Sunteți pe pagina 1din 60

Cuprins

1 O privire de ansamblu asupra metodei 1


1.1 Un joc cu jetoane colorate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2
1.2 O problemă amuzantă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3
1.3 Şcoala lui Pitagora şi numerele iraţionale . . . . . . . . . . . . . 3
1.4 Câte numere prime există? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4
1.5 Condiţii necesare şi suficiente . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4
1.6 O problemă celebră, Teorema lui Steiner-Lehmus . . . . . . . . . 6
1.7 Câteva probleme cu segmente colorate . . . . . . . . . . . . . . . 7
1.8 Stabiliţi dacă există... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9

2 Probleme propuse 11
2.1 Clasele V-VI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11
2.2 Clasele VII-VIIII . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15
2.3 Clasele IX-X . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 18

3 Soluţii 25
3.1 Clasele V-VI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25
3.2 Clasele VII-VIIII . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 31
3.3 Clasele IX-X . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 40

În loc de postfaţă 53

iii
Prefaţă

Cartea are un caracter metodic, propunându-şi să iniţieze cititorul ı̂n uti-
lizarea raţionamentului prin reducere la absurd. Metoda reducerii la absurd
este prezentă ı̂n matematica şcolară ı̂ncepând din primele clase gimnaziale. De
obicei, se consideră că această metodă nu ridică probleme deosebite şi se ı̂nvaţă
”din mers”.
Am scris această carte pentru a atrage atenţia asupra valorii acestei metode,
care ı̂n ciuda aparentei simplităţi, permite soluţionarea unor probleme frumoase,
dificile, din domenii variate.
Cartea se adresează elevilor din gimnaziu şi primele clase liceale.
În prima parte se face o prezentare generală a metodei, cu exemple de prob-
leme ı̂n care ea se aplică; primele probleme sunt menite să faciliteze ı̂nţelegerea
raţionamentului prin reducere la absurd de către cei mai mici elevi. Din exem-
plele tratate şi comentate nu lipsesc probleme celebre, ca şi probleme dificile, ı̂n
spiritul concursurilor de matematică.
Partea a doua a cărţii conţine probleme propuse, iar partea a treia, soluţiile
acestora. Pentru uşurinţa utilizării materialului, am ı̂mpărţit problemele ı̂n trei
secţiuni: pentru clasele 5-6, pentru clasele 7-8 şi pentru clasele 9-10. Desigur
că această ı̂mpărţire este orientativă. În cadrul fiecărei secţiuni, am ı̂ncercat
o gradare a problemelor. Am ı̂nceput cu probleme simple, ce se pretează a
fi lucrate la clasă, terminând cu probleme de concurs. Marea majoritate a
problemelor au soluţii complete. Există câteva probleme la care nu am dat
soluţii, deoarece acestea se rezolvă foarte uşor, pe baza indicaţiei subânţelese:
se aplică metoda reducerii la absurd.
Materialul poate fi lucrat la clasă sau la cercul de matematică sau poate
reprezenta obiect de studiu independent, mai ales pentru acei elevi pentru care
matematica a devenit o pasiune.
Aş dori să fac unele recomandări elevului care utilizează această carte sau
diverse culegeri de probleme şi materiale cu caracter metodologic. Cărţile de
matematică nu se citesc precum romanele. Dacă te mărgineşti ca după ce vezi
enunţului problemei să te gândeşti doar o clipă, spunând apoi că problema este
prea grea şi te grăbeşti să citeşti soluţia, atunci eficienţa acestei activităţi este
minimă. Citirea enunţului este doar prima etapă, urmată apoi de ı̂ncercarea de a
ı̂nţelege problema ı̂n profunzime. Asigură-te că stăpâneşti noţiunile matematice
la care face referire problema. Caută să exprimi problema ı̂n limbajul propriu.
Nu există reţete prin care să ajungi la soluţie, dar familiarizarea cu problema este

v
vi PREFACE

primul pas. Poate fi utilă considerarea unor cazuri particulare, realizarea unor
figuri, scheme, considerarea altor probleme care pot avea legătură cu problema
considerată. Dragostea pentru matematică apare atunci când ai găsit soluţia
unei probleme care s-a ı̂ncâpăţânat să-ţi reziste mai mult timp. Consultarea
soluţiei publicate ı̂n carte trebuie să fie o etapă ulterioară. Dacă ai găsit o
rezolvare, este util să o compari cu o altă rezolvare; studiul soluţiei publicate
trebuie să te ajute de asemenea la ı̂mbunătăţirea stilului de redactare a textului
matematic. Chiar in cazul ı̂n care nu ai găsit soluţia, efortul depus pentru
căutarea ei te face receptiv la ı̂nţelegerea soluţiei autorului.
Activitatea de rezolvitor nu ar trebui să se ı̂ncheie odată cu aflarea soluţiei, ci
implică mult mai multe aspecte: ı̂nţelegerea soluţiei pe etape, dar şi ı̂n ansamblul
ei, găsirea ideii decisive, ı̂ncercarea de a ı̂nţelege cum a fost inventată problema şi
cum s-ar putea ea generaliza, cum se leagă problema rezolvată de alte probleme.
Închei cu un cunoscut aforism al fizicianului G.C. Dichtemberg: ”Ceea ce
aţi fost obligaţi să descoperiţi singuri vă lasă ı̂n minte o urmă pe care o puteţi
folosi din nou, atunci când apare nevoia”.

Craiova, 2007 Liliana Niculescu


Capitolul 1

O privire de ansamblu
asupra metodei

O descoperire mare rezolvă o problemă mare,


dar există un grăunte de descoperire
ı̂n soluţia oricărei probleme.
George Pólya

Reducerea la absurd este un procedeu prin care dovedim că o propoziţie


p este adevărată, ı̂n mod indirect, arătând că negaţia ei, non p, este falsă.
Demonstraţia prin reducere la absurd este numită şi demonstraţie indirectă.
Practic, pentru a demonstra că propoziţia p este adevărată, presupunem că
ea ar fi falsă, apoi analizând consecinţele acestei presupuneri, arătăm că se
ajunge la un rezultat absurd sau contradictoriu. Contradicţia obţinută arată că
p nu poate fi falsă.
Invers, dacă avem de demonstrat că propoziţia p este falsă, presupunem că
ea ar fi adevărată şi arătăm că această presupunere conduce la o contradicţie.
După George Pólya [13], demonstraţia prin reducere la absurd seamănă cu
manevra unui orator abil care ı̂şi combate adversarul folosind arma ironiei:
se preface că este de acord cu afirmaţia adversarului, adică acceptă această
afirmaţie pentru moment şi o analizează, o reliefează, arătând că are consecinţe
evident absurde.
Suportul teoretic al metodei reducerii la absurd constă ı̂n următoarele:

• Propoziţia p este adevărată atunci şi numai atunci când negaţia ei, non
p, este falsă (vezi tabelul de adevăr al negaţiei; A semnifică adevărul iar
F, falsul).
p non p
A F
F A

1
2 CAPITOLUL 1. O PRIVIRE DE ANSAMBLU ASUPRA METODEI

• Dacă o propoziţie p implică o propoziţie falsă, atunci p este falsă (vezi


tabelul de adevăr al implicaţiei).

p q p −→ q
A A A
A F F
F A A
F F A

In cazul ı̂n care propoziţia ce trebuie demonstrată este de forma p → q (p


este ipoteza iar q, concluzia), demonstraţia prin reducere la absurd porneşte de
la a presupune că implicaţia p → q este falsă. Dar, ı̂n ce caz o implicaţie este
falsă? Când ipoteza este adevărată iar concluzia, falsă. Deci, vom presupune p
adevărată şi q falsă şi de aici, printr-un raţionament logic, vom ajunge la un
rezultat care contrazice fie ipoteza, fie o axiomă, fie o teoremă cunoscută.
Vom ilustra ideile de mai sus printr-o serie de probleme rezolvate şi comen-
tate, probleme ı̂n care metoda reducerii la absurd reprezintă abordarea cea mai
naturală sau chiar singura metodă de rezolvare.
Pentru ı̂nceput, pentru a ı̂nţelege cum funcţionează metoda, vom considera
nişte probleme ce nu implică noţiuni de matematică.

1.1 Un joc cu jetoane colorate


La un joc participă doi copii, Andrei şi Bogdan, ı̂mpreună cu un conducător
de joc. Acesta le arată copiilor trei jetoane (cerculeţe) din hârtie: unul roşu şi
două, albastre. După ce copiii sunt legaţi la ochi, li se lipeşte pe frunte câte un
jeton albastru; jetonul roşu rămas este ascuns, apoi copiilor li se dezleagă ochii.
Conducătorul jocului ı̂l ı̂ntreabă pe Andrei:
-Ce culoare are jetonul pe care ı̂l ai pe frunte?
A răspunde:
-Nu ştiu.
Apoi, lui Bogdan i se pune ı̂ntrebarea:
-Ce culoare are jetonul de pe fruntea ta?
-Să mă gândesc, răspunde Bogdan.
După puţină gândire, Bogdan răspunde:
-Acum ştiu. Este albastru.
Cum a judecat Bogdan? ”Dacă jetonul meu ar fi fost roşu, atunci Andrei,
ştiind că un singur jeton este roşu, ar fi tras concluzia că al lui este albastru,
deci ar fi dat răspunsul. Dar Andrei a spus că nu ştie. Înseamnă că jetonul meu
nu este roşu, deci este albastru.”
Observăm că Bogdan a judecat prin reducere la absurd.
1.2. O PROBLEMĂ AMUZANTĂ 3

1.2 O problemă amuzantă


Cu mulţi ani ı̂n urmă, a circulat ı̂n Europa o problemă-ghicitoare, pe cât de
amuzantă, pe atât de instructivă.
În compartimentul unui tren călătoreau trei doamne; să le numim A, B şi
C. La un moment dat, privindu-se una pe alta, au văzut că fiecare are faţa
mânjită (probabil de la funinginea ce intrase pe fereastra deschisă a trenului,
care funcţiona cu cărbuni) şi toate trei au izbucnit ı̂n râs, crezând că numai
celelalte două sunt murdare. La un moment dat, doamna A s-a oprit din râs,
şi-a scos din poşetă batista şi a ı̂ncercat să-şi cureţe faţa. Înţelesese că celelalte
râd şi de ea.
Cum a judecat? Prin reducere la absurd. ”Dacă faţa mea nu ar fi murdară,
atunci B şi-ar da seama că C râde de ea şi atunci B n-ar mai râde. Cum B
continuă să râdă, ı̂nseamnă că şi eu sunt murdară pe faţă”.

1.3 Şcoala lui Pitagora şi numerele iraţionale


Să ne ı̂ntoarcem ı̂n timp cu aproximativ 2500 de ani, când se pare că a fost
realizată prima demonstraţie prin reducere la absurd. Ea aparţine matemati-
cianului şi filosofului grec Hippasus, reprezentant al Şcolii lui Pitagora.
Membrii acestei şcoli considerau că la baza organizării universului se află
numerele. Prin numere, ei ı̂nţelegeau numerele naturale şi iniţial erau convinşi
că raportul lungimilor oricăror două segmente se poate exprima sub forma unui
raport de numere naturale, adică, pentru oricare două lungimi, se poate găsi o
unitate de lungime comună.
Hippasus ı̂nsă a dovedit că există lungimi pentru care nu se poate găsi o
unitate comună, adică există segmente incomensurabile. Mai precis, el a arătat
că diagonala şi latura pătratului sunt incomensurabile. Folosind √ limbajul de
astăzi, putem spune că Hipassus a demonstrat iraţionalitatea lui 2.
Hippasus folosea un limbaj geometric. Încercând să exprime sub forma unui
raport de numere ı̂ntregi raportul dintre diagonala şi latura pătratului, a ajuns
la contradicţie. Transcris ı̂n limbajul din zilele noastre, raţionamentul său (pe
care ı̂l cunoaştem din cartea
√ lui Euclid, ”Elementele”) este următorul:
Să demonstrăm că 2 este iraţional.
√ √ m
Presupunem că 2 este raţional, deci 2 = , unde m, n ∈ N∗ . Putem
n
m
presupune că fracţia a fost deja simplificată, adică m şi n sunt prime ı̂ntre
√ n
m
ele. Din relaţia 2 = , rezultă m = 2n2 , deci m este par, adică există p ∈ N∗
n
astfel ı̂ncât m = 2p. Înlocuind, obţinem 2p2 = n2 , deci şi n este par. Dar, pe de
altă parte, deoarece m este par iar m şi n sunt prime ı̂ntre ele, n ar trebui să
√ impar. Cum n nu poate să fie ı̂n acelaşi timp şi par şi impar, ı̂nseamnă că
fie
2 nu poate fi scris ca raport de numere ı̂ntregi.

După modelul demonstraţiei iraţionalităţii lui 2 se poate demonstra un rezultat
mai general:
4 CAPITOLUL 1. O PRIVIRE DE ANSAMBLU ASUPRA METODEI


Dacă n este un număr natural care nu este pătrat perfect, atunci n este
iraţional.

Presupunem că n este raţional, deci există numerele naturale prime ı̂ntre
√ a
ele a, b astfel ı̂ncât n = . Această relaţie se scrie a2 = nb2 . Deoarece n nu
b
este pătrat perfect, ı̂n descompunerea ı̂n factori primi ai lui n există cel puţin un
factor prim p care apare la o putere impară. Fie 2m + 1 (unde m ∈ N) , puterea
la care apare p, deci n = p2m+1 q, unde q este un număr ı̂ntreg nedivizibil cu
p. Din faptul că a2 se divide cu p2m+1 , rezultă că a se divide cu pm+1 (această
afirmaţie se probează tot prin reducere la absurd). Deci a = pm+1 r, unde
r ∈ N∗ . Atunci, relaţia a2 = nb2 devine p2m+2 r2 = p2m+1 q, de unde q = pr2 ,
contradicţie!

1.4 Câte numere prime există?


O altă celebră demonstraţie prin reducere la absurd aparţine lui Euclid (mate-
matician grec care a trăit ı̂n jurul anului 300 ı̂.Hr.). Opera sa cea mai impor-
tantă intitulată ”Elementele”, reprezintă un manual care cuprinde toate cunoş-
tinţele epocii sale ı̂n domeniul geometriei şi teoriei numerelor, ı̂ntr-o construcţie
logică deductivă. Euclid a introdus metoda axiomatică ı̂n geometrie. Valoarea
acestui manual vechi de 24 de secole este recunoscută şi ı̂n zilele noastre. In
secţiunea a IX-a a cărţii, dedicată teoriei numerelor, găsim următoarea

Teoremă. Există o infinitate de numere prime.


Demonstraţie. Presupunem că există numai un număr finit de numere prime.
Atunci, există un număr prim p mai mare decât toate celelalte numere prime.
Aşezăm numerele prime ı̂ntr-un şir crescător:

2, 3, 5, 7, 11, . . . , p.

Considerăm numărul
q = 2 · 3 · 5 · ... · p + 1.
Cum q este mai mare decât cel mai mare număr prim p, ı̂nseamnă că q este
număr compus, deci el se divide cu un număr prim, adică cu unul dintre numerele
2, 3, 5, ..., p. Dar pe de altă parte, se observă că q dă restul 1 la ı̂mpărţirea cu
fiecare număr prim. Deci, presupunerea că există un număr finit de numere
prime ne-a condus la contradicţie. Rezultă că există o infinitate de numere
prime.

1.5 Condiţii necesare şi suficiente


De multe ori, când avem de demonstrat o propoziţie de forma p ⇔ q, după ce
implicaţia directă (adică p ⇒ q) a fost demonstrată printr-un procedeu oarecare,
1.5. CONDIŢII NECESARE ŞI SUFICIENTE 5

implicaţia reciprocă q ⇒ p se demonstrează uşor prin reducere la absurd, ca ı̂n


exemplul următor:
Lema lui Carnot. Fie M, N, P, trei puncte situate respectiv pe laturile
[BC], [CA] şi [AB] ale triunghiului ABC. Atunci perpendicularele duse ı̂n
M, N, P respectiv pe BC, CA şi AB sunt concurente dacă şi numai dacă

M B 2 − M C 2 + N C 2 − N A2 + P A2 − P B 2 = 0. (1.1)

Soluţie. Cunoscı̂nd că perpendicularele duse ı̂n M, N, P pe laturi sunt con-


curente, notăm cu O, punctul lor de intersecţie (vezi Figura 1.1) şi aplicând
teorema lui Pitagora ı̂n triunghiurile OBM, OCM, OCN, OAN, OAP, OBP,
obţinem relaţia (1.1).

Figura 1.1

Reciproc, ştiind că are loc relaţia (1.1), trebuie să demonstrăm că perpendicu-
cularele duse ı̂n M, N, P pe laturi sunt concurente. Dacă perpendicularele ı̂n
M pe BC şi ı̂n N pe AC ar fi paralele, ar rezulta că punctele A, B, C sunt
coliniare, contradicţie! Deci perpendicularele ı̂n M pe BC şi ı̂n N pe AC se taie
ı̂ntr-un punct pe care ı̂l notăm cu O. Presupunem că perpendiculara ı̂n P pe
AB nu trece prin O. Fie Q, proiecţia lui O pe AB. Q 6= P (vezi Figura 1.2).

Figura 1.2

Folosind implicaţia directă (demonstrată mai sus), avem:

M B 2 − M C 2 + N C 2 − N A2 + QA2 − QB 2 = 0. (1.2)
6 CAPITOLUL 1. O PRIVIRE DE ANSAMBLU ASUPRA METODEI

Din relaţiile (1.1) şi (1.2) rezultă

P A2 − P B 2 = QA2 − QB 2 .

2 2
Ultima relaţie se scrie P A2 − (AB − P A) = QA2 − (AB − QA) de unde
obţinem P A = QA, contradicţie!

1.6 O problemă celebră, Teorema lui Steiner-


Lehmus
Printre primele probleme de geometrie pe care le ı̂ntâlneşte un ı̂ncepător,
ı̂ndată ce a studiat cazurile de congruenţă ale triunghiurilor, sunt:
Arătaţi că dacă un triunghi are două mediane congruente, atunci triunghiul
este isoscel.
Arătaţi că dacă un triunghi are două ı̂nălţimi congruente, atunci triunghiul
este isoscel.
Este natural să ne punem ı̂ntrebarea dacă un enunţ asemănător are loc şi
pentru bisectoare, adică dacă din congruenţa a două bisectoare ale unui triunghi
rezultă congruenţa laturilor corespunzătoare.
Celebritatea de care se bucură problema de mai sus se explică probabil prin
contrastul ce există ı̂ntre enunţul atât de simplu şi dificultatea deosebită a demon-
straţiei.
Problema a fost formulată ı̂n anul 1840 de către C.L. Lehmus, care iniţial
nu avea o soluţie. La rugamintea sa, vestitul geometru elveţian Jakob Steiner
s-a concentrat asupra problemei, descoperind ı̂n 1844 o demonstraţie bazată pe
calcul, folosind formula bisectoarei. Apoi, in anul 1850, Lehmus ı̂nsuşi a găsit
o altă demonstraţie.
Faptul că enunţul problemei poate fi ı̂nţeles de orice ı̂ncepător ı̂n geomerie,
a constituit o provocare atât pentru matematicieni cât şi pentru amatori. Se
cunosc ı̂n prezent peste 80 de demonstraţii ale acestei teoreme. Există demonstra-
ţii directe prin calcul algebric sau trigonometric, ı̂nsă demonstraţiile pur geo-
metrice se bazează pe metoda reducerii la absurd. Chiar şi ı̂n situaţiile ı̂n care
s-ar părea că nu s-a folosit această metodă, la o analiză mai atentă se vede că
argumentaţia foloseşte rezultate ajutătoare care la rândul lor au fost demonstrate
prin reducere la absurd.

Teorema lui Steiner-Lehmus. Dacă un triunghi are două bisectoare congru-


ente, atunci el este isoscel.

Demonstraţie. Fie ABC, un triunghi ı̂n care bisectoarele BB ′ şi CC ′ sunt


congruente (vezi Figura 1.3).
1.7. CÂTEVA PROBLEME CU SEGMENTE COLORATE 7

Figura 1.3

Presupunem că unghiurile B şi C nu sunt congruente. Fără a restrânge


generalitatea, putem presupune că
b < C.
B b (1.3)

Atunci, din triunghiurile B ′ BC şi C ′ CB, deducem

B ′ C < C ′ B. (1.4)

Paralela dusă prin B la CC ′ şi paralela dusă prin C la AB se taie ı̂n D. Patru-
laterul BC ′ CD este paralelogram, deci

C ′ B = CD. (1.5)

Din relaţiile (1.4) şi (1.5) rezultă B ′ C < CD, de unde deducem că

\
B \
′ DC < DB ′ C. (1.6)

Dar BB ′ = CC ′ = BD, de unde

\′ = BB
BDB \ ′ D. (1.7)

\ < BB
Adunând relaţiile (1.6) şi (1.7) rezultă BDC \ \ = BC
′ C. Cum BDC \ ′ C,
b b
\
obţinem BC \
′ C < BB b − C < 180◦ − C
′ C, adică 180◦ − B b − B , de unde C
b < B,
b
2 2
ı̂n contradicţie cu relaţia (1.3).
Presupunerea B b 6= Cb a condus la o contradicţie, deci este falsă.

1.7 Câteva probleme cu segmente colorate


Problema 1. Şase puncte, dintre care oricare trei sunt necoliniare, sunt unite
două câte două prin segmente. Unele segmente se colorează cu roşu, iar celelalte
cu albastru. Demonstraţi că există cel puţin un triunghi (cu vârfurile ı̂n trei
dintre cele şase puncte) cu laturile colorate la fel.
8 CAPITOLUL 1. O PRIVIRE DE ANSAMBLU ASUPRA METODEI

Soluţie. Presupunem că niciunul dintre triunghiuri nu are laturile colorate la


fel. Alegem dintre cele şase puncte unul, pe care ı̂l notăm cu A. Din A por-
nesc 5 segmente printre care există (cel puţin) 3 colorate la fel, de exemplu
cu roşu. Notăm aceste segmente cu [AB], [AC], [AD]. Deoarece triunghiurile
ABC, ABD şi ACD au câte două laturi roşii, pe baza presupunerii făcute la
ı̂nceputul rezolvării, rezultă că [BC], [BD] şi [CD] sunt albastre. Dar atunci tri-
unghiul BCD are toate laturile albastre, ı̂n contradicţie cu presupunerea făcută.
Contradicţia la care am ajuns dovedeşte că există triunghiuri cu laturile la fel
colorate.
În problema de mai sus, pentru a demonstra că afirmaţia p este adevărată
am arătat că non p implică p. De aici rezultă că non p este falsă, deci p este
adevărată.
Să considerăm acum problema următoare:
Problema 2. Arătaţi că ı̂ntre oricare şase persoane, există ı̂ntotdeauna trei
care să se cunoască ı̂ntre ele sau trei care nu se cunosc deloc.
Soluţie. Putem asocia fiecărei persoane, câte un punct ı̂n plan astfel ı̂ncât oricare
trei puncte să fie necoliniare. Convenim să unim două puncte printr-un segment
roşu dacă persoanele nu se cunosc şi printr-un segment albastru dacă persoanele
se cunosc. Existenţa a trei persoane care nu se cunosc ı̂nseamnă existenţa
unui triunghi roşu. Tot aşa, existenţa a trei persoane care se cunosc ı̂nseamnă
existenţa unui triunghi albastru. Astfel, am arătat că cele două probleme sunt
”identice”, doar limbajul este diferit. Sau, altfel spus, problema cu segmente
reprezintă un model matematic al problemei cu cele şase persoane.

Următoarea problemă a fost dată la a VI-a O.I.M.:


Problema 3. Fiecare membru al unui grup de 17 savanţi corespondează cu
toţi ceilalţi. În corespondenţa lor este vorba numai despre trei teme. Fiecare
pereche de savanţi corespondează numai pe o singură temă. Demonstraţi că
există cel puţin trei savanţi care corespondează pe aceeaşi temă.
Soluţie. Problema poate fi reformulată astfel (pentru a o ı̂nţelege mai bine şi a
ne exprima mai uşor):
17 puncte, dintre care oricare trei sunt necoliniare, sunt unite două câte două
prin segmente. Fiecare segment se colorează cu roşu, albastru sau verde. Demon-
straţi că există cel puţin un triunghi (cu vârfurile ı̂n trei dintre cele 17 puncte)
cu laturile colorate la fel.
Presupunem că niciunul dintre triunghiuri nu are laturile colorate la fel.
Alegem dintre cele 17 puncte unul, pe care ı̂l notăm cu M . Din M pornesc 16
segmente printre care există 6 colorate la fel (justificarea se face prin reducere la
absurd), de exemplu cu verde. Notăm aceste segmente cu M A1 , M A2 , ..., M A6 .
Atunci punctele A1 , A2 , ..., A6 sunt unite prin segmente roşii şi albastre. Deci
punctele A1 , A2 , ..., A6 verifică condiţiile Problemei 1. Cu aceasta, demonstraţia
este ı̂ncheiată.
Propunem elevilor să rezolve problema următoare:
1.8. STABILIŢI DACĂ EXISTĂ... 9

Problema 4. 50 de puncte, dintre care oricare trei sunt necoliniare, sunt unite
două câte două prin segmente. Fiecare segment se colorează cu roşu, albastru,
galben sau verde. Demonstraţi că există cel puţin un triunghi (cu vârfurile ı̂n
trei dintre cele 50 de puncte) cu laturile colorate la fel.

1.8 Stabiliţi dacă există...


Întâlnim adesea probleme ı̂n care se cere să demonstrăm sau să infirmăm
existenţa unui obiect matematic cu proprietăţi date.
Pentru a demonstra existenţa, este suficient să dăm exemplu de obiect care
ı̂ndeplineşte condiţiile problemei.
De exemplu, dacă ni se cere să demonstrăm că ecuaţia x2 + y 2 = z 2 are
cel puţin o soluţie ı̂n numere ı̂ntregi, este suficient să indicăm tripletul (3, 4, 5) ,
care verifică ecuaţia.
Dacă se cere să demonstrăm că nu există obiecte matematice cu proprietăţi
date, metoda reducerii la absurd este de obicei utilă. Iată un exemplu:
Demonstraţi că ecuaţia
x2 − y 2 = 4z + 2
nu are soluţii ı̂n numere ı̂ntregi.
Soluţie. Presupunem că există triplete (x, y, z) de numere intregi care verifică
ecuaţia. Atunci
(x − y) (x + y) = 2 (2z + 1) .
Produsul dintre x − y şi x + y este par, deci unul dintre factori este par. Dar,
dacă unul dintre factori este par, atunci şi celălalt este par, deoarece suma dintre
x − y şi x + y este pară. Atunci (x − y) (x + y) se divide cu 4. Dar 4z + 2 dă
restul 2 la ı̂mpărţirea cu 4. Contradicţia la care s-a ajuns dovedeşte că nu există
soluţie (x, y, z) cu x.y.z ∈ Z.
Deşi ı̂n manuale, culegeri de probleme sau reviste găsim numeroase probleme
al căror enunţ ı̂ncepe cu: ”Demonstraţi că există...” sau ”Demonstraţi că nu
există...”, mai apropiate de spiritul cercetării matematice sunt problemele ı̂n
care răspunsul nu este cunoscut dinainte. De exemplu, trebuie să stabilim dacă o
anumită ecuaţie are soluţie. Cum procedăm ı̂n acest caz? Presupunem existenţa
soluţiei şi analizăm diferite proprietăţi legate de soluţie, apoi implicaţiile acestor
proprietăţi, care pot să ne conducă fie la găsirea unei soluţii, dacă există, fie la
o contradicţie care dovedeşte că nu există soluţie.
De exemplu:
Stabiliţi dacă există numere prime x, y, z astfel ı̂ncât

x2 + y 2 + z 2 = 2008.

Soluţie. Presupunem că există. Cum ecuaţia este simetrică ı̂n raport cu x, y, z,
putem considera că x ≤ y ≤ z.
10 CAPITOLUL 1. O PRIVIRE DE ANSAMBLU ASUPRA METODEI

Dacă x este diferit de 2, atunci x2 + y 2 + z 2 estei impar, contradicţie! Deci


x = 2 şi y 2 + z 2 = 2004.
Dacă y este mai mare decât 6, el este de forma 6m ± 1 cu m ∈ N∗ (numerele
de forma 6m ± 2 nu pot fi prime pentru că se divid cu 2 iar cele de forma 6m + 3
se divid cu 3) . Atunci
y 2 = 36m2 ± 12m + 1,
deci y 2 = M12+1. Analog se arată că z 2 = M12+1. Atunci y 2 +z 2 = M12+2,
adică y 2 + z 2 nu poate să fie egal cu 2004 pentru că 2004 se divide cu 12.
Contradicţia la care s-a ajuns arată că y ∈ {2, 3, 5} .
Dacă y = 2, avem z 2 = 2000, ecuaţie care nu are soluţie ı̂n N.
Dacă y = 3, avem z 2 = 1995, ecuaţie care nu are soluţie ı̂n N.
Dacă y = 5, avem z 2 = 1979, ecuaţie care nu are soluţie ı̂n N.
Deci răspunsul problemei este negativ.
O ı̂ntrebare care se pune ı̂n mod natural este: cum ne dăm seama dacă o
problemă se pretează a fi rezolvată prin reducere la absurd? Nu există reguli ı̂n
aceste sens; intuiţia sau experienţa rezolvitorului poate să-l conducă ı̂n alegerea
judicioasă a metodei de abordare. Câteva indicii sunt totuşi utile. Metoda re-
ducerii la absurd este de multe ori folositoare dacă ı̂n formularea propoziţiei
ce trebuie demonstrată intervine o negaţie (cuvântul ”nu” sau un simbol mate-
matic de tipul ”6=” sau ” ∈”), / sau când enunţul problemei conţine expresii ca
”cel mult” sau ”cel puţin”.
Metoda reducerii la absurd are o arie de aplicabilitate destul de largă, atât
din punctul de vedere al domeniilor abordate (algebră, geometrie, combinatorică,
teoria numerelor etc), cât şi din punctul de vedere al gradului de dificultate (de
la simple exerciţii ”şcolăreşti” la probleme nonstandard şi probleme dificile, de
concurs), aşa cum se va vedea ı̂n problemele ce urmează. Impărţirea acestora
pe clase este orientativă.
Capitolul 2

Probleme propuse

2.1 Clasele V-VI


1. Suma a trei numere naturale este 2008. Demonstraţi că cel puţin unul
dintre numere este mai mare sau egal cu 670.

2. Ioana a citit ı̂ntr-o săptămână o carte de 281 de pagini. Ştiind că luni a
citit mai puţin de 11 pagini, dovediţi că există o zi a săptămânii ı̂n care a
citit mai mult de 45 de pagini.

3. Demonstraţi că dacă


x + y + z < a + b + c,
atunci
x < a sau y < b sau z < c.

4. Demonstraţi că nu există nici un număr natural care ı̂mpărţit la 60 să dea
restul 45 şi ı̂mpărţit la 84 să dea restul 83.

5. Demonstraţi că dacă suma a 100 de numere naturale nenule este 5049,
atunci cel puţin două numere sunt egale.

6. Demonstraţi că nu există nici un număr natural n aşa ı̂ncât n, n + 2, n + 6,


n + 14, n + 18 şi n + 20 să fie simultan numere prime.

7. Fie a, b, c, d, e, f, numere naturale astfel ı̂ncât

1<a<b<c<d<e<f

şi
a + b + c + d + e + f = 48.
Demonstraţi că cel puţin unul dintre numere este prim.

11
12 CAPITOLUL 2. PROBLEME PROPUSE

8. Intr-o cutie se află bile albe şi roşii. Ştiind că oricum am extrage cinci bile,
ı̂ntre ele se vor afla bile de ambele culori, demonstraţi că numărul bilelor
din cutie nu depăşeşte 8.

9. In 10 cutii se află 84 de bile: roşii, galbene, albastre şi verzi. Ştiind că ı̂n
fiecare cutie se află bile de toate culorile, demonstraţi că există două cutii
cu acelaşi număr de bile.

10. Se consideră 13 bile colorate. Arătaţi că există patru bile colorate la fel
sau cinci bile de culori diferite.

11. Generalizaţi problema precedentă.

12. Considerăm pătratul de dimensiune 3 × 3, ı̂n căsuţele căruia este scris


numărul 0:
0 0 0
0 0 0 .
0 0 0

Se ia la ı̂ntâmplare un pătrat de dimensiune 2 × 2 (alcătuit din două linii


şi două coloane alăturate ) şi se măreşte fiecare număr din el cu 1, apoi se
repetă operaţia ( se ia din nou un pătrat 2 × 2 şi se măreşte fiecare număr
din el cu 1 ). Stabiliţi dacă este posibil ca după un număr de astfel de
operaţii să obţinem
4 5 9
10 18 12
7 13 6

Olimpiadă Grecia

13. Arătaţi că dacă trei numere naturale au proprietatea că suma oricăror
două dintre ele se divide cu 5, atunci fiecare dintre cele trei numere se
divide cu 5.

14. Arătaţi că dacă suma a două numere naturale este un număr prim, atunci
numerele sunt prime ı̂ntre ele.

15. Fie a şi b două numere naturale, d cel mai mare divizor comun şi m, cel
mai mic multiplu comun al lor. Demonstraţi că:

a b
(a) şi sunt prime ı̂ntre ele;
d d
m m
(b) şi sunt prime ı̂ntre ele.
a b
16. Justificaţi dacă există nouă numere naturale prime diferite două câte două
a căror sumă să fie 125.
G.Răducan, Olimpiadă Bucureşti, 1991
2.1. CLASELE V-VI 13

17. Suma a 10 elemente distincte ale mulţimii N este 62. Arătaţi că produsul
lor se divide cu 60.
L. Niculescu, Concurs G. Ţiţeica

18. Demonstraţi că numărul


1 1 1
n=1+ + + ... +
1·2 1·2·3 1 · 2 · ..... · 2000
nu este ı̂ntreg.

19. Dacă a1 , a2 , ..., a2007 sunt numere ı̂ntregi şi

{a1 , a2 , ..., a2007 } = {b1 , b2 , ...b2007 },

demonstraţi că produsul

P = (a1 − b1 ) (a2 − b2 ) ... (a2007 − b2007 )

este par.

20. Două numere diferite, din câte 7 cifre, conţin fiecare cifrele 1, 2, ..., 7, ı̂ntr-o
anumită ordine. Arătaţi că niciunul dintre numere nu se divide cu celălalt.

21. Suma a 5 numere naturale nenule este 25. Aflaţi c.m.m.d.c. al acestor
numere ştiind că cel puţin două dintre ele sunt distincte.
Dorel Miheţ, R.M.T.

22. Este posibil ca, folosind fiecare cifră o singură dată să scriem nişte numere
naturale a căror sumă să fie 100?

23. Fie a, b, c, d, e, f , numere reale cu proprietăţile:

f (a − b + c − d + e) < 0

a (b − c + d − e + f ) < 0.
Demonstraţi că af < 0.

24. Se consideră 1000 de numere naturale nenule cu proprietatea că suma


inverselor lor este mai mare sau egală cu 10. Arătaţi că cel puţin două
dintre numere sunt egale.
Marian Ionescu, Concurs R.M.T.

25. Demonstraţi că ı̂ntre oricare două puteri naturale consecutive ale lui 3 se
găsesc:

(a) cel puţin o putere a lui 2;


(b) cel mult două puteri ale lui 2.
14 CAPITOLUL 2. PROBLEME PROPUSE

Marius Damian, R.M.T

26. Arătaţi că numerele 1, 2, ..., 16 nu pot fi scrise, câte o singură dată pe un
cerc, astfel ı̂ncât suma oricăror două numere alăturate să fie pătrat pefect.
Concurs Gheorghe Tiţeica

27. Fie M un punct pe latura (BC) a triunghiului ABC. Demonstraţi că

AM < max (AB, AC) .

28. In interiorul pătratului ABCD se consideră punctul M aşa ı̂ncât

m (∢M CD) = m (∢M DC) = 15◦ .

Figura 2.1

Demonstraţi că triunghiul AM B este echilateral.

29. In triunghiul ABC, notăm cu M mijlocul laturii [BC]. Demonstraţi că:

BC
(a) unghiul A este ascuţit ⇐⇒ AM > ;
2
BC
(b) unghiul A este obtuz ⇐⇒ AM < .
2

30. Fie ABCD un patrulater convex ı̂n care AB + BD < AC + CD. Demon-
straţi că AB < AC.

31. Se dau 10 segmente, având lungimile cuprinse ı̂ntre 1 cm şi 54 cm. Demon-
straţi că ı̂ntre ele există trei cu care se poate construi un triunghi.

32. O cameră dreptunghiulară are dimensiunile de 10m şi 7m. În cele patru
colţuri ale camerei se află câte o sobă, fiecare ocupând o suprafaţă pătrată
cu latura de 1m. Pentru pardosirea camerei se folosesc 22 de plăci drep-
tunghiulare cu dimensiunile de 3m şi 1m. Este posibil ca toate plăcile să
se folosească fără a fi tăiate?
2.2. CLASELE VII-VIIII 15

2.2 Clasele VII-VIIII


1. Demonstraţi că:

(a) dacă x, y ∈ R − {1} , atunci xy − x − y + 2 ∈ R − {1} .


(b) dacă x, y, z ∈ R−{1} , atunci xyz −xy −xz −yz +x+y +z ∈ R−{1} .

2. Demonstraţi că nu există nicio funcţie f : R → R cu proprietatea

f (x) + f (1 − x) = x

pentru orice x ∈ R.

3. Fie numerele a, b, c ∈ (0, ∞) astfel ı̂ncât a + b, b + c şi c + a sunt direct


proporţionale cu numerele bc, ca şi ab. Demonstraţi că a = b = c.
Nicolae Tălău, Concursul Ion Ciolac, Craiova, 2004

4. Demonstraţi că oricare ar fi numerele reale a, b, c, d, avem:



(a) max a2 − 2b, b2 − 2c , c2 − 2d, d2 − 2a ≥ −1.
 1
(b) min a − b2 , b − c2 , c − d2 , d − a2 ≤ .
4
5. Demonstraţi că sistemul

x2 + y 2 + z 2 = 1
x + 2y + 3z = 4

nu are soluţii ı̂n R.

6. Determinaţi funcţiile f : R → R cu proprietatea f (a + b) ≥ f (a − b) pen-


tru orice a, b ∈ R.
1
7. Demonstraţi că dacă numerele reale a, b au proprietatea |a − b| ≤ pentru
n
orice n ∈ N∗ , atunci a = b.

8. Fie A o mulţime finită de numere reale cu proprietatea

x + |x| ∈ A oricare ar fi x ∈ A.

Demonstraţi că A ⊂ (−∞, 0].

9. Demonstraţi că nu există x, y, z ∈ Z aşa ı̂ncât

x2 − 2y 2 + 8z − 3 = 0.

Olimpiadă, Austria
16 CAPITOLUL 2. PROBLEME PROPUSE

10. Fie a1 , a2 ,...,a5 şi b, numere naturale cu proprietatea:

a21 + a22 + ... + a25 = b2 .

Demonstraţi că nu este posibil ca toate numerele să fie impare.


Olimpiadă, Ungaria
p √
11. Demonstraţi că pentru orice n ∈ N∗ , n + n ∈
/ N.

12. Arătaţi că oricare ar fi n ∈ Z , numărul n2 + 8n − 8 nu se divide cu 144.


Lucian Tuţescu

13. Demonstraţi că nu există n ∈ Z astfel ı̂ncât N = n2 + 3n + 11 să se dividă


cu 25.

14. La o masă circulară de joc sunt 8 jucători. La un moment dat, se con-


stată că fiecare jucător ı̂mpreună cu cei doi vecini ai săi au un număr
impar de fise câştigătoare. Dovediţi că fiecare jucător are cel puţin o fisă
câştigătoare.
Olimpiada naţională, 2002

15. Fie m, p numere naturale, m > 1, p > 1. Demonstraţi că:

(a) dacă 2m + 1 este număr prim, atunci m este o putere a lui 2;


(b) dacă 2p − 1 este număr prim, atunci p este număr prim.

16. Aflaţi numerele naturale m, n şi x mai mari sau egale cu 2 aşa ı̂ncât:

2m + 1 = xn .

17. Demonstraţi că pentru orice n ∈ N∗ , cel puţin unul dintre numerele

n, n + 1, n + 2, ..., 2n

este pătrat perfect.

18. Demonstraţi că nu există nici un număr natural n astfel ı̂ncât numerele n
şi n2 + 3n + 3 să fie simultan cuburi perfecte.

19. Demonstraţi că nu există x, y ∈ N∗ astfel ı̂ncât numerele x3 + 3y şi y 3 + 3x


să fie simultan cuburi perfecte.

20. Demonstraţi că nu există m, n ∈ N∗ astfel ı̂ncât numerele m2 + 4n şi


n2 + 4m să fie simultan pătrate perfecte.
I. Cucurezeanu

21. Fie m şi n numere naturale astfel ı̂ncât (x + m) (x + n) este pătrat perfect
pentru o infinitate de valori ale lui x. Demonstraţi că m = n.
2.2. CLASELE VII-VIIII 17

22. Arătaţi că nu există n ∈ N , n > 1, astfel ı̂ncât n + k 2 să fie pătrat perfect
pentru cel puţin n valori naturale ale lui k.
V. Zidaru, Olimpiada naţională, 1998
23. Rezolvaţi ı̂n numere ı̂ntregi ecuaţia:

x4 + 4y 4 = 2z 4 + 8u4 .

24. Arătaţi că nu există o putere a lui 2 astfel ı̂ncât permutându-i cifrele să
se obţină o altă putere a lui 2.
25. Demonstraţi că nu există niciun pătrat perfect care să aibă (ı̂n sistemul
zecimal) toate cifrele egale (cel puţin două cifre).
26. Fie m, n ≥ 1, două numere naturale astfel ı̂ncât
√ m
6− > 0.
n
Demonstraţi că
√ m 1
6− > .
n 2mn

Dumitru Buşneag, Concurs Gheorghe Tiţeica


27. La un concurs, se ştie că ı̂n orice grup format din patru participanţi, există
unul care ı̂i cunoaşte pe ceilalţi trei. (Vom considera că dacă X ı̂l cunoaşte
pe Y, atunci şi Y ı̂l cunoaşte pe X). Demonstraţi că există un concurent
care ı̂i cunoaşte pe toţi ceilalţi.
28. Colorăm numerele 1, 2, ..., 99, unele cu roşu şi celelalte cu galben. Notăm
cu R, mulţimea numerelor roşii şi cu G, mulţimea numerelor galbene. Fie

A = {100 + r | r ∈ R} ,
B = {100 + g | g ∈ G} ,
C = {r + g | r ∈ R, g ∈ G} .

Se ştie că mulţimile R şi G sunt nevide iar A, B, C sunt disjuncte două
câte două.

(a) Este posibil ca primele 9 numere să fie galbene iar 10 să fie roşu?
(b) Determinaţi mulţimile R, G, A, B, C. Câte posibilităţi există?
Claudiu Coandă, Concurs ”Ion Ciolac”, 2003

29. Demonstraţi că un poligon convex nu poate avea decât cel mult trei un-
ghiuri ascuţite.
30. Laturile unui patrulater convex sunt diametrele a patru discuri. Demon-
straţi că aceste discuri acoperă ı̂n ı̂ntregime interiorul patrulaterului.
18 CAPITOLUL 2. PROBLEME PROPUSE

31. Există un triunghi ale cărui ı̂nălţimi au lungimile de 1cm, 2cm şi 3cm?

32. Se consideră 5 cercuri, dintre care oricare patru au un punct comun.


Demonstraţi că toate cele cinci cercuri au un punct comun.

33. Demonstraţi că oricum s-ar colora planul cu 3 culori, există (cel puţin)
două puncte la distanţă 1, colorate la fel.

34. Demonstraţi că oricum s-ar colora planul cu două culori, există un triunghi
echilateral cu toate vârfurile colorate la fel.

35. Se dau cinci segmente cu proprietatea că oricare trei dintre ele pot forma
un triunghi. Demonstraţi că cel puţin unul dintre triunghiuri este ascuţit-
unghic.

36. Demonstraţi că nu se pot numerota muchiile unui cub cu numerele 1, 2, . . .,


12 astfel ı̂ncât sumele numerelor corespunzătoare celor trei muchii care
ajung ı̂n fiecare vârf să fie egale pentru toate cele opt vârfuri.
Kvant

37. Demonstraţi că pentru orice tetraedru există cel puţin un vârf astfel ı̂ncât
muchiile care pleacă din el pot forma un triunghi.
A X-a O.I.M.

38. Demonstraţi că nu există nici un poliedru cu 7 muchii.

39. Demonstraţi că ı̂n orice poliedru există cel puţin două feţe cu acelaşi număr
de muchii.

40. Demonstraţi că ı̂n orice poliedru există cel puţin două vârfuri din care
pornesc acelaşi număr de muchii.

2.3 Clasele IX-X


1. Demonstraţi că:

(a) suma dintre un număr raţional şi un număr iraţional este iraţională;
(b) produsul dintre un număr raţional nenul şi un număr iraţional este
iraţională.
(c) radicalul unui număr iraţional pozitiv este un număr iraţional.

2. Demonstraţi că:
√ √
(a) 2 + 3 ∈ R − Q;
√ √ √
(b) 2 + 3 + 5 ∈ R − Q;
√ √
(c) 2 + 3 5 ∈ R − Q.
2.3. CLASELE IX-X 19

3. Demonstraţi că dacă a, b, c sunt numere raţionale cu proprietatea


√3

3
a + b 2 + c 4 = 0,

atunci a = b = c = 0.

4. Arătaţi că orice mulţime A de numere naturale consecutive cu proprietatea


că
X 1
√ <2
a∈A
a

conţine cel mult un pătrat perfect.


Cristinel Mortici, Gazeta Matematică

5. Demonstraţi că dacă a, b, c ∈ (0, 1) , atunci


n o 1
2 2 2
min ab (1 − c) , bc (1 − a) , ca (1 − b) ≤ .
16

6. Fie a, b, c numere reale strict pozitive cu proprietăţile:

abc > 1
1 1 1
a+b+c< + +
a b c
a < b < c.

Demonstraţi că a < 1 < b.

7. Fie A o mulţime de numere naturale şi f : A → A, o funcţie cu pro-


prietăţile:

i) există x0 ∈ A astfel ı̂ncât f (x0 ) 6= x0 ;


ii) f (m) − f (n) = m − n pentru orice m, n ∈ A.

Demonstraţi că mulţimea A este infinită.


Mircea Becheanu, Gazeta Matematică

8. Demonstraţi că dacă a, b, c sunt numere ı̂ntregi impare, atunci ecuaţia


ax2 + bx + c = 0 nu are soluţii raţionale.

9. Demonstraţi că oricare ar fi numerele reale a, b ∈ [4, ∞), cel puţin una
dintre ecuaţiile

x2 + ax + b = 0
x2 + bx + a = 0

are rădăcini reale.


20 CAPITOLUL 2. PROBLEME PROPUSE

10. Fie x1 şi x2 rădăcinile ecuaţiei

x2 − 6x + 1 = 0

şi En = xn1 + xn2 , unde n ∈ N. Demonstraţi că pentru orice n natural, En


este număr ı̂ntreg nedivizibil cu 5.

11. Demonstraţi că dacă a, b, c ∈ Z, atunci cel puţin una dintre ecuaţiile

ax2 + 2bx + 1 = 0
bx2 + 2cx + 1 = 0
cx2 + 2ax + 1 = 0

are rădăcini reale.

12. Demonstraţi că dacă a, b, c sunt numere reale distincte, atunci ecuaţiile

ax2 + 2bx + 1 = 0
bx2 + 2cx + 1 = 0
cx2 + 2ax + 1 = 0

nu au nici o rădăcină comună.

13. Demonstraţi că sistemul



x5 y 3 = 81
10x + 6y = 27

nu admite soluţii (x, y) ∈ R × R.

14. Demonstraţi că nu există nicio funcţie f : N → N cu proprietatea că


f (f (n)) = n + 1 pentru orice n ∈ N.

15. Demonstraţi că nu există nicio funcţie f : R → R definită prin relaţia


f (x) = ax2 + bx + c (unde a, b, c ∈ R, a 6= 0) care să ia valori raţionale
pentru orice valoare iraţională a variabilei.
Olimpiadă, Republica Moldova

16. Demonstraţi că nu există funcţii f, g : R → R care să ı̂ndeplinească simul-


tan următoarele condiţii:

i) f (f (x) + y) = x + g (y) , pentru orice x, y ∈ R;


ii) există α 6= β ∈ R, şi n ∈ N∗ , n ≥ 2 pentru care
n
1 + g 2 (α) + g 2 (β) = 1 + ng 2 (α) + ng 2 (β) .

Raluca Ciurcea, Concursul ”Ion Ciolac”, Craiova 2004


2.3. CLASELE IX-X 21

17. Fie f, g : R → R, două funcţii astfel ı̂ncât

g (x) = ax2 + bx + c

unde a 6= 0 şi
f (g (x)) = f 2 (x) + 1, ∀x ∈ R.
Demonstraţi că ac > 0.
18. Pentru fiecare pereche (a, b) de numere reale strict pozitive, definim mulţimea
de funcţii
 
Fa,b = f : R → R | f 2 (x) + f (x) < f ax2 + b , ∀x ∈ R .

(a) Arătaţi că există a > 0 şi b > 0 astfel ı̂ncât Fa,b 6= ∅.
1
(b) Demonstraţi că dacă Fa,b 6= ∅, atunci ab > .
4
(c) Demonstraţi că mulţimea Fa,b nu conţine funcţii strict descrescătoare.

Dan Seclăman, revista Cardinal


19. Demonstraţi că nu există funcţii f : R → R astfel ı̂ncât funcţia

g (x) = f (3x + 1) − x

să fie crescătoare iar funcţia

h (x) = f (5x + 2) − x

să fie descrescătoare.


20. Demonstraţi că nu există nicio funcţie f : R → R astfel ı̂ncât
 √
2 dacă x ∈ Q
f (f (x)) = .
0 dacă x ∈ R − Q

21. Demonstraţi că pentru orice număr natural n > 2, ı̂ntre n şi n! există cel
puţin un număr prim.
22. Rezolvaţi sistemul 
x2 + 2y 2 = u2
2x2 + y 2 = v 2
ı̂n mulţimea numerelor ı̂ntregi.
23. Demonstraţi că un număr prim nu se poate scrie ı̂n două moduri diferite
ca sumă de două pătrate perfecte.
24. Arătaţi că nu există nici un polinom care să satisfacă relaţia:

(X − 1) P (X) + XP (X + 1) = 2.

V. Berinde, Concursul ”Grigore Moisil”


22 CAPITOLUL 2. PROBLEME PROPUSE

25. Demonstraţi că polinomul X 4 + 2X 2 + 2X + 2 nu poate fi scris ca produsul


a două polinoame de forma X 2 + aX + b şi X 2 + cX + d unde a, b, c, d ∈ Z.
Olimpiadă, Ungaria

26. Fie k ∈ Z şi polinomul

P (X) = X 1997 − X 1995 + X 2 − 3kX + 3k + 1.

Arătaţi că:

(a) polinomul P (X) nu are rădăcini ı̂ntregi;


(b) numerele P (n) şi P (n) + 3 sunt prime ı̂ntre ele oricare ar fi n ∈ Z.

Stefan Smarandache, Olimpada Naţională 1997

27. Fie a, b, c, numere ı̂ntregi distincte. Demonstraţi că nu există nici un


polinom P (X) cu coeficienţi ı̂ntregi aşa ı̂ncât

P (a) = b, P (b) = c, P (c) = a.

Olimpiadă S.U.A.

28. Considerăm polinoamele:

P (X) = X 2 − X + 2, Q (X) = X 3 − 5.

Este posibil ca prin adunări, scăderi şi ı̂nmulţiri efectuate cu polinoamele


date să obţinem ı̂n final polinomul T (X) = X 10 + 3X 7 − 1?

29. Fie f : N → N o funcţie cu proprietatea că mulţimea

A = {k ∈ N | f (k) ≤ k}

este finită. Arătaţi că oricare ar fi funcţia g : N → N, mulţimea

B = {k ∈ N | g (f (k)) ≥ g (k)

este infinită.
V. Alexandru, Baraj 1990

30. Fiind date 2002 numere ı̂ntregi strict pozitive a1 , a2 , ...a2002 astfel ı̂ncât
1 1 1 1
3 + 3 + ... + 3 = ,
a1 a2 a2002 2

demonstraţi că cel puţin trei dintre ele sunt egale.


Problemă propusă de Iugoslavia pentru J.B.M.O., 2002
2.3. CLASELE IX-X 23

31. Găsiţi toate numerele naturale N cu următoarele proprietăţi:


i) N are exact 16 divizori: 1 = d1 < d2 < ... < d16 = N.
ii) dd5 = (d2 + d4 ) d6 .
J.B.M.O., 2002, propusă de Ivan Tonov, Bulgaria
32. Demonstrati că pentru orice poligon, există două laturi de lungimi a şi b
cu proprietatea
a
1 ≤ < 2.
b
33. Fie M o mulţime de puncte ı̂n plan cu proprietatea că orice punct din
mulţimea M este mijlocul unui segment ale cărui capete aparţin de aseme-
nea lui M. Demonstraţi că mulţimea M este infinită.
34. Demonstraţi că dacă o mulţime finită de puncte ı̂n plan are proprietatea
că orice dreaptă care trece prin două puncte ale mulţimii mai trece şi
printr-un al treilea punct, atunci toate punctele mulţimii sunt coliniare.
Teorema lui Sylvester-Gallai
35. Demonstraţi că pe cercul de ecuaţie x2 + y 2 = 3 nu există nici un punct
cu ambele coordonate raţionale.
36. Se consideră mulţimea
 
1
A = (x, y) ∈ R × R | max (|x| , |y|) = .
2

Demonstraţi că pentru orice funcţie f : A → {1, 2, 3} , există (x1 , y1 ) ∈ A


şi (x2 , y2 ) ∈ A astfel ı̂ncât

2 2 65
f (x1 , y1 ) = f (x2 , y2 ) şi (x1 − x2 ) + (y1 − y2 ) ≥ .
64
Capitolul 3

Soluţii

3.1 Clasele V-VI


1. Notăm numerele cu a, b, c. Presupunem că niciunul dintre numere nu este
mai mare sau egal cu 670. Rezultă a ≤ 669, b ≤ 669, c ≤ 669, deci
a + b + c ≤ 669 · 3 = 2007, contradicţie!
4. Presupunem că există un număr n cu proprietăţile din enunţ. Notăm cu
a şi b, câturile celor două ı̂mpărţiri. Avem:

n = 60a + 45 = 84b + 83.

Rezultă
60a − 84b = 38, adică 2 (15a − 21b) = 19.
Dar ultima egalitate este imposibilă, pentru că membrul stâng este par
iar cel drept este impar.
5. Dacă numerele ar fi distincte, suma lor ar fi

S ≥ 1 + 2 + ... + 100 = 5050,

contradicţie!
6. Presupunem că există n prim aşa ı̂ncât n + 2, n + 6, n + 14, n + 18 şi
n + 20 să fie prime. Dacă n = 2, atunci n + 2 = 4 nu este prim. Dacă
n = 3, atunci n + 6 = 9 nu este prim. Dacă n = 5, atunci n + 20 = 25
nu este prim. Dacă n > 5, n fiind număr prim, nu se divide cu 5, deci
n = 5k + r cu k ∈ {1, 2, 3, 4}. Pentru k = 1, n + 14 se divide cu 5; pentru
k = 2, n + 18 se divide cu 5, etc.
7. Presupunem că niciunul dintre numere nu este prim. Atunci

a + b + c + d + e + f ≥ 4 + 6 + 8 + 9 + 10 + 12 = 49,

contradicţie!

25
26 CAPITOLUL 3. SOLUŢII

8. Sunt cel mult 4 bile din fiecare culoare.


9. Fiecare cutie conţine cel puţin 4 bile. Dacă fiecare cutie ar comţine un
număr diferit de bile, atunci numărul total ar fi de cel puţin

4 + 5 + 6 + . . . + 13 = 85,

contradicţie!
10. În caz contrar, ar exista cel mult 4 culori şi cel mult 3 bile din fiecare
culoare, deci ı̂n total cel mult 12 bile.
11. Fie mn + 1 bile colorate. Atunci, printre ele există m + 1 bile colorate la
fel, sau n + 1 bile de culori diferite.
Într-adevăr, dacă presupunem că nu există m + 1 bile colorate la fel, sau
n + 1 bile de culori diferite, ı̂nseamnă că există cel mult n culori şi cel mult
m bile din fiecare culoare, deci numărul total de bile este de cel mult mn.
12. Presupunem că este posibil. Notăm numerele din căsuţele pătratului,
astfel:
a b c
d e f .
g h i

La fiecare operaţie, e se măreşte cu o unitate. Rezultă că au avut loc 18


operaţii. Pe de altă parte, la fiecare operaţie, exact unul dintre numerele
a, c, g, i se măreşte cu 1. Deci numărul operaţiilor ar trebui să fie

4 + 9 + 7 + 6 = 26.

Contradicţia la care s-a ajuns arată că răspunsul problemei este negativ.
13. Notăm cu r1 , r2 , r3 , resturile ı̂mpărţirii celor trei numere la 5. Presupunem
că r1 6= 0. Rezultă r1 + r2 = 5, r1 + r3 = 5 şi r2 + r3 = 5, de unde
5
r1 = r2 = r3 = , contradicţie! Deci r1 = 0 şi rezultă r2 = r3 = 0.
2
15. (a) Notăm a = dx, b = dy unde x, y ∈ N. Dacă x şi y ar avea un divizor
comun c > 1, atunci a şi b ar avea un divizor comun cd > d , contradicţie!
(b) m = aα = bβ, unde α, β ∈ N. Dacă α şi β ar avea un divizor comun
m
p > 1, atunci ar rezulta că este un multiplu comun al lui a şi b, mai
p
mic decât m, contradicţie!
16. Presupunem că există. Dacă printre cele 9 numere s-ar afla numărul 2,
atunci suma ar fi pară pară, contradicţie! Deci suma numerelor este

S ≥ 3 + 5 + 7 + 11 + 13 + 17 + 19 + 23 + 29 = 127,

contradicţie! Rezultă că răspunsul problemei este negativ.


3.1. CLASELE V-VI 27

17. Dacă unul dintre numere este 0, concluzia este evidentă. Fie acum cazul
numerelor nenule. Arătăm că dintre cele 10 numere cel puţin unul se
divide cu 3. In caz contrar, suma lor ar fi
S ≥ 1 + 2 + 4 + 5 + 7 + 8 + 10 + 11 + 13 + 14 = 75,
contradicţie! Deci cel puţin un număr se divide cu 3. Analog se arată că
cel puţin unul dintre numere se divide cu 4 şi cel puţin unul cu 5.
18. Pentru orice număr natural m, se notează
1 · 2 · 3 · . . . · m = m! (citeşte m factorial ).
Presupunem că n ∈ Z. Atunci şi n · 1999! ∈ N. Dar
1
n · 1999! = 1999! + ... + 1 + / N,

2000
contradicţie!
19. Presupunem că P este impar, deci a1 − b1 , a2 − b2 , ..., a2007 − b2007 sunt
impare. Rezultă că suma lor S este impară. Dar, pe de altă parte,
S = (a1 + a2 + ... + a2007 ) − (b1 + b2 + ... + b2007 ) = 0,
contradicţie!
20. 1 + 2 + ... + 7 dă restul 1 la ı̂mpărţirea cu 9, deci orice număr scris cu
cifrele 1, 2, ..., 7 (fiecare cifră o singură dată) este de forma M9 + 1. Dacă
presupunem că există două astfel de numere care se divid unul pe altul,
ı̂nseamnă că există k, m, n ∈ N aşa ı̂ncât 9k + 1 = m(9n + 1), deci m − 1
7654321
se divide cu 9 ceea ce este fals, deoarece 1 < m ≤ < 7.
1234567
21. Fie a1 , a2 , ..., a5 , numerele date şi d, cel mai mare divizor comun al lor.
Arătăm că d = 1. Dacă presupunem că d 6= 1, cum d|25, rezultă d ≥ 5 şi
deoarece d|ai , avem ai ≥ 5 pentru orice i ∈ {1, 2, 3, 4, 5} . Suma numerelor
fiind 25, ı̂nseamnă că toate cele 5 numere sunt egale cu 5, contradicţie!
22. Presupunem că scrierea este posibilă. Notăm cu s suma zecilor numerelor
considerate iar cu u, suma unităţior. Deci
10s + u = 100.
Dar, pe de altă parte,
u + s = 0 + 1 + 2 + ... + 9 = 45.
Rezultă
10s + 45 − s = 100
55
de unde s = , absurd, deoarece s, fiind suma unor cifre, trebuie să fie
9
număr natural.
28 CAPITOLUL 3. SOLUŢII

23. Presupunem că af ≥ 0. Din ipoteză deducem că a 6= 0 şi f 6= 0, deci


af > 0. Dacă a > 0 şi f > 0, din ipoteză rezultă:

a − b + c − d + e < 0 şi b − c + d − e + f < 0.

Adunând inegalităţile, găsim a + f < 0, absurd! Analog se tratează cazul


când a < 0 şi f < 0.

24. Presupunem că numerele sunt distincte şi le notăm:

x1 < x2 < ... < x1000 .

Avem x1 ≥ 1, x2 ≥ 2, ..., x1000 ≥ 1000, deci

1 1 1 1 1 1 1
+ + ... + ≤ 1 + + ... + < 1 + + ... + =
x1 x2 x1000 2 1000 2 1023
     
1 1 1 1 1 1
= 1+ + + + ... + + ... + + ... + <
2 3 22 23 − 1 29 210 − 1
1 1 1
< 1 + 2 · + 22 · 2 + ... + 29 · 9 = 10,
2 2 2
ceea ce contrazice ipoteza.

25. (a) Presupunem că ı̂ntre 3n şi 3n+1 (unde n ∈ N) nu se află nicio putere a
lui 2. Înseamnă că există m ∈ N astfel ı̂ncât

2m < 3n < 3n+1 < 2m+1 .

2m+1 3n+1
Rezultă m
> n , adică 2 > 3, absurd.
2 3
(b) Presupunem că ı̂ntre 3n şi 3n+1 (unde n ∈ N) se află mai mult decât
două puteri ale lui 2. Înseamnă că există m ∈ N astfel ı̂ncât

3n < 2m < 2m+1 < 2m+2 < 3n+1 .

3n+1 2m+2
Rezultă n
> m , adică 3 > 4, absurd.
3 2
26. Presupunem că scrierea este posibilă. Notăm cu x şi y numerele vecine lui
16. Cum x ∈ {1, 2, ..., 15} , rezultă x + 16 ∈ {17, 18, ..., 31} . x + 16 fiind
pătrat perfect, rezultă x + 16 = 25, deci x = 9; analog se arată că y = 9,
contradicţie!

27. Presupunem că AM ≥ max(AB, AC) deci AM ≥ AB şi AM ≥ AC.


Rezultă m(B) \
b ≥ m(AM \
b ≥ m(AM
B) şi m(C) C). Prin adunare, avem
b b
m(B) + m(C) ≥ 180 , absurd!

3.1. CLASELE V-VI 29

Figura 3.1.1

28. Presupunem că triunghiul AM B nu este echilateral şi luăm punctul N ı̂n
interiorul pătratului dat, astfel ı̂ncât triunghiul AN B să fie echilateral.

Figura 3.1.2

\
Se calculează măsurile unghiurilor N \
AD, N \
DA, N \
DC, N CD. Punctele
M şi N sunt distincte, dar

\
m(M \
DC) = m(N \
DC) = m(M \
CD) = m(N CD) = 15◦ ,

contradicţie!

BC
29. Ştiind că unghiul A este ascuţit, presupunem AM ≤ . Din AM ≤ BM
2
şi AM ≤ CM rezultă B b ≤ BAM \ şi C \ de unde prin adunare avem
b ≤ CAM
b b b b
B + C ≤ A. Rezultă m(A) ≥ 90 , ceea ce contrazice ipoteza. Deci AM >

BC BC
> . Analog se arată că dacă unghiul A este obtuz, atunci AM < .
2 2
BC b nu este ascuţit. Dacă este
Reciproc, dacă AM > , presupunem că A
2
BC BC
drept, atunci AM = , iar dacă este obtuz, atunci AM < etc.
2 2
30 CAPITOLUL 3. SOLUŢII

Figura 3.1.3

30. Presupunem că AB ≥ AC. Din această relaţie şi din ipoteză rezultă
\ < DBC.
BD < CD, deci BCD \ Din AB ≥ AC rezultă şi că \ ABC ≤
\
ACB. Folosind tranzitivitatea, putem scrie:

\≤\
ABC \ < DBC
ACB < BCD \ < ABC,
\

absurd!

Figura 3.1.4

31. Notăm lungimile segmentelor cu a1 ≤ a2 ≤ ..... ≤ a10 . Presupunem că nu


există trei segmente care pot forma un triunghi. Atunci:
a3 ≥ a1 + a2 ≥ 2, a4 ≥ a2 + a3 ≥ 3, a5 ≥ a3 + a4 ≥ 5, a6 ≥ 8, a7 ≥ 13,
a8 ≥ 21, a9 ≥ 34, a10 ≥ 55, contradicţie.

32. Împărţim camera ı̂n pătrate cu latura de 1m. Colorăm toate pătratele cu
excepţia celor ocupate de sobe, cu 3 culori (notate 1,2,3), astfel:

1 2 3 1 2 3 1 2
1 2 3 1 2 3 1 2 3 1
2 3 1 2 3 1 2 3 1 2
3 1 2 3 1 2 3 1 2 3
1 2 3 1 2 3 1 2 3 1
2 3 1 2 3 1 2 3 1 2
1 2 3 1 2 3 1 2
3.2. CLASELE VII-VIIII 31

Presupunem că este posibilă pardosirea camerei fără a tăia nici o placă.
Cum fiecare placă cu dimensiunile 1 × 3 acoperă câte un pătrat de fiecare
culoare, rezultă că numărul pătratelor colorate cu fiecare culoare este
acelaşi. Dar numărând, găsim 23 de pătrate ı̂n culoarea 1, 23 ı̂n culoarea
2 şi 20 ı̂n culoarea 3. Deci acoperirea nu este posibilă fără a tăia unele
plăci.

3.2 Clasele VII-VIIII


2. Presupunând că există o astfel de funcţie, dăm lui x pe rând valorile 0 şi
1. Se ajunge la contradicţie.

3. Din enunţ se obţine:

a2 + ab = b2 + bc = c2 + ac.

Presupunem că a < b.


Din a2 + ab = b2 + bc rezultă a2 − b2 = b (c − a) şi cum a2 − b2 < 0, rezultă
c < a, deci c < b.
Din b2 + bc = c2 + ac rezultă b2 − c2 = c (a − b) ceea ce este imposibil
pentru că b2 − c2 > 0 iar c (a − b) < 0.
Analog se ajunge la contradicţie dacă presupunem că a > b. Rezultă a = b.
Înlocuind ı̂n relaţia a2 − b2 = b (c − a) , se obţine a = c.

4. (a) Presupunând contrariul, avem

a2 − 2b < −1, b2 − 2c < −1, c2 − 2d < −1, d2 − 2a < −1,

de unde, prin adunare,

(a − 1)2 + (b − 1)2 + (c − 1)2 + (d − 1)2 < 0,

absurd.

5. Dacă ar exista soluţia (x, y, z), din inegalitatea Cauchy-Schwarz


  2
x2 + y 2 + z 2 12 + 22 + 32 ≥ (x + 2y + 3z)

ar rezulta 14 ≥ 16, absurd!

6. Evident, funcţiile constante ı̂ndeplinnesc condiţia problemei. Presupunem


că există o funcţie neconstantă f cu proprietatea din enunţ. Atunci există
x1 şi x2 astfel ı̂ncât f (x1 ) 6= f (x2 ) . Fără a micşora generalitatea, putem
presupune că f (x1 ) > f (x2 ) . Dacă a şi b sunt numere reale astfel ı̂ncât
a − b = x1 şi a + b = x2 , avem f (a − b) > f (a + b) , contradicţie!
32 CAPITOLUL 3. SOLUŢII

1
7. Presupunem că a 6= b şi notăm k = |a − b| > 0, deci n ≤ , pentru orice
k
n ∈ N . Această afirmaţie este falsă

  (ı̂ntr-adevăr, există numere naturale
1 1
mai mari decât , de exemplu, + 1).
k k

8. Presupunem că mulţimea A nu este inclusă ı̂n (−∞, 0], adică A conţine şi
elemente strict pozitive. Fie a ∈ A, a > 0. Din ipoteză rezultă: a + |a| =
= 2a ∈ A, 2a+|2a| = 4a ∈ A, 4a+|4a| = 8a ∈ A ş.a.m.d., 2n a ∈ A, pentru
orice n ∈ N∗ , deci A este infinită, ceea ce contrazice ipoteza. Rezultă
A ⊂ (−∞, 0].

9. Presupunem că există; x este impar, deci x = 2n + 1, n ∈ Z. Înlocuind,


obţinem:
2n2 + 2n + 4z − y 2 − 1 = 0,

deci y este impar. Fie y = 2m + 1, m ∈ Z. Rezultă:

n(n + 1) + 2z = 2m(m + 1) + 1,

ceea ce este fals, pentru că partea stângă este pară iar cea dreaptă, impară.
p √ √
11. Presupunem că n + n = a ∈ N⋆ deci n = a2 − n ∈ N⋆ . Rezultă că
n = m2 , m ∈ N⋆ , deci avem succesiv:

m 2 + m = a2 ,
4m2 + 4m + 1 = 4a2 + 1,
(2m + 1 − 2a)(2m + 1 + 2a) = 1,
2m + 1 − 2a = 2m + 1 + 2a = 1,

de unde a = 0, contradicţie!

12. Presupunem n2 + 8n − 8 = 144a, a ∈ Z, deci (n + 4)2 = 24(6a + 1); (n + 4)2


se divide cu 3 şi fiind pătrat perfect, se divide cu 9. Din 9|24(6a+1) rezultă
3|8(6a + 1), fals!

13. N = (n − 1)(n + 4) + 15. Presupunem că N se divide cu 25, atunci unul


dintre numerele n − 1 sau n + 4 se divide cu 5. Dar, cum diferenţa celor
două numere este 5, dacă unul se divide cu 5 atunci şi celălalt se divide,
deci produsul lor se divide cu 25 şi atunci N dă restul 15 la ı̂mpărţirea cu
25, contradicţie!

14. Presupunem că unul dintre jucători, A, nu are nici o fisă câştigătoare ;
atunci unul dintre vecinii lui, notat cu B, are un număr par, iar celălalt,
H, un număr impar. Numim jucătorii ı̂n ordine: A, B, C, D, E, F , G,
H. (vezi Figura 3.2.1).
3.2. CLASELE VII-VIIII 33

Figura 3.2.1

Din enunţ rezultă că lui C ı̂i corespunde un număr impar, lui D şi E câte
un număr par, lui F un număr impar şi lui G, un număr par. Atunci,
jucătorii vecini F, G şi H au ı̂mpreună un număr par de fise, contradicţie!

15. (a) Presupunem că m nu se poate scrie ca o putere a lui 2 şi atunci
m = 2k n, unde k ∈ N şi n este un număr impar, n > 1. Rezultă că
k
 k n
2m + 1 = 22 n + 1 = 22 +1

k
se divide cu 22 + 1, ceea ce contrazice faptul că 2m + 1 este prim.

16. Pentru m = 2, nu există soluţie. Pentru m = 3, găsim x = 3, n = 2.


Presupunem că există soluţie cu m > 3.
Dacă n este par, n = 2k, avem 2m + 1 = x2k deci

2m = (xk − 1)(xk + 1).

Rezultă că există p, q ∈ N aşa ı̂ncât xk − 1 = 2p , xk + 1 = 2q , p + q = m,


q > m. Deci
2 = 2q − 2p = 2p (2q−p − 1),
de unde p = 1, q = 2, m = 3, contradicţie!
Dacă n este impar, putem scrie:

2m = xn − 1 = (x − 1) xn−1 + xn−2 + ... + x + 1 .

Dar cum x este impar, numărul xn−1 + xn−2 + ... + x + 1 este impar (sumă
cu un număr impar de termeni impari) şi divide pe 2m deci este egal cu
1, de unde x = 0, contradicţie!
Singura soluţie este m = x = 3, n = 2.

17. Presupunem că există n ∈ N⋆ astfel ı̂ncât niciunul dintre numerele

n, n + 1, ..., 2n
34 CAPITOLUL 3. SOLUŢII

să nu fie pătrat perfect. Atunci, toate numerele n, n + 1, ..., 2n sunt


cuprinse ı̂ntre două pătrate perfecte consecutive, adică există m ∈ N aşa
ı̂ncât
m2 < n < 2n < (m + 1)2 .
Rezultă
m2 ≤ n − 1 < 2n + 1 ≤ (m + 1)2
de unde
(m + 1)2 − m2 ≥ (2n + 1) − (n − 1),
deci 2m + 1 ≥ n + 2 > m2 + 2, ceea ce implică (m − 1)2 < 0, absurd!

18. Dacă n şi n2 + 3n + 3 ar fi cuburi perfecte, atunci şi produsul lor,

n3 + 3n2 + 3n,

ar fi cub perfect, ceea ce ı̂nsă nu este posibil pentru că n3 + 3n2 + 3n este
3
cuprins ı̂ntre două cuburi perfecte consecutive, n3 şi (n + 1) .

19. Presupunem că există. Notăm x3 +3y = a3 şi y 3 +3x = b3 . Avem a3 > x3 ,
deci a > x, de unde a ≥ x + 1. Analog b ≥ y + 1. Rezultă

x3 + 3y + y 3 + 3x ≥ (x + 1)3 + (y + 1)3 ,

adică
0 ≥ 3x2 + 3y 2 + 2,
contradicţie!

20. Presupunem că există. Dacă m ≤ n, avem:


2
n2 < n2 + 4m ≤ n2 + 4n < (n + 2)

şi cum n2 + 4m este pătrat perfect, rezultă n2 + 4m = (n + 1)2 de unde


4m = 2n + 1, absurd! Cazul m > n este analog.

21. Presupunem că m 6= n şi fie de exemplu m < n. Avem

(x + m)2 < (x + m) (x + n) < (x + n)2 .

Prin urmare, dacă (x + m) (x + n) este pătrat perfect, atunci acest număr


poate lua valorile

(x + m + 1)2 , (x + m + 2)2 , ..., (x + n − 1)2 ,

adică există numai un număr finit de valori (cel mult n − m − 1) ale lui x
pentru care (x + m) (x + n) este pătrat perfect, contradicţie!
3.2. CLASELE VII-VIIII 35

22. Presupunem că există numărul n ∈ N, n > 1, şi k1 < k2 < ... < kn ∈ N
astfel ı̂ncât n + ki2 = a2i cu ai ∈ N⋆ , i = 1, n. Avem:

n = (a1 − k1 )(a1 + k1 ) = (a2 − k2 )(a2 + k2 ) = ... = (an − kn )(an + kn ).

Deoarece
k1 < k2 < ... < kn ,
rezultă
a1 < a2 < ... < an ,
deci
k1 + a1 < k2 + a2 < ... < kn + an .
Numerele k1 +a1 , k2 +a2 , ..., kn +an sunt divizori distincţi ai numărului n,
deci aparţin mulţimii {1, 2, , ..., n}. Rezultă k1 + a1 = 1, deci a1 − k1 = n,
1−n
de unde k1 = < 0, absurd!
2
23. Observăm că (0, 0, 0, 0) este soluţie. Presupunem că ar exista o soluţie
(x, y, z, u) diferită de soluţia nulă, unde x, y, z, u ∈ Z. Notăm cu d, cel
mai mare divizor comun al numerelor x, y, z, u. Atunci x = dx1 , y = dy1 ,
z = dz1 şi u = du1 unde x1 , y1 , z1 , u1 sunt numere ı̂ntregi. Înlocuind ı̂n
ecuaţie, găsim
x41 + 4y14 = 2z14 + 8u41 .
Deducem că x1 este par, deci x1 = 2x2 , unde x2 ∈ Z. Înlocuind ı̂n ecuaţie,
obţinem
8x42 + 2y14 = z14 + 4u41 ,
de unde deducem că z1 este par. Analog se arată că y1 şi u1 sunt pare,
deci x, y, z, u se divid prin 2d, ceea ce contrazice faptul că d este cel mai
mare divizor comun al lor.
Deci, singura soluţie a ecuaţiei este soluţia nulă.
24. Presupunem că există puterile 2m şi 2n scrise cu aceleaşi cifre, ı̂n altă
ordine. Presupunem că m > n. Numerele 2m şi 2n dau resturi egale
la ı̂mpărţirea cu 9, deci 9 divide 2m − 2n = 2n (2m−n − 1) , de unde
9| (2m−n − 1) . Dar 2m şi 2n au acelaşi număr de cifre, deci 2m < 10 · 2n ,
adică 2m−n < 10. Atunci 2m−n − 1 ∈ {1, 2, ..., 8} ; dar ı̂n această mulţime
nu există numere divizibile cu 9.
25. Presupunem că există n ∈ N, n ≥ 4, astfel ı̂ncât n2 are toate cifrele egale.
Dacă notăm cifra unităţilor lui n cu b, atunci n se poate scrie sub forma
n = 10a + b, deci

n2 = (10a + b)2 = 100a2 + 20ab + b2 .

Folosind această relaţie, deducem următoarele:


Dacă b ∈ {1, 9}, atunci n2 se termină cu 1 iar cifra zecilor este pară.
36 CAPITOLUL 3. SOLUŢII

Dacă b ∈ {2, 8}, atunci n2 se termină cu 4 iar cifra zecilor este pară.
Dacă b ∈ {3, 7}, atunci n2 se termină cu 9 iar cifra zecilor este pară.
Dacă b ∈ {4, 6}, atunci n2 se termină cu 6 iar cifra zecilor este impară.
Dacă b = 5, atunci n2 se termină cu 5 iar cifra zecilor este pară.
Cum n2 are cifra zecilor egală cu cifra unităţilor, singura posibilitate este
n2 = 444...4. Dar, din n2 = 22 · 111...1 rezultă că şi 111...1 este pătrat
perfect, contradicţie!
26. Din ipoteză, avem 6n2 > m2 , şi cum 6n2 şi m2 sunt numere naturale,
rezultă
6n2 ≥ m2 + 1. (3.1)

Presupunem că 6n2 = m2 + 1. Atunci m nu se divide cu 6.


Dacă m = M6 ± 1, atunci m2 + 1 = M6 + 2.
Dacă m = M6 ± 2, atunci m2 + 1 = M6 + 5.
Dacă m = M6 + 3, atunci m2 + 1 = M6 + 4.
Am arătat că m2 + 1 nu se divide cu 6, deci

6n2 6= m2 + 1. (3.2)

Din (3.1) şi (3.2) rezultă 6n2 ≥ m2 + 2, de unde



√ m2 + 2
6≥ . (3.3)
n

Presupunem că
√ m 1
6− ≤ . (3.4)
n 2mn
Atunci, din (3.3) şi (3.4), obţinem prin tranzitivitate

m2 + 2 1 m
≤ + .
n 2mn n
Dar, ultima inegalitate este echivalentă cu 4m2 ≤ 1, fals!
27. Presupunem că niciun concurent nu-i cunoaşte pe toţi ceilalţi, deci există
doi concurenţi care nu se cunosc. Îi notăm cu A şi B. Fie C şi D, alţi doi
partcipanţi. În grupul A, B, C, D există un participant care ı̂i cunoaşte
pe ceilalţi trei. Acesta nu este nici A nici B, deci este C sau D. Fără
a micşora generalitatea, putem presupune că este C. Deci, C cunoaşte
pe A, B şi D. Fie acum un concurent arbitrar, M. În grupul A, B, C, M
există un participant care ı̂i cunoaşte pe ceilalţi trei. Acesta nu este nici
A nici B, deci este C sau M. Rezultă că C şi M se cunosc. Am arătat
că C cunoaşte pe toată lumea, ceea ce contrazice presupunerea făcută la
ı̂nceputul rezolvării.
3.2. CLASELE VII-VIIII 37

28. (a) Presupunem că este posibil. Dacă 99 ∈ G, avem pe de o parte, 109 =
= 99 + 10 ∈ C iar pe de altă parte 109 = 100 + 9 ∈ B, ceea ce contrazice
faptul că B ∩ C = ∅.
Dacă 99 ∈ R, avem pe de o parte 108 = 99 + 9 ∈ C iar pe de altă parte
108 = 100 + 8 ∈ B ceea ce contrazice faptul că B ∩ C = ∅. Deci, răspunsul
problemei este negativ.
(b) Observăm că A ∩ B = ∅ şi A ∪ B = {101, 102, ..., 199} . Din A ∩ C = ∅
şi B ∩ C = ∅ rezultă C ⊂ {1, 2, ..., 100} .
Cazul I: 99 ∈ G. Dacă presupunem că 2 ∈ R, rezultă 101 ∈ C, ı̂n
contradicţie cu faptul că C ⊂ {1, 2, ..., 100} . Deci 2 ∈ G. Analog se arată
că 3, 4, ..., 98 ∈ G. Cum R 6= ∅, rezultă R = {1} . Deci G = {2, 3, ..., 99} ,
A = {101} , B = {102, 103, ..., 199} , C = {3, 4, ..., 100} .
Cazul II: 99 ∈ R. Analog, obţinem: G = {1} , R = {2, 3, ..., 99}, B =
= {101}, A = {102, 103, ..., 199} , C = {3, 4, ..., 100} .
29. Suma unghiurilor interioare ale poligonului este 180◦ (n − 2), unde n este
numărul laturilor, deci suma unghiurilor exterioare este
180◦ n − 180◦ (n − 2) = 360◦ .
Dacă poligonul ar avea mai mult de 3 unghiuri ascuţite, ar exista cel puţin
4 unghiuri exterioare obtuze şi suma acestora ar depăşi 360◦ .
30. Notăm patrulaterul cu ABCD. Presupunem că există un punct M situat
ı̂n interiorul patrulaterului, dar ı̂n exteriorul fiecărui disc. Atunci un-
ghiurile AM\ \
B, BM \
C, CM \
D şi DM A sunt ascuţite, deci suma lor este
mai mică decât 360◦ , contradicţie!

Figura 3.2.2

31. Presupunem că există. Notăm lungimile laturilor cu a, b, c. Aria este


a 3c
S= =b= .
2 2
38 CAPITOLUL 3. SOLUŢII

a a
Rezultă b + c = + < a, contradicţie!
2 3
32. Notăm cercurile cu C1 , C2 ,. . . , C5 . Fie M punctul de intersecţie al cercurilor
C1 , C2 , C3 şi C4 , N punctul de intersecţie al cercurilor C1 , C2 , C3 şi C5 şi
P punctul de intersecţie al cercurilor C1 , C2 , C4 şi C5 . Presupunem că
cele cinci cercuri nu au un punct comun. Atunci punctele M , N , P sunt
distincte şi prin ele trec două cercuri C1 şi C2 , ceea ce este absurd.
33. Presupunem că nu există două puncte la distanţa 1, colorate la fel. Atunci,
orice triunghi echilateral de latură 1 are vârfurile colorate ı̂n cele 3 culori.
Deducem că orice romb de latură 1, cu un unghi ascuţit de 60◦ are vârfurile
corespunzătoare unghiurilor ascuţite colorate la fel. Construim două rom-
buri ABCD şi AEF G de latură 1, având vârful A, comun, unghiurile
\ şi EAG
BAD [ de câte 60◦ astfel ı̂ncât distanţa CF să fie egală cu 1. (vezi
Figura 3.2.3).

Figura 3.2.3

Atunci, punctele C şi F sunt colorate la fel cu A. Contradicţia la care s-a


ajuns arată că presupunerea făcută a fost falsă.
34. Presupunem că nu există un triunghi echilateral cu vârfurile colorate la
fel, deci orice triunghi echilateral are două vârfuri de o culoare şi unul de
altă culoare. Considerăm un hexagon regulat ABCDEF şi notăm centrul
său cu O. (vezi Figura 3.2.4).

Figura 3.2.4
3.2. CLASELE VII-VIIII 39

Pentru uşurinţa exprimării, numim cele două culori, roşu şi albastru. Fără
a micşora generalitatea, putem presupune că O este roşu. Dacă toate
vârfurile poligonului ar fi albastre, ar exista triunghiul echilateral ACE
cu toate vârfurile albastre, ı̂n contradicţie cu presupunerea făcută; deci
există un vârf roşu, fie acesta, A. Triunghiurile echilaterale AOB şi AOF
au vârfurile A şi O, roşii deci F şi B sunt albastre. Atunci, cum tri-
unghiul BDF este echilateral, D este roşu şi din triunghiul echilateral
OCD, rezultă că C este albastru. Notăm cu M punctul de intersecţie al
dreptelor AB şi CD. Triunghiurile BCM şi ADM sunt echilaterale şi,
oricum ar fi colorat punctul M, unul dintre aceste două triunghiuri are
vârfurile la fel colorate, ı̂n contradicţie cu presupunerea făcută.
35. Presupunem că toate triunghiurile ce se formează sunt obtuzunghice sau
dreptunghice, deci ı̂n fiecare triunghi, pătratul laturii celei mai mari este
mai mare sau egal ca suma pătratelor celorlalte două laturi. Notăm
lungimile celor cinci segmente cu
a ≤ b ≤ c ≤ d ≤ e.
Atunci c2 ≥ a2 + b2 , d2 ≥ b2 + c2 , e2 ≥ c2 + d2 , de unde rezultă
 
e2 ≥ a2 + b2 + b2 + c2 ≥ a2 + b2 + 2bc ≥ a2 + b2 + 2ab = (a + b)2 ,
adică e ≥ a + b, ı̂n contradicţie cu faptul că a, b, e pot forma un triunghi.
36. Să presupunem că se pot numerota muchiile astfel ı̂ncât să fie ı̂ndeplinită
condiţia din enunţ. Notăm cu S suma care corespunde fiecărui vârf. Pen-
tru că sunt 8 vârfuri şi fiecare muchie uneşte două vârfuri, avem:
8S = 2 (1 + 2 + ... + 12) ,
39
de unde S = , contradicţie!
2
37. Presupunem că nu există un vârf cu proprietăţile din enunţ. Fie AD, cea
mai lungă dintre muchiile tetraedrului.
AD, AB şi AC nu pot forma un triunghi, deci AD ≥ AB + AC.
AD, DB şi DC nu pot forma un triunghi, deci AD ≥ DB + DC.
Adunând cele două relaţii, obţinem 2AD ≥ AB + AC + DB + DC.
Dar, pe de altă parte, din AD < AB + BD şi AD < AC + CD, prin
adunare, obţinem 2AD < AB + AC + DB + DC, contradicţie.
38. Presupunem că există un poliedru cu 7 muchii. Atunci, toate feţele sunt
triunghiulare. Intr-adevăr, dacă ar exista o faţă cu m muchii, m ≥ 4,
deoarece din fiecare vârf al acestei feţe mai pleacă cel puţin ı̂ncă o muchie,
numărul muchiilor ar fi cel puţin 8, contradicţie! Fie n numărul feţelor.
3n
Numărul muchiilor este = 7 (pentru că fiecare faţă are trei muchii şi
2
14
fiecare muchie aparţine la două feţe) deci n = , absurd!
3
40 CAPITOLUL 3. SOLUŢII

39. Fie n, numărul feţelor poliedrului. Presupunem că fiecare faţă are un
număr de muchii diferit. Notăm cu m1 < m2 < ... < mn numerele care
arată câte muchii au feţele. Avem: m1 ≥ 3, m2 ≥ 4,. . . , mn ≥ n + 2.
Ar ı̂nsemna ca o faţă să se ı̂nvecineze cu cel puţin n + 2 de alte feţe, ı̂n
contradicţie cu faptul că numărul total al feţelor este n.

40. Soluţie asemănătoare celei din problema precedentă.

3.3 Clasele IX-X


√ √ √ √
2. (a) Presupunem că 2 + 3 ∈ Q; notăm a = 2 + 3 şi rezultă a2 =
√ √ a2 − 5
= 5 + 2 6, de unde 6 = ∈ Q, contradicţie!
2
√ √ √ √ √ √
(b) Presupunem că 2 + 3 + 5 ∈ Q; notăm a = 2 + 3 + 5 , de
unde obţinem succesiv:
 √ 2 √ √ 2
a− 5 = 2+ 3 ,
√ √
a2 − 2a 5 = 2 6,

a4 − 4a3 5 + 20a2 = 24,
√ a4 + 20a2 − 24
5= ∈ Q; contradicţie!
4a3
√ √ √ √
(c) Presupunem că 2 + 3 5 ∈ Q; notăm a = 2 + 3 5 şi obţinem
 √ 3 √ √
5 = a − 2 = a3 − 3a2 2 + 6a − 2 2

√ a3 + 6a − 5
de unde 2= ∈ Q; contradicţie!
3a2 + 2

3. Înmulţim relaţia dată cu 3 2, şi obţinem

3
√3
2c + a 2 + b 4 = 0.

Reducând pe 3 4 ı̂ntre cele două relaţii, rezultă:
√
ab − 2c2 + b2 − ac
3
2 = 0.


2c2 − ab
Dacă presupunem că b2 −ac 6= 0, rezultă 3
2= ∈ Q, contradicţie!
b2 − ac
2 2
Deci b = ac şi 2c = ab. Dacă presupunem că a 6= 0, rezultă b 6= 0 şi
b2 b4 √ a
c = , deci 2 2 = ab, de unde 3 2 = ∈ Q, contradicţie! Rezultă a = 0,
a a b
apoi b = 0, c = 0.
3.3. CLASELE IX-X 41

4. Presupunem că A conţine pătratele perfecte k 2 şi (k + 1)2 . Atunci


X 1 1 1 1 1 2k + 2
√ ≥ √ +√ +√ + ... + q ≥ = 2,
a k 2 2
k +1 2
k +2 2 k+1
a∈A (k + 1)

contradicţie!
n o 1
2 2 2
5. Presupunem că min ab (1 − c) , bc (1 − a) , ca (1 − b) > , deci
16

2 1 2 1 2 1
ab (1 − c) > , bc (1 − a) > , ca (1 − b) > .
16 16 16
Aplicând inegalitatea mediilor, rezultă
q
1 4 2 a + b + (1 − c) + (1 − c)
< ab (1 − c) ≤ ,
2 4
de unde a + b > 2c. Analog b + c > 2a şi a + c > 2b. Adunând cele trei
relaţii se ajunge la contradicţie.

6. Dacă presupunem că a ≥ 1, atunci rezultă b > 1, c > 1, deci

1 1 1
a+b+c>3> + + ,
a b c
contradicţie! Deci a < 1.
Din ipoteză deducem:

1 1 1 1 1 1
+ b + c < a + b + c < + + < bc + + .
bc a b c b c
Relaţia
1 1 1
+ b + c < bc + +
bc b c
este echivalentă cu
(c − 1) (b − 1) (bc − 1) > 0.

Din abc > 1 şi a < 1, rezultă bc > 1, deci (c − 1) (b − 1) > 0. Deducem că
b 6= 1. Dacă presupunem b < 1, rezultă c < 1, ı̂n contradicţie cu faptul că
bc > 1. Deci b > 1.

7. Din ii) avem f (m) − m = f (n) − n pentru orice m, n ∈ A, deci f (n) − n


este constantă. Notăm f (n) − n = k. Presupunem că mulţimea A este
finită. Fie a cel mai mic element şi b, cel mai mare element al lui A.
Rezultă f (a) ≥ a şi f (b) ≤ b, adică a + k ≥ a şi b + k ≤ b, de unde k = 0.
Atunci f (n) = n, ∀n ∈ A, ceea ce contrazice i).
42 CAPITOLUL 3. SOLUŢII

8. Presupunem că ecuaţia are cel puţin o soluţie raţională. Atunci ∆ =


= b2 − 4ac este pătrat perfect. Dar ∆ este impar, deci există n ∈ N astfel
2
ı̂ncât b2 − 4ac = (2n + 1) . Notând b = 2m + 1 relaţia devine
4m2 + 4m + 1 − 4ac = 4n2 + 4n + 1,
de unde ac = m (m + 1) − n (n + 1) ; dar această egalitate este imposibilă
pentru că ac este impar iar m (m + 1) − n (n + 1) este par.
9. Presupunem că niciuna dintre ecuaţii nu are rădăcini reale. Atunci, avem:
∆1 = a2 − 4b < 0,
∆2 = b2 − 4a < 0.
Rezultă 4b > a2 şi 4a > b2 , de unde 16ab > a2 b2 . Cum a şi b sunt strict
pozitive, deducem că 16 > ab, ceea ce contrazice faptul că a, b ∈ [4, ∞).
10. Din relaţiile x21 − 6x1 + 1 = 0 şi x22 − 6x2 + 1 = 0, deducem
En = 6En−1 − En−2 .
Folosind această relaţie şi faptul că E0 = 2, E1 = 6, prin inducţie mate-
matică rezultă că En ∈ Z oricare ar fi n ∈ N. Presupunem că En se divide
cu 5. Atunci, cum En = 5En−1 + En−1 − En−2 , rezultă că En−1 − En−2
se divide cu 5. Dar En−1 − En−2 = 5En−2 − En−3 , deci En−3 se divide
cu 5. Continuând procedeul, rezultă că En−6 se divide cu 5, ş.a.m.d. Ar
ı̂nsemna că E0 , E1 sau E2 se divide cu 5, ceea ce este fals.
11. Presupunem că niciuna dintre ecuaţii nu are rădăcini reale. Atunci
b2 < a, c2 < b, a2 < b,
de unde, prin adunare, a (a − 1)+b (b − 1)+c (c − 1) < 0. Rezultă că dintre
numerele a (a − 1) , b (b − 1) , c (c − 1) , cel puţin unul este strict negativ.
Dacă, de exemplu, a (a − 1) < 0, rezultă a ∈ (0, 1) , ı̂n contradicţie cu
faptul ca a ∈ Z.
12. Presupunem că ecuaţiile au o rădăcină comună x0 . Din ax20 + 2bx0 + 1 = 0
2 (c − b)
şi bx20 + 2cx0 + 1 = 0, ţinând seama că x0 6= 0, obţinem x0 = .
a−b
2 (a − c)
Analog, x0 = . Rezultă
b−c
a2 + b2 + c2 = ab + bc + ca
de unde a = b = c, contradicţie!
13. Presupunem că există o soluţie (x, y) ∈ R × R. Din x5 y 3 = 81, rezultă că
x şi y au acelaşi semn, iar din 10x + 6y = 27, deducem că x > 0, y > 0.
Aplicând inegalitatea mediilor pentru numerele x, x, x, x, x, y, y, y, avem
5x + 3y p
≥ 8 x5 y 3 .
8
3.3. CLASELE IX-X 43

27 √ √
Cum perechea (x, y) verifică sistemul, rezultă ≥ 8 81, adică 27 ≥ 16 3,
16
ceea ce este fals.

14. Presupunem că există o funcţie cu proprietatea din enunţ. Rezultă

f (n + 1) = f (f (f (n))) = f (n) + 1

pentru orice n ∈ N. Adunând egalităţile

f (1) = f (0) + 1
f (2) = f (1) + 1
.....
f (n) = f (n − 1) + 1

obţinem f (n) = f (0) + n de unde f (f (n)) = f (f (0) + n) = 2f (0) + n.


1
Relaţia f (f (n)) = n + 1 implică f (0) = , contradicţie!
2
2
15. Presupunem
√  că există√ f (x) = ax + bx√+c cu proprietatea
√ din enunţ.
Din f 2 = 2a + b 2 + c ∈ Q şi f − 2 = 2a − b 2 + c ∈ Q rezultă
√  √ 
f 2 +f − 2 √  √ 
2a + c = ∈ Q . Analog, din P 3 ∈ Q şi P − 3 ∈
2 √
Q deducem 3a + c ∈ Q; deci a ∈ Q, c ∈ Q. √ Atunci,
 √ din 2a + b 2 + c ∈ Q
/ Q, contradicţie!
rezultă b = 0. Dar, ı̂n acest caz avem f 3 2 = a 3 4 + c ∈

16. Presupunem că există funcţii cu proprietatea din enunţ.


Demonstrăm mai ı̂ntâi că g (α) = g (β) = 0. Presupunând contrariul,
avem k > 0, unde am notat k = g 2 (α) + g 2 (β) . Se arată prin inducţie că
(1 + k)n > 1 + nk pentru orice n ∈ N, n > 1, ceea ce contrazice relaţia ii).
Deci g (α) = g (β) = 0.
Din condiţia i), rezultă f (f (x)) = x + g (0) şi se arată că funcţia f este
injectivă.
Din i) rezultă:

f (f (x) + α) = x + g (α) = x
f (f (x) + β) = x + g (β) = x,

şi atunci, din injectivitate, rezultă f (x) + α = f (x) + β, deci α = β,


contradicţie!

17. Presupunem că ac ≤ 0. Atunci ecuaţia g (x) = x are discriminantul


2
∆ = (b − 1) − 4ac ≥ 0

deci există x0 ∈ R astfel ı̂ncât g (x0 ) = x0 . Rezultă f (x0 ) = f 2 (x0 ) + 1,


imposibil!
44 CAPITOLUL 3. SOLUŢII

18. (a) Pentru f (x) = x, relaţia f 2 (x) + f (x) < f ax2 + b devine x2 + x <
< ax2 + b; pentru a = 2 şi b = 1, relaţia se verifică oricare ar fi x ∈ R.
Deci F2,1 6= ∅.
(b) Presupunem că ab ≤ 1/4. Atunci ecuaţia ax2 + b = x are cel puţin o
rădăcină reală, fie aceasta x0 . Din relaţia f 2 (x0 ) + f (x0 ) < f ax20 + b
rezultă atunci că f 2 (x0 ) < 0, absurd!
(c) Presupunem că există f strict descrescătoare ı̂n mulţimea
√ Fa,b . Con-
form punctului (b), avem ab > 1/4, deci a + b ≥ 2 ab > 1. Rezultă
f (a + b) < f (1) ; dar, din enunţ, avem f 2 (1) + f (1) < f (a + b) şi atunci
f 2 (1) < 0, absurd!

19. Presupunem că există funcţii cu proprietăţile din enunţ. Avem

g (5x + 2) = f (15x + 7) − 5x − 2,
h (3x + 1) = f (15x + 7) − 3x − 1,

deci funcţia definită prin u (x) = g (5x + 2) − h (3x + 1) = −2x − 1 este


descrescătoare. Pe de altă parte, cum funcţia u este diferenţa dintre o
funcţie crescătoare şi o funcţie descrescătoare, u este crescătoare, contra-
dicţie!
√ 
20. Presupunem că există. Notăm f (0) = a şi f 2 = b. Avem

f (a) = f (f (0)) = 2,
 √ 
f (b) = f f 2 = 0,

de unde
f (f (a)) = b şi f (f (b)) = a. (3.5)
√ √  √
Dacă a ∈ Q, din (3.5) rezultă b = 2. Atunci f (b) = f 2 = b = 2,
ı̂n contradicţie cu faptul că f (b) = 0.

√ a ∈ R − Q, din (3.5) rezultă b = 0 şi apoi a =√ 2. Atunci f (a) =
Dacă
f 2 = b = 0, ı̂n contradicţie cu faptul că f (a) = 2.

21. Presupunem contrariul. Atunci n! − 1 este compus, deci are un divizor


prim p, care este cel mult egal cu n. Din faptul că p ∈ {2, 3, ..., n} , rezultă
că p divide n!, ceea ce este ı̂n contradicţie cu faptul că p divide n! − 1.

22. Observăm că (0, 0, 0, 0) este soluţie. Presupunem că există o soluţie

(x0 , y0 , u0 , v0 ) ∈ Z4

diferită de soluţia nulă. Fie d, cel mai mare divizor comun al numerelor
x0 , y0 , u0 , v0 . Atunci x0 = dx1 , y0 = dy1 , u0 = du1 şi v0 = dv1 iar

(x1 , y1 , u1 , v1 ) ∈ Z4
3.3. CLASELE IX-X 45

verifică sistemul şi cel mai mare divizor comun al numerelor x1 , y1 , u1 , v1


este 1.
Dacă x1 şi y1 sunt pare, rezulta că şi u1 şi v1 sunt pare, contradicţie!
Dacă x1 şi y1 sunt impare, atunci x21 + 2y12 este de forma M4 + 3, deci nu
poate fi pătrat perfect.
Dacă x1 este par şi y1 , impar, atunci x21 + 2y12 este de forma M4 + 2, deci
nu poate fi pătrat perfect. Analog, dacă x1 este impar şi y1 , par, atunci
2x21 + y12 nu poate fi pătrat perfect.
Deci, singura soluţie este cea nulă.
23. Presupunem că există un număr prim p astfel ı̂ncât

p = a2 + b2 = c2 + d2 ,

cu {a, b} 6= {c, d}, unde a, b, c, d ∈ N⋆ . Evident, p > 2, deci a 6= b si c 6= d.


Putem presupune că a > b, c > d şi a > c şi rezultă b < d. Avem
 
p2 = a2 + b2 c2 + d2 ,

deci p2 poate fi scris sub formele

p2 = (ac + bd)2 + (ad − bc)2 (3.6)


2 2 2
p = (ac − bd) + (ad + bc) . (3.7)

Dar

(ac + bd) (ad + bc) = a2 cd + abc2 + abd2 + b2 cd =


 
= cd a2 + b2 + ab c2 + d2 = p (cd + ab) ,

de unde rezultă că p divide unul dintre numerele ac + bd sau ad + bc.


Dacă p divide ac + bd, fie n ∈ N∗ astfel ı̂ncât ac + bd = np. Înlocuind ı̂n
relaţia (3.6), obţinem
 2
p2 1 − n2 = (ad − bc) .
 2 a b
Cum p2 1 − n2 ≤ 0 şi (ad − bc) ≥ 0, rezultă ad = bc, deci = , ceea
c d
a b
ce este absurd pentru că > 1, iar < 1. Analog se ajunge la contradicţie
c d
dacă presupunem că p divide ad + bc.
24. Presupunem că există P (X) de gradul n cu proprietatea cerută. Egali-
tatea verificată de P (X) se poate scrie sub forma:

X (P (X) + P (X + 1)) = P (X) + 2.

Dar polinomul din membrul drept are gradul n iar cel din membrul stâng
are gradul n + 1, contradicţie!
46 CAPITOLUL 3. SOLUŢII

25. Presupunem că scrierea este posibilă. Identificând coeficienţii, avem


a + c = 0, d + ac + b = 2, ad + bc = 2, bd = 2.
Din ultima relaţie rezultă b ∈ {−2, −1, 1, 2} . Analizând fiecare caz, se
ajunge la contradicţie.
26. (a) Presupunem că polinomul are o rădăcină ı̂ntreagă α, deci
P (X) = (X − α) Q (X) ,
unde Q (X) este un polinom cu coeficienţi ı̂ntregi. Rezultă
P (−1) P (0) P (1) = (−1 − α) (−α) (1 − α) Q (−1) Q (0) Q (1) .
Dar, dintre numerele ı̂ntregi consecutive, −1−α, −α şi 1−α, unul se divide
cu 3. Rezultă că dintre numerele P (−1) , P (0) , P (1) , cel puţin unul este
divizibil cu 3, ceea ce este fals, pentru că P (−1) = 6k + 2, P (0) = 3k + 1
şi P (1) = 2.
(b) Presupunem că există un număr natural n pentru care P (n) + 3 şi
P (n) nu sunt prime ı̂ntre ele. Fie d, cel mai mare divizor comun al lor. d
divide diferenţa celor două numere, deci d = 3. Dar
P (n) = (n − 1) n1995 (n + 1) − 3k (n − 1) + n2 + 1.
Din faptul că 3 divide P (n) , rezultă că 3 divide n2 + 1, ceea ce nu este
posibil.
27. Pentru orice polinom P (X) cu coeficienţi ı̂ntregi şi pentru orice x, y ∈ Z,
P (x) − P (y) se divide cu x − y. Deci, dacă presupunem că există P (X)
cu proprietatea din enunţ, atunci există m, n, p ∈ Z astfel ı̂ncât
P (a) − P (b) = m(a − b),
P (b) − P (c) = n (b − c) ,
P (c) − P (a) = p (c − a) ,
de unde
b−c = m (a − b) ,
c−a = n (b − c) ,
a−b = p (c − a) .
Înmulţind ultimele trei relaţii, rezultă mnp = 1 deci m, n, p ∈ {±1}. Dacă
m = −1 rezultă a = c, contradicţie! La fel, dacă n = −1 sau p = −1. Deci
m = n = p = 1. Din a − b = b − c = c − a se obţine a = b = c, contradicţie!
28. Presupunem că răspunsul problemei este afirmativ. Atunci, T (1) se obţine
prin adunări, scăderi şi ı̂nmulţiri din P (1) = 2 şi Q (1) = −4, deci T (1)
este par. Dar, pe de altă parte, T (1) = 3. Contradicţia obţinută dovedeşte
că răspunsul problemei este negativ.
3.3. CLASELE IX-X 47

29. Presupunem că mulţimea B este finită. Fie a, cel mai mare element al
mulţimii A şi b, cel mai mare element al mulţimii B. Fie c, un număr
natural cu proprietatea c > a şi c > b. Atunci, pentru orice n ≥ c avem
f (n) > n şi g (f (n)) < g (n) . Dacă notăm fn = f ◦ f ◦ ..... ◦ f , atunci
| {z }
de n ori
avem pentru orice n ≥ c şi orice m ∈ N∗ :

fm (n) > fm−1 (n) > ... > f (n) > n ≥ c

deci
g (fm (n)) < g (fm−1 (n)) < ... < g (f (n)) < g (n)
adică ar ı̂nsemna că pentru n fixat există o infinitate de numere naturale
mai mici decât g (n) , contradicţie!
30. Evident, ai 6= 1 pentru orice i = 1, 2002. Dacă nu ar exista 3 numere egale,
atunci fiecare valoare ar putea să se repete cel mult de două ori, deci am
avea
 
1 1 1 1 1 1 1
= + + ... + < 2 + + ... + <
2 a31 a32 a32002 23 33 10023
 
1 1 1
< 2 + + ... + =
1·2·3 2·3·4 1001 · 1002 · 1003
1 1 1 1 1 1
= − + − + ... + − =
1·2 2·3 2·3 3·4 1001 · 1002 1002 · 1003
1 1 1
= − < ,
2 1002 · 1003 2
contradicţie!
31. Fie N = pk11 pk22 ...pknn unde p1 , p2 , ..., pn sunt numere prime distincte şi
ki ∈ N∗ . Avem:
(k1 + 1) (k2 + 1) ... (kn + 1) = 16, (3.8)
de unde rezultă n ≤ 4.
Observăm că N este par. In caz contrar d2 şi d4 ar fi impare, deci dd5 ar
fi par, contradicţie! Deci
d2 = 2. (3.9)
Din dd5 > d6 rezultă d5 > 6 deci

d5 ≥ 7. (3.10)

d2 + d4 = 2 + d4 este divizor al lui dd5 , deci este divizor al lui N , şi fiind
mai mare strict decât d4 , rezultă

d4 + 2 ≥ d5 > d4 . (3.11)

Din (3.10) şi (3.11), obţinem

d4 ≥ 5.
48 CAPITOLUL 3. SOLUŢII

Din (3.11) rezultă două posibilităţi: d5 = d4 + 1 sau d5 = d4 + 2.


Presupunem că d5 = d4 + 1; atunci N este divizibil cu trei numere consec-
utive: d4 , d4 + 1 şi d4 + 2, deci este divizibil cu 3. Înnseamnă că d3 = 3 şi
un divizor este 6. Ţinând seama de (3.10), rezultă că d4 = 6, d5 = 7 deci
dd5 = 8d6 . N este divizibil cu 8, deci un factor ar trebui să fie 4, ceea ce
este fals.
Rămâne cazul d5 = d4 + 2. Presupunem că 4|N. Folosind (3.8) deducem
că 8|N. Din (3.10) rezultă d6 ≥ 8, deci 8 ∈ {d4 , d5 , d6 }. Se arată că fiecare
dintre aceste trei cazuri conduce la contradicţie. Deci N nu se divide cu
4. Rezultă că d3 este prim.
Dacă presupunem că d3 = 3, avem 6|N şi deci d4 = 6, d5 = 8 de unde
4|N, fals! Deci N nu se divide cu 3. Rezultă d3 ≥ 5, d4 ≥ 7. Cum d4
şi d4 + 2 nu se divid cu 3, avem d4 = 3k + 2, dar d4 este impar, deci
k = 2m + 1. Rezultă d4 = 6m + 5, m ∈ N. Dar 7 ≤ d4 ≤ 14 (pentru
că d5 ≤ 16) şi rezultă d4 = 11, d5 = 13. d3 este prim, 3 < d3 < 11 deci
d3 ∈ {5, 7}. Pentru d3 = 5 obţinem N = 2 · 5 · 11 · 13 care nu verifică
condiţia ii). Pentru d3 = 7 găsim N = 2 · 7 · 11 · 13 = 2002 care verifică
condiţiile problemei.
32. Fie a1 , a2 , ..., an lungimile laturilor, numerotate astfel ı̂ncât
an ≤ an−1 ≤ ... ≤ a1 .
(a1 , a2 , ..., an nu sunt neapărat lungimile laturilor consecutive). Avem,
ai ai
evident 1 ≤ pentru orice i = 1, n − 1. Presupunem că ≥ 2
ai+1 ai+1
1 1 1
pentru orice i = 1, n − 1. Rezultă a2 ≤ a1 , a3 ≤ 2 a1 , an ≤ n−1 a1 , de
2 2 2
unde, prin adunare
   
1 1 1 1
a2 + a3 + . . . + an ≤ a1 + 2 + ... + n−1 = a1 1 − n−1 < a1 ,
2 2 2 2
contradicţie!
33. Presupunem că mulţimea M este finită. Fie A şi B două puncte din
mulţime aflate la distanţă maximă. Punctul B este mijlocul unui segment
[CD], cu C, D din mulţimea M. Dar ı̂n acest caz avem AB < AC sau
AB < AD, contradicţie!

Figura 3.3.1
3.3. CLASELE IX-X 49

34. Presupunem că punctele nu sunt coliniare. Considerăm toate dreptele ce se


obţin unind două câte două cele n puncte date. Ele sunt ı̂n număr finit (cel
n (n − 1)
mult ). Alegem din mulţimea dată o dreaptă şi un punct ı̂ntre
2
care există cea mai mică distanţă nenulă. Notăm punctul exterior dreptei
cu A iar cu B, C, D, trei dintre punctele aflate pe dreaptă. Presupunem
că C este ı̂ntre B şi D. In triunghiul ABC, ı̂nălţimea din A este mai
mică decât cea din C (sau egală), deci BC ≥ AB. Analog se arată că
CD ≥ AD, şi rezultă BD ≥ AB + AD, ceea ce este fals (căci distanţa de
la A la BD a fost presupusă nenulă).

Figura 3.3.2

Comentariu: Problema discutată mai sus a fost formulată de matemati-


cianul englez James Joseph Sylvester ı̂n 1893; matematicianul maghiar
T. Gallai a rezolvat-o 40 de ani mai târziu. Demonstraţia surprinzător de
simplă indicată aici ı̂i aparţine lui L.M. Kelly.
O formulare echivalentă a teoremei este următoarea:
Dacă se consideră ı̂n plan o mulţime de puncte, nu toate coliniare, atunci
există o dreaptă care conţine exact două dintre punctele date.

35. Presupunem că pe cercul dat există punctul A (x0 , y0 ) cu x0 , y0 ∈ Q.


a c
Fie x0 = , y0 = , unde a, c ∈ Z şi b, d ∈ N∗ . Notăm cu m, cel mai
b d
mic multiplu comun al numitorilor. Deci x0 şi y0 pot fi scrise sub forma
p q
x0 = şi y0 = , unde p, q ∈ Z. Obţinem
m m

p2 + q 2 = 3m2 .

Dacă p nu se divide cu 3, atunci nici q nu se divide cu 3 şi se obţine


p2 = M3 + 1, q 2 = M3 + 1, adică p2 + q 2 = M3 + 2, contradicţie!
Dacă p se divide cu 3, atunci şi q se divide cu 3. Fie p = 3u, q = 3v, unde
 u
u, v ∈ Z. Atunci m2 = 3 u2 + v 2 , de unde m = 3w. Rezultă x0 = şi
w
v
y0 = , unde w ∈ N∗ , w < m, ı̂n contradicţie cu felul ı̂n care a fost ales
w
m.
50 CAPITOLUL 3. SOLUŢII

36. Dacă facem ca fiecărei perechi (x, y) ∈ R × R să-i corespundă punctul


de coordonate (x, y) ı̂ntr-un sistem cartezian,
 mulţimii
 Aı̂i 
corespunde

1 1 1 1 1 1
pătratul având vârfurile de coordonate , , ,− , − ,−
  2 2 2 2 2 2
1 1
,− . (vezi Figura 3.3.3).
2 2

Figura 3.3.3

Putem interpreta funcţia f : A → {1, 2, 3} ca o colorare arbitrară a


punctelor pătratului cu 3 culori, pe care le numim 1, 2, 3, iar relaţia

65
(x1 − x2 )2 + (y1 − y2 )2 ≥
64

exprimă ı̂n limbaj geometric faptul că distanţa dintre √ punctele de coordo-
65
nate (x1 , y1 ) şi (x2 , y2 ) este mai mare sau egală cu . Atunci problema
8
poate fi reformulată astfel:
Se colorează punctele unui pătrat de latură 1 cu 3 culori. Demonstraţi √ că
65
există două puncte la fel colorate a căror distantă este de cel puţin .
8
Presupunem contrariul. Dintre cele patru vârfuri ale pătratului există
două colorate
√ la fel; acestea nu pot fi opuse căci distanţa dintre ele ar fi
√ 65
2> . Deci există două vârfuri alăturate colorate la fel, fie acestea
8
A şi B. Fără a micşora generalitatea, putem presupune că A şi B sunt ı̂n
culoarea 1. Considerăm punctele√E şi G situate respectiv pe laturile AD
65
şi BC, astfel ı̂ncât AG = BE = (vezi Figura 3.3.4).
8
3.3. CLASELE IX-X 51

Figura 3.3.4

1
Rezultă AE = BG = . Mai considerăm punctul F situat pe latura AD
8
1
astfel ı̂ncât DF = .
8

65
Din faptul că AG = , rezultă că G nu este colorat cu culoarea 1.
8 √
65
Pentru a face o alegere, considerăm G de culoarea 2. Cum BF > şi
√ 8
65
GF > , rezultă că F nu poate fi colorat nici la fel cu B nici la fel cu
8 √ √
65 65
G, deci F are culoarea 3. Cum CA > şi CF = , deducem că C
8√ 8√
65 65
are culoarea 2, apoi din faptul că EC > şi EB = , deducem că
8 8
E are culoarea 3.
√ √ √
65 65 65
Fie L, mijlocul lui CD. Avem LA > , LG = şi LE = , deci
8 8 8
oricum ar fi colorat punctul L, va exista√un punct (A, G sau E) colorat la
65
fel cu L, stuat la distanţa de cel puţin faţă de acesta.
8
În loc de postfaţă

Nici o carte de matematică nu este un final de drum, căci ı̂ntotdeauna mai


este ceva de spus. Cartea de faţă nu este nici pe departe o excepţie. Chestiuni de
cea mai mare importanţă ı̂n matematică sunt demonstrate prin metoda reducerii
la absurd.
Iată un exemplu legat chiar de fundamentele matematicii.
Mulţimea vidă şi mulţimile care se pot pune ı̂n corespondenţă bijectivă cu
una dintre mulţimile {1, . . . , n} (unde n este un număr natural nenul) se numesc
mulţimi finite. Celelalte mulţimi sunt numite mulţimi infinite. O clasă uzuală
de mulţimi infinite o constituie mulţimile numărabile, adică acele mulţimi care
se pot pune ı̂n corespondenţă bijectivă cu mulţimea N⋆ , a numerelor naturale
nenule. Cu alte cuvinte, o mulţime N este numărabilă dacă se poate reprezenta
sub forma
N = {a1 , a2 , a3 , . . .}.
Se arată uşor că mulţimile N⋆ , N şi Z sunt numărabile (ultima, deoarece
reuniunea a două mulţimi numărabile este tot o mulţime numărabilă). Mulţimea
Q a numerelor raţionale este de asemenea numărabilă. Vezi [10] sau [21]. Apare
imediat ı̂ntrebarea dacă nu cumva mulţimea numerelor reale este de asemenea
o mulţime numărabilă.
Părintele teoriei mulţimilor, matematicianul german Georg Cantor, a demon-
strat ı̂n anul 1874 că răspunsul este negativ, dovedind astfel că mulţimea nu-
merelor reale este mult mai bogată ı̂n elemente decât mulţimea numerelor raţio-
nale.

Teoremă. Mulţimea numerelor reale nu este numărabilă.


Demonstraţie. O bijecţie ı̂ntre R şi intervalul (−1, 1), este dată de funcţia
x
f : R → ( − 1, 1), f (x) = ,
1 + |x|
iar o bijecţie ı̂ntre intervalele (−1, 1) şi (0, 1) este dată de funcţia
x+1
g : ( − 1, 1) → (0, 1), g(x) = .
2
În acest fel, demonstraţia se reduce la a arăta că intervalul (0, 1) nu este o
mulţime numărabilă.

53
54 ÎN LOC DE POSTFAŢĂ

Presupunem prin absurd că această mulţime este numărabilă, adică poate fi
reprezentată sub forma (0, 1) = {a1 , a2 , a3 , . . .}. După cum este bine cunoscut,
fiecare element an al acestei mulţimi admite o unică reprezentare ca fracţie
zecimală de forma
an = 0, dn1 dn2 dn3 . . . ,
unde zecimalele dn1 , dn2 , dn3 , . . . aparţin mulţimii {0, 1, ..., 9} şi nu există niciun
rang k ı̂ncepând de la care dnk = dnk+1 = ... = 9.
Să considerăm acum numărul real a reprezentat de fracţia zecimală

0, x1 x2 x3 . . .

unde x1 este astfel ales ı̂n mulţimea {1, 2} ı̂ncât să fie diferit de d11 , x2 este ales
ı̂n mulţimea {1, 2} ı̂ncât să fie diferit de d22 ş.a.m.d. În acest mod, a reprezintă
un număr din intervalul (0, 1) care diferă de a1 prin prima zecimală, diferă de a2
prin a doua zecimală ş.a.m.d. Cu alte cuvinte, a este distinct de oricare dintre
numerele an . Contradicţia obţinută ı̂ncheie demonstraţia nenumărabilităţii lui
R.
Corolar. Mulţimea numerelor iraţionale nu este numărabilă.

Demonstraţie. Într-adevăr, dacă am presupune că R\Q este numărabilă, atunci


din formula
R = Q ∪ (R\Q)
ar rezulta că R este reuniunea a două mulţimi numărabile, deci o mulţime
numărabilă, contradicţie.
Teorema lui Cantor este doar un prim pas ı̂n fascinanta lume a teoriei
mulţimilor. Cititorii de toate vârstele pot găsi ı̂n cartea lui N. I. Vilenkin [21]
numeroase alte rezultate interesante ale acestei teorii.
Bibliografie

[1] D. Buşneag şi colectiv, Concursul de matematică ”Gheorghe Tiţeica” 1979-


1998, Editura Gil, Zalău, 1999.

[2] I. Cuculescu, Olimpiadele internaţionale de matematică ale elevilor, Ed.


Tehnică, Bucureşti, 1984.

[3] A. Engel, Probleme de matematică. Strategii de rezolvare. Ed. Gil, Zalău,


2006.

[4] A. Ghioca şi L. A. Cojocaru, Matematica gimnazială dincolo de manual,


Ed. Gil, Zalău, 2005.

[5] N.N. Hârţan, Matematică pentru clasa a V-a, Editura Moldova, 1995

[6] J.E. Littlewood, Varietăţi matematice, Editura Enciclopedică Română, Bu-


cureşti, 1969.

[7] C. Mortici, Probleme pregătitoare pentru concursurile de matematică, Edi-


tura Gil, Zalău, 1999.

[8] I. Nanu şi L. Tuţescu, Ecuaţii nestandard, Editura Apollo şi Editura Olte-
nia, Craiova.

[9] L. Nicolescu şi V. Boskoff, Probleme practice de geometrie, Editura


Tehnică, Bucureşti, 1990.

[10] C. P. Niculescu: Fundamentele analizei matematice: 1. Analiza pe dreapta


reală. Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1996.

[11] L. Niculescu, Teme de algebră pentru gimnaziu, Editura Cardinal,


Craiova,1993.

[12] M. Pimsner şi S. Popa, Probleme de geometrie elementară, Editura Didac-


tică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979.

[13] G. Pólya, Cum rezolvăm o problemă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965.

[14] E. Rusu, De la Tales la Einstein, Editura Albatros, 1971.

55
56 BIBLIOGRAFIE

[15] E. Rusu, Cum gândim şi rezolvăm 200 de probleme, Colecţia Cristal, Edi-
tura Albatros, Bucureşti, 1972.
[16] V. Schneider, Liliana Niculescu şi colectiv, Matematică, teme pregătitoare
pentru olimpiadă, Editura Valeriu, 2002.
[17] W. Sierpiński, Ce ştim şi ce nu ştim despre numerele prime, Editura
Stiinţifică, Bucureşti, 1965.
[18] W. Sierpiński, 250 Problems in Elementary Number Theory, American El-
sevier Publishing Company, Inc., New York, and PWN-Polish Scientific
Publishers, Warszawa, 1970.
[19] C. W. Trigg, Ingeniozitate şi surpriză ı̂n matematică, Editura Enciclope-
dică Română, Bucureşti, 1975.
[20] Gh. Udrea, Probleme de matematică, clasele VIII-X , Editura Moldova,
Iaşi, 1993.
[21] N. I. Vilenkin, Excursie ı̂n teoria mulţimilor, Colecţia Orizonturi nr. 27,
Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972.
[22] *** Colecţia Revistei Cardinal.
[23] *** Colecţia Gazetei Matematice.
[24] *** Probleme de matematică traduse din revista Kvant, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1983.
[25] *** Colecţia Revistei de Matematică din Timişoara.