele A B, curentul debitat de sursa E se distribuie
prin miliampermetru şi prin Rx. Pentru Rx=0 (bornele AB în
scurtcircuit) I=0 iar pentru Rx=∞ (bornele AB în gol), I=Imax .
Concluzii: Scara ohmmetrului derivaţie este normală dar rămâne foarte neuniformă.
Citirea indicaţiilor la ohmmetrul serie se face de la stânga la dreapta.
Ohmmetrul derivaţie măsoară valori mici ale rezistenţelor,comparabile cu ra
.
Reglarea ohmmetrelor derivaţie.
Şi la ohmmetrul derivaţie intervine problema îmbătrânirii bateriilor chimice. De aceea, înainte de
folosire, este necesară reglarea ohmmetrului. Reglarea se face pentru Rx=∞ (bornele A B în gol), variind
rezistenţa Rl până se obţine indicaţia corectă. Indicaţia corespunzătoare valorii Rx=0 se reglează din corectorul
de zero al aparatului magnetoelectric.
5
Megoohmmetrul. Pentru măsurarea rezistenţelor foarte mari, peste 10 Ω, se folosesc megoohmmetre.
Se construiesc asemănător cu ohmmetrele serie, dar au ca sursă interioară de tensiune un mic generator de
curent continuu cu magnet permanent (magnetou) acţionat manual, care furnizează o tensiune înaltă de 500,
1000 sau 2500V, sau un convertor electronic care transformă tensiunea continuă dată de o baterie obişnuită
(9V) într-una alternativă care, după ridicarea la valoarea necesară cu ajutorul unui transformator este redresată
şi filtrată. Ca aparat indicator se utilizează un miliampermetru magnetoelectric cu bobină simplă sau de tip
logometru. Limitele de măsurare ale megoohmmetrelor sunt cuprinse între 0,2 şi 500 MΩ, uneori până la 10000
MΩ. Cea mai bună clasă de precizie a acestor instrumente este de ±1%.

47
 Megohmmetrul cu logometru magnetoelectric prezintă avantajul că indicaţia sa este independentă de
tensiunea sursei de alimentare. La aceste aparate, rezistenţa de măsurat Rx se conectează, fie în serie, fie în
paralel, cu una dintre bobinele mobile ale logometrului, aşezate la 90o şi fixate pe acelaşi ax. La echilibru,
momentele celor două cupluri care acţionează asupra celor două bobine devin egale, iar deviaţia este o funcţie
de raportul curenţilor ce parcurg bobinele. Ca urmare, curentul prin una dintre bobinele mobile ale logometrului
depinde de valoarea rezistenţei de măsurat, curentul prin cealaltă bobină fiind independent de aceasta. Deviaţia
logometrului este determinată de raportul curenţilor din cele două bobine. Ambii curenţi fiind proporţionali cu
tensiunea sursei, raportul lor nu depinde de aceasta.

Fig. 15 a. Dispozitiv logometric Fig. 15 b. Schema electrică a megohmetrului

 I   R1 
 i  f  1   f    f 2 R X 
 I2   R 2  R x  (21)
în care R1 şi R2 sunt rezistenţele bobinelor logometrului.
Indicaţiile megommetrului cu logometru sunt în funcţie numai de rezistenţa de
măsurat, fiind independente de tensiunea sursei, adică de viteza de rotaţie a manivelei
inductorului. Ca urmare, aceste megoohmmetre nu necesită nici o reglare prealabilă
măsurării.
Punţi digitale (vezi fig. 16, a, b). Apariţia aparaturii
numerice a dus la realizarea unor punţi a căror performanţă se
impune tot mai mult în raport cu punţile anterioare. Cunoscute
sub denumirea de punţi digitale, acestea se caracterizează prin
clasă de precizie net superioară punţilor analogice şi prin gamă
de măsură lărgită. Aceste punţi digitale au posibilitatea ca
rezultatul măsurării să fie afişat, cu un display LCD, direct pe ecran.
Fig. 16 a,
Fig. 16 b.

Impedanţmetrul (zetmetrul). Măsurarea exactă a impedanţei este importantă pentru cunoaşterea

comportării elementelor de circuit, precum şi a subansamblurilor funcţionale, a liniilor de transmisie aeriene
Z
sau în cablu, a antenelor etc. Impedanţa Z este o mărime vectorială exprimată prin modulul şi argument φ
sau prin componenta reală (rezistivă) R şi componenta imaginară (reactivă) X.
Z  Z  e j  R  j  X
. (22)

48
 Componentele impedanţei variază de obicei cu frecvenţa deci trebuie specificată frecvenţa de măsură,
aleasă de obicei în domeniul de frecvenţe în care este folosită acea impedanţă. Trebuie apreciat după specificul
măsurării, dacă nu este suficientă cunoaşterea numai a modulului impedanţei, care se măsoară mai uşor decât
componenetele R şi X sau modulul şi argumentul.
Zetmetrul foloseşte o măsurare indirectă de curent (fig. 17): Un generator cu rezistenţa internă şi
tensiunea cunoscută V alimentează un circuit serie format din impedanţa Zx al cărui modul se măsoară şi o
ZX U U
rezistenţă etalon de valoare comparativ mică r<< .Curentul prin circuit: I   (23)
ZX  r ZX
Intensitatea curentului prin circuit este invers proporţională cu modulul impedanţei Zx . Se măsoară
U
u  rI  r
ZX
indirect curentul prin căderea de tensiune ce apare la bornele rezistenţei r: (24)
Indicaţia voltmetrului electronic este invers proporţională cu modulul impedanţei Z x , deci scara sa se
poate grada direct în valoari de modul ale impedanţei Z x Fig. 17
Pentru a extinde domeniul de măsurare,
trebuie să se modifice tensiunea generatorului
sau sensibilitatea voltmetrului electronic. De
obicei se utilizează un montaj în care
impedanţa ce se măsoară se introduce printr-un
autotransformator. Această variantă prezintă
avantajul că impedanţa care apare între
capetele autotransformatorului depinde de
raportul de transformare, care poate fi variat
prin prize convenabil alese.
Montajul cu autotransformator (fig. 18) are neajunsul că, atunci când în circuit nu este montată nici o
impedanţă (Zx =  ), circuitul este parcurs de curentul prin autotransformator, deci există totuşi o indicaţie la
voltmetrul electronic. Spre a evita acest neajuns, s-au introdus două autotransfor-matoare cu prize (Fig. 19)
Impedanţa Zx se introduce între prizele cu acelaşi număr ale autotransformatoarelor şi care corespund la
aceleaşi rapoarte de transformare. Se pot măsura astfel impedanţe între limite largi.

Fig. 18
Fig. 19

Măsurarea elementelor de circuit: R, L, C, Z

Măsurarea inductanţelor prin metoda ampermetrului şi voltmetrului (fig. 20)
Măsurarea inductanţelor proprii ale bobinelor folosind metoda ampermetrului şi voltmetrului se bazează
pe comportarea diferită a bobinelor în curent continuu şi curent alternativ. Întrucât bobinele au de obicei
impedanţe mult mai mici decât rezistenţa voltmetrului se foloseşte varianta aval.

49
 Fig. 20. Măsurarea inductanţelor proprii prin metoda ampermetrului şi voltmetrului

Montajul folosit este reprezentat în fig. 20.

Comutatorul K are două poziţii şi permite alimentarea succesivă a circuitului în c.c. şi c.a.
Modul de lucru: Măsurarea se desfăşoară în trei etape:
Se închide comutatorul K pe poziţia 1 şi montajul se alimentează în c.c. Se măsoară intensitatea
curentului I cu ampermetrul, tensiunea U cu tensiunea şi aplicând legea lui Ohm, se calculează

Z x   
U
I (25)
Cunoscând valorile Rx şi Zx şi cunoscând sau măsurând frecvenţa, se poate deduce valoarea
Z x  R 2x  2 L2x
inductanţei (26)
1
Lx  Z 2x  R 2x
de unde: 2f   2f (27)

Partea experimentală. Determinarea valorii rezistenței prin metoda indirectă

Această metodă se foloseşte pentru masurarea rezistentelor cu valori mijlocii. Este o metodă industrială
de precizie redusă, ce se bazează pe legea lui Ohm:

Ux
Rx 
Ix (28)

unde: Ux- căderea de tensiune la bornele rezistenţei, iar Ix- curentul pe la bornele rezistenţei:

Fig. 21

Circuitul de măsurare poate fi asamblat in două variante aval (Fig. 21a) și amonte (Fig. 21b)

Pentru montajul aval (fig. 2 a) calculul rezistentei Rx se va efectua cu relatia:

50
 (29)

unde: (30)

IV este curentul care trece prin voltmetru;

RV –rezistenta interna a voltmetrului;

U, I -valorile indicate de voltmetru respectiv ampermetru

Eroarea de masura a rezistentei Rx, conform montajului aval, se obtine cu relatia:

(31)

Daca se neglijeaza termenul Rx/r v se comite o eroare de metoda care este mai mica in cazul cand Rx
va fi mult mai mic decat rv (al carui ordin de masurare este 102….103 Ohm).

Pentru montajul amonte masurarea rezistentei Rx se face cu relatia:

(32)

Eroarea de masura a rezistentei Rx, conform montajului amonte, se obtine cu relatia:

(33)

Daca se neglijeaza rezistenta interna a ampermetrului r A, se comite o eroare de metoda care este mica
cand Rx este mai mare ca rA (al carui ordin de marime este cuprins intre 10-2 - 10 Ohmi).

In consecinta montajul aval se aplica atunci cand rezistentele au valori de cel mult 10 Ohmi, iar montajul
amonte se aplica cand rezistentele supuse masurarii poseda valori de peste 10 Ohmi. Respectand aceste conditii,
erorile de metoda sunt de aproximativ 0,1%.

În cazul montajului amonte avem: I A  I x (34)

unde: RA este rezistenţa internă a ampermetrului, iar IA şi UV sunt curentul, respectiv tensiunea măsurate
de ampermetrul A şi voltmetrul V.

U V R A  I1  U X
Valoarea măsurată a rezistenţei va fi: Rm    RA  RX (35)
IA IA

Eroarea absolută va fi: Δs R x  R m  R x  R A (36)

51
 și exprimată ca eroare relativă Rs x 
Δs R x
Rx
100 
RA
Rm  RA
R
 100  A  100(%)
RM
(37)

Observăm, că eroarea este pozitivă (deci măsurarea se face prin adaos) şi că este cu atât mai mică cu cât
RA este mai mică.

În cazul montajului aval avem: U v  U x și I A  I v  I x (38)

Valoarea măsurată a rezistenţei va fi:

Uv 1 1 1 R Rx
Rm      v (39)
IA IA Iv  Ix 1 1 R v R x

Uv Ux Rv Rx

unde Rv este rezistenţă internă a voltmetrului.

R 2x
Eroarea absolută va fi: ΔsR x  R m  R x   . (40)
Rv  Rx

și exprimată sub formă relativă procentuală eroarea este:  x Rx 

Δs R x
Rx
R
 100   m  100(%) (41)
Rv

Observăm, că eroarea este negativă (deci măsurarea se face prin lipsă) şi că este cu atât mai mică cu cât
Rv este mai mare. Pe lângă eroarea sistematică de metodă, mai există şi erorile introduse la măsurarea
curentului şi a tensiunii de ampermetrul A şi voltmetrul V. Aceste erori se determină ca valori admisibile şi au
fiecare câte două componente de construcţie şi de apreciere:

U   C V 
100  U n

α 'n  n"  U A
% și I   C A 
100  I n
 %
α 'n'  n"  I A
(42)
 
unde: CA- clasele de precizie ale ampermetrului şi voltmetrului;

’n”n [div.]- deviaţiile nominale ale celor două aparate;

Un, In- limitele maxime (nominale) de măsurare pentru cele două aparate;

1 1 1 1 1 1
,  ; ; ; [div] - eroarea absolută de citire pentru ampermetru și voltmetru.
n ' n" 2 5 10 20

Din analiza erorilor se vede că: pentru R m  R A  R v , cele două erori sistematice corespunzătoare la
două tipuri de măsurări sunt egale în valoarea absolute.

În concluzie - se recomandă montajul în amonte pentru valori ale rezistențelor necunoscute R x  R A  R v ,

iar montajul în aval - pentru valori ale rezistențelor necunoscute R x  RA Rv

Eroarea totală de măsurare prin această metodă nu este mai mică de 2%.

52
 Efectuarea fazei lucrării:

- Alegeți o rezistență cu valori, care respectă recomandările de mai sus pentru măsurarea în amonte.

- Asamblați circuitul de mai sus (în amonte respectiv) pe baza unei plăci de testare BreadBoard

- Setați tensiunea de la sursa de curent continuu în intervalul 1 – 10 V

- Măsurați valorile curentului și căderii de tensiune respective.

- Întrerupeți alimentarea circuitului. Întrerupeti circuitul, asamblați circuitu de măsurare în aval.

- Măsurați valorile curentului și căderii de tensiune respective.

- Se completează datele măsurate în tabelul de forma pentru trei 4 măsurări:

U sursa de alimentare, U1 U2 U3 U4 I1 I2 I3 I4
V
R1, Ω,
în amonte
R2, Ω,
în aval
- Determinați eroarea absolută și relativă pentru ambele metode de măsurare.

- Comparați rezultatele măsurărilor rezistenței în circui în amonte și în circuit în aval

- Formulați concluziile și recomandările practice pentru măsurări uzuale.

53
 Lucrarea nr. 2
MĂSURAREA REZISTENȚEI PRIN METODA COMPARAȚIEI ȘI SUBSTITUȚIEI

Obiective:
• Familiarizarea cu măsurarea mărimilor electrice prin metoda punții și compensării.
Materiale necesare: cutie de rezistențe, placheta tip BreadBoard, multimetru digital, bloc de alimentare
curent continuu (1...30 V), rezistențe (1 Ohm - 100 kOhm).
Breviar.
Procesul de măsurare cuprinde operaţiile experimentale pentru a obţine rezultatul măsurării
Metoda de măsurare stabileşte funcţia de măsuare prin intermediul căreia se atribuie numere reale
fiecărei mărimi măsurabile rezultând valoarea mărimii măsurate. Aparatul de măsurare realizează această
corespondenţă.
Clasificarea metodelor de măsurare se poate face după mai multe criterii, cele mai importante fiind:
a) modul în care se compară mărimea de măsurat şi referinţă prin intermediul mijlocului de măsurare:
simultan sau succesiv. Metodele de comparaţie simultană presupun prezenta în acelaşi timp a celor două mărimi
(fig.1 a), iar metodele de comparaţie succesivă presupun două etape: calibrarea (fig. lb), şi măsurarea propriu-
zisă (fig.1 c).

Fig. 1
Metodele de măsurare prin comparaţie simultană sunt la rândul lor de tip 1:1 respectiv în funcţie de
raportul dintre cele două mărimi care se compară.
Metodele de măsurare prin comparaţie simultană 1:1 se aplică în cazul în care cele două mărimi care
se compară sunt de valoare apropiată. Comparaţia se face fie în mod direct, când este suficient un aparat care
să indice fie egalitatea (indicator de nul) fie valoarea diferenţei, fie în mod indirect, când comparaţia se poate
face doar prin intermediul unui aparat mai complex denumit comparator.
Metodele de măsurare prin comparaţie simultană 1:1 directă se aplică în cazul mărimilor de aceeaşi
natură capabile să furnizeze energia necesară comparării. Comparaţia se poate face prin metoda diferenţială
sau de zero.
Metoda diferenţială constă în măsurarea nemijlocită a diferenţei dintre măsurand şi referinţă.
Rezultatul, x, este obținut cu o relaţie de forma (1):

54
 x = x0 + ξ (1) Δ x / x = Δ x0/x + Δξ /x ≈Δx0/x0 +(ξ /x)(Δξ/ξ) (2)
unde xo este valoarea referinţei iar ξ este diferenţa măsurată de aparatul indicator. Contribuţia aparatului de
măsurare la eroarea totală a măsurării este neglijabilă dacă valorile ce se compară sunt foarte apropiate (2).
Metoda de zero poate fi privită ca un caz particular al metodei precedente (ξ=0) dar este diferită esenţial
de aceasta prin aparatul de măsurare utilizat. Acesta este un detector de zero (indicator de nul) al cărui principal
parametru este sensibilitatea. Eroarea sa nu intervine în mod explicit în calculul erorii de măsurare, dar la
rescrierea corectă a relaţiei (1) sub forma (3) obţinem contribuţia indicatorului de nul la eroarea totală, dată de
relația ( 4), unde PS reprezintă pragul lui de sensibilitate:
x-xo ≤ PS (3)
Δx/x ≈ Δx0/x0 + PS / x (4)
Aceste metode sunt cele mai precise deoarece se foloseşte un singur aparat de măsurare, iar în cazul
metodei de zero indicatorul de nul se alege astfel încât ultimul termen din relaţia (4) să fie neglijabil în
comparaţie cu cel dat de mărimea de referinţă.
Ca dezavantaje ale acestor metode se pot menţiona necesitatea unei game mari de etaloane sau a unui
etalon reglabil într-o gamă mare de valori şi numărul restrâns de mărimi la care se pot aplica (mărimi fizice de
grad 1).
Metodele de măsurare prin comparaţie simultană 1:1 indirectă se realizează prin comparaţie
simplă, prin substituţie şi prin permutare.
Metoda comparaţiei simple utilizează un comparator 1:1 bazat pe o măsurare diferentială sau de zero.
De regulă, comparatornl este o punte cu braţe egale ce poate indica diferenţa sau poate fi adusă în echilibni prin
reglajul fin al raportului în jurul valorii 1. Eroarea comparatorului intervine în întregime ceea ce presupune ca
acesta să fie de precizie înaltă, ceea ce poate constitui un dezavantaj.
Metoda substituţiei elimină eroarea de construcţie a comparatorului printr-o dublă măsurare:
- reglarea la echilibru a comparatorului cu mărimea necunoscută conectată la bornele acestuia;
- conectarea la aceleaşi borne a unei mărimi etalon şi refacerea echilibrului comparatorului. Raportul
acestuia nu trebuie să fie neapărat 1, dar trebuie să fie stabil şi reglabil în limite strânse. Măsurarea este descrisă
de relaţiile:

x =(K +m)xt, (a) x0=(K +n)xt, (b) x =( 1 + (m-n)/K)) xo (c) (m, n ˂˂ K) (5.1)
Δx/x = Δxo/x0 + (│m-n│/ K)(ΔK/K) ≈ Δx0/x (5.2)
Eroarea introdusă de comparator va fi cu atât mai redusă cu cât cele două mărimi vor mai apropiate ca
valoare.
Metoda permutării este aplicabilă în cazul comparaţiei 1:1, deci raportul comparatorului va fi foarte
apropiat de valoarea 1 (K=1). Cele două mărimi (de măsurat şi referinţa) sunt aplicate la intrările
comparatorului, iar acesta este adus la echilibru înainte şi după schimbarea acestora între ele (permutarea).
Măsurarea este descrisă de relaţiile:
x =(K +m)x0, (a) x0=(K +n)x, (b) x =( 1 + (m-n)/2K)) xo (c) (m, n ˂˂ K) (6.1)
Δx/x = Δxo/x0 + (│m-n│/2K)(ΔK/K) ≈ Δx0/x (6.2)

55
 Note: Metodele prezentate sunt folosite frecvent la măsurarea cu precizie a rezistenţei, capacităţii şi
inductivităţii.
Pentru a respecta noţiunea de comparaţie simultană trebuie ca mărimile care intervin (x, x 0, x1) să fie
constante pe durata măsurării.
Metodele de măsurare prin comparaţie simultană 1:n sunt metode, ce utilizează un etalon de valoare
diferită, frecvent aplicată în practică, deoarece etaloanele au o valoare unică fie valori discrete, de regulă în
seria 100 sau 1, 2, 5 x 10n. O posibilitate de a compara o mărime cu alta etalon de valoare diferită este
adiţionarea, atunci când măriinea se bucură de proprietatea de aditivitate. O altă categorie de metode care
permite astfel de măsurări o reprezintă cele de raport.
Metodele de adiţionare permit trecerea la o comparaţie 1:1 prin utilizarea unor valori adecvate ale
mărimii etalon. Funcție de natura mărimii ce se măsoară se poate utiliza una din metodele prezentate anterior,
iar rezultatul măsurării se calculează pe baza relaței corespunzătoare ţinând cont de valoarea etalonului obţinută
prin adiţionare. Eroarea aferentă etalonului se calculează, ţinând cont de erorile individuale şi de modul de
compunere al erorilor cel mai adecvat de utilizat.
Metodele de raport sunt, de regulă, metode de zero prin care se compară o mărime cu o fracţiune a
celeilalte mărimi, obţinută cu ajutorul unui dispozitiv de raport. Valoarea mărimii măsurate se calculează pe
baza unei relaţii de forma
x=K xo (7)
unde K este parametru caracteristic dispozitivului, de regulă variabil în limite largi. Eroarea totală calculată
pornind de la expresia (7) a valorii măsurate:
Δx / x =Δ x0 /x0 + Δ K/K (8)

Cele mai utilizate metode de raport sunt cele de punte si cele de compensare.
Metodele de măsurare prin comparaţie succesivă sunt aplicate prin intermediul aparatelor de măsurare
indicatoare în care se realizează una sau mai multe conversii ale mărimii de măsurat pentru ca indicaţia să fie
corespunzătoare utilizatorului. Pentru a realiza comparaţia succesivă trebuie ca operaţia de calibrare să poată fi
memorată de către mijlocul de măsurare cu ajutorul unei memorii (mecanică în cazul aparatelor
electromecanice, sau electronică în cazul celor electronice şi digitale). Faptul că în timp valoarea memorată la
calibrare se modifică face necesară operaţia de verificare a acestor mijloace de măsurare la anumite intervale
de timp stabilite prin norme naționale.
b) modul de variaţie al semnalului metrologic şi modul de obținere al rezultatului: analogic, digital şi
mixt. După aceste criterii metodele de măsurare pot fi împărţite în analogice, digitale, mixte şi informatizate.
Deşi marea majoritate a mărimilor măsurate în practică este cu variaţie continuă, metodele analogice,
care utilizează relaţii liniare de legătură şi conversie, nu conduc la preciziile cele mai mari Metodele digitale,
care presupun o prelucrare discretă a semnalului metrologic, au fost aplicate înaintea dezvoltării tehnologiei
electronice digitale prin utilizarea unor mijloace de măsurare electrice cu legități de transfer discontinuu, ce au
permis creşterea preciziei la limita fizică posibilă. Dezvoltarea ulterioară a electronicii digitale a condus la
apariţia de noi metode de măsurare cu performanţe superioare şi facilităţi legate de prelucrarea, afişarea şi
transmisia datelor.
c) după modul în care se obţine rezultatul măsurării, metodele de măsurare sunt directe, applicate prin
intermediul aparatelor de măsurare, şi indirecte, aplicate în instalalii sau sisteme de măsurare. În cazul
metodelor directe aparatul de măsurare este sensibil la mărimea pe care o măsoară, funcționarea acestuia fiind
descrisă de o lege simplă (de regulă liniară). Metodele indirecte dau rezultatul măsurării în urma efectuării unor

56
calcule în care intervin minim două mărimi măsurate prin metode directe sau o mărime măsurată în mod direct
şi un parametru presupus pentru un caz ideal (de regulă neverificat).
d) după precizia dorită, metodele de măsurare pot fi uzuale, în cazul măsurărilor curente, industriale, în
cazul măsurărilor pentru reglaj şi control al proceselor cât şi cel de perfornianţe şi calitate, şi de laborator, care
pot fi la rândul lor metode de verificare - calibrare, de etalonare şi pentru determinare de constante.
e) după domeniul în care este efectuată măsurarea, metodele sunt pentru domeniul timp, frecvenţă, fază,
modulaţie, etc. Cele mai frecvent utilizate metode sunt cele în domeniul timp, care sunt la rândul lor destinate
măsurărilor statice, pentru mărimile constante în timp, şi dinamice, pentru mărimile variabile staţionar sau
aleator. Celelalte metode nu conduc încă la performanţele celor din domeniul timp, dar sunt absolut necesare
pentru anumite domenii de activitate.
Metodele de măsurare de punte. Aceste metode utilizează un patrulater complet având laturile
constituite din impedanţe, o diagonală de alimentare şi o diagonală de măsurare. Aparatul de ieşire este un
indicator de nul în cazul punţilor cu echilibrare, sau de măsurare, în cazul punţilor neechilibrate. Sursa de
alimentare este de tensiune (joasă sau înaltă) sau de c.c sau c.a., de audio sau radiofrecvenţă). O exemplificare
la metodele de comparaţie simultană 1:1 şi 1:n o reprezintă punţile de curent continuu, care sunt destinate
măsurării cu precizie (0,2% .,. 0,001%) a rezistenţei într-un interval larg de valori (10-6.,. .1010) Ohm.
In funcţie de valoarea rezistenţei măsurate se disting trei categorii de punţi de c.c.:
a) punți Wheatstone pentru măsurarea valorilor uzuale ale rezistenţei (1-106) Ohmi, elementul de măsurat
fiind dipolar;
b) punţi Thomson pentru măsurarea rezistenţelor de valori mici (10-6 -10) Ohmi, elementul de măsurat
fiind cuadripolar;
c) punți Meghom pentru măsurarea rezistenţelor de valori mari ( 106 -1010) Ohmi, elementul de măsurat
fiind tripolar.
Conexiunile cuadripolare şi tripolare sunt impuse de necesitatea de a elimina elementele parazite care
sunt rezistenţele parazite serie în cazul punții Thomson și celor de izolaţie în cazul punții Meghom.
Măsurarea rezistenţelor cu puntea Wheatstone. În fig.2 este dată configurația de bază a punţii
Wheatstone alimentată în c.c. Puntea poate fi utilizată atât în regim echilibrat cât şi neechilibrat, aceasta din
urmă fiind specifică măsurărilor de mărimi neelectrice care presupun utilizarea unui traductor rezistiv.
Echilibrarea punţii este posibilă în mai multe moduri, dintre care s-a
impus cel prin schimbarea decadică a raportului punții (dat de
raportul Ra/Rb) într-un interval mare de valori (10 -3 + 103) şi
reglajul fin al rezistorului R care este un rezistor cu minim 4 decade
(deci rezoluție mai bună de 0,1 %).
Măsurarea directă se face aducând puntea în echilibru, ceea
ce presupune ca potențalele punctelor B şi D să fie aceleaşi.
VB = VD (a) ΔU = UBD = VB – VD = 0 (b) (9)
Modul de echilibrare al punţii poate fi următorul:
Fig. 2
- se alege raportul punţii unitar (Ra/Rb= I);
- se aduce rezistenta de echilibrare a punții la valoarea zero (R=0), se conectează sursa de alimentare şi
indicatorul de nul astfel încât deviaţia să fie negativă;

57
 - se creşte valoarea rezistenţei R până la valoarea maximă pentru obţinerea echilibrului. Dacă indicatorul
de nul nu îşi schimbă polaritatea înseamnă că raportul punţii este prea mic şi va fi crescut cu o decadă, iar dacă
schimbarea polarităţii se face fără a utiliza decada cea mai semnificativă a rezistorului R înseamnă că raportul
punți este prea mare şi va fi scăzut cu o decadă;
- când toate decadele rezistorului de echilibrare sunt folosite, se creşte sensibilitatea indicatorului de nul
pe măsură ce echilibrarea se poate efectua din decadele inferioare până la atingerea limitelor (sensibilitate
maximă şi decada cea mai puțin semnificativă). Se calculează valoarea rezistenţei cu ajutorul relaţiei (9.2.c);
- se estimează eroarea care a afectat măsurarea pe baza infornaţiilor despre elementele componente ale
punţii si a regulilor de calcul a erorii:
ΔRx/Rx = ΔR/R + ΔRa/Ra + ΔRb/Rb + (ΔR/R) de sensibilitate (10)
(ΔR/R) de sensibilitate = Δα/S
unde Δa reprezintă variația indicaței detectornlui de nul iar S reprezintă sensibilitatea punţii. Caracteristicile
metrologice ale punţii Wheatstone în regim echilibrat sunt:
Intervalul de măsurare: se calculează din ecuația la echilibru pentru valorile extreme ale raportului şi
rezistenţei reglabile a punţii:
Rx min = Rmin (R a min / Rb max) = 0,1 x 10-3 = 10 -4 (11-a)
Rx max = R max Ra max /Rb max = 104 (103/1) = 107 (11-b)
Practic, acest interval este cel precizat iniţial datorită rezistenţelor parazite serie respectiv de izolaţie.
Sensibilitatea punţii definită ca raportul dintre variaţia mărimii de ieşire şi variaţia (relativă)
corespunzătoare a mărimii de intrare:

(12)

care se obţine pe baza celei teoretice, calculată pornind de la relaţia (9. l b) rescrisă în jurul echilibrului şi
ecuaţia care descrie funcţionarea indicatorului de nul (α = S„ ·U sau α = S„U/Ri):
dUBD = E (R/(R+Rb)) (Ra/(x+Ra))(dR/R) = A/(1+A)2 (E) (dR/R); A= Ra/Rb; S = Su x E (A(1+A)2 (13)
Observăm, că sensibilitatea este direct
proporţională cu tensiunea de alimentare şi sensibilitatea
indicatorului de nul şi depinde neliniar de raportul punţii
(notat cu A), acest termen reprezentând factorul punţii
(F). Pentru A cu valori variind între 10-3 -103 rezultă o
modificare a sensibilităţii maxime de cca 1000 de ori cu
o dependenţa ca în fig. 3. Din grafic se observă, că
factorul punţii este maxim la puntea cu braţe egale şi că
acesta nu depăşeşte 0,25. Când puntea este utilizată
pentru traductoare rezistive acest fapt reprezintă o
problemă datorită variaţiilor reduse ale rezistenţelor.

Fig. 3 Dependența Factorului punții de raportul ei

58
 Precizia măsurării unei rezistenţe Rx este dată de eroarea limită de măsurare ce are două componente:
eroarea intrinsecă şi eroarea suplimentară. Eroarea intrinsecă este eroarea limită de măsurare în condiţii de
referinţă (temperatura 20°C, umiditatea relativă 40…60%) şi se poate calcula pe baza clasei de precizie în care
a fost încadrată puntea:
ΔRxi =±c ·(kRN + Rx)/ 100 (14)
unde k=0,1 sau =0,01- constantă data de constructor,
RN =10n (Ohm) - valoarea maximă a unei rezistenţe convenţionale din intervalul de măsurare al punţii
pentru un raport dat, iar c este clasa de precizie a punţii.
Eroarea relativă de măsurare va fi dată de o relaţie de forma:
ΔRx/Rx = ± c ( 1 + k (RN/Rx)) (15)
Eroarea suplimentară - eroarea de măsurare datorată variaţiei unei singure mărimi de influenţă
(temperatură, umiditate, etc.). Are valori în afara intervalului de referinţă, dar în interiorul celui de utilizare şi
se exprimă ca procent din cea intrinsecă (max. 20 …100% ). Când mărimea de influenţă este în intervalul de
referinţă eroarea de măsurare se ia cea intrinsecă.
Note: Puntea Wheatstone reprezină cel mai simplu exemplu de aplicare a metodelor de măsurare prin
comparaţie simultană 1:1 indirectă (A= 1) şi 1 :n (prin metode de raport, A ǂ 1 ).
Dintre aceste metode a fost exemplificată puntea echilibrată, deci măsurarea se face utilizând o metodă
de zero dar în cazul traductoarelor rezistive montate în configuraţie de punte cea mai utilizată metodă este cea
diferenţială.
Deşi la variantele constructive monobloc ale acestor punţi nu se pot aplica întotdeauna toate metodele
de măsurare ale comparaţiei simultane 1:1 indirecte, ele trebuie să fie amintite pentru modul diferit de cel
prezentat anterior în care se aplică.
Metoda substituţiei se aplică la punţile uzuale prin utilizarea în doua etapă de echilibrare a unei
rezistenţe etalon (reglabilă în decade), cu ajutorul căreia se restabilește echilibrul punții. Se poate considera că
rezistenţa măsurată de punte este tocmai valoarea etalonului care a realizat echilibrarea în cea de-a doua etapă,
dar la calculul erorilor trebuie să se ţină cont de cele două erori de sensibilitate (sau de reglaj):
Rx = K Rt (a) R0 = K Rt (b) Rx = R0 (16-a)
ΔRx / Rx = ΔR0/R0 + δRt/Rt + δR0/Ro (16-b)
unde prin δR/R s-a notat eroarea de sensibilitate. Dacă erorile de sensibilitate sunt mici în comparaţie cu cele
constructive, precizia de măsurare este maxim posibilă cu un anumit etalon.
Metoda permutării este aplicabilă în cazul în care puntea este de raport unitar şi permutarea a două
rezistenţe este posibilă. Cele două echilibrări se obţin cu valorile R1 şi R2 ale rezistenţei reglabile a punţii pe
baza cărora se calculează, cu o precizie mai bună, valoarea rezistenţei măsurate (dată de eroarea constructivă a
rezistorului reglabil al punții:

Rx=R1(Ra/Rb) (a) Rx = R2 (Rb/Ra) (b) Rx = √𝑹𝟏𝑹𝟐 (17-a)

ΔRx/Rx = 1/2 (ΔR1/R1 + ΔR2/R2) = ΔR/R + δR/R (17-b)
Metode de măsurare prin compensare includ cele care utilizează comparaţia 1:n indirectă prin metode
de raport aplicate pentru mărimi de circuit active (tensiune, t.e.m., curent electric). Se pot distinge două tipuri
de compensări: completă când este utilizată metoda de zero şi incompletă, când este utilizată metoda
diferenţială. Metoda compensării complete este aplicată prin intermediul compensatoarelor, iar metoda

59
compensării incomplete, prin intermediul voltmetrelor diferenţiale. 1n fig. 4 a) şi b) sunt exemplificate cele
două metode de măsurare prin compensare.
Metodele de compensare complete includ toate
metodele de compensare care sunt aplicate printr-o
metodă de zero. Egalitatea se stabileşte între mărimea
de măsurat (t.e.m. sau cădere de tensiune) şi o tensiune
precisă obţinută prin trecerea unui curent constant
(cunoscut cu precizie) printr-un rezistor reglabil, de
precizie, sau prin trecerea unui curent reglabil (în unele
cazuri cu precizie) printr-un rezistor de rezistenţă
Fig. 4 Metode de măsurare prin compensare
constantă, de regulă cuadripolar de precizie. Cele două categorii de compensatoare destinate compensării
complete sunt cunoscute sub numele de compensatoare la curent constant (Poggendort; Feussner, Kelvin-
Varley) respectiv la rezistenţă constantă (Lindeck-Rothe).
Compensatorul de tip Poggendorf utilizează o astfel de metodă de compensare la curent constant
aplicată prin intermediul unei scheme ca în fig-5 în care sunt utilizate circuite separate pentru calibrare şi pentru
măsurare, schemă care are ca dezavantaj (faţă de varianta de bază, care utilizează un singur rezistor) erori mai
mari dar pemlite măsurări repetate fără a reface calibrarea. Curentul constant Ia (auxiliar) este ales la valori de
fonna 10-i mA (i=0 sau 1) prin reglarea rezistorului Ra, iar valoarea rezistenţelor r0 şi r rezultă funcţie de
tensiunea de referință (Er) şi de intrare (Ex). Măsurarea decurge în două etape:
calibrarea compensatorui prin compararea
căderii de tensiune pe rezistorul Ro cu tensiunea
etalon (comutatoarele în poziţia 1);
- măsurarea tensiunii necunoscute
(comutatoarele în poziţia 2) prin compararea
căderii de tensiune pe rezistorul R cu tensiune de
măsurat. Măsurarea este descrisă de relațiile:
(a) Er = ro Ia (b) Ex = r Ia (c) Ex
= Er (r/ro) (18-a)

Fig. 5 Compensator tip Poggendorf

ΔEx/Ex = ΔEr/Er + ΔR/R + ΔRo/Ro + δUIN/Er ( 1 + Er/Ex) (18-b)
în care sau pus în evidenţă erorile constructive (ale rezistoarelor şi etalonului de tensiune), erorile de
sensibilitate (care pot proveni şi din rezoluţia limitată a elementelor de reglaj). Constructiv, rezistoarele sunt
decadice (4-6) iar ca etalon de tensiune se utilizează cel mai frecvent elementul Weston, deci temsiunea
nominală obişnuită este 1 V iar clasa de precizie 0,05.
Compensatorul Feussner, denumit şi compensatorul cu decade duble, este derivat din compensatorul
Poggendorf de care se deosebeşte prin utilizarea rezistorului Ro de valoare constantă (obişnuit 10,180 kOhm)
iar rezistorul R realizat din decade duble conectate astfel încât rezistenţa circuitului pentru curentul auxiliar să
fie constantă iar căderea de tensiune pentru compensarea celei necunoscute să fie reglabilă decadic cu o
rezoluţie cuprinsă între 4 şi 7 cifre.

60
 Fig. 6 Compensator tip Feussner
În fig. 6 este dată schema unui astfel de compensator la care se remarcă existenţa unor reglaje de adaptare
a compensatorului la diverse valori ale etalonului de tensiune (din Ro' şi Ro") şi modul de obţinere a cifrelor
cea mai semnificativă respectiv cea mai puţin semnificativă a valorii de echilibru. Măsurarea decurge Îll trei
etape:
- se ajustează valoarea rezistorului Ro în conformitate cu ultima sau ultimele cifre semnificative ale
etalonului de tensiune;
- se stabileşte circuitul de calibrare (S2 pe poziţia 1) şi se realizează echilibrarea compensatorului prin
modificarea valorii rezistenţei Ra. In această etapă se reglează valoarea curentului auxiliar (Ia=0,1 mA);
- se stabileşte circuitul de măsurare (S2 pe poziţia 2) şi se reface echilibrul prin modificarea valorilor
rezistorului R, pornind de la decada cea mai semnificativă până la cea mai puţin semnificativă (sau cea care nu
mai are influenţă asupra echilibrului).
Măsurarea cu acest compensator este descrisă de relaţiile:
Ia = Ea /(Ro+R+Ra) = Er/ (10180 + m x 1 + n x 0,1) = 0,1 mA
Ex = Ia ( A x 1000 + B x 100 + c x 10 + D x 1 + E x ),1 = valoarea media a 0,ABCDE V
Ca avantaj al acestor tipuri de compensatoare îl constituie faptul că valoarea tensiunii necunoscute rezultă
direct sub formă zecimală, dar are ca dezavantaje înserierea unui număr mare de contacte parcurse de curentul
auxiliar şi faptul că rezistorul R trebuie să aibă decadele duble ajustate cu precizie pentru a nu apare modificări
a rezistenţei totale din circuitul pentru curentul auxiliar. Erorile de măsurare (neglijând pragul de sensibilitate
al indicatomlui de nul) sunt date de o relaţie de forma:
ΔEx / Ex = c/100 ( 1+ k (Un/Ex))

unde k este un factor al compensatorului dat de către constructor (0,1 sau 0,01), iar Un este tensiunea nominală
de măsurare (0,2V sau 2V). Schimbarea gamei de măsurare se realizează prin şuntarea rezistorului R astfel
încât curentul prin acesta să se reducă de 10 ori. Rezoluţia compensatoarelor Feussner poate fi 10 μV iar clasa
de precizie poate ajunge 0,01.

61
 Metoda substituției

Fig. 7. Schema de măsurare a rezistenței prin metoda substituției.

Unde E – sursă de current continuu cu o rezistenă internă
neglijabilă;
Re – rezistență variabilă etalonată;
A – ampermetru cu multe limite de măsurare;
K – comutator.

Mod de lucru cu schema de măsurare prin substituție.

- Se închide comutatorul K pe poziția 1 (fig. 7) și se măsoare curentul I1 = E/Rx
- Se trece comutatorul K pe poziția 2 și se măsoare curentul I2 = E / Re, variinde Re până obținem o
valoare a curentului egală cu I1.
- Deoarece E/Re = E/Rx atunci Rx = Re, de unde și aflăm valoarea Rx.

Mersul lucrării de laborator

1. Se va monta o variantă constructivă a punţii Wheatstone pentru care se vor afla performanţele. Se va
deternina factorul k (din relaţia 15) a punţii pe baza erorii la măsurarea unui rezistor etalon sau de înaltă precizie
(c=0,01) la raport unitar.
2. Se vor măsura rezistoare având valori ce impun utilizarea punţii cu raport unitar, subunitar şi
supraunitar şi se vor calcula valorile şi erorile de măsurare, ţinând cont de performanțele punţii utilizate, de
tensiunea de alimentare şi de sensibilitatea indicatorului de nul.
3. Se va completa tabelul l cu rezultatele obţinute.
. Tabelul 1

Nr.crt. Raportul Factorul k c R Rx ΔRx/Rx

punții punții Ohm Ohm %

1 A F

2
3

62
 Lucrarea nr. 3

MĂSURĂRI CU MULTIMETRE DIGITALE

Obiective:

 Dezvoltarea capacităților de utilizare a multimetrului digital pe exemplul măsurării rezistențelor și

diodei.

 Dezvoltarea capacităților de citire și asamblare a circuitelor electronice simple pe placheta tip

BreadBoard.

 Determinarea erorii absolute și erorii relative.

Materiale necesare: placheta tip BreadBoard, multimetru digital, bloc de alimentare curent continuu
(1...30 V), rezistențe (1...100 kOhm), diode redresoare, tranzistoare bipolare.

Breviar.

Se experimentează asamblarea circuitelor simple pe o placheta BreadBoard cu rezistențe single, unite în

serie, paralel și cu dioda single.

Unul din dispozitivele, aparatele necesare pentru un inginer electronist este multimetrul digital.

Utilizarea multimetrului digital este necesară oricarui electronist, pentru efectuarea unor măsurători în
cazul în care este nevoie a se verifica anumiți parametri de funcționare ai dispozitivelor electronice.

Multimetrul digital este un dispozitiv cu ajutorul căruia se poate determina și măsura valori ale unor
mărimi electrice. Utilizarea multimetrului digital nu este complicată, dar presupune respectarea anumitor reguli
de bază.

Principalele mărimi electrice măsurabile cu un multimetru digital sunt: rezistența electrică (Ohm, Ω),
tensiunea electrică (volt, V) alternativă (~) sau continuă (=), intensitatea curentului electric (amper, A) continuu
(=) sau alternativ (~).

Pe langă determinarea valorilor acestor mărimi electrice multimetrele moderne oferă posibilitatea
verificării funcționalității unor componente radioelectronice ca: rezistențe, diode semiconductoare, capacități
electrice , tranzistoare bipolare.

Măsurarea tensiunilor. Pentru măsurarea tensiunilor multimetrul se conectează în circuit în paralel cu

sursa de tensiune, valoarea afișată reprezentând diferența de potențial dintre cele două puncte de test .

Măsurarea tensiunii continue V=. Pentru a se măsura o tensiune continuă se comută selectorul de game
în zona tensiunii continue în dreptul unei valori mai mare decât tensiunea, care se dorește a fi determinată
(valoarea din dreptul selectorului inscripționată pe aparat reprezintă valoarea maximă, care poate fi măsurată
în acea poziție), și se poziționează cele două sonde, cu care se măsoară, între punctele unde se dorește măsurarea
diferenței de potențial. Dacă valoarea afișată pe ecran este cu minus, înseamnă că polaritatea tensiunii măsurate
este inversă.

Măsurarea tensiunii alternative V~. Pentru măsurarea tensiunii alternative se comută selectorul de
game pe una din pozițiile pentru măsurarea tensiunii alternative și se conectează sondele în punctele de
măsurare. Valoarea afișată pe ecran reprezintă valoarea efectivă a tensiunii alternative măsurate.

63
 Măsurarea curenților electrici. Pentru măsurarea curenților electrici se comută selectorul de game pe
Amperi (A). Pentru unele aparate, pentru a măsura curenți de câțiva amperi, este necesar ca sonda respectivă
să fie conectată în mufa corespunzatoare pentru curenți mari. Pentru a măsura un anumit curent electric
aparatul se conectează în serie. Pentru a nu deteriora aparatul este bine ca măsurarea curenților mari să se
efectueze printr-o rezistență (nu utilizați multimetrul pentru a scurcircuita o sursă).

Măsurarea rezistenței electrice. Pentru măsurarea rezistenței cu ajutorul multimetrului este necesar să
se comute selectorul de game pe Ohmi, iar cele două sonde se poziționează între cele două puncte, între care
se doreste măsurarea rezistenței (în cazul unui rezistor între terminalele sale). În cazul, în care este măsurat un
„
rezistor, valoarea afișată pe ecranul multimetrulu va fi cea inscripționată pe acesta (desigur cu „+ - toleranța
înscrisă pe el (5%,10%, etc.). Când sondele se pun în scurtcircuit, iar selectorul de game este pe Ohmi, valoarea
indicată de multimetru trebuie să fie 0 (practic - cât mai aproape de 0). Măsurarea rezistențelor electrice nu
se efectuează pe un circuit alimentat.

Determinarea funcționării dispozitivelor semiconductoare (diode, tranzistori bipolari).

Dioda semiconductoare este un dispozitiv electronic cu două borne de conectare realizat dintr-o joncțiune
p-n (Fig. 1). Părțile componente și simbolul diodei sunt prezentate în figura de mai sus. De la semiconductorul
tip p către semiconductorul de tip n dioda conduce în sens direct, având o rezistență mică, astfel curentul electric
trece ușor prin ea. În sensul opus, de la conductorul de tip n la conductorul de tip p (sens invers) dioda prezintă
o rezistență electrică mare, conducând rău curentul electric.

Fig. 1

Fig.
2

Pentru verificarea diodelor se conectează selectorul de game în dreptul

simbolului diodei (Vezi semnul de pe multimetru din fig. 2) și se conectează sonda respectivă pe
ANOD și cealaltă pe CATOD, ca în Fig.3.1 , dioda va fi în conducŃie iar pe afişor se va indica tensiunea
directă la bornele diodei de aproximativ 0.67 V (pentru diode din Si). Multimetrul are o sursă internă de curent
(de aproximativ 2 mA) care va determina un nivel de tensiune după cum se arată în Fig.3.1. Dacă multimetrul
afişează OL atunci cand este conectat la bornele diodei ca în Fig.3, atunci aceasta este defectă (adică este
întreruptă). Dacă tensiunea afişată este 0 dioda este în scurtcircuit. Dacă se inversează sondele afişajul va indica
OL, adică un circuit intrerupt pentru o diodă care funcționează corect. La o afișare OL în ambele direcâii se
indică o diodă defectă, deci întreruptă.

64
 Fig. 3 Fig. 4

Determinarea Anodului sau Catodului diodei de asemenea poate fi cu ajutorul multimetrului în regim de
măsurare a rezistenței. Deoarece dioda reprezintă o joncțiune p-n, prin intermediul multimetrului vor fi
măsurate rezistențele la conectare arbitrara directă și indirectă.

Conform indicațiilor multimetrului, conectarea cu indicația de valori înalte ale rezistenței va indica
conectarea inversă a diodei, iar valori mai mici de mărimi de ordine – va indica conectare directă a diodei. În
teorie a fost menționat, că rezistența la polarizare directă a unei diode este mult mai mică față de rezistența la
polarizare inversă. Prin urmare, dacă se măsoară rezistența unei diode conform Fig. 4 va rezulta o valoare mică.
Indicația ohmmetrului este în funcție de curentul, care se stabileşte prin diodă de către bateria internă a
ohmmetrului (care are de multe ori 1,5V). Cu cât curentul este mai mare, cu atât va rezulta o valoare de
rezistență mai mică. La o polarizare inversă, conform Fig. 4 va rezulta o valoare mare a rezistenței diodei. O
valoare mare a rezistenței diodei în ambele sensuri indică o diodă defectă (diodă întreruptă), iar o valoare mică
a rezistenței în ambele direcții indică o diodă defectă (diodă în scurtcircuit).

Altă metodă de testare a diodelor cu un trasator de curbe curent-tensiune este utilizată în situații speciale,
când se doreşte să se cunoască caracteristica curent-tensiune a diodei.

Pentru a verifica tranzistoarele bipolare putem proceda ca și în cazul diodelor, deoarece un tranzistor
este compus din două diode (dioda Baza-Emitor ți dioda Baza-Colector) conectate.

Partea experimentală.

I. Măsurarea valorii unei rezistențe single prin metoda directă cu multimetru (fig. 5)

1. Alegeți o rezistență de ordinul kOhmilor (1 ... 200 kΩ).

2. Conectați sondele de măsurare la bornele multimetrului digital

identificate pentru măsurarea rezistențelor.

3. Conectați multimetrul la rețeaua de alimentare.

4. Setați la multimetru regimul de măsurare a rezistențelor.

5. Setați la multimetru intervalul necesar de măsurări.

6. Asamblați circuitul din fig. 5 pe baza unei plăci BreadBoard.

Fig. 5

7. Măsurați valoarea rezistorului cu ajutorul multimetrului și înregistrați în tabel valoarea măsurată.

65
 Datele măsurate se includ în tabel după cum urmează:

Nr. R R, calculat R , R ,
măsurat, (marcarea
Ω %
Ohm rezistorului)
Ohm
1 R1, Ohm
2 R2, Ohm
3 R3, Ohm

8. Efectuați calculele măsurării indirecte a rezistenței pentru valorile măsurate și comparațile cu

valorile indicate pe rezistenț.

9. Determinați erorile absolute și relative, conform formulelor:

II. Eroarea absolută:

 m  mcalculat  mmasurat

mcalculat  mmasurat
m  *100%
III. Eroarea relativă:
mmasurat

Unde m – mărimea măsurată (rezistență).

IV. Masurarea rezistenței la conectarea în serie a rezistențelor.

1) Alegeți trei rezistențe de ordinul kOhmilor (1 ... 200 kΩ).

2) Măsurați valorile rezistențelor cu ajutorul multimetrului în regim de măsurat rezistența și înregistrați

valorile măsurate.

3) Asamblați circuitul din fig. 6 pe baza unei plăci BreadBoard

4) Setați tensiunea de la sursa de alimentare în intervalul 1 – 10 V.

Setați la multimetru regimul de măsurare a tensiunii

continue. Măsurați tensiunii continue U1, U2, U3, U4

5) Întrerupeți alimentarea circuitului. Întrerupeti

circuitul, conectați în circuit multimetrul (în regim de
măsurare a curentului) și măsurați valoarea curentului în
punctele A, B, C și D după reconectarea sursei de curent

Fig. 6 continuu.

Notă: La conectare în serie a trei rezistențe, curentul prin acestea trebuie să fie egal, iar tensiunea
totală reprezintă suma căderilor de tensiune pe rezistențele R1, R2, R3.

6) Repetați punctele 4) și 5) pentru minim 3 valori de tensiune.

V. Se completează un tabel conform celui de mai jos:

66
 Nr. U R1, R2, R3, U1, U2, U3, U4, IA, IB, IC, ID,
sursa de Ω Ω Ω mV mV mV mV mA mA mA mA
alimentare,
V
1
2
3
7) Efectuați calculele erorilor absolute și relative de măsurare:

Determinați valoarea curentului cu ajutorul legii lui Ohm (R=U/I).

Determinați eroarea absolută și relativă de măsurare a curentului (vezi expunerea de mai sus)

Calculați care trebuie să fie căderea de tensiune pe rezistențe și determinați eroarea absolută și relativă
de măsurare a căderii de tensiuni pe fiecare din rezistențe.

V. Masurarea rezistentei la conectarea în paralel a rezistențelor.

- Alegeți trei rezistențe de ordinul kOhmilor (1 ... 200 kΩ).

- Măsurați valorile rezistențelor cu

ajutorul multimetrului în regim de măsurat
rezistența și înregistrați valorile măsurate.

- Asamblați circuitul din Fig. 7 pe baza

unei plăci de testare BreadBoard

Fig. 7

- Setați tensiunea de la sursa de curent

continuu în intervalul 1 – 10 V.

- Setati la multimetru regimul de măsurare a tensiunii continue. Măsurați valorile tensiunii continue U 1,
U2, U3, U4.

- Întrerupeți alimentarea circuitului. Întrerupeti circuitul, conectați în circuit multimetrul (în regim de
măsurare a curentului) și măsurați valorile curentului I în punctele A, B, C și D după reconectarea sursei de
curent continuu.

Notă. La conectarea în paralel, de exemplu, a două rezistențe, valoarea căderii de tensiune pe acestea
trebuie să fie egală, iar curentul total reprezintă suma valorilor de curent prin rezistențele R 1 și R2.

- Completați datele măsurate în tabelul de forma:

Nr. U sursa de R1, R2, R3, U1, U2, U3, U4, IA, IB, IC, ID,
alimentare, V Ω Ω Ω mV mV mV mV mA mA mA mA
1
2
- Efectuați calculele erorilor absolute și relative de măsurare:

67
 1 1 1 1
  
R
- Calculați valoarea rezistenței totale, cunoscând valoarea fiecărei rezistențe: t
R1 R 2 R3

- Calculați valoarea curentului prin fiecare rezistență cu ajutorul legii lui Ohm (R=U/I).

- Determinați eroarea absolută și relativă de măsurare a curentului prin fiecare rezistor în parte.

VI. Determinarea polarității diodei.

Dioda semiconductoare - este un dispozitiv electronic format dintr-o joncţiune PN şi este prevăzută
cu 2 terminale numite Anod (+) şi Catod(-).

Simboluri grafice.

Dioda redresoare Dioda stabilizatoare

Alegeti o diodă. Setați multimetrul la regim de măsurare a diodei. Determinați cu ajutorul

multimetrului care este Anodul și care este Catodul prin măsurarea rezistenței la polarizare directă și indirectă.

Verificarea diodei semiconductoare

Pentru verificarea unei diode se măsoară rezistența electrică în ambele sensuri (tastele ohmmetrului se
conectează la terminalele diodei apoi fie se inversează tastele între ele fie se schimbă poziția terminalelor
diodei)
Dioda este în stare de funcționare dacă într-un sens ohmmetrul indică rezistență foarte mare (pe display
apare fie 0 (L.) fie 1.) iar în celălalt sens indică o anumită rezistență electrică (pe display apare un număr din
mai multe cifre).
Identificarea terminalelor diodei
Se conectează ohmmetrul la terminalele diodei în sensul în care acesta indică o anumită rezistență. În
această situație terminalul la care este conectată tasta (+) a ohmmetrului este anodul (+) diodei.

Identificarea terminalelor diodei semiconductoare în funcție de tipul capsulei

Pentru diodele în capsulă din plastic sau din sticlă terminalul spre care este inelul cilindric de culoare
albă sau neagră de pe capsulă este catodul (-) diodei.

68
 VII. DIODA LUMINISCENTĂ (LED - ul)
LED - urile sunt diode care la polarizare directă emit lumină.
Identificarea terminalelor și verificarea funcționării.
Pentru verificarea LED - ului utilizăm un multimetru digital și procedez astfel:

• Fixăm comutatorul pe poziția și apăsăm butonul până ce apare pe display în stânga

sus simbolul diodei redresoare;

• Cu tastele multimetrului măsurăm tensiunea la bornele LED - ului în ambele sensuri;
• Dacă LED - ul funcționează corect, multimetrul indică într-un sens 0 V iar în celălalt sens indică o
anumită valoare (e.g. 1,68 V).
Pentru identificarea terminalelor cu multimetrul LED - ul se conectează la bornele multimetrului în sensul
în care acesta indică tensiune. În această situație terminalul PLUS al LED - ului este conectat la borna PLUS a
multimetrului.

Parametrii electrici:
- curentul direct (IF), la diodele ce emit în vizibil max. 50mA, iar la cele în infraroşu 100mA
- tensiunea de deschidere (VF) este de la 1,6V (LED - roşu) până la 2,3V (LED - verde)
- tensiunea inversă (VR) - este cuprinsă între 3 şi 5VÎn orice circuit LED - ul trebuie montat în serie cu
un rezistor, calculul acestuia se face în funcţie de tipul LED - ului utilizat de valoarea curentului care dorim să
treacă prin LED şi de tensiunea de alimentare a circuitului în care se montează LED - ul.

R = (V-VF) / IF,

unde V – tensiunea de alimentare a circuitului;

VF – tensiunea de deschidere a LED-ului;

IF – curentul direct prin LED.

e.g. - pentru un LED roșu: V = 12 V, IF= 40 mA, R = 260 Ohmi;

pentru un LED verde: V=12 V, IF = 40 mA, R = 242 Ohmi.

Altă metodă de determinare a polarității bornelor LED-ului este în Anexa 6.

VIII. Identificarea terminalelor unui transistor bipolar prin măsurarea resiztenței electrice a
joncțiunilor

Luați de la cadrul didactic două tranzistoare de tip diferit. Pentru identificarea terminalelor tranzistorului
prin această metodă se parcurg 3 etape:

69
 • în prima etapă se identifică baza tranzistorului BP:

Fig. 8. Structura tranzistoarele bipolare exprimată prin diode

Din structura tranzistoarelor cu diode se observă că rezistenţele electrice între bază şi celelalte două
terminale ale tranzistorului trebuie să fie egale, într-un sens au valoare mică iar în sens opus au valoare
foarte mare. Prin cele două sensuri se înţelege modul de plasare a tastelor multimetrului faţă de terminalele
tranzistorului (într-un sens se plasează cu borna plus pe bază iar în celălalt sens se plasează cu borna minus pe
bază).

Se fixează comutatorul unui multimetru digital pe poziţia Ω (pentru măsurarea rezistenţei electrice).

Se plasează o tastă a multimetrului pe unul din terminalele tranzistorului iar cu cealaltă tastă se măsoară
rezistenţele electrice faţă de celelalte două terminale. Dacă rezistenţele electrice sunt aproximativ egale (într-
un sens rezistenţe mici iar în celălalt sens rezistenţe foarte mari) tasta multimetrului este plasată pe baza
tranzistorului.

Fig. 9 Identificarea bazei tranzistorului bipolar

• în a doua etapă identificați tipul unui tranzistor BP:

Se plasează o tastă a multimetrului pe bază şi cealaltă tastă pe unul din celelalte două terminale ale
tranzistorului în sensul în care multimetrul indică rezistenţă mică. Dacă pe bază este tasta COM (minus)
tranzistorul este de tip PNP. Dacă pe bază este tasta PLUS tranzistorul este de tip NPN.

Deoarece baza este în mijloc, se pune în mijloc litera corespunzătoare polarităţii care este pe bază (N
pentru MINUS şi P pentru PLUS) iar pe margini literele corespunzătoare celeilalte polarităţi (doi de P sau doi
de N) şi astfel se obţine configurarea existentă a tranzistorului PNP sau NPN.

70
 PNP NPN
E B C E B C

Fig. 10. Identificarea tipului de

tranzistor (PNP sau NPN)

• în a treia etapă se identifică Emitorul şi Colectorul tranzistorului:

Rezistenţa electrică dintre Bază şi Emitor este întotdeauna mai mare decât rezistenţa electrică dintre
Bază şi Colector.

Se plasează o tastă a multimetrului pe bază iar cu cealaltă tastă se măsoară şi se notează valoarea
rezistenţelor faţă de celelalte două terminale. Terminalul faţă de care rezistenţa este mai mare va fi Emitorul
tranzistorului iar celălalt Colectorul tranzistorului.

Rezistenţa BAZĂ-
EMITOR este mai mare decât
rezistenţa BAZĂ-
COLECTOR. De exemplu, la
tranzistorul model BC 547 de
B tip NPN, RBE = 5,32 Mohm,
E RBC = 5,15 Mohm, RBE ˃ RBC.
C B

Fig. 11. Identificarea emitorului și colectorului TB

Verificați rezultatele obținute pentru diode și tranzistoare bipolare cu datele pașapoartelor componentelor
electronice din Internet.

Datele măsurării le scrieți în raport.

71
 Lucrarea nr. 4

MĂSURAREA VALORII EFECTIVE, DE VÂRF ȘI MEDII A TENSIUNII ELECTRICE

Scopul lucrarii:
Determinarea valorii efective, medii și de vârf a tensiunii prin montarea diferitor scheme de testare.

Echipament: Multimetru (voltmetru) digital, Generator de curent alternativ. Rezistențe de sarcină.

Osciloscop, Sursă de curent continuu.

Breviar.
Definirea tensiunii electrice. Prin definiție, diferența de potențial electric (tensiunea electrică) dintre
două puncte ale unui câmp electric este mărimea fizică scalară egală cu raportul dintre lucrul mecanic efectuat
de câmp pentru a deplasa o sarcină de probă între cele două puncte și valoarea sarcinii de probă. În sistemul
internațional, unitatea de măsură pentru U este 1 V (Volt).
Potențialul unui punct dintr-un câmp electric se poate evalua sau exprima față de un potențial ales de
referință (de obicei se alege potențial = 0 al pământului).
Măsurarea tensiunii electrice se efectuează cu ajutorul (de exemplu) următoarelor aparate: multimetre
fig. 1, voltmetre fig. 2, testere fig. 3

Fig.1 – Model de multimetru portabil Fig.2 – Model de voltmetru Fig. 3 – Model de tester

Sunt aparate destinate măsurarii de tensiuni continue, alternative și în impulsuri, în gama largă de
frecvențe. Deși în prezent nu se mai produc ca aparate individuale, ci în variante de multimetre, destinate
măsurării mai multor mărimi (tensiuni, curenți, rezistenșe, inductanțe, capacități), studiul lor este important
prin aceea că tensiunile reprezintă o clasă de mărimi, care interesează în mod frecvent. Evoluția lor s-a bazat
pe creșterea performanțelor în electronică, cu consecințe în creșterea preciziilor, domeniilor de frecvențe și
vitezei de lucru.
Clasificări: – după modul prelucrării tensiunii măsurate: analogice sau numer
– după natura tensiunii măsurate: de c.c. sau de c.a.

Fig. 4 Schema de bază de măsurare a tensiunilor

Schema de bază de măsurare a tensiunilor cu un dispozitiv magnetoelectric

este dată în fig.4, în care: Ra este rezistența adițională; Rbm este rezistența
proprie a bobinei mobile a indicatorului; I - dispozitivul magnetoelectric.

72
 Unitatea de măsură a tensiunii electrice denumită astfel în cinstea lui Alessandro Volta (1745 - 1827)
este voltul.
Metode de măsurare. Scopul măsurării este obținerea experimentală a unei informații cantitative asupra
anumitor proprietăți ale unui obiect sau sistem și exprimarea ei sub o formă adecvată pentru utilizator.
Procesul de măsurare conține următoarele elemente principale: măsurandul, metoda de măsurare,
aparatul de măsurat și etalonul. În funcție de natura, precizia și scopul măsurării aceste elemente au o importanță
diferită și determină varietatea măsurărilor în general și a măsurărilor electrice în particular.
La metoda de măsurare prezența mărimii de referință (a etalonului), chiar dacă unori este mai puțin
evidentă, este indispensabilă. Se pot deosebi măsurări prin comparație simultană și măsurări prin comparație
succesivă.
Aparatul de măsurat – mărimea de ieșire depinde nu numai de mărimea de intrare dar și de alte mărimi
care influențează aparatul.
Măsurarea tensiunii continue. Tensiunea continuă este mărime, a cărui măsurare este necesară atât în
sisteme de transmitere a energiei electrice, cât și în cele de transmitere a informației pe suport electric.
Generatoare de tensiune de referință: în cazurile simple în care generatorul de tensiune de referință
trebuie să debiteze un curent neglijabil se pot folosi elemente normale sau circuite cu diode Zener, care
furnizează o tensiune de referință fixă.
În cazurile în care este necesar ca generatorul de tensiune de referință să debiteze un curent apreciabil
fără să-și modifice tensiunea de ieșire se recurge la stabilitoare de tensiune calibrate speciale.
Metoda compensării complete constă în măsurarea tensiunii continue printr-un procedeu de zero,
echilibrând tensiunea de măsurat Ux cu o tensiune cunoscută Ue egală cu Ux, obținută prin trecerea fie a unui
curent constant printr-un rezistor variabil, fie a unui curent variabil printr-un rezistor constant.
Metoda compensării incomplete (voltmetre diferențiale): metoda compensării incomplete pentru
măsurarea tensiunii continue este o metodă diferențială, constând în măsurarea cu un voltmetru indicator a
diferenței dintre tensiunea necunoscută și o tensiune de compensare reglabilă, cunoscută rezultă că tensiunea
de măsurat este egală cu tensiunea de compensare + tensiunea măsurată cu voltmetrul indicator.
Măsurarea curentului continuu: măsurarea directă a curentului continuu se efectuează cu ajutorul
ampermetrelor magnetoelectrice și electrodinamice. Măsurarea indirectă se efectuează fie cu ajutorul
șunturilor, fie prin intermediul convertoarelor magnetice de c.c.
Măsurarea tensiunii alternative. Tensiunea alternativă se măsoară cu precizie mare la frecvențe între
10 Hz și 10 kHz. Din punct de vedere al comportării globale, un semnal alternativ în regim staționar poate fi
caracterizat prin valoare efectivă, valoare medie și valoare de vârf.
Valoarea efectivă (Root Mean Squared) a unei tensiuni alternative este egală cu valoarea unei tensiuni
continue, care ar dezvolta o putere medie egală în aceeași rezistență.
Valoarea medie (mean) a unei tensiuni alternative este valoarea medie în timp a modulului tensiunii.
Valoarea de vârf a unei tensiuni alternative este valoarea extremă UV+ sau UV- a semnalului.
Măsurarea tensiunii alternative prin comparare – cea mai precisă măsurare prin comparare cu
mărimea continuă corespunzatoare observând egalitatea efectelor termice, electrodinamice sau altele asupra
unui element sensibil la aceste efecte. Metoda se numește comparare c.a.-c.c., elementul sensibil se numește
element de transfer c.a-c.c., iar aparatul bazat pe aceasta metodă este un comparator c.a-c.c.
Masurarea tensiunii alternative prin conversiune c.a.-c.c: în practică măsurarea prin comparare c.a.-
c.c. se folosește numai la calibrarea aparatelor și în măsurări speciale, de mare precizie. Măsurarea tensiunii
alternative se face prin conversiune c.a-c.c. cu ajutorul unui convertor c.a.-c.c., care furnizează la ieșire o
tensiune continuă egală sau proporțională cu valoarea efectivă, valoarea medie sau valoarea de vârf a tensiunii
alternative de intrare.

73
 Exemple de măsurări. În cadrul măsurarilor electrice, măsurarea tensiunii are cea mai mare pondere,
datorită faptului, că în acest caz nu se modifică structura constructivă a circuitului electric. Măsurarea tensiunii
electrice se efectuează cu metode directe, însa sunt posibile și metode indirecte de măsurare. În toate măsurările
de tensiune se urmărește ca prin introducerea mijlocului de măsurare - în paralel între două puncte din circuit
(fig. 5) - să nu se perturbe funcționarea acestuia.

Fig. 5 Schema de masurare a tensiunii

Considerând o sursă de tensiune E, cu rezistența interioară ri1, eroarea suplimentară ce apare ca urmăre
a introducerii voltmetrului în schema de măsurare, este:

(1)
de unde rezultă, că pentru a avea erori minime este necesar ca Rv>>ri.
În circuitele de curent continuu și alternativ, unde nu sunt necesare precizii prea mari, pentru măsurarea
tensiunii se utilizează aparatele cu citire directă. Astfel, în circuitele de curent continuu se folosesc voltmetre
construite pe baza dispozitivului magnetoelectric, măsurarea tensiunii facându-se prin intermediul curentului
ce parcurge bobina instrumentului. Într-adevar, dacă I este curentul ce parcurge bobina și R0 rezistența sa
interioară, căderea de tensiune de la bornele instrumentului va fi U=IRo, iar deviația permanentă

(2)
Pentru măsurarea tensiunilor alternative de frecvențe mai ridicate se folosesc:
 voltmetre electronice de valori efective;
 voltmetre electronice cu diode în clasa B (de valori medii);
 voltmetre electronice cu diode în clasa C (de vârf).

Voltmetrele electronice de valori efective - permit măsurarea directă a valorii efective a tensiunii pe
baza definiției termice a valorii efective sau a relației: Voltmetrele electronice bazate pe definiția termică a
valorii efective au în structura (componența) lor dispozitive de măsurare a
temperaturi cu unele rezistoare din schema de măsurare, ca urmare a puterii
disipate de către acestea, proporțională cu valoarea efectivă a tensiunii
necunoscute. Cele bazate pe relația de definiție a valorii efective au în
componența lor dispozitive de ridicare la pătrat, mediere și extragerea rădacinii
patrate. Voltmetrele electronice de valori efective sunt aparate complexe,
utilizarea lor practica fiind redusă numai pentru unele aplicații speciale.

Fig. 6. Voltmetru electronic

cu diodă în clasa B

(3)

74
 Voltmetrele electronice cu diode în clasa B (de valori medii) se caracterizează prin schema funcțională
din figura 6 precum și prin aceea, că dioda conduce o jumătate de perioadă dintr-un semnal sinusoidal (numai
semialternanța pozitivă). Indicația acestor voltmetre este proporțională cu valoarea medie și ele sunt etalonate
direct în valori efective pentru forme de undă sinusoidale, conform relației:

(4)
Măsurarea altor forme de undă nesinusoidale sau cu un conținut bogat în armonici cu faze diferite,
conduce la apariția unor erori suplimentare.
Voltmetrele electronice cu diode în clasa C (de vârf) sunt caracterizate prin aceea, că dioda conduce mai
puțin decât o jumatate de perioadă a unui semnal sinusoidal ca urmare a încărcării condensatorului la valoarea
de vârf a tensiunii de intrare. Schema de principiu a unui voltmetru cu dioda în clasa C este prezentată în figura
7, împreună cu diagramele de tensiuni.

Fig. 7 Schema de principiu a

voltmetrului cu dioda în clasa C.

Pentru a explica principiul de funcționare al voltmetrelor cu diode în clasa C se presupune că dioda D

este ideală și condensatorul C are condiții inițiale nule; dacă la intrare se aplică o tensiune sinusoidală, pentru
semialternanța pozitivă, dioda D este direct polarizată, permițând încărcarea condensatorului cu polaritatea din
figura 7a, și deci, tensiunea la bornele condensatorului va urmări tensiunea de intrare. La un moment dat, după
ce tensiunea de intrare a atins valoarea de vârf (punctul A din figura 7b), dioda devine invers polarizată,
deoarece tensiunea de la bornele condensatorului este mai mare decât tensiunea aplicată la intrare; în aceste
condiții, condensatorul începe să se descarce după o exponentă pe rezistența Rv a voltmetrului. Descărcarea
are loc până în momentul, în care tensiunea de la intrare devine mai mare decât tensiunea de la bornele
condensatorului (punctul B din diagrama de tensiuni); din acest moment, dioda se redeschide și permite
reîncarcarea condensatorului la valoarea de vârf a tensiunii (porțiunea BC), după care procesul se repetă.
Dacă se alege constanta de timp a circuitului CRv>>To, unde To=1/fo este perioada semnalului aplicat
la intrare, durata de deschidere a diodei va fi foarte mică și deci tensiunea la bornele condensatorului se menține
aproximativ constantă, egală cu valoarea de vârf a tensiunii aplicate la intrare, de unde provine și denumirea
de voltmetru de vârf.
Pentru o tensiune sinusoidală se poate scrie: Um = 2Uef - relație pe baza căreia se etalonează
voltmetrul. În cazul măsurării altor forme de undă, diferite de cea sinusoidală, apar erori de măsurare, ce depind
de amplitudinea și faza armonicelor, deoarece nu mai este valabilă relația de etalonare a scării. La toate tipurile
de voltmetre prezentate, pentru extinderea domeniului de măsurare se folosesc amplificatoare de măsurare -
pentru măsurarea unor tensiuni mici și divizoare de tensiune (atenuatoare) - pentru măsurarea unor tensiuni
mari.
Voltmetre electronice analogice. In prezent voltmetrele electronice analogice (cu ac indicator) nu se
mai confecționează, locul lor fiid aproape integral înlocuit de către voltmetrele numerice, însă acestea se găsesc
înca în numar mare atât în tehnica de laborator cât și instrumentația industrială.

75
 Caracteristici de bază ale voltmetrelor electronice. Voltmetrele electronice au senibilitate mul mai
mare decât voltmetrele electromecanice dar sunt mai complicate și mai vulnerabile la perturbații
electromagnetice. În literatura de profil găsim clasificarea caracteristicilor lor: de intrare, de transfer, de
ieșire și generale.
Voltmetre electronice de c.c. Voltmetrele electronice de curent continuu constituiau până-n anii 1970
din tipuri cu punte cu triode sau cu tranzistoare cu efect de câmp. Ambele variante oferă o rezistență de intrare
suficient de bună, ce necesită reglaj de zero și au sensibilitatea redusă; de aceea au fost înlocuite complet în
favoarea celor cu amplificatoare operaționale integrate. Acestea asigură o rezistență la fel de bună și în plus au
o sensibilitate mult mai mare, cum și o precizie mai bună.
Cuplul produs în dispozitiv este proporțional cu curentul, care trece prin bobina mobilă, deci, prin legea
lui Ohm, și cu tensiunea de la bornele montajului. De aceea scala aparatului poate fi etalonată direct în unități
de tensiune și este este uniformă:

(5)

Determinarea rezistenței adițonale se poate face cunoscând sensibilitatea în curent a dispozitivului (e.g.
50 mA) și alegând limita domeniului de tensiune U în care să se facă măsurarea:

(6)
Pentru un voltmetru cu mai multe domenii de măsurare se conectează
mai multe rezistențe adiționale (relația de mai sus), calculate corespunzător
domeniului deservit selectat cu un comutator K1.

Fig. 8
Principalul dezavantaj al acestui tip de voltmetru este rezistența sa mică de intrare iar clasa de precizie
maximă nu depășește 1%.

Voltmetre de curent alternativ. Un voltmetru de c.a. este format din două părți distincte:
 partea de detecție, care transformă semnalul alternativ de măsurat într-un semnal continuu proporțional;
 partea de măsură în c.c.
După tipul detecției, voltmetrele de c.a. se pot clasifica în voltmetre:
 de valori efective (Vef);
 de valori medii (Vmed);
 de valori de vârf (Vmax).
Între valorile efectiva, medie și de vârf ale unui semnal periodic cu variație sinusoidală subzistă
relațiile de legătura prin formulele (8-12):

76
 Factorul de formă este (pentru tensiune sinusoidală)
Valoarea vârf – la - vârf a unui semnal sinusoidal este:

Fig. 9-a Fig. 9-b

Voltmetre de valori medii. Aceste voltmetre se etalonează în valori efective, pe baza relației de legătură
dintre valoarea medie și cea efectivă în regim sinusoidal. Voltmetrele de valori medii sunt mai simple și mai
ieftine decât cele de valori efective. Semnalul sinusoidal se aplică unui amplificator (figura 9a) cu amplificare
și impedanța de intrare ridicate, este apoi atenuat, corespunzător scărilor VE. Tensiunea alternativă este
redresată de puntea cu diode, curentul variază în instrument ca în figura 9b. Deplasarea indicatorului se produce
sub acțiunea unui cuplu mediu proporțional cu valoarea medie a curentului redresat. Circuitul folosit este de
fapt un convertor tensiune-curent cu redresare dublă alternantă.
Etalonarea se face în valori efective, pe baza relației dintre valoarea medie și cea efectivă la redresarea
dublă alternantă:

Voltmetre de valori de vârf sunt voltmetre universale (de c.c. și c.a.), funcționând după principiul
măsurării valorii de vârf.

Fig. 10
unde: ACR- atenuator calibrat rezistiv; ACC – amplificator de c.c.; I – instrument indicator.
Tensiunile continue se măsoară cu voltmetrul de c.c., constituit din ACR, ACC, I. Tensiunea c.a. se convertește
într-o tensiune continuă de valoare proporțională cu detectorul de vârf DV, apoi este măsurată cu voltmetrul
de c.c. DV poate fi realizat sub forma de sondă, ceea ce constituie un avantaj al acestui tip de voltmetru.
Detectorul de vârf poate fi: – serie; – paralel;

77
 Fig.11 – Detector vârf - vârf
Ultima variantă prezintă avantajul eliminării erorilor
datorate unor semnale nesimetrice. Schema unui detector vârf – la
– vârf dublor de tensiune este prezent în Figura 11. Condensatorul
C1 se încarcă la valoarea de vârf a semialternanței negative. În
semiperioada pozitivă sarcina lui C1 este transferată
condensatorului C2, caruia i se aplică adițional tensiunea de vârf a
semialternanței pozitive, deci se va încărca la valoarea vârf – la – vârf a tensiunii sinusoidale de intrare. C1 si
C2 trebuie să fie de valori suficient de mari, pentru ca tensiunea la bornele lor să se mențină constantă în
decursul unei perioade.
Avantajul voltmetrelor de vârf îl constituie capul de probă, care permite măsurarea tensiunilor acolo unde
apar, prin conductorul de legătura cu aparatul circulând c.c. Acest mod de măsurare este indicat în special la
frecvențe mari.
Voltmetre de valori efective. Valoarea medie patratică sau valoarea efectivă (în engleza rms – root
mean square)

(15)

se definește ca acea valoare a tensiunii alternative, care are același efect termic ca o tensiune continuă dată, e.g.
10 V c.c. dau același efect termic într-o rezistență ca și o tensiune alternativă de 14,14 V. Deci se poate scrie:

sau:

(16)
Dintre tensiunile definite, cea efectivă este, de departe, cea mai importantă formă, întrucât este
singura, care oferă o legatură directă între efectele tensiunilor alternative și continue, indiferent de
forma de undă.
Voltmetrele de valori efective pot fi:
 voltmetre cu termocuplu;
 voltmetre de valori efective cu scheme speciale, folosind detector patratic.

Fig.12

Schemele, folosind detecția patratica, se aseamănă cu cea din fig. 12

Ca detector patratic poate fi folosită dioda semiconductoare, care are caracteristica cu neliniaritate de
ordinul doi la valori mici ale tensiunii de intrare (Fig. 13).
Fig. 13. Caracteristica cu neliniaritatea de ordinul 2
O altă posibilitate de obținere a unui voltmetru de valori efective o
constituie combinarea unei detecții de vârf cu o detecție de valori medii (Fig.
14), dupa o relație de forma (17):

78
 Relația este valabilă pentru orice formă de undă. Coeficienții se determină pentru o anumită formă
de undă, în general cea sinusoidală.

Fig.14.

Când forma de undă nu este sinusoidală aparatul nu va indica valoarea medie patratică adevarată a
tensiunii măsurate, ci o valoare datorată valorii medii a formei de undă respective. La voltmetrele, a căror scară
este calibrată pentru o formă de unda specificată, indicația este corectă doar pentru acea formă, în alte situații
indicația este mai mică.
Voltmetre și multimetre numerice - sunt aparate, care afișeaza rezultatul măsurării direct sub forma
numerică. și sunt destinate măsurării tensiunilor continue.
Multimetrele numerice sunt variante multifuncționale, care mai pot măsura în plus tensiuni alternative,
curenți continui și alternativi, rezistențe. Toate aceste mărimi sunt convertite în prealabil într-o tensiune
continuă, de valoare proporțională, care este apoi măsurată cu partea de voltmetru numeric a multimetrului.
Avantaje ale folosirii voltmetrelor numerice:
 precizie foarte bună (0,001 în c.c și 0,1 în c.a.);
 rezoluție ridicată (de ordinul nV);
 frecvența mare de repetiție a măsurătorilor (zeci, sute/sec);
 impedanțe de intrare de ordinul GW.
În plus au avantajele aparatelor numerice:
 posibilitatea transmiterii cu ușurință la distanță a rezultatului;
 o bună imunitate la perturbații.
Fig.15
Schema bloc simplificată a unui voltmetru numeric este prezentată în Fig. 15.
Elementul principal îl constituie circuitul convertor analog - numeric CAN. Acestă realizează conversia
sub forma numerică a tensiunii de măsurat Ux, rezultatul fiind afișat în cod binar – zecimal (BCD) pe
dispozitivul de afișare DA.
DC este dispozitivul de comandă, având rolul de a iniția, la momente bine determinate, operația de
conversie și de a relua în mod automat măsurătoarea.
Diferitele tipuri de voltmetre numerice diferă prin tipul de CAN utilizat. Cele mai întâlnite variante de
CAN sunt:
o cu comparare:
o cu tensiunea de comparat:
o cu trepte egale;
 cu trepte inegale;
 cu urmărire;
 cu aproximare succesivă;
 cu conversie tensiune – timp:
o cu integrarea tensiunii de referință;
o cu dubla integrare;

79
 o cu conversie tensiune-frecvență;
o cu modulație D a impulsurilor;
o combinații ale celor de mai sus.
Cele mai utilizate, prin avantajele oferite, sunt cele cu comparare și cu dublă integrare.
Pentru aprecierea preciziei de conversie, trebuie de avut în vedere, ca tensiunea de măsurat este
discretizată într-un număr de trepte elementare, ușor numărabile. Treapta trebuie să corespundă unei tensiuni
de valoare bine precizată. Ea reprezintă cea mai mică valoare diferită de zero, indicată de aparat. De asemenea,
două indicații adiacente diferă între ele tot prin această treaptă elementară. Ea reprezintă, ceea ce se denumește
rezoluția voltmetrului numeric. Ca parametru, ea este specificată:
o prin valori absolute de tensiune;
o prin numărul de cifre zecimale ale afisajului, cu terminologia 3½, 4½, etc. digiți, cu
semnificația: 3½ corespunde unei indicații maxime 1999, 4½ la 19999, etc.
Se exemplifică cu schema bloc a unui voltmetru numeric cu comparație cu aproximații succesive (Fig.
16), caracterizat printr-o precizie ridicată, fiind unul din tipurile cele mai răspândite.

Fig. 16. Bloc schema voltmetrului numeric cu comparație cu aproximare succesivă

La intrarea comparatorului se aplică tensiunea de măsurat și o tensiune de referință variabilă, care se

obține ca tensiune de ieșire a unui convertor numeric – analogic. Ea este comandată de un bloc logic de control,
care sesizează indicațiile comparatorului și urmărește egalizarea celor două tensiuni de la intrarea
comparatorului. Această egalizare se face prin aproximații succesive, adică prin varierea în trepte a tensiunii
de referință, începând cu rangul cel mai semnificativ al CNA și continuând cu rangurile imediat inferioare.
Caracteristicile voltmetrelor numerice.
Precizia – nu poate fi caracterizată printr-un singur indice de clasă, similar cu cel de la voltmetrele
analogice. Unele erori sunt independente de valoarea măsurată, iar altele depind de aceasta. Se introduce un
indice global de caracterizare a erorii:

unde: εd [%] - eroarea constantă maximă raportată la limita superioară a domeniului de măsurare,
εx [%] - eroarea raportată la valoarea măsurată,
DSMin – digit de semnificație minimă (engl. LSB – Least Significant Bit) este cea mai mică
variație a mărimii analogice de intrare, care produce la mărimea numerică de ieșire o variație de
un bit. El desemnează eroarea de cuantificare.
Sensibilitatea voltmetrului pe o anumită scară este egală cu jumatate din valoarea rezoluției și reprezintă
limita de incertitudine asupra valorii adevărate a mărimii măsurate, aparatul fiind insensibil la variațiile în
interiorul acestei limite.
Viteza de măsurare – este raportul dintre numărul de ordine numerice m afișate și timpul de măsurare
sau de decizie (Td):

80
 Viteza de măsurare este limitată superior de viteza de comutație a elementelor schemei și inferior de
viteza de variație a mărimii măsurate.
Rejecția zgomotului serie (de mod normal - engl. NMR – Normal Mode Rejection). Aceste zgomote
sunt reprezentate de semnalele parazite, care apar în serie cu semnalul de măsurat. De obicei, ele provin din
brumul de rețea, dar pot fi și de altă natură, având o frecvență oarecare. Metodele de rejecție sunt în funcție de
tipul de conversie adoptată, e.g. mediere prin integrare la VN cu integrare, și dacă intervalul de integrare este
multiplu al perioadei tensiunii de rețea, brumul se atenuează complet. Atenuarea zgomotelor de alte frecvențe
se exprimă în dB față de nivelul corespunzator al unei tensiuni continue egală cu amplitudinea zgomotului.
Rejectia zgomotului de mod comun (- engl. CMR – Common Mode Rejection). Acest tip de zgomot
este dat de semnalele parazite, care apar între ambele borne de intrare și masa și se manifestă în cazul
măsurărilor flotante – când nici una din bornele de intrare nu este pusă la masă (e.g. ieșirile unui etaj diferențial,
ieșirile unei punți).
Numărul de domenii – asigura măsurari de la mV la sute de V.
Rezoluția, dată de numărul de digiți ai afisajului.
Tipul de afisaj – elemente cu LED – uri, cristale lichide.
Impedanța de intrare – de ordinul 106…109 W.
Gradul de automatizare:
 schimbarea automată a scării;
 recalibrarea automată;
 indicarea depășirii de domeniu.
Stabilitatea – se referă la variația etalonării în funcție de temperatură.

Ca rezumat succint al breviarului valorile de vârf, medie, medie absolută (redresare monoalternanţă –
RMA şi dublă alternanţă - RDA) şi efectivă, pentru semnalele periodice uzuale de o amplitudine A, sunt
prezentate în tabelul 1.

Definim următorii coeficienti:

• coeficientul de formă (numit şi factor de formă FF) kF = U ef / Uma
• coeficientul de vârf (numit şi factor de creastă FC): kV = UV /Uef.
Valorile acestora pentru semnalele simetrice de forme frecvent folosite se pot calcula pe baza tabelului
1 şi sunt date în tabelul 2. Acest tabel permite determinarea unei valori pe baza oricărei alte valori, dar pot fi
folosite exclusiv când cunoaștem exact forma de undă!

81
 Semnal kF
RDA RMA kV
sinusoidal 1 .11 2.22 1.41
dreptunghiular simetric 1 2 1
triunghiular simetric 2 / √3 4 / √3 3
Tabelul 2

Mersul lucrării:
I. Măsurarea tensiunii efective pentru semnal sinusoidal. Cu generatorul de semnal generăm o tensiune
sinusoidală cu amplitudinea U (dictate de cadrul didactic) şi f = 1kHz. Amplitudinea semnalului se reglează
de la generator, și se aplică canalului 1 (CH1) al osciloscopului cu un coeficient de deflexie pe verticală, Cy
ales arbitrar cu scopul maximizării dimensiunii verticale a semnalului. Coeficientul de deflexie pe orizontală
se alege de ex. Cx=500µs/div.
- Determinăm câte diviziuni N y ocupă amplitudinea semnalului.
- Măsurăm semnalul cu ajutorul milivoltmetrului analogic de curent alternativ (Uva).
- Măsurăm tensiunea efectivă (în volţi) a semnalului cu ajutorul multimetrului digital (Umd), setat
pe modul voltmetru (butonul ACV).
- Măsurăm cu osciloscopul tensiunea efectivă (Uc.rms) şi valoarea vârf-vârf (Upk-pk). Selectarea
meniului se asigură prin butoanele: MEASURE SOURCE=CH1 TYPE=Cyc RMS respectiv Pk-Pk.
- Determinăm relaţia între amplitudine şi valoarea vârf-vîrf.
- Calculăm tensiunea efectivă pentru semnalul dat (Uef.calc) pe baza valorii amplitudinii setate
iniţial U.
- Calculăm erorile relative ale indicaţiei tensiunii efective pentru valorile măsurate cu cele trei
mijloace de măsură utilizate în raport cu valoarea calculată (Uef.calc):
ε =(|Umăs – Uef.calc| / Uef.calc ) •100%
II. Măsurarea tensiunii efective pentru semnale triunghiular şi dreptunghiular. Repetăm măsurătorile
şi calculele de la pct. 1 pentru un semnal triunghiular simetric cu amplitudinea Utr precum şi pentru un semnal
dreptunghiular cu amplitudinea Udr (cu factorul de umplere η=50% și f =1kHz). Calculăm valoarea efectivă în
funcție de amplitudine și datele tabelului I,II. Analizăm și concludem la care aparate erorile sînt mai mari față
de cele pentru semnal sinusoidal.
III. Măsurarea nivelului tensiunii efective (în dB). Generăm cu generatorul un semnal sinusoidal, cu
amplitudinea U şi f = 1kHz. Stabilim coeficientul de deflexie la valoarea la care semnalul ocupă cât mai mult
din ecran şi se reglează amplitudinea de la generator până la valoarea cerută. Măsurăm nivelul semnalului în
dB şi în dBm, folosind milivoltmetrul analogic (Uva [dB], şi Uva [dBm]) şi multimetrul digital (Umd [dB] şi Umd
[dBm]).
Notă: În cazul multimetrului digital, afişajul secundar în dBm se activează în modul ACV cu tasta
SHIFT dBm:
- pentru măsurarea valorilor în decibeli (dB) se va selecta rezistenţa de referinţă de 1kΩ, iar
pentru cea a valorilor în dBm se va selecta rezistenţa de 600Ω.
Modificarea valorilor rezistenţelor: SHIFT SET →Ω →valoare 600Ω, 1kΩ,cu săgeţile → SET.
Citto! Indiferent de valoarea selectată, sub afişaj apare aceeaşi indicaţie luminoasă „dBm”. Prin
urmare, doar verificând rezistenţa de referinţă putem şti ce valoare indică aparatul. Observăm deci avantajul
aparatului analogic, pentru care se desenează uşor câte o scară pentru fiecare indicaţie dorită!
- Calculăm valoarea teoretică pentru tensiunea efectivă în V, pe baza amplitudinii specificate,
apoi se transformă în dB, dBm (Ucalc[dB], Ucalc[dBm]).
Notă: se ţine cont de tensiunea de referinţă pentru fiecare nivel în parte.

82
 IV. Măsurarea unui semnal sinusoidal redresat monoalternanţă
a) Se realizează pe machetă redresorul monoalternanţă din fig de mai jos. Rezistenţa nu face parte din
redresor, ea este o rezistenţă de sarcină (în acest fel, circuitul nu funcţionează în gol, care ar fi o situatie ne-
întîlnită în practică).

D Schema redresorului
monoalternanţă;
Se generează cu generatorul de semnal o
Ui R=10kΩ Uo
tensiune sinusoidală avînd amplitudinea de
5V, frecvenţa 1kHz, fără componentă
continuă, care se aplică la intrarea
redresorului. Se verifică CH1/2
Menu -> Coupling->DC, pentru ambele
canale.
Se vizualizează simultan semnalul de la intrarea circuitului pe CH1 şi de la ieşirea circuitului pe CH2
folosind osciloscopul cu ambii coeficienţi de deflexie pe verticală C y=5V/div. Se memorizează cele 2 semnale
trecându-le ulterior pe acelaşi grafic. Se măsoară componenta continuă a semnalului de ieşire (U o ) cu
voltmetrul de curent continuu din multimetrul numeric (tasta DCV) (Uccmono).
Citto. Dioda reală va introduce o cădere de tensiune de aproximativ 0.6V, ceea ce face ca semnalul
obţinut pe ecran să difere puţin de semnalul redresat monoalternanţă ideal.

-Se calculează teoretic componenta continuă a semnalului (Utccmono).

V. Măsurători pentru detectorul de vârf serie/derivaţie

F F Fig.a: detector de vîrf serie

D Fig. b: detector de vîrf derivaţie
Ui R=100K Uo Ui R=100K D Uo Un circuit detector de vârf are rolul de a
permite măsurarea valorii de vârf a tensiunii
aplicate la intrare.
a) Se aplică la intrarea circuitului din figura a un semnal sinusoidal de amplitudine (valoare de vârf) 5V şi
frecvenţă 10kHz, fără componentă continuă.

b) Se vizualizeze simultan pe 2 canale ale osciloscopului (ambele C y = 5V/div) tensiunile Ui şi Uo de la

intrarea şi ieşirea circuitului. Se verifică că cele 2 nivele de zero să fie la centrul ecranului. În acest fel,
se compara uşor componentele continue ale celor 2 semnale. CX se va seta astfel ca să se observe 2-3
perioade pe ecran.
c) Se conectează la ieşire (Uo) multimetrul numeric setat pe modul de voltmetru de curent continuu
(butonul DCV). Vedeți ce valoare măsoară voltmetrul. Comparaţi cu valoarea de vârf a tensiunii de la
intrare. Notați diferența și concludeți de ce circuitul se numeşte detector de vârf.
Indicaţie: se va ţine, în continuare, cont de căderea de tensiune de pe diodă.
a)Verificați funcţionarea detectorului de vârf serie în prezenţa unei componente continue: se adaugă de
la generator, o componentă continuă (OFFSET) de 2V peste semnalul alternativ de amplitudine 5V
(nemodificată). Observați valoarea indicate de voltmetrul de c.c. și modificarea imaginii.
b) Repetați măsurările de la p. a) pe circuitul din fig. 3b (detector de vârf paralel) folosind acelaşi semnal
ca la p. a), amplitudine 5V, componentă continuă nulă. Pe baza imaginii de la ieşire, de ce circuitul paralel se
numeşte atât detector de vârf, cât şi „circuit de axare” (în cazul nostru pe axa Ox).

83
 Lucrarea nr. 5

EXTINDEREA INTERVALELOR DE MĂSURARE A VOLTMETRULUI.

Obiective:

 Familiarizarea cu metode de extindere a intervalului de măsurare la curent continuu și curent alternativ.

 Dezvoltarea abilităților de citire și asamblare a circuitelor electronice.

 Familiarizarea cu multimetru în regim de măsurare a capacităților sau cu RLC-metru.

Instrumentar necesar: Multimetru digital, sursa de curent continuu, sursa de curent alternativ sau
generator de semnale sinusoidale periodice, rezistențe, condensatoare.

Breviar.

Pentru măsurarea curenţilor şi tensiunilor până la valori 10 -6 – 10-4 se folosesc galvanometrele de c.c.
Valori mai mari se măsoară cu ampermetre şi voltmetre, care acoperă gama de valori până la curenţi de ordinul
50-100A şi tensiuni de 600-750V. Pentru valori mai mari decât acestea, se utilizează ampermetre asociate cu
şunturi, respectiv voltmetre asociate cu rezistenţe adiţionale, divizoare de tensiune etc. Aceste aparate sunt
utilizate numai în c.c.

Șuntul (vezi în Fig 1) este un rezistor de valoare mică, care are rolul de
a prelua o parte din curentul de măsurat. El se folosește atunci, când
valoarea maximă a curentului de măsurat depășește intervalul de
măsurare al următorului element din lanțul de măsurare. In fig. dată se
prezintă un dispozitiv magnetoelectric cu șunt simplu. În general șuntul
are rezistență mică și se confecționează cu patru borne. Bornele notate
cu a sunt borne de curent, iar cele notate cu b sunt borne de tensiune. În

Fig. 1

acest fel rezistențele de contact ce apar la întroducerea șuntului în circuitul de curent (rezistențele legăturilor la
bornele a) sunt scoase în afara circuitului de măsură. Rezistențele de contact de la borna b sunt în serie cu
rezistența Ra a cărei valoare este de obicei mult mai mare decât rs și deci valoarea rezistenței de contact la
aceste borne poate fi neglijată.

Scriind căderile de tensiune pe cele doua rezistențe se obține: Ia×Ra = Is×rs = (I-IA) ×Rs
(1)

Pe seama relației date se poate calcula raportul de șuntare:

(2)

în cele mai multe cazuri, datele de proiectare a șuntului sunt n si Ra. Din ultima relație se poate
calcula valoarea șuntului: (3)

84
 In practica șuntul este caracterizat de valoarea nominală a curentului admis și de căderea de tensiune pe
șunt la valoarea nominală a curentului. Cele mai multe șunturi se construiesc în așa fel încât la curentul nominal
să se realizeze o cădere de tensiune de 75 mV. Plaja în care se găsesc valorile nominale ale șunturilor este de
la miliamperi la sute, chiar mii de amperi. Chiar dacă rs << Ra, curentul mare, care trece prin șunt determină o
valoare mare a puterii disipate și prin urmare o încalzire a șuntului. Pentru a micșora influența temperaturii
asupra rezistenței șuntului, șuntul se construiește din material, ce au un coeficient de variație cu temperatura a
rezistivității mic, cum este manganinul. De cele mai multe ori rezistorul Ra este confecționat din cupru și are
o valoare a rezistenței, care depinde de temperatură. Dependența de temperatură a raportului de șuntare se
exprimă prin relația:

(4)

unde: - r , R sunt valorile rezistențelor la temperatura de referință (20°C);

S0 a0

- α, β sunt coeficienții de variație cu temperatura a lui rs și Ra;

- θ1, θ2 sunt temperaturile de echilibru ale șuntului și rezistorului Ra.

Daca rs este confecționat din manganin, atunci α este neglijabil și rezultă o expresie mai simplă pentru
eroarea relativă procentuală raportului de șuntare cauzatî de temperatură:

(5)
-3
De exemplu, dacă rezistorul este confecționat din cupru (β=4×10 ) și se încălzește cu 10°C peste
temperatura de referință, eroarea relativă a raportului de șuntare este de 4%, eroare care nu poate fi neglijată.
Reducerea dependenței de temperatură a raportului de șuntare
se realizează prin inserierea la rezistența Ra a unei rezistențe
R din manganină, practic independentă de temperatură (vezi
1
fig. 2 alăturată).

Fig. 2

Eroarea relativă a raportului de șuntare față de temperatura de

referință devine:

(6)

Cu cât R este mai mare, cu atât eroarea relativă este mai mică. Dezavantajul compensării este acela, că
1
conduce la creșterea valorii șuntului și concomitent a puterii disipate.

(7)

85
 In practică, la ampermetrele magnetoelectrice în serie cu bobina din cupru a dispozitivului se conectează
un termistor NTC și un rezistor din manganin. Nu se renunță întru totul la rezistența invariabilă cu temperatura,
deoarece rezistența termistorului degradează în timp.

Circuite pentru extinderea domeniului de măsurare. Un aparat de măsurare se caracterizează din

punct de vedere al utilizării sale în circuit prin curentul maxim admisibil sau curentul nominal I şi prin valoarea
n
rezistenţei sale interne r . Pe baza acestor date rezultă tensiunea nominală la bornele aparatului:
i

U =rI . (8)
n i n

Aparatele cu rezistenţă internă mică (ohmi, zeci de ohmi) se utilizează ca ampermetre şi se introduc în
serie în circuitul în care se măsoară curentul. Aparatele cu rezistenţă internă mare (mii de ohmi) se utilizează
ca voltmetre şi se conectează în paralel la bornele la care se măsoară tensiunea. Astfel, dacă curentul de măsurat
depăşeşte valoarea In sau tensiunea de măsurat depăşeşte valoarea Un , se pune problema extinderii
posibilităţilor de măsurare ale aparatului utilizat ca ampermetru sau ca voltmetru.

Extinderea domeniului de măsurare al voltmetrelor. Extinderea domeniului de măsurare al

voltmetrelor se realizează prin conectarea în serie cu aparatul a unor rezistenţe adiţionale, care preiau o parte
din tensiunea necesară a fi măsurată.

In , ri Ra

Rezistența adițională este o rezistență de valoare mare, care se montează

în serie cu mijlocul de măsură, și pe care cade o parte din tensiunea de
măsurat.

Fig. 3 Schema voltmetrului cu domeniu de măsurare extins.

Observăm, că atât prin instrumentul de măsurat, cât și prin rezistența adițională, trece același curent.
Dacă U este tensiunea de măsurat, apicând legea lui Ohm în acest ochi de reţea obţinem relaţia:

U = Ri In + Ra In . (9)

Luând în considerare faptul, că Ua = RiIn şi notând cu n =U/U , obţinem din raportul celor două
n
formule de mai sus relaţia de calcul a rezistenţei adiţionale: Ra = Ri (n − 1) . (10)

În cazul unui voltmetru cu mai multe scări, din considerente analoage, rezultă valoarea rezistenţei adiţionale
Rk pentru măsurarea tensiunii Uk = nkUa:

Rk = Ri(n-1) . (11)

Rezistenta in ohmi pe volt. Aparatel utilizate ca voltmetre sunt caracterizate adesea prin rezistenta
necesara pentru a extinde domeniul de masurare cu un volt, cunoscuta sub denumirea de "rezistenta in Ω/V.
Dacă considerăm U=1V o să obținem relația R(Ω/V)= 1/Ia. Astfel, rezultă, că rezistența în Ohmi/Volt ce
caracterizează un aparat este inversul curentului său nominal. Rezistența adițională pentru un anumit domeniu
de măsurare se va obține înmulțind rezistența în Ohmi/Volt cu tensiunea corespunzătoare intervalului respectiv,
sau Rk = U /Ia.

Având în vedere, că voltmetrele trebuie să îndeplinească condiția rv > R, cu cât voltmetrul are
rezistența în Ohmi/Volt mai mare, cu atât el este mai bun.

86
 Circuite pentru extinderea sau comprimarea scării de măsurare. În figura de mai jos se prezintă
schema unui voltmetru de curent alternativ format dintr-un instrument de măsurare în curent continuu, o punte
cu elemente redresoare şi o diodă Zener, a cărei caracteristică se dă în figura b. Pentru tensiuni redresate mai
mici decât Uz (tensiunea de străpungere a diodei Zener) instrumentul nu indică nimic, căci dioda Zener este
practic blocată. Pentru valori Uo ≥ U z , dioda se deblochează şi începe să indice, scara fiind liniară:

Ii = k(Uo − Ux ).

Fig. 4

Dacă se alege Uz = 0,9Uo max , unde Uo max reprezintă valoarea maximă a tensiunii de măsurat, valorile
cuprinse între 0,9Uomax şi Uomax vor putea fi citite pe întreaga scară a aparatului.

Pentru comprimarea scării aparatului se poate folosi schema din fig. 5, în care Diodele D1, D2, …Dn
conduc succesiv pe măsură ce creşte tensiunea continuă Ui, de la intrare. Prin intrarea în regim de conducţie,
fiecare diodă absoarbe o parte din curentul aparatului, determinând ca indicaţia sa să nu crească proporţional
cu tensiunea de intrare. Se poate realiza astfel o scară logaritmică reprezentată în figura următoare

Ue

Fig. 5 Ui

Circuite pentru protecţia aparatelor la suprasarcină. În fig. 6a de mai jos se reprezintă schema de
protecţie a unui voltmetru de curent continuu. Dioda Zener, conectată în paralel cu aparatul, are o tensiune de
străpungere egală cu tensiunea maximă pe care o poate suporta aparatul. Când această valoare este depăşită,
dioda se deschide, devine conductoare şi, astfel, scurtcircuitează aparatul protejindu-l de la suprasarcina.
Rezistenţa R1 inclusa in circuit împiedică scurtcircutarea sursei de tensiune in caz cind dioda devine
conductoare.

R1 R2 Ii Ri

- a). b).

Fig. 6 Circuite pentru protecţia aparatelor la suprasarcini.

87
 În figura 6b se reprezintă schema de protecţie a unui ampermetru de curent continuu, realizată cu o diodă
cu siliciu. Aceasta începe să conducă în sensul direct, atunci când căderea de tensiune pe aparat depăşeşte
valoarea nominală, derivând astfel o parte din curent.

Divizorul de tensiune capacitiv. Divizorul capacitiv este instrumentul cel mai utilizat pentru măsurarea
tensiunilor alternative de frecvența industrială. El are avantajul că nu consumă energie activă și se poate utiliza
la măsurarea tensiunilor înalte până la milioane de volți. Divizorul este realizat dintr-un șir de condensatoare
de capacitati egale, între capetele căruia se aplică tensiunea înaltă. Circuitul de măsură este conectat pe ultimul
condensator, care are una din borne la masă.

Divizorul capacitiv are schema indicată în fig. 7 de mai jos, fiind format dintr-un condensator de
capacitate mică C1 în serie cu unul de capacitate mare C2 și este utilizat pe scară largă la măsurarea
supratensiunilor interne. Coeficientul de divizare depinde de impedanța de sarcină și a aparatului de înregistrare
și de frecvența fenomenului de înregistrare conform relației:

η(j,ω)= (12)

Comportarea divizorului poate fi de asemenea apreciată după răspunsul la impuls (treapta, unitate), care
este dat de relația:

η(t)= (13) , unde τ2=ZiC2 (14)

Ecuațiile de funcționare ale schemei sunt:

(15)

(16)

unde R=R1+R2. Rezistența R1 este egală cu impedanța cablului de măsurare prin care se trimite semnalul de la
divizor la osciloscop și are valoarea de 50-70 Ω, iar R2 este rezistența de intrare în osciloscop, cu valoarea de
circa 1MΩ.

Raspunsul divizorului la excitația treptată de tensiune u 1=U rezultă

(17)

Fig. 7 Schema electrică a divizorului de tensiune capacitiv

iar caracteristica de frecvență în amplitudine (18)

τ=R(C1+C2) (19)

Pe legatura între elementul de joasă tensiune al divizorului și cablul de

legatură se intercalează o rezistență R neinductivă egală cu impedanța caracteristică a cablului cu scopul de a
evita reflexiile succesive la capetele acestuia.

88
 După cum rezultă din relațiile 17 și 19 un divizor capacitiv, al cărui braț de joasă tensiune se închide cu
o rezistența, nu poate fi folosit pentru tensiuni continue, dar poate fi folosit cu succes la măsurarea tensiunilor
alternative până la frecvențe ridicate, de exemplu 1MHz. Pentru frecvențe mai mari (de ordinul 10-100 MHz )
se folosesc divizoare de tensiune înglobate în structuri coaxiale, încat inductivitatea conexiunilor să fie practic
nulă. Utilizându-se ca dielectric gaz sub presiune, se realizeaza astfel de divizoare până la 30 kV.

La măsurările care se efectuează în telecomunicații ca element de înaltă tensiune al divizorului capacitiv

se utilizează condensatoare de cuplaj pentru telefonia de înaltă frecvență, a căror capacitate este de (2-6)103 pF

Necesar de ținut minte:

Radițional / RV = (n-1) iar Rșunt / RA = 1 / (n-1)

IX. Mersul experimentului.

Divizorul de tensiune rezistiv. Curent Continuu.

1. Alegeți două rezistențe, astfel încât una să fie de aproximativ 50 ... 200 ori mai mare ca cealaltă.

2. Măsurați valorile reale ale rezistențelor cu ajutorul multimetrului.

3. Asamblați circuitul din fig. 8 jos pe baza unei plăci BreadBoard, astfel încât R1 > R2.

4. Setați tensiunea de la sursa de alimentare în

domeniul 1 – 10 V.

5. Măsurați valoarea tensiunii de la sursa de tensiune

și valoarea căderii de tensiune pe rezistorul R2.

6. Întrerupeți circuitul și măsurați valoarea

curentului.

Repetați punctele 5) și 6) pentru mai multe valori de

tensiune de la sursa de alimentare.
Fig. 8

Completați tabelul de mai jos:

Nr. U sursa de R1, R2, U1 , U2 , I , R2 U2 ,

măsurat măsurat măsurat D
alimentare, V Ω Ω R1  R 2
calculat
mV mV mA mV
1
2
3
...

7. Determinați coeficientul de divizare al divizorului de tensiune, după formula:

U2 R2
D 
U 1 R1  R 2 (20)

89
8. Calculați care ar trebui să fie valoarea tensiunii de ieșire a divizorului de tensiune pentru fiecare
valoare de tensiune de la sursa de alimentare.

9. Determinați erorile absolute și relative ale tensiunii de ieșire și a coeficientului divizare.

Divizorul de tensiune capacitive pentru c.a.

1) Alegeți două capacități.

2) Măsurați valorile reale ale capacităților cu ajutorul

multimetrului sau al RLC metrului.

3) Asamblați circuitul din fig. 9 pe baza unei plăci

BreadBoard, astfel încât C1 ≤ C2.

Fig. 9

4) Comutați generatorul în regim de generare a semnalului sinusoidal. Setați frecvența semnalului

generat să fie egală cu 50 Hz, tensiunea de Offset să fie egală cu 0 V.

5) Setați valoarea tensiunii vârf - vârf a semnalului de la generator în domeniul 1 – 10 V.

6) Măsurați valoarea tensiunii alternative de la generator și valoarea tensiunii de la ieșirea

divizorului de tensiune capacitiv.

7) Întrerupeți circuitul și măsurați valoarea curentului alternativ prin divizor.

8) Repetați punctele 5), 6) și 7) pentru mai multe valori de tensiune de la generator.

Completați tabelul de mai jos:

Nr. U , C1, C2, U1 , U2 , I , C1 U2 ,

pp generator măsurat măsurat măsurat D calculat
nF nF C1  C 2
mV mV mV Ma mV
1
2
3
...

9) Determinați coeficientul de divizare al divizorului de tensiune, după formula:

U2 C1
D 
U 1 C1  C 2 (21)

10) Calculați care ar trebui să fie valoarea tensiunii de ieșire a divizorului de tensiune pentru fiecare
valoare de tensiune de la generator.

11) Determinați erorile absolute și relative ale tensiunii de ieșire și a coeficientului de divizare.

90
 Lucrarea nr. 6

METODE, INSTRUMENTAR DE STUDIU PENTRU CIRCUITE BASCULANTE ASTABILE

Obiective:

 Familiarizarea cu osciloscopul digital.

 Citirea și asamblarea circuitelor electronice de complexitate medie.

 Studierea circuitelor basculante pe pilda multivibratorului astabil.

 Măsurarea parametrilor circuitului basculant astabil.

Instrumentar necesar: Osciloscop digital, multimetru digital, generator de frecvențe, sursa de curent
continuu (1...10 V), rezistențe (Ohmi-kOhmi), capacități (50-100 μF), tranzistoare (de același tip), Diode LED
(pot fi omise).

Breviar.

Circuit basculant astabil. Aşa cum îi spune numele, astfel de circuit basculează, deci îşi modifică starea
fără a avea nevoie de impulsuri de comandă din exterior. Este astabil și pentru că nu are o stare fixă, în care să
se stabilizeze, oscilând între o stare şi alta (închis/deschis).

Fig. 1

Privind circuitul electronic de mai

sus observăm, că acesta e compus din două
ramuri simetrice. Prima ramură compusă
din: R1, R2, LED1, C1, T1, iar a doua din:
R3, R4, C2, LED2, T2 (Led-urile sunt
incluse pentru a vizualiza (semnaliza)
expres deschiderea sau închiderea ramurii
respective, dar și pentru protejarea
tranzistoarelor la conectarea greșită. În
experimentul de laborator ledurile pot fi
omise). Acest circuit este alimentat cu o sursă de tensiune continuă Valim, cu valori între 5V şi 9V şi putem
spune că are două ieşiri, prin LED1 şi LED2. Funcţionarea acestui circuit are la bază imperfecţiunea celor două
tranzistoare. Deşi au aceeaşi denumire şi caracteristici de catalog, în procesul de fabricare nu se realizeaza fizic
două tranzistoare perfect identice la parametri tehnici. Aceasta nu înseamnă, că ar fi defecte, deoarece valorile
acestor caracteristici se încadrează între nişte valori maxime şi minime admise de producător și control al
calității. Doar că şi cea mai mică diferenţă dintre cele două tranzistoare conduce la pornirea basculării
circuitului (unul se va deschide mai repede decât celălalt).

În continuare vom descrie modul în care basculează multivibratorul.

91
 În primă fază, condensatorul C1 este încărcat de la sursa de alimentare cu polaritatea corespunzătoare
din schemă. T1 este deschis şi astfel conectează terminalul pozitiv al C1 la masă, iar LED1 este aprins. De
cealaltă parte, terminalul negativ al C1 este conectat la baza T2 aplicând în baza acestuia o tensiune negativă
de -9V şi menţinând T2 închis ferm. Pe măsură ce C1 începe să se încarce încet, prin rezistorul R2 (cu valoare
mare), potenţialul terminalului negativ conectat la baza T2 începe să crească de la -9V spre +9V. Simultan cu
acest proces, condensatorul C2, anterior descărcat, se va încărca rapid prin rezistorul R4 (cu valoare mica) şi
joncţiunea bază-emitor a T1 va fi polarizată direct (din cauză că R4 < R2 → C2 se va încărca mai repede decât
C1). Astfel C2 se va încârca complet şi va fi pregătit pentru următorul ciclu, când se va comporta ca un
condensator de temporizare. T1 este saturat puternic în prima fază datorită curentului de încărcare forţată al C2
adâugat curentului ce trece prin R3. În final, după ce C2 se încarcă complet, doar R3 va mai asigura curentul
de bază. Valoarea acestuia este suficient de mică pentru a menţine în saturaţie T1, după ce C2 se încarcă
complet.

Când tensiunea din terminalul negativ al C1 (din baza lui T2) ajunge la o valoare pozitivă de 0,7V,
joncţiunea bază-emitor al T2 începe să conducă o parte din curentul, ce trece prin R3. T2 se deschide complet
printr-un proces de tip “avalanşă” descris astfel: tensiunea din colectorul T2 începe să scadă, ceea ce afectează
încârcarea C2 şi implicit polarizarea bazei T1 care nu va mai conduce. Tensiunea de colector al T1 începe să
crească, ce conduce la încărcarea C1 (ce înainte era descărcat) şi la polarizarea pozitivă a bazei T2. Astfel T2
se va deschide şi mai mult. Datorită efectului de avalanşă se ajunge în final la situaţia în care T1 nu va mai
conduce (LED1 este stins) şi va fi blocat total, iar T2 va conduce (LED2 este aprins) şi va fi deschis total.
Polarizarea pozitivă a bazei T2 menţine tensiunea terminalului negativ al C1 la 0,7V şi nu permite încărcarea
acestuia la +9V.

În cea de-a doua fază, C2 este încârcat complet de la +9V. T2 este deschis iar LED2 este aprins şi
conectează la masă terminalul pozitiv al C2. Terminalul negativ este încărcat cu -9V şi fiind conectat la baza
T1, î-l menţine pe acesta închis ferm (LED1 este stins). C2 începe să se descarce prin rezistorul de valoare
mare R3, astfel încât tensiunea din terminalul negativ (conectat în baza T1) începe să crească de la -9V la +9V.
Simultan, C1, care înainte era descărcat sau încărcat până la valoarea de 0,7V, se încarcă rapid prin rezistorul
de valoare mică R1 din colectorul T2 a cărei joncţiune bază-emitor va fi polarizată direct (din cauză că R1 <
R3, C1 se sa încărca mai repede decât C2). Astfel C1 se încarcă complet şi va fi pregătit pentru următorul ciclu.
În continuare se repetă consecutivitatea fenomenelor descrise anterior şi acest comportament se repetă până la
deschidere întrerupătorului Int.

Util pentru reținere:

- pornirea basculării circuitului se bazează pe imperfecţiunile constructive tehnologice si electrice ale

celor două tranzistoare, astfel, unul se va deschide mai repede decât celălalt.
- rezistoarele R1 şi R4 (cu valori mici) au rolul de a reduce curentul de polarizare a Ledurilor şi de
asigurarea încărcării rapide a condensatoarelor C1, C2.
- rezistoarele R2 şi R3 (cu valori mari) au rolul de a proteja joncţiunea bază-emitor a T1, T2
împotriva curenţilor mari şi asigurare a descărcării condensatoarelor C1, C2.
- Ledurile au rolul de protecţie a T1, T2 împotriva alimentării greşite a circuitului dar şi a
semnalizării deschiderii tranzistoarelor.
- condensatoarele pot fi considerate nişte baterii, care se încarcă şi se descarcă rapid şi care au rolul
de a deschide şi închide tranzistoarelor.
- tranzistoarele au rolul unor întrerupătoare, care se închid şi se deschid prin comanda din baza
tranzistoarelor declanșata de încărcarea şi descărcarea condensatoarelor.

92
 Acest circuit poate fi studiat ca un generator de impulsuri dreptunghiulare. Practic, timpul cât un LED
este aprins şi celălalt stins, poate fi măsurat cu un osciloscop şi reprezintă o perioadă a semnalului generat.
Acest timp de deschidere/închidere a trazistorului e determinat de timpul de încârcare/descărcare a
condensatorului corespunzător bazei acestuia. Timpul de încărcare/descărcare a condensatorului depinde de
capacitatea acestuia, dar şi de valoarea rezistorului cuplat la terminalul pozitiv. Acest timp determinat de cele
două componente se mai numeşte constanta de timp τ = RC. Deci, pentru tranzistorul T1 vom avea constanta
de timp τ = R4C2, iar pentru tranzistorul T 2 vom avea constanta de timp τ = R1C1. În schema descrisă valorile
rezistoarelor şi condensatoarelor sunt identice, asfel constantele de timp sunt egale şi LED1 va sta aprins tot
atâta timp cât va sta şi LED2. Modificarea valorilor C1, C2, sau R1, R2 modifica implicit şi constantele
respective de timp.

X. Studierea Multivibratorului și măsurarea parametrilor.

12) Alegeți doi tranzistori de tip n-p-n de același model (dacă este posibil și 2 diode Leduri).

13) Cu ajutorul Multimetrului găsiți care dintre cele trei contacte este Baza tranzistorului.

14) Găsiți datasheet-ul tranzistorilor selectați și determinați care este Colectorul și Emitorul
tranzistoarelor.

15) Selectați două capacități egale aproximativ cu 50-100 μF.

16) Asamblați circuitul de mai jos pe baza unei plăci BreadBoard, astfel încât rezistențele să fie de
ordinul kOhmilor și R1 = R4, R2 = R3 și R1 < R2.

Fig. 2

17) Calculați valoarea frecvenței generate de către multivibrator, conform relației:

1 0.72
f  
T RB  C

18) Aplicați o tensiune de alimentare de la sursa de alimentară, de aproximativ 5 – 10 V.

19) Conectați Osciloscopul și vedeți pe rând semnalele de la Bazele și Colectoarele tranzistorilor din
componența multivibratorului.

20) Fotografiați sau desenați semnalele generate de către multivibrator.

21) Conectați ambele probe ale osciloscopului pentru a vedea concomitent semnalele de la Bazele
ambelor tranzistori. Apoi de la ambele Colectoare. Observați evoluția concomitentă a semnalelor.

93
 22) Memorati pe stik, fotografiați, sau desenați semnalele observate.

23) Măsurați parametrii de tensiune și de timp ale semnalelor generate de către multivibrator.

Completați tabelul de mai jos:

Nr. U sursa de R1, R2, C, U U U U T , f , f ,

măs măs
alimentare, kΩ kΩ Nf C C B B calc

V , , , , ms Hz Hz
max min max min
mV mV mV mV
1

24) Determinați eroarea absolută și eroarea relativă de măsurare a frecvenței semnalului.

XI. Determinarea erorilor de frecvență și de tensiune ale generatoarelor de laborator.

1) Conectați ieșirea generatorului de semnale la una din intrările osciloscopului.

2) Setați generatorul de a genera semnale de tip Meandru cu o amplitudine în domeniul 0,01 – 5 V și o

frecvență în domeniul 1Hz – 1 MHz.

3) Vizualizați semnalul pe ecranul osciloscopului și determinați valoarea perioadei, frecvenței, duratei

semnalului cu valori negative și pozitive, tensiunii maxime și minime a semnalului.

4) Modificați tipul, amplitudinea și frecvența semnalului generat (mV, V, kHz, MHz) și repetați punctele
2) și 3) pentru semnale sinusoidale, dreptunghiulare, triunghiulare in formă de dinți de fierăstrău cu
rampă crescătoare și descrescătoare.

Completați tabelul de mai jos:

Nr. Tip U f U U t t T f
gen gen max min poz măs neg măs măs măs
Semnal
mV Hz mV mV ms ms ms Hz
1
2
3
4

5) Determinați erorile absolute și relative de măsurare a frecvenței și amplitudinii semnalului generat de

către generator.

94
 Lucrarea nr. 7
OSCILOSCOPUL DIGITAL ÎN REGIM X-Y CA INSTRUMENT
PENTRU INTERPRETAREA SEMNALELOR ELECTRICE

Obiective:
- Familiarizarea cu osciloscopul digital.
- Utilizarea osciloscopului in regim XY.
- Sincronizarea interna si externa a osciloscopului.
- Determinarea unor parametri ai semnalului
Instrumentar necesar: Osciloscop digital, generator de semnale.

Breviar. Consultați breviarul prezentat anterior și consacrat lucrului osciloscopului catodic.

Partea experimentală
Utilizarea osciloscopului în regim XY.
 Setați generatorul de semnale astfel încât să genereze două semnale sinusoidale de aceeași frecvență și
amplitudine la ambele ieșiri.
 Setați diferența de fază dintre semnale să fie egală cu 0.
 Aplicați semnalele generate la ambele intrări ale osciloscopului.
 Treceți osciloscopul în regim X-Y și vizualizați figura obținută. Memorați imaginea obținută sau faceți
o fotografie pentru raport.
 Modificați diferența de fază la 45 și vizualizați forma imaginii. Înregistrați imaginea obținută.
 Faceți același lucru pentru 90, 135 și 180.
 Modificați frecvența unuia dintre semnale să fie cu 0,01 % mai mare. Observați și comentați ce s-a
modificat? Observați imaginile și pentru cazurile în care frecvența unuia dintre semnale este de 2 și 3
ori mai mare ca frecvența celuilalt, pentru 0, 45, 90, 135 și 180.
Sincronizarea internă.
 Setați două semnale diferite la ambele ieșiri ale generatorului de semnale, astfel încât tensiunea să fie
diferită iar frecvența să difere de 1,1 … 1,9 ori, și aplicați ambele ieșiri la intrările osciloscopului.
 Setați tipul sincronizării pe EDGE (front) și modul sincronizării la Auto.
 Configurați osciloscopul astfel încât să vizualizați clar cel puțin un semnal pe ecran.
 Setați sursa de sincronizare ca fiind semnalul aplicat la prima intrare. Modificați nivelul de Trigger, de
la valori foarte mici și până la valori foarte mari, și observați semnalele pe ecran. În ce domeniu
semnalele se văd clar pe ecran?
 Modificați frontul semnalului (Slope) la care se va declanșa baza de timp și observați semnalele.
 Efectuați punctele 3) și 4) și pentru canalul 2.
 Modificați modul sincronizării la Normal. Deconectați ieșirea generatorului și observați semnalele.
 Porniți ieșirea generatorului. Modificați modul sincronizării la Single. Modificați careva parametri a
semnalelor generate și observați modificările pe ecran. Folosiți butoanele Force.

95
 Fig. 1
Sincronizarea externă.
 Configurați generatorul astfel încât să genereze două semnale de tip impuls și le aplicați la intrările
osciloscopului.
 Setați frecvența semnalelor să fie de ordinul MHz-lor iar factorul de umplere mai mic de 10 %.
 Setați parametrii semnalului generat de canalul doi al generatorului astfel ca defazajul semnalului să
fie comparabil cu durata impulsului generat.
 Configurați parametrii osciloscopului astfel ca impulsul generat să fie desfășurat pe 3 – 5 diviziuni
mari pe orizontala.
 Modificați lin defazajul dintre semnalele generate și observați poziția acestora pe ecran.
 Mutati semnalul care merge mai înainte de la intrarea osciloscopului la intrarea sursei de sincronizare.
 Configurați sursa de sincronizare la Extern.
 Configurați lin defazajul de la generator și parametrii osciloscopului astfel încât impulsul să fie vizibil
clar pe ecran

Fig. 2

 Identificați pe panoul osciloscopului digital butonul ce permite vizualizarea frontulul de creștere a

semnalului și tastați-l. Măsurați durata frontului de creștere. Repetați procedura pentru identificarea
frontului de descreștere a semnalului. Măsurările le efectuați pentru amplitudinile semnalului de la 0.1
la 0.9 din amplitudinea maximă.

96
 Lucrarea nr. 8

INSTRUMENTE DE MĂSURĂ PENTRU CARACTERIZAREA DIODELOR ZENNER ȘI LED

Obiective:
 Utilizarea instrumentarului de laborator pentru determinarea caracteristicilor de funcţionare ale
diferitor tipuri de diode.

Instrumentar necesar: Sursa de curent continuu, Multimetru digital, Osciloscop, LED-uri de diferite
tipuri,

Breviar.
Caracteristica de funcţionare a diodei semiconductoare. Dioda
semiconductoare este un dispozitiv electronic al cărui simbol electronic este
prezentat în Figura 1, împreună cu mărimile electrice de terminal (curent electric şi
tensiune electrică). Dioda semiconductoare are două terminale, denumite anod şi
catod, sensul curentului prin diodă fiind prin convenţie considerat de la anod spre
catod.

Fig. 1. Simbolul electronic şi mărimile electrice ale diodei semiconductoare.

Fig. 2. Caracteristica de transfer a diodei

semiconductoare.

Din caracteristica de transfer (de funcţionare, Figura 2)

a diodei se poate deduce modul în care aceasta
funcţionează. Astfel, dacă se aplică o tensiune pozitivă
pe diodă (potenţialul electric al anodului este superior
potenţialului electric al catodului), se spune că aceasta
funcţionează în conducţie directă. Atât timp cât
diferenţa de potenţial dintre anod şi catod este mai mică
decât o anumită valoare de prag notată V , (în cazul
D
diodelor semiconductoare din Si este de aproximativ
0,6÷0,7 V, iar pentru cele din Ge – 0,2-0,3 V),
curentul prin diodă are o valoare foarte mică, care în
mod ideal poate fi considerată nulă. Dacă tensiunea
pozitivă aplicată la bornele diodei are o valoare
apropiată de valoarea tensiunii de prag VD, curentul prin diodă începe să crească exponenţial, în funcţie de
tensiunea aplicată pe terminalele diodei, conform relaţiei de mai jos, care reprezintă ecuaţia de funcţionare a
diodei:
 v  
Ecuaţia de funcţionare a diodei i A  I S exp  A   1 (1)
  VT  

97
unde IS reprezintă curentul de saturaţie al diodei (IS10-1610-14[A]) egal aproximativ cu curentul, ce trece prin
diodă în conducție inversă, VT se numeşte tensiune termică deoarece valoarea acesteia depinde de temperatura
la care lucrează dioda (şi are valoarea 25[mV] pentru temperatura T=25o[C]), iar vA şi iA sunt tensiunea,
respectiv curentul total (curentul continuu plus curentul variabil) prin diodă.
Notă: 1: Funcţionarea diodei depinde de temperatura la care aceasta lucrează, (datorită dependenţei
curentului IA de tensiunea termică VT). La creşterea temperaturii de lucru, curentul prin diodă creşte (în
special curentul invers prin diodă), iar tensiunea de prag scade (cu aproximativ 2mV/oC).
2: Dioda este un element de circuit NELINIAR → circuitul care conţine o diodă semiconductoare
devine un CIRCUIT NELINIAR.
După apariţia curentului electric prin diodă, aşa cum se observă din Figura 2, deşi curentul prin diodă
creşte semnificativ, valoarea tensiunii pe aceasta care rămâne la o valoare aproximativ constantă, în jurul valorii
tensiunii de prag VD. Valoarea curentului prin diodă nu trebuie să depăşească o anumită valoare maximă,
impusă de puterea maximă pe care o poate disipa dioda respectivă, fără a se distruge termic.
Dacă tensiunea aplicată la bornele diodei este negativă (potenţialul electric al anodului este inferior
potenţialului electric al catodului) dar mai mică în modul decât o valoare de prag notată VBR, aceasta
funcţionează în conducţie inversă. În acest caz, valoarea curentului electric prin diodă este foarte mică,
aproximativ egală cu valoarea curentului de saturaţie IS şi în mod ideal este considerată ca fiind nulă.
Dacă valoarea tensiunii negative depăşeşte valoarea VBR, numită tensiune de străpungere, dioda
semiconductoare se străpunge, iar curentul electric prin ea creşte brusc şi necontrolat, existând pericolul
distrugerii diodei respective. Străpungerea diodei semiconductoare duce la distrugerea acesteia!!!. Din acest
motiv, este necesar ca circuitul în care este utilizată dioda semiconductoare să limiteze tensiunea negativă pe
aceasta la o valoare mai mică în modul decât valoarea VBR. Fenomenul de străpungere al joncţiunii p-n în
polarizare inversă este numit:
- efect Zener, dacă valoarea tensiunii inverse de străpungere este mai mică de 5V;
- efect de avalanşă, dacă valoarea tensiunii inverse de străpungere este mai mare de 5V;

Modelarea diodei în regim de curent continuu şi în regim variabil de semnal mare.

Fig. 3. Aproximarea caracteristicii de (de

transfer) funcţionare prin 2 segmente.

Modelul dezvoltat se numeşte modelul LINIAR PE

PORŢIUNI al diodei şi se bazează pe aproximarea
caracteristicii de funcţionare a diodei din Fig. 2 prin două
segmente de dreaptă (fig. 3).
Acest model se poate aplica numai în cazul în care
dioda funcţionează în regim de curent continuu (curentul,
respectiv tensiunea diodei au valori constante în timp) sau
în regim variabil de semnal mare (curentul, respectiv tensiunea diodei au valori care variază în timp, variaţia
fiind mai mare decât o valoare estimativă de 50mV).
Modelul neglijează deliberat regiunea de străpungere a diodei, deoarece acest model nu se utilizează în
această regiune.
Modelul are doi parametrii, tensiunea de prag VD şi rezistenţa rD a diodei şi este caracterizat de circuitul
echivalent din Figura 4a pentru cazul în care dioda funcţionează în CONDUCŢIE DIRECTĂ, respectiv cel din
Figura 4b, pentru cazul în care dioda funcţionează în CONDUCŢIE INVERSĂ

98
 Fig. 4. Circuitele echivalente ale
modelului liniar pe porţiuni.
.

Modelarea diodei în regim variabil de semnal mic.

Acest model se poate aplica numai în cazul în care dioda funcţionează în regim variabil de semnal mic
(curentul, respectiv tensiunea diodei au valori care variază în timp, variaţia tensiunii pe diodă fiind mai mică
decât o valoare estimativă de aproximativ 12,5mV).
Dacă variaţia mărimilor electrice ale diodei sunt extrem de mici, comportamentul diodei se poate considera ca
fiind LINIAR şi se bazează pe aproximarea caracteristicii de funcţionare a diodei din Figura 2 cu tangenta la
aceasta, dusă în PUNCTUL STATIC DE FUNCŢIONARE. Tangenta respectivă reprezintă chiar conductanţa
diodei, definită conform relaţiei de mai jos:
I
gd  A g d   Siemens  1
VT  (2)
unde IA este curentul CONTINUU prin diodă.

Fig. 5. Circuitele echivalente ale

modelului în regim variabil de
semnal mic.

Modelul depinde de frecvenţa la care

este utilizată dioda. Pentru frecvenţe
mai mici decât aproximativ 1MHz,
modelul este caracterizat de un singur
parametru, rd (denumit rezistenţa de
semnal mic a diodei), unde rd se
determină ca inversă a conductanţei
din relaţia 2:

rd 
1
rd   
gd
(3)
iar circuitul echivalent valabil în acest caz este prezentat în Fig. 5a. pentru cazul, în care dioda funcţionează în
CONDUCŢIE DIRECTĂ, respectiv cel din Fig. 5b, pentru cazul în care dioda funcţionează în CONDUCŢIE
INVERSĂ.
Pentru frecvenţe mai mari decât aproximativ 1MHz, funcţionarea diodei este afectată de anumite
fenomene dinamice, de natură capacitivă şi inductivă, care pot fi modelate prin intermediul unor aşa numite
CAPACITĂŢI PARAZITE, reunite în parametrul notat cd. Circuitul echivalent valabil în acest caz este
prezentat în Figura 5c pentru cazul în care dioda funcţionează în CONDUCŢIE DIRECTĂ, respectiv cel din
Figura 5d, pentru cazul în care dioda funcţionează în CONDUCŢIE INVERSĂ.

99
 Din cele prezentate mai sus, pentru majoritatea aplicaţiilor se poate considera că dioda semiconductoare
este un dispozitiv electronic care permite trecerea curentului electric într-un singur sens, de la anod spre catod,
numai dacă pe aceasta se aplică o tensiune pozitivă de valoare aproximativ egală cu valoarea tensiunii de prag
VD.
Dioda semiconductoare este foarte folosită în schemele electronice de amplificatoare, oscilatoare,
circuite de detecţie şi modulaţie dar şi în alimentatoare ca diodă redresoare.
Diodele Schottky se realizează prin contact metal-semiconductor de tip redresor. La contactul metal-
semiconductor se formează o barieră de potenţial şi o regiune de sarcină spaţială extinsă numai în
semiconductor. Astfel, dioda Schottky funcţionează numai cu purtători majoritari, electroni în cazul
semiconductorului de tip N şi goluri pentru P.
La echilibru termodinamic, curentul prin diodă este nul.
La polarizare directă (UD > 0) bariera de potenţial se micşorează şi apare un curent prin joncţiune, prin
deplasarea electronilor din semiconductor în metal.
ID = Io{(exp (qUp/ ήKT) - 1}, cu ή ~͇ 1 (4)
La polarizare inversă (uD < 0) bariera de potenţial creşte, iar fluxul de electroni de la semiconductor spre
metal scade foarte mult. Nu există curent rezidual.
Proprietăţi:
 cădere de tensiune directă mai mică (0,4V Schottky, 0,75V diodă de Siliciu) în comparaţie cu
o diodă semiconductoare de tip p-n;
 funcţionare foarte bună la frecvenţe mari şi timpi de comutaţie foarte mici (< 100 ps).

Fig. 6.

Dioda Zenner este o diodă de construcţie specială, care NU se

distruge în cazul în care se străpunge. Mai mult, această diodă este
utilizată chiar în regiunea de străpungere.
În circuitele electronice, dioda ZENNER este simbolizată ca în Fig.6.
În regiunea de străpungere, aşa cum este prezentat, care reprezintă caracteristica de funcţionare a diodei
Zener (Fig. 7), aceasta menţine tensiunea de la terminalele sale la o valoare constantă, în condiţiile în care
prin ea curentul poate avea valori cuprinse într-un domeniu de valori extins, bine stabilit.
Din fig 6b remarcăm faptul că, dacă valoarea curentului prin diodă este în intervalul [IZmin, IZmax],
tensiunea între catod şi anod este aproximativ egală cu tensiunea de străpungere, care pentru această diodă, este
notată Vz.
Un astfel de comportament poate fi util pentru construirea unei aşa numite referinţe de tensiune.

Fig. 7 Caracteristica de funcţionare a diodei Zenner.

100
 Cu excepţia comportamentului nedistructiv în regiunea de străpungere, în rest, dioda Zenner se
comportă ca o diodă semiconductoare obişnuită. Prin controlul îngrijit al dopării siliciului şi al geometriei
cristalului diodei, pot fi confectionate diode cu străpungere cu tensiuni de străpungere în domeniul de la mai
puţin de 2 V până la peste 200 V. Mărimea cristalului ("chip-ului") şi tipul de capsulă folosiţi determină
disiparea căldurii şi prin aceasta puterea de lucru. Valorile tipice de putere sunt între 250 mW şi până la
peste 50 W.
Mecanismul străpungerii Zenner de joasă tensiune apare dintr-un efect tunel, cauzat de un câmp electric
intens care smulge electronii din legătura covalentă. Dioda Zenner este caracterizată de aşa numitul "cot moale",
din regiunea de străpungere a caracteristicii, prezentat în Fig. 7. De notat totuşi că pentru unele diode cotul este
foarte ascuţit sau abrupt. Acest fapt este rezultatul efectului de străpungere în avalanşă care devine predominant
în raport cu efectul Zenner. Efectul de avalanşă, aşa cum arată şi numele, implică fenomene de ciocnire.
Accelerarea electronilor în diodă, determinată de influienţa câmpului electric asigură o energie suficientă
ca prin ciocnire să poată rupe şi alţi electroni din legăturile covalente. Aceşti electroni liberi pot, la rândul lor,
să ciocnească alţi electroni şi astfel apare o creştere rapidă a curentului invers de străpungere. Punctul de
străpungere este în acest caz în general abrupt sau "cot ascuţit.
Punctul de străpungere Zenner sau al diodei cu străpungere este în general specificat ca IZ la VZ. IZ este
un anumit curent, ce trebuie să treacă prin diodă pentru a asigura tensiunea de străpungere specificată, mai mare
decât cel cerut pentru a produce o tensiune mai mare decât tensiunea cotului.
Stabilizarea tensiunii. Rolul stabilizatorului de tensiune este de a menţine tensiunea la ieşirea sa
constantă, în condiţiile în care tensiunea de la intrare, sau curentul prin sarcină, sau temperatura de lucru poate
varia între anumite limite. Acest circuit este utilizat în sursele de alimentare ale sistemelor electronice.

Fig. 8 Stabilizator de tensiune cu diodă Zenner

Elementul principal, care asigură stabilizarea tensiunii la

ieşirea stabilizatorului este dioda Zenner, care, atunci când
funcţionează în regiunea de străpungere, menţine tensiunea
între terminalele sale la o valoare constantă şi egală cu
tensiunea de străpungere VZ, pentru un domeniu extins de
valori [IZMIN÷IZMAX] pe care curentul prin diodă le poate
avea.
În Fig. 8 este prezentată schema celui mai simplu
stabilizator de tensiune cu diodă Zenner. Rezistorul R este
rezistorul de polarizare a diodei Zenner. Valoarea acestuia trebuie astfel aleasă încât dioda Zener să se menţină
permanent în regiunea de străpungere, indiferent de valoarea tensiunii de intrare. Dacă valoarea lui R este corect
aleasă, atunci tensiunea de ieşire vo, furnizată sarcinii R , se menţine la o valoare constantă şi egală cu
L

tensiunea de străpungere a diodei Zenner, deşi tensiunea de intrare variază în interiorul domeniului de valori
vi € [Vi min÷Vi max] şi curentul prin sarcina variază în interiorul domeniului de valori
io € [IoMIN÷IoMAX]:

vo  VZ daca vi  ViMIN ,ViMAX  si io  I oMIN , I oMAX  (5)

Se poate demonstra că, pentru buna funcţionare a stabilizatorului, valoarea lui R trebuie să fie aleasă în
domeniul de valori:

101
  V  VZ ViMIN  VZ 
R   iMAX , 
 I ZMAX  I oMIN I ZMIN  I oMAX 
(6)
unde VZ, IZMIN şi IZMAX sunt parametrii diodei alese (luaţi din catalogul de diode), iar restul valorilor sunt
impuse de cerinţele de proiectare.
Pentru îmbunătăţirea performanţelor stabilizatorului, valoarea lui R se alege cât mai apropiată de valoare
maximă a intervalului de valori de mai sus. În cazul în care, după calcularea limitelor intervalului de valori de
mai sus, se constată că limita inferioară este mai mare decât limita superioară (numeric este posibil să se ajungă
la o asemenea situaţie), atunci trebuie aleasă o altă diodă Zenner, care să aibă un parametru IZ min mai mic şi un
parametru IZ max mai mare.
În cazul în care valoarea lui R este aleasă după procedura indicată mai sus, formele de undă ale tensiunilor
de intrare, respectiv de ieşire vor fi conform Fig. 9.
Fig. 9. Formele de undă
pentru tensiunilor de intrare,
respectiv de ieşire ale
stabilizatorului.

Stabilizatoarele de tensiune
sunt utilizate în sursele de
alimentare. Tensiunea de la
intrarea stabilizatorului este
chiar tensiunea obşinută la
ieşirea redresorului (vezi
laboratorul – sursa de
alimentare cu diode).
Cu excepţia comportamentului
nedistructiv în regiunea de străpungere, în rest, dioda Zener se comportă ca o diodă semiconductoare obişnuită.
Efecte termice. Toate diodele sunt sensibile cu temperatura Caracteristica de funcţionare a diodei Zenner
se modifică la variaţia temperaturii de lucru. Parametrul care caracterizează funcţionarea diodei Zener în
condiţiile în care temperatura variază este coeficientul termic al diodei Zenner, notat CTVZ. Este de dorit ca
acest parametru să fie cât mai mic. În acest caz, funcţionarea unei astfel de diode devine independentă de
variaţia temperaturii la care aceasta lucrează.
În conducţie directă apare un coeficient de variaţie negativ cu temperatura. La polarizarea inversă, efectul
Zenner asigură un coeficient de temperatură negativ. La o tensiune anume, dependentă de tipul diodei, când
apare efectul de avalanşă, coeficientul de temperatură trece prin zero, după care la tensiuni mai mari devine
pozitiv. Din acest motiv, diodele Zenner din regiunea de la 5 la 6 V sunt puţin sensibile cu temperatura şi
realizează diode stabilizatoare de bună calitate.
Pentru diode cu străpungere în avalanşă de circa 8 V, coeficientul pozitiv de temperatură poate fi
compensat într-o oarecare măsură prin plasarea în serie a unei diode polarizate direct. Tensiunea de străpungere
va fi cu aproximativ 0,6 V mai mare, ca rezultat al înserierii diodelor, dar nu va mai fi atât de sensibilă
cu temperatura.
Dioda Zenner se poate modela prin intermediul unei surse de tensiune, care generează o tensiune între
borne egală cu valoare VZ.
ATENŢIE: borna “+” a sursei reprezintă catodul diodei, iar borna “-” reprezintă anodul diodei.

102
 Fig. 10 Circuitul echivalent al diodei Zener în regiunea de străpungere.

LEDul (Light Emitting Diode) este un tip de diodă particular, care, în conducţie directă, dacă tensiunea
care se aplică pe terminalele sale atinge valoarea tensiunii de prag, VD, şi în consecinţă prin aceasta apare un
curent electric, luminează. Cu alte cuvinte, LED-ul luminează dacă prin el trece curent electric, intensitatea
luminoasă fiind direct proporţională cu valoarea curentului electric.

Fig. 10. Simbolul electronic al LEDului.

În Figura 10 este prezentat simbolul electronic al LEDului,

precum şi modul în care sunt identificate cele două terminale ale
sale, anodul (terminalul mai lung), respectiv catodul (terminalul
mai scurt).
LED-urile sunt realizate din joncţiuni GaAs, semiconductor
cu banda interzisă de circa 1,6 – 1,7 eV. Ca urmare a
recombinărilor directe, se emit cuante de lumină în spectrul vizibil,
cu diferite culori, în funcţie de lungimea de undă a luminii emise. Diferite lungimi de undă se obţin prin
adăugarea de impurităţi în procesul de dopare. Diodele electroluminiscente funcţionează doar la polarizare
directă, la curenţi de ordinul a 20 mA.
Tabelul 1. Culori și materiale RGB
Culoare Lungime de undă (nm) Tensiune (V) Material
Roşu (R) a. λ < 760 1,63 < ΔV < 2,03 AlGaAs; GaAsP; AlGaInP; GaP
Verde (G) a. λ <570 1,9 < ΔV < 4 InGaN / GaN GaP
AlGaInP; AlGaP
Albastru (B) 450 < λ < 500 2,48 < ΔV < 3,7 ZnSe InGaN
SiC ca substrat

Se poate observa că tensiunea directă corespunzătoare este mai mare decât cea a diodelor de siliciu.

Fig. 11. Curbe spectrale pentru LED albastru,

galben-verzui și roșu

103
 Partea experimentală. Alegerea diodei Zenner. Alegerea diodei cu străpungere depinde de tensiunea
de ieşire impusă şi de valoarea maximă a curentului de sarcină. Când sarcina este deconectată, întreg
curentul va trece prin diodă, însumat cu curentul Zenner normal IZ. Rezistenţa serie RS trebuie să preia orice
schimbare a tensiunii de intrare şi să asigure curentul total IL + IZ
Valoarea sa trebuie să fie: RS = (Vin − VZ ) / (IZ + IL)

Sursă alimentare + mA (0-5mA) R220Ohmi V (0-25V)

_ DZ

Fig. 12 Circuit pentru determinarea caracteristicii de străpungere a diodei Zenner

1. Se studiază circuitul din fig. 8. Se observă că dioda cu străpungere este conectată în circuit cu polarizare
inversă.
2. Se conectează echipamentele necesare (vezi Fig. 12), folosind mai întâi o diodă cu dublu anod de Cca
6,2 V. Se reglează tensiunea sursei reglabile la valoarea de 0 V.
3. Se conectează sursa şi se creşte tensiunea până când curentul Zenner Iz este de 0,25 mA
4. Se măsoară tensiunea Vz şi se notează în Tabelul 2. Ne apropiem de tensiunea Zenner.
4. Se reglează tensiunea de alimentare şi se completează măsurătorile indicate în Tabelul 1.
5. Se deconectează din circuit dioda de 6,2 V şi se conectează aceiasi diodă dar cu polaritatea directă. Se
efectuează aceleaăi măsurători. Se construiește graficul I f(U). Se explică rezultatele obținute.
6. Se deconectează dioda cu dublu anod și se înlocuișste cu altă diodă cu tensiunea de stabilizare de cca 8-
9V. Se repetă paşii 2 ÷ 4 şi se înregistrează valorile în Tabelul 2.
7. Se deconectează din circuit dioda de cca 8 V şi se conectează dioda de cca 12 V. Se repetă paşii 2 ÷ 4
şi se înregistrează valorile în Tabelul 2. Măsurarea tensiunii în acest caz se efectuează cu osciloscopul.
8. Se construiesc cu ajutorul computerului caracteristicile pentru diodele studiate.
Trebuie să fie o diferenţă în privinţa formei cotului din punctul de străpungere pentru diferite diode.

Tabelul 1. Caracteristica inversă a diodelor Zenner

Iz
D1,V V
,[mA]
z
Uo
[V]
Iz
D2,V,2V Vz
Vo
[V]
Iz
D3,V Vz
Uo
[V]

104
Determinarea practică a caracteristicii de funcţionare a LEDului.

Fig. 13. Circuitul de polarizare a LEDului.

1. Se verifică dacă sursa de alimentare este deconectată (dacă ledul ON de pe panoul frontal al sursei este
stins); dacă sursa nu este deconectată, se apasă butonul de conectare de pe panoul frontal (se stinge ledul ON,
iar sursa este deconectată);
2. Se setează multimetrul pentru tensiune curent continuu;
3. Se realizează circuitul din Fig. 13, care reprezintă circuitul de polarizare al LEDului; În acest caz,
deoarece pe anodul LEDului potenţialul electric este mai mare decât cel aplicat pe catod, LEDul este polarizat
direct.
În Figura 13 VALIM reprezintă sursa de tensiune continuă; valoarea tensiunii de alimentare VALIM se
reglează la valoarea iniţială de 0,5[V].
4. După realizarea montajului electronic se invită cadrul didactic pentru verificarea acestuia.
5. Se cuplează sursa de alimentare la circuit prin apăsarea comutatorului ON de pe panoul frontal al
blocului de alimentare.
6. Se conectează voltmetrul digital în circuit, aşa cum este sugerat în Fig. 13, astfel încât acesta să măsoare
tensiunea pe LED, notată VLed: testerul care este conectat la borna “+” a aparatului se aplică pe anodul LED-
ului, iar testerul care este conectat la borna “-” a aparatului se aplică pe catodul LED-ului; în continuare, se
citeşte valoarea de pe ecranul voltmetrului, care apoi se trece în Tabelul 2, în dreptul coloanei care corespunde
valorii curente a tensiunii de alimentare VALIM.
7. Se calculează valoarea curentului continuu prin LED cu relaţia de mai jos, obţinută aplicând teorema a
V ALIM  VLED
I LED 
doua a lui Kirccoff în circuit: R
Valoarea calculată pentru curentul prin LED se trece în Tabelul 1, în dreptul coloanei care corespunde valorii
curente a tensiunii de alimentare VALIM.
8. Se reglează valoarea tensiunii VALIM la următoarea valoare şi se reiau punctele 57 complând tabelul.
9. Se inversează terminalele LED-ului în circuit, caz în care se spune că acesta este polarizat invers.
Tensiunea de alimentare VALIM se variază în intervalul 0÷15 V; se constată că în polarizare inversă curentul
prin LED este nul şi în consecinţă LED-ul rămâne stins.
10. Se desenează caracteristica de funcţionare a LED-ului, în polarizare directă, respectiv inversă.
11. Se deconectează sursa de alimentare de la circuit prin apăsarea butonului OFF de pe panoul surse.
Tabelul 3. Caracteristica de functionare a LEDului
VAL [V]
0.5 0.8 1 1.5 ... 9.5 14.5 15

VLED [V]  
ILED [mA]  
Se completează Tabelul 3 pentru 2-3 tipuri de Led, ulterior construindu-se graficul caracteristicii de
funcţionare a LED-ului.

105
 Lucrarea nr. 9

METODE DE STUDIU A CIRCUITELOR DE FORMARE A IMPULSURILOR

Obiectiv:
Circuitele pentru formarea impulsurilor se vor studia în baza limitatoarele de amplitudine cu diode.

Instrumentar, componente electronice: Multimetru, osciloscop, generator, sursă de curent continuu,

diode, rezistențe.

Breviar. Circuite pentru formarea impulsurilor.

Metoda formării impulsurilor se bazează pe obţinerea unei succesiuni periodice de impulsuri, plecând de
la semnale periodice de altă formă, de obicei sinusoidale.
Pentru formarea impulsurilor se utilizează mai multe tipuri de circuite:
 ¾ circuite de limitare cu limitatoare serie și limitatoare parallel;
 ¾ circuite de derivare;
 ¾ circuite de integrare.
Circuitul de limitare – este circuitul care furnizează la ieşire o mărime (tensiune sau curent) proporţională
cu mărimea de la intrare în caz, când aceasta se află cuprinsă în anumite limite, numite praguri de limitare.
În cele mai dese cazuri pentru obţinerea impulsurilor dreptunghiulare sau trapezoidale se utilizează limitarea
oscilaţiilor de formă sinusoidală.
Limitarea oscilaţiilor sinusoidale se poate face:
cu un prag superior (fig. 1 a)
cu un prag inferior (fig. 1b)
cu două praguri de limitare
(fig. 1 c)

Fig1. Oscilații sinusoidale limitate: de la stânga la dreapta a), b), c).

Pentru realizarea limitatoarelor se utilizează componente neliniare de circuit (diode redresoare, diode
stabilizatoare, tranzistoare) iar limitarea se realizează prin trecerea acestor componente din funcția stării de
blocare în funcția stării de conducţie şi invers.
Limitatoare cu diode de tip serie se caracterizează cu pragul de limitare = 0 V. În funcţie de modul în
care se conectează dioda în circuit limitatoarele pot fi cu prag inferior (figura 2a) când dioda este conectată cu
anodul (+) spre sursa de semnal alternativ sau cu prag superior (figura 2b), când dioda este conectată cu catodul
(-) spre sursa de semnal alternativ.
La aplicarea semialternanţei pozitive (10V , 50 Hz), dioda D1(1N4007GP) intră în conducţie şi toată
tensiunea aplicată la intrare se găseşte la ieşire pe rezistenţa R2 (1kOhm). La aplicarea semialternanţei negative,
dioda D1 este blocată şi tensiunea de ieşire este 0V. Acest circuit este un limitator de tensiune pozitivă deoarece
“taie” partea negativă a tensiunii de intrare.
La aplicarea semialternanţei negative, dioda D1 intră în conducţie şi toată tensiunea aplicată la intrare se
găseşte la ieşire pe rezistenţa R2. La aplicarea semialternanţei pozitive, dioda D1 este blocată şi tensiunea de
ieşire este 0V. Acest circuit este un limitator de tensiune negativă deoarece “taie” partea pozitivă a tensiunii de
intrare.

106
 a) cu prag inferior

b) cu prag superior
c)
Fig. 2 Circuit de limitare tip serie și superior. R1 = 100 Ohm

Limitatoare cu diode de tip derivaţie se caracterizează cu pragul de limitare = 0,7 V deoarece dioda este
conectată în paralel cu rezistenţa de sarcină, iar căderea de tensiune pe diodă este egală cu tensiunea de prag a
diodei (în acest caz 0,7 V deoarece dioda este din Si). În funcţie de modul în care se conectează dioda în circuit,
limitatoarele pot fi cu prag inferior (figura 3a), când dioda este conectată cu anodul (+) spre “masa” montajului
sau cu prag superior (figura 3b), când dioda este conectată cu catodul (-) spre “masa” montajului. Funcţionarea
celor două circuite este similară cu funcţionarea descrisă mai sus pentru circuite limitatoare de tip serie.

a) Cu prag inferior

b) Cu prag superior
Fig. 3 Circuit de limitare tip derivaţie
Limitatoare cu referință de tensiune se realizează (Fig. 4a) prin conectarea unei surse de tensiune
continuă de 5V (tensiune de referinţă) în serie cu dioda, nivelul la care este limitată tensiunea de alimentare
creşte cu valoarea tensiunii de referinţă. Tensiunea limitată = tensiunea de referinţă + 0,7 V

107
 Fig. 4 Circuit de limitare cu referinţă
de tensiune

a) Cu prag inferior

b) Cu prag superior

Pentru a obţine două praguri de limitare se conectează în paralel două circuite de limitare ca în Fig. 4b.

Mersul lucrării. Pentru studierea limitatoarelor de amplitudine asamblăm circuitele din Fig. 5, pentru
care se vor determina tensiunile la ieşirile acestor limitatoare Voa, Vob, Voc, Vod, Voe.
Se va aplica la intrare o tensiune liniar variabilă de frecvență 1kHz şi amplitudine variabilă între 2 şi
10 V. Se va vizualiza la osciloscop tensiunea de la intrare pe canalul 1 şi de la ieşire pe canalul 2
şi se va memora pe stik sau desena manual toate formele de undă observate.
Toate tensiunile simbolizate în Fig. 5 au 4V, iar rezistențele din circuit au valoarea de 1k.
Se schimbă forma de undă în sinusoidă şi se vizualizează din nou tensiunile la intrare şi ieşire.

Fig. 5. Limitatoare paralel cu diode

Caracteristicile observate la osciloscop se memorizează pe stik sau se fotografiază pentru a fi incluse în

raport și analizate cu explicațiile de rigoare.

108
 Lucrarea nr. 10

AMPLIFICATOARE OPERAȚIONALE ÎN MĂSURAREA SEMNALELOR MICI

Obiectiv:
Amplificarea semnalelor de curent continuu pentru măsurări electronice în bioinginerie

Instrumentar, componente electronice: Multimetru, osciloscop, generator, sursă de curent continuu

bipolară, amplificatoare operaționale.

Breviar. Un amplificator operaţional are o amplificare în tensiune foarte mare, de ordinul sutelor de mii,
numită şi amplificare în buclă deschisă, notată AV_AO. Amplificarea în buclă deschisă se menţine la această
valoare numai dacă frecvenţa tensiunii de intrare vID este foarte mică. Pentru valori mari ale acestei frecvenţe,
se constată că valoarea amplificării în tensiune AV_AO se reduce; la creşterea frecvenţei lui vID de 10 ori se
observă o reducere a amplificării în tensiune AV_AO de 10 ori (cu 20 dB). Dependenţa parametrului AV_AO de
frecvenţa lui vID se numeşte caracteristica de frecvenţă şi este prezentată în Figura 1. Pe această figură sunt
evidenţiaţi 2 parametri importanţi ai amplificatorului operaţional:
 frecvenţa superioară fsOL, care este frecvenţa tensiunii vID la care amplificarea în tensiune în buclă
deschisă se reduce de 0.707 ori (cu 3 dB) în raport cu valoarea maximă a amplificării în tensiune
AV_AO.
 frecvenţa unitate fB, care este frecvenţa tensiunii vID la care amplificarea în tensiune în buclă deschisă
AV_AO devine egală cu unitatea.
Deoarece amplificarea în tensiune a amplificatorului operaţional este foarte mare, de îndată ce tensiunile
aplicate pe cele 2 intrări diferă doar cu câţiva mV, tensiunea de la ieşirea acestuia se va stabili, în funcţie de
semnul tensiunii de intrare vID, la o valoare constantă, numită tensiune de saturaţie pozitivă VSAT+, respectiv
tensiune de saturaţie negativă VSAT-, aşa cum este sugerat şi în Figura 2, care reprezintă caracteristica de transfer
(sau caracteristica de funcţionare) a amplificatorului operaţional. În circuitele de amplificare, un element de
circuit care se comportă ca un amplificator operaţional nu este util, deoarece distorsionează puternic forma de
undă a semnalului aplicat la intrare, prin intrarea în saturaţie a amplificatorului operaţional.

Fig. 1. Variaţia amplificării

in tensiune cu frecvenţa tensiunii
de intrare vID în cazurile:
a. în buclă deschisă (fără
reacţie): amplificare mare, bandă
de frecvenţă mică
b. în buclă închisă (cu
reacţie negativă): amplificare
redusă, bandă de frecvenţă mare
e.g., pentru un circuit cu un
amplificator operaţional, dacă tensiunea de intrare vID este sinusoidală şi componenta medie egală cu 0[V],
atunci, conform caracteristicii de transfer a amplificatorului operaţional, dacă vID > 0 => v0 = VSAT+, iar dacă
vID < 0 => v0 = VSAT-, deci ieşirea basculează între 2 valori discrete şi în consecinţă forma de undă a acestui
semnal este dreptunghiulară.

109
 Fig. 2. Caracteristica de transfer
(de funcţionare) a AO-ului.

Semnalul de la ieşirea
amplificatorului operaţional va rezulta
nedistorsionată numai dacă tensiunea de
intrare diferenţială va fi suficient de mică,
astfel încât funcţionarea amplificatorului
operaţional să fie plasată în aşa numita
regiunea de funcţionare liniară (vezi Figura 2 pentru identificarea acestei regiuni: este regiunea în care
caracteristica de transfer se află între cele două tensiuni de saturaţie). Numai în regiunea liniară de funcţionare
a AO-ului, tensiunea de la ieşirea sa este direct proporţională cu tensiunea de intrare diferenţială:
vO  tg  v ID
Din caracteristica de transfer a AO-ului, se remarcă faptul că, pentru ca un AO să lucreze în regiunea
liniară, valoarea tensiunii vID trebuie să fie extrem de mică, de ordinul [mV]. În aplicaţiile practice, este extrem
de dificil ca informaţia utilă să fie reprezentată prin intermediul unei tensiuni de variaţie atât de redusă şi în
consecinţă, utilizarea unui AO în buclă deschisă pentru amplificarea semnalelor nu este recomandată, întrucât
distorsionează informaţia prelucrată. Din acest motiv, este necesară extinderea domeniului de valori a tensiunii
de intrare diferenţiale vID în care AO-ul să funcţioneze liniar.
Soluţia pentru problema de mai sus constă în introducerea AO-ului într-o buclă de reacţie negativă. Prin
acest procedeu, amplificarea AO-ului cu reacţie negativă se reduce la valoarea notată AV (vezi Figura 3, în care
amplificarea este egală cu tg), iar domeniul de valori ale tensiunii vID în care AO-ul funcţionează liniar (nu
intră în regiunile de saturaţie) se extinde, ceea ce oferă posibilitatea ca, în cazul în care valoarea maximă a
tensiunii vID nu depăşeşte un anumit prag, semnalele din circuit să nu se distorsioneze prin intrarea în saturaţie
a AO-ului.

Fig. 3. Caracteristica de transfer

a AO-ului care funcţionează într-o
buclă cu reacţie negativă: extinderea
domeniului lui vID în care AO-ul
funcţionează liniar.

Reducerea amplificării în tensiune

a circuitului este însoţită de creşterea
semnificativă a benzii de frecvenţă a
amplificatorului, parametru notat B.
Banda de frecvenţă a unui amplificator se defineşte ca diferenţa dintre frecvenţa superioară şi cea inferioară,
unde frecvenţa inferioară are aceeaşi definiţie ca frecvenţa superioară, dar este considerată pentru valori mici
ale frecvenţei (când aceasta tinde la 0[Hz]).
Se poate demonstra că la un amplificator (aşa cum se observă şi din Figura 1), produsul amplificare-
bandă este constant, altfel spus: la un amplificator, creşterea amplificării duce la micşorarea benzii de frecvenţă
şi reciproc.
Toate rezultatele obţinute în cadrul măsurătorilor care urmează a fi efectuate se vor trece în Tabelul 1.

110
 II. Analiza circuitului de amplificare inversor
1. Se verifică dacă sursa de alimentare HM8040 este decuplată (ledul ON de pe panoul frontal al
aparatului trebuie să fie stins); dacă sursa de alimentare nu este decuplată, atunci se va apăsa butonul OUTPUT
de pe panoul frontal al sursei de alimentare HM8040 pentru decuplarea acesteia (se observă stingerea ledului
ON).
2. Se reglează de la generatorul de semnal o tensiune sinusoidală vI de amplitudine Vi=0,5[V] şi frecvenţă
f=1[kHz].
3. Se realizează circuitul din Figura 4, care reprezintă un circuit de amplificare inversor, realizat cu
amplificatorul operaţional LM741. Circuitul de amplificare se alimentează de la 2 surse de tensiune continuă,
setate la valorile de 15[V], pentru a asigura o alimentare diferenţială pentru AO. Se reaminteşte în Figura 5
modul de alimentare diferenţial, necesar alimentării corecte a AO-ului LM741 (sunt utilizate două surse de
alimentare conectate în serie).

Fig. 4. Circuit de
amplificare
inversor cu AO.

Fig. 5. Alimentarea diferenţială a AO-ului.

4. Se cuplează sursa de alimentare HM8040 la montaj,

prin apăsarea butonul OUTPUT de pe panoul frontal al
acesteia (ledul ON de pe panoul frontal al aparatului se
aprinde);
5. Se vizualizează simultan, cu ajutorul osciloscopului,
atât tensiunea de intrare vI, cât şi tensiunea la ieşire vO. Pentru vizualizarea simultană a celor două forme de
undă, se vor utiliza două sonde de măsură, câte una conectată la fiecare canal al osciloscopului. Tensiunea de
intrare vI se vizualizează cu sonda de pe canalul 1, conectată între terminalul din stânga al rezistorului R şi
masa circuitului (masa sondei va fi conectată la masa circuitului), iar tensiunea de ieşire v O se vizualizează cu
sonda conectată la canalul 2, conectată la pinul 6 al AO-ului. Pe formele de undă vizualizate se observă
defazajul de 1800 dintre cele două tensiuni, care determină ca tensiunea de ieşire v O să “apară” inversată faţă
de cea de intrare, de unde şi denumirea circuitului analizat.
6. Pe forma de undă a tensiunii de ieşire vO se va măsura amplitudinea Vo a acesteia. Deoarece tensiunea
de ieşire vO este vizualizată cu sonda de măsură conectată la canalul 2, valoarea Volt/diviziune pentru această
formă de undă se va citi de la comutatorul VOLT/DIV de pe panoul frontal al osciloscopului, care corespunde
acestui canal (canalul din dreapta). După măsuratori se va calcula amplificarea în tensiune a circuitului cu
relaţia:

111
 Vo
AV 
Vi
unde Vo şi Vi sunt amplitudinile tensiunii de ieşire, respectiv tensiunii de intrare. Se va compara rezultatul
obţinut cu rezultatul teoretic, calculat cu formula:
RF
AV _ teoretic 
R
7. Se măsoară frecvenţa superioară fs a amplificatorului; în acest scop se vor parcurge paşii următori:
a. se calculează cu relaţia de mai jos valoarea vârf la vârf pe care tensiunea de ieşire v O o va avea la
frecvenţa superioară fs:
vo _ virf _ virf f  fs  2  0,7  AV  Vi
unde AV are valoarea amplificării în tensiune a circuitului, obţinută prin măsuratorile de la punctul 6, iar
Vi este amplitudinea semnalului sinusoidal, stabilită la punctul 2.
b. Se vizualizează cu osciloscopul HM303, prin intermediul sondei de măsură conectată la canalul 2,
tensiunea la ieşire vo.
c. Se păstrează amplitudinea tensiunii de intrare nemodificată (nu se modifică poziţia potenţiometrului
AMPLITUDE de la generatorul de semnal) şi se creşte de la generatorul de semnal valoarea frecvenţei
semnalului vI (din comutatotul FREQUENCY şi săgeata ) până când se constată că valoarea vârf_vârf a
tensiunii vO devine egală cu valoarea calculată la punctul a. Deoarece tensiunea de ieşire v O este vizualizată cu
sonda de măsură conectată la canalul 2, valoarea Volt/diviziune pentru această formă de undă se va citi în
dreptul comutatorului VOLT/DIV de pe panoul frontal al osciloscopului, care corespunde acestui canal (canalul
din dreapta). La final, se citeşte de pe ecranul generatorului de semnal valoarea curentă a frecvenţei. Aceasta
este valoarea frecvenţei superioare fs a circuitului.
8. Se calculează produsul bandă amplificare, înmulţind amplificarea în tensiune obţinută prin
măsurătorile de la punctul 6 cu valoarea frecvenţei superioare, măsurate la punctul 7.
9. Se decuplează sursa de alimentare HM8040 prin apăsarea butonului OUTPUT de pe panoul frontal al
sursei de alimentare HM8040 (ledul ON de pe panoul frontal al aparatului se stinge).
10. Se scoate din circuit rezistorul RF (valoarea RF1) şi se înlocuieşte cu noul rezistor RF (valoarea
RF2).
11. După realizarea circuitului se va apăsa din nou butonul OUTPUT al sursei de alimentare HM8040
 ledul ON se aprinde, pentru a reconecta sursele de alimentare la placa de testare şi se vor relua punctele 5,
6, 7, 8.
12. După efectuarea tuturor măsurătorilor se decuplează sursa de alimentare HM8040 prin apăsarea
butonului OUTPUT de pe panoul frontal al acesteia (ledul ON de pe panoul frontal al aparatului se stinge).

III. Analiza circuitului de amplificare neinversor

1. Se reglează de la generatorul de semnal frecvenţa tensiunii sinusoidale vI la valoarea f=1[kHz];
amplitudinea Vi rămâne neschimbată.
2. Se realizează circuitul din Figura 6, care reprezintă un circuit de amplificare neinversor realizat cu
AO;
3. Se cuplează sursa de alimentare HM8040 la montaj, prin apăsarea butonul OUTPUT de pe panoul
frontal al acesteia (ledul ON de pe panoul frontal al aparatului se aprinde);

112
 Figura 6. Amplificator neinversor cu AO.

4. Se vizualizează simultan, cu ajutorul osciloscopului, atât tensiunea de intrare vI, cât şi tensiunea la
ieşire vO. Pentru vizualizarea simultană a celor două forme de undă, se vor utiliza două sonde de măsură, câte
una conectată la fiecare canal al osciloscopului. Tensiunea de intrare vI se vizualizează cu sonda de pe canalul
1, conectată între terminalul din stânga al rezistorului R1 şi masa circuitului (masa sondei va fi conectată la
masa circuitului), iar tensiunea de ieşire vO se vizualizează cu sonda conectată la canalul 2, conectată la pinul
6 al AO-ului. Pe formele de undă vizualizate se va observa că cele două semnale sunt în fază (defazajul dintre
tensiuni este de 00 în acest caz). Aşadar, se observă că tensiunea de ieşire vO nu mai este inversată faţă de cea
de intrare vI, de unde şi denumirea circuitului.
5. Se determină atât prin măsurători cât şi teoretic amplificarea în tensiune a circuitului, procedând la fel
ca la punctul 6 al circuitului precedent, cu deosebirea că, pentru amplificatorul neinversor, amplificarea în
tensiune ideală (teoretică) se determină cu relaţia de calcul:
RF
AV _ teoretic  1 
R

113
 Lucrarea de laborator nr. 11

GENERAREA ŞI VIZUALIZAREA SEMNALELOR

Obiectiv:

Familiarizarea cu funcţiile de bază ale unui osciloscop şi generator de semnal. Reglarea și măsurarea
parametrilor specifici ai semnalelor de test.

Instrumentar. Osciloscop, generator de semnale.

Breviar teoretic

Osciloscopul este un aparat care permite vizualizarea valorii instantanee a unei tensiuni electrice u(t) în
funcţie de timp şi măsurători cantitative de tensiune şi timp pe această formă de undă, avînd astfel largi aplicaţii
în analiza semnalelor electrice. În lucrare se utilizează osciloscopul digital particularităţile care urmează fiind
legate de acest model.

Principalii parametri ai unui semnal periodic

- forma semnalului (determinist) în domeniul timp

- perioada şi frecvența de repetiție în timp a unui semnal, f = 1/ T

- valoarea maximă a semnalului Umax

- valoarea minimă a semnalului Umin

- valoarea vîrf-vîrf (engl. peak-to-peak), domeniul de variație al semnalului UVV= UPP = Umax - Umin
valoarea medie (componenta continuă sau offset-ul) a semnalului Umed sau UCC

- amplitudinea semnalului U0 = Umax - UCC = UCC - Umin

Observaţie: dacă UCC = 0, amplitudinea, valoarea maximă şi cea minimă sînt egale în modul.

- alți parametri pentru anumite forme de semnal, de exemplu:

• semnal dreptunghiular: factorul de umplere (duty cycle) η = τ/T (t) reprezintă durata impulsului de
nivel mare, iar T perioada semnalului), timpul de creștere / de cădere (t rise , t fall )

• semnal triunghiular: panta de creștere / de cădere a semnalului

Figura 1. Semnale periodice: sinusoidal, dreptunghiular

114
 Reglajele osciloscopului

Pe orizontală, durata corespunzătoare lungimii unei diviziuni de pe ecran este reglabilă din exterior din
butonul Cx (coeficient de deflexie pe orizontală). Acesta este gradat în unităţi de timp pe diviziune. Este
valabilă următoarea relaţie dintre numărul de diviziuni Nx ocupate de un eveniment oarecare şi timp:
Tx = Nx∙Cx
Pe verticală se aplică tensiunea U pe borna exterioară Y. Se poate citi pe Y valoarea unei tensiuni U care
ocupă Ny diviziuni verticale pe ecran cu relaţia:
U = Ny∙Cy
Cy se numeşte coeficient de deflexie pe verticală și este gradat în unități de volt pe diviziune.

Exemplu: O perioadă a sinusoidei din fig. 2 ocupă pe ecran 7 diviziuni pe orizontală, şi baza de timp
este pe poziţia Cx=5ms/div (notată M pe ecran). Perioada semnalului sinsoidal este 35ms. Pe verticală,
amplitudinea (valoarea de vîrf) ocupă 3 diviziuni, ceea ce la un Cy= 2V/div înseamnă 6V.

Figura 2. Diviziuni orizontale şi verticale

Valorile Cx, Cy se numesc calibrate şi sunt de forma standard {1, 2, 5}*10+/-K pentru Cy, şi {1, 2.5,
5}*10+/-K pentru Cx. Valorile calibrate ale coeficienților de deflexie pentru osciloscoapele uzuale sunt
următoarele:
Cy ∈ {5; 10; 20; 50; 100; 200; 500 mV/div; 1; 2; 5 V/div}
Cx ∈ {5; 10; 25; 50; 100; 250; 500 ns/div; 1; 2,5; 5; 10; 25; 50; 100; 250; 500 μs/div;
1; 2,5; 5; 10, 25; 50; 100; 250; 500 ms/div, 1; 2,5; 5; 10 s/div}.
Sincronizarea osciloscopului. O imagine stabilă pe ecranul osciloscopului se numeşte sincronizată
(triggered). Semnificaţia fizică este următoarea: atunci cînd 2 afişări succesive ale unui semnal periodic se fac
începînd de la acelaşi moment de timp (relativ la perioada semnalului), cele 2 afişări se vor suprapune perfect,
şi la fel se va întîmpla şi pentru afişările ulterioare. Astfel, ochiul percepe o singură imagine stabilă, deşi, de
fapt, avem în permanenţă o imagine nouă suprapusă peste precedenta. Un exemplu în cazul afişarii unui front
crescător este dat în figura 3 (a). Dacă însă fiecare afişare preia semnalul din alt moment de timp, imaginile vor
diferi, şi ochiul va percepe mai multe imagini diferite şi suprapuse - figura 3 (b). În acest caz imaginea se
numeşte nesincronizată (untriggered) și este greu sau imposibil de urmărit.

115
 a) imagine sincronizată b)imagine nesincronizată
Figura 3: sincronizarea osciloscopului

Pentru a obţine o imagine sincronizată operatorul are la dispoziţie reglajele de sincronizare dintre care
cele mai importante sînt: semnalul după care se face sincronizarea (Source) – poate fi canalul 1, 2 sau altceva,
nivelul acestuia (level) şi o pantă sau front (slope) de unde se doreşte să înceapă afişarea imaginii. De obicei,
aceste reglaje sunt grupate într-un meniu de sincronizare – Trigger Menu.
În general, pentru ca o imagine să fie sincronizată, nivelul Trigger Level trebuie să fie cuprins între
valorile [minimă, maximă] ale semnalului. Un nivel prea mic sau prea mare înseamnă că Trigger Level nu
intersectează semnalul şi deci nu se poate sincroniza.
În această lucrare se vor utiliza în special reglajele de sincronizare: Source = CH1, slope = Rise
(crescător), Mode = AUTO. Pentru ajustarea automată a nivelului Trigger Level se apasă butonul Set To 50%
. Reglajele generatorului.
Generatorul de funcții Rigol DG1022 permite generarea a mai multe forme de undă (sinus, dreptunghi,
triunghi etc) cu diverși parametri reglabili. Tipul de formă de undă se selectează cu butoanele marcate
corespunzător:

Parametrii unei anumite forme de undă se selectează apăsînd butoanele funcționale (fără marcaj), ale
căror funcții corespund indicațiilor de pe afișaj, de deasupra acestora:

116
 e.g., în cazul în care se apasă butonul funcțional Freq, funcția respectivă (reglajul frecvenței) devine
selectată, și valoarea se poate introduce fie de la tastatura numerică, fie se poate modifica din reglajul rotativ.
La butoanele funcționale care au o mică săgeată desenată (cum este Freq mai sus) apăsări succesive
permit setarea unor parametri în mai multe variante.
e.g., în afară de setarea amplitudinii (Ampl) se poate seta și valoarea HiLevel care corespunde cu Umax
de pe figura 1a). După introducerea valorii numerice, se alege unitatea de măsură dorită apăsînd butonul
funcțional de dedesubtul acesteia.
Citto! Conform figurii 1a), amplitudinea U0 și valoarea Umax sînt egale numai dacă Ucc = 0
(componenta medie nulă). Pentru a elimina posibilele confuzii, la acest generator amplitudinea se poate seta în
valori VPP (peak-to-peak) ceea ce înseamnă că, de fapt, alegînd această unitate de măsură, butonul funcțional
Ampl setează valoarea vîrf la vîrf, care este dublul amplitudinii pentru semnale cu componentă medie nulă.
Pentru semnale asimetrice (cu UCC nenul), valoarea vîrf la vîrf se conservă, în timp ce Umax și Umin
se modifică (vezi tot figura 1a).
Observație: nu există mai multe „tipuri de volt”, voltul fiind definit în mod unic. Eventualul indice de
după volt, de exemplu VPP, indică faptul că se măsoară tensiunea în volți între anumite limite. De exemplu un
semnal simetric de 2V e sinonim cu un semnal de 4VPP , pentru că a doua exprimare semnifică în mod explicit
că se măsoară între limitele extreme ale semnalului. Prescurtarea VRMS se referă la valoarea efectivă studiată în
lucrarea „măsurarea tensiunilor”.
Generatorul are 2 canale, pe care se pot genera forme de undă diferite.

Butoanele de mai sus au efect asupra canalului selectat cu butonul , pe afișaj apărînd CH1 sau
CH2 după caz. În plus, ieșirea canalului respectiv este activă atunci cînd se apasă butonul Output corespunzător,
și acesta devine iluminat.

Desfăşurarea lucrării
1. Vizualizarea unei perioade a semnalului
Se generează cu ajutorul generatorului de funcţii un semnal cu următorii parametri:

- canalul 1 din butonul (să apară CH1 în dreapta sus pe afișaj)

- butonul Sine – formă sinusoidală
- frecvenţa Freq – valoarea f1 scrisă pe tablă, în funcţie de numărul mesei

117
 - amplitudine AMPL – valoarea A1 scrisă pe tablă, în funcţie de numărul mesei (atenție la unitatea de
măsură! o amplitudine de 2V este, cum am spus în paragraful precedent, echivalentă cu 4VPP ! unitatea de
măsură elimină orice dubiu asupra limitelor între care se specifică tensiunea).
- fără componentă continuă (OFFSET = 0V)
Se apasă Output din dreptul ieșirii CH1 a.î. să fie aprins; se conectează ieşirea CH1 a generatorului la
canalul 1 al osciloscopului folosind un cablu coaxial (sau 2 cabluri cu crocodili, legate între ele).
La osciloscop se apasă CH1 MENU pentru a afişa reglajele canalului 1 (la apăsări repetate, canalul 1
este succesiv oprit şi pornit). Întrucît se foloseşte un cablu simplu, se apasă softkey-ul Probe pînă cînd indicaţia
este 1x (există sonde care conțin un divizor care atenuează semnalul de 10..100 ori, în care caz s-ar folosi
setările 10x, 100x).
Setați la osciloscop valorile CX1 , CY1 (dictate de cadrul didactic).
Observație: revedeți figura 2; osciloscopul afișează CY al canalului 1 cu notația CH1, iar valoarea CX
este prescurtată M (main time base). Observaţi că pe ecran se vede o singură perioadă a semnalului. Măsuraţi
perioada numărînd numărul de diviziuni și subdiviziuni, NX , ale unei perioade, aplicînd apoi formula T mas = C
NΧ Χ. Calculaţi frecvenţa fmas = 1/Tmas şi comparaţi cu valoarea indicată la generator.
Repetaţi pentru reglajul vertical. Numărând diviziunile și subdiviziunile pe verticală NY şi aplicând
formula U=NY ∙CY , măsuraţi amplitudinea semnalului (notată UV - valoarea de vârf) și comparați cu valoarea
setată la generator. În acelaşi mod măsurați şi valoarea vârf-la-vârf UVV. Calculaţi raportul dintre UV şi UVV
(valori măsurate). Cât este acest raport teoretic?
Observație: pentru identificarea reglajelor și indicațiilor osciloscopului se poate folosi instrucțiunea
osciloscopului.
2. Calcularea parametrilor de vizualizare a imaginii
Atenție! La acest punct cerința se referă doar la calcularea parametrilor ceruți.
a) Să se calculeze pe cîte diviziuni, NX și NY, vor fi afișate amplitudinea și perioada pe ecranul
osciloscopului pentru semnalele și reglajele de mai jos:
a1. semnal sinusoidal cu amplitudinea UV1=4V și frecvența f1=20kHz. Reglaje osciloscop:
CX1=10μs/div și CY1=1V/div.
a2. semnal sinusoidal cu amplitudinea UV2=6V și frecvența f2=8kHz. Reglaje osciloscop: CX2=25μs/div
și CY2=2V/div.
Indicație 1: Se folosesc relațiile T = NX∙CX și UV = NY∙CY. Perioada T se calculează din valoarea
frecvenței.
b) Calculați coeficienți de deflexie (CXcalc, CYcalc) ce trebuie folosiți la osciloscop pentru
vizualizarea unui semnal sinusoidal cu frecvență f3=1kHz și amplitudine UV3 =2V, astfel încît amplitudinea să
fie afișată pe două diviziuni, iar perioada pe patru diviziuni.
c) Să se repete punctul (b) pentru un semnal cu f 4=500kHz și UV4=8V, dacă amplitudinea este
afișată pe patru diviziuni, iar perioada pe 10 diviziuni (C Xcalc, CYcalc).
3. Setarea unui semnal triunghiular de la generator
a) Se setează de la generator un semnal triunghiular (butonul Ramp), fără componentă continuă
(OFFSET 0V), simetrie 50%, de frecvență f3 și amplitudine UV3 (scrise pe tablă, în funcție de numărul mesei).
Se dorește vizualizarea sa pe osciloscop ca mai jos (pentru a avea momentul de început ca în figură apăsați la
osciloscop butonul SET TO 50% de sub butonul de Trigger)
a1. Cît este perioada semnalului (T3)? Calculați CX necesar pentru a observa exact 2 perioade pe ecran.
Setați această valoare CX la osciloscop. Cîte diviziuni ocupă o perioadă pe ecranul osciloscopului (N X) ?
a2. Calculați CY necesar pentru ca amplitudinea UV3 să ocupe exact NY = 2 div. Setați această valoare
C Y.
b) Influența CY asupra imaginii osciloscopului
Se modifică CY la valoarea CY’=CY/2. Cîte diviziuni NY’ ocupă acum amplitudinea? Se calculează
amplitudinea pe baza noii imagini: UV’ = NY’CY’ se compară cu UV3. Explicați relația dintre UV’ și UV3..

118
 c) Influența CX asupra imaginii osciloscopului
Se modifică CX la valoarea CX’= 2CX. Cîte diviziuni NX’ ocupă acum o perioadă ? Se calculează perioada
pe baza noii imagini: T’ = NX’CX’ și se compară cu T3. Explicați relația dintre T’ și T 3 .

4. Setarea și măsurarea unui semnal sinusoidal cu componentă continuă

a) Pînă acum semnalele nu au avut componentă continuă, fiind simetrice faţă de 0V.
Dacă pentru un semnal fără componentă continuă de forma:
u(t) = UV sin ωt [V] [1]
cu UV = 2V, u(t) variază în intervalul [-2V, +2V], rezultă că pentru un semnal cu componentă continuă
(numită și Offset), de forma:
u(t) = UCC + UV sin ωt [V] [2]
cu UV = 2V și UCC= -1V , u(t) variază în intervalul [-2-1V, +2-1V] = [-3V, +1V]. Cele 2 situații sînt
ilustrate pe fig. 4:
Observație: componenta continuă se numește și valoare medie a semnalului, întrucît este egală cu media
pe o perioadă a lui u(t). Observați în ecuațiile [1] și [2] de mai sus că integrarea pe o perioadă (echivalentă cu
medierea) ne dă respectiv valorile 0 și UCC.

Fig. 4 Semnal fără cc (stînga) și cu Ucc= -1V (dreapta)

Se va genera un semnal sinusoidal (butonul Sine de la generator), cu frecvenţa f1=20kHz, amplitudinea

UV=2V și componentă continuă UCC1= -1V. Pentru reglarea componentei continue la generator se folosește
butonul funcțional OFFSET = -1V.

119
 La osciloscop se vor folosi coeficienții de deflexie CX1=25μs/div și CY1=1V/div. Dacă nu e deja, se
ajustează nivelul de 0V (Ground – marcat printr-o săgeată cu numărul canalului, în stînga imaginii) la mijlocul
ecranului, utilizînd reglajul Vertical Position.
a1. Să se deseneze imaginea obținută pe osciloscop notînd poziția nivelului 0V (săgeata din stînga
ecranului) şi selectînd modul de cuplaj CH1 MENU->Coupling >DC. Acest mod de cuplaj înseamnă că
semnalul este aplicat direct, fără alterarea eventualei componente continue existente în semnal. Se notează pe
grafic poziția săgeții corespunzătoare nivelului de 0V (Ground) și valorile Cx și Cy.
a2. Să se deseneze imaginea obținută prin trecerea la modul de cuplaj AC (CH1 MENU->Coupling -
>AC). Acest mod de cuplaj înseamnă că se înseriază un condensator în interiorul osciloscopului pe calea de
semnal; după cum se ştie, condensatoarele nu lasă să treacă semnalele continue, ci doar cele alternative. Se
notează pe grafic poziția săgeții de 0V (Ground), Cx și Cy.
b) Cum se măsoară, folosind osciloscopul, componenta continuă a unui semnal dat ?
- se setează la osciloscop cuplaj AC: (CH1 MENU->Coupling ->AC); componenta continuă nu este
lăsată să treacă, deci semnalul este simetric pe ecran (ca și cînd nu ar fi setat OFFSET de la generator).
- se setează CH1 MENU->Coupling ->DC. În acest moment semnalul va urca sau va coborî cu un
număr de diviziuni NY. Luînd ca referință un punct de pe semnal (tipic, maximul sau minimul), se numără cu
cîte diviziuni urcă sau coboară semnalul cînd se trece de pe AC pe DC. Dacă urcă, offsetul este pozitiv, dacă
coboară, este negativ. Numărînd cîte diviziuni NY, cu tot cu semn, corespund valorii UCC, și se calculează
UCC = NYCY. Această valoare trebuie să fie aceeași cu OFFSET-ul setat la generator.
Observație: La nevoie, se ajustează triggerul (SET TO 50%) pentru ca imaginea să fie sincronizată (este
posibil ca atunci cînd semnalul urcă sau coboară din cauza offsetului, să nu mai intersecteze nivelul de trigger).
b1. Se va lucra astfel:
- se setează la osciloscop CH1 MENU->Coupling ->AC pentru a ascunde componenta continuă. Se
păstrează setarea de CY = 1V/div.
- unul din membrii echipei va seta la generator din butonul funcțional Offset o componentă continuă
UCC1set de valoare nenulă între (-2V, 2V) la alegere, fără ai comunica valoarea colegului. Amplitudinea rămâne
2V.
- celălalt membru al echipei va comuta de la CH1 MENU->Coupling ->AC, la DC, va număra cu cîte
diviziuni NY1 urcă/coboară vîrful semnalului, și va calcula UCC1 (valoare și semn): UCC1 = NY1 CY
- se va desena imaginea în modul de afișare CH1 MENU->Coupling ->DC (inclusiv săgeata nivelului
de 0).
5. Setarea unui semnal dreptunghiular
Se va genera un semnal dreptunghiular (butonul Square de la generator), fără componentă continuă
(OFFSET 0V), cu amplitudinea UV5, frecvența f5 (dictate de cadrul didactic). Calculați CX5, CY5 ca să se vadă
exact o perioadă pe ecran, respectiv amplitudinea să ocupe 2 diviziuni. Vizualizaţi semnalul pe osciloscop cu
CY5 , CX5 și cuplaj CH1 MENU>Coupling ->DC pentru semnal.
Se reglează factorul de umplere al semnalului dreptunghiular (vezi fig. 1b) folosind butonul funcțional
duty cycle prescurtat DtyCyc , apoi unitatea de măsură care va fi implicit % , pe rând la valorile η1=20%,
η2=50%
- Se măsoară (în diviziuni) valorile T şi τ pentru ambele cazuri (vezi figura 1b).
- Se calculează raportul τ/T (valoarea măsurată a factorului de umplere η; observați că, întrucît se cere
raportul, este suficient să măsurăm cele 2 mărimi în diviziuni).
- Se desenează cele 2 semnale.
Observaţie importantă: factorul de umplere este un parametru care se definește numai la semnalul
dreptunghiular, conform fig. 1b. Nu există factor de umplere pentru semnalul sinusoidal sau triunghiular (pentru
triunghi se poate seta simetria, mai precis se consideră că un triunghi este un semnal rampă cu simetrie 50%).

120
 Lucrarea de laborator nr. 12

MĂSURAREA IMPEDANŢELOR

Obiectiv:
Măsurarea impedanţelor folosind diverse metode de măsură: metoda directă prin utilizarea unui LCR-
metru și ohmetru, metoda indirectă: puntea de curent continuu.

Instrumentar și componente: LCR-metru, multimetru, bloc alimentare, rezistențe, condensatoare,

inductanțe.

Breviar theoretic.
În regim sinusoidal se defineşte impedanţa Z =U/I şi admitanţa Y = I/U = 1/Z, unde U şi I reprezintă
fazorii tensiunii şi intensităţii curentului electric din figura 1a.
U

I Z

Figura 1a

În general aceste mărimi sînt mărimi complexe, permițând astfel să fie scrise sub forma algebrică

Z = R + jX , Y = G + jB
R – rezistenţa serie
X – reactanţa serie (cu X >0 pentru impedanţe inductive şi cu X <0 pentru impedanţe capacitive)
G – conductanţa paralel
B – susceptanţa paralel (cu B <0 pentru admitanţe inductive şi cu B >0 pentru admitanţe capacitive)
Relaţia între mărimile impedanţei şi ale admitanţei sunt:

R = G/(G2 + B2) și X = −B / (G2 + B2)

Modelul unei reactanţe cu pierderi

Se consideră o reactanţă cu pierderi, având la frecvenţa f factorul de calitate Q. Pentru aceasta sunt
posibile două modele de circuit: în serie şi în paralel. În figura 1b sunt prezentate cele 2 modele pentru o
reactanţă cu pierderi (pierdere = RS ≠ 0, Rp ≠ ∞).
X poate fi reactanţa unei bobine, respectiv condensator:

XL =ωL XC = − 1/ωC
Rp

Xs Rs Xp
Figura 1b

121
 Pentru două modele de mai sus se definesc factorii de calitate Qs şi Qp:

Qs = |X| R-1 = |Xs| Rs-1 = ώLsRs-1 = (ώRsCs)-1

Deoarece sunt definiţi pentru aceeaşi componentă fizică, cei doi factor de calitate trebuie să fie egali:
Qs=Qp=Q
Se defineşte şi tangenta unghiului de pierderi, D:
D = Q-1
Relaţiile de legătură între elementele celor două modele, la o frecvenţă fixată f, sunt:

Xp = Xs (1 + Q-2) = Xs (1 + D2)
Rp = Rs (1+ Q2)

Relaţia de echivalenţă între reactanţe se mai poate scrie în funcţie de tipul reactanţei, capacitivă respectiv
inductivă, astfel:
Lp = Ls (1 + Q-2)
Cs =Cp (1 + Q-2)

Principiul măsurării cuadripolare

În cazul măsurării impedanţelor mici, sau când sondele de măsură au lungime mare, impedanţa sondelor
şi a rezistenţelor de contact poate să nu mai fie neglijabilă, dar comparabilă cu impedanţa Zx. Principiul de
măsură foloseşte în fiecare capăt al impedanţei două terminale. O pereche de terminale este folosită pentru
injectarea curentului prin impedanţa necunoscută Zx, iar cealaltă pereche de terminale - pentru măsurarea
căderii de tensiune pe Zx. Astfel de conexiune se numeşte cuadripolară datorită celor 4 terminale. Cele 2 perechi
de terminale se conectează cât mai aproape de corpul impedanţei.

În figura 2a) este ilustrată conexiunea cuadripolară; se vine cu 2 perechi de fire separate:
- de la sursa I la Zx, impedanţele (parazite) ale firelor de legătură sunt z1, z3
- de la voltmetru la Zx, impedanţele firelor sunt z2, z4

122
 Vedem (fig. 2a din stânga) că z2 şi z4 sunt în serie cu voltmetrul care are impedanţa de intrare foarte
mare deci sunt neglijabile, iar z1 şi z3 apar în serie cu sursa de curent (care evident are impedanţa internă mare),
astfel devin şi ele neglijabile. Această schemă permite minimizarea maximă a efectului celor 4 impedanţe
nedorite mici, făcându-le să apară în serie cu alte impedanţe mari care există deja în circuit.
În figura 2b) este ilustrată conexiunea bipolară. Aparatul de măsură conţine sursa I şi voltmetrul U, şi se
face legătura cu Zx prin doar 2 fire de legătură z1 şi z3. De aceea, nu se mai pot separa căile de „curent” şi
„tensiune” şi se măsoară impedanţa care include şi impedanţa firelor:
Zm = Zx + z1 + z3
făcându-se o eroare sistematică εZXs = (z1 + z3) Zx

De exemplu, în cazul măsurării unei rezistenţe R, folosind pentru conectare nişte cabluri cu rezistenţa
r, se obţine o eroare sistematică, în cazul folosirii configuraţiei bipolare (se folosesc doar două terminale):
εRs = 2r /R
Punţi de curent continuu. Puntea Wheatstone
În fig. 3 se prezintă schema unei punţi Wheatstone, în care s-a notat cu rg rezistenţa internă a sursei, iar
cu RV rezistenţa internă a indicatorului de nul (sau a voltmetrului).
Considerând rg neglijabil şi RV foarte mare, tensiunea de dezechilibru este dată de relaţia
Ud = Eg ((R2 (R1 + R2)-1 – R3 (R3 + R4)-1)
Puntea este echilibrată atunci când Ud = U12 =0. La echilibru, între rezistenţele punţii există relaţia
R1 R3 = R2 R4 (4)

[3] S

Figura 3 Figura 4

Se defineşte raportul punţii A, ca fiind raportul a oricare două rezistenţe alăturate, conectate la aceeaşi
bornă a voltmetrului, când puntea este în echilibru.

A = R1/R2 = R4 /R3 sau A = R2 /R1 = R3 /R4 (5)

Factorul de reglaj σ (numit şi dezechilibrul punţii) se defineşte ca:

σ= (R4 – R40) / R40

123
 unde cu R40 se notează valoarea rezistenţei R4 când puntea este echilibrată (R1 , R2 , R3 sunt rezistenţe
fixe)
Pentru σ→ 0 tensiunea U12 poate fi aproximată cu expresia lui Ud

Ud = S Eg ⋅σ

Sensibilitatea S a punţii este:

S = (∆Ud /Eg )/ (∆R4/R4) = A (1 + A)-2 (6)

Din această relaţie se obţine că S(A)=S(1/A), de aceea nu contează cum se alege A (R1/R2 sau
R2/R1) atâta vreme cât sunt 2 rezistenţe care mărginesc voltmetrul.
Dependenţa sensibilităţii S în funcţie de A (fig. 4), din care observăm că pentru A=α, S(α)=S(α-1).

Desfăşurarea lucrării

1. Măsurarea rezistenţelor cu LCR-metrul. LCR-metrul este un aparat care permite măsurarea automată,
la alegere, a doi parametri ai unei impedanţe. Se măsoară trei rezistenţe diferite existente la masă cu ajutorul
LCR metrului, folosind setările conform instrucțiunii aparatului. Frecvenţa de lucru este implicit 1kHz; daca
nu, se se introduce valoarea dorită. Se determină erorile absolute, ΔR, şi relative, εR, ale valorii măsurate de
aparat R, faţă de valoarea nominală Rnom.
ΔR = R- Rnom , εR = ΔR/Rnom

2. Măsurarea rezistenţei unui fir. Se vor folosi şi compara conexiunea bipolară şi cea cuadripolară pentru
a măsura o rezistenţă de valoare foarte mică (rezistenţa unui fir, care este mult sub un ohm).
a) Conectăm un fir disponibil la masă la sondele de măsură ale LCRmetrului. Observăm, că
adaptorul conectat la LCR-metru foloseşte 4 borne, măsurarea fiind cuadripolară, fiecare din cei doi „cleşti”
conectând 2 borne la câte un terminal al impedanţei necunoscute, ca în figura 2a. Se notează valoarea indicată
pentru rezistenţa firului, Rcuadri .
b) Se măsoară rezistența mică (același fir) la ohmetrul multimetrului numeric, care are conexiune
bipolară (2 terminale); se conectează capetele firului care se doreşte a fi măsurat la cei 2 crocodili ai ohmetrului.
Se notează valoarea indicată, Rbipolar. Se calculează eroarea relativă la măsurarea bipolară faţă de cea
cuadripolară. Observăm și explicăm diferenţa mare (poate fi peste 100%) între cele două valori măsurate (la
punctele a şi b).
c) Se scoate firul măsurat şi se conectează cei doi crocodili ai ohmetrului direct între ei. Se
notează valoarea indicată, Rfire legătură. Această valoare reprezintă eroarea sistematică absolută făcută la
măsurarea firului.
d) Se determină valoarea R firului măsurat prin corecţia erorii sistematice, Rfir bipolar corectat
astfel: se scade valoarea rezistenţei cablurilor cu crocodili de la c din valoarea măsurată la punctul b. Se
determină eroarea relativă a acestei valori faţă de valoarea determinată la punctul a.
Cum e această eroare relativă faţă de cea de la b ? de ce ?

3. Măsurarea unor condensatoare şi bobine

a) măsurarea capacităţilor. Se măsoară două capacităţi (de tipuri și valori diferite) existente la masă.
• un condensator stiroflex (polistiren) de 100 ... 400pF
• un condensator ceramic multistrat de 1nF... 100nF

124
 Fig. 5 Condensatoare ceramice Condensatoare stiroflex

Instalăm cu butoanele respective modul măsurare serie şi se notează valorile Cs şi D. Se selectează apoi
modul paralel şi se notează valoarea Cp. Valoarea lui D este aceeaşi. Se calculează Q= D-1 . Prezentăm explicații
privind diferența la Q, c și D pentru diferite tipuri condensator.
Se determină rezistenţa parazită a condensatoarelor: se trece în modul de afişare pentru C/R şi se
determină valoarea rezistenţei parazite pentru modelul serie (Rs). Pe baza relaţiilor de legătură şi a Q calculat,
se calculează rezistenţa paralel Rp.
b) măsurarea inductanţelor. Se măsoară inductanţa existentă la masă. Se trece în modul de măsurare
L/Q şi se măsoară pentru inductanţă modelul serie (Ls şi Q), şi pentru modelul paralel (Lp şi Q). Se calculează
valoarea factorului de calitate Qcalc din relaţia de legătură (1) între Ls şi Lp. Se măsoară valoarea rezistenţei
pentru modelul serie Rs. Explicăm semnificație fizică are RS la bobină.
Se compară valoarea Q la bobină faţă de cele de la condensator.

4. Măsurarea unui grup RC

a) Se măsoară separat o rezistență R de aproximativ 10 kΩ în modul C/R, și condensatorul de valoarea
cea mai mică disponibilă la masă (sute de pF) în modul C/D (CS , D). Pe placa de asamblare se conectează în
serie R cu C, legând cei 2 clești ai LCR-metrului direct la terminalele extreme ale grupului (nu este indicat să
folosiți fire adiționale).
Se procedează ca la punctul 3, la măsurarea condensatoarelor, doar se măsoară un grup, nu un
condensator singur. Frecvenţele de lucru vor fi de 1kHz și 100KHz. Se măsoară elementele modelului serie
(Cs, D) şi ale modelului paralel (Cp, D). Se determină indirect Q=1/D. Se calculează Qcalc al grupului din
relaţia (1) de trecere de la modelul serie la modelul paralel.
Se determină rezistenţa grupului RC: se trece în modul de afişare C/R şi se determină valoarea rezistenţei
pentru modelul serie (Rs) respectiv modelul paralel (Rp). Se calculează reactanța condensatorului singur XC =
1/ωCS la frecvența de lucru.
b) se repetă cu aceleași componente R,C pentru un grup RC paralel.
c) se interpretează rezultatele: explicând ce se întîmplă cu Q al grupului față de Q al
condensatorului singur, în ce caz (S/P) se modifică mai mult și de ce.

5. Măsurarea rezistenţelor cu ajutorul punţii de curent continuu

a) echilibrarea punţii. Se realizează o punte de curent continuu. Valorile nominale pentru R1, R2, R3
sunt respectiv [1..5] kΩ (depinde de masă), 10kΩ şi 10kΩ. Rezistenţa R4 este o rezistenţă variabilă cu valoare
nominală între 1 și 5 kΩ (depinde de masă). Trei exemple rezistențe variabile (trimere,) precum şi schema
echivalentă, sînt date în fig. 7. Rezistenţele măsurate între cele 3 terminale ale unui trimer, respectă regula:
R12 + R23 = R13 = ct.
unde valoarea R13 este valoarea nominală a trimerului (fixă, indiferent de reglaj). Terminalul central 2
se numeşte cursor şi poziţia sa depinde de şurubul de reglaj. Deci, pentru un trimer de 1KΩ, în funcţie de poziţia
cursorului, putem avea de exemplu:

125
 R12 = 100Ω, R23=900Ω, R13= 1KΩ

Fig. 7 Rezistenţă semireglabilă; R12 + R23 = R13

Se observă deci că, dacă se conectează doar terminalele 1-2 sau 2-3 în circuit, în funcţie de reglaj vom
avea o rezistenţă între 0 şi R13 . (nu se vor conecta terminalele 1 şi 3, căci valoarea va fi fixă și nu vom mai
putea efectua reglajul). Se mai observă că putem conecta terminalul liber la cursor, ca în fig. 3, sau îl putem
lăsa neconectat, rezultatul fiind acelaşi – oricum ar fi, d.p.d.v. echivalent trebuie ca trimerul să aibă două
terminale în circuitul punţii.
În figura 8 este reprezentată o variantă posibilă de realizare a punţii din figura 3 pe placa de test. Se
folosesc fire pentru conectarea voltmetrului de c.c., care măsoară Ud = U12 = tensiunea de dezechilibru, și a
sursei de curent continuu, reglată la valoarea 3V.

Fig. 8 Exemplu de realizare a punții Wheatstone

Se măsoară cele 3 rezistenţe (înainte de a le conecta în circuit). Se desenează schema punţii realizate,
notînd pe schemă rezistenţele alese şi valorile lor măsurate (nu cele nominale) şi notînd capetele celor 2
diagonale ([1]-[2] şi [3][4]).

Citto: Dacă nu notați valoarea măsurată deasupra fiecărei rezistenţe (identificându-le cu poziţiile lor pe
placă), nu veţi mai putea distinge cele 2 rezistenţe de 10k între ele, după ce le-aţi deconectat de la LCR-metru.
Se reglează sursa de tensiune continuă la valoarea E=3V (din comutatorul sursei, nu contează polaritatea
tensiunii de alimentare). Se măsoară cu voltmetrul de c.c. valoarea exactă a tensiunii de alimentare
Se conectează sursa şi voltmetrul de c.c. ca în schemă, apoi se aduce puntea la echilibru prin reglarea
potenţiometrului până când indicaţia voltmetrului va fi Ud =0 (sau valoarea cea mai mică obţinută practic).
Notă: prin reglarea trimerului la cele 2 valori extreme, trebuie ca tensiunea măsurată să treacă prin valori
pozitive şi negative, obţinîndu-se 0 la echilibru. Dacă tensiunea nu îşi schimbă semnul înseamnă că puntea nu
poate fi echilibrată (nu a fost realizată corect, valorile rezistențelor nu permit obținerea egalității din (4)
indiferent de valoarea trimerului).

126
 Se măsoară cu ohmetrul (setat pe modul de măsură Ω) valoarea la care s-a reglat potențiometrul, astfel:
• se desfac conexiunile potenţiometrului la circuit, fără a-l scoate fizic de pe placă (de exemplu se scoate
temporar R3 de pe placă; este suficient să se elimine conexiunile la un singur pin dintre cei 2 pini folosiți ai
potențiometrului). Dacă nu se face acest pas, se va măsura o valoare eronată, în paralel pe R4 avînd grupul serie
format din R1,R2,R3. În plus, sursa de c.c. nu trebuie să aplice tensiune asupra unei rezistențe în momentul
măsurării acesteia!
• se măsoară cu ohmetrul valoarea de echilibru, R40 măsurat, folosind 2 fire înfipte în placa de test, în
rînduri de găuri care să corespundă celor 2 din 3 terminale ale potențiometrului care au fost folosite (pe fig. 8
s-au folosit terminalele 1 și 2), și conectîndu-le celălalt capăt la crocodilii ohmetrului.
- Se compară valoarea R40 măsurat măsurată pentru potenţiometru (la echilibru) cu valoarea de echilibru
R40 calc calculată cu relaţia de echilibru a punţii (4) pe baza valorilor măsurate ale rezistenţelor 1,2,3. Se
calculează eroarea relativă a valorii măsurate.

Observaţie: voltmetrul va avea intrare flotantă – nici una din bornele de intrare nu e conectată la carcasă;
de asemenea, sursa de c.c. are ieşire flotantă.

b) determinarea configuraţiei pentru care sensibilitatea este maximă. Relaţia (4) este aceeaşi indiferent
de diagonalele în care se conectează voltmetrul şi sursa. Se urmăreşte determinarea experimentală a diagonalei
care asigură sensibilitate (6) maximă. Reamintim că un aparat este mai sensibil decît altul atunci cînd ieșirea
este mai mare, la aceeași intrare. Pentru configuraţia deja realizată pe placă, se reconectează potenţiometrul şi
se variază uşor pînă cînd voltmetrul indică Ud1=20mV. Se observă că, cf. fig. 8, voltmetrul este conectat în
diagonala [1]-[2] și sursa în [3]-[4]. Se inversează apoi voltmetrul cu sursa de semnal (prin mutarea firelor
voltmetrului pe diagonala 3-4 şi a sursei pe diagonala 1-2) şi, fără a mai modifica valoarea potenţiometrului, se
citeşte indicaţia voltmetrului Ud2, care va fi diferită de Ud1 – mai mare sau mai mică.
Se calculează raportul punţii A (relaţia (5)) şi sensibilitatea S (relaţia (6)) pentru cele două situatii, A1-
2, S1-2, A3-4, S3-4, pe baza valorilor măsurate a celor 4 rezistenţe.

127
 Anexa 1

Model de prezentare a raportului lucrării de laborator

Foaia de titlu fa avea structura:

UNIVERSITATEA TEHNICĂ DIN MOLDOVA

FACULTATEA CALCULATOARE, INFORMATICĂ ȘI MICROELECTRONICĂ
DEPARTAMENTUL MICROELECTRONICĂ ȘI INGINERIE BIOMEDICALĂ

Lucrarea de laborator nr. X

Titlul lucrării: XXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXX

Executant: MOLDOVANU Ion

Student al grupei ABC- 001

Cadrul didactic: Numele Prenumele,

Gradul didactic, titlul științific

201X

128
 Structura raportului:
- Descrierea succintă a obiectivelor lucrării;

- Prezentarea metodelor de atingere a lor, schemelor electrice de montaj aferente lucrării;

- Tabele cu rezultate experimentale, fotografii în caz de necesitate ce reflect atingerea obiectivelor lucrării;
- Prezentarea graficelor experimentale, în caz de necesitate;
- Relaţiile de calcul, cu evaluarea erorii relative și absolute
- Alte informaţii pe care studentul le consideră importante;
- Concluzii.

Notă: Volumul raportului nu va excede 4 pagini și va fi prezentat în format tipărit pe foi A4, șrift Time New
Roman, 11(12) cu interval de 1,5.

129
 Anexa 2
Marcarea aparatelor analogice de măsură în dependență de mechanism

Marcarea mecanismelor magnetoelectrice de măsură . În dreapta - logometru

Priorități:
1. Sensibilitate înaltă
2. Influență minima a câmpului magnetic extern
(Intensitatea câmpului magnetic interior până la 0,5
Тesla).
3. Scara liniară și uniformă.
4. Consum de energie mic.
5. Cele mai precise mijloace de măsură la c.c. până la
0,1 %).

Neajunsuri:
1. Momentul de inerție mare a cadranului limitează măsurări exclusiv la c.c.
2. Dependența considerabilă a erorii de temperature mediului.
3. Elemente constructive relativ complicate.
4. Sensibilitate sporită la suprasarcini.

Marcarea mecanismelor electromagnetice de măsură. În dreapta - logometru

Priorități:
1. Exploatate în c.c și c.a.
2. Stabil la suprasarcini.
3. Constructiv - simplu.

Neajunsuri:
1. Scara neuniformă.
2. Indicații ce diferă (2-3%) la cc în regim de creștere și micșorare a valorii curentului, din cauza pierderilor
de histereză.
3. Indicațiile scării la ca sunt mai mici, decît a scării la cc din cauza demagnetizării miezului, rezultat al
curenților turbulenți la ca.
4. Influențe puternice a câmpului magnetic extern asupra mecanismelor – necesitatea unui ecran magnetic.
5. Consum relativ mare de energie.
6. Clasa aparatelor de la 0,5% mai sus.

130
Marcarea mecanismelor electrodinamice. Linia înreruptă indică ecranul magnetic. În dreapta – logometru
Priorități:
1. Indicații echivalente la c.c. și c.a. (în condiții
de unire consecutivă a bobinelor interne).
2. Cele mai precise aparate de măsură la c.a.
3. Stabilitate în timp.
4. Scara cu multe limite (de la 1 mcА până la
10 А).
5. Posibilitatea de măsurări la frecvențe relativ înalte (până la 10 кHz).

Neajunsuri:
1. Sensibilitatea joasă.
2. Consum mare de energie.
3. Sensibilitate la suprasarcini.
4. Influența mare a câmpului magnetic extern.

Marcarea mecanismelor ferodinamice. Cercul continuu indică prezența miezului.

Priorități:
1. Dependență slabă de câmpul magnetic extern.
2. Consum redus de energie.
3. Moment de torsiune mare.

Neajunsuri:
1. Precizie joasă (mai joasă ca la aparatele electrodinamice).
2. Intervalul de frecvențe de lucru mai mic ca la aparatele
electrodinamice (până la 1 кHz).
3. Constructiv - complicat.

Marcarea mecanismelor electrostatice

Priorități:
1. Măsurări ale tensiunii în c.c și c.a.
2. Consum redus de energie (în c.c este nul).
3. Influență slabă a temperaturii, frecvenșei, formei tensiunii, câmpului magnetic
extern.
4. Măsurări la frecvențe înalte.
5. Măsurări la tensiuni înalte (sute de kV) fără rezistențe suplimentare și
transformatoare.
Neajunsuri:
1. Moment de torsiune mic, ce permite măsurări de la valori de 10 V.
2. Sensibilitate micîa, de aceea se utilizeaza o scară cu spot luminous și
mecanism suspendat.
3. Influență puternică a câmpurilor externe electrostatice, de aceea se utilizează ecranarea mecanismelor cu
material nemagnetice.
4. Sensibilitatea înaltă la suprasarcini mecanice.

131
 Caracteristicile măsurării digitale în comparație cu cea analogică

Măsurarea digitală are următoarele avantaje:

1. se elimină erorile subiective de citire;
2. aparatele digitale au, un general, o precizie superioară celor analogice;
3. există posibilitatea prelucrării, transmiterii la distanță și înregistrării informațiilor rezultate în procesul de
măsurare, prin mijloace ale tehnicii de calcul.

Dezavantajele măsurării digitale sunt:

1. sunt fragmente care nu pot fi văzute;
2. plaja de valori este mai mica;
3. precizia nu este foarte bună.

Cadranul aparatului cu o scara gradate conține o serie de simboluri imprimate pentru informarea
operatorului privind: unitatea de măsură a mărimii măsurate, principiului de funcţionare, natura curentului,
indicele clasei de exactitate (preciziei), poziţia normală de funcţionare, tensiunea de încercare dielectrică, ș.a.

Pentru a stabili clasa de precizie se defineşte eroarea raportată de indicaţie a aparatului:

εR = (ΔXi /Xn )100,

unde ΔXi = Xi – X este eroarea absolută de indicaţie a aparatului;
Xi = indicaţia aparatului etalon;
X= indicaţia aparatului de verificat;
Xn = indicaţia maximă a scării aparatului.

132
133
 Anexa 3
Marcarea, identificarea nominalului rezistorilor

Rezistorul reprezintă o componentă electrică pasivă de tip dipol, realizată în scopul obținerii unei impedanțe
rezistive cu o comportare cât mai apropiată de cea ideală într-o bandă de frecvență cât mai mare și concentrată
într-un volum cât mai mic
Cod alfa-numeric: Pe cele suficient de mari este inscripționată direct valoarea. Exemplu: 2R2, 200, 2K2, 1M0
Codul culorilor: este folosit pe rezistori cilindrici, valoarea nominală este dată de codificarea a 4,5,6 inele
concentrice de diferite culori, primele 2-3 reprezintă cifrele semnificative ale numărului, următorul inel
reprezintă ordinul și ultimul este toleranța. Citirea se începe de la partea opusă bandei argintii/aurii, primele
inele (2 sau 3, depinde de variantă) reprezintă cifrele semnificative, penultima determină ordinul de mărime și
ultima este toleranța (variația în care se încadrează rezistența față de valoarea nominală).

134
 Anexa 4
Marcarea, identificarea nominalelor capacitorilor (condensatoarelor)

Condensatori sunt capabile să stocheze sarcini electrice. Acestea sunt utilizate pentru cuplarea semnale
de curent alternativ de la un circuit la altul și pentru selecția de frecvență etc. Un condensator este format din
2 plăci metalice separate de un dielectric. Capacitatea este definită ca: C = Єo Єr A / d, unde A este suprafața
plăcilor, d este distanța de separare dintre plăci, Єo este permitivitatea în vid și Єr este permitivitatea relative
a materialului dintre plăcile metalice. Un parametru important pentru condensatori este capacitatea sa de stocare
maximă a tensiunii până la străpungere. Valoarea unui condensator depinde de constanta dielectrică (K = Єo
Єr.) a materialului. Există trei clase principale de condensatoare:
(i) condensatoare normale (neelectrolitice),
(ii) (ii) condensatoare electrolitice și
(iii) (iii) condensatori variabili.
Condensatorii normali sunt în mare parte de tip placă paralelă și poate avea plasat între plăci mică, hârtie,
ceramică sau polimer ca dielectric. În condensatori de hârtie două folii metalice dreptunghiulare sunt intercalate
între foi subțiri de hârtie cerată și întregul sistem este rulat pentru a forma o structură compactă. Fiecare folie
metalică este conectată la un electrod. În condensatoare mică straturi alternative de mică și metal sunt prinse
strâns împreună. Consultați fig 3. În condensator electrolitic un film de metal, apoi oxid este depus prin
electroliză pe electrod axial. Asta e modul în care aceasta derivă numele. In timpul electrolizei electrodul
acționează ca anod al cărui catod este o cutie concentrică. Deoarece stratul dielectric este foarte subțire, prin
urmare, acestea necesită precauții speciale pentru utilizarea lor: adică trebuie să conectate în dreapta în caz
contrar ajungem la străpungerea condensatoarelor. Pe lângă aceste condensatori cu valoare fixă, sunt
condensatori variabili a căror valoare depinde de gradul de intersecție a plăcilor. Ei au un set fix de plăci și un
set de plăci mobile, care pot fi deplasate reciproc printr-un arbore. Această mișcare schimbă zona de
suprapunere a celor două seturi de plăci care schimbă capacitatea sa.

Marcarea prin culori și coduri numerice. Pentru marcarea condensatoarelor polare (electrolitice) sunt
alese diferite scheme de marcare. Coeficientul termic pentru condensatoarele electrolitice sunt fără mare
importanță, dar poartă un rol important în condensatoarele ceramice utilizate în atenuare. De aceea sunt
prezentate obligatoriu cu marcarea lor.
Condensatoare electrolitice: Sunt două designuri pentru condensatoarele electrolitice:
(i) Axial- în care contactele sunt atașate la fiecare capăt (e.g. 220 µF în figura de mai jos) și
(ii) Radial- în care ambele contacte sunt de aceiași parte (10 µF în figura de mai jos).

135
 (iii) Condensatoare nepolare ( < 1µF): Valori mici ale
condensatorului sunt indicate dar fără multiplu (e.g. 0.1 înseamnă
0.1µF = 100nF) Uneori valoarea este plasată între două 2 digit ce
indică și punct decimal de separare (e.g. 4n7 înseamnă 4.7nF).

Marcarea prin coduri numerice: Deseori este utilizată pe

condensatoare de mici valori și dimensiuni pe care este dificil de
desenat valorile. Primul număr este primul digit, al 2-lea număr –
al 2-lea digit, al 3-lea număr – multiplul decimal la care trebuie
înmulțit, pentru a obține capacitatea în pF. Alte litere indică
toleranța și voltajul (e.g. 102 înseamnă 10 X 10 2 pF = 1nF și 472J
înseamnă 4700pF = 4.7nF (J înseamnă 5% toleranță).

Marcarea prin culori: Uneori

condensatoarele sunt marcate cu benzi
color ca și rezistoarele de dimensiuni
mici, pe care imprimarea valorilor este
dificilă din cauza dimensiunilor
condensatorului. Descifrarea codului
color este similar ca și la rezistori: Primele
3 culori de sus indică valoarea în pF. A 4-
a și 5-ea culori de sus sunt pentru
indicarea toleranței și voltajului respectiv.
e.g. cafenie, neagră, orange inseamnă
10000pF = 10nF = 0.01µF.

Mai jos prezentăm 2 serii E3, E6 definite

pentru marcarea valorilor
condensatoarelor.

Seria E3 (3 valori fiecare cu multiplu de

x10) 10, 22, 47 însemnând 100, 220,
470, 1000, 2200, 4700, 10000 etc.

Seria E6 (6 valori fiecare cu multiplu x10) 10, 15, 22, 33, 47, 68, ... însemnând 100, 150, 220, 330, 470, 680,
1000 etc.

136
 Anexa 5

Marcarea, identificarea bobinelor (inductanțelor)

Bobina este un element pasiv de circuit ce poate acumula energie magnetică. În momentul în care un
curent trece printr-un conductor el generează un câmp magnetic, însă efectul acestui câmp este neglijabil.
Pentru a genera un câmp magnetic util se înfășoară conductorul în jurul unui miez. Acesta poate fi aer, material
feromagnetic etc. Inductanța este o component electronica formată de un număr de spire care pot fi plasate și
pe un miez central (axial). Este utilizată pentru varierea impedanței a circuitului sau pentru ajustarea frecvenței.
Valoarea inductanței depinde de numărul spirelor (N), secțiunea miezului central (A) și lungimea lui (l).
Formula de calcul a inductanței este L = μo μr N2 A / l și se măsoară în unități Henry.
Marcare. Primele două cifre reprezintă valoare exprimată în μH. A treia cifră reprezintă multiplicatorul (10x)
ex. 101 = 10*10μH = 100μH. Dacă exista un R atunci multiplicatorul este -1. ex 4R7 4.7μH.

137
 Anexa 6.
Diodele LED

Cuvântul LED vine de la Light Emitting Diode (diodă

care emite lumină). Printr-o diodă curentul poate trece doar de
la pozitiv(+) spre negativ(-). Exact acelaşi principiu se aplică
şi LED-ului, ceea ce înseamnă că polaritatea este importantă
în alimentarea unui LED..
Identificarea pinilor (+) şi (-) în cazul unui led se face
foarte simplu.
Tot timpul pinul mai lung este (+) sau ANOD iar cel mai
scurt este CATOD sau (-).
De asemenea în interiorul LED-ului catodul este mai
proeminent faţă de ANOD.

138
 7
Orientarea, polaritatea componentelor electronice

Orientare. Polarizare
O serie de componente electronice montate pe placi au orientare.
Spunem ca o componenta are orientare, daca pe corpul ei găsim un semn distinctiv. Acest semn distinctiv
poartă denumirea de CHEIE. Această cheie poate fi: o adâncitură, o linie, un punct, o teșitură, o proeminență.
O astfel de componentă este montată corect pe placă dacă semnul de pe corpul componentei este în concordanță
cu semnul de pe placă (vezi figura de mai jos).

Pe placă putem întâlni semne ca: *, +, -, A, etc. În cazul în care pe placă nu există astfel de semne care
sa indice orientarea , ne conducem de schema de amplasare sau electronică.
Vom vorbi de polarizare la acele componente care au un terminal pozitiv și un terminal negativ. Toate
componentele care au polarizare, implicit au și orientare. Exemple de componente care au polarizare: dioda,
condensatorii polarizați.
Rețele de rezistori ce au orientare.

În cazul rețelelor de rezistori de tip DIL, la care se ține cont de orientare, pinul numărul 1 este cel din
stânga jos, dacă se ține componenta cu scrisul citibil înspre operator - cheia în acest caz găsindu-se întotdeauna
în partea stânga. Numerotarea celorlalți pini este în sens invers acelor de ceasornic, ca în figura de mai jos.

RN-THD – de tip DIL –

au orientar

139
 Condensatorul si retele (grupuri) de condensatori. Rolul unui condensator în circuit este acela de a
înmagazina sarcini electrice, pe care apoi, le returnează circuitului. Descărcarea condensatorului în timp este
diferită, în functie de rezistenta circuitului din care face parte.
Capacitatea este cantitatea de sarcini electrice per volt stocată de un condensator. O capacitate de 1F este
foarte mare și se atribuie capacității pământului. Condensatorul este caracterizat de o mărime fizică numită
capacitate. Unitatea de măsură pentru capacitate este faradul (F).
Simbolul condensatorului în scheme este C, iar pentru rețele de condensatori
întâlnim CN sau CP.
Există două mari grupe de condensatori:
condensatori polarizați - au polarizare (implicit orientare);
condensatori nepolarizați - nu au orientare.

Din categoria condensatorilor

polarizați fac parte condensatorii electrolitici
și condensatorii cu tantal. (imaginea din stânga) Condensatori cu
tantal polarizati care nu se pot monta oricum pe placa. Întotdeauna
au polaritate, iar pe corpul componentei este indicata tensiunea
maxima de lucru.
Din categoria condensatorilor nepolarizați fac parte
condensatorii de tip chip si condensatorii de tip molded.
Condensatorii ceramici pot sa aibă sau nu polarizare.
Un condensator polarizat este format din două armaturi,
separate printr-un material izolator numit dielectric, fiecare dintre
acestea fiind încărcate cu sarcini electrice. Condiția ca o componentă
să aibă polarizare este aceea de a avea două părți, una încărcată cu
sarcini electrice pozitive, iar cealaltă încărcată cu sarcini electrice
negative.

Condensatori în capsula drum (tip toba)

la care se tine cont de polarizare. Valoarea este
indicata în microfarazi.

140
 Bobina (inductorul). Rolul unei bobine în circuit este acela de a concentra câmp magnetic în jurul ei.
Bobina este caracterizata de marimea fizica numita inductanta. Unitatea de masura pentru inductanta este henry
(H). Bobina este alcatuită dintr-un grup de spire, înfașurate în jurul unui miez feromagnetic (de tip cilindric sau
toroidal). După cum se cunoaște sensul curentului electric care trece printr-o sârmă, determină sensul liniilor
de câmp magnetic. De aceea este foarte important sensul de bobinaj. În funcție de acest lucru putem spune
dacă acea bobină are sau nu orientare. Oricum o bobină care are priză (prize) intermediară (iar aceasta nu este
mediană) are și orientare. În figura de mai jos exemplificăm această situație posibilă, unde capătul 3 este priza
intermediară. Acest caz este întâlnit la transformatoare. Dupa cum se observă din figura alăturată, distanța
dintre priza intermediară și capătul superior al bobinei este diferită în cele două situații. De aceea trebuie să
ținem cont de orientare.

Bobina cu orientare Bobine pe miez toroidal. În cazuri când

au prize intermediară – se tine cont de orientare

Circuitul integrat - componentă electronică care conține o multitudine de componente electronice mai
simple (rezistori, condensatori, tranzistori, etc.) cuprinse în aceeași capsulă. În cazul unui circuit integrat se tine
cont de orientare, aceasta indicând pinul numarul 1, ceilalti pini numerotându-se în sens invers acelor de
ceasornic.
Cristalul - componenta electronică cu rol de oscilație. Acestă creeaza frecvența de oscilatie care
controlează temporizarea în echipamentele electronice. Există mai multe forme constructive de cristale: axial,
radial, cu două sau mai multe terminale, forma și dimensiunile componentei variind în funcție de aplicație și
de tipul plăcii. În cazul cristalului cu mai mult de 2 terminale se ține cont de orientare, la cele cu 2 terminale
neținându-se cont.
Conectorul - componenta care face legatura între 2 circuite. În unele cazuri (de cele mai multe ori) se
ține cont de orientare, iar în altele - nu. De cele mai multe ori forma conectorului indică orientarea corectă a
acestuia, nefiind posibilă montarea lor în mod gresâșit. Cheia (semnul orientării) poate fi o tăietura pe un colț,
o fantă pe o latură, un număr (numărul 1), acesta indicând pinul numărul 1. Exista conectori de tip mama și
respectiv de tip tata. De obicei conectorii de tip mama sunt fixați într-un circuit alimentat, iar conectorii de tip
tata se leagă la un circuit nealimentat.

141
 Anexa 8
SI al unităților fundamentale de măsură
Definiția Unit. măsură Simbol Unități de măsură fundamentale din SI

Lungimea Metru M distanţa parcursă de lumină în vid în timp 1/299792458 s.

Masa Kilogram Kg masa prototipului, realizat din Pt şi Ir.

Timpul Secunda S durata a 9192631770 perioade ale radiaţiei corespunzătoare tranziţiei

între cele două niveluri hiperfine ale stării fundamentale a atomului de
Cs 133.

Intensitatea Amper A intensitatea unui curent electric constant menţinut în vid la o distanţă
curentului de 1m unul de altul în două conductoare paralele, rectilinii, cu lungime
electric infinită, produce între aceste conductoare o F=2×10-7 N pe lungime de
1m.

Temperatura Kelvin K 1/273,16 parte din temperatura termodinamică a punctului triplu al apei.
termodinamică

Intensitatea Candela cd intensitatea luminoasă, într-o direcţie dată, a unei surse, care emite o
luminoasa radiaţie monocromatică cu frecvenţa 5,4×1014 Hz şi a cărei intensitate
energetică în această direcţie este IR=1/683 W/sr.

Cantitatea de Mol mol cantitatea de substanţă a unui sistem, care conţine atâtea entităţi
substanta elementare câţi atomi există în 0,012 kg de Carbon 12.

Unitati suplimentare din SI

Unghiul plan Radian rad unghiul plan cuprins între două raze, care interceptează pe
circumferinţa unui cerc un arc de lungime egală cu a razei

Unghiul solid Steradian sr unghiul solid care, având vârful în centrul unei sfere, delimitează pe
suprafaţa acestei sfere o arie egală cu cea a unui pătrat a cărui latură
este egală cu raza sferei.

Unităţile derivate sunt date de expresii algebrice formate prin înmulţirea şi împărţirea unităţilor
fundamentale. Numărul acestor unităţi folosite în ştiinţă este nelimitat, aşa că în tabelul următor se prezintă
câteva exemple de astfel de unităţi.
Exemple de unităţi SI derivate

Mărime simbol Denumire Symbol

dimensional

arie A metru pătrat m2

volum V metru cub m3

viteză V metru pe secundă m s-1

142
 acceleraţie A metru pe secundă la m s-2
pătrat

masă superficialㆠΡa kilogram pe metru kg m-2

pătrat

densitatea curentului electric J amper pe metru pătrat A m-2

câmp magnetic H amper pe metro A m-1

concentraţie a cantităţii de C mol pe metru cub mol m-3

substanţă

luminanţă Lv candelă pe metru pătrat cd m-2

indice de refracţie N Unu 1

permeabilitate relativă μr Unu 1

Unităţi SI derivate cu denumiri speciale

frecvenţă Hz hertz s-1

Forța N newton m kg s-2

presiune tensiune mecanică Pa pascal kg m-1 s-2

energie, lucru mecanic, cantitate J joule kg m2 s-2

de căldură

putere, flux energetic W watt kg m2 s-3

sarcină electrică, cantitate de C coulomb As

electricitate

diferenţă de potenţial electric V volt kg m2 A-1 s-3

(tensiune) tensiune electromotoare

capacitate electrică F farad A2 s4 kg-1 m-

2

rezistenţă electrică Ω ohm kg m2 A-2 s-3

143
conductanţă electrică S siemens A2 s3 kg-1 m-
2

flux de inducţie magnetică Wb weber kg m2 A-1 s-2

inducţie magnetică T tesla kg A-1 s-2

inductanţă electrică H henry kg m2 s-2 A-2

temperatură Celsius °C grad Celsius K

flux luminos Lm lumen cd sr

iluminare - lux m-2 lm

activitate (a unui radionuclid) Bq becquerel s-1

doză absorbită, energie masică Gy gray m2 s-2

comunicată masică, kerma

echivalent al dozei absorbite Sv sievert m2 s-2

(ambiantă, direcţională,
individuală)

144
 Anexa 9
Reguli privind formarea, scrierea denumirii, simbolurilor unităților de măsură, inclusive cu
multipli zecimali, fracții, denumirea acestora și prefixele

Scrierea denumirilor unităților de măsură.

Unitățile de măsură au ca denumire termeni adoptați sau derivând de la numele unor savanâi. Denumirile
unităților sunt din punct de vedere al gramaticii, substantive comune (excepție fiind unitatea 1 (unu) a mărimilor
adimensionale). Astfel la scrierea denumirilor se aplică regulile gramaticale ale limbii române. Ele se scriu cu
minuscule (exceptând unitatea de temperatură Celsius, grad Celsius).
Pluralul denumirilor simple ale unităților de măsură se formează conform regulilor gramaticale ale limbii
române: metru – metri, hertz – hertzi, lux – lucși, grad Celsius – grade Celsius. Excepție sunt denumirile tesla,
henry, gray, ale căror denumiri nu se schimbă la plural.
Pluralul denumirilor derivate compuse ale unităților de măsură, exprimate printrun produs a două sau
mai multe unități, se formează prin scrierea pluralului numai a primei unități de măsură: newton metru –
newtoni metru. Exemplu este numai termenul deja uzual ampermetru – ampermetri.
Pluralul denumirilor derivate compuse, exprimate printrun cât de unități, se formează pentru unitatea de
la numărător (cu excepția unităților de măsură de forma unu pe...care nu se schimbă la plural). Exemple: metru
pe secundă – metri pe secundă, joule pe kilogram – jouli pe kilogram, dar unu pe metru – unu pe metru.
Scrierea simbolurilor unităților de măsură.
La scrierea valorii mărimii se recomandp să se utilizeze simbolul acestea, dar nu denumirea unității de
măsură.
Simbolurile unităților fundamentale și derivate cu denumiri speciale sunt constituite din una sau mai
multe litere majuscule și/sau minuscule ale alfabetului latin sau grec, de obicei inițiale sau două litere din
denumirea unității: (amper (A) pentru curent electric, siemens (S) pentru conductanță și admitanță, hertz (Hz)
pentru frecvență, weber (W) pentru flux magnetic, etc.).
Simbolurile se scriu cu litere minuscule, în afara unităților cu denumire ce derivă din nume proprii, când
prima literă este majusculă. Pentru evitarea confuziilor din text, este recomandabil să se scrie simbolul litrului
cu majusculă (L), dar nu cu (l).
Dacă nu respectăm cerințele de ortografiere a simbolurilor mărimilor pot fi produse confuzii. De
exemplu, dacă scriem simbolul pentru siemens cu minusculă (s), dar nu cu majusculă (S), confundăm cu
simbolul secundei (s).
Notă: Simbolurile, spre deosebire de denumirile unităților de măsură, se scriu la fel în toate limbile.
Notă: Simbolul cantității de substanță (mol) este identic cu denumirea unității de măsură (mol).
Notă: Simbolurile unităților de măsură la forma plurală nu se schimbă. Astfel se scrie 10 bar, dar nu 10
bari.
Notă: Simbolurile nu sunt urmate de niciun fel de semn de punctuație, dacă nu face parte din punctuația
textului.
Notă: Pentru simbolurile mărimilor fizice respectăm recomnadările internaționale ale ISO (seria ISO 31-
1:1992...ISO 31-13:1992, sau cele naționale echivalente cu standardele ISO corepunzătoare.
Reguli de tipărire.
Simbolurile se tipăresc după cum urmează:
Pentru unități și prefixe: roman (drept),
Pentru mărimi scalare și pentru mărimi variabile: italic (cursiv),
Pentru mărimi vectoriale: italic-bold (cursiv-aldin),
Pentru mărimi tensoriale: la fel, dar cu un caracter fără serif (ex Microsoft Sans Serif).

145
 Multipli zecimali și fracțiile, precum și denumirea acestora se înscriu folosind factorii sau prefixele
respective.
Aplicarea către denumirea unității a două sau mai multe prefixe nu se admite. Ca exemplu, nu se admite
scrierea micromicrofarad, dar se va scrie picofarad.
Notă: În legătură cu faptul că pentru masă ca unitate de bază este folosit kilogramul, care deja conține
prefixul "kilo", pentru înregistrarea unităților cu multipli zecimali sau fracții se va lua de bază unitatea, fracție
a acesteia – gram (0,001kg) și prefixele se vor atribui acesteia (exemplu; microgram μgr., nanogram – ngr.).
Unitatea – fracție "gram" se admite de a fi scrisă fără prefix.
Prefixul și denumirea acestuia se va scrie împreună cu denumirea unității cărei este atribuită.
Pentru unitățile derivată din relații ale două sau mai multe alte unități, prefixul se va atribui primei unități
componentă a relației. Ca exemplu: kPa·s/m și nici de cum Pa·ks/m.
Excepție din regulă fac doar cazuri speciale, motivate, când aceste unități au o aplicare răspândită și
transferul către unitățile de bază prezintă dificultate. Ca exemplu: t·m, W/cm2, V/cm, A/mm2.

Prefixe SI

Denumire Simbol Valoare Denumire Simbol Valoare

yotta Y 1024 deci d 10-1
zetta Z 1021 centi c 10-2
exa E 1018 mili m 10-3
peta P 1015 micro μ 10-6
tera T 1012 nano n 10-9
giga G 109 pico p 10-12
mega M 106 femto f 10-15
kilo k 103 atto a 10-18
hecto h 102 zepto z 10-21
deca da 101 yocto y 10-24

146
 Anexa 10
Exemple de figuri Lissajous

147
 Anexa 11

Clasificarea mărimilor măsurabile

după modul de variaţie în timp:

• mărimi constante - mărimile invariabile în timpul măsurării; timpul de măsurare depinde în principal de
timpul de răspuns al mijlocului de măsurare şi de durata necesară transmiterii informaţiei de măsurare;
•marimi variabile – stationare – periodice – sinusoidale;
- nesinusoidale.
- neperiodice (aleatoare)
nestationare.
mărimi staţionare - mărimi variabile ale căror valori, efective, de vârf sau medii, sunt constante în timp;

după existenţa operaţiilor de însumare şi multiplicare cu un factor:

•mărimi aditive, la care aceste operaţii au sens fizic. De exemplu, se poate vorbi de suma unor lungimi, mase,
intensităţi ale curenţilor electrici ce converg într-un nod etc.
•mărimi neaditive, la care operaţiile de însumare şi de multiplicare cu un factor nu au, în general, un sens fizic.
De exemplu, nu are sens să se vorbească de suma a două temperaturi, a doi factori pH etc.

după categorii:
•mărimi fundamentale;
•mărimi derivate.

Studiul mărimilor şi al utilizării lor conduce la ataşarea fiecăreia a unei dimensiuni;

Fiecărei mărimi i se atribuie o dimensiune, proprie numai ei, şi care se simbolizează printr-o literă:
L – lungime, M – masă, T – timp, I – intensitatea curentului electric etc.
Dimensiunea oricărei mărimi derivate are următoarea formă generală: dim X = LaMbTcIdθeNfJg,
unde a,b….g sunt exponenţi dimensionali.
Exemple: tensiunea electrică U: dim U = L2MT-3I-1; energia W: dim W = L2MT-2

Condițiile pentru unități de măsură.

Practica a arătat că un sistem de unităţi de măsură trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
• să fie general, aplicabil în toate capitolele fizicii;
• să fie coerent şi să nu introducă coeficienţi numerici suplimentari în ecuaţiile fizicii;
• să fie practic, ordinele de mărime ale unităţilor din sistem fiind comparabile cu valorile uzuale din
activitatea umană.

Modalitatea definirii unității fundamentale de măsură.

• pe bază de prototipuri,
• pe bază de proprietăţi macroscopice ale unor material
• pe bază de proprietăţi atomice, cu tendinţa de creştere a numărului de unităţi definite atomic.

148
 Anexa 12
Tehnologia lipiturilor manuale a cablajelor și componentelor electronice
Lipirea este procesul tehnologic de fixare a componentelor electronice şi a conductoarelor de conexiuni
pe reglete, conectoare, cablaje imprimate, plăci de montaj etc. cu un aliaj de lipit, care se topeşte la o
temperatură mai coborâtă decât metalele îmbinate.

Instrumente şi materiale utilizate în tehnologia lipiturilor

Ciocanul sau pistolul de lipit serveşte la topirea aliajului de lipit şi la executarea lipiturilor propriu-zise.

Ciocanele de lipit există în mai multe variante şi dimensiuni. Ciocanul de lipit trebuie să fie adecvat
pentru lucrările la care urmează să fie folosit. Pentru aplicaţiile electronice aveţi nevoie de un ciocan de lipit cu
vârf mic de lipire şi putere redusă. Cele două cerinţe sunt necesare pentru a vă asigura că veţi lipi bine
componentele mici şi că nu le veţi supraîncălzi.

Ciocane de lipit de putere mică - au puterea absorbită de cca. 8 – 25 W. Ele sunt potrivite pentru lipirea
componentelor electronice sensibile. Acest tip de ciocan de lipit este potrivit pentru lipirea în locuri mici.

Ciocane de lipit de putere medie (universale) - sunt ceva mai mari, cu puterea absorbită de cca 20 – 40
W. Ele sunt adecvate în special pentru aplicaţii hobby şi casnice. De asemenea acest tip de ciocan de lipit este
adecvat pentru domeniul electronicii. Ele sunt de asemenea prima alegere dacă doriţi să asamblaţi kituri
electronice simple până la medii.

Ciocane de lipit de putere mare (standard) –cu puterea absorbită de cca. 50 - 150 W şi sunt prea mari
pentru aplicaţiile electronice tip hobby sau și casnice. Aceste ciocane au un vârf de lipire în unghi drept. Din
cauza dimensiunilor mari şi cantităţii impresionante de căldură eliberată ele nu sunt adecvate pentru lucrările
de lipire fine. De aceea aceste ciocane nu sunt adecvate pentru lipirea circuitelor electronice.

Staţii de lipit - sunt concepute pentru utilizare staţionară într-un atelier. Ele sunt alcătuite dintr-un ciocan
de lipit şi o unitate de control care permite setarea temperaturii de lipire în intervalul 150 – 450 °C. Este vorba
despre ciocane de lipit mici optimizate pentru utilizare în electronică. De aceea staţiile de lipit pot fi găsite de
obicei în dotarea electroniştilor profesionişti.

Puterea electrică a ciocanului de lipit depinde de gabaritul

pieselor şi de mărimea secţiunii conductoarelor. În cazul
cablajelor imprimate se recomandă utilizarea unui ciocan de
lipit de 15…35 W, cu vârful subţire, care permite atingerea
locurilor greu accesibile.

Ciocanul încălzit se păstrează pe un suport metalic.

Priza de alimentare şi ciocanul se amplasează în partea
dreaptă a operatorului pentru a evita căderea ciocanului de
lipit sau a pistolului în timpul lucrului.

b) Decapantul serveşte la înlăturarea oxizilor şi

curăţirea suprafeţelor metalice înainte de lipire. Decapantul

149
uzual este colofoniul în stare solidă. Lipiturile în locurile greu accesibile se execută folosind colofoniu lichid.

c) Aliajul de lipit cel mai utilizat este “fludorul”, care este o sârmă tubulară din aliaj de lipit, combinată
cu colofoniu. Aliajul de lipit Lp60 conţine 60% cositor (staniu) şi 40% plumb, având temperatura de topire de
190C.

d) Alte instrumente necesare lipirii sunt: penseta, cuţitul, cleştele lat, cleştele rotund, cleştele de tăiat.

Operaţii pregătitoare la lipire

a) Curăţirea vârfului ciocanului de lipit

Înainte de a efectua conexiunile, vârful ciocanului de lipit, în stare rece, trebuie curăţit la suprafaţă prin
pilire până devine lucios. La fel se procedează cu vârful pistolului de lipit, utilizând în acest scop cuţitul, dacă
vârful se umple de o zgură neagră. Apoi se conectează ciocanul de lipit la reţeaua de tensiune. Starea de încălzire
a vârfului se testează topind o bucată de aliaj. Temperatura vârfului este bună dacă acesta se acoperă cu aliaj
strălucitor. Înainte de a lua aliaj de lipit pe vârful ciocanului sau pistolului de lipit, acesta se introduce în
colofoniu (se topeşte un pic din colofoniul solid.

Atenţie! O cantitate prea mare de colofoniu creează o zgură neagră care împiedică executarea corectă a
lipiturilor).

Periodic, în timpul lucrului, se verifică starea vârfului la ciocanul sau pistolul de lipit şi se
recondiţionează.

b) Pregătirea terminalelor pentru lipire

Înainte de a lipi componentele electronice, terminalele acestora se cositoresc, în scopul reducerii duratei
procesului de lipire şi pentru a proteja suprafeţele lor împotriva oxidării. Terminalele se curăţă cu ajutorul
cuţitului prin mişcări de translaţie ale lamei şi prin rotirea piesei. În faza următoare se aşează terminalul pe
colofoniu.

Decaparea în colofoniu se realizează la contactul cu vârful încălzit. Apoi se topeşte o bucată de aliaj, iar
în masa topită se introduce terminalul decapat. Se roteşte piesa şi cu ajutorul ciocanului de lipit se realizează
acoperirea uniformă cu un strat de cositor a întregii suprafeţe a terminalului. Nu se cositoresc terminalele pe o
lungime de aproximativ 10 mm, situată în vecinătatea corpului piesei.

Cu ajutorul cleştelui lat sau a pensetei, se prinde terminalul din vecinătatea corpului piesei, realizându-
se un şunt termic. Se evită astfel supraîncălzirea piesei.

Cositorirea terminalului trebuie realizată într-un timp minim pentru a se evita distrugerea prin încălzire
a componentelor (mai ales în cazul în care nu se poate folosi penseta ca şunt termic).

Procesul de lipire

Lipirea componentelor electronice trebuie să fie precedată de “formarea” terminalelor prin îndoire cu
cleştele rotund. Apoi terminalele se introduc în găurile cablajului imprimat. Capetele componentelor pasive se

150
taie astfel încât terminalele rămase să depăşească cu 2…3 mm suprafaţa plăcii. Terminalele componentelor
active se taie după efectuarea lipirii.

Penseta se utilizează ca şunt termic pentru a proteja termic diodele, tranzistoarele, tiristoarele etc. în
timpul lipirii.taie astfel încât terminalele rămase să depăşească cu 2…3 mm suprafaţa plăcii. Terminalele
componentelor active se taie după efectuarea lipirii.

Penseta se utilizează ca şunt termic pentru a proteja termic diodele, tranzistoarele, tiristoarele etc. în
timpul lipirii.

Procesul de lipire comportă mai multe operaţii:

- preluarea pe vârful ciocanului (pistolului de lipit) a cantităţii minime de aliaj pentru efectuarea unei lipituri
(dozarea cantităţii minime de aliaj se poate atinge odată cu stăpânirea “artei de a lipi”);

- vârful ciocanului (pistolului), cu picătura de aliaj la capăt se introduce în colofoniu pentru decapare; apoi
vârful se aplică pe suprafaţa componentelor care urmează a fi îmbinate, în vederea încălzirii şi lipirii.

o Piesele metalice trebuie încălzite în zona îmbinării până la temperatura de topire a aliajului de lipit.

Distribuţia aliajului lichid pe suprafeţele care se îmbină trebuie să fie cât mai uniformă.

Lipirea corectă presupune o difuzie a aliajului de lipit în masa metalică a componentelor care se
îmbină.

- răcirea naturală şi cristalizarea aliajului de lipit. După îndepărtarea ciocanului de lipit, nu se admite
mişcarea piesei, până la cristalizarea perfectă a aliajului.

Recomandări privind procesul lipirii

- durata lipirii nu trebuie să depăşească 5 secunde (uzual 2…5 secunde) la dispozitivele semiconductoare şi
condensatoarele electrolitice;

- în timpul lipirii componentele (terminalele pieselor) se ţin cu penseta sau cleştele lat;

- componentele nu trebuie să fie mişcate până la răcirea îmbinării, spre a evita fisurile în lipitură;

- temperatura lipirii este un factor important pentru realizarea unei îmbinări de calitate.

Dintre defectele care apar la lipirea cu ciocanul frecvente sunt:

 lipiturile „reci” – suprafeţele sunt acoperite cu aliaj de lipit dar nu s-a realizat contact intim între
materiale de bază şi aliaj; cauzele sunt: suprafeţele insuficient încălzite şi/sau curăţate; obişnuit,
în aceste cazuri unghiurile de lipire sunt peste 70 – 90º;

 lipituri „arse” – suprafeţele sunt acoperite cu aliaj, dar între aliaj şi suprafeţe există straturi de oxizi.
Cauza constă în supraîncălzire (temperatură prea mare sau durată prea mare a încălzirii). Obişnuit,

în aceste cazuri suprafaţa aliajului nu este netedă, în jurul lipiturii şi în aliaj se observă impurităţi
cu aspect clar diferit de al fluxului local - apropiat;

 lipituri „crăpate” - în timpul solidificării aliajului, piesele au fost deplasate şi aliajul are crăpături,
de regulă vizibile;

151
  lipituri cu lipsă de aliaj - lipirea este realizată, dar cantitatea de aliaj este prea mică şi în consecinţă
rezistenţa mecanică a contactului este redusă;

 lipituri cu exces de aliaj - lipirea este realizată, dar aliajul este în exces şi terminalele nu se pot tăia
la lungimea necesară, lipiturile se „rup” uşor, se produc scurtcircuite;

 lipituri cu scurtcircuit, datorate contactului nedorit al vârfului cu suprafeţe conductoare apropiate

sau, în cazul excesului de aliaj, formării unor „stalactite” sau „fire”, adesea aproape invizibile, din
aliaj la îndepărtarea ciocanului.

O lipitură corectă este reprezentată în fig. a.

a) Lipitură corectă b) Exemple de lipituri reci

Exemple de lipituri

În această situaţie, aliajul de lipit face contact de bună calitate atât cu folia metalică (cupru) a circuitului
imprimat, cât şi cu terminalul componentei asamblate prin lipire.

Dacă din anumite motive, una sau mai multe dintre condiţiile impuse lipiturii n-au fost îndeplinite, se
ajunge la cazurile din fig. b, în care este reprezentată situaţia în care apar zone de contact imperfect, marcate
cu “!”, în special pe suprafaţa de contact a aliajului de lipit cu terminalul.

Finisarea lipiturii. Se verifică circuitul asamblat dacă funcționează. După aceasta se îndepărtează
excesul de terminal. Nu se taie marginea lipiturii împănate cu aliaj. Se lasă un mic spaţiu liber astfel încât aliajul
să nu fie separat de terminal de către şocul forţelor care apar în timpul tăierii.

Aspecte tehnologice privind pregătirea componentelor pentru lipire şi poziţionarea lor pe cablajul
imprimat

în scopul asigurării unei bune umectări de către aliajul de lipit topit, impurităţile grosiere (murdărie, grăsimi
etc.) trebuie înlăturate de pe suprafeţele de lipire înainte de procesul de lipire. O atenţie aparte trebuie acordată
unei bune curăţiri a suprafeţelor de cupru ale cablajului;
îmbunătăţirea sudabilităţii prin cositorirea bornelor de conectare a unor componente (în general cele pasive,
mai rezistente la şoc termic) şi a suprafeţei de cupru a cablajului;
suprafeţele altor piese (prize de contact) pe care se efectuează lipirea conexiunilor se pregătesc prin cositorire
sau argintare, după ce în prealabil au fost degresate şi decapate;
este recomandabil ca dispunerea componentelor pe placa de cablaj să fie cât mai ordonată, ceea ce facilitează
montarea, lipirea şi depanarea şi permite controlul influenţelor electrice reciproce. Componentele cu montare
axială trebuie dispuse în rânduri ordonate, având – pe cât posibil aceeaşi orientare şi aceeaşi dimensiune de
montare. Componentele polarizate (diode, condensatoare electrolitice ş.a.) trebuie ordonate avându-se în vedere
direcţia de polarizare;

152
componentele active sau pasive, cu gabarit mic sau mijlociu se pot fixa direct pe cablaj, fie prin implantarea
terminalelor componentelor în găuri (modul de fixare utilizat în majoritatea cazurilor) fie prin aşezarea
terminalelor direct pe contactele de lipire (CI cu capsulă de tip flat-pack sau dispozitivele de tip SMD);
componentele mai voluminoase sau mai grele (condensatoare electrolitice, transformatoare, radiatoare etc.)
trebuie fixate corespunzător pe cablaj, de obicei cu ajutorul unor dispozitive mecanice de susţinere (socluri,
coliere de strângere, şuruburi şi piuliţe ş.a.);
echiparea cu componente a plăcilor de cablaj imprimat necesită o operaţie anterioară de pregătire sau formare
a componentelor, prin aducerea terminalelor acestora la forma cea mai avantajoasă pentru echipare şi contactare
(fig. 3):
componentele trebuie formate astfel încât marcajul să fie dispus în sus, ceea ce permite ca ele să poată fi
identificate cu uşurinţă dacă placa este privită perpendicular spre faţa de dispunere a componentelor;
trebuie avut grijă ca raza de îndoire a terminalelor componentelor să nu fie prea mică (sub 1,5 mm) iar această
operaţie să nu se efectueze prea brusc, pentru a nu afecta integritatea terminalelor;
în scopul reducerii solicitării termice a componentelor în procesul de lipire dar şi în timpul funcţionării
montajului, se recomandă acele moduri de formare şi montare care asigură o distanţă suficientă a componentei
faţă de placă şi o lungime suficientă a terminalelor (de exemplu diodele redresoare, de comutaţie şi Zener
cilindrice evacuează căldura prin terminale şi din această cauză trebuie să fie formate cu terminale mai lungi);
pe cât posibil se preferă montarea orizontală a componentelor cu terminale axiale; doar în cazuri speciale (din
considerente de spaţiu disponibil foarte mic) se pot monta aceste componente şi vertical;
Aspecte tehnologice privind pregătirea componentelor pentru lipire şi poziţionarea lor pe cablajul
imprimat

- în scopul asigurării unei bune umectări de către aliajul de lipit topit, impurităţile grosiere (murdărie, grăsimi
etc.) trebuie înlăturate de pe suprafeţele de lipire înainte de procesul de lipire. O atenţie aparte trebuie
acordată unei bune curăţiri a suprafeţelor de cupru ale cablajului;

- îmbunătăţirea sudabilităţii prin cositorirea bornelor de conectare a unor componente (în general cele pasive,
mai rezistente la şoc termic) şi a suprafeţei de cupru a cablajului;

- suprafeţele altor piese (prize de contact) pe care se efectuează lipirea conexiunilor se pregătesc prin
cositorire sau argintare, după ce în prealabil au fost degresate şi decapate;

- este recomandabil ca dispunerea componentelor pe placa de cablaj să fie cât mai ordonată, ceea ce
facilitează montarea, lipirea şi depanarea şi permite controlul influenţelor electrice reciproce.
Componentele cu montare axială trebuie dispuse în rânduri ordonate, având – pe cât posibil aceeaşi

- orientare şi aceeaşi dimensiune de montare. Componentele polarizate (diode, condensatoare electrolitice

ş.a.) trebuie ordonate avându-se în vedere direcţia de polarizare;

- componentele active sau pasive, cu gabarit mic sau mijlociu se pot fixa direct pe cablaj, fie prin implantarea
terminalelor componentelor în găuri (modul de fixare utilizat în majoritatea cazurilor) fie prin aşezarea
terminalelor direct pe contactele de lipire (CI cu capsulă de tip flat-pack sau dispozitivele de tip SMD);

- componentele mai voluminoase sau mai grele (condensatoare electrolitice, transformatoare, radiatoare etc.)
trebuie fixate corespunzător pe cablaj, de obicei cu ajutorul unor dispozitive mecanice de susţinere (socluri,
coliere de strângere, şuruburi şi piuliţe ş.a.);

153
- echiparea cu componente a plăcilor de cablaj imprimat necesită o operaţie anterioară de pregătire sau
formare a componentelor, prin aducerea terminalelor acestora la forma cea mai avantajoasă pentru echipare
şi contactare (fig.3):

Fig. 3. Exemple de montare prin inserție a componentelor cu terminale axiale

- componentele trebuie formate astfel încât marcajul să fie dispus în sus, ceea ce permite ca ele să poată fi
identificate cu uşurinţă dacă placa este privită perpendicular spre faţa de dispunere a componentelor;

- trebuie avut grijă ca raza de îndoire a terminalelor componentelor să nu fie prea mică (sub 1,5 mm) iar
această operaţie să nu se efectueze prea brusc, pentru a nu afecta integritatea terminalelor;

- în scopul reducerii solicitării termice a componentelor în procesul de lipire dar şi în timpul funcţionării
Zener cilindrice evacuează căldura prin terminale şi din această cauză trebuie să fie formate cu terminale
mai lungi);

- pe cât posibil se preferă montarea orizontală a componentelor cu terminale axiale;doar în cazuri speciale
(din considerente de spaţiu disponibil foarte mic) se pot monta aceste componente şi vertical.
- montajului, se recomandă acele moduri de formare şi montare care asigură o distanţă suficientă a

- componentei faţă de placă şi o lungime suficientă a terminalelor (e.g. diodele redresoare, de comutaţie

154
 Anexa 13.

Mod utilizare a plachetei tip Solderless BreadBoard

Vederea de sus

155
 Literatura consultată

David Valeriu. Măsurări electrice, Curs, partea I, Domeniul inginerie electrică, Facultatea de electrotehnică,
Universitatea Tehnică “Gh. Asachi”, Iași, 2009.

Anca Gheorghiu, Ion Spânulescu, Măsurări electrice, Bucureşti, 2002.

Marin Sărăcin, Cristina Gabriela Sărăcin, Măsurări electronice şi sisteme de măsurare, Bucureşti, 2003.

Mihai Miron, Liliana Miron. Masurari electrice si electronice. Ed. Academiei Fortelor Aeriene „Henri Coanda”,
Brasov, 2003.

А.С.Волегов и др. Электронные средства измерений физических величин. Екатеринбург, Издательство

Уральского университета 2014.

Gheorghiu, T., Tănăsescu, M., Măsurări tehnice, Editura Aramis Print, Bucureşti, 2005.

Г.Я. Мирский. Электронные измерения. М., Радио и связь. 1986.

156