Referat psihopatologia comportamnetului sexual

Parafilii

Termenul de parafielie provine din limba greacă care inseamnă „para=după, alterat filia =dragoste”.
Potrivit cu DSM IV face referire la fantezii excitante sexual intense , recurente și impulsiuni sexuale
sau comportamnete care implica:

• Obiecte (altele decât un partener uman)

• Rănirea sau umilirea propriei persoane sau a partenerului

• Copii sau alte persoane care nu îşi dau consimţământul

Parafiliile sunt un grup de boli. Ele nu reprezintă doar probleme de ordin psihiatric sau psihologic,
multe sunt ilegale şi pot produce traume emoţionale semnificative şi uneori prejudicii în ceea ce priveşte
integritatea corporală a victimelor1

În ceea ce privește epidemiologia, dna dr Cosman ne informeaza asupra următoarelor rapoarte: În

medie 20-25% dintre femei şi 8-10% dintre bărbaţi au avut relaţii sexuale cu persoane mature înainte
de pubertate sau sub vârsta de 18 ani; 4,8% dintre bărbaţi şi 2,1% dintre femei au afirmat că obţin
plăcere sexuală inducând durere partenerului şi 2,5% dintre bărbaţi şi 4,6% dintre femei au afirmat că
obţin plăcere când sunt stimulaţi dureros; 32% dintre elevele de liceu şi 44% dintre asistentele medicale

1
britanice au afirmat că au fost victime ale exhibiţionismului. Nu există dovezi care să sugereze că
incidenţa parafiliilor ar fi diferită între diferite grupuri etnice sau arii geografice.2

Parafiliile sunt:

1. exhibiţionismul (expunerea organelor genitale); 2. fetişismul (uzul de obiecte inerte); 3. frotteurismul

(atingerea si frecarea de o persoan care nu consimte); 4. pedofilia (centrarea pe copii prepubertari); 5.
masochismul sexual (a fi umilit sau a fi făcut să sufere); 6. sadismul sexual (provocarea de umilire şi
suferinţă); 7. fetişismul transvestic (travestirea); 8. voyeurismul (observarea activităţii sexuale).

Categoria reziduală de parafilie fără altă specificaţie, include alte parafilii care sunt mai puţin frecvent
întâlnite. Nu rar, indivizii au mai mult decât o singură parafilie.3

Cauzele parafiliilor

Dezvoltarea sexualitatii de desfasoara in pararlel cu maturarea şi creşterea somatică și cu dezvoltarea

psihologică, fiind condiționată de dezvoltarea armoniasă dezvoltarea armonioasă a patru factori:
identitatea sexuală (dpdv cromozomial), identitatea de gen, orientarea sexuală și comportamentul
sexual 4

Exista mai multe presupuneri si este greu de diferentiat dacă unele au drept cauza biologică, țin de
experințele ( uneori traumatizante) din viata individuală a persoanei sau sunt doar produsul influenței
mass –media sau a tredun-ului cultural via a vis de aceasta zona ( expunerea la diferite tipuri pornografie
sau materiale erotice)

In cartea sa Perversiunea. Forma erotica a urii, autorul apreciază că începând de la Freud, s-a afirmat
că excitația precoce contribuie la perversiune. El apreciază că aceasta poate fi considerat un adevăr
numai dacă nivelul de stimulare a fost prea ridicat, iar cel de descărcare a fost prea redus sau au existat
sentimente de vinovăție copleșitoare. Acestea vor fi fost ulterior trăite ca fiind traumatice și vor necesita
transformarea într-o expunere la risc, surmontată prin intermediul magiei ritualului pervers. Pe de altă
parte, sunt de părere că rezultatul gratificării extreme și al unor sentimente de vinovăție reduse nu este
perversiunea, ci deviația, adică o cramponare, în viața de adult, de acea manieră diferită de a obține
plăcerea; spre deosebire de perversiune, aceasta nu este motivată de nevoia de a răni obiectul. 5

Rezultatul întregi activități de construire a fantasmei pe care noi o cunoaștem sub numele de
perversiune este faptul că obiectele sexuale ale persoanei perverse sunt dezumanizate. Acest lucru este
evident, spre exemplu, în fetișism sau în necrofilie. Însă putem arunca o privire mai atentă asupra
criptoperversiunilor , precum violul sau preferința pentru prostituate, sau promiscuitatea compulsivă

2
3
4
5
(donjuanism sau nimfomanie), pe care observatorul necunoscător le poate privi doar ca pe niște pasiuni
heterosexuale: de fapt, obiectul este o persoană care are o personalitate, însă individul pervers vede doar
o creatură fără trăsături umane; pentru el, obiectul se reduce la zone ale corpului sau la fragmente clișeu
de personalitate. Însă aceste ipoteze nu indică felul în care apare plăcerea. Întrebarea care se ridică este
urmatoare: Dacă perversiunea este rezultatul amenințării și al urii subsecvente, atunci de unde vine
plăcerea? Nu există dorință în trauma sau frustrarea în formă pură, și nici în furie. Plăcerea se eliberează
doar atunci când fantasma funcționează. Prin fantasmă are loc anularea retroactivă a traumei; iar în
reverie (conținutul manifest, scenariul conștient și construit al fantasmei) ea poate fi anulată la nesfârșit,
ori de câte ori este necesar. Prin reconstruirea lumii, reveriile contribuie la plăcere în primul rând
scăpând persoana de teama că trauma s-ar putea repeta. În al doilea rând, reveria conține elemente care
simulează riscul, așa încât excitația, tensiunea intră în scenă. În al treilea rând, reveria garantează un
final fericit, adică de această dată individul nu numai că a depășit trauma, dar chiar i-a înfrânt sau chiar
traumatizat pe cei care l-au atacat inițial. Și, în final, atunci când reveria este asociată excitației sexuale
și în special orgasmului, „caracterul corect“ al reveriei este reîntărit, iar persoana este motivată să repete
experiența în circumstanțe similare.6 Freud considera că există un substrat biologic, „nucleul dur“
al bisexualității, în care sunt ancorate toate căile de dezvoltare ulterioare. Susținerea ipotezei lui a venit
atât din surse neobișnuite, precum teoria lui Fliess asupra numerelor periodice care controlează destinul
uman (28 pentru femei și 23 pentru bărbați), cât și din studii de embriologie bine documentate prin care
se demonstra existența în formă rudimentară a organelor unui sex la celălalt sex. În opera lui Trei eseuri
asupra teoriei sexualității (1905, 2001), Freud a expus o regulă fundamentală, la care nu avea să mai
renunțe niciodată: „De când mi-a devenit cunoscut punctul de vedere al bisexualității, consider acest
factor ca fiind determinant în această privință și cred că, dacă nu ținem cont de bisexualitate, vom ajunge
cu dificultate la înțelegerea manifestărilor ce pot fi realmente observabile la bărbat și femeie“ (24, p.
109). Din acest moment, bisexualitatea a devenit un dat biologic, pentru care nu mai avea nevoie de alte
dovezi. Bisexualitatea biologică a fost așadar considerată originea bisexualității psihologice despre care
Freud a simțit că este prezentă la toate ființele umane. El și analiștii clasici care l-au urmat îndeaproape
au descoperit că teama de bisexualitate s-ar afla în substratul etiologic al psihozelor, nevrozelor,
perversiunilor, adicțiilor în toate formele de psihopatologie și, în ultimă instanță, în întreaga dezvoltare
normală. Se află la rădăcina tuturor simptomelor și a întregului comportament. Majoritatea
analiștilor din ziua de azi cred în existența a ceva similar cu bisexualitatea biologică descrisă de Freud,
regăsind-o sub denumiri precum „bipotențialitate sexuală“ sau „dimorfism sexual“: cunoaștem faptul
că celulele, țesuturile și organele aparținând fiecărui sex pot fi modificate în direcția celuilalt sex.7

În incercarea de a explica comportamnetul sexual uman s-au efectuat studii de fiziologie animală
sau umană caare ănsă nu oferă o explicație pentru comportamentul sexual uman; ele ne vorbesc numai

6
7
despre potențialitățile biologice subiacente, așa cum o fac multe alte studii care abordează un aspect al
comportamentului uman. Modul în care sunt gestionate aceste potențialități se află de regulă în
domeniul influențelor mediului.8

Influența factorilor biologici sau de mediu asupra comportamentului sexual variază de la o persoană
la cealaltă, precum și de la un moment la altul.9

Freud ne-a spus faptul că părinții au probabil cea mai mare influență asupra dezvoltării copiilor lor,
că acești copii creează o structură psihică, drept răspuns, că sursele vieții sexuale adulte pot fi regăsite
în copilărie și că dorința și gratificarea sexuală își au originile în copilărie, cu mult înainte de dezvoltarea
lor manifestată din perioada pubertății. Felul concret în care părinții transmit aceste influențe copiilor
lor reprezintă de mai mulți ani obiectul a numeroase studii întreprinse de analiști sau de neanaliști.10

În ceea ce privește descrierile referitoare la dezvoltarea copilului, observațiile lui Freud asupra fazelor
cărora le corespunde o zonă anatomică au fost confirmate, iar acest lucru este valabil în cazul tuturor
copiilor care sunt normali din punct de vedere biologic. Cu toate acestea, nu au fost publicate studii care
să confirme implicațiile care derivă din aceste observații. Nu s-a demonstrat deocamdată că orice
categorie de nevroză, inclusiv perversiunea sau psihoza, ar fi cauzată de o perturbare a experiențelor
senzoriale de la nivel bucal sau de la nivelul sistemelor urinar sau de defecație, sau de la nivel falic.
Teoria libidoului ca explicație pentru geneza nevrozelor a părut îndeajuns de stranie încât să nu conducă
spre încercări serioase de a o testa prin metode științifice. 11

Pentru Freud, trauma determină pervertirea dezvoltării sexuale doar din momentul în care aceasta
cauzează un conflict; conflictul reprezintă conștientizarea nevoii de a alege între alternative și necesită
un grad de dezvoltare îndeajuns de avansat, încât memoria, judecata și probabil fantasma să înceapă să
influențeze comportamentul.12 El pare să nu lase loc pentru ideea unei deviații sexuale care nu este în
același timp o perversiune, adică realizarea în mod obișnuit a unui act erotic anormal ce nu este produsul
unui conflict: „Astfel trebuie să vedem în fiecare deviație stabilă de la viața sexuală normală o parte de
inhibiție în dezvoltare și de infantilism“ (24, 119). Pentru el, toate anomaliile sexuale sunt rezultatul
unor fixații și traume la diferite stadii ale dezvoltării libidinale a copilului, unde amenințările și
pedepsele privind dorința față de părinți, conflictul oedipian, sunt factori decisivi. 13

10
11
12
13
 Teoria lui Freud referitoare la cauzele perversiunii este o combinație între cele cinci categorii:
bisexualitatea, complexul Oedip, primatul penisului, teoria libidoului și conflictul. Admițând în mod
variabil influențele constituționale puternice, precum tendințele bisexuale moștenite sau o capacitate
constituțională neobișnuită pentru senzații plăcute într-o zonă negenitală a corpului, Freud considera,
înainte de toate, că ceea ce transformă sexualitatea normală în perversiune este conflictul infantil,
angoasa de castrare, conflictele preoedipiene și oedipiene, teama de heterosexualitate. Perversiunea
poate să indice un eșec în oricare dintre etapele procesului dezvoltării oedipiene la băieței și la fetițe.
Suplimentar față de această teorie oedipală interpersonală, Freud a simțit că elementele specifice ale
actelor perverse reprezintă rezultatul fixației libidinale. Prin aceasta, el se referea la faptul că, atunci
când dezvoltarea ulterioară a copilului este blocată de angoasa de castrare, băiețelul sau fetița ar putea
să se retragă înspre tipuri de gratificare timpurii. În cazul în care, indiferent de motiv, gura, anusul sau
vezica urinară, uretra, pielea sau oricare parte a corpului au reprezentat anterior un punct central al
excitației libidinale intense, atunci copilul ar putea să regreseze la această „poziție“ mai sigură și mai
satisfăcătoare atunci când se confruntă cu angoase puternice. Acest lucru a explicat, de exemplu, actul
sexual anal în cazul homosexualității masculine sau actul sexual oral în cazul homosexualității
masculine sau feminine.14

Atacul asupra teoriei conflictului a luat patru forme. Prima spune că anomaliile la oameni se
datorează pur și simplu mecanismelor fiziologice, fie disfuncțiilor organice, fie fiziologiei normale
moștenite, care pur și simplu dă naștere unor variații comportamentale similare celor observate la
animalele inferioare și care se nasc din aceleași mecanisme cerebrale și hormonale. Cea de-a doua
explicație , teoria învățării, pune un accent asupra faptului că deviația este impusă de o forță exte- rioară,
precum condiționarea, și că, prin urmare, nu este o chestiune de alegere și nu își are originea în fantasmă.
Cea de-a treia este statistică: reprezentând comportamentul sexual pe o curbă a lui Gauss, variațiile nu
sunt anormale, ci doar nestandard. Iar ultima spune că, dacă într-o cultură o anomalie este desemnată
ca fiind patologică, atunci singura patologică ar fi condamnarea socială, și nu comportamentul: cu alte
cuvinte, societatea este bolnavă, și nu individul.15

Teoreticienii învățării sociale subliniază efectele modelării, prin recompensă și pedeapsă, asupra
creării personalității, precum și efectele imitației și ale identificării. La fel au procedat și Freud și alți
analiști când au abordat dezvoltarea Eului și a Supraeului sau a nucleului identității de gen. Există studii
asupra identificării în care unii psihanaliști și teoreticieni ai învățării au perspective similare. Aceste
studii arată faptul că un copil mic, petrecând un timp semnificativ în relație apropiată și afectuoasă cu
un părinte, ar putea să preia atributele de gen ale acelui părinte. Astfel, un băiat care este prea apropiat
de mama lui ar putea să se feminizeze, dar să fie masculin în prezența tatălui; acest lucru este valabil și

14
15
în cazul fetelor. Însă analiștii se află în dezacord cu majoritatea teoreticienilor învățării sub aspectul
dezvoltării personalității sub influența conflictului intrapsihic, legat atât de chestiuni de iubire, cât și
sexuale.16

Se cunoaște faptul că la oameni fantasma joacă un rol la fel de important în etiologia perver siunilor,
și a excitației sexuale în general, ca și factorii fiziologici și de mediu pe care încercăm să îi înțelegem
cu ajutorul cercetătorilor. Detaliile perversiunii, scenariul, sunt de neînțeles în privința originii și
semnificației lor atunci când ignorăm procesul și funcția fantasmei.Pot fi studiate toate celulele
cerebrale și toate animalele din lume, și tot nu vom afla care este motivul pentru care un bărbat devine
excitat atunci când poartă pantofii unei femei sau este în proximitatea unui cadavru, sau a persoanelor
cu membre amputate, sau a copiilor. Mai mult, atunci când cineva examinează fantasma și nu ignoră
niciun detaliu, va descoperi acolo rămășite bine fixate ale experiențelor individului cu alte persoane
care în lumea reală, în perioada copilăriei, au provocat reacția pe care o numim acum perversiune. Iar
în centrul ei se află ostilitatea.17

Ostilitatea este adeseori ușor de descoperit. În cazul anumitor perversiuni, ea este trăsătura centrală
a conținutului manifest și marchează caracterul straniu al perturbării. Cu cât ostilitatea este mai
flagrantă, cu atât este mai evident că avem de-a face cu perversiunea. Crima în calitate de excitant
sexual, sau mutilarea, sau violul, sau sadismul însoțit de pedepse fizice precise precum biciuirea ori
tăierea, sau jocurile care presupun punerea în lanțuri ori legarea, sau defecarea sau urinarea pe obiectul
sexual, toate acestea poartă cu ele furia conștientă față de obiectul sexual, în care scopul principal al
indivi dului pervers este să fie superior obiectului său, să-l rănească, să triumfe asupra lui. La fel se
întâmplă și în cazul tipurilor de sadism nonfizic, precum exhibiționismul, voaiorismul, scrisorile sau
apelurile telefonice obscene, recurgerea la prostituate și alte forme de promiscuitate.18

Teoriile cognitiv – comportamentale se bazează tot pe experienţele sexuale timpurii, dar din
perspectiva gândurilor şi comportamentelor rezultate. De exemplu, condiţionarea clasică explică
parafilia prin faptul că orice stimul prezent în timpul experienţelor iniţiale devine ataşat excitării sexuale
şi orgasmului. Dacă copilul sau adolescentul se întâmplă să priveaască pe fereastră o persoană
dezbrăcată atunci poate fi excitat sexual şi se poate masturba, iar mai târziu această experienţă poate
conduce la voyeurism. Teoria explică faptul că doar unele persoane devin parafiliaci pe baze biologice,
respectiv că unele persoane sunt mai predispuse decât altele să îşi asume riscuri. Pe de altă parte,
persoana poate evalua o asemenea experienţă în sens negativ sau pozitiv19

16
17
18
19
 Evalaurea20

Evaluarea clinică în parafilii include interviul clinic cu anamneza, măsurători generale psihologice
şi neurologice, testarea falometrică şi examenul fizic. Interviul clinic oferă informaţii despre istoricul
sexual şi social, atitudini şi abilităţi. Este recomandabilă şi anamneza soţilor /soţiilor, părinţilor, altor
membri ai familiei, prietenilor şi medicilor de familie ai persoanelor cu parafilii pentru a obţine
informaţii colaterale şi a verifica informaţiile oferite de persoana în cauză.21

În cursul evaluării unui parafilic, mai ales în cazul cuiva al cărui comportament este potenţial
periculos pentru ceilalţi, clinicianul nu trebuie să se sprijine numai pe mărturiile acestuia ci şi pe o
heteroanamneză cât se poate de riguroasă22

Testele psihometrice sunt de obicei administrate înainte de stabilirea unui program de tratament
şi cuprind evaluarea intereselor sexuale şi istoricul psihosexual, proceselor cognitive incluzând
distorsiunile cognitive şi capacitatea de empatie, funcţionarea socială, utilizarea de diverse substanţe şi
aspectele privitoare la recăderi.23

Comportamentul parafiliac apare în mod tipic destul de devreme în cursul dezvoltării: uneori în
copilărie, dar de obicei până la vârsta adolescenţei. Natura fanteziilor parafiliace şi a comportamentelor
devine în mod tipic mai elaborată în perioada târzie a adolescenţei şi în perioada adultă timpurie, şi de
obicei persoana are mai mult de o singură formă de parfilie. Pentru parafiliaci interesele sexuale pe care
le au sunt trăite ca egosintone sau inerente propriei persoane. Cu alte cuvinte, persoanele care au
parafilie rar trăiesc experienţele lor sexuale, fanteziile sau dorinţele ca provocatoare de stress. În loc de
aceasta, fanteziile şi dorinţele sunt resimţite ca naturale. Dar persoanele cu parafilie recunosc faptul că
interesele lor sexuale se află în afara normei şi pot să se străduiască foarte mult să le ascundă. Persoanele
merg să se trateze datorită presiunilor interpersonale sau legale şi sunt forţate să se trateze pentru că au
fost prinse. În timpul tratamentului parafiliacii trăiesc de multe ori sentimente conflictuale puternice
legate de „pierderea parafiliei”. Pierderea parafiliei este egală cu pierderea propriei sexualităţi şi a unei
surse imense de motivaţie şi plăcere. Datorită naturii puternice a impulsurilor sexuale, persoanele cu
parafilie pot alege ocupaţii care să le crească accesul la obiectele sau persoanele care le pot îndeplini
parafilia. De exemplu, poate alege să lucreze în domeniul imobiliar pentru a putea spiona persoane

21
22
23
dezbrăcte sau care fac sex. Pedofilii pot să se angajeze la cercetaşi sau la o tabără de vară pentru a avea
acces la copii de vârsta preferată.24

D. Năstas & T. Rotaru observă faptul ca parafiliile sunt rar diagnosticate în unităţile clinice generale,
marea piaţă comercială de pornografie si accesorii parafilice sugerează că prevalenta sa în comunitate
este posibil să fie mai mare. Cazurile cel mai frecvent prezente în clinicile specializate în tratamentul
parafiliilor sunt reprezentate de pedofilie, voyeurism si exhibiţionism. Masochismul si sadismul sexual
sunt întâlnite foarte rar. Aproximativ jumătate dintre indivizii cu parafilii întâlniţi în clinică sunt
căsătoriţi. 25

24
Oana, Maria, Popescu, Psihodiagnostic si evaluarea in tulburarile sexuale,pag 32
25
D. Năstas & T. Rotaru, Parafiliile, Curs de psihologie judiciara