UNIVERSITATEA TEHNICĂ DIN MOLDOVA

FACULTATEA CALCULATORE, INFORMATICĂ ȘI MICROELECTRONICĂ

DEPARTAMENTUL MICROELECTRONICĂ ȘI INGINERIE BIOMEDICALĂ

Artur BUZDUGAN

MĂSURĂRI ELECTRONICE

Indicații metodice și breviar privind lucrările de laborator

Chișinău, 2018

1
 Măsurări electronice. Indicații metodice și breviar privind lucrările de laborator

Autor: dr.h.-inginer Artur Buzdugan

Lucrarea conține descrieri pentru efectuarea a 12 lucrări de laborator privind metode de

măsurare a mărimilor fizice, electrice și a parametrilor componentelor circuitelor și microelectronice
cu ajutorul aparatelor electronice. Aici sunt incluse materiale privind instruirea studenților în
domeniul securității electrice și protecției muncii în laborator, procedura admiterii la efectuarea
lucrărilor, descrierea instrumentarului pentru măsurările din laborator și breviare la subiectele
lucrărilor.
Echipamentul de bază din laborator pentru măsurările electronice constă din aparate de
măsurări digitale, dar în indicații sunt prezentate și date privind aparatele analogice de măsurări, care
pot fi întâlnite de viitorii ingineri în alte laboratoare sau în practicile cotidiene.
Lucrarea mai conține anexe privind sistemul unităților de măsură SI; clasificarea mărimilor
măsurabile; marcarea, identificarea componentelor electronice; montarea componentelor
microelectronice; cerințe față de perfectarea raportului lucrării de laborator efectuate ș.a.
Indicațiile metodice pot fi utile și pentru pregătirea inginerilor de la alte specialități care
studiază cursul de măsurări electronice sau cursurile care conțin măsurări electrice.

Recenzent: conferențiar, dr., Bettin Mironov

Tipar:

2
 Cuprins

Norme de protecție a muncii și securitate electrică în Laboratorul Măsurări Electronice 7

Admiterea la lucrările de laborator 10
Instrumentarul de măsurări electronice din laborator 11
Lucrarea nr. 1. Metode și mijloace de măsurări electronice în practica uzuală 34
Lucrarea nr. 2. Măsurări cu multimetre digitale 55
Lucrarea nr. 3. Punți de măsurări electrice 64
Lucrarea nr. 4. Măsurarea valorii efective, de vârf și medii a tensiunii electrice 68
Lucrarea nr. 5. Extinderea intervalului de măsurare a voltmetrului. Protecția de 81
suprasarcini
Lucrarea nr. 6. Metode, instrumentar de studiu pentru circuite basculante astabile 89
Lucrarea nr. 7. Interpretarea semnalelor electrice cu osciloscopul digital în regim X-Y 93
Lucrarea nr. 8. Instrumente de măsură pentru caracterizarea diodelor Zener și LED 95
Lucrarea nr. 9. Metode de studiu a circuitelor de formare a impulsurilor 105
Lucrarea nr. 10. Amplificatoare operaționale în măsurarea semnalelor mici 109
Lucrarea nr. 11 Studierea generării și vizualizării semnalelor 116
Lucrarea nr. 12 Măsurarea impedanței 124
Anexe 131
Anexa 1. Model de prezentare a raportului lucrării de laborator 131
Anexa 2. Marcarea aparatelor analogice de măsură în dependență de mecanism 133
Anexa 3. Marcarea, identificarea nominalelor rezistorilor 137
Anexa 4. Marcarea, identificarea nominalelor condensatoarelor 138
Anexa 5. Marcarea, identificarea bobinelor (inductanțelor) 140
Anexa 6. Diodele, LED-urile 141
Anexa 7. Orientarea, polarizarea componentelor electronice 143
Anexa 8. SI al unităților fundamentale de măsură și exemple de unități SI derivate 147
Anexa 9. Reguli privind formarea, scrierea denumirii simbolurilor unităților de măsură 150
Anexa 10. Exemple de figuri Lissajous . 152
Anexa 11. Clasificarea mărimilor măsurabile 153
Anexa 12. Tehnologia lipiturilor manuale a componentelor electronice 154
Literatura consultată 158

3
„Experimentul este unica modalitate de înțelegere pe care o avem la
dispoziție; restul este poezie, imaginație“

Max Planck

4
 Cuvânt înainte
Lucrările de laborator sunt destinate dezvoltării a 3 piloni de bază ai aplicării cunoștințelor
studenților în activitatea ulterioară de inginer: practicii, independenței și inteligenței.

Lucrările practice în laborator nu sunt cursuri teoretice la care se explică în detalii temele
respective. La lucrările de laborator consultațiile necesare se oferă în timpul testării de către cadrul
didactic a cunoștințelor studentului cu scopul admiterii la lucrare, precum și în timpul efectuării
lucrărilor. Timpul alocat lucrării de laborator este destinat dezvoltării abilităților practice în
domeniile aparatelor de măsurări.

Studentul lucrează independent sau în echipă, astfel încât să contribuie efectiv la realizarea
lucrării.

Un student își consolidează cunoștințele doar în măsura în care demonstrează efort inovativ și
intelectual pentru realizarea cu succes a lucrării de laborator.

Activitatea în laborator nu înseamnă efectuarea mecanică a unor asamblări a circuitelor

electronice și măsurări cu trecerea rezultatelor în tabele și raport. Scopul major este ca studentul sa
cunoască cu ce și cum să măsoare, să anticipeze anumite rezultate (cel puțin ca ordin de mărime,
formă de semnal), să confirme aceste rezultate prin măsurători și să identifice sursele de erori
relative și absolute, precum și să repete măsurările care nu corespund așteptărilor.

5
6
 NORME DE PROTECȚIE A MUNCII ȘI SECURITATE ELECTRICĂ
ÎN LABORATORUL MĂSURĂRI ELECTRONICE
Întrucât tensiunea de lucru pentru anumite lucrări practice este de ~220V iar frecvența 50 Hz,
se impune respectarea regulilor în vigoare referitoare la lucrul în instalații sub tensiune. Nu se admite
efectuarea lucrărilor de laborator de către studenți decât după efectuarea instructajului și verificarea
cunoștințelor privind protecția muncii și securitatea electrică. Confirmare a cunoștințelor va fi
înregistrarea respectivă, contra semnături, în registrul laboratorului.

Electrocutarea reprezintă un accident fatal datorat curentului electric ce străbate corpul și

acționează asupra centrilor nervoși și a mușchilor, provocând electrotraumatisme ce pot avea
consecințe foarte grave.

Accidentele electrice au un caracter periculos, pentru că tensiunile electrice nu pot fi sesizate

de organele de simt ale omului și pentru că se produc instantaneu, înainte de a fi posibilă orice reacție
reflexă de apărare.

Corpul uman se opune trecerii curentului electric (în cazul în care pielea este intactă și uscată)
cu o rezistență electrică de (40–100) kΩ, dar poate scădea sub valoarea de 1 kΩ în prezența unor
factori cum ar fi:
- umiditatea pielii;
- suprafața de contact între piele și materialul sub tensiune;
- presiunea materialului sub tensiune asupra pielii;
- valoarea tensiunii.
Se consideră nepericulos:
- curentul continuu cu intensitatea de până la (40-50) mA;
- curentul alternativ (f = 50 ÷ 60 Hz) cu intensitatea de până la 10 mA.
Cauzele accidentelor electrice sunt:
- atingerea întâmplătoare sau apropierea primejdioasă de instalațiile aflate sub tensiune;
- atingerea unor părți metalice care în mod normal nu sunt sub tensiune, dar care pot căpăta
tensiune ca urmare a unor defectări de izolație;
- efectuarea unor manipulări greșite în schemele electrice.
Condiții în care se produc electrocutările
Curentul electric străbate corpul uman când are două puncte de contact, cu mase sau
conductoare electrice aflate la potențiale diferite prin care se poate închide un circuit.
Electrocutarea se poate produce în mai multe moduri:
- atingere directă: atingerea unui element neizolat din circuitele de lucru;

- atingere indirectă: atingerea unui element metalic aflat accidental sub tensiune, simultan cu
atingerea unui obiect bun conductor de electricitate, aflat în contact cu pământul;
7
 - tensiunea de pas: se produce la atingerea simultană a două puncte de pe sol aflate la potențiale
diferite.

Efectele electrocutării sunt cu atât mai periculoase cu cât durata de trecere a curentului prin
corp este mai mare și depind mult de traseul urmat de curent prin corpul omenesc.

Limitarea valorii curentului de electrocutare se datoreazî rezistenței de contact a pielii în locul

de intrare și de ieșire a curentului, precum și de rezistența internă a organismului. Totalul acestor
rezistențe are valori cuprinse între 600 Ω și 100 kΩ, valori care depind de:

• tensiunea aplicată;
• grosimea epidermei;
• starea suprafeței de contact, e.g. pielea umedă, murdară sau rănită determină o
rezistență mică, ordinul de mărime fiind (600-1000)Ω.
Ținând seama de valoarea minimă a rezistenței de izolație a corpului omenesc, rezultă
următoarele valori ale tensiunilor periculoase:
U ≤ 12V pentru încăperi cu condiții inadecvate de lucru (praf, umezeală și căldură, pardoseală
din pământ sau ciment);
U ≤ 36V pentru încăperi cu condiții de lucru mai bune;
U ≤ 65V pentru încăperi nepericuloase.

Tehnica securității la lipire:

• rezistența de izolație între ciocanul (pistolul, letconul) de lipit și cordul de alimentare (220V,
50Hz) trebuie controlată periodic, măsurând rezistența de izolație între vârful ciocanului și
contactele fișei de alimentare;
• pentru a evita arsurile în timpul lipirii, conductoarele și componentele se țin cu penseta sau cu
cleștele lat. Atenție la lipirea pieselor și a conductoarelor tensionate (arcuite), deoarece aliajul
de lipit se poate împrăștia în stropi fierbinți;
• sub nici-o formă nu se va atinge partea metalică a ciocanului de lipit, chiar dacă acesta este
deconectat de la sursă, deoarece există posibilitatea să fie încă fierbinte;
• nu se scutură ciocanul de lipit în jurul său sau a altor persoane;
• nu se va sta cu ochii în fumul degajat la lipire - pericol de orbire;
• între două lipituri cu ciocanul de lipit, acesta va fi plasat pe suportul special destinat;
• nu se lasă pe masă sau pe alte materiale - pericol de topire și incendiere;
• vaporii de plumb, ce se degajă la lipire sunt vătămători. Pentru a nu inhala acești vapori se
recomandă o poziție corectă la lipire și aerisirea periodică a laboratorului.
În vederea acordării primului ajutor în caz de accident, se vor întreprinde următoarele măsuri:
- se înlătură cât mai repede acțiunea curentului electric prin operațiuni posibile;
- se solicită asistența medicală de urgență, pompierii etc.;
- se acordă cele mai simple îngrijiri posibile;
- se asigură cele mai bune condiții pentru accidentat;
- se organizează transportul rapid al accidentatului.
Efectul curentului electric asupra accidentatului provoacă:
- oprirea respirației sau a inimii cu sau fără pierderea conștiinței;
- arsuri, care pot fi:

8
 • arsuri localizate, chiar profunde, dar care afectează doar o mică suprafață a corpului;
• arsuri întinse, generalizate, pe o mare parte din suprafața corpului.
Scoaterea de sub acțiunea curentului electric se va executa imediat, prin oprirea alimentării cu
tensiune a instalației la care s-a produs accidentul, prin dispozitivele de întrerupere din imediata
apropiere a accidentatului. Nu se abandonează niciodată acțiunea de aducere la viață a victimei înainte
de a se cunoaște cert starea lui, sau până la intervenția serviciilor medicale specializate. Readucerea
la viață prin respirație artificială se poate face astfel:
- respirație gură în gură sau gură la nas;
- respirație cu ajutorul aparatelor speciale;
- respirație artificială manuală;
- procedee complementare de reanimare.
Accesul în laborator și tipurile de activități:
- în laborator se intră cu permisiunea cadrului didactic sau a inginerului din laborator;
- aparatura nu se conectează la sursa de curent electric și nu se utilizează înainte de a primi
permisiunea de la cadrul didactic sau inginer;
- jocurile cu orice fel de aparat de măsurări și echipament din laborator sunt interzise;
- aparatele de măsură se utilizează doar în parametri normali și nu se va încerca forțarea fizică
a acestuia în vederea obținerii unor rezultate mai bune;
- montajul se efectuează doar la întreruperea alimentării;
- pentru a evita deteriorarea mijloacelor de măsurare și accidentele cauzate de acestea, se va
urmări ca tensiunea de alimentare să corespundă cu tensiunea nominală planificată în lucrare;
- după începerea lucrării cu circuitul electric montat și aflat sub tensiune se interzice atingerea
părților neizolate cu mâna;
- se va asigura și nu se va deteriora legarea la pământ a tuturor părților metalice ale instalației,
aparatelor utilizate;
- nu se va încerca niciun fel de operațiune de modificare/reparare a aparaturii. Orice defecțiune
se aduce la cunoștința cadrului didactic sau inginerului din laborator;
- este interzisă atingerea simultană cu ambele mâini a părților metalice aflate sub tensiune;
- deconectarea aparatelor aflate sub tensiune se va face numai de la sursa de alimentare;
- în cazul, în care în montajul lucrării sunt incluse condensatoare, este interzis a le atinge chiar
și după scoaterea lor de sub tensiune, deoarece condensatoarele continuă să rămână încărcate cu
sarcini electrice. De aceea, după terminarea lucrării, condensatoarele se vor descărca scurtcircuitând
terminalele prin atingerea cu un conductor metalic. Operația se va repeta de 2-3 ori până la
descărcarea lor completă.
La sfârșitul lucrării:
- toate aparatele de măsurări și computerele vor fi deconectate de la sursa de energie electrică;

- nu se va începe desfacerea montajului decât după întreruperea alimentării, astfel, încât nicio
bornă a aparatului, niciun conductor, care face parte din montaj, să nu se afle sub tensiune

9
 Admiterea la lucrările de laborator
Cadrul didactic prezintă laboratorul, echipamentul din laborator, obiectivele majore ale
lucrărilor de laborator care în general sunt:

- familiarizarea cu modul de operare cu aparatele de laborator utilizate (surse de tensiune,

generatoare de funcții, osciloscoape, multimetre etc.) și tehnicile de măsurare;
- citirea și explicarea funcționării circuitelor simple electronice;

- însușirea cunoștințelor privind asamblarea circuitelor electronice de complexitate simplă și

medie;

- transpunerea cunoștințelor teoretice obținute în abilități practice privind măsurările în

circuitele electronice.

Metodologia de lucru
• În timpul orelor de laborator, studenții vor desfășura activitatea în grupuri (1-3 persoane)
nominalizate de cadrul didactic pentru efectuarea unei lucrări de laborator, adică, la un set de aparate
de măsură.
• Studenții se pregătesc preventiv pentru lucrarea de laborator prin studierea teoriei, obiectivelor
lucrării, ghidurilor de funcționare a echipamentelor de măsurare necesare.

• În timpul lucrărilor de laborator studenții vor avea textul lucrării (pe hârtie sau în format
electronic) și un caiet de notițe. În caiet se vor nota rezultatele experimentale, observații, răspunsuri
la întrebările care apar în text sau care sunt expuse de către cadrul didactic.

• Înainte de începerea propriu-zisă a lucrării, cadrul didactic verifică gradul în care studenții
cunosc obiectivele lucrării și ce acțiuni vor întreprinde pentru realizarea lor. Aceste teste vor constitui
parte a evaluării studenților, cu ponderea de 50% în nota finală a lucrării concrete. Studenților, care
nu dau dovadă de cunoștințe, cel puțin minime, nu li se permite a efectua lucrarea de laborator.

• Cadrul didactic va asigura studenților suportul metodologic necesar și va răspunde la

întrebările acestora legate de desfășurarea lucrării.
• Ponderea lucrărilor de laborator finalizate este de 30% din nota finală pentru semestru.

• Restanțele la efectuarea și susținerea lucrărilor sunt permise în cadrul orelor planificate de

consultații conform procedurilor stabilite la Universitate.

Condiții de participare la lucrarea de laborator

Pentru a participa la ședințele de laborator, studentul trebuie să prezinte referatul lucrării
precedente, precum și sî dea dovadă de cunoștințe teoretice privind efectuarea lucrării de laborator
pentru ziua respectivă.

Raportarea lucrării executate

Referatul lucrării de laborator este personal și netransmisibil; trebuie scris de mână cu acuratețe
sau tipărit, conform structurii tip prezentată în anexa 1.

10
 INSTRUMENTARUL DE MĂSURĂRI ELECTRONICE DIN LABORATOR

Obiective:

• prezentarea aparatelor de măsură folosite în cadrul laboratorului;

• explicarea principiilor de funcționare, a modului de lucru;
• selectarea setului de aparate de măsură pentru lucrări;
• prezentarea erorilor ce pot apăree în timpul măsurătorilor.

Instrumentarul în cadrul laboratorului constă din următoarele:

- generatoare de joasă frecvență tip GX1025;
- surse de alimentare tip AX502, GPR306OD;
- osciloscoape tip DOX20140, DS1052E;
- multimetre tip 34401A, HMC8012.
Notă: Instrumentarul de măsurări poate conține și alte mijloace de măsură, precum și aparate
analogice, marcarea, tipurile, prioritățile și neajunsurile cărora sunt prezentate în anexa 2. Modul de
lucru al lor este explicat la necesitate de cadrul didactic
Diverse componente electronice: rezistori, condensatoare, diode, tranzistoare, conectoare,
circuite integrate, placheta BreadBoard etc.
Notă: Identificarea unor componente electronice (rezistori, condensatoare, inductanțe, diode)
poate fi efectuată conform informației din anexele 3-6.
Notă: Identificarea orientării, polarității unor componente electronice este expusă în anexa 7.

Breviar
Tensiunea electrică - diferența de potențial dintre două puncte și proporțională cu energia
necesară deplasării a unei sarcini electrice de la un punct la celălalt. Tensiunea electrică este o mărime
fizică relativă și se poate măsura numai față de un punct de referință. În general, în electronică,
tensiunile sunt date folosind ca punct de referință masa (unirea cu pământul) circuitului, căreia îi
atribuim potențialul egal cu zero. Unitatea de măsură a tensiunii electrice în SI este voltul (V).
Intensitate a curentului electric - mărimea fizică scalară ce caracterizează curentul electric și
măsoară sarcina electrică ce traversează secțiunea unui conductor în unitate de timp. Amperul este o
mărime fizică fundamentală, dar și ca unitatea de măsură în SI - (A).
Notă: Unitățile fundamentale și derivate de măsură din SI sunt descrise în anexa 8, iar regulile
de scriere a lor sunt date în anexa 9.
Rezistența electrică - mărimea fizică prin care se reflectă proprietatea unui conductor electric
de a se opune trecerii prin el a curentului electric. Unitatea de măsură a rezistenței electrice în SI este
ohm, notată cu Ω.
Una din legile principale ale electricității este legea lui Ohm în care se consideră
că într-un circuit, intensitatea (I) curentului electric este direct proporțională cu
tensiunea (U) aplicată și invers proporțională cu rezistența (R) din circuit (fig.1).
Formula matematică a legii lui Ohm este: I=U/R (1)
unde: I - intensitatea curentului măsurată în amperi (A);
U - tensiunea aplicată măsurată în volți (V);
R - rezistența circuitului măsurată în ohm (Ω).
Fig. 1. Aplicarea legii lui Ohm

11
 Legile lui Kirchhoff
- Se numește nod de rețea orice punct dintr-un circuit electric, unde se întâlnesc cel puțin trei
conductori.
- Se numește ochi de rețea orice porțiune închisă dintr-un circuit electric (care nu conține obligatoriu
sursă), dar care nu are nici o ramificație (contururi poligonale închise formate dintr-o succesiune de
rezistori și surse).
- Se numește ramură de rețea porțiunea din rețeaua electrică cuprinsă între două noduri succesive.
Prima Lege a lui Kirchhoff este o expresie a conservării sarcinii electrice într-un nod al unei
rețele electrice. Reiese, că sarcina electrică totală ce pătrunde într-un nod de rețea trebuie să fie egală
cu sarcina electrica ce părăsește acel nod.

Fig. 2,a. Expresia conservării sarcinii electrice Fig. 2,b. Expresia grafică a Legii a II Kirchhoff

Astfel, prima lege a lui Kirchhoff stipulează, că suma algebrică a curenților dintr-un nod
de rețea este egală cu zero (fig. 2,a).
n
k=1 I k =0;
(2)
- I 1 + I 2 - I 3 + I 4 = 0.
(3)

A doua Lege a lui Kirchhoff se referă la ochiuri de rețea și stipulează că suma algebrică a
tensiunilor electromotoare dintr-un ochi de rețea este egală cu suma algebrică a căderilor de
tensiune din acel ochi de rețea.
Pentru scrierea ecuației corespunzătoare alegem arbitrar un sens de referință și considerăm
pozitive, atât tensiunile cât și intensitățile curenților care au același sens cu cel ales de referință (fig.
2,b).
E1 – E2 = I1 R1 – I2R2;
E 2 -E 3 = I 2 R 2 + I 3 R 3 ;
n
sau k=1 Vk = 0. (4)
Astfel, suma algebrică a căderilor de tensiune (în cazul particular pe o rezistență), căderea de
tensiune conform legii lui Ohm într-o buclă închisă este egală cu tensiunea electromotoare
totală disponibilă în acea buclă.

12
 Cunoașterea elementelor consecutive (generatoarelor și consumatorilor) ale unui circuit permit
aflarea intensităților tuturor curenților, ce străbat acel circuit prin rezolvarea ecuațiilor obținute
aplicând legilor lui Kirchhoff. Etapele care trebuie parcurse pentru astfel de analiză a circuitelor,
aplicând legile lui Kirchhoff sunt:
o identificarea nodurilor circuitului;
o identificarea laturilor circuitului;
o notarea curenților;
o alegerea sensurilor pentru acești curenți;
o aplicarea legii I-a a lui Kirchhoff pentru (n-1) noduri de rețea;
o alegerea ochiurilor de rețea pentru care aplicăm legea a II-a a lui Kirchhoff;
o alegerea sensurilor de referință în acele ochiuri de rețea.
Aplicând legea a II-a a lui Kirchhoff în acele ochiuri selectate, cu cele (n-1) ecuații, obținem
un sistem de ecuații, egal cu numărul laturilor, deci, egal cu numărul necunoscutelor (în cazul nostru
cu intensitățile curenților).

1. Generatorul de frecvență joasă model GX1025 [8] (fig.3) este o sursă de tensiune variabilă,
care poate furniza diferite semnale: sinusoidal periodic, dreptunghiular periodic, tip meandru,
triunghiular periodic, puls periodic, zgomot alb etc. (sau de alte 48 forme de semnale arbitrare
preinstalate), cu frecvența și amplitudinea reglabile. Gama de frecvență pe care o poate acoperi
generatorul este 0,001 - 25MHz. Semnalele sunt furnizate circuitului prin intermediul cablului de
semnal, care se conectează la mufa din stânga jos a aparatului.

Fig. 3. Vedera frontală a generatorului GX 1025

Amplitudinea și frecvența semnalului generat pot fi modificate brut cu ajutorul butoanelor de

pe panoul frontal al aparatului sau mai fin cu ajutorul rozetei, si butoanelor (+, -) de pe panoul frontal.

13
 În cadrul orelor de laborator este necesar să se regleze atât amplitudinea, cât și frecvența
semnalului generat. Sonda de măsurare a osciloscopului se conectează la cablul, care furnizează
semnalul de la generator ca în fig. 4. Masa sondei se conectează la masa cablului de semnal. Prin
conectarea sondei de măsură a osciloscopului la cablul de semnal. Semnalul generat (fig. 5) va fi
vizualizat pe ecranul osciloscopului și pe ecranul generatorului.

Fig. 4. Conectarea sondelor de măsurare

Fig. 5. Modele de semnale generate

Funcțiile suplimentare ale generatorului de frecvențe sunt:

• Modulare: AM si FM, FSK si ASK, PM si PWM.

• Funcții SWEEP și BURST interne sau externe, lineare sau logaritmice.
• Banda de frecvență externă de 100 mHz până la 200 MHz.
• Interfața utilizator și ajutor integrat în limba engleză.
• Programabil via link USB cu software-ul SX GENE și stocare de date pe USB pe
panoul frontal.

14
 • Software-ul SX GENE v2.0 controlează generatorul arbitrar GX1025, salvează și
restaurează configurațiile și generează semnale arbitrare.
Ghidul de utilizare (în engleză) poate fi accesat la adresa: http://www.arc.ro/metrix-
gx1025#tab-3

2. Sursa de alimentare [8] (fig.6) furnizează tensiune continuă pe 2 canale de ieșire în intervalul
0...30V, cu rezoluția pe ecran de 100 mV, limitarea de curent 0…2,5 A cu rezoluția 10 mA la ambele
canale în cazul unui scurtcircuit, la fel ca și controlul temperaturii în cazul unei supraîncălziri. Ieșirile
au izolație dublă în raport cu rețeaua de
alimentare chiar și pentru împământare.

Fig. 6. Vederea frontală a blocului de

alimentare model AX 502

Alimentarea bipolară a e.g. AO se efectuează prin conectarea arătată în fig. 7.

Fig. 7. Conectare pentru alimentarea bipolară

Ghidul de utilizare a sursei de alimentare AX502 poate fi accesat (în engleza) la adresa:
http://www.arc.ro/metrix-ax-502#tab-3

Multimetru digital tip HM 8012 [8]

15
 Fig. 8. Vederea frontală a multimetrului digital model HM 8012

Parametrii multimetrului digital sunt: (http://www.arc.ro/hmc-8012-digital-multimeter-with-

high-accuracy#tab-3)
Afișaj digital – contorizare: 5 3/4 digiți – 480 000, color

Tensiuni C.C. (domenii): 400mV /4V/40V/400V/1000V/- rezoluție minimă: 1mV /- precizie

de bază: 0.015%
Tensiuni C.A. (domenii): 400mV / 4V / 40V / 400V / 750V
- rezoluție minimă: 1mV
- precizie de bază: 0.3%

- banda de frecvență: c.c. 100 KHz

Curent C.C. (domenii): 20mA / 200mA / 2A / 10A/ - rezoluție minimă: 100 nA /- precizie de
bază: 0.05%
Curent C.A. (domenii): 20mA / 200mA / 2A / 10A
- rezoluție minimă: 100 nA
- precizie de bază: 0.5%
- bandă de frecvență: c.c. … 10KHz
True RMS : Da
Rezistențe (domenii): 400W / 4KW / 40KW / 400KW / 4MW / 40MW / 250 MW/
- rezoluție min. / precizie: 1 mΩ/ 0.015%
Capacități (domenii): 5nF / 50nF / 500nF / 5μF / 50μF / 500μF / - rezoluție min. / precizie: 1
pF / 1%
Frecvență: dom. / precizie: 5Hz…10KHz / 0.01%
Temperaturi (sondă opțională): PT100, PT500, PT1000 / - rezoluție min. / precizie: 0.1 ᵒC
Test diodă / continuitate: Da / Da
Memorie date: Da, 50000 măsurători
Data-logger (înregistrator): Da
Funcții matematice: Măsurători REL, logaritmice (dB, dBm)
Vârf / Rel / Min / Max: Da / Da / Da / Da
Interfețe : USB, Ethernet, ȋn dezvoltare LXI, opţional IEEE488
USB host: Da, pe panoul frontal
Rată măsurare: 200 măsurători / s

16
 Multimetru digital tip NMC8012 [8]

Fig. 9. Vederea frontală

a multimetrului digital
model NMC8012

Caracteristici
generale:
- interval de măsurare: C.C. până la 100 kHz, rezoluție: 1 μV, 100 nA, 1 mΩ, 1 pF, 1 Hz,
0.1 °C/F
- acuratețe : 0,015 % (C.C.),
- display cu afișare 5¾ cifre (480 000 numărări), afișare simultană a trei funcții de măsurare
(ex:DC+AC+statistici),
- interfețe: USB-TMC/-VCP, Ethernet, LXI, IEEE-488 (GPIB)
- rata de măsurare: până la 200 valori/s-funcții de măsurare: V (C.C.), I (C.C.), V (C.A.), I
(C.A.C),
- frecvența, putere C.C. rezistența (2 sau 4 fire), temperatura (PT100/PT500/PT1000),
- capacitate, dioda și test de continuitate
- funcții matematice: testare limite, min/max , medie, offset, putere DC, dB, dBm
- funcție de memorare date în memoria internă sau pe un sticks USB în format CSV
Seria de osciloscoape METRIX® DOX 2000 [8]

Sunt echipate cu ecran lat oferind 18 div. în modul full-screen. Această funcție permite
personalizarea display-ului: alegere intre display normal sau persistent, format YT sau XY, ajustarea
culorilor, luminozității contrastului, etc. Butoanele rotative și key-urile luminate din spate permit
accesul către comenzile de pe panoul
frontal ușor.

Fig. 10. Vederea frontală a

osciloscopului model METRIX DOX
2000

Are 3 nivele pentru achiziție și analiza în timp real sau echivalent.

Memoria pentru achiziții este de 32 kpoints sau 2 Mpoints pentru a optimiza analizele.
17
 Sensibilitatea verticală este de la 2 mV/div. până la 10 V/div. cu 12 game, iar sensibilitatea
orizontală este de la 2.5 ns la 50 s/div.
Dispune și de funcții avansate: funcții matematice simple ( + /- /x / ÷) și FFT în timp real cu
afișaj simultan a urmelor.
Software EASYSCOPE este livrat cu produsul pentru a putea fi folosit la controlul și testarea
osciloscopului și pentru a recupera fișierele și urmele.
Specificații tehnice:
- Display color VGA de 7 inch si ¼.
- Meniu complet în 5 limbi + ajutor contextual pe ecran în engleză.
- Captura de măsurători pe 2 canale + declanșări Ext și complexe.
- Rezoluție verticală: 8 bits.
- 32 de măsurători automatice + cursori.
- Comunicare prin cablu USB.
- IEC 61010-1 / 300 V CAT II.
- 2 canale x 40 MHz - viteza sweep de la 2.5 ns/div. până la 50 s/div.
- Rata de eșantionare: one-shot = 500 MS/s (2 canale), 1 GS/S (un canal) / repetitivă =
50 GS/s.
- Adâncime de memorie max.: 2 Mpoints.
- Impedanța 1 Mohm/18pF.
- Ghidul de utilizare poate fi accesat la adresa: http://www.arc.ro/metrix-dox-2040-
osciloscop-digital#tab-3

OSCILOSCOPUL CATODIC [9, 10]

Osciloscop - dispozitiv care permite vizualizarea pe ecranul unui tub catodic a variației în timp
a diferitelor mărimi sau a curbelor ce reprezintă dependența dintre două mărimi. Imaginile obținute
pe ecran se numesc oscilograme. Osciloscopul este unul dintre cele mai răspândite aparate
electronice, și are o largă utilizare, fie ca mijloc de măsurare de sine stătător, fie ca parte componentă
a altor dispozitive electronice.
Ca mijloc de măsurare de sine stătător, acesta se utilizează pentru următoarele:
- vizualizarea și studierea variației în timp a diferitelor semnale electrice (curenți, tensiuni etc);
- compararea semnalelor electrice;
- măsurarea unor mărimi electrice (tensiuni, intensități ale curentului, frecvente, defazaje,
gradului de modulație, distorsiuni etc.);
- măsurarea valorilor instantanee ale unor semnale necunoscute (tensiuni, curenți);
- măsurarea intervalelor de timp;
- vizualizarea caracteristicilor componentelor electronice (tuburi electronice, tranzistoare), a
curbelor de histerezis ale materialelor magnetice etc.
În cazuri aparte, osciloscopul face parte din sisteme de măsurare și control sau din aparate mai
complexe: vobuloscopul (vizualizarea caracteristicilor de frecvență ale amplificatoarelor),
caracterograful (vizualizarea caracteristicilor tranzistoarelor), selectograful (vizualizarea curbelor de
selectivitate) etc.
Împreună cu diferite traductoare, osciloscopul poate fi folosit și la studierea și măsurarea unor
mărimi neelectrice, cum ar fi în medicină, fizica nucleară, geofizică etc.

18
 Osciloscoapele catodice în timp real se caracterizează prin dependența dintre fiecare punct al
imaginii de pe ecran și fiecare valoare a semnalului vizualizat. Majoritatea osciloscoapelor folosite
în laboratoare sunt osciloscoape catodice în timp real a căror bandă de frecvențe este la c.c. - până la
circa 500 MHz.
Osciloscoapele cu eșantionare sunt utilizate pentru vizualizarea semnalelor cu frecvențe mai
mari de 500 MHz – 20 GHz. Aceste osciloscoape selectează eșantioane din semnalul de frecvență
mare și afișează pe ecran date în legătură cu poziția comutatoarelor (V/div, timp/div), depășirea
ecranului etc.
Osciloscoapele cu microprocesoare sunt cele mai moderne aparate de măsurat. Pe ecranul
acestor osciloscoape se afișează scările de lucru, amplitudinea, valoarea medie sau eficace a tensiunii,
durata și frontul unor impulsuri, frecvența semnalelor, efectuarea unor calcule despre semnalele
afișate.
Analizoarele spectrale sunt tot osciloscoape care permit afișarea pe ecran a distribuției puterilor
sau amplitudinilor semnalului pentru spectrul de frecvență corespunzător acestui semnal.
Osciloscoapele cu memorie rețin forma semnalelor cu variație periodică sau aperiodică. După
memorare se poate studia variația în timp a semnalului, se pot compara semnale apărute la momente
diferite. După felul memoriei pot fi osciloscoape cu memorie analogică și cu memorie numerică.
Osciloscoapele multicanal se folosesc pentru vizualizarea simultană a două sau mai multe
mărimi pe ecran. Majoritatea au două canale de semnal, dar sunt osciloscoape cu 4 sau 8 canale. La
aceste osciloscoape se folosește tubul catodic monospot cu comutator electronic sau tubul catodic
multispot.
Vom analiza un exemplu al controlului panoului frontal pentru osciloscop catodic (fig. 11)

Fig. 11. Panoul frontal al osciloscopului catodic

1 - intensitatea spotului luminos permite ajustarea luminozității spotului luminos de pe

ecranul osciloscopului prin mărirea numărului electronilor ejectați de tunul electronic;
2 - focusarea spotului luminos permite vizualizarea urmelor spotului luminos pe ecran mai
clare prin aplicarea tensiunii la tunul electronilor cu scopul colimării fasciculului de electroni;

19
 3 - ajustarea poziției verticale și orizontale permite poziționarea fasciculului în poziții
verticale / orizontale, variabile după cum se dorește. Aceste butoane modifică tensiunea de curent
continuu aplicată la plăcile de deflexie verticală și orizontală.
4 - V(olt) / Div(iziune – acest buton este utilizat pentru a controla sensibilitatea la tensiune,
fiind conectat intern la un atenuator al sistemului vertical și determină tensiunea necesară aplicată
plăcilor verticale pentru a devia fasciculul vertical pe o diviziune;
5 – butonul Timp /Div(iziune) - determină timpul necesar pentru spotul luminos să se
deplaseze orizontal pe o divizie a ecranului, când baleiajul este generat de procesul de declanșare.
Semnalul care este alimentat la plăcile de deflexie verticală asigură declanșarea la forma de undă.
Fiecare poziție a butonului time/div se aplică pentru o anumită frecvență, ce determină sensibilitatea
orizontală a semnalului observat;
6 - butonul Trigger Source (sursa de declanșare) permite selectarea sursei de declanșare ce
urmează să fie aplicată la forma de undă de tip dinți de ferăstrău. De regulă, există următoarele trei
surse posibile:
(i) internă (internal) - mod pentru toate aplicațiile și semnalul vertical se aplică semnalului de
declanșare;
(ii) liniar (line) - utilizată când tensiunea măsurată este direct proporțională cu tensiunea rețelei
(50Hz);
(iii) ext (extern) - în acest caz, un semnal extern este aplicat pentru a declanșa unda de tip dinte
de ferăstrău;
7 - pantă (slope) - determină dacă circuitul de bază răspunde la timp pantei pozitive / negative
al formei de undă de declanșare;
8 - nivelul (level) - determină nivelul de amplitudine al undei de declanșare care poate porni
baleajul;
9 - AC, DC, GND: Aceasta selectează mecanismul de cuplare pentru semnalul de intrare;
10 - modul X-Y (X-Y mode). În acest mod de operare, două semnale sunt suprapuse în unghi
drept unul față de celălalt. Circuitul de bază pe perioada undei dinți de ferăstrău este deconectat de la
plăcile de deflexie pe orizontală, iar semnalul extern care s-a unit la canalul doi este dat în locul bazei
de timp. Prin urmare, dacă două unde sinusoidale sunt unite la două canale, respectiv, atunci fasciculul
de electroni va fi supus deformării în funcție de unghiul drept de superpoziție a două unde sinusoidale.
Se vor urmări figurile Lissajous.
Exemplu de determinare a tensiunii și frecvenței unui semnal de curent alternativ
Măsurarea tensiunii. Inițial se conectează ieșirea unui semnal alternativ de la generatorul extern
la canalul 1 al osciloscopului. Forma stabilă a semnalului este dată în figura 12. Aici V pp tensiunea
peak – peak, iar V m este tensiunea maximă.
Admitem volts / div este 1V per divizie, atunci Vpp = 4 div x 1 V = 4V iar Vm = 2div x 1V =
2V.

20
Valoarea efectivă este V ef. = V rms= Vm X 0.7. = 1.4 V

Dacă un voltmetru de CA este conectat la aceste măsurări, vom obține aceleași valori de 1.4V.

Fig. 12. Definirea amplitudinii, perioadei semnalului

sinusoidal prin imaginea la osciloscop

Exemplu de determinare a frecvenței.

Distanța parcursă de undă în figura 12 indică perioada (T) undei.
Admitem time / div este 1 ms per divizie atunci T = 2div x 1 ms = 2 msec.
De unde găsim frecvența: f = 1/T = 1/2msec = 0.5 kHz = 500 Hz.

21
Utilizarea osciloscopului pentru interpretarea diferitelor semnale electrice

Schema bloc a osciloscopului (fig.

13), blocuri componente, rolul
blocurilor componente.
Osciloscoapele moderne sunt
alcătuite din mai multe elemente
componente, conectate între ele
după o schemă-bloc reprezentată
mai sus, care conține componenta
principală a unui osciloscop - tubul
catodic (TC), (un tub electronic cu
vid pe ecranul căruia se formează
imaginea). Elementele principale
ale unui tub catodic sunt notate în
figura 13 după cum urmează:
- C - catodul: emitor de
electroni;
- G - grila pentru controlul
intensității spotului luminos;
- AC, AF, AS- anozi de
accelerare, focalizare,
corectare a astigmatismului în
tunul electronic;
- PA - anodul de postaccelerare;
- XX’ si YY’ – plăcile de deflexie
respectiv pe orizontală și pe verticală. Fig. 13. Schema-bloc a unui osciloscop catodic

În scopul obținerii unei intensități și a unei grosimi convenabile a urmei imaginii, electrozii G,
AF, AS sunt prevăzuți cu dispozitivele de reglaj (fig. 13) ale luminozității, focusării și
astigmatismului. În exteriorul tubului se află o bobina RT (fig. 13) care prin deflexie
electromagnetică corectează abateri de la orizontalitate ale deflexiei pe axa XX. Aceste corectări se
efectuează cu potențiometrul de reglaj: rotire trasă. La partea frontală a TC se află ecranul E, pe
stratul luminofor al căruia se formează imaginea. Pentru efectuarea de măsurări, pe ecranul E (fig.
13) se află trasat un caroiaj, cuprinzând 10 diviziuni pe orizontală și 6 pe verticală pentru citirea
corectă a valorilor respective.
Comutatorul de intrare pe canalul Y (K1) permite aplicarea tensiunii de vizualizat uy(t). Poziția
“a” este pentru conectarea tensiunii continue (sau alternative cu componenta continuă), iar poziția
“b” este pentru conectarea tensiunii alternative, pe când poziția ”c” - pentru unirea la masă a intrării
în vederea poziționării.
ATY este atenuatorul în trepte prin care tensiunea u y (t) se poziționează în gama
corespunzătoare deflexiei admise pe verticală, asigurându-se totodată o impedanță de intrare mare.
Treptele de atenuare se asigură prin intermediul unui comutator gradat V/DIV, poziția căruia
determină valorile coeficienților de deviație pe verticală.
22
 PAY- preamplificatorul de pe canalul Y cu o impedanță de intrare ridicată (corelată cu a
atenuatorului), care pe lângă o primă amplificare permite și deplasarea spotului luminos pe verticală,
dispunând pentru aceasta de un potențiometru POZ. Y. Pentru efectuarea de corecții ale factorului de
amplificare al canalului, astfel încât să se respecte valoarea afișată de comutatorul V/DIV,
preamplificatorul este prevăzut cu un potențiometru de etalonare ET.Y.
ADY- amplificatorul diferențial de deviație pe verticală amplifică semnalul de vizualizat la
nivelul necesar plăcilor de deflexie pe verticală YY’.
Comutatorul K 2 permite alegerea modului de sincronizare cu semnalul de vizualizat (pe poziția
INT), sau cu un semnal extern (EXT) sau cu rețeaua (REȚEA).
Circuitul de sincronizare CS este compus dintr-un amplificator, un circuit formator, un circuit
poartă și un circuit de reținere, prin intermediul cărora se comandă pornirea și oprirea bazei de timp.
Pentru ca imaginea de pe ecran să fie stabilă, este necesar ca frecvenţa semnalului de vizualizat să fie
un multiplu întreg al frecvenţei bazei de timp: f A =n·f BT . Pentru realizarea acestei condiţii, generatorul
bazei de timp are frecvenţa variabilă cu posibilitatea sincronizării prin circuitul de sincronizare cu
semnalul de vizualizat sau cu un alt semnal extern.
Generatorul tensiunii liniar variabile, GTLV, constituie baza de timp a osciloscopului prin
intermediul căruia se obține imaginea desfășurată a tensiunii Uy(t). Viteza de deplasare a spotului pe
orizontală poate fi modificată în trepte cu comutatorul TIMP/DIV. Valorile indicate de acest
comutator exprimă inversul vitezei de deplasare a fascicolului de electroni pe orizontală și care se
numesc coeficienți de baleiaj.
Deviația fasciculului de electroni se realizează prin câmpuri electrostatice sau magnetice.
Dispozitivul de deflexie este format din două perechi de plăci de deflexie dispuse perpendicular una
pe alta, pentru devierea fasciculului de electroni după cele doua direcții, x si y.
Când plăcile sunt la același potențial,
fascicolul de electroni trece printre ele
fără a fi deviat și lovește ecranul în
centru. Dacă plăcilor de deflexie 5, se
aplică o tensiune Uy (fig. 14), între ele
apare un câmp electric Ey, sub acțiunea
căruia electronii vor fi atrași de placa mai
pozitivă și respinși de placa aflată sub
potențial mai negativ cu o forță Fy=e Ey.
Aceasta va imprima electronilor o
accelerație a y în direcția y.
Fig. 14. Deviația fluxului de electroni sub acțiunea câmpului electric aplicat plăcilor deflexie

Când electronii ies dintre plăci, acțiunea câmpului E y încetează și ei își continuă mișcarea după
o direcție tangentă traiectoriei parabolice, întâlnind ecranul la o distanța D y față de centru. Deviația
spotului pe ecran D y este cu atât mai mare, cu cât tensiunea U y aplicată plăcilor y este mai mare.
Amplificatorul de deflexie pe orizontală AD x îndeplinește funcții similare amplificatorului AD y , fiind
prevăzut cu potențiometrul POZ. X cu ajutorul căruia se deplasează imaginea pe orizontală.
Poziționând comutatorul K 3 pe poziția 1, la intrarea AD x se aplică tensiunea liniar variabilă
(proporțională cu timpul) de la baza de timp, caz în care se vizualizează U y =f(t). Cu comutatorul K 3
pe poziția 2, la intrarea ADX se poate aplica o tensiune U x , caz în care pe ecranul osciloscopului
obținem graficul U y =f(U x ).
23
 Blocul de calibrare internă BCI constă dintr-un circuit astabil ce generează o tensiune
dreptunghiulară cu amplitudine și frecvență constante. Blocul de calibrare servește pentru verificarea
și corectarea etalonării deviației pe verticală (cu potențiometrul ET.Y) și deviației pe orizontală (cu
potențiometrul ET. BT).
Calibrarea pe orizontală. Măsurarea intervalelor de timp se poate realiza cunoscând viteza de
deplasare a spotului şi măsurând pe ecran lungimea segmentului care corespunde intervalului de timp
considerat.
Osciloscoapele moderne au bază de timp calibrată în ms/cm sau μs/cm, adică se indică pentru
fiecare poziţie a comutatorului ce reglează în trepte frecvenţa bazei de timp, timpul necesar ca spotul
să se deplaseze pe direcţia orizontală cu un centimetru. Această calibrare este corectă numai dacă
reglajul fin al bazei de timp este la maxim.
Calibrarea pe verticală. Măsurarea tensiunilor cu osciloscopul catodic se bazează pe faptul că
deviaţia spotului este proporţională cu amplitudinea tensiunii aplicate plăcilor de deflexie. Înainte de
utilizare, se recomandă să se verifice calibrarea atenuatorului A ty . În acest scop, osciloscoapele
dispun, la o bornă de pe panoul frontal, de o tensiune de calibrare. Cu ajutorul unei sonde se aplică
tensiunea de calibrare la intrarea oscilosopului şi se verifică dacă variaţia obţinută pe ecran
corespunde indicaţiei atenuatorului.
Pentru măsurări precise, sursa de tensiune internă are frecvenţa de 1 kHz şi amplitudinea
tensiunii egală cu 1 sau 2 V.
Blocul de alimentare BA constă dintr-un transformator de rețea cu blocuri de redresare, de
stabilizare și convertor de tensiuni continue, necesare pentru alimentarea circuitelor electronice.

Funcționarea cu baza de timp declanşată. Pentru a vizualiza şi semnale neperiodice, la

osciloscoapele moderne generatorul bazei de timp poate funcţiona la alegere: continuu (relaxat)
generând un semnal periodic chiar şi în absenţa semnalului de vizualizat, fie declanşat. Spre deosebire
de funcţionarea periodică, funcţionarea declanşată este comandată de semnalul de vizualizat. În lipsa
semnalului baza de timp nu funcţionează.

La apariţia unui semnal la intrare, baza de timp se declanşează, generând un semnal cu un singur
dinte de ferăstrău, apoi se blochează din nou în aşteptarea unui alt semnal de comandă. În cazul în
care la intrare se aplică un semnal periodic, baza de timp urmărește semnalul de la intrare și devine
periodică. În figura 15 sunt reprezentate diagramele tensiunilor în diferite puncte ale schemei unui
osciloscop, funcţionând cu baza de timp declanşată.

Fig. 15. Diagramele tensiunilor:

(a) tensiunea la intrare;
(b) tensiunea generată de baza de timp;
(c) tensiunea pe cilindru Wehnelt;
(d) tensiunea după circuitul de întârziere.

24
 Circuitul pentru controlul intensităţii spotului luminos. În cazul funcţionării cu baza de timp
declanşată, în lipsa semnalului de intrare, baza de timp este blocată și plăcilor de deflexie Y, cât şi
plăcilor de deflexie X nu li se aplică nici un semnal de comandă. În acest caz, fasciculul de electroni
ar bombarda ecranul într-un singur punct, în centru, ceea ce ar conduce la distrugerea luminoforului
în punctul respectiv. Pentru a proteja ecranul de distrugere, osciloscopul este prevăzut cu un circuit
pentru controlul intensităţii spotului. Acesta asigură cilindrului Wehnelt o tensiune negativă pentru
ştergerea spotului, când baza de timp este blocată (fig. 15,c). Astfel, când generatorul funcţionează
cu baza de timp declanşată şi la intrare nu se aplică semnal, spotul nu se vede, deoarece este stins.
Circuitul pentru controlul intensităţii spotului mai este folosit şi la stingerea spotului pe durata cursei
de întoarcere, iar uneori la modularea intensităţii spotului cu semnal exterior.
Circuitul de întârziere are rolul de a întârzia semnalul astfel, încât acesta să se aplice plăcilor Y
după ce baza de timp a început să funcţioneze. În figura 15,d este reprezentată diagrama tensiunii U y
întârziată faţă de tensiunea de la intrare U i cu timpul τ. Dacă nu s-ar folosi circuitul de
întârziere, semnalul s-ar aplica plăcilor Y, când spotul este stins şi baza de timp blocată, ceea ce ar
face ca începutul semnalului să nu apară pe ecran (fig. 15,a).
Efectele circuitul de întârziere (fig. 16): Cu circuitul de întârziere, semnalul se vizualizează
corect (fig. 16,b).

Fig. 16. Vizualizarea efectelor de întârziere ale

semnalului:
a – oscilograma fără circuit de întârziere;
b – oscilograma cu circuit de întârziere.

Sincronizarea osciloscopului. Durata unui dinte de ferăstrău corespunde (fig. 17) intervalului
de timp t 1 - t 0 în care tensiunea pe condensator creşte până la U c , necesară devierii fasciculului de
electroni, astfel încât spotul să se deplaseze pe tot ecranul de la stânga la dreapta. Ea depinde de
constanta de timp τ=RC. Dacă se variază valorile lui R şi C, se pot obţine durate diferite pentru dinţii
de ferăstrău. De regulă, această durată se variază în trepte cu un comutator ce introduce în circuit
condensatoare de diferite valori şi fin - prin variaţia continuă a rezistenţei R. Comutatorul este calibrat
în ms/cm sau μs/cm, corespunzător timpului necesar, ca spotul să se deplaseze pe direcţia orizontală
cu 1 cm. Această calibrare este valabilă numai dacă
reglajul fin se află la maxim. În cazul funcţionării
periodice, se poate considera că durata unui dinte de
ferăstrău corespunde unei perioade a semnalului generat de
baza de timp. Deci, variind durata dinţilor de ferăstrău, se
variază și frecvenţa bazei de timp. În figura 17,b este
prezentată tensiunea care trebuie să fie aplicată cilindrului
Wehnelt Uw pentru ca forma semnalului să fie cât mai
apropiată celei inițiale.

Fig. 17 Variaţia duratei dinţilor de ferăstrău în funcţie de constanta de timp.

25
 Utilizarea osciloscopului pentru interpretarea diferitelor semnale electrice
Măsurarea tensiunii şi intensităţii curentului electric
Măsurarea tensiunilor cu osciloscopul catodic se bazează pe faptul că deviaţia spotului este
proporţională cu amplitudinea tensiunii aplicate plăcilor de deflexie.
Metoda directă se utilizează în cazul osciloscoapelor moderne prevăzute cu ecran caroiat
(împărţirea în pătrate cu latura de 1 cm) şi care au atenuatorul At y etalonat în mV/cm sau V/cm.
Modul de lucru. Se aplică semnalul de măsurat la intrarea Y a osciloscopului, se controlează
dacă reglajul amplificării este la maxim şi se reglează atenuatorul At y şi baza de timp astfel încât să
se obţină o oscilogramă corect încadrată pe ecran. Se măsoară cu ajutorul caroiajului de pe ecran
înălţimea oscilogramei în centimetri şi se înmulţeşte cu indicaţia atenuatorului, obţinându-se astfel
direct valoarea tensiunii măsurate.

Fig. 18. Tensiunile măsurate prin metoda comparaţiei

Metoda comparaţiei. Când osciloscopul nu are atenuatorul calibrat sau calibrarea nu mai este
corectă, se poate folosi metoda comparaţiei. La această metodă, tensiunea de măsurat de o formă
oarecare se compară cu o tensiune sinusoidală de joasă frecvenţă, care poate fi măsurată cu un
voltmetru obişnuit.
Modul de lucru. Se realizează montajul din figura 18, comutatorul K pe poziţia 1 se aplică la
intrarea Y a osciloscopului tensiunea Uy necesară de măsurat. Se reglează amplificarea şi baza de
timp până se obţine o oscilogramă corect încadrată în ecran şi se măsoară înălţimea oscilogramei, cu
o riglă sau un compas.
Fără a interveni în reglajul amplificării, se trece comutatorul K pe poziţia 2, aplicându-se la
intrarea Y a osciloscopului o tensiune sinusoidală de joasă frecvenţă. Aceasta se reglează până când
oscilograma obţinută pe ecran are aceeaşi înălţime l ca şi în cazul vizualizării tensiunii U y (fig. 19,
cazul tensiunii dreptunghiulare).
Cele două oscilograme având aceeași înălţime (compară figurile 19 și 20), înseamnă că
amplitudinea tensiunii U y este egală cu amplitudinea vârf la vârf a tensiunii sinusoidale.
Tensiunea sinusoidală se măsoară cu voltmetrul V, care de obicei este etalonat în valori eficace.
Dacă U este tensiunea citită pe un voltmetru, atunci:

U y = U vv = 2U max = 2 2 U
(5)

unde
U max = 2 U (6)

26
Fig. 19. Vizualizarea tensiunii dreptunghiulare Fig. 20. Determinarea amplitudinii tensiunii

Măsurarea intensităţii curentului electric. Întrucât osciloscopul catodic funcţionează cu

deflexie electrostatică, semnalele ce se aplică la intrarea lui sunt de natura unor tensiuni. Pentru
măsurarea intensităţii curentului cu osciloscopul catodic se trece curentul de măsurat printr-o
rezistenţă de valoare cunoscută şi se măsoară cu una din metodele studiate căderea de tensiune la
bornele rezistenţei.
Schema măsurării intensităţii curentului electric cu osciloscopul este prezentată în fig. 21.

Fig. 21. Schema măsurării intensităţii

curentului electric
unde R - rezistenţa etalon de valoare cunoscută.

Ulterior, aplicând legea lui Ohm, se calculează valoarea intensităţii curentului de măsurat.
Măsurarea intervalelor de timp. Măsurarea intervalelor de timp (fig. 22) se poate realiza
cunoscând viteza de deplasare a spotului şi măsurând pe ecran lungimea segmentului care corespunde
intervalului de timp considerat.
Osciloscoapele moderne au baza de timp calibrate în ms/cm sau μs/cm, adică se indică pentru
fiecare poziţie a comutatorului ce reglează în trepte frecvenţa bazei de timp, timpul necesar pentru ca
spotul să se deplaseze pe direcţia orizontală cu un centimetru. Această calibrare este corectă numai
dacă reglajul fin al bazei de timp este la maxim.
Măsurarea duratei unui semnal. Pentru măsurarea duratei unui semnal
acesta se aplică la intrarea Y a osciloscopului şi se reglează amplificarea şi
baza de timp până când se obţine o oscilogramă corect încadrată în ecran. Se
verifică dacă reglajul fin al bazei de timp este la maxim. Apoi se măsoară
(fig. 22) lăţimea semnalului pe ecran, în centimetri, şi se înmulţeşte cu
indicaţia reglajului în trepte al bazei de timp, obţinându-se astfel durata
semnalului de măsurat.

Fig. 22. Măsurarea intervalelor de timp

În mod analog se poate măsura şi durata unei părţi din semnal, cum ar fi durata timpului de
creştere a unui impuls (timpul în care semnalul creşte de la 10% la 90% din amplitudinea sa).

27
 Măsurarea perioadei unui semnal. Pentru măsurarea perioadei, este necesar ca baza de timp
să fie astfel reglată încât oscilograma să conţină cel puţin două perioade succesive ale semnalului. În
acest caz, dacă reglajul fin al bazei de timp este la maxim, se măsoară pe ecran în centimetri (fig. 23)
distanţa între două treceri succesive ale semnalului prin aceeaşi valoare şi cu acelaşi sens de variaţie,
şi se înmulţeşte cu indicaţia reglajului în trepte al bazei de timp. În acest fel se obţine direct perioada
semnalului.

Fig. 23. Măsurarea perioadei semnalului

Măsurarea frecvenţelor. Frecvenţa se poate

măsura cu osciloscopul catodic, măsurând perioada
semnalului ca la punctul precedent, apoi calculând
frecvenţa prin relaţia: f=T-1.

Metoda figurilor Lissajous. Traiectoria unui sistem supus acțiunii simultane a 2 oscilații
perpendiculare (fig. 24) de pulsații diferite poate fi o curbă închisă sau deschisă. Este închisă atunci,
când după un interval de timp, sistemul trece prin același punct în aceeași direcție și sens.
Dacă două oscilații sunt descrise ca
u 1 (t)=U m sin ωt (7)
u 2 (t)=U m sinω(t-Δt) (8)
atunci condiția ca traiectoria să fie o curbă închisă cere ca intervalul minim de timp după care
mișcarea sistemului se repetă identic să fie multiplu întreg atât al perioadei primei oscilații, cât și al
perioadei celei de-a doua oscilații. Dacă raportul celor 2 pulsații este un număr rațional, traiectoria
sistemului este o curbă închisă.
Forma traiectoriei depinde de raportul amplitudinilor celor 2 oscilații, de raportul pulsațiilor lor
și de diferența de fază dintre cele 2 oscilații perpendiculare. Figurile care descriu traiectoriile
sistemului sub acțiunea simultană a două oscilații perpendiculare de pulsații diferite (fiind îndeplinite
relațiile (7-8)) sunt cunoscute cu numele de “figuri Lissajous“ si permit determinarea raportului
frecventelor celor 2 oscilații.
Metoda are la bază determinarea prealabilă a raportului frecvențelor prin analiza figurii
Lissajous corespunzătoare. Pentru obținerea figurilor Lissajous (Anexa 10), numite și figuri
Bowditch (care le-a studiat cu 42 ani mai înainte, în 1815) semnalul cu o
frecvență necunoscută se aplică (fig. 24) la intrarea Y a osciloscopului.
Sincronizarea internă al osciloscopului în acest caz este deconectată.

Fig. 24. Aplicarea simultană a 2 oscilații sinusoidale

la întrările X și Y ale osciloscopului

28
 Fig. 25. Determinarea raportului frecvențelor cu figurile Lissajous
cu ajutorul (a) punctelor de intersecții; (b) punctelor tangente
cu axele X și Y ale ecranului osciloscopului

Ieșirea semnalului de la un generator de frecvență înaltă (generator etalon sau cu precizie înaltă)
se conectează (fig. 24) la intrarea Х a osciloscopului. Sensibilitatea ambelor intrări ale osciloscopului
se reglează astfel, încât să ocupe tot ecranul osciloscopului. Frecvența generatorului se selectează
astfel, încât pe ecran să apară o imagine stabilă (staționară) a semnalului. Aceasta va fi posibil când
raportul frecvențelor de intrare va fi un număr rațional. Acest număr se identifică ca raportul
numărului punctelor de intersecție a figurii pe ecran cu axele X și Y (fig. 25, a).
Altă metodă este determinarea punctelor tangente axelor X și Y în caz de amplasare a figurilor
în cadranul format de axele X și Y (fig. 25, b).
Forma imaginii obținute depinde de raportul frecvențelor și fazelor a două semnale de intrare,
dar în orice caz este îndeplinită condiția
Fy = numărul de intersecții a axei orizontale X;
Fx = numărul de intersecții a axei verticale Y.
Precizia metodei de determinare a frecvenței semnalului este foarte înaltă, fiind cauzată de
stabilitatea generatorului.
Determinarea fazei. Figurile Lissajous pot fi utile la determinarea diferenței de faza
(defazajului) a două semnale. De exemplu, avem două semnale cu frecvențe egale și amplitudini
egale. În acest caz, modificarea diferenței de faze de la 0 la 180o va modifica forma figurii Lissajous
de la linie dreaptă la elipsă și mai departe la cerc. Cercul se obține la diferența de fază de 90o sau
270o, la amplitudini egale ale semnalelor. Dacă amplitudinile nu sunt egale, obținem o elipsă cu două
osii (axe) verticale, dintre care una este mai mare (principală) în dependență, care semnal de intrare
are amplitudinea mai mare.
Diferența de fază se determină prin compararea directă (fig. 26) sau prin așa numita metoda
elipsei (fig. 27). Coeficienții de amplificare pe axele X și Y se selectează astfel, încât elipsa să se
încadreze într-un pătrat. Valoarea diferenței de fază se determină ca raportul parametrilor elipsei
conform formulei
Δφ = arcsin (Y1/Y2) = arcsin (X1/X2) (9)

Deoarece faza și timpul sunt direct proporționale, diferența de fază se utilizează frecvent pentru
evaluarea cantitativă a timpului de întârziere a trecerii semnalului prin circuitul electric.
În practică, de regulă este determinată diferența de fază a două semnale armonice (sinusoidale)
cu aceiași frecvență. În acest caz diferența de fază este comod să o prezentăm în dependență de
diferența semnalelor în timp Δt. Astfel, pentru semnalele sinusoidale
29
 u 1 (t) = U m sin ωt și u 2 (t) = U m sin ω(t -Δt)
(10)

caracterizate de aceeași perioadă T= 2π/ω. Diferența de fază în radiani (fig. 27) va fi

Δφ=ωΔt=2πΔt/T (11)

Determinând experimental din grafic Δt și Т, calculăm diferența de fază a semnalelor în radiani

conform formulei Δφ=2πΔt/T sau in grade conform formulei Δφ=360 Δt/T.

Fig. 26. Determinarea diferenței de fază din dependența

semnalelor de timp
.

Fig. 27. Determinarea diferenței de fază după metoda elipsei

Osciloscop digital model DS1052E

În fig. 28 avem un Osciloscop model Rigol DS1052E - instrument apreciat de

inginerii/electricienii din Republica Moldova.

Fig. 28. Panoul frontal al osciloscopului

DS1052E

30
 În continuare sunt descruse succint funcțiile butoanelor de pe panoul frontal (fig. 29) și
procedurile de măsurări.
Butoane
• casetă, care prezintă funcțiile meniului, cum ar fi funcția „Măsurare”;
• © un buton cu mai multe funcții;
• POSITION – indică cele două poziții ale butonului;
• SCALE – indică cele doua poziții de scală;
• LEVEL – indică nivelul butonului.

Fig. 29. Funcțiile

butoanelor de pe
panoul frontal

Verificarea funcțională pentru a ne asigura că osciloscopul funcționează corect.

1. Porniți instrumentul de măsurare
– apăsați butonul de pornire a instrumentului localizat în partea stângă (fig. 30);
– folosiți o sursă de putere, care livrează de la 100 până la 240 VAC RMS, 45Hz până la 440Hz;
– porniți instrumentele și așteptați până când ecranul va arăta undele;
– apăsați butonul „STORAGE”, selectați „STORAGE” din meniu, apoi apăsați butonul
„FACTORY”

Fig. 30. Pornirea instrumentului de măsurare

31
 2. Introduceți un semnal de ex. de la generatorul intern, fig. 31) la unul din canalele (X sau Y)
osciloscopului
– setați comutatorul sondei la 10X și conectați comutatorul la Canalul 1 al osciloscopului;

– aliniați fanta comutatorului sondei cu cheia de la Canalul 1 BNC;

– tastați pentru a conecta și răsuciți spre dreapta pentru a fixa sonda.

3. Setați sonda la 10X (fig 32). Pentru a face aceasta tastați consecutiv CH1 → Probe → 10X.
4. Tastați butonul „AUTO”. În câteva secunde veți observa câteva unde de semnal pe ecran.
5. Tastați butonul „OFF” sau tastați din nou butonul „CH1” pentru a închide Canalul 1

Pentru mai multe informații consultați manualul osciloscopului DS1052E la adresa:

http://www.colorado.edu/physics/phys3340/phys3340_sp14/manuals_and_datasheets/Rigol%20DS
1052E%20Oscilloscope%20Manual.PDF
.

Fig. 31. Întroducerea semnalului la canalul

X de la generatorul intern al osciloscopului

Fig. 32. Setarea sondei de exemplu la 10x

Pentru familiarizarea măsurărilor cu aparate de măsurări este necesar de asamblat unele circuite
electronice recomandate de lucrarea de laborator respectivă. Asamblarea circuitelor electronice
pentru lucrați de laborator se efectuează pe plachete standard tip Solderless BreadBoard (Fig. 33).

32
Parametrii de bază a osciloscopului digital Rigol DS1052E sunt prezentați în tabelul 1 de mai jos.

Tabelul 1. Parametrii de bază ai osciloscopului digital model Rigol DS1052E

Bandă de frecvență 50MHz

Canale 2 canale + canal de sincronizare externa
Rată de eșantionare 1GSa/s (single channel), 500MSa/s (dual channel)
Rată de eșantionare
10GSa/s
echivalentă
Timp de creștere 7ns
Adâncimea memoriei:
Rata de eșantionare: 1GSa/s Rata de eșantionare: 500MSa/s
Modul un canal Memorie normală: 16kpts Memorie normală: 16kpts
Memorie lungă: NU Memorie lungă: 1Mpts
Rata de eșantionare: 500MSa/s
Modul două canale Memorie normală: 8kpts
Memorie lungă: 512Kpts
Domeniul bazei de timp 2ns/div ~ 50s/div
Moduri de sincronizare Edge, Video, Pulse Width, Slope, Alternate
Rezoluție verticală 8 biți / 2mV/div ~ 10V/div
Tensiune de intrare max 300V RMS CAT I
Cuplare intrare DC, AC, GND
Domeniul Roll 500ms/div ~ 500ms/div
Măsurători cursor +, -, *, FFT
Memorie internă 10 forme de undă si 10 setări
Memorie USB BMP, CSV, forme și undă și setări
USB si USB host (suportă sticks USB și imprimanta PictBridge),
Conectivitate
RS232
Afișaj 5.6” TFT (LCD color 64K), 320*234

33
 (a)

(b)

Fig. 33. Imagini ale plachetei tip Solderless BreadBoard pentru asamblarea circuitelor
electronice (a) vederea de sus, (b) conexiuni interne, (c) modele de asamblare.

Notă: Înainte de asamblarea unui circuit analizați atent conexiunile interne ale plachetei, care
depind și de modelul plachetei.

34
 Lucrarea nr. 1

METODE ȘI MIJLOACE DE MĂSURĂRI ELECTRONICE

ÎN PRACTICA UZUALĂ

Obiective:

• cunoașterea principalelor mijloace și proceduri de măsurări, a metodelor de verificare

metrologică, de calibrare a mijloacelor de măsură.

Instrumentar din laborator: ampermetru, voltmetru sau multimetru, rezistențe, diode.

Breviar

Procesul de măsurare. Măsurarea este ansamblul de operații având ca scop determinarea unei
valori a unei mărimi. Pentru măsurarea unei mărimi fizice x, aceasta se compară cu unitatea de măsură
U m (fig. 1), rezultatul fiind valoarea numerică a mărimii măsurate X m . Ecuaţia fundamentală a
măsurării se poate scrie astfel:
x = Xm·Um. (1.1)
Mărimea de măsurat x se mai numeşte şi măsurand.
Din punct de vedere practic, măsurarea poate fi:
• operaţie, când operatorul execută manevrele necesare (măsurarea lungimii cu şublerul);
• proces, când în anumite condiţii respectate, măsurarea se efectuează pe baza energiei proprii
a sistemului (măsurarea tensiunii electrice cu voltmetrul).

Fig.1.1. Procesul de măsurare

Exista 2 tipuri de mărimi fizice:

• definibile – pentru care se poate obține o informație ce să permită definirea lor;
• măsurabile - mărimi pentru care este posibilă atribuirea numerelor și pentru care s-au elaborat
metode de măsurare și mijlocul de măsurare, prin care este posibilă această atribuire.
Mărimile măsurabile pot fi clasificate la rândul lor conform anexei 11.
Principalele elemente ale procesului de măsurare sunt:
35
 • mărimea de măsurat (măsurandul) care reprezintă un atribut al unui fenomen, corp sau
substanţă, susceptibil de a fi diferenţiat calitativ şi determinat cantitativ;
• mijloacele de măsurare care reprezintă mijloacele tehnice utilizate pentru obţinerea,
prelucrarea, transmiterea şi stocarea unor informaţii;
• metode de măsurare care reprezintă succesiunea logică a operaţiilor utilizată în efectuarea
măsurărilor.
Măsura reprezintă mijlocul de măsurare ce materializează una sau mai multe valori ale unei
mărimi fizice. Exemple: riglă gradată, măsură de volum, de masă etc.
Aparatul de măsurat este un dispozitiv destinat a fi utilizat pentru a efectua măsurări, singur
sau asociat cu unul sau mai multe dispozitive suplimentare (exemple: voltmetru, termometru, ceas,
micrometrul etc.).
Sistemul de măsurare este un ansamblu complet de mijloace de măsurare şi alte echipamente
reunite pentru efectuarea unor măsurări specificate (exemple: tomograful, electrocardiograful etc.).
Elementele componente ale aparatelor de măsurat sunt:
- dispozitivul de măsurat: ansamblul părților constructive care generează mișcarea sistemului
mobil, a cărui deplasare depinde de mărimea de măsurat;
- elemente de prelucrare a semnalelor: accesorii sau componente care condiționează
modificarea semnalelor (ca mărime, formă, fază) sau realizează diferite operații matematice asupra
semnalelor (adunare, scădere, înmulțire, împărțire, logaritmare, derivare, integrare) în scopul
adaptării lor la dispozitivele de măsurat utilizate;
- traductor: element de intrare în lanțul de măsurare, care transformă mărimea de măsurat într-
o mărime electrică, adecvată schemei funcționale sau instalației de măsurat respective;
- elemente de referință: părți constructive care furnizează mărimi cu parametri caracteristici de
valoare cunoscută cu precizie (tensiune, curent, rezistență, inductivitate, capacitate, durată) utilizate
în aparatele bazate pe metode de compensație sau de punte;
- elemente auxiliare: părți constructive care participă la realizarea și corecta funcționare a
aparatului: surse de alimentare, elemente de protejare împotriva factorilor perturbatori (temperatură,
câmpuri electromagnetice, vibrații, umiditate), elemente de fixare și consolidare a părților
constructive distincte, elemente de conectare etc. Elementele menționate pot fi interioare sau
exterioare (caz în care se numesc accesorii).
Clasificarea aparatelor de măsură se efectuează în funcție de:
- mărimea electrică măsurată: galvanometre, ampermetre, voltmetre, ohmmetre, wattmetre,
frecvențmetre, contoare, punți (de rezistențe, de capacități, de inductivități) etc.;
- construcție:
- pentru obținerea unei singure interacțiuni (simple);
- pentru producerea a două interacțiuni (cupluri) de sensuri contrare (logometre);
- principiul de funcționare (anexa 2) în funcție de destinație:
- mijloace de măsurare etalon care servesc pentru materializarea, conservarea legală și
transmiterea unităților de măsură altor mijloace de măsurare;
- mijloace de măsurare de lucru care sunt utilizate în toate domeniile de activitate pentru
efectuarea măsurărilor;
- forma prezentării rezultatului:
- mijloace de măsurare analogice (anexa 2) la care rezultatul măsurării este o funcție
continuă. Valoarea măsurată este obținută prin determinarea poziției unui indice în raport cu reperele
unei scări gradate;
36
 - mijloace de măsurare digitale (numerice) la care rezultatul măsurării este prezentat
direct în formă numerică.
La aparate digitale rezultatul poate avea numai anumite valori din domeniul de măsurare, fiind
deci o mărime discontinuă. Prin operația de cuantificare, domeniul este împărțit într-un număr de
subdomenii egale (cuante sau unități de cuantificare), iar procesul de măsurare constă în numărarea
cuantelor corespunzătoare măsurandului, codificarea rezultatului într-un sistem de numerație și
afișarea lui pe un dispozitiv specializat, în forma unui număr
Etalonul este o măsură, aparat de măsurat sau sistem de măsurare, destinat a defini, realiza,
conserva sau reproduce o unitate sau una sau mai multe valori ale unei mărimi pentru a servi ca
referință.
După rolul lor există următoarele categorii de etaloane:
- etaloane de definiție care materializează definiția unei anumite unități de măsură printr-un
obiect sau experiment. Exemplu: generarea unității de măsură pentru masă – kilogramul etalon;
- etaloanele de conservare: sunt caracterizate de un parametru fizic foarte stabil în timp și fată
de influențele exterioare;
- etalonul de transfer: este utilizat ca intermediar pentru a compara între ele etaloanele;
- etalonul de lucru: este utilizat în mod curent pentru a etalona sau a verifica mijloacele de
măsurare, a le compara.
În funcție de exactitate etaloanele pot fi:
- etaloane primare care sunt recunoscute ca având cele mai înalte calități metrologice și a căror
valoare este atribuită fără raportare la alte etaloane ale aceleiași mărimi. Sunt cunoscute în forma
etaloanelor internaționale și naționale;
- etaloane secundare, a căror valoare este atribuită prin comparare cu etalonul primar al
aceleiași mărimi;
- etaloane de referință, care sunt disponibile într-un loc dat și de la care derivă măsurările care
sunt efectuate în acel loc.
Metodele de măsurare cuprind ansamblul de relații teoretice și operații practice folosite la
efectuarea măsurării pe baza unui principiu dat.
Clasificarea metodelor de măsurare:
După exactitatea obținută:
- metode de măsurare de laborator: metode utilizate în mod repetat, cu mijloace de exactitate
ridicată, asupra rezultatului efectuându-se calculul erorilor;
- metode de măsurare industriale: metode utilizate cu aparate mai puțin sensibile, dar robuste,
integrate procesului tehnologic, urmărindu-se menținerea sub control a mărimii măsurate.
După modul de prezentare a rezultatului măsurării:
- metode de măsurare analogice la care mărimea de ieșire (rezultatul măsurării) variază în mod
continuu;
- metode de măsurare digitale la care mărimea de ieșire variază în mod discontinuu sub formă
de cifre.
După modul de obținere a valorii măsurate:
- metode directe la care se obține nemijlocit valoarea măsurată. Exemplu măsurarea lungimii
cu șublerul, măsurarea tensiunii cu voltmetrul;
- metode indirecte: valoarea mărimii de măsurat rezultă prin calculul în funcție de alte mărimi
efectiv măsurate. Exemplu: măsurarea rezistenței electrice cu ampermetrul și voltmetrul, măsurarea
volumului folosind rigla.
37
 - metode de comparație: mărimea de măsurat este comparată cu o mărime de referință. (e.g.
măsurarea rezistenței electrice cu puntea Wheatstone).
După modul de sesizare a valorii măsurandului:
- cu contact: suprafețele de măsurare ale aparatului vin în contact direct cu suprafața piesei;
- fără contact: mijlocul de măsurare nu este prevăzut cu sistem de palpare, transmitere și
amplificare.
Erorile măsurărilor, eroarea absolută, relativă, raportată, tolerată, clasa de precizie.
Erori de măsurare. Din cauza imperfecțiunii aparatului de măsurat și operatorului, precum și
datorită prezentei unor factori perturbatori (temperatură, umiditate, câmpuri electrice etc.) rezultatul
măsurării este întotdeauna afectat de o eroare. Cu cât eroarea este mai mică, exactitatea măsurării este
mai bună.
Exactitatea măsurării (fig. 1.2) este gradul de concordanță între rezultatul măsurării și valoarea
adevărată a mărimii. Deoarece valoarea adevărată nu poate fi cunoscută, pentru determinarea calității
unei măsurări se compară valoarea măsurată cu o valoare de referință x o obţinută prin măsurări
efectuate cu mijloace de măsurare etalon.
Eroarea absolută este diferenţa dintre valoarea măsurată şi valoarea de referinţă Δx = x m - x o .
Ea se exprimă în aceleași unităţi de măsură ca şi mărimea de măsurat. Poate fi pozitivă, negativă sau
zero. Arată cu cât diferă valoarea măsurată faţă de valoarea de referinţă.
Eroarea relativă este raportul dintre eroarea absolută şi valoarea de referinţă:
∆x x − x0
ε= ⋅ 100 = m ⋅ 100[%]
x0 x0 (1.2)
Eroarea relativă, fiind un raport între două mărimi fizice de aceeaşi natură, este un număr şi se
exprimă în procente. Eroarea relativă arată precizia cu care se efectuează măsurarea.

Fig. 1.2. Valoarea măsurandului

Erorile aparatelor de măsurat

Eroarea instrumentală este diferenţa între indicaţia în momentul măsurării şi indicaţia exactă
(de referinţă) a aparatului (instrumentului) de măsurat:
Δa = a m – a (1.3)
Eroarea instrumentală se exprimă în aceleaşi unităţi de măsură ca şi mărimea de măsurat.
Eroarea instrumentală tolerată reprezintă valoarea maximă admisibilă a erorii instrumentale.
Această eroare caracterizează fiecare aparat și este stabilită constructiv de producător.
Eroarea absolută cu semn schimbat se numește corecție
c : c = – Δx (1.4)
38
Corecţia este adăugată la rezultatul măsurării pentru a obţine valoarea mărimii de măsurat:
x = xm + c (1.5)
Eroarea raportată tolerată este raportul între eroarea instrumentală tolerată şi valoarea maximă
pe care o indică aparatul respectiv, exprimat de obicei în procente:
(𝑎𝑎 𝑚𝑚−𝑎𝑎)𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚
𝛆𝛆 rap = 100 [%] , (1.6)
𝑎𝑎 𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚𝑚

unde - eroarea raportată tolerată, e – modulul erorii absolute tolerate

a max este indicaţia (valoarea de la capătul scării)
Eroarea raportată tolerată este o mărime specifică fiecărui aparat de măsurat şi, în funcţie de
ea, se stabileşte clasa de precizie.
Verificarea metrologică a mijloacelor de măsurare este impusă de necesitatea determinării
calității acestora, în raport cu măsurandul (mărimea de măsurat) și cu mediul ambiant.

În general, prin verificarea metrologică a unui mijloc electric de măsurare, se urmărește

determinarea caracteristicilor metrologice ale acestuia:

• intervalul de măsurare;
• capacitatea de suprasarcină;
• rezoluția;
• sensibilitatea;
• exactitatea;
• puterea consumată;
• timpul de răspuns;
• stabilitatea în timp.
Verificarea metrologică vizează calitatea mijlocului de măsurare, ca indice al totalității
caracteristicilor metrologice, conform standardelor.
Exactitatea este o caracteristică metrologică deosebit de importantă pentru un mijloc de
măsurare.
Clasa de exactitate, simbolizată prin indicele c, permite estimarea erorii limită de măsurare.
Eroarea limită de măsurare, ΔX l , reprezintă valoarea maximă posibilă pentru eroarea
mijlocului de măsurare, garantându-se ca, pentru întreg intervalul de măsurare, erorile sunt mai mici
sau cel mult egale cu ΔX l .
Eroarea limită de măsurare se determină ca:
ΔX l = ΔXi + ΔXv , (1.7)
unde: Xi - eroarea intrinsecă a mijlocului de măsurare, determinată în condiții de referință și
stabilite prin norme;

Xv - eroarea suplimentară a mijlocului de măsurare, considerată ca un cumul al erorilor

datorate variației fiecărei mărimi de influență în afara intervalului de referință, stabilit prin norme
metrologice, dar în intervalul de utilizare al mijlocului de măsurare.

Valorile standardizate ale indicelui de clasă:

0,0005; 0,001; 0,002; 0,005; 0,01; 0,02; 0,05; 0,1; 0,2; 0,5; 1; 1,5; 2,5; 5.

39
 Clasa de precizie (exactitate) a aparatelor de măsurări este un număr egal cu eroarea
raportată tolerată (maxim admisă) exprimată în procente și este indicată pe cadranul fiecărui
aparat de măsurat. Clasa de precizie caracterizează aparatul și nu măsurarea. Pentru a obține o precizie
cât mai bună a măsurării se recomandă să se folosească aparatul de măsurat astfel, încât să se obțină
o indicație cât mai mare (în cea de-a doua jumătate a scării gradate).
Aparatele de măsurat sunt mijloace de măsurat realizate pe baza unei scheme electrice de
conversie a energiei și a unui instrument de măsurat (exemplu: termometrul electric, ampermetrul
etc.).
Un aparat de măsurat primește (fig. 1.3) o mărime de intrare și furnizează o mărime de ieșire.
Mărimea de ieșire depinde și de alte mărimi denumite mărimi de influență: temperatură, presiune,
umiditate, câmpuri electrice și magnetice etc. De asemenea, mărimea de ieșire a aparatului depinde
și de comenzile care au fost date aparatului din exterior.

Fig. 1.3. Reprezentarea schematică a aparatului de măsură

Mărimile de intrare ale aparatului de măsurat sunt caracterizate prin următoarele:

• natura mărimii (temperatură, tensiune, curent etc.);
• intervalul de valori măsurabile (valoarea minimă, valoarea maximă);
• variația în timp (mărimi constante, mărimi variabile);
Comenzile primite din exterior de un aparat de măsurat pot fi:
• funcțiune (măsurarea timpului, temperaturii, curentului, tensiunii etc.);
• game de măsurare;
• calibrare internă;
• reglarea zeroului;
• echilibrare (la compensatoare, punți);
• repetarea măsurării.
În general, comenzile aparatelor de măsurat pot fi grupate astfel:
• pentru introducerea de date;
• pentru manevrarea aparatului;
Ambele grupe de comenzi pot fi automatizate parțial sau complet. Mărimile de ieșire ale unui
aparat de măsurat pot fi recepționate de om sau de un dispozitiv conectat aparatului (înregistrare,
comandă, prelucrare ulterioară etc).
Calibrarea aparatelor de măsură
Aparatele de măsură, după felul cum furnizează mărimea de ieșire, pot fi: analogice și numerice
(digitale).

40
 Aparatul analogic furnizează informația de măsurare în forma unei mărimi fizice variabile
continue și în baza indicației aparatului cu ac sau spot luminos, exprimate în forma unui număr.
Aparatul numeric prezintă rezultatul măsurării la ieșire direct sub forma unui număr care este
citit de operator.
La măsurarea mărimilor electrice, se are în vedere respectarea următoarelor criterii:
• verificarea integrității aparatelor de măsurat și control utilizate în măsurare;
• verificarea accesoriilor necesare măsurării;
• alegerea domeniului de măsurare.
Realizarea reglajelor pregătitoare pentru efectuarea măsurărilor:
• precizarea unităților de măsură pentru mărimile măsurate;
• utilizarea limbajului de specialitate;
• respectarea normelor de protecție a muncii.
Efectuarea reglajelor inițiale și alegerea domeniului de măsurare la ampermetre și voltmetre
Când se cere măsurarea unei anumite mărimi electrice se estimează cu aproximație valoarea ei.
Această valoare se determină pe baza diferitelor date ca: marcaje, calcule etc. Dacă se cere
determinarea cu aproximație a curentului, în amperi, care trece printr-o instalație, piesă sau circuit și
se cunoaște tensiunea aplicată și puterea dezvoltată, se folosește formula:
I=P/U, (1.8),
unde P [Watt] - puterea și U [volt] - tensiunea.
După ce se determină cu aproximație valoarea mărimii care trebuie măsurată, se alege aparatul
de măsurări astfel, încât pe una din scările lui de măsurare să fie cuprinsă și valoarea calculată. În
cazul în care se cunosc precis valorile necesare, este mai bine să se aleagă la început o scară cu valori
mai mari de măsurare, în care să se încadreze valoarea căutată și abia atunci să se utilizeze aparatul
de măsurat corespunzător, decât să se folosească instrumentul cu o scară de valori prea mică, ce poate
provoca deteriorarea lui.
Aparatele de măsurat, care au mai multe scări de măsurare, se conectează inițial pe scara cea
mai mare, apoi după măsurarea aproximativă se comutează pe scara pe care se poate face citirea cu o
precizie mai înaltă. Scara de măsurare va fi aleasă corect în momentul în care acul indicator al
aparatului de măsurat se va afla între mijlocul scării și capătul scării, cu indicația maximă, deoarece
la majoritatea instrumentelor analogice, pe această jumătate de scară precizia măsurărilor este mai
mare.
Dacă este cazul, înainte de începerea măsurărilor, se face reglarea zeroului mecanic. Se rotește
butonul de reglaj al zeroului mecanic al aparatului indicator și se verifică posibilitatea de a deplasa
acul indicator în jurul reperului zero, la stânga și la dreapta acestuia, în mod continuu și fără dificultăți.
Pentru măsurări în c.c. se va respecta polaritatea bornelor, și anume: borna cu semnul “+” se
leagă la plusul sursei de tensiune, iar borna “–„ la minusul sursei. Dacă polaritatea nu se respectă,
riscăm să deteriorăm dispozitivul de măsurare.
La multimetrele digitale se va verifica tensiunea livrată de bateria încorporată pentru toate
modurile de funcționare.
Deoarece multimetrele sunt aparate portabile, manevrarea lor se va face respectând
instrucțiunile de utilizare. La aparatele analogice se va calcula constanta scării atât pentru ampermetru
cât și pentru voltmetru, după care se va înmulți cu numărul diviziunilor arătate de acul indicator.
Efectuarea reglajelor inițiale la ohmmetru. Reglarea zeroului electric este necesară în cazul
ohmmetrelor, deoarece reducerea în timp a capacității bateriei cauzează micșorarea tensiunii de
alimentare a dispozitivului de măsurare și, prin urmare, creșterea erorii de măsurare.
41
 Pentru ohmmetrul serie reglarea se realizează pentru valorile de la capetele scalei astfel:
• pentru R x = 0 se realizează un scurtcircuit între bornele cablurilor de măsurare conectate la
multimetru. Dacă acul indicator nu indică 0 Ω, se reglează rezistenţa variabilă R p de pe panoul
frontal până se obţine indicaţia corectă de 0 Ω. Nu se folosește butonul dispozitivului
mecanic de reglare a zeroului pentru această operațiune. Această operațiune se efectuează
pe toate scările de măsurare și pe toate modurile de lucru ale ohmmetrului (operațiunea
valabilă și pentru voltmetru și ampermetru);
• pentru R x = ∞ se lasă bornele aparatului în gol şi se reglează poziţia acului indicator cu
ajutorul corectorului de zero electric al aparatului magnetoelectric.
Pentru ohmmetrul derivaţie reglarea se face tot pentru valorile de la capetele scării:
• pentru Rx = 0 se reglează din corectorul de zero electric al aparatului magnetoelectric;
• pentru R x = ∞ se lasă bornele aparatului în gol şi se variază rezistenţa R p până se obţine
indicaţia corectă.
La megohmmetrul cu logometru indicaţiile sunt în funcţie de rezistenţa de măsurat, fiind
independente de tensiunea sursei şi ca urmare aceste aparate nu necesită nici o reglare prealabilă a
măsurării.
Efectuarea reglajelor iniţiale şi alegerea domeniului de măsurare la multimetre
Multimetrele analogice au obligatoriu un selector cu mai multe poziţii pentru conectarea tipului
aparatului, felul curentului şi domeniul de măsurare. Când se efectuează o măsurare cu multimetru,
inițial se plasează selectorul pe domeniul cel mai mare, apoi se micșorează domeniul, până când
indicaţia ajunge să fie uşor de citit. Dacă se procedează invers, se pot distruge dispozitivul de
măsurare.
La măsurările în c.c. se respectă obligatoriu polaritatea conectării acestuia, adică plusul sursei
la plusul aparatului şi minusul sursei la minusul aparatului. Dacă polaritatea nu se respectă, acul
deviază în sens contrar celui normal şi într-o perioadă de timp mai îndelungată aparatul va ieși din
funcție. În c.a. modul de conectare este indiferent. Când funcţionează ca ampermetru şi voltmetru,
multimetrul analogic nu are nevoie de alimentare. Pentru funcţionarea ca ohmmetru, multimetrul
analogic este alimentat de la o baterie încorporată, care trebuie periodic verificată.
Multimetrele digitale au pe panoul frontal comutatoare (sau butoane) pentru alegerea tipului de
măsurări, curentului şi domeniului de măsurare. Bornele nu au + şi - , dar există o bornă notată
“COM” (comună sau masă/împământarea). În curent continuu, borna COM poate fi conectată la
oricare din punctele de măsurare, iar semnul mărimii se va afişa automat.
Dacă domeniul ales este mai mic decât valoarea măsurată, operatorul este atenţionat că alegerea
este greşită prin afişarea unei anumite combinaţii de semne şi cifre sau prin stingerea intermitentă a
afişării. Unele aparate au regimul de schimbare automată a domeniului de măsurare, în funcţie de
valoarea mărimii măsurate. Multimetrul digital este alimentat de o baterie încorporată, pentru toate
modurile de funcţionare.
Voltmetrul este un mijloc de măsurare folosit pentru măsurarea tensiunii electrice. Voltmetrul
poate fi analogic sau digital.
Voltmetrul se conectează în paralel cu circuitul, sursa sau consumatorul (fig. 1.4). Prin
introducerea voltmetrului în circuit se produc erori sistematice de metodă prin faptul că voltmetrul
are o rezistenţă internă proprie notată Rv. Pentru ca erorile făcute în măsurători să fie cât mai mici
trebuie ca Rv >> R rezistenţa circuitului (sursei sau consumatorului supuse măsurării). În practică
Rv ≥ kΩ ÷ sute kΩ .

42
 Fig. 1.4. Conectarea corectă a voltmetrului în circuit

În cazul conectărilor greşite (voltmetrul este montat în serie cu circuitul) curentul prin circuit
scade foarte mult şi consumatorul poate să nu mai funcţioneze adecvat.
Voltmetrele de curent continuu se conectează în paralel cu circuitul. Sursa este de curent
continuu (baterie), iar consumatorul este un rezistor R. La conectare se va respecta polaritatea
curentului continuu, adică plusul sursei se va conecta la plusul voltmetrului, iar minusul sursei - la
minusul voltmetrului. În caz de nerespectare a polarităţii, acul indicator (pentru aparatele analogice)
se va deplasa brusc spre zero şi se va putea rupe.
Ca aparat indicator în curent continuu se va folosi, de regulă, un voltmetru magnetoelectric.
Voltmetrele de curent alternativ se conectează în paralel cu circuitul. Sursa este un generator
de semnal alternativ G, iar consumatorul este o impedanţă Z (mărime complexă formată din
rezistenţă, inductanţă şi capacitate). În curentul alternativ nu contează polaritatea bornelor. În curentul
alternativ se poate folosi un voltmetru magnetoelectric asociat cu un dispozitiv redresor care
transformă curentul alternativă în curent continuu. Se poate folosi şi un dispozitiv feromagnetic
pentru sute de volţi. Pentru valori mai mari ale tensiunii se va asigura extinderea domeniului de
măsurări, prin asocierea unei rezistenţe adiţionale sau a unui transformator de măsură de tensiune.
Voltmetrul electrodinamic are cea mai bună clasă de precizie. Voltmetrele măsoară valoarea efectivă
a tensiunii alternative sinusoidale.
Voltmetrele cu mai multe domenii de măsurare sunt prevăzute cu un comutator (butoane) sau
cu mai multe borne cu ajutorul cărora se alege domeniul în funcţie de valoarea tensiunii ce trebuie
măsurată. Pentru fiecare scară şi domeniu de măsurare, la voltmetrele analogice, se va calcula
constanta scării:
Un  V 
CU = ; U = C u ·α [V] , (1.9)
α max  div 

unde: Un – valoarea tensiunii nominale pentru domeniul respectiv;

α max – numărul maxim de diviziuni ale scării gradate;
α - numărul de diviziuni arătate de acul indicator.
Măsurarea tensiunilor în echipamente şi instalaţii de comunicaţii ocupă o pondere însemnată,
ceea ce explică varietatea de metode şi aparate utilizate atât în c.c., cât şi în c.a. (în special de înaltă
frecvenţă). Tensiunea alternativă sinusoidală reprezentată grafic în fig.5, se poate scrie sub forma:
u = U m ⋅ sin (ω ⋅ t + β) = 2 ⋅ U ⋅ sin (ω ⋅ t + β) (1.10)
unde: u – valoarea instantanee a tensiunii electrice la timpul t;
Um – valoarea eficace a tensiunii (V);

43
 ω – pulsaţia sau frecvenţa unghiulară (rad/s);
ω = 2πf (f – frecvenţa curentului alternativ, Hz);
sau ω = 2π/T (T – perioada, s);
t – timpul (s);
β – faza iniţială (rad).

Fig 1.5. Reprezentarea grafică a tensiunii

alternative sinusoidale

Voltmetrele electronice se utilizează în special pentru măsurarea tensiunilor (amplitudinii)

instalațiilor de comunicații de frecvență diferită. Ele conțin (fig. 1.6) partea de detecţie care
transformă semnalul alternativ de măsurat într-un semnal continuu proporţional cu acesta şi partea
de măsurare. Aparatele pot fi dotate (fig. 1.6) cu un amplificator instalat înainte sau după circuitul de
detecţie.

Fig. 1.6. Scheme-bloc de voltmetre

electronice de curent alternativ

Voltmetrele electronice de valori medii, cu diode (fig. 1.7) conțin un instrument indicator
magnetoelectric, o rezistenţă R de valoare foarte mare şi o diodă. În cazul variantei serie, aplicând la
intrare o tensiune alternativă u = f(t), în timpul alternanţei pozitive pe anodul diodei, aceasta conduce
şi prin circuit va trece un curent I proporțional variaţiilor tensiunii i = U/R.

Fig. 1.7. Voltmetre de valori medii cu diode

44
 La aplicarea pe anodul diodei a alternanţei negative, dioda este blocată, deci, nu conduce şi
curentul în circuit este nul. La aplicarea unei tensiuni alternative la intrarea voltmetrului, prin
instrumentul indicator va trece un curent pulsatoriu. Dar echipajul mobil al instrumentului indicator
nu are capacitatea de a urmări pulsațiile acestui curent şi astfel va fi acţionat de un cuplu mediu
proporţional (conform legii lui Ohm) cu valoarea medie a curentului:
U med
α = K ⋅ I med = K ⋅ (1.11)
R
Voltmetrele electronice cu diode, de valori maxime (de vârf) (fig. 8) se caracterizează prin
prezența constructivă a unui condensator C, ce se încarcă rapid prin diodă când aceasta conduce şi se
descarcă foarte încet (grație valorii mari a capacității) când dioda este blocată, menţinând la bornele
sale o tensiune aproximativ egală cu valoarea maximă a tensiunii măsurate.
Se pot folosi în varianta serie sau paralel. La aplicarea alternanţei pozitive aplicate pe anodul
diodei, ultima se deschide și conduce curentul, încărcând astfel rapid condensatorul C până la
valoarea maximă a lui u. Când amplitudinea semnalului (tensiunea la intrare) trece în faza micșorării,
tensiunea pe condensatorul u c , conectat la catodul diodei, devine mai mare decât tensiunea aplicată
pe anod, astfel dioda va fi polarizată invers blocânduse (t l ). Din acest moment, condensatorul C
începe să se descarce lent pe rezistenţa R (τ d =RC>> Tmax ).

Fig. 1.8. Voltmetre de valori

maxime cu diode

În timpul t 2 (fig 1.8), tensiunea aplicată este mai mare decât tensiunea u c de pe condensator,
dioda devine polarizată direct şi iarăși va conduce, încărcând rapid condensatorul C până în momentul
t 3 . Apoi ciclul se repetă. Prin alegerea unei constante de timp foarte mari dictate de valorile
RC >>Tmax (unde Tmax - perioada corespunzătoare celor mai joase frecvenţe la care se foloseşte
voltmetrul), între două alternanţe pozitive condensatorul se va descarca foarte puţin (vezi fig. 1.8) şi
valoarea tensiunii la bornele lui rămânînd foarte aproape de valoarea maximă a tensiunii măsurate
I= Umax/R.
În practică se folosesc voltmetrele de valori medii sau de valori maxime gradate în valori
efective, ce este valabil doar pentru tensiuni sinusoidale:

U max U max
U med = ;U = (1.12)
π 2

Ampermetrul este un mijloc de măsurare folosit pentru măsurarea intensităţii curentului

electric. Ampermetrul poate fi analogic sau digital.

45
 Fig. 1.9 Conectarea corectă a ampermetrului în circuit

Ampermetrul se conectează în serie cu circuitul (fig. 9). Prin introducerea ampermetrului în

circuit se produc erori sistematice de metodă prin faptul că ampermetrul are o rezistenţă internă
proprie notată cu r A . Pentru ca erorile făcute în măsurări să fie cât mai mici, trebuie ca r A << R
(rezistenţa circuitului). În practică r A ≤ Ω sau zeci de Ω.
În cazul conectării greşite a ampermetrului în circuit, adică în paralel cu circuitul, curentul prin
ampermetru creşte foarte mult, ceea ce poate conduce la deteriorarea sau chiar distrugerea aparatului.
Ampermetrele de curent continuu se conectează în serie cu circuitul. Sursa este de curent
continuu (baterie), iar consumatorul este un rezistor R. Se va respecta polaritatea curentului continuu,
adică plusul sursei se va conecta la plusul ampermetrului, iar minusul sursei – la minusul
ampermetrului. În caz de nerespectare a polarităţii, acul indicator se va deplasa spre zero şi se va
putea rupe.
Ca aparat indicator în curent continuu se va folosi, de regulă, un ampermetru magnetoelectric.
Ampermetrele de curent alternativ se conectează în serie cu circuitul. Sursa este un generator
de semnal alternativ G, iar consumatorul este o impedanţă Z (mărime complexă formată din
rezistenţă, inductanţă şi capacitate). În curentul alternativ nu contează polaritatea bornelor.
Ampermetrul măsoară valoarea efectivă a intensităţii curentului alternativ. În curentul alternativ se
poate folosi un ampermetru magnetoelectric asociat cu un dispozitiv redresor care transformă curentul
alternativ în curent continuu. Se poate folosi un dispozitiv feromagnetic pentru aparatele de tablou,
pentru curenţii de 1 - 5A. Pentru valori mari ale curentului alternativ de sute de amperi se asociază cu
şunturi sau transformatoare de măsură de curent. Ampermetrul electrodinamic are cea mai bună clasă
de precizie.
Ampermetrele cu mai multe domenii de măsurare sunt prevăzute cu un selector (comutator)
sau cu mai multe borne cu ajutorul cărora se alege domeniul, în funcţie de valoarea curentului ce
trebuie măsurat. Pentru fiecare scară şi domeniu de măsurare, la ampermetrele analogice se va calcula
constanta scării:

In  A 
CI = ; In = C I ·α [A] (1.13)
α max  div 
unde: I n – valoarea curentului nominal pentru domeniul respectiv;
α max – numărul maxim de diviziuni ale scării gradate;
α - numărul de diviziuni arătate de acul indicator.
Măsurarea rezistenţelor electrice.
Metoda ampermetrului şi voltmetrului este o metodă indirectă: se măsoară tensiunea la bornele
rezistenţei cu voltmetrul, iar intensitatea curentului ce trece prin rezistenţă - cu ampermetrul. Valoarea
rezistenţei de măsurat se obţine aplicând legea lui Ohm R = U/I.

46
 Deoarece se folosesc două aparate de măsurat, se pune problema poziţionării lor reciproce. Este
posibil să se realizeze două variante (fig. 1.10) care diferă între ele prin poziţia voltmetrului faţă de
ampermetru şi sursa de alimentare. Cele două montaje sunt în aval şi în amonte.

Fig. 1.10. Măsurarea rezistenţelor prin metoda ampermetrului şi voltmetrului

a – montaj în aval b – montaj în amonte
La montajul în aval voltmetrul se conectează în urma ampermetrului faţă de sursa de
alimentare (fig.1.10,a). Deoarece voltmetrul este conectat în paralel cu Rx, tensiunea la bornele lor
va fi aceeaşi: U=Ux .
Conform legii I a lui Kirchhoff, în nodul de reţea: I = I v +I x .
(1.14)
Conform legii lui Ohm: I v = U/R x .
(1.15)
La montajul în amonte voltmetrul se conectează înaintea ampermetrului faţă de sursa de
alimentare (fig. 1.10,b).
Deoarece ampermetrul este conectat în serie cu R, curentul care le străbate este acelaşi: I=Ix.
Conform legii a II-a a lui Kirchhoff, în ochiul de reţea U = U A +Ux. (1.16)
Conform legii lui Ohm: U A =r A ·I. (1.17)
Ambele montaje induc o eroare sistematică de metodă prin faptul că aparatele au rezistenţe
proprii, deci au un consum propriu de curent sau tensiune. Pentru ca erorile făcute în măsurări să fie
cât mai mici, trebuie ca la ambele montaje să se facă o corecţie astfel: la montajul în aval se va scădea
consumul de curent al voltmetrului, iar la montajul în amonte se va scădea căderea de tensiune pe
ampermetru:
Corecţia la montajul aval: R X = U x /I = U/(I-I v ) = U/(I-U/Rv)-1. (1.18)

Corecţia la montajul amonte: Rx = Ux/Ix = (U-U A )I-1 = UI-1 – r A I-1 = UI-1 - r A . (1.19)
Concluzii. Pentru ca erorile făcute în măsurări să fie cât mai mici, la montajul în aval R v să fie
cât mai mare (R v – rezistenţa internă a voltmetrului este de ordinul kilohmi - sute de kilohmi), iar la
montajul în aval r A să fie cât mai mică (r A – rezistenţa internă a ampermetrului este de ordinul ohmi-
zeci de ohmi).
Cu montajul în aval se măsoară rezistenţe mici de ordinul ohmilor, iar cu montajul în amonte
se măsoară rezistenţe mari de ordinul kilohmilor.
Măsurarea rezistenţelor cu ohmmetrul
Ohmmetrele sunt aparate cu ajutorul cărora se măsoară direct valoarea rezistenţelor electrice.
Principiul de funcţionare constă în măsurarea curentului ce străbate circuitul ohmmetrului şi a
cărui valoare depinde de rezistenţa de măsurat, conform legii lui Ohm : I=U/R, U=constant.
Ohmmetrul are următoarele componente :

47
 • un miliampermetru magnetoelectric, mA;
• sursă de tensiune continuă (baterie) E între 1,5 ÷ 18 V;
• rezistoare pentru protecţia instrumentului magnetoelectric şi pentru schimbarea domeniilor de
măsurare;
• borne pentru conectarea rezistenţelor de măsurare.
După modul în care este montat miliampermetrul, ohmmetrele pot fi aparate cu o singură
funcţie, analogice sau digitale, sau pot face parte dintr-
un multimetru.
Ohmmetrul - serie se caracterizează prin faptul că
toate elementele sunt conectate în serie. Schema
ohmmetrului serie este reprezentată în fig. 1.11 în care:
E - baterie de c.c. continuu 1,5 ÷ 18 V cu
rezistenţa r i ;
R – rezistenţă fixă pentru limitarea curentului;
R l – rezistenţă variabilă, mA – miliampermetru
magnetoelectric, cu rezistenţa de măsurat r a ; Fig. 1.11. Ohmmetru - serie
A, B - bornele la care se montează rezistenţa de măsurat R x .
Funcţionarea. La montarea unei rezistenţe R x între bornele A B, intensitatea curentului în
circuitul ohmmetrului va fi : I = E (r i +r a = R 1 +R + R x )-1 (1.21)
Valorile extreme se vor obţine pentru Rx=0 şi Rx=∞. Pentru Rx=0, bornele A B sunt în
scurtcircuit şi I=I max . Pentru R x =∞ la borne nu este conectată nici o rezistenţă şi I=0.
Concluzii. Scara gradată a ohmmetrului-serie este
inversă şi foarte neuniformă (fig. 1.12).
Citirea indicaţiilor la ohmmetrul-serie se face de
la dreapta la stânga.
Se foloseşte pentru măsurarea rezistenţelor mari.

Fig. 1.12 Scara gradată a ohmmetrului-serie

Reglarea ohmmetrelor-serie. O problemă deosebită pe care o prezintă ohmmetrele este

determinată de alimentarea lor de la bateriile chimice. Acestea cu timpul îmbătrânesc (îşi măresc
rezistenţa internă), ceea ce conduce la indicaţii eronate. Pentru a evita înrăutăţirea preciziei măsurării,
înainte de utilizare este necesar să se regleze indicaţia corespunzătoare pentru R x =0, făcând
scurtcircuit între bornele A B. Indicaţia corespunzătoare valorii R x =∞ (bornele A B în gol) se reglează
cu ajutorul corectorului de zero al aparatului magnetoelectric.
Ohmmetrul-derivaţie se caracterizează prin faptul că miliampermetrul este conectat în derivaţie
cu porţiunea de circuit A B supusă măsurării. Schema
aparatului (fig. 1.13) în care:
E - baterie de c.c. 1,5 ÷ 18 V cu rezistenţa r i ;
R – rezistenţă fixă pentru limitarea intensităţii curentului;
R l – rezistenţă variabilă;
mA – miliampermetru magnetoelectric cu rezistenţa r o ;
A, B – bornele la care se montează rezistenţa de măsurat,
Rx;

48
K – întrerupător, pentru întreruperea circuitului când ohmmetrul nu funcţionează pentru evitarea
consumării Fig. 13. Ohmmetru-derivaţie bateriei.

Funcţionarea. După închiderea întrerupătorului K la montarea unei rezistenţe la bornele A B,

curentul debitat de sursa E se distribuie prin miliampermetru şi prin Rx. Pentru Rx=0 (bornele AB în
scurtcircuit) I=0, iar pentru Rx=∞ (bornele AB în gol), I=Imax .
Concluzii: Scara ohmmetrului-derivaţie este normală, dar rămâne foarte neuniformă.
Citirea indicaţiilor la ohmmetrul-serie se face de la stânga la dreapta.
Ohmmetru-derivaţie măsoară valori mici ale rezistențelor comparabile cu r a .
Reglarea ohmmetrelor-derivaţie. La ohmmetrul derivaţie de asemenea intervine problema
îmbătrânirii bateriilor chimice. De aceea, înainte de folosire, este necesară reglarea ohmmetrului.
Reglarea se face pentru R x =∞ (bornele A B în gol), variind rezistenţa R l până se obţine indicaţia
corectă. Indicaţia corespunzătoare valorii R x = 0 se reglează din corectorul de zero al aparatului
magnetoelectric.
Megohmmetrul. Pentru măsurarea rezistenţelor foarte mari (˃ 105Ω) se folosesc megohmmetre.
Se construiesc asemănător cu ohmmetrele serie, dar au ca sursă interioară de tensiune un generator
de c.c. cu magnet permanent (numit magnetou) acţionat manual, care generează o tensiune înaltă
(500, 1000 sau 2500V) sau un convertor electronic care transformă tensiunea continuă de la o baterie
obişnuită (9V) într-una alternativă care, după ridicarea la valoarea necesară cu ajutorul unui
transformator este redresată şi filtrată. Ca aparat indicator se utilizează un miliampermetru
magnetoelectric cu bobină simplă sau de tip logometru. Limitele de măsurare ale megohmmetrelor
sunt cuprinse între 0,2 - 500 MΩ, uneori până la 10000 MΩ. Cea mai bună clasă de precizie a acestor
instrumente este de ±1%.
Megohmmetrul cu logometru magnetoelectric (fig. 1.14, 1.15) prezintă avantajul că indicaţia
lor este independentă de tensiunea sursei de alimentare. La aceste aparate, rezistenţa de măsurat Rx
se conectează fie în serie, fie în paralel, cu una dintre bobinele mobile ale logometrului, aşezate la 90o
şi fixate pe acelaşi ax. La echilibru, momentele celor două cupluri care acţionează asupra celor două
bobine devin egale, iar deviaţia este în funcţie de raportul curenţilor ce parcurg bobinele.
Ca urmare, curentul prin una dintre bobinele mobile ale logometrului depinde de valoarea
rezistenţei de măsurat, curentul prin cealaltă bobină fiind independent de aceasta. Deviaţia
logometrului este determinată de raportul curenţilor din cele două bobine, ambii curenţi fiind
proporţionali cu tensiunea sursei, raportul lor nu depinde de aceasta:
I   R1 
α i = f  1  = f   = f 2 (R X )
 I2   R2 + Rx  . (1.21)
în care R 1 şi R 2 sunt rezistenţele bobinelor logometrului.

49
 Fig. 1.14. Dispozitiv logometric Fig. 1.15. Schema electrică a megohmmetrului
(22)
Indicaţiile megohmmetrului cu logometru sunt în funcţie numai de rezistenţa de măsurat, fiind
independente de tensiunea sursei, adică de viteza de rotaţie a manivelei inductorului. Ca urmare,
aceste megohmetre nu necesită nici o reglare prealabilă măsurării.
Punţi digitale (vezi fig. 1.16). Apariţia aparaturii numerice a dus la realizarea unor punţi a
căror performanţă se impune tot mai mult în raport cu punţile anterioare. Cunoscute cu denumirea de
punţi digitale, acestea se caracterizează printr-o clasă de precizie net superioară punţilor analogice şi
printr-o gamă de măsură lărgită. Aceste punţi digitale au posibilitatea ca rezultatul măsurării să fie
afişat, cu un display LCD, direct pe ecran.

Fig. 1.16 Vedere frontală a aparatelor numerice cu

punți digitale

Impedanţmetrul (zetmetrul). Măsurarea exactă a

impedanţei este importantă pentru cunoaşterea comportării
elementelor de circuit, precum şi a subansamblurilor
funcţionale, a liniilor de transmisie aeriene sau în cablu, a
antenelor etc. Impedanţa Z este o mărime vectorială
exprimată prin modulul |Z| şi argumentul φ sau prin componenta reală (rezistivă) R şi componenta
imaginară (reactivă) X
Z = Z ⋅ e jϕ = R + j ⋅ X
. (1.22)
Componentele impedanţei variază de regulă odată cu frecvenţa, deci, trebuie specificată
frecvenţa de măsură, în domeniul de frecvenţe în care este folosită acea impedanţă. Trebuie
determinat după specificul măsurării, dacă nu este suficientă cunoaşterea numai a modulului
impedanţei, care se măsoară mai uşor decât componenetele R şi X sau modulul şi argumentul.
Zetmetrul foloseşte o măsurare indirectă de curent (fig. 1.17). Un generator cu rezistenţa
internă şi tensiunea cunoscută V alimentează un circuit serie format din impedanţa Zx al cărui modul
se măsoară şi o rezistenţă-etalon de valoare comparativ mică r<< |Z x |.
U U
Curentul prin circuit va fi: I= ≅ (1.23)
ZX + r ZX
Intensitatea curentului prin circuit este invers proporţională cu modulul impedanţei Z x . Se
măsoară indirect curentul prin căderea de tensiune ce apare la bornele rezistenţei r:

50
 U
u = r⋅I = r⋅
ZX
(1.24)
Indicaţia voltmetrului electronic este invers proporţională cu modulul impedanţei Z x , deci scara
acesteia poate fi gradată direct în valoari de modul ale impedanţei Z x .
Pentru a extinde domeniul de măsurare, trebuie să se modifice tensiunea generatorului sau
sensibilitatea voltmetrului electronic. De regulă se utilizează un montaj în care impedanţa ce se
măsoară se introduce printr-un autotransformator. Această are prezintă avantajul că impedanţa care
apare între capetele autotransformatorului depinde de raportul de transformare, care poate fi variat
prin prize convenabil alese.

Fig. 1.17 Principiul măsurării cu impedanțmetrul (zetmetrul)

Montajul cu autotransformator (fig. 1.18) are neajunsul care constă în faptul, că atunci când în
circuit nu este montată nici o impedanţă (Zx = ∞ ), circuitul este parcurs de curentul prin
autotransformator, deci există totuşi o indicaţie la voltmetrul electronic. Spre a evita acest neajuns, s-
au introdus două autotransformatoare cu prize (Fig. 1.19)

Fig. 1.18 Impedanțmetru cu autotransformator Fig. 1.19 Impedanțmetru cu 2 transformatoare

Impedanţa Z x se introduce între prizele cu acelaşi număr ale autotransformatoarelor şi care

corespund la aceleaşi rapoarte de transformare. Se pot măsura astfel impedanţe între limite largi de
valori.
Măsurarea elementelor de circuit: R, L, C, Z
Măsurarea inductanţelor prin metoda ampermetrului şi voltmetrului

51
 Măsurarea inductanţelor proprii ale bobinelor folosind metoda ampermetrului şi voltmetrului
se bazează pe comportarea diferită a bobinelor în curent continuu şi curent alternativ. Întrucât
bobinele au de obicei impedanţe mult mai mici decât rezistenţa voltmetrului se foloseşte varianta în
aval.

Fig. 1.20. Măsurarea inductanţelor proprii prin metoda

ampermetrului şi voltmetrului

Montajul folosit este reprezentat în fig. 1.20. Comutatorul K are două poziţii şi permite
alimentarea succesivă a circuitului în c.c. şi c.a.
Modul de lucru: măsurarea se desfăşoară în trei etape:
1. Se închide comutatorul K pe poziţia 1 şi montajul se alimentează în c.c..
2. Se măsoară intensitatea curentului I cu ampermetrul, tensiunea U cu voltmetrul şi aplicând
legea lui Ohm, se calculează: Zx = U/I [Ohmi] (1.25)
3. Cunoscând valorile Rx şi Zx şi cunoscând sau măsurând frecvenţa, se poate deduce valoarea
inductanţei Z x = Rx2 + ω 2 L2x (1.27
1
Lx = Z 2x − R 2x
de unde: 2πf ω = 2πf (1.28)
Partea experimentală. Determinarea valorii rezistenței prin metoda indirectă

Această metodă se foloseşte pentru măsurarea rezistentelor cu valori mijlocii. Este o metodă
industrială de precizie redusă, ce se bazează pe legea lui Ohm: R x = U x /I x

unde: U x - căderea de tensiune dintre bornele rezistenţei, iar I x - curentul prin rezistenţă.

Fig. 1.21 Schemele de principiu pentru măsurarea rezistențelor cu voltmetru și ampermetru

pentru montaj; (a) – în aval, (b) – în amonte

Circuitul de măsurare poate fi asamblat in două variante în aval (Fig. 21,a) și în amonte (Fig.
21,b)

52
 Pentru montajul în aval (fig. 2 a) calculul rezistenței Rx se va efectua cu relația:

; (1.29)

. (1.30)

unde I V - curentul care trece prin voltmetru;

R V – rezistența internă a voltmetrului;

U, I - valorile indicate de voltmetru / ampermetru.

Eroarea de măsurare a rezistenței Rx, conform montajului în aval, se calculează prin relația:

(1.30)

Dacă se neglijează termenul R x /r v comitem o eroare de metodă care este mai mică când Rx va
fi mult mai mic decât r v (a cărei valoare măsurată este ordinul 102…103 ohmi).

Pentru montajul în amonte calculul rezistenței măsurate Rx se efectuează prin relația:

. (1.31)

Eroarea de măsură a rezistenței Rx, conform montajului amonte, se calculează cu relația:

(1.32)

Dacă se neglijează rezistența internă a ampermetrului r A , comitem o eroare de metodă care este
mică când R x este mai mare decât r A (a cărei valoare este de ordinul mărimilor 10-2 - 10 ohmi. In
consecință, montajul în aval se aplică când rezistențele au valori de cel mult 10 ohmi, iar montajul
amonte se aplică când rezistențele supuse măsurării au valori mai mari decât 10 ohmi. Respectând
aceste condiții, erorile de metodă sunt de aproximativ 0,1%.

În cazul montajului în amonte obținem: IA = Ix (1.33)

unde: R A este rezistenţa internă a ampermetrului, iar I A şi U V sunt curentul, respectiv tensiunea
măsurate de ampermetrul A şi voltmetrul V.

U V R A ⋅ I1 + U X
Valoarea măsurată a rezistenţei va fi: R m = = = RA + RX . (1.34)
IA IA

Eroarea absolută va fi: ΔsR x = R m − R x = R A (1.35)

53
 Δs R x
și exprimată ca eroare relativă εRs x =
Rx
⋅ 100 =
RA
Rm − RA
R
⋅ 100 = A ⋅ 100(%)
RM
(1.36)

Astfel, eroarea este pozitivă (măsurarea se face prin adaos) fiind cu atât mai mică, cu cât R A este mai
mică.

În cazul montajului în aval obținem: U v = U x și I A = I v + I x . (1.37)

Uv 1 1 1 R ⋅Rx
și valoarea măsurată a rezistenţei va fi: R m = = = = = v , (1.38)
IA I I + I 1 1 R v +R x
A v x
+
Uv Ux Rv Rx

unde Rv este rezistenţa internă a voltmetrului.

R 2x
Eroarea absolută va fi: ΔsR x = R m − R x = − . (1.39)
Rv + Rx

Δs R x
și exprimată ca eroare relativă: εRx x =
Rx
R
⋅ 100 = − m ⋅ 100(%)
Rv
(1.40)

Astfel, eroarea este negativă (măsurarea se face prin lipsă) fiind cu atât mai mică cu cât Rv este
mai mare. În afara erorii sistematice de metodă există şi erori introduse la măsurarea curentului şi a
tensiunii de dispozitivele respective: ampermetrul A şi voltmetrul V. Aceste erori se determină ca
valori admisibile şi au fiecare câte două componente: de construcţie şi de apreciere:

εU =  C +
100  U n
⋅ (%) și εI =  C +
100  I n
 (% )
α 'n' ⋅ n "  I A
(1.41)
α 'n ⋅ n "  U A
V A
 

unde: C A - clasele de precizie ale ampermetrului şi voltmetrului;

α’ n α”n [div] - deviaţiile nominale ale celor două aparate;

Un, In - limitele maxime (nominale) de măsurare pentru cele două aparate;

1 1 1 1 1 1
, = ; ; ; [div] - eroarea absolută de citire pentru ampermetru și voltmetru.
n ' n" 2 5 10 20

Din analiza erorilor observăm că pentru R m = R A ⋅ R v , cele două erori sistematice

corespunzătoare la două tipuri de măsurări sunt egale în valoarea absolută.

Drept concluzie se recomandă montajul în amonte pentru valori ale rezistențelor necunoscute
R x > R A ⋅ R v , iar montajul în aval - pentru valori ale rezistențelor necunoscute R x < R A ⋅ R v .

Eroarea totală de măsurare prin această metodă nu este mai mică de 2%.
Continuarea efectuării fazei lucrării:

54
• Se alege o rezistență cu valori care respectă recomandările de mai sus pentru măsurarea în
amonte.

• Se asamblează circuitul de mai sus (în amonte respectiv) pe baza unei plăci de testare
BreadBoard.

• Se setează tensiunea de la sursa de curent continuu în intervalul 1 - 10 V.

• Se măsoară valorile curentului și căderii de tensiune respective.

• Se întrerupe alimentarea circuitului. Se întrerupe circuitul, se asamblează circuitul de

măsurare în aval.

• Se măsoară valorile curentului și căderii de tensiune respective.

• Se completează datele măsurate în tabelul 1.1 de forma pentru 3-4 măsurări:

Tabelul 1.1 Valorile rezistențelor calculate în circuit în amonte și în aval

U sursa de U1 U2 U3 U4 I1 I2 I3 I4
alimentare, V
R1, Ω, în amonte
R2, Ω, în aval

• Se determină eroarea absolută și relativă pentru ambele metode de măsurare.

• Se compară rezultatele măsurărilor rezistenței în circuit în amonte și în circuit în aval.

• Se formulează concluziile și recomandările practice pentru măsurări uzuale.

55
 Lucrarea nr. 2

MĂSURĂRI CU MULTIMETRE DIGITALE

Obiective:

• dezvoltarea capacităților de utilizare a multimetrului digital pe exemplul măsurării

rezistențelor și diodei;

• dezvoltarea capacitaților de citire și asamblare a circuitelor electronice simple pe placheta

tip BreadBoard;

• determinarea erorii absolute și erorii relative.

Materiale necesare: plachetă tip BreadBoard, multimetru digital, bloc de alimentare curent
continuu (1...30 V), rezistențe (1...100 kohm), diode redresoare, tranzistoare bipolare tip.

Breviar

Se experimentează asamblarea circuitelor simple pe o placheta BreadBoard cu rezistențe single,

unite în serie, paralel și cu dioda single.

Unul din dispozitivele, aparatele necesare unui inginer electronist este multimetrul digital.

Utilizarea multimetrului digital este necesară oricărui electronist pentru efectuarea unor
măsurători în cazul în care este nevoie a se verifica anumiți parametri de funcționare ai dispozitivelor
electronice.

Multimetrul digital este un dispozitiv cu ajutorul căruia se pot determina și măsura valori ale
unor mărimi electrice. Utilizarea multimetrului digital nu este complicată, dar presupune respectarea
anumitor reguli de bază.

Principalele mărimi electrice măsurabile cu un multimetru digital sunt: rezistența electrică

(ohm, Ω), tensiunea electrică (volt, V) alternativă (~) sau continuă (=), intensitatea curentului electric
(amper, A) continuu (=) sau alternativ (~).

56
 Pe lângă determinarea valorilor acestor mărimi electrice, multimetrele moderne oferă
posibilitatea verificării funcționalității unor componente radioelectronice ca rezistențele, diodele
semiconductoare, capacitățile electrice, tranzistoarele bipolare.

Măsurarea tensiunilor. Pentru măsurarea tensiunilor multimetrul se conectează în circuit în

paralel cu sursa de tensiune, valoarea afișată reprezentând diferența de potențial dintre cele două
puncte de test.

Măsurarea tensiunii continue. Pentru a se măsura o tensiune continuă se comută selectorul de

game în zona tensiunii continue în dreptul unei valori mai mari decât tensiunea care se dorește a fi
determinată (valoarea din dreptul selectorului inscripționată pe aparat reprezintă valoarea maximă,
care poate fi măsurată în acea poziție) și se poziționează cele două sonde, cu care se măsoară, între
punctele unde se dorește măsurarea diferenței de potențial.

Dacă valoarea afișată pe ecran este cu minus, înseamnă că polaritatea tensiunii măsurate este
inversă.

Măsurarea tensiunii alternative. Pentru măsurarea tensiunii alternative se comută selectorul

de game pe una din pozițiile pentru măsurarea tensiunii alternative și se conectează sondele în
punctele de măsurare. Valoarea afișată pe ecran reprezintă valoarea efectivă a tensiunii alternative
măsurate.

Măsurarea curenților electrici. Pentru măsurarea curenților electrici se comută selectorul de

game pe Amperi (A). Pentru unele aparate, pentru a măsura curenții de câțiva amperi, este necesar ca
sonda respectivă să fie conectată în mufa corespunzătoare pentru curenți mari. Pentru a măsura un
anumit curent electric aparatul se conectează în serie. Pentru a nu deteriora aparatul este bine ca
măsurarea curenților mari să se efectueze printr-o rezistență (nu utilizați multimetrul pentru a
scurtcircuita o sursă).

Măsurarea rezistenței electrice. Pentru măsurarea rezistenței cu ajutorul multimetrului este

necesar să se comute selectorul de game pe ohmi, iar cele două sonde se poziționează între cele două
puncte, între care se dorește măsurarea rezistenței (în cazul unui rezistor între terminalele sale). În
cazul, în care este măsurat un rezistor, valoarea afișată pe ecranul multimetrului va fi cea
„
inscripționată pe acesta (desigur cu „+ - toleranța înscrisă pe el (5%,10%, etc.). Când sondele se
pun în scurtcircuit, iar selectorul de game este pe ohm, valoarea indicată de multimetru trebuie să fie
0 (practic - cât mai aproape de 0). Măsurarea rezistențelor electrice nu se efectuează pe un circuit
alimentat.

Determinarea funcționării dispozitivelor semiconductoare (diode, tranzistori bipolari).

Dioda semiconductoare este un dispozitiv electronic cu două borne de conectare realizat dintr-
o joncțiune p-n (fig. 2.1). Părțile componente și simbolul diodei sunt reprezentate în figura 2.1. De la
semiconductorul tip p către semiconductorul de tip n dioda conduce în sens direct, având o rezistență
mică, astfel curentul electric trece ușor prin ea. În sensul opus, de la conductorul de tip n la
conductorul de tip p (sens invers), dioda are o rezistență electrică mare, conducând rău curentul
electric.

57
 Pentru verificarea diodelor se conectează selectorul de game în
dreptul simbolului diodei
(vezi semnul de pe
multimetrul din fig. 2.2) și se
conectează sonda
respectivă pe ANOD iar
cealaltă pe CATOD, ca în figura
2.3,a. Dioda va fi în
conducției, iar pe afișor se
va indica tensiunea directă la
bornele diodei de aproximativ 0,67 V (pentru diode din Si).
Multimetrul are o sursă internă de curent (de aproximativ 2 mA) care
va determina un nivel de tensiune după cum se arată în figura 2.3,b.
Dacă multimetrul afișează OL, atunci când este conectat la bornele
diodei ca în figura 2.3, atunci aceasta este defectă (adică este întreruptă). Dacă tensiunea afișată este
0, dioda se află în scurtcircuit. Dacă se inversează sondele afișajul va indica OL, adică un circuit
întrerupt pentru o diodă care funcționează corect. La o afișare OL în ambele direclii se indică o diodă
defectă, deci, întreruptă.

Fig. 2.1. Reprezentarea schematică a diodei

Fig. 2.2. Conectarea selectorului de game

58
 (a) (b)

Fig. 2.3. Determinarea funcționalității diodei Fig. 2.4. Determinarea polarității diodei

Anodul sau catodul diodei, de asemenea, pot fi determinate cu ajutorul multimetrului în regim
de măsurare a rezistenței. Deoarece dioda reprezintă o joncțiune p-n, prin intermediul multimetrului
vor fi măsurate rezistențele la conectarea arbitrară directă și indirectă.

Conform indicațiilor multimetrului, conectarea cu indicația de valori înalte ale rezistenței va

indica conectarea inversă a diodei, iar valorile mai mici de mărimile de ordine – vor indica conectarea
directă a diodei. În teorie a fost menționat că rezistența la polarizare directă a unei diode este mult
mai mică față de rezistența la polarizare inversă. Prin urmare, dacă se măsoară rezistența unei diode
conform figurii 2.4, va rezulta o valoare mică. Indicația ohmmetrului este în funcție de curentul, care
se stabilește prin diodă de către bateria internă a ohmmetrului (care are de multe ori 1,5V). Cu cât
curentul este mai mare, cu atât va rezulta o valoare de rezistență mai mică.

La o polarizare inversă, conform figurii 2.4, va rezulta o valoare mare a rezistenței diodei.

O valoare mare a rezistenței diodei în ambele sensuri indică o diodă defectă (diodă întreruptă),
iar o valoare mică a rezistenței în ambele direcții indică o diodă defectă (diodă în scurtcircuit).

Altă metodă de testare a diodelor cu un trasator de curbe curent-tensiune este utilizată în situații
speciale, când se dorește să se cunoască caracteristica curent-tensiune a diodei.

Pentru a verifica tranzistoarele bipolare putem proceda ca și în cazul diodelor, deoarece un

tranzistor este compus din două diode (dioda baza - emitor și dioda baza - colector) conectate.

Partea experimentală

I. Măsurarea valorii unei rezistențe prin metoda directă cu multimetru (fig. 2.5)

- Alegeți o rezistență de ordinul kohmilor (1 ... 200 kΩ).

- Conectați sondele de măsurare la bornele multimetrului digital identificate pentru măsurarea

rezistențelor.
- Conectați multimetrul la rețeaua de alimentare.
- Setați la multimetru regimul de măsurare a rezistențelor.
- Setați la multimetru intervalul necesar de măsurări.

- Asamblați circuitul din figura 2.5 pe baza unei plăci

BreadBoard
Fig. 2.5. Metoda directă de detrminare a rezistenței

- Măsurați valoarea rezistorului cu ajutorul multimetrului și înregistrați în tabelul 2.1valoarea

măsurată.

Tabelul 2.1

59
 Nr. R R, calculat ∆R , εR ,
d/o măsurat, (marcarea
Ω %
ohm rezistorului)
ohm
1 R1, ohm
2 R2, ohm
3 R3, ohm

- Efectuați calculele măsurării indirecte a rezistenței pentru valorile măsurate și comparați-le

cu valorile indicate pe rezistențe.

- Determinați erorile absolute și relative, conform formulelor 2.1-2.2:

Eroarea absolută:
∆ m = mcalculat − mmasurat (2.1)

mcalculat − mmasurat
εm = *100%
Eroarea relativă: mmasurat (2.2)

Unde: m – mărimea măsurată (rezistența).

II. Măsurarea rezistenței la conectarea în serie a rezistențelor.

- Alegeți trei rezistențe de ordinul kOhmilor (1 ... 200 kΩ).

- Măsurați valorile rezistențelor cu ajutorul multimetrului în regim de măsurat rezistența și

înregistrați valorile măsurate.

- Asamblați circuitul din figura 2.6 pe baza unei plăci BreadBoard.

- Setați tensiunea de la sursa de alimentare în intervalul 1 - 10 V. Setați la multimetru regimul

de măsurare a tensiunii continue. Măsurați tensiunea continuă U1, U2, U3, U4.

Fig. 2.6. Măsurarea indirectă a rezistențelor în

serie

- Întrerupeți alimentarea circuitului. Întrerupeți circuitul, conectați în circuit multimetrul (în

regim de măsurare a curentului) și măsurați valoarea curentului în punctele A, B, C și D după
reconectarea sursei de c.c.

Notă. La conectare în serie a trei rezistențe, curentul prin acestea trebuie să fie egal, iar
tensiunea totală reprezintă suma căderilor de tensiune pe rezistențele R1, R2, R3.

- Repetați ultimele două operațiuni pentru minim 3 valori de tensiune.

60
 III. Se completează datele în tabelul 2.2:

Tabelul 2.2

Nr. U sursa de R1 , R2 , R3 , U1, U2, U3, U4, IA, IB, IC, ID,
alimentare, V Ω Ω Ω mV mV mV mV mA mA mA mA
1
2
3
- Efectuați calculele erorilor absolute și relative de măsurare.

- Determinați valoarea curentului cu ajutorul legii lui Ohm (R=U/I).

- Determinați eroarea absolută și relativă de măsurare a curentului.

- Calculați care trebuie să fie căderea de tensiune pe rezistențe și determinați eroarea absolută
și relativă de măsurare a căderii de tensiuni pe fiecare din rezistențe.

V. Măsurarea rezistentei la conectarea lor în paralel.

- Alegeți trei rezistențe de ordinul kohmilor (1 ... 200 kΩ).

- Măsurați valorile rezistențelor cu

ajutorul multimetrului în regim de
măsurat rezistența și înregistrați
valorile măsurate.

- Asamblați circuitul din figura 2.7 pe

baza unei plăci de testare BreadBoard

Fig. 2.7. Măsurarea rezistențelor în paralel prin metoda indirectă

- Setați tensiunea de la sursa de curent continuu în intervalul 1 - 10 V.

- Setați la multimetru regimul de măsurare a tensiunii continue. Măsurați valorile tensiunii

continue U1, U2, U3, U4.

- Întrerupeți alimentarea circuitului. Întrerupeți circuitul, conectați în circuit multimetrul (în

regim de măsurare a curentului) și măsurați valorile curentului I în punctele A, B, C și D după
reconectarea sursei de curent continuu.

Notă. La conectarea în paralel, de exemplu, a două rezistențe, valoarea căderii de tensiune pe

acestea trebuie să fie egală, iar curentul total reprezintă suma valorilor de curent prin rezistențele
R1 și R2.

- Completați datele măsurate în tabelul 2.3:

Tabelul 2.3

61
 Nr. U sursa de R1 , R2 , R3 , U1, U2, U3, U4, IA, IB, IC, ID,
alimentare, V Ω Ω Ω mV mV mV mV mA mA mA mA
1
2
3
- Efectuați calculele erorilor absolute și relative de măsurare conform formulelor (2.1, 2.2).

- Calculați valoarea rezistenței totale, cunoscând valoarea fiecărei rezistențe:

1 1 1 1
= + + (2.3)
Rt R1 R 2 R3

- Calculați valoarea curentului prin fiecare rezistență cu ajutorul legii lui Ohm (R=U/I).

- Determinați eroarea absolută și relativă de măsurare a curentului prin fiecare rezistor în parte.

VI. Determinarea polarității diodei

Dioda semiconductoare - este un dispozitiv electronic format dintr-o joncțiune p-n și fiind
prevăzută cu 2 terminale numite anod (+) și catod (-).

Alegeți o diodă. Setați multimetrul la regimul de măsurare a diodei. Determinați cu ajutorul

multimetrului care este anodul și care este catodul prin măsurarea rezistenței la polarizare directă și
indirectă.
Verificarea diodei semiconductoare. Pentru verificarea unei diode se măsoară rezistența
electrică în ambele sensuri (tastele ohmmetrului se conectează la terminalele diodei, apoi fie se
inversează tastele între ele, fie se schimbă poziția terminalelor diodei).
Dioda este în stare de funcționare dacă într-un sens ohmmetrul indică rezistență foarte mare
(pe display apare fie 0 (L.) fie 1.), iar în celălalt sens indică o anumită rezistență electrică (pe display
apare un număr din mai multe cifre).
Identificarea terminalelor diodei. Se conectează ohmmetrul la terminalele diodei în sensul
în care acesta indică o anumită rezistență. În această situație terminalul la care este conectată tasta (+)
ohmmetrului este anodul (+) diodei.

Fig. 2.8. Identificarea terminalelor diodei semiconductoare în funcție de tipul capsulei

Pentru diodele în capsulă din plastic sau din sticlă terminalul spre care este inelul cilindric de
culoare albă sau neagră de pe capsulă este catodul (-) diodei.
VII. DIODA LUMINISCENTĂ (LED)
LED sunt diode care la polarizare directă emit lumină. Marcarea LED-ului este în figura 2.9,a.
62
 Identificarea terminalelor și verificarea funcționării
Pentru verificarea LED se utilizează un multimetru digital și se procedează astfel:

• fixați comutatorul pe poziția și tastați butonul până ce apare pe display în

stânga sus simbolul diodei redresoare;

• cu tastele multimetrului măsurați tensiunea la bornele LED în ambele sensuri;
• dacă LED funcționează corect, multimetrul indică într-un sens 0 V, iar în celălalt sens indică
o anumită valoare (e.g. 1,68 V).
La un LED în general terminalul mai lung sau electrodul mai subțire este (+) iar terminalul mai
scurt sau electrodul mai gros este (-) (fig. 2.9,b).

(a) (b)
(b) Fig. 2.9. (a) – marcarea LED, (b) poziția terminalului pozitiv.
Parametrii electrici:
- curentul direct (IF), la diodele ce emit în spectrul vizibil curentul direct maximal este 50mA,
iar la cele în ce emit în spectrul infraroşu, curentul direct maximal este 100mA;
- tensiunea de deschidere (VF) este de la 1,6V (LED - roşu) până la 2,3V (LED - verde);
- tensiunea inversă (VR) este cuprinsă între 3 - 5V. În orice circuit LED trebuie montat în serie
cu un rezistor (fig. 2.10), al cărui valoare se calculează în funcţie de tipul LED utilizat, de valoarea
curentului care trebuie să treacă prin LED, de tensiunea de alimentare a circuitului în care se montează
LED. De exemplu:
R = (V-VF) / IF, (2.4)
unde: V – tensiunea de alimentare a circuitului;
VF – tensiunea de deschidere a LED;
IF – curentul direct prin LED.
e.g. - pentru un LED roșu: V = 12 V, IF= 40 mA, R = 260 ohm;
pentru un LED verde: V=12 V, IF = 40 mA, R = 242 ohm.

Fig. 2.10. Conectarea sigură a LED în circuit

VIII. Identificarea terminalelor unui tranzistor bipolar prin
măsurarea resiztenței electrice a joncțiunilor. Pentru identificarea
terminalelor tranzistorului prin această metodă trebuie parcurse 3 etape.

În prima etapă se identifică baza tranzistorului BP:

63
 Fig. 2.11. Structura tranzistoarele bipolare exprimată prin diode
Din structura tranzistoarelor exprimată prin conectarea diodelor (fig. 2.11) observăm, că
rezistenţele electrice între bază şi celelalte două terminale ale tranzistorului trebuie să fie egale, într-
un sens au valoare mică, iar în sens opus au valoare foarte mare. Prin cele două sensuri se înţelege
modul de plasare a tastelor multimetrului faţă de terminalele tranzistorului (într-un sens se plasează
cu borna plus pe bază iar în celălalt sens se plasează cu borna minus pe bază).

Se fixează comutatorul unui multimetru digital pe poziţia Ω (pentru măsurarea rezistenţei

electrice).

Se plasează o tastă a multimetrului pe unul din terminalele tranzistorului iar cu cealaltă tastă se
măsoară rezistenţele electrice faţă de celelalte două terminale. Dacă rezistenţele electrice sunt
aproximativ egale (într-un sens rezistenţe mici, iar în celălalt sens rezistenţe foarte mari), tasta
multimetrului este plasată pe baza tranzistorului (fig. 2.12).
În a doua etapă se identifică tipul unui tranzistor BP.

Se plasează o tastă a multimetrului pe bază (fig.

13) şi cealaltă tastă pe unul din celelalte două terminale
ale tranzistorului în sensul în care multimetrul indică
rezistenţă mică. Dacă pe bază este tasta COM (minus),
tranzistorul este de tip PNP. Dacă pe bază este tasta
PLUS, tranzistorul este de tip NPN.

Fig. 2.12. Identificarea bazei tranzistorului bipolar

Deoarece baza se află la mijloc, tot acolo se scrie litera corespunzătoare polarităţii care este pe bază
(N pentru MINUS şi P pentru PLUS), iar pe margini literele corespunzătoare celeilalte polarităţi (doi
de P sau doi de N) şi astfel se obţine configurarea existentă a tranzistorului PNP sau NPN (fig. 2.13).

PN NP
E P C E N C

Fig. 2.13. Identificarea tipului de tranzistor (PNP

sau NPN)

În a treia etapă se identifică emitorul şi colectorul tranzistorului (fig. 2.14).

64
 B
E
C B

Fig. 2.14. Identificarea emitorului și colectorului TB

Rezistenţa electrică dintre bază şi emitor este întotdeauna mai mare decât rezistenţa electrică dintre
bază şi colector. Se plasează o tastă a multimetrului pe bază iar cu cealaltă tastă se măsoară şi se
notează valoarea rezistenţelor faţă de celelalte două terminale. Terminalul faţă de care rezistenţa este
mai mare va fi emitorul TB iar celălalt colectorul TB.
Rezistenţa baza - emitor este mai mare decât rezistenţa baza - colector. De exemplu, la tranzistorul
model BC 547 de tip NPN, RBE = 5,32 Mohm, RBC = 5,15 Mohm, RBE ˃ RBC. Verificați rezultatele
obținute pentru diode și tranzistoare bipolare cu datele pașapoartelor componentelor electronice din
Internet. Expuneți rezultatele obținute în raport descriptiv.

Lucrarea nr. 3
PUNȚI DE MĂSURARE ELECTRICE
Obiectivele lucrării:
- consolidarea cunoștințelor studenților asupra principiului de funcționare a diverselor tipuri de
punți de măsurare alimentate în curent continuu și în curent alternativ;

- însușirea deprinderilor de folosire a acestor punți în diverse măsurări și verificări statice și

dinamice;
- efectuarea de măsurări cu punți cu echilibrare manuală și cu punți cu echilibrare automată.

Echipamente de măsură: voltmetru, ampermetru, sursă de alimentare de curent continuu și

alternativ, puntea Wheatstone cu cutia cu rezistențe etalon decadale.

Breviar
Punțile de măsurare sunt circuite electrice cu patru laturi (brațe) și cu două diagonale. Pe brațe
se conectează una sau mai multe componente pasive de tip rezistor, condensator și/sau bobină. Pe o
diagonală se plasează o sursă de alimentare a punții, iar pe cealaltă diagonală se amplasează un
indicator de nul (indicator de echilibru) în cazul punții echilibrate sau un milivoltmetru sau voltmetru
în cazul punților neechilibrate. Cu punțile electrice se pot măsura rezistențe, inductanțe și capacități
sau orice altă mărime convertită în prealabil în una din cele trei mărimi. Punțile echilibrate, la care
diferența de potențial pe diagonala de măsură este nulă au o aplicabilitate foarte largă, deoarece au la
bază metode de zero, care asigură performanțe superioare: sensibilitate și precizie înalte, domeniu de
măsurare foarte larg, posibilități de compensare a efectelor factorilor perturbatori ș.a.
65
 Punţile R, L, C se întâlnesc frecvent în practică și permit măsurarea rezistenţelor, inductanţelor
şi capacităţilor. Ele sunt cunoscute cu numele de punţi universale sau punţi RLC. Schema punţilor
universale permite realizarea, printr-o simplă manevrare a unui comutator, a unui montaj de punte de
c.c. (puntea Wheatstone) sau a unor montaje de punţi de c.a. (punţi Maxwell, Wien, Sauty, Nernst).

a b c

Fig. 3.1. Schema electrică a punților RLC

Măsurarea rezistenţelor se face cu ajutorul montajului de punte Wheatstone (fig. 3.1,a). Se pot
măsura rezistenţe între 0,1Ω şi 106Ω, cu o precizie de ±1%. Pentru măsurarea rezistenţelor mai mici
de 1Ω ar trebui scăzute din valoarea obţinută rezistențele induse de conductoarele de legătură şi a
contactelor din interiorul punţii și celor din exterior.

Inductanţele se măsoară cu o punte Maxwell (fig. 3.1,b) pentru valori cuprinse în intervalul
-6
10 -100H, cu o eroare de ±1%.
Capacităţile se măsoară cu o punte Sauty (fig. 3.1,c), unde ca element de comparaţie se include
condensatorul Co, montat în braţul alăturat condensatorului de măsurat. Intervalul de măsurare este
cuprins între 10-5-10-6 F, cu o eroare de măsurare ±1%. Evident, concomitent cu măsurarea
capacităţilor se poate determina şi tangenta unghiului de pierderi.
Puntea alimentată în curent continuu este de fapt o punte Wheatstone echilibrată sau
neechilibrată (fig. 3.2). Aceasta are pe cele patru laturi conectate rezistoare, iar pe diagonala de
măsură puntea neechilibrată are un voltmetru, iar cea echilibrată - un galvanometru de zero, servind
la măsurarea rezistenței.

a) b)

Fig. 3.2. Puntea Wheatstone pentru măsurat rezistențe: a) punte neechilibrată; b) punte
echilibrată.

66
 Aplicând legile lui Kirchhoff la puntea neechilibrată din figura 3.2,a și considerând că rezistența
internă a sursei de c.c. este nulă, iar rezistența indicatorului de echilibru este infinită, obținem
următoarea relație între tensiunea la bornele diagonalei de măsură și celelalte elemente de circuit:
UAB = U(R1Rx – R2R4) / (R1+R2)(Rx+R4), (3.1)

unde R3 = Rx este rezistența de măsurat, iar R1, R2 și R4 - rezistențele celorlalte brațe cunoscute și
constante.

Aplicând legile lui Kirchhoff la puntea echilibrată din figura 3.2,b, și adoptând aceleași ipoteze
simplificatoare obținem condiția (ecuația) de echilibru în forma:
R1Rx = R2R4 sau Rx = R4R2/R1, (3.2)
unde Rx este rezistența de măsurat, R2 - rezistența de comparare, cunoscută și reglabilă,

R1 și R4 sunt rezistențe auxiliare și constante, care determină raportul de proporționalitate dintre Rx și

R2, adică raportul R4/R1.

Rezistența necunoscută se determină după valoarea de echilibru a rezistenței R2 prin

multiplicare cu raportul R4/R1. Echilibrul punții poate fi
constatat cu indicatorul de echilibru IE, care în cazul
echilibrului punții indică valoarea zero. Pentru
echilibrare este suficient să se modifice rezistența unui
braț, brațul 2, dar se pot modifica simultan rezistențele a
două brațe alăturate.

Condiția de echilibru nu se modifică, dacă

diagonala de măsură schimbă locul cu diagonala de
alimentare.

Punțile de acest fel se realizează atât ca aparate

portabile, cât și ca aparate de panou stabile. Aparatele multimetre conțin, de regulă, două-trei sau mai
multe tipuri de punți de măsurare încorporate, precum și alte blocuri conexe ca sursele de alimentare
a circuitelor electronice, amplificatoare ș.a.

Punți alimentate în curent alternativ. Acestea sunt diverse variante de punți pe brațele cărora
se conectează câte cel puțin o componentă pasivă de tip rezistor, condensator și/sau bobină. Pe o
diagonală se conectează o sursă de curent alternativ, iar pe cealaltă diagonală se conectează
indicatorul de echilibru. Punțile de c.a. practic utilizabile sunt punți echilibrate.
Condiția de echilibru a unei astfel de punți (fig. 3.3) este data de relația:
Z1Z3 = Z2Zx sau Zx = Z3Z1/Z2 (3.3)

unde Z1, Z2, Zx și Z4 sunt impedanțele pe cele patru brațe, de formă complexă Z =/Z/ eiφ. Această
condiție, scrisă în mărimi complexe, este echivalentă cu următoarele două relații scrise în mărimi
scalare:

(3.4) condiția de modul;

(3.5) condiția de fază.

67
Fig. 3.3. Punte echilibrată pentru măsurări a impedanțelor

Pentru ca o punte de c.a. să poată fi echilibrată, este necesar să se aleagă în mod corespunzător
natura elementelor de pe brațele sale pentru a îndeplini condiția de echilibru de fază și în punte să
existe două elemente pasive
modificabile și cunoscute pentru a
face posibilă îndeplinirea condiției
de echilibru de modul.

Descrierea punții automate

tip e-135. Puntea cu echilibrare
automată tip E-135 este o punte
Wheatstone pentru măsurat
rezistențe, adaptată să măsoare
rezistența unor traductoare rezistive
în intervalul 100-140 ohmi și având
scala gradată în procente.
Dispozitivul de echilibrare automată este de tip integrator cu viteza de echilibrare constantă și
funcționează pe baza tensiunii de dezechilibru a punții.

Rezistența corespunzătoare indicației 0% este de 100 ohmi și cuprinde și rezistența

traductorului Rx, rezistența conductoarelor de legătură și o rezistență adițională Ra. Legarea
traductorului rezistiv la punte se face prin trei conductori (doi pe brațele adiacente, iar al treilea - pe
diagonala de alimentare) pentru a compensa influența temperaturii asupra conductorilor de legătură
(fig. 3.4).

Măsurarea cu puntea automată. După etalonarea și reglajele inițiale executate în laboratorul de

verificări metrologice, puntea de măsurat (de panou) este montată în panoul respectiv și conectată
permanent la traductorul rezistiv de temperatură, de presiune ș.a. Prin urmare, puntea măsoară
permanent valoarea rezistenței traductorului rezistiv.

În cadrul lucrării de laborator, în locul traductorului rezistiv se folosește o cutie cu rezistențe-

etalon decadale și se vor executa următoarele operații:
- se va conecta puntea la cutia de rezistențe;
- se va porni puntea pe regim de indicare;

- se va preleva de la cutia de rezistențe, rezistențe de 100, 110, 120, 130 și 140 ohmi, iar rezzultatele
măsurării se vor citi și consemna într-un tabel 1;

- se va construi caracteristica de transfer reală și caracteristica de transfer ideală în coordonate %-

ohmi;

Fig. 3.4. Schema electrică de principiu a unei punți automate pentru măsurat rezistențe
- se vor determina erorile absolute Δ pentru cele cinci măsurări;

68
 Tabelul 3.1

R [ohmi] 100 110 120 130 140

xmasurat [%]

xideal [%]

Δ = xmasurat-xideal

69
 Lucrarea nr. 4

MĂSURAREA VALORII EFECTIVE, DE VÂRF ȘI MEDII A TENSIUNII ELECTRICE

Obiective:
determinarea valorii efective, medii și de vârf a tensiunii prin montarea diferitor scheme de
testare.

Echipament: multimetru (voltmetru) digital, generator de curent alternativ, rezistențe de

sarcină, osciloscop, sursă de curent continuu.

Breviar
Definirea tensiunii electrice. Prin definiție, diferența de potențial electric (tensiunea electrică)
dintre două puncte ale unui câmp electric este mărimea fizică scalară egală cu raportul dintre lucrul
mecanic efectuat de câmp pentru a deplasa o sarcină de probă între cele două puncte și valoarea
sarcinii de probă. În sistemul internațional, unitatea de măsură pentru U este 1 V (Volt).
Potențialul unui punct dintr-un câmp electric se poate evalua sau exprima față de un potențial
ales de referință (de regulă se alege potențial = 0, al pământului).
Măsurarea tensiunii electrice se efectuează cu ajutorul (de exemplu) următoarelor aparate:
multimetre (fig. 4.1), voltmetre (fig. 4.2), testere (fig. 4.3).

Fig. 4.1. Model de multimetru portabil Fig.4.2. Model de voltmetru Fig. 4.3. Model de tester

Acestea sunt aparate destinate măsurării tensiunilor continue, alternative și în impulsuri, în

gamă largă de frecvențe. Deși în prezent nu se mai produc ca aparate individuale, ci în variante de
multimetre, destinate măsurării mai multor mărimi (tensiuni, curenți, rezistențe, inductanțe,
capacități), studiul lor este important prin faptul că tensiunile reprezintă o clasă de mărimi, care
interesează în mod frecvent.
Clasificări: – după modul prelucrării tensiunii măsurate: analogice sau numerice;
– după natura tensiunii măsurate: de c.c. sau de c.a.

Fig. 4.4. Schema de bază de măsurare a tensiunilor

70
 Schema de bază de măsurare a tensiunilor cu un dispozitiv magnetoelectric este dată în figura
4.4, în care: Ra - rezistența adițională;
Rbm - rezistența proprie a bobinei mobile a indicatorului;
I - dispozitivul măsurător pe principiul magnetoelectric.
Unitatea de măsură a tensiunii electrice denumită astfel în cinstea lui Alessandro Volta (1745-
1827) este voltul.
Metode de măsurare. Scopul măsurării este obținerea experimentală a unei informații
cantitative asupra anumitor proprietăți ale unui obiect sau sistem și exprimarea ei într-o formă
adecvată pentru utilizator.
Procesul de măsurare conține următoarele elemente principale: măsurandul, metoda de
măsurare, aparatul de măsurat și etalonul. În funcție de natura, precizia și scopul măsurării aceste
elemente au importanță diferită și determină varietatea măsurărilor electrice.
La metoda de măsurare prezența mărimii de referință (a etalonului), chiar dacă uneori este
mai puțin evidentă, este indispensabilă. Se pot deosebi măsurări prin comparație simultană și măsurări
prin comparație succesivă.
La aparatul de măsurat mărimea de ieșire depinde nu numai de mărimea de intrare, dar și de
alte mărimi care influențează aparatul.
Măsurarea tensiunii continue. Tensiunea continuă este mărime, a cărui măsurare este
necesară atât în sistemele de transmitere a energiei electrice, cât și în cele de transmitere a informației
pe suport electric. În cazuri simple, în care generatorul de tensiune de referință trebuie să debiteze un
curent neglijabil, se pot folosi (generatoare de tensiune de referință) elemente normale sau circuite cu
diode Zener, care generează o tensiune de referință fixă, dar cu valori mici. Dar, când este necesar ca
generatorul de tensiune de referință să furnizeze un curent apreciabil fără să-și modifice tensiunea de
ieșire, se recurge la stabilitoare de tensiune calibrate.
Metoda compensării complete constă în măsurarea tensiunii continue printr-un procedeu
numit de zero, prin care tensiunea de măsurat Ux se echilibrează cu o tensiune cunoscută Ue egală cu
Ux, obținută prin trecerea unui curent constant printr-un rezistor variabil, sau prin trecerea unui curent
variabil printr-un rezistor constant.
Metoda compensării incomplete (voltmetre diferențiale) pentru măsurarea tensiunii continue
este o metodă diferențială, constând în măsurarea cu un voltmetru indicator a diferenței dintre
tensiunea necunoscută și o tensiune cunoscută de compensare reglabilă, astfel, rezultă că tensiunea
de măsurat va fi egală cu tensiunea de compensare + tensiunea măsurată cu voltmetrul indicator.
Măsurarea curentului continuu. Măsurarea directă a curentului continuu se efectuează cu
ajutorul ampermetrelor magnetoelectrice și electrodinamice. Măsurarea indirectă se efectuează cu
șunturi, sau prin intermediul convertoarelor magnetice de c.c.
Măsurarea tensiunii alternative. Tensiunea alternativă se măsoară cu precizie mare la
frecvențe între 10 Hz și 10 kHz.
Un semnal alternativ în regim staționar poate fi caracterizat prin valoare efectivă, valoare
medie și valoare de vârf.
Valoarea efectivă (Root Mean Squared) a unei tensiuni alternative este egală cu valoarea unei
tensiuni continue, care ar dezvolta aceeași putere medie în aceeași rezistență.
Valoarea medie (Mean) a unei tensiuni alternative este valoarea medie în timp a modulului
tensiunii.
Valoarea de vârf a unei tensiuni alternative este valoarea extremă UV+ sau UV- a semnalului.

71
 Măsurarea tensiunii alternative prin comparare este cea mai precisă măsurare prin
compararea cu mărimea continuă corespunzatoare, observând egalitatea efectelor produse (termice,
electrodinamice sau altele) asupra unui element sensibil la aceste efecte. Metoda se numește
comparare c.a.-c.c., elementul sensibil se numește element de transfer c.a-c.c., iar aparatul
bazat pe aceasta metodă este un comparator c.a-c.c.
Măsurarea tensiunii alternative prin conversiune c.a.-c.c. se folosește pentru calibrarea
aparatelor și în măsurări speciale de mare precizie. Măsurarea tensiunii alternative se face prin
conversiune c.a-c.c. cu ajutorul unui convertor c.a.-c.c., care furnizează la ieșire o tensiune continuă
egală sau proporțională cu valoarea efectivă, valoarea medie sau valoarea de vârf a tensiunii
alternative de intrare.

Fig. 4.5. Schema de măsurare a tensiunii

Exemple de măsurări. În cadrul măsurărilor electrice măsurarea tensiunii are cea mai mare
pondere, deoarece conectarea mijlocului de măsurat nu modifică structura constructivă a circuitului
electric. Măsurarea tensiunii electrice se efectuează prin metode directe, dar sunt posibile și metode
indirecte de măsurare. În toate măsurările de tensiune, introducerea mijlocului de măsurare (în paralel
între două puncte din circuit (fig. 4.5)) urmărește ca perturbațiile acestuia să fie minimale.
Considerând o sursă de tensiune E, cu rezistența interioară ri, eroarea suplimentară ce apare ca
urmare a introducerii voltmetrului în schema de măsurare, este:

Δv = ri/(ri+Rv) (4.1)

de unde rezultă că erorile minime la includerea voltmetrului în circuit apar când Rv>>ri.
În circuitele de c.c. și c.a. unde nu se solicită precizii prea mari, pentru măsurarea tensiunii se
utilizează aparate cu citire directă. Astfel, în circuitele de c.c. se folosesc voltmetre construite pe baza
dispozitivului magnetoelectric, tensiunea fiind măsurată prin intermediul efectului produs de curentul
ce parcurge bobina instrumentului. Într-adevăr, dacă I este curentul ce parcurge bobina și R0
rezistența sa interioară, căderea de tensiune de la bornele instrumentului va fi U=IRo, iar deviația
permanentă a acului va fi
α = kU (4.2)

Pentru măsurarea tensiunilor alternative de frecvențe mai mari se folosesc:

• voltmetre electronice de valori efective;
• voltmetre electronice cu diode în clasa B (de valori medii);
• voltmetre electronice cu diode în clasa C (de vârf).

Voltmetrele electronice de valori efective - permit măsurarea directă a valorii efective a

tensiunii pe baza definiției termice a valorii efective sau a relației:

72
 (4.3)

unde t este un moment de timp oarecare.

Voltmetrele electronice bazate pe această definiție termică a valorii efective au în construcția
(componența) lor dispozitive de măsurare a temperaturi cu unele rezistoare, ca urmare a puterii
disipate de către acestea, proporțională cu valoarea efectivă a tensiunii necunoscute.
Voltmetrele elctronice bazate pe relația de definiție a valorii efective au în componența lor
dispozitive de ridicare la pătrat, mediere și extragerea rădăcinii pătrate.
Voltmetrele electronice cu diode în clasa B (sau de valori medii) se caracterizează prin
schema funcțională reprezentată în figura 4.6, precum și prin faptul că dioda conduce o semiperioadă
dintr-un semnal sinusoidal (numai la semialternanța pozitivă). Indicația acestor voltmetre este
proporțională cu valoarea medie și ele sunt etalonate direct în valori efective pentru forme de undă
sinusoidale, conform relației:

(4.4)

Fig. 4.6. Voltmetru electronic cu diodă în clasa B

Măsurarea cu astfel de voltmetre a altor forme de undă nesinusoidale sau cu un conținut bogat
în armonici cu faze diferite, conduce la apariția unor erori suplimentare.
Voltmetrele electronice cu diode în clasa C (de vârf) se deosebesc de cele din clasa B prin
faptul că dioda conduce mai puțin decât o jumătate de perioadă a unui semnal sinusoidal ca urmare
a rolului încărcării condensatorului C la valoarea de vârf a tensiunii de intrare. Schema electrică a
unui voltmetru cu diodă în clasa C este prezentată în figura 4.7,a.

Fig. 4.7. Schema

voltmetrului cu dioda în clasa C.

Analizând lucrul circuitului electric din figura 4.7, presupunem că dioda D este ideală și
condensatorul C are condiții inițiale nule. Astfel, dacă la intrare se aplică o tensiune sinusoidală, la
semiperioada pozitivă dioda D este direct polarizată, permițând curentului ce trece să încarce
condensatorul cu polaritatea din figura 4.7,a. În acest caz, tensiunea la bornele condensatorului C va
urmări variația tensiunii de intrare. La un moment dat, când tensiunea de intrare a atins valoarea de
vârf (punctul A din diagrama tensiunilor (fig. 4.7,b)), dioda trece la polarizarea inversă, deoarece
tensiunea de la bornele condensatorului este mai mare decât tensiunea aplicată la intrare.

73
În acest moment, condensatorul începe să se descarce exponențial pe rezistența voltmetrului Rv.
Descărcarea are loc până în momentul cînd tensiunea de la intrare devine iarăși mare ca tensiunea de
la bornele condensatorului (punctul B din diagrama de tensiuni fig. 4.7,b). Din acest moment, dioda,
devenind polarizată direct se redeschide și permite reîncărcarea condensatorului la valoarea de vârf a
tensiunii (porțiunea BC), (fig. 4.7,b), după care procesul se repetă periodic
La alegerea constantei de timp a circuitului în condiții de CRv>>To (unde To=1/fo - perioada
semnalului aplicat la intrare), timpul în care dioda va fi polarizată direct (deschisă) va fi foarte mic și
astfel tensiunea la bornele condensatorului se menține aproximativ constantă, cu valoarea
aproximativ egală cu valoarea de vârf a tensiunii aplicate la intrare, de unde provine și denumirea
de voltmetru de vârf.
În cazul măsurării altor forme de undă, diferite de cea sinusoidală, apar erori de măsurare, ce
depind de amplitudinea și faza armonicelor, deoarece nu mai este valabilă relația de etalonare a scării.
Voltmetre electronice analogice: în prezent, voltmetre electronice analogice (cu ac indicator)
nu se mai confecționează, fiind aproape integral înlocuite de voltmetrele numerice, însă acestea se
găsesc încă în număr mare atât în tehnica de laborator, cât și în instrumentația industrială.
Voltmetrele electronice au sensibilitate mult mai mare decât voltmetrele electromecanice, dar
sunt mai complicate și mai vulnerabile la perturbații electromagnetice.
Între valorile efectivă și medie ale unui semnal periodic cu variație sinusoidală subzistă
relația de legătura prin formula 4.4.
Valoarea vârf – la - vârf a unui semnal sinusoidal este: VV-V = 2Vmax (4.5)
Voltmetrele de valori medii se etalonează în valori efective pe baza relației de legătură dintre
valoarea medie și cea efectivă în regim sinusoidal. Voltmetrele de valori medii sunt mai simple și mai
ieftine decât cele de valori efective. Semnalul sinusoidal se aplică unui amplificator (fig. 4.8,a) cu
amplificare și impedanța de intrare ridicate, este apoi atenuat, corespunzător scărilor voltmetrului
electronic. Tensiunea alternativă este redresată de puntea cu diode, curentul variază în instrument ca
în figura 4.8,b. Indicatorului se deplasează sub acțiunea unui cuplu mediu proporțional cu valoarea
medie a curentului redresat. Circuitul folosit este de fapt un convertor tensiune-curent cu redresare
dublă alternantă.

(a) (b)
Fig. 4.8. Aplicarea semnalului sinusoidal (a) și forma semnalului la ieșire (b) la voltmetru de
valori medii
Etalonarea se face în valori efective, pe baza relației dintre valoarea medie și cea efectivă la
redresarea dublă alternantă:
Vmed = 2Vmax/π = 0,636√2Vef =0,9Vef (4.6)
Vef = Vmed/0,9= 1,11Vmed (4.7)

74
 Voltmetrele de valori de vârf sunt voltmetre universale (de c.c. și c.a.), funcționând după
principiul măsurării valorii de vârf.

Fig. 4.9. Bloc schema unui voltmetru de valori de vârf

unde : ACR- atenuator calibrat rezistiv; ACC-amplificator de c.c.; I-instrument indicator;
DV-detector de vârf.
Tensiunile continue se măsoară (fig. 4.9) cu voltmetrul
de c.c., constituit din ACR, ACC, I. Tensiunea alternativă
se convertește într-o tensiune continuă de valoare
proporțională cu detectorul de vârf DV, apoi este măsurată
cu voltmetrul de c.c. DV poate fi realizat sub forma de sondă,
ceea ce constituie un avantaj al acestui tip de voltmetru.
Fig. 4.10. Detector vârf-vârf
Detectorul de vârf poate fi: serie sau paralel.
Ultima variantă are avantajul eliminării erorilor datorită unor semnale nesimetrice. Schema
unui detector vârf – la - vârf de tensiune este reprezentă în fig. 4.10. Condensatorul C1 se încarcă la
valoarea de vârf a semialternanței negative. În semiperioada pozitivă sarcina lui C1 este transferată
condensatorului C2, căruia i se aplică adițional tensiunea de vârf a semialternanței pozitive, deci, se
va încărca la valoarea vârf – la – vârf a tensiunii sinusoidale de intrare. C1 și C2 trebuie să fie de valori
suficient de mari, pentru ca tensiunea la bornele lor să se mențină constantă pe parcursul unei
perioade.
Avantajul voltmetrelor de vârf îl constituie capul de probă, care permite măsurarea tensiunilor
acolo unde apar, prin conductorul de legătură cu aparatul circulând c.c. Acest mod de măsurare este
indicat în special la frecvențe mari.
Voltmetre de valori efective. Valoarea medie pătratică sau valoarea efectivă se definește ca
valoarea tensiunii alternative, care are același efect termic ca o tensiune continuă dată, e.g. 10 V c.c.
dau același efect termic într-o rezistență ca și o tensiune alternativă de 14,14 V. Deci, se poate scrie:
Umax/Uef =14,14/10=√2, (4.8)
sau Uef = Umax/√2 = 0,707, (4.9)
Dintre tensiunile definite, cea efectivă este cea mai importantă formă, fiind singura care
oferă o relație directă între efectele tensiunilor alternative și continue, indiferent de forma de
undă.
Voltmetrele de valori efective pot fi:
• voltmetre cu termocuplu;
• voltmetre de valori efective cu scheme speciale, folosind detectorul pătratic.

75
 Fig. 4.11. Bloc schema voltmetrului de valori efective

Schemele, folosind detecția pătratica, se aseamănă cu cea din figura 4.11.

Ca detector pătratic poate fi folosită dioda semiconductoare a cărei caracteristică volt-amperică
are neliniaritate de ordinul doi la valori mici ale tensiunii de intrare (fig. 4.12).

Fig. 4.12. Caracteristica volt-amperică a diodei cu

neliniaritatea de ordinul 2

O altă posibilitate de obținere a unui voltmetru de valori efective o constituie combinarea unei detecții
de vârf cu o detecție de valori medii (fig. 4.13), după o relație de forma (4.10):
Vef = k1Vvârf +k2Vmed (4.10)

Fig. 4.13. Combinarea unei detecții de vârf cu

o detecție de valori medii

Relația (4.10) este valabilă pentru orice formă de undă. Coeficienții sunt determinați pentru o
anumită formă de undă, de regulă, pentru cea sinusoidală.
Când forma de undă nu va fi sinusoidală, aparatul nu va indica valoarea medie pătratică
adevărată a tensiunii măsurate, ci o valoare datorată valorii medii a formei de undă respective. La
voltmetrele, a căror scară este calibrată pentru o formă de unda specificată, indicația este corectă doar
pentru acea formă, în alte situații indicația este mai mică.
Voltmetrele numerice, multimetrele numerice - sunt aparate, care afișează rezultatul
măsurării direct în forma numerică și sunt destinate măsurării tensiunilor continue.
Multimetrele numerice sunt variante multifuncționale, care mai pot măsura în plus tensiuni
alternative, curenți continui și alternativi, rezistențe. Toate aceste mărimi sunt convertite în prealabil
într-o tensiune continuă, de valoare proporțională, care este apoi măsurată cu partea de voltmetru
numeric a multimetrului.
Avantaje ale folosirii voltmetrelor numerice:
• precizie foarte bună (0,001 în c.c și 0,1 în c.a.);
76
 • rezoluție ridicată (de ordinul nV);
• frecvență mare de repetiție a măsurătorilor (zeci,
sute/sec.);
• impedanțe de intrare de ordinul GW.
În plus, au avantajul de transmiterea cu ușurință la
distanță a rezultatului
.
Fig. 4.14. Schema bloc a unui voltmetru numeric
Schema-bloc simplificată a unui voltmetru numeric este reprezentată în figura 4.14.
Elementul principal îl constituie un convertor analog - numeric (CAN), ce realizează conversia
în formă numerică a tensiunii de măsurat Ux, rezultatul fiind afișat în cod binar - zecimal (BCD) pe
dispozitivul de afișare (DA). Ddispozitivul de comandă (DC) are rolul de a iniția la momente bine
stabilite operația de conversie și de a relua în mod automat măsurătoarea.
Cele mai întâlnite variante de CAN sunt:
o cu comparare:
o cu tensiunea de comparat:
o cu trepte egale;
o cu trepte inegale;
o cu urmărire;
o cu aproximare succesivă;
• cu conversie tensiune-timp:
o cu integrarea tensiunii de referință;
o cu dubla integrare;
o cu conversie tensiune-frecvență;
o cu modulație D a impulsurilor;
o combinații ale celor de mai sus.
Cele mai utilizate sunt cele cu comparare și cu dublă integrare.
Pentru determinarea preciziei de conversie trebuie avut în vedere ca tensiunea de măsurat este
discretizată într-un număr de trepte elementare, ușor numărabile. Treapta trebuie să corespundă unei
tensiuni de valoare bine precizată. Ea reprezintă cea mai mică valoare diferită de zero, indicată de
aparat. De asemenea, două indicații adiacente diferă între ele tot prin această treaptă elementară. Ea
reprezintă ceea ce numim rezoluție a voltmetrului numeric. Ca parametru, aceasta este specificată
astfel:
o prin valori absolute de tensiune;
o prin numărul de cifre zecimale ale afisajului.
Se exemplifică prin schema-bloc a unui voltmetru numeric cu comparație cu aproximații
succesive (fig. 4.15), caracterizat printr-o precizie ridicată, fiind unul din tipurile cele mai răspândite.

Fig. 4.15. Bloc-schema voltmetrului numeric cu comparație cu aproximare succesivă

77
 La intrarea comparatorului se aplică tensiunea de măsurat și o tensiune de referință variabilă,
care se obține ca tensiune de ieșire a unui convertor numeric – analogic. Ea este comandată de un
bloc logic de control, care sesizează indicațiile comparatorului și urmărește egalizarea celor două
tensiuni de la intrarea comparatorului. Această egalizare se face prin aproximații succesive, adică prin
varierea în trepte a tensiunii de referință, începând cu rangul cel mai semnificativ al CNA și
continuând cu rangurile imediat inferioare.
Caracteristicile voltmetrelor numerice
Precizia - nu poate fi caracterizată printr-un singur indice de clasă, similar cu cel de la
voltmetrele analogice. Unele erori sunt independente de valoarea măsurată, iar altele depind de
aceasta. Așadar se introduce un indice global de caracterizare a erorii:
εtot=εd + εx ±DSmin (4.11)

unde: εd [%] - eroarea constantă maximă raportată la limita superioară a domeniului de măsurare;
εx [%] - eroarea raportată la valoarea măsurată;
DSmin – digit de semnificație minimă (engl. LSB – Least Significant Bit) - cea mai mică variație
a mărimii analogice de intrare, care produce la mărimea numerică de ieșire o variație de un bit. El
desemnează eroarea de cuantificare.
Sensibilitatea voltmetrului pe o anumită scară este egală cu jumătate din valoarea rezoluției și
reprezintă limita de incertitudine asupra valorii adevărate a mărimii măsurate, aparatul fiind insensibil
la variațiile în interiorul acestei limite.
Viteza de măsurare o definim ca raportul dintre numărul de ordine numerice m afișate și timpul
de măsurare sau de decizie (Td):
V=k mTd-1 (4.12)

Viteza de măsurare este limitată superior de viteza de comutație a elementelor schemei și

inferior de viteza de variație a mărimii măsurate.
Rejecția zgomotului serie de mod normal (engl. NMR - Normal Mode Rejection). Aceste
zgomote sunt reprezentate de semnalele parazite care apar în serie cu semnalul de măsurat. De regulă,
ele provin din bruiajul de rețea, dar pot fi și de altă natură, având o frecvență oarecare.
Metodele de rejecție sunt în funcție de tipul de conversie adoptată, e.g. mediere prin integrare
la voltmetrele numerice cu integrare, și dacă intervalul de integrare este multiplu al perioadei tensiunii
de rețea, bruiajul se atenuează complet. Atenuarea zgomotelor de alte frecvențe se exprimă în dB față
de nivelul corespunzător al unei tensiuni continue egală cu amplitudinea zgomotului.
Rejecția zgomotului de mod comun (engl. CMR - Common Mode Rejection). Acest tip de
zgomot este dat de semnalele parazite, care apar între ambele borne de intrare și masă și se manifestă
în cazul măsurărilor flotante – când nici una din bornele de intrare nu este pusă la masă (e.g. ieșirile
unui etaj diferențial, ieșirile unei punți).
Numărul de domenii – asigură măsurări de la mV la sute de V.
Rezoluția este dată de numărul de digiți ai afișajului.
Tipul de afișaj – elemente cu LED, cristale lichide.
Impedanța de intrare – de ordinul 106…109 W.
Gradul de automatizare:
• schimbarea automată a scării;
• recalibrarea automată;
• indicarea depășirii de domeniu.
78
 Stabilitatea – se referă la variația etalonării în funcție de temperatură.
Ca rezumat succint al breviarului, valorile de vârf, medie, medie absolută (redresare
monoalternanță – RMA şi dublă alternanţă - RDA) şi efectivă, pentru semnalele periodice uzuale de
o amplitudine A, sunt date în Tabelul 4.1.

Tabelul 4.1 Valorile de vârf, medie, medie absolută, și efectivă pentru unele semnale periodice

Tipul semnalului UV Uma RMA Uma RDA Uefectiv

electric U(t)
Sinusoidal A 0 A/π 2A/π A /√2
Dreptunghiular A 0 A/2 A A
simetric
Triunghiular A 0 A/4 A/2 A /√3
simetric
Definim următorii coeficienți:
• coeficientul de formă (numit și factor de formă FF) kF = Uef / Uma
• coeficientul de vârf (numit şi factor de creastă FC): kV = UV /Uef.
Valorile acestora pentru semnalele simetrice de forme frecvent folosite se pot calcula pe baza
tabelului 1 şi sunt date în tabelul 4.2. Acest tabel permite determinarea unei valori pe baza oricărei
alte valori, dar pot fi folosite exclusiv când cunoaștem exact forma de undă!

Tabelul 4.2 Valorile coeficenților de formă și de creastă în funcție de forma semnaluluic

Tipul semnalului electric kF kF kV

RDA RMA
Sinusoidal 1,11 2,22 1,41
Dreptunghiular simetric 1 2 1
Triunghiular simetric 2/√3 4 / √3 √3

Mersul lucrării
I. Măsurarea tensiunii efective pentru semnalul sinusoidal. Cu generatorul de semnal
generăm o tensiune sinusoidală cu amplitudinea U (dictate de cadrul didactic) şi f = 1kHz.
Amplitudinea semnalului se reglează de la generator și se aplică canalului 1 (CH1) al osciloscopului
cu un coeficient de deflexie pe verticală, Cy ales arbitrar cu scopul maximizării dimensiunii verticale
a semnalului. Coeficientul de deflexie pe orizontală se alege, de ex. Cx=500µs/div.
- Determinăm câte diviziuni Ny ocupă amplitudinea semnalului.
- Măsurăm semnalul cu ajutorul milivoltmetrului analogic de curent alternativ (Uva).
- Măsurăm tensiunea efectivă (în volţi) a semnalului cu ajutorul multimetrului digital (Umd),
setat pe modul voltmetru (butonul ACV).
- Măsurăm cu osciloscopul tensiunea efectivă (Uc.rms) şi valoarea vârf-vârf (Upk-pk). Selectarea
meniului se asigură prin butoanele: MEASURE SOURCE=CH1 TYPE=Cyc RMS respectiv
vârf-vârf (pk-pk).
- Determinăm relaţia dintre amplitudine şi valoarea vârf-vârf.
- Calculăm tensiunea efectivă pentru semnalul dat (Uef.calc) pe baza valorii amplitudinii setate
iniţial U.
79
 - Calculăm erorile relative ale indicaţiei tensiunii efective pentru valorile măsurate cu cele trei
mijloace de măsură utilizate în raport cu valoarea calculată (Uef.calc):
-
ε =(|Umăsurat – Uef.calc| / Uef.calc ) •100% (4.13)

II. Măsurarea tensiunii efective pentru semnalele triunghiular şi dreptunghiular. Repetăm

măsurătorile şi calculele de la pct. 1 pentru un semnal triunghiular simetric cu amplitudinea Utr,
precum şi pentru un semnal dreptunghiular cu amplitudinea Udr (cu factorul de umplere η=50% și
f=1kHz). Calculăm valoarea efectivă în funcție de amplitudine și datele tabelelor 4.I, 4.2. Analizăm
și concludem la care aparate erorile sunt mai mari față de cele pentru semnalul sinusoidal.
III. Măsurarea nivelului tensiunii efective (în dB). Generăm cu generatorul un semnal
sinusoidal cu amplitudinea U şi f = 1kHz. Stabilim coeficientul de deflexie la valoarea la care
semnalul ocupă cât mai mult din ecran şi se reglează amplitudinea de la generator până la valoarea
cerută. Măsurăm nivelul semnalului în dB şi în dBm, folosind milivoltmetrul analogic (Uva [dB] şi
Uva [dBm]) şi multimetrul digital (Umd [dB] şi Umd [dBm]).
Notă. În cazul multimetrului digital, afisajul secundar în dBm se activează în modul ACV cu
tasta SHIFT dBm:
- pentru măsurarea valorilor în decibeli (dB) se va selecta rezistenţa de referinţă de 1kΩ, iar pentru
a valorilor în dBm se va selecta rezistenţa de 600 Ω.
- modificarea valorilor rezistenţelor: SHIFT SET →Ω →valoare 600Ω, 1kΩ, cu săgeţile → SET.
Citto! Indiferent de valoarea selectată, sub afisaj apare aceeaşi indicaţie luminoasă „dBm”.
Prin urmare, doar verificând rezistenţa de referinţă putem cunoaște care valoare indică aparatul.
Observăm deci avantajul aparatului analogic, pentru care se desenează uşor câte o scară pentru
fiecare indicaţie dorită!
- calculăm valoarea teoretică pentru tensiunea efectivă în volți, pe baza amplitudinii specificate,
apoi se transformă în dB, dBm (Ucalc[dB], Ucalc[dBm]).
Notă. Se ţine cont de tensiunea de referinţă pentru fiecare nivel în parte.
IV. Măsurarea unui semnal sinusoidal redresat monoalternanţă
- Se realizează pe machetă redresorul monoalternanţă din figura 4.16. Rezistenţa nu face parte din
redresor, ea este o rezistenţă de sarcină (în acest fel, circuitul nu funcţionează în gol, care ar fi o
situatie de ne - întâlnită în practică).
D

U R=10k Ω
i U o

Fig. 4.16. Schema redresorului monoalternanţă

- se generează cu generatorul de semnal o tensiune sinusoidală, având amplitudinea de 5V, frecvenţa

1kHz, fără componentă continuă, care se aplică la intrarea redresorului. Se verifică CH1/2
Menu -> Coupling->DC, pentru ambele canale.
80
- se vizualizează simultan semnalul de la intrarea circuitului pe CH1 şi de la ieşirea circuitului pe
CH2, folosind osciloscopul cu ambii coeficienţi de deflexie pe verticală Cy=5V/div. Se memorizează
cele 2 semnale, trecându-le ulterior pe acelaşi grafic. Se măsoară componenta continuă a semnalului
de ieşire (Uo ) cu voltmetrul de curent continuu din multimetrul numeric (tasta DCV) (Uccmono).
Citto. Dioda reală va introduce o cădere de tensiune de aproximativ 0.6V, ceea ce face ca
semnalul obţinut pe ecran să difere puţin de semnalul redresat monoalternanţă ideal.
- Se calculează teoretic componenta continuă a semnalului (Ut ccmono).

V. Măsurarea cu detectorul de vârf serie/derivaţie

Un circuit detector de vârf are rolul de a permite măsurarea valorii de vârf a tensiunii aplicate
la intrare. Procesul măsurării cu detectorul de vârf-serie:
- se aplică la intrarea circuitului din figura 4.17,a un semnal sinusoidal de amplitudine (valoare de
vârf) 5V şi frecvenţă 10kHz, fără componentă continuă;
- se vizualizeze simultan pe cele 2 canale ale osciloscopului (ambele Cy = 5V/div) tensiunile Ui şi Uo
de la intrarea şi ieşirea circuitului. Se verifică ca cele 2 nivele de zero să fie la centrul ecranului. În
acest fel, se pot compara uşor componentele continue ale celor 2 semnale. CX se va seta astfel, încât
să se observe 2-3 perioade pe ecran;
F F

D
Ui R=100K Ui R=100K D
Uo Uo

Fig. 4.17 (a) detector de vârf-serie, (b) detector de vârf-derivație

- se conectează la ieşire (Uo) multimetrul numeric setat pe modul de voltmetru de curent continuu
(butonul DCV). Observați ce valoare măsoară voltmetrul. Comparaţile cu valoarea de vârf a tensiunii
de la intrare. Notați diferența și concludeți de ce circuitul se numeşte detector de vârf; Indicaţie: se
va ţine, în continuare, cont de căderea de tensiune de pe diodă.
- se verifică funcţionarea detectorului de vârf-serie în prezenţa unei componente continue: se adaugă
de la generator componenta continuă (OFFSET) de 2V peste semnalul alternativ de amplitudine 5V
(nemodificată). Observați valoarea indicată de voltmetrul de c.c. și modificarea imaginii.
- se repetă observaţiile şi măsurătorile de la punctul anterior pe circuitul din figura 4.17,b (detector
de vârf-derivație), folosind acelaşi semnal ca pentru circuitul 17- a, amplitudine 5V, componentă
continuă nulă. Pe baza imaginii de la ieşire, explicați de ce circuitul derivație (paralel) se numeşte
atât detector de vârf, cât şi „circuit de axare” (în cazul nostru pe axa Ox). Indicaţie: circuitul paralel
produce la ieşire un semnal variabil (semnalul de intrare axat), în timp ce circuitul serie produce un
semnal continuu; evident, cele 2 semnale sunt total diferite, dar măsurarea lor cu un voltmetru de c.c.,
care efectuează media semnalului măsurat, permite obţinerea efectului observat şi justifică faptul că
amândouă circuite se numesc detector de vârf.

81
 Lucrarea nr. 5
EXTINDEREA INTERVALELOR DE MĂSURARE A VOLTMETRULUI.
PROTECȚIA DE SUPRASARCINI

Obiective:

• familiarizarea cu metodele de extindere a intervalului de măsurare la curentul continuu și

curent alternativ;

• dezvoltarea abilităților de citire și asamblare a circuitelor electronice;

• familiarizarea cu multimetrul în regim de măsurare a capacităților sau cu RLC-metru.

Instrumentar necesar: multimetru digital, sursă de curent continuu, sursa de curent alternativ
sau generator de semnale sinusoidale periodice, rezistențe, condensatoare.

Breviar
Pentru măsurarea curenţilor şi tensiunilor până la valori 10-6 - 10-4 se folosesc galvanometrele
de c.c. Valori mai mari se măsoară cu ampermetre şi voltmetre, care acoperă gama de valori până la
curenţi de ordinul 50-100A şi tensiuni de 600-750V. Pentru valori mai mari decât acestea, se
utilizează ampermetre asociate cu şunturi, respectiv voltmetre asociate cu rezistenţe adiţionale,
divizoare de tensiune etc. Aceste aparate sunt utilizate numai în c.c.
Șuntul (rs, fig. 5.1) este un rezistor de valoare mică, care are rolul
de a prelua o parte din curentul de măsurat. El se folosește atunci,
când valoarea maximă a curentului de măsurat depășește
intervalul de măsurare al următorului element din lanțul de
măsurare. În figura 5.1 se prezintă un dispozitiv magnetoelectric
cu șunt simplu. În general, șuntul are rezistență mică și se
confecționează cu patru borne. Bornele notate cu a sunt borne de
Fig. 5.1. Conectarea șuntului curent, iar cele notate cu b sunt borne de tensiune. În acest fel,

rezistențele de contact ce apar la introducerea șuntului în circuitul de curent (rezistențele legăturilor

la bornele a) sunt scoase în afara circuitului de măsură. Rezistențele de contact de la borna b sunt în
serie cu rezistența Ra a cărei valoare este de regulă mult mai mare decât rs. Deci, valoarea rezistenței
de contact la aceste borne poate fi neglijată.
Scriind căderile de tensiune pe cele două rezistențe se obține:
(5.1)

Utilizând relația (5.1) se poate calcula raportul de șuntare:

Ia×Ra = Is×rs = (I-IA) ×Rs (5.2)

82
În cele mai multe cazuri, datele de proiectare a șuntului sunt n si Ra. Din ultima relație se poate

calcula valoarea șuntului: (5.3)

În practică șuntul este caracterizat de valoarea nominală a curentului admis și de căderea de
tensiune pe șunt la valoarea nominală a curentului. Cele mai multe șunturi se construiesc astfel încât
la curentul nominal să se realizeze o cădere de tensiune de 75 mV. Plaja în care se găsesc valorile
nominale ale șunturilor este de la miliamperi la sute, chiar mii de amperi. Chiar dacă rs << Ra,
curentul mare, care trece prin șunt determină o valoare mare a puterii disipate și, prin urmare, o
încălzire a șuntului. Pentru a micșora influența temperaturii asupra rezistenței șuntului, șuntul se
construiește din materiale, ce au un coeficient de variație cu temperatura a rezistivității mic, cum este
manganinul. De cele mai multe ori rezistorul Ra este confecționat din cupru și are o valoare a
rezistenței, care depinde de temperatură. Dependența de temperatură a raportului de șuntare se
exprimă prin relația:

(5.4)

unde: rS0, Ra0 sunt valorile rezistențelor la temperatura de referință (20°C);

α, β - coeficienții de variație cu temperatura a lui rs și Ra;

θ1, θ2 - temperaturile de echilibru ale șuntului și rezistorului Ra.

Dacă rs este confecționat din manganin, atunci α este neglijabil și rezultă o expresie mai simplă
pentru eroarea relativă procentuală a raportului de șuntare cauzați de temperatură:

(5.5)
De exemplu, dacă rezistorul este confecționat din cupru (β=4×10-3) și se încălzește cu 10°C
peste temperatura de referință, eroarea relativă a raportului de șuntare este de 4%, eroare care nu poate
fi neglijată. Reducerea dependenței de temperatură a
raportului de șuntare se realizează prin înserierea la
rezistența Ra a unei rezistențe R1 din manganină, practic
independentă de temperatură (fig. 5.2).

Fig. 5.2. Model de reducere a dependenței măsurării

de temperatură
Eroarea relativă a raportului de șuntare față de temperatura de referință devine:

(5.6)

Cu cât R1 este mai mare, cu atât eroarea relativă este mai mică. Dezavantajul compensării constă
în faptul că acesta conduce la creșterea valorii șuntului și concomitent a puterii disipate.
83
 R1 = β Ra γ-1 (5.7)

În practică, la ampermetrele magnetoelectrice în serie cu bobina din cupru a dispozitivului se

conectează un termistor NTC și un rezistor din manganin. În practică nu se renunță întru totul la
rezistența invariabilă cu temperatura, deoarece rezistența termistorului degradează în timp.

Circuite pentru extinderea domeniului de măsurare. Un aparat de măsurare se

caracterizează din punct de vedere al utilizării sale în circuit prin curentul maxim admisibil sau
curentul nominal In şi prin valoarea rezistenţei sale interne ri. Pe baza acestor date rezultă tensiunea
nominală la bornele aparatului:
Un = ri In (5.8)

Aparatele cu rezistență internă mică (ohmi, zeci de ohmi) se utilizează ca ampermetre și se

introduc în serie în circuitul în care se măsoară curentul. Aparatele cu rezistență internă mare (mii de
ohmi) se utilizează ca voltmetre și se conectează în paralel la bornele la care se măsoară tensiunea.

În caz când curentul de măsurat depășește valoarea In sau tensiunea de măsurat depășește
valoarea Un, se impune extinderea posibilităților de măsurare a aparatului utilizat ca ampermetru sau
ca voltmetru.

Extinderea domeniului de măsurare al voltmetrelor. Extinderea domeniului de măsurare al

voltmetrelor se realizează prin conectarea în serie cu aparatul a unor rezistențe adiționale, care preiau
o parte din tensiunea necesară a fi măsurată (fig. 5.3). Rezistența adițională este o rezistență de valoare
mare, care se montează în serie cu mijlocul de măsură, și pe care cade o parte din tensiunea de
măsurat.

Fig. 5.3. Schema voltmetrului cu domeniu de măsurare extins

Observăm că atât prin instrumentul de măsură, cât și prin rezistența adițională, trece același
curent. Dacă U este tensiunea de măsurat, aplicând legea lui ohm în acest ochi de reţea obţinem
relaţia:
U = Ri In + Ra In. (5.9)

Luând în considerare că Ua = RiIn şi notând cu n =U/Un, obţinem din raportul celor două
formule de mai sus relaţia de calcul a rezistenţei adiţionale:

Ra = Ri (n - 1) . (5.10)

84
 Rezistența în ohm pe volt. Aparatele utilizate ca voltmetre sunt caracterizate adesea prin
rezistența necesară pentru a extinde domeniul de măsurare cu un volt, cunoscută cu denumirea de
"rezistența în Ω/V. Dacă considerăm U=1V, obținem relația R(Ω/V)= 1/Ia. Astfel, rezultă că
rezistența în ohm/volt ce caracterizează un aparat este inversul curentului său nominal. Rezistența
adițională pentru un anumit domeniu de măsurare se va obține înmulțind rezistența în ohm/volt cu
tensiunea corespunzătoare intervalului respectiv sau Rk = U /Ia. (5.11)

Având în vedere că voltmetrele trebuie să îndeplinească condiția rv > R, cu cât voltmetrul

are rezistența în ohmi/volt mai mare, cu atât acesta este mai bun.
Circuite pentru extinderea sau comprimarea scării de măsurare. În fig.5.4,a se dă schema
unui voltmetru de c.a. format dintr-un instrument de măsurare în c.c., o punte cu elemente redresoare
şi o diodă Zener, a cărei caracteristică este prezentată în fig. 5.4,b. Pentru tensiuni redresate mai mici
decât Uz (tensiunea de străpungere a diodei Zener) instrumentul nu indică nimic, căci dioda Zener
este practic blocată. Pentru valori Uo ≥ Uz dioda se deblochează şi începe să indice, scara fiind liniară:
Ii = k(U0 − Ux ). (5.12)

(a) (b)
Fig. 5.4. Schema voltmetrului de c.a. format pe baza instrumentului de măsurare în c.c. (a)
și caracteristica volt-amperică (b)
Dacă se alege Uz = 0,9Uomax, unde Uomax reprezintă valoarea maximă a tensiunii de măsurat,
valorile cuprinse între 0,9Uomax şi Uomax vor putea fi citite pe întreaga scară a aparatului.

Pentru comprimarea scării aparatului se poate folosi schema din figura 5.5,a în care diodele D1,
D2, …Dn conduc succesiv pe măsură ce creşte tensiunea continuă Ui de la intrare. Prin intrarea în
regim de conducţie, fiecare diodă absoarbe o parte din curentul aparatului, determinând ca indicaţia
să nu crească proporţional cu tensiunea de intrare. Se poate realiza astfel o scară logaritmică
reprezentată în figura 5.5,b

Fig. 5.5. Metodă de comprimare a scării

măsurandului (a) cu scara logaritmică la
ieșire (b)

85
 Circuite pentru protecţia aparatelor la suprasarcină. În fig. 5.6,a se redă schema de
protecţie a unui ampermetru de curent continuu, realizată cu o diodă cu siliciu. Aceasta începe să
conducă în sensul direct, atunci când căderea de tensiune pe aparat depăşeşte valoarea nominală,
derivând astfel o parte din curent.

Fig. 5.6. Circuite pentru

protecţia aparatelor la
suprasarcini

În figura 5.6,b este reprezentată schema de protecţie a unui voltmetru de curent continuu. Dioda
Zener, conectată în paralel cu aparatul, are o tensiune de străpungere egală cu tensiunea maximă pe
care o poate suporta aparatul. Când această valoare este depăşită, dioda se deschide, devine
conductoare şi, astfel, scurtcircuitează aparatul protejându-l de la suprasarcină. Rezistenţa R1 inclusă
în circuit împiedică scurtcircuitarea sursei de tensiune în cazul când dioda devine conductoare.

Divizorul de tensiune capacitiv. Divizorul capacitiv este instrumentul cel mai mult utilizat
pentru măsurarea tensiunilor alternative de frecvență industrială. Avantajul lui constă în faptul că nu
consumă energie activă și se poate utiliza la măsurarea tensiunilor înalte până la milioane de volți.
Divizorul este realizat dintr-un șir de condensatoare de capacitați egale, între capetele căruia se aplică
tensiunea înaltă. Circuitul de măsură este conectat pe ultimul condensator, care are una din borne la
masă.

Schema divizorului capacitiv este indicată în figura 5.7, fiind format dintr-un condensator de
capacitate mică C1 în serie cu unul de capacitate mare C2 și este utilizat pe scară largă la măsurarea
supratensiunilor interne. Coeficientul de divizare depinde de impedanța de sarcină, impedanța
aparatului de înregistrare și de frecvența fenomenului de înregistrare conform relației:
η(j, ω) = (ϳC1ωZi)[1+ϳω(C1+C2)Zi]-1 (5.13)
Comportarea divizorului poate fi apreciată după răspunsul, la impuls de tip treaptă sau unitate,
dat de relația:

η(t)= C1(C1 + C2)-1 𝒆𝒆𝒕𝒕/𝝉𝝉𝝉𝝉 (5.14)

unde: A = (C2+C1)/C2 (5.15)
τ2 = ZiC2 (5.16)
Ecuațiile de funcționare ale schemei electrice sunt:

(5.17)

(5.18)
unde R=R1+R2. Rezistența R1 egală cu impedanța (50-70 Ω) cablului de măsurare prin care se trimite
semnalul de la divizor la osciloscop,iar R2 = 1MΩ - rezistența de intrare în osciloscop.
86
 Răspunsul divizorului la excitația cu tensiunea u1=U va fi:
U2 = U C1(C1+C2)-1 e –t/R(C1+C2) (5.19)

Fig. 5.7. Schema electrică a divizorului de tensiune capacitiv

iar caracteristica de frecvență în amplitudine: (5.20)

τ=R(C1+C2) (5.21)

IX. Desfășurarea experimentului

Divizorul rezistiv de tensiune pentru curent continuu

1. Alegeți două rezistențe, astfel încât una să fie de aproximativ 50 ... 200 ori mai mare decât
cealaltă.

2. Măsurați valorile reale ale rezistențelor cu ajutorul multimetrului.

3. Asamblați circuitul din figura 5.8 pe baza unei plăci BreadBoard, astfel încât R1 > R2.

Fig. 5.8. Schema unui divizor rezistiv de tensiune

4. Setați tensiunea de la sursa de alimentare în domeniul 1 - 10 V.

5. Măsurați valoarea tensiunii de la sursa de tensiune și valoarea căderii de tensiune pe rezistorul

R2.

6. Întrerupeți circuitul și măsurați valoarea curentului.

7. Repetați punctele 5) și 6) pentru mai multe valori de tensiune de la sursa de alimentare.

Completați tabelul 5.1.

87
 Tabelul 1

Nr. U - sursa de R1 , R2 , U1măsurat, U2măsurat, Imăsurat, D=R2/(R1+R2) U2 calculat,

d/o alimentare, V Ω Ω mV mV mA mV
1
2
3
...

8. Determinați coeficientul de divizare al divizorului de tensiune, după formula:

U2 R2
D= =
U 1 R1 + R 2 . (5.22)
9. Calculați care ar trebui să fie valoarea tensiunii de ieșire a divizorului de tensiune pentru
fiecare valoare de tensiune de la sursa de alimentare.

10. Determinați erorile absolute și relative ale tensiunii de ieșire și ale coeficientului de divizare.

Divizorul capacitiv de tensiune pentru curent alternativ

1. Alegeți două capacități.

2. Măsurați valorile reale ale capacităților cu ajutorul multimetrului sau al RLC-metrului.

3. Asamblați circuitul din figura 5.9 pe baza unei plăci BreadBoard, astfel încât C1 ≤ C2.

Fig. 5.9. Schema divizorului capacitiv de tensiune

4. Comutați generatorul în regim de generare a semnalului sinusoidal. Setați frecvența
semnalului generat să fie egală cu 50 Hz, tensiunea de Offset să fie egală cu 0 V.

5. Setați valoarea tensiunii vârf - vârf a semnalului de la generator în domeniul 1 - 10 V.

6. Măsurați valoarea tensiunii alternative de la generator și valoarea tensiunii de la ieșirea

divizorului de tensiune capacitiv.

7. Întrerupeți circuitul și măsurați valoarea curentului alternativ prin divizor.

8. Repetați punctele 5), 6) și 7) pentru mai multe valori de tensiune de la generator.

88
 Completați tabelul 5.2.

Tabelul 5.2

Nr. Upp generator, C1 , C2, U1măsurat, U2măsurat, Imăsurat, C1 U2calculat,

D=
d/o mV nF nF mV mV mA C1 + C 2 mV
1
2
3
...
9. Determinați coeficientul de divizare al divizorului de tensiune, după formula:

U2 C1
D= =
U 1 C1 + C 2 (5.23)
10. Calculați care ar trebui să fie valoarea tensiunii de ieșire a divizorului de tensiune pentru
fiecare valoare de tensiune de la generator.

11. Determinați erorile absolute și relative ale tensiunii de ieșire și a coeficientului de divizare.

89
 Lucrarea nr. 6

METODE, INSTRUMENTAR DE STUDIU PENTRU CIRCUITELE BASCULANTE

ASTABILE

Obiective:

• familiarizarea cu osciloscopul digital;

• citirea și asamblarea circuitelor electronice de complexitate medie;

• studierea circuitelor basculante pe pilda multivibratorului astabil;

• măsurarea parametrilor circuitului basculant astabil.

Instrumentar necesar: osciloscop digital, multimetru digital, generator de frecvențe, sursa de

curent continuu (1...10 V), rezistențe (ohm-kohm), capacități (50-100 μF), tranzistoare (de același
tip), diode LED (pot fi omise).

Breviar
Circuit basculant astabil. Conform noțiunii, astfel de circuit basculează, deci, îşi modifică
starea fără a avea nevoie de impulsuri de comandă din exterior. Este astabil și pentru că nu are o stare
fixă în care să se stabilizeze, oscilând între o stare şi alta (închis/deschis).

Fig. 6.1. Schema unui circuit basculant

astabil

Analizând circuitul electronic din figura 6.1 observăm, că acesta este compus din două ramuri
simetrice. Prima ramură: R1, R2, LED1, C1, T1, iar a doua: R3, R4, C2, LED2, T2 (LED sunt incluse
pentru a vizualiza (semnaliza) expres deschiderea sau închiderea ramurii respective, dar și pentru
protejarea tranzistoarelor la conectarea greșită. În experimentul de laborator LED pot fi omise. Acest
circuit este alimentat de o sursă de tensiune continuă Valim, cu valori între 5V şi 9V şi putem spune
că are două ieşiri, prin LED1 şi LED2. Funcţionarea acestui circuit are la bază imperfecţiunea celor
două tranzistoare. Deşi au aceeaşi denumire şi caracteristici de catalog, în procesul de fabricare nu se
realizează fizic două tranzistoare perfect identice la parametri tehnici. Aceasta nu înseamnă, că ar fi
defecte, deoarece valorile acestor caracteristici se încadrează între nişte valori maxime şi minime

90
admise de producător și control al calității. Doar că şi cea mai mică diferenţă dintre cele două
tranzistoare conduce la pornirea basculării circuitului (unul se va deschide mai repede decât celălalt).
Timpul de trecere dintr-o stare în alta va fi dictat de produsul valorilor componentelor R3C2 sau
R2C1. În cazul acesta (fig. 6.1) t = 10 104 ohmi x 100 10-6 F = 1 sec. Perioada semnalului va fi T =
0,7 (R3C1 + R2C2) [s].
În continuare vom descrie modul în care basculează multivibratorul.

În primă fază, condensatorul C1 este încărcat de la sursa de alimentare cu polaritatea

corespunzătoare din schemă. T1 este deschis şi astfel conectează terminalul pozitiv al C1 la masă, iar
LED1 este aprins. Pe de altă parte, terminalul negativ al C1 este conectat la baza T2, aplicând în baza
acestuia o tensiune negativă de „-9V” şi menţinând T2 închis ferm. Pe măsură ce C1 începe să se
încarce încet, prin rezistorul R2 (cu valoare mare), potenţialul terminalului negativ conectat la baza
T2 începe să crească de la -9V spre +9V. Simultan cu acest proces, condensatorul C2, anterior
descărcat, se va încărca rapid prin rezistorul R4 (cu valoare mică) şi joncţiunea bază-emitor a T1 va fi
polarizată direct (din cauză că R4 < R2 → C2 se va încărca mai repede decât C1). Astfel C2, se va
încârca complet şi va fi pregătit pentru următorul ciclu, când se va comporta ca un condensator de
temporizare. Tranzistorul T1 este saturat puternic în prima fază datorită curentului de încărcare forţată
al C2 adâugat curentului ce trece prin R3. În final, după ce C2 se încarcă complet, doar R3 va mai
asigura curentul de bază. Valoarea acestuia este suficient de mică pentru a menţine în saturaţie T1,
după ce C2 se încarcă complet.

Când tensiunea din terminalul negativ al C1 (din baza lui T2) ajunge la o valoare pozitivă de
0,7V, joncţiunea bază-emitor al T2 începe să conducă o parte din curentul, ce trece prin R3. T2 se
deschide complet printr-un proces de tip “avalanşă” descris astfel: tensiunea din colectorul T2 începe
să scadă, ceea ce afectează încârcarea C2 şi implicit polarizarea bazei T1 care nu va mai conduce.
Tensiunea de colector a T1 începe să crească, ceea ce conduce la încărcarea C1 (care înainte era
descărcat) şi la polarizarea pozitivă a bazei T2. Astfel, T2 se va deschide şi mai mult. Datorită efectului
de avalanşă se ajunge în final la situaţia în care T1 nu va mai conduce (LED1 este stins) şi va fi blocat
total, iar T2 va conduce (LED2 este aprins) şi va fi deschis total. Polarizarea pozitivă a bazei T2
menţine tensiunea terminalului negativ al C1 la 0,7V şi nu permite încărcarea acestuia la +9V.

În cea de-a doua fază, C2 este încârcat complet de la +9V. T2 este deschis iar LED2 este aprins
şi conectează la masă terminalul pozitiv al C2. Terminalul negativ este încărcat cu -9V şi fiind
conectat la baza T1, î-l menţine pe acesta închis etanș (LED1 este stins). C2 începe să se descarce prin
rezistorul de valoare mare R3, astfel încât tensiunea din terminalul negativ (conectat în baza T1) începe
să crească de la -9V la +9V.

Simultan, C1, care înainte era descărcat sau încărcat până la valoarea de 0,7V, se încarcă rapid
prin rezistorul de valoare mică R1 din colectorul T2 a cărei joncţiune bază-emitor va fi polarizată
direct (din cauză că R1 < R3, C1 se sa încărca mai repede decât C2). Astfel, C1 se încarcă complet şi
va fi pregătit pentru următorul ciclu. În continuare se repetă consecutivitatea fenomenelor descrise
anterior şi acest comportament se repetă până la deschidere a întrerupătorului Int.
Util pentru reținere:

- pornirea basculării circuitului se bazează pe imperfecţiunile constructive tehnologice și

electrice ale celor două tranzistoare, astfel, unul se va deschide mai repede decât celălalt;

91
 - rezistoarele R1 şi R4 (cu valori mici) au rolul de a reduce curentul de polarizare a LED şi de
asigurare a încărcării rapide a condensatoarelor C1, C2.
- rezistoarele R2 şi R3 (cu valori mari) au rolul de a proteja joncţiunea bază-emitor a T1, T2
împotriva curenţilor mari şi asigurare a descărcării condensatoarelor C1, C2;
- led au rolul de protecţie a T1, T2 împotriva alimentării greşite a circuitului, dar şi a
semnalizării deschiderii tranzistoarelor;
- condensatoarele pot fi considerate nişte baterii, care se încarcă şi se descarcă rapid şi care
au rolul de a deschide şi închide tranzistoarele;
- tranzistoarele au rolul unor întrerupătoare, care se închid şi se deschid prin comanda din
baza tranzistoarelor declanșată de încărcare şi descărcare a condensatoarelor.
Acest circuit poate fi studiat ca un generator de impulsuri dreptunghiulare. Practic, timpul cât
un LED este aprins şi celălalt stins poate fi măsurat cu un osciloscop şi reprezintă o perioadă a
semnalului generat. Acest timp de deschidere/închidere a tranzistorului este determinat de timpul de
încârcare/descărcare a condensatorului corespunzător bazei acestuia. Timpul de încărcare/descărcare
a condensatorului depinde de capacitatea acestuia, dar şi de valoarea rezistorului cuplat la terminalul
pozitiv. Acest timp determinat de cele două componente se mai numeşte constanta de timp τ = RC.
Deci, pentru tranzistorul T1 vom avea constanta de timp τ = R4C2, iar pentru tranzistorul T2 vom avea
constanta de timp τ = R1C1. În schema descrisă valorile rezistoarelor şi condensatoarelor sunt identice,
astfel constantele de timp sunt egale şi LED1 va sta aprins tot atâta timp cât va sta şi LED2.
Modificarea valorilor C1, C2, sau R1, R2 modifica implicit şi constantele respective de timp.

Modul studierii multivibratorului și măsurării parametrilor

- Alegeți doi tranzistori de tip n-p-n de același model (dacă este posibil și 2 diode led);

- Cu ajutorul multimetrului găsiți care dintre cele trei contacte este baza tranzistorului;

- Găsiți datasheet-ul tranzistorilor selectați și determinați care este colectorul și emitorul;

- Selectați două capacități egale aproximativ cu 50-100 μF;

- Asamblați circuitul (fig.2) pe baza unei plăci BreadBoard, astfel încât rezistențele să fie de
ordinul kohmilor și să se respecte condițiile R1 = R4, R2 = R3 și R1 < R2;

Fig. 2 Schema circuitului studiat în laborator

- Calculați valoarea frecvenței generate de către multivibrator, conform relației:

92
 1 0.72
f = ≈
T RB ⋅ C , (6.1)

- Aplicați o tensiune de alimentare de la sursa de alimentare, de aproximativ 5 – 10 V;

- Conectați osciloscopul și observați pe rând semnalele de la bazele și colectoarele

tranzistorilor;

- Fotografiați sau desenați semnalele generate de către multivibrator;

- Conectați ambele probe ale osciloscopului pentru a observa concomitent semnalele de la

bazele, colectoarele ambilor tranzistori. Comparați evoluția lor concomitentă;

- Memorați pe memorie externă, fotografiați sau desenați semnalele observate;

- Măsurați parametrii de tensiune și de timp ai semnalelor generate de către multivibrator.

Completați tabelul 6.1.

Tabelul 6.1

Nr. U sursa de R1, R2, C, UCmax, UCmin, UBBmax, UBmin, Tmăsurat, fcalc, fmăsurat,
alimentare, kΩ kΩ Nf mV mV mV mV ms Hz Hz
V
1
2
3
- determinați eroarea absolută și eroarea relativă de măsurare a frecvenței semnalului.

Determinarea erorilor de frecvență și de tensiune a generatorului

- Conectați ieșirea generatorului de semnale la una din intrările osciloscopului.

- Setați generatorul de a genera semnale de tip meandru cu o amplitudine în intervalul 0,01 -

5 V și o frecvență în intervalul 1Hz - 1 MHz.

- Vizualizați semnalul pe ecranul osciloscopului și determinați valoarea perioadei, frecvenței,

duratei semnalului cu valori negative și pozitive, tensiunii maxime și minime a semnalului.

- Modificați tipul, amplitudinea și frecvența semnalului generat (mV, V, kHz, MHz) și repetați
punctele 2) și 3) pentru semnalele sinusoidale, dreptunghiulare, triunghiulare, în forma de
dinți de fierăstrău.

Completați tabelul 6.2.

Nr. Tip Ugen fgen, Hz Umax, Umin, Tpoz măs, t poz măs, T măs, f măs,
Semnal mV mV mV ms ms ms Hz
1
2
3
4
93
 Lucrarea nr. 7

INTERPRETAREA SEMNALELOR ELECTRICE

CU OSCILOSCOPUL DIGITAL ÎN REGIM X-Y
Obiective:
- familiarizarea cu osciloscopul digital;
- utilizarea osciloscopului în regim XY;
- sincronizarea internă, si externa a osciloscopului;
- determinarea unor parametri ai semnalului
Instrumentarul necesar: osciloscop digital, generator de semnale.

Breviar. Consultați breviarul prezentat anterior consacrat lucrului osciloscopului catodic.

Partea experimentală
Utilizarea osciloscopului în regim XY
• Setați generatorul de semnale astfel, încât să genereze două semnale sinusoidale de aceeași
frecvență și amplitudine la ambele ieșiri.
• Setați diferența de fază dintre semnale ca să fie egală cu 0.
• Aplicați semnalele generate la ambele intrări ale osciloscopului.
• Treceți osciloscopul în regim X-Y și vizualizați figura obținută. Memorați imaginea obținută
sau faceți o fotografie pentru raport. Comparațile cu cele din fig. 7.1.
• Modificați diferența de fază la 45° și vizualizați forma imaginii. Înregistrați imaginea obținută.
• Faceți același lucru pentru diferența de fază de 90°, 135° și 180°.
• Modificați frecvența unuia dintre semnale ca să fie cu 0,01 % mai mare. Comparați cu
oscilogramele din fig. 7.1 și prezentați comentarii. Observați imaginile și pentru cazurile în
care frecvența unuia dintre semnale este de 2 și 3 ori mai mare decât frecvența celuilalt, pentru
0°, 45°, 90°, 135° și 180°.
Sincronizarea internă.
• Setați două semnale diferite la ambele ieșiri ale generatorului de semnale, astfel încât
tensiunea să fie diferită, iar frecvența să difere de 1,1 … 1,9 ori și aplicați ambele ieșiri la
intrările osciloscopului.
• Setați tipul sincronizării pe EDGE (front) și modul sincronizării la Auto.
• Configurați osciloscopul astfel încât să vizualizați clar cel puțin un semnal pe ecran.
• Setați sursa de sincronizare ca fiind semnalul aplicat la prima intrare. Modificați nivelul de
Trigger, de la valori foarte mici și până la valori foarte mari, și observați semnalele pe ecran.
În ce domeniu semnalele se văd clar pe ecran?
• Modificați frontul semnalului (Slope) la care se va declanșa baza de timp și observați
semnalele.
• Efectuați punctele 3) și 4) și pentru canalul 2.
• Modificați modul sincronizării la Normal. Deconectați ieșirea generatorului și observați
semnalele.
• Puneți în funcțiune generatorul de frecvențe. Modificați modul sincronizării la Single.
Modificați unii parametri ai semnalelor generate și observați modificările pe ecran. Folosiți
butoanele Force.

94
 Fig. 7.1. Figurile Lissajous în
dependență de raportul frecvențelor și
diferența de fază

Sincronizarea externă.
• Configurați generatorul astfel, încât să genereze două semnale de tip impuls și aplicațiile la
intrările osciloscopului.
• Setați frecvența semnalelor ca să fie de ordinul MHz-lor iar factorul de umplere mai mic de
10%.
• Setați parametrii semnalului generat de canalul doi al generatorului astfel, încât defazajul
semnalului să fie comparabil cu durata impulsului generat.
• Configurați parametrii osciloscopului astfel, încât impulsul generat să fie desfășurat pe 3 – 5
diviziuni mari pe orizontală.
• Modificați lent defazajul dintre semnalele generate și observați poziția acestora pe ecran.
• Mutați semnalul care merge mai înainte de la intrarea osciloscopului la intrarea sursei de
sincronizare.
• Configurați sursa de sincronizare la Extern.
• Configurați lent defazajul de la generator și parametrii osciloscopului astfel încât impulsul să
fie vizibil clar pe ecran

Fig. 7.2. Determinarea duratei

frontului de creștere/descreștere a
impulsului

• Identificați pe panoul osciloscopului digital butonul ce permite vizualizarea frontalul de

creștere a semnalului și tastați-l. Măsurați durata frontului de creștere. Repetați procedura
pentru identificarea frontului de descreștere a semnalului. Efectuați măsurările pentru
amplitudinile semnalului de la 0,1 la 0,9 din amplitudinea maximă (vezi fig.7. 2).
95
 Lucrarea nr. 8

INSTRUMENTE DE MĂSURĂ PENTRU CARACTERIZAREA DIODELOR ZENER ȘI

LED

Obiective:
• utilizarea instrumentarului de laborator pentru determinarea caracteristicilor de funcționare
ale diferitor tipuri de diode.

Instrumentarul necesar: sursa de curent continuu, multimetru digital, osciloscop, diode

Zener, LED de diferite tipuri.

Breviar
Caracteristica de funcţionare a diodei semiconductoare. Dioda semiconductoare este un
dispozitiv electronic al cărui simbol electronic este reprezentat în figura 8.1, împreună cu mărimile
electrice de terminal (curent electric şi tensiune electrică). Dioda
semiconductoare are două terminale, denumite anod şi catod, sensul
curentului prin diodă fiind prin convenţie considerat de la anod spre catod.

Fig. 8.1. Simbolul electronic şi mărimile electrice caracterizante

ale diodei semiconductoare

Fig. 8.2. Caracteristica de transfer a diodei

semiconductoare

Din caracteristica de transfer (de funcţionare, fig. 8.2) a

diodei se poate deduce modul în care aceasta
funcţionează. Astfel, dacă se aplică o tensiune pozitivă pe
diodă (potenţialul electric al anodului este superior
potenţialului electric al catodului), se spune că aceasta
funcţionează în conducţie directă. Atâta timp cât
diferenţa de potenţial dintre anod şi catod este mai mică
decât o anumită valoare de prag notată VD, (în cazul
diodelor semiconductoare din Si este de aproximativ
0,6÷0,7 V, iar pentru cele din Ge – 0,2-0,3 V), curentul
prin diodă are o valoare foarte mică, care în mod ideal poate fi considerată nulă. Dacă tensiunea
pozitivă aplicată la bornele diodei are o valoare apropiată de valoarea tensiunii de prag VD, curentul
prin diodă începe să crească exponenţial, în funcţie de tensiunea aplicată pe terminalele diodei,
conform relaţiei 8.1, care reprezintă ecuaţia de funcţionare a diodei:
 v  
Ecuaţia de funcţionare a diodei i A = I S exp A  − 1 , (8.1)
  VT  

96
unde IS - curentul de saturaţie al diodei (IS≅10-16÷10-14[A]) egal aproximativ cu curentul ce trece prin
diodă în conducție inversă,
VT - tensiune termică, deoarece valoarea acesteia depinde de temperatura la care funcționează
dioda (şi are valoarea 25 [mV] pentru temperatura T=25 [oC]),
vA şi iA - tensiunea, respectiv curentul total (curentul continuu plus curentul variabil) prin diodă.
Notă. Funcţionarea diodei depinde de temperatura la care aceasta lucrează (datorită
dependenţei curentului IA de tensiunea termică VT). La creşterea temperaturii de lucru, curentul prin
diodă creşte (în special curentul invers prin diodă), iar tensiunea de prag scade (cu aproximativ
2mV/oC).
Dioda este un element de circuit neliniar astfel circuitul cu o diodă semiconductoare
devine un circuit neliniar.
După apariţia curentului electric prin diodă, aşa cum se observă în figura 8.2, deşi curentul prin
diodă creşte semnificativ, valoarea tensiunii pe aceasta care rămâne la o valoare aproximativ
constantă, în jurul valorii tensiunii de prag VD. Valoarea curentului prin diodă nu trebuie să
depăşească o anumită valoare maximă, impusă de puterea maximă pe care o poate disipa dioda
respectivă, fără a se distruge termic.
Dacă tensiunea aplicată la bornele diodei este negativă (potenţialul electric al anodului este
inferior potenţialului electric al catodului) dar mai mică în modul decât o valoare de prag notată VBR,
aceasta funcţionează în conducţie inversă. În acest caz, valoarea curentului electric prin diodă este
foarte mică, aproximativ egală cu valoarea curentului de saturaţie IS şi în mod ideal este considerată
ca fiind nulă.
Dacă valoarea tensiunii negative depăşeşte valoarea VBR, numită tensiune de străpungere,
dioda semiconductoare se străpunge, iar curentul electric prin ea creşte brusc şi necontrolat, existând
pericolul distrugerii diodei respective. Străpungerea diodei semiconductoare conduce la distrugerea
acesteia! Din acest motiv, este necesar ca circuitul în care este utilizată dioda semiconductoare să
limiteze tensiunea negativă pe aceasta la o valoare mai mică în modul decât valoarea VBR. Fenomenul
de străpungere al joncţiunii p-n în polarizare inversă este numit:
- efect Zener, dacă valoarea tensiunii inverse de străpungere este mai mică de 5V;
- efect de avalanşă, dacă valoarea tensiunii inverse de străpungere este mai mare de 5V.

Modelarea diodei în regim de curent continuu şi în regim variabil de semnal mare

Modelul dezvoltat se numeşte modelul liniar pe

porţiuni al diodei şi se bazează pe aproximarea
caracteristicii de funcţionare a diodei din figura 8.2
prin două segmente de dreaptă (fig. 8.3).

Fig. 8.3. Aproximarea caracteristicii de (de

transfer) funcţionare prin 2 segmente

Acest model se poate aplica numai în cazul în

care dioda funcţionează în regim de curent continuu (curentul, respectiv tensiunea diodei au valori
constante în timp) sau în regim variabil de semnal mare (curentul, respectiv tensiunea diodei au valori
care variază în timp, variaţia fiind mai mare decât o valoare estimativă de 50 mV).
97
 Modelul neglijează regiunea de străpungere a diodei, deoarece nu se aplică acestei regiuni.
Modelul are doi parametrii tensiunea de prag VD şi rezistenţa rD a diodei şi este caracterizat de
circuitul echivalent din figura 8.4,a pentru cazul în care dioda funcţionează în conducţie directă,
respectiv cel din figura 8.4,b pentru cazul în care dioda funcţionează în conducţie inversă

Fig. 8.4. Circuitele echivalente

ale modelului liniar pe porţiuni
.

Modelarea diodei în regim variabil de semnal mic.

Acest model se poate aplica numai în cazul în care dioda funcţionează în regim variabil de
semnal mic (curentul, respectiv tensiunea diodei au valori care variază în timp, variaţia tensiunii pe
diodă fiind mai mică decât o valoare estimativă de aproximativ 12,5mV).
Dacă variaţia mărimilor electrice ale diodei sunt extrem de mici, comportamentul diodei se poate
considera ca fiind LINIAR şi se bazează pe aproximarea caracteristicii de funcţionare a diodei din
fig. 2 cu tangenta la aceasta, dusă în punctul static de funcţionare. Tangenta respectivă reprezintă
chiar conductanţa diodei, definită conform relaţiei de mai jos:

Fig. 8.5. Circuitele echivalente

ale modelului în regim
variabil de semnal mic

I
gd = A [g d ] = Siemens = 1
VT Ω , (8.2)
unde IA este curentul continuu prin diodă.
Modelul depinde de frecvenţa la care este utilizată dioda. Pentru frecvenţe mai mici decât
aproximativ 1MHz, modelul este caracterizat de un singur parametru, rd (denumit rezistenţa de
semnal mic a diodei), unde rd se determină ca inversă a conductanţei din relaţia 8.2:

rd =
1
[rd ] = Ω
gd , (8.3)

98
iar circuitul echivalent valabil în acest caz este prezentat în figura 8.5,a pentru cazul, în care dioda
funcţionează în conducţie directă, respectiv cel din figura 8.5b pentru cazul în care dioda funcţionează
în conducţie inversă.
Pentru frecvenţe mai mari decât aproximativ 1MHz, funcţionarea diodei este afectată de
anumite fenomene dinamice, de natură capacitivă şi inductivă, care pot fi modelate prin intermediul
unor aşa numite capacităţi parazite, reunite în parametrul notat cd. Circuitul echivalent valabil în
acest caz este prezentat în figura 8.5,c pentru cazul în care dioda funcţionează în conducţie directă,
respectiv cel din figura 8.5,d pentru cazul în care dioda funcţionează în conducţie inversă.
Din cele prezentate mai sus, pentru majoritatea aplicaţiilor se poate considera că dioda
semiconductoare este un dispozitiv electronic care permite trecerea curentului electric într-un singur
sens, de la anod spre catod, numai dacă pe aceasta se aplică o tensiune pozitivă de valoare aproximativ
egală cu valoarea tensiunii de prag VD.
Dioda semiconductoare este folosită foarte des în schemele electronice de amplificatoare,
oscilatoare, circuite de detecţie şi modulaţie, dar şi în blocuri de alimentare ca diodă redresoare.
Diodele Schottky se realizează prin contact metal-semiconductor de tip redresor. La
contactul metal-semiconductor se formează o barieră de potenţial şi o regiune de sarcină spaţială
extinsă numai în semiconductor. Astfel, dioda Schottky funcţionează numai cu purtători majoritari,
electroni în cazul semiconductorului de tip N şi goluri pentru P.
La echilibrul termodinamic, curentul prin diodă este nul.
La polarizare directă (UD > 0) bariera de potenţial se micşorează şi apare un curent prin
joncţiune, prin deplasarea electronilor din semiconductor în metal.
ID = Io{(exp (qUp/ ήKT) - 1}, cu ή ~͇ 1, (8.4)
La polarizare inversă (uD < 0) bariera de potenţial creşte, iar fluxul de electroni de la
semiconductor spre metal scade foarte mult. Nu există curent rezidual.
Proprietăţi:
• cădere de tensiune directă mai mică (0,4V la dioda Schottky comparativ cu 0,75V la diodă p-
n din Siliciu);
• funcţionare foarte bună la frecvenţe mari şi timpi de comutaţie foarte mici (< 100 ps).

Fig. 8.6. Simbolul diodei Zener

Dioda Zener este o diodă de construcţie specială, care NU se distruge în cazul în care se
străpunge. Mai mult, această diodă este utilizată chiar în regiunea de străpungere.
În circuitele electronice, dioda ZENER este marcată ca în figura 8.6.
În regiunea de străpungere, aşa cum este dat, care reprezintă caracteristica de funcţionare a
diodei Zener (fig. 8.7), aceasta menţine tensiunea de la terminalele sale la o valoare constantă, în
condiţiile în care prin ea curentul poate avea valori cuprinse într-un domeniu de valori extins,
bine stabilit.
Din figura 8.7 remarcăm faptul că, dacă valoarea curentului prin diodă este în intervalul [IZmin,
IZmax], tensiunea între catod şi anod este aproximativ egală cu tensiunea de străpungere, care pentru
această diodă, este notată Vz.

99
 Un astfel de comportament poate fi util
pentru construirea unei aşa-numite
referinţe de tensiune.
Cu excepţia comportamentului
nedistructiv în regiunea de
străpungere, în rest, dioda Zener se
comportă ca o diodă
semiconductoare obişnuită. Prin
controlul îngrijit al dopării siliciului şi al
geometriei cristalului diodei, pot fi
confectionate diode cu străpungere cu
tensiuni de străpungere în domeniul de
la mai puţin de 2 V până la peste 200 V.

Fig. 8.7. Caracteristica volt-amperică a diodei Zener

Mărimea cristalului ("chip-ului") şi tipul de capsulă folosiţi determină disiparea căldurii şi

astfel puterea de lucru. Valorile tipice de putere sunt între (0,250 – 50) W.
Mecanismul străpungerii Zener de joasă tensiune apare dintr-un efect tunel, cauzat de un câmp
electric intens care smulge electronii din legătura covalentă. Dioda Zener este caracterizată de aşa
numitul "cot moale", din regiunea de străpungere a caracteristicii, prezentat în figura 8.7. De notat
totuşi că pentru unele diode cotul este foarte ascuţit sau abrupt. Acest fapt este rezultatul efectului de
străpungere în avalanşă care devine predominant în raport cu efectul Zener. Efectul de avalanşă
implică fenomene de ciocnire. Accelerarea electronilor în diodă, determinată de influienţa
câmpului electric asigură o energie suficientă ca prin ciocnire să poată rupe şi alţi electroni din
legăturile covalente. Aceşti electroni liberi pot, la rândul lor, să ciocnească alţi electroni şi astfel apare
o creştere rapidă a curentului invers de străpungere. Punctul de străpungere este în acest caz în general
abrupt sau "cot ascuţit.
Punctul de străpungere Zener sau al diodei cu străpungere este în general specificat ca IZ la VZ.
IZ este un anumit curent ce trebuie să treacă prin diodă pentru a asigura tensiunea de străpungere
specificată, mai mare decât cel cerut pentru a produce o tensiune mai mare decât tensiunea cotului.
Stabilizarea tensiunii. Rolul stabilizatorului de tensiune este de a menţine tensiunea la ieşirea
sa constantă, în condiţiile în care tensiunea de la intrare, sau curentul prin sarcină, sau temperatura de
lucru poate varia între anumite limite. Acest circuit este utilizat în sursele de alimentare ale sistemelor
electronice.

Fig. 8.8. Stabilizator de tensiune cu diodă Zener

Elementul principal, care asigură stabilizarea tensiunii

la ieşirea stabilizatorului este dioda Zener, care, atunci
când funcţionează în regiunea de străpungere,
menţine tensiunea între terminalele sale la o valoare
constantă şi egală cu tensiunea de străpungere VZ,
pentru un domeniu extins de valori [IZMIN÷IZMAX] pe
care curentul prin diodă le poate avea.
100
 În figura 8.8 este prezentată schema celui mai simplu stabilizator de tensiune cu diodă Zener.
Rezistorul R este rezistorul de polarizare a diodei Zener. Valoarea acestuia trebuie astfel aleasă, încât
dioda Zener să se menţină permanent în regiunea de străpungere, indiferent de valoarea tensiunii de
intrare. Dacă valoarea lui R este corect aleasă, atunci tensiunea de ieşire vo, furnizată sarcinii RL, se
menţine la o valoare constantă şi egală cu tensiunea de străpungere a diodei Zener, deşi tensiunea de
intrare variază în interiorul domeniului de valori vi € [Vi min÷Vi max] şi curentul prin sarcină variază în
interiorul domeniului de valori io € [IoMIN÷IoMAX]:

vo = VZ daca vi ∈ [ViMIN ,ViMAX ] si io ∈ [I oMIN , I oMAX ] , (8.5)

Se poate demonstra că pentru buna funcţionare a stabilizatorului, valoarea lui R trebuie să fie
aleasă în domeniul de valori:
 V − VZ ViMIN − V Z 
R ∈  iMAX , 
 I ZMAX + I oMIN I ZMIN + I oMAX 
, (8.6)
unde VZ, IZMIN şi IZMAX sunt parametrii diodei alese (luaţi din catalogul de diode), iar restul valorilor
sunt impuse de cerinţele de proiectare.
Pentru îmbunătăţirea performanţelor stabilizatorului, valoarea lui R se alege cât mai apropiată
de valoarea maximă a intervalului de valori de mai sus. În cazul în care după calcularea limitelor
intervalului de valori de mai sus, se constată că limita inferioară este mai mare decât limita superioară
(numeric este posibil să se ajungă la o asemenea situaţie), atunci trebuie aleasă o altă diodă Zener,
care să aibă un parametru IZ min mai mic şi un parametru IZ max mai mare.
În cazul în care valoarea lui R este aleasă după procedura indicată mai sus, formele de undă ale
tensiunilor de intrare, respectiv de ieşire, vor fi conform figurii 8.9.

Fig. 8.9. Formele de undă pentru tensiunile de intrare, respectiv de ieşire ale stabilizatorului

Stabilizatoarele de tensiune sunt utilizate în sursele de alimentare. Tensiunea de la intrarea

stabilizatorului este chiar tensiunea obşinută la ieşirea redresorului (vezi laboratorul – sursa de
alimentare cu diode).
Cu excepţia comportamentului nedistructiv în regiunea de străpungere, în rest, dioda Zener se
comportă ca o diodă semiconductoare obişnuită.
101
 Efecte termice. Toate diodele sunt sensibile la temperatură. Caracteristica de funcţionare a
diodei Zener se modifică la variaţia temperaturii de lucru. Parametrul ce caracterizează funcţionarea
diodei Zener în condiţiile în care temperatura variază este coeficientul termic al diodei Zener, notat
CTVZ. Este de dorit ca acest parametru să fie cât mai mic. În acest caz, funcţionarea unei astfel de
diode devine independentă de variaţia temperaturii la care aceasta funcționează.
În conducţie directă apare un coeficient de variaţie negativ cu temperatura. La polarizarea
inversă, efectul Zener asigură un coeficient de temperatură negativ. La o tensiune anume, dependentă
de tipul diodei, când apare efectul de avalanşă, coeficientul de temperatură trece prin zero, după care
la tensiuni mai mari devine pozitiv. Din acest motiv, diodele Zener din regiunea de la 5 la 6 V sunt
puţin sensibile la temperatură şi realizează diode stabilizatoare de bună calitate.
Pentru diode cu străpungere în avalanşă de circa 8 V, coeficientul pozitiv de temperatură poate
fi compensat într-o oarecare măsură prin plasarea în serie a unei diode polarizate direct. Tensiunea
de străpungere va fi cu aproximativ 0,6 V mai mare, ca rezultat al înserierii diodelor, dar nu va mai
fi atât de sensibilă la temperatură.
Dioda Zener se poate modela (fig. 10) prin intermediul unei surse de tensiune, care generează
o tensiune între borne egală ca valoare cu VZ.
Citto. Borna “+” a sursei reprezintă catodul diodei, iar borna “-” reprezintă anodul diodei.

Fig. 8.10. Circuitul echivalent al diodei Zener în regiunea de

străpungere

LED (abrevierea de la Light Emitting Diode) este un tip de diodă special, care, în conducţie
directă, dacă tensiunea care se aplică pe terminalele sale atinge valoarea tensiunii de prag, VD, şi în
consecinţă prin aceasta apare un curent electric, luminează. Cu alte cuvinte, LED luminează dacă prin
acesta trece curent electric, intensitatea luminoasă fiind direct proporţională cu valoarea curentului
electric.

Fig. 8.11. Simbolul electronic al LED

În figura 8.11 este prezentat simbolul LED, precum şi

modul în care sunt identificate cele două terminale ale
sale, anodul (terminalul mai lung), catodul (terminalul
mai scurt).

LED sunt realizate din joncţiuni GaAs, semiconductor cu banda interzisă de circa 1,6 - 1,7 eV.
Ca urmare a recombinărilor directe, se emit cuante de lumină în spectrul vizibil, cu diferite culori, în
funcţie de lungimea de undă a luminii emise. Diferite lungimi de undă (tab. 1, fig. 8.12)) se obţin prin
adăugarea de impurităţi în procesul de dopare. Diodele electroluminiscente funcţionează doar la
polarizare directă, la curenţi de ordinul a 20 mA.

102
 Tabelul 8.1. Culori și materiale pentru LED RGB
Culoare Lungime de undă (nm) Tensiune (V) Material
Roşu (R) a. λ < 760 1,63 < ΔV < 2,03 AlGaAs; GaAsP; AlGaInP; GaP
Verde (G) a. λ <570 1,9 < ΔV < 4 InGaN / GaN GaP
AlGaInP; AlGaP
Albastru (B) 450 < λ < 500 2,48 < ΔV < 3,7 ZnSe InGaN
SiC ca substrat

Se poate observa că tensiunea directă corespunzătoare este mai mare decât a diodelor din siliciu.

Fig. 8.12. Curbe spectrale pentru

LED albastru, galben-verzui și roșu

Partea experimentală. Alegerea diodei Zener. Alegerea diodei cu străpungere depinde de

tensiunea de ieşire impusă şi de valoarea maximă a curentului de sarcină. Când sarcina este
deconectată, întreg curentul va trece prin diodă, însumat cu curentul Zener normal IZ. Rezistenţa
serie RS trebuie să preia orice schimbare a tensiunii de intrare şi să asigure curentul total IL + IZ
Valoarea sa trebuie să fie: RS = (Vin - VZ ) / (IZ + IL).

Fig. 8.13 Circuit pentru determinarea caracteristicii de străpungere a diodei Zener

Modul derulării experimentului:

- asamblați circuitul din figura 8.13. Observați că dioda cu străpungere este conectată în circuit
cu polarizare inversă.
- conectați echipamentele necesare (vezi fig. 8.13), folosind mai întâi o diodă cu dublu anod de
cca 6,2 V. Reglați tensiunea sursei reglabile la valoarea de 0 V.
- conectați sursa şi măriți valoarea tensiunii până când curentul Zener Iz este de 0,25 mA

103
 - măsurați tensiunea Vz şi se notați datele în tabelul 8. 2. Ne apropiem de tensiunea Zener.
- reglați tensiunea de alimentare şi se completați măsurătorile în tabelul 8.2.
- deconectați din circuit dioda de 6,2 V şi se conectați aceiasi diodă dar la polarizarea directă.
Efectuați aceleași măsurători. Construiți graficul I =f(U). Explicați rezultatele.
- deconectați dioda cu dublu anod și o înlocuiți cu altă diodă cu tensiunea de stabilizare de cca 8-
9V. Repetați paşii anteriori de măsurare şi înregistrați valorile în tabelul 8.2.
- deconectați din circuit dioda de cca 8 V şi se conectați dioda de cca 12 V. Se repetă paşii anteriori
de măsurare se înregistrează valorile în tabelul 8.2.
- construiesc cu ajutorul computerului sau manual caracteristicile pentru diodele studiate.
- estimați diferenţă în privinţa formei cotului din punctul de străpungere pentru diferite diode.

Tabelul 8.2. Caracteristica inversă a diodelor Zener

Iz
D1,V Vz
Uo
Iz
D2,V,2V Vz
Vo
Iz
D3,V Vz
Uo

Determinarea practică a caracteristicii de funcţionare a LED

Fig. 8.14. Circuitul de polarizare al LED

- verificați dacă sursa de alimentare este deconectată (dacă ON de pe panoul frontal al sursei este
stins); dacă sursa nu este deconectată, apăsați butonul de conectare de pe panoul frontal (se stinge
ledul ON, iar sursa este deconectată);
- setați multimetrul pentru tensiune curent continuu;
- asamblați circuitul din figura 8.14, care reprezintă circuitul de polarizare al LED-ului; În acest
caz, deoarece pe anodul LED-ului potenţialul electric este mai mare decât cel aplicat pe catod, LED-
ul este polarizat direct.
În figura 8.14 VALIM reprezintă sursa de tensiune continuă; valoarea tensiunii de alimentare
VALIM se reglează la valoarea iniţială de 0,5[V].
- după realizarea montajului electronic se invită cadrul didactic pentru verificarea acestuia.
- conectați sursa de alimentare la circuit prin apăsarea comutatorului ON de pe panoul frontal al
blocului de alimentare.

104
 - conectați voltmetrul digital în circuit, aşa cum este sugerat în figura 8.14, astfel încât acesta să
măsoare tensiunea pe LED, notată VLed: testerul care este conectat la borna “+” a aparatului se aplică
pe anodul LED, iar testerul care este conectat la borna “-” a aparatului se aplică pe catodul LED;
- în continuare, citiți valoarea de pe ecranul voltmetrului, care apoi treceți în tabelul 8.3, în dreptul
coloanei care corespunde valorii curente a tensiunii de alimentare VALIM.
- calculați valoarea curentului continuu prin LED cu relaţia de mai jos, obţinută aplicând legea a
doua a lui Kirccoff în circuit:
V − VLED
I LED = ALIM
R (8.7)
Valoarea calculată pentru curentul prin LED o treceți în Tab. 8.3, în dreptul coloanei care
corespunde valorii curente a tensiunii de alimentare VALIM.
- reglați valoarea tensiunii VALIM la următoarea valoare şi se efectuați măsurările similar celor
anterioare, completând tabelul.
- inversați terminalele LED în circuit, caz în care se spune că acesta este polarizat invers.
Tensiunea de alimentare VALIM se variază în intervalul 0÷15 V; se constată că în polarizare inversă
curentul prin LED este nul şi în consecinţă LED rămâne stins.
- desenați caracteristica de funcţionare a LED în polarizare directă, respectiv inversă.
- deconectați sursa de alimentare de la circuit prin apăsarea butonului OFF de pe panoul surse.

Tabelul 8.3. Caracteristica de functionare a LED-ului

VAL [V]
0.5 0.8 1 1.5 ... 9.5 14.5 15

VLED [V] • •
ILED [mA] • •

- completați tabelul 8.3 pentru 2-3 tipuri de Led, ulterior construindu-se graficul caracteristicii
de funcţionare a LED.

105
 Lucrarea nr. 9

METODE DE STUDIU A CIRCUITELOR DE FORMARE A IMPULSURILOR

Obiective:
- circuitele pentru formarea impulsurilor se vor studia în baza limitatoarele de amplitudine cu
diode.

Instrumentar, componente electronice: multimetru, osciloscop, generator, sursă de curent

continuu, diode, rezistențe.

Breviar. Circuite pentru formarea impulsurilor

Metoda formării impulsurilor se bazează pe obţinerea unei succesiuni periodice de impulsuri,
plecând de la semnale periodice de altă formă, de regulă sinusoidale.
Pentru formarea impulsurilor se utilizează mai multe tipuri de circuite cum ar fi:
• circuite de limitare cu limitatoare serie și limitatoare paralel;
• circuite de derivare;
• circuite de integrare.
Circuitul de limitare este circuitul care furnizează la ieşire o mărime (tensiune sau curent)
proporţională cu mărimea de la intrare în cazul, când aceasta se află cuprinsă în anumite limite, numite
praguri de limitare.
În cele mai dese cazuri, pentru obţinerea impulsurilor dreptunghiulare sau trapezoidale se
utilizează limitarea oscilaţiilor de formă sinusoidală.
Limitarea oscilaţiilor sinusoidale se poate face astfel:
– cu un prag superior (fig. 9.1,a);
– cu un prag inferior (fig. 9.1,b);
– cu două praguri de limitare (fig. 9.1,c).

a) b) c)
Fig 9.1. Oscilații sinusoidale limitate

Pentru realizarea limitatoarelor se utilizează componente neliniare de circuit (diode redresoare,

diode stabilizatoare, tranzistoare,) iar limitarea se realizează prin trecerea acestor componente din
funcția stării de blocare în funcția stării de conducţie, şi invers.
Limitatoare cu diode de tip serie se caracterizează prin pragul de limitare = 0 V. În funcţie de
modul în care se conectează dioda în circuit, limitatoarele pot fi cu prag inferior (fig. 9.2,a), când
dioda este conectată cu anodul (+) spre sursa de semnal alternativ sau cu prag superior (fig. 9.2,b),
când dioda este conectată cu catodul (-) spre sursa de semnal alternativ.

106
 La aplicarea semialternanţei pozitive (10V, 50 Hz), dioda D1(e.g. 1N4007GP) intră în
conducţie şi toată tensiunea aplicată la intrare se găseşte la ieşire pe rezistenţa R2 (1 kohm). La
aplicarea semialternanţei negative, dioda D1 este blocată, tensiunea de ieşire fiind 0V. Acest circuit
este un limitator de tensiune pozitivă deoarece “taie” partea negativă a tensiunii de intrare.
La aplicarea semialternanţei negative, dioda D1 intră în conducţie şi toată tensiunea aplicată la
intrare se găseşte la ieşire pe rezistenţa R2. La aplicarea semialternanţei pozitive, dioda D1 este
blocată, şi tensiunea de ieşire fiind 0V. Acest circuit este un limitator de tensiune negativă deoarece
“taie” partea pozitivă a tensiunii de intrare.

a) cu prag inferior

b) cu prag superior

Fig. 9. 2. Circuit de limitare tip serie cu prag inferior și superior. R1 = 100 ohm

Limitatoarele cu diode de tip derivaţie se caracterizează prin pragul de limitare = 0,7 V

deoarece dioda este conectată în paralel cu rezistenţa de sarcină, iar căderea de tensiune pe diodă este
egală cu tensiunea de prag a diodei (în acest caz 0,7 V, deoarece dioda este din Si).
În funcţie de modul în care se conectează dioda în circuit, limitatoarele pot fi cu prag inferior
(fig. 9.3,a), când dioda este conectată cu anodul (+) spre “masa” montajului sau cu prag superior (fig.
3,b), când dioda este conectată cu catodul (-) spre “masa” montajului. Funcţionarea celor două circuite
este similară cu funcţionarea descrisă mai sus pentru circuitele limitatoare de tip serie.

107
 a) Cu prag inferior

b) Cu prag superior
Fig. 9.3. Circuit de limitare tip derivaţie cu prag inferior și superior

Limitatoarele cu referință de tensiune se realizează (fig. 9.4,a) prin conectarea unei surse de
tensiune continuă de 5V (tensiune de referinţă) în serie cu dioda, nivelul la care este limitată tensiunea
de alimentare creşte cu valoarea tensiunii de referinţă. Tensiunea limitată = tensiunea de referinţă +
0,7 V.
Pentru a obţine două praguri de limitare se conectează în paralel două circuite de limitare ca în
figura 9.4,b.
Desfășurarea lucrării. Pentru studierea limitatoarelor de amplitudine asamblăm circuitele din
figura 9.5, pentru care se vor determina tensiunile la ieşirile acestor limitatoare Voa, Vob, Voc, Vod,
Voe.
Se va aplica la intrare o tensiune liniar variabilă de frecvență 1kHz şi amplitudine variabilă
între 2 - 10 V. Se va vizualiza la osciloscop tensiunea de la intrare pe canalul 1 şi de la
ieşire pe canalul 2 şi se va memora pe stik sau se vor desena manual toate formele de undă
observate.
Toate tensiunile simbolizate în figura 9.5 au 4V, iar rezistențele din circuit au valoarea de
1kohm.
Se schimbă forma de undă în sinusoidă şi se vizualizează din nou tensiunile la intrare şi ieşire.
Caracteristicile observate la osciloscop se memorizează pe memorie externă sau se fotografiază
pentru a fi incluse în raport și analizate cu explicațiile de rigoare.

108
 a) Cu prag inferior

b) Cu prag superior
Fig. 9.4. Circuit de limitare cu referinţă de tensiune

Fig. 9.5. Limitatoare paralel cu diode

109
 Lucrarea nr. 10
AMPLIFICATOARE OPERAȚIONALE ÎN MĂSURAREA SEMNALELOR MICI

Obiective:
amplificarea semnalelor de curent continuu pentru măsurări electronice în bioinginerie

Instrumentar, componente electronice: multimetru, osciloscop, generator, sursă de curent

continuu bipolară, amplificatoare operaționale.

Breviar. Amplificatorul operațional este un amplificator de curent continuu, carese

caracterizează prin următoarele caracteristici: amplificare, bandă de frecvență de lucru și impedanța
de intrare foarte mare, dar decalaj și impedanță de ieșire foarte mici.
Simbolul utilizat pentru amplificatoare operaționale este prezentat în figura 10.1.

Fig. 10.1. Simbolul amplificatorului

operațional,

unde borna notată cu U+ se numește intrare

neinversoare, iar borna notată cu U- esrte intrarea
inversoare.

Aplicând un semnal pe borna inversoare, obținem la ieșire un semnal în opoziție de fază cu cel
de intrare. Iar dacă semnalul inițial se aplică la borna neinversoare, la ieșire obținem semnalul în
aceeași fază.
După cum am menționat, amplificatorul operaţional are o amplificare în tensiune foarte mare,
de ordinul sutelor de mii, numită şi amplificare în buclă deschisă, notată AV_AO. Amplificarea în buclă
deschisă se menţine la această valoare numai dacă frecvenţa tensiunii de intrare vID este foarte mică.
Pentru valori mari ale acestei frecvenţe, se constată că valoarea amplificării în tensiune AV_AO se
reduce; la creşterea frecvenţei lui vID de 10 ori se observă o reducere a amplificării în tensiune AV_AO
de 10 ori (cu 20 dB). Dependenţa parametrului AV_AO de frecvenţa lui vID se numeşte caracteristica
de frecvenţă şi este reprezentată în fig. 10.2. Pe această figură sunt evidenţiaţi 2 parametri importanţi
ai amplificatorului operaţional:
• frecvenţa superioară fsOL, care este frecvenţa tensiunii vID, a cărei amplificarea în tensiune în
buclă deschisă se reduce de 0.707 ori (cu 3 dB) în raport cu valoarea maximă a amplificării în
tensiune AV_AO.
• frecvenţa unitate fB, care este frecvenţa tensiunii vID, a cărei amplificare în tensiune în buclă
deschisă AV_AO devine egală cu unitatea.
Deoarece amplificarea în tensiune a amplificatorului operaţional este foarte mare, îndată ce
tensiunile aplicate pe cele 2 intrări diferă doar cu câţiva mV, tensiunea de la ieşirea acestuia se va
stabili, în funcţie de semnul tensiunii de intrare vID, la o valoare constantă, numită tensiune de
saturaţie pozitivă VSAT+, respectiv tensiune de saturaţie negativă VSAT-, aşa cum este sugerat şi în
figura 10.3, care reprezintă caracteristica de transfer (sau caracteristica de funcţionare) a
amplificatorului operaţional. În circuitele de amplificare, un element de circuit care se comportă ca
un amplificator operaţional nu este util, deoarece distorsionează puternic forma de undă a semnalului
aplicat la intrare, prin intrarea în saturaţie a amplificatorului operaţional.
110
 Fig. 10.2. Variaţia amplificării in tensiune cu frecvenţa tensiunii de intrare vID în
cazurile:
a. în buclă deschisă (fără reacţie): amplificare mare, bandă de frecvenţă mică
b. în buclă închisă (cu reacţie negativă): amplificare redusă, bandă de frecvenţă mare

e.g., pentru un circuit cu un amplificator operaţional, dacă tensiunea de intrare VID este sinusoidală şi
componenta medie egală cu 0[V], atunci, conform caracteristicii de transfer a amplificatorului
operaţional, dacă vID > 0 => v0 = VSAT+, iar dacă vID < 0 => v0 = VSAT-, Deci ieşirea basculează între
2 valori discrete şi în consecinţă forma de undă a acestui semnal este dreptunghiulară.

Fig. 10.3. Caracteristica de transfer (de funcţionare) a AO-ului

Semnalul de la ieşirea amplificatorului operaţional va rezulta nedistorsionată numai dacă

tensiunea de intrare diferenţială va fi suficient de mică, astfel încât funcţionarea amplificatorului
operaţional să fie plasată în aşa-numita regiune de funcţionare liniară (vezi figura 10.3 pentru
identificarea acestei regiuni: este regiunea în care caracteristica de transfer se află între cele două
tensiuni de saturaţie). Numai în regiunea liniară de funcţionare a AO, tensiunea de la ieşire este direct
proporţională cu tensiunea de intrare diferenţială:
vO = tgα ⋅ v ID (10.1)

111
 Din caracteristica de transfer a AO se remarcă faptul că, pentru ca un AO să lucreze în regiunea
liniară, valoarea tensiunii vID trebuie să fie extrem de mică, de ordinul [mV]. În aplicaţiile practice,
este extrem de dificil ca informaţia utilă să fie reprezentată prin intermediul unei tensiuni de variaţie
atât de redusă şi, în consecinţă, utilizarea unui AO în buclă deschisă pentru amplificarea semnalelor
nu este recomandată, întrucât distorsionează informaţia prelucrată. Din acest motiv, este necesară
extinderea domeniului de valori ale tensiunii de intrare diferenţiale vID în care AO să funcţioneze
liniar.
Soluţia pentru problema de mai sus constă în introducerea AO-ului într-o buclă de reacţie
negativă. Prin acest procedeu, amplificarea AO-ului cu reacţie negativă se reduce la valoarea notată
AV (vezi fig. 10.4, în care amplificarea este egală cu tgα), iar domeniul de valori ale tensiunii vID în
care AO-ul funcţionează liniar (nu intră în regiunile de saturaţie) se extinde, ceea ce oferă posibilitatea
ca, în cazul în care valoarea maximă a tensiunii vID nu depăşeşte un anumit prag, semnalele din circuit
să nu se distorsioneze prin intrarea în saturaţie a AO-ului.
Reducerea amplificării în tensiune a circuitului este însoţită de creşterea semnificativă a benzii
de frecvenţă a amplificatorului, parametru notat B.
Banda de frecvenţă a unui amplificator se defineşte ca diferenţa dintre frecvenţa superioară şi
cea inferioară, unde frecvenţa inferioară are aceeaşi definiţie ca frecvenţa superioară, dar este
considerată pentru valori mici ale frecvenţei (când aceasta tinde la 0[Hz]). Se poate demonstra că la
un amplificator (aşa cum se observă şi din figura 10.4, produsul amplificare-bandă este constant, altfel
spus: la un amplificator, creşterea amplificării duce la micşorarea benzii de frecvenţă şi reciproc.
Rezultatele obţinute în cadrul măsurătorilor care urmează a fi efectuate se vor trece în tabelul
10.1.

Fig. 10.4. Caracteristica de transfer a AO care funcţionează într-o buclă cu reacţie

negativă: extinderea domeniului lui vID în care AO funcţionează liniar

Analiza circuitului de amplificare inversor

1. Se verifică dacă sursa de alimentare HM8040 este decuplată (Led ON de pe panoul frontal
al aparatului trebuie să fie stins); dacă sursa de alimentare nu este decuplată, atunci se va apăsa
butonul OUTPUT de pe panoul frontal al sursei de alimentare HM8040 pentru decuplarea acesteia
(se observă stingerea Led ON).
112
 2. Se reglează de la generatorul de semnal o tensiune sinusoidală vI de amplitudine Vi=0,1-1,0
V şi frecvenţă f= 50 Hz - 1 kHz.
3. Se realizează circuitul din figura 10.5, care reprezintă un circuit de amplificare inversor,
realizat cu amplificatorul operaţional LM741 (sau alt tip indicat de cadrul didactic). Se aleg două
rezistențe de ordinul kohmilor, astfel încât una să fie de aproximativ 2 - 10 ori mai mare ca cealaltă.
Măsurați valorile reale ale rezistențelor selectate cu ajutorul multimetrului.
Circuitul de amplificare se alimentează de la 2 surse de tensiune continuă, setate la valorile de
15 V, pentru a asigura o alimentare bipolară pentru AO. În figura 10.6 se reaminteşte 6 modul de
alimentare bipolară, necesar alimentării corecte a AO LM741 (sunt utilizate două surse de alimentare
conectate în serie).

Fig. 10.5. Circuit de amplificare inversor cu AO

Fig. 10.6. Alimentarea bipolară a AO

4. Se cuplează sursa de alimentare HM8040 la montaj, prin apăsarea butonul OUTPUT de pe

panoul frontal al acesteia (ledul ON de pe panoul frontal al aparatului se aprinde);
5. Se vizualizează simultan, cu ajutorul osciloscopului, atât tensiunea de intrare vI, cât şi
tensiunea la ieşire vO. Pentru vizualizarea simultană a celor două forme de undă, se vor utiliza două
sonde de măsură, câte una conectată la fiecare canal al osciloscopului. Tensiunea de intrare vI se
vizualizează cu sonda de pe canalul 1, conectată între terminalul din stânga al rezistorului R şi masa
circuitului (masa sondei va fi conectată la masa circuitului), iar tensiunea de ieşire vO se vizualizează
cu sonda conectată la canalul 2, conectată la pinul 6 al AO.

113
 Pe formele de undă vizualizate se observă defazajul de 1800 dintre cele două tensiuni, care
determină ca tensiunea de ieşire vO să “apară” inversată faţă de cea de intrare, de unde şi denumirea
circuitului analizat.
6. Pe forma de undă a tensiunii de ieşire vO se va măsura amplitudinea Vo a acesteia.
Deoarece tensiunea de ieşire vO este vizualizată cu sonda de măsură conectată la canalul 2,
valoarea Volt/diviziune pentru această formă de undă se va citi de la comutatorul VOLT/DIV de pe
panoul frontal al osciloscopului, care corespunde acestui canal (canalul din dreapta).
Tabelul 1

Nr. Upp, mV RF, Ω R, Ω Uin măsurat, Uo măsurat, RF Av calculat,

AU = +1
mV mV R mV
1
2
3
4

După măsuratori se va calcula amplificarea în tensiune a circuitului prin relaţia:

V
AV = o
Vi (10.2)
unde Vo şi Vi sunt amplitudinile tensiunii de ieşire, respectiv tensiunii de intrare. Se va compara
rezultatul obţinut cu rezultatul teoretic calculat prin:
R
AV _ teoretic = − F (10.3)
R
Datorită proprietăților amplificatorului operațional, coeficientul A nu depinde de amplificator
dar numai de reacția circuitului. Acest fapt permite controlul amplificării, conferindu-i o stabilitate
înaltă, precum și posibilități de reglaj prin alegerea RF/R
Circuit repetor. Dacă alegem RF = R obținem Uo =- Ui, astfel tensiunea la ieșire reproduce
ca valoare tensiunea la intrare, dar cu fază opusă. În cazul când montăm în cascadă al doilea
amplificator operațional repetor, obținem reproducerea tensiunii de ieșire în fază cu cera de intrare.
7. Se măsoară frecvenţa superioară fs a amplificatorului; în acest scop:
a) se calculează cu relaţia de mai jos valoarea vârf la vârf pe care tensiunea de ieşire vO o va
avea la frecvenţa superioară fs prin formula::
vo _ virf _ virf f = fs = 2 ⋅ 0,7 ⋅ AV ⋅ Vi
(10.4)
unde AV are valoarea amplificării în tensiune a circuitului, obţinută prin măsuratorile de la punctul 6,
iar V - amplitudinea semnalului sinusoidal, stabilită anterior;
b) se vizualizează cu osciloscopul HM303, prin intermediul sondei de măsură conectată la
canalul 2, tensiunea la ieşire vo;
c) se păstrează amplituinea tensiunii de intrare nemodificată (nu se modifică poziţia
potenţiometrului AMPLITUDE de la generatorul de semnal) şi se mărește de la generatorul de semnal
valoarea frecvenţei semnalului vI (din comutatotul FREQUENCY şi săgeata ) până când se constată
că valoarea vârf-vârf a tensiunii vO devine egală cu valoarea calculată în punctul a).

114
 Deoarece tensiunea de ieşire vO este vizualizată prin sonda de măsură conectată la canalul 2,
valoarea Volt/diviziune pentru această formă de undă se va citi în dreptul comutatorului VOLT/DIV
de pe panoul frontal al osciloscopului, ce corespunde acestui canal (canalul din dreapta). La final, se
citeşte de pe ecranul generatorului de semnal valoarea curentă a frecvenţei. Aceasta este valoarea
frecvenţei superioare fs a circuitului.
8. Se calculează produsul bandă amplificare, înmulţind amplificarea în tensiune obţinută prin
măsurătorile de la punctul 6 cu valoarea frecvenţei superioare, măsurate la punctul 7.
9. Se decuplează sursa de alimentare HM8040 prin apăsarea butonului OUTPUT de pe panoul
frontal al sursei de alimentare HM8040 (ledul ON de pe panoul frontal al aparatului se stinge).
10. Se scoate din circuit rezistorul RF (valoarea RF1) şi se înlocuieşte cu noul rezistor RF
(valoarea RF2).
11. După realizarea circuitului conectăm iarăși butonul OUTPUT al sursei de alimentare
HM8040 ⇒ ledul ON se aprinde, pentru a reconecta sursele de alimentare la placa de testare şi se vor
relua punctele 5, 6, 7, 8.
12. După efectuarea tuturor măsurătorilor se decuplează sursa de alimentare HM8040 prin
apăsarea butonului OUTPUT de pe panoul frontal al acesteia (ledul ON de pe panoul frontal al
aparatului se stinge).
Analiza circuitului de amplificare neinversor
1. Se reglează de la generatorul de semnal frecvenţa tensiunii sinusoidale vI la valoarea
f=1[kHz]; amplitudinea Vi rămâne neschimbată.
2. Se realizează circuitul din figura 10.7 - circuit de amplificare neinversor realizat cu AO;
3. Se cuplează sursa de alimentare HM8040 la montaj, prin apăsarea butonul OUTPUT de pe
panoul frontal al acesteia (ledul ON de pe panoul frontal al aparatului se aprinde);

Fig. 10.7. Amplificator neinversor cu AO

4. Se vizualizează simultan, cu ajutorul osciloscopului, atât tensiunea de intrare vI, cât şi

tensiunea la ieşire vO. Pentru vizualizarea simultană a celor două forme de undă, se vor utiliza două
sonde de măsură, câte una conectată la fiecare canal al osciloscopului. Tensiunea de intrare vI se
vizualizează cu sonda de pe canalul 1, conectată între terminalul din stânga al rezistorului R1 şi masa
circuitului (masa sondei de conectat la masa circuitului), iar tensiunea de ieşire vO se vizualizează cu
sonda conectată la canalul 2, conectată la pinul 6 al AO. După formele de undă vizualizate observăm
că cele două semnale sunt în fază (defazajul dintre tensiuni fiind 00 C în acest caz). Aşadar, se observă
că tensiunea de ieşire vO nu mai este inversată faţă de cea de intrare vI.
115
 5. Se completează un tabel similar Tabelului 1 cu valori măsurate și calculate

Tabelul 1
Nr. Upp, mV RF, Ω R, Ω Uin măsurat, Uo măsurat, RF Av calculat,
AU = +1
mV mV R mV
1
2
3
4

6. Se determină atât prin măsurători, cât şi teoretic, amplificarea în tensiune a circuitului,

procedând la fel ca în punctul 6 al circuitului precedent, cu deosebirea că pentru amplificatorul
neinversor, amplificarea în tensiune ideală (teoretică) se determină prin relaţia de calcul:
R
AV _ teoretic = 1 + F
R (10.5)

116
 Lucrarea de laborator nr. 11
STUDIEREA GENERĂRII ŞI VIZUALIZĂRII SEMNALELOR

Obiective:
familiarizarea cu funcţiile de bază ale unui osciloscop şi generator de semnal; reglarea și
măsurarea parametrilor specifici ai semnalelor de test.
Instrumentar. Osciloscop, generator de semnale.

Breviar teoretic
Osciloscopul este un aparat care permite vizualizarea valorii instantanee a unei tensiuni
electrice u(t) în funcţie de timp şi măsurători cantitative de tensiune şi timp pe această formă de undă,
având astfel largi aplicaţii în analiza semnalelor electrice. În lucrare se utilizează osciloscopul digital,
particularităţile care urmează fiind legate de acest model.
Principalii parametri ai unui semnal periodic (fig. 11.1):
- forma semnalului (determinist) în domeniul timp;
- perioada şi frecvența de repetiție în timp a unui semnal, f = 1/ T;
- valoarea maximă a semnalului Umax;
- valoarea minimă a semnalului Umin;
- valoarea vârf-vârf a semnalului: UVV=UPP=Umax–Umin, (11.1)
valoarea medie (componenta continuă sau offset-ul) a semnalului Umed sau UCC;
- amplitudinea semnalului: U0 = Umax - UCC = UCC – Umin. (11.2)
Notă. dacă UCC = 0, amplitudinea, valoarea maximă şi cea minimă sunt egale în modul.

Alți parametri pentru anumite forme de semnal, de exemplu:

• semnal dreptunghiular: factorul de umplere (duty cycle) η = τ/T (t) reprezintă durata
impulsului de nivel mare, iar T perioada semnalului), timpul de creștere / de cădere (t rise , t fall );
• semnal triunghiular: panta de creștere / de cădere a semnalului.

Fig. 11.1. Semnale periodice: sinusoidal, dreptunghiular

117
 Reglajele osciloscopului
Pe orizontală, durata corespunzătoare lungimii unei diviziuni de pe ecran este reglabilă din
exterior din butonul Cx (coeficient de deflexie pe orizontală). Acesta este gradat în unităţi de timp
pe diviziune. Este valabilă următoarea relaţie dintre numărul de diviziuni Nx ocupate de un eveniment
oarecare şi timp:
Tx = Nx∙Cx. (11.3)

Pe verticală se aplică tensiunea U pe borna exterioară Y. Se poate citi pe Y valoarea unei

tensiuni U care ocupă Ny diviziuni verticale pe ecran prin relaţia:

U = Ny∙Cy. (11.4)

Cy - coeficientul de deflexie pe verticală fiind gradat în unități de volt pe diviziune.

Exemplu: O perioadă a sinusoidei din figura 11.2 ocupă pe ecran 7 diviziuni pe orizontală, iar
baza de timp este pe poziţia Cx=5ms/div (notată M pe ecran). Perioada semnalului sinsoidal este 35
ms. Pe verticală, amplitudinea (valoarea de vârf) ocupă 3 diviziuni, ceea ce la un Cy= 2V/div
înseamnă 6V.

Fig. 11.2. Diviziuni orizontale şi verticalepe ecarnul osciloscopului

Valorile Cx, Cy se numesc calibrate şi sunt de forma standard {1, 2, 5}*10+/-K pentru Cy, şi
{1, 2.5, 5}*10+/-K pentru Cx. Valorile calibrate ale coeficienților de deflexie pentru osciloscoapele
uzuale sunt următoarele:
Cy ∈ {5; 10; 20; 50; 100; 200; 500 mV/div; 1; 2; 5 V/div};
Cx ∈ {5; 10; 25; 50; 100; 250; 500 ns/div; 1; 2,5; 5; 10; 25; 50; 100; 250; 500 μs/div;
1; 2,5; 5; 10, 25; 50; 100; 250; 500 ms/div, 1; 2,5; 5; 10 s/div}.
Sincronizarea osciloscopului. O imagine stabilă pe ecranul osciloscopului se numeşte imagine
sincronizată (triggered). Semnificaţia fizică este următoarea: atunci când 2 afişări succesive ale unui
semnal periodic se fac începând de la acelaşi moment de timp (relativ la perioada semnalului), cele 2
afişări se vor suprapune perfect. La fel se va întâmpla şi pentru afişările ulterioare.

118
 Astfel, ochiul percepe o singură imagine stabilă deşi, de fapt, avem în permanenţă o imagine
nouă suprapusă peste precedenta. Un exemplu în cazul afişării unui front crescător este dat în figura
11.3,a). Dacă însă fiecare afişare preia semnalul din alt moment de timp, imaginile vor diferi şi ochiul
va percepe mai multe imagini diferite şi suprapuse fig. 11.3,b). În acest caz; imaginea se numeşte
nesincronizată (untriggered) și este greu sau imposibil de urmărit.

a) imagine sincronizată b) imagine nesincronizată

Fig. 11.3. Sincronizarea osciloscopului

Pentru a obţine o imagine sincronizată, operatorul are la dispoziţie reglajele de sincronizare

dintre care cele mai importante sunt: semnalul după care se face sincronizarea (Source) – poate fi
canalul 1, 2 sau altceva, nivelul acestuia (level) şi o pantă sau front (slope) de unde se doreşte să
înceapă afişarea imaginii. De regulă, aceste reglaje sunt grupate într-un meniu de sincronizare –
Trigger Menu.
În general, pentru ca o imagine să fie sincronizată, nivelul Trigger Level trebuie să fie cuprins
între valorile [minimă, maximă] ale semnalului. Un nivel prea mic sau prea mare înseamnă că Trigger
Level nu intersectează semnalul, deci, nu se poate sincroniza.
În această lucrare se vor utiliza în special reglajele de sincronizare: Source = CH1, slope =
Rise (crescător), Mode = AUTO. Pentru ajustarea automată a nivelului Trigger Level se apasă
butonul Set To 50%.
Reglajele generatorului. Generatorul de funcții Rigol DG1022 permite generarea a mai multe
forme de undă (sinus, dreptunghi, triunghi etc.) cu diverși parametri reglabili. Tipul de formă de undă
se selectează cu butoanele marcate corespunzător:

Fig. 11.4. Butoanele funcționale de reglare

Parametrii unei anumite forme de undă (fig. 11.4) se selectează tastând butoanele funcționale
(fig. 11.5), ale căror funcții corespund indicațiilor de pe afișaj, de deasupra acestora.
119
 a) b)
Fig. 11.5. Butoanele funcționale de reglare

- e.g., în cazul în care se apasă butonul funcțional Freq (fig. 11.5, b) funcția respectivă (reglajul
frecvenței) este selectată și valoarea se poate introduce fie de la tastatura numerică, fie se poate
modifica din reglajul rotativ.
La butoanele funcționale care au o mică săgeată desenată (cum este Freq mai sus) apăsări
succesive permit setarea unor parametri în mai multe variante.
- e.g., în afară de setarea amplitudinii (Ampl) se poate seta și valoarea HiLevel ce corespunde cu
Umax din fig. 11.5, a). După introducerea valorii numerice, se alege unitatea de măsură dorită tastând
butonul funcțional de dedesubtul acesteia.
Citto! Conform figurii 11.1, a), amplitudinea U0 și valoarea Umax sunt egale numai dacă Ucc
= 0 (componenta medie nulă). Pentru a elimina posibilele confuzii, la acest generator amplitudinea
se poate seta în valori VPP (peak-to-peak), ceea ce înseamnă că, de fapt, alegând această unitate de
măsură, butonul funcțional Ampl setează valoarea vârf la vârf, care este dublul amplitudinii pentru
semnalele cu componentă medie nulă.
Pentru semnalele asimetrice (cu UCC nenul), valoarea vârf la vârf se conservă, în timp ce Umax
și Umin se modifică (fig. 11.5, a).
Observație: nu există mai multe „tipuri de volt”, voltul fiind definit în mod unic. Eventualul
indice de după volt, de exemplu VPP, indică faptul că se măsoară tensiunea în volți între anumite
limite. De ex., un semnal simetric de 2V e sinonim cu un semnal de 4VPP , pentru că a doua exprimare
semnifică în mod explicit că se măsoară între limitele extreme ale semnalului.
Prescurtarea VRMS se referă la valoarea efectivă studiată în lucrarea „măsurarea tensiunilor”.

Generatorul are 2 canale, pe care se pot genera forme

de undă diferite.

Butoanele de mai jos (fig. 11.6) au efect asupra canalului

selectat cu butonul , pe afișaj apărând CH1 sau CH2

după caz. În plus, ieșirea canalului respectiv este activă atunci,
când se apasă butonul Output corespunzător, și acesta se
iluminează.

Fig. 11.6. Butoane funcționale de reglare

Desfăşurarea lucrării
1. Vizualizarea unei perioade a semnalului
Se generează cu ajutorul generatorului de funcţii un semnal cu următorii parametri:

120
 - canalul 1 din butonul (apare CH1 în dreapta sus pe afișaj);
- butonul Sine – formă sinusoidală;
- frecvenţa Freq – valoarea f1 scrisă pe tablă, în funcţie de numărul mesei;
- amplitudine AMPL – valoarea A1 scrisă pe tablă, în funcţie de numărul mesei (atenție la
unitatea de măsură! o amplitudine de 2V este, cum am spus în paragraful precedent, echivalentă cu
4VPP! unitatea de măsură elimină orice dubiu asupra limitelor între care se specifică tensiunea);
- fără componentă continuă (OFFSET = 0V.
Se tastează Output din dreptul ieșirii CH1 a.î. să fie aprins; se conectează ieşirea CH1 a
generatorului la canalul 1 al osciloscopului folosind un cablu coaxial (sau 2 cabluri cu crocodili,
legate între ele).
La osciloscop se tastează CH1 MENU pentru a afişa reglajele canalului 1 (la tastări repetate,
canalul 1 este succesiv oprit şi pornit). Întrucît se foloseşte un cablu simplu, se apasă softkey-ul Probe
până când indicaţia este 1x (există sonde care conțin un divizor care atenuează semnalul de 10..100
ori, în care caz s-ar folosi setările 10x, 100x).
Setați la osciloscop valorile CX1 , CY1 (dictate de cadrul didactic).
Observație: revedeți figura 11.2; osciloscopul afișează CY al canalului 1 cu notația CH1, iar
valoarea CX este prescurtată M (main time base). Observaţi că pe ecran se vede o singură perioadă
a semnalului. Măsuraţi perioada numărând numărul de diviziuni și subdiviziuni, NX, ale unei
perioade, aplicând apoi formula Tmas = C NΧ Χ. Calculaţi frecvenţa fmas = 1/Tmas şi comparaţi cu
valoarea indicată la generator.
Repetaţi procedura pentru reglajul vertical. Numărând diviziunile și subdiviziunile pe verticală
NY şi aplicând formula U=NY ∙CY , măsuraţi amplitudinea semnalului (notată UV - valoarea de vârf)
și comparați cu valoarea setată la generator. În acelaşi mod măsurați şi valoarea vârf-la-vârf UVV.
Calculaţi raportul dintre UV şi UVV (valori măsurate).
Notă. Pentru identificarea reglajelor și indicațiilor osciloscopului se poate folosi instrucțiunea
osciloscopului.
2. Calcularea parametrilor de vizualizare a imaginii
Atenție! La acest punct cerința se referă doar la calcularea parametrilor ceruți.
a) Să se calculeze pe câte diviziuni, NX și NY, vor fi afișate amplitudinea și perioada pe ecranul
osciloscopului pentru semnalele și reglajele de mai jos:
a1. Semnal sinusoidal cu amplitudinea UV1=4V și frecvența f1=20kHz. Reglaje osciloscop:
CX1=10μs/div și CY1=1V/div.
a2. Semnal sinusoidal cu amplitudinea UV2=6V și frecvența f2=8kHz. Reglaje osciloscop:
CX2=25μs/div și CY2=2V/div.
Indicația 1: a) Se folosesc relațiile T = NX∙CX și UV = NY∙CY. Perioada T se calculează din
valoarea frecvenței.
b) Calculați coeficienții de deflexie (CXcalc, CYcalc) ce trebuie folosiți la osciloscop pentru
vizualizarea unui semnal sinusoidal cu frecvență f3=1kHz și amplitudinea UV3 =2V, astfel încât
amplitudinea să fie afișată pe două diviziuni, iar perioada pe patru diviziuni.
c) Se repetă punctul (b) pentru un semnal cu f4=500kHz și UV4=8V, dacă amplitudinea este
afișată pe patru diviziuni, iar perioada pe 10 diviziuni (CXcalc, CYcalc).
3. Setarea unui semnal triunghiular de la generator

121
 a) Se setează de la generator un semnal triunghiular (fig. 11.7) (butonul Ramp), fără
componentă continuă (OFFSET 0V), simetrie 50%, de frecvență f3 și amplitudine UV3 (date de cadrul
didactic). Se dorește vizualizarea sa pe osciloscop în figura 11.7 (pentru a avea momentul de început
ca în figură tastați la osciloscop butonul SET TO 50% de sub butonul de Trigger)
a1. Care este perioada semnalului (T3)? Calculați CX necesar pentru a observa exact 2 perioade
pe ecran. Setați această valoare CX la osciloscop. Câte diviziuni ocupă o perioadă pe ecranul
osciloscopului (NX) ?
a2. Calculați CY necesar pentru ca amplitudinea UV3 să ocupe exact NY = 2 div. Setați această
valoare CY.
b) Influența CY asupra imaginii osciloscopului
Se modifică CY la valoarea CY’=CY/2. Câte diviziuni NY’ ocupă acum amplitudinea? Se
calculează amplitudinea pe baza noii imagini: UV’ = NY’CY’ se compară cu UV3.

Fig. 11.7. Setarea semnalului triunghiular

c) Influența CX asupra imaginii osciloscopului
Se modifică CX la valoarea CX’= 2CX. Câte diviziuni NX’ ocupă acum o perioadă?
Se calculează perioada pe baza noii imagini: T’ = NX’CX’ și se compară cu T3. Explicați relația
dintre T’ și T3 .
4. Setarea și măsurarea unui semnal sinusoidal cu componentă continuă
a) Până acum semnalele analizate nu au avut componentă continuă (Ucc=0), fiind simetrice faţă
de 0V. Dacă pentru un semnal fără componentă continuă de forma:
u(t) = UV sin ωt [V]. (11.5)
cu UV = 2V, u(t) variază în intervalul [-2V, +2V], rezultă că pentru un semnal cu componentă
continuă (numită și Offset), de forma:
u(t) = UCC + UV sin ωt [V]. (11.6)
cu UV = 2V și UCC= -1V, u(t) variază în intervalul [-2-1V, +2-1V] = [-3V, +1V]. Cele 2 situații
sunt ilustrate în figura 11.8.

122
 Fig. 11.8. Semnalul fără componenta de cc (a) și cu componenta de Ucc= -1V (b)

Notă: Componenta continuă se numește și valoare medie a semnalului, întrucât este egală cu
media pe o perioadă a lui u(t). Observați în ecuațiile (11.5-11.6) că integrarea pe o perioadă
(echivalentă cu medierea) dă respectiv valorile 0 și UCC.
Se va genera un semnal sinusoidal (butonul Sine de la generator), cu frecvenţa f1=20kHz,
amplitudinea UV=2V și componentă continuă UCC1= -1V. Pentru reglarea componentei continue la
generator se folosește butonul funcțional OFFSET = -1V.
La osciloscop se vor folosi coeficienții de deflexie CX1=25μs/div și CY1=1V/div. La necesitate
se ajustează nivelul de 0V (Ground – marcat printr-o săgeată cu numărul canalului, în stânga imaginii)
la mijlocul ecranului, utilizând reglajul Vertical Position.
a1. Se desenează (filmează) imaginea obținută pe osciloscop notând poziția nivelului 0V
(săgeata din stânga ecranului), selectând modul de cuplaj CH1 MENU->Coupling >DC. Acest mod
de cuplaj înseamnă că semnalul este aplicat direct, fără alterarea eventualei componente continue
existente în semnal. Se notează pe grafic poziția săgeții corespunzătoare nivelului de 0V (Ground) și
valorile Cx și Cy.
a2. Se desenează (filmează) imaginea obținută prin trecerea la modul de cuplaj AC (CH1
MENU->Coupling ->AC). Acest mod de cuplaj înseamnă că se înseriază un condensator în interiorul
osciloscopului pe calea de semnal; după cum se ştie, condensatoarele nu lasă să treacă semnalele
continue, ci doar cele alternative. Se notează pe grafic poziția săgeții de 0V (Ground), Cx și Cy.
b) Explicați cum se determină cu osciloscopul componenta continuă a unui semnal dat:
- se setează la osciloscop cuplajul AC: (CH1 MENU->Coupling ->AC); componenta continuă
nu este lăsată să treacă, deci semnalul este simetric pe ecran (ca și cum nu ar fi setat OFFSET de la
generator);
- se setează CH1 MENU->Coupling ->DC. În acest moment, semnalul va urca sau va coborî
cu un număr de diviziuni NY. Luând ca referință un punct de pe semnal (tipic, maximul sau minimul),
se numără cu câte diviziuni urcă sau coboară semnalul când se trece de pe AC pe DC. Dacă urcă -
offsetul este pozitiv, dacă coboară - este negativ.
Numărând câte diviziuni NY, cu tot cu semn, corespund valorii UCC, se calculează
UCC = NYCY.
Această valoare trebuie să fie aceeași cu OFFSET-ul setat la generator.
Notă. La necesitate, se ajustează triggerul (SET TO 50%) pentru ca imaginea să fie
sincronizată (este posibil ca atunci când semnalul urcă sau coboară din cauza offsetului, să nu mai
intersecteze nivelul de trigger).
123
 b1. Se efectuează următoarele lucrări:
- se setează la osciloscop CH1 MENU->Coupling ->AC pentru a ascunde componenta
continuă. Se păstrează setarea de CY = 1V/div.
- se setează la generator cu butonul funcțional Offset o componentă continuă UCC1set de valoare
nenulă între (-2V, 2V) la alegere, fără a informa colegii ce efectuează măsurări. Amplitudinea rămâne
2V.
- se comutează de la CH1 MENU->Coupling ->AC, la DC, se numără cu câte diviziuni NY1
urcă/coboară vârful semnalului și se calculează UCC1 (ca valoare și semn): UCC1 = NY1CY;
- se filmează (desenează) imaginea în modul de afișare CH1 MENU->Coupling >DC (inclusiv
săgeata nivelului de 0).
5. Setarea unui semnal dreptunghiular
Se asigură generarea unui semnal dreptunghiular, (butonul Square de la generator) fără
componentă continuă (OFFSET 0V), cu amplitudinea UV5, frecvența f5 (dictate de cadrul didactic).
Se calculă CX5, CY5 ca să se vizualizeze exact o perioadă pe ecran, respectiv amplitudinea să ocupe 2
diviziuni. Vizualizaţi semnalul pe osciloscop cu CY5, CX5 și cuplajul CH1 MENU>Coupling ->DC
pentru semnal.
Se reglează factorul de umplere al semnalului dreptunghiular folosind butonul funcțional duty
cycle prescurtat DtyCyc, apoi unitatea de măsură care va fi implicit % , pe rând la valorile η1=20%,
η2=50%:
- se măsoară (în diviziuni) valorile T şi τ pentru ambele cazuri;
- se calculează raportul τ/T (valoarea măsurată a factorului de umplere η; se observă că, întrucât
se cere raportul, este suficient a măsura cele 2 mărimi în diviziuni);
- se filmează (desenează) cele 2 semnale.
Notă. Factorul de umplere este un parametru care se definește numai la semnalul
dreptunghiular. Nu există factor de umplere pentru semnalul sinusoidal sau triunghiular (pentru
triunghi se poate seta simetria, mai precis se consideră că un triunghi este un semnal rampă cu simetrie
50%).

124
 Lucrarea de laborator nr. 12

MĂSURAREA IMPEDANŢEI

Obiective:
• măsurarea impedanţelor folosind diverse metode de măsură: metoda directă prin utilizarea
unui LCR-metru și ohmmetru, metoda indirectă: puntea de curent continuu.

Instrumentar și componente: LCR-metru, multimetru, bloc alimentare, rezistențe,

condensatoare, inductanțe.

Breviar
În regim sinusoidal se defineşte impedanţa Z =U/I şi admitanţa Y = I/U = 1/Z, unde U şi I
reprezintă fazorii tensiunii şi intensităţii curentului electric din figura 12.1, a).
U

I Z

Fig. 12.1, a). definirea impedanței prin circuit electric

În general aceste mărimi sunt mărimi complexe, permițând astfel să fie scrise ca:
Z = R + jX ; Y = G + jB; (12.1)
unde: R – rezistenţa serie;
X – reactanţa serie (cu X>0 pentru impedanţe inductive şi cu X<0 pentru impedanţe capacitive);
G – conductanţa paralel;
B – susceptanţa paralel (cu B<0 pentru admitanţe inductive şi cu B>0 pentru admitanţe
capacitive);
Relaţiile dintre mărimile impedanţei şi ale admitanţei sunt:
R = G/(G2 + B2) și X = −B / (G2 + B2) (12.2)
Modelul unei reactanţe cu pierderi
Se consideră o reactanţă cu pierderi, având la frecvenţa f factorul de calitate Q. Pentru aceasta
sunt posibile două modele de circuit: în serie şi în paralel. În figura 12,1, b) sunt reprezentate cele 2
modele pentru o reactanţă cu pierderi (pierdere = RS ≠ 0, Rp ≠ ∞).
X poate fi reactanţa unei bobine, respectiv condensator:
XL =ωL; XC = − 1/ωC. (12.3)
Rp

Xs Rs Xp
Fig. 12.1, b). Modelele cu reactanță cu pierderi

Pentru cele două modele de mai sus se definesc factorii de calitate Qs şi Qp:

125
 Qs = |X| R-1 = |Xs| Rs-1 = ώLsRs-1 = (ώRsCs)-1. (12.4)

Deoarece sunt definiţi pentru aceeaşi componentă fizică, cei doi factor de calitate trebuie să fie
egali: Qs=Qp=Q
Se defineşte şi tangenta unghiului de pierderi, D:
D = Q-1. (12.5)
Relaţiile de legătură dintre elementele celor două modele, la o frecvenţă fixată f, sunt:
Xp = Xs (1 + Q-2) = Xs (1 + D2); (12.6)
2
Rp = Rs (1+ Q ). (12.7)
Relaţia de echivalenţă dintre reactanţe se mai poate scrie în funcţie de tipul reactanţei,
capacitivă respectiv inductivă, astfel:
Lp = Ls (1 + Q-2); (12.8)
-2
Cs =Cp (1 + Q ). (12.9)
Principiul măsurării cuadripolare
În cazul măsurării impedanţelor mici sau când sondele de măsură au lungime mare, impedanţa
sondelor şi a rezistenţelor de contact poate să nu mai fie neglijabilă, dar comparabilă cu impedanţa
Zx. Principiul de măsură foloseşte în fiecare capăt al impedanţei două terminale. O pereche de
terminale este folosită pentru injectarea curentului prin impedanţa necunoscută Zx, iar cealaltă
pereche de terminale - pentru măsurarea căderii de tensiune pe Zx. Astfel de conexiune se numeşte
cuadripolară datorită celor 4 terminale. Cele 2 perechi de terminale se conectează cât mai aproape de
corpul impedanţei.

Fig. 12.2 Modelul (a) cuadripolar, (b) - bipolar

În figura 12.2, a) este ilustrată conexiunea cuadripolară; se efectuează cu 2 perechi de fire
separate:
- de la sursa I la Zx, impedanţele (parazite) ale firelor de legătură sunt z1, z3;
- de la voltmetru la Zx, impedanţele firelor sunt z2, z4.
Observăm (fig. 12.2, a) din stânga) că z2 şi z4 sunt în serie cu voltmetrul care are impedanţa de
intrare foarte mare, deci sunt neglijabile, iar z1 şi z3 apar în serie cu sursa de curent (care evident are
impedanţa internă mare), astfel devin şi ele neglijabile. Această schemă permite minimizarea maximă
a efectului celor 4 impedanţe nedorite mici, făcându-le să apară în serie cu alte impedanţe mari care
există deja în circuit.
În figura 12.2, b) este ilustrată conexiunea bipolară. Aparatul de măsură conţine sursa I şi
voltmetrul U, şi se face legătura cu Zx prin doar 2 fire de legătură z1 şi z3. De aceea, nu se mai pot
separa căile de „curent” şi „tensiune” şi se măsoară impedanţa care include şi impedanţa firelor:
Zm = Zx + z1 + z3. (12.10)

126
făcându-se o eroare sistematică: εZXs = (z1 + z3) Zx. (12.11)
De exemplu, în cazul măsurării unei rezistenţe R, folosind pentru conectare nişte cabluri cu
rezistenţa r, se obţine o eroare sistematică. În cazul folosirii configuraţiei bipolare (se folosesc doar
două terminale):
εRs = 2r /R. (12.12)
Punţi de curent continuu. Puntea Wheatstone
În figura 12.3 se prezintă schema unei punţi Wheatstone în care s-a notat cu rg rezistenţa internă
a sursei, iar cu RV rezistenţa internă a indicatorului de nul (sau a voltmetrului).
Considerând rg neglijabil şi RV foarte mare, tensiunea de dezechilibru este dată de relaţia
Ud = Eg ((R2 (R1 + R2)-1 – R3 (R3 + R4)-1. (12.13)
Puntea este echilibrată când Ud=U12=0. La echilibru, între rezistenţele punţii există relaţia:
R1 R3 = R2 R4. (12.14)

Fig. 12.3. Schema unei punți Wheatstone Fig. 12.4. Dependența sensibilității de raportul punții

Se defineşte raportul punţii A, ca fiind raportul a oricare două rezistenţe alăturate, conectate
la aceeaşi bornă a voltmetrului, când puntea este în echilibru.
A = R1/R2 = R4 /R3 sau A = R2 /R1 = R3 /R4. (12.15)
Factorul de reglaj σ (numit şi dezechilibrul punţii) se defineşte ca:
σ= (R4 – R40) / R40. (12.16)
unde cu R40 se notează valoarea rezistenţei R4 în regim de echilibru a punții (R1, R2, R3 - rezistenţe
fixe).
Pentru σ→ 0 tensiunea U12 poate fi aproximată cu expresia lui Ud:
Ud = S Eg ⋅σ. (12.17)
Sensibilitatea S a punţii este:
S=(∆Ud /Eg )/ (∆R4/R4)=A(1 + A)-2. (12.18)

Din această relaţie se obţine că S(A)=S(1/A), de aceea nu contează cum se alege A (R1/R2 sau
R2/R1) atâta timp cât există 2 rezistenţe care mărginesc voltmetrul.
Dependenţa sensibilităţii S în funcţie de A (fig. 12.4), din care observăm:

pentru A=α, S(α)=S(α-1). (12.19)

127
 Desfăşurarea lucrării
1. Măsurarea rezistenţelor cu LCR-metrul. LCR-metrul este un aparat care permite măsurarea
automată, la alegere, a doi parametri ai unei impedanţe. Se măsoară trei rezistenţe diferite existente
la masă cu ajutorul LCR metrului, folosind setările conform instrucțiunii aparatului. Frecvenţa de
lucru este implicit 1kHz; daca nu se introduce valoarea dorită. Se determină erorile absolute, ΔR, şi
relative, εR, ale valorii măsurate de aparat R, faţă de valoarea nominală Rnom:
ΔR = R- Rnom , εR = ΔR/Rnom (12.20)
2. Măsurarea rezistenţei unui fir. Se vor folosi şi compara conexiunea bipolară şi cea
cuadripolară pentru a măsura o rezistenţă de valoare foarte mică (rezistenţa unui fir care este mult sub
un ohm).
a) Se conectează un fir disponibil la masă la sondele de măsură ale LCR-metrului. Observăm,
că adaptorul conectat la LCR-metru foloseşte 4 borne, măsurarea fiind cuadripolară, fiecare din cei
doi „cleşti”, conectând 2 borne la câte un terminal al impedanţei necunoscute, ca în figura 12.2, a).
Se notează valoarea indicată pentru rezistenţa firului, Rcuadri.
b) Se măsoară rezistența mică (același fir) la ohmmetrul multimetrului numeric, care are
conexiune bipolară (2 terminale); se conectează capetele firului care se doreşte a fi măsurat la cei 2
crocodili ai ohmmetrului. Se notează valoarea indicată, Rbipolar. Se calculează eroarea relativă la
măsurarea bipolară faţă de cea cuadripolară. Se observă și se explică diferenţa mare (poate fi peste
100%) dintre cele două valori măsurate (în punctele a şi b).
c) Se scoate firul măsurat şi se conectează cei doi crocodili ai ohmmetrului direct între ei. Se
notează valoarea indicată, Rfire legătură. Această valoare reprezintă eroarea sistematică absolută făcută
la măsurarea firului.
d) Se determină valoarea R firului măsurat prin corecţia erorii sistematice, Rfir bipolar corectat
astfel: se scade valoarea rezistenţei cablurilor cu crocodili de la c din valoarea măsurată la punctul b.
Se determină eroarea relativă a acestei valori faţă de valoarea determinată la punctul a.
3. Măsurarea unor condensatoare şi bobine
a) Măsurarea capacităţilor. Se măsoară două capacităţi (de tipuri și valori diferite) existente
la masă.
• un condensator ceramic multistrat (fig. 12.5) de 1nF... 100nF;
• un condensator stiroflex (polistiren) (fig.12.6) de 100 ... 400pF.

Fig. 12.5. Condensatoare ceramice Fig. 12.6 Condensatoare stiroflex

Instalăm cu butoanele respective modul de măsurare serie şi se notează valorile Cs şi D. Se

selectează apoi modul paralel şi se notează valoarea Cp. Valoarea lui D este aceeaşi. Se calculează
Q= D-1. Se dau explicații privind diferența la Q (D) pentru diferite tipuri de condensatori.
Se determină rezistenţa parazită a condensatoarelor: se trece în modul de afişare pentru C/R şi
se determină valoarea rezistenţei parazite pentru modelul serie (Rs). Pe baza relaţiilor de legătură şi
a Q calculat, se calculează rezistenţa paralel Rp.
128
 b) Măsurarea inductanţelor. Se măsoară inductanţa existentă la masă. Se trece în modul de
măsurare L/Q şi se măsoară pentru inductanţă modelul serie (Ls şi Q), şi pentru modelul paralel (Lp
şi Q). Se calculează valoarea factorului de calitate Qcalc din relaţia de legătură (12.7) între Ls şi Lp.
Se măsoară valoarea rezistenţei pentru modelul serie Rs. Se explică semnificația fizică a RS la bobină.
Se compară valoarea Q la bobină faţă de cele de la condensator.
4. Măsurarea unui grup RC
a) Se măsoară separat o rezistență R de aproximativ 10 kΩ în modul C/R, și condensatorul de
valoarea cea mai mică disponibilă la masă (sute de pF) în modul C/D (CS, D). Pe placa de asamblare
se conectează în serie R cu C, legând cei 2 clești ai LCR-metrului direct la terminalele extreme ale
grupului (nu este indicat să se folosească fire adiționale).
Se procedează ca la punctul 3, la măsurarea condensatoarelor, doar ca să măsoară un grup, nu
un condensator singur. Frecvenţele de lucru vor fi de 1kHz și 100KHz. Se măsoară elementele
modelului serie (Cs, D) şi ale modelului paralel (Cp, D). Se determină indirect Q=1/D. Se calculează
Qcalc al grupului din relaţia (12.3) de trecere de la modelul serie la modelul paralel.
Se determină rezistenţa grupului RC: se trece în modul de afişare C/R şi se determină valoarea
rezistenţei pentru modelul serie (Rs) respectiv modelul paralel (Rp). Se calculează reactanța
condensatorului singur XC = 1/ωCS la frecvența de lucru.
b) se repetă cu aceleași componente R, C pentru un grup RC paralel;
c) se interpretează rezultatele: explicând ce se întâmplă cu Q al grupului față de Q al
condensatorului singur, în ce caz (S/P) se modifică mai mult și de ce.
5. Măsurarea rezistenţelor cu ajutorul punţii de curent continuu
a) Echilibrarea punţii. Se realizează o punte de curent continuu. Valorile nominale pentru R1,
R2, R3 sunt respectiv [1..5] kΩ (depinde de masă), 10kΩ şi 10kΩ. Rezistenţa R4 este o rezistenţă
variabilă cu valoare nominală între 1 și 5 kΩ (depinde de masă). Trei exemple de rezistențe variabile
(trimere), precum şi schema echivalentă (marcarea) sînt date în fig. 12.7. Rezistenţele măsurate între
cele 3 terminale ale unui trimer respectă regula:
R12 + R23 = R13 = ct., (12.21)
unde valoarea R13 este valoarea nominală a trimerului (fixă, indiferent de reglaj). Terminalul central
2 se numeşte cursor şi poziţia sa depinde de şurubul de reglaj. Deci, pentru un trimer de 1KΩ, în
funcţie de poziţia cursorului, putem avea de exemplu: R12 = 100Ω, R23=900Ω, R13= 1KΩ.

Fig. 12.7. Rezistenţe semireglabile; R12 + R23 = R13

129
 Se observă deci că, dacă se conectează doar terminalele 1-2 sau 2-3 în circuit, în funcţie de
reglaj vom avea o rezistenţă între 0 şi R13 (nu se vor conecta terminalele 1 şi 3, căci valoarea va fi
fixă și nu vom mai putea efectua reglajul). Se mai observă că putem conecta terminalul liber la cursor,
ca în figura 12.3, sau îl putem lăsa neconectat, rezultatul fiind acelaşi – oricum ar fi, d.p.d.v.
echivalent trebuie ca trimerul să aibă două terminale în circuitul punţii.
În figura 12.8 este reprezentată o variantă posibilă de realizare a punţii din figura 12.3 pe placa
de test. Se folosesc fire pentru conectarea voltmetrului de c.c., care măsoară Ud = U12 = tensiunea de
dezechilibru, și a sursei de curent continuu, reglată la valoarea 3V.

Fig. 12.8. Exemplu de realizare a punții Wheatstone

Se măsoară cele 3 rezistenţe (înainte de a le conecta în circuit). Se desenează schema punţii
realizate, notând pe schemă rezistenţele alese şi valorile lor măsurate (nu cele nominale) şi notînd
capetele celor 2 diagonale ([1] - [2] şi [3] [4]).

Citto: Dacă nu se va nota valoarea măsurată deasupra fiecărei rezistenţe (identificându-le cu

poziţiile lor pe placă), nu se va mai putea distinge cele 2 rezistenţe de 10k între ele, după ce le-aţi
deconectat de la LCR-metru.
Se reglează sursa de tensiune continuă la valoarea E=3V (din comutatorul sursei, nu contează
polaritatea tensiunii de alimentare). Se măsoară cu voltmetrul de c.c. valoarea exactă a tensiunii de
alimentare
Se conectează sursa şi voltmetrul de c.c. ca în schemă, apoi se aduce puntea la echilibru prin
reglarea potenţiometrului până când indicaţia voltmetrului va fi Ud =0 (sau valoarea cea mai mică
obţinută practic).
Notă: Prin reglarea trimerului la cele 2 valori extreme, trebuie ca tensiunea măsurată să treacă
prin valori pozitive şi negative, obţinându-se 0 la echilibru. Dacă tensiunea nu îşi schimbă semnul
înseamnă că puntea nu poate fi echilibrată (nu a fost realizată corect, valorile rezistențelor nu permit
obținerea egalității din 12.6 indiferent de valoarea trimerului).
Se măsoară cu ohmetrul (setat pe modul de măsură Ω) valoarea la care s-a reglat potențiometrul,
astfel:
• se desfac conexiunile potenţiometrului la circuit, fără a-l scoate fizic de pe placă (de exemplu
se scoate temporar R3 de pe placă; este suficient să se elimine conexiunile la un singur pin dintre cei
2 pini folosiți ai potențiometrului). Dacă nu se face acest pas, se va măsura o valoare eronată, în
paralel pe R4 având grupul serie format din R1,R2,R3. În plus, sursa de c.c. nu trebuie să aplice
tensiune asupra unei rezistențe în momentul măsurării acesteia;

130
 • se măsoară cu ohmmetrul valoarea de echilibru, R40 măsurat, folosind 2 fire înfipte în placa
de test, în rînduri de găuri care să corespundă celor 2 din 3 terminale ale potențiometrului care au fost
folosite (în figura 12.8 s-au folosit terminalele 1 și 2), și conectândul celălalt capăt la crocodilii
ohmmetrului.
- Se compară valoarea R40 măsurat măsurată pentru potenţiometru (la echilibru) cu valoarea
de echilibru R40 calculată prin relaţia de echilibru a punţii (12.13) pe baza valorilor măsurate ale
rezistenţelor 1,2,3. Se calculează eroarea relativă a valorii măsurate.
Notă: voltmetrul va avea intrare flotantă – nici una din bornele de intrare nu e conectată la
carcasă; de asemenea, sursa de c.c. are ieşire flotantă.
b) determinarea configuraţiei pentru care sensibilitatea este maximă. Relaţia (4) este aceeaşi
indiferent de diagonalele în care se conectează voltmetrul şi sursa. Se urmăreşte determinarea
experimentală a diagonalei care asigură sensibilitate (12.17) maximă. Reamintim că un aparat este
mai sensibil decît altul când ieșirea este mai mare, la aceeași intrare. Pentru configuraţia deja realizată
pe placă, se reconectează potenţiometrul şi se variază uşor până când voltmetrul indică Ud1=20mV.
Se observă că în figura 8 voltmetrul este conectat în diagonala [1]-[2] și sursa în diagonala [3]-[4].
Se inversează apoi voltmetrul cu sursa de semnal (prin mutarea firelor voltmetrului pe diagonala 3-4
şi a sursei pe diagonala 1-2) şi, fără a mai modifica valoarea potenţiometrului, se citeşte indicaţia
voltmetrului Ud2, care va fi diferită de Ud1 – mai mare sau mai mică.
Se calculează raportul punţii A (relaţia (12.14) şi sensibilitatea S (relaţia (12.17)) pentru cele
două situatii, A1-2, S1-2, A3-4, S3-4, pe baza valorilor măsurate a celor 4 rezistenţe.

131
 Literatura consultată

1. David Valeriu. Măsurări electrice, Curs, partea I, Domeniul inginerie electrică, Facultatea
de electrotehnică, Universitatea Tehnică “Gh. Asachi”, Iași, 2009.
2. Anca Gheorghiu, Ion Spânulescu, Măsurări electrice, Bucureşti, 2002.
3. Marin Sărăcin, Cristina Gabriela Sărăcin, Măsurări electronice şi sisteme de măsurare,
Bucureşti, 2003.
4. Mihai Miron, Liliana Miron. Masurari electrice si electronice. Ed. Academiei Fortelor
Aeriene „Henri Coanda”, Brasov, 2003.
5. А.С.Волегов и др. Электронные средства измерений физических величин.
Екатеринбург, Издательство Уральского университета 2014.
6. Gheorghiu, T., Tănăsescu, M., Măsurări tehnice, Editura Aramis Print, Bucureşti, 2005.
7. Г.Я. Мирский. Электронные измерения. М., Радио и связь. 1986.
8. Catalogul mijloacelor de măsură https://dokumen.tips/documents/catalog-arc-brasov-2011-
2012.html
9. Constantin Lerescu. Măsurări electrice, Colegiul Tehnic de Comunicaţii „Nicolae
Vasilescu-Karpen” Bacău, 2009
10. http://www.rasfoiesc.com/educatie/fizica/OSCILOSCOPUL-CONSTRUCTIE-
FUNCT65.php
11. N.Armencea, Măsurări electronice. Îndrumar de laborator, Chișinău, UTM, 2010

132
 ANEXE
Anexa 1

Model de prezentare a raportului lucrării de laborator

Foaia de titlu fa avea structura:

UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI

FACULTATEA CALCULATOARE, INFORMATICĂ ȘI MICROELECTRONICĂ
DEPARTAMENTUL MICROELECTRONICĂ ȘI INGINERIE BIOMEDICALĂ

Lucrarea de laborator nr. X

Titlul lucrării: XXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXX

Executant: MOLDOVANU Ion

Student al grupei ABC- 001

Cadrul didactic: Numele Prenumele,

Gradul didactic, titlul științific

201X
133
 Structura raportului:

- Descrierea succintă a obiectivelor lucrării;

- Prezentarea metodelor de atingere a lor, schemelor electrice de montaj necesare pentru efectuarea
lucrării;

- Tabele cu rezultatele experimentale, fotografii în caz de necesitate ce reflectă atingerea

obiectivelor lucrării;

- Prezentarea graficelor experimentale;

- Relaţiile de calcul cu evaluarea erorii relative și absolute;

- Alte informaţii pe care studentul le consideră importante;

- Concluzii.

Notă: Volumul raportului nu va depăși 4 pagini și va fi prezentat în format tipărit pe foi A4, caractere
Time New Roman, 11 cu interval de 1,5.

134
 Anexa 2
Marcarea aparatelor analogice de măsură în funcție de mechanism

Marcarea mecanismelor magnetoelectrice de măsură

Priorități:
1. Sensibilitate înaltă;
2. Influență minima a câmpului magnetic extern
(Intensitatea câmpului magnetic din interior până
la 0,5 Тesla);
3. Scară liniară și uniformă;
4. Consum de energie mic;
(a) (b) (c) 5. Cele mai precise mijloace de măsură la c.c. (˂ 0,1%).
Fig. A2.1 Marcarea mecanismelor de măsurări magnetoelectrice (a, b), logometru (c).

Neajunsuri:
1. Momentul de inerție mare a cadranului limitează măsurările exclusiv la c.c.;
2. Dependența considerabilă a erorii de temperatura mediului;
3. Elemente constructive relativ complicate;
4. Sensibilitate sporită la suprasarcini.

Marcarea mecanismelor electromagnetice de măsură.

Priorități:
1. Exploatate în c.c și c.a.;
2. Stabil la suprasarcini;
3. Constructiv – simplu.

Fig. A2.2 Marcarea mecanismelor electromagnetice de măsură (a, b), logometru (c)
Neajunsuri:
1. Scară neuniformă;
2. Indicații ce diferă (2-3%) la c.c. în regim de creștere și micșorare a valorii curentului din
cauza pierderilor de histereză;
3. Indicațiile scării la c.a. sunt mai mici, decît a scării la c.c. din cauza demagnetizării miezului,
rezultat al curenților turbulenți la c.a.;
4. Influențe puternice ale câmpului magnetic extern asupra mecanismelor – necesitatea unui
ecran magnetic;
5. Consum relativ mare de energie;
6. Clasa aparatelor de la 0,5% mai sus.

Marcarea mecanismelor electrodinamice. Linia înreruptă indică ecranul magnetic.

135
 Priorități:
1. Indicații echivalente la c.c. și c.a. (în condiții
de unire consecutivă a bobinelor interne);
2. Cele mai precise aparate de măsură la c.a.;
3. Stabilitate în timp;
4. Scară cu multe limite (1 μА - 10 А);
(a) (b) (c) 5. Măsurări până la frecvențe înalte (10 кHz).

Fig. A2.3 Marcarea mecanismelor de măsură electrodinamice (a, b), logometru (c)

Neajunsuri
1. Sensibilitate redusă; ).
2. Consum mare de energie;
3. Sensibilitate la suprasarcini;
4. Influența mare a câmpului magnetic extern.
Marcarea mecanismelor ferodinamice. Cercul continuu indică prezența miezului.

Priorități:
1. Dependență slabă de câmpul magnetic extern;
2. Consum redus de energie;
3. Moment de torsiune mare.
Neajunsuri:
1. Precizie joasă (mai joasă ca la aparatele electrodinamice);
2. Intervalul de frecvențe de lucru mai mic ca la aparatele
electrodinamice (până la 1 кHz);
3. Constructiv - complicat.
Fig. A2.4 Marcarea mecanismelor de măsurări ferodinamice
Marcarea mecanismelor electrostatice
Priorități:
1. Măsurări ale tensiunii în c.c și c.a.
2. Consum redus de energie (în c.c este nul).
3. Influență slabă a temperaturii, frecvenței, formei tensiunii, câmpului magnetic
extern.
4. Măsurări la frecvențe înalte.
5. Măsurări la tensiuni înalte (sute de kV) fără conectarea de rezistențe suplimentare
și transformatoare.

Fig. A2.5 Marcarea mecanismelor de măsurări electrostatice

Neajunsuri:
1. Moment de torsiune mic, ce permite măsurări de la valori de 10 V.
2. Sensibilitate mica, de aceea este utilizată o scară cu spot luminous și mecanism suspendat în aer.
3. Influență puternică a câmpurilor externe electrostatice, de aceea este prezentă ecranarea
mecanismelor cu materiale nemagnetice.
4. Sensibilitatea înaltă la suprasarcini mecanice.

136
 Caracteristicile măsurării digitale în comparație cu cea analogică

Măsurarea digitală are următoarele avantaje:

1. Eliminarea erorilor subiective de citire;
2. Precizie superioară celor analogice;
3. Posibilitatea prelucrării, transmiterii la distanță și înregistrării informațiilor rezultate în procesul
de măsurare.

Dezavantajele măsurării digitale:

1. Există fragmente care nu pot fi văzute;
2. Plaja de valori este mai mică;
3. Precizia inferioară măsurărilor analogice.

Cadranul aparatului cu o scară gradată conține o serie de simboluri imprimate pentru informarea
operatorului privind unitatea de măsură a mărimii măsurate, principiul de funcţionare, natura
curentului, indicele clasei de exactitate (preciziei), poziţia normală de funcţionare, tensiunea de
încercare dielectrică ș.a.

Pentru a stabili clasa de precizie se defineşte eroarea raportată de indicaţie a aparatului:

εR = (ΔXi /Xn )100,

unde: ΔXi = Xi – X este eroarea absolută de indicaţie a aparatului;
Xi = indicaţia aparatului etalon;
X= indicaţia aparatului de verificat;
Xn = indicaţia maximă a scării aparatului.

Tabelul A2.1 Simbolurile tensiunii de încercare și tipului ecranării de pe partea frontală a

dispozitivului de măsurări

137
Fig. A2.6 Sensul simbolurilor mijlocului de măsurare de pe partea frontală

138
 Anexa 3
Marcarea, identificarea nominalului rezistorilor
Rezistorul reprezintă o componentă electrică pasivă de tip dipol, realizată în scopul obținerii
unei impedanțe rezistive cu o comportare cât mai apropiată de cea ideală într-o bandă de frecvență
cât mai mare și concentrată într-un volum cât mai mic.
Cod alfa-numeric: pe rezistoarele suficient de mari este inscripționată direct valoarea.
Exemplu: 2R2, 200, 2K2, 1M0

Fig. A3.1 Codurile culorilor pentru marcarea nominalului rezistoarelor

Codul culorilor: este folosit pe rezistorii cilindrici, valoarea nominală este dată de codificarea
a 4,5,6 inele concentrice de diferite culori, primele 2-3 reprezintă cifrele semnificative ale numărului,
următorul inel reprezintă ordinul și ultimul este toleranța.
Citirea începe de la partea opusă bandei argintii/aurii, primele inele (2 sau 3, depinde de
variantă) reprezintă cifrele semnificative, penultima determină ordinul de mărime și ultima este
toleranța (variația în care se încadrează rezistența față de valoarea nominală).

139
 Anexa 4
Marcarea, identificarea nominalelor condensatoarelor

Condensatoarele sunt capabile să stocheze sarcini electrice. Acestea sunt utilizate pentru
cuplarea semnalelor de c.a. de la un circuit la altul și pentru selecția de frecvență etc. Un condensator
este format din 2 plăci metalice separate de un dielectric. Capacitatea este definită ca: C = εo εr A/d,
unde A - suprafața plăcilor, d - distanța de separare dintre plăci, εo - permitivitatea în vid și εr -
permitivitatea relativă a materialului dintre plăcile metalice. Un parametru important pentru
condensatori este capacitatea de stocare maximă a tensiunii până la străpungere. Valoarea unui
condensator depinde de constanta dielectrică (K = εo εr) a materialului. Există trei clase principale de
condensatoare:
- condensatoare normale (neelectrolitice);
- condensatoare electrolitice (polare);
- condensatoare variabile.
Condensatoarele neelectrolitice sunt în mare parte de tip placă paralelă și pot avea plasat ca
dielectric între plăci mică, hârtie, ceramică sau polimer. În condensatoarele de hârtie (fig. A4.1,a),
două folii metalice dreptunghiulare sunt intercalate între foi subțiri de hârtie cerată și întregul sistem
este rulat pentru a forma o structură compactă. Fiecare folie metalică este conectată la un electrod. În
alt tip de condensatoare: straturi alternative de mică și metal sunt prinse strâns împreună (fig. A4.1,b).
În condensator electrolitic un film de metal, apoi oxid este depus prin electroliză pe electrodul axial.
În timpul electrolizei electrodul acționează ca anod al cărui catod este o cutie concentrică. În afară de
condensatoare cu valoare fixă există condensatoare variabile a căror valoare depinde de gradul de
intersecție a plăcilor (fig. A4.1,c). Acestea au un set fix de plăci și un set de plăci mobile, care pot fi
deplasate reciproc printr-un arbore. Această mișcare schimbă zona de suprapunere a celor două seturi
de plăci, schimbând astfel valoarea capacității.

Fig. A4.1. Tipurile condensatoarelor neelectrolitice

Marcarea prin culori și coduri numerice. Pentru marcarea condensatoarelor polare

(electrolitice) sunt alese diferite scheme de marcare. Coeficientul termic pentru condensatoarele
electrolitice nu are importanță, dar fiind important în condensatoarele ceramice utilizate pentru
atenuare. De aceea sunt prezente obligatoriu la marcarea lor.
Condensatoare electrolitice: există două designuri pentru condensatoarele electrolitice:

140
 - axial - în care contactele sunt atașate la fiecare capăt (e.g. 220 µF în figura de mai jos);
- radial - în care ambele contacte sunt de aceiași parte (10 µF în figura de mai jos);

- condensatoare nepolare ( < 1µF): valorile mici ale

condensatoarelor sunt indicate (fig. A4.3), dar fără multiplu
(e.g. 0.1 înseamnă 0.1µF = 100nF). Uneori valoarea este
plasată între două 2 digit ce indică punctul decimal de
separare (e.g. 4n7 înseamnă 4.7nF).

Fig. A4.2 Forma condensatoarelor axiale și radiale

Marcarea prin coduri numerice: este utilizată pe

condensatoarele de mici valori și dimensiuni pe care este
dificil a nota valorile. Primul număr este primul digit, al 2-
lea număr – al 2-lea digit, al 3-lea număr – multiplul decimal
la care trebuie înmulțit pentru a obține capacitatea în pF. Alte
litere indică toleranța și voltajul (e.g. 102 înseamnă 10 x 10 2
pF = 1nF și 472J înseamnă 4700pF = 4.7nF (J înseamnă 5%
toleranță).

Fig. A4.3 Marcarea condensatoarelor nepolare

Marcarea prin culori: Condensatoarele pot fi marcate cu benzi color (similar rezistoarelor de
dimensiuni mici). Codul color este descifrat ca la rezistori (tabelul A4.1): primele 3 culori de sus
indică valoarea în pF, a 4-a și 5-ea culori de sus indică toleranța și voltajul respectiv (e.g. cafenie,
neagră, orange inseamnă 10000pF = 10nF = 0.01µF).
Mai jos prezentăm 2 serii E3, E6 definite pentru marcarea valorilor condensatoarelor. Seria E3 (3
valori fiecare cu multiplu de x10) 10, 22, 47 însemnând 100, 220, 470, 1000, 2200, 4700, 10000 etc.
Seria E6 (6 valori fiecare cu multiplu x10) 10, 15, 22, 33, 47, 68, ... însemnând 100, 150, 220, 330,
470, 680, 1000 etc.

Tabelul A4.1. Marcarea prin culori a condensatoarelor

141
 Anexa 5

Marcarea, identificarea bobinelor (inductanțelor)

Bobina este un element pasiv de circuit care poate acumula energia сâmpului magnetic. În
momentul în care un curent trece printr-un conductor, acesta generează un câmp magnetic, însă
efectul acestui câmp este neglijabil. Pentru a genera un câmp magnetic considerabil se înfășoară
conductorul în jurul unui miez. Acesta poate fi aer, material feromagnetic etc. Inductanța este o
componentă electronică formată de un număr de spire care pot fi plasate și pe un miez central (axial).
Este utilizată pentru varierea impedanței circuitului sau pentru ajustarea frecvenței. Valoarea
inductanței depinde de numărul spirelor (N), secțiunea miezului central (A) și lungimea lui (l).
Formula de calcul a inductanței este L = μo μr N2 A / l și se măsoară în unități Henry.

Tabelul A5.1. Marcarea prin culori a inductanțelor

Marcare. Primele două cifre reprezintă valoare exprimată în μH. A treia cifră reprezintă
multiplicatorul (10x) ex. 101 = 10*10μH = 100μH.
Dacă exista un R, atunci multiplicatorul este -1. ex.: 4R7 înseamnă 4.7μH.

142
 Anexa 6.

Diodele
Dioda este un dispozitiv bazat pe o singură p-n joncțiune, funcția principală constând în
redresarea curentului alternative în current continuu. Există diode cu funcții specifice de stabilizare
sau emitere a luminii (diode Zener, LED). O diodă simplă redresoare este de regulă plasată într-o
carcasă neagră, iar diode Zener – carcasă transparentă. Marcarea lor este reprezentată în figura A6.1.

Fig. A6.1. Marcarea diodelor redresoare și stabilizatoare

Alte diode pot fi construite din joncțiuni p-n ale diferitor materiale, dar și din joncțiuni ale
semiconductorului de un tip cu metalul (diode Schottky). Dacă joncțiunea conține material
semiconductor puternic dopat, este utilizat în diode Zener, caracterizate prin tensiuni de străpungere
foarte mici, spre deosebire de diodele simple a căror tensiune de străpungere depășește 100V.
Caracteristicile principale ale diodei sunt: tensiunea inversă maximă (Vbr), valoarea curentului
direct (If) , tensiunea directă maximă (Vf), forma ambalajului (capsule).
Identificarea terminalelor diodei poate fi efectuată cu multimetrul măsurând rezistențele în sens
direct și indirect, respectiv. Ohmmetrul se conectează la terminalele diodei în sensul în care acesta
indică o anumită rezistență. În acest caz terminalul la care este conectată tasta (+) multimetrului
este anodul (+) diodei.
LED sunt dispozitive cu p-n joncțiune care emit radiații luminoase când sunt alimentate de la
polarizarea directă. Materialul semiconductor utilizat pentru aceste joncțiuni este un semiconductor
compus cum ar fi AlGaAs, a cărui valoare a benzii interzise (eV) corespunde unei lungimi de undă
specifice, conform ecuației Eg = 1,24 / λ, unde Eg este distanța dintre banda de valență și ce de
conducție în eV și λ este lungimea de undă în microni. (de exemplu, roșu ~ 0,7 μm, deci Eg = 1,24 /
0,7 = 1,77 eV). Când la joncțiunea p-n este aplicată polarizarea direct, electronii sunt excitați în banda
de conducție și căzând în banda de valență emit energie sub forma radiației corespunzătoare Eg a
materialului. LED sunt realizate din materiale semiconductoare precum AlGaAs, GaAlP, GaAsP,
GaP și GaN care emit culori roșu, verde, portocaliu, galben și albastru. LED este amplasat într-o
carcasă transparentă cum se arată în figura A6.2. LED de 2 culori sunt de asemenea disponibile în
cazul în care două joncțiuni sunt încapsulate pe același cip. Acestea au trei contacte, în care catodul
este comun, în timp ce LED monocolor au două contacte: unul pentru catod și altul pentru anod. O
precauție foarte importantă în timpul utilizării unui LED este curentul care trece prin el.
Pentru majoritatea LED, curentul maxim admisibil este de 20 mA peste care LED poate fi
străpuns ireversibil (arde). Prin urmare, în majoritatea circuitelor, un rezistor este folosit pentru a
limita curentul ce trece prin LED. Unele specificații importante înainte de utilizarea unui led sunt:
culoarea LED-ului, lungimea de undă de vârf, unghiul de vizualizare, ieșirea optică, intensitatea
luminii, curentul direct și tensiunea directă.
143
 Fig. A6.2. Forma și contactele LED

Identificarea terminalelor și verificarea funcționalității LED. Folosind tastele multimetrului se

măsoară tensiunea la bornele LED în ambele direcții. Când LED funcționează corect, multimetrul
indică într-o direcție 0, iar în altă direcție – o valoare a tensiunii (e.g. 1,68 V, 2,32 V).
De regulă, terminalul mai lung (sau mai subțire) la LED indică (+), iar celălalt terminal
respectiv (-).
Identificarea terminalului LED cu multimetrul. Terminalele multimetrului se conectează la
bornele LED în sensul în care acesta indica anterior o tensiune. În acest caz, terminalul (+) al LED
este conectat la borna (+) a multimetrului.

144
 Anexa 7
Orientarea, polaritatea componentelor electronice

Orientare. Polarizare
O serie de componente electronice montate pe placi au orientare.
Spunem ca o componentă are orientare, daca pe corpul ei găsim un semn distinctiv ce are un
sens anume. Acest semn distinctiv poartă denumirea de CHEIE. Această cheie poate fi: o adâncitură,
o linie, un punct, o teșitură, o proeminență. O astfel de componentă este montată corect pe placă dacă
semnul de pe corpul componentei este în concordanță cu semnul de pe placă (fig. A7.1).

Fig. A7.1. Marcarea cheei pentru montarea corectă a componentei microelectronice

Pe placă putem întâlni semne ca: *, +, -, A, etc. În cazul în care pe placă nu există astfel de
semne care sa indice orientarea ne conducem de schema de amplasare sau electronică.
Vom vorbi de polarizare la acele componente care au un terminal pozitiv și un terminal negativ.
Toate componentele care au polarizare, implicit au și orientare. Exemple de componente care au
polarizare: dioda, condensatorii polarizați.

Rețele de rezistori ce au orientare

Fig. A7.2. Marcarea rețelelor de rezistoare pentru conectarea corectă în circuite

În cazul rețelelor de rezistori de tip DIL, la care se ține cont de orientare, pinul numărul 1 este
cel din stânga jos, dacă se ține componenta cu scrisul citeț înspre operator - cheia în acest caz găsindu-
se întotdeauna în partea stânga. Numerotarea celorlalți pini este în sens inversă acelor de ceasornic,
ca în figura A7.2, A7.3.

145
 RN-THD – de tip DIL –

Fig. A7.3 Marcarea rețelelor de rezistoare de tip DIL

Condensatoare și rețele (grupuri) de condensatoare. Rolul unui condensator în circuit este

de a înmagazina sarcini electrice, pe care apoi le returnează circuitului. Descărcarea condensatorului
în timp este diferită, în functie de rezistența circuitului din care face parte.
Capacitatea este cantitatea de sarcini electrice per volt stocată de un condensator. O capacitate
de 1F este foarte mare și se atribuie capacității pământului. Condensatorul este caracterizat de o
mărime fizică numită capacitate. Unitatea de măsură pentru capacitate este
faradul (F).
Simbolul condensatorului în scheme este C, iar pentru rețele de
condensatori întâlnim CN sau CP.
Există două mari grupe de condensatori:
· condensatori polarizați - au polarizare (implicit orientare);
· condensatori nepolarizați - nu au orientare.

Fig. A7.4. Vederea unui condensator polarizat

Din categoria condensatorilor polarizați fac parte condensatorii

electrolitici (fig. A7.4) și condensatorii cu tantal (A7.5).
Condensatorii cu tantal polarizați nu se pot monta oricum pe
placa. Întotdeauna au polaritate, iar pe corpul componentei este
indicata tensiunea maxima de lucru.

Fig. A7.5 Condensatori polarizați din tantal

Din categoria condensatorilor nepolarizați fac parte condensatorii de tip chip și condensatorii
de tip molded.
Condensatorii ceramici pot sa aibă sau nu polarizare.
Un condensator polarizat este format din două armaturi, separate printr-un material izolator
numit dielectric, fiecare dintre acestea fiind încărcate cu sarcini electrice. Condiția ca o componentă
să aibă polarizare este aceea de a avea două părți, una încărcată cu sarcini electrice pozitive, iar
cealaltă încărcată cu sarcini electrice negative.

146
 Fig. A7.6. Condensatori în capsula drum (tip toba)
(valoarea este indicata în microfarade).

Bobina (inductorul). Rolul unei bobine în circuit este de a concentra

câmp magnetic în jurul ei. Bobina este caracterizată de marimea fizică numită
inductanță. Unitatea de măsură a inductanței este henry (H).
Bobina este alcatuită dintr-un grup de spire, înfașurate în jurul unui
miez feromagnetic (de tip cilindric sau toroidal). După cum se cunoaște, sensul curentului electric
care trece printr-o sârmă, determină sensul liniilor de câmp magnetic. De aceea, este foarte important
sensul de bobinaj. În funcție de acest lucru putem spune dacă are sau nu orientare. Oricum o bobină
care are priză (prize) intermediară (iar aceasta nu este mediană) are și orientare. În figura A7.7, A7.8
exemplificăm această situație posibilă, unde capătul 3 este priza intermediară. Acest caz este întâlnit
la transformatoare. Dupa cum se observă distanța dintre priza intermediară și capătul superior al
bobinei este diferită în cele două situații. De aceea trebuie să ținem cont de orientare.

Fig. A7.7. Bobina cu orientare A.7.8. Bobine pe miez toroidal. În cazuri când
cu priză intermediară – se ține cont de orientare

Dioda - conduce curentul electric într-un singur sens, motiv pentru care se ține cont de
polarizare (are un terminal încărcat cu sarcini electrice pozitive și unul încărcat cu sarcini electrice
negative). Spre deosebire de alte componente, marcarea polarității se face pentru terminalul negativ
(catod) (fig. A7.9, A7.10). O diodă conectată în sens invers se comportă ca un circuit deschis. Formele
constructive în care pot să apară acestea sunt foarte variate, atât în construcție de tip THD cât și de
tip SMD.

A.7.9. Dioda marcată cu 1N, de tip axial, A.7.10. Dioda de tip LED. Pot fi atât
la care se ține cont de polarizare. de tipTHD cât si de tip SMD
Face parte din categoria componentelor de tip THD

147
 Tranzistor - componentă semiconductoare, fără unitate de măsură. Are 3 sau mai multe
terminale, în acest din urmă caz doar 3 având rol funcțional, celelalte având rol de disipare a căldurii.
Denumirea terminalelor funcționale este baza, emitor și colector. În cazul tranzistorului este
obligatoriu să se țină cont de orientare (identificare a terminalelor).
Circuitul integrat - componentă electronică care conține o multitudine de componente
electronice mai simple (rezistori, condensatori, tranzistori etc.) cuprinse în aceeași capsulă. În cazul
unui circuit integrat se tine cont de orientare, aceasta indicând pinul numarul 1, ceilalti pini
numerotându-se în sens invers acelor de ceasornic.
Cristalul - componentă electronică cu rol de oscilație. Acesta creează frecvența de oscilatie
care controlează temporizarea în echipamentele electronice. Există mai multe forme constructive de
cristale: axial, radial, cu două sau mai multe terminale, forma și dimensiunile componentei variind în
funcție de aplicație și de tipul plăcii. În cazul cristalului cu mai mult de 2 terminale se ține cont de
orientare, la cele cu 2 terminale neținându-se cont.
Conectorul - componenta care face legatura dintre 2 circuite. În unele cazuri (de cele mai multe
ori) se ține cont de orientare, iar în altele - nu. De cele mai multe ori forma conectorului indică
orientarea corectă a acestuia, nefiind posibilă montarea lor în mod greșit. Cheia (semnul orientării)
poate fi o tăietură pe un colț, o fantă pe o latură, un număr (numărul 1), acesta indicând pinul numărul
1. Exista conectori de tip mamă și, respectiv, de tip tată. De regulă, conectorii de tip mama sunt fixați
într-un circuit alimentat, iar conectorii de tip tata se leagă la un circuit nealimentat.
Pentru a facilita identificarea componentelor electronice și respectiv marcarea și orientarea lor,
în tabelul A7.1 este prezentată marcarea uzuală a mai multor componente.
Tabelul 7.1 Marcarea unor componente electronice

Nr. Crt. Simbol literar Semnificatia

1 R Rezistori
2 RN, RP Retele sau grupuri de rezistori
3 C Condensatori
4 CN, CP Retele sau grupuri de condensatori
5 L, FB Bobine (inductori)
6 T Transformatoare
7 D, Cr Diode
8 CR (VR) Retele (punti) de diode
9 Q* Tranzistori
10 U, IC Circuite integrate
11 X, Y, Z Cristale
12 F Sigurante
13 S, SW Comutatori
14 J, P, E Conectori
15 K Relee
16 FL Filtre
17 XIC, XU Socluri de circuite integrate
148
 Anexa 8
SI al unităților fundamentale de măsură

Tabelul A8.1. Unitățile fundamentale și suplimentare din Sistemul Internațional

Definiția Unități de Simbol Unități de măsură fundamentale din SI
măsură

Lungimea Metru M Distanţa parcursă de lumină în vid în timp 1/299792458 s.

Masa Kilogram Kg Masa prototipului, realizat din Pt şi Ir.

Timpul Secunda S Durata a 9192631770 perioade ale radiaţiei

corespunzătoare tranziţiei între cele două niveluri
hiperfine ale stării fundamentale a atomului de Cs- 133.

Intensitatea Amper A Intensitatea unui curent electric constant menţinut în vid la

curentului o distanţă de 1m unul de altul în două conductoare
electric paralele, rectilinii, cu lungime infinită, produce între
aceste conductoare o F=2×10-7 N pe lungime de 1m.

Temperatura Kelvin K 1/273,16 parte din temperatura termodinamică a punctului

termodinamică triplu al apei.

Intensitatea Candela cd Intensitatea luminoasă, într-o direcţie dată, a unei surse,

luminoasa care emite o radiaţie monocromatică cu frecvenţa 5,4×1014
Hz şi a cărei intensitate energetică în această direcţie este
IR=1/683 W/sr.

Cantitatea de Mol mol Cantitatea de substanţă a unui sistem, care conţine atâtea
substanta entităţi elementare câţi atomi există în 0,012 kg de

Carbon 12.

Unități suplimentare din SI

Unghiul plan Radian rad Unghiul plan cuprins între două raze, care interceptează pe
circumferinţa unui cerc un arc de lungime egală cu a razei

Unghiul solid Steradian sr Unghiul solid care, având vârful în centrul unei sfere,
delimitează pe suprafaţa acestei sfere o arie egală cu cea a
unui pătrat a cărui latură este egală cu raza sferei.

Unităţile derivate sunt date de expresii algebrice formate prin înmulţirea şi împărţirea unităţilor
fundamentale. Numărul acestor unităţi folosite în ştiinţă este nelimitat, iar în tabeluA8.2 sunt date
câteva exemple de astfel de unităţi.

149
 Fig. A8.1. Relațiile dintre unitățile fundamentale de măsură

Tabelul A8.2. Exemple de unităţi SI derivate

Mărime Simbol Denumire Simbol

dimensional
arie A metru pătrat m2

volum V metru cub m3

viteză V metru pe secundă m s-1

acceleraţie A metru pe secundă la pătrat m s-2

masă superficialㆠΡa kilogram pe metru pătrat kg m-2

densitatea curentului electric J amper pe metru pătrat A m-2

câmp magnetic H amper pe metru A m-1

concentraţie a cantităţii de substanţă C mol pe metru cub mol m-3

luminanţă Lv candelă pe metru pătrat cd m-2

indice de refracţie N unu 1

permeabilitate relativă μr unu 1

150
 Tabelul A8.3. Unităţi SI derivate cu denumiri speciale

frecvenţă Hz hertz s-1

Forța N newton m kg s-2

presiune tensiune mecanică Pa pascal kg m-1 s-2

energie, lucru mecanic, cantitate de căldură J joule kg m2 s-2

putere, flux energetic W watt kg m2 s-3

sarcină electrică, cantitate de electricitate C coulomb As

diferenţă de potenţial electric (tensiune) V volt kg m2 A-1 s-3

tensiune electromotoare

capacitate electrică F farad A2 s4 kg-1 m-

2

rezistenţă electrică Ω ohm kg m2 A-2 s-3

conductanţă electrică S siemens A2 s3 kg-1 m-

2

flux de inducţie magnetică Wb weber kg m2 A-1 s-2

inducţie magnetică T tesla kg A-1 s-2

inductanţă electrică H henry kg m2 s-2 A-2

temperatură Celsius °C grad Celsius K

flux luminos Lm lumen cd sr

iluminare - lux m-2 lm

activitate (a unui radionuclid) Bq becquerel s-1

doză absorbită, energie masică Gy gray m2 s-2

comunicată, kerma

echivalent al dozei absorbite (ambiantă, Sv sievert m2 s-2

direcţională, individuală)

151
 Anexa 9
Reguli privind formarea, scrierea denumirii simbolurilor unităților de măsură

Scrierea denumirilor unităților de măsură

Unitățile de măsură au ca denumire termeni adoptați sau derivați de la numele unor savanți.
Denumirile unităților sunt din punct de vedere al gramaticii, substantive comune (excepție fiind
unitatea 1 (unu) a mărimilor adimensionale). Astfel, la scrierea denumirilor se aplică regulile
gramaticale ale limbii române. Ele se scriu cu minuscule (exceptând unitatea de temperatură Celsius,
grad Celsius).
Pluralul denumirilor simple ale unităților de măsură se formează conform regulilor gramaticale
ale limbii române: metru – metri, hertz – hertzi, lux – lucși, grad Celsius – grade Celsius. Excepție
sunt denumirile tesla, henry, gray, ale căror denumiri nu se schimbă la plural.
Pluralul denumirilor derivate compuse ale unităților de măsură, exprimate printr-un produs a
două sau mai multe unități, se formează prin scrierea pluralului numai a primei unități de măsură:
newton metru – newtoni metru. Excepție face numai termenul deja uzual ampermetru – ampermetri.
Pluralul denumirilor derivate compuse, exprimate printrun cât de unități, se formează pentru
unitatea de la numărător (cu excepția unităților de măsură de forma unu pe...care nu se schimbă la
plural). Exemple: metru pe secundă – metri pe secundă, joule pe kilogram – jouli pe kilogram, dar
unu pe metru – unu pe metru.
Scrierea simbolurilor unităților de măsură.
La scrierea valorii mărimii se recomandp să se utilizeze simbolul acesteia, dar nu denumirea
unității de măsură.
Simbolurile unităților fundamentale și derivate cu denumiri speciale sunt constituite din una
sau mai multe litere majuscule și/sau minuscule ale alfabetului latin sau grec, de regulă inițiale sau
două litere din denumirea unității: amper (A) pentru curentul electric; siemens (S) pentru conductanță
și admitanță; hertz (Hz) pentru frecvență; weber (W) pentru flux magnetic etc.).
Simbolurile se scriu cu litere minuscule, în afara unităților cu denumire ce derivă din numele
proprii, când prima literă este majusculă. Pentru evitarea confuziilor din text, este recomandabil să se
scrie simbolul litrului cu majusculă (L), dar nu cu (l).
Dacă nu respectăm cerințele de ortografiere a simbolurilor mărimilor pot fi produse confuzii.
De exemplu, dacă scriem simbolul pentru siemens cu minusculă (s), dar nu cu majusculă (S),
confundăm cu simbolul secundei (s).
Note: Simbolurile, spre deosebire de denumirile unităților de măsură, se scriu la fel în toate
limbile.
Simbolul cantității de substanță (mol) este identic cu denumirea unității de măsură (mol).
Simbolurile unităților de măsură la plural nu se schimbă. Astfel scriem 10 bar, dar nu 10 bari.
Simbolurile nu sunt urmate de niciun fel de semn de punctuație, dacă nu face parte din
punctuația textului.
Pentru simbolurile mărimilor fizice respectăm recomandările internaționale ale ISO (seria ISO
31-1:1992...ISO 31-13:1992 sau cele naționale echivalente cu standardele ISO corepunzătoare.
Reguli de tipărire
Simbolurile se tipăresc după cum urmează:
- pentru unități și prefixe: roman (drept);
- pentru mărimi scalare și pentru mărimi variabile: italic (cursiv);
- pentru mărimi vectoriale: italic-bold (cursiv-aldin);
152
 - pentru mărimi tensoriale: la fel, dar cu caractere fără serif (ex Microsoft Sans Serif).

Multipli zecimali și fracțiile, precum și denumirea acestora se înscriu folosind factorii sau prefixele
respective
Adăugarea în denumirea unității a două sau mai multe prefixe nu se admite, e.g. nu se admite
scrierea micromicrofaradă, dar se va scrie picofaradă.
Notă: În legătură cu faptul că pentru masă ca unitate de bază este folosit kilogramul, care deja
conține prefixul "kilo", pentru înregistrarea unităților cu multipli zecimali sau fracții se va lua ca bază
unitatea, fracție a acesteia – gram (0,001kg) și prefixele se vor atribui acesteia (e.g. microgram μgr.,
nanogram – ngr.). Unitatea – fracție "gram" se admite de a fi scrisă fără prefix.
Prefixul și denumirea acestuia se va scrie împreună cu denumirea unității căreia este atribuită.
Pentru unitățile derivate din relațiile a două sau mai multeunități, prefixul se va atribui primei
unități componente a relației, e.g. kPa·s/m și în nici un caz Pa·ks/m.
Excepție de la regulă fac doar cazurile speciale, motivate, când aceste unități au o aplicare
răspândită și transferul unităților de bază prezintă dificultăți, e.g. t·m, W/cm2, V/cm, A/mm2.

Tabelul A9.1. Prefixe SI

153
 Anexa 10
Exemple de figuri Lissajous

Fig. A10.1 Exemplificarea figurilor Lissajous

154
 Anexa 11

Clasificarea mărimilor măsurabile

După modul de variaţie în timp:

• mărimi constante - mărimi invariabile în timpul măsurării; timpul de măsurare depinde în principal
de timpul de răspuns al mijlocului de măsurare şi de durata necesară transmiterii informaţiei de
măsurare;
• marimi variabile – staționare – periodice – sinusoidale;
- nesinusoidale;
- neperiodice (aleatoare);
Nestationare;
• mărimi staţionare - mărimi variabile ale căror valori, efective, de vârf sau medii, sunt constante în
timp.

După existenţa operaţiilor de însumare şi multiplicare cu un factor:

• mărimi aditive, la care aceste operaţii au sens fizic. De exemplu, se poate vorbi de suma unor
lungimi, mase, intensităţi ale curenţilor electrici ce converg într-un nod etc.;
• mărimi neaditive, la care operaţiile de însumare şi de multiplicare cu un factor nu au, în general, un
sens fizic. De exemplu, nu are sens să se vorbească de suma a două temperaturi, a doi factori pH etc.

După categorii:
• mărimi fundamentale;
• mărimi derivate.

Studiul mărimilor şi al utilizării lor conduce la atribuirea fiecăreia a câte o dimensiune

Fiecărei mărimi i se atribuie o dimensiune, proprie numai ei, şi care se simbolizează printr-o literă:
L – lungime, M – masă, T – timp, I – intensitatea curentului electric etc.
Dimensiunea oricărei mărimi derivate are următoarea formă generală:
dim X = LaMbTcIdθeNfJg,
unde: a,b….g sunt exponenţi dimensionali.
Exemple: tensiunea electrică U: dim U = L2MT-3I-1; energia W: dim W = L2MT-2

Condițiile pentru unitățile de măsură

Practica a arătat că un sistem de unităţi de măsură trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
• să fie general, aplicabil în toate capitolele fizicii;
• să fie coerent şi să nu introducă coeficienţi numerici suplimentari în ecuaţiile fizicii;
• să fie practic, ordinele de mărime ale unităţilor din sistem fiind comparabile cu valorile uzuale din
activitatea umană.
Modalitatea definirii unității fundamentale de măsură.
• pe bază de prototipuri;
• pe bază de proprietăţi macroscopice ale unor material;
• pe bază de proprietăţi atomice, cu tendinţa de creştere a numărului de unităţi definite atomic.

155
 Anexa 12

Tehnologia lipiturilor manuale a componentelor electronice

Lipirea este un proces tehnologic de fixare a componentelor (micro-opto-)electronice şi a

conductoarelor de conexiuni pe reglete, conectoare, cablaje imprimate, plăci de montaj etc. Lipirea
se asigură cu un aliaj de lipit cu o temperatură de topire mai mica decât a metalelor contactelor
îmbinate.
Instrumente şi materiale utilizate în tehnologia lipiturilor

Ciocanul de lipit serveşte la topirea aliajului de lipit şi la executarea lipiturilor. Ciocanul de

lipit trebuie să fie selectat adecvat pentru lucrările respective. Pentru aplicaţiile electronice este
necesar un ciocan de lipit cu vârf mic de lipire şi putere redusă (cel mult de 40 W). Aceste două
cerinţe sunt necesare pentru a ne asigura că lipitura va fi bună şi că componentele în timpul lipirii nu
vor fi supraîncălzite. Ciocanele de lipit de putere mică (8 - 25 W) sunt potrivite pentru lipirea
componentelor electronice sensibile, dar și pentru acces ușor în locuri mici (strâmte). Ciocanele de
lipit de putere medie (universale) (20 - 40 W) sunt utile în special pentru aplicaţii casnice, inclusiv
pentru electronică. Ciocanele de lipit de putere mare (50 - 150 W) sunt prea mari ca gabarite pentru
aplicaţiile electronice casnice. Aceste ciocane au un vârf de lipire în unghi drept. Din cauza
dimensiunilor mari şi cantităţii mari de căldură eliberată, ele nu sunt adecvate pentru lucrările de
lipire fine.

Puterea electrică a ciocanului de lipit depinde de gabaritul pieselor şi de mărimea secţiunii

conductoarelor. În cazul cablajelor imprimate se recomandă utilizarea unui ciocan de lipit de cca 15
W, cu vârful subţire, care permite accesul în locurile greu accesibile.

În timpul lucrului ciocanul încălzit se păstrează pe un suport metalic. Pentru procesul de lipire
sunt necesare mai multe componente și instrumente.

Decapantul serveşte la înlăturarea oxizilor şi curăţirea suprafeţelor metalice înainte de lipire.

Decapantul uzual este colofoniul în stare solidă. Lipiturile în locurile greu accesibile se execută
folosind colofoniu lichid, care este o soluție alcoolică a colofoniului.

Aliajul de lipit cel mai utilizat este “fludorul”, frecvent în forma de sârmă tubulară din aliaj
de lipit, combinată cu colofoniul. Aliajul de lipit Lp60 indică conţinutul de 60% cositor (Sn) şi 40%
plumb, (Pb) și are temperatura de topire de 190 oC. Indicele numeric (LP60) al aliajului de lipit indică
indirect temperatura de lucru a aliajului, care depinde de concentrația cositorului în aliaj.

Alte instrumente necesare lipirii de regulă sunt: penseta, cuţitul, cleştele lat, cleştele rotund,
cleştele de tăiat.
Operaţii premergătoare lipirii

a) Curăţirea vârfului ciocanului de lipit. Înainte de a efectua conexiunile, vârful ciocanului de

lipit, care este în stare rece, trebuie curăţit la suprafaţă prin pilire până devine lucios. Dacă vârful
ciocanului de lipit este umplut de o zgură neagră, ea se curăță cu cuțitul. După aceasta ciocanul de
lipit se conectează la reţeaua de tensiune. Starea de încălzire a vârfului se testează topind o bucată
mică de aliaj. Temperatura vârfului este bună dacă acesta se acoperă cu aliaj strălucitor. Dacă va fi

156
supraîncălzit, vârful ciocanului de lipit se va acoperi cu o zgură neagă. Înainte de a lua aliaj de lipit
pe vârful ciocanului de lipit, acesta se introduce pe timp scurt în colofoniu solid.

Citto! O cantitate prea mare de colofoniu creează de asemenea o zgură neagră care împiedică
formarea bună a lipiturilor.
Periodic, în timpul lucrului, se verifică starea vârfului la ciocanul de lipit şi se recondiţionează.

b) Pregătirea terminalelor (contactelor) pentru lipire. Înainte de a lipi componentele

electronice, terminalele acestora se cositoresc pentru a reduce durata ulterioară a procesului de lipire,
astfel protejând suprafeţele lor împotriva oxidării și supraîncălzirii. Terminalele se curăţă cu ajutorul
cuţitului. Ulterior, terminalul se așează pe colofoniu. Decaparea în colofoniu se realizează la contactul
cu vârful încălzit. Apoi se topeşte o bucată de aliaj, iar în masa topită se introduce terminalul decapat.
Se roteşte terminalul cu tot cu piesă şi cu ajutorul ciocanului de lipit se realizează acoperirea uniformă
cu un strat subțire de cositor a întregii suprafeţe a terminalului. Nu se recomandă cositorirea
terminalelor mai aproape de 10 mm de corpul componentei electronice.

Cu ajutorul cleştelui lat sau a pensetei, se prinde terminalul din vecinătatea corpului piesei,
realizându-se astfel un şunt termic pentru evitarea supraîncălzirii piesei. Cositorirea terminalului se
asigură într-un timp minim (secunde) pentru a evita distrugerea termică a componentelor (mai ales în
cazul în care nu se poate folosi penseta ca şunt termic).
Procesul de lipire.

- “formarea” terminalelor prin îndoire cu cleştele rotund;

- introducerea terminalelor în găurile cablajului imprimat (sau alăturarea lor altui terminal de care
trebuie lipit);
- tăierea (scurtarea) capetelor componentelor pasive astfel, încât terminalele rămase să depăşească
cu 2 - 3 mm suprafaţa plăcii. Tăierea terminalelor componentelor active se efectuează după lipire;

- utilizarea pensetei ca şunt termic pentru a proteja termic componentele electronice în timpul
lipirii;

- preluarea pe vârful ciocanului de lipit a cantităţii minime de aliaj pentru efectuarea unei lipituri;
- vârful ciocanului de lipit, cu picătura de aliaj la capăt, se introduce în colofoniu pentru decapare,
apoi vârful se aplică pe suprafaţa componentelor care urmează a fi îmbinate, în vederea încălzirii
şi lipirii;

- răcirea naturală şi cristalizarea aliajului de lipit;

- după îndepărtarea ciocanului de lipit, nu se admite mişcarea piesei, până la cristalizarea aliajului.

Lipirea corectă presupune o difuzie a aliajului de lipit în masa metalică a componentelor care se
îmbină.
Dintre defectele mai frecvente care apar la lipirea cu ciocanul menționăm:

• lipiturile „reci” – suprafeţele sunt acoperite cu aliaj de lipit dar nu s-a realizat contactul intim
dintre materiale de bază şi aliaj; cauzele sunt: suprafeţele insuficient încălzite şi/sau curăţate; obişnuit,
în aceste cazuri unghiurile de lipire au fost peste 70o - 90ºC;
157
• lipiturile „arse” – suprafeţele sunt acoperite cu aliaj, dar între aliaj şi suprafeţe există straturi
de oxizi. Cauza constă în supraîncălzire (temperatură prea mare sau durată prea mare a încălzirii).
Obişnuit, în aceste cazuri suprafaţa aliajului nu este netedă, în jurul lipiturii şi în aliaj se observă
impurităţi cu aspect clar diferit de al fluxului local;

• lipituri „crăpate” - în timpul solidificării aliajului, piesele au fost deplasate şi aliajul are
crăpături, de regulă vizibile;

• lipituri cu lipsă de aliaj - lipirea este realizată, dar cantitatea de aliaj este prea mică şi în
consecinţă rezistenţa mecanică a contactului este redusă;
• lipituri cu exces de aliaj - lipirea este realizată, dar aliajul este în exces şi terminalele nu se
pot tăia la lungimea necesară, lipiturile se „rup” uşor, se produc scurtcircuite;

• lipituri cu scurtcircuit, datorită contactului nedorit al vârfului cu suprafeţele conductoare

apropiate sau, în cazul excesului de aliaj, formării unor „stalactite” sau „fire”, adesea aproape
invizibile, din aliaj la îndepărtarea ciocanului.

O lipitură corectă este reprezentată în figura A12.1,a. În această situaţie, aliajul de lipit face contact
de bună calitate atât cu folia metalică (cupru) a circuitului imprimat, cât şi cu terminalul componentei
asamblate prin lipire.

Fig. A12.1 Exemple de lipituri

a) Lipitură corectă b) Lipituri reci (incorecte)

Dacă din anumite motive, una sau mai multe dintre condiţiile impuse lipiturii n-au fost îndeplinite, se
observă cazuri ca în figura A12.1,b în care este reprezentată situaţia cu regiuni de contact imperfect,
marcate cu “!”, în special pe suprafaţa de contact a aliajului de lipit cu terminalul.

Finisarea lipiturii. Se verifică dacă funcționează circuitul asamblat. După aceasta se îndepărtează (se
taie) excesul de terminal. Nu se taie marginea lipiturii împănate cu aliaj. Se lasă un mic spaţiu liber
astfel, încât aliajul să nu fie separat de terminal de către şocul forţelor mecanice care apar în timpul
tăierii.

Aspecte tehnologice privind pregătirea componentelor pentru lipire şi poziţionarea lor pe cablajul
imprimat:

- impurităţile grosiere (murdărie, grăsimi etc.) se înlătură de pe suprafeţele de lipire înainte de

procesul de lipire. O atenţie aparte acordăm unei bune curăţiri a suprafeţelor de cupru ale cablajului;

158
- cositorirea prealabilă a bornelor de conectare a unor componente (în general cele pasive, mai
rezistente la şoc termic) şi a suprafeţei de cupru a cablajului;
- degresarea şi decaparea suprafeţelor altor piese (prize de contact) cu cositorirea ulterioară;

- dispunerea componentelor pe placa de cablaj să fie cât mai ordonată, ce facilitează montarea, lipirea
şi depanarea. Se recomandă ca componentele cu montare axială să fie plasate în rânduri ordonate,
având aceeaşi orientare şi aceeaşi dimensiune de montare. Componentele polarizate (diode,
condensatoare electrolitice ş.a.) se montează cu luarea în considerare a polarizării;

- componentele active sau pasive, cu gabarit mic sau mijlociu se pot fixa direct pe cablaj, fie prin
implantarea terminalelor componentelor în găuri pregătite din timp, fie prin aşezarea terminalelor
direct pe contactele de lipire;

- componentele mai voluminoase sau mai grele (condensatoare electrolitice, transformatoare,

radiatoare etc.) trebuie fixate corespunzător pe cablaj, de regulă cu ajutorul unor dispozitive mecanice
de susţinere (socluri, coliere de strângere, şuruburi şi piuliţe ş.a.);

- echiparea cu componente a plăcilor de cablaj imprimat necesită o operaţie anterioară de pregătire

sau formare a componentelor prin aducerea terminalelor acestora la forma cea mai avantajoasă pentru
montare şi contactare (fig. A12.2):

Fig. A12.2 Exemple de montare prin inserție a componentelor cu terminale axiale

- componentele trebuie aranjate astfel, încât marcajul să fie dispus în sus, ceea ce va permite să poată
fi identificate;
- raza de îndoire a terminalelor componentelor nu este prea mică (sub 1,5 mm);

- pe cât posibil se preferă montarea orizontală a componentelor cu terminale axiale; doar în cazuri
speciale (din considerente de spaţiu disponibil foarte mic) se pot monta aceste componente şi vertical.

159
 Estimarea erorilor totale pentru metodele indirecte de masurare

În cazul metodelor indirecte de măsurare, valoarea mărimii măsurate se obține în funcție de

terțe mărimi , de ex. a, b, c, masurate direct, prin relatia:
X = f(a, b, c) (2.12)

Admitem, că mărimile sunt afectate de erori sistematice - erorile limită de măsurare

- Δa, Δb, Δc, - atunci mărimea X este determinată cu o eroare sistematică ΔX :
X+ΔX= f(a+Δa, b+Δb, c+Δc) (2.13)
de unde: ΔX = f(a + Δa, b + Δb, c + Δc) – f (a, b, c) (2.14)
Dezvoltând în serie Taylor și neglijând termenii de ordin superior obținem:

(2.15)
unde toți termenii se iau în valoare pozitivă.
Obținem astfel calculul erorii relative limită de măsurare

(2.16)

Tabelul Formulele pentru calculul erorilor limită totale pentru unele formule intalnite curent

Funcția Eroarea limită Eroarea relativă limită

X = f (a,b) Δ Xi ∆Xi/X

a+b Δa + Δb

a-b Δa + Δb

axb ∆a ⋅b + ∆b ⋅a

a/b

an ∆a n⋅an-1

160
161