F - FG - Ii - Mecanica Cuantica - 27.04 PDF

FIZICA*F* FG.
MECANICA CUANTICA
FG.
MECANICA CUANTICA
II
‐ 155 ‐

FIZICA*F* FG. MECANICA CUANTICA
CUPRINS
I
Introducere 5
Capitolul FG.01. Bazele experimentale ale mecanicii cuantice 6
FG.01.1. Radiatia termica. Ipoteza cuantelor 6
FG.01.2. Efectul fotoelectric. Ipoteza fotonilor 15
FG.01.3. Efectul Compton 21
FG.01.4. Presiunea luminii 26
FG.01.5. Experimentul lui Franck si Hertz 27
FG.01.6. Modelul atomic al lui Bohr. 29
FG.01.7. Dualismul unda corpuscul. Ipoteza lui de Broglie. Experimentul Davisson-Germer 39
FG.01.8. Ecuatia lui Schrodinger. Functia de unda (pachetul de unde) 42
FG.01.9. Relatiile de incertitudine ale lui Heisenberg 44
Capitolul FG.02. Descrierea matematica a mecanicii cuantice 48
FG.02.1. Spatii vectoriale 48
FG.02.2. Spaţii Hilbert 51
FG.02.3. Operatori liniari 54
FG.02.4. Operatori hermitici 55
FG.02.5. Reprezentarea vectorilor şi a operatorilor 61
Capitolul FG.03. Fundamentele mecanicii cuantice 64
FG.03.1. Descrierea starii in mecanica cuantica 64
FG.03.2. Variabilele dinamice in mecanica cuantica 80
FG.03.3. Observabile si reprezentari in mecanica cuantica 87
FG.03.4. Procesul de masura in mecanica cuantica 93
FG.03.5. Postulatele mecanicii cuantice 96
FG.03.6. Reprezentarile Schrodinger si Heisenberg 100
FG.03.7. Descrierea evolutiei cauzale. Ecuatia lui Schrodinger 107
FG.03.8. Alte descreri ale mecanicii cuantice 110
Capitolul FG.04. Sisteme cuantice simple 115
FG.04.1. Introducere 115
FG.04.2. Particula in groapa de potenţial unidimensionala 115
FG.04.3. Particula in groapa de potential tridimensionala 116
FG.04.4. Particula în groapa de potenţial cu pereţi finiţi 117
FG.04.5. Bariera de potenţial 119
FG.04.6. Efectul tunel 121
FG.04.7. Oscilatorul armonic 123
Capitolul FG.05. Atomul de hidrogen 128
FG.05.1. Ecuatia lui Schrodinger pentru miscarea in camp central 128
FG.05.2. Rezolvarea ecuatiilor momentului cinetic 129
FG.05.3. Solutia ecuatiei Schrödinger pentru partea radiala a functiei de unda 131
FG.05.4. Orbitali atomici 138
FG.05.5. Proprietăţi magnetice ale atomului. Magnetonul Procopiu - Bohr 141
FG.05.6. Definirea cuantica a momentului magnetic 143
FG.05.7. Efectul Zeeman 144
II
Capitolul FG.06. Spinul si momentul magnetic de spin 152
‐ 156 ‐

FG.06.1. Momentul cinetic de spin 152

FG.06.2. Experimentul Stern si Gerlach. Momentul magnetic de spin 153
FG.06.3. Teoria lui Pauli a spinului electronic 158
FG.06.4. Modelul vectorial al momentului cinetic 163
FG.06.5. Sisteme de particule identice 164
Capitolul FG.07. Spectre atomice 169
FG.07.1. Nivelele de energie şi stările electronilor în atom 169
FG.07.2. Sistemele hidrogenoide 171
FG.07.3. Considerarea efectelor relativiste. Structura fină 174
FG.07.4. Procese radiative. Reguli de selecţie 177
FG.07.5. Clasificarea periodică a elementelor 186
FG.07.6. Atomii metalelor alcaline 189
Capitolul FG.08. Informatica cuantica 193
FG.08.1. Informatia cuantica 193
FG.08.2. Unitatea de informatie cuantica. Qubitul 193
FG.08.3. Entanglementul cuantic 195
FG.08.4. Teleportarea informatiei cuantice. Modelare fizica 198
FG.08.5. Modelarea matematica a procesului de teleportare cuantica 199
FG.08.6. Experimente de teleportare 201
FG.08.7. Comunicatii cuantice. Criptografia cuantica 206
FG.08.8. Informatica cuantica. Calculatorul cuantic 207
FG.08.9. Bibliografie specifica informaticii cuantice 207
Capitolul FG.09. Aplicaţii de laborator şi simulare numerică (ALBSN) 212
FG.09.01. Bazele experimentale ale mecanicii cuantice 212
FG.09.02. Descrierea matematica a mecanicii cuantice 214
FG.09.03. Fundamentele mecanicii cuantice 214
FG.09.04. Sisteme cuantice simple 215
FG.09.05. Atomul de hidrogen 216
FG.09.06. Spinul si momentul magnetic de spin 216
FG.09.07. Spectre atomice 216
FG.09.08. Informatica cuantica 216
FG.09.09. Dezvoltari si aplicatii ale mecanicii cuantice 217
Capitolul FG.10. Autoevaluare (AEV)
Capitolul FG.10.01. Bazele experimentale ale mecanicii cuantice
● Exerciții și probleme rezolvate …………………………………………………………………...
● Exerciții și probleme propuse ……………………………………………………..
● Întrebări/ chestiuni recapitulative ...................................................................................................
Capitolul FG.10.02. Descrierea matematica a mecanicii cuantice
Capitolul FG.03. Fundamentele mecanicii cuantice
● Exerciții și probleme propuse
Capitolul FG.04. Sisteme cuantice simple
● Exerciții și probleme propuse............................................................................................
Capitolul FG.05. . Atomul de hidrogen
● Exerciții și probleme propuse .....................................................................
Capitolul FG.06. Spinul si momentul magnetic de spin
● Exerciții și probleme propuse ..................................................................................
‐ 157 ‐


Capitolul FG.07. Spectre atomice
Capitolul FG.08. Informatica cuantica
● Exerciții și probleme propuse ...................................................................................
F_Glosar cuvinte cheie
Cuvânt-cheie Cod capitol
Aplicatie FG.07
Atomul de hidrogen FG.01
Bariera de potenţial FG.04
Boson FG.06
Calculator cuantic FG.08
Camp central FG.05
Clasificarea periodică a elementelor FG.07
Comunicatie cuantica FG.08
Criptografie cuantica FG.08
Distributia cuantica a cheilor FG.08
Dualismul unda corpuscul FG.01
Ecuatia radiala FG.05
Ecuatia Schrodinger FG.01
Ecuatia Schrodinger atempotala FG.04
Efect Compton FG.01
Efect fotoelectric FG.01
Efect relativist FG.07
Efectul tunel FG.04
Efect Zeeman FG.05
Element chimic FG.07
Emisie stimulata FG.07
Entanglementul cuantic FG.08
Evolutie cauzala FG.03
Experimentul Davisson si Germer FG.01
Experimentul Franck - Hertz FG.01
Experimentul Stern - Gerlach FG.06
Experiment teleportare FG.08
Fermion FG.06
Functia de unda FG.01
Groapa de potenţial FG.04
Holografie FG.07
Informatica cuantica FG.08
Informatie cuantica FG.08
Ipoteza-de Broglie FG.01
Ipoteza cuantelor FG.01
Ipoteza fotonilor FG.01
Laser FG.07
Magnetonul Procopiu - Bohr FG.05
Mecanica cuantica FG.03
Metal alcalin FG.07
Modelul atomic Bohr, FG.01
Modelare fizica FG.08
‐ 158 ‐

Modelare matematica FG.08

Model vectorial FG.06
Moment cinetic FG.06
Moment cinetic de spin FG.06
Moment magnetic FG.05
Moment magnetic de spin FG.06
Nivel energetc FG.07
Observabila FG.03
Operator hermitic FG.02
Operator liniar FG.02
Orbital atomic FG.05
Oscilatorul armonic FG.04
Pachetul de unde FG.01
Paradoxul EPR FG.08
Particule identice FG.06
Particula libera FG.04
Postulatele mecanicii cuantice FG.03
Perechea EPR FG.08
Presiunea luminii FG.01
Proces de masura cuantic FG.03
Proces radiativ FG.07
Proces de teleportare FG.08
Proprietate magnetica FG.05
Qubit FG.08
Qubit sursa FG.08
Qubit tinta FG.08
Qubit auxiliar FG.08
Radiatie termica FG.01
Regula de selecţie FG.07
Relatiile de incertitudine Heisenberg FG.01
Reprezentarea Heisenberg FG.03
Reprezentare operator FG.03
Reprezentarea Schrodinger FG.03
Reprezentare vector FG.02
Sistem hidrogenoid FG.07
Spatiu Hilbert FG.02
Spatiu vectorial FG.02
Spectru atomic FG.01
Spectru energetic discret FG.07
Spin electronic FG.06
Stari Bell FG.08
Stare cuantica FG.03
Stare excitata FG.07
Stare fundamentala FG.07
Stare legata FG.07
Statistica Bose-Einstein FG.06
Statistica Fermi-Dirac FG.06
Structura fină FG.07
Teleportare cuantica FG.08
Teleportare informatie cuantica FG.08
Teoria lui Pauli FG.06
Transmisia cuantica a informatiei FG.08
Unitatea de informatie FG.08
Unitatea cuantica de informatie FG.08
‐ 159 ‐

Variabila dinamica FG.03

Vector de stare FG.02
Bibliografie 267
.
‐ 160 ‐

Capitolul FG.06. Spinul si momentul magnetic de spin
Cuvinte-cheie:
spinul electronic, momentul magnetic de spin, experimentul Stern - Gerlach, teoria lui Pauli,
model vectorial, particule identice, boson, fermion, statistica Fermi-Dirac,statistica Bose-Einstein
FG.06.1. Momentul cinetic de spin

Numeroase date spectroscopice legate de spectrele de dublet ale metalelor alcaline, de cele de triplet,
ale elementelor alcaline - pământoase, şi de cele de multiplet ale elementelor cu mai mulţi electroni pe ultima
orbită care nu puteau fi explicate satisfăcător de teoria cu elemente cuantice a lui Bohr, li s-au alăturat alte
fapte experimentale legate de proprietăţile magnetice ale atomului, a căror prezentare se va face în paragraful
următor. Este vorba în primul rând de fenomenele de cuantificare spaţială din experienţele de tip Stern -
Gerlach, în coordonanţă cu structura de dublet a liniilor spectrale şi de despicarea nivelelor energetice în
câmp magnetic prin efect Zeeman.
Încercările de explicare în cadrul limitat al teoriei cu elemente cuantice a lui Bohr, a faptelor
experimentale de mai sus, au condus în cele din urmă, la o nouă ipoteză asupra electronului, formulată în
anul 1925 de către G.E. Uhlenbeck şi S.A. Goudsmit [S.04] numită ipoteza spinului.
Conform acestei ipoteze electronul posedă pe lângă gradele de libertate de translaţie şi grade de
libertate "de rotaţie în jurul unor axe proprii", această proprietate fiind denumită spin.
Ca urmare, electronul va poseda un moment cinetic propriu, numit spin, a cărui valoare este
cuantificată sub forma:
ls = s h , (FG.06.1.1)
1
de numărul cuantic de spin s , care ia numai valoarea .
2
În raport cu momentul cinetic orbital l , de asemenea cuantificat, spinul poate fi paralel sau
antiparalel, celor două orientări diferite ale spinului corespunzându-le două valori diferite ale energiei
atomului, de unde structura de dublet a liniilor spectrale.
1
Valoarea , a numărului cuantic de spin rezultă experimental din date nespectroscopice, studiindu-
2
se comportarea atomului în câmp magnetic (exp. Stern - Gerlach).
‐ 161 ‐

Din punct de vedere spectroscopic momentul cinetic de spin la fel ca şi cel orbital trebuie să fie
cuantificat spaţial având 2 s + 1 valori, astfel că structura de dublet a liniilor spectrale ale sodiului, conduce
1
la valoarea 2 s + 1 = 2 deci s = .
2
Introducerea spinului face posibilă definirea unui nou număr cuantic j , numit număr cuantic intern
care cuantifică momentul cinetic total al atomului astfel că este definit de relaţia:
1
j=l± (FG.06.1.2)
2
întrucât cei doi vectori l şi l s nu pot fi decât paraleli sau antiparaleli.
Ca urmare, structura de multiplet a liniilor spectrale pentru metalele alcaline, apare în mod natural
prin considerarea spinului. Astfel:
1 1
• termenul S , având l = 0, s = , j = , este de singlet şi se notează S1 / 2 , valoarea lui j apărând
2 2
ca indice;
1 1 3
• termenul P , având l = 1, s = , j = , , este de dublet şi se notează P1 / 2 , P3 / 2 ;
2 2 2
1 3 5
• termenul D , având l = 2, s = , j = , , este de asemenea de dublet şi se notează D3 / 2 , D5 / 2
2 2 2
etc.
Regulile de selecţie asupra lui l se pot transmite în acest caz asupra lui j , după cum se va vedea la
studiul cuantic al acestora.
S-a arătat anterior că ordinul de multiplicitate al unei linii spectrale este dat de mărimea
χ = 2 s + 1, s fiind numărul cuantic de spin. Ca urmare, notarea spectroscopică completă a termenilor
spectrali se face sub forma n χ S (P, D,...) j adică numărul cuantic principal urmat de simbolul termenului
spectral având ordinul de multiplicitate ca indice superior şi numărul cuantic intern ca indice inferior.
Exemple:
3 2 S1 / 2 , 2 2 D1 / 2 etc.
Explicaţia intensităţilor relative a liniilor spectrale de multiplet constituie o altă dificultate a teoriei
cu elemente cuantice a lui Bohr, care va fi înlăturată de mecanica cuantică.
FG.06.2. Experimentul lui Stern si Gerlach. Momentul magnetic de spin
Explicarea structurii de multiplet a liniilor spectrale cu ajutorul ipotezei spinului a necesitat

1
introducerea numărului cuantic semiîntreg s = , care cuantifică momentul cinetic de spin al electronului.
2
Prin analogie cu momentul magnetic orbital care corespunde momentului cinetic orbital al mişcării
electronului, momentului cinetic de spin îi corespunde un moment magnetic propriu, numit "de spin" care
‐ 162 ‐

determină în exclusivitate proprietăţile magnetice ale atomului în stare fundamentală (l = 0 ) . Este de

aşteptat, conform teoriei momentului magnetic orbital prezentată anterior, ca acest moment magnetic să se
poată exprima cu ajutorul momentului magnetic elementar (magnetonul lui Bohr) fiind cuantificat, probabil
în mod analog.
Unul dintre faptele experimentale cele mai importante care au condus la ipoteza spinului îl constituie
după cum s-a mai arătat, experienţa lui Stern şi Gerlach, efectuate în anul 1922. Această experienţă bazată pe
interacţia dintre momentul magnetic al atomului şi un câmp magnetic exterior, a evidenţiat unele proprietăţi
magnetice ale atomului care nu au putut fi explicate decât mai târziu, cu ajutorul ipotezei spinului, permiţând
totodată calculul momentelor magnetice pentru atomii individuali şi verificarea cuantificării spaţiale a
sistemelor atomice.
Fie B un câmp magnetic neomogen aplicat după axa z şi fie M momentul magnetic al atomului.
Datorită mişcării de precesie în jurul câmpului B , componenta M z a momentului magnetic se

menţine constantă pe când componentele M x şi M y , oscilează în jurul valorii nule. Prin urmare, atomul va
fi supus unei forţe după direcţia z dată de relaţia:
cos(M , B )
dB dB
fz = M =M (FG.06.2.1)
dz dz
care determină devierea atomului de la direcţia sa iniţială.
Această deviere, este după cum se va arăta o măsură a momentului magnetic al atomului, în toate
experimentele de tip Stern - Gerlach.
Dispozitivul experimental utilizat în experienţa lui Stern - Gerlach este prezentat schematic în figura
FG.06.2.1.a. Un jet atomic obţinut prin încălzirea atomilor studiaţi într-un cuptor şi diafragmare multiplă este
trecut printr-un câmp magnetic neomogen creat de polii unui electromagnet aşezat într-o incintă vidată.
Pentru a avea loc o interacţie măsurabilă în conformitate cu formula (FG.06.2.1) forma pieselor polare a fost
aleasă ca în figura FG.06.2.1.b., încât să se asigure un grad suficient de ridicat de neuniformitate al câmpului,
pe distanţe de ordinul dimensiunilor atomice. (Se observă concentrarea puternică a liniilor de câmp în
muchia ascuţită care constituie polul nord al electromagnetului.)
‐ 163 ‐

Fig. FG.06.2.1
Devierea atomilor din jet sub acţiunea forţei magnetice f z , este corelată direct cu mărimea şi
direcţia momentelor magnetice ale acestora.
( )
Întrucât din punct de vedere clasic, cos M , B ia toate valorile posibile cuprinse între (+ 1) şi (− 1)
ca urmarea a faptului că momentele magnetice ale atomilor care trec prin câmp pot avea orice direcţie în
raport cu cea a câmpului, pe ecran ar trebui să se observe conform teoriei clasice o lărgire a spotului
constituit de fasciculul de atomi (Fig. FG.06.2.1.c). Dacă se ţine seama însă de cuantificarea spaţială, fiind
posibil numai un număr discret de orientări ale momentelor magnetice în raport cu câmpul, fasciculul atomic
trebuie să se despice în (2k + 1) fascicule care să determine tot atâtea pete pe ecran, fiecare pată
corespunzând unei valori determinate a proiecţiei momentului magnetic μ z . Dacă jetul atomic este format
din atomi monovalenţi (argint, alcaline, hidrogen etc.) care posedă un singur electron optic şi dacă
temperatura cuptorului este suficient de scăzută pentru a nu produce excitarea atomilor din jet, atunci
interacţia dintre câmpul magnetic exterior şi momentul magnetic al atomilor care străbat acest câmp este cea
mai simplă, posibilă astfel că poate fi uşor interpretată.
În acest caz în loc să se constate absenţa interacţiei magnetice atomii fiind în stare fundamentală
(l = 0, m = 0) se observă o despicare a fasciculului în două componente simetrice în raport cu direcţia de
propagare, în absenţa câmpului.
Existenţa interacţiei în acest caz nu poate fi pusă decât pe seama existenţei unui moment magnetic
propriu al electronului determinat de un moment cinetic corespunzător, conform interpretării lui Uhlenbeck
şi Goudsmit care au introdus, după cum se ştie, în 1925 ipoteza spinului.
Cuantificarea spaţială evidenţiată de experienţă constituie, de asemenea, un fapt dificil de interpretat.
‐ 164 ‐

Pentru a fi în concordanţă cu teoria cunoscută a lui Bohr - Sommerfeld, care prevede pentru mişcarea
orbitală o multiplicitate de ordinul 2k + 1 a orientărilor spectrale posibile ale momentului magnetic, corelate
cu cele ale momentului cinetic corespunzător, trebuia să se admită existenţa unor numere cuantice
semiîntregi. Această interpretare a constituit, de asemenea, un element esenţial de fundamentare a ipotezei
spinului. Într-adevăr, întrucât existenţa momentului magnetic propriu, trebuia să fie determinată de existenţa
unui moment cinetic propriu, era evidenţiată necesitatea introducerii unui nou număr cuantic care să explice
1
dinamica complexă a electronului şi aceasta a fost numărul cuantic de spin, s = . Calculându-se deviaţia z
2
pe ecran a spotului atomic în prezenţa câmpului magnetic s-a obţinut relaţia:
∂B eD
z = Mz ⋅ (FG.06.2.2)
∂z mv 2
care a fost utilizată pentru calculul componentei momentului magnetic al electronului după axa z.
Din calcul rezultă
M z = μ0 (FG.06.2.3)
unde μ 0 este magnetonul Procopiu - Bohr, cele două pete de pe ecran corespunzând la valori egale şi de
semne opuse ale momentelor magnetice ale electronului.
Prin urmare proiecţia după axa z a momentului magnetic de spin este cuantificată prin două valori
⎧+ μ 0 (FG.06.2.4)
M zs = ⎨
⎩− μ 0
1
numărului cuantic de spin s = corespunzându-i două valori pentru numărul cuantic de spin
2
⎧ 1
⎪+ 2 (FG.06.2.5)
ms = ⎨
1
⎪−
⎩ 2
introdus prin analogie cu numărul cuantic magnetic orbital.
Observaţii: Tehnica jeturilor atomice a fost pusă la punct şi utilizată în anul 1911 de francezul
Dunayer pentru verificarea teoriei cinetice a gazelor. Printre experienţele de tip Stern - Gerlach amintim:
experienţa lui Stern (1939) pentru determinarea momentului magnetic al protonului, experienţele lui Rabi
(începând din 1936) pentru studiul momentelor magnetice nucleare, combinând metoda clasică cu cea a
rezonanţei magnetice etc.
Raportul giromagnetic. Experienţa Einstein - de Haas.
Calculând raportul magneto - mecanic pentru mişcarea de spin, conform ipotezei spinului se obţine:
‐ 165 ‐

eh
M sz 2 m0 e e
= = =g = gsγ (FG.06.2.6)
sz h m0 2 m0
2
e
unde mărimea numită raport giromagnetic de spin este dublul raportului magneto - mecanic γ
m0
al mişcării orbitale.
Factorul g s = 2 evidenţiază "anomalia" magnetică a spinului, şi explică rezultatele unor experienţe,

privind magnetizarea corpurilor, cum ar fi cea a lui Einstein şi de Haas.
Magnetizarea corpurilor se explică pe baza momentelor magnetice atomice prin orientarea acestora
în câmp magnetic exterior astfel că rezultă un moment magnetic total M t nenul al acestora.
Scriind teorema momentului cinetic total pentru un astfel de corp situat într-un câmp magnetic de
inducţie B
d
( Lm + L M ) = M t × B = 0 (FG.06.2.7)
dt
unde Lm este dat de suma momentelor cinetice atomice calculate pentru fiecare atom în raport cu centrul
său de greutate iar LM este momentul cinetic corespunzător mişcării macroscopice a corpului, rezultă
conservarea momentului cinetic total
Lm + LM = ct. (FG.06.2.8)
Ca urmare, orice variaţie a unuia dintre termenii sumei de mai sus, va determina o variaţie
corespunzătoare a celuilalt.
Principiul experienţei Einstein - de Haas, constă tocmai în modificarea termenului Lm în câmp

magnetic exterior şi evidenţierea modificărilor corespunzătoare ale termenului LM prin rotirea
macroscopică a corpului.
Experienţa efectuată în anul 1915 de Einstein şi de Haas, a fost repetată cu o precizie mai ridicată de
către Beck şi Arvidson. În experienţele de acest tip un corp cilindric dintr-un material feromagnetic a fost
suspendat de un fir de cuarţ într-o bobină, parcursă de curent, care magnetizează corpul la saturaţie (Fig.
FG.06.2.2).
‐ 166 ‐

Fig. FG.06.2.2
De firul de cuarţ este fixată o oglindă astfel că o rază de lumină reflectată pe aceasta evidenţiază
orice mişcare de torsiune a firului. La schimbarea bruscă a polarităţii curentului prin bobină se observă o
rotire a corpului cilindric prin devierea spotului luminos reflectat pe oglindă. Explicaţia fenomenului nu se
poate face decât cu ajutorul momentului magnetic de spin. La inversarea sensului curentului are loc o
inversare simultană a orientării vectorului moment magnetic de spin M s al fiecărui electron, rezultând o
variaţie 2 M s care determină o variaţie corespunzătoare a momentului cinetic Lm . Această variaţie trebuie
compensată de variaţia momentului cinetic al întregului corp conform relaţiei (7.6.9) astfel că are loc rotirea
acestuia cu frecvenţa unghiulară:
L
ω = ϕ& = M , (FG.06.2.9)
I
I fiind momentul de inerţie al barei.
Relaţia (FG.06.2.9) poate fi scrisă pentru ansamblul corpului, considerând variaţiile simultane ale
momentelor cinetice, respectiv magnetice ale tuturor electronilor din corp, sub forma:
1
I ϕ& = 2 M t ⋅ . (FG.06.2.10)
gsγ
Pentru singura mărime necunoscută g s se obţine experimental valoarea aproximativă g s = 2 , în

concordanţă cu rezultatele teoretice obţinute pe baza ipotezei spinului pe care astfel această experienţă o
confirmă.
În plus, ipoteza iniţială conform căreia proprietăţile feromagnetice ale unui corp se datoresc
momentului magnetic de spin este de asemenea, confirmată.
FG.06.3. Teoria lui Pauli a spinului electronic

1
Pauli a spinului electronic este generală pentru toate particulele având spinul : electronul,
2
protonul, neutronul, miuonii Λ, Σ, Ξ etc.
Necesitatea descrierii variabilei de spin pentru astfel de particule, implică considerarea unor
postulate suplimentare ale teoriei cuantice care se pot formula astfel:
‐ 167 ‐

a) Descrierea spinului se face cu ajutorul operatorilor moment cinetic sˆ 2 , sˆ x , sˆ y , sˆ z , care satisfac
relaţiile de comutare:
[sˆ x , sˆ y ] = ihsˆz ; [sˆ y , sˆ z ] = ihsˆ x ; [sˆ z , sˆ x ] = ihsˆ y . (FG.06.3.1)
Aceşti operatori acţionează în spaţiul stărilor de spin Es , definit de vectorii proprii s, m s

corespunzători operatorilor ŝ 2 şi ŝ z , care alcătuiesc un sistem complet astfel incat se poate scrie:
sˆ 2 s, m s = s (s + 1)h 2 s, m s (FG.06.3.2)
sˆ z s, m s = mh s, m s , (FG.06.3.3)
unde numărul cuantic de spin s = 1 / 2 , iar numărul cuantic magnetic de spin m s = ±1 / 2 , deci dimensiunea
spaţiului Es al stărilor de spin ale electronului este egală cu 2.
b) Spaţiul stărilor particulei cuantice este determinat de produsul tensorial al spaţiului Er , al stărilor
orbitale (infinit dimensional, indicele r fiind continuu) cu spaţiul Es al stărilor de spin (format dintr-un
număr finit de puncte, în cazul electronului fiind bidimensional)
E = Er ⊗ Es . (FG.06.2.4)
În consecinţă spinul va comuta cu toate variabile orbitale.
{
In spaţiul E se pot considera ansamblele echivalente de observabile comutative xˆ, yˆ , zˆ, sˆ 2 , sˆ z , }
{pˆ x , pˆ y , pˆ z , sˆ 2 , sˆz } sau {Hˆ , L2 , Lˆ x , s 2 , sˆz } în cazul simetriei sferice.
În cele ce urmează ne vom referi la primul ansamblu indicat mai sus, astfel că vectorii proprii
corespunzători au forma:
r , χ = x, y , z , s , m s = r ⊗ χ . (FG.06.3.5)
(Întrucât vectorilor proprii r , χ le corespunde aceeaşi valoare proprie a operatorului ŝ 2 , în notaţia
ansamblului de observabile comutative, se poate omite observabila ŝ 2 .)
Se poate arăta că, în reprezentarea { r , χ } reprezentanţii vectorilor de stare ψ sunt matricile cu o

coloană şi două componente:
( ⎧ψ + (r ) = r , χ + ψ ⎫ ⎧ψ + ⎫
ψ=⎨ ⎬=⎨ ⎬ (FG.06.3.6)
⎩ψ − (r ) = r , χ − ψ ⎭ ⎩ψ − ⎭
care din punct de vedere matematic reprezintă spinori. Funcţiile ψ + şi ψ − pot fi privite ca fiind
2 2
componentele complexe ale unui vector într-un spaţiu bidimensional liniar astfel că ψ + şi ψ −
reprezintă probabilitatea de a găsi particula cuantică cu spinul "în sus" (+ ) respectiv "în jos" (− ) . În
consecinţă:
‐ 168 ‐

2 2
ψ+ + ψ− = 1. (FG.06.3.7)
Matricile lui Pauli
În teoria lui Pauli a spinului electronic este util să se introducă vectorul σ definit prin relaţia
1
s= hσ (FG.06.3.8)
2
ˆ x , σˆ y , σˆ z sunt egale cu ± 1 :
astfel că valorile proprii ale operatorilor σ
σ 2x = σ 2y = σ 2z = 1 (FG.06.3.9)
iar operatorul σ̂ 2 are o singură valoare proprie egală cu 3.
De asemenea, se poate arăta că operatorii σ

ˆ x , σˆ y , σˆ z satisfac relaţiile de comutare ale momentului
cinetic:
[σˆ x , σˆ y ] = 2iσˆ z , [σˆ y , σˆ z ] = 2iσˆ x ; [σˆ z , σˆ x ] = 2iσˆ y . (FG.06.3.10)
Formulele de comutare (FG.06.3.10) implică relaţiile de anticomutare:
σˆ i σˆ k + σˆ k σˆ i = 2δ ik ; i, k = x, y, z . (FG.06.3.11)
Într-adevăr se poate scrie, de exemplu:
( )
2i σˆ x σˆ y + σˆ y σˆ x = σˆ x 2iσˆ y + 2iσˆ y σˆ x =
= σˆ x (σˆ z σˆ x − σˆ x σˆ z ) + (σˆ z σˆ x − σˆ x σˆ z )σˆ x = σˆ x σˆ z σˆ x − σˆ 2x + σˆ z σˆ 2x − σˆ x σˆ z σˆ x =
= σˆ x σˆ z σˆ x − σˆ z + σˆ z − σˆ x σˆ z σˆ x = 0 (FG.06.3.12)
în concordanţă cu (FG.06.3.10). Din ecuaţiile (FG.06.3.10)şi (FG.06.3.11)rezultă totodată şi relaţii

importante:
σˆ x , σˆ y = iσˆ z ; σˆ y , σˆ z = iσˆ x ; σˆ z , σˆ x = iσˆ x . (FG.06.3.13)
Din analiza relaţiilor (FG.06.3.9) şi (FG.06.3.11) rezultă posibilitatea reprezentării operatorilor σ̂ i

(i = x, y, z ) prin matrici pătrate, având un număr par de linii şi coloane.
Intr-adevăr, întrucât σ
ˆ x , σˆ y şi σ̂ z pot fi exprimate prin comutatori finiţi de forma:
⎛1 ⎞ ⎛1 ⎞
σˆ x = ⎜ σˆ x σˆ y ⎟σˆ y − σˆ y ⎜ σˆ x σˆ y ⎟ (FG.06.3.14)
⎝2 ⎠ ⎝2 ⎠
având urma egală cu zero, anularea urmei neputandu-se obţine decât dacă matricile corespunzătoare (care au
pe diagonală valorile proprii ± 1 ale operatorilor σ
ˆ x , σˆ y , σ̂ z ) au un număr par de linii şi coloane.
‐ 169 ‐

(
În plus multiplicitatea egală cu 2 a spinului indică faptul că matricile σ i trebuie să fie
bidimensionale.
(
Fie de exemplu, o reprezentare în care matricea σ z este diagonală:
( ⎛1 0 ⎞
σ z = ⎜⎜ ⎟⎟ (FG.06.3.15)
⎝ 0 − 1⎠
pe diagonală fiind valorile proprii corespunzătoare.

( (
În această reprezentare matricile σ x şi σ y au forma generală:
⎛a b ⎞
⎜⎜ ⎟⎟ (FG.06.3.16)
⎝c d ⎠
a şi d fiind mărimi reale, iar b şi c mărimi complex conjugate ( σ

ˆ x , σˆ y şi σ̂ z fiind operatori hermitici).
( ( ( ( (
Întrucât σ z σ x = −σ x σ z , a = d = 0 şi deoarece σ 2x = 1 , rezultă:
( ⎛ 0 e iγ ⎞⎟
σ x = ⎜ − iγ (FG.06.3.17)
⎜e 0 ⎟⎠
⎝
şi analog
( ⎛ 0 e iθ ⎞⎟
σ y = ⎜ − iθ (FG.06.3.18)
⎜e 0 ⎟⎠
⎝
factorii de fază e iγ şi e iθ fiind arbitrari pentru moment.

( ( ( (
În continuare, din relaţia de anticomutare σ x σ y = − σ y σ x rezultă condiţia:
cos(γ − θ ) = 0 (FG.06.3.19)
π
astfel incat se consideră în mod convenabil γ = 0 şi θ = − .
2
Se obţine:
( ⎛0 1⎞ ( ⎛0 − i⎞
σ x = ⎜⎜ ⎟⎟ şi σ y = ⎜⎜ ⎟⎟ (FG.06.3.20)
⎝1 0⎠ ⎝i 0 ⎠
(
la care se adaugă expresia (FG.06.3.15) a lui σ z .
(
Corespunzător se poate calcula reprezentanta operatorului ŝ 2 , σ 02 :
( (
( ( (
)⎛1 0⎞
σ 02 = σ 2x + σ 2y + σ 2z = ⎜⎜ ⎟⎟ .
⎝0 1⎠
(FG.06.3.21)
‐ 170 ‐

( ( ( (
Matricile σ x , σ y , σ z şi σ 0 poartă numele de matricile lui Pauli, fiind deosebit de utile pentru
descrierea stărilor cu spinul semiîntreg.
Expresiile de mai sus ale matricilor lui Pauli au fost stabilite anterior pe baza teoriei generale a
momentului cinetic, pentru cazul particular j = 1 / 2 , ceea ce atestă corelaţia teoriei dezvoltate şi
posibilitatea studierii stărilor cu spinul mai mare decât 1/2 cu ajutorul teoriei generale a momentului cinetic.
Funcţiile proprii ale operatoriului σ̂ x
Descrierea stărilor de spin prin spinori conform expresiei (FG.06.3.6) a funcţiei de undă, poate fi
direct corelată cu matricile lui Pauli.
Ecuaţia cu valori proprii a operatorului σ̂ z se poate scrie sub forma:
⎛ 1 0 ⎞ ⎛ c1 ⎞ ⎛c ⎞
⎜⎜ ⎟⎟ ⋅ ⎜⎜ ⎟⎟ = λ⎜⎜ 1 ⎟⎟ (FG.06.3.22)
⎝ 0 − 1⎠ ⎝ c 2 ⎠ ⎝ c2 ⎠
⎛ c1 ⎞
unde χ = ⎜⎜ ⎟⎟ reprezintă forma generală a vectorilor proprii ai lui σ̂ z , λ = ±1 fiind valorile proprii.
⎝ c2 ⎠
Ţinând seama că pentru λ = 1 rezultă c 2 = 0 , iar pentru λ = −1 rezultă c1 = 0 , din condiţiile de

normare c1*c1 = 1 respectiv c 2* c 2 = 1 rezultă în final matricile asociate vectorilor proprii ai operatorului
σ̂ z :
⎛1⎞ ⎛ 0⎞
χ + = ⎜⎜ ⎟⎟ şi χ − = ⎜⎜ ⎟⎟ . (FG.06.3.23)
⎝ 0⎠ ⎝1⎠
Dacă se separă partea orbitală de cea de spin în expresia vectorului de stare ψ al unui sistem
cuantic sub forma:
ψ = ψ(r ) ψ(s ) (FG.06.3.24)
atunci în reprezentarea r χ { } matricea ψ are forma (FG.06.3.6):
( ⎡ r χ + ψ (r ) ψ(s ) ⎤ ⎡ψ(r ) χ + ψ (s ) ⎤ ⎡ψ + ⎤
ψ(r , s z ) = ⎢ ⎥=⎢ ⎥= . (FG.06.3.25)
⎣ r χ − ψ (r ) ψ(s ) ⎦ ⎣ψ(r ) χ − ψ(s ) ⎦ ⎢⎣ψ − ⎥⎦
(
Într-o astfel de descriere adjuncta matricii ψ (r , s z ) este
(
(
ψ + = ψ *+ , ψ *− ) (FG.06.3.26)
aşa încât densitatea de probabilitate de localizare a particulei are expresia:

( (
P = ψ + ψ = ψ *+ ψ + + ψ *− ψ − . (FG.06.3.27)
‐ 171 ‐

FG.06.4. Modelul vectorial al momentului cinetic

Studiul sistemelor de particule cuantice ridică problema cunoaşterii momentului cinetic total al
acestora, momentele cinetice orbitale şi de spin ale particulelor componente fiind presupuse cunoscute.
Rezolvarea acestei probleme constă în stabilirea legii de adiţie a momentelor cinetice, care poate fi
indusă atât pe baza teoriei generale a momentului cinetic cât şi cu ajutorul modelului vectorial al momentului
cinetic.
De exemplu, pentru o particulă cuantică având momentul cinetic orbital l şi momentul cinetic de
spin s , momentul cinetic total j = l + s satisface regulile generale de comutare ale momentului cinetic,
indiferent de originea fizică a momentelor cinetice componente l şi s . Acest lucru este valabil şi pentru un
sistem de particule, pentru care există mai multe posibilităţi de cuplaj.
a) Cuplajul Russell - Saunders sau cuplajul normal (L - S). Este întâlnit în cazul unei interacţii slabe
între vectorii l şi s pentru particula individuală, astfel că pentru întreg sistemul se poate scrie:
J =L+S ; L = ∑ li ; S = ∑ si (FG.06.4.1)
i i
J fiind momentul cinetic total, L - momentul cinetic orbital total, iar S momentul cinetic de spin total al
sistemului studiat. Cuplajul normal corespunde aproximaţiei nerelativiste în care momentele cinetice orbitale
şi de spin, pot fi tratate separat.
b) Cuplajul j - i sau cuplajul spin - orbită. Este caracteristic cazului relativist, momentele cinetice
orbital şi de spin ale particulei nemaiputând fi tratate separat astfel încât:
J = ∑ ji ; ji = l i + s i . (FG.06.4.2)
i
În cazul general, nu se va face distincţie între momentele cinetice l , s şi j , oricare dintre relaţiile
(FG.06.4.1) sau (FG.06.4.2) fiind supuse de fapt aceleiaşi legi de adiţie a momentelor cinetice. De asemenea,
pentru simplificare se consideră cazul a două momente cinetice J1 şi J 2 , rezultatele putând fi extinse
pentru un număr oarecare de momente cinetice. Modelul vectorial pentru compunerea momentelor cinetice
J1 şi J 2 este prezentate în figura FG.06.4.1
Fig. FG.06.4.1
‐ 172 ‐

FG.06.5. Sisteme de particule identice

Identitatea particulelor în fizica clasică şi în cea cuantică
Se numesc particule identice particulele care au aceleaşi proprietăţi intrinseci (masă, sarcină, spin
etc.) astfel că prin nici o experienţă nu se poate face distincţie între ele.
Echivalent, particulele sunt identice dacă pot fi înlocuite una cu alta (permutate) fără a se modifica
situaţia fizică determinată de acestea.
Pentru a putea fi distinse între ele, particulele trebuie să aibă o individualitate bine definită şi
măsurabilă în timpul evoluţiei dinamice a sistemului. Toate particulele neidentice pot fi individualizate atât
în fizica clasică cât şi în cea cuantică. În cazul particulelor identice însă, problema individualizării se pune în
mod diferit în fizica cuantică în raport cu fizica clasică.
Astfel, în fizica clasică, datorită caracterului complet determinist al evoluţiei, fiecare particulă se
deplasează pe o traiectorie bine definită. Prin urmare, dacă sunt cunoscute condiţiile iniţiale şi se consideră
numerotate particulele, acestea se pot individualiza şi urmări la orice moment ulterior de timp. Stabilirea
soluţiei problemei în cazul permutării particulelor identice clasice, implică asocierea unor condiţii iniţiale
adecvate situaţiei fizice.
Spre deosebire de fizica clasică, în fizica cuantică noţiunea de traiectorie îşi pierde sensul, sistemul
de particule identice fiind caracterizat de un vector de stare unic care depinde de variabilele de poziţie ale
tuturor particulelor din sistem. În raport cu permutarea particulelor între ele, situaţiile fizice sunt identice,
astfel că problema dinamică fiind nemodificată, acestora trebuie să le corespundă acelaşi vector de stare în
spaţiul Hilbert. Din punct de vedere matematic însă, prin permutarea particulelor se obţine un vector de stare
diferit de cel iniţial, în contradicţie cu situaţia fizică. Pentru a se pune în concordanţă descrierea matematică
cu situaţia fizică, trebuie impusă condiţia ca vectorii de stare ai sistemului iniţial şi cu particulele permutate
să fie identici.
Se va arăta în cele ce urmează că această condiţie restrânge stările admisibile ale sistemului, acestea
putând fi, fie simetrice, fie antisimetrice.
Concordanţa cu datele experimentale ridică această condiţie la rangul de postulat al teoriei cuantice.
Postulatul supraselecţiei stărilor sistemelor de particule identice
În paragrafele anterioare s-a enunţat acest postulat astfel: "Stările sistemelor de particule identice
sunt descrise prin vectori de stare care sunt complet simetrici sau antisimetrici în raport cu permutarea
variabilelor particulelor."
Pentru a se evidenţia conţinutul acestui postulat se consideră un sistem de N particule identice,

1,...., k , a căror interacţie se neglijează, descrise de seturile complete de variabile compatibile (coordonate şi
spin), ξ1 , ξ 2 ,... astfel că orice observabilă este simetrică în raport cu aceste variabile:
Aˆ (ξ1 , ξ 2 ...ξ k , ξ l ...) = Aˆ (ξ1 , ξ 2 ...ξ l , ξ k ...) . (FG.06.5.1)

‐ 173 ‐

Dacă funcţiile proprii ψ a (ξ1 )ψ b (ξ 2 )... specifică în reprezentarea { q } stările proprii individuale
posibile ale celor N particule 1, 2, 3 ... stări desemnate prin a, b, c,...z (z fiind presupus finit) atunci funcţiile
proprii ale sistemului de particule au forma:
ψ abcd ... (ξ1 , ξ 2 ...ξ k ...) = ψ a (ξ1 )ψ b (ξ 2 )... (FG.06.5.2)
Din punct de vedere matematic operaţia de permutare a variabilelor a două particule din sistem este
descrisă de operatorul permutare sau de schimb P̂ , astfel încât în raport cu permutarea particulelor 1 şi 2, de
exemplu, se poate scrie:
Pˆ12 ψ abcd ... (ξ1 , ξ 2 ...ξ k ...) = p ψ bacd ... (ξ1 , ξ 2 ...ξ k ...) (FG.06.5.3)
mărimea p desemnând valorile proprii ale operatorului P̂ .
Întrucât funcţiile proprii ψ abcd ... şi ψ bacd ... descriu aceeaşi stare rezultă că acestea trebuie să fie
proporţionale. Aplicând de două ori operatorul permutare P̂12 asupra funcţiei de stare ψ abcd ... se obţine
funcţia de stare iniţială
2 2
Pˆ12 ψ abcd ... = p12 ψ abcd ... = ψ abcd ... (FG.06.5.4)
deci valorile proprii ale operatorului permutare sunt p12 = ±1 .
Cele două valori proprii ± 1 ale operatorului permutare corespund unor funcţii de undă simetrice
ψ S respectiv antisimetrice ψ A definite de relaţiile:
Pˆ ψ S = ψ S ; Pˆ ψ A = −ψ A . (FG.06.5.5)
Sub forma cea mai generală funcţia de stare a sistemului de N particule identice este determinată de
superpoziţia de stări:
ψ ' (ξ1 , ξ 2 ...ξ k ...) = ∑ Γερσ ψ ε (ξ1 )ψ ρ (ξ 2 )ψ σ (ξ3 )... (FG.06.5.6)

ε, ρ, σ = a
2
unde Γε, ρ, σ reprezintă probabilitatea ca particula 1 să fie în starea ε , particula 2 în starea ρ , etc.
Aplicând operatorul permutare P12 funcţiei de stare ψ (ξ1 , ξ 2 ...ξ k ...) se obţine o altă funcţie de
stare
ψ ' (ξ1 , ξ 2 ...ξ k ...) = ∑ Γρεσ.. ψ ρ (ξ1 )ψ ε (ξ 2 )ψ σ (ξ3 )... . (FG.06.5.7)

ε, ρ, σ = a
Funcţiile de stare ψ (ξ1 , ξ 2 ...ξ k ...) şi ψ ' (ξ1 , ξ 2 ...ξ k ...) sunt identice conform situaţiei reale, dacă
este îndeplinită condiţia:
2 2
Γερσ... = Γρεσ... (FG.06.5.8)
‐ 174 ‐

adică
Γερσ... = Γρεσ... sau Γερσ... = −Γρεσ... . (FG.06.5.9)
Condiţia Γερσ... = Γρεσ... corespunde unei funcţii de stare ψ simetrică în raport cu variabilele
ξ1 , ξ 2 ,... iar condiţia Γερσ... = −Γρεσ... corespunde unei funcţii de stare antisimetrică în raport cu
variabilele ξ1 , ξ 2 ,... .
În concluzie, un sistem de particule identice poate fi descris de funcţii de stare care sunt complet
simetrice sau antisimetrice în raport cu permutarea variabilelor particulelor. Această constatare reprezintă o
regulă de supraselecţie pentru stările sistemului, care a fost ridicată la rangul de postulat.
Observaţii:
1. Din faptul că măsurarea energiei nu este afectată de permutarea particulelor identice, rezultă că:
Pˆ Hˆ ψ = Hˆ Pˆ ψ , (FG.06.5.10)
sau:
[Hˆ , Pˆ ] = 0 , (FG.06.5.11)
adică operatorul permutare este o constantă a mişcării. Întrucât valorile sale proprii nu se schimbă în timp,
rezultă conservarea caracterului simetric sau antisimetric al vectorilor de stare ai sistemului în timpul
evoluţiei acestuia, superpoziţia stărilor simetrice şi antisimetrice fiind interzisă.
2. Operatorul Pˆ nu are sens pentru o singură particulă, nereprezentând o observabilă fizică,

comutarea sa cu toate observabilele sistemului evidenţiind caracterul simetric al acestora în raport cu
variabilele ξ k .
3. Dacă se neglijează interacţia dintre particulele sistemului de particule identice, energia sistemului
va fi determinată de suma energiilor individuale ale particulelor:
E = E1 + E 2 + ... + E N (FG.06.5.12)
rămanând neschimbată în raport cu permutarea particulelor.
Întrucât numărul de stări identice obţinute prin permutarea particulelor este dat de relaţia:
N!
χ= , (FG.06.5.13)
N a ! N b !...N p !...
N p fiind numărul de particule din sistem în starea p, rezultă că sistemul prezintă o degenerescenţă de
ordinul χ numită "de schimb".
Postulatul supraselecţiei stărilor înlătură această degenerescenţă, încât există o singură funcţie de
stare simetrică şi o singură funcţie de stare antisimetrică susceptibile de a descrie o stare fizică.
‐ 175 ‐

4. Studiul complet al sistemelor de particule identice presupune considerarea separată a următoarelor

aspecte:
• absenţa sau prezenţa interacţiei dintre particule;

• absenţa sau prezenţa spinului;
• existenţa unor integrale de acoperire ale funcţiilor de stare ale particulelor din sistem, nule sau
diferite de zero.
5. Funcţiile de undă sunt simetrice sau antisimetrice pentru permutarea oricăror particule din sistem.
Tipuri de particule cuantice. Bosonii şi fermionii.
Principiul de excluziune al lui Pauli
Superpoziţia stărilor simetrice şi antisimetrice fiind interzisă de postulatul supraselecţiei stărilor,

rezultă că în natură trebuie să existe două tipuri de particule cuantice.
Particulele ale căror sisteme sunt descrise de funcţii de stare simetrice se numesc bosoni, iar
particulele ale căror sisteme sunt descrise de funcţii de undă antisimetrice se numesc fermioni.
Fie un sistem de N particule identice între care nu se exercita interacţii. Pentru un sistem de bosoni,
funcţia de stare (FG.06.5.6) capătă forma (combinaţie simetrică unică):
1
ψS = {ψ a (ξ1 )ψ b (ξ 2 )...ψ z (ξ N ) + ψ a (ξ 2 )ψ b .(ξ1 )..ψ z (ξ N ) +}, (FG.06.5.14)
N!
1
factorul de normare fiind determinat pentru cazul în care în fiecare stare a, b, c... se află o singură
N!
particulă.
În cazul în care mai multe marticile se află în aceeaşi stare, factorul de normare are forma
1
, N p fiind numărul de particule în starea p. În general, o funcţie de stare
N ! N a ! N b !...N p !...N z !
simetrică va fi o superpoziţie de funcţii de stare simetrice.
Pentru un sistem de fermioni, funcţia de stare (FG.06.5.6) se scrie sub forma determinantului lui J.C.
Slater (combinaţie antisimetrică unică)
ψ a (ξ1 )ψ a (ξ 2 )...ψ a (ξ N )
1 ψ b (ξ1 )ψ b (ξ 2 )...ψ b (ξ N )
ψA = . (FG.06.5.15)
N! M
ψ z (ξ1 )ψ z (ξ 2 )...ψ z (ξ N )
Proprietăţile de antisimetrie ale funcţiei de undă rezultă din schimbarea semnului determinantului de
mai sus, atunci când se schimbă între ele două coloane, corespunzător a două particule.
‐ 176 ‐

Întrucât determinantul (FG.06.5.15) se anulează dacă două linii sunt identice, rezultă că într-un
sistem de fermioni, două sau mai multe particule nu se pot găsi simultan în aceeaşi stare individuală.
Această constatare exprimă conţinutul principiului de excluziune al lui Pauli. Fiind o consecinţă a
postulatului supraselecţiei stărilor, acest principiu (devenit teoremă) prezintă o importanţă deosebită în
studiul agregatelor de fermioni - atomi. Din cele prezentate rezultă că bosonii nu se supun nici unui principiu
de excluziune. Pe de altă parte, funcţiile de stare simetrică şi antisimetrică fiind unice, rezultă că
degenerescenţa de schimb este înlăturată.
Pe baza datelor experimentale s-a stabilit că există o strânsă legătură între spinul particulei cuantice
şi simetria funcţiei de undă: particule cu spinul întreg sunt bosoni, iar particulele cu spinul semiîntreg sunt
fermioni. Fundamentarea teoretică a acestui criteriu de clasificare a particulelor cuantice este posibilă numai
în mecanica cuantică relativistă.
Astfel, particulele ca: fotonul (spinul 1), mezonii π , K (spinul 0) sunt bosoni. Alte particule ca:
leptonii (electronul, mezonul μ , neutrino), barionii (protonul, neutronul, hiperonii) sunt fermioni având
spinul 1/2 sau 3/2 (hiperonul Ω − ).
Trebuie evidenţiată, de asemenea, corelaţia care există între spin şi statisticile cuantice (paragraful
???): bosonii se supun statisticii Bose - Einstein stările individuale putând fi ocupate de un număr oricât de
mare de particule) pe când fermionii se supun statisticii Fermi - Dirac (stările individuale putând fi ocupate
de cel mult o singură particulă).
În comparaţie cu statistica Maxwell - Boltzmann care implică discernabilitate, statistica Bose -

Einstein presupune indiscernabilitate, iar statistica Fermi - Dirac presupune pe lângă indiscernabilitate şi
excluziune.
‐ 177 ‐

Capitolul FG.07. Spectre atomice

Cuvinte-cheie:
spectru atomic, nivel energetic, stare fundamentala, stare excitata, sistem hidrogenoid, efect relativist,
structura fină, regula de selecţie, clasificarea periodică a elementelor, metal alcalin, laser, emisie stimulata
FG.07.1. Nivelele de energie şi stările electronilor în atom

Fizica atomului şi a moleculei constituie domeniul cel mai strâns legat de apariţia şi dezvoltarea
teoriei cuantice ca urmare a legităţilor specifice de natură cuantică, care acţionează la acest nivel de structură
şi organizare a materiei.
Studiul sistemelor cuantice va fi continuat, în acest capitol, printr-o tratare sistematică coerentă şi
unitară a principalelor probleme de fizica atomului şi a moleculei, pe baza faptelor experimentale şi a
formalismelor teoriei cuantice.
Studiul mişcării particulei cuantice în câmp central corelat cu teoria momentului cinetic, cu teoria
relativistă a lui Dirac a electronului şi cu alte aspecte ale teoriei cuantice cum ar fi comportarea sistemelor de
particule identice oferă o bază suficient de riguroasă pentru caracterizarea atomului ca sistem cuantic.
Ordinul de mărime al parametrilor atomici poate fi evidenţiat prin exprimarea energiei de ionizare a
atomului de hidrogen şi a razei primei orbite a lui Bohr, cu ajutorul constantei structurii fine α , definită
prin:
e2 e2 1
α=− 0 = = (FG.07.1.1)
kc 4πε 0 kc 137
utilizându-se expresia valorilor proprii ale energiei atomilor hidrogenoizi.
Rezultă pentru atomul de hidrogen:
1 2
Ei = α m0 c 2 = 13,5 eV (FG.07.1.2)
2
respectiv:
1
r0 = Λ c = 0,529 Å, (FG.07.1.3)
α
h
unde Λ c = = 3,8 ⋅ 10 − 3 Å este lungimea de undă Compton a electronului.
m0c
(
Din relaţiile de mai sus rezultă că r0 este mult mai mare decât Λ c , iar Ei ≅ 10 −4 ÷ 10 −5 ⋅ m0 c 2 , )
unde m0 c 2 = 0,5 ⋅ 10 6 eV este energia de repaus a electronului. Ca urmare atomul de hidrogen este un
sistem slab relativist, astfel că studiul său cu ajutorul ecuaţiei lui Schrödinger este, într-o primă aproximaţie,
corect, deşi după cum se ştie, efectele relativiste conduc la concluzii importante, în concordanţă cu faptele
experimentale. Astfel de efecte relativiste care vor fi discutate ulterior sunt variaţia mesei cu viteza,
interacţiunea spin-orbită etc.
‐ 178 ‐

Se ştie că starea staţionară a electronului în atom este caracterizată de numerele cuantice n, l , m, s ,

primele trei fiind introduse o dată cu rezolvarea ecuaţiei lui Schrödinger pentru mişcarea în câmp
coulombian, iar al patrulea rezultând din teoria cuantică relativistă a electronului sau din teoria generală a
momentului cinetic.
Se stie ca, valorile proprii ale energiei atomului aflat într-o stare caracterizată de numerele cuantice
orbital l şi de spin s , sau L şi S pentru atomul cu mai mulţi electroni, nu depind de orientările în spaţiu
r r
ale vectorilor L şi S fiind de ordinul (2 L + 1)(2 S + 1) degenerate.
Dacă se ţine însă seama de efectele relativiste se constată că nivelele energetice se scindează într-un
număr de nivele foarte apropiate între ele, a căror energie este specificată de numărul cuantic intern J , astfel
că degenerarea este parţial ridicată. O astfel de structură alcătuită din 2 S + 1 valori ale energiei pentru
S ≤ L şi 2 L + 1 pentru L ≤ S , se numeşte structură de multiplet sau structură fină. Analiza structurii fine
a liniilor spectrale se va face în paragrafele urmatoare.
În spectroscopie, stările de moment cinetic determinat sunt desemnate, din motive istoric, cu ajutorul
literelor, conform corespondenţei:
L = 0, 1 , 2, 3, 4, 5 , ......
S P D F G H ........
În general, pentru specificarea stării unui atom se utilizează notaţia

2 S +1 i ( p )
LJ
simbolurile L , J (2 S + 1) şi i ( p ) indicând momentul cinetic orbital, momentul cinetic total, multiplicitatea

termenului spectral, care determină structura fină a nivelului numai pentru L > S , respectiv paritatea stării
p
(uneori paritatea stării nu se indică). De exemplu, starea fundamentală a azotului este specificat prin 4 S 3 / 2 .
Descrierea completă a stării atomului, presupune menţionarea stării totale şi a stării fiecărui electron.
Astfel, starea atomului de heliu, având L = 1, S = 1, J = 0 şi doi electroni în stările 1s şi 2 p , este
specificată prin notaţia 1s 2 p 3 P0 , cifrele din faţa literelor s şi p indicând numărul cuantic principal n
corespunzător stărilor celor doi electroni. În general, se poate scrie,
(n1l1 )k1 (n2 l 2 )k 2 ...2S +1LJ (FG.07.1.4)
unde k i reprezintă numerele de electroni în starea specificată de numerele cuantice (ni li ) .
Pentru n şi l daţi, în atom există 2(2l + 1) stări distincte echivalente.
Cei 2(2l + 1) electroni aflaţi în stări având acelaşi n şi l , alcătuiesc un înveliş (strat electronic)
complet.
Învelişurile electronice sunt desemnate prin literele K , L, M ,... fiind alcătuite la rândul lor din sub
învelişuri (pături) caracterizate de diferite valori ale lui l . De exemplu, învelişul M cuprinde învelişurile
3s, 3 p şi 3d .
În cazul aceloraşi configuraţii electronice, între nivelele de energie atomice specificate de L şi S
diferiţi, apare o diferenţă cauzată de interacţiunea electrostatică a electronilor. În acest caz, dispunerea
nivelelor energetice se face după regula empirică a lui Hund: pentru o configuraţie electronică dată, energia
‐ 179 ‐

cea mai mică corespunde termenului cu cea mai ridicată valoare a lui S şi pentru acelaşi S, celei mai ridicate
valori a lui L.
FG.07.2. Sistemele hidrogenoide
Rezultatele obţinute prin rezolvarea exactă a ecuaţiei lui Schrödinger pentru atomii hidrogenoizi, în
particular pentru atomul de hidrogen în subcapitolul FG.05 pot fi extinse pentru studiul tuturor sistemelor
hidrogenoide, care sunt sisteme alcătuite din două particule, având sarcini electrice opuse, a căror energie de
interacţiune mutuală este couloumbiană.
Astfel de sisteme sunt:
- ionii hidrogenoizi: He+ (Z = 2 ) , Li++ (Z = 3) , Be+++ (Z = 4 ) , B4+ (Z = 5) , C5+ (Z = 6 ) etc.;
- izotopii grei ai hidrogenului: deuteriul şi tritiul;
( ) (
- sistemele electron-miuon e − , μ + numite miuonice şi electron-pozitron e − , e + numite)
pozitronice;
- atomi donori şi excitonii în semiconductori;
- atomii miuonici (nucleu-miuon) şi hadronici (nucleu-hadron) etc.
Întrucât aceste sisteme sunt alcătuite din particule, având mase şi sarcini diferite de cele ale
electronului şi protonului, în calcul trebuie modificate corespunzător acestor constante.
De exemplu, în cazul ionilor hidrogenoizi rezultă pentru energia de ionizare şi raza primei orbite
Bohr formulele:
E i (Z ) ≅ Z 2 E i H (FG.07.2.1)
respectiv
r
r0 (Z ) ≅ 0 H , (FG.07.2.2)
Z
astfel încât pot fi obţinute funcţiile de undă asociate stărilor staţionare ale acestora şi valorile proprii ale
energiei, utilizându-se expresiile stabilite pentru atomul de hidrogen.
Dacă se ţine seama de mişcarea ambelor particule din sistemul hidrogenoid (antrenarea nucleului)
formula energiei starilor stationare devine:
mZ 2 e 4 1
En = − (FG.07.2.3)
⎛ m⎞ 2
2h 2 ⎜1 + ⎟ n
⎝ M⎠
unde m şi M sunt masele celor două particule.
Formula (FG.07.2.3) poate fi utilizată pentru stabilirea expresiei Rydberg utilizându-se definiţia
termenilor spectrali scrisă pentru atomii hidrogenoizi sub forma:
cRH Z 2 En
Tn = = . (FG.07.2.4)
n2 h
Rezultă:
‐ 180 ‐

me 4
RH = = 1,09677576 ⋅ 10 7 m −1 . (FG.07.2.5)
⎛ m⎞
8ε 02 ch 3 ⎜1 + ⎟
⎝ M⎠
Pentru diferiţi ioni hidrogenoizi se obţin valorile R = 1,09728532 ⋅ 10 7 m −1 ,

He +
R = 1,09723114 ⋅ 10 7 m −1 , etc., variaţiile neînsemnate în raport cu RH fiind datorita modificării

Li + +
masei reduse a sistemului în aceste cazuri.
Rezultatele obţinute mai sus pot fi utilizate pentru studiul spectrelor obţinute experimental ale
atomilor hidrogenoizi.
În subcapitolele anterioare s-a arătat că sub acţiunea unei perturbaţii dependente de timp Ŵ (t ) un
sistem cuantic poate suferi tranziţii dintr-o stare staţionară în alta.
Din punct de vedere fizic, tranziţiile atomice însoţesc fenomenele de excitare, dezexcitare şi ionizare
care au loc în atom sub influenţa diferiţilor factori perturbatori, cum ar fi: agitaţie termică, încălzire,
iluminare, ciocniri, prezenţa unor câmpuri electrice şi magnetice, prezenţa unor radiaţii nucleare etc.
Exprimarea frecvenţei liniilor spectrale emise de atom în procesele de tranziţie, ca diferenţă a doi
termeni spectrali conform principiului combinării Ritz-Rydberg permite o interpretare elegantă a seriilor
spectrale pe baza teoriei cuantice, utilizându-se relaţia care arată că termenii spectrali corespund unor stări
energetice staţionare bine definite ale atomului, astfel incat:
Em − En
ν m→n = = Tm − Tn . (FG.07.2.6)
h
Concordanţa deplină între rezultatele obţinute experimental şi cele calculate cu formula lui Balmer
este prezentată în tabelul FG.07.2.1.
Tabelul FG.07.2.1.
Lungimea de undă (nm)

Linia spectrală n Experimentală Calculată Experimentală
(Balmer) (Balmer) (W.E. Curtis, 1914)
Hα 3 656,210 656,208 656,279
Hβ 4 486,070 486,080 486,133
Hγ 5 434,010 434,110 434,047
Hδ 6 410,130 410,120 410,174
Prin particularizare, pentru celelalte serii spectrale ale hidrogenului se obţine Tabelul FG.07.2.2.
‐ 181 ‐

Tabelul FG.07.2.2.
Seria Formula de calcul (~

ν) Numărul generator al seriei Domeniul spectral
⎛1 1 ⎞⎟
1) Lyman RH ⎜ − nLy = 2,3, 4,K ultravioletul îndepărtat
⎜ 12 n 2 ⎟
⎝ L⎠
⎛ 1 1 ⎞⎟
2) Balmer RH ⎜ − nBa = 3, 4,5,K vizibil
⎜ 22 n2 ⎟
⎝ B⎠
⎛ 1 1 ⎞⎟
3) Paschen RH ⎜ − nPa = 4,5,6,K infraroşu
⎜ 32 n 2 ⎟
⎝ P⎠
⎛ 1 1 ⎞⎟
4) Brackett RH ⎜ − nBr = 5,6,7,K infraroşu
⎜ 42 n2 ⎟
⎝ B⎠
⎛ 1 1 ⎞⎟
5) Pfund RH ⎜ − nPf = 6,7,8,K infraroşu
⎜ 52 n 2 ⎟
⎝ P⎠
⎛ 1 1 ⎞⎟
6) Humphreys RH ⎜ − nHu = 7,8,9,K infraroşu
⎜ 62 n2 ⎟
⎝ H ⎠
Termenii limită pentru fiecare serie spectrală se obţin pentru valori ale numărului generator al seriei
tinzând către infinit (de exemplu, ν% lim
Balmer
= 27, 420 cm −1 ). Reprezentarea grafică a nivelelor de energie ale
atomului de hidrogen şi a tranziţiilor corespunzătoare seriilor spectrale ale acestuia este cunoscută sub
numele de diagrama nivelelor de energie sau diagrama termenilor spectrali (Fig. FG.07.2.1).
Fig. FG.07.2.1.
Studiul seriilor spectrale ale hidrogenului poate fi extins pentru spectrele tuturor atomilor
hidrogenoizi.
Experimental s-a observat o structură mai complexă a liniilor spectrale numită structură fină. De
exemplu, toate liniile hidrogenului au structuri de dublet. Explicarea structurii fine se va face în subcapitolul
următor, prin luarea în considerare a efectelor relativiste, astfel că apare dependenţa energiei de numărul
cuantic orbital l care determină despicarea nivelelor energetice.
‐ 182 ‐

FG.07.3. Considerarea efectelor relativiste. Structura fină
Dacă se rezolvă ecuaţia lui Dirac pentru atomul de hidrogen considerat sistem slab relativist [M.03]
se obţine pentru hamiltonianul unui astfel de sistem, dezvoltarea:
p2 p4 1 1 d U (r ) r r
H = m0 c 2 + + U (r ) − + L ⋅ S +L (FG.07.3.1)
2 m0 8m03c 2 2m02 c 2 r d r
În expresia de mai sus, primul termen reprezintă energia de repaus a electronului,

p2
H0 = + U (r ) - hamiltonianul neperturbat corespunzător neglijării efectelor relativiste iar termenii
2 m0
următori numiţi de structură fină reprezintă perturbaţia relativistă W f a sistemului, a cărei semnificaţie
trebuie stabilită.
Fie
r r
r2 2 2 2 p2 p4
E = c p + m0 c = m0 c + − +L (FG.07.3.2)
2m0 8m 3c 2
0
energia relativistă a unei particule clasice. Termenul

r
p4
Wmv =
8m03c 2
reprezintă prima corecţie a energiei nerelativiste datorită variaţiei relativiste a masei cu viteza şi are mărimea
r 2
Wmv p2 1⎛v⎞
≅ = ⎜ ⎟ = α2 (FG.07.3.4)
H0 4m02 c 2 4 ⎝ c ⎠
unde α este constanta structurii fine.
Pentru a găsi semnificaţia termenului următor care se notează cu W LS se consideră mişcarea

r r
electronului cu viteza v = p / m0 , în câmpul electrostatic al protonului,
r
r 1 d U (r ) r e02
E=− ⋅ unde U (r ) = − . (FG.07.3.5)
q dr r r
r
r qS
În referenţialul propriu al electronului având momentul magnetic de spin M S = apare o energie
m0
r r r r
de interacţiune egală cu − M S B , unde B este câmpul magnetic corespunzător câmpului electric E :
r r r
v× E
B=− 2 . (FG.07.3.6)
c
( )
r r
Se constată că energia de interacţiune − M S B are până la o constantă, expresia termenului W LS
din ecuaţia (FG.07.3.1):
‐ 183 ‐

e2 1 r r
W LS = ⋅L⋅S (FG.07.3.7)
m02 c 2 r 3
şi constituie energia de interacţiune spin - orbită a atomului.

Din calculul raportului
W LS
≅ α2 (FG.07.3.8)
H0
rezultă că energia spion - orbită este acelaşi ordin de mărimea cu Wmv .
În concluzie, perturbaţia W f a lui H 0 se poate scrie sub forma:
W f = Wmv + W LS + L (FG.07.3.9)
(În expresia de mai sus s-a neglijat "termenul Darwin", care ia în considerare corecţia de câmp local.)
Se poate arăta că H diferă de H 0 printr-o cantitate W = W f + Wh , unde Wh determină structura

hiperfină a nivelelor energetice, perturbaţia corespunzătoare fiind datorată interacţiunii cu spinul nucleului.
Din calcul rezultă că acest hamiltonian hiperfin este de 10 3 ori mai mic decât W LS şi determină o structură
hiperfină în interiorul fiecărui nivel al structurii fine, ridicând la rândul său degenerescenţa reziduală a
nivelelor de structură fină.
Rezolvarea ecuaţiei lui Dirac, cu considerarea perturbaţiei de structură fină W f , conduce la

următoarea expresie a termenilor spectrali (FG.07.2.4) pentru atomii hidrogenoizi:
⎛ ⎞
cR H Z 2 α 2 cR H Z 4 ⎜ 1
⎜ 3 ⎟⎟
Tnf = + − = Tn + ΔTn , (FG.07.3.10)
n2 n3 ⎜ j + 1 4n ⎟
⎜ ⎟
⎝ 2 ⎠
unde α este constanta structurii fine.
Corecţia ΔTn poate fi pusă sub forma:
ΔTn = ΔTn( mv) + ΔTn( LS ) (FG.07.3.11)
termenii ΔTn(mv ) şi ΔTn(LS ) putând fi calculaţi şi separat cu teoria perturbaţiilor. Rezultă
⎛ ⎞
cR H α Z ⎜ 2 2
1 3 ⎟⎟
ΔTn(mv ) = ⎜ − (FG.07.3.12)
n3 ⎜ l + 1 4n ⎟
⎜ ⎟
⎝ 2 ⎠
astfel că degenerescenţa după numărul cuantic l este ridicată.
De asemenea, se obţine:
‐ 184 ‐

⎧ cRH α 2 Z 4 1
⎪ , pentru j = l +
⎪ n3 2l ⎛⎜ l + 1 ⎞⎟ + 1 2
⎪ ⎝ 2⎠
ΔTn(LS ) = ⎨ 2 4
(FG.07.3.13)
⎪ cRH α Z , pentru j = − .
1
⎪ 3 ⎛ 1⎞ 2
⎪ n 2l ⎜ l + ⎟
⎩ ⎝ 2⎠
O altă tratare generală a interacţiunii spin-orbită se bazează pe concluziile stabilite anterior privind
compunerea momentelor cinetice.
Să considerăm în cazul cuplajului Russell-Saunders (L-S), operatorul de interacţiune Ŵ LS sub

forma:
rˆ rˆ
Wˆ LS = ALS , (FG.07.3.14)
unde A este o constantă caracteristică termenului spectral şi să arătăm că diferiţi termeni spectrali au o
structură de multiplet, corespunzător diferitelor valori ale lui J. Dacă se calculează în aproximaţia de ordinul
rˆ rˆ
zero valoarea medie a operatorului (FG.07.3.14), astfel incat se înlocuieşte operatorul LS cu valoarea sa
proprie:
rr h
LS = [J ( J + 1) − L(L + 1) − S (S + 1)] (FG.07.3.15)
2
şi se ţine seama că L şi S sunt ficşi pentru un anumit termen spectral, se obţine pentru energia relativă a
componentelor de multiplet dependenţa:
W LS = A' J ( J + 1) (FG.07.3.16)
astfel incat rezulta:
ΔE J , J −1 = AJ , (FG.07.3.17)
expresie numită regula intervalelor a lui A. Landé.

Pentru A > 0 termenul cu energia cea mai mică este J = L − S şi multipletul se numeşte normal.
Dacă A < 0, termenul cu energia cea mai mică corespunde lui J = L + S şi multipletul se numeşte invers.
(De exemplu, separarea între nivelele succesive 3 D1 , 3D2 şi 3 D3 este in raportul 2/3.)
În cazul atomilor cu număr atomic ridicat sau pentru atomii puternic excitaţi, interacţiunile relativiste
devin importante în raport cu cele electrostatice dintre electroni. Prin urmare, în analiza interacţiunii
spin-orbită, în locul cuplajului (L - S) trebuie considerat cuplajul (j - j). De remarcat că numărul termenilor
obţinuţi în cele două tipuri de cuplare este acelaşi, însă poziţia lor relativă diferă mult de la un tip de cuplaj la
altul. În realitate pentru cele mai multe sisteme atomice, cuplajul este intermediar între cele două cazuri
limită studiate.
Pe lângă interacţiunea spin-orbită mai trebuie luată în considerare interacţiunea spin-spin, care
corespunde interacţiunii dintre spinii electronilor şi este ca şi interacţiunea spin-orbită de ordinul al doilea în
r r 2
ˆ ˆ rˆ
raport cu v / c . Operatorul corespunzător acestui tip de interacţiune este de forma S 2 sau ⎛⎜ SL ⎞⎟ . Dintre
⎝ ⎠
ˆˆ rr 2
aceştia, structura fină o influenţează numai operatorul Wˆ SS = B⎛⎜ SL ⎞⎟ al cărui efect asupra termenilor
⎝ ⎠
‐ 185 ‐

spectrali este dat de modificarea constantei A' în expresia (FG.07.3.16) şi de un termen pătratic aditiv în
J (J + 1) , B fiind o constanta.
Rezultatele experimentale asupra spectrelor diferitelor sisteme atomice (H, He+, atomii alcalinelor,
ionii izoelectronici) privind structura de multiplet sunt în bună concordanţă cu previziunile teoretice. Unele
nepotriviri existente sunt explicabile într-o abordare mai complexă a problemei, care face obiectul
electrodinamicii cuantice.
În ceea ce priveşte structura hiperfină a termenilor spectrali pusă în evidenţă cu ajutorul unor aparate
cu putere de rezoluţie foarte ridicată (reţele de difracţie, spectrografe interferenţiale), aceasta poate fi
r
explicată pe baza existenţei spinului nuclear, care se notează cu I astfel că momentul cinetic total al
atomului este
r r r r r r
F = L+S +I = J +I , (FG.07.3.18)
numărul cuantic total F putând lua valori între J − I şi (J + I ) .
1 1
Pentru un atom având L = 1, S = , I = 3 , termenul având J = are o structură hiperfină formată
2 2
3
din doi termeni, care corespunde valorilor 5 / 2 şi 7 / 2 ale lui F. De asemenea, lui J = corespund patru
2
⎛ 3 5 7 9⎞
termeni de structură hiperfină ⎜ F = , , , ⎟ . De exemplu, linia λ = 4122 Å a bismutului este compusă
⎝ 2 2 2 2⎠
din patru componente de structură hiperfină, care sunt dispuse pe un interval spectral de 0,44Å. În prezenţa
câmpului magnetic exterior are loc şi o despicare a nivelelor de structură hiperfină, adică un efect Zeeman al
structurii hiperfine).
FG.07.4. Procese radiative. Reguli de selecţie

a) Probabilitatea de tranziţie în cazul perturbaţiilor armonice
Studiul perturbaţiilor dependente de timp permite stabilirea expresiilor generale ale probabilităţilor
de tranziţie. Astfel de expresii vor fi utilizate în continuare pentru evaluarea probabilităţilor de tranziţie în
cazul perturbaţiilor armonice care prezintă o importanţa deosebită în studiul interacţiunii radiaţiei cu
substanţa. Fie
r
r ⎧Wˆ (r ) cos ωt , t > 0
W (r , t ) = ⎨
ˆ (FG.07.4.1)
⎩0, t<0
Fig. FG.07.4.1
‐ 186 ‐

Fig. FG.07.4.2
r
operatorul perturbaţie armonică de frecvenţă ω , Wˆ (r ) fiind independent de timp.
Conform metodei perturbatiilor dependente de timp [S.05] perturbatia Wˆ (t ) poate induce tranzitii intre
starile stationare m si n ale sistemului neperturbat cu probabilitatea:
2
e i (ω mn − ω)t − 1 e i (ω mn − ω)t − 1
2
Wmn
Pmn = + (FG.07.4.2)
4h 2 ω mn − ω ω mn + ω
fiind funcţie de variabila ω .
Expresia (FG.07.4.2) are polii ω = ± ω mn , astfel incat prezintă maxime dacă este îndeplinită una din
condiţiile de rezonanţă ω = ω mn , dacă Em > En sau antirezonanţă ω = −ω mn dacă E m < E n , cei doi
termeni neputând fi simultan semnificativi cu excepţia cazului limită ω mn → 0 . Prima condiţie este
îndeplinită în cazul absorbţiei, iar cea de-a doua în cazul emisiei spontane (Fig. FG.07.4.1).
În consecinţă, dacă se neglijează efectele de interferenţă dintre termenul rezonant şi cel antirezonant,
se obţine:
2
Wmn sin 2 ηt ω mn ± ω
Pmn = , unde η = (FG.07.4.3)
2 2 2
4h η
dependenţa de frecvenţă a probabilităţii de tranziţie la un moment dat de timp t1 fiind reprezentată în figura
FG.07.4.2.
Daca se defineşte lărgimea de rezonanţă prin expresia
4π
Δω = , (FG.07.4.4)
t
incertitudinea ΔE asupra măsurării valorii E m − E n utilizându-se o perturbaţie armonică cu frecvenţă
variabilă este aproximativ:
h
ΔE = hΔω ≅ (FG.07.4.5)
t
în concordanţă cu relaţia de incertitudine energie-timp.
Rezultă că, pentru perturbaţii dependente de timp, nivelele de energie nu mai sunt arbitrar de înguste,
rezultatele obţinute prin măsurări efectuate asupra energiei fiind funcţie de momentul efectuării măsurării.
Ca urmare a "modulării" de către perturbaţie a valorilor proprii ale hamiltonianului, fiecărei stări proprii a
sistemului i se asociază o lărgime finită a valorii proprii corespunzătoare a energiei.
‐ 187 ‐

In consecinta trebuie calculată probabilitatea totală de tranziţie din starea iniţială E n (dacă ne
limităm la termenul rezonant) într-un grup de stări finale centrate în jurul lui E m (E m > E n ) având
densitatea f (E ) . Prin integrarea expresiei (FG.07.4.3) rezultă
(ωmn − ω)t
+∞
Wmn
2 sin 2
Pmn =
∫ h 2
2
(ωmn − ω)2
f (E )dE . (FG.07.4.6)
−∞
şi f (E ) au o dependenţă "lentă" de starea finală în comparaţie cu funcţia

2
Dacă mărimile Wmn
sin 2 ηt
rapid variabilă de η , atunci acestea pot fi scoase în faţa integralei (FG.07.4.6) care conduce la
(ηt )2
expresia:
2
Wmn
Pmn = f (E m = E n + hω)πt . (FG.07.4.7)
2h
Prin urmare se poate evalua rata probabilităţii de tranziţie:
2
dP Wmn
wn → m = mn = f (E m = E n + hω)π (FG.07.4.8)
dt 2h
cunoscută ca „regula de aur" a lui Fermi (se aplică numai la rezonanţă, adică pentru stări în jurul lui E m ).
Pentru calculul ratei de tranziţie într-o stare precizată m, operaţia de eşantionare este asigurată de
funcţia δ a lui Dirac dată de corespondenţa:
1
sin 2 (ωmn − ω)t πt
2 → ⋅ δ(ω mn − ω) . (FG.07.4.9)
(ωmn − ω)2 2
Rezultă:
2
Wmn
wn → m = δ(E m = E n + hω)π . (FG.07.4.10)
2h
Prin multiplicarea expresiei (FG.07.4.10) cu f (E ) şi integrare se obţine, de asemenea, rata de
tranziţie (FG.07.4.8).
Expresia (FG.07.4.8) se scrie în domeniul frecvenţă sub forma:
2
Wmn
wn → m = g (ν ) , (FG.07.4.11)
4h 2
unde g (ν ) este funcţia de formă a liniei spectrale naturale. Linia spectrală poate fi lărgită omogen (atunci
când se referă la un singur atom, datorită, de exemplu, timpului de viaţă finit al nivelelor implicate) sau
neomogen (atunci când se referă la un mare număr de atomi cu frecvenţe de rezonanţă diferite datorită, de
exemplu, efectului Doppler care afectează atomii în mişcare sau câmpului local al atomului în cristal).
În concluzie, trebuie accentuat faptul ca teoria dezvoltată este valabilă în condiţiile:
‐ 188 ‐

W mn 1
〈〈 〈〈 Δ ν , (FG.07.4.12)
h t
impuse da cerinţele de aplicabilitate ale teoriei perturbaţilor (prima) şi de integrabilitatea expresiei
(FG.07.4.3) (a doua), în alte cazuri fiind utilizate alte metode.
b) Interacţiunea atomilor cu radiaţia
1. Hamiltonianul de interacţiune
Aplicarea rezultatelor obţinute mai sus la studiul interacţiuni atomilor cu o undă
electromagnetică monocromatică permite obţinerea unor rezultate importante privind regulile de
selecţie, absorbţia şi emisia indusă, tăria oscilatorilor şi altele.
r
Fie o undă electromagnetică plană de frecvenţă ω şi vector de undă k , polarizată după axa
z, care se propagă în direcţia y, fiind descrisă de potenţialul vector:
( )
r r r rr
A(r , t ) = A0 1z cos k r − ωt (FG.07.4.13)
astfel incat:
r
r r ∂A(r , t ) r r r r
E (r , t ) = − şi B(r , t ) = ∇ × A(r , t ) , (FG.07.4.14)
∂t
r
potenţialul scalar al undei V (r , t ) fiind presupus nul (sunt absente sarcinile şi curenţii). Structura
hamiltonianului de interacţiune al acestei unde cu un electron atomic de masă m şi sarcină q, situat
într-un potenţial central U (r ) are forma:
H=
1 r
2m
[ r r 2
] q rr r
p − qA(r , t ) + U (r ) − s B(r , t ) ,
m
(FG.07.4.15)
ultimul termen descriind interacţiunea momentului magnetic de spin al electronului cu câmpul

r r
B(r , t ) .
Dacă se separă în expresia (FG.07.4.15) hamiltonianul de interacţiune (W = H = H 0 ) se

obţine:
q2 r r 2
W (t ) = −
q rr r
m
q rr r
pA(r , t ) − s B(r , t ) +
m 2m
[ ]
A(r , t ) . (FG.07.4.16)
Întrucât pentru câmpuri slabe se poate neglija ultimul termen, se poate scrie:
W (t ) = W ' (t ) + W " (t ) (FG.07.4.17)
unde
q rr r
W ' (t ) = − pA(r , t ) (FG.07.4.18)
m
iar
q rr r
W " (t ) = − s B(r , t ) . (FG.07.4.19)
m
Întrucât:
‐ 189 ‐

W " (t ) r
≅ 0 〈〈1 (FG.07.4.20)
W ' (t ) λ
într-o primă aproximaţie W " (t ) se poate, de asemenea, neglija (r0 ≅ 50 pm ) .
2) Aproximaţia de dipol electric

Tranziţiile de dipol electric se produc datorită efectului perturbator al câmpului electric al undei
electromagnetice, întrucât din expresia forţei Lorentz exercitată de undă asupra electronului rezultă în cazul
atomului:
r r
FE qE c 3
r = r r = ≅ 10 , (FG.07.4.21)
FB qv × B(v )
adică efectul câmpului magnetic se poate neglija.
r
Întrucât pentru λ optic , 0 〈〈1 , câmpul electric se poate considera omogen pe distanţe comparabile cu
λ
r r
dimensiunile atomului, astfel încât perturbaţia armonică a undei E (t ) = E 0 e iωt determină o energie de
interacţiune:
( )
r r rr
W DE = (− q ) − E ⋅ r = − Ed , (FG.07.4.22)
r r
unde d = − qr este momentul de dipol electric.
r r
În raport cu funcţiile proprii ale hamiltonianului neperturbat ψ n (r , t ) şi ψ m (r , t ) , elementele de
matrice ale perturbaţiei pentru ω = ω mn au forma generală:
r r r r
DE
Wmn (t ) = − E (t )1z < ψ m (rr0 )d ψ n (rr ) = − E (t )d mn 1z , (FG.07.4.23)
r
d mn fiind elementele matricei asociate operatorului de dipol electric.
Rezultă pentru probabilitatea de tranziţie de dipol electric expresia:

1 2 r r 2
Pmn = E (t ) d mn 1z t . (FG.07.4.24)
4h 2
Aceleaşi rezultate se obţin dacă se pune în evidenţă termenul de interacţiune de dipol electric al
hamiltonianului.
3) Termenii de dipol magnetic şi de cuadrupol ai hamiltonianului de interacţiune
Se obţin sub forma [S.06] :
q
W DM (t ) = − (l x + 2s x )B0 cos ωt , (FG.07.4.25)
4m
pentru interacţiunea de dipol magnetic si
W QE (t ) = −
q
4m
( )
yp z + zp y E0 cos ωt (FG.07.4.26)
‐ 190 ‐

r r
pentru interacţiunea de cuadrupol electric, E 0 şi B0 fiind amplitudinile câmpurilor electric, respectiv
magnetic ale undei. Perturbaţia de dipol magnetic ia în considerare influenţa câmpului magnetic al undei
asupra electronului, iar perturbaţia de cuadrupol electric ţine seama de neomogenitatea câmpului electric în
atom, ambele fiind mult mai puţin intense decât cele de dipol electric (cam de 10 −5 ori cele de dipol
magnetic şi cam de 108 ori cele de cuadrupol electric).
c) Reguli de selecţie. Polarizarea radiaţiei emise. Stări metastabile

Odată cu studiul momentului cinetic orbital au fost stabilite regulile de selecţie pentru numerele
r
cuantice l şi m, din calculul elementelor de matrice ale operatorului r̂ . În acest paragraf se vor preciza
lucrurile arătându-se că aceste reguli corespund tranziţiilor de dipol electric.
Într-adevăr studiul se reduce la calculul elementelor de matrice pentru operatorul momentului de
r r
dipol electric d mn , fiind permise tranziţiile pentru care d mn ≠ 0 , unde:
r ( x) r ( y) r ( z)
r
d mn = d mn i + d mn j + d mn k. (FG.07.4.27)
Ţinându-se seama de funcţiile de undă ale particulei cuantice pentru mişcarea în câmp central se
obţine [M.03]:
m
∫ [e ]
i (m m − m n +1)ϕ
( x)
d mn ~ + e i (m m − m n −1)ϕ d ϕ (FG.07.4.28)
0
2π
∫ [e ]
i (m m − m n +1)ϕ
( y)
d mn ~ −i + e i (m m − m n −1)ϕ d ϕ (FG.07.4.29)
0
2π
i (m m − m n )ϕ
∫e
( z)
d mn ~ dϕ, (FG.07.4.30)
0
( x)
mm şi mn fiind numerele cuantice magnetice ale stărilor m respectiv n . Rezultă că d mn ≠ 0 şi
( y) ( z)
d mn ≠ 0 , pentru Δm = ±1 şi d mn ≠ 0 pentru Δm = 0 .
Prin urmare regulile de selecţie generale pentru numărul cuantic magnetic m sunt:
Δm = 0, ± 1 . (FG.07.4.31)
Întrucât m maxim este egal cu l, rezultă că regula de selecţie Δm = ±1 se transmite şi asupra lui l,
deci:
Δl = ±1 . (FG.07.4.32)
‐ 191 ‐

Să arătăm că tranziţia Δl = 0 este interzisă. Într-adevăr întrucât pentru Δl = 0 paritatea funcţiei de

( )
undă nu se schimbă rezultă că integrala funcţiei impare ψ *m ψ m pe toată axa x este nulă, deci d mn
( x)
= 0 şi
( y) ( z)
analog d mn = 0 şi d mn = 0.
Polarizarea liniilor spectrale rezultă pe baza regulilor de selecţie de mai sus.

Pentru
(z) ( x) ( y)
Δm = 0 , d mn ≠ 0 ( d mn = d mn = 0 ), (FG.07.4.33)
deci radiaţia este polarizată liniar după direcţia z.

Pentru
( x) ( y) ( z)
Δm = ±1 , d mn = ±i d mn , ( d mn = 0 ), (FG.07.4.34)
deci radiaţia emisă este polarizată circular dreapta (Δm = +1) sau circular stânga (Δm = −1) după cum
rezultă din compunerea celor două oscilaţii de dipol după direcţii perpendiculare.
Regulile de selecţie sunt o consecinţă a proprietăţii de simetrie privind paritatea stărilor, funcţiile de
undă staţionare (de coordonate) putând fi pare pentru momente cinetice pare şi impare pentru momente
cinetice impare, întrucât transformarea prin inversie ( r → r , θ → π − θ şi ϕ → π + ϕ ) multiplică funcţiile
proprii cu (− 1) .
l
Conservarea parităţii a fost studiată în lucrarea [S.05]. Elementele de matrice d mn sunt diferite de
zero numai dacă funcţiile de undă implicate în calcul au parităţi diferite, tranziţiile de dipol electric între stări
cu aceeaşi paritate fiind interzise.
Aceste concluzii sunt exprimate prin regula lui Laporte: "Tranziţiile de dipol electric se produc între
stări cu parităţi diferite, fiind interzise între stări cu aceeaşi paritate".
În cazul în care stările staţionare ale electronului sunt specificate cu ajutorul numerelor cuantice
l , s, j , m j din calculul elementelor de matrice se obţin regulile de selecţie echivalente:
Δj = 0, ± 1; Δm j = 0, ± 1; Δl = ±1 (FG.07.4.35)
tranziţia Δj = 0 , unde j m = j n = 0 fiind interzisă întrucât fotonul emis prin tranziţie nu poate căpăta
moment cinetic de spin.
În cazul tranziţiilor de dipol magnetic, din calculul elementelor de matrice corespunzătoare
hamiltonianului W DM , rezultă regulile de selecţie:
Δl = 0; Δml = ±1, 0; Δm s = ±1, 0. (FG.07.4.36)
Analog în cazul tranziţiilor de cuadrapol electric, calculul elementelor de matrice ale lui W QE ,
conduce la regulile de selecţie
Δl = 0, ± 2; Δm = 0, ± 1, ± 2. (FG.07.4.37)
Regula lui Laporte poate fi generalizată şi pentru aceste tipuri de tranziţii care nu pot avea loc decât
între stări de aceeaşi paritate, neintrând astfel în competiţie cu cele de dipol electric.
În studiul spectrelor optice intervin aproape în exclusivitate tranziţiile de dipol electric. În domeniul
microundelor joacă un rol important tranziţiile de dipol magnetic ca şi în radio-frecvenţă, de exemplu, în
‐ 192 ‐

rezonanţa magnetică. Tranziţia verde a oxigenului atomic (5577 Å) reprezintă un exemplu tipic de tranziţie
de cuadrupol electric.
Corelat cu regulile de selecţie generale pot fi stabilite reguli de selecţie speciale.
O astfel de regulă care se aplică numai în cazul cuplajului normal, permite tranziţii numai între
termeni de aceeaşi multiplicitate, cum ar fi cele singlet-singlet, dublet-dublet etc.
Ca urmare, tranziţiile de intercombinaţie, cum ar fi cele singlet-triplet sunt interzise (de regula de
selecţie ΔS = 0 ). Ca şi pentru alte reguli de selecţie speciale, s-au observat abateri de la această regulă, în
special pentru atomii grei (de exemplu, linia având λ = 2536,52 Å a mercurului este de intercombinaţie
între stările 6 3 P1 − 61 S 0 . Cauza o constituie modul aproximativ în care este realizat cuplajul normal, sau
amorsarea tranziţiei pe alte căi decât prin radiaţie sau spontan, de exemplu, prin ciocniri sau câmpuri externe.
Dacă radiaţia de dipol electric este interzisă printr-o regulă de selecţie oarecare, stările excitate
corespunzătoare având un timp de viaţă lung, fiind relativ stabile, se numesc metastabile. Pentru stările
metastabile probabilitatea de tranziţie este de 10 5 ÷ 108 ori mai mică decât pentru stările supuse la tranziţii
dipolare, atomii în stări metastabile fiind adevărate rezervoare de energie (cu aplicaţii la realizarea laserilor
sau în diferite reacţii fotochimice). Astfel de stări metastabile sunt, de exemplu, stările 1s 2 s 3 S1 şi 1s 2 s1S 0
ale heliului.
Deşi în condiţii normale tranziţiile radiative ale stărilor metastabile au o probabilitate extrem de mică
(aceste stări dezexcitându-se în mod uzual prin ciocniri) totuşi în anumite condiţii, cum ar fi substanţa
puternic rarefiată (nebuloase etc.) intensitatea radiaţiei "interzise" emisă prin dezexcitarea nivelelor
metastabile poate fi foarte puternică (de exemplu, linia λ = 5577 Å a oxigenului, datorată tranziţiei
cuadrupolare 1S −1D , observată în aurora polară, este foarte intensă).
d) Teoria lui Einstein asupra emisiei şi absorbţiei radiaţiei

Teoria dezvoltată până în prezent privind interacţiunea radiaţiei cu sistemele atomice este o teorie
semicuantică, sistemele atomice fiind cuantificate, iar câmpul electromagnetic fiind descris clasic
(necuantificat).
Datorită asimetriei acestei tratări, o serie de fenomene cum sunt emisia spontană, fluctuaţiile etc., nu
pot fi abordate în mod riguros, făcând obiectul electrodinamicii cuantice.
Alte procese de interacţiune, cum ar fi emisia stimulată sau absorbţia sunt însă descrise satisfăcător
în cadrul teoriei semicuantice, după cum s-a arătat anterior.
O primă teorie (elementară) privind aceste procese de interacţiune a fost elaborată de Einstein în anul
1917. Conform acestei teorii între stările n şi m ale unui sistem cuantic cu două nivele (fig. FG.07.4.3)
se pot produce trei tipuri de tranziţii: emisie indusă sau stimulată prin trecerea sistemului din starea m în
Em − En
starea n , sub acţiunea unui foton rezonant de frecvenţă ω mn = , cu emisia si a unui alt foton cu
h
aceeaşi frecvenţă; absorbţie, prin trecerea sistemului din starea n în starea m , astfel că energia
sistemului creşte cu hω mn , unde ω mn este frecvenţa cuantei absorbite; emisie spontană, prin trecerea
sistemului din starea m în starea n în mod spontan fără acţiunea unui foton exterior, cu emisia unui
foton de frecvenţă ω mn .
‐ 193 ‐

Fig. FG.07.4.3
Dacă se notează cu ρ E (ν ) densitatea spectrală de energie a unui câmp de radiaţie de bandă largă
care interacţionează cu sistemul atomic cu două nivele având populaţiile N m respectiv N n , astfel că
numărul total de atomi aflat în interacţiune este N 0 = N n + N m , se pot defini ratele de tranziţie astfel:
(Pmn )st = Bmn ρ E (ν ) , (FG.07.4.38)
(Pmn )ab = C nm ρ E (ν ) , (FG.07.4.39)
(Pmn )sp = Amn , (FG.07.4.40)
unde mărimile Bmn , C nm şi Amn poartă numele de coeficienţii lui Einstein de emisie stimulată, de
absorbţie, respectiv de emisie spontană.
Evident că pentru regimul staţionar, între procesele de emisie şi cele de absorbţie există relaţia de
bilanţ:
(Bmn ρ E (ν ) + Amn )N m = C nm ρ E (ν )N n . (FG.07.4.41)
Pentru a găsi relaţiile dintre coeficienţii lui Einstein, este necesar ca mărimile ρ E (ν ) şi populaţiile
celor două nivele să poată fi determinate apriori.
O astfel de posibilitate este oferită de radiaţia termică de echilibru aflată la temperatura T, pentru
care ρ E (ν ) este dat de legea lui Planck :
8πhν 3 1
ρ E (ν ) = (FG.07.4.42)
hν
c3
e kT −1
iar populaţiile nivelelor se stabilesc pe baza legii lui Boltzmann:
hν
N 2 g1 − kT
= ⋅e (FG.07.4.43)
N1 g 2
unde g1 şi g 2 sunt degenerescenţele nivelelor implicate.
Din ecuaţiile (FG.07.4.41) şi (FG.07.4.42), la temperatura T, în absenţa degenerescenţei se poate

scrie:
Amn B
+ mn = e hν mn / kT . (FG.07.4.44)
C nm ρ E (ν ) C nm
Pentru T → ∞, ρ E (ν ) → ∞ astfel că din (FG.07.4.49) se obţine:
‐ 194 ‐

C nm = Bmn , (FG.07.4.45)
adică egalitatea coeficienţilor lui Einstein de emisie stimulată şi de absorbţie.

Ca urmare (FG.07.4.42) devine:
A 1
ρ E (ν ) = mn . (FG.07.4.46)
Bmn hν mn
e kT − 1
Comparând expresiile (FG.07.4.42) şi (FG.07.4.46) rezultă relaţia:
Amn 8πhν 3
= , (FG.07.4.47)
Bmn c3
care stabileşte legătura dintre coeficienţii lui Einstein de emisie spontană şi stimulată. Rezultatele obţinute
sunt valabile şi pentru alte tipuri de radiaţii de spectru larg.
Se poate arata că Amn este corelat cu timpul mediu de viaţă al stării excitate τ mn astfel:
1
τ mn = , (FG.07.4.48)
Amn
τ mn , putând lua valori între 10 −7 şi 10 −12 s.
Într-adevăr din relaţia:
− d N m = Amn N m d t , (FG.07.4.49)
pentru numărul mediu de atomi care efectuează tranziţii spontane în intervalul dt şi din relaţia de definiţie a
timpului mediu τ mn :
t
−
⎛ N (τ ) 1 ⎞
N m (t ) = N n (0) ⋅ e τ mn
, ⎜⎜ m mn = ⎟⎟ (FG.07.4.50)
⎝ N n (0 ) e⎠
rezultă dependenţa (FG.07.4.48).
În teoria cuantică generală se obţine pentru coeficientul Amn expresia:
1 8π 2 ν 3mn r 2
Amn = d mn , (FG.07.4.51)
3ε hc 3
utilă pentru calculul elementelor de matrice d mn , dacă se măsoară τ mn experimental şi pentru evaluarea
coeficienţilor Bmn .
Calculul coeficienţilor Bmn se poate face şi direct exprimându-se în relaţia probabilităţii de tranziţie
mărimea E (t )
2
cu ajutorul densităţii de energie ρ E .
Intensităţile radiaţiilor emise stimulat, spontan sau absorbită se pot calcula astfel:
I st = N m Bmn ρ E (ν )hν mn , (FG.07.4.52)
I sp = N m Amn hν mn , (FG.07.4.53)
‐ 195 ‐

I ab = N n Bnm ρ E (ν )hν mn , (FG.07.4.54)
expresiile de mai sus fiind utile pentru studiul condiţiilor de amplificare a radiaţiei în laseri.
De exemplu, conditia de inversie de populatie in laseri se obtine din conditia de amplificare a
radiatiei in astfel de dispozitive scrisa pe baza ecuatiilor de mai sus sub forma :
I st 〉 I ab , (FG.07.4.55)
tinandu-se seama ca I sp 〈〈 I st . Rezulta:
Nm 〉Nn , (FG.07.4.56)
conditie necesara dar nu si suficienta, intrucat in realizarea laserului ca oscilator cuantic trebuie luate
in considerare si pierderile sistemului, care intervin in ecuatia (FG.07.4.56) sub forma unei inversii de
populatie de prag de oscilatie N p , sub forma:
Nm − Nn ≥ N p . (FG.07.4.57)
Studiul riguros si complet al interactiei radiatiei cu substanta in laseri este prezentat in lucrarea [S.04].
FG.07.5. Clasificarea periodică a elementelor

Clasificarea periodică a elementelor pe baza relaţiei dintre proprietăţile chimice ale acestora şi
greutatea lor atomică a fost făcută de către Mendeleev, în anul 1869, care a reuşit să prevadă şi existenţa mai
multor elemente chimice necunoscute, cum ar fi galiul şi germaniul. Ulterior Moseley a aranjat elementele
chimice în ordinea creşterii numărului atomic Z, pe baza măsurărilor efectuate utilizând razele X, iar Bohr în
1921, a elaborat o schemă a sistemului periodic al elementelor, cu prezentarea modului de formare a
învelişurilor electronice pornind de la hidrogen a cărui configuraţie era cunoscută şi adăugind învelişului
atomic câte un electron pe măsura creşterii cu o unitate a sarcinii pozitive a nucleului. Bohr însă nu putea
explica, de exemplu, de ce pe a n-a orbită se află numai 2n 2 electroni.
Ulterior pe baza principiului de excluziune al lui Pauli s-a ajuns la o clasificare a elementelor
"ideală" ţinându-se seama de numerele cuantice ale electronului în atom. Întrucât doi electroni în atom nu pot
avea aceleaşi valori ale celor patru numere cuantice (de exemplu: n, l, m, m s ), rezultă că numărul maxim de
electroni având acelaşi număr cuantic principal este 2n 2 .

Din studiul datelor spectroscopice privind energiile de cuplaj ale electronilor succesivi adăugaţi
învelişului atomic (potenţialele de ionizare) rezultă că elementele chimice pot fi împărţite în perioade, astfel
că pe măsura completării cu electroni a învelişurilor elementelor diferitelor perioade energia de cuplaj în
general, creste dar la trecerea de la o perioadă la alta aceasta scade brusc.
Diferitele perioade ale unei astfel de clarificări se termină cu un gaz inert, gazele inerte fiind
caracterizate de învelişuri electronice complete, având 2n 2 electroni.
Numărul de elemente diferă de la o perioadă la alta, succesiunea numerelor de electroni din
învelişurile complete succesive fiind
2(1s, He ) 8(3s3 p, Ne ) 8(3s3 p, Ar ) 18(4 s3d 4 p, Kr )

18 ( 5s 4d 5 p, Xe ) 32 ( 6s 4 f 5d 6 p, Rn ) ( 7 s6d 5 f ,....incomplete ) ,
‐ 196 ‐

deosebindu-se astfel de clasificarea ideală.

Tabelul periodic complet prezentat mai jos (Tabelul FG.07.4.3), în care perioadele sunt indicate pe
orizontală, pune în evidenţă şi existenţa a opt grupe de elemente cu proprietăţi chimice similare (pe
verticală), cum ar fi gazele inerte, metalele alcaline, elementele alcalino-pământoase, halogenii etc., dar şi a
unor subgrupe mai mici (Cu - Ag - Au sau Zn - Cd - Hg), corelate prin diferite proprietăţi cum ar fi valenţa,
cu grupele principale (în tabel se indică prin săgeţi punctate).
Modul de completare a subnivelelor electronice conform clasificării de mai sus, se datorează
particularităţilor stărilor d şi f în raport cu stările s şi p, rezultate din analiza curbelor energiei potenţiale a
electronilor în atomii grei.
În cadrul diferitelor perioade pot fi evidenţiate grupe de elemente principale (care au straturile d şi f
complete) şi grupe intermediare, în cadrul cărora are loc completarea acestor straturi (d şi f) interioare.
Configuraţia electronică a elementelor grupelor principale este evidenţiată în tabelul FG.07.4.4, care poate fi
analizat în corelaţie cu tabelul FG.07.4.3. în ultima coloană a tabelului sunt indicate straturile atomice
complete. Dacă în cadrul grupelor principale, completarea straturilor electronice se face regulat (întâi stările
s, apoi cele p,...) în cazul grupelor intermediare, această completare se face mai puţin regulat, apărând
competiţia între diferite stări. O primă abatere de la completarea normală a straturilor electronice o prezintă
potasiul, care din punct de vedere chimic trebuie să aibă un electron de valenţă 4s deşi numărul său de ordine
corespunde unui electron 3d. Întrucât starea 3d corespunde unei energii mai ridicate decât aceea a stării 4s
electronul său suplimentar în raport cu argonul va ocupa starea 4s.
Grupele intermediare ale tabelului periodic sunt următoarele:
• grupa fierului ( 21 Sc÷ 28 Ni ; se completează stratul 3d);
• grupa paladiului ( 39Y ÷ 46 Pd ; se completează stratul 4d);
• grupa platinei [ 57 La (fără elementele pământuri rare 58÷70), plus 71 Lu ÷ 78 Pt ; se completează

stratul 5d] ;
• pământurile rare ( 58 Ca ÷ 70Yb ; se completează stratul 4f);
• actinidele ( 89 Ac → ; se completează stratul 5f).
‐ 197 ‐

Tabelul FG.07.5.1.
Tabelul periodic al elementelor
‐ 198 ‐

‐ 199 ‐

Tabelul FG.07.5.2.
Configuraţia electronică a elementelor grupelor principale
n Straturi
s s2 s2p s2p2 s2p3 s2p4 s2p5 s2p6 electronice
Stări complete
electronice
3 4 5 6 7 8 9 10
2 1s2
Li Be B C N O F Ne
11 12 13 14 15 16 17 18
3 1s2 2s2 2p6
Na Mg Al Si P S Cl Ar
19 20
4 1s2 2s2 2p6 3s2 3p6
K Ca
29 30 31 32 33 34 35 36
4 - " - " - 3d10
Cu Zn Ga Ge As Se Br Kr
37 38
5 - " - " - 3d10 4s2 4p6
Rb Sr
47 48 49 50 51 52 53 54
5 - " - " - 4d10
Ag Cd In Sn Sb Te I Xe
55 56
6 - " - " - 4d10 5s2 5p6
Cs Ba
79 80 81 82 83 84 85 86
6 - " - " - 4 f14 5d10
Au Hg Te Pb Bi Po At Rn
87 88
7 - " - " - 6s2 6p6
Fr Ra
Starea
normală a 2 1 2 3 4 3 2 1
S1 / 2 S0 P1 / 2 P0 S3 / 2 P2 P3 / 2 S0
atomului
Particularităţile completării straturilor d şi f ale grupelor intermediare au implicaţii asupra

proprietăţilor chimice ale elementelor, care depind în principal de electronii exteriori ai atomului. De
exemplu, pământurile rare par că ocupă acelaşi loc în tabelul periodic, electronii 4f caracteristici
neintervenind în determinarea proprietăţilor chimice.
Spectrele optice ale celor mai multe elemente chimice se obţin ca urmare a excitării electronilor din
straturile exterioare pe nivele energetice mai înalte. Excitarea electronilor de pe orbitele interioare se face cu
energii ridicate, conducând la obţinerea spectrelor de raze X.
FG.07.6. Atomii metalelor alcaline

Metalele alcaline Li, Na, K, Rb, Cs, aparţin primei grupe a tabelului periodic al elementelor, astfel că
au configuraţia stabilă a gazelor inerte (învelişuri complete) la care se adaugă un singur electron (ns) de
valenţă sau optic, încât starea fundamentală a acestora este 2 S1 / 2 . După cum s-a arătat în paragraful
anterior, în cazul alcalinelor apar următoarele inversări în completarea normală a învelişurilor electronice: la
K (4s înaintea lui 3d), la Rb (5s înaintea lui 4d), la Cs (6s înaintea lui 4f şi 5d). Mişcarea electronului optic se
face în câmpul efectiv cu simetria sferică, dar necoulombian al restului atomic, alcătuit din cei (Z − 1)
electroni din structura stabilă a unui gaz inert şi nucleul cu sarcina + Ze . Cei (Z − 1) electroni interiori
exercită asupra electronului optic un efect de ecranare imperfectă, care face ca atomii metalelor alcaline să
‐ 200 ‐

difere de atomii hidrogenoizi. Într-adevăr energiile de ionizare ale atomilor metalelor alcaline experimentale,
sunt mult mai mari decât cele calculate după modelul atomilor hidrogenoizi (5,39 eV în loc de 3,39 eV la Li,
4,38 eV în loc de 0,85 eV la K, etc), ceea ce arată că electronul optic "străpunge" ecranul păturilor complete,
situându-se o parte din timp în apropierea nucleului.
Energia de legătură mai mare decât cea corespunzătoare unei ecranări perfecte are o influenţă
puternică asupra poziţiei nivelelor energetice în comparaţie cu cele ale hidrogenului. în plus, degenerescenţa
nivelelor caracteristică câmpului coulombian este ridicată datorită câmpului creat de sistemul complex de
sarcini în care se mişcă electronul optic, astfel că structura termenilor spectrali va fi mai complicată decât în
cazul hidrogenului, deşi schema generală de studiu se păstrează.
Ca urmare se considera că expresia energiei nivelelor energetice ale hidrogenului îşi păstrează
valabilitatea şi în cazul metalelor alcaline, dacă se introduce o corecţie pentru efectul de ecranare, sub forma
constantei de ecranare σ , astfel că Z → Z * = Z − σ sau echivalent, prin intermediul defectului cuantic Δ ,
astfel că n → n* = n − Δ .
Corecţiile σ sau Δ , se pot determina experimental sau se obţin teoretic din rezolvarea ecuaţiei lui
Schrödinger, admiţând pentru potenţialul restului atomic, în prima aproximaţie, o expresie de forma:
e2 e2
U (r ) = − − c1 , (FG.07.6.1)
r r2
termenul al doilea reprezentând o corecţie de dipol ( c1 are dimensiunea de lungime).
Ca urmare, ecuaţia funcţiei de undă radiale
d 2R 2 dR 2m ⎡ e2 e 2 h 2 l (l + 1) ⎤
+ + ⎢ E+ + c1 − ⎥R = 0 , (FG.07.6.2)
dr 2 r dr h 2 ⎣⎢ r r 2 2m r 2 ⎦⎥
2
ce
diferă de ecuaţia studiata in cazul atomului de hidragen, prin termenul suplimentar de dipol 1 .
r2
Cu notaţia
2me 2
l (l + 1) − c1 = l ' (l '+1) , (FG.07.6.3)
h2
astfel că
me 2
l' = l − c1 , (FG.07.6.4)
2⎛ 1⎞
h ⎜l + ⎟
⎝ 2⎠
se poate defini numărul cuantic principal efectiv, n* prin expresia:
n* = n1 + l '+1 = n − Δ (FG.07.6.5)
unde:
me 2
Δ = c1 (FG.07.6.6)
⎛ 1⎞
h2 ⎜l + ⎟
⎝ 2⎠
se numeşte defect cuantic fiind o mărime pozitivă.
‐ 201 ‐

Ca urmare valorile proprii ale energiei sunt date de relaţia:

2 4
m0 Z ef e 1
E n*, l = − , (FG.07.6.7)
2h 2
(n − Δ )2
având asociaţi termenii spectrali:
E n*, l
Tn*, l = (FG.07.6.8)
h
(pentru atomii neutri ai metalelor alcaline Z ef = 1 ).
Datorită dependenţei lui Δ de l, degenerescenţa după l a stărilor proprii este ridicată. Pentru stările
fundamentale ale alcalinelor, valorile experimentale ale defectului cuantic sunt prezentate mai jos: Li
(Δ = 0,4) , Na (Δ = 1,37 ) , K (Δ = 2,23) , Rb (Δ = 3,2) , Cs (Δ = 4,13) , fiind maxime pentru aceste stări.
Formula (FG.07.6.95) poate fi aplicata şi ionilor cu un singur electron, de valenţă, de exemplu Mg+
( ) (
Z ef = 2 , Al++ Z ef = 3 etc. )
b) Serii spectrale. Structura de multiplet

Studiile spectroscopice au stabilit existenţa a patru serii spectrale ale metalelor alcaline, denumite
astfel: seria principală, seria fină sau a doua serie secundară, seria difuză sau prima serie secundară şi seria
fundamentală sau seria Bergmann.
Notând cu S, P, D, F termenii spectrali corespunzători diferitelor valori ale numărului cuantic orbital
l , respectiv l = 0,1,...n − 1 , şi ţinând seama de regula de selecţie Δl = ±1 , rezultă că nu se pot combina
între ei decât termenii S cu termenii P, termenii P cu termenii S sau D etc.
Prin urmare, conform regulii de selecţie enunţate, seria principală are formula simbolică 2 S − mP
pentru litiu, 3S − mP pentru sodiu, 4 S − mP pentru potasiu, 5S − mP pentru rubidiu etc., deci se obţine
prin tranziţii de pe nivelele P pe nivelul S cel mai de jos al elementului.
Seria fină - se obţine prin tranziţii pe nivelele S pe nivelele P cel mai de jos al elementului astfel că
are formula simbolică 2 P − mS pentru litiu, 3P − mS pentru sodiu etc.
Seria difuză - se obţine prin tranziţii de pe nivelele D tot pe nivelul P cel de jos al elementului.
Formula seriei difuze pentru litiu va fi 2 P − mD , iar pentru sodiu 3P − mD .
Seria fundamentală - apare prin tranziţii de pe nivelele F pe nivelul D cel de jos al elementului
studiat. Prin urmare, pentru litiu şi pentru sodiu, formulele simbolice ale seriei fundamentale vor fi
3D − mF respectiv 4 D − mF .
În figura FG.07.6.1 se prezintă schematic diagrama nivelelor de energie pentru atomul de sodiu,
punându-se în evidenţă principalele linii ale seriilor spectrale caracteristice.
‐ 202 ‐

Fig. FG.07.6.1.
S-a constatat că interdicţiile cerute de regulile de selecţie nu sunt absolute, însă probabilităţile de
producere a unor astfel de tranziţii sunt foarte scăzute (de exemplu, linia λ = 319,56 nm a Li apare în
tranziţia interzisă 2 s − 3d ).
Cercetarea spectrelor metalelor alcaline cu aparate având putere de rezoluţie ridicată a evidenţiat
structura de multiplet a liniilor spectrale, ca urmare a efectelor relativiste studiate în paragraful FG.07.6.4.
Formula (FG.07.6.7) poate fi generalizată în cazul metalelor alcaline prin considerarea numărului cuantic
efectiv n * în locul lui n sau a sarcinii Z * = Z − σ , σ fiind constanta de ecranare.
1
Ca urmare a faptului că pentru j sunt posibile două valori distincte j = l ± rezultă că liniile
2
metalelor alcaline au o structură de dublet ca şi în cazul hidrogenului.
Astfel, dacă termenii 2 S nu se despică, având o singură componentă 2 S1 / 2 , termenii 2 P au
componentele 2 P1 / 2 şi 2 P3 / 2 , fiind valabilă regula de selecţie ΔJ = 0, ± 1 , (Fig. FG.07.6.2).
Fig. FG.07.6.2.
De exemplu, în spectrul sodiului, prima linie din serie principală (linie numită D) este compusă din
două linii apropiate, D1 , (589,6 nm) şi D2 , (589,0 nm), D2 fiind de două ori mai intensă decât D1 .
Măsurările dau pentru ecartul dintre componentele de dublet ale primei linii din seria principală
valorile: 0,015 nm pentru Li (670,8 nm), 0,6 nm pentru Na (589,6 ÷ 589,0) nm, 3,4 nm pentru K (769,9 ÷
766,5) nm, 14,8 nm pentru Rb (794,8 ÷ 780,0) nm şi 44,2 nm pentru Cs (894,3 ÷ 852,1) nm.
Componentele dubleţilor seriei fine sunt echidistante pentru toate liniile, ca urmare a tranziţiilor din
stările 2 S în stările aceluiaşi dublet 2 P .
‐ 203 ‐

Capitolul FG.08. Informatica cuantică

Cuvinte-cheie:
informaţie cuantică, unitatea cuantica de informaţie, qubitul, entanglementul cuantic, paradoxul EPR,
teleportarea informaţiei cuantice, perechea EPR, proces de teleportare, Qubit sursă, Qubit auxiliar, Qubit
tinta, stări Bell, experiment de teleportare, transmisia cuantică a informaţiei, distribuţia cuantică a cheilor,
calculator cuantic.
FG.08.1. Informatia cuantică
Se ştie că informaţia cuantică este înmagazinată în stările cuantice ale sistemelor fizice, fiind astfel
radical diferită de informaţia clasică. Deşi este încorporată tot în stările unor sisteme fizice, stările sistemelor
clasice sunt diferite de cele ale sistemelor cuantice fiind complet determinate variabilele dinamice care
descriu aceste stări, nefiind supuse relaţiilor de incertitudine ale lui Heisenberg. Stările sistemelor cuantice
sunt descrise de funcţii de undă a căror semnificaţie, corelată cu procesul de evoluţie şi măsură este
evidenţiată de principiile fizicii cuantice.
FG.08.2. Unitatea de informatie cuantica. Qubitul

a. Concept
Un bit cuantic sau un qubit este o unitate cuantică de informaţie şi reprezintă cantitatea de
informaţie care poate fi înmagazinata în starea celui mai simplu sistem cuantic, de exemplu, starea de
polarizare a unui foton. Termenul a fost introdus de către Shumacher în 1995. Qubitul este analogul cuantic
al bitului clasic.
Qubitul se defineşte pentru un sistem cuantic cu două nivele şi este descris printr-un vector de stare
care aparţine spaţiului vectorial bidimensional al numerelor complexe.
Spre deosebire de bit care trebuie sa fie 0 sau 1, Qubitul poate fi 0, 1, sau superpozitia cuantică
acestora.Stările de Qubit trebuie măsurate în raport cu stările bazei, notate cu 0 şi 1 . O stare pură de
Qubit este o superpoziţie liniară a acestor două stări:
| ψ >= α 0 + β 1 , (FG.08.2.1)
unde amplitudinile de probabilitate α şi β sunt în general numere complexe şi | α |2 + | β |2 = 1.
Spaţiul stărilor pentru un singur Qubit este reprezentat geometric prin sfera Bloch.
O pereche de Qubiţi poate fi în oricare superpoziţie cuantică de patru stări iar trei Qubiţi în orice
superpoziţie de opt stări. Generalizând, cu n Qubiţi un calculator cuantic poate fi într-o superpoziţie arbitrară
de până la 2n stări diferite simultan, în comparaţie cu un calculator clasic care poate fi numai în una dintre
aceste 2n stări, la un anumit moment de timp.
b. Implementări fizice posibile ale Qubiţilor şi o alegere convenţională a bazelor
Cateva implementări fizice posibile ale Qubiţilor şi o alegere convenţionala a bazelor sunt prezentate in
tabelul FG.08.2.1.
Tabelul FG.08.2.1
‐ 204 ‐

Suportul fizic Numele Suportul informaţiei Starea 0 Starea 1

Foton unic Codarea
Polarizarea luminii Orizontală Verticală
(stări Fock) polarizării
Stare coerentă Lumină Stare de fază
Cuadratură Stare de amplitudine comprimată
a luminii comprimată comprimată
Electroni Spin electronic Spin în sus în jos
Spinul nuclear
Nucleu Spin în sus în jos
adresat prin RMN
c. Formalismul matematic spin –Qubit.
Se utilizează formalismul cuantic al spinului. Se ştie că spinul este un grad de libertate al

electronului asociat cu un spaţiu Hilbert bidimensional H, fiecărei stări cuantice corespunzându-i un vector al
acestui spaţiu.Operatorii de spin, corespunzători direcţiilor x, y, z, se notează cu Sx, Sy şi Sz, fiind reprezentaţi
cu ajutorul matricelor lui Pauli:
(FG.08.2.2)
unde este constanta lui Planck redusă.
Stările proprii ale lui Sz sunt reprezentate astfel:
(FG.08.2.3)
Cu ajutorul Qubiţilor acestea se scriu sub forma :
(FG.08.2.4)
Analog, stările proprii ale lui Sx sunt:
, (FG.08.2.5)
sau cu Qubiţi:
(FG.08.2.6)
Spaţiul Hilbert al unei perechi de electroni este desemnat prin , adică prin produsul tensorial
al spatiilor Hilbert pentru cei doi electroni. Starea de spin de singlet se scrie sub forma:
(FG.08.2.7)
sau cu Qubiţi:
(FG.08.2.8)
sau echivalent:
(FG.08.2.9)
deoarece:
‐ 205 ‐

(FG.08.2.10)
Din principiile procesului cuantic de măsură se ştie că atunci când este măsurat Sz, starea sistemului
ψ trece într-o stare proprie a lui Sz. De exemplu, dacă se obţine +z, sistemul trece în proiecţia ortogonală a lui
φ pe spaţiul stărilor sub forma:
(FG.08.2.11)
Cu Qubiţi se scrie:
(FG.08.2.12)
Pentru starea de spin de singlet se obţine:
(FG.08.2.13)
Cu Qubiţi devine:
(FG.08.2.14)
Similar, dacă prin măsurătoare se obţine –z:
(FG.08.2.15)
sau, cu Qubiţi
, (FG.08.2.16)
care înseamnă că noua stare este:
(FG.08.2.17)
sau
, (FG.08.2.18)
adică:
(FG.08.2.19)
sau
.
(FG.08.2.20)
FG.08.3. Entanglementul cuantic

Spre deosebire de biţii clasici, Qubiţii pot avea proprietatea de entanglement.
Entanglementul cuantic este o proprietate nelocală care exprimă o corelaţie între două sau mai
multe sisteme cuantice, mai puternică decât aceea posibilă în cazul sistemelor clasice. Fiind asociat cu
corelaţii neclasice între sisteme cuantice separate, entanglementul este o resursă fizică care poate fi măsurată
sau transferată. Două sisteme cuantice aflate în starea de entanglement pot fi utilizate ca un canal cuantic de
transmis informaţia, cu aplicaţii în comunicaţii şi calculatoare.
‐ 206 ‐

a. Originea entanglementului. Paradoxul Einstein-Podolski-Rossen (EPR)

A. Lucrarea originală care sta la originea entanglementului:
Einstein, B. Podolsky, N. Rosen: "Can quantum-mechanical description of physical reality be
considered complete?" Physical Review 41, 777 (15 May 1935)./
B. Interpretări
Paradoxul EPR se refera la un fenomen prezis de mecanica cuantică cunoscut sub numele de
entanglement cuantic, pentru a arata că măsurătorile efectuate asupra parţilor separate ale unui sistem
cuantic se pot influenţa reciproc în mod instantaneu.
Paradoxul EPR este denumit astfel după numele autorilor articolului de mai sus. Este considerat
paradox în sensul următor: dacă vom considera că mecanica cuantica are caracter local şi complet, atunci se
ajunge la o contradicţie. Cum mecanica cuantică este autoconsistentă şi nu contrazice teoria relativităţii,
trebuie să admitem că paradoxul EPR ilustrează numai faptul ca mecanica cuantică violează intuiţia noastră
clasică, care nu corespunde realităţii fizice. Cei mai mulţi fizicieni consideră astăzi că principiul localităţii
nu este aplicabil.
În anii 1935 şi 1936, Schrödinger a analizat într-un articol în două părţi, publicat în the Proceedings
of the Cambridge Philosofhical Society, paradoxul EPR. Schrödinger a inventat termenul entanglement
pentru a descrie aceasta corelaţie aparent stranie dintre două sisteme cuantice, care constituie astfel o
pereche EPR.
Acest efect cunoscut acum ca nelocalitate, a mai fost denumit colocvial: stranietate cuantică, acţiune
la distanţă fantomatica sau stafie cuantică.
C. Experimentul EPR
O pereche electron-pozitron este emisă, de exemplu, prin dezintegrarea pionului, particulele se
îndepărtează şi apoi sunt efectuate măsurători asupra spinului acestora. Indiferent de axa după care este
măsurat spinul acestora, se obţin valori opuse ale spinului.
Aceste rezultate sunt posibile numai dacă particulele sunt corelate într-un mod oarecare numit
entanglement.
Deşi, în particular, ne-am referit la spin, există mai multe categorii de observabile ale mecanicii
cuantice care se pot găsi în stare de entanglement. Articolul original EPR se referea la observabila impuls
însă experimentele au arătat ca polarizarea fotonului este o alegere mai potrivită pentru că polarizarea
fotonilor poate fi mai uşor preparată şi măsurată.
XA
XB
Sursă
ZA 45°
φ ZB
Alice Bob
Fig. FG.08.3.1. Experimentul EPR cu o pereche electron-pozitron.
O sursă centrală trimite particule cu spinul opus către doi observatori, Alice şi Bob care pot efectua
măsurători de spin ( Fig. FG.08.3.1)
Să ne imaginăm că Bob doreşte să măsoare spinul pozitronului după axa x. Întrucât el nu a perturbat
anterior starea pozitronului se ştie că va obţine cu o probabilitate de 50% valoarea +x şi cu o probabilitate de
50% valoarea –x.
‐ 207 ‐

Pe de altă parte, dacă Alice a făcut anterior o măsurătoare asupra spinului electronului după axa z,
pozitronul lui Bob ştie acest lucru şi capătă, pentru spinul după axa z, valoarea opusă (+z sau –z) astfel încât
spinul său în direcţia x este nedeterminabil, spinii după cele două axe fiind două observabile incompatibile,
situaţie paradoxală.
D. Starea de singlet, exemplu de entanglement
Să presupunem că sursa care emite perechea electron-pozitron poate fi controlată astfel încât această
pereche să fie în stare de singlet, adică o superpoziţie de două stări pe care le specificăm cu I şi II. În starea I
electronul are spinul orientat în directia +z (sau –z) iar pozitronul în starea –z (sau +z). În starea II orientările
spinilor sunt inverse. Prin urmare este imposibil să asociem oricare particulă în starea de singlet cu o stare de
spin definit. În astfel de situaţii se spune că particulele sunt corelate maximal, adică în stare de entanglement.
b. Starile Bell (1964)
Orice stare 2-Qubit se poate exprima utilizând patru stări ortogonale corelate maximal, numite stări
Bell, care alcătuiesc o bază numită baza stărilor Bell corelate (Bell entangled states). Stările acestei baze
sunt următoarele:
1
| ψ ± >= (|01> ± |10> (FG.08.3.1)
2
1
|φ ± > = (|00> ± |11>. (FG.08.3.2)
2
Se observă că, o stare din cele patru stări Bell ortogonale se codează, folosindu-se doi biţi, un sistem
de doi Qubiţi scriind, de exemplu, bitul corespunzător particulei 1 la stânga, iar pe cel al particulei 2 la
dreapta.
(Pentru stări necorelate, o bază asemănătoare este: |00>, |01>, |10>, |11>).
Prin aplicarea unor transformări unitare baza corelată Bell se poate roti astfel încât să se obţină baza
pentru stări necorelate de mai sus în raport cu care Qubiţii 1 şi 2 se pot măsura separat.
Investigaţiile lui Bell au confirmat totodată ca entanglementul poate persista la mare distanţă,
proprietate esenţială pentru teleportare.
Din anul 1980, oamenii de ştiinţă au început să privească corelaţiile nelocale ale stărilor cuantice de
entanglement ca un nou tip de resursă neclasică, care poate fi utilizată, în loc de a încerca în continuare să
nege obiectivitatea acestor corelaţii.
‐ 208 ‐

FG.08.4. Teleportarea informaţiei cuantice. Modelare fizică
a. Schema generală a teleportării (Fig. FG.08.4.1).

TELEPORTAREA CUANTICĂ
Prepararea Etapa 2
stării
A B C
Măsurătoare în Etapa 3
baza Bell
Etapa 1 Generarea
entanglementului
A B C
A B C
Transformare Etapa 4
unitară
A B C
Etapa 5 Stare
teleportată
A B C
Fig. FG.08.4.1. Schema generală a teleportării.
Etapa 1: O pereche de particule B şi C sunt create în stare de entanglement.

Etapa 2: Se prepară particula A în starea care trebuie teleportată.
Etapa 3: Se efectuează măsurători în baza Bell asupra particulelor A şi B.
Etapa 4: Rezultatul măsurătorii este comunicat lui C asupra căruia se fac transformări unitare.
Etapa 5: Starea particulei C este acum starea în care a fost preparată particula A pentru teleportare.
b. Primul articol despre teleportarea cuantică:
Publicat în:
Phys. Rev. Lett. A 70, 1895-1899, March, 1993 “Teleporting an Unknown Quantum State via Dual
Classical and Einstein_Podolsky_Rosen Channels”
Autori:
Charle H. Bennett, Gilles Brassard, Claude Crepeau, Richard Jozsa, Asher Peres, and William K. Wootters
Instituţii implicate:
IBM Research Division, Watson Research Center, Yorktown Heights, NY ,USA
Departement IRO, Universite de Montreal, Quebec, Canada
Laboratoire d′Informatique de l′École Normale Superieure, Paris, CEDEX, France
Department of Physics, Technion Israel Institute of Technology, Haifa, Israel
Department of Physics, Williams College, Williamstown, USA
c. Concept şi descriere
‐ 209 ‐

Teleportarea informatiei cuantice, adica teleportarea unei stări cuantice înseamnă transferul
complet al informaţiei de la o particulă la alta, independent de realizarea fizică a fiecărui Qubit pe care dorim
să-l transmitem, reprezentând cea mai spectaculoasă formă de transmisie a informaţiei din natură.
Procesul de teleportare depinde crucial de doi factori: entanglementul şi analiza stărilor Bell.
Entanglementul este o noţiune a fizicii cuantice care descrie stările inseparabile ale unor sisteme
separate.
Analiza stărilor Bell se referă la abilitatea de a analiza starea a două particule într-o bază de stări
corelate maximal (Bell entangled states).
Teleportarea unei stări de la Qubitul sursă la Qubitul ţintă necesită trei Qubiţi:
Qubitul sursă şi un Qubit auxiliar în punctul de emisie şi Qubitul ţintă în punctul de recepţie (la
distanţă) care este preparat în stare de entanglement cu Qubitul auxiliar de la emisie.
Măsurarea împreună a celor doi Qubiţi de la emisie (sursă şi auxiliar) proiectează cei doi Qubiţi pe o
bază de patru stări corelate maximal (Bell state measurement) cu egală probabilitate. Simultan, proprietăţile
nelocale ale fizicii cuantice determina proiecţia Qubitului ţintă pe una din patru stări corelate fiecare cu
starea originală a Qubitul sursă, chiar dacă asupra Qubitul ţintă nu s-a făcut nicio măsurătoare. Dacă
rezultatul măsurării de la emisie este transmis la recepţie pe un canal clasic, printr-o operaţie simplă
corespunzătoare acestui rezultat, efectuată asupra Qbitului ţintă se reconstituie starea originală care a fost
teleportată.
Întrucât pentru a reconstitui starea la recepţie este necesară transmisia clasică a rezultatului
măsurătorii de la emisie rezultă ca teleportarea nu se face mai repede decât cu viteza luminii.
Întrucât prin măsurătoarea stărilor Bell, starea particulei sursă este distrusă, se constată că prin
teleportare nu se realizează şi clonarea stării (teorema no-cloning).
FG.08.5. Modelarea matematica a procesului de teleportare cuantică

Să presupunem că Qbitul C pe care Alice doreşte să-l teleporteze lui Bob are forma:
| ψ 〉 ≡ α | 0 〉 + β |1 〉 . (FG.08.5.1)
Schema cuantică de teleportare impune ca Alice şi Bob să-şi distribuie în prealabil o stare de
entanglement maxim, adică o pereche de stări corelate EPR, de exemplu, una dintre cele patru stări Bell
scrise sub forma:
1
|φ +〉 ≡ (|0 〉 A ⊗ |0 〉 B + |1 〉 A ⊗ |1 〉 B) (FG.08.5.2)
2
1
|φ -〉 ≡ (|0 〉 A ⊗ |0 〉 B - |1 〉 A ⊗ |1 〉 B) (FG.08.5.3)
2
1
|ψ +〉 ≡ (|0 〉 A ⊗ |1 〉 B + |1 〉 A ⊗ |0 〉 B) (FG.08.5.4)
2
1
|ψ -〉 ≡ (|0 〉 A ⊗ |1 〉 B - |1 〉 A ⊗ |0 〉 B). (FG.08.5.5)
2
Alice a luat particula A din perechea de particule (A, B) aflată în una din stările de entanglement
prezentate mai sus, de exemplu, starea | φ + 〉 iar lui Bob, aflat la distanţă i-a revenit particula B. Ca urmare,
‐ 210 ‐

Alice are două particule: particula C a cărei stare cuantică doreşte să o teleporteze şi particula A a stării de
entanglement considerate, iar Bob o singură particula B.
Starea sistemului total constituit din cele trei particule A, B şi C, adică particula EPR şi particula
necunoscută este descrisă de expresia:
1
| ψ〉 ⊗ | ψ + 〉 ≡ ( α | 0 〉 + β |1 〉 ) ⊗ (|0 〉 ⊗ |0 〉 + |1 〉 ⊗ |1 〉 ). (FG.08.5.6)
2
În continuare, Alice efectuează o măsurătoare parţială , în baza Bell, asupra celor doi Qubiţi aflaţi
în posesia sa. Pentru a evidenţia rezultatul acestei măsurători scriem cei doi Qubiţi în baza Bell utilizând
următoarele identităţi:
1 1
|0 〉 ⊗ |0 〉 ≡ (| φ + 〉 + | φ - 〉 ) ; |0 〉 ⊗ |1 〉 ≡ ( |ψ +〉 + |ψ -〉 ) (FG.08.5.7)
2 2
1 1
|1 〉 ⊗ |0 〉 ≡ (| ψ + 〉 − | ψ - 〉 ) ; |1 〉 ⊗ |1 〉 ≡ ( | φ + 〉 − | φ - 〉 ). (FG.08.5.8)
2 2
Se observă că starea celor trei particule descrisă de expresia (FG.08.5.6) se poate scrie ca o
superpoziţie a următorilor patru termeni:
1
(| φ + 〉 ⊗ ( α | 0 〉 + β |1 〉 ) + | φ - 〉 ⊗ ( α | 0 〉 - β |1 〉 ) +
2
+ | ψ + 〉 ⊗ ( β |0 〉 + α |1 〉 ) + | ψ - 〉 ⊗ (- β |0 〉 + α |1 〉 ) (FG.08.5.9)
Prin urmare, nu am făcut altceva decât să schimbăm baza pentru partea sistemului care se află la
Alice.
Teleportarea începe propriu-zis în momentul în care Alice măsoară Qubiţi săi în baza Bell.
Rezultatul acestei măsurători locale va fi o stare (în care va trece sistemul tri-particulă) dintre următoarele
patru stări, care au aceeaşi probabilitate:
| φ + 〉 ⊗ ( α | 0 〉 + β |1 〉 ) (FG.08.5.10)
| φ - 〉 ⊗ ( α | 0 〉 - β |1 〉 ) (FG.08.5.11)
| ψ + 〉 ⊗ ( β |0 〉 + α |1 〉 ) (FG.08.5.12)
| ψ - 〉 ⊗ (- β |0 〉 + α |1 〉 (FG.08.5.13)
Se observă că particulele care se afla la Alice trec într-o stare de entanglement, care este una din cele
patru stări Bell, iar entanglementul care exista iniţial între particulele A şi B este distrus. Particula lui Bob
trece în una dintre cele patru superpoziţii de stări de mai sus a căror formă seamănă cu starea care trebuie
teleportată.
Măsurătoarea în baza Bell presupune aplicarea unor porţi CNOT şi Hadamard urmate de porţi de
măsură, astfel încât stările ortogonale din starea Bell devin:
| ψ + 〉 → |01 〉 (FG.08.5.14)
| ψ - 〉 → |11 〉 (FG.08.5.15)
| φ + 〉 → |00 〉 (FG.08.5.16)
| φ - 〉 → |10 〉 . (FG.08.5.17)
‐ 211 ‐

Prin urmare, prin măsurătoarea în baza Bell, cei doi Qubiţi ai emiţătorului sunt cu probabilităţi egale
în una din stările posibile:
|00 〉 |01 〉 |10 〉 |11 〉 . (FG.08.5.18)
Cunoscând cei doi biţi care caracterizează starea obţinută, Alice transmite acest rezultat lui Bob pe
un canal clasic.
Prin aplicarea unei transformări unitare asupra Qubitului propriu, care se realizează de către Bob prin
trimiterea Qubitului B printr-o poartă unitară se obţine starea teleportată: α | 0 〉 + β |1 〉 .
- Dacă mesajul pe canalul clasic indică starea | φ + 〉 , starea particulei B este identică cu starea
teleportată, iar transformarea unitară este dată de operatorul identitate, adică Qubitul lui Bob este în starea
dorită, deci acesta nu are nimic de făcut.
- Dacă mesajul pe canalul clasic indică starea | φ - 〉 , Bob supune Qubitul propriu transformării
unitare date de matricea lui Pauli σ 3:
⎡1 0 ⎤ ⎡1 0 ⎤ ⎡ α ⎤ ⎡ α ⎤
σ3 = ⎢ ⎥ , astfel încât: ⎢ 0 −1⎥ ⋅ ⎢ −β ⎥ = ⎢ β ⎥ . (FG.08.5.19)
⎣0 − 1⎦ ⎣ ⎦ ⎣ ⎦ ⎣ ⎦
- Dacă mesajul pe canalul clasic indică starea | ψ + 〉 , Bob supune Qubitul său transformării unitare
date de matricea lui Pauli σ 1:
⎡0 1 ⎤ ⎡ 0 1 ⎤ ⎡ β ⎤ ⎡α ⎤
σ1 = ⎢ ⎥ , astfel încât: ⎢1 0 ⎥ ⋅ ⎢α ⎥ = ⎢ β ⎥ . (FG.08.5.20)
⎣1 0 ⎦ ⎣ ⎦ ⎣ ⎦ ⎣ ⎦
- În sfârşit, dacă mesajul pe canalul clasic indică starea | ψ _ 〉 , Bob supune Qubitul său transformării
unitare date de matricea lui Pauli σ 2:
⎡ 0 1⎤ ⎡ 0 1 ⎤ ⎡ −β ⎤ ⎡α ⎤
σ2 = σ3 σ1 =⎢ ⎥ astfel încât: ⎢ ⎥⋅⎢ ⎥ = ⎢ ⎥ . (FG.08.5.21)
⎣ −1 0 ⎦ ⎣ −1 0 ⎦ ⎣ α ⎦ ⎣ β ⎦
Prin urmare, teleportarea a fost realizată complet.
FG.08.6. Experimente de teleportare

a. Primele trei experimente de teleportare cuantică sunt descrise în lucrările:
[1] D. Bouwmeester et al., Nature (London) 390, 575 (1997).
[2] D. Boschi et al., Phys. Rev. Lett. 80, 1121 (1998).
[3] A. Furusawa et al., Science 282, 706 (1998)
b. Experiment cuantic de teleportare cu măsurarea stărilor Bell prin interacţiuni neliniare

Sursa:
VOLUME 86, NUMBER 7, PHYSICAL REVIEW LETTERS 12, FEBRUARY 2001.
Quantum Teleportation of a Polarization State with a Complete Bell State Measurement
Yoon-Ho Kim, Sergei P. Kulik, and Yanhua Shih
Department of Physics, University of Maryland, Baltimore County, Baltimore, Maryland 21250
‐ 212 ‐

Transformare
unitară
Canal clasic
Sursa EPR
tip–I tip–II
Starea de
intrare
Fig. FG.08.6.1. Măsurare în baza Bell

Principii
Un experiment de teleportare trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- starea cuantică de intrare să fie arbitrară;
- să se obţină la ieşire o stare cuantică identică cu starea de intrare;
- măsurătoarea în starea Bell (BSM) trebuie să poată distinge stările setului ortogonal complet de
stări Bell, pentru ca starea de intrare să poată fi teleportată cu certitudine;
- pentru orice stare cuantică de intrare teleportarea trebuie să fie deterministă şi nu statistică.
În experimentul care se prezintă în continuare, măsurătoarea BSM este bazată pe interacţiuni
neliniare care sunt procese fizice necesare şi netriviale pentru corelarea stării de intrare cu perechea EPR.
I. Starea de intrare
Este descrisă prin funcţia de undă | ψ 1 〉 :
| ψ 1 〉 ≡ α | 01 〉 + β |11 〉 , (FG.08. 6.1)
care are o polarizare arbitrară, unde |01 〉 şi |11 〉 reprezintă două polarizări ortogonale liniare ale bazei |H 〉
(orizontal) şi |V 〉 (vertical).
În experiment, starea de polarizare a funcţiei de undă | ψ 1 〉 este aceea a fotonilor unui impuls laser
de ≈ 100 fs, având lungimea de undă centrală λ = 800 nm. Impulsul laser provine de la un laser cu Ti:safir,
cu rata de repetiţie a impulsurilor de 82 MHz.
Nu se utilizează Qubitul asociat unui singur foton ca stare de intrare deoarece ar dura prea mult
procesul de teleportare. Numai unul din cei 1010 fotoni ai impulsului laser are şansa să participe în procesul
SFG (sum frequency generation sau "upconversion") cu fotonul de la intrare din perechea EPR (fotonul care-
i revine lui Alice) acesta fiind "single state photon".
II. Prepararea perechii EPR
Perechea EPR, distribuită între Alice şi Bob este preparată în stare de entanglement prin interacţiuni
de tip SPDC (spontaneous parametric down conversion) sub forma:
‐ 213 ‐

1
| ψ 23 〉 ≡ (|0203 〉 - |1213 〉 ) (FG.08.6.2)
2
(Se poate utiliza oricare dintre stările Bell).
Conform figurii Fig. FG.08.6.1, cristalele pentru SPCD sunt de tip BBO ( β -BaB2O4 ),cu adaptare de
fază coliniară nedegenerata, axele optice ale celor două cristale fiind orientate orizontal ( • ) respectiv vertical
( b ). Grosimea cristalelor este de 3,4 mm. Cristalele SPCD sunt pompate în mod egal cu impulsuri laser de
100 fs, polarizate la 45 o , având λ = 400 nm, tot de la un laser Ti:safir şi cu aceeaşi frecvenţă de repetiţie de
82 MHz. Perechea EPR sub forma | ψ 2,3> este generată fie în primul cristal BBO (starea |V885>2 |V730>3,
adică starea |1213> fie în al doilea (starea /H885>2 |H730>3, adică starea |0203>, cu aceeaşi probabilitate şi
este formată din fotonii având lungimile de undă λ = 885 nm şi λ ′ = 730 nm.
Pentru a prepara o stare EPR (stare Bell), cele două amplitudini trebuie sa fie cuantic indiscernabile.
Acest lucru este asigurat de un compensator C−1, care compensează întârzierile dintre cele doua amplitudini
|1213> şi |0203> şi ajustează diferenţa de fază relativă dintre acestea.
Cu ajutorul unui beam splitter dicroic, DBS, aşezat în montajul experimental după cristalele SPCD,
fotonii 2 şi 3 sunt separaţi şi trimişi către Alice (fotonul având λ = 885 nm) şi Bob (fotonul avand
λ ′ = 730 nm).
Pentru a cerceta starea EPR se foloseşte o oglinda FM (flipper mirror), pentru a transmite fotonul 2,
de 885 nm, către un detector de fotoni D2, pentru măsurarea corelaţiilor EPR, atât cele spaţio-temporale cât şi
cele de polarizare, pentru a fi siguri că există un grad ridicat de entanglement înainte de teleportare.
După înlăturarea oglinzii FM, fotonul 2 este gata pentru BSM cu fotonul 1, care trebuie teleportat.
III. Starea completă a sistemului de trei particule, inaintea măsurătorii în baza Bell
Aceasta stare este descrisa de funcţia:
α β
| ψ 123 〉 ≡ (|010203 〉 − |011213 〉 ) + (|110203 〉 − |111213 〉 ) (FG.08.6.3)
2 2
Cele patru stări Bell care formează o bază ortonormată completă pentru particulele 1 şi 2 se
reprezintă astfel:
1
| φ 12( ± ) 〉 ≡ (|0102 〉 ± |1112 〉 ), (FG.08.6.4)
2
1
| ψ 12( ±) 〉 ≡ (|0112 〉 ± |1102 〉 ).
2
Funcţie de stările Bell, ecuaţia (FG.08.6.3) se scrie astfel:
1
| ψ 123 〉 ≡ ( | φ 12(+) 〉 ( α | 03 〉 - β |13 〉 ) +| φ 12(-) 〉 ( α | 03 〉 + β |13 〉 )
2
+ | ψ 12(+) 〉 (- α | 13 〉 + β |03 〉 ) +| ψ 12(-) 〉 (- α | 13 〉 - β |03 〉 )). (FG.08.6.5)
IV. Măsurătoarea în baza Bell

Conform ecuaţiei (FG.08.6.5), Alice trebuie să fie capabilă să distingă între cele patru stări Bell
printr-o măsurătoare în baza Bell, efectuată asupra particulelor 1 şi 2 şi să comunice rezultatul lui Bob.
Configuraţia experimentală utilizată este aceea din figurile Fig. FG.08.6.1 şi Fig. FG.08.6.2 şi este bazată pe
interacţiuni neliniare şi anume generarea sumei de frecvenţe optice (SFG) sau “upconversion”. Este alcătuită
‐ 214 ‐

din patru cristale neliniare SFG – două de tip–I şi două de tip–II ), doi proiectori (la 45 o ) G1 şi G2, patru
detectori de fotoni unici (D4I, D4II, D4III, D4IV), două compensatoare şi alte componente optice. Lentilele L au
rolul de a focaliza fasciculele optice 1 şi 2 pe cristale, după ce oglinda dicroică M1 a reflectat fotonii de
800 nm şi i-a transmis pe cei de 885 nm.
Fotonii de intrare 1 şi 2 (cu λ = 800 nm, respectiv 885 nm) pot interacţiona fie în cristalele SFG de
tip-I, fie în cele de tip-II, generând astfel fotonul 4, cu frecvenţa mai ridicată: λ = 420 nm.
Măsurarea proiecţiilor fotonului 4 (după direcţiile de 45 o sau 135 o ), corespund celor patru stări Bell
ale fotonilor 1 şi 2, descrise de ecuaţiile (6.4).
Fig. FG.08.6.2
Explicitarea procesului de măsură

Cei doi fotoni |1112 〉 , polarizaţi |V> incidenţi pe primul SFG de tip−I sunt convertiţi într-un singur
foton 4, polarizat |H4>. în mod analog, cei doi fotoni |0102 〉 , polarizaţi |H> incidenţi pe al doilea SFG de
tip−I sunt convertiţi într-un singur foton 4, polarizat |V4>.
Se observă că primul şi ultimul termen în ecuaţia (FG.08.06.3) se pot grupa astfel:
| ψ 43 〉 ≡ α |V403 〉 − β |H413 〉 . (FG.08.6.6)
Fotonii SFG astfel obţinuţi sunt reflectaţi de beam-splitterul dicroic M către proiectorul (la 45 o ) G1,
care are ca porţi de ieşire detectorii de fotoni unici D4I şi D4II, orientaţi respectiv la 45° şi la 135°.
Dacă notăm vectorii bazei astfel obţinute prin |45°> respectiv |135°>, starea (FG.08.06.6) se poate
exprima astfel:
1
| ψ 43 〉 = (|45°>4( α | 03 〉 − β |13 〉 ) + |135°>4( α | 03 〉 + β |13 〉 )). (FG.08.6.7)
2
Rezultă că dacă detectorul D4I este activ, starea fotonului 3 (al lui Bob) este
‐ 215 ‐

| ψ 3 〉 = α | 03 〉 − β |13 〉 , (FG.08.6.8)
iar dacă detectorul D4II este activ, starea fotonului 3 (al lui Bob) este
| ψ 3 〉 = α | 03 〉 + β |13 〉 , (FG.08.6.9)
corespunzator starilor Bell, | φ 12( ±) 〉 care descriu superpoziţia stărilor |0102 〉 şi |1112 〉 .
În mod asemănător, celelalte două stări Bell, | ψ 12( ±) 〉 pot fi evidenţiate distinct cu ajutorul
interacţiunilor SFG de tipul II, în care stările |0112 〉 şi |1102 〉 interacţionează generând fotonul 4, fie cu
polarizare orizontală, în primul SFG tip−II, fie cu polarizare verticală, în al doilea SFG tip−II.
Fotonii SFG astfel obţinuţi sunt dirijaţi către proiectorul (la 45 o ) G2, care are ca porţi de ieşire
detectorii de fotoni unici D4III şi D4IV, orientaţi respectiv la 45° şi 135°.
Dacă din nou notăm vectorii bazei astfel obţinute prin |45°> respectiv |135°>, starea | ψ 43 〉 se poate
exprima astfel:
1
| ψ 43 〉 = (|45°>4(− α | 13 〉 + β |03 〉 ) + |135°>4(− α | 13 〉 − β |03 〉 )) (FG.08.6.10)
2
Rezultă că, dacă detectorul D4III este activ, starea fotonului 3 (al lui Bob) este
| ψ 3 〉 = − α | 13 〉 + β |03 〉 , (FG.08.6.11)
iar dacă detectorul D4IV este activ, starea fotonului 3 (al lui Bob) este
| ψ 3 〉 =− α | 13 〉 − β |03 〉 , (FG.08.6.12)
corespunzător stărilor Bell, | ψ 12( ±) 〉 , care descriu superpoziţia stărilor |0112> şi |1102>.
Rolul compensatorilor C2 şi C3 este de a corecta componentele orizontale şi verticale ale fotonului 4,

având λ = 420 nm, pentru a le face cuantic indiscernabile.
Interacţiunile SGH au intensitate maximă atunci când fotonii 1 şi 2 se suprapun perfect în interiorul
cristalelor SFG.
V. Finalizarea procesului de teleportare
Pentru a obţine exact replica stării teleportate, după aflarea de la Alice pe canalul clasic care din cei
patru detectori a fost activat, Bob efectuează transformarea unitară corespunzătoare
FG.08.7. Comunicaţii cuantice. Criptografia cuantică
În domeniul comunicaţiilor, transmisia cuantică a informaţiei are aplicaţii în curs de implementare
tehnologică. Cea mai avansată aplicaţie o reprezintă distribuţia cuantică a cheilor (QKD- quantum key
distribution). Cheile criptografice utilizate în prezent nu sunt 100% sigure. Tehnologiile bazate pe teleportare
se aplică cu succes în criptologie deoarece în cazul interceptării informaţiei de către un intrus mesajul este
instantaneu distrus.
Protocolul BB84 pentru QKD, inventat de către Bennet şi Brassard în 1984, este bazat pe transmisia
Qubiţilor izolaţi (de exemplu, starea de polarizare a fotonilor), dintr-o parte în alta, în timp ce protocolul lui
Ekert, descoperit în 1991 este bazat pe faptul ca atât emiţătorul cât şi receptorul posedă câte un Qubit al unei
stări de entanglement.
Codarea superdensă este un alt exemplu de aplicaţie în comunicaţii a stărilor de entanglement.
‐ 216 ‐

Astfel de comunicaţii impenetrabile au mari implicaţii în sistemele de apărare naţionale şi

internaţionale. Aşa cum afirmă Laflamme, „cu criptarea cuantică, transmisia informaţiei devine 100%
sigură”. (Raymond Laflamme, a staff scientist at Los Alamos National Laboratory).
Concluzii
1. Prin teleportare nu se copiază Qubiţii, în concordanţă cu teorema “no cloning”. Starea iniţială
este distrusă.
2. Teleportarea nu implică transfer de substanţă sau energie. Particula sursă nu s-a deplasat fizic în
poziţia particulei ţintă. Numai starea sa a fost transferată.
3. Teleportarea stării se face fără ca particulele implicate la emisie şi recepţie să cunoască această
stare.
4. Teleportarea este în deplină concordanţă cu indiscernabilitatea particulelor cuantice.
5. Teleportarea nu se face cu viteză mai mare decât viteza luminii în vid.
6. Teleportarea asigură securizarea informaţiei teleportate. O interceptare a biţilor pe canalul
clasic nu este suficientă pentru recuperarea stării teleportate.
7. O alternativă complet echivalentă la protocolul prezentat pentru descrierea teleportării o
reprezintă utilizarea porţilor cuantice, care permit schimbarea bazei de la forma standard în baza Bell.
FG.08.8. Informatica cuantica. Calculatorul cuantic

Tot Laflamme afirmă că teleportarea reprezintă un pas important în realizarea calculatoarelor
cuantice, în urmatorii 20 de ani. Deja există un prototip de calculator cuantic la Los Alamos, care este
capabil să transmită informaţie la 48 de kilometri.
Realizarea pe scară largă a calculatoarelor cuantice va face posibilă rezolvarea unor probleme mult
mai rapid decât permit calculatoarele clasice.
De exemplu, daca factorizarea unui număr cu 100 de cifre cu algoritmul Shor necesita acelaşi timp
pentru ambele tipuri de calculatoare (circa o ora), factorizarea unui număr de 1000 de cifre presupune o
săptămână de lucru pentru un calculator cuantic (lege de tip putere) şi 1012 ani pentru un calculator clasic
(lege de tip exponenţial).
Acest lucru nu este posibil fără utilizarea unor resurse ale mecanicii cuantice cum ar fi
entanglementul.
Aşa se explică de ce numeroase agenţii guvernamentale şi militare alocă fonduri uriaşe pentru
realizarea calculatoarelor cuantice în scopuri civile şi de apărare.
FG.08.9. Bibliografie specifica informaticii cuantice. Diverse
[1] A. Einstein, B. Podolsky, and N. Rosen: Can quantum-mechanical description of physical reality be
considered complete? Physical review 47, 777 (1935).
[2] Bell, J.S.: On the Einstein-Poldolsky-Rosen paradox. Physics 1, pp. 195-200 (1965)
[3] C. H. Bennett, G. Brassard, C. Cre'peau, R. Jozsa, A. Peres, and W. K. Wootters: Phys. Rev. Lett. 70
(1993) 1895[APS].
[4] D. Bouwmeester, J. Pan, K. Mattle, M. Eibl, H. Weinfurter, and A. Zeilinger: Nature 390 (1997)
575[CrossRef]; D. Boschi, S. Branca, F. De Martini, L. Hardy, and S. Popescu: Phys. Rev. Lett. 80
‐ 217 ‐

(1998) 1121[APS]; A. Furusawa, J. L. Sørensen, S. L. Braunstein, C. A. Fuchs, H. J. Kimble, and E.

S. Polzik: Science 282 (1998) 706[Science]; I. Marcikic, H. de Riedmatten, W. Tittel, H. Zbinden,
and N. Gisin: Nature 421 (2003) 509[CrossRef]; M. Riebe, H. Häffner, C. F. Roos, W. Hänsel, J.
Benhelm, G. P. T. Lancaster, T. W. Körber, C. Becher, F. Schmidt-Kaler, D. F. V. James, and R.
Blatt: Nature 429 (2004) 734[CrossRef]; M. D. Barrett, J. Chiaverini, T. Schaetz, J. Britton, W. M.
Itano, J. D. Jost, E. Knill, C. Langer, D. Leibfried, R. Ozeri, and D. J. Wineland: Nature 429 (2004)
737[CrossRef]; R. Ursin, T. Jennewein, M. Aspelmeyer, R. Kaltenbaek, M. Lindenthal, P. Walther,
and A. Zeilinger: Nature 430 (2004) 849[CrossRef].
[5] M.A. Nielsen, E. Knill, and R. Laflamme: Nature 396 (1998) 52[CrossRef].
[6] S.L. Braunstein: Phys. Rev. A 53 (1996) 1900[APS].
[7] M.A. Nielsen and C. M. Caves: Phys. Rev. A 55 (1997) 2547[APS].
[8] M. Nakahara, Y. Kondo, K. Hata, and S. Tanimura: Phys. Rev. A 70 (2004) 052319[APS]; M.
Nakahara, J.J. Vartiainen, Y. Kondo, S. Tanimura, and K. Hata: Phys. Lett. A 350 (2006)
27[CrossRef].
[9] Y. Kondo, M. Nakahara, S. Tanimura, S. Kitajima, C. Uchiyama, and F. Shibata: J. Phys. Soc. Jpn.
76 (2007) 074002[IPAP].
[10] H. Barnum, M. A. Nielsen, and B. Schumacher: Phys. Rev. A 57 (1998) 4153[APS].
[11] M.A. Nielsen and I.L. Chuang: Quantum Computation andQuantumInformation (Cambridge
University Press, 2000) Sect. 8.
[12] G. Brassard, S.L. Braunstein, and R. Cleve: Physica D 120 (1998) 43[CrossRef].
[13] R.B. Griffiths and C.-S. Niu: Phys. Rev. Lett. 76 (1996) 3228[APS]; Note that a control-U gate, if its
control qubit is to be measured în the standard basis, leads the same final outcome regardless
whether its control qubit is measured either before or after the gate is executed.
[14] W.H. Zurek: Rev. Mod. Phys. 75 (2003) 715[APS].
[15] R. Freeman: Spin Choreography (Oxford University Press, Oxford, U.K., 1998).
[16] L.M.K. Vandersypen and I. L. Chuang: Rev. Mod. Phys. 76 (2004) 1037[APS].
[17] Y. Kondo, M. Nakahara, and S. Tanimura: Quantum Computing: Are the DiVincenzo Criteria
Fulfilled în 2004? (World Scientific, Singapore, 2006) p. 127.
[18] F. Bloch and A. Siegert: Phys. Rev. 57 (1940) 522[APS]; N. F. Ramsey: Phys. Rev. 100 (1955)
1191[APS].
Prioritatea în domeniu
1. Phys. Rev. Lett. 80, 1121 - 1125 (1998)

Experimental Realization of Teleporting an Unknown Pure Quantum State via Dual Classical and
Einstein-Podolsky-Rosen Channels
D. Boschi1, S. Branca1, F. De Martini1, L. Hardy1,2, and S. Popescu3,4

1
Dipartimento di Fisica, Istituto Nazionale di Fisica Nucleare, Istituto Nazionale di Fisica della Materia,
Università “La Sapienza,” Roma 00185, Italy
2
Clarendon Laboratory, University of Oxford, Oxford OX1 3PU, United Kingdom
3
Isaac Newton Institute, University of Cambridge, Cambridge CB3 0EH, United Kingdom
4
BRIMS, Hewlett-Packard Laboratories, Bristol BS12 SQZ, United Kingdom
‐ 218 ‐

Received 28 July 1997
We report on a quantum optical experimental implementation of teleportation of unknown pure

quantum states. This realizes all of the nonlocal aspects of the original scheme proposed by Bennett et al. and
is equivalent to it up to a local operation. We exhibit results for the teleportation of a linearly polarized state
and of an elliptically polarized state. We show that the experimental results cannot be explained in terms of a
classical channel alone. The Bell measurement in our experiment can distinguish between all four Bell states
simultaneously allowing, in the ideal case, a 100% success rate of teleportation.
2. Article
Nature 390, 575-579 (11 December 1997) | doi: 10.1038/37539;
Received 16 October 1997; Accepted 18 November 1997
Experimental quantum teleportation
Dik Bouwmeester1, Jian-Wei Pan1, Klaus Mattle1, Manfred Eibl1, Harald Weinfurter1 & Anton
Zeilinger1
Institut für Experimentalphysik, Universität Innsbruck, Technikerstr.
25, A-6020 Innsbruck, Austria: e-mail: Dik.Bouwmeester@uibk.ac.at).
Quantum teleportation — the transmission and reconstruction over arbitrary distances of the state of
a quantum system — is demonstrated experimentally. During teleportation, an initial photon which carries
the polarization that is to be transferred and one of a pair of entangled photons are subjected to a
measurement such that the second photon of the entangled pair acquires the polarization of the initial photon.
This latter photon can be arbitrarily far away from the initial one. Quantum teleportation will be a critical
ingredient for quantum computation networks.
3.Teleportation: Recent Experiments
3.1. In 1998, physicists at the California Institute of Technology (Caltech), along with two European
groups, turned the IBM ideas into reality by successfully teleporting a photon, a particle of energy that
carries light. The Caltech group was able to read the atomic structure of a photon, send this information
across 3.28 feet (about 1 meter) of coaxial cable and create a replica of the photon. As predicted, the original
photon no longer existed once the replica was made.
3.2. In 2002, researchers at the Australian National University successfully teleported a laser beam.
3.3. The most recent successful teleportation experiment took place on October 4, 2006 at the Niels
Bohr Institute in Copenhagen, Denmark. Dr. Eugene Polzik and his team teleported information stored in a
laser beam into a cloud of atoms. According to Polzik, "It is one step further because for the first time it
involves teleportation between light and matter, two different objects. One is the carrier of information and
the other one is the storage medium". The information was teleported about 1.6 feet (half a meter).
Quantum teleportation holds promise for quantum computing. These experiments are important in
developing networks that can distribute quantum information. Professor Samuel Braunstein, of the
University of Wales, Bangor, called such a network a "quantum Internet." This technology may be used one
day to build a quantum computer that has data transmission rates many times faster than today's most
powerful computers.
In the past, teleportation has only been possible with particles of light.
3.4. Scientists have performed successful teleportation on atoms for the first time, the journal
Nature reports.
‐ 219 ‐

The feat was achieved by two teams of researchers working independently on the problem in the US
and Austria.
The ability to transfer key properties of one particle to another without using any physical link has
until now only been achieved with laser light.
Experts say being able to do the same with massive particles like atoms could lead to new superfast
computers.
This development is a long way from the transporters used by Jean-Luc Picard and Captain Kirk in
the famous Star Trek TV series.
”We are able to teleport in a deliberate way - that is, at the push of a button”
Professor Rainer Blatt, University of Innsbruck
When physicists talk about "teleportation", they are describing the transfer of "quantum states"
between separate atoms. These would be such things as an atom's energy, motion, magnetic field and other
physical properties. And in the computers of tomorrow, this information would form the qubits (the quantum
form of the digital bits 1 and 0) of data processing through the machines.
Atomic dance
What the teams at the University of Innsbruck and the US National Institute of Standards and
Technology (Nist) did was teleport qubits from one atom to another with the help of a third auxiliary atom.
It relies on a strange behaviour that exists at the atomic scale known as "entanglement", whereby two
particles can have related properties even when they are far apart. Einstein called it a "spooky action".
The two groups used different techniques for achieving teleportation, but both followed the same
basic protocol.
First, a pair of highly entangled, charged atoms (or ions) is created: B and C. Next, the state to be
teleported is created in a third ion, A.
Then, one ion from the pair - let's say B - is entangled with A. The internal state of both these is then
measured and the result sent to ion C.
This transforms the quantum state of ion C into that created for A, destroying the original quantum
state of A.
The teleportation took place in milliseconds and at the push of a button, the first time such a
deterministic mechanism has been developed for the process.
'Great potential'
The landmark experiments are being viewed as a major advance in the quest to achieve ultra-fast
computers, inside which teleportation could provide a form of invisible "quantum wiring".
These machines would be able to handle far bigger and more complex loads than today's super-
computers, and at many times their speed.
"In a quantum computer it's straightforward enough to move quantum information around by simply
moving the qubits, but you might want to do things very quickly, so you could use teleportation instead,"
said Nist's Dr David Wineland.
Professor Rainer Blatt, of the University of Innsbruck, told BBC News Online: "This is a milestone.
"We are able to teleport in a deliberate way - that is, at the push of a button. This has been done
before, but not in such a way that you can keep the information there at the end."
‐ 220 ‐

Professor Blatt's team, an Austrian-US group, performed the teleportation on calcium ions. The Nist
team in Boulder, Colorado, used ions of the element beryllium.
Despite this and some differences in the experimental methods used by the two groups, both teams
reached similar values of fidelity - around 0.75.
Fidelity is a measure of how well the quantum state of the second ion after teleportation resembles
the original quantum state.
Commenting in an article published in Nature, physicists H Jeff Kimble and Steven Van Enk said:
"These two experiments represent a magnificent confluence of experimental advances, ranging from
precision spectroscopy and laser cooling.
"The fact that such diverse procedures performed so superbly in two separate laboratories attests to
the flexibility and great potential of ion trapping for processing quantum information."
Pieter Kok1 * and Samuel L. Braunstein1,2
1
SEECS, University of Wales, Bangor LL57 1UT, United Kingdom
2
Hewlett-Packard Labs, Mail Box M48, Bristol BS34 8QZ, United Kingdom
Received 23 March 1999; published 7 March 2000
We study the experimental realization of quantum teleportation as performed by Bouwmeester et al.
[Nature (London) 390, 575 (1997)] and the adjustments to it suggested by Braunstein and Kimble [Nature
(London) 394, 841 (1998)]. These suggestions include the employment of a detector cascade and a relative
slow-down of one of the two down-converters. We show that coincidences between photon pairs from
parametric down-conversion automatically probe the non-Poissonian structure of these sources. Furthermore,
we find that detector cascading is of limited use, and that modifying the relative strengths of the down-
conversion efficiencies will increase the time of the experiment to the order of weeks. Our analysis therefore
points to the benefits of single-photon detectors in non post selected-type experiments, a technology
currently requiring roughly 6° K operating conditions.
‐ 221
‐
Capitolul FG.09. Aplicaţii de laborator şi simulare numerică. (ALBSN)
(de cod FG.09)
Cuvinte-cheie
Simulari interactive,Surse, Site-uri pe Internet, link-uri, Radiatia de corp negru, Efectul

fotoelectric, Efectul Compton, Difuzia Rutherford, Modelul atomic al lui Bohr, Experimentul
Davisson-Germer, Interferenta undelor cuantice, Efectul tunel, Stari legate, Structura de benzi,
Solutii numerice ale ecuatiei Schrodinger, Experimentul Stern-Gerlach, Laserul, Spini in stare de
entanglement, Operatii cuantice cu Qubiti, Benzi energetice
Surse:
SITE‐uri pe INTERNET
Trebuie observat ca, pe fiecare pagina, un fenomen este simulat in mai multe feluri, este descris in mai multe limbi
(pentru cei care nu stiu engleza) si simularea poate fi download-ata de student sau de instructor, asa incit sa poata fi
prezentata fara nevoia unei legaturi la Internet (offline)
Exemple:
Quantum Phenomena - PhET Simulations

http://phet.colorado.edu/en/simulations/category/physics/quantum-phenomena
Alte site-uri: KCVS -Modern Physics

http://www.kcvs.ca/site/projects/physics.html
FG.09.01. Bazele experimentale ale mecanicii cuantice (de cod FG.09.01)
FG.09.01.1. Distributia spectrala a radiatiei de corp negru
Light & Radiation - PhET Simulations
http://phet.colorado.edu/en/simulations/category/physics/light-and-radiation
Esantion (300K)
‐ 222 ‐

FG.09.01.2. Efectul fotoelectric
Photoelectric Effect - Light, Quantum Mechanics, Photons - PhET

http://phet.colorado.edu/en/simulation/photoelectric
esantion
FG.09.01.3. Efectul Compton
Compton Scattering
http://faculty.gvsu.edu/majumdak/public_html/OnlineMaterials/ModPhys/QM/Compton/compto
n.html
Physics Simulation Applet (Compton Scattering Effect - Self-running version)

http://www.student.nada.kth.se/~f93‐jhu/phys_sim/compton/Compton.htm
Physics Simulation Applet (Compton Scattering Effect - Interactive version)

http://www.student.nada.kth.se/~f93‐jhu/phys_sim/compton2/Compton.htm
FG.09.01.4. Difuzia Rutherford
Rutherford Scattering - Quantum Mechanics, Atomic Nuclei, Rutherford Scattering - PhET

http://phet.colorado.edu/en/simulation/rutherford-scattering
‐ 223 ‐

esantion
FG.09.01.5. Modelul atomic al lui Bohr
FG.09.01.6. Experimentul Davisson-Germer
Davisson-Germer: Electron Diffraction - Electron Diffraction, Energy Levels, Atomic

Structure - PhET
http://phet.colorado.edu/en/simulation/davisson-germer
esantion
Capitolul FG.09.02. Descrierea matematica a mecanicii cuantice (de cod FG.09.02)
FG.09.03. Fundamentele mecanicii cuantice (de cod FG.09.03)
FG.09.03.1. Interferenta undelor cuantice
Quantum Wave Interference - Quantum Mechanics, Photons, Electrons - PhET

http://phet.colorado.edu/en/simulation/quantum-wave-interference
‐ 224 ‐

esantion
FG.09.04. Sisteme cuantice simple (de cod FG.09.04)
FG.09.04.1. Efectul tunel
Quantum Tunneling and Wave Packets - Quantum Mechanics, Wave Function, Potential
Energy - PhET
http://phet.colorado.edu/en/simulation/quantum-tunneling
esantion
FG.09.04.2. Stari legate
Double Wells and Covalent Bonds - Quantum Mechanics, Energy Levels, Wave Function -
PhET
http://phet.colorado.edu/en/simulation/covalent-bonds
esantion
FG.09.04.3. Structura de benzi
Band Structure - Quantum Mechanics, Energy Levels, Probability Density - PhET

http://phet.colorado.edu/en/simulation/band-structure
esantion
‐ 225 ‐

FG.09.05. Atomul de hidrogen (de cod FG.09.05)

esantion (modelul atomic al lui Bohr)
FG.09.05.1. Solutii numerice ale ecuatiei Schrodinger
Quantum mechanics: numerical solutions of Schrödinger equation

http://www.physics.brocku.ca/faculty/Sternin/teaching/mirrors/qm/
(Aici sint citeva filme si o simulare Java, puse pe site-ul Univ. Brock, din Canada, la pagina Departamentului de Fizica,
si provenind de la Hiromi Natori, Dept. of EE & CoSc, Yamanashi Univ.).
FG.09.06. Spinul si momentul magnetic de spin (de cod FG.09.06)
FG.09.06.1. Experimentul Stern-Gerlach
Stern-Gerlach Experiment - Quantum Mechanics, Spin, Quantum Measurement - PhET

http://phet.colorado.edu/en/simulation/stern-gerlach
esantion
FG.09.07. Spectre atomice (de cod FG.09.07)
FG.09.07.1. Laserul
Lasers - Light, Radiation, Laser - PhET

http://phet.colorado.edu/en/simulation/lasers
esantion
FG.09.08. Informatica cuantica (de cod FG.09.08)
FG.09.08.1. Spini in stare de entanglement
Java Virtual Physics Laboratory

http://www.pha.jhu.edu/~javalab/
‐ 226 ‐

esantion
FG.09.08.2. Operatii cuantice cu Qubiti
Java Virtual Physics Laboratory

http://www.pha.jhu.edu/~javalab/
esantion
FG.09.09. Dezvoltari si aplicatii ale mecanicii cuantice (de cod FG.09.09)
FG.09.09.1. Benzile energetice si conductivitatea la metale, semiconductori si dielectrici
Conductivity - Conductivity, Energy Levels, Quantum Mechanics - PhET

http://phet.colorado.edu/en/simulation/conductivity
esantion
‐ 227 ‐

Capitolul FG.n(G). Autoevaluare
Capitol FG.10.01. Bazele experimentale ale mecanicii cuantice

[S.08] [S.03], [S.04]
FG.10.01.A. Exerciții si probleme rezolvate
A.1. Să se estimeze temperatura T a Soarelui considerând că presiunea p a păturilor sale

interioare este de 6 ⋅10 9 atm . Se notează cu ρ E densitatea volumică de energie a radiaţiei de
corp negru.
Soluţie:
Se utilizează relaţiile cunoscute:
ρ 4π R 4
p = E , ρE = B , B= deci p = R (1)
3 c π 3c
unde c este viteza luminii.
Ţinând seama că:
R = σT 4 (2)
se obţine:
4
p= σT 4 , (3)
3c
de unde rezultă:
3 pc
T =4 = 2 ⋅1010 K . (4)
4σ
(S-a utilizat pentru constanta Stefan-Boltzmann valoarea: σ = 5,67 ⋅ 10 −8 Wm −2 K −4 ).
A.2. Datorită modificării temperaturii, lungimea de undă corespunzătoare maximului

distribuţiei spectrale a energiei radiante a unui corp negru s-a deplasat cu 3000 Å. Care este
variaţia ΔT a temperaturii corpului, considerând temperatura iniţială a acestuia egală cu
2000 K.
Soluţie:
Din legea lui Wien pentru cele două temperaturi (iniţială T1 şi finală T2 ):
b b
λ1 = , λ2 = (1)
T1 T2
se poate scrie:
b b
λ 2 − λ1 = − . (2)
T2 T1
Exprimând pe T2 funcţie de T1 din (2) se obţine:
‐ 228 ‐

⎛ b ⎞
ΔT = T1 − T2 = T1 ⎜⎜1 − ⎟⎟ . (3)
⎝ T1 (λ 2 − λ1 ) + b ⎠
Din calcul rezultă:
⎛
⎜ 2,897 ⋅ 10 − 3 ⎞
⎟ = 344K .
ΔT = 2000 1 −
⎜ 2000 ⋅ 0,3 ⋅ 10 − 6 + 2,897 ⋅ 10 − 3 ⎟
⎝ ⎠
A.3. Să se stabilească expresiile emisivităţii E ν , ca funcţii de frecvenţă pentru legile lui Wien
şi Rayleigh – Jeans. Se consideră cunoscute expresiile E λ (funcţie de lungimea de undă)
pentru aceste legi.
Soluţie:
Deoarece energia cuprinsă în intervalul de lungimi de undă λ şi λ + d λ este egală cu
energia cuprinsă în intervalul de frecvenţe corespunzător, ν şi ν + d ν se poate scrie:
Eλ d λ = Eν d ν . (1)
c c
Întrucât: λ= şi d λ = − dν (2)
ν ν2
rezultă:
dλ c
Eν = Eλ = −Eλ . (3)
dν ν2
C
− 2
−5
a) Pentru legea lui Wien se ştie: E λ = C1λ e λT . Pe baza relaţiilor (2) şi (3) se obţine:
C2 ν
C −
E ν = 1 ν 3 e cT . (4)
c4
b) Pentru legea Rayleigh – Jeans se ştie, de asemenea, că:
2π c
Eλ = kT . (5)
λ4
În mod analog, utilizându-se relaţia (3) se obţine:
2πν 2
Eν = kT . (6)
c2
(Observaţie: Constantele lui Wien, C1 şi C 2 au valorile: C1 = 3,7 ⋅10 −16 Wm 2 , respectiv
C 2 = 1,43 ⋅10 −2 m⋅ K .)
A.4. Utilizându-se legea de distribuţie spectrală a radiaţiei termice a lui Planck :

8π ⋅ hν 3 1
ρ E (ν ) = ⋅ .
3 hν
c
e kT − 1
să se stabilească: a) formula de distribuţie spectrală a lui Wien (valabilă în cazul frecvenţelor
foarte înalte); b) formula de distribuţie spectrală Rayleigh – Jeans (aplicabilă în cazul
frecvenţelor foarte joase).
Soluţie:
a) Ţinând seama de condiţia de frecvenţe foarte înalte:
‐ 229 ‐

hν
hν
>> 1 adică e kT >> 1 , (1)
kT
legea de distribuţie spectrală a lui Planck devine:
hν
8πh 3 − kT
ρ E (ν ) = ν e , (2)
c3
formulă cunoscută sub numele de legea lui Wien. (S-au utilizat constantele lui Wien: C1 = 2πhc 2 şi
C 2 = hc / k [S.05]).
b) Din condiţia de frecvenţe foarte joase:
hν
hν hν
<< 1 adică e kT ≅ 1 + , (3)
kT kT
se obţine legea de distribuţie spectrală Rayleigh - Jeans:
8π 2
ρ E (ν ) = ν kT . (4)
3
c
(Formulele (2) şi (4) au fost stabilite pe cale semiempirică, înainte de descoperirea legii lui Planck.)
A.5. De pe suprafaţa unei plăci de platină, având lucrul mecanic de extracţie Lex = 5,29eV
sunt emişi fotoelectroni sub acţiunea radiaţiilor: a) ultravioletă având λ1 = 1800 Å;
b) gamma cu λ 2 = 10 −2 Å. Să se calculeze viteza fotoelectronilor emişi în fiecare din cazurile
considerate (10 puncte):
Soluţie:
a) În cazul radiaţiei ultraviolete utilizate energia fotonului incident are valoarea:
c
hν1 = h = 1,1 ⋅ 10 −18 J . (1)
λ1
Se calculează energia de repaus a electronului conform expresiei:
m 0 ⋅ c 2 = 8,176 ⋅10 −14 J . (2)
Se observă că hν1 << m0 ⋅ c 2 , astfel încât se poate utiliza formula nerelativistă pentru energia
m 0v 2
cinetică a fotoelectronilor emişi: E c = . În acest caz, legea efectului fotoelectric se scrie sub
2
forma:
m0v 2
hν1 = Lex + . (3)
2
Din (3) rezultă v = 8,15 ⋅ 10 5 m/s .
b) În cazul radiaţiei gamma considerate, energia fotonului este:
c
hν 2 = h = 19,86 ⋅10 −14 J , deci hν 2 > m0 ⋅ c 2 (4)
λ2
(corespunde tratării relativiste).
Întrucât şi hν 2 >> Lex , lucrul mecanic de extracţie poate fi neglijat în raport cu hν 2 în legea
efectului fotoelectric. Prin urmare, energia cinetică relativistă a fotoelectronilor este dată de
expresia:
‐ 230 ‐

⎛ ⎞
⎜ ⎟
⎜ 1 ⎟
E c = hν 2 = m 0 c 2 ⎜ − 1⎟ . (5)
⎜ v2 ⎟
⎜ 1− ⎟
⎜ 2 ⎟
⎝ c ⎠
Prin explicitarea vitezei v din (5) se obţine:
v=
(
c E c 2 m0 c 2 + E c ) = 2,83 ⋅108 m/s .
m0 c 2 + E c
FG.10.01.B. Exerciții si probleme propuse
B.1. Să se determine lungimea de undă corespunzatoare maximului din spectrul radiaţiei unui corp
negru. Se ştie radianţa integrală a acestuia, R = 9,072 ⋅ 10 5 Wm -2 .
B.2. Să se stabilească pe baza definiţiilor, relaţia dintre strălucirea energetică B şi densitatea de

volum ρ E a energiei radianţei termice. La ce strălucire energetică corespunde o densitate de volum
a energiei ρ E = 0,6 ⋅ 10 −6 J/m 3 .
B.3. Să se arate că:

a) Legea deplasării a lui Wien se poate obţine din formula lui Wien pentru puterea de emisie E λ .
b) Puterea de emisie maximă E λ max este proporţională cu puterea a cincea a temperaturii absolute.
B.4. Pe o fotocatodă de cesiu este incident un fascicul de lumină monocromatică având lungimea de
undă λ = 0,40 ⋅10 −6 m .
a) Să se determine energia cinetică maximă T a fotoelectronilor emişi şi să se compare viteza
acestora cu viteza luminii în vid.
b) Să se calculeze lungimea de undă asociată acestor electroni funcţie de energia lor de
repaus şi energia lor cinetică.
c) Să se calculeze potenţialul electrostatic de frânare care trebuie aplicat pentru a anula
viteza electronilor.
Se ştie lungimea de undă de prag pentru fotocatoda de cesiu: λ 0 = 0,6 ⋅10 −6 m .
B.5. În camera Wilson se observă efectul Compton nerelativist produs de o cuantă având energia E,
cuanta fiind difuzată sub unghiul θ . Să se determine:
a) variaţia Δλ a lungimii de undă a cuantei difuzate;
b) energia cuantei difuzate E d ;
r
c) Dacă camera Wilson se plasează într-un câmp magnetic extern de inducţie B ,
perpendicular pe direcţia mişcării electronului care participă la interacţie să se calculeze raza de
curbură a traiectoriei electronului.
B.6. Să se estimeze energia stării fundamentale pentru:

a) atomul de hidrogen;
b) atomul de heliu,
utilizându-se relaţiile de incertitudine ale lui Heisenberg.
‐ 231 ‐

FG.10.01.C. Intrebari recapitulative

C.1. Care este relaţia de legătură dintre radianţa energetică integrală R şi strălucirea energetică B a
corpului negru?
C.2. Densitatea spectrală de energie a radiaţiei corpului negru este dată de formula lui Planck:
8π ⋅ hν 3 1
ρ E (ν ) = ⋅ .
hν
c3
−1 e kT
Cum se poate exprima densitatea de energie ρ E funcţie de lungimea de undă?
C.3. Cum ar putea fi determinate valorile constantelor σ şi b din legile : 1. Stefan – Boltzmann,
R = σT 4 respectiv 2. Wien, λ max T = b din legea lui Planck cunoscând: constanta lui Planck
(h = 6,62 ⋅10 −34 Js), constanta lui Boltzmann (k = 1,38 ⋅10 −23 J ⋅ K -1 ) şi viteza luminii
(c = 3⋅108 ms -1 )?
C.4. Ce experimente de interferenta si difractie cu microparticule cunoasteti?
C.5. Care sunt incovenientele modelarii particulei cuantice printr-un grup de unde?
C.6. Care este semnificatia lucrului mecanic de extractie? Cum va explicati acest lucru? Exemple
de valori ale acestei marimi pentrru diferite materiale.
C.7. De ce nu poate fi vorba de masurarea simultana pozitiei si impulsului electronului in
experimentele de difractie cu electroni?
C.8. Cum poate acelasi sistem fizic sa fie si unda si particula?
C.9. Care a fost rolul ipotezei cuantelor a lui Planck in elaborarea modelului atomic al lui Bohr?
C.10. Ce semnificatie are actiunea sistemului fizic in descrierea evolutiei acestuia?
C.11. Puneti in corespondenta experimentele cunoscute ca alcatuind bazale experimentale ale
mecanicii cuantice cu ideile mecanicii cuantice fundamentate pe aceste experimente.
C.12. Care este explicatia modificarii lungimii de unda a fotonului in cazul efectului Compton? In
ce conditii se produce acest efect?
FG.10.01.B. Solutii ale problemelor propuse

B.1.Soluţie:
Conform legii Stefan – Boltzmann, R = σ T 4 . (1)
Lungimea de undă căutată se determină din legea lui Wien:
λ max ⋅ T = b . (2)
Eliminând temperatura între cele două relaţii rezultă:
b 2897 ⋅10 −6 2897 ⋅10 −6
λ= = = = 1448,5 ⋅10 −9 m .
(R / σ ) 1/ 4
(9,072 ⋅10 5 / 5,67 ⋅10 )−8 1 / 4 2 ⋅10 3
(Observaţie: Valorile constantelor σ şi b au valorile[S.08]:

b = 0,2897 ⋅10 −2 mK şi σ ≅ 5,67 ⋅10 −8 Wm −2 K −4 .)
B.2.Soluţie:
‐ 232 ‐

Fluxul energetic emis de o sursă care străbate în unitatea de timp suprafaţa ΔS n ,

propagându-se în interiorul unui unghi solid elementar d Ω într-o direcţie ϕ este dat de expresia
(6) (problema 4.1):
ΔΦ = BΔS n d Ω , (1)
unde ΔS n este suprafaţa normală pe direcţia considerată ϕ (ΔS n = ΔS cos ϕ) , iar B strălucirea
energetică a sursei.
Raportând expresia acestui flux la volumul pe care îl ocupă, obţinem densitatea de energie
d ρ E corespunzătoare fluxului ce se propagă în interiorul unghiului solid elementar dat:
BΔS n d Ω B d Ω
d ρE = = , (2)
cΔS n c
unde cΔS n este volumul considerat.
Deoarece radiaţia termică este izotropă, valoarea totală a densităţii de energie se găseşte
integrând d ρ E dat de ecuaţia (2) peste unghiul solid total, egal cu 4π :
4π
∫
ρE = d ρE =
c
B. (3)
Explicitând pe B şi înlocuind valoarea dată a lui ρ E se obţine:
c 3 ⋅10 8
B= ρE = ⋅ 0,8 ⋅10 −6 J/m 2 ⋅ s = 1,92 ⋅10 7 J/m 2 ⋅ s.
4π 4π
B.3. Soluţie:
a) Lungimea de undă λ max se obţine din condiţia:
d Eλ
= 0, (1)
dλ
unde:
C
− 2
−5
E λ = C1λ e λT
. (2)
Făcând calculele rezultă:
λ max T = b (3)
C
(
cu b = 2 , adică legea deplasării b = 2,897756(24) ⋅ 10−3 mK [S 08]] .
5
)
b
b) Puterea de emisie maximă, E λ max rezultă înlocuind λ max = în formula (2) a lui Wien:
T
2 C
T5 − b
Eλ max = C1 e . (4)
b5
Rezultă:
Eλ max = CT 5 , (5)
−5
⎛C e⎞
unde: C = C1 ⎜ 2 ⎟ .
⎝ 5 ⎠
(Observaţie: Constantele b, C1 şi C 2 sunt determinate în problema 4.10.)
B.4.Soluţie:
a) Energia cinetică maximă a fotoelectronilor emişi este dată de expresia:
‐ 233 ‐

⎛1 1 ⎞
T = hω − hω 0 = hc⎜⎜ − ⎟⎟ . (1)
⎝ λ λ0 ⎠
Efecuând calcule numerice se obţine:
λ −λ
T = hc 0 =
λλ 0
0,6 ⋅10 −6 − 0,4 ⋅10 −6
= 6,62 ⋅10 −34 ⋅ 3 ⋅10 8 ⋅ = 1,03 ⋅1,6 ⋅10 −19 J = 1,03 eV .
−12
0,24 ⋅10
(2)
Întrucât energia cinetică a fotoelectronilor este mult mai mică decât energia de repaus a unui
( )
electron m0 c 2 = 0,511 MeV situaţia corespunde cazului nerelativist. Din expresia:
1
T = m 0v 2 (3)
2
1/ 2
⎛ 2T ⎞
rezultă: v = ⎜⎜ ⎟⎟ . (4)
⎝ m0 ⎠
Din calcul se obţine:
v ≅ 2 ⋅10 −3 ⋅ c = 6 ⋅10 5 ms -1 . (5)
adică viteza electronilor este mult mai mică în raport cu viteza luminii.
b) Electronilor având impulsul p li se asociază lungimea de undă:
h
λ= . (6)
p
Deoarece T << m 0 c 2 se utilizează expresia nerelativistă a impulsului:
p = m 0v = (2m 0 T )1 / 2 . (7)
Lungimea de undă asociată se obţine din (6) şi (7):
h hc
λ= = =
(2m0T )1/ 2
2m 0 c T (
2 1/ 2
)
6,62 ⋅10 −34 ⋅ 3 ⋅10 8
= = 1,21 ⋅10 −9 m.
(2 ⋅ 0,511⋅10 6 ⋅1,03 ⋅1,6 2 ⋅10 ) −38 1 / 2
(8)
c) Viteza fotoelectronilor poate fi anulată aplicând un potenţial Vs de frânare, astfel încât,
variaţia energiei cinetice să fie egală cu lucrul mecanic al forţelor electrostatice:
0 − T = e ⋅ Vs . (9)
Din calcul se obţine:
T 1,03 eV
Vs = − = = −1,03V .
e −e
B.5.Soluţie:
Din relaţiile cunoscute de la studiul efectului Compton, se poate scrie:
θ
a) Δλ = 2Λ C sin 2 (1)
2
⎛ h ⎞
unde Λ C este lungimea de undă Compton a electronului ⎜⎜ λ C = = 2,42 ⋅ 10 −12 m ⎟⎟ .
⎝ m0 c ⎠
‐ 234 ‐

hc
b) E d = hν' = . (2)
λ + Δλ
hc
Întrucât λ = se obţine:
E
hc
Ed = . (3)
hc
+ Δλ
E
c) Condiţia de echilibru a electronului pe traiectoria circulară este ca forţa Lorentz să fie
egală cu forţa centrifugă, conform ecuaţiei:
mv 2
evB = . (4)
R
Din expresia energiei cinetice a electronului de recul:
mv 2 Δλ Δλ
Ec = = h(ν − ν') = hc =E , (5)
2 λ(λ + Δλ ) λ + Δλ
şi din relaţia (4) se explicitează raza traiectoriei circulare sub forma:
1 2mEΔλ
R= .
eB λ + Δλ
B.6. Soluţie:
Fie r0 raza atomului de hidrogen în stare fundamentală. Probabilitatea de a găsi electronul
la o distanţă r de proton are o valoare semnificativă pentru r < r0 şi este foarte mică pentru r > r0
astfel încât:
Δx ≅ r0 . (1)
Din relaţiile de incertitudine rezultă:
h
Δp ≅ p sau p ≅ . (2)
r0
a) Energia stării fundamentale a atomului de hidrogen se calculează cu expresia:
2
p 2 e0 h2 e02 e2
E= − = − , unde e 02 = , (3)
2m0 r0 2m0 r 2 r0 4πε 0
0
(
ε 0 fiind permitivitatea vidului ε 0 = 8,854187 ⋅10 −12 F/m . )
Din condiţia de extrem a energiei:
E ' (r0 ) = 0 (4)
h2
se obţine: r0 = , rezultat cunoscut. (5)
m0 e02
Înlocuind pe r0 în expresia (3) a energiei rezultă:
4
1 m0 e0
EH = − = −13,5 eV . (6)
2 h2
(În calcul s-au utilizat valorile: m 0 = 9,1 ⋅10 −31 kg; e = 1,6 ⋅10 −19 C .)
b) Fie r1 şi r2 domeniile de localizare a celor doi electroni în atomul de heliu. Utilizând
metoda de la atomul de hidrogen se poate scrie:
h h
r1 ≅ Δx1 ; r2 ≅ Δx 2 ; Δp1 ≅ ; Δp 2 ≅ . (7)
r1 r2
‐ 235 ‐

Energia sistemului:
E = Ec + E p (8)
se obţine cu ajutorul expresiilor (7) admiţând p1 ≅ Δp1 şi p 2 ≅ Δp 2 . Energia cinetică are expresia:
p12 p 22 h2 ⎛ 1 1⎞
Ec = + = ⎜⎜ + ⎟⎟ . (9)
2m0 2m0 2m0 ⎝ r1 r2 ⎠
De asemenea, pentru energia potenţială rezultă:
2
⎛1 1⎞ e
Ep = E p1 + E p2 + E int . = −2e02 ⎜⎜ + ⎟⎟ + 0 . (10)
⎝ r1 r2 ⎠ r1 + r2
Înlocuind expresiile (9) şi (10) în relaţia (8) se obţine:
h 2 ⎛⎜ 1 1 ⎞⎟ 2 ⎛⎜ 1 1⎞ e02
E (r1 , r2 ) = + − 2e0 ⎜ + ⎟ + ⎟ . (11)
2m 0 ⎜ r 2 r 2 ⎟ ⎝ r1 r2 ⎠ r1 + r2
⎝ 1 2 ⎠
Întrucât r1 şi r2 sunt simetrice, pentru r1 = r2 = r se scrie condiţia de extrem:
E ' (r ) = 0 , (12)
de unde se explicitează r:
4 h2
r= . (13)
7 m0 e 2
0
Prin înlocuirea expresiei (13) în formula (11) a energiei rezultă:
E He = −83,5 eV ,
în concordanţă cu datele experimentale.
Capitol FG.10.02. Descrierea matematica a mecanicii cuantice

[S.08] [S.03], [S.04].
∂
A.1. Se cere: a) Să se stabilească următoarea ecuaţie între operatorii diferenţiali: x şi .
∂x
∂ n ∂
x = nx n −1 + x n , (1)
∂x ∂x
b) Să se verifice identitatea operatorială:
2
⎛∂ ⎞⎛ ∂ ⎞ ∂
⎜ − x ⎟⎜ + x ⎟ = − x 2 +1. (2)
⎝ ∂x ⎠⎝ ∂x ⎠ ∂x 2
(Indicaţie: Se aplică expresia operatorială din membrul stâng al ecuaţiilor (1) şi (2) funcţiei de
undă Ψ şi se efectuează calculele.)
Soluţie:
⎛ ∂ n⎞ n −1 n ∂ ⎛ ∂ ⎞
a) ⎜ x ⎟ψ = nx ψ + x ψ = ⎜ nx n −1 + x n ⎟ψ . (3)
⎝ ∂x ⎠ ∂x ⎝ ∂x ⎠
b)
‐ 236 ‐

2
⎛∂ ⎞⎛ ∂ ⎞ ⎛∂ ⎞⎛ ∂ψ ⎞ ∂ ∂ψ
⎜ − x ⎟⎜ + x ⎟ψ = ⎜ − x ⎟⎜ + xψ ⎟ = ψ+ψ+ x −
⎝ ∂x ⎠⎝ ∂x ⎠ ⎝ ∂x ⎠⎝ ∂x ⎠ ∂x 2 ∂x
(4)
∂ψ ⎛ ∂2 ⎞
−x −x ψ=⎜
2
− 1 − x 2 ⎟ψ.
∂x ⎜ ∂x 2 ⎟
⎝ ⎠
A.2. Să se arate că produsul Pˆ = Aˆ Bˆ a doi operatori hermitici este hermitic numai dacă
([ ] )
comutatorul operatorilor Â şi B̂ este nul Aˆ , Bˆ = 0 .
Soluţie:
u | Pˆ | v = u | Aˆ Bˆ | v = v | Bˆ + Aˆ + | u * = v | Bˆ Aˆ | u * . (1)
[ ]
Dacă Aˆ , Bˆ = 0 , se poate scrie:
u | Pˆ | v = v | Pˆ | u * (2)
deci: Pˆ = Pˆ + .
S-a obţinut condiţia ca operatorul produs să fie hermitic.
A.3. Se notează cu a1 , a 2 ,..., a n valorile proprii ale operatorului Â . Admiţând că există

operatorul invers Aˆ −1 să se afle valorile proprii ale acestuia (10 puncte):
Soluţie:
Fie Aˆ u n = a n u n (1)
ecuaţia cu funcţii proprii şi valori proprii a operatorului Â .
Înmulţind ecuaţia (1) la stânga cu operatorul Aˆ −1 , se obţine:
Aˆ −1 Aˆ u n = a n Aˆ −1 u n . (2)
Întrucât există operatorul invers adică:
Aˆ −1 Aˆ = 1 (3)
1 1 1
rezultă, ţinând seama de ecuaţia (2), pentru Aˆ −1 valorile proprii: , ,..., .
a1 a 2 an
h d
A.4. Se dă operatorul: pˆ = , definit pe spaţiul funcţiilor derivabile ϕ( x ) care se anulează
i dx
în capetele intervalului (a, b ) . Să se arate că operatorul p̂ este hermitic.
Soluţie:
Se utilizează expresia cunoscută:
b
h dϕ
ψ pˆ ϕ =
i
ψ* ∫
dx
d x, (1)
a
‐ 237 ‐

care se integrează prin părţi. Se obţine:

b b
h d ψ* h d ψ*
ψ pˆ ϕ = (ϕψ *) a − ∫ ∫
b
dx=− ϕd x . (2)
i dx i dx
a a
Prin urmare:
ψ pˆ ϕ = ϕ pˆ ψ * ,
adică operatorul dat în enunţ este hermitic.
A.5. Să se demonstreze că dacă operatorul unitar Uˆ poate fi scris sub forma Uˆ = 1̂ − iεGˆ , ε
fiind un număr real infinit mic, operatorul Ĝ este hermitic.
(Operatorul Uˆ este unitar dacă şi numai dacă şi numai dacă Uˆ +Uˆ = UÛˆ + = 1̂)
Soluţie:
Se scrie condiţia de unitaritate a operatorului Uˆ sub forma:
( )( ) ( )( )
1̂ + iεGˆ + 1̂ − iεGˆ = 1̂ − iεGˆ 1̂ + iεGˆ + = 1̂ . (1)
Dacă în ecuaţia (1) se reţin numai termenii de ordinul întâi în ε , rezultă G = G + , adică condiţia de
hermiticitate a lui Ĝ .
FG.10.02.B. Exerciții si probleme propuse
[
B.1. Să se verifice relaţia operatorială: pˆ , qˆ n = ] h n −1
i
nqˆ , pentru n = 2 .
B.2. Fie Â un operator hermitic şi Û un operator unitar. Să se arate că dacă Aˆ ' = UÂˆ Uˆ + ,
atunci Aˆ = Uˆ + Aˆ ' Uˆ .
B.3. Operatorul de translaţie Ω(a ) este definit prin relaţia: Ω(a )ϕ( x ) = ϕ(x + a ) .
a) Să se demonstreze că Ω(a ) poate fi exprimat cu ajutorul operatorului impuls:
h d
p= .
i dx
b) Să se arate că Ω(a ) este unitar.
B.4. Fie S1 un subspaţiu al spaţiului Hilbert H iar S 2 complementul său ortogonal
(S1 + S 2 = H ) . Fiecare vector u poate fi scris ca sumă a proiecţiilor sale pe cele două
subspaţii: u = u S1 + u S2 . Să se arate că operatorul de proiecţie PS1 care face să
corespundă vectorului u vectorul u S 1 este hermitic şi satisface relaţia PS2 = PS1 .

1
B.5. Fie Â şi B̂ doi operatori hermitici iar Cˆ comutatorul acestora. Să se verifice relaţia de
nedeterminare:
1 ˆ
ΔAˆ ⋅ ΔBˆ ≥ C ,
2
2 2
unde: ΔAˆ = Aˆ 2 − Aˆ şi ΔBˆ = Bˆ 2 − Bˆ .
(Indicaţie: Se definesc doi operatori hermitici F̂ şi Ĝ prin relaţiile:
‐ 238 ‐

Fˆ = Aˆ − Aˆ
Gˆ = Bˆ − Bˆ
şi se calculează valoarea medie a operatorului produs Pˆ + Pˆ unde Pˆ = Fˆ + iλGˆ , λ fiind un
număr real. Se observă şi că [Fˆ , Gˆ ] = Cˆ .)

FG.10.02.C. Intrebari recapitulative
C.1. Definiti un spatiu vectorial.
C.2. Ce proprietati ale spatiului vectorial sunt utilizate in mecanica cuantica?
C.3. Ce este un spatiu vectorial normat?
C.4. Cum este definit un spatiu Hilbert?
C.5. Care este importanta spatiilor Hilbert pentru mecanica cuantica?
C.6. Ce intelegeti, in general, printr-un operator liniar?
C.7. Ce este un operator hermitic?
C.8. Ce se intelege printr-o reprezentare?
C.9. Ce aplicatii au reprezentarile in mecanica cuantica?
C.10. Dati exemple de reprezentari ale vectorilor de stare si ale operatorilor.
FG.10.02.B. Solutii ale problemelor propuse

B.1. Soluţie:
Expresia din enunţ se dezvoltă succesiv, astfel:
[pˆ , qˆ ]= [ pˆ qˆ ]qˆ − qˆ[qˆpˆ ] = ( pˆ qˆ − qˆpˆ )qˆ − qˆ(qˆpˆ − pˆ qˆ ) = 2 hi qˆ.
2
(1)
Pentru n > 2 se procedează în mod asemănător. Pentru n = 1 se obţin relaţiile de comutare ale lui
h
Heisenberg: [ pi , q k ] = δ ik .
i
B.2. Indicaţie:
Se multiplică ambii membri ai lui Â' cu Û + la stânga şi Û la dreapta. Se obţine:
Uˆ + Aˆ 'Uˆ = Uˆ +UÂˆ Uˆ +Uˆ = Aˆ .
(Observaţii: Operatori unitari.
Operatorul Uˆ , cu proprietăţile:
UÛˆ + = Uˆ +Uˆ = 1̂ ; Uˆ + = Uˆ −1 ,
care transformă o bază de vectori ortonormaţi într-o altă bază de vectori ortonormaţi se numeşte
operator unitar. Evident că, inversul său Uˆ −1 este, de asemenea, un operator unitar. Deoarece
Uˆ + = Uˆ −1 , operatori unitari nu sunt hermitici.)
B.3. Soluţie:
a) Dezvoltăm în serie Taylor funcţia ϕ( x + a ) în ecuaţia de definiţie:
∞
an dn
Ω(a )ϕ( x ) = ϕ( x + a ) = ∑
n! d x n
ϕ(x ) . (1)
n =0
d i
Înlocuind derivatele de diferite ordine cu expresia = p se obţine:
dx h
‐ 239 ‐

∞ n
1⎛ia p⎞ ⎡i ⎤
Ω(a )ϕ( x ) = ∑ ⎜ ⎟ ϕ( x ) = exp ⎢ a
n!⎝ h ⎠ ⎣h
p ⎥ ϕ( x ).
⎦
(2)
n =0
Din ecuaţia (2) rezultă expresia cerută pentru Ω(a ) :
⎛i ⎞
Ω(a ) = exp⎜ a p ⎟ . (3)
⎝h ⎠
b) În ecuaţia de definiţie a lui Ω + (a ) :
ϕ Ω ψ * = ϕ Ω+ ψ (4)
se scrie membrul al doilea sub forma:
∫ ϕ * (x )Ω (a )ψ(x ) d x = ∫ ϕ * (x + a )ψ(x ) d x .
+
(5)
Schimbarea de variabilă x + a → x , în a doua integrală conduce la egalitatea:
∫ ϕ * (x )Ω (a )ψ(x ) d x = ∫ ϕ * (x + a )ψ(x − a ) d x ,
+
(6)
oricare a fi ϕ( x ) . Rezultă că Ω + (a )ψ( x ) = ψ( x − a ) , de unde:

Ω(a )Ω + (a ) = Ω + (a )Ω(a ) = 1 , (7)
adică operatorul Ω(a ) este unitar.
B.4. Soluţie:
Se poate scrie: PS1 u = u S1 . (1)
Înmulţind scalar cu ketul v se obţine:
v PS1 u = v | u S1 . (2)
Pe de altă parte rezulta succesiv:
647 4= 048 4
u PS1 v * = u | v S1 * = u S1 | v S1 * + u S 2 | v S1 * =
(3)
= u S1 | v S 1 * = v S 1 | u S 1 = v | u S 1 − v S 2 | u S 1 = v | u S 1 .
14243
=0
Ţinând seama de (1) rezultă proprietatea căutată:
v PS1 u = u PS1 v * , (4)
deci PS1 este hermitic.
Dacă relaţiei: PS1 u = u S1 (5)
îi aplicăm operatorul PS1 se obţine:
PS2 u = PS1 u S1 = u S1 = PS1 u , (6)
1
de unde: PS2 = PS1 .

1
(Observaţie: Un spaţiu liniar H este spaţiu Hilbert dacă este complet şi dacă este definit pe
acesta un produs scalar care se bucură de proprietăţile următoare:
1. ( x, y ) = ( y, x ) *
5. (x1 + x 2 , y ) = ( x1 , y ) + ( x 2 , y )
3. (λx, y ) = λ* ( x, y ) ; ( x, λy ) = λ( x, y )
4. (x, x ) ≥ 0, (= 0 pentru x = 0 ) .
‐ 240 ‐

Se defineşte şi norma x = (x, x ) .)
B.5. Soluţie:
Să considerăm operatorii hermitici Fˆ = Fˆ + şi Gˆ = Gˆ + definiţi prin relaţiile: Fˆ = Aˆ − Aˆ şi
[ ] [ ]
Gˆ = Bˆ − Bˆ . Comutatorul acestora Cˆ = Fˆ , Gˆ = Aˆ , Bˆ nu este hermitic dar iCˆ este hermitic după
cum se arată prin calcul:
[iCˆ ]+ = −iCˆ + = −i[FˆGˆ − Gˆ Fˆ ]+ = −i[Gˆ + Fˆ + − Fˆ + Gˆ + ]= iCˆ .
Pentru operatorul P̂ definit prin:
Pˆ = Fˆ + iλGˆ , (1)
unde λ este nu număr real se evaluează operatorul produs:
( )( ) ( )
Pˆ + Pˆ = Fˆ − iλGˆ Fˆ + iλGˆ = Fˆ 2 + λ iCˆ + λ2 Gˆ 2 . (2)
Se observă că valoarea medie Pˆ + Pˆ are forma:
Pˆ + Pˆ = Fˆ 2 + λ iCˆ + λ2 Gˆ 2 ≥ 0 . (3)
Termenul în λ trebuie să fie pozitiv definit sau nul deoarece:
( )
Pˆ + Pˆ = Ψ , Pˆ + Pˆ Ψ − Pˆ Ψ , Pˆ Ψ ≥ 0 . (4)
Relaţia (3) este un trinom de gradul II în λ cu coeficienţi numerici.
Într-adevăr Fˆ 2 , Gˆ 2 şi iCˆ sunt numere reale deoarece operatorii corespunzători sunt
hermitici. Pentru ca inecuaţia (3) să fie satisfăcută trebuie ca trinomul să fie negativ sau nul, adică:
2
iCˆ − 4 Fˆ 2 Gˆ 2 ≤ 0 (5)
sau:
1 2
Fˆ 2 Gˆ 2 ≥ iCˆ . (6)
4
Întrucât:
2 2 2
iCˆ = iCˆ = Cˆ (7)
rezultă:
1 2
Fˆ 2 Gˆ 2 ≥ Cˆ . (8)
4
Relaţia: [ ] [ ]
Cˆ = Fˆ , Gˆ = Aˆ , Bˆ (9)
se demonstrează prin calcul:
[ ] [
Cˆ = Fˆ , Gˆ = Aˆ − Aˆ , Bˆ − Bˆ = ]
= [Aˆ , Bˆ ] − [Aˆ , Bˆ ]− [ Aˆ , Bˆ ]+ [ Aˆ Bˆ ] = [Aˆ , Bˆ ].
(10)
În continuare se evaluează valorile medii ale lui F̂ 2 şi Ĝ 2 :

Fˆ 2 = Aˆ − Aˆ(2
= ΔAˆ )
2
( ) (11)
respectiv:
Gˆ 2 = Bˆ − Bˆ(2
= ΔBˆ )
2
. ( ) (12)
‐ 241 ‐

Introducând rezultatele (11) şi (12) în inecuaţia (8) rezultă:

ΔAˆ
2
( ) ( )
ΔBˆ
2
≥
1 ˆ 2
4
C . (13)
Introducând în inecuaţia (13) mărimile:
ΔAˆ = (ΔAˆ )2 (14)
şi
ΔBˆ = (ΔBˆ )2 (15)
şi extrăgând rădăcina pătrată se obţine:

1 ˆ
ΔAˆ ⋅ ΔBˆ ≥ C , (16)
2
adică relaţia de nedeterminare a lui Heisenberg sub formă generală din enunţ.
[ ]
Cazul Cˆ = Aˆ , Bˆ ≠ 0 corespunde observabilelor Â şi B̂ incompatibile in raport cu procesul
[ ]
de măsură iar cazul C = Aˆ , Bˆ = 0 corespunde observabilelor Â şi B̂ compatibile.
Capitol FG.10.03. Fundamentele mecanicii cuantice

A.1. Să se verifice că sunt satisfăcute următoarele relaţii de comutare între operatorii

pˆ x , pˆ y , pˆ z şi xˆ , yˆ , zˆ :
[xˆ, pˆ x ] = ih , [yˆ , pˆ y ] = ih , [xˆ, pˆ z ] = ih , (1)
[ yˆ , pˆ x ] = [zˆ, pˆ x ] = [xˆ, pˆ y ] = 0. (2)
[ ]
(Indicaţie: Comutatorul a doi operatori Â şi B̂ este definit astfel: Aˆ , Bˆ = Aˆ Bˆ − Bˆ Aˆ .)
Soluţie:
[xˆ, pˆ x ]ψ = (xˆpˆ x − pˆ x xˆ )ψ = −ihx ∂ψ + ih ∂ (xψ ) = ihψ .
(1)
∂x ∂x
[ yˆ , pˆ x ]ψ = ( yˆpˆ x − pˆ x yˆ ) = −ihy ∂ψ + ihy ∂Ψ = 0 , etc. (2)
∂x ∂x
A.2. Să se verifice că sunt satisfăcute următoarele relaţii de comutare între operatorii moment
cinetic:
[ x y] z [ y z ]
a) Lˆ , Lˆ = ihLˆ ; Lˆ , Lˆ = ihLˆ ; Lˆ , Lˆ = ihLˆ . x [ z x] (1)
y
b) [Lˆ , Lˆ ] = [Lˆ , Lˆ ] = [Lˆ , Lˆ ] = 0 , unde Lˆ

x
2
y
2
z
2 2
= Lˆ2x + Lˆ2y + Lˆ2z . (2)
Soluţie:
a) Expresiile operatorilor Lˆ x , Lˆ y , Lˆ z se obţin prin corespondenţă:
Lˆ x = yˆ pˆ z − zˆpˆ y ; Lˆ y = zˆpˆ x − xˆpˆ z ; Lˆ z = xˆpˆ y − yˆ pˆ x . (1)
Se pot scrie succesiv egalităţile:
‐ 242 ‐

[Lˆ x , Lˆ y ] = Lˆ x Lˆ y − Lˆ y Lˆ x = (yˆpˆ z − zˆpˆ y )(zˆpˆ x − xˆpˆ z ) −

− (zˆpˆ x − xˆpˆ z )(yˆpˆ z − zˆpˆ y ) = yˆpˆ z zpˆ x − zˆpˆ y zˆpˆ x −
− yˆpˆ z xˆpˆ z + zˆpˆ y xˆpˆ y − zˆpˆ x yˆ pˆ z + ................ =
(2)
= yˆpˆ z zˆpˆ x + zˆpˆ y xˆpˆ z − zˆpˆ x yˆ pˆ z − xˆpˆ z zˆpˆ y =
= − yˆ pˆ x ( zˆpˆ z − pˆ z zˆ ) + xˆpˆ y ( zˆpˆ z − pˆ z zˆ ) =
( )
= ( zˆpˆ z − pˆ z zˆ ) xˆpˆ y − yˆ pˆ x = ihLˆ z .
În mod asemănător se demonstrează şi celelalte relaţii.
b)
[ ] ( )(
Lˆ x Lˆ2 = Lˆ x L2x + Lˆ2y + Lˆ2z − L2x + Lˆ2y + Lˆ2z Lˆ x = )
= Lˆ x Lˆ2y − Lˆ2y Lˆ x + L2x Lˆ z − Lˆ2z Lˆ x =
= Lˆ x Lˆ2y − Lˆ y Lˆ x Lˆ y + Lˆ y Lˆ x Lˆ y − Lˆ2y Lˆ x + Lˆ z L2x − Lˆ z Lˆ x Lˆ z + Lˆ z Lˆ x Lˆ z − Lˆ2z Lˆ x =

( ) ( ) ( ) (
= Lˆ x Lˆ y − Lˆ y Lˆ x Lˆ y + Lˆ y Lˆ x Lˆ y − Lˆ y Lˆ x + Lˆ x Lˆ z − Lˆ z Lˆ x Lˆ z + Lˆ x Lˆ x Lˆ z − Lˆ z Lˆ x =)
[ ] [ ] [ ] [
= Lˆ x , Lˆ y Lˆ y + Lˆ y Lˆ x , Lˆ y + Lˆ x , Lˆ z Lˆ z + Lˆ z Lˆ x , Lˆ z = ]
(3)
( )
= ih Lˆ z Lˆ y + Lˆ y Lˆ z − Lˆ y Lˆ z − Lˆ z Lˆ y = 0.
(S-a înlocuit de exemplu: [Lˆ x , Lˆ y ] = ihLˆ z . Pentru celelalte relaţii se procedează în mod asemănător.)
rˆ
A.3. Se consideră operatorul moment cinetic L2 obţinut prin corespondenţă:
rˆ
L2 = L2x + L2y + L2z .
Să se arate că acest operator poate fi pus în coordonate sferice, sub forma:
rˆ2 2
⎡ 1 ∂ ⎛ ∂ ⎞ 1 ∂2 ⎤
L = −h ⎢ ⎜ sin θ ⎟ + ⋅ ⎥.
⎣⎢ sin θ ∂θ ⎝ ∂θ ⎠ sin 2 θ ∂ϕ 2 ⎦⎥
Soluţie:
Coordonatele sferice r , θ şi ϕ sunt definite prin relaţiile cunoscute:
x = r sin θ cos ϕ
y = r sin θ sin ϕ (1)
z = r cos θ.
Dacă se explicitează aceste mărimi funcţie de x, y şi z rezultă:
r 2 = x2 + y2 + z2 (2)
respectiv:
z y
θ = arccos şi ϕ = arctg . (3)
(x 2 2
+y +z )
2 1/ 2 x
∂ ∂ ∂
Se calculează mai întâi operatorii diferenţiali: , , :
∂x ∂y ∂z
∂ ∂r ∂ ∂θ ∂ ∂ϕ ∂
= + + =
∂x ∂x ∂r ∂x ∂θ ∂x ∂ϕ
(4)
∂ 1 ∂ 1 sin ϕ ∂
= sin θ cos ϕ + cos θ cos ϕ −
∂r r ∂θ r sin θ ∂ϕ
‐ 243 ‐

F - FG - Ii - Mecanica Cuantica - 27.04 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

F - FG - Ii - Mecanica Cuantica - 27.04 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

FIZICA*F* FG.

FG.06.1. Momentul cinetic de spin 152

● Întrebări/ chestiuni recapitulative ...................................................................................................

Modelare matematica FG.08

Variabila dinamica FG.03

Capitolul FG.06. Spinul si momentul magnetic de spin

FG.06.1. Momentul cinetic de spin

întrucât cei doi vectori l şi l s nu pot fi decât paraleli sau antiparaleli.

FG.06.2. Experimentul lui Stern si Gerlach. Momentul magnetic de spin

Explicarea structurii de multiplet a liniilor spectrale cu ajutorul ipotezei spinului a necesitat

determină în exclusivitate proprietăţile magnetice ale atomului în stare fundamentală (l = 0 ) . Este de

Datorită mişcării de precesie în jurul câmpului B , componenta M z a momentului magnetic se

fi supus unei forţe după direcţia z dată de relaţia:

care determină devierea atomului de la direcţia sa iniţială.

Cuantificarea spaţială evidenţiată de experienţă constituie, de asemenea, un fapt dificil de interpretat.

Din calcul rezultă

introdus prin analogie cu numărul cuantic magnetic orbital.

Raportul giromagnetic. Experienţa Einstein - de Haas.

Factorul g s = 2 evidenţiază "anomalia" magnetică a spinului, şi explică rezultatele unor experienţe,

Principiul experienţei Einstein - de Haas, constă tocmai în modificarea termenului Lm în câmp

I fiind momentul de inerţie al barei.

Pentru singura mărime necunoscută g s se obţine experimental valoarea aproximativă g s = 2 , în

FG.06.3. Teoria lui Pauli a spinului electronic

a) Descrierea spinului se face cu ajutorul operatorilor moment cinetic sˆ 2 , sˆ x , sˆ y , sˆ z , care satisfac

[sˆ x , sˆ y ] = ihsˆz ; [sˆ y , sˆ z ] = ihsˆ x ; [sˆ z , sˆ x ] = ihsˆ y . (FG.06.3.1)

Aceşti operatori acţionează în spaţiul stărilor de spin Es , definit de vectorii proprii s, m s

În consecinţă spinul va comuta cu toate variabile orbitale.

(Întrucât vectorilor proprii r , χ le corespunde aceeaşi valoare proprie a operatorului ŝ 2 , în notaţia

ansamblului de observabile comutative, se poate omite observabila ŝ 2 .)

Se poate arăta că, în reprezentarea { r , χ } reprezentanţii vectorilor de stare ψ sunt matricile cu o

Matricile lui Pauli

iar operatorul σ̂ 2 are o singură valoare proprie egală cu 3.

De asemenea, se poate arăta că operatorii σ

[σˆ x , σˆ y ] = 2iσˆ z , [σˆ y , σˆ z ] = 2iσˆ x ; [σˆ z , σˆ x ] = 2iσˆ y . (FG.06.3.10)

Formulele de comutare (FG.06.3.10) implică relaţiile de anticomutare:

Într-adevăr se poate scrie, de exemplu:

= σˆ x (σˆ z σˆ x − σˆ x σˆ z ) + (σˆ z σˆ x − σˆ x σˆ z )σˆ x = σˆ x σˆ z σˆ x − σˆ 2x + σˆ z σˆ 2x − σˆ x σˆ z σˆ x =

în concordanţă cu (FG.06.3.10). Din ecuaţiile (FG.06.3.10)şi (FG.06.3.11)rezultă totodată şi relaţii

σˆ x , σˆ y = iσˆ z ; σˆ y , σˆ z = iσˆ x ; σˆ z , σˆ x = iσˆ x . (FG.06.3.13)

Din analiza relaţiilor (FG.06.3.9) şi (FG.06.3.11) rezultă posibilitatea reprezentării operatorilor σ̂ i

pe diagonală fiind valorile proprii corespunzătoare.

a şi d fiind mărimi reale, iar b şi c mărimi complex conjugate ( σ

factorii de fază e iγ şi e iθ fiind arbitrari pentru moment.

descrierea stărilor cu spinul semiîntreg.

Funcţiile proprii ale operatoriului σ̂ x

Ecuaţia cu valori proprii a operatorului σ̂ z se poate scrie sub forma:

Ţinând seama că pentru λ = 1 rezultă c 2 = 0 , iar pentru λ = −1 rezultă c1 = 0 , din condiţiile de

cuantic sub forma:

ψ = ψ(r ) ψ(s ) (FG.06.3.24)

atunci în reprezentarea r χ { } matricea ψ are forma (FG.06.3.6):

aşa încât densitatea de probabilitate de localizare a particulei are expresia:

FG.06.4. Modelul vectorial al momentului cinetic

FG.06.5. Sisteme de particule identice

Postulatul supraselecţiei stărilor sistemelor de particule identice

Pentru a se evidenţia conţinutul acestui postulat se consideră un sistem de N particule identice,

Aˆ (ξ1 , ξ 2 ...ξ k , ξ l ...) = Aˆ (ξ1 , ξ 2 ...ξ l , ξ k ...) . (FG.06.5.1)

ψ abcd ... (ξ1 , ξ 2 ...ξ k ...) = ψ a (ξ1 )ψ b (ξ 2 )... (FG.06.5.2)

mărimea p desemnând valorile proprii ale operatorului P̂ .

deci valorile proprii ale operatorului permutare sunt p12 = ±1 .

ψ ' (ξ1 , ξ 2 ...ξ k ...) = ∑ Γερσ ψ ε (ξ1 )ψ ρ (ξ 2 )ψ σ (ξ3 )... (FG.06.5.6)

ψ ' (ξ1 , ξ 2 ...ξ k ...) = ∑ Γρεσ.. ψ ρ (ξ1 )ψ ε (ξ 2 )ψ σ (ξ3 )... . (FG.06.5.7)

Γερσ... = Γρεσ... sau Γερσ... = −Γρεσ... . (FG.06.5.9)

2. Operatorul Pˆ nu are sens pentru o singură particulă, nereprezentând o observabilă fizică,

FIZICAF FG.