Subiecte fiziologie lucrare 1:

1. Canale ionice controlate de voltaj

Sunt canale ionice cu poarta. Poarta e controlata de valoarea potentialului de membrana si se deschid
atunci cand potentialul de membrana atinge valoarea proprie fiecarui tip de canal.

- Canalele de sodiu sunt formate dintr-un lant polipeptidic de 2000 de AA cu 4 domenii identice, fiecare cu
6 segmente membranare. Subunitatea alfa este senzorul de voltaj. Subunitatile beta controleaza
stabilitatea si sensibilitatea subunitatii alfa. Variatia potentialului de membrana induce modificari de
conformatie spatiala a proteinelor din senzor si poarta determinand deschiderea sau activarea canalului.
Sistemul de poarta este o molecula cu sarcina pozitiva. Membrana este depolarizata se deschide canalul.
Deplasarea prin canal este insotita de curent de poarta. Miscarea ionilor prin canal este blocata in timpul
potentialului de repaus. Odata atins pragul se deschide poarta si influxul de sodiu continua pana cand este
activata componenta de inactivare a canalului. Neurotoxinele blocheaza canalele ionice si se pierde functia
de excitabilitate. Viteza de conducere a impulsului prin axoni creste proportional cu densitatea canalelor,
axonii nemielinizati prezinta un numar relativ mic de canale. Blocarea canalelor Na voltaj dependente se
poate realiza fie prin blocarea componentei de activare fie prin intarzierea sau blocarea componentei de
inactivare. Veninul scorpionului intarzie procesul de inactivare a canalului crescand volumul si durata
influxului ionic. Anestezicele locale sunt blocanti ai canalelor de Na voltaj dependente si sunt reversibile.

- Canale de Ca: reprezinta principala componenta a formarii potentialului de actiune. Regleaza
contractibilitatea fibrei miocardice si sunt canale de Ca de la nivelul sarcolemei si a reticulului sarcoplasmic.
Distributia canalelor de Ca la nivelul celulelor nervoase este mai redusa. Variatia curentilor generati de
influxul de Ca este mai lenta decat in cazul influxului de Na. Canalele de Ca realizeaza eliberarea
neurotransmitatorului din vezicule. Exista mai multe canale de Ca:
- Canale de Ca de tip T se caracterizeaza prin activarea lor produsa de catre o depolarizare de valoare
redusa (-65mV). Activarea simultana a mai multor canale determina o variatie de potential de scurta
durata sau Tranzitorie. Canalele de acest tip sunt prezente in membrana plasmatica a dendritelor si a
corpului neuronal. Aici se genereaza un potential de actiune care e rezultatul functiei de integrare spatio-
temporala indeplinita de celula nervoasa. Aceste canale au capacitatea de a integra multitudinea de
semnale sinaptice de o intensitate considerata subliminara pentru alte tipuri de canale. De asemenea
determina descarcari rapide ritmice de la nivelul SNC.
- Canale de Ca tip L: Activarea lor e determinata de un prag mai inalt de depolarizare (-20mV) iar variatia
curentului indus de influxul de Ca este de durata mai lunga. Aceste canale determina potentiale de Ca
implicate in transmiterea sinaptica.

- Canale de potasiu: cea mai mare diversitate de canale ionice controlate de voltaj. Nu intervine pentru
realizarea functiei mesagerului chimic pentru celule. Ionii de potasiu sunt responsabili de potentialul
membranar de repaus. Roluri ale ionilor de K:
 mentinerea potentialului membranar de repaus;
 
 scaderea excitabilitatii celulare prin hiperpolarizarea mebranei;
 
 controlul duratei potentialului de actiune prin rapiditatea realizarii repolarizarii;
 controlul influxului de Ca;

 - canalele de rectificare intarziata: sunt activate la un interval scurt dupa o depolarizare puternica, iar
inactivarea lor se desfasoara relativ lent. Rolul cel mai important al acestor canale este limitarea duratei
desfasurarii potentialelor de actiune. Zona nodulilor Ranvier nu au astfel de canale.
- canale de K Ca-dependente: sunt activate in prezenta cresterii concentratiei citoplasmatice a calciului
ionic. Canalele functioneaza asemanator celor cu rectificare intarziata. Exista mai multe tipuri de canale
de K Ca-dependente deosebindu-se intre ele prin conductanta determinata si prin sensibilitatea la
substante blocante. Curentul de posthiperpolarizare este lent si creste timpul descarcarilor repetitive de
potentiale. Functia acestui curent este de a determina incetinirea treptata a descarcarilor de potentiale
ceea ce permite neuronului sa intrerupa descarcarea de impulsuri declansate de un stimul. Un blocant al
acestor canale este bicuculina.
- Canalele de K tip M: sunt activate prin depolarizare si nu prezinta un mecanism propriu de inactivare.
Acestea sunt cuplate cu receptori muscarinici si un receptor asemanator celui pentru GnRH. Aceste
canale sunt dependente de timp . Activitatea lor e stimulata de substantele adrenergice prin intermediul
beta receptorilor avand ca mesager secund AMPc.
- Canale de K dependente de ATP sunt controlate de raportul ADP/ATP intracelular si de valoarea pH-
ului extracelular.
- Canale de K dependente de Na: sunt deschise cand concentratia intracelulara a sodiului depaseste
valoarea de 20mM. Conductanta este mai mare. Sunt blocate de TEA si 4 AP.
 - Canale de K senzitive la cresterea de volum a celulei se deschid atunci cand volumul celulei creste
peste valoarea normala. Apar odata cu un dezechilibru osmotic urmat de patrunderea osmotica
intracelulara a apei.

- Canalele de clor voltaj-dependente sunt specifice celulelor miocardice, fibrei musculare striate si pentru o
mare varietate de celule epiteliale.
Potentialul de actiune odata generat intr-un segment al celulei nervoase este transmis pana la capatul
terminal unde determina eliberarea transmitatorului in fanta sinaptica. Transmiterea informatiei mediata de
transmitatorul eliberat se realizeaza prin intermediul canalelor ionice care vor fi activate specific de catre
acesta.
2. Canale ionice controlate chimic
Sunt controlate de substante chimice sintetizate fie de alte celule fie de celula din care fac parte. Sunt
canale controlate direct de neurotransmitator si implicate in transmiterea sinaptica. Canalele sunt localizate
in segmentul postsinaptic al sinapselor rapide. Sunt receptorii ionotropici, pentru neurotransmitatorii
nonpeptidergici: Ach, glutamat, glicina, GABA.. Cel mai bine cunoscut receptor din aceasta categorie este
receptorul canal colinergic nicotinic. Este format din 5 subunitati. Fiecare subunitate este compusa din 4
domenii transmembranare. Unul dintre domenii contine AA negativi spre interiorul canalului si dispusi in trei
inele. Receptorul canal pentru glutamat participa la transportul de Ca in celula nervoasa. Calciul poate
deveni neurotoxic.

Canalele controlate de liganti sintetizati in celula sunt: canale controlate de proteine G(metabotropici) sau
canale controlate de neurotransmitatori. 
 Cuplarea neurotransmitatorului cu canalul ionic poate realiza:

o 
 influxul de Na in segmentul postsinaptic urmat de depolarizare si generarea potentialului

postsinaptic excitator
o efluxul de K sau influxul de Cl in segmentul postsinaptic realizeaza potentialul postsinaptic inhibitor.

3. Canale ionice controlate mecanic

Sunt denumite canale mecanosenzitive: Poarta acestor canale este ancorata prin intermediul unor proteine
fibrilare. Modificarea distantei dintre poarta si situsul de ancorare determina deschiderea canalelor si
transportul ionic. Transformarea unui semnal mecanic in semnal electric defineste fenomenul de
mecanotransductie si caracterizeaza o varietate mare de mecanoreceptori care indeplinesc diverse functii
in organism. In receptorii tactili, auditivi, vestibulari, proprioceptori, baroreceptori si voloreceptori.

4. Pompe ionice
Sunt cel mai activ sistem de transport ionic. Activitatea lor este aproape continua fiind putin dependenta de
starea de activitate a celulei. Sunt proteine complexe in structura membranelor incluse intr-o familie de
ATP-aze de tip P deoarece mecanismul de transport implica fosforilarea unui reziduu aspartil din structura
lor. Pompele ionice asigura gradientul de concentratie ionica la nivelul membranei celulare. Din punct de
vedere functional transportul prin pompe contracareaza transportul prin canale ionice. Activarea pompelor
realizeaza repartizarea inegala a Na, K, Ca, Cl.


c. Pompa de sodiu potasiu: expulzeaza Na din celula si introduce K, numita ATP-aza Na-K dependenta.
Pompa este un complex format din doua subunitati diferite:

o subunitatea alfa este o molecula proteica politopa cu 10 segmente transmembranare. Are activitate
catalitica, pe suprafata intracelulara are un situs de legare pentru Na si unul pentru ATP, iar pe cea
extracelulara un situs pentru K si unul pentru ouabaina.
o 
 subunitatea beta este glicoproteica si are rol de reglare a activitatii de transport si de fixare a
pompei in structura membranei celulare.
- efluxul de Na si influxul de K sunt dependente de hidroliza ATP
- transportul ionic nu se poate realiza decat atunci cand Na si ATP se afla in interiorul celulei iar K in
exterior
- ouabaina este inhibitorie numai atunci cand se afla in exteriorul membranei unde se leaga competitiv.
- pentru fiecare molecula de ATP, 3Na sunt transportati in exterior si 2K in interior.


 Intre activitatea pompei si potentialul de membrana exista o relatie de interdependenta care e un

mecanism de reglare a fluxului ionic membranar. Prin intensificarea efluxului de Na se produce
hiperpolarizarea.
 Cand celula este in repaus se realizeaza un echilibru intre cantitatea de ioni care se
deplaseaza pasiv, prin difuzie, si cantitate de ioni transportati activ prin intermediul pompei. Aceasta stare
de echilibru este un echilibru intre cele doua forme de transport ionic cu pastrarea permanenta a unui
gradient. La fiecare impuls nervos generat si transmis determina un influx pasiv de Na si un eflux pasiv de
K, energia necesara acestui transport in sens opus gradientului poate reprezenta 2/3 din consumul total
energetic.


b. Pompele de Ca: Sunt localizate in membrana celulara si in peretele RE, reprezentand un depozit de Ca.
Prin activarea pompelor e scazuta concentratia de Ca citosolic si se produce cresterea citoplasmica.
Componenta functionala are un capat carboxiterminal care exercita un efect inhibitor asupra activitatii
pompei avand rol in mentinerea concentratiei citosolice a Ca. Cresterea concentratiei citosolice a Ca peste
valoarea normala determina interventia calmodulinei. care ii blocheaza efectul inhibitor. Pompa de Ca din
peretele RE are rolul de a transporta acest cation de la concentratia mica din citosol inspre concentratia
mai mare din lumenul RE. Mecanismul de transport este controlat de fosfolamban, care regleaza activitatea
pompei de Ca din reticulul sarcoplasmic. Cand e defosforilat e inhibitor, cand e fosforilat este blocat.


c. Pompa de clor: participarea ionilor de clor este la nivelul sinapselor inhibitorii din SNC. Nu au sistem
propriu de control. Anionii intracelulari cu molecula mai mare nu pot strabate membrana citoplasmatica,
atunci ionii de clor nu patrund in celula datorita excesului de sarcini negative. Aceste sarcini negative se
opun si efluxului de K. Mentinerea si dinamica potentialului electric de membrana e data de mobilitatea
redusa a anionilor intracelulari si lipsei unui sistem de transport corespunzator.

5. Transportori ionici
Sunt molecule proteice transmembranare care leaga ionul sau alte particule dintr-o parte a membranei, le
transporta prin membrana si le elibereaza de partea opusa a membranei celulare. Este un sistem care
integreaza excitabiliatea fiecarei celule in raport cu statusul metabolic propriu al organismului. Functia
transportorilor membranari este de conectarea a transportului ionic cu metabolismul celular, echilibrul
osmotic si echilibrul acidobazic.

6. Potenţialul de acţiune neuronal

Este functia fundamentala de integrare a functiilor organismului si a organismului in mediu.
Suportul cel mai important de transmitere si prelucrare a semnalului in SN este potentialul de actiune. Este
rezultatul unei perturbari bruste a echilibrului dinamic al repartitiei ionilor corespunzatoare potentialului de
repaus. Generarea potentialului de actiune se declanseaza intr-o zona specializata unde se integreaza
variatiile de potential induse prin trei mecanisme principale:
- de actiune a unui stimul specific
- actiunea unui neurotransmitator
- depolarizarea spontana
In cazul neuronilor senzitivi variatia potentialului de membrana indusa de actiunea unui stimul asupra
terminatiilor axonice se va transmite ca potential de receptor pana la zona de integrare sau declansare
reprezentata de primul nod Ranvier. Daca potentialul de receptor este suficient de puternic se va declansa
potentialul de actiune. Pentru neuronii care primesc informatii de la alti neuroni zona de declansare a
potentialului de actiune este reprezentata de segmentul initial al axonului.
Potentialul de actiune generat se va deplasa spre capatul distal al axonului unde va determina eliberarea
neurotransmitatorului in sinapsele derivate axonului respectiv. Daca in urma integrarii variatiilor de
potential apare o valoare echivalenta cu pragul se va declansa potentialul de actiune.
Faza de latenta: Intr-o prima faza se realizeaza un influx de cationi determinand scaderea diferentei de
potential-depolarizare urmata de deschiderea canalelor de K si prin efluxul ionic al acestora se va realiza
restabilirea potentialului de repaus-repolarizare si va continua cu faza de posthiperpolarizare.
Faza de depolarizare: consta in deschiderea canalelor de Na voltaj dependente (influx de Na) si printr-un
mecanism de feedback pozitiv insotit de o crestere a conductantei si o variatie de potential de 100mV.
Durata fazei de depolarizare este mai mica de 1ms.
Faza de repolarizare: consta in deschiderea canalelor de potasiu. Exista doua categorii de canale de K:
1. canale de rectificare intarziata care se activeaza si se deschid dupa 4ms dupa depolarizare si se
inactiveaza mult mai lent decat canalele de Na
2. canale de tip A care activeaza si se inactiveaza rapid.
Potentialele de actiune din celuelele Purkinje din cerebel, din terminatiile nervoase axonice din
neurohipofiza si din celulele Purkinje din miocard sunt dependente intr-o masura mai mare sau mai mica
de Ca.
Dupa ce un canal a fost deschis urmeaza starea de inactivare in care fluxul ionic este oprit. Aceasta
secventa controleaza perioada refractara si asigura deplasarea unidirectionala a potentialului de actiune.
Perioada refractara reprezinta timpul de la debutul unui potential de actiune pana la momentul recuperarii
posibilitatii generarii unui nou potential. In aceasta perioada aplicarea unui stimul nu poate induce
modificari ale potentialului de membrana deoarece canalele pentru Na sunt deschise sau inactivate. In
perioada refractara absoluta niciun canal nu poate fi activat de un nou stimul iar in perioada relativa se
poate obtine un raspuns in urma unui stimul supraliminar. Potentialul de actiune odata declansat se
transmite diferit prin axonii mielinizati si nemielinizati.

7. Receptori metabotropi
Receptorii metabotropici sunt monomeri cuplati cu proeina G de transducere, producatoare de efecte
postsinaptice lente. Canalele ionice afectate nefiind in vecinatatea receptorului, actiunea asupra
permeabilitatii se realizeaza mai lent.In timp ce receptorii ionotropici determina raspunsuri postsinaptice
prompte si de scurta durata, receptorii metabotropici, fiind mai lenti, servesc la modularea excitabilitatii
sinaptice, indispensabila reactiilor adecvate postsinaptice. Fixeaza neurotransmitatorul dar nu produc direct
un raspuns celular. Fixarea neurotransmitatorului pe receptor activeaza sau inhiba proteinele asociate
canalelor ionice, moduland activitatea lor. Exemple de receptori: muscarinici, pentru glutamat, histamina,
dopamina, neuropeptide, serotonina, epinefrina

8. Sinapsa electrică
Prezenta unor canale apoase deschise care conduc direct impulsul electric intre celulele succesive.
Majoritatea acestor canale sunt reprezentate de structuri proteice denumite jonctiuni de comunicare (gap)
care permit deplasarea libera a ionilor. Aceste jonctiuni sunt mai bine reprezentate la nivelul musculaturii
netede si a miocardului.

9. Sinapsa chimică
Sinapsele chimice sunt alcatuite din terminatiile axonale ale neuronului presinaptic si elementele
postsinaptice separate de fanta sinaptica. In regiunea presinaptica se afla terminatii axonale eliberatoare de
mediatori chimici specifici continute in vezicule, iar in regiunea post sinaptica, receptori si canale ionice
generatoare de reactii electro-chimice si raspunsuri specifice celulare.
Fanta sinaptica are 20-30nm si asigura, prin filamente dense, adezivitatea, unidirectionalitatea, ghidajul si
difuziunea substantei mediatoare eliberate.
Receptorii postsinaptici preiau mesajele transmise determinand transmiterea informatiei si raspunsul
corespunzator din partea teritoriului postsinaptic. Semnalele electrice transmembranare modulate in
frecventa sub forma de influx nervos sunt transmise cu o latena de 0.3-0.5 ms. Ionii de Ca participa la
scindarea veziculelor cu modulator chimic, eliberand neurotransmitatorul.
Ajuns la nivelul terminatiilor axonale, potentialul de actiune, ca manifestare electrica membranara
autopropagata, determina eliberarea neurotransmitatorului in fanta sinaptica, combinarea cu receptorii
membranari postsinaptici, cresterea sau scaderea permeabilitatii ionice selective si transformarea
potentialului postsinaptic de repaus in PPSE sau PPSI.
Sinapsele chimice se particularizeaza prin perioada mare de latenta, participarea ionilor de Ca la eliberarea
substantei mediatoare si restabilirea manifestarilor electrice membranare generatoare de raspunsuri
specifice postsinaptice celulare. Sinapsele se impart in excitatorii si inhibitorii. In functie de neuromediator
pot fi: adrenergice, colinergice, histaminergice, dopaminergice, peptidergice, serotoninergice.

10. Sinapsa adrenergica

Sinapsele adrenergice sunt sinapse chimice ce sunt mediate de catecolamine. Catecolaminele, adrenalina
si noradrenalina, sunt sintetizate la nivelul corpului neuronal si apoi sunt depozitate in vezicule cromafine si
transportate axonal spre butonii sinaptici sau varicozitatile neuronilor adrenergici, in cazul noradrenalinei,
sau stocate in granulele celulelor secretoare medulosuprarenale in cazul adrenalinei. Veziculele cromafine
contin si neuropeptidul Y, ATP, ioni de Ca si cromogranina.
Localizarea lor difera la nivelul sinapselor interneuronale si neuro-efectoare. Receptorii alfa1 si beta1 sunt
localizati in unele organe vegetative, postsinaptic, iar receptrii alfa2 se gasesc atat presinaptic cat si
postsinaptic.
Eliberare: Se realizeaza printr-un mecanism fizico-chimic similar celui colinergic. Catecolaminele sunt
eliberate de la nivelul veziculelor cromafine prin exocitoza. Depolarizarea membranara si prezenta ionilor
de calciu sunt factori indispensabili eliberarii. Anexina intervine la nivelul porilor de fuziune a veziculelor cu
membrana presinaptica, permitand descarcarea continutului in fanta sinaptica.
Inactivare: Este realizata in fanta sinaptica de catre monoaminoxidaza(MAO) si de catecol O
metiltransferaza (COMT). Ambele catecolamine sunt supuse ortometilarii cu ajutorul COMT si apoi sunt
degradate de MAO in 3metoxi4hidroxifenilglicol si acid vanilmandelic. Indepartarea adrenalinei si
noradrenalinei din fanta sinaptica se realizeaza prin procesul de precaptare sinaptica.
Receptori: sunt clasificati in alfa și beta:
-alfa1: alfa1A, alfa1B, alfa1C
-alfa2: alfa 2A, alfa 2B, alfa2C
-beta: beta1, beta2, beta3
Toti receptorii au o structura glicoproteica comuna fiind formati dintr-un singur lant polipeptidic de 4-500 AA.
Actiuni: Actiunile determinate de activarea diverselor tipuri de receptori adrenergici sunt rezultatul efectelor
mediate de proteinele G asupra generarii de mesageri secunzi si influentarii canalelor ionice generatoare
de manifestari electrice postsinaptice ce difera in functie de tipul de receptori afectati.

11. Sinapsa colinergica

Sinapsa colinergica este o sinapsa chimica ce este mediata de Aceticolina.
Localizare: Este mediator chimic la nivelul jonctiunii neuro-musculare, la nivelul fibrelor vegetative
simpatico-parasimpatice preganglionare si parasimpatice postganglionare, dar si la nivelul unor terminatii
simpatice postganglionare. La nivelul SNC este difuz distribuita la nivel cortico-spinal.
Sinteza: Acetilcolina se sintetizeaza in prezenta enzimei specifice, colin acetilaza, care catalizeaza reactia
colina+acetilCoA. Enzima este sintetizata la nivelul corpului neuronal si transportata in fluxul axoplasmatic
la nivelul terminatiilor nervoase unde devine activa. Acetilcolina sintetizata este stocata in vezicule sferice
ale butonului sinaptic. In afara compartimentului vezicular se gaseste acetilcolina libera utilizabila usor.
Eliberare: Se realizeaza fie sub forma cuantala fie spontan. Forma libera este eliberatoare de potentiale
sinaptice miniaturale. Depolarizarea terminatiilor nervoase creste influxul de Ca in butonii sinaptici
determinand concentrarea intracelulara a acestuia si fixarea pe membrana veziculelor, urmata de fuziunea
lor cu teritoriul membranar presinaptic in vedera eliberarii prin exocitoza.
Inactivare: Dupa eliberare este rapid inactivata prin distrugere enzimatica de catre acetilcolinesteraza ca
urmare a scindarii in acid acetic si colina. Aceasta este recaptata de butonul sinaptic in vederea refacerii
stocului necesar biosintezei.
Receptori: sunt de doua tipuri:
- nicotinici: sunt receptori ionotropi predominanti la nivelul jonctiunilor neuromusculare. Structural sunt
pentameri glicoproteici compusi din 5 subunitati aranjate in jurul unui canal central cu conductanta ridicata
prin care trec usor ionii de Na, K si Ca. Acestia sunt subimpartiti in:
▪ N1 ganglionari
▪ N2 musculari
- muscarinici: sunt receptori metabotropi prezenti mai ales la nivelul sinapselor parasimpatice periferice si in
SNC. Sunt 5 subtipuri de receptori muscarinici: M1(ganglioni vegetativi), M2(miocard si celulele endoteliului
vascular eliberator de NO), M3(musculatura neteda viscerala), M4, M5. Acesti receptori au efecte
vegetative.
Sinapsele interneuronale centrale si ganglionare cu receptori de ambele tipuri pot fi inhibate de acetilcolina
in functie de densitatea acestora si reactivitatea neuronilor respectivi.

12. Sinapsa glutamatergica

Sinapsa glutamatergica este o sinapsa chimica mediata de aminoacidul glutamat.
Localizare: Majoritatea neuronilor glutamatergici se gasesc la nivelul cortexului cerebral si in hipocamp.
Tracturile olfactive, gustative, auditive si somestezice contin numerosi neuroni glutamatergici.
Sinteza: Glutamatul este un acid aminat neesential sintetizat din glucoza sau unii produsi intermediari ai
ciclului Krebs. Sinteza se realizeaza la nivel neuronal presinaptic, devenind activ numai sub forma anionica
de L glutamat. Biosinteza sa se realizeaza la nivelul mitocondriei prin dezaminarea glutaminei sau
transmiterea alfa-cetoglutaratului. Acumularea si stocarea glutamatului in veziculele sinaptice se realizeaza
prin cotransport cuplat cu ionii de sodiu.
Eliberare: Se realizeaza prin exocitoza cu participarea ionilor de Ca sub influenta fenomenelor electro-
chimice de depolarizare a terminatiilor presinaptice.
Receptori si actiuni: Glutamatul are actiuni excitatorii si mediaza raspunsurile depolarizante ale majoritatii
neuronilor din SNC prin intermediul a 4 tipuri de receptori ionofori specifici:
- NMDA: realizeaza activarea canalului voltaj-dependent pentru cationii Na si K insotita de intrarea Ca.
Permeabilitatea pentru calciu e blocata de magneziu. Acesti receptori sunt implicati in procesele de lunga
durata de invatare si memorare.
- Kainat: predomina in cerebel si determina efecte membranare depolarizante si descarcari epileptiforme
postsinaptice.
- AMPA: este activat in sens depolarizant determinand raspunsuri postsinaptice excitante de scurta durata.
- receptori cuplati cu proteina G: sunt receptori metabotropi cu rol modulator al neurotransmiterii
glutamatergice. Acestia sunt situati presinaptic cu rol activator asupra eliberarii mediatorului si potentarii
sinaptice de lunga durata.
Hipoxia, hipoglicemia, ischemia, convulsii prelungite si traumele mecanice determina cresterea glutamatului
extraneuronal insotita de intensificarea influxului de Na si Ca, depolarizare prelungita si dereglari
metabolice neuronale multiple.

13. Sinapsa gabaergica

Este o sinapsa chimica avand modulator acidul gamma aminobutiric.
Localizare: in talamus, hipotalamus, mezencefal si punte constituie unul din neurotransmitatorii inhibitori ai
complexului polineuronal din formatiunea reticulata ponto-mezencefalo-diencefalica. Se mai gaseste la
nivel cortico-subcortical, nucleilor bazali, neocortex, cerebel, MS, retina.
Sinteza: rezulta din decarboxilarea acidului glutamic in prezenta glutamic decarboxilazei. Decarboxilarea
are loc la nivel neuronal in creier si in MS cat si in unii neuroni ai sistemului nervos periferic folosind
piridoxal-fosfatul drept coenzima.
Eliberare: Se realizeaza prin exocitoza cu participarea ionilor de Ca sub influenta fenomenelor electro-
chimice de depolarizare a terminatiilor presinaptice.
Receptorii: Sunt de 2 feluri:
- GABA A: sunt receptori ionotropi cuplati cu un canal ionic specific pentru clor. Acesti receptori au ca
antagonist Bicuculina. Aceasta are actiuni epileptiforme. De asemenea poate fi folosita ca un blocant pentru
canalele de K Ca-dependente.
- GABA B: sunt receptori metabotropi cuplati cu AMPc si prevazuti cu efecte de lunga durata
Actiuni: Are actiuni inhibitorii, hiperpolarizante prin cresterea concentratiei membranare pentru ionii de Cl.
Actiuniile sale au efecte functionale asupra motricitatii, senzatiilor, comportamentelor si functiilor cognitive.

14. Sinapsa inhibitorie

Acest tip de sinapsa se refera la efectul inhibitor, prin crearea unui potential postsinaptic specific.
Potentialul postsinaptic inhibitor: In interactiunea receptor-mediator are loc o crestere exclusiva a
permeabilitatii postsinaptice pentru K, prin cresterea conductantei spre exterior, si Cl, prin difuziunea
acestora spre interior, in timp ce permeabilitatea pentru Na ramane neschimbata. In acest mod apare o
hiperpolarizare tranzitorie. Prin propagare electrotonica, PPSI deprima excitabilitatea zonelor din jur sau
chiar a intregului neuron, impiedicand aparitia potentialului de actiune sub efectul unor stimuli excitatori.
Inhibitia recurenta: este inhibitia postsinaptica exercitata de un interneuron asupra unui axon cu care face
sinapsa. Acesta este activat de activitatea axonului ce urmeaza a fi inhibat.
Inhibitia presinaptica: in cazul unor sinapse axo-axonice excitatoare, depolarizarea sinaptica se propaga
electrotonic pana la nivelul butonului terminal al axonului presinaptic. Aceasta depolarizarea reduce
cantitatea de mediator eliberata. Acest fenomen se explica prin faptul ca eliberarea mediatorului depinde de
amplitudinea totala a depolarizarii si bruschetea cu care aceasta se produce.

15. Sinapsa excitatorie

Sinapsa excitatorie este un tip de sinapsa ce are ca efect postsinaptic un potential excitator.
Potentialul postsinaptic excitator este un raspuns local de tip depolarizant, determinat de cresterea
generala a permeabilitatii la Na si scaderea conducerii prin canalele de Cl si K. Potentialul de actiune apare
abia in momentul in care depolarizarea atinge valoarea prag necesara. In conditii fiziologice capacitatea
unui PPSE de a genera un PA depinde de plasarea sinapsei active. PPSE nu declanseaza un PA decat
daca reuseste sa determine o depolarizare supraliminara a somei neuronale. Datorita distantei mari la care
se afla, sinapsele axo-dendritice nu sunt capabile sa induca izolat PA. Ele pot modifica prin propagare
electrotonica, potentialul de membrana din zonele alaturate marind excitabilitatea la nivelul altor sinapse
apropiate. Diverse modificari ale metabolismului intern al neuronului postsinaptic conduc la stimularea
activitatii celulare prin scaderea numarului de receptori inhibitori sau prin cresterea celor excitatori.

16. Fototransducţia
Atat bastonasele cat si conurile contin substante chimice care se descompun in prezenta luminii si care in
cursul acestui proces stimuleaza fibrele nervoase care parasesc globul ocular. Substanta chimica folosita
de bastonase se numeste rodopsina, iar cele folosite de conuri sunt pigmenti colorati.
Rodopsina:
Descompunere:
Segmentul extern al bastonasului contine rodopsina in concentratie 40%. Aceasta este combinatia dintre
scotopsina si pigmentul retinal (11cisretinal). Descompunerea rodopsinei se produce intr-o fractiune de
secunda atunci cand absoarbe energie luminoasa. Cauza este fotoactivarea electronilor componentei
retinal, fenomen ce duce la transformarea formei cis in all-trans. All-trans se separa de scotopsina si rezulta
bathorodopsina. Aceasta se degradeaza la lumirodopsina, apoi in metarodopsina 1 si in final, in
metarodopsina 2 (forma activa). Aceasta se descompune in scotopsina si alltrans retinal. Metarodopsina 2
induce modificari electrice la nivelul bastonaselor.
Resinteza:
Reconvertirea intregii cantitati de alltrans retinal in 11cis retinal: necesita energie metabolica si este
catalizat de retinal izomeraza. Cand se formeaza 11cis retinal, acesta se recombina cu scotopsina pentru a
forma rodopsina.
 Rol vitamina A: Vitamina A formeaza mereu molecule noi de retinal, cand este necesar. Vitamina A este
folosita pentru adaptarea pe termen lung la diferite intensitati de lumina.
Stimularea bastonaselor:
Cand bastonasul este expus la lumina, potentialul de receptor rezultat este diferit de potentialele de
receptor ale tuturor celorlalti receptori senzoriali. Stimularea bastonasului determina cresterea negativitatii
potentialului membranar intern, fenomen echivalent cu o stare de hiperpolarizare, interiorul membranei
bastonasului devenind mai negativ decat normal. Atunci cand rodopsina se descompune, conductanta
membranei bastonasului pentru ionii de sodiu scade la nivelul segmentului extern realizandu-se
hiperpolarizarea.
Cand membrana bastonasului nu e stimulata de lumina, este foarte permeabila pentru ionii de Na. Astfel, la
intuneric, electronegativitatea este redusa (la interior) fiind de -40mV.
La expunerea la lumina rodopsina incepe sa se descompuna reducand conductanta interna pentru sodiu,
astfel numarul ionilor de Na care ies este mai mare decat al celor care intra. Acest fapt determina
hiperpolarizarea, potentialul fiind de -70-80 mV.
Durata potentialului de receptor: Atinge valoarea maxima dupa 0.3 secunde si dureaza mai mult de o
secunda. In conuri se realizeaza de 4 ori mai rapid. Potentialul de receptor este proportional cu logaritmul
intensitatii luminoase.
Cascada excitatiei:
In mod normal un foton induce un potential de receptor de 1mV. 30 de fotoni vor activa 50% din bastonas.
1. Fotonul activeaza un electron in regiunea 11cis retinal a rodopsinei formand metarodopsina 2 (rodopsina
activa)
2. Rodopsina activata activeaza numeroase molecule de transducina
3. Transducina activeaza moleculele de fosfodiesteraza
4. Fosfodiesteraza activata hidrolizeaza numeroase molecule de GMPc inchizand canalele de Na de care
acesta era legat.
5. Rodopsin kinaza inactiveaza rodopsina activa deschizand canalele de Na si ciclul se reia.
Conurile:
Proteinele din conuri denumite fotopsine sunt usor diferite de scotopsina. Pigmentii (pentru rosu, albastru,
verde) sunt combinatii intre fotopsine si retinal. Absorbtia maxima a luminii la cele trei tipuri de conuri se
produce la 570, 445 si 535 nm, iar la nivelul bastonaselor este de 505nm.

17. Ochiul emetrop si viciile de refractie

Emetropia: Ochiul ce este considerat normal. Daca razele paralele de lumina provenite de la obiecte
situate la distanta sunt focalizate adecvat pe retina atunci cand muschiul ciliar este complet relaxat. Ochiul
emetrop poate vedea clar toate obiectele.
Hipermetropia: Este defectul vederii la distanta si este cauzata de un defect al globului ocular prea scurt
sau de un cristalin cu putere de refractie insuficienta. In aceasta afectiune razele paralele de lumina nu sunt
deviate suficient de cristalinul relaxat pentru a fi focalizate in momentul in care ajung la nivelul retinei.
Imaginea se formeaza in spatele retinei. Muschiul ciliar trebuie sa se contracte astfel incat sa determine
cresterea puterii de convergenta a cristalinului. O persoana cu hipermetropie este capabila sa focalizeze
obiectele aflate la distanta. Pe masura ce acestea se apropie, ele mai pot fi focalizate pana la contractia
maxima a muschiului ciliar. Se corecteaza cu lentile convergente.
Miopia: Este defectul vederii de aproape. Cand muschiul ciliar este relaxat razele de lumina provenite de la
obiecte situate la distanta sunt focalizate in fata retinei. Defectul este cauzat de un glob ocular mai lung sau
de un cristalin cu puterea de refractie prea mare. Ochiul miop nu detine niciun mecanism prin care sa
focalizeze obiectele aflate la distanta. Cand obiectul se apropie, acesta poate fi focalizat. Se corecteaza cu
lentile divergente.

Astigmatismul: Reprezinta o tulburare de refractie oculara care conduce la focalizarea imaginii dintr-un
plan, la o distanta diferita de distanta la care este focalizata imaginea din planul perpendicular. Defectul
este cauzat de o curbura corneana prea accentuata intr-un plan al ochiului. Razele de lumina care patrund
in regiunile periferice ale unui plan al cristalinului nu sunt deviate la fel de mult ca razele care patrund in
regiunile periferice ale celuilalt plan. Puterea de acomodare nu poate compensa niciodata astigmatismul
deoarece fiecare dintre cele doua planuri ale cristalinului necesita un grad diferit de acomodare. Se
corecteaza cu lentile care combina atat corectia sferica cat si cea cilindrica pentru axa respectiva (lentile
cilindrice).

18. Vederea cromatica

Celulele cu conuri sunt responsabile pentru vederea colorata.
Celulele cu conuri contin fotopigmenti asemanatori rodopsinei care raspund optim la o anumita valoare a
lungimii de unda a luminii:
a) albastru (absortie maxima 419nm)
b) verde (absortie maxima 530nm)
c) rosu (absortie maxima 560nm)
Absorbtia luminii de catre pigmentii vizuali: Toti cei trei pigmenti sunt necesari pentru vederea cromatica
corecta. Sunt necesari minim doi pigmenti pentru vederea cromatica.
Vederea tricromata se intalneste la 90% din populatie prin utilizarea a N proportii apropiate de rosu, verde,
albastru.
Daltonism:

Discromatopsia este data de absenta unui dintre pigmenti, totusi individul vede aproape toate culorile
utilizand doar doi pigmenti.
Absenta pigmentului rosu protanopie

Absenta pigmentului verde deuteranopie
Absenta pigmentului albastru tritanopie.
Vederea monocromata implica absenta conurilor si este foarte rara.
Exista doua teorii care incearca sa explice vederea colorata:

a) Teoria tricromatica:

Se bazeaza pe posibilitatea perceptiei tuturor nuantelor culorilor prin amestecarea in diferite combinatii ale
celor trei culori fundamentale
Cel putin doua tipuri de celule cu conuri trebuie excitate
Intensitatea excitatiei fiecarui pigment este comparata de catre creier.

b) Teoria Hering sau teoria culorilor oponente galben-albastru:

Propune existenta unui proces neurologic care considera culorile a fi opuse
Culoarea albastra este opusa culorii galbene (R-V)
Culoarea rosie este opusa culorii verzi

19. Acuitatea vizuala

Cand lumina de la o sursa punctiforma aflata la distanta este focalizata pe retina, ar trebui ca dimensiunea
punctului de focalizare sa fie infinit de mica. Deoarece sistemul optic nu este niciodata perfect un astfel de
punct retinian are diametrul de 11 microni. Punctul are cea mai mare stralucire in centru si se estompeaza
spre periferie. Diametrul mediu al conurilor din fovee este de aproximativ 1.5 microni (a 7-a parte din
punctul luminos). Persoana distinge in mod normal doua puncte separate in cazul in care centrele acestora
se afla la o distanta de cel putin 2 microni departare pe retina.
Acuitatea vizuala normala pentru discriminarea unor surse luminoase punctiforme este de 25 de secunde
arc. O persoana cu acuitate vizuala normala care priveste 2 puncte luminoase aflate la o distanta de 10
metri poate distinge cu dificultate punctele separate la o distanta de numai 1-2 mm.
Foveea are un diamentru mai mic de 0,5mm, ceea ce inseamna ca acuitatea vizuala maxima este prezenta
pe o suprafata mai mica de 2 grade de camp vizual.
O persoana percepe in mod normal distanta prin trei modalitati:
- dimensiunile imaginilor obiectelor cunoscute pe retina
- fenomenul de paralxa dinamica
- fenomenul de steroscopie

20. Adaptarea la intuneric si lumina

Adaptarea la lumina: Se face prin modificarea diametrului pupilar. Acest diafragm colorat impiedica
aparitia aberatiilor sferice si cromatice, nepermitand razelor luminoase sa treaca prin zona periferica a
cristalinului. La iluminarea intensa, diametrul pupilei scade la 1-2 mm si poate creste la 8-9mm in lumina
slaba. Reducerea fantei (mioza) se datoreaza contractiei fibrelor circulare ale musculaturii irisului, in timp
de marirea pupilei (midriaza) se datoreaza contractiei fibrelor musculare radiare.
Timpul de excitare normala la intuneric este de 1s, iar pentru vederea fotopica este de 0.33 s. In cazul
acomodarii la lumina are loc o adaptare fotochimica a celulelor cu conuri si bastonase fata de intensitatea
luminoasa sau are loc o scurtare a timpului de excitare normala a fotoreceptorilor.
Conurile se adapteaza mai repede la intuneric pentru ca au posibilitatea sa-si sintetizeze mai rapid
pigmentii. Pentru adaptarea la intuneric este nevoie de un timp mai indelungat (40 de minute), in care
sensibilitatea conurilor creste pana la 15000 de ori, putandu-se observa si detaliile obiectelor. Ramanerea
in mediul intunecos atrage si stimularea bastonaselor secundara conurilor fiind un proces mai lent.
In adaptarea la lumina, procesele biochimice se desfasoara intr-un interval mai scurt (3-4 minute), pentru
ca rodopsina bastonaselor se decoloreaza rapid, incat adaptarea se realizeaza numai pe baza conurilor
care au o viteza crescuta de sintetizare a fotopigmentului. Un rol important in adaptarea la lumina si la
intuneric il detine si expunerea anterioara a retinei la lumina.
Expunerea de lunga durata la lumina intensa va distruge fotopigmentul, resinteza retinenului fiind un proces
lent si necesitand un timp mai lung de adaptare.
In timpul miozei se adanceste focarul ocular, reducandu-se cercurile de difuziune la nivel retinian, iar
imaginea din axul ochiului devine mai clara. Jocul pupilei este comandat de contractia si relaxarea fibrelor
musculare ale irisului aflata sub control vegetativ. Astfel parasimpaticul produce mioza, iar simpaticul
midriaza.
21. Acomodatia si refluxul pupilar
Acomodatia
- Capacitatea cristalinului de a-si modifica puterea de refractie pentru a asigura o imagine clara atat la
distanta cat si aproape
- Cristalinul are o putere de refractie la tanar intre 20-34 dioptrii, la adultul de 40 ani intre 20-23 dioptrii si la
varstnic de 20 – 21 dioptrii
- Pentru realizarea acomodatiei participa:
Cristalinul
Ligamentul suspensor (20 de zonule/ligamente)
Muschiul ciliar (componenta circulara este cea mai imp.)
- Este un reflex conditionat care apare dupa varsta de 6 luni – timp necesar dezvoltarii functiei maculare.
- Este realizata prin actiunea:
a) Sistemului nervos parasimpatic:
• Nucleul accesor al nervului oculomotor comun – fibre preganglionare
• Ganglionul ciliar – neuron II
• Nervi ciliari scurti – fibre postganglionare
b) Sistemului nervos simpatic
• Primul neuron este situat in hipotalamus
• Al dolea neuron se afla in coarnele intermediolat ale maduvei spinarii la nivel C8-T2
• Al treilea neuron se afla in ggl cervical superior
Reflexul Pupilar fotomotor:
Cand cantitatea de lumina care patrunde in ochi este prea mare, pupila se micsoreaza ajustand astfel
cantitatea de lumina care patrunde in ochi obtinandu-se o vedere clara atat in mediu luminat cat si
intunecat.Este un reflex rapid care modifica diametrul pupilar de la 1,5 mm in lumina puternica pana la 8
mm in intuneric. Determina cresterea profunzimii campului vizual in lumina puternica prin ingustarea
fasciculului de lumina care ajunge la retina.

22. Câmpul vizual

Campul Vizual
Este aria perceputa de un ochi la un moment dat. Aria dinspre regiunea nazala este denumita campul
vizual nazal, iar aria dinspre regiunea temporala este denumita campul vizual temporal.
Vederea binoculara este intalnita in mod normal la om. Imaginea este buna si vederea clara atunci cand se
priveste cu ambii ochi, cand se formeaza o singura senzatie luminoasa. Daca pe retina sunt excitate puncte
necorespunzatoare, atunci apare o imagine dubla (diplopia). Pentru a repera corect un obiect in spatiu
trebuie sa intervina atat convergenta globilor oculari cat si acomodarea cristalinului. Dupa ce procesul de
fuziune corticala s-a realizat indiferent daca se foloseste un ochi sau se folosesc amandoi, imaginea este
unica. La nivel cortical vor fuziona imaginile incat apare o corespondenta intre zonele nazale si temporale
ale celor doua retine: zona nazala a retinei unui ochi devine zona corespondenta a retinei temporale a
celuilalt ochi.

23. Inhibiţia laterală (rolul celulelor orizontale):

- Este importanta in toate sistemele vizuale
- Asigura cresterea contrastului vizual
- Conexiunea laterala prin intermediul celulelor orizontale sustine inhibitia laterala (mediata de GABA)
- O inhibitie laterala suplimentara este asigurata de celulele amacrine

24. Ureche medie – functie de transmisie

Urechea medie este formata din:
-fața internă a membranei timpanice, împreună cu mușchiul tensor al acesteia
-Un lanț de 3 oscioare: ciocan, nicovala și scăriță (folosite pentru transmiterea vibrațiilor sonore)
-Mușchiul stapedius, al scăriței
Aceasta comunică cu urechea internă prin ferestrele ovală și rotundă.
Ciocanul este în contact cu timpanul prin coada acestuia și în legătură cu nicovala prin intermediul unor
ligamente.
Scărița este în contact cu nicovala prin intermediul corpului, iar cu fața este spre fereastra ovală și labirintul
membranos al urechii interne. Scărița exercită o forță de presiune asupra lichidului cohlear.
Rolurile urechii medii sunt:
Asigură corespondența impedanței între aer și apă prin:
-Scăderea amplitudinii undelor sonore dar cu creșterea forței acestora de 1,3 ori
-Prin raportul dintre suprafața timpanului și suprafața ferestrei ovale 17:1; Forța totală crește de
aproximativ 22 de ori (17x1,3)
-Această amplificare a forței face ca sunetele cu frecvența cuprinsa între 300 si 3000 Hz să se
transmită în proporție de 50‐ 75%
Atenuează sunetul prin contracția mușchiului tensor al timpanului și a mușchiului stapedius. Acest reflex de
atenuare reduce intensitatea transmiterii sunetelor cu frecveță joasă cu până la 30-40 dB. Rolul acestui
mecanism este și de a masca sunetele cu frecvență joasă în mediile zgomotoase.

25. Urechea interna – mecanisme de stimulare a receptorilor

Urechea internă este formată din:
-Labirintul osos alcătuit dintr-o parte auditivă și una vestibulară
-Labirintul membranos, care se află în interiorul labirintului osos formand cohleea
Cohleea
Este alcătuită dintr-o spirală osoasă ce se învârte în jurul unui ax de 2.5 ori.
Spirala este formată din trei compartimente:
-Scala vestibulară
-Ductul cohlear
-Scala timpanică
Scala vestibulară și ductul cohelar sunt separate de membrana Reissner.
Scala timpanică și ductul cohlear sunt separate de membrana bazilară.
Pe membrana bazilară, în ductul cohlear, se află așezat organul Corti, care conține celulele păroase.
Scala timpanică și cu cea vestibulară comunică între ele și ambele conțin perilimfă, un lichid asemănător
LCR.
Ductul cohlear conține endolimfa secretată de stria vascularis, bogată în ioni de K.
Membrana bazilară
Este o membrană fibroasă care separă ductul cohlear de scala timpanică. Ea conține 20000-30000 de
fibre bazilare care se proiectează de la centrul osos al cohleei (columela) spre peretele extern.
Fibrele bazilare sunt structuri rigide asemănătoare trestiei, fiind fixate la nivelul capetelor bazale în
structura osoasă, iar la partea apicală sunt cuprinse de memebrana bazilară laxă.
Propagarea undei
Când piciorul scăriței se deplasează spre interior, fereastra rotundă devine proeminentă spre exterior.
Efectul undei sonore este de a deplasa membrana bazilară în direcția ferestrei rotunde
Modul în care o undă se deplasează de-a lungul lichidului depinde de frecvența acesteia.
Fiecare undă este relativ slabă inițial, însă devine puternică când atinge regiunea membranei bazilare
care are o frecvență naturală de rezonanță egală cu frecvența sunetului respectiv.
O undă cu frecvență înaltă parcurge o distanță mult mai scurtă în comparație cu o altă undă de o
frecvență joasă.
Organul Corti
Este organul receptor care generează impulsuri nervoase în funcție de vibrațiile membranei bazilare.
Este localizat pe suprafața fibrelor bazilare și a membranei bazilare.
Receptorii sunt reprezentați de celulele păroase:
Interne: sunt în jur de 3500 dispuse într-un șir
Externe: sunt în jur de 12000 pe fiecare dintre cele 3 sau 4 șiruri în care sunt dispuse
Bazele și fețele laterale ale celulelor păroase fac sinapsă cu o rețea de terminații nervoase libere
Fibrele nervoase ajung la ganglionul spiral Corti, din centrul cohleei.
Axonii neuronilor ganglionului spiral formează nervul cohlear.
Celulele păroase
Celulele păroase prezintă niște specializări de pol apical, denumite stereocili. Aceștia sunt în contact cu
suprafața membranei tectoriale, fiind inserați în aceasta.
Îndoirea stereocililor într-un sens depolarizează celulele păroase, iar în celălalt sens le hiperpolarizează.
Terminațiile externe sunt inserate într-o structură rigidă, denumită lamina reticulară, ce este susținută de
celulele cohleare triunghiunlare, atașate strâns la fibrele bazilare. Toate aceste structuri se deplasează
ca un tot unitar.
 Această unitate se mișcă spre interior sau spre exterior determinând deplasarea stereocililor celulelor
păroase pe suprafața membranei tectoria și deformarea lor.
Celulele păroase sunt de 2 feluri:
Celulele păroase interne sunt responsabile, în mare parte, de stimularea celulelor nervoase.
Totuși, dacă celulele păroase externe sunt lezate, se pierde o mare parte a acuității auditive. Deci
celulele păroase externe controlează activitatea celor interne.
Celulele păroase externe sunt implicate într-un mecanism nervos care reglează sensibilitatea auditivă la
diferite frecvențe sonore.
Fiecare celulă păroasă are în componența sa aproximativ 100 de stereocili, ce devin progresiv mai lungi
la distanță de columelă, iar cei mai scurți sunt atașați prin filamente subțiri de cei mai lungi.
Atunci când cilii sunt îndoiți spre cei mai lungi, celula se depolarizează prin deschiderea a 2-300 de
canale de K. Deplasarea în cealaltă direcție produce hiperpolarizarea.
Generarea potențialelor electrice
Ductul cohlear conține endolimfa, un lichid secretat de stria vascularis, o regiune din zona peretelui
extern al ductului
Endolimfa are o concentrație crescută de ioni de K și o concentrație scăzută a celor de Na, fapt ce ete în
contrast cu componența perilimfei.
Între endolimfă și perilimfă există un potențial electric de +80mV cu valoarea pozitivă în ductul cohlear și
cea negativă la exterior. Acest potențial este denumit potențial endocohlear.
Potențialul endocohlear este important deoarece varfurile celulelor păroase sunt scăldate în endolimfă,
în timp ce bazele iau contact cu perilimfa.
Celulele păroase au un potențial IC negativ de -70mV referitor la perilimfă și de -150mV referitor la
endolimfă.

26. Determinarea frecventei, intensitatii si directiei sunetelor

Determinarea frecvenței sunetului
• Principiul localizării:
Metoda principală utilizată de sistemul nervos perntru a detecta diferitele frecvențe sonore prin identificarea
zonelor cu stimulare maxima de-a lungul membranei bazilare.
Este eficienta pentru sunete cu frecventa mai mare de 2000 Hz.
• Principiul rafalelor:
Sunetele joase pot produce rafale de impulsuri nervoase sincronizate la aceleași frecvențe, ce sunt
transmise prin nervul cohlear la nucleii cohleari cerebrali.
Distrugerea jumătății apicale a cohleei nu elimină capacitatea discriminatorie între sunetele cu frecvența
joasă.
Este folosit pentru sunete cu frecvență între 20 și 2000 de Hz.
Percepția frecvenței sunetului
Sunetele cu frecvențe diferite stimulează arii diferite. Astfel cele cu frecvență joasă sunt reprezentate
anterior, iar cele cu frecvență înaltă, posterior.
Unele arii detectează caracteristici speciale (producerea bruscă a sunetelor, zgomotele)
Intervalul de frecvență la care răspund neuronii din cortex este mult mai îngust decât cel din nucleii
cohleari.
Numeroși neuroni ai cortexului auditiv de asociație asociază diferite frecvențe sonore între ele sau cu
informații provenite din alte regiuni corticale senzoriale.
In functie de frecventa undelor sonore, acestea vor rezona cu membrana bazilara:
- Undele cu frecventa joasa, 200Hz intra in rezonata maxima la varful cohleei si trebuie sa‐ o
parcurga in intregime.
- Undele cu frecvente inalta intra in rezonata la baza cohelei astfel ca energia acestora se disipeaza
rapid 8000 Hz
- Undele cu frecventa intermediara vor intra in rezonanta cu membrana bazilara intre varf si baza
Determinarea intensității sonore
Intensitatea sunetului este determinată de către sistemul auditiv prin trei modalități:
• Pe măsură ce sunetul devine mai puternic, crește și amplitudinea vibrațiilor membranei bazilare și a
celulelor păroase.
• Pe măsură ce amplitudinea vibrațiilor crește, aceasta determină stimularea unui număr progresiv
mai mare de celule păroase localizate pe marginea regiunii rezonante a membranei bazilare,
producând sumația spațială a impulsurilor.
• Celulele păroase externe nu sunt stimulate semnificativ până în momentul în care vibrația
membranei bazilare atinge o intensitate mare. Excitarea acestor celule este semnalul care
informează sistemul nervos asupra intensității mari a sunetului.
Determinarea direcției sunetului
Determinarea direcției orizontale prin 2 mecanisme:
1. Durata întârzierii între pătrunderea undei sonore la nivelul unui canal auditiv și pătrunderea în
canalul auditiv controlateral.
2. Diferența între intensitățile sonore percepute de cele două organe auditive
Cele două mecanisme nu pot preciza dacă sunetul generat este în fața sau în spatele, inferior sau superior
de receptor.
Distrugerea bilaterală a cortexului auditiv produce pierderea aproape completă a capacității de a detecta
direcția.
Procesul de detecție este inițiat în nucleii olivari superior din trunchiul cerebral. Nucleul olivar superior este
împărțit în:
- Lateral: detectarea direcției prin compararea intensităților diferite ale sunetului
- Medial: detectarea direcției prin detectarea întârzierii între semnalele acustice care pătrund în cele
două canale auditive.

27. Cai de transmitere a semnalelor nervoase auditive

Căile nervoase auditive
Fibrele nervoase din ganglionul spiral al lui Corti pătrund în nucleii cohleari dorsali și ventrali din regiunea
superioară a bulbului. Toate fibrele fac sinapsă aici, iar axonii neuronilor fac sinapsă în nucleul olivar
superior.
De la acest nivel fibrele auditive se alatură lemniscului lateral și ajung la coliculul inferior.
De aici fibrele auditive ajung la nucleul geniculat medial unde fac sinapsă.
Neuronii terminali ajung pe calea radiațiilor auditive la cortexul auditiv situat în girusul superior al lobului
temporal.
Impulsurile nervoase provenite de la ambele urechi sunt transmise prin căi bilaterale cu transmitere
contralaterală.
Încrucișarea celor două căi se realizează în:
- Corpul trapezoid
- Comisura dintre cei doi nuclei ai lemniscurilor laterale
- Comisura care unește cei doi coliculi inferiori
Alte căi de transmitere colaterale:
- Unele fibre ajung direct în sistemul reticulat activator al trunchiului cerebral și proiectează difuz prin
trunchiul cerebral și măduva spinării
- Unele fibre colaterale ajung în vermisul cerebelului

28. Functiile pielii

Protecţ ie 
 faţ ă de agenţ i fizici, chimici, infecţ ioşi
- stratul cornos.
- mantaua acidă a pielii
- sebum - acizii graşi nesaturaţ i
Imunitate 

Sistemul imun cutanat:
- celule Langerhans
- celule dendritice prezentatoare de antigen
- macrofage tisulare
- mastocite
- granulocite neutrofile
- limfocite T
- keratinocite 

Homeostazia hemodinamică
bogate plexuri vasculare - important rezervor de sânge. vasodilataţ ie periferică generalizată => patul
vascular cutanat - 1/3 din volumul sanguin circulant. 

Termoreglare
- ţ esutul adipos din hipoderm – izolant termic
- secreţ ia sudorală - evaporarea apei la suprafaţ a pielii împiedică încălzirea 
 excesivă a
corpului
- modificarea fluxului sanguin cutanat 

Homeostazia hidrică
secreţ ie sudorală 100-5000 ml apă/24h
perspiraţ ie insensibilă 300ml/24h 

Excreţ ie 

+ - +
Secreţ ia sudorală - uree, acid uric, creatinină, acid lactic şi alţ i produşi de metabolism, ioni Na , Cl , K etc.
Penetrabilitate
Preparate farmaceutice care realizează efecte terapeutice sistemice prin absorbţ ie transdermică
- nitraţ ii organici (în angina pectorală)
- estradiol (tratamentul tulburărilor de menopauză) 

Metabolism 

- UV => 7-dehidrocolesterol => vitamina D (colecalciferol)
- ţ esutul adipos din hipoderm - importantă rezervă energetică 

Homeostazia hormonală 

estrogeni, progesteron, testosteron - metabolizaţ i prin intermediul 5-alfa reductazei 

Importanţ ă psiho-socială
Organ de simţ : receptorii cutanaţ i captează stimuli din mediu şi transmit semnale centrilor nervoşi legătură
între organism şi mediu.

29. Corpusculul Pacini

Localizare:
- în ţ esutul subcutanat şi dermul profund
- În pielea glabră şi cea păroasă
- în hipodermul palmelor şi plantelor
Forma: voluminoşi - lungime aprox 2 mm; formă eliptică
Sunt alcătuiţ i din
- capsulă formată din 20-60 lamele concentrice de ţ esut conjunctiv între care 
 există un fluid văscos =>
aspect asemănător foiţ elor de ceapă
- fibră nervoasă care se termină printr-o umflătură în contact cu lamelele centrale; capătul fibrei e
nemielinizat, dar cu puţ in înainte de a părăsi corpusculul fibra devine mielinizată; primul nod Ranvier e
situat de asemenea în interiorul 
 corpusculului.
Mecanismul de acțiune:
Stimulul mecanic deformează lamela externă a capsulei => deformarea transmisă la terminaţ ia nervoasă.
Deformarea terminaţ iei nervoase receptoare => deschiderea canalelor ionice şi cresterea conductantei
+
pentru Na => modificare bruscă a potenţ ialului membranar, determinând apariţ ia unui potenţ ial de
receptor.
Dacă circuitul local de curent creat cuprinde şi primul nod Ranvier al fibrei => se produce un potenţ ial de
acţ iune.
Cu cât compresiunea mecanica e mai puternica, cu atât amplitudinea potenţ ialului de receptor creşte,
descărcările putând deveni repetitive. Corpusculii Pacini se adaptează foarte rapid, în câteva sutimi de
secundă.
Stimul aplicat lent, sau care acţ ionează continuu => rearanjarea lamelelelor interne ale capsulei =>
terminaţ ia nervoasă nu mai este deformată.
Doar deformările rapide sunt transmise eficient către regiunea centrală a capsulei. De fiecare dată când
stimulul este aplicat şi apoi îndepărtat corpusculul Pacini descarcă potenţ iale de acţ iune, frecvenţ a de
descărcare fiind proporţ ională cu frecvenţ a stimulului vibrator.
Corpusculii Pacini sunt importanţ i în perceperea senzaţ iei vibratorii
Stimularea vibratorie a pielii:
− contact cu obiecte ce vibrează
− mişcarea pielii pe suprafeţ e rugoase 

− percep vibraţ ii cu frecvenţ e între 30 şi 800 cicli/sec
− sunt extrem de sensibili – răspund la vibraţ ii cu amplitudine de sub 10 nm la 
 suprafaţ a pielii => implicaţ i
în detectarea caracteristicilor unor suprafeţ e prin intermediul unor unelte ţ inute în mână

30. Pruritul - mediatorii

Pruritul
Este o senzatie speciala insotita de necesitatea imperioasa de scarpinat. De obicei este generat la nivel
cutanat dar poate aparea si la nivel de mucoasa sau semimucoasa.
Rolul fiziologic al senzatiei de prurit: de aparare a pielii impotriva unor agenti potential nocivi
Senzatia prelungita de prurit este incomodanta uneori de nesuportat afectand major calitatea vietii
Receptori:
- terminatii nervoase libere, bogat ramificate ale unor fibre nemielinizate de tip C
- sunt localizati in epiderm si in portiunea superficiala a dermului
 - au un camp receptor larg
Stimuli:
- atingerea usoara a pielii
- modificarea temperaturii cutanate
- stres
- agenti chimici implicati in generarea senzatiei de prurit:
direct: prin stimularea terminatiilor nervoase
indirect: prin eliberarea de agenti pruritogeni din mastocite sau alte celule cutanate
Mediatori ce determina pruritul:
Histamina: produce un prurit intens, insotit de vasodilatatie locala si cresterea permeabilitatii vasculare, in
principal prin actiunea pe receptorii H1.
Alti mediatori ce determina pruritul: Serotonina, Acetilcolina, Prostaglandine, Secretina, Somatostatina,
Substanta P
Relatia dintre prurit si durere
Scarpinatul determina diminuarea sau incetarea senzatiei de prurit prin:
- indepartarea factorului pruritogen
- determinarea unei senzatii dureroase la locul manevrei (cresterea stimularii dureroase inhiba pruritul
prin inhibitie laterala)
31. Hiperalgezia si allodinia - definitie
Hiperalgezia: Cresterea sensibilitatii receptorilor pentru durere
O cale pentru transmiterea nervoasa devine foarte excitabila aparand o hipersensibilitate pentru durere.
Cauze:
- hipersensibilitatea receptorilor pentru durere: hiperalgezie primara (sensibilitate extrema a tegumentelor
cu arsuri solare)
- facilitarea transmiterii senzoriale: hiperalgezie secundara
Allodinia: este o durere care survine ca urmare a unei stimulări de intensitate redusă (ex. mecanică,
termică), care în mod normal nu produce o astfel de reacţie. Survine în relaţie cu durerea de cauză
neuropatică (nevralgia postherpetică, neuropatia diabetică), sindroamele de durere regională complexă tip I
şi II, fibromialgie şi sindroamele înrudite de amplificare a durerii.
32. Mediatorii nociceptivi si hiperalgezianti ai durerii
• Bradikinina activează direct nociceptorii prin intermediul receptorului specific B2
• Histamina produce o durere de durată redusă prin acţ iunea pe receptorul specific H1.
• Enzimele proteolitice 
 produc durere prin activarea receptorului PAR-2 (proteinase activated receptor 2)
• Acidoza tisulară determină durere mediată de canalele de tip ASIC
• Capsaicina (ingredient picant conţ inut în ardeii iuţ i) determină durere prin acţ iune directă pe receptorul
TRPV1.
• Numeroase alte substanţ e nu stimulează direct nociceptorii dar determină creşterea senzitivităţ ii acestora
faţ ă de alţ i stimuli: prostaglandinele, NGF (nerve growth factor), substanţ a P.

33. Potentarea pe termen lung - faza precoce

Potentarea pe terment lung: fenomen cu rol in memoria durerii ce presupune amplificarea raspunsurilor
postsinaptice ca urmare a stimularii sinaptice prelungite prin cresterea numarului dendritelor. Este descrisa
la nivelul hipocampului si la nivel spinal.
Faza precoce:
Aceasta faza este independenta de sinteza proteica.
In timp ce inductia presupune activarea tranzitorie a Ca-calmodulin kinaza 2(CaMKII) si protein kinaza C
(PKC), intretinerea fazei precoce a potentarii pe termen lung se caracterizeaza prin activarea persistenta a
celor 2 enzime. In aceasta etapa Proteinkinaza Mz, independenta de Ca, devine activa autonom. Prin
urmare acestea au posibilitatea de a efectua fosforilarea care sta la baza exprimarii fazei precoce.
Mecanism: Activarea receptorului NMDA-> Cresterea concentratiei Ca-> Activarea CaMKII:
-> Inserarea receptorului AMPA
-> Fosforilarea receptorului AMPA-> Cresterea conductantei receptorului AMPA

34. Neurotransmitatori si receptori la nivel spinal

Glutamat- neurotransmitator la nivelul fibrelor A delta; responsabil pentru durerea rapida.
Substanta P- neurotransmitator la nivelul fibrelor nervoase de tip C; responsabil pentru durerea lenta-
cronica
Enkefalina si serotonina- sunt secretate de fibre nervoase cu originea in nucleii periventriculari si in
substanta cenusie periapeductala.
- serotonina: secretata de fibre cu originea in nucleul magnus al rafeului.
- enkefalina: secretia ei e determinata de serotonina si determina inhibitia pre si postsinaptica a fibrelor de
tip C si A delta.

35. Caile descendente ale durerii

Acestea sunt reprezentate de sistemul analgezic al creierului si maduvei spinarii. Este alcatuit din 3
componente principale: substanta cenusie periapeductala si ariile periventriculare ale mezencefalului si
puntii superioare care inconjoara apeductul lui Sylvius. Neuroni din aceste regiuni transmit impulsuri catre
nucleul magnus al rafeului de la nivelul regiunii inferioare a puntii si catre nucleul paragigantocelular, lateral
de bulb. De la nivelul acestor nuclei sunt transmise impulsuri descendent prin coloanele dorsolaterale ale
maduvei spinarii spre un complex inhibitor al durerii localizat in coarnele posterioare ale maduvei.

36. Caracteristicile durerii acute

Este o durere de scurtă durată sau cu sursă care poate fi identificată. Durerea acută este mecanismul prin
care organismul atenționează asupra afectării țesuturilor sau a unei boli. Este rapidă, tăioasă urmată de o
durere acută.Este localizată la început într-o arie bine delimitată, dupa care difuzează. Acest tip de durere
răspunde de obicei foarte bine la medicație.

37. Evaluarea durerii

Evaluarea durerii este obligatorie pentru un management
corect al sindromului algic. Se aplică principiul de autoevaluare, adică pacientul îşi apreciază
singur, în limita „absent-maximal”, închipuită de el. Heteroevaluarea intensităţii durerii de către
personalul medical nu are nicio valoare, cu următoarele excepţii: copil sub 3 ani (nu au
capacitate de abstractizare), persoane incapabile să comunice (de ex, străini, bătrâni, maladia
Alzheimer) sau care nu pot înţelege niciun principiu existent de utilizare a scorurilor
(incapacitate de abstractizare, prezentă la cca 10% din populaţie).
Pentru evaluarea durerii se realizeaza mai multe teste:
EMG, HRV, EEG, SVA
SVA: Pacientului i se da o rigla a durerii ce are doua fete. Pe una (cea a examinatorului) se gaseste o
numerotare milimetrica 0-100, iar cea a pacinetului este libera. Pacientul este rugat sa pozitioneze cursorul
intre fara durere si durere maxima imaginara pe fata libera.