CZU 519.765(075.

8)
P 51

Redactor responsabil - prof. univ. dr. habilitat Anatol Popescu

Recenzent - conf. univ. dr. Vasile Moraru

Descrierea CIP a Camerei Cărţii

Perebinos, Mihail
Matematica lingvistică : Note de curs / Mihail Perebinos ; Univ. Tehn. a
Moldovei, Fac. Calculatoare, Informatică şi Microelectronică, Catedra Informatica
Aplicată. – Ch. : UTM, 2012. – 160 p.
Bibliogr.p.160 (11tit.)
ISBN 978-9975-45-222-9.
200 ex.

519.765(075.8)

©text: Mihail Perebinos

Coperta: Rodica Asandi

ISBN 978-9975-45-222-9
1
În lucrare sunt prezentate bazele matemtaticii lingvistice,
disciplină utilă pentru dezvoltarea abilităţilor şi deprinderilor
studenţilor în a utiliza metodele logicii matematice la rezolvarea
diverselor probleme cu caracter lingvistico-tehnic, social-
economic, precum şi formarea abilităţilor de analiză şi înţelegere a
faptelor, fiindcă totalitatea lor formează lumea care ne înconjoară.
Percepţia corectă a acestei lumi ne permite să acţionăm corect şi
eficeint, să evităm riscurile şi să minimizăm pierderile de resurse
umane, materiale şi financiare atunci cînd urmează să soluţionăm
probleme de importanţă majoră pentru noi ca individ, sau pentru
societate, ca element al unui sistem mult mai complex şi de multe
ori puţin previzibil. Lucrarea este adresată în primul rînd
studenţilor Universităţii Tehnice a Moldovei şi va constitui un
sprijin efectiv la predarea cursurilor Structuri de date şi algoritmi,
Limbaje formale şi compilatoare, Programamre procedurală,
Ingineria calculatoarelor, Baze de date, Procesarea informaţiei
nestructurate, Programarea orientată pe obiecte, Intelegenţa
artificială, Data mining ş.a. la specialităţile 444.2 Management
Informaţional şi 444.3 Informatica Aplicată. Cartea poate fi
folosită şi de toţi cei care sunt preocupaţi de utilizarea metodelor
logicii matematice în obţinerea deprinderilor de analiză şi gîndire
logică necesare în utilizarea corectă a metodelor specifice la
rezolvarea problemelor teoretice şi aplicative.

Autor: conf. univ., dr. Mihail Perebinos

Redactor responsabil - prof. univ. dr. habilitat Anatol Popescu

Recenzent - conf. univ. dr. Vasile Moraru

ISBN 978-9975-45-222-9.

 U.T.M., 2012
2
 PREFAŢĂ

Matematica se îngemăna cu filosofia şi logica, cu

astronomia şi astrologia, cu ştiinţele social-politice, cu
activitatea economică, managerială, de adoptare a deciziilor
în condiţii de certitudine şi incertitudine, de previziune, de
analiză a riscului şi adesea chiar şi cu preocupările artistice.
Datorită progresului tehnologic şi informaţional,
viitorilor specialişti le sunt înaintate cerinţe greu de
imaginat. Iată doar unele din ele: să examineze relaţiile
dintre cantităţi, mărimi şi forme, prin intermediul numerelor
şi simbolurilor; să aplice teorii şi metode matematice în
soluţionarea problemelor practice apărute în afaceri,
tehnologie sau în ştiinţă; să construiască seturi de asumpţii
şi şă exploreze, prin metode matematice, consecinţele
fiecăruia dintre aceste seturi; să efectueze calcule şi să
aplice metode de analiză numerică a datelor existente; să
modeleze, proiecteze, analizeze şi să descifreze sistemele de
criptare utilizate pentru transmiterea codată a informaţiilor
militare, politice, financiare secrete; să proceseze seturile
de date, utilizând computerul; să reducă datele brute şi să le
convertească pe baza metodelor de calcul corespunzătoare;
să modifice formulele standard de calcul şi analiză a
datelor, în funcţie de setul de date şi de necesităţile
proiectelor de cercetare; să acorde consultanţă şi expertiză
pentru cercetare, afaceri, bănci, industrie etc.
Pentru a face faţă provocărilor menţionate mai sus
viitorii specialişti urmează şă utilizeze abordarea integrată şi
sistemică de acumulare a cunoştinţelor. În acest context,
cursul de Matematică lingvistică, de rînd cu cursurile

3
Structuri de date şi algoritmi, Limbaje formale şi
compilatoare, programare procedurală, Ingineria
calculatoarelor, Baze de date, procesarea informaţiei
nestructurate, programarea orientată pe obiecte, Inteligenţa
artificială, Data mining, ş.a. va contribui la formarea
calităţilor menţionate.
Pentru înţelegerea materialului de bază sunt suficiente
cunoştinţele pe care studenţii le-au obţinut la cursurile de
matematici şi programare.
Lucrarea este structurată după cum urmează: o introducere
şi şase capitole prin care se propune prezentarea principalelor
elemente ale metodelor logicii matematice, care fiind studiate şi
însuşite vor contribui la formarea abilităţilor şi deprinderilor
practice ale viitorilor specialişti în modelarea, proiectarea şi
rezolvarea problemelor din domeniile social-economic,
managerial, decizional de previziune şi de analiză pe care le
înaintează tinerilor specialişti viaţa contemporană.
Capitolul întâi este dedicat Logicii şi obiectelor de studiu
ale Matematicii lingvistice. Conţinutul de bază al acestui capitol
este axat pe următoarele idei: este evident că noi nu ne naştem cu
gândire aşa cum ne naştem cu digestie; procedeele gândirii se
şlefuiesc şi se educă; viaţa ne cere să definim, să clasificăm, să
demonstrăm, să argumentăm, să combatem etc. Toate acestea se
pot face mai bine sau mai putin bine. Logica ne învaţă să le facem
mai bine. De aceea logica este o ştiinţă a educaţiei.
În capitolul al doilea se prezintă logica propoziţiilor simple
şi compuse. Materialul este expus pornind de la faptul că istoriile îi
fac pe oameni înţelepţi, poeţii îi fac inteligenţi, matematicile -
subtili, ştiinţele naturii - profunzi, morala - gravi, logica şi retorica
- capabili de a rivaliza.
Capitolul al treilea este destinat aplicabilităţii
cunoştinţelor acumulate în capitolul al doilea, în domeniul
analizei Circuitelor digitale.

4
 În capitolul al patrulea se prezintă un domeniu
specific al logicii propoziţiilor compuse – logica afirmaţiilor
cuantificate şi metodele de demonstrare a valabilităţii
argumentelor cu expresii cuantificate.
În capitolul al cincilea se prezintă relaţiile dintre
mulţimi şi modalităţile matematice de prezentare şi analiză a
acestora utilizînd calculul matricial.
Capitolul al şaselea este consacrat teoriei graf-urilor
şi metodelor elementare de lucru cu matricile de adiacenţă
pentru graf-urile orientate şi cele neorientate.
Bibliografia include referinţele în care cititorul poate
afla detalii suplimentare asupra metodelor logicii
matematice. Menţionăm că din mulţimea referinţelor scrise
în limba română se fac trimiteri doar la acele surse pe care
autorul le-a avut la îndemână în timpul scrierii lucrării.

LISTA DE NOTAŢII

“~”, „ ┐”
V operaţia negaţiei
„ ” operaţia conjuncţiei
„V” operaţia disjuncţiei
„W”,  operaţia disjuncţiei
exclusive
t tautologie
c contradicţie
„→” implicaţia
„↔”, „□” echivalenţa sau
bicondiţionala
„ ” se citeşte „de aceea”,
„prin urmare”,
P(x), Q(x) predicat
� consecinţa logică
5
� echivalenţa logică
„
”
cuantificatorul
universal
„ ” cuantificatorul
existenţei
AxB produsul cartezian al
mulţimilor
yRx y se afla în relaţia R cu
x
[R] = (rij) Matricea relaţiei R
R-1 Inversa relaţiei R
G = {V(G), E(G)}, Graf
deg(G) Gradul graf-ului, gradul
unui punct.

6
I. LOGICA. MATEMATICA LINGVISTICĂ

„Logica este anatomia gândirii”

John Locke

1.1. Elemente de logică

Este evident că noi nu ne naştem cu gândire aşa cum ne

naştem cu digestie. Procedeele gândirii se şlefuiesc, se educă. În
viaţă se cere să defineşti, să clasifici, să demonstrezi, să
argumentezi, să combaţi. Toate acestea se pot face mai bine sau
mai puţin bine. Logica te învaţă să le faci mai bine. De
aceea logica este o stiinţă a educaţiei.
Pe de altă parte, logica joacă un rol terapeutic nu doar în
gândire, ci şi în limbaj, iar limbajul solicită o astfel de intervenţie
pentru a fi purificat de imprecizii şi ambiguităţi conceptuale, de
clişee şi susţineri care au mai mult impact decât sens. De aceea se
consideră că Logica nu poate lipsi din pachetul disciplinelor care
abilitează ca profesor pe posesorul unei diplome universitare.
Şi încă ceva demn de menţionat. Preocuparile legate de
analiza logică au fost în relaţie strânsa cu evoluţia democraţiei;
logica s-a născut în democraţia greacă şi a renăscut la noi o dată cu
democraţia. Societatea comunicării în care trăim presupune
dezbatere, argumentare, convingere. Nu avem de ales decât între
forţa argumentelor sau "argumentele" forţei. Lumea civilizată a
ales forţa argumentativă. Mai sunt însă şi barbari.
Originile logicii se regăsesc în antichitatea greacă şi se
identifică cu începuturile filosofiei (Thales, Anaximene,
Anaximandru, Heraclit, Democrit, eleaţii prin Parmenide şi Zenon,
Pitagora, sofiştii prin Protagoras şi Gorgias, Socrate, Platon). Ei o
numeau, însă, dialectică. Cel care este, însă, considerat
întemeietorul logicii generale este Aristotel (384-322 î.H.) de al
cărui nume este legată logica termenilor şi mai ales silogismul.

7
EXEMPLUL 1.1.1 /de silogism/:
„Dacă toţi B sunt C şi toţi A sunt B, atunci toţi A sunt C”
Or, „Dacă toţi studenţii sunt motivaţi, şi toţi tinerii sunt studenţi,
atunci toţi tinerii sunt motivaţi”.
Aristotel nu introduce logica printre ştiinţe, deoarece o
consideră o „ştiinţă a tuturor ştiinţelor” , ea are un rol metodologic,
este o ştiinţă a deducţiei; a face logică înseamnă „a gândi asupra
gândirii”. Scrierile sale de logică au fost reunite sub numele de
„Organon”.
Peste ani, în sec.19, logica simbolică (matematică sau
modernă) are ca principali reprezentanţi pe Bertrand Russell,
A.N.Whitehead, Augustus de Morgan, Charles Sanders Peirce şi
studiază operatorii logici (conjuncţie, disjuncţie etc.).
În perioada contemporană, logica debutează cu Gottlob
Frege şi Rudolf Carnap care spunea că „logica nu este o teorie, …,
ci este o limbă…”.
Astfel, obiectul de studiu al logicii este de fapt „studiul
unei limbi”, prin intermediul căreia vorbim, comunicăm,
prezentăm anumite informaţii, cunoştinţe, etc. Este evident că
acest proces se efectuează prin intermediul propoziţiilor.
Acest termen ne îndeamnă să ne gândim la un „curs de
limbă”….şi nu are importanţă care „limbă”, căci toate limbile
utilizează propoziţii.
Este lesne să ne întrebăm, care este sensul „limbii” atunci?
Este cunoscut că, „limba” este un sistem de simboluri cu ajutorul
căruia se pot exprima idei.
Numerele, literele şi cuvintele sunt de asemenea simboluri
care denumesc realităţi. Ideile însă sunt exprimate în propoziţii,
formate din simboluri mai simple (care denumesc realităţi),
combinate între ele după reguli prestabilite, numite sintaxă.
Pe scurt, cuvintele, numerele sau alte simboluri ce
denumesc realităţi pot fi integrate în structuri mai vaste, care
exprimă idei. Aceste structuri se numesc propoziţii.

8
EXEMPLUL 1.1.2 /de propoziţii/:
1.Trei , cal, nor, zâmbet, puternic, dimineaţa …. Toate
acestea sunt cuvinte .
2.9, 0, 5, 6, 3 sunt cifre cu care pot fi formate diferite
numere : 90 , 5096, 6509 .
3."Dimineaţa cei 3 cai zâmbesc către nori " ….. aceasta
este o propoziţie formată din cuvinte şi numere.
4."Scăzând patru din şapte, rămânem cu trei " …... şi
aceasta e o propoziţie , care poate fi exprimată şi prin
altă mulţime de simboluri :
5." 7 – 4 = 3 ".
Putem distinge că propoziţiile 4 şi 5 sunt scrise în două
limbi diferite. Prima o vom numi limba lingvistică (limba
cuvintelor), iar a doua e limba algebrică.
Dacă vorbim de două limbi atunci putem vorbi şi de
traduceri (transformarea unei propoziţii dintr-o limbă într-alta,
fără a-i schimba sensul).
Iată în continuare un mic “dicţionar” care traduce limba
cuvintelor în limba algebrei (şi invers).
Tabelul 1.1 “Dicţionar” care traduce limba cuvintelor în limba
algebrei (şi invers)
PROPOZIŢIA ÎN CUVINTE PROPOZIŢIA
ALGEBRICĂ
1. Numărul opt 8
2. Un număr x
3. Două numere x,y
4. Două numere consecutive x, x+1
5. O treime dintr-un număr x/3
6. Jumătatea unui număr x/2
7. Suma a două numere x+y
8. Jumătatea sumei a două numere (x + y)/2
9. Suma dintre zecimea unui număr şi x/10 + y/3
treimea altuia
10. Triplul unui număr 3x

9
 Care este atunci rolul matematicii? Cînd vorbim de
matematică, prima asociere care apare, ar fi că trebuie să vorbim
despre "numere" şi „operaţii” asupra lor, adică să studiem operaţii
cu numere, cu funcţii, calcul diferenţial, integral ş.a.m.d.
Aplicarea matematicii în lingvistică este mult mai largă
decît prevederile acestui curs de prelegeri. Cert este însă un lucru,
„Matematica lingvistică”, nu se ocupă de calculul numeric, ci de
calculul cu "propoziţii". Această parte a matematicii care se
utilizează în lingvistică se numeşte Algebra booleană, sau Algebra
logică, unul din instrumentele de lucru ale „Matematicii
lingvistice”.(Notă:Bazele algebrei logice au fost puse de
matematicianul englez George Boole (1815-1864) şi ca urmare ea
se mai numeste şi Algebra booleana.)
Există foarte multe limbi compuse din cuvinte ( română,
engleza, rusă, franceză etc ) , dar există şi alte feluri de limbi (care
nu folosesc cuvinte, ci alte grupe (mulţimi) de simboluri .Spre
exemplu: limba sunetelor (muzica), limba algebrică, limba
algebrică relaţională, sau spre exemplu, "limba corpului" (limbajul
corpului exprimă stări sufleteşti sau poziţii raţionale, prin
intermediul gesturilor sau al expresiilor faciale şi corporale) ş.a.
Ce este Algebra booleană? Este şi ea de fapt o „limbă”, dar
care diferă de toate cele amintite mai sus, prin faptul că nu se
concentrează asupra construcţiei frazelor, ci asupra sensului logic
al acestora. Algebra booleană foloseşte şi numere, şi cuvinte, şi
orice alte simboluri, precum şi analiza logică internă a
propoziţiilor. Din acest motiv se mai spune uneori că Algebra
booleană este o „limbă logică” sau o Algebră Logică. Acest
instrument de lucru, va fi precizat în paragraful 1.9, ultimul
paragraf al acestui capitol, iar în capitolele ce urmează ne vom opri
la unele aspecte ale lui mai detaliat.

1.2 Obiectele de studiu ale Matematicii lingvistice

Din punctul de vedere al logicii, Algebra logică, parte a

Matematicii Lingvistice, studiază doar propoziţiile cognitive,
10
adică acelea care „redau cunoştinţe sau informaţii despre
proprietăţile unor obiecte (propoziţii de predicaţie) sau despre
relaţiile dintre anumite obiecte (propoziţii de relaţie)” / Dex/.
EXEMPLUL 1.2.1 /de propoziţii cognitive/:
„Afară plouă.”, „Pătratul are patru laturi.”, „Pământul se
învârte în jurul Soarelui.”, „Cuvântul „Mihai” este un substantiv
comun.”
Algebra logică nu studiază propoziţiile enunţiative care exprimă:
 dorinţe („Aş vrea să merg la mare.”),
 enunţuri de valoare („Colega mea este foarte bună.”),
 întrebări („De ce semaforul este oprit?”),
 porunci („Mergi cu mine la teatru!”),
 îndemnuri („Hai să jucăm şah!”),
 rugăminţi („Te rog, vino mai repede!”).
De asemenea, se recomandă prudenţă în folosirea
propoziţiilor subiective a căror valoare de adevăr depinde de cel
care le rosteşte (şi care conţin termeni vagi, nu pot fi precizaţi
exact).
EXEMPLUL 1.2.2 /de propoziţii subiective/ :
„Acest tablou este interesant.”, „Floarea este frumoasă.”,
„Colegul meu este docil.”, „Strada este largă.”
Dacă Logica Tradiţională distinge trei forme fundamentale ale
gândirii: noţiunea, judecata şi raţionamentul, atunci Algebra logică
se axează pe studiul următoarelor 3 forme logice:
 termen,
 propoziţie,
 raţionament (argument, inferenţă).
În orice propoziţie simplă avem 2 termeni, subiectul logic
(cel despre care se enunţă o însuşire) şi predicatul logic (ceea ce
se spune despre subiectul logic).
EXEMPLUL 1.2.3 în propoziţia „Cercul are 360˚” termenul
„cerc” este subiectul logic (S), iar „360˚” este predicatul logic
(P).
Ceea ce uneşte S cu P este relaţia de predicaţie prin care se afirmă
sau se neagă acea proprietate despre acel lucru.
11
 Propoziţiile pot lua următoarele valori de adevăr :
„adevărat” („Pământul se învârte în jurul Soarelui.”), „fals”
(„Plantele nu sunt niciodată verzi.”) şi, într-o logică numită
polivalentă, pot lua şi valoarea de adevăr „incert”. Incertul
înseamnă – propoziţia poate fi adevărată sau falsă în egală măsură,
dar nu se poate verifica, nu se poate decide cum este.
EXEMPLUL 1.2.4 /de propoziţii incerte/:
„Numărul stelelor din galaxia noastră este un număr par.”, „În
27 martie 2020, la ora 9, o să plouă.”
Continuînd gîndul expus mai sus, privind formele logice, vom
menţiona că raţionamentul este o „înlănţuire logică de judecăţi,
care duce la o concluzie”, sau o „operaţie mintală cu ajutorul
căreia din două sau mai multe judecăţi se obţine o judecată nouă,
care decurge logic din primele”. /DEX/
Astfel, termenul (notiunea), propozitia (judecata) şi raţio-
namentul (inferenţa) sunt formele logice fundamentale ale căror
condiţii de adevar formal sunt analizate de gândirea care se
gândeşte pe sine ca gândire. Şi dacă totul se reduce la judecată,
atunci să vedem ce reprezintă o judecată.
Judecata este ideea apartenenţei unei însuşiri la un obiect
sau ideea neapartenenţei însuşirii respective la obiect /Wikipedia/.
În cazul în care ideea exprimă apartenenţa însuşirii la un
obiect, ea se numeşte judecată sau propoziţie logică afirmativă, iar
dacă exprimă neapartenenţa unei însuşiri la un obiect, este o
judecată negativă sau propoziţie logică negativă.
EXEMPLUL 1.2.5 Judecată afirmativă: „Omul este animal
spiritual”. Judecată negativă: „Omul nu este animal spiritual”
Trei elemente de bază caracterizează o judecată:
 compoziţia,
 structura şi
 funcţia.
Compoziţia. Judecata are două elemente: ideea obiectului
de cunoscut şi ideea unei insuşiri ce ar putea aparţine sau nu
obiectului vizat de noţiunea obiectului.

12
 Ideea obiectului reflectat de gândire este noţiunea
obiectului. Noţiunea obiectului este primul element necesar în
sistemul judecăţii fiind numit subiect logic. Noţiunea obiectului
poate fi exprimată în limbaj printr-un semn vizual ca de exemplu
un cuvânt scris sau un cuvant vorbit desemnând o existenţă
materială sau spirituală.
Ideea insuşirii adică noţiunea însuşirii a cărei apartenenţă
se afirmă sau se neagă cu privire la unul şi acelaşi obiect este
predicatul logic şi poate fi exteriorizată prin semn perceptibil
vizual sau auditiv ca de exemplu printr-un cuvânt scris sau
pronunţat al unei limbi.
Exteriorizarea perceptibilă a judecăţii este propoziţia
logică. Ea poate avea, în funcţie de gradul de generalitate al
judecaţii, o formă mai mult sau mai puţin generală.
Structura judecăţii. Structura judecăţii este dată de
legatura dintre notiunea obiectului şi notiunea insuşirii lui posibile.
Legatura dintre notiunea obiectului şi noţiunea insuşirii
posibile poate fi o legatură de negare logică a apartenenţei
proprietăţii sau de afirmare a apartenenţei proprietaţii la obiectul
vizat. Ideea legăturii dintre obiectul reflectat şi însuşire se exprimă
în limbaj prin cuvântul „este”. Ideea neapartenenţei insuţirii la
obiect se exprimă lingvistic prin expresia „nu este”.
Funcţia judecăţii. Funcţia judecăţii este de exprimare a
adevărului, adică de reflectare a stării de fapt a obiectului de
cunoscut.
Raţionamentul este un sistem dinamic de cel puţin trei
judecăţi între care există o relaţie necesară ce determină apariţia
unei noi judecăţi pe baza celor precedente. În raţionament are loc o
mişcare a minţii de la judecăţi cunoscute la judecăţi necunoscute,
noi.
Raţionamentul inductiv este un model de gândire umană,
care este folosit cu precădere în ştiinţele empirice, şi care constă
într-o inferenţă (operaţie a gândirii prin care se trece de la un
enunţ la altul) de la enunţuri singulare (descrieri, observaţii,
experimente, calcule făcute cu anumite mărimi), la enunţuri
13
universale, la ipoteze sau teorii. Prin raţionamentul inductiv,
gândirea umană poate detecta similarităţile sau/şi diferenţele
fenomenelor naturii sau a obiectelor din natură sub forma unor
formulări generale.
EXEMPLUL 1.2.6 / raţionament inductiv/ inducţia matematică.
Raţionamentul deductiv este o operaţie a gândirii
ordonate prin care se obţine o judecată nouă numită concluzie din
două judecăţi anterioare dintre care prima este denumită premisă,
iar a doua termen mediu, pe baza raporturilor logice dintre
ele /Wikipedia/.
Inferenţă reprezintă o operaţie logică de derivare a unui
enunţ din altul, prin care se admite o judecată (al cărei adevăr nu
este verificat direct) în virtutea unei legături a ei cu alte judecăţi
considerate ca adevărate /DEX/.
Argumentul (inferenţa, raţionamentul) reprezintă un demers de
gândire prin care o propoziţie numită concluzie (teză) este
întemeiată, justificată de una sau mai multe propoziţii numite
premise.
Pentru a susţine o idee, pentru a convinge pe cineva în
legătură cu ea, trebuie să o argumentăm.
EXEMPLUL 1.2.7 /de argument/:
„Pentru că a fi informat înseamnă a fi puternic şi cunoştinţele pe
care le învăţ la UTM înseamnă să fiu informat, atunci cunoştinţele
pe care le învăţ la UTM mă fac să fiu puternic.”
Unele argumente pe care le construim sunt corecte din
punct de vedere logic, altele - nu. Pentru a distinge care sunt
corecte trebuie să ştim ce le face să fie corecte. Un argument este
corect logic (valid) dacă respectă principiile fundamentale ale
logicii :
• principiul identităţii,
• al non-contradicţiei,
• al terţului exclus şi
• al raţiunii suficiente.
Orice înşiruire de propoziţii este un argument? Nu, doar
acelea care au rostul de a susţine ideea – teză. Cum recunoaştem
14
în cadrul unui argument care sunt premisele şi care concluzia
(ideea – teză) ? De regulă, dar nu este obligatoriu, premisele sunt
introduse de anumiţi indicatori lingvistici, iar concluzia de alţii.
Printre indicatorii ce introduc premisele putem remarca: „Pentru
că”, „deoarece”, „fiindcă”, „dacă”, „atunci când”, „în cazul în
care” etc.
Printre indicatorii ce introduc concluziile putem remarca:
„atunci”, „rezultă că”, „aşadar”, „prin urmare”, „în concluzie”,
„deci” etc.
EXEMPLUL 1.2.8
1.„Nici un om care respectă morala nu se lasă corupt pentru că
nici un om virtuos nu se lasă corupt.”;
2.”Unii oameni sunt infractori căci ei sunt răufăcători”.
În unele dintre argumente nu sunt prezentate toate
premisele; unele din ele lipsesc deoarece sunt subînţelese (uneori
lipseşte chiar concluzia). Astfel de argumente se numesc
entimeme, premisa subînţeleasă la punctul 1 este „Toţi oamenii
care respectă morala sunt virtuoşi.”, iar la punctul 2 este „Toţi
infractorii sunt răufăcători.”.
Argumentele pot fi deductive sau nedeductive. Cele
deductive au ca specific faptul că au concluzia la fel de generală ca
şi premisele care o întemeiază, iar valoarea de adevăr a concluziei
poate fi judecată în termeni de „adevărat” sau „fals”. Toate
exemplele de argumente pe care le-aţi întâlnit până acum sunt
deductive. Argumentele nedeductive au concluzia mai generală
decât premisele şi valoarea de adevăr a acesteia poate fi judecată
doar în termeni de probabilitate.
EXEMPLUL 1.2.9 /de argument nedeductiv/:
„Deoarece merele au vitamine, perele au vitamine, strugurii au
vitamine, portocalele au vitamine şi merele, perele, strugurii şi
portocalele sunt fructe, urmează că toate fructele au vitamine.”
În concluzie, Algebra logică, unul din instrumentele de
lucru ale Matematicii Lingvistice, ne ajută să gândim, dar nu
oricum, ci corect. Studierea logicii, prin intermediul Algebrei
Logice, ne învaţă să construim argumente corecte logic, să sesizăm
15
eroarea logică din argumentarea cuiva, să ne susţinem ideile pentru
a putea convinge pe ceilalţi în legătură cu ele (funcţia persuasivă
sau de convingere), să distingem adevărul de fals, să corectăm
eventualele greşeli pe care le sesizăm (funcţia cognitivă), să nu ne
lăsăm păcăliţi, manipulaţi de discursul cuiva, să ne formăm
propriile convingeri şi opinii prin dobândirea de spirit critic,
analitic, să alegem căile cele mai bune, corecte şi oportune în viaţă,
să fim fericiţi dacă aceasta înseamnă să nu facem alegeri greşite
(funcţia pragmatică, practică).
Fiind, aşa cum gândea Aristotel, o ştiinţă a ştiinţelor, logica
în general şi Algebra logică în particular, sunt presupuse de oricare
dintre domeniile realităţii, de toate ştiinţele. Pornind de la faptul că
ele au conexiuni speciale cu: psihologia, retorica, domeniul juridic,
teologia, medicina, informatica, matematica, filosofia şi alte
domenii, putem concluziona: importanţa studiului elementelor de
bază, a principiilor lor fundamentale, este una pe ordinea de zi.

1.3. Principiile fundamentale ale logicii

În paragraful precedent am menţionat în ce condiţii un

argument poate fi corect logic. El trebuie să respecte toate cele
patru principii fundamentale ale logicii (desigur, împreună cu toate
legile ce decurg din ele). Să precăutăm fiecare din aceste principii.
Principiul identităţii - se referă la faptul că, oricât de
multe asemănări ar fi între două obiecte, fenomene, fiinţe, ele nu
pot fi identice. Fiecare lucru este identic doar cu sine. Identitatea
este posibilă doar dacă este vorba despre două nume diferite date
aceluiaşi obiect, fenomen, persoană. De aceea, în cadrul unui
argument, cuvintele, formele logice folosite nu trebuie să-şi
schimbe sensul sau sistemul de referinţă. În cazul în care această
cerinţă nu este respectată, se încalcă principiul identităţii,
argumentul nu este corect logic şi de aceea nu avem certitudinea
adevărului concluziei, chiar dacă premisele sunt adevărate.

16
EXEMPLUL 1.3.1 /de încălcare a principiului identităţii/:
1.„Şoarecele roade hârtia.” - premisa 1
„Şoarecele este un substantiv.” - premisa 2
„Substantivul roade hârtia.” - concluzia
Deşi premisele sunt adevărate, concluzia este falsă.
Acest lucru se poate întâmpla doar dacă argumentul nu este corect.
El nu este corect, pentru că se încalcă principiul identităţii:
cuvântul „şoarece” este folosit cu sensuri diferite în cele două
premise; în prima, cu sensul de animal care în realitate roade
hârtia, în a doua, cu sensul de cuvânt care, ca parte de vorbire, este
substantiv.
2.„Orice negru este originar din Africa.” - premisa 1
„Televizorul este negru.” - premisa 2
„Deci, televizorul este originar din Africa - concluzia.”
Principiul non-contradicţiei - oricare două propoziţii,
dintre care una afirmă iar cealaltă neagă aceeaşi proprietate
despre acelaşi obiect, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, nu pot
fi împreună adevărate.
Acest principiu ne cere să nu ne contrazicem.
EXEMPLUL 1.3.2 /de contradicţii/:
1.”X<Y” şi „X-Y=3”
2.”Lupte seculare care au durat aproape treizeci de ani.”
Principiul terţului exclus - pentru orice propoziţie există
doar două posibilităţi : sau este acceptată, sau nu este acceptată
într-un sistem de propoziţii. A treia cale nu există. Cu alte cuvinte,
o propoziţie are sau nu are o valoare de adevăr. A fi acceptată
înseamnă să poată fi dedusă din sistemul acela de propoziţii, sau
să deducă propoziţii din sistem, să aibă legătură cu sistemul.
Nu trebuie confundat cu principiul bivalenţei, adică o
propoziţie sau este adevărată, sau este falsă.
Dacă nu accepţi o propoziţie într-un sistem de propoziţii,
nu înseamnă că accepţi negaţia ei. (Dacă nu accept în sistemul de
propoziţii matematice propoziţia „Plantele sunt verzi.”, nu
înseamnă că accept negaţia ei „Plantele nu sunt verzi.”

17
 O propoziţie poate fi acceptată în mai multe sisteme de
propoziţii.
EXEMPLUL 1.3.3 /de încălcări ale principiului terţului exclus/:
1.”Să studiezi filosofie este cel mai greu pentru că atunci când
este lună plină câinii latră la ea.”
2.”Liana este o plantă care are nevoie de multă lumină deoarece
atunci când trecerea de pietoni nu este bine semnalizată, se
întâmplă mai multe accidente.”
Principiul raţiunii suficiente - acest principiu ne cere să
nu acceptăm sau să respingem o propoziţie fără a avea un temei
suficient pentru a face aceasta. Adică, într-un argument,
premisele trebuie să fie temei suficient pentru a justifica acea
concluzie.
Există 4 tipuri de temeiuri posibile :
1.temei suficient, dar nu necesar
2.temei suficient şi necesar
3.temei necesar, dar nu suficient
4.temei nici necesar, nici suficient
Dintre acestea, doar primele două respectă cerinţele principiului
nostru.
Proprietate: O propoziţie „p” este temei suficient pentru o
propoziţie „q” dacă admiţând adevărul lui „p”, admitem şi
adevărul lui „q”.
EXEMPLUL 1.3.4 /de temei suficient/:
p : „Ana şi Maria au aceeaşi mamă.” este temei suficient pentru
q : „Ana şi Maria sunt surori.”
Proprietate: O propoziţie „r” este temei necesar pentru o
propoziţie „s” dacă fără a admite adevărul lui „r” nu putem
admite adevărul lui „s”.
EXEMPLUL 1.3.5 /de temei necesar/:
r : „Azi am mers la şcoală.” este temei necesar pentru
s :”Azi am luat nota 10 la logică.”
Proprietate: O propoziţie „t” este temei şi suficient, şi necesar
pentru o propoziţie „u” dacă aceste două propoziţii sunt
echivalente.
18
EXEMPLUL 1.3.6 /de temei suficient şi necesar /:
t : „Triunghiul ABC este echilateral.” este temei şi suficient, şi
necesar pentru
u : „Triunghiul ABC are toate laturile egale.”
Proprietate: Pentru ca un argument să respecte acest principiu,
premisele sale trebuie să fie pentru concluzie fie temei suficient,
fie temei suficient şi necesar.
EXEMPLUL 1.3.7
„Am vizitat mânăstirea Hîncu”
„Am fost în raionul Orhei.”
este argument corect pentru că admiţând că am vizitat mânăstirea
Hîncu, admit automat că am fost în raionul Orhei unde se află
acest monument.
EXEMPLUL 1.3.8
„Am fost în raionul Orhei.”
„Am vizitat mânăstirea Hîncu”
nu este argument corect deoarece premisa este doar temei necesar
pentru concluzie (într-adevăr, era necesar să fi fost în raionul Orhei
pentru a fi vizitat mânăstirea Hîncu), dar nu este suficient (nu este
suficient să ştiu că am fost în raionul Orhei pentru a admite că aş fi
vizitat mânăstirea Hîncu).

1.4. Adevărul şi corectitudinea logică

Adevărul unei propoziţii (concluzii) depinde de

corectitudinea logică a argumentului.
Proprietate: Corectitudinea logică a unui argument nu depinde
de adevărul propoziţiilor din care este format, ci de respectarea
celor patru principii fundamentale ale logicii.
Teza (ideea susţinută de cel care o anunţă, numit „autor”)
răspunde la întrebarea „ce vrea să demonstreze autorul său?”. Ea
poate fi explicită, când este enunţată foarte clar de către autor – cel
mai adesea la începutul sau la finalul textului, în această ultimă
situaţie apărând sub forma unei concluzii a ideilor exprimate pe

19
parcursul întregului discurs, sau implicită, când se deduce din
scopul general urmărit în ansamblul argumentaţiei.
Proprietate: Pentru a fi siguri că teza, concluzia unui argument
este adevărată trebuie să fie îndeplinite două condiţii, ambele
obligatorii :
1.argumentul să fie corect logic
2.premisele să fie adevărate.
În zădar premisele sunt adevărate dacă argumentul nu este
corect logic (vezi exemplul argumentului cu şoarecele), după cum
degeaba argumentul este corect logic dacă cel puţin una din
premise este falsă
EXEMPLUL 1.4.1
„Mamele sunt de sex masculin”,
„Cele care nasc copii sunt mame”,
„aşadar cele care nasc copii sunt de sex masculin.”
Prin urmare, adevărul implică numai adevăr (dacă
argumentul este corect logic), iar falsul implică orice – şi adevăr, şi
fals - (chiar dacă argumentul este corect logic).
Acum după ce am precăutat adevărul şi valabilitatea unui
argument, precum şi principiile fundamentale ale logicii, să
precăutăm şi celelalte forme logice care stau la baza Algebrei
logice (termen, propoziţie şi raţionament (argument, inferenţă)).

1.5. Termeni. Noţiuni

Un termen este un cuvânt sau un grup de cuvinte care

exprimă o noţiune, adică un sens, şi care se referă la un lucru sau
la mai multe, care denotă ceva ce poate fi sau nu de natură
materială.
Un termen este compus, aşadar, din o noţiune (sensul,
înţelesul) şi un nume (un cuvânt sau mai multe). Dacă numele este
un cuvânt, spunem că este simplu, dacă este reprezentat de mai
multe cuvinte spunem că este compus.
Exemple de termeni exprimaţi de nume simplu :
„mamă”, „casă”, „minge”, „idee”, „înger”.
20
Exemple de termeni exprimaţi de nume compus :
„preşedintele de azi al Parlamentului”, „caiet de logică”.
Reţinem că acele cuvinte care nu denotă ceva, nu au un
înţeles anume singure nu reprezintă termeni.
Exemple de cuvinte care nu sunt termeni :
„căci”, „în”, „este”, „dacă”, „pe”, „de ce”, „deşi”.

Structura noţiunii

Orice noţiune (termen) are în structura să două

componente: extensiune (sferă) şi intensiune (conţinut).
Sfera cuprinde totalitatea obiectelor la care se referă
noţiunea. Conţinutul cuprinde totalitatea proprietăţilor pe care le
au obiectele aflate în sfera noţiunii.
EXEMPLUL 1.5.1
sfera noţiunii „mamifer” este formată din toate mamiferele din
univers, precum pisici, câini, oameni, balene etc.
EXEMPLUL 1.5.2
conţinutul noţiunii „mamifer” cuprinde proprietatea de a-şi hrăni
puii cu lapte, de a da naştere la pui vii (cu trei excepţii,
monotremele), de a avea un sistem nervos dezvoltat şi
inteligenţă.

Clasificarea noţiunilor - în funcţie de sferă :

1. noţiuni vide (a căror sferă nu are nici un element) şi nevide

(cărora le corespunde ceva în realitate).
a. Exemple /de noţiuni vide/ :
„flogiston”, „împăratul de azi al Rusiei”, „cerc pătrat”,
„cel mai mare număr natural”, „oamenii de pe Venus”.
b. Exemple /de noţiuni nevide/:
„idee”, „concept”, „desen”, „masă”, „plantă”.
2. noţiuni individuale (a căror sferă are un singur element) şi
generale (a căror sferă cuprinde cel puţin două elemente).
a. Exemple /de noţiuni individuale/ :
21
 „capitala Moldovei”, „colegul meu de azi de bancă”,
„Zeus”.
b. Exemple /de noţiuni generale/ :
„capitală”, „zeu”, „coleg”, „casă”, „pedeapsă”.
3. noţiuni divizive sau distributive (a căror sferă se formează
prin selectarea obiectelor unul câte unul în funcţie de prezenţa
sau absenţa proprietăţilor din intensiune) şi colective (care
reprezintă colecţii de obiecte cu aşa proprietăţi care se pot
atribui colecţiei, dar nu pot fi atribuite şi obiectelor colecţiei).
Pot fi individual colective sau general colective.
a. Exemple /de noţiuni divizive/ :
„creion”, „măr”, „geantă”, „iubire”.
b. Exemple /de noţiuni colective/:
- individual colective :
„biblioteca M.Eminescu”, „pădurea Ivancea”, „armata
Moldovei”.
- general colective :
„echipaj”, „stol”, „roi de albine”, „bibliotecă”, „floră”,
„faună”, „familie”.
4. noţiuni vagi (a căror sferă nu poate fi delimitată cu precizie,
nu putem spune cu precizie dacă obiectul, oricare ar fi el, face
parte sau nu din sfera noţiunii) şi precise (putem spune cu
precizie cine face parte din sferă).
a. Exemple /de noţiuni precise/:
„ copertă”, „desen”, „maşină”, „dulap”, „pantof”.
b. Exemple /de noţiuni vagi/:
„tânăr”, „îndrrăzneţ”, „iubitor”, „blândeţe”,
„grămadă”, „inteligent”.

Clasificarea noţiunilor - în funcţie de conţinut:

1. noţiuni abstracte (redau numai determinări separate,

necorelate cu ceva care există ca atare) şi concrete (redau o
totalitate de determinări, corelate cu ceva care există sau se
presupune că există ca atare).
22
 a. Exemple /de noţiuni concrete/ :
„şcoală”, „vioi”, „mamifer”, „automobil”, „cerneală”,
„carte”.
b. Exemple /de noţiuni abstarcte/ :
„vioiciune”, „omenie”, „mobilitate”, „elasticitate”,
„roşeaţă”, „îndrăzneală”, „egalitate”, „frumuseţe”.
2. noţiuni absolute (cu sens de sine stătător) şi relative (au sens
în raport cu alte noţiuni).
a. Exemple /de noţini absolute/:
„ziarist”, „relaţie”, „carte”, „portofel”, „stradă”.
b. Exemple /de noţiuni relative/ :
„frate”, „mamă”, „sinonim”, „soţie”, „prietenă”,
„complementar”.
3. noţiuni independente (una din ele nu o antrenează pe cealaltă
şi nici negaţia ei) şi dependente sau corelative (una din ele o
antrenează pe cealaltă şi, implicit, negaţia ei).
a. Exemple /de noţiuni independente/:
„dreptunghi”, „automobil”, „tată”, „apartament”,
„leagăn”.
b. Exemple /de noţiuni dependente/:
„pozitiv”, „bun”, „ilegal”, „drept”, „înalt”, „scurt”,
„relativ”.
4. noţiuni pozitive (determinate prin însuşiri care le aparţin) şi
negative (formate prin negarea însuşirilor definitorii, arată
lipsa unei proprietăţi).
a. Exemple /de noţiuni pozitive/ :
„ideal”, „doctor”, „cumpărături”, „carte”, „spaţiu”.
b. Exemple /de noţiuni negative/ :
„orb”, „aspaţial”, „nebun”, „dezlipit”, „mort”, „neom”,
„şchiop”.

Raporturile între noţiuni pot fi de concordanţă sau de opoziţie

Raporturi de concordanţă. Cele de concordanţă sunt trei:

1. identitate – când sferele celor două noţiuni coincid.
23
Exemple:
„nea” şi „omăt”, „steag” şi „drapel”, „locuinţă” şi „habitat”.
Reprezentare prin diagramă Euler :
A, B

Raportul se citeşte prin propoziţiile : “Toţi A sunt B.” şi “Toţi B

sunt A.”
2. ordonare – când sfera uneia este inclusă total în sfera celeilalte;
noţiunea mai cuprinzătoare se numeşte gen, iar noţiunea cuprinsă
se numeşte specie; genul imediat următor în care este cuprinsă o
noţiune–specie se numeşte gen proxim.
Exemple:
B=“vertebrat” şi A=“mamifer”, B=“om” şi A=“copil”, B=
“felină” şi A= “pisică”.
Reprezentare prin diagramă Euler:

A B

Raportul se citeşte prin propoziţiile: “Toţi A sunt B”, “Unii B sunt

A” şi “Unii B nu sunt A”
3. încrucişare – când cele două noţiuni coincid doar printr-o parte
a sferei lor.
Exemple:
“matematician” şi “sportiv”, “elev” şi “mincinos”, “inteligent”
şi “copil”.
Reprezentare prin diagramă Euler :

A B

Raportul se citeşte prin propoziţiile: „Unii A sunt B”, „Unii A nu

sunt B”, „Unii B sunt A”, „Unii B nu sunt A”.

24
Raporturi de opoziţie. Cele de opoziţie sunt două:

1. contrarietate – oricare ar fi obiectul ales, el nu poate să fie în

sfera ambelor noţiuni, dar poate să lipsească din sfera ambelor
noţiuni în acelaşi timp şi sub acelaşi raport.
Exemple:
„elefant” şi „gorilă”, „scaun” şi „masă”, „piatră” şi „maşină”.
Noţiunile aflate în raport de contrarietate sunt specii ale
unui gen care mai are şi alte specii în afara acestora.
Reprezentare prin diagrama Euler a contrarietăţii dintre
noţiunile A= „roşu”, B= „verde”, C= „galben”.

A B C

Reprezentarea se poate face ca pentru orice tip de opoziţie:

A B
Raportul se citeşte prin propoziţiile: “Nici un A nu e B” şi
“Nici un B nu e A”
2. contradicţie – oricare ar fi obiectul ales, el nici nu poate fi în
sfera ambelor noţiuni, nici nu poate lipsi din sfera ambelor noţiuni
în acelaşi timp şi sub acelaşi raport.
Exemple:
“pozitiv” şi “negativ”, “bun” şi “rău”, “absolut” şi “relativ”.
Cele două noţiuni aflate în raport de contradicţie sunt
singurele două specii ale aceluiaşi gen, se exclud reciproc,
epuizează universul de discurs.
Reprezentarea prin diagrama Euler:

A B
A B
sau
Raportul se citeşte, de asemenea, prin propoziţiile: “Nici un A nu e
B” şi “Nici un B nu e A”.

25
 Este cunoscut însă că noţiunile de cele mai dese ori sunt
determinate prin intermediul unei definiţii. În acest context, în cele
ce urmează să precăutăm acest mod de determinare a noţiunilor.

1.6 Definiţia

Definiţia este operaţia logică prin care se precizează sfera

sau conţinutul unei noţiuni.
Structura definiţiei
1. definit – noţiunea pe care vrem să o precizăm
2. definitor – procedura de definire, ceea ce spunem
despre definit
3. relaţia de definire – care instituie un raport de
identitate între definit şi definitor.
EXEMPLUL 1.6.1 /de definiţie/:
“Imaginaţia se defineşte ca proces cognitiv complex de elaborare
a unor imagini şi proiecte noi, pe baza combinării şi transformării
experienţei”.

Regulile de definire corectă din punct de vedere logic

1. Definitorul trebuie să fie adecvat definitului, adică definiţia

să nu fie nici prea largă, nici prea îngustă; definitorul trebuie să
fie în raport de identitate şi nu de ordonare cu definitul.
EXEMPLUL 1.6.2
/de definiţie prea largă/:
“Ghepardul este un mamifer care aleargă cu o viteză foarte
mare.”
Dacă notăm definitul (“ghepard”) cu A şi notăm definitorul
(“mamifer care aleargă cu viteză foarte mare”) cu B, constatăm că
A este subordonată lui B.

A B

26
EXEMPLUL 1.6.3 /de definiţie prea îngustă/:
“Poet este orice persoană care scrie versuri ce sunt publicate
postum.”
Notăm cu A definitul şi cu B definitorul. Atunci:

B A

2. Definiţia nu trebuie să fie circulară, adică definitorul să-l

conţină pe definit.
EXEMPLUL 1.6.4/de definiţie circulară/:
“Istoria este ştiinţa care studiază evenimentele istorice.”
3. Definiţia trebuie să fie logic afirmativă, adică să nu conţină
negaţii.
Exemple /de definiţie negativă/:
“Decenţa este ceea ce nu este trivialitatea”, “Noapte este ceea ce
nu este ziuă”.
Notă: Excepţie de la această regulă fac noţiunile care sunt
negative.
4. Definiţia trebuie să fie clară şi precisă, adică să nu conţină
metafore, figuri de stil, termeni vagi, să nu fie adevărate descrieri.
Exemple:
“Meseria este brăţară de aur.”, “Onoarea este un exerciţiu
admirabil.”
5. Definiţia trebuie să fie consistentă, adică să nu intre în
contradicţie cu alte noţiuni şi definiţii acceptate în acel sistem de
propoziţii (domeniu).
EXEMPLUL 1.6.5
“De vreme ce clorul este gaz şi este galben-verzui, nu poţi defini
gazul ca fiind substanţă incoloră, inodoră etc.”

Tipuri de definiţie

În funcţie de definit (obiectul definit) sunt:

5. definiţii reale –cele care precizează obiectul, fenomenul, fiinţa
reală.
27
EXEMPLUL 1.6.6
“Luna este satelit natural al Pământului.”
2. definiţii nominale –cele care explică numele (cuvântul) sub
care este exprimată o noţiune.
EXEMPLUL 1.6.7
“”Mirific” este adjectiv cu sensul de minunat.”
Definiţiile nominale sunt de două feluri :
a. lexicale – când sunt precizate toate sensurile cuvântului
(ca în dicţionar).
b. stipulative
1. se precizează sensul unui cuvânt nou (“”Elocom” este
un preparat hormonal de tip cortizon pentru
administrare pe piele”);
2. se precizează un sens nou al unui cuvânt folosit deja,
dar cu altă semnificaţie (“”Apollo” este program spaţial
american de explorare a Lunii cu ajutorul unor nave
cosmice cu echipaj”);
3. se precizează unul din multiplele sensuri pe care le are
un cuvânt, pentru a nu crea confuzie (“Putere, în
matematică, este produsul rezultat prin multiplicarea
unui număr cu el însuşi.”);
4. se precizează semnificaţia pe care o are prescurtarea
unui nume complex (“LASER înseamnă amplificarea
luminii prin emisie stimulată a radiaţiei”);
5. se precizează simboluri şi formule din diverse ştiinţe
(“a³ este o prescurtare pentru a*a*a.”).

În funcţie de definitor (procedura de definire):

1.definiţii prin gen proxim şi diferenţă specifică – acelea care

precizează genul cel mai apropiat în care se încadrează noţiunea de
definit, şi diferenţa specifică, adică ce deosebeşte această specie
(definitul) de altele din cadrul aceluiaşi gen.
EXEMPLUL 1.6.8“Pătratul este dreptunghi cu laturile egale.”

28
2.definiţii operaţionale – care precizează o serie de operaţii sau
alte cerinţe pe care definitorul trebuie să le îndeplinească.
EXEMPLUL 1.6.9
“Fonta este aliaj al fierului cu 2-5% carbon şi alte elemente în
cantităţi foarte mici (sulf, fosfor, siliciu, mangan şi unele metale),
casant, cu temperatura de topire de 1050 -1250º C, putând fi
turnat uşor; se obţine din minereuri de fier în furnale (fontă brută
sau fontă de primă fuziune) sau prin topirea în cubilouri a fontei
brute, a fontei vechi şi diferite adaosuri (fontă de a doua
fuziune).”
3.definiţii genetice sau constructive – care precizează geneza,
cum s-a format definitul.
EXEMPLUL 1.6.10
„Sfera este corpul geometric care se obţine prin rotirea cu 180˚ a
unui cerc în jurul diametrului său.”
4.definiţii enumerative – când sunt înşirate elemente ale sferei
definitului, fie întreaga sferă (enumerare completă), fie o parte a
sferei (enumerare parţială).
Exemple:
„Conifer este un arbore sau arbust precum bradul, molidul, pinul,
tisa şi zada.” – enumerare completă.
„Ocean este vastă întindere de apă precum Atlanticul, Pacificul
etc.”– enumerare parţială.
5.definiţii ostensive (prin indicare, demonstrative) – când
definitul este enunţat prin indicare, folosindu-se expresii de genul
„acesta este un …”, „în imagine avem o …”.
Exemple:
„Verde este această culoare”, „Munte este o forma geografică
precum avem în imaginea aceasta”, „Ceea ce vedeţi se numeşte
măr”

În funcţie de valoarea gnoseologică:

1. definiţii ştiinţifice – când sunt prezentate caracteristici esen-

ţiale, intrinseci definitului.
29
EXEMPLUL 1.6.11
„Mol de atom este cantitatea în grame dintr-un element, numeric
egală cu masa atomică.”
2. definiţii neştiinţifice – sunt prezentate proprietăţi accidentale,
extrinseci ale definitului.
EXEMPLUL 1.6.12
„Bază este ceea ce înroşeşte fenolftaleina.”

În funcţie de modalitatea de exprimare:

1. definiţii explicite – este prezentat direct înţelesul noţiunii.

EXEMPLUL 1.6.13
„Substanţa pură este substanţa perfect curată, a cărei compoziţie
rămâne neschimbată prin operaţiile fizice cunoscute.”
2. definiţii implicite (coordonatoare, de întrebuinţare) –
înţelesul noţiunii rezultă indirect, din modul cum este utilizată sau
din relaţiile ei cu alte noţiuni.
EXEMPLUL 1.6.14
„Numărul zero este definit prin relaţiile a + 0 = a, a x 0 = 0 şi
a/0= imposibil.”
În cazul operării cu noţiunile se observă că există noţiuni
generale şi mai puţin generale. Care este deosebirea dintre aceste
două tipuri de noţiuni? Chestiunea constă în faptul că noţiunile
generale sunt obţinute în baza unui proces de grupare a unor
noţiuni mai puţin generale, pornind de la un anumit criteriu. Or, în
acest caz este vorba de o operaţie logică, numită clasificare.

1.7 Clasificarea

Clasificarea - este operaţia logică prin care noţiuni mai

puţin generale sunt grupate în noţiuni mai generale, pe baza unui
criteriu.
Operaţia inversă se numeşte diviziune (împărţirea
noţiunilor mai generale în noţiuni mai puţin generale).

30
Structura clasificării

1. elementele clasificării – noţiunile mai puţin generale care

urmează a fi grupate
2. clasele – noţiunile mai generale în care le grupăm pe
primele
3. criteriul clasificării (fundamentul) – proprietăţile pe baza
cărora realizăm gruparea.
EXEMPLUL 1.7.1
vom grupa studenţii unei grupe academice (atenţie! clasificarea ce
urmează nu este corectă logic)
Andrei Ion Valentin Petre Lena

Lena

Studenti pregătiţi Studenţi scunzi

de examen

Figura 1.1 Clasificarea unei grupe de studenţi

Regulile de clasificare realizată corect logic

1. clasificarea trebuie să fie completă, adică să nu rămână

elemente negrupate (observaţi că în exemplul de mai sus anunţăm
că grupăm studenţii unei grupe academice şi rămân în afara
clasificării mai mulţi studenţi, deoarece o grupă academică nu are
doar cinci studenţi, chiar dacă ei nu apar explicit pe schemă).
2. criteriul de clasificare trebuie să fie unic pe aceeaşi treaptă a
clasificării (în exemplul nostru sunt două trepte de clasificare, iar
regula nu este respectată deoarece pe treapta a doua am operat cu
două criterii în acelaşi timp, şi anume, gradul de pregătire de
examen şi înălţimea studenţilor).
3. între clasele aflate pe aceeaşi treaptă a clasificării trebuie să
fie exclusiv raportul de opoziţie, aşa încât să nu se poată
31
întâmpla ca un element al clasificării să fie introdus în două clase,
în acelaşi timp (regula nu se respectă în exemplul ales, deoarece
unii din studenţi care sunt bine pregătiţi de examen ar putea fi şi
scunzi; de câte ori se încalcă a doua regulă, se încalcă şi aceasta).
4. între elementele ce sunt introduse în aceeaşi clasă trebuie să
fie mai multe asemănări decât deosebiri, din perspectiva
criteriului ce a operat clasificarea.
Diviziunea respectă aceleaşi reguli, în plus apare regula de
a trece de la o treaptă la alta progresiv în privinţa gradului de
generalitate a claselor formate.

Tipuri de clasificare

În funcţie de numărul claselor :

1. dihotomică – dacă avem doar două clase
2. politomică – dacă avem mai mult de două clase.
În funcţie de importanţa criteriului utilizat :
1. naturală – criteriul redă însuşiri esenţiale pentru
elementele clasificării.
EXEMPLUL 1.7.2
„Clasificarea elementelor chimice după masa atomică.”
2. artificială – criteriul redă însuşiri neesenţiale pentru
elementele clasificării, dar importante pentru scopul vizat.
EXEMPLUL 1.7.3
„Clasificarea cuvintelor în dicţionare, a elevilor în ordine
alfabetică.”
În funcţie de operaţiile ce se aplică elementelor din clasele
obţinute :
1. nominală – este doar rezultatul operaţiei de numărare,
fără a stabili relaţii între elementele clasei.
EXEMPLUL 1.7.4
„Clasificarea populaţiei unei ţări în funcţie de profesie.”
2. ordinală – este rezultatul operaţiei de numărare, com-
parare, ierarhizare a elementelor clasei în funcţie de gradul
în care deţin însuşirea reprezentată de criteriu.
32
EXEMPLUL 1.7.5
„Clasificarea elevilor după notele obţinute, a populaţiei în funcţie
de venit.”
În continuare vom reveni la forma logică propoziţia, care şi
este pusă la baza oricărui raţionament, precăutînd o clasă specifică
de astfel de forme logice şi anume, propoziţii categorice.

1.8 Propoziţii categorice

Sunt propoziţii declarative, cele mai simple forme prin care

se afirmă sau se neagă raportul dintre doi termeni, subiectul şi
predicatul logic.

Tipuri de propoziţii categorice

Există două criterii în funcţie de care sunt analizate

propoziţiile categorice :
I. calitatea:
1. propoziţii afirmative – predicatul este afirmat despre
subiect – „S este P”
2. propoziţii negative – predicatul este negat despre subiect –
„S nu este P”.
II. cantitatea, adică la cât din sfera subiectului se referă
predicatul:
1. propoziţii universale – predicatul se referă la întreaga sferă a
subiectului – „Toţi S sunt P” sau „Nici un S nu e P” – indicatorii
din faţa subiectului care arată că este o propoziţie universală sunt:
„toţi”, „toate”, „oricare”, „oricine”, „orice”, „fiecare”, „nimeni”,
„nici un” etc. (uneori pot lipsi);
2. propoziţii particulare– predicatul se referă la o parte a sferei
subiectului – „Unii S sunt P” sau „Unii S nu sunt P” – indicatorii
care arată că este o propoziţie particulară sunt : „unii”, „unele”,
„câţiva”, „mulţi”, „puţini”, „există cel puţin un”, „majoritatea”
etc.;

33
3. propoziţiile singulare – subiectul are în sferă un singur element
despre care se enunţă predicatul – „Acest S este P”, „X este P” –
ele sunt tratate ca propoziţii universale.
Combinând cele două criterii, obţinem patru tipuri de propoziţii
categorice :
Tabelul 1.2 Patru tipuri de propoziţii categorice
Tip de propoziţie Citire Formulă Simbol
Universal-afirmativă Toţi S sunt P SaP A
Universal-negativă Nici un S nu e P SeP E
Particular-afirmativă Unii S sunt P SiP I
Particular-negativă Unii S nu sunt P SoP O
Notă: „unii” înseamnă o parte a sferei, nu ştiu cât, eventual toată.

Spre deosebire de Euler, unde zona haşurată reprezintă chiar

obiectul gândirii, în Venn zona haşurată înseamnă zonă vidă, fără
elemente. În Venn, pentru a arăta că într-o zonă anume există
elemente, se desenează un x.
Tabelul 1.3 Reprezentarea propoziţiilor prin diagrame Euler şi Venn
Tip de Citire Tip de Diagrama Diagrama
propoziţie propo Euler Venn
ziţie
Universal- Toţi S SaP S _ _
afirmativă sunt P SP SP SP
P

Universal- Nici SeP S P _ _

negativă un S SP SP SP
nu e P
Particular- Unii S SiP _ x _
afirmativă sunt P
S P
SP SP SP

Particular- Unii S SoP _ _

S P
negativă nu SP SP SP
sunt P x
34
Interpretarea propoziţiilor particular-închise
„Doar S sunt P” = „Toţi P sunt S”
„Doar S nu sunt P” = „Nici un P nu este S”
„Numai unii S sunt P” = „Unii S nu sunt P”
„Numai unii S nu sunt P” = „Unii S sunt P”

Raporturi între propoziţiile categorice

Sunt uşor de reţinut cu ajutorul pătratului logic sau pătratul lui
Boethius :
A Contrarietate E
C ie
Subalternare

cţ

Subalternare
on i
t ra d
di
ra cţ
n t ie
Co

I Subcontrarietate
O
Figura 1.2 Patratul lui Boethius

Raportul de contradicţie ( A-O; E-I) :

Propoziţiile nu pot fi împreună (în acelaşi timp şi sub
acelaşi raport) nici adevărate, nici false.
(A = 1) → (O = 0)
(O = 1) → (A = 0)
(A = 0) → (O = 1)
(O = 0) → (A = 1)
EXEMPLUL 1.8.1
Nu poate fi adevărat şi că “Toate merele sunt roşii.” şi că “Unele
mere nu sunt roşii.”; nu poate fi fals şi că “Toate merele sunt
roşii.” şi că “Unele mere nu sunt roşii.”.

35
Raportul de contrarietate (A-E) :
Propoziţiile nu pot fi împreună adevărate, dar pot fi
împreună false.
(A = 1) → (E = 0)
(E = 1) → (A = 0)
(A = 0) → (E = ?)
(E = 0) → (A = ?)
EXEMPLUL 1.8.2
Nu poate fi adevărat şi că “Toate merele sunt roşii.”, şi că “Nici
un măr nu este roşu.”; dar poate fi fals în acelaşi timp şi că
“Toate merele sunt roşii.”, şi că “Nici un măr nu este roşu.”
Raportul de subcontrarietate (I-O) :
Propoziţiile nu pot fi împreună false, dar pot fi împreună
adevărate.
(I = 0) → (O = 1)
(O= 0) → (I = 1)
(I = 1) →(O = ?)
(O= 1) → (I = ?)
EXEMPLUL 1.8.3
nu poate fi fals şi că “Unele mere sunt roşii.”, şi că “Unele mere
nu sunt roşii.”; dar poate fi adevărat în acelaşi timp şi că “Unele
mere sunt roşii.”, şi că “Unele mere nu sunt roşii.”

Raportul de subalternare (alternare) (A-I; E-O):

Subalternarea nu este un raport de opoziţie (ca celelalte), ci
de ordonare :
(A = 1) → (I = 1)
(A = 0) → (I = ?)
(I = 0) → (A = 0)
(I = 1) → (A = ?)
EXEMPLUL 1.8.4
dacă este adevărat că “Toate merele sunt roşii.”, atunci este
adevărat şi că “Unele mere sunt roşii.”. Dar dacă este fals că
“Toate merele sunt roşii.”, atunci nu ştiu sigur cum este propoziţia
“Unele mere sunt roşii”.
36
 Dacă este fals că “Unele mere sunt roşii.”, atunci este fals
şi că “Toate merele sunt roşii.”. Dar dacă este adevărat că
“Unele mere sunt roşii.”, atunci nu ştiu ce valoare de adevăr are
propoziţia “Toate merele sunt roşii.”.

1.9 Elementele de bază ale Algebrei booleane/Algebrei logice

Aşa cum cuvintele sunt elementele de bază ale limbilor

"lingvistice" , iar numerele sunt elementele de bază ale aritmeticii,
asa şi propoziţiile booleane sunt elementele de bază ale
Algebrei Booleane/Algebrei Logice.
☞ DEFINIŢIE:
: Se numeşte Propoziţie booleană orice propoziţie căreia i se poate
atribui în mod logic una dintre valorile "adevărat" sau "fals". (
TRUE sau FALSE , ori mai scurt "T" sau "F" , sau, prin alte
simboluri "1" sau "0", "A" sau "F") .
Aceste ultime fraze sunt miezul înţelegerii Algebrei
booleane/Algebrei logice, de aceea vom insista în explicarea lor
mai detaliată, utilizînd în acest scop similaritatea de noţiuni care se
folosesc în aceste 2 tipuri de algebre. Una din ele este cea de
„valoare corespunzătoare” a unui enunţ.
EXEMPLUL 1.9.1
Nr. Enunţ/Expresie Valoarea numerică
algebrică corespunzătoare
1. 2*5-2-15 -7
2 (3-12.5)/(4*2-8) Nedeterminată
3 x+5 Caracter variabil, nedeterminat,
depinde de valoarea lui x
Astfel, valorile de adevărat sau flas, stabilite pentru propoziţii din
Algebra logică le vom numi valorile lor logice corespunzătoare.
Observaţie. O clasă foarte largă de propoziţii adevărate o
constituie teoremele din matematică.
Iată câteva exemple de propoziţii logice:
1. " You are very insolent ! " (Eşti extrem de obraznic
– expresie în engleză).
37
 2. " Ce oră este ?".
3. " Daţi-vă la o parte din calea mea !"
4. "Victor este programator."
5. "Ai sosit deja ? "
6. "Mama e întotdeauna mai tânăra decât faţa ei."
7. " 7 + 12 = 31".
8. "Alex este un student din minicipiul Chişinău".
9. "Ивану 17 лет” (Ion are 17 ani – expresie în rusă)
10. " Te-am căutat ieri toată ziua."
Toate aceste zece exemple sunt propoziţii. Unele sunt compuse
din cuvinte , altele din simboluri matematice , unele sunt în limba
română, altele sunt în engleză şi rusă. Noi le vom clasifica după
capabilitatea lor de a se asocia valorilor "Adevarat" ( True à T sau
"False" à F. ) Să analizăm aceste exemple unul câte unul :
1. Propoziţia poate fi adevarată sau nu, dar în mod evident
este compatibilă cu valorile T sau F ( chiar dacă nu ştim
care din ele este aprecierea corectă a înţelesului
propoziţiei) .
2. Propoziţia este interogativă. Nu se afirmă nimic în această
propoziţie, drept pentru care nu putem face o judecată a
afirmaţiei, căci nu există afirmaţie .
3. Este o poruncă , un imperativ , ce nu poate fi asociat cu T
sau F .Nici aici nu există o afirmaţie care să poată fi
întărită (T ) sau contrazisă( F ).
4. Propoziţia poate fi adevarată sau falsă.
5. Nu există o afirmaţie , deci nu poate fi "T" sau "F".
6. Evident , propoziţia nu este adevarată , deci admite
valoarea "False".
7. Evident , propoziţia nu este adevarată , deci admite
valoarea "False".
8. Această propoziţie conţine două afirmaţii ("Alex e un
stident" şi "Alex e din municipiul Chişinău") De aceea
trebuie să le analizăm pe fiecare în parte. Evident că
ambele sub-propoziţii accepta evaluarea "T" sau "F", deci
sunt Propozitii Booleane.
38
 9. "Ивану 17 лет" (Ion are 17 ani – în rusă) este o afirmaţie
care poate fi adevarată sau falsă ( chiar dacă nu ştim care
din ele este aprecierea corectă a înţelesului propoziţiei).
10. Şi aceasta e o propoziţie care conţine o afirmaţie clară,
ce poate fi adevarată sau nu .
În concluzie, conform definiţiei propoziţiilor booleane (vezi mai
sus ) propoziţiile (1), (4) ,(6), (7), (8), (9) şi (10) sunt propoziţii
booleane, iar restul nu.
Asstfel, Algebra logică foloseşte propoziţiile booleane în
acelaşi fel în care algebra numerică foloseşte numerele: le studiază
proprietăţile , stabileşte operaţii între ele ,stabileşte algoritmi
pentru găsirea rezultatului operaţiilor etc.
Una dintre operaţiile aritmetice elementare îşi pierde
semnificaţia în spaţiul boolean. E vorba de operaţia de comparare.
Semnele "<" sau ">" nu au niciun sens în spaţiul boolean . De
asemenea semnul "=" nu înseamnă "egal cu …" ci "are valoarea
de …"
EXEMPLUL 1.9.2
"Ion e un băiat" = T, sau "Ion e un băiat" = A
înseamnă că propoziţia "Ion e un băiat" are valoarea logică "true"
(adevarat) sau, "Adevăr". Expresia de mai sus poate fi scrisă şi în
altă simbolică :
"Ion e un băiat" = 1
Notă: semnul "1" nu reprezintă valoarea numărului "unu", ci
valoarea logică "adevarat".
"Ion e un băiat" pare o propoziţie simplă, pentru că
valoarea lui logică este evidentă (e greu de închipuit că ar exista o
fată pe care să o cheme Ion ). Chiar fără să-l cunoaştem pe acest
Ion şi fără să-i examinăm sexul, putem aprecia valoarea logică a
acestei propoziţii. Propoziţia "Ion are 17 ani" este, însă, mai
complicată. Pentru a şti dacă propoziţia e adevarată sau nu, ar
trebui să-l cunoaştem pe Ion şi să-i verificăm certificatul de
naştere. Aceste date, de care avem nevoie pentru a determina
valoarea propoziţiei "Ion are 17 ani", se numesc date preliminare
( în engleză context ). Dacă nu dispunem de niciun fel de date
39
preliminare nu putem spune care e valoarea acestei propoziţii, dar
putem spune cu certitudine că această valoare ( deşi necunoscută)
poate fi doar "T" sau "F" ( "1" sau "0", "A" sau "F") .
Propoziţiile booleane a căror valoare logică
corespunzătoare este evidentă se numesc Propoziţii booleane
evidente.
Propoziţiile booleane a căror valoare logică
corespunzătoare este necunoscută se numesc Funcţii booleane.
În această expunere vom insista în folosirea literelor mici
(a, b, c, ….x, y, z ) pentru a însemna funcţiile booleane şi
literele majuscule (A, B, C, ……X, Y, Z ) pentru a însemna
propoziţiile evidente .
Conform acestor principii putem afirma că:
1 "You are very insolent !" = a
2 "Cat este ceasul ?" = P
3 "Daţi-vă la o parte din calea mea !" = P
4 "Victor este programator" = b
5 "Ai sosit deja ?" = P
6 "Mama e întotdeauna mai tânără decât fata ei" = c
7 "7 + 12 = 31" = C
8 "Alex este un student din minicipiul Chişinău" = d
9 "Ивану 17 лет" = e
10 "Te-am căutat ieri toată ziua" = f
Observaţi că am notat propoziţiile ne-booleane cu semnul
P ( Propoziţie nesemnificativă în spaţiul boolean ) .
În mod evident putem scrie : c = F, sau c = 0, C = F,
sau C = 0
Acestea sunt singurele propoziţii evidente dintre cele zece
exemple de mai sus. În contextul celor expuse, Algebra
booleană/Algebra logică foloseşte propoziţiile booleane pentru a le
studia proprietăţile, stabileşte operaţii între ele, stabileşte algoritmi
pentru găsirea rezultatului operaţiilor etc, în acelaşi mod în care
algebra numerică foloseşte numerele.

40
II. LOGICA PROPOZIŢIILOR COMPUSE

“Istoriile îi fac pe oameni înţelepţi,

poeţii îi fac inteligenţi, matematicile subtili,
ştiinţele naturii profunzi, morala gravi,
41
 logica şi retorica, capabili de a rivaliza”
Francis Bacon

2.1 Elemente de calcul propoziţional. Propoziţii simple şi

compuse

Propoziţii simple

În capitolul precedent am menţionat că Algebra logică se

axează pe studiul următoarelor 3 forme logice:
• termen,
• propoziţie,
• raţionament (argument, inferenţă),
şi că spre deosebire de matematică, ea nu se ocupă de calculul
numeric, ci de calculul cu "propoziţii".
Este cunoscut deja, că în orice teorie matematică, termenii
noi sunt definiţi folosind termenii care au fost definiţi anterior. O
parte din termenii iniţiali rămân indispensabil nedefiniţi. Spre
exemplu, în geometrie noţiunea de „punct” sau „linie”. În logică,
cuvintele propoziţie, adevărat, fals sunt termenii iniţiali
nedefiniţi. Unii dintre aceşti termeni pot fi descrişi cu ajutorul unor
definiţii.
☞ DEFINIŢIE:
Se numeste propozitie un enunt despre care se poate spune că
este adevărat sau fals, dar nu şi adevărat şi fals simultan.

EXEMPLUL 2.1.1/enunţuri propoziţii/:

1. ,,În orice triunghi suma unghiurilor este egală cu
180º’’ ;
2. ‚‚3+2=5’’;
3. ,,2>5’’ ;
4. ,,Balena este un mamifer’’ ;
5. ,,Planeta Venus este satelit al Pământului’’.
Toate aceste enunţuri sunt propoziţii, deoarece despre
fiecare putem să ştim dacă este adevărată sau falsă. De exemplu
42
1),2) şi 4) sunt propoziţii adevărate, iar 3) şi 5) sunt propoziţii
false.
EXEMPLUL 2.1.2//enunţuri/
1. ,,x+2=5’’ ;
2. ,,x-1<4’’
3. ,,Deschide uşa!’’;
4. ,,Numărul x divide numărul y’’ ;
5. ,,Atomul de aur este galben’.
Se observă că 1), 2), 3), 4) şi 5) sunt enunţuri pentru care
condiţia de mai sus (de a fi adevărat sau fals) nu este îndeplinită.
Mai exact enunţurile 1), 2) şi 4) au caracter variabil, după cum am
observat şi în paragraful 1.9 din Capitolul I, iar enunţul 3) este o
poruncă despre care este lipsit de sens să afirmăm că este
adevărată sau falsă, enunţul 5) este absurd, deoarece e lipsit de
sens să vorbim despre culoarea unui atom. În aceste cazuri, vom
zice că valorile lor logice corespunzătoare au un caracter variabil
sau sunt nedeterminate.
Observaţie: noţiunea de „valorile logice corespunzătoare” a
propoziţiilor din Algebra logică sunt similare noţiunii de
„valoare numerică corespunzătoare” din Algebra numerică.
EXEMPLUL 2.1.3
Nr. Expresie algebrică Valoarea numerică
corespunzătoare
1. 12-27 -15
2 (5+12.5)/(3*2-6) Nedeterminată
3 x2+5x-3 Caracter variabil şi depinde de
valoarea lui x
Observaţie. Cînd vorbim despre propoziţii, avem în vedere orice
tip de propoziţie inclusiv şi propoziţiile categorice, precăutate în
Capitolul 1.
Vom conveni în continuare să considerăm că o propoziţie
este adevărată, şi să spunem că ea are valoarea de „adevăr”, dacă
valoarea ei logică corespunzătoare este „adevărată” şi o vom nota
prin semnul 1 sau A.

43
 Vom conveni în continuare să considerăm că o propoziţie
este falsă, şi să spunem că ea are valoare de „fals”, dacă valoarea
ei logică corespunzătoare este „fals” şi o vom nota prin semnul 0
sau F.
Observaţie: Semnul "1" nu reprezintă valoarea numărului
"unu" ci valoarea logică "adevarat".

Propoziţii compuse

O propoziţie compusă este echivalentul unei fraze în

gramatică: este formată din două sau mai multe propoziţii legate
între ele de nişte operatori sau conectori propoziţionali.
Aceşti conectori propoziţionali sunt: negaţie, conjuncţie,
disjuncţie neexclusivă (inclusivă), disjuncţie exclusivă,
implicaţie, echivalenţă.
Deoarece nu ne mai interesează de ce fel sunt propoziţiile,
ele vor fi simple variabile propoziţionale, pe care le vom nota cu
p, q, r, s, t, u etc, aşa cum am presupus în paragraful 1.9 din
Capitolul 1.
Pentru a studia proprietăţile propoziţiilor compuse este
necesar să definim operaţiile determinate de conectorii menţionaţi
mai sus.
Observaţie: notăm adevărul cu „1” şi falsul cu „0”. Numărul
total al valorilor posibile de „adevăr” şi „fals” al variabililor
propoziţionale într-o propoziţie compusă este egal cu 2ⁿ, unde n
este numărul de variabile propoziţionale.
Negaţia
Simbol Exprimare în limbaj natural
„~”, ”‾”, „nu este adevărat că”, „este fals că”, „nu
„┐” este cazul să” etc.
Fiind dată o propoziţie p, propoziţia “~p” se citeşte “nu p”, “non
p” sau “Nu este cazul ca p” şi se numeşte negaţia lui p.
Negaţia ia valori de adevăr opuse valorilor de adevăr ale
propoziţiei date. Această operaţie este o operaţie unară, deoarece
acţionează doar asupra unui singur operand. Analogic Algebrei
44
numerice, pentru a studia valorile logice corespunzătoare ale unei
propoziţii compuse, sunt utilizate „tabele de calcul”. Aceste
„tabele de calcul” în Algebra logică poartă denumirea de „tabel de
adevăr” :
p ~p
1 0
0 1
EXEMPLUL 2.1.4
Considerăm propoziţia p: „Balena este un mamifer”. Negaţia ~p
este propoziţia: „Non balena este un mamifer” sau, în limbajul
obişnuit: „Balena nu este un mamifer”. În acest caz ~p este o
prpoziţie falsă.
Alte exemple: „Nu este adevărat că afară ninge.”
„Este fals că merg la cinema.”
„Nu este cazul să minţi.”
☞ DEFINIŢIE:
Dacă p este o propoziţie, atunci negaţia lui p, care se notează cu
~p, are valoarea opusă lui p. Dacă p este adevărată, atunci ~p este
falsă, iar dacă p este falsă, atunci ~p este adevărată.
Această definiţie este rezumată în tabelul de adevăr de mai sus,
care prezintă valorile corecte ale lui p:

Conjuncţia
Simbol V Exprimare în limbaj natural
„&”, ” ” „şi”, „iar”, „dar”, „cu toate că”,
„deşi”, „în pofida”, „or”, „totuşi”,
„pe când”, virgula etc.
Fiind date două propoziţii p şi q, propoziţia “p  q” se citeşte ca “p
şi q” şi se numeşte conjuncţia lui p şi q.
Conjuncţia este adevărată doar dacă toţi termenii ei sunt adevăraţi.
Tabel de adevăr : V
p q p q
1 1 1
1 0 0
45
 0 1 0
0 0 0
EXEMPLUL 2.1.5 „Merg la şcoală şi iau note mari.”

☞ DEFINIŢIE:
Dacă p şi q sunt propoziţii, conjuncţia lui p şi q, care se notează cu
p  q, este adevărată atunci şi numai atunci când ambele propoziţii
p şi q sunt adevărate. Propoziţia p  q este falsă, dacă ambele sau
măcar una din componentele ei p sau q sunt false.
Această definiţie este rezumată în tabelul de adevăr de mai sus.

Disjuncţia
Simbol Exprimare în limbaj natural
„V” „sau”, „ori”, „fie”
Fiind date două propoziţii p şi q, propoziţia “p  q” se citeşte ca “p
sau q” şi se numeşte disjuncţia lui p şi q.
Dsijuncţia este adevărată dacă cel puţin un termen al ei este
adevărat. Tabel de adevăr :
p q pVq
1 1 1
1 0 1
0 1 1
0 0 0

EXEMPLUL 2.1.6 „Vrei să stai sau vrei să te uiţi la televizor.”

☞ DEFINIŢIE:
Dacă p şi q sunt propoziţii, disjuncţia lui p şi q, care se notează cu
p  q, este adevărată dacă cel puţin una din propoziţiile p şi q este
adevărată, şi este falsă numai când ambele afirmaţii sunt false.
Această definiţie este rezumată în tabelul de adevăr de mai sus.
Disjuncţie exclusivă
Simbol Exprimare în limbaj natural
„W”, � „sau…sau…”, „ori…ori…”,
46
 „fie…fie...”
Fiind date două propoziţii p şi q, propoziţia “pWq” se citeşte ca
“sau p sau q” şi se numeşte disjuncţia exclusivă a lui p şi q.
Disjuncţia exclusivă este adevărată dacă termenii ei au valori de
adevăr diferite. Tabel de adevăr :
p q pWq
1 1 0
1 0 1
0 1 1
0 0 0
EXEMPLUL 2.1.7 „Sau mergi cu mine, sau rămâi acasă.”
☞ DEFINIŢIE:
Dacă p şi q sunt propoziţii, disjuncţia exclusivă a lui p şi q, care
se notează cu pWq, este adevărată dacă cel puţin una din
propoziţiile p şi q este adevărată şi este falsă numai când ambele
afirmaţii sunt adevărate sau false.
Această definiţie este rezumată în tabelul de adevăr de mai sus.

Exerciţii pentru lucrul individual:

EXEMPLUL 2.1.8 Transformaţi în propoziţii logice următoarele
enunţuri, notând prin p = ”Este cald”, iar prin q = “Este soare”:
a. Nu este cald, dar este soare. [~p  q ]
b. Nu este în acelaşi timp nici cald , nici soare. [~(p  q )]
c. Nu este nici cald, nici soare. [~p  ~q ]
EXEMPLUL 2.1.9 Transformaţi în propoziţii logice următoarele
enunţuri utilizînd operanzii „şi”, „sau”.
Fie x un număr real anumit. p, q şi r simbolizează respectiv: “0<x”,
“x<3” şi “x=3”.
Scrieţi în formă simbolică următoarele inegalităţi:
a. x ≤ 3 b. 0 < x < 3 c. 0 < x ≤ 3
[a. q  r b. p  q c. p  ( q  r ) ]
Evaluarea propoziţiilor compuse

47
Pentru a evalua propoziţiile compuse la adevăr sau fals, vom
utiliza instrumentul Tabelului de adevăr în dependenţă de diferite
combinaţii ale valorilor variabilelor propoziţionale. Această
metodă se mai numeşte metoda matricială sau a Tabelului de
adevăr
EXEMPLUL 2.1.10
Este dată propoziţia compusă (~p  q). atunci Tabelul de adevăr
pentru ea este:
p q ~p ~p  q
A A F A
A F F F
F A A A
F F A A
EXEMPLUL 2.1.11
Este dată propoziţia compusă (p  q )  ~ (p  q ), atunci Tabelul
de adevăr pentru ea este:
p q p q pq ~ (p  q ) (p  q)  ~(p  q)
A A A A F F
A F A F A A
F A A F A A
F F F F A F
EXEMPLUL 2.1.12 Este dată propoziţia compusă ( p  q )  ~
r , atunci Tabelul de adevăr pentru ea este
p q r pq ~r ( pq )  ~r
A A A A F A
A A F A A A
A F A F F F
A F F F A A
F A A F F F
F A F F A A
F F A F F F
F F F F A A
Echivalenţa logică

48
Să urmărim tabelele de adevăr ce urmează:

p q pq qp
A A A A
(1) A F F F
F A F F
F F F F

(2) p q pWq
1 1 0
1 0 1
0 1 1
(3) 0 0 0
p q p q pq ~ (p  q ) (p  q)  ~(p  q)
1 1 1 1 0 0
1 0 1 0 1 1
0 1 1 0 1 1
0 0 0 0 1 0
Din primul Tabel de adevăr (1), rezultă că pentru fiecare
combinaţie a valorilor pentru p şi q propoziţiile compuse p  q şi q
 p au aceleaşi valori logice corespunzătoare. Acelaşi efect avem
şi în cazul tabelelor (2) şi (3). În asemenea caz, propoziţiile
compuse respective a căror valori logice corespunzătoare sunt
aceleaşi sunt numite logic egale. Pornind de la faptul că în logică
nu exista raport de relaţie, vom zice că astfel de propoziţii sunt
logic echivalente, şi vom întroduce pentru astfel de expresii
simbolul „≡”.
☞ DEFINIŢIE:
Două propoziţii compuse sunt echivalente logic dacă şi numai
dacă valorile lor logice corespunzătoare, pentru orice combinaţie

49
posibilă a valorilor propoziţiilor elementare ce le determină, sunt
aceleaşi.
Cu titlu de exemplificare şi a utilizării „relaţiei” definite
mai sus, vom întroduce pentru propoziţii compuse următoarele
notări: prin F(p,q,r...), Z(s,t,f...) vom nota propoziţiile compuse, iar
semnul relaţiei egal „=”, cel definit anterior, adică semnul "=" nu
înseamnă "egal cu …", ci "are valoarea de …"
Astfel suntem în faţa primelor posibilităţi de a studia
proprietăţile propoziţiilor compuse şi anume: a demonstra
echivalenţa logică a mai multor propoziţii compuse, prin
„reducerea” lor la unele mai simple, care sunt echivalente logic cu
ele. Exsită mai multe metode de demonstrare a echivalenţei logice.
Prima metodă este cea a Tabelului de adevăr. Algoritmul
este simplu.
1. Pentru aceleaşi combinaţii ale propoziţiilor elementare, parte
componentă a propoziţiilor compuse, adică a variabilelor ce
le reprezintă, construim Tabelul de adevăr pentru fiecare din
propoziţia compusă.
2. Verificăm dacă valorile logice corespunzătoare ale
propoziţiilor compuse sunt aceleaşi. Daca „da”, atunci
propoziţiile compuse sunt echivalente logic. Dacă cel puţin
pentru un set de valori ale variabilelor, valorile logice
corespunzătoare „nu” sunt aceleaşi, atunci propoziţiile
compuse nu sunt echivalente logic.
EXEMPLUL 2.1.13 Fie date 2 propoziţii compuse F(p)=~(~p) şi
Z(p)=p. Să se demonstreze utilizînd Tabelul de adevăr că
F(p)≡Z(p).
Echivalenţa logică de mai sus poartă denumirea de
Proprietatea negaţiei duble şi poate fi prezentată după cum
urmează
~(~p) ≡ p

EXEMPLUL 2.1.14 Fie date 2 propoziţii compuse F(p,q)= ~ (p 

q) şi Z(p,q)= ~p  ~q. Să se demonstreze utilizînd Tabelul de
adevăr că F(p,q) şi Z(p,q), sunt non-echivalente logic.
50
Observaţie: În Algebra logică non-echivalenţa logică nu are
semnificaţia respectivă pentru a fi prezentată ca şi echivalenţa
logică. Or, prezentarea F(p,q...)≠Z(p,q...) nu este una relevantă.
Observaţie: O altă metodă de demonstrare a echivalenţei logice
este utlizarea exemplelor.
EXEMPLUL 2.1.155 Fie date 2 propoziţii compuse F(p,q)= ~ (p
 q) şi Z(p,q)= ~p  ~q. Să se demonstreze utilizînd Tabelul de
adevăr că F(p,q)≡Z(p,q).
EXEMPLUL 2.1.16 Fie date 2 propoziţii compuse F(p,q)= ~ (p 
q) şi Z(p,q)= ~p  ~q. Să se demonstreze utilizînd Tabelul de
adevăr că F(p,q)≡Z(p,q).
Echivalenţele logice stabilite mai sus poartă denumirea de
Legile lui De Morgan şi pot fi prezentate după cum urmează:
~(p  q) ≡ ~p  ~q
~(p  q) ≡ ~p  ~q.
Ele pot fi citite :
Negarea unei propoziţii “şi” este logic echivalentă unei propoziţii
“sau” în care fiecare componentă este negată.
Negarea unei propoziţii “sau” este logic echivalentă unei
propoziţii “şi” în care fiecare componentă este negată.
EXEMPLUL 2.1.17 Aplicarea Legilor lui De Morgan. Scrieţi
negaţii pentru fiecare din afirmaţiile următoare:
a. Ion are 1,80 m înălţime şi cântăreşte cel puţin 75 kg.
b. Autobuzul a întârziat sau ceasul lui Tom a rămas în urmă.
Soluţii:
a. Ion nu are 1,80 m înălţime sau el cântăreşte mai puţin de 75 kg.
b. Autobuzul nu a întârziat sau ceasul lui Tom nu a rămas în
urmă.
EXEMPLUL 2.1.18 Inegalităţile şi Legile lui De Morgan. Utilizaţi
Legile lui De Morgan pentru a scrie negarea expresiei: –1 < x ≤ y.
EXEMPLUL 2.1.19 Un exemplu la care trebuie de atras atenţia.
După Legile lui De Morgan, negarea lui F(p,q): „Alex este înalt şi
Alex este slab”, este Z(p,q): „Jim nu este înalt sau Jim nu este
slab”.

51
Observăm că afirmaţia F(p,q) poate fi scrisă mai compact ca:
„Alex este înalt şi slab”. Scrisă astfel, după negare vom avea un alt
mod de prezentare a negaţiei: „Alex nu este înalt şi slab”.
Dar în această formă negaţia se aseamănă cu afirmaţia “şi”.
Aceasta nu contrazice Legile lui De Morgan? Motivul constă în
faptul că, convenţional, cuvintele, „şi” şi „sau” sunt permise numai
între fragmente de propoziţii complete. Această aparenţă de
contrazicere cu Legile lui De Morgan este rezultatul trecerii la
„prescurtarea” propoziţiei iniţiale, care de fapt a condus la crearea
unei propoziţii necomplete.

Tautologii şi contradicţii

☞ DEFINIŢIE:
O tautologie este o propoziţie compusă, valorile logice
corespunzătoare ale căreia sunt întotdeauna „adevăr”, pentru orice
combinaţie posibilă a valorilor propoziţiilor elementare ce le
determină.
O propoziţie compusă care este o tautologie se numeşte propoziţie
tautologică.
☞ DEFINIŢIE:
O contradicţie este o propoziţie compusă, valorile logice
corespunzătoare ale căreia sunt întotdeauna „fals”, pentru orice
combinaţie posibilă a valorilor propoziţiilor elementare ce le
determină.
O propoziţie compusă care este o contradicţie se numeşte
propoziţie contradictorie.
Observaţie. Propoziţia tautologică şi propoziţia contradictorie
joacă rolul de 1 („unitate” ≡ „adevărat”) şi 0 („zerou” ≡ „fals”)
în Algebra logică a propoziţiilor, tot aşa cum există 1 (număr) şi
0 (număr) în Algebra numerică.
EXEMPLUL 2.1.20 Fie date 2 propoziţii compuse F(p,q)= p  ~p
şi Z(p,q)= p  ~ p. Să se demonstreze utilizînd Tabelul de adevăr
că F(p,q) este o propoziţie tautologică, iar Z(p,q) este o propoziţie
contradictorie.
52
TEOREMA 1.1.1 /formulele echivalenţelor logice/. Fie date orice
variabile p, q şi r, propoziţi elementare ale unei propoziţi
compuse, o propoziţie tautologică t şi o propoziţie contradictorie
c. Atunci au loc următoarele echivalenţe logice:
1. Legile comutative p q ≡ qp p  q ≡ q p
2. Legea asociativă (p  q)  r ≡ p  (q  r) (p  q)  r ≡ p  (q  r)
3. Legea distributivă p  (q  r) ≡ (p  q)  p  (q  r) ≡ (p  q)  (p
(p  r)  r)
4. Legea de identitate pt ≡ p p c ≡ p
5. Legea negaţiei p ~ p ≡ t p  ~p≡c
6. Legea dublei negaţii ~ (~p) ≡ p
7. Legea idempotenţei pp ≡ p p p ≡ p
8. Legile lui De Morgan ~ (p  q) ≡ ~p  ~q ~ (p  q) ≡ ~p  ~q
9. Legea legăturii p t ≡ t pc ≡ c
universale
10. Legea absorbţiei p  (p  q) ≡ p p  (p  q) ≡ p
11. Negaţia lui t şi c ~t ≡ c ~c ≡ t
EXEMPLUL 2.1.21 Utilizarea formulelor echivalenţelor logice în
reducerea unei propoziţii compuse la una mai simplă echivalentă
logic cu ea.
A treia metodă de demonstrare a echivalenţei logice a
propoziţiilor compuse. Utilizînd TEOREMA 1.1.1. verificaţi
echivalenţa logică ~(~p  q )  (p  q) ≡ p
Soluţie:
1.după Legea lui De Morgan avem
~ (~ p  q)  (p  q) ≡ (~(~p)  ~q)  (p  q)
2.după Legea dublei negaţii
~ (~ p  q)  (p  q) ≡ (p  ~ q)  (p  q)
3.după Legea distributivă
~ (~ p  q)  (p  q) ≡ p  (~q  q)
4.după Legea negaţiei
~ (~ p  q)  (p  q) ≡ (p  c )
5.după Legea identităţii ~ (~ p  q)  (p  q) ≡ p c.t.d

2.2 Propoziţii condiţionale. Implicaţia logică

53
 O bună parte din activităţile omeneşti pot fi redate logic
prin intermediul propoziţiilor categorice. Despre ele am vorbit în
Capitolul 1.
Complexitatea relaţiilor şi raporturilor economice, sociale
şi de mediu ale omului sunt de o aşa natură, încît este greu să ne
limităm doar la descrierea lor logică prin intermediul tipului de
propoziţii menţionate mai sus.
Aria menţionată, exprimînd relaţii şi raporturi, de cele mai
dese ori pot fi redate logic prin intermediul unor propoziţii
condiţionale.
EXEMPLUL 2.2.1 Presupunem că vă duceţi la un interviu pentru
un loc de muncă la un magazin şi proprietarul vă face următoarea
promisiune:
“Dacă tu vei veni la lucru luni dimineaţă, atunci tu vei obţine
acest loc de lucru”
În cele ce urmează ne vom opri la 2 tipuri de operaţii
asupra propoziţiilor condiţionale.
Observaţie. În loc de "condiţional", "propoziţie condiţională"
sau "propoziţie ipotetică", se utilizează respectiv alte noţiuni
"implicaţie", respectiv, "propoziţie implicativă" denumiri care
sunt mult mai relevante decît cele menţionate mai sus.
Pe de altă parte, am menţionat acest moment şi în Capitolul
1, implicaţia este fundamentul raţionamentului deductiv.
În acest context, problemele implicaţiei şi-au găsit
dezvoltarea în logica modernă (la ora actuală există chiar mai
multe tipuri de implicaţie) insă nu putem spune că acest concept s-
ar datora exclusiv logicii moderne. Anticii dispuneau de cel putin
două implicaţii - unul i se datorează lui Filon din Megara, celălalt
lui Diodorus Cronus. Iată doar un pasaj din Sextus Empiricus:
„Astfel, sunt trei moduri în care un condiţional poate fi
adevărat şi unul în care el poate fi fals. Căci un condiţional este
adevărat când începe cu un adevăr şi se termină cu un adevăr, ca
şi în cazul: "Daca este ziua este lumina"; este adevărat, de
asemenea, cand începe cu un fals şi se termină cu un fals, ca
"Dacă pământul zboară, are aripi" şi, în mod similar, un
54
condiţional care incepe cu un fals şi se termină cu un adevăr este
ca atare adevărat, ca "Dacă pământul zboară, pământul există".
Un condiţional este fals numai când începe cu un adevăr şi se
termină cu un fals, ca "Dacă este zi, este noapte [1]”
În logica modernă discuţia despre implicaţie este deschisă
de Frege în lucrarea sa din 1879, Begriffsschrift însă definiţia ei
propriu zisă apare în Principia Mathematica (1910 - 13):
Când o propoziţie q urmează dintr-o propoziţie p, cu alte
cuvinte, când p este adevărată q trebuie să fie, de asemenea,
adevărată, spunem că p implică q. Ideea de implicaţie în forma în
care avem aici nevoie de ea poate fi definită. Înţelesul dat
implicaţiei în cele ce urmează poate părea la prima vedere ceva
artificial; cu toate că există şi alte inţelesuri legitime, cel adoptat
aici este de departe cel mai potrivit scopurilor noastre faţă de
oricare dintre rivalii săi.
Proprietatea esenţială pe care o cerem implicaţiei este
aceasta: "Ceea ce este implicat de o propoziţie adevărată este
adevărat". Ea este proprietatea în virtutea căreia implicaţia
produce demonstraţii. Însă această proprietate nu determină în nici
un fel dacă ceva este implicat de o proprietate falsă şi, dacă da, ce
anume. Ceea ce determină ea este că, dacă p implică q, atunci nu
poate fi cazul că p este adevărat şi q fals, adică ori p trebuie să fie
fals, ori q adevărat.
Cea mai convenabilă interpretare a implicaţiei este că
dacă p este fals sau q adevărat, atunci "p implică q" este adevărat.
Din această cauză "p implică q" este definită prin "sau p este fals,
sau q este adevărat".
În virtutea definiţiei de mai sus, când p → q are loc,
ori p este fals, ori q adevărat; de aceea, dacă p este adevărat, q
trebuie să fie adevărat.
În felul acesta definiţia realizează caracteristica esenţială a
implicaţiei; ea dă, de fapt, cel mai general înţeles al implicaţiei
compatibil cu păstrarea acestei caracteristici.[2]
Implicaţie
Simbol Exprimare în limbaj natural
55
 „→” „dacă…atunci…”
Fiind date două propoziţii p şi q, propoziţia “ p→q” se citeşte ca
“dacă p atunci q”, sau „p implică q” şi se numeşte implicaţie.
Propoziţiile implicative se mai numesc şi ipotetice sau
condiţionale. Cele două componente joacă roluri diferite, p este
antecedentul, iar q este consecventul. Antecedentul este o condiţie
suficientă pentru consecvent.
Implicaţia este falsă doar dacă antecedentul este adevărat,
iar consecventul fals, Tabel de adevăr :

p q p→q
1 1 1
1 0 0
0 1 1
0 0 1

EXEMPLUL 2.2.2 „Dacă ninge, atunci va fi recoltă bogată.”

☞ DEFINIŢIE:
Dacă p şi q sunt propoziţii, condiţia “Dacă p atunci q” notată prin
p → q este falsă când p este adevărată şi q este falsă, altfel este
adevărată. Dacă p şi q sunt afirmaţii anumite, notaţia p → q (se
citeşte “p implică pe q”) înseamnă că afirmaţia p → q este
adevărată.
În limbajul natural, alaturi de „dacă…atunci…”, se folosesc
şi alte moduri de exprimare: "ori de câte ori p, atunci q", "când p
atunci q", "deoarece..", "dat fiind faptul că.", "în cazul că", sau prin
simpla alăturare a propoziţiilor ca şi în cazul: Ai carte, ai parte.
Toate aceste formulări cuprind în semnificaţia lor faptul că dacă p
atunci, cu necesitate, q; altfel spus, este imposibil p şi q . O astfel
de propoziţie va fi considerată falsă în cazul în care antecedentul
este adevărat, iar consecventul fals. Să reţinem cateva idei mai
importante:

56
 a. Implicaţia este o relaţie între propoziţii. Logic
vorbind, ea exprimă raportul dintre premisele şi
concluzia unui raţionament.
b. Dacă antecedentul implicaţiei este adevărat şi
consecventul fals, implicaţia este falsă; în toate
celelalte cazuri implicaţia este adevărată.
c. Adevărul/falsul implicaţiei corespunde validităţii/
nevalidităţii raţionamentelor.
d. Propoziţia "P implică Q" se mai poate reda prin "Nu
este adevărat P şi non - Q", respectiv, "non - P sau Q"
(în viziunea lui Russell aceasta explică de ce într-o
implicaţie adevarată P nu poate fi adevărat şi Q fals).
Echivalenţă
Simbol Exprimare în limbaj natural
„↔”, „□” „dacă şi numai dacă…atunci…”
Echivalenţa este o implicaţie reciprocă, de aceea :
(p↔q) ≡ (p→q)  (q→p)
Echivalenţa înseamnă "aceeaşi valenţă" (valoare de adevar).
Rezultă că dacă p şi q au aceeaşi valoare, echivalenţa este
adevarată, iar dacă au valori diferite, atunci echivalenţa este falsă.
Simbolul folosit este p□q (p este echivalent cu q).
Echivalenţa este adevărată dacă termenii ei au aceeaşi valoare de
adevăr. Tabel de adevăr :
p q p□q
1 1 1
1 0 0
0 1 0
0 0 1
EXEMPLUL 2.2.3 „Dacă şi numai dacă uzi florile, atunci vor fi
frumoase.”
☞ DEFINIŢIE:
Dacă p şi q sunt propoziţii, condiţia “p dacă şi numai dacă q”, care
se numeşte bicondiţională şi este notată prin p  q, este adevărată
dacă ambele p şi q au aceleaşi valori ale adevărului şi este falsă
57
dacă p şi q au valori ale adevărului opuse. Dacă p şi q sunt anumite
propoziţii, notaţia p  q sau p ↔ q, se citeşte “p dacă şi numai
dacă q” şi se notează cîteodată cu abrevierea dşnd.
Echivalenţa este redată în limbaj natural prin propoziţii
bicondiţionale, sau prin judecăţi ipotetice exclusive, care redau
relaţii dintre o condiţie necesară şi suficientă şi o consecinţă
suficientă şi necesară: "...dacă şi numai dacă, atunci...", "...atunci
şi numai atunci...". Nu de puţine ori se folosesc formulări mai
scurte de tipul "…numai dacă…", "…dacă, atunci…" sau "...cu
condiţia să..."; se enunţă, deci, explicit, numai condiţia necesară
sau numai cea suficientă, cealaltă fiind subînteleasă, sugerată de
context.
EXEMPLUL 2.2.4 Demonstraţi echivalenţa logică: p  q 
(p  q)  (q  p)
EXEMPLUL 2.2.5 Construiţi tabelul de adevăr p  ~q → ~p
EXEMPLUL 2.2.6 Construiţi tabelul de adevăr ~p  q → r  ~q
EXEMPLUL 2.2.7 Demonstraţi că p  q → r  (p → r) 
(q → r)
EXEMPLUL 2.2.8 Reprezentarea lui „dacă – atunci” ca „Sau”.
Demonstraţi că p → q ≡ ~p  q
Soluţie:
p q ~p p→q ~p  q
A A F A A
A F F F F
F A A A A
F F A A A
EXEMPLUL 2.2.9 /Aplicarea echivalenţei dintre ~p  q şi p → q/
Rescrieţi afirmaţiile următoare în forma „dacă – atunci” : “Dacă
nu te duci la lucru la timp, atunci vei fi concediat”.
Soluţii:
Fie p: “Nu te duci la lucru la timp”
q: “Vei fi concediat”
a. Dacă p → q.
b. Sau nu te duci la lucru la timp, sau vei fi concediat.
EXEMPLUL 2.2.10 Demonstraţi că propoziţiile compuse
58
 p  q → p şi p → p  q,
sunt tautologii.
EXEMPLUL 2.2.11 Rescrieţi următoarea afirmaţie ca unirea a
două afirmaţii „dacă – atunci”:

“Acest program de calculator este corect dacă şi numai dacă el dă

răspunsul corect pentru orice seturi posibile de date input.”

Remarcă: o echivalenţă logică poate fi exprimată ca o tautologie,

folosind notaţia bicondiţională.
Proprietate: Dacă două propoziţii compuse P şi Q sunt
echivalente logic, bicondiţionala P Q este o tautologie. Invers,
dacă o bicondiţională este o tautologie, atunci cele două
propoziiţii compuse sunt logic echivalente.
EXEMPLUL 2.2.12 /Exprimarea unei echivalenţe logice ca o
tautologie/.
Verificaţi dacă propoziţiile compuse P(p,q)=( p  q ) şi
Q(p,q)=(~q  ~p ) sunt echivalente logic.

Negarea unei afirmaţii condiţionale

În matematică, multe fapte sunt enunţate în formă de

teoreme. Ele sunt demonstrate utilizînd un sir de axiome şi
postulate. Majoritatea din ele sunt formulate utilizînd construcţiile
condiţionale precăutate mai sus - „dacă –atunci” şi "dacă şi
numai dacă…. atunci…".
Exemple:
Teoremă: Doi vectori nenuli sunt perpendiculari dacă şi numai
dacă produsul lor scalar este egal cu 0.
Produsul scalar al vectorilor a , b , este numărul notat ,
a * b = a * b cos(a ) unde a este unghiul creat de vectorii a şi b .

59
 Figura 2.1 Produsul scalar a dou vectori
Teorema unghiurilor alterne interne: Două drepte taiate de o
secantă sunt paralele „dacă şi numai dacă” unghiurile alterne
interne care se formează sunt congruente.

Figura 2.2 Unghiuri alterne interne

Sau Teorema: Dacă două drepte taiate de o secantă formează o
pereche de unghiuri alterne-interne congruente, atunci cele două
drepte sunt paralele.
Teorema reciprocă a lui Viete /Notă: Viète - matematician francez
1540-1603, unul din creatorii algebrei/:
Daca două numere reale x1, x2 au suma
x1+x2=S
şi produsul
x1·x2=P,
atunci ele sunt soluţiile ecuaţiei
x²-Sx +P=0.
Cele două numere există dacă şi numai dacă S2-4P≥0.
Concret : să formăm ecuaţia de gradul al doilea dacă rădăcinile
ei sunt x1=-4 şi x2=5.
Mai întâi aflăm suma şi produsul rădăcinilor, apoi înlocuim
rezultatele obţinute în ecuaţia x²-Sx +P=0. Obţinem:
S=1, P=-20 şi ecuaţia x²-x -20=0.

60
Teorema de tranzitivitate a paralelismului dreptelor.
Dacă dreapta a este paralelă cu dreapta b şi dreapta b este paralelă
cu dreapta c, atunci a este
paralelă sau identică cu c.
a || b, b || c → a || c.

Figura 2.3 Paralelelismul dreptelor

Este cunoscut că teoremele de mai sus, cele din geometrie de

exmplu, expimă un „adevăr” în sistemul de referinţă concret al
axiomelor geometriei lui Euclid. Demonstraţiile lor directe în
unele cazuri sunt dificil de efectuat. În acest caz o metodă ar fi de
exemplu, „negarea” construcţiilor condiţionale, şi poate trecerea la
unele construcţii echivalente lor, care nu le-ar conţine.
Proprietate: Negarea lui “dacă p atunci q” este logic echivalentă
cu “p şi nu q”:
~ (p → q) ≡ p  ~q
Demonstraţie: Să negăm ambele părţi. Atunci:
~ (p → q) ≡ ~( ~p  q)
≡ ~( ~p)  (~q) după Legile lui De Morgan
≡ p  ~q după legea dublei negaţii,
EXEMPLUL 2.2.13 /Negarea afirmaţiilor dacă – atunci/
Scrieţi negaţiile pentru fiecare din următoarele afirmaţii:
a. Dacă maşina mea este la reparaţie, atunci eu nu pot să mă
duc la ore.
b. Dacă Simona trăieşte în Atena, atunci ea trăieşte în Grecia.

Contrapozitivul unei afirmaţii condiţionale

Vom începe acest paragraf cu următoarea problemă: de demonstrat

afirmaţia: "pentru toate numerele întregi x, dacă x2 este par atunci
şi x este par". A demonstra aceasta afirmaţie direct este complicat!
Vom merge pe altă cale. Vom demonstra o altă afirmaţie, într-un
61
anumit mod "contrarie" celei iniţiale. Astfel, vom presupune că x
nu este par, dar că este impar. Este cunoscut însă, că orice numar
impar se prezintă în forma
x = 2k + 1,
unde k este un oarecare număr întreg Ζ. Să evaluăm expresia
x2 = (2k +1)2 = 4k2 + 4k + 1 = 2 (2K2 +2k) + 1,
care evident, x2 este un număr impar. Astfel, am demonstrat că
afirmaîia: "dacă x nu este par, atunci şi patratul lui x nu este par"
este una adevărată. Această afirmaţie se numeşte contrapozitiva
afirmaţiei iniţiale. Mai mult decît atît, aceste 2 afirmaţii sunt
echivalente. Prin urmare, afirmaţia: "dacă pătratul unui număr x
este par, atunci şi x este par" este una adevărată. [4].
☞ DEFINIŢIE:
Contrapozitivul unei afirmaţii condiţionale de forma “dacă p
atunci q” este „dacă ~q atunci ~p”.
Simbolic: contrapozitivul lui „p → q” este „~q → ~p”.
Altfel spus este adevărată următoarea
Proprietate:
O afirmaţie condiţională “dacă p atunci q” este logic echivalentă
cu contrapozitivul ei, adică „dacă ~q atunci ~p”.
EXEMPLUL 2.2.14 /Demonstraţi echivalenţa logică/:
p → q ≡ ~q → ~p
EXEMPLUL 2.2.15 /Scrierea contrapozitivului/
Scrieţi fiecare din afirmaţiile următoare în forma lor
contrapozitivă echivalentă:
a. Dacă Ion poate trece lacul înotând, atunci Ion poate înota până
la insulă.
b. Dacă astăzi este ziua de Paşti, atunci mâine este luni.

Conversa şi inversa unei afirmaţii condiţionale

Existenţa contrapozitivului nu este însă unicul instrument utilizat

în procesul de demonstrare a unui adevăr în matematică. Există şi
altele cum ar fi conversa şi inversa:
☞ DEFINIŢIE:
62
Fie dată o afirmaţie condiţională de forma “dacă p atunci q”.
1. Conversa este: “dacă q atunci p”.
2. Inversa este: “dacă ~p atunci ~q”.
Simbolic se scrie:
Conversa lui p → q este q → p.
şi
Inversa lui p → q este ~p → ~q.
EXEMPLUL 2.2.16 /Scrierea conversei şi inversei/
Scrieţi conversa şi inversa pentru fiecare din afirmaţiile
următoare:
a. Dacă Ion poate trece lacul înotând, atunci Ion poate înota până
la insulă.
b. Dacă astăzi este ziua de Paşti, atunci mâine este luni.

Proprietăţi:
1. O afirmaţie condiţională şi conversa ei nu sunt logic
echivalente.
2. O afirmaţie condiţională şi inversa ei nu sunt logic
echivalente.
3. Conversa şi inversa unei afirmaţii condiţionale sunt logic
echivalente una cu alta.
Reamintim că o propoziţie compusă este echivalentul unei fraze în
gramatică şi este formată din două sau mai multe propoziţii legate
între ele de nişte operatori sau conectori propoziţionali. Mai sus
am definit şi remarcat toate prorietăţile acestora. Este evident,
pentru că propoziţiile compuse să fie mai uşor citite şi evaluate
este necesar să cunoaştem ordinea executării operanzilor în aceste
structuri compuse. În acest context ea se prezintă după cum
urmează (incepand cu cel mai mare rang): ~,  ,  , �, →, ↔
Tabelul 2.1 Ordinea executării operanzilor
nr Operator Notatie Semn Prioritatea
1 Negatia NOT ~p 1
2 Conjunctia AND pq 2
3 Disjunctia OR p q 3

63
4 Sau exclusiv XOR p �q 4
5 Implicatia IMPLICA p→q 5
6 Echivalenta IFF p ↔q 6
Remarcă:
1. este evident că într-o propoziţie compusă care conţine
paranteze, în primul rînd se efectuează operaţiile din
paranteze ;
2. operaţiile care au aceeaşi prioritate se execută de la
stînga la dreapta.

Condiţii necesare şi suficiente

☞ DEFINIŢIE:
Dacă r şi s sunt variabilele propoziţiei condiţionale, atunci r este
condiţia suficientă pentru s înseamnă - “dacă r atunci s”, adica
r  s. O variabila „r” este o condiţie suficientă pentru o variabilă
„s” dacă admiţând adevărul lui „r”, admitem şi adevărul lui „s”.

EXEMPLUL 2.2.17 /de condiţii suficiente/:

r : „Ana şi Maria au aceeaşi mamă.” este conditie suficientă
pentru
s : „Ana şi Maria sunt surori.”
Diagramic acest fapt poate fi prezentat după cum urmează:
r s , adică r  s

„suficient”
Soluţie: Dacă Ana şi Maria au aceeaşi mamă, atunci Ana şi Maria
sunt surori.
EXEMPLUL 2.2.18 /Convertirea unei condiţii suficiente la o
formă „dacă – atunci”/.
Rescrieţi următoarea propoziţie în forma “dacă A atunci B”:
„Forma pătrată a acestei figuri geometrice este o condiţie
suficientă pentru ca ea să fie dreptunghi”.
r : „Figura geometrică este patrat.” este conditie suficientă pentru
s : „Figura geometrică este dreptunghi”.
64
Diagramic acest fapt poate fi prezentat după cum urmează:
r s , adică r  s

„suficient”
Soluţie: “Dacă această figură geometrică este pătrat, atunci ea
este un dreptunghi.”
☞ DEFINIŢIE:
Dacă r şi s sunt variabilele unei propoziţii condiţionale: r este o
condiţie necesară pentru s înseamnă “dacă nu r atunci nici s”,
adică ~r  ~s /Atenţie! Este de fapt inversa suficienţei şi care
nu sunt echivalente! /. O variabilă „r” este condiţie necesară
pentru o variabilă „s” dacă fără a admite adevărul lui „r” nu putem
admite adevărul lui „s”.
O condiţie necesară este o condiţie obligatorie ; de
exemplu, a fi capabil să citeşti este o condiţie necesară pentru
a înţelege această carte. Nu este o condiţie suficientă, pentru că
poţi fi capabil să citeşti şi totuşi această carte să ţi se pară prea
abstractă pentru a o înţelege. Capacitatea de a citi nu garantează
că o vei putea înţelege, dar dacă nu poţi citi, cu siguranţă nu vei
înţelege nimic.
O condiţie suficientă pentru ceva este o condiţie care
garantează îndeplinirea acelui lucru; cum este, de de exemplu,
posesia unei Cărţi Verzi o condiţie suficientă pentru a lucra legal
în Statele Unite. (Nu este o condiţie necesară, pentru că
cetăţenii americani nu au nevoie de o Carte Verde pentru a lucra
legal în statele Unite).
Unii filozofi au argumentat că o condiţie necesară
pentru ca un lucru să fie o operă de artă este să fie creat de om;
aceasta nu poate fi o condiţie suficientă pentru să fi o operă
de artă, căci numeroase lucruri create de om nu sunt cu
siguranţă opere de artă, de exemplu, magazia din grădina
mea. Alţi filozofi au susţinut că faptul de a fi expus într-o
galerie de artă şi apreciat pentru calităţile sale estetice este o
condiţie suficientă pentru ca un lucru să fie operă de artă: orice
lucru de acest gen trebuie să fie, din acest motiv, o operă de artă.
65
EXEMPLUL 2.2.19 Dacă citeşti multe cărţi, atunci ajungi un om
cultivat. Numai dacă citeşti multe cărţi poţi ajunge un om cultivat.
Ce înseamnă "numai dacă"? "Ajungi un om cultivat numai dacă
citeşti multe cărţi". Dar dacă citeşti multe cărţi ajungi în mod
necesar un om cultivat? NU, poţi citi o gramadă de cărţi fără să
întelegi vreuna. Nu este suficient să citeşti multe cărţi pentru a
ajunge un om cultivat. Afirmaţia „Numai dacă citeşti multe cărţi
poţi ajunge un om cultivat”, spune că cititul este o condiţie
necesară, dar nu suficientă. Cu alte cuvinte, „Numai dacă citeşti
multe cărţi poţi ajunge un om cultivat”, este echivalentă cu „Dacă
nu citeşti multe cărţi nu poţi ajunge un om cultivat”.
EXEMPLUL 2.2.20 /de condiţii necesare/:
r : „Azi am mers la UTM” este condiţie necesară pentru
s :”Azi am luat nota 10 la matematica lingvistică”.
Diagramic acest fapt poate fi prezentat după cum urmează:
~r ~s , adică ~r  ~s

„necesară”
Soluţie: Dacă azi nu aş fi mers la UTM, atunci azi nu aş fi luat
nota 10 la matematica lingvistică.
Remarcă:
Pornind de la echivalenţa dintre propoziţia compusă iniţială şi
contrapozitiva ei, precum şi dintre conversă şi inversă:
r este o condiţie necesară pentru s înseamnă, de asemenea, că
“dacă s atunci r”, adică s  r.
Diagramic acest fapt poate fi prezentat după cum urmează:
~r ~s , adică ~r  ~s sau echivalent s  r, adică s r

„necesară” „suficient”
Soluţie: Daca azi am luat nota 10 la matematica lingvistică, atunci
azi am mers la UTM.
EXEMPLUL 2.2.21 /Convertirea unei condiţii necesare la o
formă „dacă – atunci”/.
Folosiţi contrapozitiva pentru a rescrie următoarea afirmaţie în
două moduri:
66
“Împlinirea vârstei de 35 de ani pentru Gheorghe este o condiţie
necesară pentru a fi preşedintele SUA.”
Notăm:
r : „Gheorghe are 35 ani impliniţi” este condiţie necesară pentru
s :”Gheorghe poate fi preşedintele SUA”
Soluţie:
Varianta 1:
Dacă Gheorghe nu a împlinit vârsta de 35 de ani, atunci el nu poate
fi preşedintele SUA, ceea ce, în mod diagramic poate fi prezintat:
r s , adică ~r  ~s

„necesară”
Varianta 2:
Dacă Gheorghe poate fi preşedintele SUA, atunci el a împlinit
vârsta de 35 de ani, ceea ce, în mod diagramic poate fi prezintat:
s r adică s  r

„suficient”
Consecinţă:
r este o condiţie necesară şi suficientă pentru s înseamnă
că „r dacă şi numai dacă s”, adică r  s, sau r ↔ s .
O variabilă „r” este condiţie şi suficientă şi necesară pentru o
variabilă „s” dacă aceste două variabile sunt echivalente.
EXEMPLUL 2.2.22 /de condiţie şi suficientă şi necesară/:
r : „Triunghiul ABC este echilateral” este condiţie şi suficientă, şi
necesară pentru
s : „Triunghiul ABC are toate laturile egale”.
Diagramic acest fapt poate fi prezentat după cum urmează:
r s , adică r  s şi s r , adică ~r  ~s

„suficientă” „necesară”

sau echivalent s  r adică s r

„suficient”.
67
2.3 Argumente valabile şi nevalabile

Un argument constă din una sau mai multe propoziţii

numite premise care justifică o altă propoziţie, numită concluzie.
O formă de argument, sau formă argumentativă este o
mulţime de variabile propoziţionale astfel încât toate instanţele ei
de substituţie sunt argumente.
“Viaţa este un lut căruia voinţa îi dă formă”. (Liviu
Rebreanu, Opere)..
☞ DEFINIŢIE:
Un formă de argument este o succesiune de afirmaţii. Toate
afirmaţiile, în afară de ultima, sunt numite premise (sau
presupuneri, sau ipoteze). Ultima afirmaţie este numită
CONCLUZIA. Simbolul , care se citeşte „de aceea”, „prin
urmare”, este de obicei plasat chiar înainte de concluzie.
De exemplu forma de argument:
Dacă Socrate este o fiinţă umană, atunci Socrate este
muritor.
Socrate este o fiinţă umană.
 Socrate este muritor.
poate fi abstract scrisă:
Dacă p atunci q
p
 q.
☞ DEFINIŢIE:
Pentru a spune că o formă de argumente este valabilă înseamnă că,
indiferent de ce afirmaţii sunt substituite de variabilele afirmaţiei
în premisele ei, dacă premisele rezultante sunt toate adevărate,
atunci şi concluzia este, de asemenea, adevărată.

Se observă uşor că o formă de argument poate fi transcrisă

sub forma unei implicaţii. Dacă implicaţia este tautologică, atunci
forma argumentativă este valabilă. Or, pentru a spune că o formă
68
de argument este valabilă, înseamnă să arărtăm că forma lui este
valabilă.
Practic vorbind, pentru a testa o formă de argument pentru
valabilitate este necesar să utilizăm următorul algoritm:
1. Identificaţi premisele şi concluzia unui argument.
2. Construiţi un tabel al adevărurilor arătând valorile adevărului
ale tuturor premiselor şi ale concluziei.
3. Găsiţi rândurile (numite rânduri critice) în care toate premisele
sunt adevărate.
4. În fiecare rând critic, determinaţi dacă concluzia argumentului
este, de asemenea, adevărată.
Atunci:
a. Dacă în fiecare rând critic concluzia este, de asemenea,
adevărată, forma de argument este valabilă.
b. Dacă există cel puţin un rând critic în care concluzia este
falsă, forma de argument este nevalabilă.

EXEMPLUL 2.3.1. /O formă de argument valabilă /

Arătaţi că următoarea formă de argument este valabilă:
p ( q r )
~r
 p q
Soluţie: Utilizaţi algoritmul de mai sus.

premise concluzie
p q r q r p ( q r ) ~ r p q
A A A A A F A
A A F A A A A
A F A A A F A
A F F F A A A
F A A A A F A
F A F A A A A
F F A A A F F
F F F F F A F

69
 Rînduri critice
EXEMPLUL 2.3.2. /O formă de argument nevalabilă/
Arătaţi că următoarea formă de argument este nevalabilă:
p  q ~ r
q  p r
 p  r.
Soluţie: Utilizaţi algoritmul de mai sus.

Modus Ponens şi Modus Tollens

Considerăm următoarea formă de argument:

Dacă p atunci q
p
 q

Iată un argument de această formă:

Dacă ultima cifră a acestui număr este un 0, atunci acest
număr este divizibil cu 10.
Ultima cifră a acestui număr este un 0.
 Acest număr este divizibil cu 10.
Faptul că această formă de argument este valabilă se numeşte
modus ponens. (termenul “modus ponens” provine din latină şi
înseamnă “metoda afirmării”, de vreme ce concluzia este o
afirmare).
EXEMPLUL 2.3.3. /Forme de argumente valabile/.
Demonstraţi că următoarele forme de argumente sunt valabile
pq
p
 q
Soluţie: Utilizaţi algoritmul de mai sus.
Să considerăm următoarea formă de argument. Demonstraţi că
este valabilă:
Dacă p atunci q

70
 ~q
 ~p
Soluţie: Utilizaţi algoritmul de mai sus.
Următorul exemplu reprezintă un argument de această formă:
Dacă Zeus este om, atunci Zeus este muritor.
Zeus nu este muritor.
 Zeus nu este om.
Faptul că această formă de argument este valabilă se numeşte
modus tollens. (din latină aceasta înseamnă metoda negării, de
vreme ce concluzia este o negare).

Forme de argumente valabile de adunare

EXEMPLUL 2.3.4. /Adunarea disjunctivă/

Următoarele forme de argumente sunt valabile:
a. p b. q
 p q  p q
Aceste forme de argumente sunt folosite pentru a face
generalizări.
“Anton este junior”
 ”Anton se află în liceu” (este junior sau senior)
EXEMPLUL 2.3.5. /Simplificarea conjunctivă/
Următoarele forme de argumente sunt valabile:
a. pq b. pq
 p  q

Aceste forme de argument sunt utilizate pentru particularizare:

„Sandra ştie C# şi Sandra ştie Pascal-ul.”
 ”Sandra ştie Pascal-ul.”

EXEMPLUL 2.3.6. /Silogismul disjunctiv/

Următoarele forme de argumente sunt valabile:
a. p q b p q
~q ~p

71
  p  q
Aceste forme de argument atenţionează asupra faptului, că atunci
când ai numai două posibilităţi şi poţi să o excluzi pe una din ele,
atunci corectă este cealaltă.
“Cheia de la casa mea este în buzunarul de la jacheta mea
sau în portofelul meu.”
“Cheia de la casa mea nu este în buzunarul de la jacheta
mea.”
 Cheia de la casa mea este în portofelul meu. ”

EXEMPLUL 2.3.7. /Silogism ipotetic/

Următoarea formă de argument este valabilă:
p→q
q→r
 p → r,

or în cazul unui argument concret vom avea

Dacă 18486 este divizibil cu 18, atunci este divizibil şi cu 9.

Dacă 18486 este divizibil cu 9, atunci suma cifrelor lui
18486 este divizibilă cu 9.
 Dacă 18486 este divizibil cu 18, atunci suma cifrelor lui
18486 este divizibilă cu 9.

EXEMPLUL 2.3.8. /Dilemă: demonstrare prin divizarea în

cazuri/

Următoarea formă de argument este valabilă:

p q
p→r
q→r
 r,
or în cazul unui argument concret vom avea
x este pozitiv sau x este negativ.
Dacă x este pozitiv, atunci x2 >0.
72
 Dacă x este negativ, atunci x2>0.
 x2>0.
EXEMPLUL 2.3.9. /Aplicaţie. O deducţie mai complexă/
Ştiţi că următoarele afirmaţii sunt adevărate:
a. Dacă ochelarii mei sunt pe masa din bucătărie, atunci eu i-am
văzut la dejun.
b. Eu citeam ziarul în camera de zi sau eu citeam ziarul în
bucătărie.
c. Dacă eu citeam ziarul în camera de zi, atunci ochelarii mei
sunt pe măsuţa de cafea.
d. Eu nu mi-am văzut ochelarii la dejun.
e. Dacă eu citeam cartea în pat, atunci ochelarii mei sunt pe
masa de lângă pat.
f. Dacă eu citeam ziarul în bucătărie, atunci ochelarii mei sunt
pe masa din bucătărie.

Unde sunt ochelarii?

Soluţie: Ochelarii sunt pe măsuţa de cafea.

Iată un şir de paşi pe care aţi putea să-i folosiţi pentru a ajunge la
acest răspuns, împreună cu regulile deducerii care vă permit să
trageţi concluzia fiecărui pas:
1. Ochelarii nu sunt pe masa din bucătărie.
(din (a), (d) şi modus tallens)
2. Eu nu am citit ziarul în bucătărie.
(din (f), (1) şi modus tollens)
3. Eu am citi ziarul în camera de zi.
(din (b), (2) şi silogismul disjunctiv)
4. Ochelarii mei sunt pe măsuţa de cafea.
(din (c), (3) şi modus ponens)

EXEMPLUL 2.3.10. /Simbolizând o situaţie pentru a găsi o

soluţie/
Soluţie:
Fie p = “Ochelarii mei sunt pe masa din bucătărie.”
73
 q = “Eu mi-am văzut ochelarii la dejun.”
r = “Eu citeam ziarul în camera de zi.”
t = “Ochelarii mei sunt pe măsuţa de cafea.”
u = “Eu citeam cartea în pat.”
v = “Ochelarii mei sunt pe masa de lângă pat.”
s = “Eu citeam ziarul în bucătărie.”

Afirmaţiile logic se rescriu astfel:

a). p → q; b). r  s; c). r → t; d). ~ q;
e). u → v; f). p → q;

Poate fi făcută următoarea deducţie:

1. p → q din (a)
2. s → p din (f)
~q din (d)
~p din concluzia din (1)
~p din modus tollens
~s din modus tollens
3. r  s din (b)
4. r → t din (c)
~s din concluzia din (2)
r din concluzia din (3)
r din silogism disjunctiv
t din modus ponens.
Deci t este adevărat şi ochelarii sunt pe măsuţa de cafea.

EXEMPLUL 2.3.11. /Eroarea conversă/

Arătaţi că forma de argument este nevalabilă:

Dacă Mihai trişează, atunci el stă în ultimul rând.
Mihai stă în ultimul rând.
 Mihai trişează.

Soluţie:

74
Forma de argument se prezintă:
p→q
q
 p
Alternativ, puteţi confirma nevalabilitatea acestui argument
folosind tabelul de adevăr.

concluzia premiselor

p q p→q q p
A A A A A
A F F F A
F A A A F
F F A F F

Rânduri critice

EXEMPLUL 2.3.12. /Eroarea inversă/

Arătaţi că formă de argument este nevalabilă:
Dacă rata dobânzii se ridică, preţurile de piaţă vor coborî.
Rata dobânzii nu se ridică.
 Preţurile de piaţă nu vor coborî.

Soluţie:
Observaţi că formă de argument poate fi scrisă:
p→q
~p
 ~q .

Tautologii şi argumente valabile

Argumentele valabile sunt înrudite/îndeaproape cu tautologiile.

Fie dată o formă de argument, care conţine n premise p1, p2, p3, ...,
pn şi concluzia q, adică o formă de argument cu următoarea

75
structură:
p1
p2
.....
pn
 q
Proprietate:
Formă de argument prezentată mai sus este valabilă dacă şi
numai dacă forma de afirmaţie (p1  p2  ...  p) → q este o
tautologie.

Atentie! Motivul este că conjuncţia tuturor premiselor este

adevărată dacă şi numai dacă fiecare premisă este adevărată.

EXEMPLUL 2.3.13. /Exprimarea unui argument valabil ca o

tautologie/
Arătaţi că modus tollens este valabil prin demonstrarea că ((p →
q)  ~q) → ~p este o tautologie.

Contradicţii şi argumente valabile

Conceptul de contradicţie logică poate fi folosit pentru a face

deducţie printr-o metodă a raţionamentului numită regula
contradicţiei. Presupunem că p este o afirmaţie oarecare al cărei
adevăr vreţi să-l deduceţi.

Regula contradicţiei

Dacă presupunerea că afirmaţia p este falsă, logic conduce la o

contradicţie, atunci putem trage concluzia că p este adevărată.

EXEMPLUL 2.3.14. /Regula contradicţiei/

Arătaţi că următorul argument este valabil:
~p → c, unde c este o contradicţie
 p
76
Soluţie:
Construiţi tabelul de adevăr pentru premisa şi concluzia acestui
argument

p ~p c ~p → c p
T F F T T
F T F F F

Rând critic

Se observă că avem numai un singur rând critic în care premisa

este adevărată; şi în acest rând critic concluzia este de asemenea
adevărată. Deci argumentul este valabil.

Rezumatul Regulilor de deducţie şi tautologiilor

Tabelul 2.2. Argumente valabile şi tautologii

Regula Forma de Tautologia
argument
Modus p→q (p → q)  p → q
Ponens p
q
Modus p→q (p → q)  ~ p →~ q
Tollens ~q
~p
Adunarea a. p b. q a. p → p  q
disjunctivă  p  q p  q b. q → p  q
Simlificarea a. p  q b. p  q a. p  q → p
conjunctivă p q b. p  q → q
Silogismul a. p  q b. p  q a. (p  q)  ~q → p
disjunctiv ~q ~p b. (p  q)  ~p → q
p q
77
 Silogismul p→q (p → q)  (q → p) →
ipotetic q→p ( p → r)
p → r
Dilema: p q (p  q)  ( p → r) 
demonstrarea p→r (q → r) → r
prin divizarea q→r
în cazuri r
Regula ~p → c (~p → c) → p
contradicţiei p

III. CIRCUITE LOGICE DIGITALE

„...Numai conectaţi!”
E. M. Forster

3.1 Noţiuni generale

Circuitele care prelucrează semnale digitale (logice sau

numerice) se numesc circuite digitale sau logice (digit înseamnă,
în engleză, oricare dintre cifrele de la 0 la 9).
Aceste circuite se împart în două mari categorii:
combinaţionale şi secvenţiale.
Circuitele combinaţionale nu au memorie şi funcţionarea
lor poate fi descrisă prin funcţii logice.
În capitolele precedente au fost studiate expresiile logice
elementare, proprietăţile lor, inclusiv şi modalităţile de
78
transformare de echivalenţă a acestora în expresii logice mai
simple.
Aceste rezultate pot fi utilizate în procesul de proiectare a
circuitelor digitale.
Vom precăuta cîteva exemple de utilizare a expresiilor
booleene în procesul de analiză a circuitelor digitale.
După cum am menţionat mai sus, la baza proiectării
circuitelor digitale stă logica booleană. Această logică operează cu
două stări (TRUE şi FALS) şi utilizează câteva operaţii logice de
bază: ŞI, SAU, NU, SAU-Exclusiv, Identitate, ŞI-NU, SAU-NU,
etc.
Cu ajutorul acestor „operatori” se definesc expresii logice,
care pot fi implementate cu ajutorul unor circuite digitale.
Pentru fiecare operator logic elementar poate fi construit câte
un circuit digital echivalent (poartă logică) ce realizează funcţia
logică a operatorului.
Prin combinarea acestor circuite se construiesc componente
complexe (ex: unitate aritmetico-logică, multiplexor, decodificator,
registru, numărător) care intră în componenţa calculatoarelor
electronice.

3,2 Logica circuitelor digitale

În cele ce urmează, vom studia căteva tipuri de circuite

reale şi vom prezenta formalismul de trecere de la acestea la
expresiile logice. Le vom analiza, „le vom optimiza”, în sens „de
simplifica” în unele echivalente cu ele, după ce vom construi în
baza lor circuitele digitale echivalente celor iniţiale.
 În Figura 3.1. sunt prezentate două poziţii a unui
întrerupător simplu:

deschis închis
Figura 3.1. Două poziţii ale unui întrerupător simplu

79
 Când întrerupătorul este închis, curentul poate trece de la o
bornă la alta; când el este deschis, curentul nu poate trece.

lampă
baterie
Figura 3.2. Exemplu de circuit simplu Bec electric
 Acum să ne uităm la un circuit mai complicat:

p q

Figura 3.3. Circuit complicat. Conexiune în serie.

 Toate stările posobile ale circuitului din Figura 3.3 sunt
descrise în tabelul care urmează:
întrerupătoare bec
p q stare
închis închis conectat
închis deshis deconectat
deschis închis deconectat
deschis deschis deconectat
 Aceasta corespunde expresiei logice p  q
p

80
 Figura 3.4 Conexiune în paralel

 Acum să analizăm circuitul din Figura 3.4.

întrerupătoare bec
p q stare
închis închis conectat
închis deshis conectat
deschis închis conectat
deschis deschis deconectat

Remarcă:
 Valorile expuse în Tabel corespund expresiei logice pVq
 Inginerii, în mod general, folosesc mai des simbolurile 1 şi
0, decât A şi F pentru a descrie valorile rezultante ale
circuitelor.

3.3 Cutii negre şi porţi

Combinaţii de semnale de biţi (1 şi 0) pot fi transformate în

alte combinaţii de semnale de biţi (1 şi 0) cu ajutorul unor circuite
variate.
Interiorul unei cutii negre conţine implicaţia detaliată a
circuitului şi este deseori ignorată, în timp ce atenţia este
îndreptată spre relaţia dintre semnalele de ieşire şi intrare

Semnale p Cutie
de q neagră
intrare r Semnale de ieşire

Figura 3.5. Schema generală a unei cutii negre.

81
(Reprezentaţi o corespondenţă posibilă între semnalele de intrare şi
ieşire)
O metodă eficientă pentru reprezentarea circuitelor mai complicate
este a le construi prin conectarea circuitelor mai puţin complicate
de cutii negre. Trei asemenea circuite sunt cunoscute ca porţi de tip
NOT, AND şi OR.

 poarta de tip NOT (invertor) este un circuit cu un singur

semnal de intrare şi unul singur de ieşire.

1 0 0 1
p n r n n
o o o
t t t
Figura 3.6. Semnal de intrare şi ieşire pentru poarta „NOT”,
în care p reprezintă semnalul de intrare şi r cel de ieşire.

 poarta de tip AND este un circuit cu două semnale de

intrare şi un semnal de ieşire.

p
and r 1 and 1
q
1

1 0
and 0 and 0
0 1

p 0 1
or andor 0
q 0
1 pentru poarta „AND”,
Figura 3.7. Semnale de intrare şi ieşire
în care p1şi q reprezintă semnalele de
0 intrare şi r cel de ieşire.
0
0
or or
 poarta de tip OR are, de asemenea, două semnale de
0
intrare şi un semnal de ieşire. 1
82
0 0
or
0
 r 1

Figura 3.8. Semnale de intrare şi ieşire pentru poarta „OR”, în

care p şi q reprezintă semnalele de intrare şi r cel de ieşire.

Dacă următoarele reguli vor fi respectate, atunci în rezultat vom

avea un circuit combinaţional:
(1) Niciodată să nu combinate două cabluri de ieşire.
(2) Un cablu de intrare poate fi bifurcat în două şi folosit ca
intrare pentru două porţi diferite.
(3) Un cablu de ieşire poate fi folosit ca intrare.
(4) Ieşirea unei porţi nu poate fi folosită ca intrare pentru
aceeaşi poartă prin feed-back.

Tabelul de intrare / ieşire pentru un circuit

EXEMPLUL 3.3.1. /Determinarea ieşirii pentru o intrare dată/

Indicaţi ieşirile circuitului din Figura 3.8. pentru semnalele de
intrare arătate. Un punct indică un aliaj a două fire: firele care se
intersectează fără punct se presupune că nu se ating.

p sp
n and
o
t
q
83
Semnale de intrare:
p = 0 şi q = 1
p
or
q not

and
s
r
Semnale de intrare:
p = 1, q = 0, r = 1

Figura 3.9. Două circuite digitale cu număr diferit de intrări

EXEMPLUL 3.3.2. /Construirea unui tabel de intrare/ieşire/

Pentru circuitul ce urmează construiţi tabelul de intrări/ieşiri.
p or S

q n
o
t

Figura 3.10. Circuit digital cu 2 porţi

Expresia booleană ce corespunde unui circuit

Orice variabilă care poate avea numai una din cele două valori se
numeşte variabilă booleană. O expresie compusă din variabile
booleene şi conexiunile ~,  şi  este numită expresie booleană.
EXEMPLUL 3.3.3 /Determinarea expresiei booleene pentru un
circuit dat/.
Construiţi expresiile booleene pentru circuitele ce urmează în
Figura 3.11:
p q
p
a). and
q and
84
~
r ~rr
n
ot
b).
p
or
and
(p  q ) ~ p
q
and n
o
t
Figura 3.11. Două circuite digitale pentru determinarea
S=S(p,q,r) şi S=S(p,q).

☞ DEFINIŢIE:
Un indicator este un circuit care are valoarea 1 pentru exact o
combinaţie particulară de semnale de intrare şi valoarea 0 pentru
celelalte combinaţii.

EXEMPLUL 3.3.4. /Construirea circuitelor pentru expresiile

booleene/
Construiţi circuitele digitale pentru următoarele expresii
booleene.
a) S (p,q)  p  ~ q
b) S (p,q)  (~ p  q )  ~ q
c) S (p,q)  (( p  q )  ( p  s ))  t

Rezultă din TEOREMA 1.1.1 care spune că toate modurile de a

adăuga paranteze la p  q  r  s  t sunt logic echivalente. Astfel,
de exemplu ( ( p  q )  ( p  s ) )  t ↔ ( p  ( q  r ) )
 ( s  t)  ( s  t ).
Un asemenea circuit se numeşte o poartă AND multiplă şi este
reprezentată prin următoarea diagramă:

85
 p
q and
r
s

Figura 3.12. Poartă „AND” multiplă

Remarcă:
Porţile „Or” multiple pot fi construite în mod similar.

Găsirea unui circuit care corespunde unui tabel dat de intrare /

ieşire

EXEMPLUL 3.3.5. /Construirea unui circuit pentru un tabel dat

de intrare /ieşire/
Construiţi un circuit care are următorul tabel de intrare/ieşire:

Intrare Ieşire
p q r s
1 1 1 1
1 1 0 0
1 0 1 0
1 0 0 1
0 1 1 0
0 1 0 1
0 0 1 1
0 0 0 0
Soluţie:
 Expresia pentru primul rând este p  q  r
 Expresia pentru rândul patru este p  ~ q  ~ r
 Expresia pentru rândul şase este ~p  q  ~ r
 Expresia pentru rândul şapte este ~p  ~ q  r

Expresia booleană pentru tabelul dat este:

86
 S1(p,q,r)  ( p  q  r ) 
(p  ~ q  ~ r) 
(~p  q  ~ r) 
(~p  ~ q  r)

Circuitul ce corespunde acestei expresii are schema prezentată în

Figura 3.13 ce urmează:

p
q
rq and
r

n and
o
t
n S
o or
t

n
o
t and

n
o
t
n
o
and
t
n
o 87
t
Figura 3.13 Circuitul digital pentru expresia buleană S(p,q,r),
obţinută din tabelul întrare/ieşire a exemplului 3.3.5

Simplificarea circuitelor combinatorii

Este evident, că cunoştinţele acumulate pot fi utilizate deja

şi la soluţionarea unor probleme mai complexe, cum ar de exemplu
cele de simplificare a circuitelor combinatorii, adică a circuitelor
care reprezintă o superpoziţie de mai multe porţi. Vom analiza
această posibilitate, pornind de la următorul exemplu concret.
Să studiem cele două circuite combinatorii arătate în Figura
3.14.
S
and and
p or 1

q
n
ot
p S
and
2
and
q

Figura 3.14 Două circuite cu expresiile booleene S1 şi S2

Dacă atrageţi atenţia la circuitul (a) veţi vedea că tabelul

său de intrare/ieşire este acelaşi cu tabelul circuitului (b).

Intrare Ieşire
p q S1  S2

88
 1 1 1
1 0 0
0 1 0
0 0 0

Expresiile booleene care corespund circuitelor (a) şi (b) sunt:

S1(p,q)  (( p  ~ q )  (p  q ))  q
şi respectiv
S2(p,q)  p  q.
Dacă le priviţi ca forme de afirmaţie şi folosiţi TEOREMA 1.1.1.,
veţi constata că
S1(p,q)  (( p  ~ q )  (p  q ))  q 
 ( p  (~ q  q ))  q din Legea distributivă (3 din T.1.1.1)
 ( p  ( q  ~ q ) )  q din Legea comutativă (1 din T.1.1.1)
 ( p  t ) q din Legea negaţiei (5 din T.1.1.1)
 p  q din Legea identităţii (4 din T.1.1.1)
Rezultă că tabelele de adevăr pentru
S1(p,q)  (( p  ~ q )  (p  q ))  q
şi
S2(p,q)=p  q
sunt aceleaşi.
Ori, în acest caz putem afirma că primul circuit digital este
echivalent cu cel de-al doilea. Reieşind din faptul că cel de-al
doilea circuit este mai simplu, urmează să fie utilizat în necesităţile
practice acest circuit şi nu primul. Cele efectuate mai sus şi
reprezintă procedura de simplificare a circuitelor digitale.
EXEMPLUL 3.3.6. /Simplificarea unui circuit/
Să se simplifice circuitul digital ce urmează şi să se determine un
p care are mai puţine porţi, dar acelaşi tabel de intrare/
circuit and n
ieşire.
q n o
ot t

and
n
ot or
and
89

n
ot
 Figura 3.15 Simplificarea circuitelor digitale.

IV. LOGICA AFIRMAŢIILOR CUANTIFICATE

„Oamenii care numesc acesta „instinct” dau doar

un nume fenomenului, dar nu explică nimic.”
Douglas Adam

4.1 Predicate

În gramatică, cuvântul predicat se referă la partea de

vorbire care dă informaţie despre subiect. În propoziţia „James
este student la Colegiul Bedford” cuvântul „James” este subiectul
propoziţiei şi fraza „este student la Colegiul Bedford” este
predicat. Predicatul este partea de propoziţie din care a fost scos
subiectul.
În logică, predicatele pot fi obţinute prin eliminarea
oricăror substantive din afirmaţie. De exemplu, fie p înlocuieşte
cuvintele „este student la Colegiul Bedford” şi q înlocuieşte

90
cuvintele „este student la”. Atunci şi p, şi q sunt simboluri
predicative.
Propoziţia „y este student la Colegiul Bedford” şi „x este
student la y” sunt notate ca p(x) şi q(x,y) respectiv, unde x şi y sunt
variabile predicative care iau valori în categorii apropiate.
☞ DEFINIŢIE:
Predicatul este un enunţ care conţine una sau mai multe variabile
şi devine o afirmaţie/propoziţie atunci când anumite valori sunt
substituite în locul variabilelor.
☞ DEFINIŢIE:
Domeniul variabilei predicative constă din toate valorile care pot
fi substituite în locul variabilei.
Astfel, un predicat este un enunţ care depinde de una sau
mai multe variabile şi care are proprietatea că pentru anumite
valori ale variabilelor (valori care pot fi de exemplu numere sau,
în general, elemente ale unei mulţimi) devine o propoziţie.
☞ DEFINIŢIE:
Un predicat care depinde de n variabile se numeşte predicat n-ar.
În particular, pentru n = 1, 2, 3, avem predicate unare, binare şi
respectiv ternare.
EXEMPLUL 4.1.1. Enunţul: a(n) = "3 este un divizor al lui n"
este un predicat care depinde de variabila n.
Pentru fiecare număr întreg n, a(n) este o propoziţie. şi
anume, dacă n este un număr întreg de forma 5k, k număr întreg,
atunci a(n) este o propoziţie adevărată şi pentru toate celelalte
valori ale lui n, a(n) este o propoziţie falsă.
EXEMPLUL 4.1.2. Enunţul: a(x, y) = "x + y = 2",este un
predicat binar.
Pentru orice două numere reale x şi y, a(x, y) este o
propoziţie. Propoziţia a(1, 1) obţinută prin atribuirea valorilor x =
1, y = 1, variabilelor x şi y, este o propoziţie adevărată, în timp ce
propoziţia a(0, 1) obţinută prin atribuirea valorilor x = 0, y = 1,
variabilelor x şi y, este o propoziţie falsă.

91
 Să considerăm două predicate unare a(x) şi b(x). Cu
ajutorul operatorilor logici putem construi şi alte predicate unare,
anume:
a(x), a(x) �b(x), a(x) �b(x), a(x) � b(x), a(x) � b(x)

De exemplu, predicatul a(x) �b(x) este acel predicat c(x)

care, pentru fiecare valoare a variabilei x coincide cu propoziţia
a(x) �b(x). De asemenea, putem forma şi alte predicate binare,
cum ar fi:
a(x) �b(y), a(x) �b(y), a(x) � b(y), a(x) � b(y)

☞ DEFINIŢIE:(Consecinţă logică)
Predicatul b(x) se numeşte consecinţă logică a predicatului a(x) şi
se notează a(x) � b(x) dacă pentru orice valoare a variabilei x,
propoziţia a(x) � b(x) este adevărată.

Ţinând seama de definiţia implicaţiei, avem a(x) � b(x)

dacă şi numai dacă pentru orice valoare a variabilei x, propoziţia
b(x) este adevărată de fiecare dată când propoziţia a(x) este
adevărată.
EXEMPLUL 4.1.3. Considerând predicatele: a(x) = "x > 0" şi
b(x) = "x2 > 0" care au sens pentru x număr real, avem: a(x) �
b(x)

☞ DEFINIŢIE: (Echivalenţă logică)

Predicatele a(x) şi b(x) sunt echivalente logic şi scriem a(x) �
b(x) dacă pentru orice valoare a variabilei x propoziţia a(x) �
b(x) este adevărată.
Ţinând seama de definiţia echivalentei, avem a(x) � b(x)
dacă şi numai dacă pentru orice valoare a variabilei x, propoziţiile
a(x) şi b(x) au aceeaşi valoare de adevăr.
EXEMPLUL 4.1.4. Considerând predicatele: a(x) = "x < 0" şi
b(x) = "x INCLUDEPICTURE
92
"http://math4all.home.ro/simboluri/grate&equ.gif" \*
MERGEFORMATINET 0", care au sens pentru x număr real,
avem:
a(x) � b(x) şi a(x) � b(x)
Relaţiile de consecinţă logică şi echivalenţă logică pot fi definite
şi între predicate n-are, unde n > 2, într-un mod evident.
EXEMPLUL 4.1.5. Dacă considerăm predicatele: a(x) = "x > y,
y > 0" şi b(x) = "x2 > y2", care au sens când x şi y sunt numere
reale, avem:
a(x) � b(x), sau "x > y, y > 0" � "x2 > y2"
EXEMPLUL 4.1.6. Dacă considerăm predicatele: a(x) =
INCLUDEPICTURE
"http://math4all.home.ro/simboluri/log_not.gif" \*
MERGEFORMATINET (x – y = 2) şi b(x) = x – y 2, care au �
sens când x şi y sunt numere reale, avem:
a(x) � b(x), sau " INCLUDEPICTURE
"http://math4all.home.ro/simboluri/log_not.gif" \*
MERGEFORMATINET (x – y = 2) " � " x – y �2".
În matematică, orice teoremă se formulează – de regulă –
spunând că un anumit predicat este consecinţă logică a unui alt
predicat, deci are forma:
a(x1, x2, ..., xn) � b(y1, y2, ..., yn)
EXEMPLUL 4.1.7. Teorema "Înălţimile unui triunghi sunt
concurente" are forma:
a(x, y, z) � b(x, y, z),
unde a(x, y, z) este predicatul "x, y, z sunt înălţimile unui
triunghi" şi b(x, y, z) este predicatul "x, y, z sunt concurente".
EXEMPLUL 4.1.8. Teorema "Diagonalele unui romb sunt
perpendiculare"are forma:
a(x, y) � b(x, y),
unde a(x, y) este predicatul "x, y sunt diagonalele unui romb" şi
b(x, y) este predicatul "x, y sunt perpendiculare".

4.2 Cuantificatori
93
Cuantificatorul „  ”
☞ DEFINIŢIE:
Simbolul  înseamnă „pentru toate” şi se numeşte
cuantificatorul universal,
EXEMPLUL 4.2.1. Un alt mod de a exprima propoziţia „toate
fiinţele umane sunt muritoare” este:
 fiinţele umane x, x este muritor.
O altă expresie care poate fi folosită în loc de „pentru toate” sau
„pentru fiecare” poate fi „pentru orice” sau „fiind dată”.
☞ DEFINIŢIE:
Fie Q(x) predicatul şi D domeniul lui x. O afirmaţie universală
(AU) este o afirmaţie de forma
AU: „  x din D, Q(x)”.
☞ DEFINIŢIE:
Afirmaţia universală este adevărată, dacă şi numai dacă Q(x) este
adevărată pentru orice x din D şi este falsă, dacă şi numai dacă
Q(x) este falsă pentru cel puţin un x din D.
☞ DEFINIŢIE:
Valoarea lui x pentru care Q(x) este falsă se numeşte contra-
exemplu pentru afirmaţia universală.

EXEMPLUL 4.2.2. /Veridicitatea şi falsitatea afirmaţiilor

universale/
Fie D o mulţime alcătuită din numerele 1, 2, 3, 4 şi 5 şi fie
afirmaţia
AU: „  x din D, x  x”.
2

Demonstraţi că această afirmaţie este adevărată.

Tehnica folosită pentru a arăta dacă afirmaţia universală din
EXEMPLUL 4.2.2 este adevărată se numeşte metoda epuizării
listei.

Propoziţii universale

94
Fie a(x) un predicat unar. Propoziţia "pentru orice valoare permisă
a variabilei x, a(x) este o propoziţie adevărată" se numeşte
propoziţie universală asociată predicatului a(x) şi se notează :
(  x) a(x).
EXEMPLUL 4.2.3. Dacă a(x) şi b(x) sunt două predicate, avem:
a(x) � b(x)
dacă şi numai dacă propoziţia:
(  x) a(x) � b(x)
este adevărată.
EXEMPLUL 4.2.4. Dacă a(x) şi b(x) sunt două predicate, avem:
a(x) � b(x)
dacă şi numai dacă propoziţia:
(  x)a(x) � b(x)
este adevărată.
EXEMPLUL 4.2.5. Considerăm predicatul: "x2 > 0", unde x este
un număr real. Propoziţia:
(  x)(x2 �0)
este o propoziţie adevărată. Propoziţia:
(  x)(x2 > 0)
nu este însă o propoziţie adevărată.
Într-adevăr, avem predicatul: a(x) = "x2 > 0", unde x este
un număr real şi propoziţia a(0) nu este o propoziţie adevărată.
Cuantificatorul „  ”

☞ DEFINIŢIE:
Simbolul  înseamnă „există” şi se numeşte cuantificatorul
existenţei.

EXEMPLUL 4.2.6. Propoziţia „În cabinetul de Matematică 140

se află un student” poate fi scrisă ca
„  o persoană s aşa încât s este student în cabinetul de
Matematică 140”.

95
Pot fi folosite şi alte expresii în loc de „există” ca „acolo este”,
„noi putem găsi”, „există cel puţin o”, „pentru unele” sau „pentru
cel puţin una”.

☞ DEFINIŢIE:
Fie P(x) predicat şi D domeniul lui x. O afirmaţie de existenţă
(AE) este o afirmaţie de forma:
AE : „  x în D, astfel încât P(x)”.

☞ DEFINIŢIE:
Afirmaţia de existenţă este adevărată dacă şi numai dacă P(x) este
adevărată pentru cel puţin un x din D şi este falsă dacă şi numai
dacă P(x) este falsă pentru toţi x din D.

Propoziţii existenţiale

Propoziţia existenţială asociată unui predicat unar oarecare a(x)

este "există cel puţin o valoare x0 a variabilei x, astfel încît a(x0) să
fie o propoziţie adevărată" şi se notează
(  x) a(x).
EXEMPLUL 4.2.7. Considerăm predicatul: a(x) = "x + 2 = 0",
unde x este număr întreg, propoziţia:
(  x) (x + 2 = 0)
este adevărată, deoarece pentru x = –2, propoziţia a(–2) = "–2 + 2
= 0" este adevărată.
EXEMPLUL 4.2.8. Considerăm predicatul:: a(x) = "x + 2 = 0",
unde x este număr natural. Atunci, propoziţia
(  x) a(x)
nu este o propoziţie adevărată.
EXEMPLUL 4.2.9. /Veridicitatea şi falsitatea afirmaţiilor de
existenţă/
Fie D mulţimea tuturor numerelor întregi şi fie afirmaţia:
AE: „  m în D astfel încât m = m”.
2

Demonstraţi că această afirmaţie este adevărată.

96
EXEMPLUL 4.2.10. /Traducerea din limbajul formal în cel
neformal/
AU: „  numere reale x, x  0”.
2

Soluţie:
• Toate numerele reale au pătratul nenegativ.
• Fiecare număr real are pătratul nenegativ.
• Orice număr real are pătratul nenegativ.
• x are pătratul nenegativ, pentru fiecare număr real x.

Notă: numere pozitive {1, 2, 3, ...}, numere nenegative {0, 1, 2, 3,

... }, numere negative {... -3, -2, -1}, numere nepozitive {... -3, -2,
-1, 0}.

Pătratul oricărui număr real este nenegativ. (Observaţi că

substantivul la singular este folosit pentru a se referi la domeniul
când simbolul  este tradus ca „fiecare”, „orice”).

EXEMPLUL 4.2.11. /Traducerea din limbajul formal în limbajul

neformal/
Toate triunghiurile au trei vârfuri.

Soluţie:
AU: „  triunghiuri T, T are 3 vârfuri”.
4.3 Afirmaţii condiţionale universale

Un argument rezonabil poate fi făcut cu referire la faptul că cea

mai importantă formă de afirmaţie în matematică este afirmaţia
condiţională universală (ACU).

ACU:  x, dacă P(x) atunci Q(x).

EXEMPLUL 4.3.1. /Scrierea neformală a afirmaţiilor

condiţionale universale/

97
 ACU: „  animale x, dacă x este un câine, atunci x este un
mamifer”.

Soluţii:
• Dacă un animal este un câine, atunci x este un mamifer.
• Oricând un animal este un câine, atunci el este un mamifer.
• Orice animal care este câine este un mamifer.
• Toţi câinii sunt mamifere.

EXEMPLUL 4.3.2. /Scrierea formală a afirmaţiilor condiţionale

universale/
ACU: „  x, dacă p(x) atunci q(x)”.
Dacă un număr este întreg, atunci el este un număr raţional.
Soluţie:
 număr x, dacă x este întreg, atunci x este un număr raţional.

Forme echivalente ale afirmaţiilor universală şi de existenţă

Din cele menţionate mai sus, putem uşor observa că următoarele

două afirmaţii
ACU: „  animale x, dacă x este un câine, atunci x
este un mamifer” şi
AU: „  câini x, x este mamifer”‚
înseamnă acelaşi lucru. Ambele se traduc neformal
„Toţi câinii sunt mamifere”.

De fapt, o afirmaţie de forma

 x din D, dacă P(x) atunci Q(x)
poate fi oricând rescrisă sub forma
 x din D*, Q(x).
Aici D*, este de fapt mărginirea lui D la domeniul D*, care conţine
toate valorile variabilei x, pentru care P(x) este adevărată, adică
D*={x| x �D, astfel încît P(x) �A}.

98
EXEMPLUL 4.3.3. Forme echivalente pentru afirmaţiile
universale

 x din D, dacă P(x)  x din D*, Q(x)

atunci Q(x)
 animale x, dacă x este  peşte x, x are aripioare.
peşte, atunci x are aripioare.
 numere reale x, dacă x  întreg x, x este un număr
este întreg, atunci x este un raţional.
număr raţional.
 poligoane p, dacă p este  pătrate p, p este
pătrat, atunci p este dreptunghi.
dreptunghi.

4.4 Negaţii ale afirmaţiilor cuantificate

TEOREMA 4.4.1
Negaţia unei afirmaţii universale de forma
AU:  x din D, Q(x)
este logic echivalentă cu o afirmaţie de existenţă de forma
AE:  x din D astfel ca ~Q(x).
Simbolic:
~(  x din D, Q(x))   x din D astfel încît ~Q(x).
În concluzie: negaţia unei afirmaţii universale („toate sunt”) este
logic echivalentă cu o afirmaţie de existenţă („unele nu sunt”).

TEOREMA 4.4.2
Negarea unei afirmaţii de existenţă de forma
AE:  x din D astfel încît Q(x)
este logic echivalentă cu o afirmaţie universală de forma
AU:  x din D, ~Q(x).
Simbolic:
~ ”  x din D astfel ca Q(x)”   x din D, ~Q(x).

99
În concluzie: negaţia unei afirmaţii de existenţă („unele sunt”) este
logic echivalentă cu o afirmaţie universală („nu toate sunt”).

EXEMPLUL 4.4.1. /Negarea afirmaţiilor cuantificate/

a).  numere prime p, p este impar.
Soluţie:
~ „  numere prime p, p este impar”  "  un număr prim p*
astfel ca p* să nu fie impar”.
b).  un triunghi T astfel încît suma unghiurilor lui T să fie egală
cu 2000.
Soluţie:
~ „  un triunghi T astfel încît suma unghiurilor lui T să fie egală
cu 2000”  ”  triunghiuri T, suma unghiurilor lui T nu este egală
cu 2000”.

4.5 Negaţii ale afirmaţiilor condiţionale universale

TEOREMA 4.5.1. Negaţia unei afirmaţii condiţionale universale

„dacă – atunci” este logic echivalentă unei afirmaţii de existenţă
„şi”

~(  x din D, P(x)  Q(x)) 

 x din D, astfel încît ~ (P(x)  Q(x))

Demonstrarea este simplă.

Din definiţia negaţiei unei afirmaţii „pentru toate”, T:4.4.1,
rezultă:
~(  x din D, Q(x))   x din D astfel încît ~Q(x).
Negaţia unei afirmaţii „dacă – atunci” este logic echivalentă unei
afirmaţii „şi”. Mai precis:
~ (P(x)  Q(x))  P(x)  ~ Q(x)
Substituind această relaţie în prima, obţinem:
~ (  x din D, P(x)  Q(x)) 
 x din D, astfel încît (P(x)  ~ Q(x)).
100
Scrisă mai puţin simbolic, aceasta are forma:
~ (  x din D, dacă P(x) atunci Q(x)) 
 x din D, astfel încît P(x) şi ~ Q(x).

EXEMPLUL 4.5.1. /Negaţia afirmaţiilor condiţionale universale/

 oameni P, dacă P este blond, atunci P are ochi albaştri.
Soluţie:
~ „  oameni P, dacă P este blond, atunci P are ochi albaştri”

 o persoană P astfel încât P este blondă şi P nu are ochi albaştri.

4.6 Afirmatii ce contin cuantificatori multiplicativi

EXEMPLUL 4.6.1. /Scrierea neformală a afirmaţiilor cuantificate

multiplicative/
Rescrieţi fiecare din afirmaţiile următoare fără să folosiţi
variabile sau simbolurile  ori  .
 număr pozitiv x,  un număr pozitiv y astfel ca y < x.

Soluţie :
• Fiind dat orice număr pozitiv, există un alt număr pozitiv
care este mai mic decât numărul dat.
• Fiind dat orice număr pozitiv, noi putem găsi un număr
pozitiv mai mic.
• Nu există cel mai mic număr pozitiv.

EXEMPLUL 4.6.2. /Scrierea formală a afirmaţiilor cuantificate

multiplicative/

Rescrieţi următoarele afirmaţii formal, folosind cuantificatori şi

variabile.
„Fiecare iubeşte pe cineva”.
Soluţie:
„  oameni x,  o persoană y astfel ca x îl iubeşte pe y”.

101
Negaţia afirmaţiilor cuantificate multiplicative

Negaţia lui
 oameni x,  o persoană y astfel ca x îl iubeşte pe y,
poate fi scrisă astfel:
~ „  oameni x,  o persoană y astfel ca x îl iubeşte pe y” 
 o persoană astfel ca  oameni y, x nu îl iubeşte pe y.

TEOREMA 4.6.1.
Negaţia lui
 x,  y astfel ca P(x,y)
este logic echivalentă cu
 x astfel ca  y, ~ P(x,y).

EXEMPLUL 4.6.3. /Negaţia afirmaţiilor cuantificate multiplica-

tive/
 o persoană x, astfel încît  oameni y, x îl iubeşte pe y,
Soluţie:
„  o persoană x, astfel încît  oameni y, x îl iubeşte pe y” 
 oameni x, există o persoană y astfel ca x nu îl iubeşte pe y.

TEOREMA 4.6.2.
Negaţia lui
 x astfel încît  y, P(x,y)
este logic echivalentă cu
 x,  y astfel ca ~ P(x,y).
4.7 Relaţia dintre  ,  ,  şi 

TEOREMA 4.7.1.
Dacă Q(x) este predicat cu domeniul D, iar x conţine elementele
x1, x2, …, xn, atunci afirmaţia
 x din D, Q(x)
şi
Q(x1)  Q(x2)  ...  Q(xn)

102
sunt logic echivalente.

TEOREMA 4.7.2.
Dacă Q(x) este predicat cu domeniul D, iar x conţine elementele
x1, x2, …, xn, afirmaţia
 x din D astfel ca Q(x)
şi
Q(x1)  Q(x2)  …  Q(xn)
sunt logic echivalente.

Deci, pentru orice predicat unar Q(x), avem:

~ (  x) Q(x) � (  x) (~ Q(x))
~ (  x) Q(x) � (  x) (~ Q(x))
Fie P(x, y) un predicat binar. Atunci
(  x) P(x, y)
este un predicat unar, care depinde de variabila y şi, prin urmare,
putem forma propoziţiile:
(  y)(  x) P(x, y)
(  y)(  x) P(x, y)
şi în mod analog,
(  x) P(x, y)
este un predicat unar care depinde de variabila y, deci, putem
forma propozitiile:
(  y)(  x) P(x, y)
(  y)(  x) P(x, y)
EXEMPLUL 4.7.1. Să consideram predicatul binar P(x,y) = "x <
y", unde x, y sunt numere reale.
Propoziţia:
(  y)(  x) P(x, y)
este o propoziţie falsă, deoarece, de exemplu, P(2,1) este o
propoziţie falsă.
Propoziţia:
(  y)(  x)P(x, y)
este o propoziţie falsă.
103
Regulile de negaţie pentru propoziţiile de tip "universal-
existenţial" asociate predicatelor binare se obţin din regulile de
negaţie pentru predicatele unare.

EXEMPLUL 4.7.2.
~ ((  y)(  x)Q(x.y)) � 
(  y)(~(  x)Q(x.y)) � (  y)(  x)(~Q(x.y))
~ ((  y)(  x)P(x.y)) � 
(  y)(~ (  x)P(x.y)) � (  y)(  x)( ~P(x.y))
Majoritatea definiţiilor din matematică sunt predicate care
se construiesc cu ajutorul altor predicate deja definite. Astfel,
dacă x şi y sunt numere întregi, predicatul x | y (adică "x divide pe
y") înseamnă (  Q)(y = Qx). Spunem că predicatul x | y este
echivalent prin definiţie cu predicatul (  Q)(y = Qx) şi scriem:
x | y � (Q)( y = Qx)
Analog, dacă x şi y sunt numere naturale, avem definiţia:
"x� prim " � ( x > 1) �(y )( y | x � ( y = 1) �( y = x )
este �
Pentru a exemplifica regulile de negaţie stabilite mai sus,
să explicităm şi negaţia predicatelor x | y şi "x este număr prim",
adică, să explicităm ce înseamnă că "x nu divide pe y" (se scrie x
y) şi "x nu este număr prim":
x y � (  Q)(y �Qx)
"x nu este număr prim" �
(x = 0)  (x = 1)  (  y)(y | x  y �1  y �x).

Variante de afirmaţii condiţionale universale

TEOREMA 4.7.3.
Fie dată afirmaţia condiţională universală de forma
 x din D, dacă P(x) atunci Q(x)
atunci:

1. Contrapozitiva să este afirmaţia:

104
  x din D, dacă ~Q(x) atunci ~P(x);
2. Conversa să este afirmaţia:
 x din D, dacă Q(x) atunci P(x);
3. Inversa să este afirmaţia:
 x din D, dacă ~P(x) atunci ~Q(x);

TEOREMA 4.7.4.
Fie dată afirmaţia condiţională universală de forma
 x din D, dacă P(x) atunci Q(x)
atunci:

1. Afirmaţia condiţională universală este logic echivalentă cu

contrapozitiva să:
 x din D, dacă P(x) atunci Q(x) 
 x din D, dacă ~Q(x) atunci ~P(x);
2. Afirmaţia condiţională universală nu este logic echivalentă
cu conversa să:
 x din D, dacă P(x) atunci Q(x) �
 x din D, dacă Q(x) atunci P(x);
3. Afirmaţia condiţională universală nu este logic echivalentă
cu inversa să:
 x din D, dacă P(x) atunci Q(x) 
 x din D, dacă ~P(x) atunci ~Q(x).

4.8 Aplicaţii

În matematică, o teoremă este o propoziţie adevărată care

stabileşte că unul sau mai multe obiecte matematice posedă o
anumită proprietate.

Teoremă directă

105
De regulă orice teoremă se poate enunţa sub forma unei propoziţii
condiţionale (din punct de vedere gramatical) construită cu
ajutorul cuvintelor "dacă... atunci...".
EXEMPLUL 4.8.1.
Teorema lui Pitagora: "Într-un triunghi dreptunghic suma
pătratelor catetelor este egală cu pătratul ipotenuzei, măsurate
cu una şi aceeaşi unitate de lungime" se poate pune sub forma:
"dacă x este ipotenuza şi y, z catetele unui triunghi dreptunghic,
atunci x2 = y2 + z2".
Aşa cum am mai văzut /vezi paragraful 4.1/, forma
generală a unei teoreme este:
a(x1, x2,..., xn) � b(x1, x2, ..., xn)
unde a(x1, x2, ..., xn) şi b(x1, x2, ..., xn) sunt predicate n-are.
Predicatul a(x1, x2, ..., xn) se numeşte ipoteza teoremei, iar
b(x1, x2, ..., xn) se numeşte concluzia teoremei.
Prin demonstraţia unei teoreme:
a(x1, x2, ..., xn) � b(x1, x2, ..., xn)
înţelegem un şir de propoziţii adevărate de forma:
ai(x1, x2, ..., xn) � ai+1(x1, x2, ..., xn)
cu i = 1, 2, ..., k – 1, unde ai = a şi ak = b. Aceste propoziţii sunt
teoreme deja demonstrate sau axiome (teoreme care se acceptă
fără demonstraţie) sau sunt propoziţii adevărate în virtutea legilor
calculului propoziţional (raţionamente logice).
Teorema iniţială
a(x1, x2, ..., xn) � b(x1, x2, ..., xn)
este adevărată în virtutea regulii silogismului. De obicei acest şir
de propoziţii nu se indică explicit (demonstraţiile ar deveni prea
greoaie şi dificil de urmărit), însă el trebuie avut în vedere.
EXEMPLUL 4.8.2.
Să considerăm teorema: "Dacă d este număr întreg ireductibil şi
divide produsul a două numere întregi x, y, atunci d divide cel
puţin pe unul dintre ele".
Ipoteza teoremei este predicatul:
a(d, x, y) = "d este număr întreg ireductibil şi d | xy"
iar concluzia este:
106
 b(d, x, y) = "d | x sau d | y"
Pentru demonstraţie, constatăm mai întâi câ, datorită faptului că
formula:
(p  q  r  s)  (p  q  r  s)  t
este o tautologie.
Deci propoziţia p  q  r  s este adevărată când p  q  r
 s este adevărată. Astfel, este suficient să demonstrăm teorema:
"Dacă d este număr întreg ireductibil, d | xy şi d |x � d | y".
Luăm:
p = "d număr întreg ireductibil";
q = "d | xy";
r = "d | x";
s = "d | y".
În virtutea proprietăţilor numerelor întregi ireductibile şi a celui
mai mare divizor comun avem:
"d este număr întreg ireductibil şi d |x" � (d, x) = 1 �
� (  k)(  l)(kd + lx = 1) � (  k)(  l)(kyd + Ixy = y).
Luăm:
p = "d este număr întreg ireductibil şi d x";
q = "(  k)(  l)(kyd + Ixy = y)";
r = "d | xy"
Conform celor de mai sus, avem p � q şi deoarece formula:
(p  q)  (p  r  q  r)
este o tautologie, avem p  r  q  r, adică d este număr
întreg ireductibil şi d |x şi d | xy � (  k)(  l)(kyd + Ixy = y) şi
d | xy. Evident, avem:
(  k)(  l)(kyd + Ixy = y) şi d | xy � d | y
Din legea silogismului rezultă: d este număr întreg
ireductibil şi d |x şi d | xy � d | y şi teorema este demonstrată.
Bineînţeles, uzual nu mai facem apel la tautologiile
indicate aici în mod explicit, acestea fiind subînţelese.
Forma
a(x1, x2, ..., xn) � b(x1, x2, ..., xn)

107
a unei teoreme trebuie avută în vedere şi în cazurile cele mai
simple.
EXEMPLUL 4.8.3.
Teorema: "2 este număr prim" are forma
a(x) � b(x)
unde a(x) este predicatul: "x = 2" şi b(x) este predicatul: "x este
număr prim".
EXEMPLUL 4.8.4. Egalitatea:
3
(5 2 + 7) - 3
(5 2 - 7) = 2
este o teoremă de forma:
a(x) � b(x)
unde:
a ( x ) = "x = 3 (5 2 + 7) - 3 (5 2 - 7) "
b(x) = "x = 2"

Pentru a demonstra teorema, observăm că:

a ( x) � x = 3
(5 2 + 7) - 3 (5 2 - 7) �

x 3 = 14 - 3 3 (5 2 + 7)(5 2 - 7) ( 3
(5 2 + 7) - 3
)
(5 2 - 7) �

x3 = 14 – 3x �
x3 + 3x – 14 = 0 �
(x – 2)(x2 + 2x + 7) = 0 � x = 2,
deoarece x este număr real şi ecuaţia x2 + 2x + 7 = 0 nu are
rădăcini reale.
Din acest motiv, un raţionament de forma: "ridicăm la cub ambii
membri ai egalităţii
3
(5 2 + 7) - 3 (5 2 - 7) = 2
şi obţinem:
14 - 3* 3 (5 2 + 7)(5 2 - 7) * 2 = 8
adică:
3
(5 2 + 7)(5 2 - 7) = 1

108
3
(5 2) 2 - 7 2 = 1
3
1 = 1 � 1=1, ceea ce este evident", este greşit.

Teoremă reciprocă

Să considerăm teorema:
a(x1, x2,..., xn) � b(x1, x2, ..., xn)
care exprimă faptul că predicatul b(x1, x2, ..., xn) este consecinţă
logică a predicatului a(x1, x2, ..., xn).

☞ DEFINIŢIE:
Dacă şi predicatul a(x1, x2,..., xn) este consecinţă logică a
predicatului b(x1, x2, ..., xn), are loc şi teorema:
b(x1, x2,..., xn) � a(x1, x2, ..., xn),
teoremă, care se numeşte reciproca teoremei date.

Algoritmul de obţinere a unei teoreme reciproce:

Deci, teorema reciprocă a unei teoreme date se obţine
luând concluzia ei ca ipoteză şi ipoteza teoremei date
drept concluzie.

Proprietate 4.8.1
Bineînţeles, dacă teorema directă este adevărată, nu este
necesar ca şi teorema reciprocă să fie adevărată.

TEOREMĂ 4.8.1
Dacă avem:
a(x1, x2,..., xn) � b(x1, x2, ..., xn)
şi
b(x1, x2,..., xn) � a(x1, x2, ..., xn)
adică, dacă şi teorema direct, şi teorema reciprocă sunt adevărate,
atunci predicatele a(x1, x2, ..., xn) şi b(x1, x2, ..., xn) sunt echivalente
logic, deci avem:
109
 a(x1, x2, ..., xn) � b(x1, x2, ..., xn)
EXEMPLUL 4.8.5.
Considerăm teorema: "Dacă a = b, atunci a3 = b3" unde a şi b
sunt numere reale.
Soluţie:
Teorema directă în cazul dat poate fi scrisă după cum urmează:
x = y � x3 = y3
Teorema reciprocă este:
x3 = y3 � x = y
3 3
adică, "dacă a = b atunci a = b".
Este evident că, şi teorema directă şi teorema reciprocă
sunt adevărate. Avem deci:
x = y � x3 = y3
Astfel, teorema directă şi teorema reciprocă se pot contopi într-un
singur enunţ:
"a = b dacă şi numai dacă a3 = b3".
Demonstraţiile teoremei directe şi a teoremei reciproce se pot face
simultan printr-un şir de echivalenţe logice.

Condiţiile necesare şi suficiente, „numai dacă”

Definiţia condiţiei necesare, suficiente şi „numai dacă” poate fi,

de asemenea, extinsă pentru a fi aplicată la afirmaţia condiţională
universală.
☞ DEFINIŢIE:
1. „  x, r(x) este o condiţie suficientă pentru s(x)” înseamnă
„  x, dacă r(x) atunci s(x)”.
2. „  x, r(x) este o condiţie necesară pentru s(x)” înseamnă „
 x, dacă ~r(x) atunci ~s(x)” sau, echivalent, „  x, dacă
s(x) atunci r(x)”.
3. „  x, r(x) numai dacă s(x)” înseamnă „  x, dacă ~r(x)
atunci ~s(x)” sau, echivalent, „  x, dacă r(x) atunci s(x)”.

Condiţie necesară şi suficientă

110
În cazul în care:
a(x1, x2,..., xn) � b(x1, x2, ..., xn)
se mai spune câ a(x1, x2,..., xn) este condiţie necesară pentru b(x1,
x2, ..., xn) şi că b(x1, x2, ..., xn) este condiţie suficientă pentru a(x1,
x2,..., xn).
De multe ori apar enunţuri care afirmă echivalenţa logică a două
sau mai multe predicate.
EXEMPLUL 4.8.6. Fie x şi y numere reale. Următoarele
afirmaţii sunt echivalente:
i) x = y ii) x 3 = y 3 iii) 3 x = 3 y
Demonstraţia completă a unui astfel de enunţ (a unei astfel de
teoreme) se poate face fie demonstrând i) � ii) şi i) � iii), fie
demonstrând i) � ii) � iii) � i).

Teoremă contrară

TEOREMĂ 4.8.2
Să considerăm teorema:
a(x1, x2,..., xn) � b(x1, x2, ..., xn)
care exprimă faptul că predicatul
b(x1, x2, ..., xn)
este consecinţă logică a predicatului
a(x1, x2, ..., xn).
Dacă şi predicatul b(x1, x2, ..., xn) este consecinţă logică a
predicatului a(x1, x2, ..., xn), atunci are loc teorema:
a(x1, x2,..., xn) � b(x1, x2, ..., xn)
care se numeşte contrara teoremei date.
Algoritmul de obţinere a teoremei contrare:
Deci, teorema contrară a unei feoreme se obţine înlocuind
ipoteza şi concluzia teoremei date prin negaţiile lor. Or,
altfel spus, teorema contrară este “inversa” relaţiei
condiţionale dacă
a(x1, x2,..., xn) � b(x1, x2, ..., xn).
EXEMPLUL 4.8.7. Considerăm teorema:
111
"Dacă produsul a două numere reale este zero, atunci cel puţin
unul din ele este zero". Ea are forma:
"xy = 0" � "x = 0 � y = 0"
Contrara acestei teoreme este:
"xy �0" � "x = 0 � y �0"
adică,
"Dacă produsul a două numere reale este diferit de zero, atunci
ambele numere sunt diferite de zero".

Metoda demonstraţiei prin reducere la absurd

Fiind dată o teoremă:
a(x1, x2,..., xn) � b(x1, x2, ..., xn)
putem, forma:
teorema reciprocă: b(x1, x2,..., xn) � a(x1, x2, ..., xn)
teorema contrară a(x1, x2,..., xn) � b(x1, x2, ..., xn)
Teorema contrară reci-
procei, teorema b(x1, x2,..., xn) � a(x1, x2, ..., xn)
reciprocă contrarei
Datorită tautologiei:
(p � q) � ( p � q)  t
din calculul propoziţional, teorema directă:
a(x1, x2,..., xn) � b(x1, x2, ..., xn)
este adevărată dacă şi numai dacă contrara reciprocei sale
b(x1, x2, ..., xn) � a(x1, x2, ..., xn)
este adevărată.
Pe această observaţie se bazează metoda demonstraţiei prin
reducere la absurd, prin care, în loc să demonstrăm teorema
directă, demonstrăm contrara reciprocei. Metoda demonstraţiei
prin reducere la absurd este foarte utilă în matematică, deoarece
de multe ori demonstraţia teoremei directe este foarte dificilă.
EXEMPLUL 4.8.8. Să considerăm teorema:
"Dacă x şi y sunt numere reale astfel încît x2 + y2 = 0, atunci x = 0
şi y = 0".
112
Ea are forma:
" x2 + y2 = 0" � "x = 0 �y = 0"
Contrara reciprocei este teorema:
"x �0 �y �0" � "x2 + y2 �0"
adică:
"Dacă x şi y sunt numere reale şi cel puţin unul din ele este diferit
de zero, atunci x2 + y2 � 0".
Am numit teoremă orice propoziţie adevărată care
stabileşte că unul sau mai multe obiecte matematice posedă o
anumită proprietate.
Dar, de obicei, astfel de rezultate se numesc propoziţii şi
numai rezultatele cele mai importante, cu o semnificaţie deosebită
poartă numele de teoreme.
De regulă, propoziţiile care rezultă imediat din alte
teoreme sau propoziţii se numesc corolarii. (DEX.corolár
1) mat. Concluzie care se deduce direct dintr-o teoremă
demonstrată).
Rezultatele care pregătesc demonstraţia unei propoziţii
mai complicate sau a unei teoreme se numesc leme.
4.9 Argument cu afirmaţii cuantificate

Regula Realizării Universale spune că:

Dacă o anumită proprietate are loc, sau este adevărată pe
un întreg domeniu, atunci ea are loc, sau este adevărată
pentru orice element particular din acest domeniu.
EXEMPLUL 4.9.1.
Pentru orice număr real x, x1=x - proprietatea universală,
adevărul universal
Fie r un oarecare număr real - instanţă particulară
Atunci r1=r - concluzia

Modus Ponens Universal

Regula Realizării Universale poate fi combinată cu Modus

Ponens pentru a obţine regula numită Modus Ponens Universal.
113
TEOREMA 4.9.1.
Următoarea formă de argument este valabilă:
Versiunea formală Versiunea neformală
 x, dacă P(x) atunci Q(x) Dacă x face P(x) adevărată,
atunci x face Q(x) adevărată
P(c) pentru un anumit c c face P(x) adevărată
 Q(x)  c face Q(x) adevărată

Modus Tollens Universal

Regula Realizării Universale poate fi combinată cu Modus

Tolens pentru a obţine regula numită Modus Ponens Universal.
TEOREMA 4.9.2.
Următoarea formă de argument este valabilă:
Versiunea formală Versiunea neformală
 x, dacă P(x) atunci Q(x) Dacă x face P(x) adevărată,
atunci x face Q(x) adevărată
~Q(c) pentru un anumit c c nu face Q(x) adevărată
 ~p(c)  c nu face P(x) adevărată
4.10 Argument cu afirmaţie cuantificată. Valabilitatea unui
argument

☞ DEFINIŢIE:
Un argument este valabil dacă şi numai dacă veridicitatea
concluziei lui rezultă în mod necesar din veridicitatea premiselor
lui.
☞ DEFINIŢIE:
Vom spune că o formă de argument este valabilă dacă indiferent de
faptul care predicate sunt substituite de simbolurile predicative în
premisele ei, afirmaţiile premiselor rezultante şi concluzia sunt
toate adevărate.
Un argument se numeşte valabil dacă şi numai dacă forma să este
valabilă.

114
EXEMPLUL 4.10.1. /Folosirea Diagramei Venn pentru
demonstrarea valabilităţii unui argument cu afirmaţie
cunatificată/.
Folosiţi o diagramă pentru a demonstra valabilitatea următorului
silogism indirect:
Toate fiinţele umane sunt muritoare
Zeus nu este muritor
 Zeus nu este o fiinţă umană
Soluţii:

muritorii
muritorii muritorii

Fiintel
e
umane
Zeus Zeus

Figura 4.1 Utilizarea Diagramei Venn la demonstrarea

valabilităţii unui argument cu afirmaţie cuantificată

EXEMPLUL 4.10.2. //Folosirea diagramei Venn pentru

demonstrarea nevalabilităţii unui argument cu afirmaţie
cunatificată/.
Folosiţi o diagramă pentru a demonstra nevalabilitatea
următorului argument:
Toate fiinţele umane sunt muritoare
Muritori Muritori
Felix este muritor
 Fiinţele
Felix este o fiinţă umană. Felix
umane

Muritori Muritori
Felix
115
Fiinţele
umane Fiinţele
Felix umane
Felix
 Figura 4.2 Utilizarea Diagramei Venn la demonstrarea ne
valabilităţii unui argument cu afirmaţie cuantificată

Eroarea conversă (forma cuantificată)

Regula Realizării Universale poate fi combinată şi cu alte forme

de argument cum ar fi cele de conversă şi inversă a unei afirmaţii
universale condiţionale. Acest mix permite să obţinem alte 2 tipuri
de argumente cu afirmaţii cuantificate.

TEOREMA 4.10.1.
Următoarea formă de argument este nevalabilă:
Versiunea formală Versiunea neformală
 x, dacă P(x) atunci Q(x) Dacă x face P(x) adevărată, atunci
x face Q(x) adevărată
Q(c) pentru un anumit c c face Q(x) adevărată
 P(c)  c face P(x) adevărată
 concluzie valabilă  concluzie nevalabilă
Eroarea inversă (forma cuantificată)

TEOREMA 4.10.2.
Următoarea formă de argument este nevalabilă:
Următoarea formă de argument este nevalabilă:
Versiunea formală Versiunea neformală
116
 x, dacă P(x) atunci Q(x) Dacă x face P(x) adevărată, atunci
x face Q(x) adevărată
~P(c) pentru un anumit c c nu face P(x) adevărată
~Q(c)  c nu face Q(x)
 concluzie nevalabilă adevărată  concluzie nevalabilă

V. RELAŢII

„Acţiunea şi percepţia –
sunt două contrarii”

5.1 Produsul cartezian al mulţimilor

Fie dat un şir ordonat din n elemente x1, x2, ..., xn. Vom nota
acest şir prin (x1, x2, ... xn). Aici parantezele vor fi folosite doar
pentru a indica ordinea în care urmează elementele. Vom numi un
astfel de set de elemente ordonate, secvenţă de lungime n sau şir
n-ar de elemente.
Să presupunem că există n şiruri de elemente A1, A2, ..., An,
atunci are loc următoarea
☞ DEFINIŢIE:
117
Produsul cartezian (direct) al şirurilor de elemente A1, A2, ..., An
este mulţimea tuplurilor (x1, x2, ... xn), astfel încât x1A1,x2A2, ...
, xnAn.
Vom nota produsul cartezian după cum urmează: A1A2...An.

În cazul în care unul dintre factori este mulţimea , produsul

cartezian este .
Notă: Dacă A1=A2=...=An=A, atunci produsul cartezian este
denumit puterea a n – a a lui A, sau gradul al n – lea a lui A şi se
notează An = A A  ...  A. Prin definiţie, menţionăm
că A0= {}
Produsul cartezian al mulţimilor A şi B, notat AxB, este o
mulţime care consta din toate perechile ordonate cu primul
element din mulţimea A şi cu al doilea element din multimea B:
AxB ={{x,y) | x  A şi y  B}.
EXEMPLUL 5.1.1
Fie A = {0,1,2} şi B = {1,2,3}.
Atunci: AxB ={(0,1),(0,2),(0,3),(1,1),(1,2),(1,3),(2,1),(2,2), (2,3)}.
Or, în mod grafic, pe planul cartezian de coordonate, AxB se
prezintă:

B= {1,2,3} *(0,3) *(1,3) *(2,3)

*(0,2) *(1,2) *(2,2)

*(0,1) *(1,1) *(2,3)

A= {0,1,2}
Figura 5.1 Produsul cartezian a 2 mulţimi

EXEMPLUL 5.1.2: Fie A = {1, 2, 3} şi B = {2,3}, două mulţimi.

Atunci, produsul lor cartezian este egal cu:
A  B = {(1, 2), (1, 3), (2, 2), (2, 3), (3, 2), (3,3)}, iar
B2 = {(2, 2) (2, 3), (3, 2), (3, 3)}.
118
Prezentaţi de sine stătător pe planul cartezian de coordonate AxB
şi B2

5.2. Relaţie binară pe mulţimi

☞ DEFINIŢIE:
Relaţia binară R pe mulţimile A şi B este orice submulţime a
produsului cartezian A şi B.
R  A B
Dacă x şi y sunt elemente din A şi B respectiv, atunci faptul că
ele sunt în relaţia R îl vom nota (x, y)  R sau xRy. Dacă A=B,
atunci R este o relaţie binară pe A. Or,
xRy  (x.y)  R
INCLUDEPICTURE
"http://math4all.home.ro/simboluri/log_not.gif" \*
MERGEFORMATINET xRy  (x.y)  R
Termenul binar se referă la faptul că relaţia este o submulţime
a produsului cartezian dintre două mulţimi, de exemplu AxB.
Relaţia binară poate fi definită prin prezentarea tuturor
perechilor, pentru care această relaţie se realizează, sau în mod
grafic.
Baza de reprezentare grafică a unei relaţii binare este sistemul
cartezian de coordonate, în care pe o axă de coordonate sunt
marcate punctele care reprezintă elementele din mulţimea A, şi pe
altă axă - punctele care reprezintă elementele mulţimii B. Punctele,
prima coordonată a cărei este un element din mulţimea A, iar
cealăltă - un element din mulţimea B, reprezintă grafic un element
al produsului cartezian al mulţimilor menţionate.
EXEMPLUL 5.2.1.
Fie A = {0,1,2} şi B = {1,2,3}.Vom spune că un element x din A
este în relaţie cu un element y din B dacă şi numai dacă x este mai
mic decât y.
Or, simbolic această relaţie poate fi scrisă
R ={(x,y) | x  A, y  B şi xRy  „x<y”. }.

119
Punctele marcate reprezintă perechile ordonate ale căror primul şi
al doilea element sunt în relaţia R

B= {1,2,3} *(0,3) *(1,3) *(2,3)

*(0,2) *(1,2) (2,2)

*(0,1) (1,1) *(2,3)

A= {0,1,2}

Figura 5.2 Exemplu de relaţie binară

Notaţia:
xRy  ca o prescurtare pentru propoziţia „x este în relaţie
cu y”
0R1, deoarece 0<1; 0R2, deoarece 0<2; 0R3, deoarece 0<3;
1R2, deoarece 1<2; 1R3, deoarece 1<3; 2R3, deoarece 2<3;
INCLUDEPICTURE
"http://math4all.home.ro/simboluri/log_not.gif" \*
MERGEFORMATINET xRy  „x nu este în relaţie cu y”
INCLUDEPICTURE
"http://math4all.home.ro/simboluri/log_not.gif" \*
MERGEFORMATINET 0R0 deoarece 0<0 ;
INCLUDEPICTURE
"http://math4all.home.ro/simboluri/log_not.gif" \*
MERGEFORMATINET 1R1 deoarece 1<1;
INCLUDEPICTURE
"http://math4all.home.ro/simboluri/log_not.gif" \*
MERGEFORMATINET 2R1 deoarece 2<1;
INCLUDEPICTURE
"http://math4all.home.ro/simboluri/log_not.gif" \*
MERGEFORMATINET 2R2 deoarece 2<2.
EXEMPLUL 5.2.2.

120
Vom precăuta mulţimile A={1,2,3,4,5,6} şi B = {1,2,3}. Să definim
pe aceste mulţimi relaţia R  A  B, după cum urmează:
R = {(x, y) | ”x se imaprte la y”}.
R poate fi reprezentat grafic, în următorul mod:

Figura 5.3 Exemplu de relaţie binară

Aici cu puncte sunt prezentate elementele ce aparţin relaţiei R.

EXEMPLUL 5.2.3. Fie A= {1,2} şi B={1,2,3}
Definiţi următoarea relaţie binară R din A în B după cum
urmează:
R= {(x,y)| (x,y)  (AxB) şi (x.y)  R  ”(x-y) este
un număr par”}
• constataţi în mod explicit care perechi ordonate
sunt în AxB şi care sunt în R
• prezentaţi graficul AxB unind toate perechile AxB
în planul cartezian şi marcînd punctele care sunt în
R
• Există oare relaţiile 1R3? 2R3? 2R2?
EXEMPLUL 5.2.4. /Relaţii pe o mulţime de şiruri de caractere/
Fie A o mulţime alcătuită din şiruri de caractere de lungime 6,
conţinînd simbolurile x şi y. Atunci A, se notează Σ6, unde Σ={xy}.
Definiţi următoarea relaţie binară R din A în A după cum
urmează:
Pentru toate şirurile de caractere s şi t în A.
R ={(s,t) | s  A, t  A şi sRt  „primele 4 caractere ale lui s
sunt egale cu primele 4 caractere ale lui t” }.
Sunt oare relaţii:
121
xxyxyxRxxxyxy? yxyyyxRyxyyxy? xyxxxxRyxxxxx?
Soluţie:
Nu, deoarece xxyxyx  xxxyxy
Da, deoarece yxyyyx = yxyyxy
Nu, deoarece xyxxxx  yxxxxx
a) constataţi în mod explicit care perechi ordonate sunt în AxB şi
care sunt în R;
b) prezentaţi graficul AxB, unind toate perechile AxB în planul
cartezian şi marcînd punctele care sunt în R;
c) Există oare relaţiile
yxyyyx R yxxxxx? yxxyyyRyxxyxx?
Vom defini pentru fiecare relaţie binară R, între cele două
mulţimi A şi B, altele două - domeniul de definiţie  R şi domeniul
de valori  R, după cum urmează:
 R = {x | (x, y)  R pentru unele valori ale lui y},
 R = {y | (x, y)  R pentru unele valori ale lui x}.
EXEMPLUL 5.2.5.
Să definim pe multimea A = {1,2,3,4,5}, relaţia R, determinată
după cum urmează:
R = {(x, y) | restul de la împărţirea lui y la x să fie egal cu 1, adică
y mod x = 1}.
În acest caz, relaţia se prezintă după cum urmează :
R = {(5,1), (4,1), (3, 1), (2,1), (2,3), (2,5), (3,4), (4,5 )}, cu
 R = {2,3,4,5},  R = {1,3,4,5}.
☞ DEFINIŢIE:
Să presupunem că sunt date 3 mulţimi A, B, C şi relaţiile
R  A  B, P B C. Vom defini relaţia S  A  C. Această
relaţie este una care: reprezintă o relaţie compusă care mai întîi
acţionează din A în B prin R, iar apoi o relaţie din B în C, prin P. O
astfel de relaţie compusă (compoziţie de relaţii) se notează
S = P ◦ R.
S = {(x, y) |  z  B, pentru care (x, z)  R, (z, y)  P}.

EXEMPLUL 5.2.6.
122
Fie mulţimea A={1,2,3,4}. Vom defini pe mulţimea A următoarele
două relaţii: R = {(x, y) | 2x  y} şi P = {(x, y) | x+3y se împarte
la 2}. Vom prezenta în continuare relaţiile R, P şi S = P ◦ R în
mod grafic.

Figura 5.4 Superpoziţia a două relaţii

Să determinăm domeniul de definiţie  R şi domeniul de valori

 R , pentru toate relaţiile de mai sus.  R = {1,2},  R = {2,3,4},
 P = {1,2,3,4},  P = {1,2,3,4},  S = { 1,2},  S = {1,2,3,4} 

☞ DEFINIŢIE:
O relaţie binară R pe mulţimea A se numeşte reflexivă dacă pentru
fiecare a  A are loc relaţia aRa.
O relaţie binară R pe A se numeşte antireflexivă, dacă pentru
orice x şi y din A, pentru care xRy, urmează că x  y.
O relaţie binară R pe A se numeşte simetrică dacă din faptul că are
loc relaţia xRy urmează că are loc şi relaţia yRx.
O relaţie binară R pe A se numeşte antisimetrică dacă din faptul că
au loc relaţiile xRy şi yRx, rezultă că x = y.
O relaţie binară R pe A se numeşte tranzitivă dacă din faptul că au
loc relaţiile xRy şi yRz, urmează că are loc şi relaţia xRz.

☞ DEFINIŢIE:
Fie R o relaţie binară pe mulţimea A, adică R  A x A, or (x R y),
unde x  A şi y  A.

123
 1. Vom zice că relaţia R este reflexivă dacă şi numai dacă
pentru toţi x  A urmează că x R x (reflexivitatea înseamnă
că relaţia lasă elementul x  A pe loc/nemişcat. În cazul
exemplului de mai sus relaţia R este reflexivă).
2. Vom zice că relaţia R este simetrică dacă şi numai dacă
pentru toate perechile (x, y)  AxA, care se află în relaţia R,
adică x R y, urmează că pentru această pereche este valabilă
şi relaţia y R x (simetria înseamnă că relaţia R este
biunivocă, ea transformă elementul x şi y şi tot ea îl
transformă înapoi. În exemplul de mai sus, relaţia R este
simetrică. Simetria pentru relaţia de mai sus este parţială
fiindcă în conformitate cu definiţia pentru toate (x, y)  A
trebuie să se îndeplinească relaţiile: x R y, y R x. În cazul
nostru ele se îndeplinesc pentru 3, 6, 9, 7, 4 parţial).
3. Vom zice că relaţia R este tranzitivă dacă şi numai dacă
pentru toţi x, y, z  A din faptul că x R y şi y R z, urmează
că x R z.
EXEMPLUL 5.2.7.
Fie dată mulţimea A = 2, 3, 4, 6, 7, 9.
Vom defini relaţia R pe mulţimea A x A. Vom zice că x R y, dacă
orice perechi ordonate de valori (x, y)  AxA, x-y este divizibil la
3.
Or, formal acest lucru poate fi scris:
R= {(x,y)  AxA, x R y  3 | (x-y)}
Este evident că,

R = (2, 2), (3, 3), (4, 4), (6,6), (7, 7), (9, 9), (6, 3), (3, 6), (3, 9),
(9,3), (6, 9), (9, 6), (4, 7), (7, 4)
este o submultime din A x A.
Să prezentăm grafic mulţimea R  A x A, astfel încît să fie
evidenţiate legăturile dintre elementele ei.

124
Figura 5.5 Prezentarea proprietăţilor relaţiilor – refelxivitatea,
simetria şi tranzitivitatea
Din acest mod de prezentare a legăturilor elementelor relaţiei am
putea desprinde următoarele proprietăţi interesante:
1. există elemente care au legătură cu ele însăşi
(2, 4, 6, 3,7, 9);
2. există elemente care au legătură reciprocă inversă şi
sînt prezentate prin săgeţi paralele ((3, 6), (9, 3), (6, 9),
(4, 7));
3. există elemente care au legături triple (cel puţin)
cînd săgeata plecă dintr-un punct (3) şi poate ajunge în
(9) trecînd prin punctul intermediar (6). /nu sunt
salturi/
EXEMPLUL 5.2.8.
Fie A={0,1,2,3} şi definim relaţiile R,S şi T pe AxA după cum
urmează:
R={(0,0), (0,1), (0,3),(1,0),(1,1),(2,2),(3,0),(3,3)}
S={(0,0), (0,2), (0,3),(2,3)}, T={(0,1), (2,3)}
a). Este relaţia R reflexivă? Simetrică? Tranzitivă?
b). Este relaţia S reflexivă? Simetrică? Tranzitivă?
c). Este relaţia T reflexivă? Simetrică? Tranzitivă?
Soluţie:
a). Relaţia R

125
 R este reflexivă
Reste simetrică
R nu este tranzitivă

Figura 5.6 Exemplu de relaţie cu proprietăţile de bază

b). Relaţia S

S nu este reflexivă
S nu este simetrică

e
s
t
e

t
r
a
n
z
i
t
i
v
ă

c). Relaţia T
0
1

126
 3 2
T nu este
reflexivă
T nu este simetrică
T nu este tranzitivă
Figura 5.7 Analiza proprietăţilor de bază a relaţiilor

☞ DEFINIŢIE:
Dacă relaţia R definită pe A este reflexivă, simetrică şi tranzitivă,
atunci relaţia R este o relaţie de echivalenţă pe mulţimea A.
☞ DEFINIŢIE:
Dacă relaţia R definită pe A este reflexivă, antisimetrică şi
tranzitivă, atunci relaţia R se numeşte relaţie parţial ordonată pe
mulţimea A.
EXEMPLUL 5.2.9.
Să definim relaţia R pe mulţimea de numere naturale, după
cum urmează:
aRb  ( a + 2b) 3 (a+2b se împarte exact la 3).
Relaţie R este reflexivă, deoarece aRa  (a + 2a )3  3a 3
Relaţie R este simetrică.
aRb  ( a + 2b) 3  a + 2b = 3n  a = 3n - 2b
Pentru a verifica relaţia bRa, este necesar să arătăm
că (b + 2a ) 3.
(b + 2a ) = b + 2(3n - 2b) = b + 6n - 4b = 6n - 3b = 3( 2n - b) ,
De unde urmează că 3( 2n - b) 3  bRa .
Relaţia R nu este antisimetrică, deoarece 6R3, 3R6, dar 6  3 .
Să verificăm dacă relaţia R este tranzitivă.
aRb  (a + 2b)3  a + 2b = 3n  a = 3n - 2b ,
bRc  (b + 2c ) 3  b + 2c = 3m  2c = 3m - b .

Pentru a verifica relaţia aRc, trebuie să arătăm că (a + 2c ) 3 .

(a + 2c) = 3n - 2b + 3m - b = 3(n + m - b), 3(n + m - b)3 
aRc se îndeplineşte.
127
Observăm de asemenea că relaţia R este o relaţie de echivalenţă.
Un mod foarte util de prezentare a relaţiilor, pentru diferite
aplicaţii Software, este prezentarea lor în formă matricială.
Să precăutăm în continuare 2 mulţimi A = {a1, a2, ..., am}, B =
{b1, b2, ..., bn} şi o relaţie binară R  A  B . Vom defini
matricea [R] = (rij) a relaţiei binare după cum urmează:
1, dacă ai Rb j
�
�
rij = �
0, în caz contrar
�
�
Matricea rezultantă va conţine informaţii complete cu privire la
legăturile dintre elementele mulţimilor A şi B determinate de
relaţia R, şi va permite prezentarea acestor informaţii într-un
format uşor de uzilizat pentru diferite produse Software.
5.3. Proprietăţile de bază ale matricelor relaţiilor binare
☞ DEFINIŢIE:
Fie R - o relaţie binară pe A2. Atunci relaţia R este:
a) reflexivă, dacă pe diagonala principală a [R] = (rij) toate
elementele sunt egale cu 1;
b) antireflexivă, dacă pe diagonala principală a [R] = (rij) toate
elementele sunt egale cu 0;
c) simetrică, în cazul în care [R] = [R]T (matricea este simetrică
faţă de diagonala principală);
d) antisimetrică, dacă în matrice nu există unităţi
simetric aranjate faţă de diagonala principală;
e) tranzitivă, dacă RR  R. Matricea relaţiei compoziţiei
[RR] = [R]  [R], unde înmulţirea matricelor [R] şi [R] are loc în
mod obişnuit, dar, în acelaşi timp, înmulţirea elementelor
corespunde operaţiei logice "şi" (00 =10 = 01 = 0, 11 = 1) ,
precum şi suma elementelor corespunde operaţiei logice"sau" (0
+0= 0, 1+0= 0+1=1+1=1).
EXEMPLUL 5.3.1.
Vom precăuta următoarele relaţii P, R şi S, definite în exemplul
5.2.8. Să determinăm proprietăţile acestor relaţii pornind de la

128
prezentarea lor prin intermediul matricelor relaţiilor respective -
[R] = (rij) .
Matricele relaţiilor se prezintă după cum urmează:
0 1 1 1 1 0 1 0 1 1 1 1
     
0 0 0 1 0 1 0 1 0 1 0 1
[R] =  , [P] =  , [S] = 
0 0 0 0 1 0 1 0 0 0 0 0
     
0 0 0 0  0 1 0 1  0 0 0 0 
Relaţia P este reflexivă, iar relaţiile R şi S nu sunt reflexive (în
matricele relaţiilor pe diagonala principală sunt zerouri!!).
Relaţia R este antireflexivă, iar relaţiile P şi S nu sunt
antireflexive (în matricea relaţiei pe diagonala principală sunt
unităţi).
Să determinăm matricea transpusă a relaţiilor.
0 0 0 0 1 0 1 0 1 0 0 0
     
1 0 0 0 0 1 0 1 1 1 0 0
[R]T =  , [ P]T =  , [S]T = 
1 0 0 0 1 0 1 0 1 0 0 0
     
1 1 0 0  0 1 0 1  1 1 0 0 
Comparînd matricele relaţiilor cu matricele transpuse a acestor
relaţii, constatăm că relaţia P este simetrică, iar relaţiile R şi S nu
sunt simetrice. Relaţiile R şi S sunt antisimetrice (matricile
[R] şi [R]T, [S] şi [S]T nu conţin unităţi, în afara diagonalei
principale, care se potrivesc), iar relaţia P nu este antisimetrică (de
exemplu, p13 = p31 = 1).
Pentru a determina tranzitivitatea relaţiei, vom determina produsul
fiecărei matrici a relaţiilor cu sine insăşi.
0 1 1 1 0 1 1 1 0 0 0 1
     
0 0 0 1 0 0 0 1 0 0 0 0
[R]  [R] =   =  [ R]
0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0
     
0 0 0 0  0  0
  0 0 0  0 0 0  ,
prin urmare, relaţia R este tranzitivă.
Pentru relaţia P, avem:
1 0 1 0 1 0 1 0 1 0 1 0
     
0 1 0 1 0 1 0 1 0 1 0 1
[P]  [ P] =   = = [ P]
1 0 1 0 1 0 1 0 1 0 1 0

0     
 1 0 1
 0
 1 0 1
 0
 1 0 1
 ,
129
Şi, prin urmare, P este de asemenea o relaţie tranzitivă.
Pentru relaţia S, avem:
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1
     
0 1 0 1 0 1 0 1 0 1 0 1
[S]  [S] =   = = [S ]
0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0

0     
 0 0 0
 0
 0 0 0
 0
 0 0 0

or tragem concluzia că şi relaţia S este o relaţie tranzitivă.

5.4. Reuniunea şi intersecţia relaţiilor

Deoarece relaţiile binare sunt submulţimi ale produsului cartezian,

rezultă că putem defini operaţiile specifice mulţimilor – reuniunea,
intersecţia şi diferenţa lor, care sunt de asemenea submulţimi ale
aceluiaşi produs cartezian.
Fie două relaţii R şi S din A în B, adică R şi S sunt sumbmulţimi ale
produsului cartezian AxB.
☞ DEFINIŢIE:
Numim reuniunea a două relaţii R şi S, o a treia relaţie T, egală cu
R  S, şi se notează T=R  S. Relaţia T este o relaţie din A în B,
astfel încît din faptul că setul de perechi ordonate (x,y) aparţine
produsului cartezian AxB, rezultă că (x,y)  R or (x,y)  S. În mod
neformal această definiţie poate fi scrisă după cum urmează:
R  S = {(x,y)  AxB | (x,y)  R or (x,y)  S }.
☞ DEFINIŢIE:
Numim intersecţia a două relaţii R şi S, o a treia relaţie T, egala cu
R  S, şi se notează T=R  S. Relaţia T este o relaţie din A în B,
astfel încât din faptul că setul de perechi ordonate (x,y) aparţine
produsului cartezian AxB, rezultă că (x,y)  R şi (x,y)  S. În mod
neformal această definiţie poate fi scrisă după cum urmează:
R  S = {(x,y)  AxB | (x,y)  R şi (x,y)  S }.
EXEMPLUL 5.4.1
Fie A = {-1,0,1} şi B = {0,1}. Atunci AxB = {(-1,0), (0,0), (1,0), (-
1,1), (0,1), (1,1)}
Definiţi relaţiile R şi S din A în B după cum urmează:
R = {(-1,0),(-1,1),(0,1)}
130
 S = {(0,0),(1,1),(-1,1)}
Determinaţi
R  S şi R  S
Soluţie:
R  S = {(-1,1)}
R  S = {(-1,0),(-1,1),(0,1),(0,0),(1,1)}

5.5 Inversa unei relaţii

Fie dată o relaţie R din A în B, adică R este o submulţime a

produsului cartezian AxB. Relaţia R din A în B de fapt este o
submulţime de perechi (x,y) din AxB „ordonată/direcţionată după
un anumit criteriu”.
Este evident că pentru o astfel de relaţie R din A în B, ar putea
exista şi una inversă ei, s-o notăm prin R-1, care să fie definită din
B în A, adică R-1 este o submulţime a produsului cartezian BxA.
Sensul acestei relaţii de fapt ar fi trebuit să fie „ordonarea inversă
(inversarea ordinii)/redirecţionarea după un anumit criteriu al
perechilor ordonate în R”.
☞ DEFINIŢIE:
Fie R o relaţie din A în B, adică R este o submulţime a produsului
cartezian AxB.
Vom numi relaţia R-1 din B în A, relaţie inversă relaţiei R, dacă ea
este definită după cum urmează:
R-1 = {(y,x)  BxA | (x,y)  R}.
Consecinţă:
Pentru orice x  X şi y  Y, (x,y)  R-1  (x,y)  R
EXEMPLUL 5.5.1 Fie A={2,3,4} şi B={2,6,8}.
Fie R relaţia care „divide” din A în B după cum urmează – pentru
orice (x,y)  AxB, xRy  x | y (x divide y), adică
R ={(x,y) | x  A, y  B şi xRy  „x | y (x divide y)” },
sau
R ={(x,y) | (x,y)  AxB şi xRy  „x | y (x divide y)” },
b. formulaţi explicit care sunt perechile ordonate care
aparţin lui R
131
 c. determinaţi R-1
d. descrieţi verbal relaţia R-1
Soluţie:
a) R={(2,2), (2,6), (2,8), (3,6), (4,8)}
b) R-1={(2,2), (6,2), (8,2), (6,3), (8,4)}
c) R-1 este o relaţie definită după cum urmează: pentru
orice (y,x)  BxA, yR-1x  y este multiplu lui x.
EXEMPLUL 5.5.2 /Construirea diagramei unei relaţii/
Fie A={1,2,3} şi B={1,3,5}.
Definiţi relaţiile S şi T din A în B după cum urmează:
S = {(x,y)  AxB şi x<y}, adică (x,y)  S  x < y
T = {(2,1), (2,5)}
Desenaţi diagramele pentru S şi T.
Soluţie:
S T
1 1 1. 1
2 3 2. 3
3 5 3. 5

Figura 5.8 Construirea diagramei unei relaţii

☞ DEFINIŢIE:
O functie F de pe mulţimea A pe multimea B este o relaţie R din A
în B care satisface următoarele 2 proprietati:
1. pentru orice element x din A, există un element y în B,
astfel încât (x,y)  F;
2. pentru toate elementele x din A şi y şi z din B, dacă
(x,y)  F şi (x,z)  F, atunci y=z.

Proprietăţile 1 şi 2 pot fi formulate mai puţin formal după cum

urmează:
1. orice element din A este primul element dintr-o pereche
ordonată a mulţimii F;
2. Două perechi ordonate din F nu pot avea primul
element acelaşi.
132
EXEMPLUL 5.5.3 /Funcţii şi Relaţii/
Fie A={2,4,6} şi B={1,3,5}.
Care dintre relaţiile R,S şi T, definite mai jos, sunt funcţii din A în
B?
a. pentru toate perechile (x,y)  AxB, (x,y)  R  y=x+1
b. pentru toate perechile (x,y)  AxB, x S y  y=x-1
c. T = {(2,5), (4,1), (4,3), (6,5)}

Soluţie:
a) R nu este funcţie, deoarece R nu satisface proprietatea nr.
1 din definiţia de mai sus;
b) S este o funcţie S = {(2,1), (4,3), (6,5)}. Fiecare element al
mulţimii A este primul element al unei perechii din S şi nu
sunt două perechi ordonate distincte în S cu acelaşi
element pe primul loc;
c) T nu este funcţie, deoarece T nu satisface proprietatea nr. 2
din definiţia de mai sus.

5.6 Relaţii n-are şi baze de date relaţionale

Relaţiile N-are stau la temelia teoriei matematice a bazelor

relaţionale de date. Relatia binară este, după cum s-a menţionat
mai sus, o submulţime a produsului cartezian a două mulţimi.
Similar, o relatie N-ară este o submultime a produsului cartezian al
N multimi.

☞ DEFINIŢIE:
Fie mulţimile A1, A2, ..., An. Relaţia n-ară R este o submulţime din
produsul cartezian N-ar, adică din A1xA2x…..xAn care pune în
corespondenţă fiecărui element x1  A1, x2  A2, …. xn  An şirul
(x1, x2, ..., xn).
În particular pentru cazurile cînd n=2,3, şi 4, relaţiile se mai
numesc binare, terţiare şi patrunare.
133
 În teoria contemporană, bazele de date sunt o reuniune de tabele
bidimensionale interdependente de date. Fiecare tabel de date
poate fi interpretat printr-o relatie n-ara de exemplu de forma:
X1 X2 ... Xn

unde Xi – cîmpuri şi reprezintă elementele unei relaţii n-are

definite pe un set de mulţimi A1, ..., An care descrie un obiect dintr-
un domeniu de studiu concret.
EXEMPLUL 5.6.1
Să precautăm relaţia patrunară R = {(a1,a2,a3,a4)}. Prin ea vom
descrie mulţimea tuturor pacienţilor. Şirul (a1,a2,a3,a4) 
A1xA2xA3xA4, unde fiecare element Ai reprezintă respectiv:
A1 numarul de identificare al pacientului ID
A2 numele
A3 data internării
A4 diagnoza primară
În forma tabelară el poate fi prezentat
A1 A2 A3 A4

☞ DEFINIŢIE:
Numărul de elemente din sirul (A1, A2, ... An) se numeşte puterea
relaţiei.

5.7 Închiderea tranzitivă a unei relaţii

Fie dată o mulţime A. Fie R o relaţie binară definită pe AxA.

☞ DEFINIŢIE:
Închiderea tranzitivă a unei relaţii binare R este o relaţie binară Rt
definită pe AxA, care satisface următoarele 3 proprietăţi:
1. Rt este tranzitivă;
2. R este submulţimea a Rt, adică R  Rt;
3. dacă S este o oarecare altă relaţie tranzitivă care conţine în
sine R, atunci Rt  S.
EXEMPLUL 5.7.1
134
Fie A = 0, 1, 2, 3 şi să considerăm relaţia R definită pe A x A
după cum urmează:.
R = (0, 1), (1, 2), (2, 3)
Determinaţi închiderea tranzitivă a relaţiei R.
Grafic legătura dintre aceste elemente poate fi prezentată în
următorul mod:
0 1

3 2
Figura 5.10 Relaţia R neînchisă tranzitiv
Relaţia tranzitivă închisă pentru relaţia dată Rt va fi prezentată în
forma,
0 1

3 2

Figura 5.11 Relaţia R închisă tranzitiv

care de fapt conţine inclusiv şi relaţia R (se îndeplineşte condiţia a
doua din definiţie).
Astfel spus, Rt va conţine perechile (0, 1), (0, 2), (0, 3), (1, 2),
(1,3) , (2, 3) , adică relaţia tranzitivă închisă pentru relaţia dată R
este relaţia
Rt=(0, 1), (0, 2), (0, 3), (1, 2), (2, 3) , (1,3) .
Această relaţie este tranzitivă.

135
 VI. GRAF-URI ŞI ARBORI

"Primeşte cu demnitate inevitabilul...

Drumul îl parcurge cel ce se mişcă...”
Luţii Annii SENECA

6.1 Noţiuni generale

☞ DEFINIŢIE:
Un graf G este o mulţime care reprezinta o reuniune a două
submulţimi:
a) V (G) – mulţimea de vîrfuri;
b) E (G) – mulţimea de muchii,
unde orice muchie este asociată cu o mulţime care constă din cel
puţin unul sau două vîrfuri numite extremele lor.

136
EXEMPLUL 6.1.1
În exemplul ce urmează
V1 e1 V2 V1, V2, V3, V4 – vîrfuri
e1, e2, e3 - muchii
e3 e2
V4 V3
Figura 6.1 Graf simplu.

EXEMPLUL 6.1.2
În acest exemplu /A şi B/ V1, V2, V3, V4, V5, V6 , V7 sunt vîrfuri, iar
e1, e2, e3, e4, e5, e6 – muchii.

Figura 6.2 Graf simplu.

Figura 6.3 Graf simplu.

☞ DEFINIŢIE:
Corespondenţa între muchiile unui graf şi extremităţile lor este
denumită funcţie muchie-extremitate.
☞ DEFINIŢIE:
O muchie care constă dintr-o singură extremitate se numeşte
buclă. / sau inel sau cerc V4/.

137
☞ DEFINIŢIE:
Două muchii distincte care au acelaşi set de extremităţi se numesc
muchii paralele. /e2 şi e3 în nodurile V2, V3 /.

☞ DEFINIŢIE:
Două vîrfuri care sunt unite cu o singură muchie se numesc vîrfuri
adiacente.
☞ DEFINIŢIE:
Un vîrf care este extremă a unei bucle se zice că este adiacent cu
sine însuşi.
☞ DEFINIŢIE:
O muchie se zice că este incidentă fiecărui punct de extremă a ei.
Două muchii incidente în aceleaşi puncte de extremă se numesc
adiacente.
☞ DEFINIŢIE:
Un vîrf în care nici o muchie nu este incidentă se numeşte vîrf
izolat.
☞ DEFINIŢIE:
Un graf care nu are nici un vîrf se numeşte graf vid şi unul care are
cel puţin un vîrf se numeşte diferit de vid.
☞ DEFINIŢIE:
Un graf este orientat sau digraf dacă el constă din două mulţimi V
(G) şi E (G) şi pentru acest graf orice muchie este asociată cu o
pereche ordonată de vîrfuri care sînt extremităţile ei.
☞ DEFINIŢIE:
Dacă muchiile unui graf ei sunt asociate unei perechi de vîrfuri
(V,W), atunci se zice că muchia ei este orientată din „V” spre „W”.
V1 V2
e1

e3 e2
138

V3
 Figura 6.4 Graf orientat.

EXEMPLUL 6.1.3.

În exemplul 6.1.2 B de mai sus avem un graf G = {V(G), E(G)}, în

care e1, e2, e3, e4, e5 sunt muchii cu extremităţile respective

Nr. Muchii Punctele de extremă

1 e1 {V1,V2}
2 e2 {V2,V3}
3 e3 {V3,V4}
4 e4 {V4,V5}
5 e5 {V5,V1}
6.2. Graf-uri Speciale. Proprietăţi

☞ DEFINIŢIE:
Un graf se numeşte simplu dacă el:
 nu are nici o buclă şi
 nu are muchii paralele.
Într-un graf simplu, muchia cu extremităţile V şi W se notează
{V,W}
EXEMPLUL 6.2.1.
Desemnaţi toate graf-urile simple care au 4 vîrfuri {U,V,W,X}şi 2
muchii, una din care este muchia {U,V}

Figura 6.5 Graf-uri simple

139
Mai sus este prezentată mulţimea tuturor graf-urilor simple care au
4 vîrfuri: U, V, W, X şi au o muchie, {U,V} predefinită. Aceste
graf-uri nu au muchii paralele.
☞ DEFINIŢIE:
Un graf G = {V(G), E(G)}, care are n vîrfuri se numeşte complet,
şi se notează Kn, dacă el este:
 un graf simplu cu n vîrfuri V1,V2, ..., Vn,
 mulţimea de muchii e1,e2,...,en are proprietatea: orice
muchie ei este definită printr-o pereche de vîrfuri distincte
{Vi, Vi+1}.
EXEMPLUL 6.2.2.
Graf-uri complete cu n virfuri, K2,K3,K4,K5

Figura 6.6 Graf-uri complete.

☞ DEFINIŢIE:
Un graf G = {V(G), E(G)}, care are (m,n) vîrfuri se numşte
complet bipartid, şi se notează Km,n, dacă el este un graf simplu
cu virfurile V1,V2, ..., Vm şi W1,W2, ..., Wn şi pentru orice i,k
=1,2,...,m şi j,t = 1,2,...,n, se satisfac următoarelor proprietăţi :
 există o muchie din fiecare vîrf Vi către fiecare vîrf Wj;
 nu există nici o muchie din fiecare vîrf Vi către oricare
alt vîrf Vk;
 nu există nici o muchie din fiecare vîrf Wj către oricare
alt virf Vt.

EXEMPLUL 6.2.3.
Graf-uri complete bipartite K3,2 şi K3,3

140
 Figura 6.7 Graf-uri bipartite.

☞ DEFINIŢIE:
Fie dat un graf G = {V(G), E(G)}. Vom spune că H este subgraf al
graf-ului G dacă şi numai dacă:
 orice vîrf din graf-ul H este în acelaşi timp un vîrf şi în
graful G
 orice muchie din graf-ul H este în acelaşi timp şi o
muchie în graf-ul G şi
 orice muchie din graf-ul H are aceleaşi extremităţi pe
care ea le are în graf-ul G.

EXEMPLUL 6.2.4.
Este dat un graf G = {V(G), E(G)}. Listaţi/Prezentaţi toate
subgraf-urile nevide ale graf-ului dat

Soluţie:

141
 Figura 6.8 Subgraf-urile unui graf

Pentru graf-ul dat pot fi prezentate 11 subgraf-uri nevide.

☞ DEFINIŢIE:
Fie dat un graf G = {V(G), E(G)} în care V este unul din vîrfurile
lui. Gradul vîrfului V, notat deg (V), este egal cu numărul de
muchii care sînt incidente vîrfului V.
Remarcă: Dacă un vîrf are o buclă, muchia dată la calcularea
gradului se considereă ca dublă.
☞ DEFINIŢIE:
Gradul total al unui graf G = {V(G), E(G)} este egal cu suma
gradurilor tuturor vîrfurilor graf-ului dat.
n
deg(G) =  deg (Vi)
i =1
TEOREMA 6.1:
Fie dat un graf G, G = {V(G), E(G)}. Gradul total al graf-ului G
este egal cu îndoitul produs al numărului lui de muchii.
Dacă este definit un G = {V(G), E(G)}, adică are vîrfurile V1, ...,
Vn, şi muchiile e1,e2,...,en, atunci

142
 n
deg(G) = 
i =1
deg (Vi)= 2 x n.

EXEMPLUL 6.2.5.
Gradul unui vârf şi vradul votal al unui graf

Figura 6.5 Gradul total al unui graf

Soluţie:
Pentru graf-ul G1:
deg (V1) = 5,
Pentru graf-ul G2:
deg (V1) = 0, deg(V2)=2, deg(V3)=4,
deg(G2) = deg (V1) + deg (V2) + deg(V3)
= 0+2 + 4 = 6.
Pentru graf-ul G2, care are 3 muchii E(G)={e1,e2,e3}, în
conformitate cu teorema de mai sus obţinem
k

deg(G) = 2 x 
f =1
ef = 2 x 3=6.

EXEMPLUL 6.2.6.
În graf-urile prezentate mai jos a), b) şi c), demonstraţi că
perechile de graf-uri sunt aceleaşi prin suprapunerea vârfurilor şi
muchiilor desenului din dreapta cu vârfurile şi muchiile desenului
din stânga:

143
 Figura 6.6 Graf – uri izomorfe

6.3. Căi şi circuite

Traseul într-un graf se efectuează dintr-un vârf a lui în altul de-a

lungul şirului de muchii adiacente. În graf-ul ce urmează de
exemplu, aţi putea să vă mişcaţi din virful U 1 spre virful U4
parcurgind sirul de muchii {f1,f7}.

Figura 6.7 Traseu în graf

144
 Mişcarea dată poate fi prezentată în scris prin indicarea
următoarei succesivităţi {U1,f1,U2,f7,U4}. Succesivitatea dată
reprezintă de fapt descrierea traseului într-un graf din vîrful U 1 al
lui în vîrful U4.
Fie dat un graf G, G = {V(G), E(G)} şi două vârfuri ale lui
V şi W.

☞ DEFINIŢIE:
Traseul într-un graf G dintr-un vîrf al lui V în alt vîrf W reprezintă
mişcarea după succesivitatea alternantă şi finită de vârfuri şi
muchii adiacente lor ce aparţin graf-ului dat.

În exemplul de mai sus, traseul din U1 în U4 poate fi prezentat sub

forma următoarei mişcări după succesivitatea altenantă şi finită
{U1,f1,U2,f7,U4}.
Traseul trivial din V în V constă dintr-un singur virf V.

☞ DEFINIŢIE:
Fie dat graf-ul G şi în el două vârfuri V, W. Se numeşte cale,
mişcarea din V în W, după un traseu ce le uneşte şi nu conţine
muchii repetate.

Altfel zis, calea din V în W este traseul care se prezintă prin

succesivitatea {V=V0,e1,V1,e2, … ,Vn-1,en,Vn=W}, unde toate ei sunt
distincte (adică ei ≠ ek, pentru orice i ≠ k ).

☞ DEFINIŢIE:
Calea din V în W se numeşte simplă, dacă ea nu conţine vîrfuri
repetate.

Altfel zis, calea simplă, este mişcarea din V în W care se prezintă

prin succesivitatea {V=V0,e1,V1,e2, … ,Vn-1,en,Vn=W}, unde toate
ei şi Vj sunt distincte (adică ei ≠ ek, pentru orice i ≠ k şi Vj ≠ Vm
pentru orice j ≠ m).
145
Remarcă: Calea trivială constă dintr-un singur vârf.

☞ DEFINIŢIE:
Circuitul este calea care porneşte şi sfârşeşte în unul şi acelaşi
vârf.

Altfel zis, circuitul din V în W este traseul din V în W care se

prezintă prin succesivitatea {V=V0,e1,V1,e2, … ,Vn-1,en,Vn=W},
unde toate ei şi Vj sunt distincte (adică ei ≠ ek, pentru orice i ≠ k şi
Vj ≠ Vm pentru orice j ≠ m) cu excepţia că V0=Vn.
☞ DEFINIŢIE:
Circuitul se numeşte circuit simplu, dacă calea lui este simplă.

Altfel zis, circuitul simplu este traseul din V în W care se

prezintă prin succesivitatea {V=V0,e1,V1,e2, … ,Vn-1,en,Vn=W},
unde V0=Vn şi toate ei sunt distincte (adică ei ≠ ek, pentru orice i ≠
k) cu excepţia că V0=Vn.

6.4 Graf-uri legate

Fie dat un graf G, G = {V(G), E(G)} şi două vârfuri ale lui V şi W.

☞ DEFINIŢIE:
Virfurile V şi W ale graf-ului G se numesc legate, dacă şi numai
dacă există un traseu din V în W.
☞ DEFINIŢIE:
Graf-ul G se numeşte legat, dacă şi numai dacă pentru oricare
două vârfuri ale lui există un traseu din V în W ce le uneşte.
Simbolic:
G este legat  pentru  2 vîrfuri V, W  V(G),  un
traseu din V în W, adică o succesivitate {V=V0,e1,V1,e2,
… ,Vn-1,en,Vn=W}, unde toate ei sunt distincte (adică ei ≠ ek,
pentru orice i ≠ k ).

146
EXEMPLUL 6.4.1.
Care din graf-urile ce urmează sunt legate?

Figura 6.8 Graf-uri legate

☞ DEFINIŢIE:
Fie dat un graf G, G = {V(G), E(G)}. Vom zice că graf-ul H =
{V(H), E(H)} este subgraf dacă mulţimea vârfurilor V(H) şi
muchiilor E(H) sunt submulţimi în mulţimea de vârfuri şi muchii
ale graf-ului G, adică V(H)  V(G) şi E(H)  E(G).
☞ DEFINIŢIE:
Fie dat un graf G, G = {V(G), E(G)} şi H – un subgraf al lui G.
Vom zice că H este componenta legată a graf-ului G dacă şi numai
dacă se îndeplinesc următoarele condiţii:
 H este subgraf al lui G.
 H este legat.
 Nu există subgraf legat S al lui G ce are pe H ca subgraf şi
care să conţină vărfuri şi muchii care să nu aparţină lui H.

EXEMPLUL 6.4.2.
Găsiţi toate componentele legate ale graf-ului G ce urmează:

Figura 6.9 Componente legate ale graf-urilor.

Soluţie:
147
Graf-ul G are trei componente legate. Ele sunt H 1, H2 şi H3 cu
mulţimile de virfuri V(H1),V(H2) şi V(H3) şi mulţimile de muchii
E(H1),E(H2) şi E(H3) respectiv:

H1 : V(H1) = {V1,V2,V3} E(H1) = {e1,e2}

H2 : V(H2) = {V4} E(H2) = 
H3 : V(H3) = {V5,V6,V7,V8} E(H3) = {e3,e4,e5}

6.5 Matrici şi graf-uri orientate

☞ DEFINIŢIE:
Fie dat un graf G, G = {V(G), E(G)}. Graf-ul G se numeşte
orientat dacă muchiile ce unesc vîrfurile graf-ului sunt segmente
orientate, adică vectori care indică vîrful din care muchiile ies şi
vîrfurile în care ele intră.

EXEMPLUL 6.5.1.

Figura 6.10 Graf orientat.

☞ DEFINIŢIE:
Matricea A

148
 V1 V2 V3

1 0 0
V1
1 1 2
 
A= V2
V3

1 0 0
se numeşte matricea de adiacenţă a graf-ului G.

☞ DEFINIŢIE:
Fie dat un graf orientat G, G = {V(G), E(G)}. cu şirul ordonat de
vîrfuri V1,V2,...,Vn, Matricea de adiacenţă a graf-ului G este
matricea
A=(aij)
elementele căreia sunt definite pe mulţimea numerelor întregi
positive  +, astfel încît aij= numărul de ieşiri (săgeţi ce ies) din Vi
şi intră în Vj, pentru orice i,j =1,2,..,n.

EXEMPLUL 6.5.2.
Determinaţi matricele de adiacenţă ale următoarelor graf-uri
orientate:

Figura 6.11 Graf-uri şi matricile lor de adiacemţă

Soluţie:
Matricele de adiacenţă pentru graf-urile din punctele a). şi b). sunt
respectiv următoarele:
V1 V2 V3
149
  0 0 0
V1
0 1 1 
 
A= V2
V3

2 1 0
V1 V2 V3

1 1 0
V1
1 0 2
 
B= V2
V3

0 0 0
Vom menţiona că poate fi soluţionată şi problema inversă, adică
fiind dată matricea de adiacenţă A a unui careva graf G, să
determinăm graf-ul orientat G pentru care A este matrice de
adiacenţă. Această proprietate permite să utilizăm la studiul graf-
urilor algebra matricelor.

EXEMPLUL 6.5.3.
Determinaţi graf-ul orientat după matricea de adiacenţă A:
V1 V2 V3 V4

150
 0 1 1 0
V1 1 1 0 2
A=
V2

V3
V4
0 0 1 1
 
2 1 0 0
Soluţie:

Figura 6.12 Construirea graf-ului după matricea de adiacenţă

6.6 Matrici şi graf-uri neorientate

☞ DEFINIŢIE:
Fie dat un graf G, G = {V(G), E(G)}. Graf-ul G se numeşte
neorientat dacă el nu este orientat.

EXEMPLUL 6.6.1.

Este dat un graf neorientat G, G = {V(G), E(G)}.

151
Figura 6.13 Matricea de adiacenţă pentru un graf neorientat.

☞ DEFINIŢIE:
Matricea
V1 V2 V3 V4

0 1 0 1
V1 1 1 2 1
A=
V2

V3
V4
0 2 0 0
 
1 1 0 1
se numeşte matricea de adiacenţă a graf-ului neorientat G.
☞ DEFINIŢIE:
Fie dat un graf neorientat G, G = {V(G), E(G)}. cu şirul ordonat
de vîrfuri V1,V2,...,Vn, Matricea de adiacenţă a graf-ului G este
matricea
A=(aij)
elementele căreia sunt definite pe mulţimea numerelor întregi
positive  +, astfel încît aij = numărul de muchii care uneşte virful
Vi şi virful Vj, pentru orice i,j =1,2,..,n.
☞ DEFINIŢIE:
Matricea A se numşte simetrică, dacă şi numai dacă
152
 aij = aji
pentru orice i,j = 1,2,…, n.
Remarcă: matricea de adiacenţă a graf-ului neorientat G este
simetrică.

6.7 Matricea de adiacenţă şi componentele legate ale unui graf

Să considerăm graf-ul G care constă din câteva componente legate:

H1,H2,H3.

Figura 6.14 Matricea de adiacenţă pentru un graf legat

Matricea de adiacenţă pentru astfel de graf-uri are o formă

specifică. Ea se numeşte matrice diagonală şi se prezintă:
V1 V2 V3 V4 V5 V6 V7
1 0 A1 0 0 0 0
V1
0 0 2 0 0 0 0
1

V2

V3
1 2 0 0 0 0 0 A2
 
A= V4
0 0 0 0 1 0 0
A3
V5
0 0 0 1 1 0 0
V6
 
V7
0 0 0 0 0 0 2
0 0 0 0 0 2 0

Aici, A1, A2, A3 sunt matricele
A1 de adiacenţă a subgraf-urilor H1,H2
O matricea de adiacenţă A, a
şi H3 a graf-ului G. Or, în mod general,
A2
A =
153
.......

O Ak
graf-ului care are mai multe componente legate, poate fi prezentată
după cum urmează:

unde Ai, reprezintă matricele de adiacenţă ale graf-urilor Hi, pentru

orice i=1,2,...,k, care reprezintă componentele legate ale graf-ului
G, iar O reprezinta matricele care au toate valorile de intrare egale
cu 0.

TEOREMA 6.2:
Fie G un graf cu componentele legate H1, H2, …, Hn. Dacă fiecare
Hi are ni vîrfuri şi aceste vîrfuri sunt numerotate consecutiv,
matricea de adiacenţă a graf-ului G are structura diagonală
prezentată mai sus. În ea orice matrice Ai este matricea adiacentă a
graf-ului legat Hi. Ea are dimensiunea ni x ni.

6.8 Determinarea traseelor/traiectoriilor unui graf de lungime

dată - d

Să ne reamintim definiţia de traseu într-un graf G.

☞ DEFINIŢIE:
Traseul într-un graf G dintr-un virf al lui V în alt virf W reprezintă
mişcarea după succesivitatea alternantă şi finită de vârfuri şi
muchii adiacente lor ce aparţin graf-ului dat.
☞ DEFINIŢIE:
Numărul de muchii în această mişcare succesivă este denumit
lungimea traseului.
De exemplu, mişcarea {V2,e3,V3,e4,V2,e2,V2,e3,V3} are lungimea
4 /e3 se ia în calcul de două ori/

EXEMPLUL 6.8.1.
154
Determinaţi cîte trasee distincte de lungimea d=2 vor lega V2 cu
V2?

Figura 6.15 Trasee de lungimea dată într-un graf.

Soluţie:
Iată aceste trasee reprezentate prin mişcarea succesivă ce urmează:
{V2, e1, V1, e1, V2}
{V2, e2, V2, e2, V2}
{V2, e3, V3, e4, V2}
{V2, e4, V3, e3, V2}
{V2, e3, V3, e3, V2}
{V2, e4, V3, e4, V2}
Astfel, în graf-ul G prezentat mai sus, din virful V 2 în vîrful
V2 există 6 trasee de lungimea d=2.
În teoria graf-urilor, problema determinării numărului de
trasee dintr-un virf al unui graf într-un alt virf al lui, cu lungimea
traseului dată, este soluţionată utilizând matricea adiacentă.
Matricea de adiacenţă a graf-ului prezentat mai sus este:
V1 V2 V3

0 1 0 
V1
1 1 2
 
A= V2
V3

0 2 0
Să calculăm cu ce este egal patratul matricei A, adică să
determinăm A2.

155
 0 1 0 0 1 0 1 1 2
     
A = 1 1 2 x 1 1 2 = 1 6 2
     
2

0 2 0 0 2 0 2 2 4

Observăm că elementul din coloana 2 şi rîndul 2 este egal
cu numarul de trasee de lungimea d=2 din vîrful V2 în vîrful V2. El
se obţine prin înmulţirea rindului 2 din Matricea de adiacenţă A la
elementele coloanei a doua din aceeaşi matrice, adică

1 
1
 
 x 1 = 1*1 + 1*1 + 2*2 = 6
 
1 2

2
ori, altfel zis, cifra 6, ce reprezintă numărul de trasee distincte de
lungimea 2, ce vor conecta V2 cu V2, este de fapt numărul care
reprezintă valoarea elementului a22 al matricei A2.

TEOREMA 6.3:
Dacă G este un graf cu vîrfurile V1,V2,....,Vm, şi A este matricea de
adiacenţă a lui G, atunci pentru orice număr pozitiv d, elementul
aij al matricei Ad este egal cu numărul de trasee de lungimea d din
Vi în Vj, pentru orice i,j=1,2,....,m.

6.9 Izomorfismul graf-urilor

156
 Prin noţiunea de izomorfism în general se subînţelege asemănător
ca formă, sau identitate de structură. În teoria graf-urilor
izomorfismul are semnificaţia de aplicaţie sau funcţie, care
transformă un graf în altul păstrându-i structura, ori o funcţie care,
fiind aplicată asupra unui graf, nu-i schimbă forma.
☞ DEFINIŢIE:
Fie dat un graf G, G = {V(G), E(G)} şi G′ = {V(G′), E(G′)}.
Vom spune că graf-ul G este izomorf lui G′ dacă şi numai dacă
există două aplicaţii/funcţii/corespondenţe univoce g şi h, astfel
încât
g : V(G)  V(G′)
h : E(G)  E(G′)
care păstrează funcţia muchie – punct de extremă a lui G şi G′,
adică în sensul în care pentru orice V  V(G) şi e  E(G), unde V
este un punct de extremă a muchiei e, atunci şi numai atunci cînd
g(V) este punct de extremă a lui h(e).
EXEMPLUL 6.9.1
Demonstraţi că graf-urile ce urmează sunt izomorfe:

Figura 6.16 Graf-uri izomorfe.

Soluţie:

157
 Figura 6.17 Graf-uri izomorfe.

6.10. Arbori

☞ DEFINIŢIE:
Un graf G se numeşte liber-circuit dacă şi numai dacă el nu are
circuite netriviale.
☞ DEFINIŢIE:
Un graf se numeşte arbore, dacă şi numai dacă el:
 este liber – circuit
 este legat
Remarcă:
• Un arbore trivial este un graf care constă dintr-un singur
vârf.
• Un arbore vid este un arbore care nu are nici un vârf şi nici
o muchie.
• Un graf formează o structura de arbori (o pădure) dacă şi
numai dacă el este liber-circuit.

EXEMPLUL 6.10.1

Următoarele graf-uri sunt arbori :

158
 Figura 6.18 Exemple de arbori

EXEMPLUL 6.10.2
Următoarele graf-uri nu sunt arbori:

Figura 6.19 Exemple graf-uri care nu sunt arbori

EXEMPLUL 6.10.3 Analiza unei Propoziţii – notaţia Backus-Naur

(Varianta Engleză)

1. <sentence>  <noun phrase> <verb phrase>

2.3 <noun phrase>  <article> <noun> |
<article> <adjective> <noun>
4. <verb phrase>  <verb> <noun phrase>
5. <article>  the
6. <adjective>  young
7,8 <noun>  man | ball
9. <verb>  cought.

Derivarea propoziţiei “The young man caught the ball” prezentată

prin regulile de mai sus este descrisă prin arborele ce urmează:

159
 Figura 6.20 Arborele propoziâiei
“The young man caught the ball”

6.11 Arbori Rădăcină

☞ DEFINIŢIE:
Arborele rădăcină este un arbore în care un vârf este diferit de
celelalte şi este denumit rădăcină.
☞ DEFINIŢIE:
Nivelul vârfului unui arbore este numărul de muchii de-a lungul
unei căi unice între el şi rădăcină.
☞ DEFINIŢIE:
Înălţimea unui arbore rădăcină este nivelul maximal al oricărui
vârf al arborelui.
☞ DEFINIŢIE:
Fie V un vârf intern al unui arbore rădăcină. Urmaşii lui V sunt
toate acele vârfuri care sunt adiacente lui V şi care sunt cu un nivel
mai îndepărtat de vârful rădăcină decât cel al lui V.
Dacă W este urmaşul lui V, atunci vârful V este numit părintele lui
W.
Două vârfuri care sunt urmaşii unuia şi aceluiaşi părinte se numesc
vârfuri înrudite.
Fie V şi W două vârfuri ale unui arbore. Dacă vârful V se află pe
calea unică între W şi rădăcină, atunci V este un vârf ascendent al
lui W, iar W este un vârf descendent al lui V.
160
.
EXEMPLUL 6.11.1

În cele ce urmează prezentăm un arbore rădăcină. V este urmaşul

vârfului U, U este părintele lui V şi V şi W sunt vârfuri înrudite:

Figura 6.21 Exemplu de arbore rădăcină.

☞ DEFINIŢIE:
Arborele binar este un arbore rădăcină în care orice vârf intern
are cel mult doi urmaşi.
Orice urmaş într-un arbore binar este determinat ca fiind un urmaş
de stânga sau un urmaş de dreapta (dar nu ambii), iar un vârf
interior are cel mult un urmaş de stânga şi unul de dreapta.
☞ DEFINIŢIE:
Arborele în care orice vârf intern are exact doi urmaşi se numeşte
arbore binar complet.
☞ DEFINIŢIE:
Fie dat un vârf V al unui arbore binar T. Subarborele de stânga al
vârfului V este un arbore binar.
 a cărui rădăcină este urmaşul de stânga al lui V,
 ale cărui vârfuri constau din urmaşul de stânga al lui V
şi toţi descendenţii acestuia,
 şi ale cărui muchii constau din acele muchii ale lui T
care leagă împreună vârfurile subarborelui de stânga.
161
 Remarcă: Subarborele de dreapta se defineşte analogic.

EXEMPLUL 6.11.2
Termenii definiţi mai sus sunt ilustraţi în figura ce urmează:

Figura 6.22 Exemplu de arbore şi subarbori.

Literatura

162
1. Popescu A., Moraru V., „Computer Mathematics”, Material
didactic, Chişinău, U.T.M., 1999.
2. Perebinos M., ,Matematica lingvistică,, Material didactic în
versiune electronică.
3. Perebinos M., Matematica lingvistică, set de exerciţii şi
probleme, Material didactic în versiune electronică.
4. Franklin, J.; A. Daoud (2011). Proof în Mathematics: An
Introduction. Sydney: Kew Books. ISBN 0646545094. (p.
50).
5. Atanasiu A., Curs de Lingvistica Matematică, 1998,
Editura Universităţii din Bucureşti.
6. H. Mark Hubez Mathematical Foundations of Linguistics,
MunchenL INCOM, Europa, 1999.
7. Липски В, Комбинаторика для программистов, Мир,
1985.
8. Савельев А.Я., Прикладная теория цифровых
автоматов, Машиностроение, 1986;
9. Perebinos M., Criteriile de evaluare a lucrărilor de testare
la disciplina „Lingvistica matematică”. Material didactic în
versiune electronică.
10. Perebinos M., Matematica lingvistică. Culegere de
probleme şi exerciţii la cursul, 2012.
11. Turcescu A., Caiet de Logică şi argumentare, Piteşti, 2010.

163