Marcus Tullius Cicero

De natura deorum

Marcus Tullius Cicero (106 - 43 a. Chr) a fost un om atât de important în perioada de sfârşit
a Republicii Romane şi cu o activitate atât de vastă, încât a fost numit, pe drept cuvânt, homo
universalis. Personalitatea sa a dominat acea jumătate de secol plină de agonie a Republicii1. Către
sfârşitul unei vieţi care a îmbinat activitatea politică, oratoria şi filosofia, Cicero găseşte timpul
necesar pentru a aborda subiecte din sfera filosofico-teologică. Societatea romană din secolul I a.
Chr. era marcată de un scepticism religios care oscila între un raţionalism pragmatic axat pe
utilitatea practicilor religioase în plan social, o negare a providenţei şi un fel de ateism. Cicero
dezbate atitudinile contemporanilor faţă de aceste probleme în lucrări precum: De natura deorum,
De divinatione, De fato, De finibus bonorum et malorum, De oficiis etc.
În opera De natura deorum, Cicero tratează aspect referitoare la natura zeilor, la rostul lor
în viaţa oamenilor, la echilibrul practicilor religioase ale romanilor care pendulau între superstiţie
şi indiferenţă. Totodată, Arpinatul clasifică minuţios teoriile grecești privitoare la ideea de
divinitate, examinând raportarea epicureilor și stoicilor faţă de teologie şi aducând obiecții critice
față de aceste doctrine din perspectiva școlii academice. Cicero, nu doar că oferă dovezi vitale
despre opiniile filozofilor greci din epoca elenistică, ci aruncă lumină și asupra vieții intelectuale
a Romei de la începutul secolului I a.Chr. Când aceste credințe grecești sunt transpuse în context
roman, ele duc la o ciocnire fascinantă a ideologiilor.
Acest tratat îi este dedicat lui Marcus Iunius Brutus, unul dintre prietenii de orientare stoică
ai arpinatului şi datează din a doua jumătate a anului 45 a. Chr. Cuprinde trei cărţi şi este un dialog
fictiv care ar fi avut loc la sărbătorile latine (Feriae Latinae), între anii 77-75, în casa lui Caius
Aurelius Cotta (124 – 73)2, om politic, orator, pontifex maximus în acel timp şi adept al filosofiei
academice. Partenerii de dialog ai lui Cotta sunt Caius Velleius, adept al filosofiei epicureice şi
Quintus Lucilius Balbus, istoric roman, adept al stoicismului. Cu toate că dialogul ar fi trebuit,

1
Pierre Grimal, Literatura latină, traducere de Mariana şi Liviu Franga, Editura Teora, Bucureşti, 1997, p. 136.
2
E. Dobroiu, Oratoria de la Gracchi pînă la Cicero în Istoria literaturii latine, volumul I, ediţia a II-a, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1972, pag. 457

1
potrivit intenţiilor iniţiale ale lui Cicero, să se desfăşoare pe o perioadă de trei zile, are loc, de fapt,
într-o singură zi.
În cartea I este oglindită vizita lui Cicero la casa lui Cotta, unde îl găsește alături de prietenii
săi, discutând despre natura zeilor. Velleius dezbătuse acest subiect din perspectiva învăţăturilor
lui Epicur şi este rugat să-şi argumenteze în continuare punctele de vedere. Discursul lui Velleius
cuprinde trei părți: (1) un atac general la adresa cosmologiei platoniste și stoice; (2) o trecere în
revistă a diverselor concepţii despre zei, de la Thales din Milet până la Diogenes din Babilon; (3)
și, în final, o expunere a teologiei epicureice. Velleius contestă crearea universului într-o singură
perioadă de timp și pune la îndoială posibila motivație a unui zeu în realizarea lucrării. El vrea să
demonstreze că ideea epicureică a zeului văzut ca o fiinţă perfectă, fericită și veşnică, posedată de
rațiune și în formă umană, este singura susținută, iar celelalte opinii sunt considerate lipsite de
valoare. Aduce în discuţie argumentul consensus omnium3 pentru existenţa zeilor (argument
preluat mai apoi şi de creştinism) dar şi acea ataraxie epicureică (netulburarea). Restul cărții
înfăţişează contraargumentele lui Cotta la cele prezentate de Velleius.
În Cartea a II-a Balbus argumentează poziţia stoică pe tema zeilor. El face aluzie la măreția
lumii și se referă la apariția frecventă a zeilor în istorie. După ce a dezbătut practica ghicitului,
Balbus continuă cu cele patru cauze ale lui Cleantes cu privire la modul în care ideea zeilor este
implantată în mintea oamenilor: o cunoaștere prealabilă a evenimentelor viitoare, cunoaşterea
naturii, teroarea cu care mintea este afectată de tunete, furtuni și altele asemenea, precum și ordinea
și regularitatea în univers. Balbus susține, în continuare, că universul și părțile sale au rațiune și
înțelepciune. În cele din urmă, el discută despre crearea lumii, despre providenţa zeilor și spune că
o lume atât de frumos împodobită nu ar putea fi opera hazardului. Se explică fugitive, către sfârşitul
cărţii, prezenţa mizeriei şi a dezastrului într-o lume care se bucură de providenţa zeilor.
În cartea a III-a Cotta respinge doctrinele lui Balbus. O mare parte a acestei cărți, probabil
mai mult de o treime, a fost pierdută. Cotta prezintă apariţiile zeilor ca pe niște povești
nefolositoare. Urmează un decalaj în text, după care Cotta respinge ideile stoice privind rațiunea
atribuită universului și părților sale.
Deşi lucrarea este considerată un triumf al stoicismului, Cicero era un apărător al
academicilor, dar nu consideră că a aderat la sistemul lor filosofic. El este un eclectic, căci nu

3
Marcus Tullius Cicero, De natura deorum, ediţie bilingvă, traducere, studiu introductiv, note şi indice de Mihaela
Paraschiv, Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” Iaşi 2016, pag. 56

2
urmărea adevărul absolut, ci verosimilul, realizând un fel de coaliţie doctrinară. Pentru el, ca şi
pentru mulţi alţi romani, stoicismul era acceptat în plan moral, iar neoacademismul în plan rational.
Această alegere a sa este argumentată astfel:
…nu suntem cei cărora nimic nu le pare a fi adevărat, ci cei care susţinem că tuturor
adevărurilor li s-au adăugat unele neadevăruri, care le imită atât de bine, încât nu prezintă vreun
indiciu cert pentru a le deosebi şi recunoaşte. De aici rezultă faptul că multe lucruri sunt
verosimile; chiar dacă nu sunt <clar> percepute, ele reglementează conduita de viaţă a unui
înţelept, întrucât au o aparenţă deosebită şi distinsă.4
Societatea romană era destul de conservatoare încercând să menţină valorile
binecunoscutului mos maiorum, de aceea s-au arătat, de multe ori, reticenţi faţă de filosofia greacă.
Cu toate acestea, se cunosc cercuri filo-elene încă din secolul al II-lea a. Chr., cum era cel al
scipionilor din care făcea parte şi Terentius notă. Un exemplu în acest sens, ar fi reacţia lui Cato
Maior faţă de ambasada elenă sosită la Roma în anul 155 a. Chr., din care făceau parte stoicul
Diogenes din Babilon, peripateticul Critolaos şi neo-academicul Carneades. În urma prelegerilor
susţinute de aceştia şi văzând ce reacţii s-au ivit în rândul tinerilor romani, Cato Maior cere
senatorilor să-i invite pe eleni să părăsească cetatea.5
Chiar dacă şi alţi scriitori romani s-au ocupat cu filosofia, lui Cicero îi revine meritul de a
fi creat un vocabular filosofic latin căci limbajul filosofic de expresie latină era destul de sărac
până atunci. El cunoştea foarte bine ideile filosofilor greci precum erau cele ale lui Aristotel, Platon
– pe care îl considera un fel de zeu al filosofiei (Platonem quasi quendam deum philosophorum6)
– din care s-a inspirat foarte mult, dar şi doctrinele unor filosofi mai apropiaţi de perioada lui (Filon
din Larisa, Antioh din Ascalon etc.).
Arpinatul, un adevărat filosof, original în felul său, poate fi numit creatorul prozei
filosofice romane, aşa cum Lucreţiu făurise poezia filosofică latină. Meritul lui Cicero nu este doar
acela de a fi creat un limbaj filosofic ci si sistemul său propriu de gândire7.

4
Marcus Tullius Cicero, De natura deorum, ediţie bilingvă, traducere, studiu introductiv, note şi indice de Mihaela
Paraschiv, Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2016, pag. 43.
5
Plutarh, Vieţi paralele, vol. II., traducere de N. I. Barbu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963, pag. 297.
6
Marcus Tullius Cicero, De natura deorum, ediţie bilingvă, traducere, studiu introductiv, note şi indice de Mihaela
Paraschiv, Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” Iaşi 2016, pag.110
7
Eugen Cizek, Istoria literaturii latine, vol. I, Editura Corint, Bucureşti, 2003, pag. 188.

3
 Cicero a influenţat foarte mult posteritatea. Mulţi dintre creştini au preluat din argumentele
lui, folosindu-le împotriva politeismului (Augustin, Tertulian).8
Sfântul Ambrozie al Milanului s-a inspirit din lucrarea De officiis al lui Cicero. Sfântul
Părinte s-a străduit să extragă din pasajele ciceroniene, învăţăturile folositoare pentru preoţime şi
chiar, uneori, pentru creştinii obişnuiţi. El este încredinţat că filosofii greci împrumutaseră o parte
dintre cunoştinţe din Biblie şi, prin urmare, realizează un act de recuperare în folosul creştinilor,
transformând profund morala lui Cicero, care era, în esenţă, un cod de îndatoriri ale omului faţă
de cetate, şi a reinterpretat-o în sensul unei morale religioase întemeiate pe îndatoririle omului faţă
de Dumnezeu9.

8
https://en.wikipedia.org
9
Sfântul Ambrozie, încreştinătorul moralei lui Cicero, http://ziarullumina.ro/sfantul-ambrozie-increstinatorul-moralei-
lui-cicero-50529.html, accesat în data de 21. 11. 2018.